Carti politiste nesortate pe categorii de autor

Expresul de noapte de Constantin Barbuceanu I   ÎNTUNERICUL era atât de copleşitor, încât abia se zărea om cu om. Doar undeva, spre răsărit, răbufneau din coşul locomotivei steluţe de un roşu aprins, ori de câte ori fochistul arunca în gura nesăţioasă a cazanului o nouă lopată de cărbuni. Trenul sta încremenit, aşteptând semnalul de plecare, mărginit în stânga de o sfoară de pădure lată de numai câţiva metri, iar în dreapta de lanuri nesfârşite de grâu, întretăiate pe alocuri de verdele crud al tarlalelor de porumb abia răsărit. Noaptea era călduţă şi mirosea a proaspăt, a iarbă şi a flori de câmp. O dată cu primul „stai!” strigat într-o limbă străină acelor locuri domoale şi liniştite, ţiuiră şi primele rafale de pistol automat. Focul părea să fi pornit de pe scara ultimului vagon, dar îndată începură să fulgere scurt împuşcături trase besmetic şi de către celelalte santinele. Alarmaţi, din vagonul însoţitor al trenului, săriră mai mulţi soldaţi, printre ei şi un locotenent şi doi subofiţeri, alergând şi răcnind înnebuniţi în lungul vagoanelor. Primul care se dezmetici fu un Oberleutnant SS, Karl Schönbach, comandantul eşalonului. După ce izbuti să-şi liniştească subalternii, ţipă la pâlcul de soldaţi din jur: — De ce-aţi tras?! De ce?! Niciun răspuns. Linişte desăvârşită. — De ce-aţi tras, am întrebat!? Ce-aţi văzut şi cine a tras primele focuri?! repetă el întrebarea. — Heil Hitler! Eu, Herr Oberleutnant! Eu am tras. Şi făcu un pas înainte soldatul care avea în pază ultimul vagon, un vlăjgan uscăţiv, cu un cap mai înalt decât cei din jur. — De ce, de ce-ai tras?! Ce-ai văzut, de te-ai speriat?! Pe cine muma pădurii sau mama dracului ai văzut, ia spune? răcnea locotenentul. Cu pumnul ridicat, gata să lovească, se apropie de soldat: — Zi, vorbeşte, că de nu, te fac una cu pământul! De ce-ai tras? Spune! SS-istul era necăjit nu atât pentru că fusese trezit din toropeala dulce în care căzuse după ce trenul părăsise gara, şi nici fiindcă apăruse în faţa subalternilor doar în pantaloni. Altceva îl făcuse să-şi piardă cumpătul. Când sărise din vagon, se împiedicase şi căzuse, cât era de lung, în piatra colţuroasă a terasamentului, zdrelindu-şi podul palmei stângi, şi sângele cald i se prelingea lipicios printre degete. Neamţul care stârnise zarva continua să privească în pământ, în vreme ce gândea cu înfrigurare la răspunsul cerut de comandant. — Sakrament! şi pumnul ofiţerului se abătu asupra soldatului. — Domnule locotenent, colo, am zărit colo! – şi ostaşul întoarse capul, arătând pădurea – lângă... acolo, o... ceva, o... mogâldeaţă, ceva, cred că era un om. Am somat şi, dacă am văzut că dispare, am tras! — Ai tras! Dar voi?! şi privirea ofiţerului se roti spre cei din jur, o dată cu lanterna din mână. Voi de cedaţi tras, imbecililor?! Niciunul nu scoase o vorbă. — Nătărăilor! rânji locotenentul, împroşcându-i cu o înjurătură. Cu toţii la vagoane! Fiecare la postul său! Schnell! Schnell!... Tu rămâi aici! adăugă ofiţerul prinzându-l de veston pe adjunctul său, plutonierul Schneider. În câteva clipe, în jurul celor doi, se făcu pustiu. Soldaţii îşi ocupară posturile, pe scări sau în ghereta fiecărui vagon. Cei ce nu erau de pază se adunară în faţa vagonului-personal, ataşat între tender şi primul vagon încărcat cu armament, aşteptând ordinele comandantului. — Schneider! se adresă Schönbach plutonierului. Ia spune, de ce s-au speriat dobitocii ăştia? Ce-a văzut imbecilul care a tras primele focuri? — Nu ştiu, domnule locotenent, răspunse subofiţerul cu un glas ce se voia plăcut şi supus, fiindcă, de la primele cuvinte, îşi dăduse seama că superiorul său era beat criţă. Într-adevăr, SS-istul cu ochi sticloşi, cu părul blond şi rar căzut pe frunte, cu automatul agăţat de gât şi mâinile înfipte în buzunarele pantalonilor strimţi de ţipau pe pulpe, era beat.   După ce trenul părăsise gara, în drum spre front, locotenentul se retrase în compartimentul său. Dintr-o valijoară scoase la iveală o sticlă cu rom, iar dintr-un portvizit fotografia unei fete blonde. Tot uitându-se în ochii nemţoaicei, pe care îi ştia albaştri şi nespus de frumoşi, aproape că terminase romul din sticlă, când fu cuprins de un fel de toropeală provocată nu numai de alcool, ci şi de uşoara legănare a vagonului. Din visare aveau să-l trezească rafalele de pistol. Mai întâi scăpă sticla din mână, apoi sări să vadă ce s-a întâmplat. Şi cu toate că nu părea să existe nicio cauză serioasă pentru spaima soldatului care trăsese prima rafală, experienţa anilor de război îl învăţase să fie prudent. — Ascultă, Schneider, poate că nu s-o fi speriat degeaba. O fi văzut el ceva, de-a tras. Aşa că ia câţiva soldaţi şi cercetează partea de pădure unde spunea că a zărit mogâldeaţa. Grăbeşte-te, însă. Din clipă în clipă ne poate da cale liberă! Locotenentul puse apoi o cizmă pe prima treaptă a scării, se apucă cu mâna de bară şi se săltă în vagon, împleticindu-se uşor, se îndreptă spre compartiment, unde găsi sticla cu rom aşa cum o lăsase. Nu se spărsese. Abia dacă se scurseseră câteva picături. Abătut, o ridică şi o duse la gură. Dintr-un colţ, fotografia iubitei îl privea parcă mustrător. Zâmbindu-i cu dragoste, se aplecă, o ridică, o mai privi o dată cu ochi tulburi, apoi o ascunse în portvizit. Cu o privire inexpresivă, se lăsă greoi pe canapea şi dădu pe gât şi restul de rom. Sughiţă de câteva ori, trase o înjurătură – nici el nu ştia cui – şi, când să-l cuprindă somnul, îşi aminti de palma rănită în colţul de piatră. Atunci zvâcni nervos spre fereastră. — Hei, nu s-aude?! — Ordonaţi, domnule locotenent! îi răspunse careva. — Sanitarul, să vină sanitarul! Schnell! Schnell!   În dimineaţa aceleiaşi zile, o dimineaţă însorită de sfârşit de mai, pe poarta uzinelor Concordia ieşea, grăbind spre casă, Anghel Marin – Angheluţă, cum îi spuneau tovarăşii de lucru. Angheluţă era strungar. O noapte întreagă nu făcuse altceva decât să strunjească bolţuri pentru unităţile de pompare, cu ajutorul cărora se extrăgea ţiţeiul din adâncuri. Deşi strungarul n-avea decât 28 de ani şi în armată fusese sergent, conducerea uzinelor îl trecuse pe tabelul celor mobilizaţi pentru lucru. Angheluţă se folosea însă de priceperea sa altfel de cum socoteau patronii: mai toate piesele ieşeau din strungul său cu o „bubă”. Lucitoare şi frumoase, ca de argint, ascundeau un defect care le făcea inutilizabile după câteva zile de funcţionare: şanţul de ungere avea undeva o gâtuire, abia vizibilă, să nu poată pătrunde unsoarea dintr-o parte în alta. O zi, două, poate trei, şi bolţul se gripa în lagăr. Ajungând în dreptul căsuţei sale, pe strada Cometei, la numărul 22, Angheluţă îşi aruncă ochii peste gard, în curte. Nu-i încântă deloc privirea cele câteva răzoare semănate din vreme cu salată, ceapă, usturoi şi ceva răsad de roşii şi ardei. Brazdele erau strâmbe, pământul bolovănos şi, o dată cu căldurile, începuseră şi buruienile să acopere răsadul. „Să mănânc, să dorm câteva ore, şi-am să mă apuc de ele, să le mai scot la lumină”, socoti el. Nevastă-sa născuse de curând, şi omul n-ar fi lăsat femeia să se obosească plivind şi săpând grădina, deşi Rădiţa era voinică, poate prea voinică pentru anii ei, cu sânii mari plini de sevă, sănătoasă şi niciodată încruntată. Cine o vedea – şi nu ştia – n-ar fi crezut în ruptul capului că se născuse în urmă cu douăzeci şi unu de ani. Prietenii lui Angheluţă, mai în glumă, mai în serios, îl pizmuiau pentru norocul care dăduse peste el însurându-se cu o asemenea femeie, frumoasă şi vrednică. Nimeni, nici chiar vecinele, n-ar fi putut s-o vorbească de rău. Carte n-avea prea multă, doar trei clase de gimnaziu. Taxele, cărţile şi internatul costau bani – o treime din leafa lui taică-său, sondor la Bana de lângă Moreni – şi copiii, după Rădiţa, veneau la rând, unii după alţii. Şase cu toţii. Mai apoi, la nici şaptesprezece ani, maică-sa o mărită, să scape de-o gură la masă. Numai că Rădiţa, dată după Angheluţă cam din fugă, avusese norocul ei şi nu nimerise pe mâini rele, strungarul fiind om de nădejde. Amintindu-şi de cei doi – familia mea! cum îi plăcea lui să-i numească – Angheluţă oftă. Avea de-acum în grijă două suflete, pe Rădiţa şi pe Vlăduţ, şi pe amândoi i-ar fi vrut cât mai departe de oraş. Din discuţiile purtate în cadrul celulei de partid şi din ce mai auzea şi el vorbindu-se la posturile de radio – străine sau de-ale patrioţilor români – aflase că, aşa după cum mergeau lucrurile pe front, după înfrângerea nemţilor pe Volga, n-o să mai treacă mult şi hitleriştii vor fi definitiv zdrobiţi. Tânărul strungar cunoştea importanţa oraşului înconjurat de rafinării şi nu-şi făcea multe iluzii. Fără îndoială că, dacă nu se va găsi cine să-i împiedice, Vernichtungskommandos[1]-urile vor întra în acţiune şi nu vor lăsa în urma lor nimic altceva decât ruine. Unde să-şi ducă familia, cât mai departe de uzine şi rafinării? Şi-ai lui, şi-ai ei, toţi erau sau ploieşteni, sau de prin satele din jur, din imediata apropiere a oraşului. Cu mâna pe clanţa uşii, până s-o deschidă şi să intre, mai aruncă o privire spre grădină, curţilor şi caselor din vecinătate, în lungul străzilor pustii. Bărbaţii munceau sau dormeau, femeile, câte nu părăsiseră oraşul, ori aşteptau la vreo coadă să primească raţia zilnică de alimente, ori se chinuiau să pregătească ceva pentru prânz. Cât despre copii... Ţâncii fuseseră trimişi pe la vreo bunică uitată de Dumnezeu pe lume, în vreun sat pierdut printre dealurile Prahovei, unde, de bine de rău, se mai găsea câte ceva de-ale gurii. Obosit, dar şi întunecat ca de o presimţire neagră, Angheluţă trecu pragul, din antreu, în camera unde dormeau cu toţii. Rădiţa îl aştepta, dereticând cu grijă să nu trezească copilul. Anghel o sărută grăbit, zâmbi şi mormolocului din leagăn, apoi trecu la bucătărie, să se spele şi să mănânce. — Anghele, îi zise Rădiţa în vreme ce îi turna apă, a venit cineva de cu noapte şi ţi-a lăsat un bilet. De două ori mi-a spus să nu uit cumva să ţi-l dau îndată ce vii. — Unde-i? Şi de ce nu mi l-ai dat până acum? o cam mustră el. — Păi... abia ce-ai venit, căută femeia să se scuze. — Lasă, nu mai turna, ajunge. Dă-mi, te rog, biletul. Rădiţa trase sertarul mesei şi luă, dintre două foi de ziar, o hârtie albă împăturită în două. Bărbatul despături fila desprinsă dintr-un blocnotes şi citi câteva cuvinte: „Vino îndată la numărul 27. Grăbeşte-te.” Nicio semnătură, nicio dată, nimic, dar Angheluţă ştia al cui e scrisul şi ce are de făcut. — Rădiţo, iartă-mă, trebuie să plec îndată într-un anume loc. Am să mănânc la înapoiere. N-o să stau prea mult. Haide, zău, înţelege-mă, tot nu mi-e foame! mai adăugă el, să curme încercările femeii de a-l opri la masă. Se apropie de maşina de gătit, pe plita căreia îl aştepta mâncarea, ridică un ochi şi lăsă să cadă biletul. Privi o clipă la hârtia cuprinsă de flăcări cum e mistuită şi cum se face scrum. Scăpat de-o grijă, nu cea mai mare, aşeză la loc ochiul de plită şi-şi luă din cuier şapca abia agăţată la locul ei obişnuit. — Dacă pleci, cine ştie când ai să te înapoiezi! Cel puţin, ţine, ia la tine pacheţelul ăsta, să nu ţi se facă foame pe acolo pe unde te duci, mai zise femeia pe jumătate supărată, îndesându-i într-unul din buzunarele de la haină două felii de pâine unse cu untură, învelite într-o hârtie de ziar. Dacă ar fi ştiut, atunci, cât o să pătimească şi prin câte o să treacă în următoarele zile şi nopţi din pricina acelor două felii de pâine! Cum o să-i ardă obrajii loviţi de palme şi pumni, cum întreaga ei fiinţă, batjocorită şi chinuită până aproape de moarte, o să zacă pe ciment rece, trezită la viaţă cu găleţi de apă, şi din nou biciuită şi lovită cu ce aveau călăii la-ndemână! Dar n-avea cum să ştie. Dacă ar fi ştiut, ar fi aruncat pachetul din buzunarul hainei pe foc, oriunde, şi şi-ar fi îmbrăţişat bărbatul cât pentru o viaţă întreagă, să le ajungă la amândoi, şi abia apoi i-ar fi dat voie să plece... Angheluţă, însă, potrivi mai bine pachetul în buzunar, îşi sărută nevasta şi copilul, uşurel, pe frunte, şi plecă. Rădiţa îl însoţi până la poartă. În stradă, mai privi o dată în ochii nevesti-si şi-şi iuţi pasul. Era ora nouă, şi până la numărul 27 avea de mers. Trebuia să traverseze întreg oraşul. Mai întâi să parcurgă bulevardul, apoi Calea Câmpinei şi, în sfârşit, undeva aproape de barieră, se făcea o stradă la stânga. Acolo, la numărul 27, îl aştepta tovarăşul Enache. Care îi era numele adevărat nu ştia nici el, şi poate nici alţii. Şi nici nu avea un domiciliu stabil, ca tot omul, să ai de unde-l lua: azi într-o parte a Ploieştiului, mâine în alta, poimâine undeva pe la Moreni, pe la Băicoi sau Câmpina, unde-l mânau treburile şi pe unde avea prieteni de nădejde. De altfel, nici nu erau mulţi cei care cunoşteau cum arată la faţă „tovarăşul Enache”. Doar câţiva, cei mai de încredere, şi printre ei şi Anghel Marin, strungarul de la Concordia. Mai ştia Angheluţă că acolo, pe strada aceea liniştită, se luau hotărâri din cele mai importante, care dădeau multe ore de insomnie mai-marilor oraşului. Proprietarul căsuţei, Petre Mitea, un om greoi, deşi abia trecuse de 45 de ani, era acar la Gara de Vest şi se bucura de încrederea deplină a celor ce-i foloseau locuinţa ca loc de întâlnire. Grăbind pasul pe sub umbra castanilor care mărgineau bulevardul, Angheluţă respira adânc aerul curat al dimineţii. Copacii, şiruri nesfârşite şi drepte, încă neciuntiţi de bombe, îmbrăcaseră haina lor primăvăratecă, de un verde crud. Când ajunse în dreptul prefecturii, aproape de capătul bulevardului, strungarul ciuli urechile. Dinspre Calea Câmpinei răzbeau până la el frânturi dintr-o melodie auzită şi altă dată, un soi de marş soldăţesc. Tot grăbit, traversă piaţa dintre Bancă şi Baia municipală, urcă pe trotuar şi se îndreptă spre Tribunal. În faţa magazinului „Trei cărbuni” se întâlni cu o companie de infanterişti echipată de război, mărşăluind spre gară. Soldaţii, toţi mărunţi şi îndesaţi, mai mult vârstnici decât tineri, poate ultimele rămăşiţe adunate de prin cine ştie ce sătucuri prahovene. În faţa companiei bătea pasul un sublocotenent tinerel, aproape copil – să tot fi avut douăzeci de ani – ţanţoş şi deosebit de mândru. O parte din ostaşi, îndeosebi gradaţii, cântau mai cu inimă. Alţii abia mormăiau, acolo, ceva, să nu se spună că nu cântă. Ceilalţi, câţi mai rămăseseră, tăceau, cu privirile în caldarâm, gândind poate la rostul cuvintelor puse pe note:   Al armelor zăngănit, răsună necontenit Căci duşmanu-n luptă a pornit...   Angheluţă întoarse capul şi privi lung în urma lor, zâmbi trist, o clipă, apoi porni grăbit mai departe. Când se apropie de strada Ghiocei, trase cu coada ochiului de mai multe ori în urmă şi, neobservând nimic deosebit, dădu colţul. Cu paşi domoli trecu pe cealaltă parte a străzii, până ajunse în dreptul casei cu numărul 27. Îşi aruncă privirea în grădina din fundul curţii, în balconaşul de la intrare, şi nu observă nimic deosebit care să-l pună pe gânduri. Doar un colţ al perdelei de la o anumită fereastră, îndoit în sus, era semnul că putea să intre fără grijă, fiind aşteptat de tovarăşi de încredere. După ce mai controlă o dată, să se convingă de nu are cumva vreo „codiţă”, se îndreptă spre poartă. O împinse şi intră în curte, apropiindu-se de casă. Fără să ciocăne, apăsă clanţa. În antreul ce despărţea două cămăruţe îl aştepta Radu Stoiculeţ, cel care îi lăsase Rădiţei biletul. — Noroc, Angheluţă! îl primi el pe strungar. Haide, că te aşteptăm de vreo oră şi mai bine. Din antreu intrară în camera din stânga, cea din mijloc. Aici erau adunaţi alţi trei tovarăşi, şi printre ei Angheluţă îl recunoscu îndată pe Enache. Oacheş, de înălţime potrivită şi numărând 40 de ani, avea o fizionomie care nu spunea nimic. Un om ca toţi oamenii. Abia mai apoi felul său deschis de a te privi, vioiciunea, ochii neastâmpăraţi, trădau pe omul curajos, sănătos, clădit din fier şi beton, dominat de o energie molipsitoare. Trecuse în ultimii zece-doisprezece ani prin nenumărate încercări, înnoptând pe unde-l mânau treburile şi mâncând ce se găsea, fără să pună vreo clipă la îndoială justeţea cauzei pentru care lupta, având însă întotdeauna grijă să nu fie subestimată forţa duşmanului. Doar Radu Stoiculeţ, uneori, călca acest consemn. Dintre toţi, el era cel mai înverşunat duşman al războiului. De ce? Ştiau doar câţiva.   Era în prima iarnă de război, în decembrie 1941. Cei doi fraţi ai lui Stoiculeţ, mai mari, plecaseră pe front încă de la început. Cel mijlociu se prăpădise în primele lupte, în iulie, iar cel mare – nenea – căzuse grav rănit câteva luni mai târziu şi fusese adus în ţară şi internat într-un spital din nordul Moldovei, cu ambele picioare amputate. Familia – câţi mai rămăseseră: el, taică-su şi o soră mai mică – hotărâse să plece careva dintre ei la cel rănit, să-l mângâie şi să-i ducă de-ale gurii. Ar fi plecat el, Radu, însă şefii săi de la Unirea n-au vrut să-i învoiască. Soră-sa, Ioana, n-avea decât 17 ani, şi noaptea, pe tren, cu nemţii în ţară... Atunci se hotărî bătrânul să plece. Era mărunţel şi uscăţiv, dar sănătos. Se duse împreună cu Radu la Gara de Sud, să se suie în vreun personal ce se îndrepta spre Moldova. Trenurile, toate, erau ciorchine de călători şi bagaje, iar de cele militare nu te puteai lipi. La cea de-a treia categorie, nici nu făcea să te gândeşti; acestea erau permisionare germane, la dispoziţia exclusivă a armatei. Stătu moşul cât stătu, încercând să se agaţe când de un vagon, când de altul, şi aşa trecu ziua şi-l apucă noaptea. — Să mergem acasă, tată, şi-o să încercăm şi mâine. De, război, ce să-i faci! zise Stoiculeţ ridicând din umeri cu ciudă. Pe urmă, tată, n-ai să poţi călători pe scări. Nu vezi ce frig s-a lăsat? — Ba nu. Am plecat, sunt bun plecat! Acasă nu mă mai întorc până nu dau ochii cu Lixandru. Tu du-te la serviciu, să nu păţeşti ceva. Şi lasă gerul, cu el sunt învăţat. Stoiculeţ stătea ca pe ghimpi. Să încerce încă o dată să-l înduplece pe taică-su, ştia că n-are rost. Dacă îi intrase bătrânului în cap să plece, nimic n-avea să-l facă să se întoarcă din drum. Aproape de 11, de undeva dinspre Brazi, se auzi un fluierat prelung, după care namila de locomotivă a unui permisionar german năvăli în noaptea abia spartă, ici sau colo, de câteva felinare chioare. Compartimentele trenului, mai toate, în întuneric. Nemţii se culcaseră. De la Ploieşti se suiră doar câţiva. Locomotiva, după un minut sau două, fluieră din nou, anunţându-şi plecarea. — Mă sui în ăsta! zise deodată moşul. Stau pe scară! — Fugi de-acolo, tată! N-ai voie, ce, nu ştii?! — Ba ştiu, dar ce-o să-mi facă? O să mă dea jos mai încolo, şi tot e bine, la Buzău, la Râmnic. Şi poate că de-acolo prind un tren mai altfel. N-o fi gloată, ca aici. Până să apuce Stoiculeţ să mai spună ceva, bătrânul se şi apucase cu o mână de bara scării unuia dintre vagoane, tocmai când locomotiva se urnea din loc. „Aşa! O să mă adăpostesc colea, lângă uşă!” atât apucă să gândească Ghiţă Stoiculeţ, până să fie zărit de santinela vagonului. Neamţul, ca să scape de gerul pişcător al nopţii de decembrie, intrase pe culoar, unde era cald. Deschizând uşa, scoase doar capul afară: — Jos! Jos! Asta-i vagon pentru domnii ofiţeri! Jos! — Doar până la Buzău, atâta vă rog! îl imploră bătrânul în limba sa, privind, cum stătea aplecat, cu mâna pe desagă, în sus, spre vlăjganul în uniformă cu faţa pe jumătate ascunsă de streaşină căştii de fier. — Jos, coboară, tu n-auzi?! strigă neamţul scos din sărite. Fusese nevoit să închidă uşa în urma lui, să nu-i deranjeze pe domnii ofiţeri cu zbieretele sale, şi acum sta şi el în bătaia vântului ce-şi învăluia palele printre vagoane, că trenul începuse să prindă viteză. Trecuseră de Crucea Roşie, unde se împărţea ceai îndulcit cu zaharină ostaşilor în tranzit, şi se apropiau de ace. — Mă duc la copil, crede-mă! continuă bătrânul să se roage, deşi bănuia că neamţul nu pricepe o iotă din ce-i spunea. Uite, are picioarele tăiate de-aici, pe front. A luptat alături de dumneavoastră. Pe amândouă! şi Ghiţă Stoiculeţ, cu baiera traistei petrecută pe după gât, se aplecă să-i arate cam de unde fuseseră retezate picioarele băiatului său cel mare: cam de-o palmă deasupra genunchilor. O înjurătură şi cizma hitleristului se propti în spatele bătrânului, proiectându-l cu putere. Un strigăt, şi omul pieri în noapte, cu mâna stângă lipită de corp, să nu scape cumva traista cu bunătăţi: pâine, brânză, scovergi şi-o pasăre friptă. Cu dreapta se apucase instinctiv de băţul de lemn de corn, luat de acasă, de parcă s-ar fi putut prinde de el, să nu cadă, când simţise cizma neamţului. Radu Stoiculeţ, care de la bun început o rupsese la fugă pe lângă tren, neştiind nici el prea bine de ce, cu tot zgomotul fiarelor în mişcare, auzise limpede ţipătul de moarte scos de taică-su. Pe întuneric, printre şine, descoperi pe bătrân zăcând între zecile de bifurcări dintre gară şi podul din apropierea uzinelor Concordia.   [1] Unităţi speciale fasciste de distrugere.

 Miezul noptii de Julien Green PRIMA PARTE I Către sfârşitul unei zile de iarnă, sub un cer cenuşiu măturat de un vânt de gheaţă, o trăsură înainta în trap mărunt pe marginea ogoarelor arate. Era unul dintre acele vehicule care nu se mai văd decât în provincie, un soi de cutie neagră cocoţată pe nişte roţi prea mari, cu perdele de postav la ferăstruicile uşilor, cu două facle de metal la dreapta şi la stânga birjarului. Drumul devenea din ce în ce mai îngust şi mai prost. Trebuiau urmate, cu riscul de a rupe o osie, făgaşurile adânci săpate de căruţele ţărăneşti în pământul moale şi compact în acelaşi timp, fără a lua în seamă linia dreaptă. Calul costeliv se poticnea aproape la fiecare pas de pietrele mari, presărate pe drum. Acum mergea la pas, când birjarul trase de hăţuri şi-l opri de-a binelea. Se aşternu o tăcere scurtă, în timpul căreia se auzi şuierul ascuţit al vântului, apoi perdeaua uneia dintre ferăstruici se ridică dintr-o dată, geamul fu coborât şi o voce aspră întrebă dinăuntrul trăsurii ce se întâmplă. Omul, fără să se întoarcă, arătă drumul cu vârful biciului. Gras şi roşu la faţă, părea legat de capră prin pătura înfăşurată în jurul picioarelor şi tot trupul lui era atât de mare, încât pregetai a crede că se putea cocoţa pe locul lui şi se putea coborî fără ajutorul câtorva persoane. — Ei, ce e? rosti glasul. Şi, pentru că birjarul stătea neclintit, glasul porunci: Să porneşti numaidecât, sau nu-ţi mai dau bacşiş. El aşteptă o clipă de parcă s-ar fi gândit la urmările acestei ameninţări, puse biciul jos şi, cu capul ţeapăn, începu să strige în vânt că n-avea să meargă mai departe. — Să porneşti numaidecât sau nu-ţi mai dau bacşiş, urmă vocea. În aceeaşi clipă un cap cărunt de femeie se ivi la fereastră. Trăsăturile lui ascuţite şi aspre exprimau o voinţă neînduplecată. Ochiul negru fulgera drumul potrivnic, făgaşul vinovat. — Să porneşti numaidecât, sau… Geamul fu închis cu mare zgomot, perdeaua trasă cu o mână furioasă. Omul apucă biciul trântind o înjurătură, iar calul, sub loviturile care îi şfichiuiau crupa, o porni iar la drum. Spre dreapta, câmpurile se întindeau la vale până la marginea unei păduri dese şi a zidurilor lungi, albe, ale unei mari gospodării singuratice. În stânga, privirea urca nestingherită în vârful unei coline pe care se căţăra drumul. Pe partea asta niciun copac, nicio casă n-o opreau şi vântul se năpustea în valuri peste pământul gol. Trăsura mai săltă câteva minute prin făgaşuri, apoi o zdruncinătură mai zdravănă decât cele dinainte o scutură de fu cât pe-aci să-i sară faclele din suporturile lor. Birjarul trase cu amândouă mâinile de hăţuri ca să ridice calul care fusese gata să cadă. Animalul se opri, omul înnodă liniştit frâiele şi agăţă nodul de cârlig. Aproape numaidecât geamul şi perdeaua fură ridicate cu un zgomot războinic, iar femeia se aplecă peste fereastră mult mai nemulţumită decât adineauri şi întinse o mână în mănuşă neagră, cu degetul arătător tremurând de furie aţintit înainte. — Îţi poruncesc, începu ea, îţi poruncesc… Mergi înainte… Am să mă plâng… Vântul îi reteza frazele şi părea că-i înfundă înapoi, în gură, sunetul cuvintelor. Atunci strânse pumnul şi-l lovi pe birjar în singurul punct în care îi era cu putinţă să-l ajungă, dar violenţa nu avu niciun efect, fie că lovitura fusese dată fără puterea necesară, fie că mai multe straturi de veşminte şi de pături o ocroteau pe victimă. Femeia se aplecă ceva mai mult şi începu să-l ocărască pe birjar căruia nu-i vedea decât spatele larg şi bombat sub haina de stofă groasă, albastră. Spatele acesta luă dintr-o dată un aer de încăpăţânare uriaşă şi nu se clinti. Timp de o clipă femeia tăcu, căutând o ocară grea, ultima. — Tâlharule! strigă ea în cele din urmă, cu un glas răguşit. Nicio tresărire nu dovedi că fusese auzită. Mirarea o făcu să ridice sprâncenele, apoi păru că trăsura o înghite, iar geamul şi fereastra fură chemate pentru a treia oară să-şi îndeplinească rostul. În vremea aceasta se deschidea cealaltă uşă şi o femeie tânără, de vreo treizeci de ani, cobora în câmp. Era înaltă, avea un mers încet şi stângaci, care dovedea o timiditate adâncă. Înfăşurată într-o haină de călătorie de sub care se vedea ieşind marginea unei rochii negre, părea că nu se simte la largul ei în aceste vestminte şi ai fi spus că e o ţărancă ce ducea dorul şalului ei cu franjuri, al fustei de postav gros. Îşi cufundă de câteva ori mâinile în buzunarele paltonului, ca să le scoată apoi afară, cu un aer nedumerit. Faţa ei plină şi blajină păstra încă o expresie copilărească deşi primele zbârcituri se desenau uşor pe ea şi ochii mari, căprui, plimbau în jurul lor privirea caldă şi rănită a sufletelor slabe pe care viaţa le chinuieşte, în pofida bunelor lor intenţii. Ea se întoarse cu spatele la vânt, privi cerul şi se pierdu într-o visare dureroasă care făcu să-i lunece lacrimi pe obrajii rotunzi. O pală de vânt mai puternică fu gata să-i smulgă pălăria neagră cu boruri plate şi ea şi-o opri cu o lovitură de palmă bruscă, gest ciudat, care cuprinde toată falsa energie a celor timizi. Tresări la zgomotul portierei care fu trântită şi o văzu dintr-o dată în faţa ei pe cea care o întovărăşea. — De ce ai coborât? o întrebă aceasta supărată. Omul ăsta a fost groaznic de necuviincios cu noi. Trebuie să-i spui că n-ai să plăteşti cursa dacă nu ne duce până sus. — Ascultă, Marie… începu tânăra femeie. O răbufnire de vânt o izbi în obraz şi o făcu să tacă. Închise ochii şi plecă fruntea. — Stă acolo şi-şi bate joc de noi, strigă Marie. Nu vezi cu câtă obrăznicie ne întoarce spatele! Din pricina lui o să mergem prin noroi. Înfuriată de vântul care îi smulgea cuvintele, bătu din picior de parcă ar fi vrut să arate pământul pe care îl ocăra. Femeia cea tânără îi puse o mână pe braţ. — Dar e aproape, Marie. Am ajuns. — Ce-mi pasă mie că e aproape? Principiul e atins. Îi răspunse un gest larg, disperat. Pentru Blanche, ce principiu mai merita să fie apărat împotriva unui birjar de piaţă? — Va să zică dai înapoi, Blanche? — Da. Să aştepte aici. Porunca asta fu transmisă cu o voce răguşită şi cele două femei porniră, tăcând, pe o potecuţă care urca peste câmpuri până în vârful colinei. Marie mergea înainte; era o făptură mică, dreaptă şi slabă, care îşi purta cu un fel de eleganţă vestmintele prost croite. Cu umerii nemulţumiţi, cu piciorul nervos, urca panta cu un pas furios, care ar fi dus-o la o depărtare de zece ori mai mare fără să obosească. Blanche venea anevoie în urma ei, târându-şi greutatea trupului mare, care părea totdeauna în luptă cu o voinţă slabă. În sfârşit ajunseră pe un platou mic, de pe carte se vedea până departe. Noaptea cădea repede, de parcă vântul ar fi luat lumina cu fiecare răbufnire a lui. Cu toate astea, mai zăreau încă acoperişurile cenuşii ale oraşului pitit într-o văiugă, copacii din grădina publică şi marile rezervoare ale uzinei de gaz. Marie se uită la ceas. — Avem douăzeci de minute, spuse ea. Douăzeci de minute, se gândi Blanche. Aproape atâta timp cât ar fi trebuit ca să alerge acolo, să rostească un cuvânt hotărâtor, miraculos, care ar împiedica tot. Pentru că o femeie mai dibace n-ar fi făcut ceea ce făcea ea. Ştia asta de jumătate de ceas. Se gândise în trăsură, în vreme ce vara ei îi vorbea despre vizitiu. I se părea chiar că niciodată în viaţa ei nu avusese idei atât de limpezi. — Acum, când suntem singure, spuse deodată Marie ridicând glasul, ţin să-ţi repet că nu-ţi pot încuviinţa purtarea. Ar fi trebuit să fii acasă la tine, să te ocupi de fata ta, de gustarea fetei tale, de lecţiile fetei tale. Venind aici, dovedeşti o ultimă slăbiciune, pentru care n-are să-ţi mulţumească nimeni! Ai să suferi, de altfel degeaba, pentru că ceea ce s-a sfârşit s-a sfârşit, Blanche şi trebuie să-ţi intre bine în cap. Cosi aerul cu braţul şi păru mulţumită de gestul acesta. — O persoană cu mai puţină experienţă, urmă ea, ţi-ar vorbi despre speranţă. Eu îţi fac serviciul de a-ţi spune, draga mea Blanche, că nu e nicio speranţă. — Ai dreptate, fără îndoială, răspunse tânăra femeie. Vrei să-mi spui cât e ceasul? — Patru fără douăsprezece minute. Alergând, alergând foarte repede, ar ajunge poate la timp, dar se temea de furia verişoarei ei şi sentimentul acesta ridicol o făcu să se ruşineze atât de tare, încât nu îndrăzni măcar să şi-l mărturisească. — Marie, rosti ea cu greu, ştiu că nu preţuiesc cât tine. Eşti mult mai inteligentă, mult mai puternică… Vreau să-l mai văd o dată, pentru ultima oară. Trebuie, adăugă ea slab. — Nu eşti oare nebună? Să-l vezi la gară, fără îndoială, pe peron, în faţa a treizeci de oameni care te cunosc? Şi, de altfel, e prea târziu. Tânăra femeie îşi plecă privirea înfrântă spre ea, cerşind îngăduinţa care îi era refuzată; îşi ţinea pălăria cu palma, înclinând-o înainte până peste frunte. — Aş fi alergat… — Blanche, ţi-am jertfit un ceas din timpul meu ca să te întovărăşesc până aici. De ce acum îţi calci făgăduiala de a mă asculta? De sub borul pălăriei, marii ochi tragici ai Blanchei încercau să priceapă acest raţionament. — Vezi tu, urmă Marie cu glasul ei precis, care rotunjea fiecare cuvânt şi-i dădea un sens de netăgăduit, pe lume există mii de femei ca tine. Nu faci parte dintre cele care ţin bărbaţii pe loc. Îţi lipseşte… ceva. Vântul tăie în două acest discurs şi cele două femei se dădură înapoi, de parcă o putere nevăzută ar fi vrut să le despartă. Cu toate astea, Blanche se apropie numaidecât de vara ei şi se aplecă către ea cu un soi de respect. — Lasă-l pe omul acela s-o şteargă, strigă Marie. Dacă vrea să plece, înseamnă că nu e pentru tine. Femeia cea tânără încuviinţă dând din cap. — Eh, în sfârşit, vorbi mai departe Marie pe acelaşi ton, ai avut o idee năstruşnică să vii aici. — Din altă parte nu se vede trenul. Şi mi-a jurat că va face semne cu batista chiar dacă nu mă va zări pe colină. — Ce fată bună! Pe cât te prinzi că nici n-are să-i treacă prin cap? De altfel, aş vrea să ştiu şi eu cum ai să-i deosebeşti batista, de la depărtarea asta, dintre toate cele care vor flutura la ferestre! Blanche, cu braţul sprijinit pe cap ca să-i ţină pe loc pălăria, se uită la vara ei şi trupul ei mare se clătină întreg, de parcă ar fi primit o lovitură. Nu se gândise că putea fi greu să-l recunoască pe cel pe care îl iubea. Totuşi, inima ei îi puse la îndemână un răspuns. — Cele care vor flutura… repetă ea. Dacă voi vedea mai multe, voi putea să-mi spun că una e pentru mine. — Hm! În sfârşit! Viaţa are să-ţi dea lecţii foarte aspre, Blanche. Mai ai cinci minute. Mă duc să te aştept în trăsură. Vă las singuri. Rostind aceste cuvinte, avu un zâmbet tainic care încuviinţă tactul şi ascuţimea de care dădea dovadă, dar îi păru şi rău că nu avea în faţă o persoană mai instruită decât vara ei, care să poată gusta isteţimea celor pe care le rostise. Lovi uşor, cu îngăduinţă, mâna Blanchei şi o luă înapoi pe potecă. Tânăra femeie o văzu coborând printre ogoare cu un pas săltăreţ care o făcea să semene cu o fetiţă cu părul cărunt şi compară nepăsarea asta cu tristeţea care îi pustia ei inima. Îi părea că cerul lipsit de lumină şi vântul îngheţat erau mai aproape de ea decât fiinţa aceasta omenească, al cărei glas neostenit îi răsuna încă în urechi. Înţelegea că pământul poate fi cufundat în cea mai rece şi mai crudă noapte de iarnă, de parcă durerea unei singure femei ar fi fost de ajuns ca să cernească lumea, dar nu ca vara ei să zâmbească părăsind-o. O urmă cu o privire prelungă, jignită, până la cotitura drumului. Îşi scoase apoi pălăria cu o încetineală plină de grijă, o puse pe iarbă, îşi propti vârful pantofului pe borul ei ca să nu-şi ia zborul, apoi adună câteva pietre mari şi le aşeză de jur împrejurul calotei, ca o coroană. Şuviţe lungi de păr i se lipeau de obraz. Atunci apuca cu două degete acest văl negru şi-l îndepărta cu o mişcare răbdătoare. Când socoti că venise clipa, scoase o batistă pe care o scutură ca s-o despăturească şi aşteptă. Mai trecură un minut sau două; în sfârşit, şuieratul locomotivei o făcu să tresară şi se îndreptă din mijloc. Trenul se ivi aproape numaidecât la poalele colinei, atât de mic, atât de depărtat, încât bietei femei nu-i părea nici cu putinţă, nici drept ca fericirea întregii ei vieţi să atârne de jucăria aceea. Vagoanele luminate lăsau să se vadă înăuntrul lor călătorii care stăteau la ferestre, mulţi ridicau geamurile, alţii se aşezau în colţul lor, dar niciunul nu flutură batista; cu toate astea ea făcu semne largi cu batista ei, până când ultimul vagon pieri cu un zgomot care semăna cu un şchiopătat grăbit. Mugetul vântului se rostogoli din nou peste câmpie ca un val uriaş, acoperind tot, răsturnând tot în întuneric ca în adâncul unei mari prăpăstii negre. Dintr-o dată i se făcu frică. Mâna ei dreaptă, zgârcită pe plăselele unui cuţit, se smulse din buzunarul în care îl ţinea ascuns de un ceas şi gestul fu făcut înainte ca ea să-şi fi dat seama, atât de mult se gândise la el. De la prima lovitură, vârful cuţitului găsi locul pe care degetele îl pipăiseră în trăsură, sub reverele paltonului. Violenţa loviturii o făcu să cadă în genunchi şi rămase aşa o clipită, înainte de a se prăbuşi. Deasupra ei, batista care îi scăpase din mână palpita în vânt ca aripa unei mari păsări rănite.   II   A doua zi după această întâmplare, Marie Ladowet stătea în picioare în mijlocul salonului şi vorbea cu două persoane trupeşe, surorile ei, care o ascultau în tăcere. Şedeau în fotolii largi şi, din pricina greutăţii lor, a oboselii unei digestii întrerupte de un drum, a căldurii bune care domnea în odaie, aveau o atitudine din ce în ce mai moleşită. Una dintre ele, Clémentine, cu coatele sprijinite pe braţele fotoliului, se cufunda încetişor în adâncul jilţului şi ceaşca de cafea pe care o ţinea cu amândouă mâinile se afla la înălţimea nasului ei. O dorinţă insuportabilă de a dormi o silea să clipească din ochi ca un câine bătrân şi îşi spunea că dacă s-ar putea lăsa dusă de ameţeala somnului măcar o frântură de minut, ar avea în adevăr una dintre plăcerile cele mai rare pe care le-ar putea gusta şi care, fără îndoială, n-ar face rău nimănui, dar nu cuteza în faţa Mariei. Clătină ceaşca micuţă cu o mişcare din încheietura mâinii, numai, aşa ca să-şi arunce conţinutul ei în gură, puse ceaşca alături de ea şi, cu palmele întinse pe pântece, îşi potrivi spatele în perna spătarului până când îşi găsi o poziţie bună, apoi căzu în sfârşit în starea aceea care simulează atenţie şi nu e decât încremenire. În clipa aceea, obrajii ei plini care tremurau de câte ori dădea din cap, ochii ei de un albastru deschis, până şi urechile mari pe care bandourile cenuşii le lipeau de craniu, tot chipul ei respira o îngăduinţă naivă. Soră-sa, care era aşezată în faţa ei şi făcea parte din cu totul altă rasă, luneca şi ea în braţele fotoliului, dar era lucidă şi îşi stăpânea deplasarea progresivă a trupului proptindu-şi cu putere tocurile ghetelor negre într-un taburet. În umbră, falca ei grea, privirea energică şi ceva aspru în trăsături te făceau să şovăi asupra sexului ei. Cu mulţi ani înainte, în cursul unei discuţii aşa cum obişnuiau uneori să aibă între ele aceste femei, Marie îi spusese că seamănă cu un preot care şi-a greşit meseria; natura sublinia din belşug caracterul acesta ciudat şi, revenind neîncetat la opera ei, dădea ochilor o expresie de şiretenie mai adâncă, aşa cum adăuga bărbiei un colier de fire de păr viguroase şi dese. Tenul ei stricat de boală era plin de vinişoare roşii pe pomeţii înalţi şi ieşiţi, un fel de tic o făcea să tragă aerul pe nas din când în când, ridicând în sus o nară furioasă. Printr-una din acele ironii de care soarta nu oboseşte niciodată, făptura asta cumplită se numea Rose. Îşi înghiţi cafeaua cu o mutră scârbită şi făcu o strâmbătură. Pe umeri îi atârna o blană jerpelită, iar prin haina pe care şi-o descheiase se vedea ţesătura tocită a unei rochii de stofă. Ţinea cu două degete chircite un paner mare şi plat, purtat atâta vreme încât nu mai avea formă şi al cărui pântece, deşi era gol, se rotunjea puţin. Capul îi era acoperit de o tocă neagră, înfundată până în sprâncene. O împinse spre spate ca să-şi dezgolească fruntea, îşi lipi obrazul prelung şi gălbejit de speteaza fotoliului aşa cum l-ar fi pus pe o pernă şi îşi urmări surorile cu ochii ei mici, verzi. — Văzând că nu vine, povestea Marie pentru a şasea oară, o chem. Niciun răspuns. E drept că vântul îmi bătea în faţă. În sfârşit urc şi eu pe muche, singură. Povestirea împodobită de amănunte noi, era întovărăşită de mimică. Marie lăsă să treacă câteva clipe ca să dea auditoriului timpul să-şi închipuie scena, apoi urmă: — Singură. Ajunsă la mijlocul drumului, am o presimţire. Îmi spun că s-a întâmplat o nenorocire. Cu toate astea, merg înainte deşi bătea vântul, ajung… Luptă cu vântul, ridicând coatele la înălţimea ochilor, apoi îşi descoperi deodată obrazul şi întinse braţele cu o mişcare de groază: — Doamne sfinte, dragele mele! Era acolo, pe pământ! Arătă cu degetul un punct de pe covor, asupra căruia se îndreptară deodată privirile Clémentinei şi ale Rosei, care, nevăzând acolo nimic extraordinar, se aţintiră din nou asupra povestitoarei. Aceasta, care nu se mai distrase atâta de ani de zile, duse un picior înainte, îşi aruncă umerii spre spate şi-şi căscă cât putu mai mult ochii mici şi strălucitori. După o pauză scurtă, se aplecă puţin şi întinse o mână: — Mă apropii… o ating… Blanche! O strig: Blanche! Era culcată cu nasul în iarbă, o scutur puţin, capul i se rostogoleşte într-o parte şi mă priveşte cu ochi încremeniţi… Atunci înţeleg. Ah! Scot un strigăt grozav şi o iau la fugă. Se opri o clipă ca să se reculeagă şi urmă pe un ton tragic: — Mă arunc în trăsură ca o nebună şi-i spun birjarului să facă cale întoarsă, să pornească în goana mare spre oraş! Peste zece minute suntem în faţa primăriei. Dau năvală în biroul primarului. – nu e acolo –, în salonul lui: se află cu toată familia, cu o societate întreagă. Ajung în mijlocul lor, fac trei paşi, mă clatin, mă înconjoară, îmi dezleagă şireturile… Povesti pe larg şi cu multă plăcere această parte a istorisirii ei, pentru că aici redevenea ea eroina şi nu uită niciuna dintre atenţiile care îi fuseseră arătate. Primarul, mai ales, se dovedise desăvârşit: persoana asta însemnată îi pregătise cu mâna lui un ceai cu rom. În sfârşit, venindu-şi treptat în fire, nu fără a arunca o privire rătăcită asupra acelei adunări care o asculta cu sufletul la gură („unde mă aflu”? şoptea ea), sorbise ceaiul dintr-o înghiţitură şi începuse să povestească drama. Ajungând în acest punct, Marie nu pierdu ocazia atât de frumoasă de a le istorisi pentru a şaptea oară surorilor ei, care le cunoşteau bine, presentimentele ei, spaimele şi câteva ameninţări de leşin! Trebui să ia din nou trăsura cu Blanche, să străbată câmpurile, să urce pe platou şi să coboare iar scoţând ţipete. Un jandarm şi un medic fuseseră trimişi numaidecât la locul sinuciderii. În vremea asta i se dădea Mariei să bea ceva întăritor, ea se simţea din ce în ce mai bine şi consimţise, la rugămintea primarului, s-o găzduiască pentru o noapte pe fiica verişoarei ei. Aşa că părăsise societatea, se dusese la şcoală ca s-o ia la ea acasă pe Élisabeth, nepoata ei, aşa cum o numeau ea şi surorile ei pe mica lor rudă. Aici tonul se schimba puţin. — Bineînţeles, urmă Marie, nu ştie că maică-sa a murit. Am instalat-o pe canapea la picioarele patului meu şi a sforăit ca un animal mic în vreme ce eu mă răsuceam în aşternut, fără să pot dormi. Ceea ce m-a enervat mai mult e faptul că nu m-a întrebat nici măcar o dată de ce se afla la mine şi unde e maică-sa. E lipsită de temperament, ca Blanche. Nu ştiu ce m-a oprit să mă duc s-o zgudui de umeri în mijlocul nopţii şi să-i spun: „Dar plângi odată, nenorocită mică! Nu simţi că s-a petrecut o dramă, că eşti orfană!” În locul ei, cu sensibilitatea mea veşnic trează, aş fi ghicit tot în două minute. E adevărat că la vârsta ei eram mult mai impresionabilă. Nu se putea cânta o arie în faţa mea fără primejdia de a mă vedea pierzându-mi cunoştinţa. O paloare subită (şi îngrozitoare) se răspândea pe faţa mea când se povestea un accident. Digresiunea asta îi luă oarecare timp. Făcu o schiţă binevoitoare a persoanei care era ea odinioară şi se întoarse fără grabă la un subiect mai anevoios. De vreme ce Élisabeth nu pricepea singură că mama ei era moartă, trebuia să i-o spună cineva. Nu era o sarcină plăcută. Avea să fie vorba, fără îndoială, de strigăte şi de lacrimi, dar cu câteva cuvinte bune şi mai ales cu tărie, orfana va fi până în urmă liniştită. Vorbind astfel, Marie scoase un suspin uriaş, sortit să arate că, în ceea ce o privea pe ea, era la capătul puterilor şi, cum se afla un scaun acolo, se lăsă să cadă pe el. Odaia în care se petrecea această scenă avea înfăţişarea greu de definit a locurilor în care se scurge o viaţă făcută din manii mărunte. Nu se afla în ea nimic altceva decât ceea ce avea în vedere tihna unei singure persoane, îi măgulea deprinderile şi-i prevenea dorinţele. Oferea spiritului o imagine care corespunde în lumea păsărilor cu aceea a unui cuib, dar a unui cuib închis din toate părţile, călduţ şi moluţ sub învelişul lui bun de glod şi crenguţe. Soba de tuci vopsită în negru, plină de plesnea cu cărbuni pe care îi mistuia cu un murmur de mulţumire, era zeul strălucitor al casei, iar scaunele de pluş măsliniu, aşezate în semicerc în jurul ei, păreau a-i aduce un omagiu mut şi credincios. Fotoliile în care erau aşezate Clémentine şi Rose se aflau faţă în faţă, de o parte şi de alta a căminului, deasupra căruia se înălţa o oglindă întunecată şi pătată de vreme. Vorbind cu surorile ei, Marie nu contenea să se observe în oglinda aceea, între sfeşnicele de bronz ale căror braţe se sfârşeau în formă de lalea. Vedea un chip colţuros, pe care se silea să-l facă distins ridicând sprâncenele şi sugându-şi obrajii. „Slăbiciune aristocratică”, se gândea ea. Se ferea să-şi aplece ochii spre Rose, a cărei privire îi părea răuvoitoare şi al cărei zâmbet, plin de ură. Nu se temea de ea, dar femeia aceasta, prost îmbrăcată şi întotdeauna gata să strige că moare de foame în salonaşul atât de cald şi de îndestulat, îi dădea o senzaţie neplăcută. Ştia că într-o clipă sau alta marele paner gol avea să se deschidă ca să înghită ceea ce Rose numea nişte prostii, cutii de chibrituri pe jumătate pline, pachete de plicuri, sau, trecând în bucătărie pe braţul stăpânei lui, legume şi bucăţi de pâine. Prostii! Şi cu ce mutră îngheţată îi mulţumea Rose! A cui era vina dacă ea, dintre cele trei surori, făcuse căsătoria cea mai proastă? Marie o prefera cu mult pe Clémentine, cu toate că o socotea neroadă. Păstra, în amintirea timpului în care se jucau împreună pentru că erau de aceeaşi vârstă (pe când Rose, cu cinci ani mai mare, le dispreţuia veselia), un rest de afecţiune pentru fata voinică, nepăsătoare, dar o iubea aşa cum îţi iubeşti victima şi o bruftuia numai din plăcerea de a-şi exercita puterea. — Dormi, Clémentine? îi strigă de pe scaunul ei. Vinovata avu o mişcare convulsivă din umeri şi-şi deschise ochii rătăciţi. — Nici nu ştii unde te afli, urmă Marie fără să schimbe tonul. Îţi cer să vii aici ca să mă ajuţi. Şi tu ce faci? Îmi bei cafeaua şi dormi. Despre ce vorbeam, nebună bătrână? — Ce? rosti Clémentine, trecându-şi degetele peste obraji. Se opri, răsuflând greu de spaimă, apoi îngână: — Vorbeam despre Élisabeth … — Ha! strigă Marie. Vorbeam despre Élisabeth. Ei, uite, tu ai să te duci să-i spui. — Ce să-i spun? — Să-i spui că maică-sa a murit. Femeia cea grasă se răsuci cu violenţă în fotoliul ei. — Nu pot. Nu pot s-o mâhnesc pe fetiţa asta. Gândeşte-te şi tu, Marie, ştii bine că nu sunt făcută pentru genul ăsta de treburi. Marie se ridică de pe scaun şi veni să se aplece peste sora ei. — Nu eşti făcută pentru genul ăsta de treburi, repetă ea cu un zâmbet mieros. Cu cât mă uit mai mult la tine, Clémentine, cu atât îmi pare că, dimpotrivă, n-ai fost creată decât pentru asta. Oamenilor le-ar face aproape plăcere să plângă pe pieptul tău uriaş. Aşa sterilă (nu e o mustrare, Clémentine), aşa stearpă cum eşti, tot eşti cea mai maternă dintre noi trei. De la tine n-ar putea veni nimic rău. Veştile proaste îşi pierd veninul, trecând prin gura ta… Acest discurs ironic cuprindea o parte de adevăr mult mai mare decât o putea şti Marie, dar, aşa cum era, o răni pe Clémentine, ai cărei ochi albaştri se umplură de lacrimi. — Haide, spuse Marie, îndreptându-se din mijloc, curaj! Ai să-i spui binişor adevărul, dar pe ocolite, nu-i aşa? Şi cu tact. Gândeşte-te că n-are încă unsprezece ani. Bineînţeles, Blanche a murit de moarte naturală, de un atac de inimă în mijlocul câmpului. Fetiţa tot are să afle prea curând că mama ei s-a sinucis. Dar în următoarele cinci minute să ştie că e orfană. — E orfană? strigă femeia cea grasă, cu un aer de groază, de parcă gândul acesta nu-i venise încă. — Unde ţi-e capul? întrebă Marie uluită. S-ar spune că acum ai descoperit-o. — Nu mă gândisem în felul ăsta, gemu Clémentine. O dată cu aceste cuvinte, Rose, care nu spusese nimic până atunci, se ridică brusc din fotoliul ei. Rochia prea scurtă nu-i ascundea pulpele şi i se vedeau picioarele uscate, pe care se încreţeau ciorapii negri de bumbac. Îşi aruncă ochii în jurul ei, ridică dintr-un umăr şi-şi împreună mâinile aspre ca un soldat care are să cânte un cântec. — Mă faceţi să râd, spuse ea cu o voce adâncă. Orfană! Eu nu sunt orfană? Se opri o clipă, ca să lase această frază, al cărei comic îngrozitor nu-l simţea, să-şi facă efectul. Şi nu numai orfană, urmă ea, ci şi văduvă. Şi dacă vă închipuiţi că m-au cruţat când m-au vestit că mi-a murit bărbatul… M-am întâlnit pe drum cu targa pe care îl aduceau de la uzină. Au ridicat cearşaful şi cineva a spus fără ocol: „E Charles”. Făcu iar o pauză, de care se folosi ca să-şi tragă pălăria fără boruri peste toată fruntea, până în sprâncene. — La fel s-a întâmplat şi când l-am găsit pe Emmanuel al meu sufocat în leagăn. Dobitoaca de doică urla: „A murit! A murit!” Pe ocolite? Şi când Estelle a fost doborâtă de tifos, vă închipuiţi că m-au luat pe departe? Privirea ei dădu ocol salonului, ai fi spus că rătăcea într-un cimitir şi căuta un mormânt al cărui loc îl uitase. Nici Marie, nici Clémentine nu îndrăzneau să se clintească în faţa acestei femei ridicole şi cumplite în acelaşi timp, al cărei glas le îngheţa. — Întâi Emmanuel, îngână Rose, apoi Estelle! Nenorocire! Voi toate habar n-aveţi ce înseamnă a suferi. Blanche ştia. Tu, Marie, îţi băteai joc de ea, dar preţuia mai mult decât tine. — Asta e prea mult! strigă Marie. În casa mea! Se dădu cu un pas înapoi în faţa privirii care îi răspunse la exclamaţia asta şi nu îndrăzni să spună nimic, dar ruşinea de a se vedea umilită aşa, acasă la ea, îi aduse sângele în obraz. — Haide, rosti Rose cu un râset dispreţuitor, nu te înfuria. Eu am să dau o raită pe la bucătărie, în vreme ce voi o să vă ocupaţi de Élisabeth. — N-are să găsească nimic, strigă Marie, când rămase singură cu Clémentine. Am încuiat zahărul şi cafeaua. Nu te mai rezema aşa de mine, adăugă ea, împingând-o pe sora ei care o atinsese uşor. De ce nu se duce chiar ea, Rose, să vorbească cu Élisabeth, de vreme ce i se pare atât de simplu? Dar vezi că e sora cea mai mare, aşa că i se cuvin toate privilegiile, în schimb n-are nicio obligaţie. Ăsteia am să-i închid eu odată uşa în nas. Nu mă atinge, Clémentine! Mă enervezi! Şi lovi cu palma mâna grăsuţă pe care sora ei o întindea către ea. Clémentine îşi muşcă buzele şi-şi frecă dosul mâinii de fustă, cu o mutră jignită. Marie o privi o clipă, muşcându-şi o unghie. — Am o idee, spuse ea brusc. Ca să îndulcim efectul veştii ăsteia rele, ai să-i spui Élisabethei că am de gând să-i fac un dar. Oricum i-aş fi dat ceva de Anul nou, anul ăsta are să-şi primească darul ceva mai curând, asta e tot. Va să zică îi vorbeşti, vă las împreună trei minute şi vin şi eu cu darul meu. Dar fără ţipete, nu-i aşa, Clémentine? Fără lacrimi. Nervii mei nu suportă lacrimile. Rostind aceste cuvinte, o împingea pe Clémentine către o uşă care se afla în fundul odăii. Femeia cea grasă, cu o palidă dorinţă de a rezista, puse mâna pe spătarul unui fotoliu ca şi cum ar fi vrut să se agaţe de el şi faţa ei căpătă expresia de groază a cuiva care se simte lunecând într-o prăpastie. Trebuie să fi fost frumoasă odinioară şi grăsimea care de obicei nu deformează decât în chip comic, îi dădea acestei femei un fel de măreţie sinistră. Se ghicea că sub greutatea enormă pe care o târa cu ea, nefericita se înăbuşă încet şi de pe acum chiar lenea mădularelor ei părea că îi cucereşte şi creierul. În unele clipe se citea în ochii ei o spaimă îngrozitoare, atunci avea privirea cuiva înnămolit, care simte că nisipul începe să-i astupe gura. — Nu te uita aşa ţintă la mine, spuse Marie, ai cărei nervi nu îndurau mai uşor privirea asta decât lacrimile. Ai s-o găseşti pe Élisabeth în odaia mea. — Am s-o mâhnesc, gemu Clémentine. Dar Marie se arătă şi mai neînduplecată cu soră-sa, pentru că fusese repezită în faţa ei de Rose. — Preferi să nu i se spună nimic şi să întâlnească pe stradă convoiul funerar al maică-si? o întrebă ea cu voce dramatică. „Un dar, şopti ea, când uşa se închise în urma Clémentinei. Am fost cam imprudentă, asta e sigur. Un dar nu se găseşte aşa, în câteva minute.” Paşii o duseră către una din vitrinele aşezate în colţurile opuse căminului. Se ridică în vârful picioarelor, luă o cheiţă de deasupra vitrinei şi deschise binişor uşa de sticlă. Niciunul dintre bibelourile din care putea alege nu era preţios sau rar, dar simplul motiv că erau ale ei, le dădea pentru ea o valoare extraordinară. Cele mai multe erau amintiri din călătorii, cutii de sidef, rame încrustate cu scoici, portmonee de fildeş aşa cum se dau fetiţelor la prima împărtăşanie, ici şi colo evantaie de păpuşă, deschise pe jumătate ca să se vadă un bucheţel drăgălaş pictat în acuarelă. Pregetă, întinzând mâna, apoi trăgând-o înapoi, de parcă ar fi fost pe cale de a săvârşi o fărădelege, pentru că nimicurile astea vorbeau inimii ei avare şi o făceau să bată. În sfârşit, zări în spatele unei călimări în formă de vilă elveţiană nişte mucări mici pe care nu le socotise niciodată frumoase şi pe care le ascunsese din pricina asta în fundul vitrinei. Cu toate astea, de cum le ţinu în mână, le judecă cu mai puţină severitate şi fu de părere că erau poate preţioase pentru vechimea lor. „Şi pe urmă, îşi spuse ea punându-le la loc în spatele vilei, la ce i-ar servi mucările?” În clipa aceea îşi aduse aminte de o foarfecă proastă pe care o păstra în fundul unui sertar, la un loc cu câteva bricege care nu mai puteau fi folosite şi cu cioburile unui stereoscop. Un mic strigăt de plăcere îi scăpă din piept.

Am intalnit un inger de Sergiu Motorgianu Prefaţă     Yosuf  Kassim, un  tânăr  doctor  cardiolog, originar  din  Arabia  Saudită, este  pus  faţă  în  faţă  cu  confruntarea  dintre  Alah, dumnezeul  lui  şi  Dumnezeul  cel  Viu. Provocat  de  unul  din  pacienţii  lui, acceptă  să-şi  pună  la  încercare  credinţa, pentru  a se  dovedi  dacă  este  cea  autentică  sau  nu. O  serie  de  evenimente  inexplicabile  au  loc, dar  toate  având  un  scop  bine  definit.În  urma  răspunsului  dat  de  Dumnezeul  Atotputernic, care  cunoaşte  gândurile  cele  mai  ascunse  ale  fiecăruia, viaţa  tânărului  doctor  se  schimbă  radical . Dacă  eşti  convins  că  Dumnezeu  e  Unul  singur, Cel  Atotputernic, Creatorul  Tău, atunci  înalţă-ţi  vocea  spre  tronul  Lui  de  har, şi  mulţumeşte-i  că  îl  cunoşti  şi  că  te  cunoaşte.Stai  de  vorbă  cu  El  în  fiecare  zi  şi  deschide-ţi  inima  pentru  a  primi  binecuvântarea  Lui.Ascultă-i  vocea şi  urmează-i  sfatul.Primeşte  din  puterea  Lui, pentru  a  fi  gata  oricând, să  răspândeşti  speranţa  salvării  prin  jertfa  Fiului  Său, Isus,  celor  ce  sunt  obosiţi  de  atâta  căutare.Fi  o  rază  de  lumină  pentru  cei  aflaţi  în  întuneric.Trăieşte  o  viaţă  exemplară, care  să  dovedească  faptul  că  Dumnezeu  este  chiar  în  inima  ta. Dacă  ai  îndoieli   în  privinţa  exitenţei  Lui, prăbuşeşte-ţi  genunchii, zdrobeşte-ţi  inima  şi  înalţă-ţi  vocea  spre  Cer: „Doamne  Dumnezeule, sunt  aici, caută-mă, găseşte-mă... am  nevoie  de  Tine.”Şi  El  e  Cel  ce  îţi  va  răspunde.Dumnezeu  se  lasă  găsit  de  către  cei  care  doresc  lucrul  acesta  cu  adevărat. Astăzi  încă  nu  e  târziu, ziua  de  mâine  nu-ţi  aparţine. Fă  un  pas  mare  pentru  un  destin  etern  fericit  alături  de  Creatorul  Tău. Amin                              Capitolul 1 – Temelii  distruse     - Doctorul  Yosuf ? - Doctorul  Yosuf ? se auzi  din  nou  vocea  tinerei  asistente  mergând cu  paşi  repezi  pe  holul  departamentului  de  cardiologie al  spitalului, sperând  să  fie  auzită. - Tocmai  a  intrat  la  camera  22, spuse  o  altă  asistentă, auzind  că  doctorul  este  căutat. - S-a  întâmplat ceva? - Avem  o  urgenţă, te  rog  caută-l  şi  spune-i  să  coboare  jos  la  camera  de  gardă  cât  mai  repede, eu  merg  să-l  anunţ  şi  pe  doctorul  Ştefănescu, sper  să-l  mai  prind  şi  că  nu  a  plecat  acasă, adăugă  tânăra  asistentă. În  câteva  minute  doctorul  Yosuf  se  afla  la  camera  de  gardă. Rebeca, asistenta  ce-l  căutase  îi  făcu semn  să o  urmeze  spre  zona  unde  se  afla  departamentul  de  terapie  intensivă. În timp  ce  mergeau, ea  încercă să-i  dea  câteva  explicaţii  despre  ce  se   întâmplase : - Este  o  persoană mai  în  vârstă, aproximativ  60-65 ani, posibil  atac  cerebral,inconştient. Doctorul  Ştefănescu, a dat  ordin  să  fie  dus  la  terapie  intensivă; pare  destul  de  grav. - Cel  puţin  dacă  am  fi  fost  anunţaţi  că  aduc  un  caz  aşa  de  grav.Unde  este  paramedicul  care  l-a  adus?o  să  vreau  să  discut  cu  el  mai  târziu,pentru  a nu  se  mai  repeta  această  situaţie,  continuă  pe  un  ton  puţin  ridicat  Yosuf. - Dar  nu  a  fost  adus  de  ambulanţă, se  pare  că  un  taximetrist  l-a  adus, dar  acesta  tocmai  a plecat, încerca  să-i  explice  Rebeca  doctorului  în  timp  ce  se  apropiau  tot  mai  mult  de  zona  terapiei  intensive  a  spitalului. Doctorul  Ştefănescu  împreună  cu  două  din  asistentele  de  gardă, tocmai  investigau  bolnavul  recent  adus. - Despre  ce  este  vorba? Îi  întrerupse  Yosuf  apropiindu-se  de  patul  bătrânului. - Hipertensiv, un  atac  cerebral  cu  paralizie  parţială.Se  pare  că  a  fost  adus  la  timp, dacă  mai  întârzia  puţin, acum  îl  trimiteam  la  morgă. O  să  dureze  ceva  timp  recuperarea  lui. Cred  că  ar  trebui  anunţată  familia  lui .Am  auzit  că  a  fost  adus  cu  un  taxi. Yosuf, te  ocupi  tu  de  internarea  lui şi  să-i  anunţi  familia ? e deja  târziu,  spuse  Ştefănescu  în  timp  ce  privi  la  ceasul  de  pe  mână  şi  îi  înmână  colegului  său  lista  cu  tratamentul  administrat  şi  prescris  pentru  perioada  următoare  pacientului  recent  adus.De  acum  tu  o  să  te  ocupi  de  el,eu  am  ieşit  din  tură. - Noapte  bună, Yosuf. - Noapte  bună, răspunse  acesta  încet, privind  la  patul  bătrânului. Parcă dormea  aşa  de  liniştit, singurul  lucru  care  trăda  boala acum, era  gura  stâmbată  puţin  datorită  paraliziei. Yosuf  mai rămase câteva  clipe  la patul  bolnavului, recitind încă  o dată  prescripţiile  colegului  său, apoi făcu  un semn  unei  infirmiere  să caute  ceva  din  fişa  pacientului, după  care se  îndreptă  spre  asistenta  de  noapte  de  la  terapie  intensivă  spunându-i: - Am  trimis  pe  Liliana  să  aducă  tratamentul  pentru  bătrânul  adus  adineaori, aş  vrea  la  6 ore  să-i  fie  administrat. Asistenta  încuviinţă  din cap  că  înţelese  ce  are  de  făcut  şi  că  va  respecta  decizia  doctorului. - Pacientul  nu  are  asupra  lui  nici  un  act, aşa este? Am  înţeles  eu  bine?continuă  cu  întrebările  doctorul. -Nici  un  act, nici  portofel, absolut  nimic.Să  sperăm  că  va  apare  până  mâine  cineva  din  familia  lui, altfel  nu  ştiu  cum  va  putea  să  rămână  internat  aici, explică  încet  asistenta, apropiindu-se  şi   ea  de  patul  bolnavului. - Să  sperăm  că  cineva  îi  va  simţi lipsa, asta  în  cazul  fericit  în  care  are  ceva  rude.Sau  poate  este  un  hoinar, un  om  al  străzii, deşi  e  greu  de  crezut  lucrul  acesta  după  hainele  curate  pe  care  văd  că  le  purta. -Da,asta  aşa  este; imediat  merg  să  sun  la  poliţie, poate  cineva  va  reclama  o  dispariţie  şi  o  să  încerc  să  sun  şi  la  azilul  de  bătrâni, deşi  e  cam  târziu, sper  să-mi  răspundă  cineva. - Merg  în  birou, dacă  se  întâmplă  ceva, caută-mă, fusese  ultimele  cuvinte  ale  doctorului  Yosuf . Gândul  doctorului  zbură  departe, la  mii  de  kilometri depărtare, la  familie, în  special  la  tatăl, care  era  de  vârstă  apropiată  cu  noul  pacient.În  plus,şi  la  fizionomie  aveau  unele  trăsături  comune: destul  de  scund  de  statură  şi  cărunt. Tatăl  lui,Mahmud Kassim,  un  binecunoscut  om  de  afaceri, din  frumosul  său  oraş  natal, Riyadh,capitala  Arabiei  Saudite, era  cea  mai  importantă  persoană  din  lumea  acesta  pentru  el, sau  cel  puţin  la  fel  de  importantă  ca  şi  Alah,dumnezeul  lui. Mahmud  jucase  rolul  cel  mai  important  în  viaţa  fiului  său.Yosuf, îşi  putea  aduce  aminte  oricând  cu  plăcere, clipele  petrecute  împreună  cu  acesta, serile  în  care  i  se  citea  din  Coran, carte pe  care  o  păstra  cu  sfinţenie  pe  noptiera  de  la  marginea  patului.De  mic, tatăl  îi  insuflă  principiile  morale  şi  religioase, pentru  a  deveni  un  adevărat  muslim, aceasta  însemnând  supunere  fără  rezerve  faţă  de  Alah, aşa  cum  trebuia  să  fie  orice  musulman. Deasemenea  nu  trebuiau  trecute  cu  vederea  nici  privilegiile  de  care  avusese  parte, de  vacanţele  petrecute  în  străinătate, mai  ales  facultatea  de  medicină,studii  făcute  în  România, şi  totul  pe  cheltuiala  bunului  său  părinte. Ajuns  în  biroul  lui, Yosuf  sună  la  poliţie  pentru  a  declara  apariţia  la  spital  a  unui  bolnav  inconştient, explicând  totodată  şi  lipsa  vreunui  act  sau  portofel asupra pacientului.Se  pare  că  nu  fusese  sesizată  nici  o  dispariţie.Poliţistul  asigură  doctorul  că  va  face  tot  posibilul  pentru  a-i  găsi  familia, şi  bineînţeles şi  şoferul  care  îl  transportase  la  spital, sperând  să  nu  fie  vorba  despre  vreo  tâlhărie  sau  altceva  de  genul  acesta. Deasemenea  poliţistul  asigură  că  se  va  ocupa  personal împreună  cu  colegii  lui, să  se  intereseze  pe  la  azilele  de  bătrâni, dacă  a  avut  loc  vreo  dispariţie, după  care  ceru  doctorului  să  descrie  pacientul. Mulţumi  poliţistului  pentru  amabilitatea  de  care  făcuse  dovadă  şi  de  ajutorul  promis, apoi  scoase  din  sertarul  biroului  său, o  carte  pe  care  o  purta  oriunde  cu  el, Coranul, şi  începu  să-i  răsfoiască  paginile  îngălbenite  de  trecerea  vremii.Îşi  aducea  acum  aminte  ziua  în  care  o  primi  în  dar  de  la  Mahmud;era  la  aniversarea  lui  de  8 ani.Bineînţeles  că  la  vremea  aceea, nu  înţelese  el  mare  lucru  din această  carte, dar  o  primi  bucuros  şi  promise  tatălui  său  că  o  va  citi  şi  o  va  păstra  cu  sfinţenie. Până  să  ajungă  în  România, nu  exista  noapte  pe  care  să  n-o  petreacă  citind  din  sfânta  lui  carte, dar  acum  lucrurile  se  mai  schimbaseră: rareori  dacă  îşi  mai  făcea  timp  pentru  lecturarea  ei. Un  singur  lucru   nu  uitase: rugăciunea  învăţată, din  fragedă  pruncie,  la  picioarele  mamei  sale, Maya Kassim.Chiar  în  acele  clipe, îşi  aplecă  fruntea  asupra  cărţii   deschise,şi  deşi  nu  era  tocmai  poziţia  unui  musulman, pentru  a-şi  spune  rugăciunile, începu  să  rostească : „În  numele  lui  Alah cel  milostiv  şi  îndurat, Laudat  fie  Alah  stăpânul  lumilor, Milostivul  şi  Înduratul, Stăpînul  zilei  de  judecată. Ţie  îţi  slujim  şi  ţie  ne  rugăm  pentru  ajutor; Condu-ne  pe  calea  dreaptă, Calea  celor  peste  care  ţi-ai  revărsat  bunăvoinţa, Nu  a  celor  peste  care  s-a  pogorât  mânia, Nici  a  celor  ce  rătăcesc.” Îndrăgea  foarte  mult  acestă  rugăciune, deşi  sincer  fiind, doar  gândul  mamei  îl  însufleţea  mereu  de  a  o  spune. Maya  era, după  părerea  fiului  său  Yosuf, cea  mai  frumoasă  femeie  de  pe  faţa  pământului, chiar  dacă  tot  ce  puteai  zări  le  ea, erau  ochii  ei  albaştrii  şi  puţin  din  părul  lung  şi  creţ,acoperit  cu  smerenie  de  veşnicul  purdah, văl  folosit  de  femeile  musulmane  pentru  a  le  feri  de  vederea  publică. La  terminarea  rugăciunii, aşa  cum  stătea  aplecat  asupra  biroului  său, încă  îi mai  răsuna  în  minte  chemarea  muezinului, crainicul  musulman, aşezat  în  înălţimea  minaretului, pe  care  o  auzise  atât  de  des  în  cei  21  de  ani  petrecuţi  cu  cei  dragi  în  Riyadh. Şirul  amintirilor, fusese  întrerupt  brusc, de  Rebeca, una  dintre  asistentele  de  gardă  din  acea  noapte, care  îi  adusese  doctorului  o  cafea : -Am  uitat  de  cafea; ştiu  că  mi-aţi  spus  să  vă  aduc  una, tocmai  când  a-ţi  intrat  în  tură, dar  cu  noul  pacient  de  la  terapie  intensivă, am  uitat  complet.Sper  că  nu  e  prea  târziu, că  am  adus-o  acum, încerca  să  se  scuze, tânăra  asistentă, zâmbind  uşor. - Şi  eu  am  uitat  complet  de ea, m-am  luat  dus  de  val, de  amintirile  de  acasă, şi  uite  cum  a  trecut  ceasul  şi  nici  nu  am  simţit  că  nu  mi-am  băut  cafeaua, completă  doctorul. - Pune-o  pe  birou, o  să  o  gust  imediat, mai  am  ceva  de  făcut  şi  apoi  o  să  am  timp  şi  pentru  o  ceaşcă  de  cafea. De  îndată  ce  asistenta  părăsi  încăperea, Yosuf  luă  Coranul  şi  îl  aşeză  înapoi  într-unul  din  sertarele  biroului  său  până  data  viitoare  când  îşi  va  face  timp  pentru  lecturarea  lui, apoi  se  îndreptă  spre  saloanele  bolnavilor  din  zona  cardiologiei, a spitalului  pentru  a  se  asigura  că  nu  sunt  probleme. Se  apropie  de  camera  22 a etajului  de  cardiologie, deschise  uşa, apoi  intră  încet  pentru  a  nu  trezi  nici  un  pacient. În  patul  de  la  fereastră, un  băieţel  de  8 anişori, dormea  adânc; era  pacientul  preferat  al  lui  Yosuf, probabil  şi  din cauză  că  ere  cel  mai  tânăr  din  acest  sector  al  spitalului. Băieţelul  suferea  de  o  malformaţie la  inimă, dobândită  de  la  naştere, şi, deşi, până  la  acestă  vârstă, suferise  deja  două  intervenţii  chirurgicale  pe  cord, starea  lui  nu  se  imbunătăţise  prea  mult.Părinţii  disperaţi, încercau  din  răsputeri, să-l  ajute, dar  erau  în  imposibilitatea  de  a  face  ceva  pentru  el.Fusese  adus  în  urmă  cu  o  săptămână  şi  internat pentru    investigaţii, în  vederea  unei  noi  operaţii, foarte  costisitoare  şi  extrem  de  riscantă. Doctorul  se  apropie încet  de  patul  băieţelului  şi-l  privi  atent; ştia  că  posibila  intervenţie  chirurgicală, i-ar  putea  curma  viaţa, şansele  de  supravieţuire  fiind  minime.Cea  mai  grea  parte  a  meseriei  lui  de  medic, era  aceea  în  care  trebuia  să  anunţe  familia  sau  rudele  celor  ce  erau  pregătiţi  pe  masa  de  operaţie  că  şansele  de  reuşită  sunt  minime. De  aceea  şi  de  data  aceasta  ezită  timp  de  câteva  zile  să  stea  de  vorbă  cu  părinţii  băieţelului, şi  să  le explice  amănunţit  ce  se  poate  întâmpla;doar  după  ce  ei  îşi  dădeau  acordul  în  scris  prin  care  solicitau  operaţia  fiului  lor, se  putea  trece  la  intervenţia  chirurgicală. Mai  aruncă  o  privire  peste  toţi  pacienţii  din  salon, apoi  îşi  continuă  vizita  şi  în  celelalte  saloane, ajungând  în  cele  din  urmă  la  terapia  intensivă, unde  Liliana  se  pregătea  să  schimbe  o  nouă  perfuzie  bătrânului  necunoscut. - Aţi  aflat  ceva  despre  el ? Întrebă  Liliana, încercând  să  agaţe  în  suport  perfuzia. - Nimic...nimeni  nu-l  caută, şi  nici  taximetristul  nu  a  fost  găsit  până  acum, de  vreme  ce  poliţia  nu  ne-a  contactat. - Să  sperăm  că  până  luni se  va  rezolva, continuă  doctorul, uitându-se  din  nou  la  ceas. Era  deja  sâmbătă  dimineaţa; avea  la  dispoziţie aproape  două  zile  libere, până  luni  când  trebuia  să  se  reîntoarcă  la  muncă.Se  gândea  că  poate  ar  fi  nimerit  să  meargă  în  vizită  la  Sibiu, să-şi  vadă  soţia, Irina, care  plecase  în  urmă  cu  câteva  săptămâni, în  urma  unor  certuri, dintre  cei  doi . Şi-ar  fi  dorit  mult  să  o  vadă  măcar  pentru  câteva  clipe, să-i  spună  cât  de  rău  îi  pare  pentru  neînţelegerile  ce  avusese  loc  între  ei, şi  să-i  ceara  Irinei  să  se  reîntoarcă  la  Braşov, acasă, acolo  unde  îi  era  de  fapt  locul. Însă  ruşinea  de  a  sta  faţă  în  faţă  cu socrii, pentru  că  Irina, se  mutase  la  Sibiu  la  părinţii  ei, îl  descurajă  şi  renunţă  uşor  la  călătoria  propusă.Ar  fi  mult  mai  simplu  cu  un  telefon, gândi  în  mintea  lui  tânărul  doctor, mai  ales  că  duminică  putea  merge  împreună  cu  cei  mai  buni  prieteni  la  pescuit, hobby, care  îl  relaxa  atât  de  mult  şi  era  numai  bine  venit  după  o  săptămână  de  muncă  asiduă. Sfârştul  de  săptămână, trecu  mai  repede  decât  se  aştepta  Yosuf.Se  mulţumise  cu  câteva  ore  petrecute  pe  malul  Oltului, la  pescuit, în  compania  prietenilor, în  rest ... nimic. Se  întoarse  luni  dimineaţa  la  muncă  cu  paşi  mărunţi  şi  înceţi, purtând  în  suflet  povara  remuşcării, pentru  că  nu-şi  vizitase  soţia, având  atât  timp  liber  la  dispoziţie  pe  care  pur  şi  simplu  îl  irosi  fără  un  scop  anume.  Salută  respectuos, cu  accentul  lui  distinct, colegii  de  gardă  care  aşteptau  cu  nerăbdare  să  fie  înlocuiţi  după  încă  o  noapte  albă  petrecută  în  spital. - Bună  dimineaţa ;salută  zâmbitor, doctorul  Ştefănescu  pe  Yosuf, în  timp  ce  acesta  îşi  îmbrăca  halatul  în  vestiar. - Neaţa,se  auzi  un  glas  somnoros  dincolo  de  paravanul, care  despărţea  biroul  de  vestiare. -Yosuf, văd  că  astăzi  nu  eşti  în  apele  tale  sau  poate  eşti  doar  obosit;totuşi  am  o  veste  bună  pentru  tine: noul  tău  pacient, bătrânul acela  misterios, a  început  să-şi  revină, nu  poate  vorbi  încă, dar  sper  ca  în  câteva  zile  să  ne  poată  dezvălui  identitatea  lui.Aşa  că  l-am  mutat  în  salonul  25, am  modificat  puţin  şi  tratamentul ; lista  o  găseşti  la  asistenta  de serviciu. -Da, este  o  veste  bună, îmi  pare  rău, totuşi  că  nimeni  nu  l-a  căutat  în  tot  acest  timp, cred  că  o  să  sun  din  nou  la  poliţie, poate  au  găsit  totuşi  vreo  adresă, sau  poate  s-a  semnalat  vreo  dispariţie  din  vreun  azil  de  bătrâni, îi  explică  tânărul  doctor  colegului  său  în  timp  ce  se  pregătea  pentru  vizita  de  dimineaţă  a  pacienţilor. Ajuns  la  salonul  25, era  nerăbdător  să-l  vadă  pe  bătrânul  paralizat;deschise  uşa  încet, aruncă  o  privire  peste  întreaga  cameră  până  îl  zări  pe  acesta. Pentru  o  clipă  rămase  înmărmurit: faţa  bolnavului  devenise  mult  mai  luminoasă,iar în   ochii  mari  şi  senini  nu  puteai  citi  decât  viaţă, sănătate  şi  multă  pace .Era  oare  posibil  aşa  ceva?Nu  mai  întâlnise  nici  un pacient  până  acum, cu  acelaşi  diagnostic, să  se  refacă  aşa  de  rapid. Se  apropie  de  patul  bătrânului, se  prezentă  politicos, privindu-l  ţintă  în  ochi  şi  îi  zâmbi: - O  să  te  faci  bine, se  pare  că  eşti  un  luptător, ai  o  voinţă  puternică; ştiu  că  mă  înţelegi, ai  vrea  să-mi  vorbeşti  dar  nu  poţi...încă. - Ascultă-mă  cu  atenţie, continuă  doctorul:o  să-ţi  aduc  o  foaie  şi  un  pix, aş  vrea  să-mi  scrii  numele  tău,pe  hârtie  ca  să-ţi  putem  anunţa  familia  şi  pe  cei  dragi, poate  te  caută.Încearcă  să-ţi  aduci  aminte  cum  te  cheamă. Apoi  îşi  continuă  investigaţiile  şi  la  ceilalţi  pacienţi  din  salon.Din  când  în  când, mai  arunca  câte  o  privire  pe  furiş  la  bolnavul  fără  nume, minunându-se  de  cele  întâmplate. După  aproximativ  o  oră, doctorul  Yosuf  se  întoarse  în  cabinetul  lui, pregătindu-se  pentru  o  intervenţie  chirurgicală. Anestezistul  îl  anunţă  că  operaţia  poate  începe  într-o  jumătate  de  oră.  E  timp  potrivit, tocmai  cât  pentru  a-mi  citi  mail-urile, gândi  el, în  timp  ce  îşi  accesa  adresa  de  la  computerul  de  pe  birou.Cu  ajutorul  e-mail-urilor, simţea  mereu  că  este  aproape  de  casă, de  familie, de  cei  dragi. Spre  surprinderea  lui, pe  lângă  mesajele  de  la  părinţi, avea  unul  mai  special, care  îi  făcu  inima  să  pulseze  mai  intens: era  de  la  soţia  lui. Citi  nerăbdător  mesajul  Irinei; spera  ca  pe  această  cale  să-l  roage  să  o  viziteze, să-i  spună  cât  îi  lipseşte, sau  de  ce  nu, că  şi-ar  dori  din  tot  sufletul  să  se  reîntoarcă  acasă  lângă  el, aici  la  Braşov. Însă  mesajul  era  unul  cu  totul  neaşteptat  şi-l  surprinse  pe  tânărul  doctor: ”Yosuf, m-am  gândit  foarte  mult  zilele  acestea, de  când  m-am  mutat  la  părinţii  mei, la  noi, la  căsnicia  noastră, şi  nu  pot  să  spun  decât  că  am  ajuns  la  concluzia  că  cel  mai  bine  pentru  amândoi  ar  fi  să  ne  despărţim.O  să  vin  într-o  după-amiază, împreună  cu  o  prietenă  cu  maşina  la  apartament, pentru  a-mi  lua  şi  restul  lucrurilor.Îmi  pare  rău  că  s-a  ajuns  aici, probabil  că  amândoi  ne-am  stricat  rostul  în  viaţă, dar  e  prea  târziu  şi  cale  de  întoarcere  nu  mai  este.La  revedere.” Yosuf  rămase  nemişcat  timp  de  câteva  clipe, apoi  mai  citi  încă  o  dată  mesajul  soţiei ; spera  în  din  tot  sufletul  să  fie  o  greşeală, poate  că  mesajul  a  fost  doar  în  imaginaţia  lui . Dar  în  zadar.Era  adevărat  şi  realitatea  asta  îl  lovise  din  greu  pe  neaşteptate.Imediat  îi  trecu  prin  cap, soluţia  salvatoare: un  mesaj  frumos  de  iertare.Sau  mai  bine  să  o  sune? Astfel  i-ar  putea  auzi  şi  vocea  blajină.Sau  să  meargă  personal  până  la  Sibiu  şi  să  o  implore  să-l  ierte, pentru  că  se simţea  atât  de  vinovat?Sau  dacă  întreg  mesajul  era  doar  un  rol  bine  jucat  pentru  a  testa  reacţiile  lui  ca  soţ? Aşa  că  se  hotărî  pe  moment  să-i  răspundă  Irinei printr-un  scurt  mesaj: Irina,poate  că  ar  trebui  să  te  mai  gândeşti, înainte  să  iei  o  decizie  pripită,în  urma  căreia  să  regretăm  amândoi.Te  rog, mai  gândeşte-te  la  cei  doi  ani  de  căsnicie  şi  mai  vorbim  peste  câteva  zile.Trebuie  să  existe  o  soluţie  de  reconciliere, nu  crezi?te  las  să  te  mai  gândeşti”.Îşi  încheie  Yosuf, sfatul  adresat  soţiei  sale.   Apoi  închise  computerul  nervos  şi  se  pregăti  pentru  a  merge  în  sala  de  operaţie  unde anestezistul  şi  asistentele  îl  aşteptau  pentru  a  începe  intervenţia  chirurgicală. - Mă  simt  călcat în  picioare  şi  umilit, gândea  doctorul  înaintând  pe  culoarul  spitalului.   - Ce  vor  zice  colegii  mei?dar  părinţii? Şi  gândul  îl  întoarse  cu  câţiva  ani  în  urmă, când  le  povestise  părinţilor  pentru  prima  dată  de  Irina, viitoarea  lui  soţie. Mahmud, se  opuse  cu  vehemenţă  acestei  relaţii, datorită  faptului  că  nora  lui  trebuia  să  fie  adepta  religiei  lor  islamice. - Ea  are  un  alt  dumnezeu, tu  îl  ai  pe  Alah, cum  o  să  vă  împăcaţi  cu  asta?erau  cuvintele  rostite  de  tatăl  său  atunci, dar  care  îi  rămase  împregnate  în  memorie  până  acum. -Poate  că  tata  avea  dreptate, îşi  spunea  Yosuf, devenind  din  ce  în  ce  mai  tulburat  de  situaţia  confuză  în  care  se  afla. Ştiau  că  părinţii  ţineau  foarte  mult  la  el, aşa  că  se  decise   să  nu  le  spună  momentan  nimic  acestora  despre  neînţelegerile  dintre  el  şi  Irina.Spera  totuşi  să  se  rezolve  această  problemă  de  la  sine, şi  totul  să  revină  la  normal  în  următoarele  zile. Încercă  cu  acest  gând  să  se  încurajeze  singur, păşind  în  sala  de  operaţie, unde  era  aşteptat.       

Podurile din Madison County de Robert Waller  „Din când în când apare câte o poveste magică, o bijuterie de carte; ea compensează toate banalităţile pe care le citim în mod curent. Un exemplu este Podurile din Madison County.” Indianapolis News   „Dacă credeţi în destin… Dacă sunteţi un romantic… atunci această poveste de dragoste vă oferă o clipă de bucurie.” Kansas City Star   „O carte de un romantism strălucitor… Waller este un povestitor extraordinar.” Washington Post   „Acest prim roman al lui Waller este o lectură memorabilă… o poveste de neuitat.” Cleveland Plain Dealer   „O carte de suflet: romanul de dragoste al lui Robert James Waller, a cărui acţiune se petrece într-un decor rustic, cucereşte inimile oamenilor.” People   „Strălucitoare… Podurile demonstrează că destinul poate face lucruri minunate.” Miami Herald   „Podurile ne reamintesc că dragostea poate însemna speranţă… Ne spun lucruri pe care, în adâncul sufletelor noastre, le ştim deja.” Los Angeles Daily News       ÎNCEPUTUL Există cântece care se iscă din ierburi, din pulberea unei puzderii de drumuri de ţară. Acesta este unul dintre ele. Într-o după-amiază târzie din toamna anului 1989, stând la masa mea de lucru şi urmărind semnalele unui cursor pe ecranul computerului din faţa mea, aud că sună telefonul. La celălalt capăt al firului este un tip de fel din statul Iowa, pe nume Michael Johnson. Acum locuieşte în Florida. Un prieten din Iowa i-a trimis una din cărţile mele. Michael Johnson a citit-o, a citit-o şi sora lui, Carolyn, şi au să-mi povestească ceva care cred ei că m-ar putea interesa. El e circumspect şi refuză să-mi dea amănunte, spunându-mi doar că el şi Carolyn sunt gata să vină până în Iowa ca să stea de vorbă cu mine. Mă intrigă faptul că sunt dispuşi să facă un asemenea efort, deşi sunt sceptic în privinţa ofertelor de acest soi. Aşa că accept să am o întâlnire cu ei la Des Moines, în săptămâna următoare. Ne întâlnim la un motel din apropierea aeroportului, facem prezentările, treptat senzaţia de stânjeneală dispare şi cei doi iau loc de cealaltă parte a mesei, în timp ce afară se înserează şi ninge domol. Îmi smulg o promisiune: în cazul în care mă hotărăsc să nu scriu povestea lor, trebuie să fiu de acord să nu dezvălui nimănui cele petrecute în Madison County[1] din statul Iowa, în 1965, nici alte întâmplări care au vreo legătură cu povestea aceea şi care au avut loc ulterior, într-un interval de douăzeci şi patru de ani. De acord, e cât se poate de rezonabil. La urma urmei, povestea e a lor, nu-i a mea. Aşa încât ascult. Ascult cu atenţie şi pun întrebări grele. Iar ei vorbesc. Vorbesc şi nu se mai opresc. Din când în când, Carolyn izbucneşte în plâns, Michael face eforturi să se abţină. Îmi arată documente şi tăieturi din reviste şi un teanc de jurnale scrise de mama lor, Francesca. Apare chelnerul care asigură serviciul în cameră, apoi dispare. Ei comandă încă un rând de cafele. În timp ce povestesc, încep să văd cu ochii minţii. Întâi trebuie să vizualizezi, abia după aceea îţi vin cuvintele. Şi încep să aud cuvintele, încep să le văd puse în pagină de carte. La un moment dat, puţin după miezul nopţii, mă declar de acord să scriu povestea – sau măcar să încerc. Le-a fost greu să se decidă să facă publice aceste întâmplări. Împrejurările erau delicate şi o priveau pe mama lor şi, oarecum tangenţial, pe tatăl lor. Michael şi Carolyn au recunoscut că povestea, o dată dezvăluită, putea să dea naştere unor clevetiri deşănţate, ducând la nedreapta pângărire a memoriei lui Richard şi a Francescăi Johnson, atâta câtă mai stăruia în minţile oamenilor. Şi totuşi, într-o lume în care implicarea personală, sub toate formele, pare a fi o experienţă periculoasă, iar iubirea a devenit sinonimă cu interesul, cei doi au simţit că această poveste uluitoare merită să fie spusă. Am considerat atunci – şi astăzi sunt şi mai convins – că judecata lor era corectă. În timpul documentării şi al elaborării cărţii, am solicitat încă trei întâlniri cu Michael şi Carolyn. De fiecare dată ei au acceptat să vină până în Iowa, fără să facă nicio obiecţie. Într-atât de mult ţineau să se asigure că voi povesti exact cele întâmplate. Uneori stăteam pur şi simplu de vorbă, alteori mergeam încet cu maşina pe drumurile districtului Madison, şi atunci ei îmi arătau locurile care avuseseră un rol important în desfăşurarea întâmplărilor. În afară de ajutorul dat de Michael şi Carolyn, povestea, aşa cum o înfăţişez eu aici, se bazează şi pe informaţiile cuprinse în jurnalele Francescăi Johnson; pe cercetările făcute de mine în nord-vestul Statelor Unite, în special la Seattle şi Bellingham, în statul Washington; pe cercetările întreprinse cu discreţie în districtul Madison, statul Iowa; pe datele culese din fotografiile realizate de Robert Kincaid; pe sprijinul acordat de redactorii şefi ai unor reviste; pe amănuntele furnizate de producătorii de filme şi aparatură fotografică; şi pe discuţiile îndelungate avute cu mai mulţi oameni minunaţi de la căminul districtual de bătrâni din Barnesville, Ohio, care şi-l aminteau pe Kincaid încă de pe vremea când era copil. În ciuda efortului de documentare, tot mai rămân unele lacune în informaţie. Aşa că mi-am pus şi eu puţin imaginaţia la contribuţie, dar numai atunci când am putut emite unele judecăţi bine motivate, după ce m-am documentat şi am ajuns astfel să îi cunosc pe Francesca Johnson şi Robert Kincaid. Sunt convins că m-am apropiat foarte mult de adevărul celor întâmplate. O mare lacună este legată de amănuntele exacte ale unei călătorii întreprinse de Kincaid în nordul Statelor Unite. Ştiam că făcuse această călătorie, bazându-ne pe un număr de fotografii care au fost publicate ulterior, pe o scurtă însemnare din jurnalele Francescăi şi pe notiţele scrise de mână şi lăsate de Kincaid redactorului şef al unei reviste. Ghidându-mă după aceste surse, am reconstituit traseul pe care cred că l-a parcurs el de la Bellingam până în districtul Madison în august 1965. Îndreptându-mă spre districtul Madison la capătul călătoriilor mele, am simţit că, în multe privinţe, mă identificasem cu Robert Kincaid. Cu toate acestea, încercarea de a surprinde esenţa personalităţii lui Kincaid a fost partea cea mai interesantă a documentării şi a elaborării cărţii. El este o personalitate greu de definit. Uneori pare o fiinţă banală. Alteori diafană, poate chiar fantomatică. În munca sa a fost un profesionist desăvârşit. Totuşi se considera un animal mai special, de sex masculin, devenit anacronic într-o lume bazată pe structuri tot mai elaborate. El a spus odată că auzea cum îi vâjâie în urechi „urletul neîndurător” al timpului, iar Francesca Johnson a afirmat despre el că trăia „pe tărâmuri stranii şi bântuite de fantasme, coborând mult către rădăcinile speciei admise de logica lui Darwin”. Mai sunt două întrebări deconcertante la care nu am găsit răspuns. Mai întâi, nu am putut stabili ce s-a întâmplat cu fototeca lui Kincaid. Dată fiind natura muncii sale, trebuie să fi avut mii – poate chiar sute de mii – de fotografii. Ele n-au putut fi recuperate. Ipoteza noastră cea mai plauzibilă – şi care ar concorda cu modul cum se privea pe sine însuşi şi cum aprecia locul său în lume – este că le-a distrus înainte de a muri. Cea de-a doua întrebare se referă la viaţa sa în perioada 1975 – 1982. Dispunem de foarte puţine date. Ştim că a dus-o destul de greu timp de mai mulţi ani ca fotograf-portretist la Seattle şi că a continuat să fotografieze zona Golfului Puget Sound. În afară de asta, nu mai ştim nimic. Un fapt interesant este că pe toată corespondenţa care îi fusese expediată de Administraţia Asigurărilor Sociale şi de Administraţia Veteranilor de Război a apărut menţiunea „A se returna expeditorului”, scrisă de mâna lui, şi scrisorile au fost returnate. Împrejurările legate de pregătirea şi scrierea cărţii m-au determinat să îmi schimb concepţia despre lume, felul de a gândi şi, mai ales, m-au făcut să devin mai puţin cinic în privinţa a ceea ce este posibil să se întâmple în sfera relaţiilor umane. Pentru că, prin efortul meu de cercetare, am ajuns să-i cunosc pe Francesca Johnson şi Robert Kincaid atât de bine, consider acum că limitele acestor relaţii pot fi împinse mai departe decât am crezut. Poate că veţi trăi aceeaşi experienţă ca şi mine citind această poveste. Nu va fi uşor. Într-o lume din în ce mai împietrită, trăim cu toţii în carapacea care ne acoperă punctele sensibile. Unde se termină marea pasiune şi unde începe sentimentalismul searbăd, nu prea ştiu. Dar tendinţa noastră de a o lua în derâdere pe cea dintâi şi de a eticheta sentimentele autentice şi profunde drept dulcegării ne împiedică să pătrundem într-o lume a gingăşiei fără de care nu putem înţelege povestea Francescăi Johnson şi a lui Robert Kincaid. Ştiu că la început a trebuit să îmi înăbuş şi eu această pornire, înainte de a mă putea apuca de scris. Dacă totuşi veţi citi ceea ce urmează cu o deliberată „suspendare a neîncrederii”, după cum se exprima Coleridge, sunt convins că veţi simţi acelaşi lucru ca şi mine. În zonele inerte ale inimii dumneavoastră, poate că, asemenea Francescăi Johnson, veţi regăsi chiar dorinţa de a dansa.   Vara anului 1991.   ROBERT KINCAID În dimineaţa zilei de 8 august 1965, Robert Kincaid încuie uşa micului său apartament de două camere, situat la etajul trei al unei case cu multe cotloane din Bellingham, statul Washington. Coborî scările de lemn ducând o raniţă plină de aparatură fotografică şi un geamantan, apoi trecu printr-un gang care ducea în spatele casei, unde, într-un spaţiu rezervat locatarilor imobilului, era parcată vechea lui camionetă Chevrolet. Altă raniţă, un răcitor portabil de mărime mijlocie, două trepiede, cartuşe de ţigări „Camel”, un termos şi o pungă cu fructe erau deja în camionetă. Pe platforma camionetei se afla o cutie de chitară. Kincaid aşeză raniţele pe banchetă, iar răcitorul şi trepiedele pe jos. Se urcă pe platformă şi înghesui într-un colţ cutia chitarei şi un geamantan, proptindu-le cu o anvelopă de rezervă aşezată pe o parte şi legându-le de aceasta cu o frânghie de rufe. Sub cauciucul uzat vârî o prelată de culoare neagră. Se urcă la volan, îşi aprinse un „Camel” şi îşi refăcu mental lista cu bagajele: două sute de role de film de diferite tipuri, majoritatea filme color „Kodachrome” cu expunere lentă; trepiede; răcitor; trei aparate de fotografiat şi cinci obiective; jeans şi pantaloni sport kaki; cămăşi; vestă de lucru. O.K. Orice alt lucru pe care l-ar fi uitat, îl putea cumpăra pe drum. Kincaid purta o pereche de jeans decoloraţi marca Levi’s, nişte bocanci militari uzaţi „Red Wing”, o cămaşă kaki şi bretele portocalii. De cureaua lată de piele era fixat un jungher de luptător al armatei elveţiene, închis în tocul lui. Se uită la ceas: opt şi şaptesprezece minute. Camioneta demară după ce se opinti puţin şi Kincaid porni în marşarier, schimbă vitezele şi rulă încet pe alee, sub soarele acoperit de nori. Străbătu străzile oraşului Bellingham, luând-o spre sud, pe şoseaua Washington 11, merse câţiva kilometri de-a lungul coastei din regiunea Golfului Puget Sound, apoi înaintă pe şoseaua care cotea spre est cu puţin înainte de a se întretăia cu drumul naţional 20. Ieşind din nou în plin soare, începu drumul lung şi întortocheat prin Munţii Cascadelor. Îi plăcea ţinutul acela şi mergea fără nicio grabă, oprindu-se când şi când ca să-şi noteze unele posibilităţi interesante pentru viitoarele expediţii, sau ca să facă „instantanee de aducere-aminte”, cum le numea el. Rostul acestor fotografii fugitive era să-i amintească de locurile pe care ar fi dorit să le revadă şi să le studieze mai îndeaproape cu ocazia altor călătorii. Spre seară o luă spre nord în dreptul oraşului Spokane, apoi porni pe drumul naţional 2 ce avea să-l ducă până la jumătatea regiunii nordice a Statelor Unite, în oraşul Duluth, statul Minnesota. Pentru a mia oară în viaţa lui regreta că nu avea un câine, de pildă unul de vânătoare, cu păr auriu, care să-l însoţească în călătorii ca aceasta şi să-i ţină de urât acasă. Dar el era mereu pe drum, de cele mai multe ori peste ocean, şi asta nu i-ar fi priit animalului. Totuşi, nu putea să nu se gândească la o asemenea posibilitate. Peste câţiva ani avea să fie prea bătrân pentru munca grea de teren. „Aş putea atunci să-mi iau un câine”, se adresă el ramurilor verzi de conifere care alunecau pe lângă geamul camionetei. Călătoriile de felul ăsta cu maşina îi dădeau întotdeauna o dispoziţie potrivită pentru a face bilanţul. Câinele era un exemplu. Kincaid era un om cât se poate de singuratic – fiu unic, cu amândoi părinţii morţi, rude îndepărtate care îi pierduseră urma şi despre care nici el nu mai ştia nimic, niciun prieten apropiat. Cunoştea numele proprietarului prăvăliei din colţ şi al patronului magazinului de articole fotografice din Bellingham, de unde se aproviziona. Avea relaţii protocolare, de serviciu, şi cu câţiva redactori şefi ale unor reviste. În afară de ei, nu prea se cunoştea bine cu nimeni, şi nimeni nu-l cunoştea pe el. Oamenii obişnuiţi se împrietenesc greu cu ţiganii, iar el era un fel de ţigan. Se gândea la Marian. Îl părăsise în urmă cu nouă ani, după cinci ani de căsnicie. Acum el avea cincizeci şi doi de ani; înseamnă că ea bătea spre patruzeci. Marian visase să devină artistă, cântăreaţă de muzică folk. Ştia toate cântecele lui Weaver şi le cânta destul de bine prin cafenelele din Seattle. Odinioară, când era acasă, Kincaid o ducea la slujbă cu maşina şi se pierdea în mulţimea celor care o ascultau cântând. Era conştient de faptul că lungile lui absenţe – uneori de câte două-trei luni – le puneau în pericol căsnicia. Ea ştiuse cu ce se ocupă, din momentul în care se căsătoriseră şi amândoi speraseră că, într-un fel sau altul, aveau s-o scoată la capăt. Nu au reuşit. La întoarcerea dintr-o călătorie în Islanda, unde fotografiase pentru un reportaj, nu o mai găsise. Mesajul lăsat de ea suna aşa: „Robert, lucrurile n-au mers. Ţi-am lăsat chitara. Ţinem legătura”. El n-a ţinut legătura. Nici ea. Kincaid a semnat hârtiile de divorţ, când au sosit, în anul următor, iar a doua zi a luat avionul şi a plecat în Australia. Ea nu-i ceruse nimic altceva decât libertatea. Se opri într-un târziu să înnopteze în orăşelul Kalispell, statul Montana. Hanul „The Cosy Inn” părea să fie ieftin, şi chiar era. Îşi duse calabalâcul într-o cameră cu două lămpi pe masă, din care una avea becul ars. Stând întins pe pat, citind Colinele verzi ale Africii şi bând bere, simţi mirosul fabricilor de hârtie din Kalispell. Dimineaţa făcu jogging patruzeci de minute, apoi cincizeci de flotări şi-şi folosi aparatele de fotografiat în chip de mici greutăţi de mână pentru a-şi încheia exerciţiul obişnuit. Străbătu cu camioneta înălţimile statului Montana, apoi pătrunse în Dakota de Nord şi găsi că ţinuturile întinse şi aride erau tot atât de fascinante ca munţii şi ca marea. Regiunea avea un fel de frumuseţe austeră şi se opri din drum de mai multe ori, îşi puse trepiedul şi făcu câteva fotografii alb-negru ale caselor ţărăneşti. Peisajul corespundea înclinaţiei lui către simplitate. Rezervaţiile indienilor erau deprimante, din motive cunoscute de toată lumea, dar trecute cu vederea. Aşezările omeneşti de felul acelora nu arătau însă mai bine nici în nord-vestul statului Washington, sau în orice alt loc unde le întâlnise. În dimineaţa zilei de 14 august, la numai două ore de Duluth, o tăie spre nord-est pe un drum lăturalnic care ducea la Hibbing şi la minele de fier. În aer pluteau firicele de praf roşiatic şi văzu utilaje mari şi trenuri speciale pentru transportul minereului până la cargoboturile din Two Harbours, pe malul Lacului Superior. Îşi petrecu după-amiaza cutreierând prin Hibbing şi ajunse la concluzia că localitatea nu era pe placul lui, chiar dacă Bob Zimmerman-Dylan era originar de acolo. Singurul cântec al lui Dylan care îi plăcuse cu adevărat era „Fata din Nord”. Putea să-l cânte la chitară şi din gură, şi îi murmură cuvintele în timp ce lăsa în urmă locurile acelea cu uriaşe gropi roşii săpate în pământ. Marian îi arătase câteva coarde şi îl învăţase arpegiile de bază ca să se poată acompania. „Mi-a oferit mai mult decât i-am oferit eu ei” îi mărturisise el odată pilotului cherchelit al unui vas fluvial, într-un loc care se chema Barul lui McElroy, undeva în bazinul Amazonului. Şi era adevărat. Pădurea Naţională din zona Lacului Superior era frumoasă, de-a dreptul frumoasă. Ţinutul cărăuşiei. În tinereţe, regretase că vremea cărăuşilor[2] trecuse şi nu putea fi şi el unul dintre ei. Trecu cu maşina pe lângă fâneţe, văzu trei elani, o vulpe roşie şi o mulţime de căprioare. Opri lângă un iaz şi fotografie oglinda apei în care se reflecta o ramură de copac cu o formă stranie. Când termină, se aşeză pe scara camionetei să bea o cafea, să fumeze o ţigară şi să asculte cum susură vântul printre crengile de mesteacăn. „Ar fi bine să am un suflet alături, o femeie”, gândi el, urmărind cu privirea fumul de ţigară care se risipea deasupra iazului, „Cu vârsta, începi să gândeşti aşa”. Dar cum el călătorea atât de mult, ar fi fost greu pentru femeia rămasă acasă. Era păţit. Acasă, la Bellington, se întâlnea din când în când cu directoarea unei agenţii de publicitate din Seattle. O cunoscuse în timpul unei călătorii de serviciu. Avea patruzeci şi doi de ani, era o femeie inteligentă şi plăcută, dar n-o iubea şi n-o va iubi niciodată. Uneori, când simţeau amândoi că îi apasă singurătatea, petreceau câte o seară împreună, mergeau la un film, la o bere, iar mai târziu făceau dragoste corect, cum se cuvine. Ea era trecută prin ciur şi prin dârmon – fusese măritată de două ori, în timpul facultăţii se angajase chelneriţă în mai multe baruri. Întotdeauna, după ce făceau dragoste şi stăteau întinşi unul lângă altul, îi spunea: „Eşti cel mai bun, Robert, eşti fără egal, nimeni nu se compară cu tine, nici pe departe”. I se părea că asemenea mărturisire făcea bine oricărui bărbat, dar el nu avea chiar atât de multă experienţă şi n-avea de unde şti dacă nu cumva îl minţea. Dar odată i-a spus nişte cuvinte care l-au obsedat mult timp: „Robert, este în tine o fiinţă pe care eu nu sunt în stare s-o scot la lumină, nu am puterea s-o ating. Uneori am senzaţia că eşti aici de-o veşnicie, de mai bine de o viaţă de om, şi că ai trăit în locuri tainice cum noi, ceilalţi oameni nici n-am visat că există. Mă sperii, chiar dacă eşti tandru cu mine. Simt că dacă nu aş face eforturi să mă controlez, mi-aş putea pierde echilibrul şi nu mi-aş mai reveni niciodată”. Înţelegea, vag, ce voia ea să-i spună. Dar nici el nu putea stăpâni acea fiinţă dinlăuntrul său. Simţise cum îl copleşeau aceste gânduri haotice, avusese sentimentul sfâşietor al tragicului combinat cu acela al unei mari forţe fizice şi spirituale, încă de pe vremea când era copil şi trăia într-un orăşel din statul Ohio. În timp ce alţi puşti cântau „Barca pe lac, pe lac, pe lac”, el învăţa melodia şi textul englezesc al unui cântec francez de cabaret. Îi plăceau cuvintele şi imaginile. „Blue”[3] era unul dintre cuvintele lui preferate. Îi plăcea senzaţia pe care o simţea cu buzele şi cu limba când îl rostea. Cuvintele îţi dau o senzaţie fizică, nu îţi sugerează doar sensuri – îşi aminti el cum gândea în tinereţe. Şi alte cuvinte, ca „îndepărtat”, „fum”, „şosea”, „antic”, „trecere”, „cărăuş” şi „India” îl atrăgeau prin felul cum sunau, prin gustul lor şi prin gândurile pe care i le stârneau. Pe pereţii camerei lui avea liste de cuvinte care îi plăceau. Mai târziu, a îmbinat cuvintele în propoziţii şi le-a lipit şi pe acestea pe pereţi.   Prea aproape de foc.   Am sosit de la Răsărit cu un mic grup de călători.   Murmurul neîncetat al celor care m-ar salva şi al celor care m-ar vinde.   Talisman, talismanule, arată-ţi secretele. Cârmaci, cârmaciule, du-mă spre casă.   Zăcând gol, acolo unde înoată balenele albastre.   Dorea să-l ştie în trenul care pleca din gara iernii.   Înainte de a deveni bărbat am fost săgeată – e mult de-atunci.   Şi apoi erau nume de locuri care-i plăceau: Curentul Somaliei, Munţii Big Hatchet, Strâmtoarea Malacca şi multe altele. În cele din urmă, pereţii camerei lui au fost acoperiţi de foile de hârtie pe care erau scrise cuvinte şi propoziţii şi nume geografice. Chiar şi mamă-sa observase că avea ceva care-l deosebea de ceilalţi. Până la vârsta de trei ani nu a rostit niciun cuvânt, apoi a început să vorbească în propoziţii închegate, iar pe la cinci ani citea foarte bine. La şcoală a fost un elev mediocru, care nu a dat nicio satisfacţie profesorilor. Aceştia îi examinau coeficientul de inteligenţă şi îi spuneau că trebuie să lucreze, să facă ceea ce era în stare să facă, că putea deveni orice ar fi dorit. Unul din profesorii de liceu scrisese următoarele într-un raport despre activitatea lui şcolară: „El consideră că testele care pun în evidenţă coeficientul de inteligenţă nu pot evalua calităţile individului pentru că ele nu explică miracolul, care are importanţa lui atât prin el însuşi, cât şi ca un complement al logicii. Propun o discuţie cu părinţii.” Mama lui a discutat cu mai mulţi profesori. Când aceştia vorbeau despre comportamentul lui Robert, recalcitrant dar neagresiv, în raport cu calităţile lui, ea răspundea: „Robert trăieşte într-o lume a lui. Ştiu că e fiul meu, dar am uneori sentimentul că nu se trage din mine şi din soţul meu, ci dintr-un alt loc, unde încearcă să se întoarcă. Apreciez interesul pe care i-l arătaţi, şi am să încerc încă o dată să-l stimulez să-şi vadă mai serios de şcoală”. Dar el se mulţumise să citească toate cărţile de aventuri şi de călătorie de la biblioteca locală, continuând să stea retras, petrecând zile întregi pe malul râului de la marginea oraşului, fără să-l intereseze petrecerile cu colegii şi meciurile de fotbal şi alte asemenea treburi care-l plictiseau. Pescuia, înota, se plimba şi se tolănea în iarba înaltă ascultând glasurile îndepărtate pe care îşi închipuia că doar el le aude. „Sunt acolo vrăjitori”, îşi spunea el. „Dacă stai liniştit şi eşti destul de atent ca să-i auzi, ei sunt acolo”. Îi părea rău că în asemenea momente nu avea alături de el un câine. Nu avea bani ca să meargă la facultate. Şi nici nu-şi dorea. Tatăl trudea din greu şi se purta frumos cu el şi cu mama lui, dar munca într-o fabrică de lămpi de radio nu-i prea lăsa timp liber şi pentru alte ocupaţii, ca aceea de a avea grijă de un câine. Avea optsprezece ani când şi-a pierdut tatăl şi, cum vremurile erau grele din cauza Marii Depresiuni Economice, s-a înrolat în armată pentru a câştiga o pâine pentru mamă-sa şi pentru el. A rămas acolo patru ani, dar acei patru ani i-au schimbat viaţa. Datorită felului misterios în care funcţionează mintea militarului, i s-a dat slujba de asistent de fotograf, cu toate că nu avea idee nici cum se bagă filmul în aparat. Dar în acea ocupaţie şi-a descoperit profesia vieţii sale. Problemele tehnice de amănunt i se păreau uşoare. Într-o lună ajunse nu numai să developeze în camera obscură filmele a doi dintre fotografii statului major, dar i se dădu voie să facă singur şi unele fotografii simple. Unul dintre fotografi, Jim Peterson, îl îndrăgea şi făcea ore suplimentare ca să-l înveţe subtilităţile meseriei. Robert Kincaid împrumuta de la biblioteca din Fort Monmouth cărţi de artă şi volume dedicate fotografiei şi le studia. Încă de la început îi plăcură mai ales impresioniştii şi modul lui Rembrandt de a trata lumina. În cele din urmă, începu să-şi dea seama că ceea ce fotografia el era lumina, nu obiectul. Obiectele nu erau decât instrumente care reflectau lumina. Dacă lumina era bună, găseai întotdeauna ceva de fotografiat. Apăruseră aparate pentru filme de 35 mm şi el îşi cumpără un „Leica” vechi de la un magazin din partea locului. Înarmat cu el, plecă la Cape May, în statul New Jersey, unde petrecu o săptămână de permisie fotografiind viaţa din zona de coastă. Altă dată merse cu autobuzul până în statul Maine şi străbătu litoralul cu autostopul, prinse nava poştală care pleca în zorii zilei din Stonington către Isle au Haut, îşi montă acolo cortul, apoi traversă Golful Fundy cu feribotul şi ajunse în Nova Scoţia. Începu să-şi noteze cadrele fotografice şi locurile pe care dorea să le revadă. Când termină armata, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, era un fotograf destul de bun şi îşi găsi de lucru la New York ca asistent al unui renumit fotograf de modă. Fotomodelele erau frumoase, cu unele ieşea în oraş, iar de una aproape se şi îndrăgosti, dar ea plecă apoi la Paris şi astfel drumurile lor se despărţiră. Ea îi spusese: „Robert, nu te cunosc prea bine, dar vino, te rog, la Paris să-mi faci o vizită”. Îi spuse că are să vină şi chiar avea de gând s-o facă, dar n-o făcu. După ani de zile, pe când făcea un reportaj despre ţărmurile normande, îi găsi numele în cartea de telefon, o sună la Paris şi băură o cafea împreună pe terasa unei cafenele. Era căsătorită cu un regizor de film şi avea trei copii. Moda nu-l prea interesa. Lumea arunca haine cât se poate de bune sau le transforma în grabă, conform indicaţiilor dictatoriale ale creatorilor de modă europeni. Asta i se părea o tâmpenie şi se simţea frustrat când făcea fotografie de modă. „Omul este ceea ce face”, îşi spuse el, şi-şi părăsi slujba. Mama îi muri în al doilea an petrecut de el la New York. Se întoarse acasă în Ohio, o înmormântă şi se prezentă în faţa avocatului, care-i citi testamentul. Nu era cine ştie ce. Nu se aştepta să fie. Fu totuşi surprins să afle că părinţii acumulaseră un mic venit în căsuţa lor de pe Strada Franklin, unde locuiseră toată viaţa. Kincaid vându casa şi din banii primiţi îşi cumpără aparatură de cea mai bună calitate. În timp ce îi plătea vânzătorului, se gândea la câţi ani muncise tatăl lui ca să câştige acei dolari şi la viaţa modestă pe care o duseseră părinţii. Unele din fotografiile lui începură să apară în publicaţii mărunte. Apoi îl sunară de la revista National Geographic. Văzuseră o fotografie făcută de el pentru un calendar la Cape May. Discută cu ei, primi o comandă neînsemnată pe care o execută cu profesionalism, şi-şi văzu de drum. În 1943 primi din nou ordin de concentrare. Nimerit la Marină, abia mergea pe plajele Pacificului de Sud cu aparatele de fotografiat atârnate pe umăr, stătea întins pe spate, fotografia oameni ieşind din navele-amfibii de desant. Le văzu teroarea întipărită pe chipuri, o simţi el însuşi. Le văzu trupurile sfârtecate sub focul mitralierelor, îi văzu implorând pe Dumnezeu şi pe mamele lor să le vină în ajutor. Înregistră tot, scăpă cu viaţă şi nu se lăsă atras de gloria şi farmecul meseriei de fotograf de război. Încheindu-şi serviciul în 1945, luă legătura cu National Geographic. Îl aşteptau oricând. Îşi cumpără o motocicletă de la San Francisco, porni cu ea spre sud până la Big Sur, făcu dragoste pe plajă cu o violoncelistă din oraşul Carmel şi porni spre nord pentru a explora statul Washington. Îi plăcu regiunea şi se hotărî să-şi stabilească acolo baza. Şi acum, la vârsta de cincizeci şi doi de ani, încă mai urmărea lumina. Vizitase cele mai multe din locurile însemnate pe pereţi în copilărie şi se minuna văzându-le cu ochii lui, ori de câte ori ajungea acolo, când stătea la o masă în Barul Raffles, când călătorea pe Amazon cu un vas hodorogit ori când străbătea deşertul Rajasthani legănat pe spinarea unei cămile. Peisajul de pe malul Lacului Superior era pitoresc, aşa cum auzise că este. Îşi însemnă mai multe locuri pe care să le cerceteze mai atent în viitor, făcu câteva fotografii care să-l ajute să-şi împrospăteze memoria mai târziu şi, mergând de-a lungul fluviului Mississippi, se îndreptă spre statul Iowa. Nu fusese niciodată în Iowa, dar îi plăceau ţinuturile înalte din nord-est, situate de-a lungul marelui fluviu. Opri în orăşelul Clayton, trase la un motel pescăresc şi petrecu două dimineţi fotografiind remorcherele şi o după-amiază la bordul unuia din ele, la invitaţia unui pilot cu care făcuse cunoştinţă într-un bar. Înaintând pe drumul naţional 65, trecu prin Des Moines într-o luni, în zorii zilei de 16 august 1965, o luă spre vest pe şoseaua Iowa 92 şi se îndreptă, spre districtul Madison şi spre podurile acoperite, cum aflase el din National Geographic că ar fi prin părţile acelea. Era adevărat; i-o spuse un om întâlnit la staţia de benzină şi îi dădu indicaţii – destul de clare – cum să ajungă la toate cele şapte. Primele şase erau uşor de găsit, pentru că îşi însemnase pe hartă un plan strategic pentru fotografierea lor. Al şaptelea, numit Podul Roseman, nu se zărea nicăieri. Dogorea, el era înfierbântat, Harry – camioneta lui – era înfierbântată, şi Kincaid rătăcea pe drumuri prundite care parcă nu duceau nicăieri, decât la alte drumuri prunduite. Metoda empirică pe care o folosea el în ţări străine era „întreabă de trei ori”. Descoperise că trei răspunsuri, chiar dacă erau toate inexacte, te îndrumau până la urmă în direcţia în care doreai să mergi. Poate că aici de două ori era de ajuns. Zări o cutie poştală la capătul unei alei care se întindea pe o lungime de vreo sută de metri. Pe cutie scria „Richard Johnson RR[4] 2”. Încetini şi viră pe alee, încercând să se orienteze. Când opri în curte, văzu o femeie stând pe verandă. Acolo părea să fie răcoare, iar ea bea ceva care părea şi mai răcoritor. Coborî de pe verandă şi veni spre el. El se dădu jos din camionetă şi o privi, apoi se uită la ea şi mai atent, tot mai atent. Era încântătoare sau fusese cândva, sau mai putea fi. Şi Kincaid deveni stângaci, cum era întotdeauna când se afla în preajma unor femei faţă de care simţea fie şi numai o uşoară atracţie.   [1] Districtul Madison (n.t.). [2] Engl. Voyageur – în trecut, termen desemnând persoanele care, în Canada, transportau cu barca mărfuri şi oameni către punctele comerciale ale negoţului cu blănuri (n.t.). [3] Engl. „albastru”, „melancolic” (n.t.). [4] RR = Rural Route, şosea rurală (n.t.).  

Omul care isi confunda sotia cu o palarie de Oliver Sacks Prefaţă „Ultimul lucru pe care îl lămureşte cineva într-o carte”, observă Pascal, „este cel pe care ar fi trebuit să-l spună de la bun început.” După ce am scris, adunat şi aranjat aceste stranii povestiri, după ce am ales un titlu şi două motouri, iată că acum trebuie să examinez ce am făcut şi de ce. Dualitatea celor două motouri şi opoziţia dintre ele – precum şi opoziţia dintre medic şi naturalist, pe care o observă Ivy Mekenzie – corespund unei dualităţi care mi-e proprie: mă simt deopotrivă naturalist şi medic, şi mă interesează deopotrivă bolile şi oamenii; în plus, sunt în egală măsură, chiar dacă nedesăvârşit, şi teoretician şi dramaturg, sunt atras deopotrivă de latura ştiinţifică şi de cea literară, pe care le găsesc mereu în condiţia umană, şi nu în ultimul rând în condiţia esenţial umană care e starea de boală – animalele se îmbolnăvesc, dar numai omul ajunge cu adevărat la starea de boală. Munca mea, viaţa mea, totul e dedicat bolnavilor, dar bolnavii şi bolile lor mă conduc la gânduri care poate că altminteri nu mi-ar veni în minte, în asemenea măsură încât mă văd obligat să mă întreb, împreună cu Nietzsche: „Cât priveşte boala: aproape că suntem ispitiţi să ne întrebăm dacă am putea trăi fără ea” – şi să consider că problemele pe care le ridică boala sunt fundamentale. Pacienţii mei mă incită mereu să-mi pun întrebări, iar întrebările mele mă conduc mereu la pacienţi, astfel încât în povestirile sau studiile care urmează există o continuă mişcare de du-te-vino. Studii, da; dar de ce povestiri sau cazuri? Hipocrate a introdus perspectiva istorică asupra bolii, ideea ca bolile au o desfăşurare, de la primele lor manifestări până la punctul culminant sau criza, iar de aici la deznodământul lor favorabil sau fatal. Astfel, Hipocrate a introdus istoricul cazului, o descriere sau o prezentare a istoriei naturale a bolii, exprimată cu precizie prin vechiul cuvânt „patografie”. Asemenea povestiri sunt o formă a istoriei naturale, dar ele nu ne spun nimic despre individ şi istoria lui; ele nu dezvăluie nimic despre persoana şi experienţa celui ce se confruntă cu boala şi luptă pentru a supravieţui. Într-un istoric sumar al cazului nu există „subiect”; istoricul modern al cazului vorbeşte despre subiect într-o frază fugitivă („o fiinţă de sex femeiesc, albinos trisomică, de 21 de ani”) care s-ar putea aplica tot atât de bine unui şobolan ca şi unui om. Pentru a readuce subiectul uman în centru – subiectul uman care suferă, se chinuie, se luptă – trebuie să aprofundăm istoria cazului sub forma unei naraţiuni sau povestiri: doar atunci vom avea pe „cineva”, nu doar „ceva”, o persoană adevărată, un pacient, în relaţia sa cu boala, în relaţie cu partea lui fizică. Esenţa fiinţei pacientului este cât se poate de relevantă în zonele mai înalte ale neurologiei şi în psihologie, pentru că aici personalitatea pacientului e implicată în mod esenţial, iar studiul bolii şi al identităţii nu pot fi disociate. Acest tip de tulburări, precum şi prezentarea şi studiul lor, dau naştere unei discipline cu adevărat noi, pe care am putea-o numi „neurologia identităţii”, întrucât se ocupă de bazele neurale ale sinelui, de problema veche de când lumea a minţii şi a creierului. E posibil ca între psihic şi fizic să existe în mod necesar o prăpastie, o prăpastie de categorie; dar studiile şi relatările care se referă simultan şi inseparabil la ambele – iar acestea sunt cele care mă fascinează în mod special şi pe care (în general) le prezint aici – pot totuşi servi la apropierea lor, pentru a ne aduce tocmai la intersecţia mecanismului cu viaţa, la relaţia dintre procesele fiziologice şi biografie. Tradiţia istorisirilor clinice pătrunse de elementul uman a atins apogeul în secolul XIX, decăzând ulterior o dată cu apariţia ştiinţei neurologice impersonale. Luria[1] scrie: „Capacitatea de a descrie, atât de obişnuită la marii neurologi şi psihiatri ai secolului XIX, aproape că a dispărut acum. […] Ea trebuie reînviată.” Lucrările sale târzii, ca Mintea unui mnemonist sau Omul căruia i se năruie lumea, sunt încercări de a reînvia această tradiţie pierdută. În acelaşi fel, prezentările de cazuri din această carte se inspiră dintr-o veche tradiţie: tradiţia secolului XIX, despre care vorbeşte Luria, tradiţia lui Hipocrate, care a iniţiat prezentările de caz, precum şi tradiţia universală şi preistorică a pacienţilor care şi-au povestit întotdeauna necazurile doctorilor. Legendele clasice au figuri arhetipale: eroi, victime, martiri, războinici. Pacienţii neurologici sunt toate acestea, iar în ciudatele povestiri adunate aici sunt şi ceva mai mult. Cum să caracterizăm, în aceşti termeni mitici sau metaforici, „Marinarul rătăcit” sau alte figuri stranii din această carte? Am putea spune că sunt călători pe meleaguri de neînchipuit, meleaguri despre care altminteri n-am avea nici o idee şi nici o reprezentare. Iată motivul pentru care vieţile şi călătoriile lor îmi par a ţine de fabulos, iată motivul pentru care am folosit ca moto comparaţia cu 1001 de nopţi, făcută de Osler, şi pentru care mă simt obligat să numesc cazurile poveşti sau legende. În acest domeniu, ştiinţificul şi literarul se cer îngemănate – lui Luria îi plăcea să vorbească despre „ştiinţă romantică”. Ele au fost îngemănate la hotarul dintre fapt şi legendă, hotar ce defineşte – ca în cartea mea, Awakenings (Deşteptări) – vieţile pacienţilor povestite aici. Dar ce mai fapte! Ce mai legende! Cu ce să le comparăm? S-ar putea să nu găsim modele existente, metafore sau mituri. A sosit oare vremea unor noi simboluri, a unor noi mituri? Opt capitole din această carte au fost deja publicate: „Marinarul rătăcit”, „Mâini”, „Gemenii” şi „Artistul autist” în New York Review of Books (1984 şi 1985), iar „Ray cel comic şi ticurile lui”, „Omul care-şi confunda soţia cu o pălărie” şi „Reminiscenţă” în London Review of books (1981, 1983, 1984) – unde versiunea mai scurtă a ultimului se numea „Urechi muzicale”. „Nivela” a fost publicat în The Sciences (1985). O relatare foarte veche despre una din pacientele mele, „originalul” lui Rose R. din Deşteptări, şi despre personajul Deborah al lui Harold Pinter din A Kind of Alaska,[2] inspirat din această carte, poate fi găsită în „Nostalgie incontinentă” (publicată mai întâi sub titlul „Nostalgie incontinentă provocată de L-Dopa” în Lancet, în primăvara lui 1970). Din cele patru „Fantome” ale mele, primele două au fost publicate sub formă de „curiozităţi clinice” în British Medical Journal (1984). Două piese scurte sunt luate din cărţi anterioare: „Omul care cădea din pat” este un fragment din A Leg to Stand On (Un picior pe care te poţi sprijini), iar „Viziunile lui Hildegard” din Migraine (Migrenă).[3] Celelalte douăsprezece capitole nu au fost publicate anterior şi sunt cu desăvârşire noi, iar toate au fost scrise în toamna şi iarna anului 1984. Sunt îndatorat în mod special editorilor mei: întâi faţă de Robert Silvers de la New York Review of Books şi Mary-Kay Wilmers de la London Review of Books; apoi faţă de Kate Edgar, Jim Silberman de la Summit Books din New York şi Colin Haycraft de la Duckworth’s din Londra, care, împreună, au făcut atât de mult pentru a da cărţii forma finală. Dintre colegii mei neurologi, le sunt deosebit de recunoscător regretatului dr.James Purdon Martin, căruia i-am arătat videocasetele „Christina” şi „Mr Macgregor” şi cu care am discutat pe larg despre aceşti pacienţi – „Doamna fără trup” şi „Nivela” exprimă această gratitudine; doctorului Michael Kremer, fostul meu „şef” de la Londra, care, ca răspuns la Un picior pe care te poţi sprijini (1984), a descris un caz personal foarte asemănător – ambele sunt acum cuprinse în „Omul care cădea din pat”; doctorului Donald Macrae, al cărui caz extraordinar de agnozie, ciudat de asemănător celui descris de mine, a fost descoperit întâmplător, la doi ani după ce am scris relatarea mea – şi e rezumat într-un postscriptum la „Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie”; şi, în mod cu totul deosebit, colegei şi prietenei mele apropiate, dr.Isabelle Rapin, din New York, care a discutat multe cazuri cu mine, care m-a prezentat Christinei („Doamna fără trup”) şi care îl cunoscuse pe Jose, „artistul autist”, de multă vreme, încă de pe când era copil. Mulţumesc pacienţilor mei (şi, în unele cazuri, rudelor lor) pentru sprijinul dezinteresat şi generos pe care mi l-au dat relatându-mi poveştile prezentate aici; ştiind de multe ori că ei înşişi nu puteau fi ajutaţi direct, mi-au permis totuşi, şi chiar m-au încurajat, să scriu despre vieţile lor, cu speranţa că alţii ar trage de aici învăţăminte şi că, într-o bună zi, s-ar putea vindeca. La fel ca în Deşteptări, numele şi unele detalii personale au fost schimbate pentru a proteja intimitatea pacienţilor, dar m-am străduit să păstrez ce e esenţial din viaţa lor. În fine, doresc să-mi exprim recunoştinţa – şi mai mult decât recunoştinţa – faţă de mentorul şi propriul meu medic, căruia îi dedic această carte.   O.W.S. New York 10 februarie 1985 PARTEA ÎNTÂI PIERDERI Cuvântul preferat al neurologiei este „deficit”, însemnând o deteriorare sau o incapacitate a funcţiei neurologice: pierderea vorbirii, pierderea limbajului, pierderea memoriei, pierderea dexterităţii, pierderea identităţii şi o mulţime de alte lipsuri şi pierderi ale unor funcţii (sau facultăţi) specifice. Pentru toate aceste disfuncţii (alt termen favorit), avem tot felul de cuvinte privative – Afonie, Afemie, Afazie, Alexie, Apraxie, Agnozie, Amnezie, Ataxie – un cuvânt pentru fiecare funcţie neurologică sau mintală de care pacienţii pot fi parţial sau total privaţi din cauza unei boli, a unui accident sau a unei deficienţe de dezvoltare. Studiul ştiinţific al relaţiei dintre creier şi minte a început în 1861, când, în Franţa, Broca a descoperit că anumite dificultăţi de exprimare verbală, afazie, apar mereu ca urmare a lezării unei anumite porţiuni din emisfera cerebrală stângă. Aceasta a deschis calea unei neurologii cerebrale care a permis, în câteva zeci de ani, realizarea unei „hărţi” a creierului uman care atribuie capacităţi specifice – lingvistice, intelectuale, perceptive etc. — unor „centri” la fel de specifici din creier. Către sfârşitul secolului a devenit evident pentru mai mulţi cercetători subtili – în primul rând pentru Freud, în cartea sa Afazia – că acest gen de cartografiere era prea simplist, că toate activităţile mintale au o structură internă complexă şi trebuie să aibă o bază fiziologică la fel de complexă. Freud considera că acest lucru e valabil în special pentru anumite tulburări de recunoaştere şi percepţie pentru care a inventat termenul „agnozie”. Ca să înţelegem corect afazia sau agnozia era nevoie, credea el, de o ştiinţă nouă, mai elaborată. Noua ştiinţă a creierului/minţii pe care o avea în vedere Freud a luat fiinţă în timpul celui de-al doilea război mondial, în Rusia, fiind creată de A.R. Luria (şi de tatăl său, R.A. Luria), de Leontiev, Anohin, Bemstein şi alţii, şi a primit numele de „neuropsihologie”. Dezvoltarea acestei extrem de fecunde ştiinţe a reprezentat munca de-o viaţă a lui A.R. Luria, iar accesul ei în Occident a fost oarecum întârziat în raport cu importanţa sa revoluţionară. A fost expusă, sistematic, într-o carte monumentală, Funcţiile corticale înalte ale omului (tradusă în engleză în 1966) şi, într-un mod total diferit, într-o biografie sau „patografie” – Omul căruia i se năruie lumea (tradusă în engleză în 1972). Deşi aceste cărţi au fost aproape desăvârşite în felul lor, rămăsese un întreg domeniu necercetat de Luria. Funcţiile corticale înalte ale omului se ocupa doar de acele funcţii care ţineau de emisfera stângă a creierului; în mod similar, Zazeţki, subiectul Omului căruia i se năruie lumea, avea o leziune enormă în emisfera stângă, cea dreaptă fiind intactă, întreaga istorie a neurologiei şi a neuropsihologiei poate fi într-adevăr privită ca o istorie a investigării emisferei stângi. Un motiv important pentru neglijarea emisferei drepte, sau „minore”, cum i s-a spus mereu, este faptul că, în timp ce efectele diverselor leziuni localizate în partea stângă sunt uşor de demonstrat, sindroamele corespunzătoare ale emisferei drepte sunt mult mai puţin evidente. Cu oarecare dispreţ, de regulă s-a presupus că emisfera dreaptă este mai „primitivă” decât cea stângă, cea din urmă fiind privită ca floarea unică a evoluţiei umane. Într-un anume sens, este corect: emisfera stângă este mai sofisticată şi mai specializată, reprezintă o excrescenţă foarte recentă a creierului primatelor şi, mai ales, al hominidelor. Pe de altă parte, emisfera dreaptă este cea care controlează capacităţile cruciale de recunoaştere a realităţii, pe care orice fiinţă vie trebuie să le posede pentru a supravieţui. Emisfera stângă, asemenea unui calculator ataşat creierului de bază al fiinţei, este proiectată pentru programe şi scheme de lucru, iar neurologia clasică era preocupată mai mult de scheme decât de realitate, astfel încât atunci când, în cele din urmă, au apărut unele sindroame ale emisferei drepte, ele au fost catalogate drept bizare. Au existat în trecut încercări de explorare a sindroamelor emisferei drepte – de exemplu, cele ale lui Anton în anii 1890 şi Potzl în 1928 – dar chiar şi aceste încercări au fost în mod straniu ignorate. În Creierul care lucrează, una din ultimele lui cărţi, Luria a dedicat emisferei drepte o secţiune scurtă dar dezamăgitoare, care se încheia astfel: Aceste defecte încă incomplet studiate ne conduc la una dintre problemele fundamentale – rolul emisferei drepte în conştiinţa directă. […] Studiul acestui domeniu extrem de important a fost până acum neglijat […] Va fi analizat în detaliu într-o serie de articole […] în curs de elaborare. În cele din urmă, Luria a scris unele dintre aceste articole în ultimele sale luni de viaţă, bolnav fiind. Nu le-a văzut niciodată publicate şi nici nu au fost publicate în Rusia. El le-a trimis lui R.L. Gregory în Anglia şi vor apărea în Oxford Companion to the Mind. Dificultăţile interne se adaugă aici celor externe. Nu e doar greu, ci imposibil, pentru pacienţii cu anumite sindroame de emisferă dreaptă, să fie conştienţi de propriile probleme – e vorba aici de o „anagnozie” particulară şi specifică, după cum spunea Babinski. Şi e foarte greu, chiar pentru cel mai atent observator, să descrie starea interioară, „situaţia” unor asemenea pacienţi, fiindcă ea se deosebeşte enorm de orice a cunoscut vreodată el însuşi. Dimpotrivă, sindroamele de emisferă stângă pot fi relativ uşor imaginate. Deşi sindroamele de emisferă dreaptă sunt tot atât de frecvente ca şi cele de emisferă stângă – de ce n-ar fi? — în literatura neurologică şi neuropsihologică vom găsi o mie de descrieri ale sindroamelor de emisferă stângă pentru o singură descriere a unui sindrom de emisferă dreaptă. E ca şi cum asemenea sindroame nu ar face obiectul neurologiei. Şi totuşi, după cum spune Luria, ele sunt de cea mai mare importanţă. Atât de importante încât ar putea necesita un nou tip de neurologie, o ştiinţă „personalistică”, sau (cum îi plăcea lui Luria s-o numească) „romantică”, pentru că aici persona, sinele, îşi dezvăluie bazele fizice. Luria credea că o asemenea ştiinţă ar fi cel mai bine prezentată printr-o povestire, o istorisire amănunţită a cazului unui om cu o perturbare profundă a emisferei drepte, o anamneză[4] care ar fi totodată complementul şi opusul „omului căruia i se năruie lumea”. Într-una din ultimele scrisori pe care mi le-a trimis, el îmi scria: „Publică asemenea povestiri, chiar dacă sunt simple schiţe. E un domeniu de-a dreptul fascinant.” Trebuie să mărturisesc că aceste tulburări mă preocupă în mod deosebit, pentru că ele deschid sau făgăduiesc să deschidă domenii cu greu de închipuit în trecut, vestind o neurologie şi o psihologie mai vaste, stârnind un interes mult mai mare decât neurologia rigidă şi mecanică din trecut. Aşadar, interesul meu nu a fost captat atât de deficienţe, în sensul tradiţional al cuvântului, cât de tulburările neurologice care afectează sinele. Asemenea tulburări pot fi de multe tipuri – ele pot apărea deopotrivă din cauza exceselor şi alterărilor funcţionale – şi pare rezonabil să considerăm aceste două categorii în mod separat. Dar trebuie spus de la bun început că o boală nu este niciodată doar o lipsă sau un exces, că există întotdeauna o reacţie din partea organismului sau individului afectat, reacţie de restaurare, înlocuire sau compensare, de păstrare a identităţii sale, folosind mijloace oricât de stranii; o parte esenţială a rolului nostru de medici este studierea sau influenţarea acestor mijloace, nu mai puţin decât cercetarea agresiunii primare împotriva sistemului nervos. Acest fapt a fost afirmat cu tărie de Ivy Mekenzie: Ce constituie o „entitate morbidă” sau o „nouă boală”? Medicul nu se ocupă, precum naturalistul, de o gamă largă de organisme diferite, teoretic adaptate prin reacţii obişnuite la un mediu obişnuit, ci de un singur organism, subiectul uman, care se străduieşte să-şi păstreze identitatea în împrejurări potrivnice. Această dinamică, această „strădanie pentru păstrarea identităţii” prin mijloace şi cu efecte oricât de stranii, a fost recunoscută de multă vreme în psihiatrie – şi, ca atâtea alte lucruri, este asociată în mod special cu opera lui Freud. Astfel, pentru el, iluziile paranoiei nu erau primare, ci erau încercări (nepotrivite) de refacere, de reconstrucţie a unei lumi reduse la un haos total. În acelaşi sens, Ivy Mekenzie scria: Fiziologia patologică a sindromului parkinsonian este studiul unui haos organizat, un haos provocat în primul rând prin distrugerea unor integrări importante şi reorganizat pe o bază instabilă în procesul de reconstrucţie. Dacă Deşteptări era studiul unui „haos organizat” produs de o singură, dar multiformă, boală, ceea ce urmează este o serie de studii similare ale haosurilor organizate produse de o mare diversitate de boli. În prima secţiune, „Pierderi”, cazul cel mai important este, după părerea mea, cel al unei forme de agnozie vizuală: „Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie”. Cred că are o importanţă fundamentală. Asemenea cazuri constituie o provocare extremă la adresa uneia dintre cele mai tenace axiome sau pretenţii a neurologiei clasice – ideea că o deteriorare cerebrală, orice deteriorare cerebrală, diminuează sau înlătură „atitudinea abstractă şi categorială” (expresia aparţine lui Kurt Goldstein), reducând individul la planurile emoţional şi concret. (O teză foarte asemănătoare a fost propusă de Hughlings Jackson, în anii 1860.) Aici, în cazul dr. P., observăm tocmai opusul – un om care a pierdut (deşi doar în sfera vizualului) în întregime emoţionalul, concretul, personalul, „realul”… şi a fost redus la abstract şi categorial, cu urmări dintre cele mai absurde. Ce ar fi avut de spus Hughlings Jackson şi Goldstein despre asta? Mi-am închipuit deseori că-i rog să-l examineze pe dr. R şi că-i întreb apoi, „Ei bine, domnilor, ce mai aveţi de zis acum?” 1 Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie Dr.P. era un distins muzician, cunoscut de multă vreme drept cântăreţ, apoi profesor la şcoala de muzică din oraş. Aici au fost observate pentru prima oară lucruri ciudate legate de raporturile lui cu elevii. Din când în când, un elev i se înfăţişa, iar dr. P. nu-l recunoştea; sau, mai exact, nu-i recunoştea chipul. De îndată ce studentul vorbea, era recunoscut după voce. Asemenea incidente se înmulţeau, provocând stânjeneală, perplexitate, teamă, ba uneori şi râsete, deoarece nu numai că dr.P. reuşea din ce în ce mai greu să distingă chipurile, dar el vedea chipuri şi acolo unde nu existau: pe stradă, asemeni lui Magoo[5], bătea uşor cu palma capetele hidranţilor şi parcometrelor, luându-le drept capete de copii; se adresa amabil capetelor sculptate de pe mobile şi rămânea uimit când nu-i răspundeau. La început, toată lumea, ba chiar şi dr. P. râdea de asemenea greşeli bizare ca şi cum ar fi fost glume. Nu-i plăceau lui oare dintotdeauna jocurile de cuvinte, paradoxurile Zen şi vorbele de duh? Înzestrările lui muzicale rămâneau remarcabile; nu se simţea bolnav, niciodată nu se simţise mai bine, iar greşelile sale erau atât de absurde – şi de spirituale – încât nu puteau fi luate în serios. Ideea că „ceva e în neregulă” n-a apărut decât după vreo trei ani, când s-a îmbolnăvit de diabet. Ştiind bine că diabetul i-ar putea afecta ochii, dr. P. s-a dus la un oftalmolog, care i-a făcut o anamneză detaliată şi i-a examinat atent ochii. „N-aveţi nimic la ochi”, a fost concluzia doctorului. „Dar e ceva legat de părţile vizuale ale creierului. Nu de mine aveţi nevoie, trebuie să mergeţi la un neurolog.” Şi astfel dr. P. a ajuns la mine. De la început m-am lămurit că nu exista nici o urmă de demenţă în sensul obişnuit. Era un om cultivat şi plin de farmec, vorbea bine şi curgător, avea imaginaţie şi umor. Nu-mi dădeam seama de ce fusese trimis la clinica noastră. Şi totuşi era ceva puţin ciudat. Stătea în faţa mea în timp ce vorbea, era îndreptat spre mine, dar ceva era în neregulă – greu de spus ce anume. Mă privea cu urechile, eram tentat să spun, nu cu ochii. Aceştia, în loc să fie aţintiţi asupra mea, „învăluindu-mă”, aşa cum e firesc, erau straniu aţintiţi asupra nasului meu, urechii mele drepte, asupra bărbiei, ochiului meu drept – parcă ar fi observat (ba chiar studiat) aceste trăsături individuale, dar fără a vedea întreaga mea faţă, expresiile ei care se schimbau, „pe mine” în întregul meu. Nu sunt sigur că am înţeles atunci acest lucru, era numai o bizarerie iritantă, ceva se dereglase în combinaţia firească dintre privire şi expresie. Mă vedea, mă scana, şi totuşi… „Care e problema?” l-am întrebat în cele din urmă. „Din câte ştiu eu, nici una” mi-a răspuns el zâmbind, „însă lumea pare să creadă că e ceva în neregulă cu ochii mei.” „Dar dumneavoastră nu vă daţi seama dacă aveţi probleme cu vederea?” „Nu, nu chiar, numai că din când în când mai greşesc.” Am ieşit puţin ca să vorbesc cu soţia lui. Când am revenit, dr. P. stătea liniştit la fereastră, atent, mai degrabă ascultând decât privind afară. „Trafic”, a zis, „zgomotele străzii, trenuri în depărtare, ca un fel de simfonie, nu-i aşa? Cunoaşteţi Pacific 234 de Honegger?” Ce om drăguţ, mă gândeam în sinea mea. Cum ar putea suferi de ceva grav? M-ar lăsa oare să-l examinez? „Da, sigur că da, dr. Sacks.” Mi-am potolit tulburarea, poate şi pe-a lui, trecând prin rutina liniştitoare a unui examen neurologic: forţă musculară, coordonare, reflexe, tonus… în timp ce-i examinam reflexele – uşor anormale în partea stângă – a apărut primul fapt bizar. Îi scosesem pantoful stâng şi îl atingeam pe talpa piciorului cu o cheie – test aparent neserios, dar esenţial, pentru verificarea unui reflex – după care, scuzându-mă că trebuie să-mi strâng oftalmoscopul, l-am lăsat să se încalţe singur. Spre mirarea mea, după un minut, încă nu reuşise. „Pot să vă dau o mână de ajutor?” am întrebat. „Ajutor? Pentru ce? Cui?” „Ca să vă încălţaţi.” „Ah”, a zis, „uitasem de pantof”, adăugând, sotto voce, „pantoful? pantoful?” Părea zăpăcit. „Pantoful dumneavoastră”, am repetat. „Poate vreţi să-l încălţaţi.” A continuat să privească în jos, cu o concentrare intensă şi deplasată, însă nu spre pantof. În cele din urmă, privirea i s-a fixat pe picior: „Acesta este pantoful meu, nu-i aşa?” Nu auzeam eu bine? Nu vedea el bine? „Ochii mei”, a explicat şi a pus mâna pe picior. „Acesta este pantoful meu, nu-i aşa?” „Nu. Acesta este piciorul dumneavoastră. Acolo este pantoful.” „A! Credeam că e piciorul meu.” Glumea? Era nebun? Era orb? Dacă era vorba de una din „greşelile lui ciudate”, era cea mai ciudată greşeală pe care o întâlnisem vreodată. L-am ajutat să-şi pună pantoful (piciorul) pentru a evita alte încurcături. Dr. P. părea netulburat, indiferent, chiar amuzat. Mi-am reluat examenul. Acuitatea lui vizuală era bună: nu-i era greu să vadă un ac de pe jos, deşi uneori îi scăpa dacă era în stânga lui. Vedea bine, dar oare ce vedea? Am deschis un număr din National Geographic Magazine, şi i-am cerut să descrie unele imagini de acolo. Răspunsurile lui erau foarte stranii. Ochii lui zburau de la un lucru la altul, culegând trăsături minuscule, trăsături individuale, aşa cum făcuseră şi cu faţa mea. O zonă mai strălucitoare, o culoare, o formă îi atrăgeau atenţia şi stârneau comentarii, dar în niciun caz nu prindea întregul imaginii. Nu reuşea să vadă întregul, ci numai amănunte, pe care le repera ca pe puncte de pe un ecran radar. Nu intra niciodată în legătură cu imaginea în întregul ei – nu-i recunoştea, aşa zicând, fizionomia. Nu înţelegea dacă e vorba de un peisaj sau de o scenă. I-am arătat coperta, o întindere nesfârşită de dune sahariene. „Ce vedeţi aici?” l-am întrebat. „Văd un râu”, a spus. „Şi o mică pensiune cu terasa ei de pe malul apei. Lumea stă la masă pe terasă. Văd umbrele colorate ici şi colo.” Privea, dacă asta se poate numi „a privi”, dincolo de copertă, undeva în spaţiu, şi vorbea despre amănunte inexistente, ca şi cum lipsa acestora din ilustraţia reală îl împingea să-şi imagineze râul şi terasa şi umbrele colorate. Arătam probabil îngrozit, dar el părea să creadă ca se descurcase relativ bine. Avea o urmă de zâmbet pe faţă. Părea de asemenea convins că examinarea luase sfârşit, şi se uita de jur-împrejur după pălăria lui. A întins mâna şi a apucat capul soţiei lui, a încercat să-l ridice şi sa şi-l pună pe cap. Părea să-şi fi confundat soţia cu o pălărie! Soţia părea obişnuită cu asemenea lucruri. Nu puteam înţelege, în termenii neurologiei convenţionale (sau neuropsihologiei), ce se întâmplase. În unele privinţe părea perfect normal, iar în altele cu desăvârşire şi neverosimil de afectat. Cum putea el oare, pe de o parte, să confunde capul nevestei cu o pălărie, iar pe de alta, să lucreze – cum după toate aparenţele o făcea în continuare – ca profesor la şcoala de muzică? — Trebuia să mă mai gândesc, sa-l văd din nou – şi sa-l văd într-un loc care-i era familiar, acasă la el. După câteva zile, m-am prezentat acasă la dr. P. şi la soţia lui, cu partitura Dragoste de poet în geantă (ştiam ca-i place Schumann) şi cu diverse obiecte pentru testarea percepţiei. Dna P. M-a introdus într-un apartament splendid, care amintea de Berlinul sfârşitului de secol. Un vechi şi magnific pian Bosendorfer trona la loc de cinste în mijlocul camerei, iar în jurul lui erau pupitre muzicale, instrumente, partituri… Erau cărţi, erau tablouri, dar muzica domina totul. Dr. P. şi-a făcut apariţia şi, zăpăcit, a înaintat cu mâna întinsă spre ceasul cu pendulă, dar, auzindu-mi vocea, s-a corectat şi a dat mâna cu mine. Ne-am salutat şi am sporovăit puţin despre concertele şi interpreţii momentului. Cu modestie, l-am întrebat dacă ar dori sa cânte. „Dragoste de poet!” a exclamat. „Dar eu nu mai pot citi notele. Veţi cânta dumneavoastră, de-acord?” Am zis ca voi încerca. La acel pian minunat chiar şi interpretarea mea suna bine, iar dr. P. era un mai vârstnic, dar infinit de suav, Fischer-Dieskau[6], combinând o ureche şi o voce perfecte cu cea mai fină inteligenţă muzicală. Era clar că şcoala de muzică nu-l păstra din milă. Lobii temporali ai dr. P. erau de bună seamă intacţi: avea un cortex muzical minunat. Dar ce se întâmpla, mă întrebam eu, în lobii săi parietali şi occipitali, mai ales în acele zone unde are loc procesarea vizuală? Aveam în trusa mea neurologică corpurile geometrice ale lui Platon şi m-am hotărât sa încep cu ele. „Ce este acesta?” am întrebat scoţând primul corp. „Un cub, bineînţeles.” „Dar acesta?” am întrebat, rotind altul în aer. A întrebat dacă ar putea să-l examineze, ceea ce a făcut repede şi sistematic: „Un dodecaedru, bineînţeles. Şi nu vă mai obosiţi cu celelalte, voi recunoaşte chiar şi icosaedrul.” Era clar că formele abstracte nu puneau probleme. Dar ce se întâmpla cu feţele? Am luat un pachet de cărţi de joc. Le-a identificat pe toate imediat, inclusiv valeţii, damele, popii şi jokerul. Dar acestea sunt, la urma urmei, figuri stilizate şi era imposibil de spus dacă el vedea feţe sau doar modele. M-am hotărât să-i arăt un volum de caricaturi pe care îl aveam în geantă. A reuşit din nou, în cea mai mare parte. Trabucul lui Churchill sau nasul lui Pinocchio: de îndată ce prindea o trăsătură-cheie putea identifica faţa. Dar, cum am mai spus, caricaturile sunt abstracte şi schematice. Rămânea de văzut cum s-ar comporta cu feţe adevărate, reprezentate realist. Am deschis televizorul, fără sonor, şi am dat peste un film mai vechi cu Bette Davis. Se desfăşură o scenă de dragoste. Dr. P. nu a reuşit să identifice actriţa – dar poate pentru că ea nu pătrunsese niciodată în lumea lui. Mai frapant era faptul că nu reuşea să identifice expresiile de pe chipul ei şi al partenerului, deşi în cursul unei singure scene fierbinţi acestea treceau de la dorinţă arzătoare la pasiune, surpriză, dezgust şi furie, ajungând până la o împăcare înduioşătoare. Dr. P. nu pricepea nimic din toate acestea. Nu înţelegea ce se întâmpla, cine era unul şi cine celălalt, nici măcar cine era bărbatul şi cine femeia. Comentariile sale asupra scenei puteau foarte bine să fie ale unui marţian. Era însă posibil ca unele dintre dificultăţile sale să fie legate de irealitatea lumii de celuloid a Hollywoodului; şi m-am gândit că ar putea avea mai mult succes în identificarea unor chipuri din propria lui viaţă. Pe pereţii apartamentului erau fotografii ale familiei, colegilor, elevilor, ale lui însuşi. Am adunat un teanc şi i le-am arătat, nu fără oarecare presimţiri. Ceea ce fusese nostim, sau caraghios, când era vorba de film, devenea tragic când era vorba de viaţa reală. În general, nu recunoştea pe nimeni: nici familia, nici colegii, nici elevii, nici pe el însuşi. A recunoscut un portret al lui Einstein, pentru că sesizase frizura tipică şi mustaţa; acelaşi lucru s-a întâmplat cu una sau două alte persoane: „Ah, Paul!” a zis, când i s-a arătat un portret al fratelui său. „Bărbia asta pătrată, dinţii ăştia mari, l-aş recunoaşte pe Paul dintr-o mie!” Dar pe Paul îl recunoştea, sau una-două din trăsăturile lui, pe baza cărora putea face o încercare rezonabilă de a ghici identitatea subiectului? În absenţa unor „semne” evidente, era cu desăvârşire pierdut. Dar de vină nu era doar cunoaşterea, gnosis; era ceva profund greşit în felul lui de a proceda. Pentru că aborda aceste chipuri – chiar şi ale celor apropiaţi şi dragi – ca şi cum ar fi fost jocuri de puzzle sau texte. Nu se raporta la ele, nu-i aparţineau. Nici o faţă nu-i era familiară, privită ca un „cineva”, ci era identificată doar ca un set de trăsături, „ceva”. Era aşadar o cunoaştere formală, fără nici o urmă de cunoaştere personală. Şi de-aici provenea indiferenţa, sau orbirea lui, faţă de expresie. Pentru noi, un chip este o persoană care ni se înfăţişează – vedem, cum s-ar spune, persoana prin persona ei, adică faţa ei. Dar pentru dr. P. nu exista în acest sens nici o persona – nici o persona exterioară, şi nici o persoană înăuntru. Mă oprisem în drum spre el la o florărie şi-mi cumpărasem un trandafir extravagant ca să mi-l pun la butonieră. L-am scos şi i l-am dat. L-a luat ca un botanist sau ca un anatomist căruia i se dă un exemplar, iar nu ca o persoană care primeşte o floare. „O lungime de aproximativ cincisprezece centimetri”, a comentat el. „O formă înfăşurată, roşie, cu un accesoriu liniar verde.” „Da”, am zis, încurajându-l, „şi ce credeţi că este, dr. P?” „Greu de zis.” Părea perplex. „Îi lipseşte simetria simplă a corpurilor geometrice platonice, deşi ar putea avea o simetrie mai înaltă… Cred că ar putea fi o inflorescenţă sau floare.” „Ar putea fi?” am întrebat. „Ar putea fi”, a confirmat el. „Mirosiţi”, i-am sugerat, şi se arătă iarăşi oarecum mirat, ca şi cum i-aş fi cerut să miroasă o simetrie mai înaltă. Dar s-a executat politicos şi a dus floarea la nas. Brusc a revenit la viaţă. „Minunat!” a exclamat el. „Un trandafir timpuriu. Ce miros divin!” A început să fredoneze „Trandafirul, crinul…“ Părea că realitatea putea fi transmisă prin miros, nu prin văz. Am încercat un test final. Era o zi rece de primăvară şi îmi lăsasem paltonul şi mănuşile pe o canapea. „Ce e asta?” l-am întrebat, ridicând o mănuşă. „Pot s-o examinez?” a întrebat şi, luând-o, a început s-o examineze, la fel cum examinase corpurile geometrice. „O suprafaţă continuă”, a declarat în cele din urmă, „cu marginile răsfrânte spre interior. Pare să aibă” – a ezitat — „cinci pungi ieşite în afară, dacă aşa se spune”. „Da”, am zis prudent. „Mi-aţi făcut o descriere. Spuneţi-mi acum ce e.” „Un fel de recipient?” „Da”, am zis, „şi ce anume ar conţine recipientul?” „Ar conţine conţinutul lui!” a spus dr. P. râzând. „Sunt multe posibilităţi. Ar putea fi un portmoneu, de exemplu, pentru monede de cinci dimensiuni. Ar putea fi…” Am întrerupt torentul care creştea. „Nu pare ceva cunoscut? Credeţi că s-ar potrivi unei anumite părţi a corpului dumneavoastră?” Nu dădea niciun semn de recunoaştere.[7] Niciun copil nu ar fi avut capacitatea de a vedea şi de a vorbi despre „o suprafaţă continuă… cu marginile răsfrânte spre interior”, dar orice copil, cât de mic, ar fi ştiut de îndată că mănuşa e mănuşă, ar fi privit-o ca pe un lucru familiar, potrivit pentru mână. Dr. P. nu era în stare. Nimic nu i se părea familiar. Vizual, era pierdut într-o lume de abstracţiuni neînsufleţite. De fapt, nu avea o lume vizuală reală, aşa cum nu avea un sine vizual adevărat. Putea vorbi despre lucruri, dar nu le putea privi „faţă în faţă”. Discutând cu pacienţi suferind de afazie şi leziuni în emisfera stângă, Hughlings Jackson spune că ei şi-au pierdut gândirea „abstractă” şi „prepoziţională” – şi-i compară cu câinii (sau, mai degrabă, compară câinii cu pacienţi afazici). Pe de altă parte, dr. P. funcţiona întocmai cum funcţionează o maşină. Nu numai că se arăta tot atât de indiferent faţă de lumea vizuală ca un calculator, dar şi – mai frapant – analiza lumea aşa cum o analizează un computer, folosind trăsături-cheie şi relaţii schematice. Schema putea fi identificată – printr-un fel de „procedură de identificare” – fără a sesiza câtuşi de puţin realitatea. Până aici testarea pe care o făcusem nu-mi spusese nimic despre lumea interioară a dr. P. puteau fi oare încă intacte memoria sa vizuală şi imaginaţia? I-am cerut să-şi închipuie că ar intra într-unul din scuarurile oraşului, venind dinspre nord, străbătându-l în imaginaţie sau în memorie, şi să-mi spună care sunt clădirile pe lângă care ar trece. A menţionat clădirile din partea dreaptă, dar niciuna din partea stângă. I-am cerut atunci să-şi închipuie că ar intra în scuar prin sud. A menţionat iarăşi numai acele clădiri care erau pe partea dreaptă, deşi acestea erau tocmai cele pe care le omisese înainte. Cele pe care le „văzuse” lăuntric nu mai erau menţionate acum; probabil că nu le mai „vedea”. Era evident că dificultăţile lui legate de partea stângă, deficienţele lui de câmp vizual, erau în aceeaşi măsură interne şi externe, împărţind în două memoria şi imaginaţia lui vizuală. Ce se întâmpla, la un nivel mai înalt, cu vizualizarea lui internă? Gândindu-mă la intensitatea aproape halucinantă cu care Tolstoi îşi vizualizează şi însufleţeşte personajele, l-am întrebat pe dr. P. despre Anna Karenina. Îşi putea aminti fără greutate întâmplările, avea o percepţie intactă a intrigii, dar omitea caracteristicile vizuale, povestirile şi scenele vizuale. Îşi amintea cuvintele personajelor, dar nu şi chipurile lor; şi, deşi putea cita descrierile vizuale originale graţie memoriei sale remarcabile şi aproape textuale, acestea se dovedeau cu desăvârşire goale pentru el, lipsite de realitate senzorială, imagistică sau emoţională. Exista deci, de asemenea, o agnozie interioară.[8] Dar a devenit limpede că acesta era doar cazul anumitor tipuri de vizualizări. Vizualizarea chipurilor şi a scenelor, a povestirii vizuale şi acţiunii dramatice era profund deteriorată, aproape absentă. Vizualizarea schemelor era însă intactă, ba chiar sporită. Astfel, când l-am provocat la o partidă de şah mintal, n-a avut nici o dificultate în vizualizarea tablei de şah sau a mişcărilor – şi într-adevăr nu i-a fost greu să mă bată măr. Luria spunea despre Zazeţki că-şi pierduse complet capacitatea de a juca jocuri, dar că „imaginaţia sa vie” nu era alterată. Zazeţki şi dr. P. trăiau în două lumi din care una era imaginea în oglindă a celeilalte. Dar deosebirea cea mai tristă dintre ei era că Zazeţki, după cum spunea Luria, „lupta să-şi recâştige facultăţile pierdute cu tenacitatea condamnatului”, în timp ce dr. P. nu lupta, nu ştia ce pierduse, de fapt nu ştia că pierduse ceva. Dar cine se afla într-o situaţie mai tragică, sau cine era mai blestemat – omul care ştia acest lucru sau cel care nu ştia? Când am terminat examenul, dna P. Ne-a poftit la masa pe care se aflau cafea şi prăjituri delicioase. Cu un aer flămând, fredonând, dr. P. a atacat prăjiturile. Repede, fără să se gândească, melodios, trăgea platourile spre el, unul după altul, şi lua de ici-colo, într-un mare şuvoi gâlgâitor, un cântec comestibil al mâncării, până când a fost brusc întrerupt: o bătaie puternică şi hotărâtă în uşă. Surprins, uluit, blocat de întrerupere, dr. P. s-a oprit din mâncat şi a rămas împietrit, nemişcat, la masă, cu o înfăţişare indiferentă, oarbă, zăpăcită. Privea masa, dar n-o mai vedea; n-o mai percepea ca pe o masă încărcată cu prăjituri. Soţia lui i-a turnat puţină cafea: mirosul i-a gâdilat nările şi l-a adus înapoi la realitate. S-a reluat melodia mâncatului. Cum o fi rezolvând fiecare lucru, mă întrebam. Ce se întâmplă când se îmbracă, merge la toaletă, face baie? M-am dus după soţia lui în bucătărie şi am întrebat-o, de exemplu, cum face el ca să se îmbrace. „La fel ca şi cu mâncatul”, mi-a explicat ea. „Îi scot din dulap hainele obişnuite şi le pun în locurile obişnuite, iar el se îmbracă fără probleme, cântând pentru sine. Face totul cântând pentru sine. Dar dacă e întrerupt şi pierde şirul, se opreşte totul, nu-şi recunoaşte hainele şi nici propriul trup. Cântă tot timpul – cântece de mâncat, cântece de îmbrăcat, cântece de baie, cântece de tot felul. Nu poate face un lucru decât dacă-l transformă în cântec.” În timp ce vorbeam mi-au atras atenţia tablourile de pe pereţi. „Da”, spuse dna P., „era şi pictor talentat, nu numai cântăreţ. Şcoala îi expunea tablourile în flecare an.” Le-am privit cu multă curiozitate. Erau aşezate în ordine cronologică. Toate lucrările sale timpurii erau naturaliste şi realiste, exprimând o stare şi o atmosferă pline de viaţă, frumos detaliate şi concrete. Apoi, cu trecerea anilor, deveneau mai puţin vii, mai puţin concrete, mai puţin realiste şi naturaliste, mai abstracte, chiar geometrice şi cubiste. În cele din urmă, în ultimele picturi, pânzele deveneau lipsite de sens, sau lipsite de sens pentru mine – doar linii haotice şi pete de culoare. Am comentat acest lucru cu dna P. „Ah, dumneavoastră, doctorii, sunteţi nişte filistini!” a exclamat ea. „Nu puteţi urmări dezvoltarea artistică, felul în care a renunţat la realismul din tinereţe şi a înaintat în arta abstractă, nonfigurativă?” „Nu, nu asta e”, mi-am zis în sinea mea (dar m-am abţinut să-i spun sărmanei dne P.). El trecuse intr-adevăr de la realism la nonfigurativ, la abstract, dar nu de artist era vorba, ci de patologie, care avansa spre o agnozie vizuală profundă, în care toată puterea de reprezentare şi imaginaţie, tot simţul concretului şi al realităţii erau distruse. Acest perete cu tablouri era o expoziţie tragică ţinând de patologie, nu de artă. Şi totuşi, mă întrebam, într-un anume sens, nu avea ea dreptate? Căci deseori între forţele patologiei şi cele ale creaţiei există un conflict şi, uneori, chiar o înţelegere tacită. Poate că în perioada sa cubistă a existat o evoluţie, deopotrivă artistică şi patologică, ducând la naşterea unei forme originale; pierzând concretul, putea câştiga în abstract, căpătând o sensibilitate mai mare pentru toate elementele structurale ale liniei şi conturului, o forţă, asemănătoare cu cea a lui Picasso, de a vedea şi înfăţişa acele alcătuiri abstracte ce se ascund în concret şi de regulă se pierd… Mă temeam însă că în picturile din ultima perioadă nu era decât haos şi agnozie. Ne-am întors în marele salon de muzică, unde trona pianul Bosendorfer, iar dr. P. fredona ultimul tort. „Ei bine, dr. Sacks”, mi-a spus, „îmi dau seama că mă găsiţi un caz interesant. Puteţi să-mi spuneţi ce nu e în regulă şi să-mi faceţi nişte recomandări?” „Nu pot să vă spun ce nu e în regulă”, i-am răspuns, „dar vă voi spune ce cred eu că e bine. Sunteţi un muzician minunat, iar muzica este viaţa dumneavoastră. Ce aş putea recomanda eu, într-un asemenea caz, este o viaţă alcătuită în întregime din muzică. Muzica a fost centrul vieţii dumneavoastră, faceţi-o acum să fie întreaga viaţă.” Acestea s-au petrecut acum patru ani. Nu l-am mai văzut de-atunci, dar m-am întrebat adesea cum înţelegea el lumea, dat fiind că în mod straniu a pierdut imaginea şi vizualul, dar şi-a păstrat intactă marea muzicalitate. Cred că pentru el muzica luase locul imaginii. Nu avea o imagine a corpului, avea o muzică a corpului: de aceea se putea mişca şi purta atât de firesc, dar se oprea complet zăpăcit dacă „muzica interioară” înceta. La fel şi în privinţa exteriorului, a lumii…[9] În Lumea ca voinţă şi reprezentare, Schopenhauer spune că muzica este „voinţă pură”. Cât de fascinat ar fi fost el de dr. P., un om care pierduse complet lumea ca reprezentare, dar o păstra în întregime ca muzică sau ca voinţă. Această stare binecuvântată a durat până la sfârşit— fiindcă, în ciuda evoluţiei treptate a bolii sale (o tumoare masivă sau un proces degenerativ în zonele vizuale ale creierului), dr. R a predat muzică până în ultimele zile ale vieţii sale.   [1] A.R. Luria, neurofiziolog rus, m. 1977.(N .t.) [2] Piesă de teatru a dramaturgului britanic Harold Pinter.(N.t.) [3] Awakenings, A Leg to Stand Onsi Migrainesunt cărţi ale lui Oliver Sacks. (N.t.) [4] Relatare detaliată a istoricului şi antecedentelor unui caz clinic. (N.t.). [5] Mr. Magoo — personaj comic, cu tulburări de vedere, dintr-un film de Walt Disney. (N. t.) [6] Dietrich Fischer-Dieskau, celebru interpret de lieduri. (N. t.). [7] Mai târziu, întâmplător, a tras-o pe mână, şi a exclamat „Dumnezeule, e o mănuşă!” Era ceva care reamintea de pacientul lui Kurt Goldstein, „Lanuti”, care putea recunoaşte obiectele doar încercând să le folosească activ. (N. a.) [8] M-am întrebat deseori dacă descrierile vizuale ale lui Helen Keller (Helen Keller Adams, 1880-1968, scriitoare americană; oarbă şi mută din naştere, a învăţat să vorbească şi să citească — n. f.), în ciuda elocvenţei lor, nu sunt într-un fel tot atât de goale? Sau dacă, prin transferul imaginilor de la tactil la vizual, sau, încă şi mai surprinzător, de la verbal şi metaforic la senzorial şi vizual, ea nu căpăta o formidabilă putere a imaginaţiei vizuale, deşi cortexul ei vizual nu fusese niciodată stimulat direct de către ochi? Dar în cazul dr. P. era vătămat însuşi cortexul, baza organică a tuturor reprezentărilor ima­gistice. Interesant şi tipic, el nu mai visa în imagini — „mesajul” creierului fiind transmis în termeni non-vizuali. (N . a.) [9] Astfel, după cum am aflat mai târziu de la soţia lui, deşi nu-şi putea recunoaşte elevii dacă stăteau nemişcaţi, dacă erau doar „imagini", putea să-i recunoască de îndată ce se mişcau.„Acesta este Karl", exclama el, „îi cunosc mişcările, muzica trupului." (N. a.)  

PARTEA ÎNTÂI 1. DANIEL Undeva, în vreun loc de pe planetă, cineva era răspunzător de moartea ta. Această certitudine mi-a sporit pe măsură ce treceau zilele, săptămânile, lunile, apăsându-mi conștiința până a devenit de nesuportat. Dar cine? De ce? Niciodată nu mi-am imaginat că răspunsul ar putea fi atât de aproape încât, întorcându-mă, m-aș pomeni cu mine însumi. Îmi amintesc momentul acela în care, după ce am cumpărat pâinea pentru micul dejun, am dat nas în nas cu vagabondul din cartier. Ochii lui, vătămați și totodată amenințători, s-au oprit asupra mea. Am grăbit pasul, pe când în jurul meu oamenii treceau înfofoliți în paltoane, dispărând apoi în bruma matinală. Un grup de copii a trecut strada. Fetele aveau fulare colorate și-și împărtășeau în șoaptă secretele, în vreme ce băieții alergau și strigau, împingându-se unii pe alții cu stângăcia unor cățeluși. Inocența lor mi-a adâncit îngrijorarea stârnită de întâlnirea cu vagabondul. Nu puteam ști ce avea să se petreacă după câteva minute, ce ți se întâmplase peste noapte sau poate în zori. În fiecare dimineață, înainte de a te întâlni, mă întrebam care să fie oare starea ta de spirit. Cu neputință de prevăzut. Era dominată de visele tale, de intensitatea luminii și a temperaturii, de infinite straturi circumstanțiale pe care n-aș fi reușit să le înțeleg niciodată. Uneori îmi vorbeai fără încetare, dar alteori păreai îngândurată, ascultând zvonul unei lumi ce sălășluia înăuntrul tău. Când am ajuns în fața ușii tale, Arthur s-a așezat lângă mine, cu demnitatea lui pontificală, în timp ce Charly dădea frenetic din coadă dintr-o parte în alta. Aveam de gând să-ți propun să ieșim după micul dejun la o plimbare, așa cum făceam de obicei. În pofida vârstei, mergeai cu pași repezi și hotărâți. Dacă cineva ne-ar fi văzut de la o anumită distanță, cu greu și-ar fi imaginat că erai cu peste cincizeci de ani mai mare ca mine. Îmi amintesc că, la doar câteva zile după ce am ajuns să-ți fiu vecin, te-am văzut în fața porții casei tale, luptându-te cu volbura aceea care îngreuna trecerea. Mi-ai spus că peste noapte crescuse și că prezența ei îndărătnică era o încălcare a libertății tale. Vorbeai despre plantă ca despre o ființă vie, în vreme ce, cu un cuțit de bucătărie, încercai să scapi de ea. Mi-am adus foarfecă de tăiat crengi, am eliberat trecerea și, în scurt timp, stăteam de vorbă însuflețiți. Văzusem o fotografie de-a ta în ziar cu câteva săptămâni înainte. Un critic important de la New York Times îți elogiase opera, și ziarele de la noi din țară îi reproduseseră cronica. Însă, văzându-te în grădină, m-au surprins înălțimea și părul tău cărunt, pe care îl purtai strâns la ceafă. Timpul nu reușise să-ți întunece frumusețea. Unde înainte trebuie să fi fost rotunjimi, acum se iveau unghiuri – la nasul proeminent, la bărbie și la pomeți, la fruntea brăzdată de cute. Mâinile tale lungi erau ca niște păsări care uitaseră arta de a zbura. Cu câtă vehemență aveai să-mi povestești mai târziu că detești muncile practice și că ți-ar fi plăcut să ai o soție ca acelea ale marilor creatori, care le rezolvă obligațiile mondene, ferindu-i de banalitățile vieții. De atunci, deși într-un fel stângaci și incomplet, am încercat să te protejez. Lumea în care trăiai tu era de nepătruns pentru mine. Dar, în același timp, strălucirea care răzbătea prin ușile pe care le lăsai întredeschise mă făcea să mă simt tulburat și mânat de curiozitate față de ceea ce nu puteam vedea. Am căutat cheia casei tale în buzunar și am constatat că o uitasem. Am sunat, însă fără să primesc răspuns. Am mai așteptat câteva secunde și apoi am insistat încă de două ori. Mi-am adus aminte de ochii vagabondului, agresivi și totodată abătuți, nota distonantă ce iese din tipar. Am ocolit prin stânga grădina, și Arthur m-a urmat cu pașii lui leneși. Lumina dimineții revărsându-se peste cărarea cu pietriș strălucea orbitoare. Ca și casa, grădina era cufundată în liniște, văduvită de orice prezență umană. O violetă începea să-și răsfire bobocii iernatici. Vieți minuscule pe care, ca în fiecare an, aveai să le urmărești cu atenție. M-am dus până la una din ferestrele laterale și m-am uitat înăuntru. Soarele se filtra prin deschizături, accentuând penumbra din vestibul. Numai după două secunde te-am văzut. Căzuseși la picioarele scării, unde lumina aproape că nu ajungea. Trupul tău, ca un copac doborât, zăcea inert lângă lampa cu picior pe care ți-o dăruisem la ultima ta aniversare. M-am repezit în curtea din spate. Ușa de la bucătărie era larg deschisă. S-ar fi zis că cineva fusese acolo și, în grabă, uitase s-o închidă. „Cine?” m-am întrebat. M-am lăsat pe vine lângă tine. Mâinile îți erau crispate, de parcă ar fi zgâriat corpuri invizibile înainte de a se da bătute. În jurul capului era o baltă de sânge. Îți zgâriaseși un braț și aveai o dâră roșiatică de la încheietura mâinii până la cot. Cămașa de noapte ți se ridicase până la șolduri, și pubisul, alb, cu păr rărit, se ivea între picioarele desfăcute, îmbătrânite. Te-am acoperit cum am putut cu cămașa de noapte și abia atunci, luându-te de umeri, te-am scuturat. — Vera, Vera! am strigat. Mi-ai părut atât de ușoară, atât de fragilă. Totul căpăta aparența unui vis. Restul se preface într-o nebuloasă. Timpul a început să curgă altfel, răspândindu-se amorf, imprecis. Îmi amintesc numai că, la un moment dat, a sosit ambulanța și că, împotriva oricărei reguli, eu însumi ți-am ridicat trupul, pe când persoanele din jur mă rugau să mă liniștesc, să le las să-și facă treaba. Nu voiam să te atingă nimeni, să simtă nimeni căldura trupului tău. Să-ți audă nimeni răsuflarea care se stingea. 2. EMILIA — Să nu uiți niciodată, eu sunt tu, mi-a spus Jérôme când ne luam rămas-bun pe Charles de Gaulle. El fusese cel care mă îndemnase să plec în călătorie. Eu singură n-aș fi fost în stare să ies din claustrare. La întoarcerea mea din voiaj, chiar dacă ideea mi se părea de neimaginat, aveam să ne căsătorim. În fața noastră, o fereastră mare lăsa să se vadă cozile avioanelor ce păreau suspendate în cer. Eu sunt tu. Erau cuvintele care ne uneau. Care ne uniseră întotdeauna și care ne fereau de nenoroc. Ca un descântec. Eu eram el și el era eu. Am mers în tăcere până la zona de îmbarcare și ne-am despărțit fără să ne atingem. Expresia lui era liniștită, sigură. Nu puteam să-i trădez încrederea pe care o avea în mine. Cu o zi înainte, la Grenoble, îmi luasem rămas-bun de la părinți, și doctorul Noiret, psihiatrul meu, îmi dăduse medicamente ca să nu fac o criză de panică. Chiar și așa, n-am putut să nu-i spun pentru a mia oară: — Nu știu dacă pot s-o fac, Jérôme. — Sigur că poți, Emilia. Sigur că poți. Mi-a atins buzele cu arătătorul ca să nu mai repet. În avion, adâncită în scaunul meu, pe când mă uitam pe hublou la stratul de nori, m-am concentrat asupra chipului cu trăsături fine al lui Jérôme. El fusese veșnic acolo. El era specia umană, și tot ce se afla dincolo de el nu exista pentru mine. M-am gândit la viața lipsită de elan, dar fără dezastre, pe care ne-o făuriserăm împreună. E greu să te mulțumești cu o astfel de viață. Banală. Lucrurile extraordinare sunt incitante și ne cheamă cu trâmbițele și culorile lor vii. Dar sunt fragile. Se spulberă. Jérôme și cu mine înțeleseserăm asta dintotdeauna. Totuși, acum el mă lăsa liberă. Mă lăsa liberă și în același timp mă lega cu propunerea de căsătorie. De ce făcea asta? De ce insistase să plec, încurajându-mă cu bunele lui auspicii? Din bunătate. Da, din bunătate. Dar și pentru că ajunseserăm într-un punct de unde trebuia s-o pornim într-o direcție sau alta – iar acest gând mi-a trecut fulgerător prin minte. Amândoi aveam douăzeci și patru de ani, și prezentul, când ești tânăr, are nevoie să se deschidă spre marea aceea de posibilități viitoare ce nu există încă. Șanse în căutarea cărora trebuie s-o pornești. Ajunsesem până aici ținută de mâna lui. Dar acum el și lumea noastră protejată, cu marginile șterse de folosință și de timp, dispăreau sub nori. Mi-era greu să respir. Am cerut un pahar cu apă. Înainte de a apune, soarele a prins să crească. Lumina lui aspră ricoșa pe undeva și se izbea atât de puternic de hubloul meu, încât am fost nevoită să-mi pun ochelarii de soare. Mi s-a părut că jos e marea. Frânturi care semănau cu oglinzi de apă. De la distanță, dacă era într-adevăr marea, nu avea violența care mă îngrozise în copilărie. Mi-am amintit de marea din La Serena, orașul unde se născuse mama. Când eram mică, fusesem acolo de două ori. Am văzut valurile înălțându-se cu textura lor solzoasă. Am văzut-o pe mama care fugea să se arunce în mijlocul zidului de apă, cufundându-se în explozia a mii de particule ce străluceau în contralumină. L-am văzut pe tata lângă mine – stăteam amândoi întinși pe nisip, tăcuți, cu sufletul la gură, imaginându-ne că balena uriașă o înghițise pentru totdeauna. Când îi zăream în sfârșit capul întunecat ivindu-se dincolo de explozia valurilor și brațele pe care și le agita înspre noi de la distanță, îi recunoșteam încă o dată energia aceea de nestăpânit care o dusese de atâtea ori departe de noi. Departe de privirea vigilentă și totodată învinsă a tatei. Pe mine mă concepuse într-una din aceste incursiuni în afara căsătoriei. Mi-au spus-o când abia căpătasem uzul rațiunii. Tata nu era tatăl meu. Erau căsătoriți de cinci ani și lucrau amândoi la observatorul din Nisa. Încercaseră să aibă copii, dar sperma tatei nu avea densitatea necesară pentru a procrea. Din pricina asta și din altele, care, odată cu trecerea anilor, mi-au devenit evidente, când mama i-a spus că e însărcinată cu unul dintre studenții lui de la practică, tata a acceptat ființa aceea care plutea deja în pântecele ei. Acestea erau imaginile predominante ale țării îndepărtate unde se născuse mama și spre care mă îndreptam acum. Ea, dispărând și apoi ivindu-se iar. Mâna tatei lângă a mea, fără să mă atingă. Zâmbetele noastre unite în tăcere, adeverindu-ne că, fără să ne pese de alcătuirea noastră genetică, el și cu mine eram ancorați la același țărm. Acum, aceste frânturi de mare apăreau molcome, învăluite în propria lor tăcere. M-am gândit că toate lucrurile aveau altă realitate, pe care eu n-o văzusem până atunci. 3. DANIEL Camera rămăsese cufundată în întuneric. M-am apropiat de tine și mi-am pus degetele pe capul tău cărunt. Aerul era cald, și liniștea umplea tot spațiul. Era atât de profundă, încât în urma ei părea să se ivească moartea. La încheietura mâinii stângi aveai o brasardă de plastic cu numele tău. Îți puseseră în ghips un picior și o mână. Aveai amândouă brațele imobilizate de o parte și de alta prin nenumărate tuburi, care, la rândul lor, erau conectate la aparatele ce îți înregistrau semnele vitale. Sub pleoapele închise, ochii îți zvâcneau. Un ventilator mecanic îți asigura oxigenul. Medicul îmi explicase că, în urma loviturilor în cădere, pe lângă contuzii, aveai un grav traumatism encefalocranian închis, cu hemoragie cerebrală. Aveau nevoie să câștige timp până când se dezinflama, de asta te „puseseră să dormi”. Un termen eufemistic care te-ar fi deranjat. Coma indusă era singura modalitate de a reduce la minimum stimulii cerebrali și de a ține sub control presiunea intracraniană. Explicațiile lui au fost exhaustive. Totuși, când l-am întrebat dacă mă poți auzi sau dacă poți percepe prezența altei ființe lângă tine, răspunsul lui a fost ambiguu. — Nu e ceva ce se poate ști cu certitudine, a menționat, dar toate studiile arată că un pacient în comă e lipsit de percepție. — Vera, ți-am spus și n-am putut continua. Am simțit o apăsare în piept imaginându-mi că te-ai putea afla acolo, în trupul acela ce zăcea sub cearșafuri; că, de pe partea cealaltă a vieții, încerci să-mi vorbești. Ți-am luat mâna și am strâns-o cu putere. Plouase, și, de la fereastra clinicii, primele lumini ale străzii își aruncau strălucirea pe trotuarul umed. O infirmieră a bătut în ușă și, fără să aștepte răspuns, a intrat în cameră. Era o femeie de treizeci de ani, scundă, lată în șolduri. Chipul ei părea să aibă tăria trecătoare a unui fruct copt. — N-ați mâncat de ceasuri întregi. De ce nu vă duceți la bufet? Doamna n-o să pățească nimic, mi-a zis, pe când nota ceva pe o tăbliță unde erau prinse niște foi. Cum eu nu-i răspundeam, s-a întrerupt un moment și m-a privit. S-a dat un pas înapoi și și-a potrivit cocul. Obrajii i s-au îmbujorat. Știam că se simte intimidată de mine. — E bine că-i vorbiți și-i țineți companie. Sunt sigură că ea vă poate auzi. Aș fi vrut s-o întreb mai multe, dar roșeața de pe chipul ei m-a făcut să mă răzgândesc. — Mă cheamă Lucy, dacă aveți nevoie de ceva nu trebuie decât să apăsați pe butonul ăsta mic. Când a plecat, am adormit în fotoliul de lângă patul tău. Tot timpul intra câte o infirmieră să-ți controleze semnele vitale, și eu mă trezeam brusc. În toiul acestei nopți zbuciumate, într-una din subitele reveniri la starea de conștiență, mi-am dat seama că mă doare să știu atât de puțin despre tine. Despre obârșia ta, despre familia și viața ta. Ai avut un soț, Manuel Pérez, și un fiu, Julián, dar nu vorbeai niciodată de ei. Despre fiul tău știam doar că murise la treizeci de ani de o boală de plămâni. Misterul în care te învăluiseși ca să înfrunți lumea mă intrigase și pe mine, în pofida apropierii noastre. După ce știrea despre accidentul tău devenise publică, mi-a atras atenția faptul că nu s-a prezentat nimeni care să spună că e din familie. Chiar dacă durerea celor care au venit – scriitori, poeți, literați – era vădită, toți păreau că te cunosc prea puțin. Singurul om pe care l-am căutat a fost prietenul tău Horacio Infante. Nu aveam telefonul lui, dar Gracia a reușit să-l obțină. Din discuțiile noastre dedusesem, fără să mi-o spui direct, că Infante însemna mult pentru tine. Vocea lui la telefon suna plină de emoție. Totuși, m-a surprins că n-a venit la clinică. Am încercat să vorbesc iar cu el, dar nu l-am mai putut găsi. I-am lăsat numărul de mobil în căsuța vocală, ca să mă sune când dorește să afle vești despre tine. Am aflat din presă că, la câteva zile după accidentul tău, se întorsese la Paris, acolo unde locuia. Pe când întunericul începea să se coloreze odată cu primele luciri albăstrii ale zorilor, m-am gândit că, sub învelișul trupului, inima îți palpita și că inima aceea erai tu. Chiar dacă nu mă puteai auzi, acum te aflai acolo. Strânsă între pereții ei, continuai viața sub altă formă. Buimac după noaptea de veghe, am lăsat mașina la clinică și m-am întors acasă mergând pe malul râului. O lumină necruțătoare devenea tot mai intensă pe undeva în cordilieră și se ivea colțuroasă printre piscurile ninse, pentru a se năpusti apoi în geamurile ferestrelor. Când am ajuns pe strada noastră, l-am văzut pe vagabondul care dormea pe niște saci informi, acoperit cu o pătură, rezemat de zidul unei case vecine. De cel puțin un an dădea târcoale prin cartier, și ne obișnuiserăm cu prezența și mirosul lui, cu zgomotul cutiilor de conserve goale pe care le purta atârnate pe umăr și care se loveau între ele când mergea. Era un tip înalt, cu un cap mic de pasăre, și, sub aparența lui decrepită, se putea întrezări bărbatul chipeș care fusese pesemne. Niciodată nu ne-a cerut mâncare sau bani, și era greu de aflat dacă n-o făcea fiindcă trăia în altă lume sau din demnitate. Ajungând acasă, m-am dezbrăcat și m-am lipit de Gracia. Căldura pielii ei mi-a trezit simțurile, dar ea dormea și n-a reacționat la încercările mele de a face dragoste. M-am trezit după două ceasuri. Mă durea tot trupul. Gracia a ieșit din baie cu un prosop legat peste piept, s-a dus la fereastră și a tras draperiile. Am zărit casa ta, acoperișul cu țigle mici și vegetația care o acoperă. M-am gândit că Arthur și Charly trebuie să fie flămânzi. Îndată ce mă scol, mă duc să le dau de mâncare. — Bună dimineața! mi-a spus, cu inflexiunea ei răgușită. Avea ochii roșii, de parcă ar fi dormit puțin sau ar fi plâns, și m-a emoționat că bărbia îi tremura ușor. Pielea ei veșnic bronzată părea și mai închisă la culoare în contrast cu prosopul alb. S-a așezat în mijlocul patului cu picioarele încrucișate și și-a strâns la ceafă părul lung și ud. Gracia avea o încredere în sine incontestabilă. Deși nu te-am întrebat niciodată, știam că pentru tine asta nu e o virtute. Obișnuiai să-mi spui că singurul bun pe care îl are un creator sunt ezitările, incertitudinile, întrebările și aiurelile sale, îndoiala constantă în privința rațiunii ultime a lucrurilor. Prin aceste crăpături se putea ivi ceva care nu existase acolo nicicând înainte. Dar Gracia nu avea năzuințe creatoare, și siguranța de sine pe care o dovedea pe toate planurile vieții îi aducea din belșug beneficii și recompense. Urmase Politehnica, dar la douăzeci și doi de ani intrase în televiziune. Acum, după paisprezece ani, era una din prezentatoarele de știri ale celui mai popular post, și temperamentul ei energic pătrundea zilnic în căminul a milioane de chilieni. — Nu te-am auzit când ai venit. Povestește-mi ce face Vera! m-a rugat cu o expresie ce-i reflecta îngrijorarea. — E în comă indusă. Având în vedere vârsta ei, există riscul să nu se mai trezească. Gracia și-a închis energic ochii, ca și cum i-ar fi trecut prin față o imagine care-i vătămase pupilele. Apoi și-a scuturat capul dintr-o parte în alta; picăturile de apă ce-i săreau din păr străluceau în geam. Și l-a strâns din nou la ceafă și s-a uitat spre peretele unde ea cu mâna ei înrămase schița cu fațada proiectului meu de muzeu. Era o schiță care îmi amintea în fiecare dimineață că, într-o zi nu foarte îndepărtată, câștigasem un premiu important, și că poate existau încă speranțe ca muzeul să se construiască. — Ce-mi spui e groaznic. Și-a strâns brațele cruciș peste piept. Întotdeauna mi-a fost greu să știu ce simte sau gândește Gracia. Când am cunoscut-o, năzuiam să înăbuș în dragostea noastră senzația de distanțare care mă încercase din copilărie. Tu, Vera, ai fost cea care m-ai făcut să văd cât de puerilă era dorința aceea. Tu ai fost cea care mi-a arătat că înăuntrul ființei noastre există o lume particulară, cu construcții și priveliști proprii, unde nu va putea ajunge nimeni, în veci. Gracia nu te apreciase niciodată, și știai asta. Te învinovățea în parte pentru „zilele leneșe”, cum numea ea lunga mea așteptare până avea să înceapă construirea muzeului. Trecuse mai bine de un an, și autoritățile nu ajungeau la un acord, întotdeauna se găsea cineva care îmi susținea proiectul, dar și altcineva mai puternic care punea piedici. Neînțelegeri între autorități, tot felul de studii, alte priorități. Motivele de amânare de la o lună la alta nu lipseau. În vremea asta, eu rămăsesem în aer. În fiecare zi, mă sculam cu gândul la vreun aspect ce putea fi îmbunătățit – un nou material, un plan înclinat mai pronunțat, un culoar mai larg –, și nu era zi în care să nu deschid fișierele din calculator pentru a adăuga sau elimina vreun detaliu. În tot acest timp, tu ai fost aici, Vera. Lângă tine nu mă simțeam deprimat de trecerea domoală a zilelor. Aveam alte lucruri: conversațiile noastre, plimbările, descoperirea acelui univers care te înconjura. — E groaznic. Eu… a spus și apoi s-a oprit. — Ce? — Nimic, nimic. Doar că viața se schimbă atât de abrupt și de cumplit. Mi-am imaginat că se referă poate și la altceva, în legătură cu ea însăși sau cu noi. Am vrut s-o întreb, dar se sculase din pat și dispăruse în adâncimea dressingului ei. Mi-am zis că lucrurile care contează sunt prea crude și neliniștitoare pentru a fi exprimate. Prea înrobitoare. M-am acoperit cu cearșaful și am adormit iar. La zece am coborât în bucătărie și mi-am pregătit o cafea. După câteva minute, eram la portița din fundul grădinii mele, pe care o făcusem special ca să trec în grădina ta. Iarna ne dăruise o zi strălucitoare pe care tu n-o puteai vedea. O pulbere luminoasă, razantă, se strecura printre plante. Arthur și Charly au apărut dintre arbuști. Arthur, cu obișnuitul său fel de a fi liniștit, m-a privit fără curiozitate și s-a așezat pe cărarea pietruită, pe când Charly mi s-a lipit de picioare, măturând aerul cu coada. De la începutul prieteniei noastre, ai insistat ca eu să intru și să ies din casa ta când mi se năzărește. Pentru asta îmi dăduseși o copie a cheii de la intrarea principală și, pe deasupra, lăsai ușa de la bucătărie fără să pui zăvorul. Încrederea care ne-a unit a fost instantanee. Mi-ai dezvăluit chiar și unde ții cheia de la seif. — Dacă vreodată trebuie să-l deschizi, Daniel, scoate tot ce găsești acolo și aruncă la gunoi! Nu-i nimic de valoare, sunt doar flecuștețe de babă. Iar hârtiile să le arzi! Nu vreau ca după moarte câinii să-mi scormonească prin viață. Bine? N-am înțeles de ce îmi încredințai acea misiune atât de personală. A fost prima oară când m-am gândit la familia ta, la ființele care îți fuseseră vreodată alături și care, din cine știe ce motiv, dispăruseră. Într-o zi vei pleca, și poate că ziua aceea nu e atât de departe. Prezența ta mă schimbase într-un fel invizibil pentru ceilalți – în afară de Gracia – și, de aceea, mult mai profund și mai semnificativ. Depozitaseși ceva în adâncul ființei mele și-mi ceruseși să-l păstrez. Rămăsese acolo, și acum, când tu nu mai erai, mă temeam să nu dispară, încetul cu încetul. Am intrat în vestibul și am văzut balta de sânge închegat. Totul se oprise într-un moment de haos și provizorat. Domnea liniștea, o liniște întreruptă de imprecisele rumori subterane ale țevilor de la instalația de încălzire. Am rămas în vestiar privind scara și apoi am urcat treptele, imaginându-mi cum fiecare trebuie să-ți fi lovit spinarea, umerii, genunchii, capul. Ajungând la ultima, m-am uitat în jos. Prin fereastra de la vestibul se strecurau umbrele copacilor, unduind pe zid ca niște pești. Am mers mai departe spre camera ta, dar am rămas în prag fără să intru. Patul era desfăcut. Căzuseși pesemne în cursul dimineții, poate cu puțin înainte să te găsesc. M-am întors la scară. Voiam să-ți refac pașii și să elucidez circumstanțele accidentului. După spusele medicului, nu fusese cauzat de o pierdere subită a cunoștinței; zgârieturile de pe brațe arătau că, în cădere, încercaseși să te sprijini de pereți. Am parcurs acea scurtă distanță dus-întors de mai multe ori și apoi am coborât. Deși deteriorată, scara era solidă. Balustrada era proptită bine de perete și avea o formă de care te puteai prinde lesne. Treptele, bine gândite, aveau exact centimetrii necesari – contratreapta de optsprezece și treapta de treizeci – pentru ca pasul să fie sigur. În planul ei modest precumpănise de bună seamă funcționalitatea. Atunci m-am gândit pentru prima oară că poate n-a fost un accident. Tu erai o femeie puternică, cu un desăvârșit control de sine și al trupului. Mișcările ți se succedau elegante și precise. În plimbările noastre, tu imprimai ritmul. Chiar râdeai uneori de mine: „Haide, mai repede cu țopăielile astea de dandy bătrân!” îmi spuneai, luând-o înainte. Am încercat să-mi amintesc imaginea trupului tău căzut, poziția brațelor, unghiul picioarelor, pubisul dezgolit, dar viziunea era prea necruțătoare și un filtru lăuntric o respingea, fără s-o pot reține în conștiință. Am ieșit în grădină și am dat de mâncare la câini. Am intrat iar și m-am întins pe jos, exact în locul unde căzuseși. La ce te gândiseși oare, zăcând acolo, în secunda dinainte de a te cufunda în inconștiență? Pe tavan vedeam acum desenate niște constelații pe care nu le observasem niciodată. Figurile, trasate cu delicatețe pe un fond albastru-pal, m-au făcut să mă gândesc la cele care, de la înălțime, veghează călătorii în Grand Central Station din New York. Mi-am amintit de obsesia ta pentru univers și pentru stele și de faptul că reprezentarea lor apare des în scrierile tale. Desenul de pe tavan era poate ultima imagine pe care o văzuseși. Un fior rece mi-a străbătut șira spinării, brațele, picioarele. Mi-am amintit de ușa larg deschisă de la bucătărie, și, pe neașteptate, ceea ce cu câteva minute înainte era doar o presimțire a devenit certitudine: nu făcuseși un pas greșit, ceva sau cineva îți precipitase căderea. Am căutat pe internet numărul de la Direcția de Investigații a Poliției și am sunat. Pe când îi povesteam ce se întâmplase femeii cu voce plictisită, mi-a venit să închid. Știam ce crede și ce vor crede toți cei cărora le-aș mărturisi bănuielile mele: că ești o femeie în vârstă care s-a împiedicat și a căzut pe scări, rostogolindu-se. Pesemne se întâmplă zilnic, pretutindeni în lume, de sute, de mii de ori: femei și bărbați în vârstă suferă accidente fatale, și nimănui nu-i trece vreodată prin minte că poate fi vorba de altceva decât de propria lor bătrânețe. N-aveam dovezi. Nimeni n-ar putea depune acum mărturie cu privire la forța ta fizică și la precizia mișcărilor tale. Când am terminat cu explicațiile, femeia mi-a indicat că mai întâi trebuie să obțin un raport medical care să-mi coroboreze bănuielile și să-l duc la Procuratură pentru ca DI (Direcția de Investigații) să înceapă cercetarea.

Ce a ramas din mine de Alison Gaylin Prolog În Carpentia, Instituţia Corecţională pentru Femei din centrul Californiei, termostatul păstrează întotdeauna o temperatură scăzută, de doar 13 grade. Există un motiv pentru asta, care ţine de psihologia aplicată, după cum îmi spune unul dintre gardieni. La temperaturi reduse, prizonierii sunt mai vioi şi mai productivi, ba chiar mai amabili. — Căldura, zice gardianul, ai cărui ochi ca de catifea neagră nu se potrivesc deloc cu trupul înalt şi musculos. Îi afectează pe oameni. Într-un fel, povestea lui Kelly Lund dovedeşte spusele paznicului, căci tocmai pe 28 iunie 1980, în cea mai fierbinte noapte a acelui an, Lund, pe atunci în vârstă de şaptesprezece ani, ameţită din pricina unui amestec de marijuana şi cocaină, a intrat în vila din Hollywood Hills a regizorului nominalizat la Oscar John McFadden şi, în toiul propriei lui petreceri, l-a împuşcat mortal. Să fi fost căldura, şi nu drogurile, cea care a îndemnat-o pe această fată oarecare să intre într-o locuinţă plină cu elita mediului artistic din Los Angeles, cu vedete rock ultra-grozave şi manechine incredibil de slabe, cu zeii şi zeiţele marilor ecrane, ale căror chipuri glorioase onorau paginile revistelor de film pe care Kelly cea singuratică se ştie că le ţinea stivuite sub pat? Să fi fost temperatura de 34 de grade (şi poate furia orbitoare stârnită de ea) cea care a împins-o pe această sărăntoacă de la Hollywood să treacă pe lângă o constelaţie de bogătaşi şi să intre în opulentul living decorat cu motive marocane al lui McFadden, unde, găsindu-l singur, să-i tragă trei gloanţe în piept şi în cap? Iau în calcul această posibilitate acum, în timp ce gardianul mă conduce în celula lui Lund, acest pătrat ordonat şi posomorât care i-a servit drept cămin în ultimii şapte ani. Iar când intru şi o găsesc stând pe patul ei, îmbrăcată în hainele portocalii ale instituţiei, mă hotărăsc să aduc, în felul meu, vorba despre asta. — Kelly, simţi vreodată lipsa soarelui? Ea ridică privirea spre mine, ochii cenuşii părând la fel de aspri şi de seci ca gratiile închisorii. În şapte ani, Kelly Lund n-a îmbătrânit nici măcar o zi. E greu de imaginat că va îmbătrâni vreodată. Pielea ei n-are niciun rid, întreaga ei fiinţă fiind la fel de insensibilă faţă de trecerea timpului ca şi faţă de toate emoţiile care te transformă: ruşine, regret, grijă. Vinovăţie. — Soarele e tot acolo, îmi spune ea. N-am niciun motiv să-i simt lipsa. — John McFadden nu mai e. — Adevărat. — Lui îi simţi lipsa? — Nu ştiu. — Îţi pare rău că l-ai ucis? — Aşa a fost să fie. — Moartea lui? — Da. — De unde ştii? — Dacă n-ar fi fost, cineva m-ar fi observat înainte să ajung în living. Se opreşte pentru o secundă, hotărându-se dacă să mai continue sau nu. Cântărindu-şi opţiunile. — Mă consider, spune ea în cele din urmă, o unealtă a sorţii. — Nu soarta l-a omorât pe John McFadden, Kelly. Ci tu. Privirea lui Lund rătăceşte şi, preţ de o clipă, pare absorbită de zidul cenuşiu şi anost al celulei, ca şi cum ar vedea în el ceva ce există şi în ea. — Tu ai convingerile tale, îmi spune. Eu le am pe ale mele. * * * Probabil că, pe undeva, totala lipsă de strălucire şi de culoare a lui Kelly Lund e un mecanism de apărare. Când avea doar cincisprezece ani, sora ei geamănă, Catherine, a furat maşina mamei lor, a condus până la Chantry Flats (un loc izolat din San Gabriel Valley, cu vedere panoramică, preferat de îndrăgostiţi) şi şi-a luat viaţa aruncându-se în canion. Aspirantă la o carieră de actriţă, Catherine avea tot ceea ce lui Kelly Lund îi lipsea: frumuseţe, însufleţire şi o charismă înnăscută, îndeajuns de puternică încât să-i câştige accesul în lumea tinerilor petrecăreţi de la Hollywood, la frageda vârstă de doar paisprezece ani. Dar Catherine mai era şi zbuciumată, vulnerabilă, genul de fată care simte totul puţin prea profund şi care, în cele din urmă, s-a lăsat, în mod tragic, copleşită de acele sentimente. Dimpotrivă, s-ar putea ca tocmai caracterul searbăd al lui Kelly Lund să fi fost cel care a ţinut-o în viaţă şi pe linia de plutire, în acelaşi acvariu cu rechini care au devorat-o pe sora ei. Un cub de gheaţă în comparaţie cu flacăra vie a lui Catherine, Kelly avea puţini prieteni şi, în afara unei scurte şi ciudate relaţii cu Vincent, fiul lui McFadden, a dus o viaţă lipsită de evenimente, înainte să comită cruda faptă ce avea să-i aducă faima din lipsa căreia s-a stins încântătoarea ei geamănă. — Ştii, a fost cât pe ce să nu mă duc la petrecere, îmi spune ea acum. Era cald afară şi nu mă simţeam prea grozav. Dar pe urmă m-am răzgândit. Niciodată n-am mai văzut un chip atât de placid, doi ochi atât de ficşi. Nu pot să nu mă întreb cum trebuie să fi arătat ochii ăştia prin obiectivul lui John McFadden, cu o săptămână înaintea morţii lui, când, la insistenţele fiului său, acesta a filmat-o pe Kelly Lund pentru o probă de actorie. — L-ai mai fi omorât pe John, o întreb, dacă s-ar fi purtat frumos cu tine în timpul probei? Lund îmi zâmbeşte. E acelaşi zâmbet pe care l-a arătat lumii în faţa tribunalului din LA, în ziua pronunţării sentinţei. De fapt, nu seamănă deloc cu un zâmbet. E mai degrabă o dezvelire a dinţilor. — De unde să ştiu? îmi spune. În cameră se face şi mai frig. EXTRAS DIN Mona Lisa: Adevărata poveste a lui Kelly Lund, ucigaşa de la Hollywood de Sebastian Todd, 1989 Capitolul 1 11 februarie 1980 Abia după ce profesorul de ştiinţe, domnul Hansen, i-a adresat lui Kelly Lund a treia întrebare consecutivă la care ea nu ştia să răspundă (cea despre mitocondrii), Bellamy Marshall i-a aruncat fetei un bileţel. Kelly a spus „ăăm” şi a înghiţit în sec, ca să-şi pună din nou în mişcare gura uscată, moment în care a simţit cum un cocoloş de hârtie i se loveşte de picior. Totuşi, la început n-a gândit: bileţel. A gândit: cocoloş cu scuipat. Kelly era scuipată des. Atât de des, încât odată i-a povestit şi mamei sale despre asta. — Aruncă în mine cu cocoloaşe pline de scuipat. Râd de hainele mele pentru că sunt ieftine. — Ieftine? exclamase mama ei. Hainele tale te acoperă acolo unde ar trebui să fii acoperită, ceea ce nu pot spune despre colegele tale de şcoală. Dacă vrei să discutăm despre ce e ieftin, Kelly, pe fetele alea le-aş numi eu ieftine. Kelly jurase în taină să nu mai discute niciodată cu mama ei despre şcoală. Aşa că nu s-a uitat la bileţel atunci când acesta a lovit-o în picior. L-a ignorat, la fel cum ignora toate cocoloaşele cu scuipat, la fel cum ignora atâtea din câte i se întâmplau, la şcoală sau în altă parte. Ignoră-le şi o să dispară. Metoda funcţiona pentru majoritatea lucrurilor care o făceau să sufere, dacă nu chiar pentru toate. Domnul Hansen a spus din nou chestia cu mitocondriile, iar Kelly a încercat să se agaţe de cuvintele lui, să le transforme în ceva cât de cât logic. Dar n-a putut. Simţea soarele pătrunzând prin ferestrele clasei, mâncărimile pe care i le provocau puloverul cu nasturi şi elasticul fustei de ţărăncuţă care-i tăia pielea, toate astea mult mai reale decât întrebarea. Toţi ochii erau aţintiţi asupra ei. Şi asta simţea. — Domnişoară Lund? a spus domnul Hansen. Kelly a lăsat privirea în podea. A bătut din pleoape. A simţit cum începe să evadeze… — Domnişoară Lund. Vreme de câteva secunde, sau poate mai mult, Kelly a alunecat într-un vis. Un vis adevărat, în care avea şapte ani şi era din nou cu sora ei, şezând turceşte pe duşumeaua dormitorului lor, cu genunchiul lipit de al lui Catherine, uitându-se cât putea de atent în ochii ei verzi ca sticla. — Cine mişcă prima moare. — Dar… dar… eu nu vreau să mor, Catherine. Catherine îşi pune o mână peste a ei. E caldă, şi uscată, şi liniştitoare. — Nu te speria, Kelly. Mă ştii doar. Eu mă mişc întotdeauna prima. — Domnişoară Lund! Te ţin trează? Kelly a deschis brusc ochii. S-a auzit spunând: — Nu. Adorm fără probleme. Oh, nu… O tăcere stranie s-a aşternut în clasă, atmosfera devenind înăbuşitoare. Domnul Hansen a clipit, strângând din dinţi. Kelly ştia că ar fi trebuit să zică „îmi pare rău” şi a dat s-o spună, dar înainte să apuce să rostească vreo vorbă, toţi au început să râdă. Lui Kelly i-au trebuit câteva clipe ca să-şi dea seama că puştii râdeau cu ea, nu de ea. Asta nu i se mai întâmplase niciodată. Inima a început să-i bată mai tare. Chipul i s-a înfierbântat. — Asta a fost bună! a zis Pete Nichol din spatele ei. Pete, un campion la aruncat cocoloaşe cu scuipat, care nu i se adresase niciodată în mod direct. Pete cel înalt, de un blond strălucitor, şi bogat pe deasupra. Era fiul producătorului unuia dintre serialele preferate ale lui Kelly, şi avea părul ca de mătase albă, vizibil afectat de expunerea îndelungată la clorul din apa piscinelor. Pete Nichol a bătut-o pe spate, dar domnul Hansen a spus: — Domnişoară Lund! Eşti reţinută după ore! – iar asta i-a făcut pe toţi să râdă şi mai tare. Unii chiar au izbucnit în urale. Kelly s-a întors şi s-a încumetat să arunce o privire către clasă, moment în care a zărit cocoloşul căzut pe podea, lângă piciorul ei (nu era un cocoloş cu scuipat), iar când s-a uitat în sus şi spre rândul de bănci de lângă ea, Bellamy Marshall gesticula înspre bileţel, făcându-şi să zdrăngăne brăţările din argint. Citeşte-l, a mimat Bellamy. Bellamy era nou-venită, fiica unui faimos actor pe nume Sterling Marshall, care fusese mare vedetă prin anii ’50-’60 şi rămăsese încă o personalitate. Începuse să frecventeze Hollywood High după vacanţa de Crăciun, după ce o şcoală privată cu pretenţii din Santa Monica o exmatriculase din motive misterioase. Exista ceva teatral, foarte teatral în felul în care Bellamy îşi făcuse apariţia la o săptămână după reînceperea şcolii, strecurându-se în ultimul rând de bănci din clasa domnului Hansen, în chiar ultimul rând, cu toate că profesorul arătase către un loc liber din faţă. Kelly se întorsese atunci pentru a se uita la această îndrăzneaţă nou-venită, cu brăţările şi blugii ei de firmă, cu luxoasa ei haină de piele. Bellamy Marshall, care nu-l lua în seamă pe domnul Hansen şi răsufla printre buzele reci, întredeschise, precum o eroină de film pusă pe fugă. Bellamy îi zâmbise lui Kelly, iar Kelly zâmbise la rândul ei, dorindu-şi să-i devină prietenă, dar întristându-se puţin deoarece ştia că aşa ceva nu era cu putinţă. Nu cu fata asta, bogată şi strălucitoare, îmbrăcată în haină de piele, care-i surâdea lui Kelly doar pentru că nu ştia mai multe… Trecuse peste o lună de atunci. După ce domnul Hansen i-a făcut pe toţi să tacă, după ce a chemat-o pe Phoebe Calloway în faţa clasei şi i-a adresat aceeaşi întrebare, cea despre mitocondrii, iar Kelly s-a simţit din nou mai mult sau mai puţin invizibilă, a împins cu piciorul bucata de hârtie mai aproape de banca ei. A ridicat-o de pe podea şi a despăturit-o fără zgomot.   PETRECERE DUPĂ ŞCOALĂ. LA MINE ACASĂ.   Kelly s-a întors către Bellamy, pentru a se asigura că nu era o glumă. În ziua aceea fata purta o altă haină de piele, una scurtă, de culoare maro. Probabil că avea un dulap plin cu astfel de jachete, toate din piele veritabilă. Bellamy a mimat: Deci? Apoi i-a făcut cu ochiul lui Kelly. N-avea aerul cuiva care glumeşte. Da, a dat din cap Kelly, uimită de momentul acela. Uimită de ziua aceea.   Nu era o petrecere în adevăratul sens al cuvântului. Doar Bellamy, Kelly, doi băieţi din echipa de fotbal a şcolii şi un tip de douăzeci şi trei de ani, înalt şi slăbănog, pe nume Len, care avea o mustaţă-creion şi o pungă de sendvişuri plină-ochi cu ceea ce el numea „cea mai bună marfă din Humbolt[1]”. S-au întâlnit cu toţii în parcarea şcolii, unde Len a scuturat Punguţa înspre Bellamy şi a zâmbit larg. Cei doi băieţi s-au îngrămădit în Trans Am-ul lui Len, în vreme ce Kelly a mers cu Bellamy în Volkswagenul Rabbit al acesteia. Au pornit în direcţia opusă locuinţei lui Kelly, au gonit pe Sunset Boulevard şi pe lângă Bodega lui Barney, Bellamy făcând slalom printre şoferii lenţi, cu ochelarii de soare îndreptaţi către şosea, cu brăţările de argint alunecându-i în sus şi în jos pe încheieturi în timp ce vira. Au mers în sus, tot mai sus, înspre dealuri, fără ca vreuna dintre ele să spună ceva, doar ascultând la radio melodia Fetele bune nu a formaţiei The Knack’s. Un cântec care lui Kelly nu-i plăcuse niciodată… până atunci. Când se urcase în maşină, Kelly se aşteptase să aibă emoţii, dar faptul că Bellamy nu vorbea cu ea o ajuta să nu se simtă ca şi cum ar fi fost scoasă la tablă. O liniştea. — Îmi dai şi mie ţigările? a spus Bellamy. Sunt în poşetă. Kelly i-a ridicat geanta de pe podeaua maşinii. Era Louis Vuitton. Multe fete de la şcoală aveau asemenea poşete. Le spuneau „Louie Vouies” şi se purtau neglijent cu ele, aruncându-le de colo până colo, de parcă ar fi fost o nimica toată, însă Kelly ştia adevărul. Mama ei îi arătase cândva una la I. Magnin, lovind cu unghia în eticheta care indica preţul. — Tu ai cheltui atâţia bani? o întrebase. Mama lui Kelly lucra la I. Magnin ca vânzătoare la raionul cu farduri. Dar nici măcar cu reducerile pe care le primea ca angajată nu cumpărase vreodată ceva de acolo pentru Kelly ori pentru ea însăşi. — E o neruşinare, spunea femeia, referindu-se la preţuri, la tot magazinul. Kelly nu-i răspundea niciodată. Ei i se părea frumos. — Într-o bună zi, obişnuia să zică mama, o să ne scot din oraşul ăsta. Kelly a tras cu grijă fermoarul poşetei. A scos din ea un pachet de Marlboro roşu (marca mamei) şi i l-a întins lui Bellamy. — Poţi să iei şi tu una, i-a spus aceasta. — Mersi. Bellamy şi-a aprins o ţigară de la bricheta maşinii, apoi i-a întins-o lui Kelly fără să se uite la ea. Gestul a făcut-o să se simtă ca şi când s-ar fi cunoscut de ani de zile. Apoi Bellamy a coborât geamurile, iar Kelly a suflat un nor de fum în aerul tot mai cald. — Len te place, i-a spus Bellamy. Îmi dau eu seama. Kelly a simţit cum i se înroşesc obrajii. — Cum l-ai cunoscut? Colega ei a ridicat din umeri. — Pur şi simplu… de pe aici, a răspuns ea. Uneori se poartă ca o secătură, dar are întotdeauna iarbă bună. Şi îmi place la nebunie cum miroase în maşina lui. — Chiar are douăzeci şi trei de ani? — Da. — Uau! De cealaltă parte a parbrizului, inscripţia Hollywood se înălţa în faţa lor, ducând-o pe Kelly cu gândul la Catherine. Întotdeauna o făcea să-şi amintească de sora ei, de felul în care aceasta obişnuia să se laude oricui ar fi stat s-o asculte cu priveliştea pe care o aveau către literele uriaşe. — Din apartamentul nostru se vede inscripţia, spunea ea, accentuând cuvântul inscripţie, de parcă s-ar fi referit la Empire State Building ori la Turnul Eiffel, când, la drept vorbind, pe vremea aia literele care alcătuiau cuvântul Hollywood arătau oribil: pline de găuri, gata să se sfărâme pe dealuri, primul şi al treilea o lipsind aproape complet. — Cine ar vrea s-o vadă? o întreba Kelly. E urâtă. — Ba nu e. Trebuie doar reparată. Cu doi ani în urmă, o mulţime de vedete de cinema şi de politicieni bogaţi deveniseră interesaţi de inscripţia intrată în descompunere, aşa că o refăcuseră. Alice Cooper chiar îşi donase primul o din nume, ca să-l înlocuiască pe cel mai deteriorat dintre cele două, apoi îşi spusese Alice Coper pentru tot restul anului, lucru care lui Catherine i s-ar fi părut amuzant, dacă ar mai fi fost în viaţă… La radio, The Knack se auzeau tot mai încet, făcându-i loc lui Tom Petty. Era cântecul care-i plăcea lui Kelly, cel despre o fată crescută cu promisiuni. A mai tras o dată din ţigară şi a ridicat ochii către inscripţia lui Catherine. Scânteia alb în soare, cu literele întregi şi primitoare. Unele lucruri chiar ajung să fie reparate. — Ai fost mortală azi, a spus Bellamy. — Hm? — La ora de ştiinţe! Cum de ai avut tupeul să-i spui aşa ceva lui Hansen? — Ah! a răspuns Kelly, amintindu-şi. Ăăă… pur şi simplu mi-a scăpat, cred. — „Adorm fără probleme…” a repetat Bellamy. Frate! Asta o să mă ţină tot anul. Toată viaţa! Kelly a continuat să tragă din ţigară şi a surâs uşor. — Pur şi simplu a trebuit să i-o zic, a spus ea. Era atât de enervant! Bellamy a izbucnit într-un râs cald şi molipsitor, iar Kelly i s-a alăturat. A încercat să-şi aducă aminte când râsese ultima oară de ceva care nu era difuzat la televizor. Probabil că pe vremea când Catherine era încă în viaţă, când încă erau mici. — Ce faţă avea Hansen! a spus Bellamy, hohotind. Strângea atât de tare din dinţi, încât am crezut c-o să-i iasă ochii din cap! Iar Kelly a continuat să râdă, în vreme ce Tom Petty cânta despre Fata Americană, umplând maşina de muzică. În cele din urmă şi-au recăpătat suflul. Bellamy a încetinit la un semafor, frânând uşor. Era o şoferiţă pricepută. Kelly nu ştia să conducă deloc. Se înscrisese la şcoala de şoferi, dar lipsise la majoritatea cursurilor. Ce rost avea? Mama oricum n-ar fi lăsat-o niciodată să folosească maşina. — Deci, a spus Bellamy. Bănuiesc că ţi-au dat drumul mai devreme pentru că erai la prima abatere. — Hm? — Ştii tu. Mă aşteptam să te ţină la şcoală până la apus. Lui Kelly i s-a uscat gura. Domnişoară Lund! Eşti reţinută după ore. Erau cuvintele pe care le rostise domnul Hansen. Nu mai fusese pedepsită niciodată până atunci, copilă anonimă ce era, jumătatea unei perechi nepotrivite, geamăna cea tăcută, cea banală. În afara notelor proaste, până azi nu mai intrase în niciun fel de bucluc, nu se purtase niciodată urât, ba abia dacă vorbise. Şi poftim, acum, chiar de prima dată, ea… Mama o să mă omoare. S-a întors către Bellamy, cu obrajii arzând. — Nu m-am dus în sala de pedeapsă, a spus ea. Nu m-am prezentat deloc. Bellamy a clipit din ochii daţi cu rimei. — Tu vorbeşti serios? — Da, a răspuns Kelly. Am uitat. Bellamy s-a întors din nou cu faţa către drum, în clipa în care culoarea semaforului devenea verde şi pe chip i s-a ivit un zâmbet larg. — Cred că mă îndrăgostesc de tine, Kelly Lund, a spus ea. Kelly a zâmbit la rândul ei. Nu se putea abţine.   Când au ajuns acasă la Bellamy, băieţii le aşteptau deja în faţă. — Cum te cheamă, scumpo? a întrebat Len. Îi tot surâdea, un surâs alunecos. — O cheamă Kelly, nu Scumpo, a intervenit Bellamy. Încearcă să nu salivezi. Unul dintre fotbalişti a spus: — Cui îi pasă de nume? Hai să fumăm! Kelly îi asculta doar pe jumătate. Se holba întruna la casa lui Bellamy. Era uriaşă, un palat din cărămidă, cu acoperiş sclipitor din ţiglă roşie şi balcoane de jur împrejur. Ca să ajungă aici, trecuseră de o poartă şi conduseseră de-a lungul unei alei lungi, mărginite de palmieri, ce şerpuia pe coasta piscului Mount Lee. Lui Kelly îi pocniseră urechile la fiecare curbă ascendentă. Drumul îi făcuse inima să bată cu putere, ca şi cum ar fi călătorit într-o altă lume. Şi era o altă lume, nu-i aşa? Străzile Păsărilor. Aşa i se spunea acestui cartier din Hollywood Hills, căci străzile purtau nume de păsări şi erau cocoţate atât de sus, încât mersul cu maşina către ele semăna cu un zbor. Bellamy locuia pe Blue Jay Way[2]. (Ca titlul cântecului, remarcase Kelly în maşină. Bellamy dăduse din cap în semn de încuviinţare. Detest formaţia Beatles.) Uşa din faţă era făcută din lemn sculptat şi lustruit. O menajeră îmbrăcată în uniformă albă le-a deschis, apoi s-a îndepărtat repede, cu ochii în pământ. — Să nu-l laşi pe frate-meu mai mic să vină sus, Flora, a zis Bellamy, însă menajera n-a părut s-o audă. Kelly a văzut o scară din marmură roz, un candelabru de cristal şi ferestre uriaşe, înalte cât cel puţin două etaje, ce ofereau o privelişte către canion. Şi-a muşcat buza. Şi-a coborât privirea, asemenea menajerei, căci nu putea să se uite prea atent la nimic. Voia să lase impresia că nu e prima oară când vede un asemenea loc. Camera lui Bellamy se găsea la capătul unul hol lung, acoperit cu covoare. Când au intrat, cei doi băieţi râzând de ceva ce se întâmplase zilele trecute la antrenament, iar Bellamy cerându-i lui Len să-i arate încă o dată punga, Kelly şi-a folosit toţi muşchii trupului ca să nu caşte gura de uimire. Înăuntru exista o instalaţie stereo cu casetofon, pick-up şi boxe care-i ajungeau lui Kelly până la bărbie. Mai erau acolo un televizor mare, o măsuţă de toaletă, cu o oglindă uriaşă, şi un dulap zidit în perete a cărui uşă stătea deschisă, lăsând să se vadă rânduri întregi de haine, aşezate pe culori. Bellamy avea şi o colecţie de discuri, ce umplea un perete întreg, o canapea din piele roşie şi o carpetă cu imprimeu de zebră, care putea foarte bine să fie din piele de zebră adevărată. Dar cel mai grozav dintre toate era un pat dublu, cu o cuvertură pufoasă din satin alb şi zeci de perne decorative. Părea genul de obiect în care ar dormi o prinţesă sau o regină. Deasupra lui stătea atârnat afişul înrămat al unui film: Febra de sâmbătă seara. Kelly a observat ceva scris în grabă cu stiloul peste pantalonii lui John Travolta şi s-a apropiat. Era autograful actorului… cu un mesaj. Pentru Bellamy, scrisese el. Cele mai bune urări. Kelly s-a uitat îndelung la literele buclate şi a trebuit să le atingă. A trebuit să-şi lipească degetele de geam, doar ca să se asigure că e adevărat. — Urăsc genul disco, dar John tot mi se pare sexy, a spus Bellamy. Tata îl cunoaşte. Kelly şi-a retras iute mâna. A simţit cum se înroşeşte la faţă. Bellamy i-a zâmbit. — L-am întâlnit odată. — L-ai întâlnit? — Îmi doream atât de mult să-i ating gropiţa aia din bărbie! S-a apropiat, coborându-şi glasul până la nivelul unei şoapte. — Voiam s-o ating cu limba. — Fă una dolofană! a zis unul dintre fotbalişti. Vorbea cu Len, care stătea pe marginea patului de prinţesă al lui Bellamy, rulând cu atenţie o ţigară. — Dacă asta ar fi camera mea, a zis Kelly, n-aş mai pleca niciodată din ea. Len a replicat: — După ce tragi de câteva ori din asta, s-ar putea să nu mai poţi pleca. — Vrei să rămâi peste noapte? a întrebat-o Bellamy. Părinţii mei sunt în Elveţia, aşa că până vineri sunt doar eu, cu servitorii. Kelly a înghiţit în sec. Nu dăduse nici măcar un telefon acasă şi ştia că mama ei n-ar fi fost de acord. — Ţineţi-vă departe de specimenele alea de la Hollywood, obişnuia să spună ea, cu toate că îşi trimisese fetele la Hollywood High, unde echipa de sport era botezată Şeicii, după un personaj interpretat de Rudolph Valentino. Aproape oricine din liceu era, într-un fel sau altul, un specimen de la Hollywood. Ce altceva să fi fost? Mama ar fi putut la fel de bine să le zică lui Kelly şi lui Catherine „nu vă faceţi niciun prieten”, Kelly respectând regula, iar Catherine murind de nerăbdare s-o încalce. — Mama… mama… mea… nu cred că ea… — Hei, e în regulă! a spus Bellamy. Altă dată, bine? — Da, mi-ar plăcea foarte mult. — O grăma’ de nervuri roşii şi frumoase în chestia asta, le zicea Len celor doi băieţi, care exclamau de uimire la vederea ierbii. Amândoi erau scunzi şi îndesaţi, cu păr pleoştit şi obraji rozalii. Kelly nu-i cunoştea pe niciunul dintre ei şi nu arătau deloc ca nişte sportivi. Îi aminteau mai degrabă de doi căţeluşi născuţi din aceeaşi mamă. — Doamnele mai întâi, a spus Len. I-a aruncat lui Kelly acel surâs alunecos. Ea a dat din cap către Bellamy. — Poţi să iei tu prima. Bellamy a luat ţigara din mâna lui Len. A dus-o la buze şi a tras cu sete din ea. Len a zis: — Pun pariu că ţi-ai dori ca ăla să fie mădularul meu. Ea şi-a ţuguiat buzele, ca să ţină fumul. — Ţigara e mai mare, a răspuns fata în cele din urmă, scoţând rotocoale de fum din gură. Kelly a început să râdă. Unul dintre fotbalişti a exclamat: — Ţi-a zis-o! — Puiule, a replicat Len. Ştii că nu-i adevărat. Bellamy şi-a dat ochii peste cap, cu toate că obrajii i s-au îmbujorat puţin. Kelly s-a uitat ceva mai atent la Len, la tricoul negru şi strâmt, la braţele vânoase, la catarama groasă în formă de şarpe cu clopoţei. Părea atât de bătrân! Şi-a închipuit-o pe Bellamy cu el, iar gândul a făcut-o să se simtă oarecum ciudat, cuprinsă parcă de panică… — Pământul către Kelly! Bellamy îi întindea ţigara. — Scuze. În clipa în care Kelly a dat s-o ia, colega ei a făcut un pas înapoi. — Ieşi afară! a spus ea, dar nu către Kelly, ci către umărul stâng al acesteia. Când s-a întors, Kelly a zărit în uşă un băieţel slab, cu aceiaşi ochi negri ca ai lui Bellamy. — Bună! a spus ea. Băiatul i-a zâmbit. Purta un tricou cu Războiul Stelelor, iar picioarele lungi, subţiri şi palide îi ieşeau dintr-o pereche de pantaloni scurţi, albi. Nu putea să aibă mai mult de zece ani. — Nu-l saluta! E odrasla Satanei. Băiatul a scos limba. Unul dintre fotbalişti a izbucnit în râs, iar Bellamy s-a ridicat valvârtej de pe pat. A trântit uşa în nasul copilului şi a încuiat-o. Când s-a întors, faţa îi era roşie de furie. — Fratele meu, Shane! i-a spus ea lui Kelly, de parcă ar fi tras o înjurătură. Jur pe ce am mai sfânt că nu vrea să mă lase în pace.   Kelly mai încercase cândva să fumeze marijuana, împreună cu Catherine. Pe atunci aveau treisprezece ani, iar Catherine adusese iarba în camera lor, împreună cu bricheta roz a mamei. Kelly o întrebase de unde a făcut rost de droguri, însă geamăna ei refuzase să-i spună. — Doar încearcă, o îndemnase ea. — Şi dacă o să-mi pierd capul? — Ai muri, Kelly? Ai muri dacă ţi-ai pierde şi tu capul măcar o dată în viaţă? Kelly trăsese prea tare în piept, tuşise totul şi nu simţise nimic. Dar de data asta funcţiona. Cel puţin aşa credea ea. Îşi simţea mintea moale şi înceţoşată, ca şi cum cineva i-ar fi uns creierul cu loţiune. Bellamy fusese de acord să-i ducă acasă pe fotbalişti, de vreme ce amândoi locuiau prin apropiere, iar când Kelly îşi luase rămas-bun de la ea, îi văzuse chipul în cadre sclipitoare. Kelly acceptase să meargă acasă în maşina lui Len, un lucru la care nu se gândise prea mult până în clipa aceea, dar, în timp ce se strecura pe locul din faţă al Trans Am-ului, a simţit că o cuprinde iar panica de mai devreme. S-a trezit că se concentrează prea mult asupra fiecărei mişcări. Pocnetul încuietorii îi răsuna în urechi, scaunele îmbrăcate în piele scârţâiau şi se agăţau de ea. Mai simţea şi privirea siropoasă a lui Len, iar când s-a răsucit puţin, a dat peste chipul lui. Aproape de al ei. Doamne, bătrân mai era! — Bună marfa, hm? Tânărul avea răsuflarea fierbinte şi lipicioasă. Ochii i se vedeau ca prin ceaţă, transformându-se într-unul singur. — Foarte bună. Mâna lui Len a alunecat pe sub fusta ei de ţărăncuţă şi i s-a oprit pe coapsă. Kelly şi-a încordat tot piciorul. Maşina chiar mirosea bine, s-a gândit ea, a pin şi a piele caldă. Len s-a aplecat şi a sărutat-o, iar Kelly i-a simţit gura moale, poroasă. Buzele lui erau prea umede şi mustaţa lui îi zgâria nasul. El şi-a împins limba în gura fetei, apoi a lăsat-o pur şi simplu acolo, peste a ei, cleioasă şi amorţită. Primul meu sărut. Nu se aşteptase să fie aşa. Catherine îi spusese cândva că primul sărut o să fie magic, iar ea îşi dorise să creadă asta. Dar, la urma urmei, de unde să ştie Kelly cum e magia? A închis ochii şi a încercat să se relaxeze. El a deschis şi mai mult gura, atât de mult încât o muşca de obraji. Care parte din treaba asta ar fi trebuit să pară plăcută? Nu se putea să nu fie ceva! Kelly a încercat să-şi treacă o mână prin părul lui slinos, iar Len a gemut, buzele lui umede tremurând. Drogurile îi dădeau o stare de nervozitate. Începea să-i fie greu să respire, dar nu voia să se retragă pentru că nu voia să fie nevoită să-l privească pe Len. Nu ştia ce să-i zică. Mersi? A fost interesant? La un moment dat, pe când erau încă în casă, iar băieţii râdeau de ceva, Bellamy îi pusese capul pe umărul lui Kelly. — Ştiam eu că o să fim prietene, îi spusese ea. Amintirea asta o relaxa. Len s-a retras. Kelly încă îi simţea gustul, un gust acru. — Ar fi bine să te duc acasă, a spus el. Asta dacă nu vrei să ne oprim mai întâi pe undeva. Kelly nu voia să se oprească pe undeva cu el. Dar nici acasă nu voia să se ducă. S-a auzit zicând: — Nu-mi pasă. Len a pornit maşina, dar a rămas cu mâna pe coapsa ei. Kelly a închis ochii şi s-a lăsat pe spate, având încă în minte vocea lui Bellamy din acea după-amiază, ceea ce făcea ca atingerea mâinii lui să pară mai uşoară. — Tu eşti ca mine. Bellamy îi spusese asta la ureche, cu o şoaptă blândă, stăruitoare, pe care Kelly mai mult o simţise decât o auzise. — Ai secrete.   [1] Regiune din statul California cunoscută pentru culturile legale de marijuana (N.t.). [2] În traducere, Aleea Gaiţei Albastre (N.t.).

 Un altfel de apus de Adrian Badi Prolog. Mucos! Nu-i chiar aşa de rău. Nu sunt pregătit să mor «Trag în piept aerul jegos de bucurii» Grănicerul. Apropiindu-mă de sfârşit privesc începutul, Doamne, cât mi-am mai dorit fructul! Şi-acum văd doar un copac fără rădăcini, Sufocat de buruieni şi mărăcini Şi n-am crezut c-o să se ajungă aici, Căci ochii mi-erau plini de bucurie Şi de speranţa pe care şi Dumnezeu o ştie Şi mama o credea mereu vie Şi nu ştiam cât de greu o să-mi fie. Motive să renunţ, am avut o mie Şi totuşi credeam că fac ceva sfânt. Pe unii băieţi îi salutam cu privirea-n pământ. Şi-n mintea mea se creau legende, Deşi erau doar vorbe-n vânt. Scormonind prin trecut, am constatat că m-am născut Total vulnerabil la anumite emoţii, Căci m-au furat hoţii, Mi-au luat inima şi liniştea nopţii. Acum îţi dau ţie esenţa mea şi te rog s-o ţii, Căci am dat viaţă străzilor, Încercând să dezleg misterul căilor Celui de Sus, umblate totuşi şi de cei de jos Şi crede-mă că nu-i nimic mai frumos Decât să-ţi laşi sufletul să vorbească. E singurul lucru în care mai cred după mulţi ani de trudă prostească. Am spus destul, vă las pământul şi-o floare. E numai vina voastră dacă moare… Fiecare rămâne prizonierul propriului vis…   Prolog. Imaginaţi-vă lumea aşa cum o ştim cu toţii. Imaginaţi-vă străzile aşa cum toţi le vedem: cu maşini, cu oameni mergând mereu, preocupaţi de problemele lor de acasă, bătrâni plimbându-şi câinii, mame care poartă în căruciorul din faţa lor copilul pentru care şi-ar da şi viaţa, adolescenţi mergând sau venind de la şcoală, împovăraţi de teme, glumind în grămezi, în anturajul lor precar. Dar oare cuvântul „anturaj „ nu e prea mult spus? Vedem, odată cu răsăritul soarelui, o lume feerică, o industrie în care fiecare om îşi croieşte drumul în viaţă, atât de armonios, atât de suav. Strada îţi poate oferi multe perspective. Doar uitându-vă pe geam puteţi vedea o grămadă de lucruri care v-ar entuziasma. O fată frumoasă… Un băiat galant, o femeie la braţul unui bărbat, o maşina « bengoasă », un moşneag care fuge după copiii care s-au suit în corcoduşul din faţa scării, un om care mătură strada, cu nişte căşti imense pe urechi, inactiv şi impasiv la tot ce se întâmplă în jurul său, un poliţist în mijlocul intersecţiei, scobindu-se în nas de plictiseală. Oare ceea ce vedem noi pe stradă e totul? Oare milioanele de chipuri ce păşesc stinghere pe aceeaşi stradă, privind semeţ spre vremurile ce vin, şi sperând la un viitor mai bun, sunt tot ce vede? Sau ne acoperim atât de tare ochii încât să nu observăm ce se întâmplă când apusul vine, când întunericul acaparează această lume de cristal în care toţi sunt fericiţi în mica lor împărăţie? Imaginaţi-vă că totul se schimbă, ca prin minune, la lăsarea întunericului, care înghite totul în calea sa, care mătură viitorul celor care adulmecă mirosul acestei lumi atât de diferite, acestei lumi atât de asemănătoare cu un coşmar din care ai dori să te trezeşti dar nu poţi. Imaginaţi-vă că zilnic, cineva moare pe străzi, împuşcat, sau de supradoză, sau bătut cu cruzime pentru un orgoliu prostesc. Brusc, lumea nu mai este aşa de roz, nu-i aşa? Imaginaţi-vă că există o barieră între răsărit şi apus, care răsuceşte la 180 de grade tot ce noi numim viaţă. Ca o boală fără leac, strada îşi schimbă masca şi îşi arată adevărata faţă. Nu e uşor să te fereşti de capcanele ei. Nu puţini sunt cei care au trecut pe-acolo, trăind coşmarurile induse de stradă şi au trăit să o povestească şi altora. Eu sunt unul din ei. Imaginaţi-vă că, în timp ce voi vă duceţi foarte relaxaţi la culcare, învelindu-vă confortabil într-o plapumă cu un miros proaspăt de Lenor, alţii abia îşi încep viaţ: viaţa de stradă. O viaţă în care culoarea dominantă este negrul, asociat uneori cu mici ghionturi de roşu şi de alb. Totul se metamorfozează extrem de repede. E uimitor cum întunericul aduce, odată cu el, o nouă lume, care reprezintă pentru unii principala sursă de bani, iar pentru alţii, doar ora la care ar fi trebuit de mult să fie în „pătuţ.”Nu vă puteţi imagina cât de mult mi-aş dori să nu fie adevărat ce spun acum, dar, din păcate, totul este cât se poate de real. Problema e că niciodată nu se va schimba nimic. Dependenţa creată de viaţa de stradă este extrem de dură. V-o spune cineva care are şi va avea traume pentru tot restul vieţii. Imaginaţi-vă că viaţa pe care o aveţi ar lua, într-o singură seară petrecută pe străzi, o întorsură atât de gravă, încât nu v-aţi mai putea întoarce niciodată la ceea ce aveţi acum. Vi se pare exagerat? Poate că acest joc prin care v-am stimulat imaginaţia vi se va părea prostesc şi, pe undeva, absurd, dar nu, nu este aşa, credeţi-mă pe cuvânt când vă spun că această lume paralelă, apărută cu lăsarea serii, este una de evitat, şi, dacă vreţi să ajungeţi aşa, nu aveţi decât. Dar, important e, să ţineţi minte următorul lucru: Lăsaţi-vă conştiinţa să lucreze mai mult decât orice altceva, pentru că doar aşa veţi reuşi să nu fiţi absorbiţi de acest aspirator de vieţi. Copiii clasei a şasea de bilingv-engleză erau stupefiaţi de discursul persoanei din faţa lor. Era ceva nou adus în şcoli. Un program prin care elevii puteau învăţa, de mici, lecţii de viaţă de la oameni care regretau faptele pe care le făcuseră şi care voiau să împărtăşească şi altora gândurile lor, pentru a-i ajuta pe elevi să nu facă şi ei aceleaşi greşeli. -Da copii, să-i mulţumim domnului Bercu pentru timpul său…, zise diriginta Huţchin, privindu-l pe bărbatul spătos şi impunător de pe scaunul din faţa sa. Bercu se ridică grav şi cei doi jandarmi, care stăteau în stânga şi-n dreapta sa, l-au apucat de câte un umăr. I-au pus cătuşele şi cei trei au ieşit, în linişte, din sala de clasă, lăsând în urmă figurile împietrite şi aiurite ale tuturor participanţilor la discursul imensului bărbat care tocmai ieşise. Copiii îşi aruncau unul altuia priviri întrebătoare, şi şuşoteau câte o glumă, dar n-aveau curajul să râdă de ea. Acum, că am aşa de mult timp la dispoziţie, într-un spaţiu aşa înghesuit şi lipsit de viaţă, pot medita şi revedea fiecare scenă a vieţii mele… Timpul a fost, şi pentru mine, nemilos. Mă văd, după atâta amar de vreme, închis, fără nici un fel de scăpare. Uneori stau şi mă gândesc cum au evoluat lucrurile într-un asemenea hal încât am eşuat pe toate planurile posibile? Şi totuşi, viaţa mea mergea atât de bine… Păcat că n-am putut vedea atunci ce văd acum, păcat ca n-am ştiut atunci ce ştiu acum., păcat că toţi cei care apucă pe calea greşită îşi zic aceste cuvinte ticsite de un regret incontrolabil când e prea târziu. Simt cum sufletul îmi zvâcneşte din piept şi cum pupilele mi se dilată ori de câte ori îmi amintesc de vremurile bune, ori de câte ori rememorez viaţa mea şi observ unde am greşit şi cum, din clipa aceea, totul s-a dus, încet dar sigur, pe apa sâmbetei. Un destin dat în mantă, prins în uşa de la autobuz şi târâit staţii întregi pe jos, un orgoliu prostesc, o justiţie divină. Şi totuşi… Şi totuşi ce? Şi totuşi cred că am făcut lucruri bune în viaţă. Uneori lucrurile cele mai puţin importante, dar drăguţe şi simpatice, ţi le aminteşti mereu… Aşa cum eu îi revăd acum chipul mamei, atât de luminos, mângâindu-mi părul şi strângându-mă în braţe, la câteva ore după ce m-am născut. Nu ştiu dacă această scenă chiar a existat, sau dacă mi-o imaginez în chip real. Primul răsărit de soare nu mi-l pot aminti. E ciudat cum unele momente ciudate ţi le aminteşti, iar altele nu… E greu şi mă simt capturat şi legat de mâini şi de picioare. O viaţă promiţătoare, dar care, o dată căzută în abisul străzii, a rămas pironită în mărăcini veninoase. Mi-amintesc cu drag de căldura familiei care m-a crescut cu răbdare, care m-a educat şi mi-a spus ce e bine şi ce nu. Chiar dacă, până la urmă, am făcut tot ce am vrut eu, pe asta o regret. Anii au trecut uşor şi totul îşi urma cursul firesc al vieţii, asta până când… Mi se face pielea de găină când îmi amintesc. Chiar şi azi, după atâta vreme. Ce m-a îndemnat să fac ce-am făcut? Nu ştiu. Poate că, pe undeva, aşa mi-a fost destinat. Dar eu nu cred în destin. Ceva din tot ceea ce am păţit în viaţă, mă face să nu cred în acest cuvânt mistic. „Trebuie s-o faci Dragoş! E datoria ta! Sau ţi-e frică?” Parcă ieri s-a întâmplat totul. Ani de-a rândul m-am denaturat şi am căzut într-o prăpastie fără fund. Inconştient? Incapabil în a vedea viitorul? Uşor de influenţat? Poate că şi mediul care, uşor, uşor, s-a instaurat în preajma mea, pe nesimţite, m-a împins către acest portal spre necunoscut, spre această lume nouă. Nu ştiu. Simt însă că acum, când am tot timpul din lume să mă gândesc la ce s-a întâmplat, e mai bine. Sunt mai liniştit, mă simt mai înţelept… Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu acelaşi gust amar în gură. Încă o zi. Azi, însă, gustul amar e înlocuit de un regret imens şi de remuşcări teribile. Iată, azi împlinesc patruzeci de ani de detenţie. E incredibil, parcă ieri eram un copil, bucurându-mă de lumina soarelui, de căldura lui. Ciudat, dar când stau şi mă gândesc că am şaizeci de ani şi că mi-am irosit viaţa, mă plafonez în propria-mi existenţă morbidă. Nu ştiu dacă e normal să regret, chiar şi după atâta timp, ce-am făcut. De fapt, sunt multe lucruri pe care le regret, dar ce rost are? Obişnuim să regretăm mereu multe lucruri, dar de obicei le regretăm prea târziu. În cazul meu foarte târziu, când nu se mai poate face nimic. E drept, m-am schimbat mult, poate prea mult. Aş fi putut fi cu totul altceva decât veteranul închisorii. Aş fi putut fi un cercetător, un matematician. Ţin minte că-mi plăcea matematica în liceu, dar deja în perioada aia eram de mult înveninat cu ură şi dispreţ pentru tot ce mă înconjura, de toată perversitatea soartei. N-am reuşit însă să fac nimic: o viaţă stearpă, târâită prin monotonie şi suferinţă. Privesc pereţii aceştia scorojiţi şi fiori reci mă trec. Plâng. Însă nu mai e loc de lacrimi. Ţinem fruntea sus, oricât de mult am greşit. Sper ca lumea să înveţe până la urmă că ura nu naşte nimic altceva decât tot ură. Acum, însă, îmi simt pleoapele grele şi oasele sfâşiate. Abia mă pot mişca în acest pat mizer, care-mi poartă amprenta vieţii: prietenul meu de-o viaţă, cu care am împărtăşit totul. Totul se stinge în jurul meu. Mă simt în plus, mă simt ca o povară. Părul alb îmi atârnă greu pe fruntea ridată şi începutul de chelie contrastează muribund cu burtica de bunic pe care am dezvoltat-o în ultima perioadă. Totul se întunecă. Viaţa mea, privită printr-un spectru inedit, de out-sider, este o epavă. Mi-am distrus propria existenţă. Totul acum este în zadar. Ochii îmi sunt greoi şi îmi simt respiraţia segmentată. Îmi aud bătăile inimii care, încet, încet, se opreşte. E timpul să las totul în urmă, să fiu iertat de tot şi de toate. E timpul să mă culc. Noapte bună! Curierul de marţi – Pe scurt – O ultimă notă a viorii Stradivarius. Dragoş Bercu, pe ultimul drum. Dragoş Bercu, controversatul mafiot bucureştean, a încetat astăzi din viaţă. La vârsta de şaizeci de ani, un atac de cord a fost suficient pentru ca marele nume al străzilor capitalei să intre sub ţărână. Deşi mulţi sunt ironici şi se bucură că şi-a primit pedeapsa, oficialii penitenciarului Jilava susţin că Bercu s-a purtat exemplar în cei patruzeci de ani cât a fost închis, afişând un comportament exemplar, arătând reabilitarea. Proxenet, traficant, criminal, vandal şi cap al numeroaselor organizaţii „necurate”, Dragoş Bercu, ştiut de toată lumea ca „Goş”, primise fără drept de apel, sentinţa maximă: închisoare pe viaţă. Fără nici un fel de opoziţie, mafiotul şi-a ispăşit pedeapsa, fără să provoace scandal şi probleme la penitenciar. Cu o viaţă plină de nelegiuiri şi un întreg oraş în spate, acest om a fost mai mult decât o legendă pe străzi. Dar, ca orice mare om, trebuie să plece, cu fruntea sus, din această lume. La ora 16, la Capela Octavian III, se va face slujba de înmormântare a marelui « don » al Bucureştiului. Să-i fie ţărâna uşoară! Mucos! Cu fruntea rezemată-n podul palmei, Dragoş aţipi în autobuz, pe scaun. Frigul pătrunzător de decembrie îi mângâia tibiile pe sub blugi. Căscă prelung şi făcu o grimasă de neplăcere când maşina viră brusc spre stânga. Clefăi uşor din buze şi deschise ochii încă înceţoşaţi. Prin geamul năclăit, luminile galbene ale felinarelor îi contractară pupilele. Vedea oameni, căţei, blocuri, trafic mult, deşi era seară, panouri cu reclame, în orice caz, circulaţie multă pentru o seară de iarnă. Luă privirea din geam, plictisit. Îşi puse căştile care alunecară din urechi când aţipi pentru un moment. Şi le-a pus înapoi pe urechi când şi-a revenit şi se lăsă cufundat în muzică, împingându-se şi mai tare cu umerii şi spatele în muşamaua ruptă în unele colţuri ale scaunului de RATP. Dori să închidă ochii, dar îşi dădu seama că autobuzul trece pe lângă Gara de Nord şi nu mai avea foarte mult de mers până-n Titan. Era mutat de câteva săptămâni în acest cartier. Tatăl său găsi un loc de muncă mai favorabil şi trebuia să se mute cu toţii, indiferent de ce şi cum. Lăsase în urmă, în Voluntari, prieteni, şcoală, în fine, toată copilăria. Pentru asta îşi ura tatăl, pentru că-l răpise de lângă cei dragi lui, pentru interesele lui. Îşi aranjă frustrat şi mai tare fesul pe urechi şi privi pe geam. Mult, mult alb. În reflexia geamului, văzu că în vehicul nu prea mai era lume. Un bătrân care-şi curăţa ochelarii, un om de vreo patruzeci de ani care citea o revistă de „Men’s Health” şi, într-un colţ, probabil făcând blatul, doi golani, aşa cum îi considera el, care îl priveau cu nişte ochi scrutători şi ranchiunoşi. Dar, mai presus de orice, Dragoş se observă pe el în geamul maşinii. Într-o clipită, avu o reverie: — Ne mutăm în Titan şi gata, Dragoş! Gata-i, am decis! -Cum poţi să zici că „AM„ decis, când tu ai luat decizia singur?! -Dragoş, te joci cu focul! -Eu cu cine mă mai joc? Eu cu cine mai ies în oraş?În Titan îs numai golani şi şmecher! -Nu-i adevărat! Taci din gură, că nu ştii despre ce vorbeşti, făcu tatăl său, în timp ce-şi scosese calm o cutie de bere din frigider. -Tată, nu-i drept ce faci. Dacă ar fi trăit mama… -Ar fi fost de acord ( fâşş – desfăcând doza de bere). Spuma ieşi afară şi-i udă mâinile bărbatului masiv. Futu-ţi gura mă-ti! Băiatul ignoră vulgaritatea şi accentul tatălui său şi urmări şiret linia conversaţie: -Ba, n-ar fi fost de acord! Ce ştii tu? Nu eşti niciodată acasă! Pariez că nici nu ştii cu ce medie am terminat a zece-a. Tatăl lui Dragoş luă o duşcă de bere, după care începu să-şi desfacă foarte calm nasturii cămăşii albe, de muncă, rămânând în maieu: -Hai Dragoş, că n-am chef să mă cert cu tine. Ştii bine că trebuie să munces, pentru ca să ne întreţinem. Ştiu foarte bine că ţi-e greu, dar te-ai obişnuit. Ştiu că înveţi bine, ştiu! Dar ce să-i faci? Asta-i viaţa. Ţinem fruntea sus. Să ţii minte asta de la tac-t: fruntea sus, că mai bine mori în picioare decât să trăieşti în genunchi. Fiul cedă şi lăsă privirea-n pământ, oftând. Tatăl îi mângâie părul dezordonat şi ieşi din bucătărie, râgâind zgomotos. Uşa se închise în urma sa şi Dragoş părea pierdut. Cât de mult şi-ar fi dorit acum ca mama sa să fi trăit. L-ar fi înţeles cu siguranţă. Murise, însă, acum cinci ani, răpusă de cancer. Trecuse foarte greu peste acel moment, atât el, cât şi tatăl său, care de atunci se închise foarte mult în sine şi muncea foarte mult, chiar şi peste program, ca să-şi ţină mintea ocupată, să nu se gâdească la pierderea suferită. Copilul privea mutarea în Titan, cartier necunoscut lui, ca pe o greşeală. Se simţea incapabil în a se adapta noilor condiţii, noilor prieteni pe care o să şi-i facă. Îl afecta, dar se gândea că se va obişnui cu ideea, având în vedere că, de când mama sa nu mai era, crescuse singur, tatăl său fiind mereu la muncă. „O să-ţi arăt eu ţie!”, zise Dragoş uşii închise din faţa sa… Se trezi din reverie. Autobuzul opri în staţie. Se concentră adânc pentru a recunoaşte peisajul. „Bulevardul Basarabia”, îşi zise în gând. Nu mai era mult şi ajungea şi el acasă. Tatăl său probabil era la servici, aşa că nu-şi făcea probleme. Îşi imagina deja ibricul cu apă caldă care avea să devină ulterior ciocolată caldă, baia fierbinte şi un film la calculator, înainte să adoarmă buştean. Venea Ajunul Crăciunului. A doua zi se gândea să se ducă să-i cumpere tatălui său un cadou. Nu avea mulţi bani, dar mergea pe principiul „gestul contează.„ Intrarea spre Titan se zărea din depărtare. Câţiva fulgi începură să cadă grăbiţi pe geam. Dragoş se ridică greoi de pe scaunul care-i purta acum forma. Se ţinea strâns de bara rece. Îşi simţea picioarele înţepenit de la atât stat jos. Organismul său ducea lupte grele să treacă din starea latentă de « aproape adormit » spre « mişcă-ţi fundul, că trebuie să cobori din autobuz.» O frână şi uşile se deschiseră. Dragoş coborî în micul viscol care se iscase. Îşi înghesui bărbia în gulerul gecii şi începu să avanseze, cu zăpada scârţâind sub greutatea sa. Pentru prima oară în multă vreme, admira peisajul, deşi era unul nu foarte plăcut, lui îi plăcea. Zăpada predominantă peste tot, în preajma Ajunului, transforma, în ochii săi, Bucureştiul mohorât într-un loc de basm. Albul sclipitor de pe trotuar îi fura privirea, în timp ce mergea monoton spre blocul său. La scara lui observă doi băieţi, fumând. A trecut pe lângă ei cu capul în pământ, şi a urcat scările. Ecoul se auzea prelung, în toată casa scării. Blocul era tare neîngrijit. Mucuri de ţigară peste tot şi pereţii scorojiţi şi plini de graffuri. A scos cheile din buzunar care au scos un clinchet plăcut, care a rupt tăcerea mortuară. Nu nimerea gaura cheii. Întinse o mână să aprindă becul de pe etaj. Nimeri întreupătorul şi apăsă. Nimic… Privi în sus şi oftă, dând neaprobator din cap. Becul fusese furat. Până la urmă a decuiat uşa şi a intrat: „Iubitooo, am ajuns acasăăă,” strigă el. Mereu striga aşa, conştient fiind că nu avea cine să-i răspundă. Scutură ghetele de zăpadă şi-şi scoase fesul în faţa oglinzii. „Doamne ce păr am!” Încet, fără nici o grabă, se descălţă, rezemându-şi o mână de perete, aruncă încălţările într-un ungher întunecat şi intră în bucătărie, încă dând cu mâna prin păr, poate-poate va sta, într-un final, mai puţin rebel. Scoase un ibric, făcând multă zarvă printre farfurii şi căni, până a găsit ceea ce căuta. A rotit robinetul din care a început să curgă o apă bocnă. Câteva minute mai târziu, Dragoş sorbea cu nesaţ din ciocolata sa caldă, urmărind la televizor un documentar interesant despre conspiraţii politice. Deodată, ca lovit de o idee inovatoare, se ridică şi, sub scârţâitul enervant al parchetului, se deplasează greoi spre baie. Dă drumul la apa caldă. Cu degetul verifică apa, aşteptând să curgă totuşi şi apa caldă. Însă era foarte rece, îi amorţeau degetele verificând-o. Se uită în oglindă, lăsând apa să clipocească în cadă. Era mic de statură, abia se vedea de la gât în sus în oglinda din baie. Pletele creţe îi acopereau urechile şi fruntea. Pe spate, câţiva cârlionţi rebeli îi stăteau în sus. Pistruii proeminenţi de pe pomeţi, combinaţi cu un nas mic şi cârn, îi făceau faţa de aşa natură încât nu-i dădeai mai mult de doisprezece ani. Dragoş se imagină purtând în cap o şapcă cu o elice deasupra, în mână cu o acadea mare. Râse la această imagine şi se întoarse spre cadă. Apa, în sfârşit, era caldă. Puse dopul şi ieşi din baie, dorind să termine restul de ciocolată caldă, până nu se răcea. Televizorul afişa acum purici. « Probabil din cauza viscolului, » îşi zise, închizându-l din telecomandă şi aruncând-o cât colo. Cu un sorbit terifiant, Dragoş a golit cana gâfâind obosit. Când se reîntoarse în baie, un abur de nedescris primà în încăpere. Ca şi când ar fi fost obişnuit cu astfel de condiţii, băiatul îşi dădu calm papucii de casă jos, pijamalele şi se băgă în apa fierbinte, lăcrimând de durere. În zece minute însă, stătea relaxat, cu ochii închişi, meditând la nimic în mod special. Venea Crăciunul! Ce sărbătoare frumoasă! Se lăsă şi mai mult în apă, ajungându-i acum până la gură. De afară, din depărtare, se auzea sirena poliţiei… — Ai de gând să pasezi şi mie ţigara aia sau trebu’ să-ţi pleznesc una? -Stai bă, eşti aiurea! -Am pus amândoi bani pentru haşu din ea, hai mai repede! Băiatul cu ţigara în mână, a tras un fum, ţinând în piept şi zâmbind tălâmb. Celălat, mai nervos, i-a smucit ţigara pe jumătate terminată, din mână şi trase şi el, nerăbdător, un fum: -Boule! Simţea cum fiecare celulă a corpului său e invadată de plăcere. Simţea mici furnicături în plămâni şi, pe măsură ce timpul trecea, capul îi devenea din ce în ce mai greu. Amândoi păreau plini de extaz, privind în gol, spre ninsoarea care începuse de ceva vreme. -Bă, e bun rahatu’ ăsta, nu glumă! -Pe bune, o să mai luăm deacu’ de la Korn, că văd că are panaramă bună. -Îhâm! -Bă, ţie nu ţi-e rece la fund? Stăm de ceva timp la scară. -Du-te bă d’aci, tu ai curu’ din porţelan, d’aia răceşti o dată la trei zile. Ţi-o fi dat mă-ta să mănânci când erai mic numa’ zmeură şi suc de dude. -Ai noroc că-s praf, că acu îţi boxam o rachetă, de nu te vedeai. -Puah, zise plictisit celălalt. Fulgii erau din ce în ce mai mari, şi Titanul, în mai puţin de douăzeci de minute era acoperit cu un strat nou de zăpadă proaspătă. Cei doi stăteau liniştiţi, pe scară. Au venit pe jos din Pantelimon, unde Korn le vânduse o marfă pe cinste. -Bă, tu mai ai vr’un spray? Simt nevoia să mâzgălesc ceva în ’nesară. -Frate, mai am doar unu’ alb. Îl vrei pe ăsta? -N-are a face, fac doar un tag ş-ajunge… -Bine, mergem mai târziu. Dar la Alina nu mai mergem? Zicea ceva d’un show deseară… -Pe bune, bă? -Ştiu că-s spart, da’ zic adevăru’, spuse băiatul, trăgând adânc din ţigară ultimul fum, aruncând-o în zăpadă şi trăgându-şi fesul pe ochi. -Poate trecem pe la ea, e oleacă de drum, dar nu strică să mergem, aşa-i frate? -Pace! Cei doi bătură palma zâmbind cu subînţeles. Telefonul unuia dintre ei sună zgomotos. Acesta scoase mobilul şi priveşte speriat pe display. -Cine e, bă? -E Bog… Alo! Pace, frate! Ce s-a întâmplat? Bă, bă, bă, vorbeşte’n puii mei mai rar că nu înţeleg nica’. Cine? Cum bă? Kevlar? Eşti sigur? Când bă? Pfai, să moară mama,. Nasol frate… Mersi că mi-ai zis… Hai, că ne mai auzim frate… Pace, ai grijă de tine. Închise telefonul şi se uită speriat spre amicul lui. -Ce e, bă? -L-au luat pe Kevlar sticleţii, frate! Acu o oră. L-au prins acasă cu 3 kile’ de dava. -Băi, să-mi bag! Antal, tu vorbeşti serios? -Ţi se pare ţie că glumesc? Bog mai avea oleacă şi plângea în telefon. -Să mor io, bă, nasoală treaba! Şi era de treabă, dracul. Antal începu să râdă: -Ţii minte când s-a luat la bătaie cu o babă pe stradă? -Când i-a gârâit în faţă? Gârâit sau râgâit? -Nuu, lu’ aia i-a luat sifoanele. Cealaltă, de vara asta. -Aa! Gata, gata, m-am prins! Tare, frate, tare! Râdeau amândoi cu lacrimi. Antal îşi băgă telefonul înapoi în buzunar. Până acum l-a ţinut în mână şi era deja acoperit de un strat subţire de zăpadă. -Bă, Shurpy! -Da, bă! -Îs io spart, or’ vine cineva din faţă? -Bă, parcă e cineva… Un băiat… Frate, nu e ăla care s-a mutat nou în blocu’ tău? -Ba da. -Şi? Ce-i de capu’ lui? -Un mucos, să moară mama, dacă nu. Numai în casă stă. Uite şi tu cum merge cu privirea în pământ. -Săracu’., zise Shurpy, dând ochii peste cap. -Antale! Dă şi tu o ţigară. -Da’ nu mai am, bă. Enervat, cu buzele ţuguiate de nervi, Shurpy scoate o ţigară şi o aprinde -Da’ mie nu-mi dai? -Să mă pupi în cur tu! Ce-s eu, bancher? Băiatul din depărtare a trecut pe lângă ei, cu privirea în jos. Cei doi îl analizaseră din cap până în picioare. Abia când acesta a dispărut în scară, lăsându-i din nou în liniştea nopţii, Shurpy trase adânc un fum şi zise: -Bă, e cam ruşinos. Trebuie botezat, probabil. -Lasă-l bă, ce ţi-a făcut? -Ai dreptate că e un mucos, dar ai văzut ce ţoale avea pe el? -Da’ ce legătură are? Poţi să ai ţoale. Degeaba, dacă nu ai caracter. -Bă, ia lasă-l dracu! Altă treabă n-avem? Ce facem? Mergem sau nu, la Alina, deseară? -Mergem, bă. De ce să nu mergem? Zice Antal scărpinându-şi părul scurt, blond. -Păi, hai să ne pornim, că ajungem târziu. Uite, s-a liniştit şi rahatu’ ăsta de ninsoare. Shurpy se ridică sprinten, îşi aranjează blugii largi şi aruncă ţigara. Antal se ridică şi el. Cei doi începură să înfrunte întunericul nopţii, dispărând în imensitatea capitalei… Nu-i chiar aşa de rău…

Partea întîi   Feciorii negri în uniformele lor albe deşteptaţi înaintea mea ca să-şi facă de cap pe coridor şi să şteargă repede ur­mele pînă ce nu-i prind eu. Curăţă cu cîrpa cînd ies eu din dormitor, tustrei mofluzi şi duşmănind toate cîte sînt pe lume, şi ceasul din zori şi locul în care s-au împotmolit şi oamenii pentru care trebuie să slugărească. Cînd urăsc aşa ca acum, mai bine să nu mă vadă. Mă strecor pe lîngă perete neauzit ca şi colbul din pan­tofii mei de pînză, dar ei au un echipament special ce-mi detectează frica, şi-şi înalţă capetele, tustrei deodată, cu ochii sticlindu-le reci ca nişte lămpi amuţite în carcasa unui aparat vechi de radio. — A venit Şefu. Suu-per Şefu, băieţi. Moş Mătură. Ia ţine ici, Şefu Mătură... Şi-mi vîră-n mînă o cîrpă de spălat, arătîndu-mi cu de­getul locul pe care vor să-l curăţ azi, iar eu mă pun în mişcare. Unul mă pocneşte cu coada măturii peste ţurloaie ca să m-ajute să mă grăbesc. — Ha, îl văzuraţi cum o tuleşte! Îi mare cît să-mi mînce mere de pe scăfîrlie, da m-ascultă ca un copil de ţîţă. Rîd împreună, apoi îi aud şopocăind în spatele meu, cu capetele laolaltă. Bîzîit de maşinărie neagră, dînd în vileag ura şi moartea şi alte taine ale spitalului. Nu se feresc să-şi destăinuie cu glas tare tainele urii lor cînd mă aflu prin preajmă, căci mă cred surdo-mut. Toată lumea mă crede la fel. Eu-s destul de viclean şi de ascuns ca să-i prostesc mă­car cu-atîta. Dacă faptul că-s pe jumătate indian mi-a folo­sit la ceva în pîrdalnica asta de viaţă, m-a ajutat să fiu as­cuns în toţi anii ăştia din urmă. Acum şterg pe lîngă uşa de intrare a secţiei şi, cînd o cheie zăngăne în broască de dinafară, ştiu că-i Sora şefă după cum încuietoarea primeşte cheia, docilă şi grăbită şi cunoscătoare, căci ea a avut de multa vreme de-a face cu aceste zăvoare. Sora şefă lunecă pe uşă aducînd cu ea boarea îngheţată a vîntului şi încuie uşa la loc, iar eu îi ză­resc degetele întîrziind pe oţelul lustruit – unghia fiecărui deget de-aceelaşi culoare cu buzele ei. Un portocaliu cara­ghios. Ca şi ciocul unui ciocan de lipit. O culoare atît de fier­binte ori de rece că dacă te-atinge nici n-o ştii deosebi. Aduce cu ea un coş împletit din răchită, ca acelea pe care cei din tribul Umpqua le vînd pe şoseaua încinsă sub soa­rele de august, un fel de tolbă pentru scule cu mîner de cînepă. O are încă de cînd am venit eu aicea. Împletitura-i largă aşa că pot să văd ce-i înăuntru; nu poartă în ea pudrieră, rujuri, ori mai ştiu eu ce fleacuri muiereşti, ci a umplut-o cu o mie de piese de schimb pe care are de gind să le folosească în treburile ei de astăzi – pinioane şi an­grenaje, roţi de transmisie lucind de atîta folosinţă, buline minuscule care sticlesc ca porţelanul, ace, forcepsuri, cleşti de ceasornicar, bobine de sîrmă... Înclină iute capul spre mine şi trece mai departe. Eu mă las împins de teul meu către perete şi-ncerc să-i derutez echi­pamentul de detecţie, nelăsînd-o să-mi vadă ochii – ei n-au cum să te trădeze dacă-i ţii închişi. În bezna mea aud pocnetul înfundat al tocurilor ei de cauciuc pe pardoseală şi clinchetul fiarelor din coşul de ră­chită în cadenţa paşilor care trec pe lîngă mine. Merge dreaptă şi ţeapănă. Cînd redeschid ochii, e la capătul cori­dorului, pregătindu-se să intre în camera de sticlă a infirmi­erelor unde-şi va petrece ziua aşezată la birou, uitîndu-se pe geam şi făcînd note în legătură cu ceea ce se petrece sub nasul ei în salonul comun în timpul următoarelor opt cea­suri. Faţa ei trădează satisfacţia şi împăcarea la gîndul celor ce-o aşteaptă. Atunci... da cu ochii de negrii ei. Încă mai stau adunaţi, ciorchine, şopocaind între ei. N-au auzit-o intrînd în secţie. Simt acum că-i arde cu privirea, da-i prea tîrziu. Ar fi tre­buit să se păzească şi nu să se-adune prin colţuri atunci cînd e vremea să vină ea. Capetele lor se depărtează, buimace. Ha îşi ia avînt şi se repede spre locul unde ei au rămas în­colţiţi la capătul holului. Ştie ce şi-au vorbit, şi se vede de la O poştă că-i furioasă foc. O sa-i rupă în bucăţi pe troglodiţii ăia nenorociţi, mădular cu mădular, aşa-i de furioasă. Acum se umflă, se umflă pînă ce-i plesneşte halatul la spate şi-şi extinde mîinile ei telescopice pînă ce-ar ajunge să-i cuprindă pe cei trei ca nişte tentacule, de cinci, de şase ori. Aruncă o privire în jur, rotindu-şi căpăţîna uriaşă. Nu-i nimeni sculat s-o vadă, afara de Moş Mătură Bromden, corcitura de indian care s-a ascuns după cîrpele sale şi care nu poate striga după ajutor. Aşa că ea-şi dă drumul de-a binelea, surîsul schimono­sit ajunge un adevărat rînjet, se despică într-un mîrîit ame­ninţător, iar ea creşte şi iar creşte pînă se face mare ca un tractor, aşa de imensa că pot s-adulmec mirosul maşinăriilor din ea, aşa cum simţi mirosul unui motor care se-opinteşte să tragă o povară prea grea. Îmi ţin răsuflarea şi ma gîndesc că, Dumnezeule, de data asta chiar or s-o facă! De data asta or să lase ura din ei să crească şi să dospească peste mă­sură şi-o să se sfîşie-n bucăţi mai 'nainte să priceapă ce fac. Dar tocmai cînd ea e gata să-şi încovoaie tronsoanele bra­ţelor în jurul tuciuriilor, iară ei sînt pe cale să-i sfîşie mărun­taiele cu coada teurilor, pacienţii se revarsă pe uşa dormito­rului ca să afle ce-i hărmălaia aceea, aşa că ea trebuie să se preschimbe la loc mai înainte ca ei s-o poată surprinde în adevărata şi hidoasa-i înfăţişare. Pînă cînd bolnavii reuşesc să-şi alunge somnul din ochi şi să priceapă despre ce-i vorba nu zăresc decît obrazul Sorei şefe, surîzînd calmă şi rece ca de obicei, zicîndu-le tuciuriilor c-ar fi bine să nu mai stea la taclale, că doar e luni dimineaţa şi-s atîtea de făcut în prima dimineaţă a săptămînii... — ...vreau să  zic, lunea obişnuită, pricepeţi, băieţi?... — Da, dom'şoară Ratched. — ...şi-avem o sumedenie de programări în dimineaţa asta, aşa că poate dacă dezbaterea voastră în grup nu-i atît de urgentă... — Da, dom'şoară Ratched. Se opreşte şi salută din cap pe cîţiva pacienţi adunaţi împrejurul ei, privind-o cu ochi roşii şi umflaţi de somn. Înclină o dată capul spre fiecare. Un gest precis, mecanic. Obrazul ei neted, calculat, croit la precizie, ca al unei pă­puşi de lux, cu pielea ca smalţul cărnuriu, un amestec de alb şi gălbui, cu albastrul fecioresc din priviri, cu nasul mititel şi nările trandafirii – totul armonizîndu-se perfect, în afară de nuanţa buzelor şi-a unghiilor şi de proporţiile sînilor. S-a comis, nu se ştie cum, o eroare în confecţionarea ei, atunci cînd s-au aşezat sînii aceia mari, muiereşti, pe un produs altminteri desăvîrşit, şi se vede bine cît o supără asta. Bărbaţii încă se aţin în preajma ei, aşteptînd să vadă de ce anume tăbărîse pe tuciurii, aşa că ea-şi aminteşte că m-a zărit şi zice: — Şi, de vreme ce-i luni dimineaţa, de ce să nu-ncepem bine săptămîna şi să-l bărbierim pe săracu' domn Bromden imediat, pînă nu-ncepe aglomeraţia de după micul dejun, căutînd totodată să evităm cît putem – ă – dezordinea pe care are obiceiul s-o işte, ce părere aveţi? Înainte ca vreunul să se-ntoarcă şi să pună ochii pe mine, eu mă trag tiptil în debaraua cîrpelor, închid uşa după mine şi-mi ţin suflarea. Bărbieritul înainte de masa de dimineaţă e lucrul cel mai rău. Cînd ai pus ceva în pîntec, te ţii mai tare şi mai treaz, şi pungaşii ăia care lucrează pentru Organi­zaţie au mai puţine şanse să-ţi strecoare una din maşinăriile lor afurisite în locul unui aparat de ras. Dar cînd eşti băr­bierit înainte de gustare, cum mă sileşte ea în unele dimineţi – la şase jumătate, într-o odaie toată numai pereţi albi şi chiuvete albe şi tuburi albe de neon pe tavan ca să alunge toate umbrele, şi pretutindeni în jurul tău chipuri ce ţipă încolţite în oglinzi – atunci ce şanse mai ai să te aperi de una din maşinile lor infernale? Stau pitit în debara şi ciulesc urechea, cu inima zvîcnindu-mi în întuneric, şi-ncerc să-mi alung frica, încerc să-mi îndrept gîndurile spre altceva – să mă-ntorc îndărăt şi să-mi amintesc satul şi rîul cel mare Cohimbia, să mă gîndesc, ah, cum odată Tătuca şi cu mine vînam păsări dintr-o ascunzătoare între cedri, lîngă Cataracte... Dar ca-ntotdeauna cînd încerc să-mi îndrept gîndurile spre trecut şi să m-ascund acolo, frica de lîngă mine mi se strecoară în amintiri, îl simt pe negrul cel pirpiriu apropiindu-se afară în hol, adulmecînd frica mea. Îşi cască nările ca nişte pîlnii negre, capul său ca o baniţă legănîndu-se într-o parte şi-n alta, cum adulmecă şi soarbe în el frica din întreaga secţie. Acuma mă simte şi pe mine, îl aud chefnind. Nu ştie încă unde-s pitit, dar mă amuşină şi vînează primprejur. Încerc să nu mişc... (Tătuca-mi spune să nu mişc, îmi spune că dulăul a adul­mecat o pasăre undeva pe-aproape. Am împrumutat un prepelicar de la cineva din Cataracte. Toţi cîinii din sat îs corcituri schilave, zice Tătuca, mîncă numai maţe pe peşte şi n-au clasă de loc – da copoiu' ăsta are instint! Eu nu zic nimic, dar văd deja pasărea în lăstărişul cedrului, tupilată într-un ghem de pene. Cîinele ţopăie în cercuri dedesubt, prea mult miros de pasăre împrejur ca s-o poată dibui. Pasărea-i în siguranţă cîtă vreme nu mişcă. Se ţine bine, dar cîinele continuă să adulmece şi s-alerge în cercuri, cu un zgomot tot mai desluşit şi mai aproape. Atunci pasărea se pierde, penetul îi tresaltă, ţîşneşte din copac în bătaia de puşcă a Tătucăi.) Înainte să fi făcut zece paşi din ascunzişul meu, negrul cel pirpiriu şi unul din hajmandăi mă înşfacă şi mă tîrăsc în odaia bărbierului. Nu mă lupt şi nu scot nici un sunet. E şi mai rău dacă urli. Îmi înghit ţipătul. Îl reţin în mine pînă ce-mi ajunge la tîmple. Încă nu-s sigur că au înlocuit aparatul de ras cu una din maşinăriile alea pînă ce nu mi-ating tîmpla; atunci nu mă mai pot reţine. Gata cu vo­inţa cînd mi-ating tîmplele. E ca atunci... buton, contact, Alarmă aeriană, Alarmă aeriană, făcîndu-mă să dau drumul la glas aşa de tare că nu mai seamănă cu nici un sunet, toţi urlă la mine cu mîinile la urechi din spatele unui pe­rete de sticlă, chipurile acelea articulînd cuvinte dar nu se-aude nici un sunet. Urletul meu îneacă toate celelalte su­nete. Ei iar pun în funcţiune maşina de ceaţă şi ea mă-mpresoară cu o ceaţă albă şi rece ca o spumă de lapte, aşa de groasă că m-aş putea ascunde-n ea dacă nu m-ar ţintui pe locul meu. Nu mai văd prin pîclă nici la zece centimetri înaintea mea şi singurul sunet care răzbate peste mugetul meu e strigătul de luptă al Sorei şefe care se năpusteşte pe culoar, împrăştiindu-i pe bolnavii ce-i stau în cale cu coşul ei de nuiele. O aud cum vine, dar tot nu-mi pot stăpîni urletul. Urlu pînă ce-ajunge la mine. Ei mă ţintuiesc în scaun pînă ce ea-mi vîră tolba ei de răchită pe gît şi mi-o îndeasă bine c-un teu de spălat. (Un copoi bălţat hămăie în ceaţă, alergînd înfricoşat şi pierdut căci nu mai desluşeşte nimic. Pe pamînt nu sînt alte urme decît ale lui, adulmecă în toate direcţiile cu nasu-i rece şi roşcat ca de cauciuc, culegînd doar mirosul spaimei sale, al fricii ce i se cuibăreşte-n mădulare ca un abur fierbinte.) O să pătimesc şi eu la fel, povestind în sfîrşit despre toate acestea, despre spital, despre ea şi despre băieţi – şi despre McMurphy. Am tăcut atîta amar de vreme că acuma o să izbucnească c-un muget din mine ca un potop de ape şi-o să ziceţi că acela care vă povesteşte aiurează şi bate cîmpii, Dumnezeule! o să credeţi că-i totul prea cumplit ca să se fi putut întîmpla vreodată, prea înfricoşător ca să fie ade­vărat! Dar, rogu-vă! Încă-mi vine greu să gîndesc limpede la toate acestea. Da-i totul adevărat, chiar de nu s-a întîmplat.   CÎND SE MAI RISIPEŞTE CEAŢA CÎT SĂ POT VEDEA, mă trezesc şezînd în salonul comun. Nu m-au mai dus la „prăvălia cu şocuri” de astă dată. Mi-amintesc că m-au scos de la bărbier şi m-au închis la Izolare. Nu mai ştiu dac-am mîncat sau nu. Probabil că nu. Pot să-mi amintesc de unele dimineţi petrecute la Izolare, tuciuriii aducîndu-mi supliment din toate felurile – zicînd că-s pentru mine, dar de fapt ei le mănîncă – pînă ce tustrei îşi consumă micul dejun în vreme ce eu zac pe salteaua cu duhoare de urină, holbîndu-mă la ei cum înfulecă ouă cu pîine prăjită. Adulmec mi­rosul de untură şi-i aud cum molfăie pîinea. În alte dimi­neţi mi-aduc terci rece şi mă silesc să-l înghit fără măcar să mi-l săreze. În dimineaţa asta pur şi simplu nu-mi mai amintesc. Mi-au vîrît pe gît destule chestii din alea la care le zic pilule, aşa că nu mai ştiu de mine pînă ce n-aud uşa de la intrare deschizîndu-se. Deschiderea ei înseamnă că-i cel puţin ora opt, înseamnă c-am stat poate o oră şi jumătate în frig şi-n nesimţire la Izolare, unde-ar fi putut să vină tehnici­enii şi să-mi instaleze orice le-ar fi cerut Sora şefă, şi eu nici să nu ştiu. Aud zgomote la uşa de intrare a secţiei, undeva la capă­tul coridorului, în afara vederii. Uşa-ncepe să se deschidă la ora opt şi se deschide şi se-nchide de-o mie de ori pe zi, hîşic-clic. În fiecare dimineaţă şedem înşiruiţi pe cele două laturi ale salonului comun, făcîndu-ne de lucru cu cuburile în imagini, aşteptînd ca o cheie să poposească în încuietoare şi să vedem cine mai intră pe uşă. Nu prea avem ce altceva să facem. Cîteodată la uşă apare cîte-un intern, sosit de­vreme ca să vadă cum arătăm înainte de medicaţie, IM, cum îi zic ei. Alteori vreo soţie venind în vizită pe tocuri înalte şi cu poşetă lipită strîns de pîntec. Ori vreun cîrd de în­văţătoare, conduse în turul lor de nerodul ăla de la Relaţii cu publicul, care-ntotdeauna bate din palmele lui umede ţipînd cît e de fericit că spitalele psihiatrice au eliminat cru­zimea de modă veche. „Ce atmosferă veselă, nu-i aşa?” Se foieşte în jurul învăţătoarelor care s-au strîns laolaltă de frică, bătînd din palme: „Vai, cînd mă gîndesc la zilele de odinioară, la murdăria, mâncarea proastă, la, ei da, chiar la brutalitatea de atunci, îmi dau atunci seama, stimatele mele doamne, că am parcurs un drum lung în campania noastră!” Noii intraţi pe uşă ne dezamăgesc de obicei, dar există întot­deauna şansa de-a se întîmpla şi altminteri, şi cînd o cheie zăngăne în broască, capetele noastre tresaltă ca trase de sfoară. În dimineaţa asta încuietoarea scoate un sunet ciudat; la uşă nu-i un vizitator obişnuit. Se aude vocea unui însoţitor, impacientată şi tăioasă: — Bolnav nou, veniţi să semnaţi de primire; şi negrii se pun în mişcare. Bolnav nou! Toţi se opresc din partida de cărţi sau de „monopol”, întorcînd capul spre uşa salonului de zi. În mod obişnuit acum eu aş mătura pe coridor şi-aş vedea pe cine înregistrează, dar în dimineaţa asta, cum vă spuneam, Sora şefă mi-a aruncat o mie de kilograme în cîrcă aşa că nu mă mai pot clinti de pe scaun. În majoritatea cazurilor eu îs primul care-l văd pe noul „admis”, îl văd strecurîndu-se speriat pe uşă şi lunecînd pe lîngă perete, aşteptînd ca negrii sa vină să semneze de primire şi să-l ducă la duş unde-l des­poaie şi-l lasă să tremure cu uşa deschisă, în vreme ce ei ţo­paie rînjind în sus şi-n jos pe culoar căutînd borcanul cu vaselină. — Ne trebe vazelină, pentru termometru, îi spun ei Sorei şefe. Ea se uită de la unul la altul: — Nu mă-ndoiesc – şi le dă un borcan care are cel puţin patru litri. Dar băgaţi de seamă, băieţi, nu vă strîngeţi cu toţii acolo. După care îi văd pe doi dintre ei, ori poate pe toţi trei, înăuntru la duşuri cu noul „admis”, agitînd termometrul în unsoare pînă ce are un strat gros de vaselină pe el, îngînînd: „Iac-aşa, frăţioare, iac-aşa”. Apoi închid uşa şi des­chid toate duşurile pînă ce nu se mai aude nimic în afară de plescăitul urîcios al apei pe dalele verzi. Eu mă aflu prin preajmă în majoritatea cazurilor, şi aşa văd lucrurile. Dar în dimineaţa asta trebuie să şed pe scaun şi să ciu­lesc doar urechea cum îl aduc. Totuşi, deşi nu-l pot vedea, ştiu că nu-i un caz obişnuit. Nu-l aud tîrşîindu-şi paşii înfri­coşat pe lîngă perete şi, cînd îi pomenesc de duş, el nu se-n-voieşte cu un „da” firav, ci le răspunde c-o voce decisă şi răsunătoare că-i cît se poate de curat, mulţumesc. — Mi-au făcut duş azi de dimineaţă la tribunal şi ieri seara la pîrnaie. Şi zău dacă nu cred că mi-ar fi spălat şi ure­chile în taxiu încoace dac-ar fi găsit cu ce. Măiculiţă, se pare că de cîte ori mă expediază undeva, trebe mai întîi să mă ţesale zdravăn înainte, după şi în timpul operaţiunii. Am ajuns să-mi fac bagajele la primul clipocit de apă. Şi aţinte din calea mea cu termometrul ăla, Sam, îngăduie-mi o cli­pită răgaz să-mi inspectez noul cămin; n-am mai fost pînă acum într-un institut psihologic. Bolnavii se privesc între ei cu expresii perplexe, apoi în­torc capul spre uşă de unde mai răzbate încă vocea. Strigînd mai tare decît ar fi trebuit cîtă vreme tuciuriii se află prin preajmă. Vocea îi răsună de parcă s-ar găsi undeva dea­supra lor, vorbindu-le de sus, de parcă ar pluti la cincizeci de metri deasupra capetelor lor, răcnind la mogîldeţele de pe pămînt. Pare vocea unui om puternic. Îl aud apropiindu-se pe coridor, şi pare puternic şi din felul cum păşeşte apăsat, fără să se furişeze pe lîngă perete; are blacheuri la tocuri făcîndu-!e să zăngăne pe pardoseală ca nişte potcoave. Apare în pragul uşii, se opreşte să-şi ancoreze cîrligele de­getelor mari în buzunare, rămînînd aşa, cu picioarele răş­chirate, ca să-l privească cu toţii bine. — 'Mneaţa, ortaci. Deasupra capului îi spînzură un liliac de hîrtie, rămas de la sărbători; întinde mîna şi-i dă un bobîrnac, făcîndu-l să se rotească. — E-o zi grozavă de toamnă. Vorbeşte oleacă în felul în care vorbea Tătuca, vocea răsunătoare şi straşnică, dar nu arată ca Tătuca; Tătuca era indian pur sînge de pe rîul Columbia – o căpetenie de trib – vîrtos şi sclipitor ca un pat de puşcă. Insul ăsta-i roşcovan cu perciuni lungi şi roşii şi cu o claie de păr ieşindu-i de sub şapcă, tînjind de multă vreme după o ninsoare, şi-i iat pe cît era Tătuca de înalt, lat în fălci, în umeri şi în spete, cu un rînjet larg şi drăcesc, şi-i vîrtos într-alt fel decît Tătuca, aşa ca o minge de baseball sub pielea-i scămo-şată. O cicatrice îi traversează nasul şi unul din pomeţii obra­jilor unde i-o fi administrat unul o lovitură de pomină la o bătaie, şi se mai văd încă semnele copcilor pe cusătura. Rămîne aşa în aşteptare şi, cum nimeni nu face vreo mişcare să-i spună ceva, începe să rîdă. Nimeni n-ar putea spune prea bine de ce rîde; nu se petrece nimic hazliu. Dar nu-i rîsul acela al individului de la Relaţiile cu publicul, ăsta-i slo­bod şi puternic, ţîşnind pe gura larg rînjită, revărsîndu-se în cercuri tot mai largi pînă ce se sparge de pereţii întregului pavilion. Nu-i ca rîsul grăsanului de la Relaţiile cu publicul. Asta pare adevărat. Mă dumiresc brusc că acesta-i primul rîs sănătos pe care-l aud de ani de zile. Stă pe loc uitîndu-se la noi, legănîndu-se pe călcîie, şi rîde şi rîde. Îşi împreunează mîinile peste pîntec fără să-şi scoată degetele mari din buzunare. Bag de seamă cît de mari şi de bătătorite sînt mîinile lui. Toată lumea din secţie, bol­navi, personal şi cine-o mai fi, sînt năuciţi de înfăţişarea şi de rîsul său. Nu mai e chip să-l opreşti, nu mai e chip să spui ceva. Rîde pînă ce se satură pentru-o vreme, şi-apoi pă­şeşte în salonul de zi. Chiar şi-acum cînd nu mai rîde, ecoul rîsului se agaţă de el, aşa cum sunetele adastă în jurul clo­potului celui mare care s-a oprit din bătut – a rămas în privirea lui, în felul cum surîde şi merge fudul, în felul cum vorbeşte. — Îmi zice McMurphy, ortaci, R. P. McMurphy, şi-s nebun după jocurile de noroc. Le face cu ochiul şi începe să fredoneze un crîmpei de cîntecel: „...şi-ori de cîte ori mă-ntîlnesc c-o pereche de cărţi, pun... marafeţii... jos”, şi iar rîde. Se îndreaptă spre una din mesele de joc, înclină cărţile unui „activ” c-un deget gros şi puternic şi le examinează c-un ochi pe jumătate închis, clătinînd din cap. — Da, dom'le de-asta venii în instituţia voastră, ca să v-aduc distracţie şi antren la masa de joc. N-a mai rămas nimeni la ferma aia de muncă silnică Pendleton ca să-mi mai învioreze zilele, aşa că mi-am cerut transferul, pricepeţi? Aveam trebuinţă de sînge proaspăt. Tiii, ia uite la glumeţu' ăsta cum ţine cărţile, arătîndu-le la toţi; măi ! O să vă dresez eu, copilaşi, ca pe nişte mieluşei. Cheswick îşi adună cărţile. Roşcovanul îi întinde mîna ca să i-o strîngă. — Salut, amice; da ce joci? Pinacle ? 'Mnezeule, nu-i de mirare că nu-ţi pasă de-ţi văd cărţile. N-aveţi un pa­chet de cărţi mai ca lumea pe-aici? Păi, ia priviţi, am adus cu mine pachetul meu, pentru orice eventualitate, mai arată şi altceva în afară de figurile ştiute – priviţi colea să vă lămuriţi, ei? Fiştecare-i altfel. Cinzeşdouă de poziţii diferite. Cheswick priveşte deja cu ochii ieşiţi din orbite şi ceea ce zăreşte el pe cărţile alea nu-l ajută deloc să-şi revină. — Binişor, să nu le mînjiţi, avem timp berechet şi par­tide cîte vreţi de jucat. Îmi place să mă folosesc de pa­chetul meu, pentru că celorlalţi jucători le trebe cel puţin o săptămînă să poată recunoaşte măcar culorile... Are pe el pantaloni de lucru şi-o cămaşă, decolorate pînă ce-au ajuns de-un alb lăptos. Faţa, grumazul şi braţele sînt arse de soare de atîta lucru la cîmp. Pe cap şi-a înfipt o scufie neagră de motociclist, iar pe braţ duce o jachetă scurtă de piele; în picioare are bocanci cenuşii, prăfoşi şi suficienţi de grei ca să poată despica la o adică fundul vreunui om în două. Se desparte de Cheswick, îşi scoate şapca şi se apucă să bată cu ea un nor de praf din coapsă. Unul din tuciurii îi dă tîrcoale cu termometrul, dar el e prea agil pentru ei; se amestecă printre bolnavii „activi” şi în­cepe să treacă de la unul la altul, strîngîndu-le mîna mai 'nainte ca negrul să-l poată nimeri. Felul lui de a vorbi, ocheadele, vocea tunătoare şi mersul fudul mi-amintesc de vreun comisionar de maşini ori de-un licitator de vite – sau de unul din acei negustori ambulanţi cocoţaţi pe-o scenă pră­pădită la iarmaroc, dinaintea flamurilor fîlfîitoare, îmbră­cat în cămaşa-i cu dungi şi bumbi lucitori, atrăgînd spre el chipurile oamenilor ca un magnet. — Ce s-a-ntîmplat de fapt, ca să vă spun tot adevărul, e că m-am pomenit amestecat în cîteva încăierări la ferma aia şi tribunalul a hotărît că-s un psihopat. Şi credeţi voi c-o să mă-ncontrez eu cu tribunalul? Aş, puteţi miza pe ul­timul bănuţ din buzunar că n-am s-o fac. Dacă binevoiesc să mă scoată de pe cîmpurile alea afurisite de mazăre, mă fac tot ce le doreşte inimioara, şi psihopat, şi cîine turbat ori vîrcolac, căci nu-mi pasă de n-o să mai văd sapă de plivit cît trăiesc. Aflu acum că psihopat îi cel care se bate prea mult şi preacurveşte prea mult, dar nu prea au dreptate, ce credeţi? Vreau să zic, cine-a mai auzit de vreun bărbat care să se sature de iubit? Salut, amice, cum îţi zice? Pe mine mă cheamă McMurphy şi pun rămăşag pe doi dolari că nu-mi poţi zice cîte puncte ai în mîna aia de cărţi, nu te uita. Doi dolari, ce zici? Naiba s-o ia, Sam! nu poţi şedea locului o jumătate de minut fără să mă-nghesui cu afurisitu-ţi de termometru?

Încep să-mi dau seama că numai caracterul im­portă. Convingerea politică, părerile filosofice, ori­ginea socială, credinţa religioasă nu sunt decît ac­cidente : numai caracterul rămâne după filtrările produse de anii de puşcărie ori de viaţă... N.Steinhardt — „Jurnalul fericirii.*     1949 - MALMAISON - (PRIMA ARESTARE)   In 1949, aveam 23 de ani, locuiam în Bucureşti la o bună prietenă, la primul etaj al unui imobil de pe bulevardul Dacia. Era toamna, când într-o zi, pe la orele două noaptea, au dat buzna în ca-să patru securişti în civil, cu pistoalele în mână. Cei şase locatari ai eta-jului au fost toţi adunaţi în salon şi luaţi apoi rând pe rând în camerele lor, pentru a fi prezenţi la percheziţie. Primul am fost eu. Pe măsuţa de noapte, seara înainte de culcare, pusesem cartea lui Hitler, „Mein Kampf". Avusesem peste zi o discuţie cu un prieten şi consulta-sem seara cartea pentru a vedea cine avusese dreptate. Unul din secu-rişti, răscolind patul şi trântind cartea jos, a ridicat-o şi fără să se uite la ea a pus-o din nou pe măsuţă. Apoi a luat toate cărţile din bibliotecă pe rând şi le-a scuturat, ţinându-le de coperte. Toate lucrurile din dulap au fost scoase, pipăite şi aruncate pe jos şi pe pat. În partea de sus a dulapului, pe un raft, se aflau diferite scule, un aparat vechi de radio demontat, sârme etc. Cu câteva zile înainte, ţinusem acolo un pachet cu capse şi fitil Pick-ford, pe care apoi îl dădusem mai departe. Conţinutul pachetului, plus muniţie şi alte arme şi grenade proveneau de la Fortul Bragadiru. Ajungînd cu per­cheziţia la acest raft, unul din securişti a găsit un pachet cu fitile şi capse, în ambalajul lui original militar, care rămăsese rătăcit în dulap. L-a des­făcut, examinat cu curiozitate, l-a mirosit şi neştiind ce este, imaginându-şi că aparţine radioului demontat, l-a aruncat în gră-mada de lucruri scoto­cite de pe jos. La un moment dat, unul din secu-rişti şi-a pus pistolul pe masă, lângă scaunul pe care mă aşezaseră. Cum la acea vreme eram pasio­nat de arme, mi-am dat seama că era un Bere-tta 9 mm, fără încărcător. Am făcut remarca cu voce tare şi cu oarecare mândrie că nu mă las păcă­lit de astfel de trucuri. Cu timpul aveam să mă lecuiesc de a arăta că nu sunt prost ! Când s-a terminat percheziţia la mine în cameră, am fost luat numai în cămaşă şi pantaloni între doi securişti, am coborât scările până la in­trare unde a mai apărut un al treilea şi astfel încadrat am mers pînă la o maşi-nă, oprită pe Str. Polonă, la vreo 30 de metri. Unul din agenţi s-a suit lângă şofer în faţă, iar eu între ceilalţi doi, în spate. Mi-au pus cătuşe la mâini, ochelari negri pe ochi şi unul din cei doi m-a culcat cu capul la el în poală. Am mers cam un sfert de oră, pierzînd complet simţul direc-ţiei. La un moment dat am auzit cum se deschid nişte porţi metalice, maşina a mai mers câţiva metri şi s-a oprit. Mai târziu am aflat că eram la Malmaison pe Calea Plevnei. Am fost scos din maşină şi susţinut şi dirijat de coate am mers câţiva metri pe un drum pavat. Un câine m-a adulmecat mârâind. Am urcat două-trei trepte, o uşă s-a închis în urma mea şi mi s-au scos ochelarii. În spa­tele unui birou era un civil, care mi-a cerut să-mi golesc buzuna-rele să-i dau cureaua şi pantofii. M-a pipăit de sus până jos fără să mă dezbrace şi mi-a aruncat o pereche de cipici din stofă militară kaki, mult prea mari pentru mine, murdari şi umezi. Mi s-au pus din nou ochelarii şi am fost dus pe un coridor, până în dreptul unei uşi. Au deschis-o,    m-au împins înăuntru şi mi s-au scos ochelarii. Celula avea cam 2,50 m pe 2 m. De-a lungul peretelui din stân-ga două paturi de fier suprapuse. Pe peretele din fund, un calorifer. Pa-turile erau făcute cu : saltea de paie, cearceafuri, pătură, pernă umplută cu paie şi faţă de pernă. Era foarte cald şi mirosea a motorină. Uşa era din lemn gros şi avea o vizetă.  Gardianul care mă adusese era în cămaşă şi purta şi el cipici, iar la centură îi atârna un toc de pistol. Din uşă mi-a dat instrucţiunile pe şop­tite : a început prin a-mi spune că mă aflu la „regimul tăcerii", că n-am voie să vorbesc, să cânt, să fluier sau să bat în pereţi. Peste zi n-am voie să mă culc. Numai dacă am ceva foarte important, pot bate la uşă. Când aud că se deschide uşa, să mă întorc cu spatele. Apoi a închis uşa şi a tras zăvorul. Deasupra uşii, foarte sus, celula fiind foarte înaltă, era o feres­truică care dădea pe coridor. La mijlocul plafonului atârna un bec, în per­manenţă aprins. Cu câteva zile înainte de arestare, o prietenă, Anca Tyllo, mă rugase să-i dau la reparat lănţişorul unei cruciuliţe de aur. îl reparasem şi pen­tru a nu-l pierde, fiind foarte fin, mi-l pusesem la gît împreună cu cruciu­liţa. La percheziţie scăpase neobservat. L-am scos de la gît şi l-am pus în buzunarul de ceas de la pantaloni. Nu mi l-au găsit şi după opt zile când mi-au dat drumul, i l-am dat înapoi Ancăi. La început, pe coridor, mi s-a părut a fi o linişte absolută, dar încet, încet, auzul mi s-a ascuţit şi am început să disting paşii în cipici de pâslă, uşi închizîndu-se şi deschizîndu-se, pocnituri din degete sau plesnituri din palmă. (Aşa se chemau gardienii între ei, ca să nu vorbească). Uneori au­zeam plânsete, vaiete, care erau urmate de paşi repeziţi, uşi deschise şi închise, strigăte înăbuşite şi apoi linişte. Când am fost băgat în celulă, mi s-a mai spus să mă culc cu faţa spre uşă şi cu mâinile peste pătură, ast­fel ca să mi se vadă faţa şi mîinile prin vizetă. Am adormit imediat. Mă simţeam istovit. Probabil reacţia nervoasă ! Am fost trezit de câteva ori prin bătăi uşoare în uşă, de câte ori, prin somn, mă întorceam cu faţa la perete. Cred că gardianul se uita prin vizetă la fiecare minut. Cred că la ora 5 era deşteptarea. Trebuia să-mi fac patul, apoi celulă după celulă, eram scoşi la closet. Gardianul îmi dădea o foaie de hârtie higienică şi asista cu uşa deschisă la tot ce făceam. în aceeaşi încăpere era şi o chiuvetă, unde te spălai pe mâini şi pe faţă. Prosop nu era ; foloseam o batistă pe care mi-o lăsaseră. Toate drumurile afară din celulă se făceau cu ochelarii la ochi, cu mâinile la spate şi dirijat de gardian. După toaletă şi spălat, primeam în celulă o gamelă cu surogat de cafea şi un sfert de pâine pentru toată ziua. Era pâine făcută în formă, cleioasă, după modelul rusesc. I se şi spunea bulcă rusească. O puneam pe calorifer, unde în câteva ore se în­tărea că abia o mai puteam rupe. La prânz primeam puţină supă limpede şi un polonic de mîncare : fie cartofi, fie varză, fie arpacaş, uneori cu o bucată de carne. Seara primeam numai felul doi de la prânz. Prima zi n-am băut decît cafeaua şi n-am mâncat decât pâinea. Seara am fost scos din celulă, dus într-o încăpere, aşezat pe un scaun în faţa unei măsuţe mici cu faţa spre perete. Când mi s-au scos ochelarii, am văzut în dreapta mea un colţ de birou pe care se aflau trei lămpi metalice, cu braţ flexibil şi abajur, îndreptate spre măsuţa mea. Din cauza luminii pu­ternice, dacă întorceam capul spre dreapta, nu vedeam nimic dincolo de lămpi. Spre stânga vedeam uşa prin care intrasem şi care era capitonată. Pe măsuţă era hârtie, toc şi cerneală. Vocea anchetatorului venea de din­colo de biroul pe care se aflau lămpile. în următoarele şase zile, am pier­dut complet noţiunea timpului, fiind adus în această cameră de nenumă­rate ori, apoi în subsol la bătaie şi în celulă, ciclul repetându-se fără în­trerupere zi şi noapte cu stagii de şedere diferite în aceste încăperi şi la intervale neregulate.  Uneori, când ajungeam în celulă, găseam gamela cu mâncare rece şi nici n-apucam să mănânc şi eram din nou dus la anchetă. Alteori cînd eram adus în celulă mi se spunea să mă culc că e noapte şi cum aţipeam, eram din nou luat. A şaptea zi de la arestare eram com­plet abrutizat şi adormeam în timpul anchetei. Primele anchete s-au succedat într-un ritm accelerat: cam două ore în anchetă şi apoi câte un sfert de oră în celulă. După aceea, timpul în anchetă s-a lungit... sau aşa mi s-a părut, fiind tot mai dezorientat în privinţa timpului, pe măsură ce oboseala şi lipsa de somn creşteau. În primele ore de anchetă, întrebarea „leit-motiv" care revenea siste­matic era : ce acţiune duşmănoasă ai întreprins împotriva regimului ? Ne­gând că aş fi făcut ceva ilegal, urmau întrebări despre trecutul meu, despre familie, şcoală, facultate, prieteni etc. Apoi se revenea la întrebarea primă şi totul se relua de la început. Toate răspunsurile date verbal trebuia apoi să le scriu. De fiecare dată când eram adus la anchetă, lucrurile se re­petau, astfel că am scris cât am stat la Malmaison zeci de pagini dând la infinit aceleaşi răspunsuri. Pe la jumătatea primei zile, s-a precizat obiec­tul anchetei, pe care de altfel îl bănuiam : „Ce ştiam şi cum contribuisem la activitatea de spionaj, a vărului meu George Boian", care fusese arestat în primăvara aceluiaşi an şi despre care nu se mai ştia nimic de atunci. Voi reveni mai târziu asupra acestui subiect. Mai întâi, câteva episoade din cursul anchetelor (până la precizarea o-biectului interogatoriului) şi despre care îmi mai amintesc. La un moment dat, întrebările concentrându-se asupra vieţii petrecute de mine la ţară la Ilovăţ, în Jud. Mehedinţi şi cerându-mi-se numele oamenilor de încre­dere din sat, răspunsul a fost că îmi amintesc foarte multe nume, dar nu ştiu ce să înţeleg prin „oameni de încredere". Am fost atunci trimis în celulă şi mi s-a spus că voi primi cele necesare pentru a scrie o listă cu toate numele de care îmi amintesc. Într-adevăr, peste câteva minute uşa s-a deschis, mi s-a băgat în celulă o măsuţă, un scaun, toc, hârtie şi cer­neală şi mi s-a spus să bat la uşă când voi fi terminat. Pe câteva pagini, am înşirat toate numele familiilor (bărbaţi, femei şi copii), luând casă cu casă, de la un cap la altul al satului. Când am terminat, am bătut la uşă. Gardianul a venit cu un plic şi mi-a cerut să bag paginile scrise înăuntru şi să lipesc plicul. După scurt timp am fost din nou dus la anchetă. Despre oamenii  din sat şi despre lista mea,  n-a mai fost vorba niciodată. Altădată mi s-a pus întrebarea : „Ce oameni periculoşi veneau la ta­tăl dumitale în casă ?" (Aici trebuie să fac remarca că tatăl meu murise de nouă ani iar eu la acea dată aveam 14 ani !). întrebând ce înseamnă pe­riculoşi", mi s-a spus : „oameni politici, duşmani ai clasei muncitoare !". Şi de data asta mi s-a cerut să fac o listă în celulă. Ritualul cu masa, sca­unul, tocul, hârtia şi la urmă plicul lipit, s-a repetat. Cu toate că eram încă un copil când a murit tatăl meu, îmi erau clare încă în minte, nume şi per­sonagii care ne veneau în casă pe acele timpuri. Cum tatăl meu se dedicase cu pasiune vieţii politice, am înşirat pe lista mea, nume de-a valma, de ţărănişti, liberali, legionari, oameni de stânga, de dreapta, etc... dar în capul listei am scris : Dr. Petru Groza ! ! ! (şi acest spirit de frondă ieftină, pe care cu toată teama, atunci îl practicam, mai târziu, cu experienţa puş­căriei, l-am abandonat). Nici despre această listă, nu avea să mai fie vorba niciodată în anchetă. Intr-o zi între două anchete, am fost dus la câteva uşi distanţă de celula mea, într-o celulă amenajată în frizerie. Pe stânga cum intrai, o oglindă, o chiuvetă şi un scaun de frizer. Frizerul, cu o haină scurtă albă şi cu pistol la şold. Pe peretele opus, o lozincă din litere roşii, înfipte cu ace în zid. Imposibil de descifrat ! Abia când m-au aşezat pe scaun şi am privit în oglindă am înţeles ce scria : Moarte duşmanului poporului ! Era numai la adresa celui de pe scaun, adică a arestatului, fiind scrisă invers. Dar să revin la anchetă. Când mi s-a dat de înţeles că sunt arestat în cazul Boian, am început prin a nega orice amestec. Dacă până aici ancheta decursese într-un limbaj civilizat şi comportarea fusese destul de corectă, de aci înainte avea să se schimbe. Nu s-a trecut la insulte, deoarece anche­tatorul, pe care nu-l văzusem încă niciodată la faţă, avea o limbă româ­nească aleasă şi stăpânea perfect limbajul juridic. în schimb ancheta de­venea tot mai presantă şi se făceau aluzii la metode, care mă vor face să declar adevărul, despre ceea ce făcuse Boian cu complicitatea mea. Iată pe scurt despre cazul Boian, atât cât ştiam eu la vremea aceea : G.B. primea (din nu ştiu ce surse) informaţii pe care apoi le transmitea prin intermediul unei ambasade străine, lui Nicolaie Caranfil, care se afla în Vest. O astfel de scrisoare, cu informaţii economice, politice şi despre diverse unităţi militare sovietice, mi-a încredinţat-o într-o zi, pentru a fi bătută la maşină de urgenţă. La rândul meu, am rugat-o pe prietena la care locuiam (N.Z.) şi care lucra ca dactilografă, să-mi facă acest serviciu. Totodată, vrând să-l ajut pe prietenul meu Baby Ivanovici, a mai fost bă­tută la maşină o scrisoare, dictată de el, către firma Remington din U.S.A. Era vorba de procentele reprezentanţei Remington, pe care el o moştenise de la tatăl lui, care valorau o sumă destul de importantă ce se afla în Sta­tele Unite. Din cauza războiului, legăturile reprezentanţei cu firma fuse­seră întrerupte. Baby dorea ca firma Remington, să nu pomenească într-o eventuală corespondenţă cu el, despre această sumă, pe care să i-o ţină la dispoziţie acolo. La rugămintea mea şi cu asentimentul lui Baby, Boian a acceptat, ca o dată cu scrisoarea lui cu informaţii să expedieze, pe aceeaşi cale şi această scrisoare. I-am dat scrisorile lui G.B. în cursul dimineţii, iar în aceeaşi zi, seara, el a fost arestat. Când din anchetă am înţeles că la arestare scrisorile au fost găsite asupra lui, am început prin a nega orice participare. Mi s-au pus ochelarii la ochi şi am fost condus în afara clădirii. Am simţit din nou prezenţa unui câine care m-a mirosit şi după câţiva me­tri, după ce s-a deschis o uşă, am coborât o serie de trepte înguste şi abrupte, susţinut şi dirijat de gardian. Ajuns jos, m-a izbit un miros de pivniţă umedă şi de cartofi. Fără să mi se dea ochelarii jos, mi s-a spus să-mi scot pantalonii, să mă aşez pe jos cu genunchii la gură şi să-mi cuprind picioarele cu braţele. Mi-am dat seama că în jurul meu erau mai multe per­soane. Apoi mi s-au legat mâinile cu o sfoară şi mi s-a trecut o rangă pe sub genunchi, după care, cu o mişcare bruscă am fost ridicat de capetele răngii în aer. Capetele răngii au fost aşezate pe două bare de fier care ie­şeau din perete şi astfel atârnat cu capul în jos, prezentam în cea mai avantajoasă poziţie fundul, peste care mi-au aplicat o cârpă udă. A urmat prima lovitură... cred că de ciomag. Din câte mi-aduc aminte, nu durerea loviturii era atît de mare, cât spaima. După câteva lovituri, nu multe, cred că vreo 6-7, am început să urlu. Cineva m-a întrebat dacă m-am hotărît să spun adevărul. Am spus că da. Am fost coborât din agăţătoare, dezlegat, mi-am îmbrăcat pantalonii şi am fost dus în camera de anchetă. Şedinţele din pivniţă s-au mai repetat de trei ori. Am mai fost bătut de două ori în acelaşi fel ca prima dată, numai că numărul lovitorilor s-a ridiiat la vreo 20. La a treia şedinţă din pivniţă, în timp ce mă loveau, legăturile de la mîini mi s-au desfăcut şi am rămas atârnat ca la trapez de ranga care-mi trecea pe sub genunchi. Instinctiv, cu mâinile libere, mi-am smuls ochelarii de la ochi şi am putut vedea pentru câteva clipe scena : pereţi de cărămidă netencuită şi într-un colţ, o grămadă de cartofi. Din cei trei indivizi care erau în pivniţă, unul ţinea în mână ciomagul cu care mă lovise, iar pe al­tul l-am recunoscut ca fiind unul din gardienii de pe coridorul celularului. Imediat unul din ei s-a repezit la mine înjurând şi mi-a legat brutal peste faţă o cârpă de sac udă, care se afla pe jos. Mi-a strîns-o atît de tare că mi-a rupt buza, care a început să-mi sângereze. Apoi operaţiunea a con­tinuat. A patra oară când am fost dus în beci, înainte de a mă lega pe rangă şi a mă agăţa sus, nu mi s-au mai scos pantalonii. Mi-au scos cipicii şi mi-au dat să încalţ o pereche de bocanci scorojiţi, fără şireturi şi cu câteva nu­mere mai mari ; probabil buni pentru orice picior. în timp ce-i încălţam, mi-am dat seama pe pipăite, (fiind cu ochelari la ochi) că nu aveau tocuri. Atârnat în aceeaşi poziţie cu capul în jos, au urmat o serie de lovituri la tălpi cu o rangă ; vreo zece, cred. îmi amintesc că în afara durerii pe locul unde lovea ranga şi a usturimii pe întreaga talpă a piciorului provocată de plesniturile tălpii bocancului prea larg, simţeam lovitura în ceafă şi creş­tetul capului. Şi aşa, cu şedinţele din pivniţă, alternînd cu cele din camera de anchetă, au trecut câteva zile. De aşezat pe scaun nu-mi prea venea la îndemână, iar după ultima bătaie, tălpile mi se umflaseră şi călcam greu. Nedormit de câteva zile, mai mult de abrutizare, spaima mi se atenuase, aşa că ceea ce simţeam în primul rând, era o totală extenuare. În anchetă, încet, încet, cedasem şi recunoscusem tot ceea ce ei ştiau deja. Încercasem sa spun că eu bătusem la maşină textele scrisorilor, ca s-o scot din cauză pe prietena mea N.Z. Anchetatorul intrînd în amănunte şi cerîndu-mi să-i spun exact cât timp mi-a luat dactilografiatul textelor, cum nu bătusem în viaţa mea la maşină, am dat un timp, care nu putea fi real. Apoi faptul că prietena mea la care locuiam era dactilografă, având maşină de scris acasă, i-a dus repede la adevăr. Am fost obligat să recunosc rămânând până la urmă cu o idee fixă în cap, aşa buimăcit cum eram : să spun ca atât ea, cât şi prietenul meu Ivanovici, habar nu aveau de ceea ce făcea G.B şi pe ce căi urma să trimită scrisorile. Am reuşit să rămân pe ideea asta pina la urma cum am mai spus, în toate anchetele  mereu şi mereu aceste răspunsuri, cu timpul ajunsesem să le redau, să le redactez, exact cu aceleaşi cuvinte şi aceleaşi fraze ; aşa încât la un moment dat, anchetatorul mi-a spus enervat : „Ai învăţat răspunsurile pe dinafară !" De mai multe ori în timpul anchetei, am auzit mai multe per­soane care vorbeau pe şoptite cu anchetatorul. Era şi o voce de femeie. Odată, când ancheta se oprise asupra informaţiilor cu privire la unităţile sovietice, a intervenit cu câteva întrebări o altă voce, cu un puternic ac­cent rusesc. Aveam să aflu mult mai târziu, în închisoare, că pe acea vre­me erau consilieri sovietici. Într-o altă zi (sau noapte), după ce din nou, pentru a nu ştiu câta oară, se revenise la întrebări cu privire la activitatea politică a tatălui meu, într-un moment de extenuare maximă, mi-am lă­sat capul pe masă, pătând cu sângele care-mi curgea din buza ruptă, hâr­tia de scris. M-am trezit deodată cu o mână pe umăr şi cu vocea ancheta­torului, spunându-mi : Lasă, că n-a făcut numai rău tatăl dumitale ! Am întors capul şi atunci l-am văzut prima dată la faţă pe anchetator. Părea în jur de 40 de ani, cu părul negru lucios, piele destul de închisă şi ochi verzi. Era un bărbat frumos, îngrijit îmbrăcat, iar la mână purta o chevalieră de aur. Mi-a spus să întorc capul la perete, s-a retras din nou în întuneric şi m-a avertizat că dacă vreodată îl văd pe stradă să traversez şi să plec în direcţie opusă. Mi-am dat seama că în acel moment fusese singur cu mine în cameră, iar vorbele lui mi-au adus o licărire de speranţă. In a opta zi de la arestare, dimineaţa, am fost scos pentru ultima dată la anchetă. Cum am intrat pe uşă, gardianul mi-a scos ochelarii, iar anche­tatorul mi-a spus să mă întorc cu spatele şi să-mi dau pantalonii jos. Ime­diat m-am gîndit că voia să constate în ce stare mă aflu şi cât de vizibile sunt urmele anchetei. Am făcut cu un gest destul de rapid ce mi se cerea, ririicîndu-mi imediat din nou pantalonii. Apoi m-a întrebat dacă mă mai dor tălpile. Am răspuns că nu, deşi nu era adevărat şi cînd mi-a spus să mă aşez la locul meu în faţa măsuţei, m-am îndreptat cu un pas sigur spre ea, cu toate că, la fiecare pas, simţeam junghiuri în tălpi. Bănuiam că-mi vor da drumul şi nu voiau să fie vizibile urmele tratamentului. În această ultimă şedinţă, s-a trecut din nou în revistă tot ce declara­sem de atâtea ori până atunci, însă tonul se schimbase. Între altele mi s-a spus, â propos de bătăile din pivniţă, că aceste metode nu le aparţin lor, că ei sunt împotriva acestor procedee şi că nu le-ar aplica niciodată, dacă nu le-ar cere anchetatul prin atitudinea lui duşmănoasă. După ce am fost adus înapoi în celulă, cu toate că era ziuă, mi s-a spus că am voie să mă întind pe pat.     M-am culcat şi am adormit pe loc, netrezindu-mă decât seara, scuturat de umăr de un gardian. Mi-a pus iar oche­larii şi m-a scos din celulă. Când mi i-a luat de la ochi, mă aflam în camera în care o săptămână-înainte îmi făcusem intrarea la Malmaison. Mi s-au dat cureaua, pantofii şi obiectele ce-mi fuseseră reţinute atunci. Am fost pus să semnez o declaraţie-formular prin care mă obligam să nu spun nimă­nui tot ce văzusem şi mi se întîmplase în aceste opt zile, în caz contrar, făcându-mă vinovat de divulgare de secrete de stat şi pasibil de condam­nare. Mi-am încălţat cu greu pantofii, având încă tălpile umflate. Mi s-au pus iar ochelarii şi am fost scos din clădire. Pe drum până la maşina în care m-au urcat, am simţit iar răsuflarea câinelui. De data asta eram fără cătuşe şi numai cu un singur securist lângă mine, în spate. în faţă, şoferul şi încă unul. Din nou am fost culcat cu capul în poala celui de lângă mine. După vreun sfert de oră, maşina s-a oprit. Am fost ajutat să cobor şi odată în picioare pe trotuar, mi s-au tras ochelarii de pe ochi, uşa s-a trîntit şi maşina a demarat în viteză. Eram pe Bulevardul Dacia la colţul cu strada Dimitrie Orbescu. Era ora zece seara. După cinci minute eram acasă, unde şi prietena mea se în­torsese cu câteva minute mai înainte. Fusese şi ea ridicată de acasă, în noap­tea următoare arestării mele. Ancheta ei fusese mai uşoară, fără atâta in­sistenţă şi fără maltratări. Recunoscuse că bătuse scrisorile la maşină, fără să cunoască rostul şi destinaţia lor. În aceeaşi noapte cu mine, fusese ares­tat şi B. Ivanovici. După o anchetă de trei zile, fusese eliberat. Odată acasă, prima dorinţă mi-a fost să fac o baie caldă. Spatele mi-era vânăt iar tălpile încă umflate. Durerile cedaseră locul unor mâncărimi, care urmau să mai dureze vreo câteva zile. În săptămâna care a urmat, aveam să aflu câteva lucruri, care mi-au dat explicaţia unei anu­mite comportări a anchetatorului şi care aveau să-mi ofere încă trei ani de libertate. Cu ani de zile în urmă, înainte de război, într-o noapte la Iaşi, la uşa Doctorului Gatoski, se prezintă, disperat, un tânăr. Îl roagă pe doctor să-i salveze nevasta însărcinată, care se afla acasă în stare gravă. Doctorul răspunde apelului, pleacă cu tânărul în toiul nopţii, intervine în ultimul moment şi salvează femeia de la moarte. Tânărul de la acea vreme era avocat şi se numea Grigore Burdan. Acum, în 1949, purta numele de Grigoriu Burdea, (nume conspirativ) şi era unul din cei trei atotputer­nici ai serviciilor de anchetă de la Malmaison din Calea Plevnei. Era cel care mă anchetase. Grigore Burdan era originar din regiunea Panciu şi după ani, în închisoare, aveam să cunosc mulţi deţinuţi care trecuseră prin grozăviile anchetelor lui, anchete pe lângă care, cea pe care o sufe­risem eu fusese floare la ureche. Şi, revenind acum la Dr. Gatoski (care urma să devină celebrul radiolog de mai tîrziu), el nu era altul decât ta­tăl vitreg al bunului meu prieten B. Ivanovici. Aşa se face că, în acele zile în care noi ne aflam în arest la Malmaison, Dr. Gatoski a fost anunţat de Grigore Burdan, de care nici nu-şi mai amin­tea, că B. Ivanovici va fi în curând eliberat, în amintirea binelui făcut la Iaşi. Tot în aceleaşi zile în care noi ne aflam la Malmaison, mama a primit un telefon. O voce de femeie, care nu şi-a spuse numele, i-a spus să nu fie îngrijorată, pentru că în câteva zile voi fi din nou acasă. Mama a ajuns la convingerea că în spatele acestei comunicări se afla Tutu Georgescu, care de pe atunci era bănuită a avea legături cu Securitatea. Oricum, aşa se face că ne-am trezit din nou liberi, iar primul meu con­tact cu Securitatea a fost ca un vis urât, pe care foarte repede l-am uitat. Cu lipsa de experienţă, inconştienţa şi entuziasmul tinereţii, n-am înţe­les nimic din fenomenul pe lângă care numai trecusem şi am considerat episodul încheiat. Ca mai toţi tinerii de vârsta mea din acele timpuri, eram în căutarea oricărei ocazii care mi s-ar fi oferit, ca să facem ceva împotriva regimului.  Eram plin de iluzii, de entuziasm, mă vedeam pe baricade ! Eram un adevărat „amator", frizând ridicolul prin felul în care gândeam şi vedeam lucrurile. Nici nu puteam bănui la acea vreme că abia peste câţiva ani, îmi voi începe ucenicia adevărată, nu a unei lupte active des­chise, făţişe şi eroice, ci a acelei lupte pasive, de rezistenţă fizică şi mo­rală nespectaculoasă şi lipsită de glorie, dusă în întunericul temniţelor, alături de mii şi mii de alţi deţinuţi. Numai după un număr bun de ani petrecuţi în închisori, amatorismul meu a făcut loc încet, încet, unui ade­vărat „profesionism", dacă aş putea să-l numesc aşa.  

1   Să ne închipuim că noi doi am sta într-o încăpere liniştită, cu vedere spre grădină, sporovăind şi sorbind din ceştile cu ceai verde, povestind ceva care s-a întâmplat cu multă vreme în urmă, iar eu ţi-aş spune: „După-amiaza când l-am cunoscut pe cutare… a fost cea mai frumoasă după-amiază din viaţa mea şi cea mai nefericită, în acelaşi timp”. Îmi imaginez că ai pune jos ceaşca şi ai întreba: „Ei bine, cum a fost de fapt? Cea mai frumoasă, sau cea mai nefericită? Pentru că nu se poate să fi fost amândouă!” În mod normal, aş râde singură de mine şi ţi-aş da dreptate. Dar adevărul e că după-amiaza când l-am cunoscut pe domnul Tanaka Ichiro a fost cea mai frumoasă şi cea mai nefericită din viaţa mea. Îl găseam fascinant, în asemenea măsură încât şi mirosul de peşte al mâinilor lui era un fel de parfum. Dacă nu l-aş fi cunoscut, sunt sigură că n-aş fi devenit gheişă. Nu m-am născut şi nu am fost crescută pentru a deveni gheişă în Kyoto. Nici măcar nu m-am născut la Kyoto. Sunt fiica unui pescar din Yoroido, un orăşel de pe coasta Mării Japoniei. În toată viaţa mea, n-am povestit la mai mult de o mână de oameni despre Yoroido, sau despre casa în care am crescut, sau despre mama şi tatăl meu, sau despre sora mea mai mare – şi cu siguranţă n-am povestit nimic despre cum am devenit gheişă, sau ce înseamnă să fii gheişă. Cei mai mulţi oameni preferă să-şi păstreze fanteziile despre cum mama şi bunica mea au fost gheişe, şi cum am învăţat să dansez de cum am fost înţărcată şi aşa mai departe. De fapt, acum mulţi ani, tocmai îi turnam o ceaşcă de ceai unui bărbat când el a menţionat din întâmplare că fusese la Yoroido cu doar câteva zile în urmă. Ei bine, m-am simţit cum trebuie să se simtă o pasăre după ce a traversat în zbor oceanul şi dă peste o altă fiinţă care-i cunoaşte cuibul. Am fost atât de surprinsă, că nu m-am putut opri să nu exclam: — Yoroido! Acolo am crescut! Bietul om! Pe chipul lui s-a abătut cea mai izbitoare schimbare de expresie. Se străduia din răsputeri să zâmbească, însă nu îi reuşea deloc, pentru că nu-şi putea şterge uluirea de pe chip. — Yoroido? a spus el. Nu poţi vorbi serios. Cu mult timp în urmă mi-am compus un zâmbet foarte exersat, pe care-l numesc „zâmbetul Noh”, pentru că seamănă cu o mască Noh, ale cărei trăsături sunt înmărmurite. Avantajul lui este că bărbaţii îl pot interpreta cum doresc; îţi închipui, cred, cât de des mi-a fost de ajutor. Am hotărât să-l folosesc chiar atunci şi, bineînţeles, a funcţionat. El a răsuflat adânc şi a pus jos ceaşca de sake pe care i-o turnasem, apoi a izbucnit într-un râs copios, care sunt sigură că era în cea mai mare parte provocat de uşurare. — Ce idee! a spus, scoţând încă un hohot de râs. Tu, să creşti într-o fundătură ca Yoroido! E ca şi cum ai face ceai într-o găleată! De asta eşti atât de amuzantă, Sayuri-san. Uneori aproape că mă faci să cred că glumele tale sunt adevărate. Nu-mi face prea multă plăcere să mă gândesc la mine însămi ca fiind ceai făcut într-o găleată, dar mi se pare că, într-un anumit fel, e adevărat. În definitiv, chiar am crescut în Yoroido şi nimeni nu poate pretinde că ar fi un loc fermecător. Aproape nimeni nu-l vizitează. Cât despre cei care locuiesc acolo, nu au niciodată ocazia să-l părăsească. Probabil că te întrebi cum am ajuns eu să-l părăsesc. Chiar aşa începe povestea mea.   * * *   În micul nostru sat de pescari numit Yoroido, trăiam în ceea ce se chema o „casă cherchelită”. Fusese construită lângă o stâncă mereu bătută de vântul dinspre ocean. În copilărie mi se părea că oceanul suferă de o răceală îngrozitoare, pentru că respira şuierat şi uneori strănuta din rărunchi – ceea ce putea însemna că fuseserăm izbiţi de o pală de vânt, care împroşcase în jur o mulţime de stropi. Am hotărât că micuţa noastră casă trebuie să se fi simţit jignită de oceanul care-i strănuta din când în când în faţă şi se lăsase pe spate, încercând să se ferească. Probabil că s-ar fi prăbuşit dacă tata n-ar fi cioplit un lemn dintr-o veche barcă de pescuit ca să-i proptească streaşina, lucru care făcea casa noastră să arate ca un bătrân cherchelit care se sprijinea într-o cârjă. În casa cherchelită am dus o viaţă oarecum anapoda. Şi asta pentru că, încă din fragedă copilărie, semănam atât de mult cu mama, şi aproape deloc cu tata şi cu sora mea cea mare. Mama spunea că e din pricină că eram plăsmuite la fel, ea şi cu mine – şi e adevărat că amândouă aveam acelaşi gen de ochi stranii, cum rar mai poţi vedea în Japonia. În loc să fie cafeniu închis, ca ai tuturor, ochii mamei mele erau de un cenuşiu translucid, iar ai mei sunt exact la fel. Când eram mică, i-am spus mamei că sunt convinsă că cineva i-a făcut o gaură în ochi şi toată cerneala s-a scurs din ei, lucru care i s-a părut foarte amuzant. Ghicitoarele spuneau că are ochi de o culoare atât de palidă pentru că personalitatea ei e făcută cu prea multă apă, atât de multă încât celelalte elemente abia dacă mai sunt prezente – şi de aceea, spuneau ele, trăsăturile ei nu se potrivesc una cu alta. Oamenii din sat spuneau că ar fi trebuit să fie nespus de atrăgătoare, pentru că părinţii ei aşa fuseseră. Ei bine, piersica are un gust minunat şi la fel şi ciuperca, dar nu le poţi pune una lângă alta; aceasta era farsa teribilă pe care i-o jucase natura. Avea buzele pline ale mamei ei, dar şi fălcile proeminente ale tatălui, ceea ce dădea impresia unei picturi delicate aşezate într-o ramă prea greoaie. Iar frumoşii ei ochi cenuşii erau tiviţi de gene dese, care trebuie să fi arătat impunător pe faţa tatălui ei, însă care pe ea o făceau să pară tot timpul uimită. Mama spunea mereu că se măritase cu tata pentru că personalitatea ei avea prea multă apă, iar a lui era făcută cu prea mult lemn. Cei care-l cunoşteau pe tata înţelegeau imediat ce voia să spună. Apa curge repede dintr-un loc într-altul şi găseşte întotdeauna o crăpătură prin care să se scurgă. Lemnul, pe de altă parte, se ţine bine de pământ. În cazul tatălui meu, acesta era un lucru bun, pentru că era pescar, iar un bărbat cu mult lemn în personalitatea sa se simte în largul lui pe mare. De fapt, tata se simţea mai tihnit pe mare decât în oricare alt loc şi niciodată nu se îndepărta prea mult de ea. Mirosea a mare chiar şi după ce se spăla. Când nu pescuia, stătea pe podea în camera întunecoasă din faţă şi repara vreun năvod. Iar dacă năvodul ar fi fost o creatură adormită, nici n-ar fi trezit-o, la viteza cu care lucra. Tot ce făcea, făcea la fel de încet. Chiar şi atunci când îşi lua o expresie concentrată, puteai să alergi afară şi să goleşti cada de baie în timpul cât îi trebuia lui să-şi reaşeze trăsăturile. Faţa lui era foarte ridată şi în fiecare rid ascunsese o grijă sau alta, aşa că parcă nici nu mai era faţa lui, ci mai degrabă un copac cu cuiburi de păsări pe fiecare ramură. Trebuia să se lupte permanent s-o controleze şi părea mereu epuizat de efort. Când aveam şase sau şapte ani, am aflat despre tata ceva ce nu ştiusem până atunci. Într-o zi l-am întrebat: „Tati, de ce eşti aşa de bătrân?” A ridicat din sprâncene, până când ele au ajuns să arate ca două umbrele deasupra ochilor lui. Apoi a răsuflat adânc, a clătinat din cap şi a spus: „Nu ştiu”. Când m-am întors către mama, mi-a aruncat o privire care însemna că o să-mi răspundă ea la întrebare cu alt prilej. A doua zi, fără o vorbă, m-a luat şi am coborât dealul către sat, apoi pe o potecă prin pădure, către cimitir. M-a condus la trei morminte dintr-un colţ, cu trei pietre de mormânt albe, mult mai înalte decât mine. De sus până jos erau acoperite de caractere negre, cu aspect sumbru, dar nu mersesem îndeajuns de multă vreme la şcoala din sat ca să ştiu unde se termină unul şi unde începe celălalt. Mama a arătat către ele şi a spus: „Natsu, soţia lui Sakamoto Minoru”. Sakamoto Minoru era numele tatei. „Moartă la douăzeci şi patru de ani, în cel de-al nouăsprezecelea an al dinastiei Meiji.” Apoi a arătat către următorul: „Jinichiro, fiul lui Sakamoto Minoru, mort la şase ani, în cel de-al nouăsprezecelea an al dinastiei Meiji”, şi către cel de-al treilea, care era identic, cu excepţia numelui, Masao, şi a vârstei, care era de trei ani. Mi-a luat ceva timp ca să înţeleg că tata mai fusese însurat o dată, cu multă vreme în urmă, şi că întreaga lui familie murise. Nu după multă vreme m-am întors la mormintele acelea şi am descoperit că tristeţea e un lucru foarte greoi. Trupul meu cântărea dublu faţă de cât cântărise cu o clipă înainte, de parcă mormintele mă trăgeau în jos, către ele.   * * *   Cu toată apa şi tot lemnul, cei doi ar fi trebuit să intre în armonie şi să aducă pe lume copii dăruiţi cu îmbinarea corectă a elementelor. Sunt sigură că a fost o surpriză pentru ei că s-au ales cu câte unul din fiecare. Pentru că nu numai că eu semănam cu mama şi-i moştenisem ochii atât de neobişnuiţi; sora mea, Satsu, îi semăna tatălui nostru atât cât putea cineva să-i semene. Satsu era cu şase ani mai mare decât mine şi, desigur, fiind mai mare, putea face lucruri pe care eu nu le puteam face. Dar Satsu avea calitatea remarcabilă de a face totul ca şi când ar fi fost, de fiecare dată, un accident. De exemplu, dacă îi cereai să toarne un castron de supă din oala de pe plită, reuşea s-o facă, dar părea că o vărsase în castron din pură întâmplare. O dată chiar s-a tăiat într-un peşte, şi nu cu cuţitul cu care-l curăţa. Ducea un peşte înfăşurat în hârtie, urcând dealul dinspre sat, când a alunecat şi peştele i s-a prelins pe picior în aşa fel încât a tăiat-o cu o aripioară. Poate că părinţii noştri ar fi avut şi alţi copii în afară de Satsu şi de mine, mai ales că tata spera să aibă un băiat cu care să iasă la pescuit. Dar când eu aveam şapte ani, mama s-a îmbolnăvit foarte rău, de ceva care probabil era cancer osos, deşi la vremea aceea n-aveam idee ce se întâmplă. Singura ei scăpare de suferinţă era somnul şi curând a început să se comporte ca o pisică – adică să doarmă aproape tot timpul. Lunile treceau, şi ea dormea mereu, şi curând începu să geamă de fiecare dată când se trezea. Ştiam că ceva se schimbă rapid pe dinăuntrul ei, dar, pentru că personalitatea ei avea atâta apă, lucrul ăsta nu mi se părea îngrijorător. Uneori slăbea în câteva luni, dar se întrema la fel de rapid. Însă pe când împlinisem nouă ani, oasele feţei ei începuseră să devină proeminente, apoi nu s-a mai îngrăşat niciodată la loc. Nu mi-am dat seama că apa se scurgea din ea din cauza bolii. La fel cum algele marine sunt îmbibate cu apă, înţelegi tu, dar devin casante atunci când se usucă, mama pierdea din ce în ce mai mult din propria esenţă. Apoi, într-o după-amiază când stăteam pe podeaua gloduroasă a camerei noastre întunecoase, cântând unui greier pe care-l găsisem de dimineaţă, am auzit o voce de la uşă: — Hei! Deschideţi! Sunt doctorul Miura! Doctorul Miura venea la noi în sat în fiecare săptămână şi începuse să urce dealul ca s-o viziteze pe mama de când ea se îmbolnăvise. Tata era acasă în acea zi, fiindcă venea furtună mare. Stătea pe locul obişnuit de pe podea, cu mâinile lui mari, ca doi păianjeni, încurcate într-un năvod. Dar s-a oprit o clipă pentru a-şi aţinti privirea asupra mea, ridicând un deget. Asta însemna că voia să deschid eu uşa. Doctorul Miura era un om foarte important – sau cel puţin aşa credeam noi în sat. Studiase la Tokio şi mergea vorba că ştie mai multe caractere chinezeşti decât oricine altcineva. Era mult prea mândru ca să ia în seamă o creatură ca mine. Când i-am deschis uşa, şi-a scos pantofii şi a păşit în casă trecând pe lângă mine. — Ei, Sakamoto-san, i-a spus tatălui meu, ce-aş vrea să am şi eu viaţa dumitale, la pescuit pe mare toată ziua. Ce minunat! Şi în zilele furtunoase te odihneşti. Văd că soţia dumitale doarme, continuă el. Ce păcat. Mă gândeam s-o examinez. — Da? spuse tatăl meu. — Săptămâna viitoare n-o să vin, să ştii. Nu vrei s-o trezeşti? Tata şi-a descurcat încet mâinile din năvod, dar în cele din urmă s-a ridicat. — Chiyo-chan, mi-a spus el, adu-i doctorului o ceaşcă de ceai. Pe vremea aceea, numele meu era Chiyo. Nu aveam să devin cunoscută sub numele meu de gheişă, Sayuri, decât peste mulţi ani. Tata şi doctorul s-au dus în cealaltă cameră, unde dormea mama. Am încercat să ascult la uşă, dar n-o auzeam decât pe mama gemând, şi nimic din ce spuneau ei. Mi-am făcut de lucru cu ceaiul şi curând doctorul a ieşit, frecându-şi mâinile, cu o expresie foarte gravă. Tata a ieşit şi el, apoi amândoi s-au aşezat la masa din mijlocul încăperii. — A venit vremea să-ţi spun ceva, Sakamoto-san, începu doctorul Miura. Trebuie să vorbeşti cu una din femeile din sat. Poate cu doamna Sugi? Roag-o să facă o rochie nouă şi frumoasă pentru soţia dumitale. — Nu am bani, domnule doctor, a spus tata. — Cu toţii am sărăcit în ultima vreme. Înţeleg ce spui. Dar i-o datorezi soţiei dumitale. N-ar trebui să moară în rochia aceea jerpelită pe care o poartă. — Deci o să moară curând? — În câteva săptămâni, poate. Are dureri cumplite. Moartea va fi o uşurare. După asta, nu le-am mai auzit vocile, pentru că în urechi îmi vibra un zgomot ca aripile unei păsări speriate. Poate că era inima mea, nu ştiu. Dar dacă ai văzut vreodată o pasăre închisă în sala mare a unui templu, căutând o cale de scăpare, ei bine, asta se întâmpla în mintea mea. Nu mă gândisem niciodată că mama nu avea să trăiască în continuare, chiar aşa bolnavă. N-o să-ţi spun că nu mă întrebasem niciodată ce s-ar întâmpla dacă ea ar muri; mă întrebasem, la fel cum mă întrebasem ce s-ar întâmpla dacă un cutremur ne-ar înghiţi casa. Viaţa n-ar putea continua după un asemenea eveniment. — Credeam că o să mor eu primul, spuse tata. — Eşti un om bătrân, Sakamoto-san. Dar eşti sănătos. Ai mai putea să trăieşti patru sau cinci ani. O să-ţi las nişte pastile pentru soţia dumitale. Poţi să-i dai două o dată, dacă trebuie. Au mai vorbit o vreme despre pastile, apoi doctorul Miura a plecat. Tata a mai stat în tăcere multă vreme, cu spatele la mine. Nu purta cămaşă, ci doar pielea lui atârnândă; cu cât mă uitam mai mult la el, cu atât mi se părea că e pur şi simplu un ciudat amalgam de forme şi texturi. Şira spinării lui era ca un rând de cioturi. Capul, cu pete decolorate, părea un fruct lovit. Braţele erau nişte beţe înfăşurate în piele veche, atârnând din două umflături. Dacă mama murea, cum puteam să continui să trăiesc în aceeaşi casă cu el? Nu voiam să-l părăsesc; dar, fie că era acolo, fie că nu, casa avea să fie la fel de goală după ce mama o părăsea. În cele din urmă, tata mi-a rostit numele în şoaptă. M-am dus lângă el şi am îngenuncheat. — Ceva foarte important, spuse el. Expresia lui era mai sumbră ca de obicei, cu ochii rotindu-i-se în orbite ca şi când i-ar fi scăpat de sub control. M-am gândit că încerca să-mi spună că mama avea să moară în curând, dar el n-a spus decât: — Du-te în vale, în sat. Adu nişte tămâie pentru altar. Micul nostru altar budist se odihnea pe o ladă veche, lângă intrarea în bucătărie; era singurul lucru cu adevărat de valoare din casa noastră cherchelită. În faţa unei sculpturi grosolane a lui Amida, Buddha Paradisului de Apus, stăteau micile tăbliţe mortuare negre, care purtau numele budiste ale strămoşilor morţi. — Dar, tată… asta-i tot? Am sperat că o să-mi răspundă, dar n-a făcut decât un gest care însemna că trebuie să plec.

... Să ucizi o pasăre cântătoare TO KILL A MOCKINGBIRD 1960       Îmi închipui că şi oamenii legii au fost cândva copii CHARLES LAMB       PARTEA ÎNTÂI     1   Frate‑meu Jem mergea pe treisprezece ani când şi‑a fracturat rău de tot braţul, de la cot. După ce s‑a vindecat şi după ce temerile că n‑o să mai poată juca fotbal niciodată i s‑au risipit, mai că‑şi uitase neca­zul. Rămăsese el cu stânga puţin mai scurtă decât dreapta şi, când sta în picioare sau când mergea, palma făcea unghi drept cu trupul, iar polica­rul cădea paralel cu coapsa, dar lui puţin îi păsa, de vreme ce asta nu‑l împiedica să paseze şi să şuteze. După ani şi ani, când ne puteam îngădui să răscolim trecutul, am reve­nit nu o dată asupra împrejurărilor care duseseră la accident. Eu sus­ţi­neam că Ewellii fuseseră pricina, dar Jem, cu patru ani mai mare decât mine, pretindea că totul începuse cu mult înainte. Anume, din vara ace-ea când venise la noi Dill şi ne‑a dat ideea să‑l stârnim pe Bau Radley din bârlogul lui. Dacă e s‑o luăm de la Adam, i‑am răspuns eu, atunci de vină este Andrew Jackson. Dacă generalul Jackson nu i‑ar fi alungat pe indienii creek în susul pârâului, Simon Finch n‑ar fi vâslit niciodată spre izvoa­rele Alabamei, şi atunci cine ştie unde am mai fi trăit? Fiind mult prea mari ca să mai lămurim lucrurile cu ajutorul pumnilor, i‑am cerut păre­rea lui Atticus. Şi tata ne‑a spus că avem dreptate amândoi. Ca oameni din Sud ce eram, a nu ne şti strămoşii iluştri care să fi luat parte, într‑o tabără sau alta, la bătălia de la Hastings constituia, pentru unii membri ai familiei noastre, o mare ocară. Nu‑l aveam decât pe Simon Finch, doftor şi negustor de blănuri din Cornwall, a cărui evlavie era întrecută doar de zgârcenie. În Anglia, prigonirea celor ce‑şi ziceau metodişti de către fraţii lor mai liberali îl mâniase pe Simon din cale‑afară, şi cum îşi zicea şi el metodist, şi‑a croit drum peste Atlantic până la Philadelphia, de acolo a trecut în Jamaica, apoi la Mobille, iar de acolo, mai departe în sus, până la Saint Stephens. Credincios poveţelor lui John Wesley de a nu cădea în păcatul pălăvrăgelii atunci când cum­pă­ra şi vindea, Simon făcu avere practicând medicina, înde­letnicire care însă îl umplea de teama ca nu cumva să cadă în ispită şi să nesocoteas­că vrerea Domnului, bunăoară împodobin­du‑se cu aur sau îmbrăcân­du‑se în veşminte bogate. Astfel că, dând Simon uitării poveţele dascălu­lui său cu privire la stăpânirea vremelnicelor bunuri omeneşti, şi‑a cum­părat trei sclavi şi, cu ajutorul lor, şi‑a durat gospodărie pe malurile râu­lui Alabama, la vreo patruzeci de kilometri mai sus de Saint Stephens. O singură dată s‑a mai întors la Saint Stephens, ca să‑şi ia nevastă, şi cu ea întemeie o spiţă în care precumpăneau fetele. Simon trăi până la a­dânci bătrâneţe şi muri bogat. Se‑ncetăţenise obiceiul ca bărbaţii din familie să se statorni­cească pe proprietatea lui Simon sau Debarcaderul lui Finch, cum i se mai spunea, unde trăiau, din cultivarea bumbacului. Debarcaderul, deşi modest în com­pa­raţie cu adevăratele imperii dimprejur, producea toate cele necesa­re traiului, în afară de gheaţă, făină de grâu şi felurite articole de îmbră­că­minte, pe care le aduceau vasele fluviale de la Mobile. Cu neputincioasă furie ar fi urmărit Simon scărmăneala din­tre Nord şi Sud, care‑i despuiase pe urmaşii săi de tot, în afară de pământ, ceea ce n‑a împiedicat însă ca tradiţia de a trăi pe această proprietate să se păstreze neştirbită până târziu, în veacul douăzeci, când tatăl meu, At­ticus Finch, s‑a dus la Montgomery să studieze dreptul, iar fratele lui mai tânăr la Boston să înveţe medicina. Sora lor, Alexandra, e singura dintre Finchi care a rămas la Debarcader; a luat un bărbat ursuz, care mai toată vremea şi‑o petrecea tolănit în hamac pe malul râului, cu ochii la undiţele lui. Când a fost primit în barou, tata s‑a întors la Maycomb şi s‑a apucat de avocatură. Maycomb, care se află la vreo douăzeci şi ceva de mile spre răsărit de Debarcaderul lui Finch, era reşedinţa comitatului Maycomb. Bi­roul lui Atticus de la tribunal nu avea decât un cuier de pălării, o scui­pătoare, o tablă de şah şi un Cod al statului Alabama, neatins. Primii lui doi clienţi au fost în acelaşi timp ultimii doi oameni executaţi prin spân­zurătoare în închisoarea comitatului Maycomb. Atticus îi rugase stărui­tor să profite de generozitatea statului, care le îngăduia să se recunoască vinovaţi de crimă nepremeditată, ca să scape cu viaţă, dar ei erau din neamul Haverford, ceea ce în comitatul Maycomb era totuna cu a fi sărac cu duhul. Haverforzii, care‑i făcuseră de petrecanie celui mai destoinic potcovar din Maycomb pentru că reţinuse fără motiv întemeiat o iapă, avuseseră imprudenţa să comită nelegiuirea în prezenţa a trei martori şi, pe deasupra, să susţină că afirmaţia „asta‑merita‑porcul‑de‑câine" era o apărare suficient de bună pentru oricine. S‑au încăpăţînat, deci, să se apere şi să nu se recunoască vinovaţi de omor nepremeditat, aşa că Atti­cus n‑a fost în stare să facă pentru clienţii săi aproape nimic altceva de­cât să asiste la plecarea lor dintre cei vii, întâmplare de unde s‑a şi tras, probabil, antipatia profundă a tatei pentru practica dreptului penal. În primii cinci ani petrecuţi la Maycomb, Atticus a dus, mai presus de orice, politica strângerii curelei; apoi, timp de mai mulţi ani, şi‑a cheltuit câştigul cu educaţia fratelui său. John Hale Finch era cu zece ani mai tânăr decât tata şi se apucase de me­dicină într‑un moment când cultivarea bumbacului nu mai era rentabilă; după ce însă l‑a pus pe picioare pe unchiul Jack, Atticus a început să câştige binişor cu avocatura. Îi plăcea la Maycomb, căci se născuse şi crescuse în comitat; cunoştea oamenii, oamenii îl cunoşteau, iar datorită râvnei lui Simon Finch era înrudit, prin legături de sânge sau de alianţă, cu aproape toate familiile din oraş.     Maycomb era un orăşel vechi, dar de când îl ţin minte arăta ca un târg îmbătrânit, obosit. Când ploua, străzile se transformau într‑o mâzgă roşie; iarba năpădise trotuarele, tribunalul din piaţă cădea în ruină. Pe atunci, era parcă mai cald decât acum: vara, turbau câinii de zăduf; în piaţă, catâri costelivi înhămaţi la carele cu coviltir adăstau gonind muş­tele, la umbra înăbuşitoare a ste­jarilor de Virginia. Dimineaţa pe la nouă, gulerele scrobite ale bărbaţilor erau fleşcăite. Doamnele luau o baie îna­in­te de amiază, alta după somnul de la ora trei, iar pe înserat arătau ca nişte prăjituri cu glazură de sudoare, pudrate cu talc parfumat. Pe vremea aceea, oamenii se mişcau agale. Străbăteau piaţa şi, cu paşi legănaţi, intrau şi ieşeau fără nici e grabă din prăvăliile înşirate în jurul ei. Ziua avea tot douăzeci şi patru de ore, dar părea mai lungă. Ni­meni nu era grăbit, fiindcă nimeni nu avea unde se duce, nu avea nimic de cumpărat şi nici cu ce să cum­pere, n‑avea ce vedea dincolo de hotare­le comitatului Maycomb. În schimb, pentru unii, epoca aceea era plină de un optimism nedesluşit: comitatul Maycomb aflase nu de mult că nu avea a se teme de altceva în afară de însuşi sentimentul de teamă. Locuiam pe strada principală a cartierului de vile – Atticus, Jem şi cu mine, plus Calpurnia, bucătăreasa noastră. Jem şi cu mine eram mulţu­miţi de tata: se juca cu noi, ne citea şi ne trata cu blândă indiferenţă. Cu totul altfel era Calpurnia. Era colţuroasă şi ciolănoasă, mioapă, căta saşiu şi avea palma lată cât scândura de la pat şi de două ori mai tare. Mereu mă gonea din bucătărie şi mă întreba de ce nu mă port frumos cu Jem, deşi ştia că el e mai mare decât mine, şi mă striga să viu numaidecât acasă tocmai când mi‑era lumea mai dragă. Conflictele noastre erau epice şi inegale: Calpurnia ieşea totdeauna biruitoare, mai ales pentru bunul mo­tiv că Atticus îi ţinea totdeauna partea. Slujea la noi în casă de când se născuse Jem, iar eu i‑am răbdat prezenţa tiranică de când mă ştiu pe lume. Mama murise când aveam doi ani, aşa că nu i‑am simţit lipsa nicio­da­tă. Era născută Graham, din Montgomery, şi Atticus o cunoscuse când l‑au ales pentru întâia oară în corpul legislativ al statului. Era pe atunci om între două vârste, iar ea – cu cinci­sprezece ani mai tânără. Jem s‑a născut după primul an de căsni­cie; eu am venit pe lume patru ani mai târziu, iar după alţi doi, mama a murit subit de un atac de ini­mă. Era, zice‑se, lucru obişnuit în familia ei. Nu ştiu dacă am suferit, dar Jem cred că da: o ţinea bine minte şi, câteodată, în toiul jocului, numai ce‑l auzeam suspinând adânc, după care se ducea să se joace de unul singur în spatele garajului. Şi se‑nţelege că, ori de câte ori îl apuca, mă feream să‑l sâcâi. Când mergeam pe şase ani, iar Jem pe zece, hotarele înăuntrul căro­ra aveam voie să ne jucăm vara (şi care se întindeau până unde răzbătea glasul Calpurniei) erau reşedinţa doamnei Henry Lafayette Dubose, cu două curţi mai la nord de a noastră, şi proprietatea Radley, cu trei curţi mai la sud. Până atunci nu ne‑ncercase niciodată ispita să le depăşim: în casa Radleyilor locuia „cineva" pe care noi nu‑l cunoşteam, dar a cărui simplă evocare era suficientă ca să ne facă să fim cuminţi zile în şir; cât despre doamna Dubose, era necuratul în persoană. Ispita avea totuşi să ne‑ncerce, în vara când a venit Dill. Într‑o zi, dis‑de‑dimineaţă, când tocmai începeam joaca în curtea din dos, Jem şi cu mine am auzit un zgomot în ograda vecină, cam dinspre straturile de varză ale domnişoarei Rachel Haverford. Ne‑am apropiat de gardul de sârmă ghimpată să vedem dacă nu cumva era vreun căţeluş – şoricarul domnişoarei Rachel tocmai trebuia să nască – şi, când colo, dăm peste o mogâldeaţă care şedea pe vine şi se uita la noi. Aşa cum stătea, nu era mai înalt decât verzele. Ne‑am uitat şi noi la el, până ce i s‑a descleştat gura: — Hei! — Hei tu, i‑a răspuns Jem amical. — Mă cheamă Charles Baker Harris. Ştiu să citesc. — Ei, şi ce‑i cu asta? i‑am răspuns eu. — Credeam c‑o să vă pară bine că ştiu să citesc. Dacă aveţi nevoie să citiţi ceva, pot să vă citesc eu... — Da' câţi ani ai tu, îl întrebă Jem, patru‑jumate? — Ba merg pe şapte! — Atunci, nu mai fă pe grozavul. Scout, îl lămuri Jem arătându‑mă cu degetul, ştie să citească de când s‑a născut, şi încă nu merge la şcoa­lă. Arăţi cam pirpiriu pentru şapte ani. — Sunt pirpiriu, da' mare, zise el. Ca să‑l vadă mai bine, frate‑meu îşi trecu mâna prin părul care‑i că­dea pe frunte: — De ce nu vii încoace, Charles Baker Harris? Doamne sfin­te, ce mai nume! — Nu‑i mai caraghios decât al tău. Mătuşa Rachel zice că pe tine te cheamă Jeremy Atticus Finch. Jem se încruntă. — Sunt destul de mare pentru numele meu. Al tău e mai lung decât tine. Cu un picior mai lung, pun prinsoare! — Ai mei îmi spun Dill, ne informă noul venit, căutând să se strecoa­re pe sub gard. — Mai bine‑ai încerca să treci pe deasupra, decât pe dede­subt, l‑am povăţuit eu. De unde eşti? Dill era din oraşul Meridian, statul Mississippi: îşi petrecea vara la mătuşa lui, domnişoara Rachel, şi de‑acum încolo avea să vină în fiecare vară la Maycomb. Familia lui era de fel din comitatul Maycomb; mai­că‑sa, care lucra în atelierul unui foto­graf din Meridian, trimisese poza lui la un concurs de frumuseţe pentru copii şi câştigase cinci dolari. Ba­nii îi dăduse lui Dill, care i‑a cheltuit ducându‑se de douăzeci de ori la cinema. — Aici n‑avem cinema, numai din când în când câte‑un film cu Isus, la tribunal, zise Jem. Ai văzut vreunul bun? Dill văzuse Dracula, şi această descoperire îl făcu pe Jem să se uite la el cu oarecare consideraţie. „Ia povesteşte‑ni‑l", l‑a invitat. Năstruşnică fiinţă mai era Dill. Avea pantalonaşi scurţi de olandă al­bastră, prinşi cu nasturi de cămaşă, părul alb ca zăpada, acoperindu‑i creştetul ca puful de raţă; era cu un an mai mare decât mine, dar îl în­treceam cu un cap. În timp ce ne‑nşira istoria aceea de demult, ochii lui albaştri ba se luminau, ba se întunecau; râdea spontan şi fericit; şi mai avea obiceiul să se tragă de moţul care‑i atârna în mijlocul frunţii. După ce Dill, aşadar, l‑a făcut praf şi pulbere pe Dracula, iar Jem a găsit că filmul pare mai bun decât cartea, l‑am întrebat pe noul venit unde era tatăl lui: — Nu ne‑ai spus nimic despre el. — N‑am tată. — A murit? — Nu... — Păi, dacă n‑a murit, înseamnă că ai, nu‑i aşa? Dill a roşit, iar Jem mi‑a pus în vedere să‑mi ţin gura, ceea ce cons­tituia un semn neîndoielnic că Dill fusese cântărit şi găsit acceptabil. Vara s‑a scurs apoi în obişnuitele distracţii. Obişnuitele di­stracţii – asta vrea să spună că ne reparam „casa din copaci", înjghebată între cei doi uriaşi platani gemeni din curtea din dos, ne vânzoleam fără rost şi reluam repertoriul nostru de drame întemeiat pe operele lui Olliver Optic, Victor Appleton şi Edgar Rice Burroughs. Am avut noroc cu Dill în pri­vinţa asta. El a interpretat rolurile actorilor de caracter care până atunci cădeau sistematic în seama mea – adică maimuţa din Tarzan, domnul Crabtree din Băieţii Rover, domnul Damon din Tom Swift. Aşa ne‑am obişnuit să vedem în Dill un mic Merlin, cu mintea dol­dora de idei, pla­nuri excentrice, dorinţe stranii şi fantezii care de care mai năstruşnice. Dar pe la sfârşitul lui august, repertoriul nostru secătuise de atâta repetare, şi atunci ne‑a dat Dill ideea să‑l scoatem pe Bau Radley din bârlogul lui. Proprietatea Radleyilor îl fascina pe Dill. Cu toate avertis­mentele şi explicaţiile noastre, exercita asupra lui o atracţie ca aceea pe care luna o exercită asupra apei, dar nu‑l atrăgea niciodată dincolo de felinarul de la colţ, aflat la respectuoasă depărtare de poarta Radleyilor. Acolo, cu bra­ţul petrecut în jurul stâlpului celui gros, stătea privind şi chibzuind. Proprietatea Radleyilor era în spatele casei noastre şi forma un ieşind în formă de curbă pronunţată. Dacă de la noi apucai spre miazăzi, te pomeneai în faţa verandei; trotuarul cotea şi o lua de‑a lungul curţii lor. Casa scundă, cu verandă mare în faţă şi obloane verzi, fusese albă când­va, dar se adumbrise de mult, ajungând, aidoma curţii dimprejur, cenu­şie ca ardezia. Peste streaşina verandei spânzurau bucăţi de şindrilă pu­trezite de ploaie; stejarii opreau razele soarelui. Ca un paznic beat, rămă­şi­ţele unui stâlp străjuiau curtea din faţă – o curte niciodată curăţată – unde bălăriile creşteau în voia lor. În casă trăia un strigoi cumplit. Oamenii erau încredinţaţi că există, dar Jem şi cu mine nu‑l văzusem niciodată. Ziceau că iese în nopţile fără lună şi trage cu ochiul pe la ferestre. Când îngheţau azaleele din pricina gerului, toţi erau convinşi că le atinsese suflarea strigoiului. Toate mă­run­tele nelegiuiri săvârşite pe ascuns la Maycomb i se puneau în seamă. Într‑un rând, oraşul a fost cutremurat de un şir de sinistre întâmplări nocturne: puii de găină şi animalele de casă ale oamenilor au fost găsite căsăpite; dar deşi făptaşul era Addie‑Scrântitul, care în cele din urmă s‑a înecat la Barker's Eddy, oamenii tot mai căutau la casa Radle­yilor, nepu­tându‑se lepăda de vechea bănuială. Pentru nimic în lume un negru n‑ar fi trecut noaptea pe lângă casa aceea, ci ar fi luat‑o pe trotuarul dimpo­trivă, fluierând a nepăsare. Terenul şcolii din Maycomb se învecina cu spa­tele proprietăţii Radley; câţiva nuci înalţi din ograda de păsări a Rad­leyilor îşi scuturau fructele în curtea şcolii, dar copiii nici nu se atingeau de ele – căci nucii Radleyilor puteau ucide. O minge de baseball care nimerea în curtea lor era o minge indiscutabil pierdută. Decăderea acelei case începuse cu mulţi ani înainte ca Jem şi cu mi­ne să fi venit pe lume. Cu toate că oricine i‑ar fi primit cu braţele deschi­se, Radleyii se ţineau la o parte, lucru de ne­iertat la Maycomb. Nu mer­geau nici la biserică, destinderea de căpetenie a întregului Maycomb, ci se închinau la ei acasă; ra­reori i se întâmpla doamnei Radley să treacă strada ca să ia cafeluţa de dimineaţă cu câte o vecină, şi mai mult ca sigur că n‑a făcut parte niciodată din vreun cerc de misionari. În fiecare zi, domnul Radley ieşea în oraş la unsprezece şi jumătate şi revenea exact la douăsprezece, uneori cu câte un pungoci de hârtie cafenie, ceea ce după părerea vecinilor, trebuie să fi însem­nat că făcuse piaţa. Nu mi‑am putut da seama niciodată din ce trăia bătrânul domn Radley – „cumpără bumbac", zicea Jem, ceea ce nu‑i decât un fel politicos de‑a spune că nu face nimic – dar ştiu că domnul Radley, cu nevastă‑sa şi cu cei doi fii ai lor, trăiau acolo de când lumea. Obloanele şi uşile casei Radley erau închise duminica, ceea ce iarăşi nu se potrivea de fel cu obiceiurile din Maycomb: uşile închise puteau să însemne ori boală, ori vreme rea. Dintre toate zilele săptămânii, duminica era ziua rezervată vizitelor de după amiază protocolare: doamnele îşi pu­neau corsetul, domnii redin­gota, iar copiii pantofii. Dar ca vreo fiinţă o­me­nească să urce, duminica după‑masa, treptele din faţa casei Radley­ilor şi să strige: „Hei!", asta nici un vecin nu‑şi aminteşte să fi pomenit. Casa Radleyilor nu avea uşi cu obloane. L‑am şi întrebat pe Atticus dacă avusese vreodată; iar tata m‑a asigurat că da, însă înainte de a fi venit eu pe lume. După spusele vecinilor, cel mai mic dintre băieţii Radley, pe vremea când nu era decât un flăcăiandru, s‑a înhăitat cu nu ştiu care dintre Cunninghamii din Old Sarum, un clan pe cât de nu­meros, pe atât de zurbagiu, din partea de miazănoapte a comi­tatului, şi a înjghebat cu ei o bandă cum nu se mai pomenise la Maycomb până atunci. Nu făceau cine ştie ce, totuşi de ajuns ca să ajungă în gura tuturor şi să primească aver­tismente în public de la trei amvoane: dădeau târcoale prăvăliei frizeru­lui, luau du­minica autobuzul de Abbottsville şi mergeau la cinematograf, se duceau să danseze la „Strop de rouă", locul de pierzanie al co­mitatu­lui, la drept vorbind han şi tabără pentru pescari, se cam îndulciseră la whisky‑ul de contrabandă. La Maycomb, însă, ni­meni n‑a cutezat să‑i spună domnului Radley pe ce căi greşite apucase fiu‑său. Într‑o noapte băieţii, într‑un exces de veselie, au dat ocol pieţii, în marşarier, cu o rablă de automobil împrumutat, l‑au înfruntat pe dom­nul Conner, venerabilul aprod al Maycombului atunci când acesta a vrut să‑i umfle, şi l‑au zăvorât ei pe dânsul în şopronul tribunalului. Urbea decise atunci că era timpul să se ia măsuri; domnul Conner susţinea că ştie el prea bine câte parale face fiecare şi că de data asta n‑o să‑i lase să‑i scape printre degete, astfel că băieţii au ajuns în faţa tribunalului co­recţional, acuzaţi de dezordini, tulburare a ordinii publice, agre­siune cu lovire şi proferarea de vorbe jignitoare şi necuviincioase în prezenţa şi în auzul unei persoane de sex feminin. La între­barea judecătorului de ce mai adăugase ultimul cap de acuzare, domnul Conner a răspuns că bă­ieţii înjurau atât de tare, încât nu‑i de crezut să nu‑i fi auzit orice doam­nă din Maycomb. Şi judecătorul a hotărât atunci să fie daţi la şcoala in­dustrială a statului, unde mai erau trimişi din când în când şi alţii, în unicul scop de a li se asigura o întreţinere şi un adăpost mai ca lumea: şcoala nu avea nimic comun cu o închisoare şi a fi trimis acolo nu era nici o ruşine. Domnul Radley socotea, însă, că este. Dacă judecătorul s‑ar învoi să‑i dea drumul lui Arthur, ar avea el, domnul Radley, grijă ca de acum încolo Arthur să nu mai supere pe nimeni. Iar judecătorul, şti­ind că se poate bizui pe cuvântul domnului Radley, se învoise bucuros. Băieţii ceilalţi au urmat şcoala industrială şi s‑au ales cu in­strucţiu­nea secundară cea mai temeinică din tot statul; unul reuşi chiar să intre în cele din urmă la şcoala politehnică din Auburn. Uşile casei Radley, însă, rămâneau acum închise toată săptămâna, la fel ca şi duminica, şi nimeni nu l‑a mai văzut nici­odată pe băiatul domnului Radley în urmă­to­rii cincisprezece ani. Într‑o bună zi însă (Jem nu şi‑o aducea prea bine aminte) Bau Radley a dat iar multora prilejul să vorbească de el, ba chiar să‑l vadă – nu însă şi lui Jem. Atticus, zicea frate‑meu, nu prea obişnuia să vorbească de Radleyi şi când Jem îl iscodea cu întrebări, se mulţumea să‑i răspundă că nu se cade să se amestece în treburile altora, şi că, în definitiv, e drep­tul lor să‑şi vadă singuri de ele; numai când cu păţania aceea, spu­ne Jem că l‑a văzut pe Atticus dând din cap şi l‑a auzit chiar mormăind. Astfel că majoritatea informaţiilor lui Jem proveneau de la domnişoa­ra Stephanie Crawford, o vecină bună de gură, care pretindea că ştie toată întâmplarea. Bau Radley, zicea domnişoara Stephanie, stătea în salon şi decupa din Maycomb Tribune arti­cole, ca să le lipească în caietul lui cu tăieturi din ziare. Taică‑său intră în cameră. Când domnul Radley trecu pe lângă el, Bau înfip­se foarfeca în piciorul părintelui său, o trase afară şi‑o şterse de pantaloni şi‑şi văzu de treabă mai departe, ca şi când nu s‑ar fi întâmplat nimic. Doamna Radley a dat buzna în stradă ţipând că Arthur îi căsăpeşte pe toţi, dar şeriful, când şi‑a făcut apariţia, l‑a găsit pe Bau în salon tă­ind liniştit gazeta. Avea treizeci şi trei de ani atunci. Bătrânul Radley, mai spunea domnişoara Stephanie, declara­se, a­tunci când i s‑a sugerat că o şedere la Tuscaloosa nu i‑ar face rău lui Bau, că niciodată un Radley nu va călca pragul balamucului. Bau nu era nebun, ci doar nervos câteodată, şi atâta tot. N‑aveau decât să‑l aresteze, el, domnul Radley, n‑ar fi pro­testat – dar să nu‑l acuze nimeni pe Bau de crimă, pentru că nu era criminal. Şi cum pe şerif nu‑l lăsa inima să‑l azvârle în închisoare laolaltă cu negrii, Bau a fost închis în pivniţa tribu­nalului. Reîntoarcerea lui Bau din pivniţă în casa părintească era o amintire nebuloasă pentru Jem. Nu ştiu ce consilieri municipali, zicea tot domni­şoara Stephanie, i‑ar fi pus în vedere domnului Radley că dacă nu‑şi ia băiatul înapoi, o să se prăpădească în mucegai şi umezeală. Şi apoi, Bau nu putea trăi toată viaţa pe socoteala comitatului. Ce mijloc de intimidare întrebuinţase domnul Radley ca să‑l ferească pe Bau de ochii lumii, asta nimeni n‑a ştiut vreodată. Jem, în ceea ce‑l priveşte, era convins că‑l ţine mai tot timpul legat cu lanţuri de pat. Atti­cus zicea că nici pomeneală de una ca asta, că mai sunt şi alte mijloace de‑a face din oameni strigoi. Mi‑l aminteam, ori de câte ori o zăream pe doamna Radley deschi­zând uşa principală şi ducându‑se la capătul verandei ca să‑şi ude flo­rile. Iar pe domnul Radley, Jem şi cu mine îl vedeam zilnic plecând şi întorcându‑se din oraş. Era nespus de slab, numai piele şi os, iar ochii îi avea apoşi, atât de apoşi încât parcă nici nu reflectau lumina. Pomeţii îi erau proeminenţi, gura mare, cu buza de sus subţire, iar cea de jos pli­nă. Domnişoara Stephanie Crawford zicea că e un om atât de drept, încât nu cunoaşte lege mai presus de vrerea Domnului, iar noi o cre­deam, fiind­că dom­nul Radley se ţinea ţeapăn ca un băţ uscat. Cu noi nu vorbea niciodată. Când îl întâlneam, lăsam nasu‑n pământ şi îngânam: „Bună dimineaţa, domnule", iar el, în loc de orice răspuns, tuşea. Fiul mai mare al domnului Radley trăia la Pensacola; la Maycomb venea numai de Crăciun, şi era una din­tre puţinele fiinţe omeneşti pe care le‑am văzut intrând sau ieşind din casa Radley. De când domnul Radley l‑a luat înapoi pe Ar­thur, casa aceea e ca şi moartă, zicea lumea.

  Prefaţă Anul Centenarului Pasternak, 1990, a debutat în Anglia cu o tonalitate oarecum bizară, în sensul că, recenzând cele cinci volume jubiliare dedicate poetului, un critic care i-a citit opera doar în traducere s-a exprimat despre aceasta ca nefiind atinsă de modernismul european. După această recenzie publicată în Times Literary Supplement, ziarul a fost asaltat de replici din partea cititorilor. Sărbătorirea propriu-zisă a autorului romanului Doctor Jivago a avut loc, în acelaşi an, la Moscova (ianuarie) şi Oxford (15–16 iulie), la Colegiul Lady Margaret Hall, unde s-a organizat o conferinţă internaţională. Tot în preajma Centenarului a mai apărut în Occident o carte importantă, care include materialele celui de-al doilea Simpozion Internaţional „Pasternak şi timpul său” (desfăşurat în mai 1984, la Universitatea din Ierusalim)[1]. Toate acestea sunt mărturii ale interesului crescut faţă de opera lui Pasternak, atât în lumea occidentală, cât şi în Rusia, unde, după o lungă perioadă de interdicţie, Doctor Jivago a fost, în sfârşit, tipărit. Astfel, în momentul de faţă, exegeza internaţională a operei lui Pasternak cuprinde aproape o sută de volume şi un număr greu de aproximat de articole şi studii. Însă, după bunul nostru obicei, ocupaţi fiind cu cuceririle postrevoluţionare, la noi s-a ratat momentul Centenarului, prima versiune românească a celebrului roman apărând abia un an mai târziu[2], adică fără partea lirică. Nici de această dată, la noi, un laureat al Premiului Nobel nu a avut noroc. Parafrazând titlul unui studiu scris de cunoscutul Roman Jakobson, putem spune că Boris Pasternak a avut ghinionul tragic de a aparţine unei generaţii „care şi-a spulberat poeţii”. Nikolai Gumiliov, primul soţ al Annei Ahmatova, a fost împuşcat; Aleksandr Blok a fost lăsat să moară, neprimind viza pentru a pleca în străinătate la tratament; Velimir Hlebnikov s-a sfârşit într-o sărăcie cumplită, putrezind de viu şi cerşind flori pentru a anihila mirosul pieirii apropiate; Esenin şi Maiakovski s-au sinucis; Osip Mandelştam a fost exterminat într-un lagăr. Acestora li se adaugă valul scriitorilor emigraţi sau izgoniţi din ţară după lovitura de stat bolşevică, dar, cu siguranţă, nu generaţia şi-a risipit poeţii, ci „noua cultură” care nu-i putea asimila codului genetic. Alături de Ahmatova, Pasternak a fost unul dintre locuitorii literaturii ruse în „acasa” ei, dar există numeroase deosebiri atât în ceea ce priveşte gradul de aderenţă a puterii faţă de fiecare din ei, cât şi în raport cu gradele lor de acceptare a „comenzii sociale”. Din acest punct de vedere, comparaţia cu Ahmatova este net în defavoarea lui Pasternak, acesta având iluzia (dacă nu cumva masca) unei „a doua naşteri”. În orice caz, repetă adeseori: „Nu-mi place stilul meu de dinainte de 1940”, explicând acest lucru astfel: „Pe-atunci auzul îmi era stricat de excentricităţi şi de distrugerea a tot ce era obişnuit, care se afla împrejurul meu. Mă dezgusta tot ceea ce era rostit în mod normal. Uitam că, în sine, cuvintele pot conţine ceva, pot exprima ceva şi fără zornăitoarele agăţate de ele […]. În toate, nu căutam esenţa, ci picanteriile de altă natură”. Acesta este argumentul „logic” pentru rescrierea mai multor poezii, în sensul „limpezirii” lor, poate şi pentru a le face publicabile, în culegerea de poezii şi poeme proiectată a fi tipărită în 1956. Desigur, nu trebuie să uităm aici presiunea exercitată de contextul cultural totalitar, care, făcându-şi din popor piatra unghiulară a demagogiei sale, clamează simplitatea („poporul vrea”, „poporul cere”) şi reprimă viguros tendinţele moderniste. Poetul primeşte primele îndemnuri spre „simplitate” de la Lunaciarski, în 1922, după ce acesta citise volumul Sora mea, viaţa. Cinci ani mai târziu, „mentorul” noii culturi, Maxim Gorki, îi scrie negru pe alb: „Simplitate, iată ce vă doresc din tot sufletul, simplitatea imaginaţiei şi a limbajului. Sunteţi foarte talentat, dar nu-i lăsaţi pe oameni să vă înţeleagă, pentru că «filosofaţi» prea mult”[3]. Fireşte, Pasternak replică, dar nu cum ne-am fi aşteptat de la un poet complex, ci altfel, într-un mod cumva umil, de om neînţeles: „Aveţi o părere falsă despre mine. Întotdeauna am năzuit spre simplitate şi nu voi înceta niciodată să năzuiesc spre ea”[4]. Se pare că totuşi Gorki împărtăşea părerea aproape unanimă a criticilor literari din perioada respectivă, care îi impută, în primul rând, subiectivismul, idealismul [5]. Astfel, Enciclopedia literară, în articolul scris de A. Selivanovski, fixează următoarele coordonate ale creaţiei lui Pasternak: „Poezia lui este străină clarităţii raţiunii. Ea joacă rolul unui fixator de impresii vagi, tulburi, difuze, «primordiale», care nu se supun, ci chiar se opun controlului raţiunii”[6]. Acest amănunt al simplităţii contrazise necesită o scurtă digresiune orientată spre opera poetică, întrucât intuim că este vorba de altă simplitate, pe care o întâlnim şi în roman. Într-adevăr, cele mai multe poeme din Sora mea, viaţa sunt schiţe, peisaje, „pasteluri”, sunt „imagini” mai ales vizuale („Pasternak vede în poezii, iar eu aud”, mărturiseşte Ţvetaeva într-o scrisoare). Vizualizând lumea, Pasternak n-ar fi trebuit să fie suspectat de ermetism. Şi totuşi… Limbajul poetic al lui Pasternak, care este contemporan cu secolul său, se opune rutinei limbii, în numele unei „realităţi” compacte, neporţionată de cuvinte:   „Lasă-mă, frântură, să-nlemnesc despre tine”.   În acest vers, destul de inexpresiv tradus de noi, se întretaie două sintagme-standard: frântură [din tine] şi amintire [despre tine], poeticul rezultând parcă din elipse, din absenţa unui zid despărţitor, astfel că semnificaţiile expresiilor se pot revărsa foarte lesne unele în altele. Pentru a face saltul miraculos în incinta poeziei lui Pasternak, trebuie să renunţăm la prejudecata că imaginea este un cadou pe care „realitatea” i-l face artei. Noua orânduire din Rusia, care se autoproclama „realitate”, pretindea de la artişti iubire, adică descriere. Dorea deci o poetică a lui „noi”, pe care lingvistul A. Potebnea a divulgat-o ca trezind „sentimentul […] când omului i se pare că eul se amplifică până la contopirea lui cu statul, pătura socială, clasa. În această stare umflată eul poate fi uşor supus jignirilor”[7]. În fraza poetică a lui Pasternak, diferenţa dintre eu şi ne-eu (= lume) este înlăturată în mod demonstrativ, dar, tot demonstrativ, eul îşi revendică unicitatea, nu tinde deloc să devină noi. Personajele poeziei sale nu sunt eu + voi (= noi), ci eu şi lumea. Această categorie a spaţiului vieţii neîngrădit de nimic este specifică gândirii secolului nostru. Omul transcendental al filosofului-teolog Pavel Florenski nu este pur şi simplu deschis lumii, ci se află în situaţia „de frontieră”, unde sufletul şi trupul lui se întâlnesc cu lumea ideală. Sfera vieţii omului este, aşadar, un subiect-obiect. Dacă ar fi să alcătuim cosmogonia lui Pasternak, după un tabel de frecvenţă a cuvintelor din Sora mea, viaţa, „facerea lumii” ar arăta astfel: la început a fost Noaptea, apoi se înfiripă omul, dar nu întreg, ci doar Ochii şi Buzele; în Noapte apar Stelele, care strălucesc deasupra Grădinii[8]. Dificil de transformat acest model al lumii într-unul realist-socialist, deşi Pasternak era unul dintre cei insistent chemaţi s-o facă. În 1925, răspunzând la o anchetă pe marginea decretului Comitetului Central cu privire la literatură, poetul declară: „Simpla prezenţă a dictaturii proletare nu este suficientă pentru a putea influenţa cultura […]; este necesară o dominaţie plastică reală, care să vorbească pentru mine, fără ştirea şi voia mea, chiar împotriva lor. Nu simt acest lucru. Că el nu există în mod obiectiv – rezultă clar din faptul că rezoluţia este nevoită să mă îndemne la rezolvarea temelor trasate de ea însăşi”. Este, aici, acea împotrivire a „subiectului-obiect”, în care nu (mai) cântă lumea, epoca. Şi totuşi, între hedonismul senin al primelor sale cărţi şi jertfirea creştină din ultima perioadă, există un segment al creaţiei de „sincronie” cu epoca, de adaptare la utopia ei, de acceptare pasivă a „dominaţiei plastice”, pe care nu i-o poate refuza realităţii, devenită evident antropofagă:   „Mi-e dor de proaspete cuvinte, De tine, Moscovă, mi-i dor Să văd cum te târăşti fierbinte Cum fumegi şi cum creşti în zor. Te-accept ca pe un ham aparte, Visând în clipele hazlii. C-o să mă-nveţi ca pe o carte Şi ca pe-un vers o să mă ştii”[9].   Socialismul pătrunde în peisaj (Moscova fabricilor şi a şantierelor), poetul acceptă „hamul” prezentului în speranţa unor schimbări în bine, datorate „soborniciei” colectivismului. Făcând parte din ciclul A doua naştere, primele două versuri ale acestei poezii fără titlu sunt: „Vreau acasă, în imensitatea/ Apartamentului care mă întristează”. Lirica lui Pasternak devine acum (suntem în 1930) sedentară, contemplativă, mai „democratică” (în ceea ce priveşte limbajul), adică oarecum mai compatibilă cu situaţia literară contemporană, spre deosebire de, să zicem, cea a nomadului şi răzvrătitului Mandelştam. Când, în 1933, Mandelştam a primit, în sfârşit, o locuinţă, Pasternak l-a felicitat spunându-i: „Iată, acum ai şi apartament – să tot scrii versuri”. În cartea sa de amintiri, Nadejda Mandelştam pretinde că l-ar fi prevenit, cu acest prilej, pe Pasternak: „Aveţi grijă, ei or să vă înfieze”. Dar, continuă autoarea, „amândoi, spre sfârşitul vieţii, au săvârşit fapte opuse vieţii lor anterioare: Pasternak scriind şi editând romanul, a purces la o ruptură făţişă, iar Mandelştam – fiind pregătit de apropiere, dar, cum s-a văzut, prea târziu”[10]. Nu este aici cazul să analizăm în profunzime acest „complex al înfierii”, dar n-ar fi imposibil să interpretăm drept tentativă compensatorie revenirea lui Pasternak la o intenţie mai veche, aceea de a scrie un roman despre destinul generaţiei sale. La 4 mai 1933 îi scrie lui Gorki: „Mult timp n-am putut lucra […], pentru că eu consider muncă doar proza, care mereu nu mi-a izbutit”. Nu i-a izbutit încă zece ani, în decursul cărora a început proze pe care nu le-a dus la capăt, unele chiar aproximând anumite pasaje din viitorul roman. Din acestea vom examina doar metamorfozele numelui personajului principal, deşi Jivago nu este chiar un nume de familie rar la Moscova. Evoluţia numelui este următoarea: Patrik Jivult, Relinkvimini, Purvit, Jivago. Jivult şi Jivago sunt forme slave (primul – occidentală, al doilea – orientală) de la aceeaşi rădăcină care înseamnă „viaţă”, Relinkvimini este derivat de la latinescul relinguo – „a lăsa”, iar Purvit vine de la sintagma franceză pour vie – „pentru viaţă”[11]. În forma sa finală, Jivago reprezintă genitivul adjectivului „viu” din slavona bisericească. Că „Jivago” are semnificaţie ne-o semnalizează şi numele de familie al Larei transcris în ruseşte Ghişarova, de la francezul guichet, care are şi sensul de „vizetă, ferestruică în uşa celulei”[12]. Aşadar, în roman se stabileşte şi un raport alegorico-onomastic între „viaţă” şi „închisoare”, după principiul alăturării metaforice, „viaţa” iradiind în „închisoare” şi „închisoarea” în „viaţă”. Este un prim nivel de interpretare, poate cel mai simplu, a romanului, dar care se cere semnalat, întrucât nu se află pe o suprafaţă textuală monolingvistică. Din iubirea „vieţii” cu „închisoarea” se naşte fetiţa Tatiana, despre a cărei soartă de muceniţă aflăm din epilog. Derivând în adjectiv posesiv de la numele mamei ei, rezultă Larina Tatiana („Tatiana a Larei”), adică Tatiana Larina, eroina lui Puşkin din Evgheni Oneghin, simbolul Rusiei feminine, devotată şi romantică, întruchiparea sufletului rus, devenit pretext de mitologie literară şi de metafizică. O asemenea personificare a femeii ruse o aştepta, de peste Nistru, eroul lui Gib Mihăescu din Rusoaica. Este un distilat cultural, care, în noua sa reîncarnare, trebuie luat ad litteram, aşa cum ne previne comentariul la un vers din Aleksandr Blok, în finalul cărţii. Dezambiguizarea sensului, cantonarea lui în semnificaţia „proprie” este o realitate resimţită dureros de mai mulţi contemporani: „A apărut un nou tip antropologic, în care nu mai există blândeţea, vagul, incertul trăsăturilor de pe chipurile ruseşti de altădată”[13], scrie Berdiaev, iar Mandelştam, într-un celebru vers, nota:   „Se alfabetizează, în mantale şi cu pistoale, o seminţie de puşkinologi”.   [1] Boris Pasternak and His Times. Selected Papers from the Second International Symposium on Pasternak, Edited by Lazar Fleishman, Berkeley Slavic Specialties, 1989. [2] Boris Pasternak, Doctor Jivago, vol. I–II, traducere de Anca Irina Ionescu şi George Cibuhski, Editura Elit Comentator, 1991. [3] „Boris Pasternak v perepiske s Maksimon Gorkim”, în Izvestia Akademii Nauk SSSR. Seria literaturi i iazîka, t. 45, nr. 3, 1986, s. 268. [4] Ibidem. [5] De exemplu: A. Tarasenkov, „Ohrannaia gramota idealista”, în Literaturnaia gazeta, nr. 68, 1931; A. Prozorov, „Traghedia subiektivnogo idealista”, în Na literaturnom postu, nr. 7, 1932. [6] Literaturnaia enţiklopedia, t. VIII, Moscova, 1934, s. 419. [7] A.A. Potebnea, Iz zapisok po teorii slovesnosti, Harkov, 1905, s. 358. [8] I.I. Levin, „O nekotorîh certah plana soderjania v poeticeskih tekstah”, în Texte des Sowietischen Literatur-Wissenschaftlichen Strukturalismus, vol. 5, Wilhelm Fink Verlag, München, 1971, s. 281. [9] Boris Pasternak, Poezii, prefaţă, note, selecţie şi traducere din limba rusă de Arhip Ciubotaru, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1989, p. 83. [10] Nadejda Mandelştam, Vospominania, Izd-vo im. Cehova, New York, 1970, s. 157–160; ed. Rom. Nadejda Mandelştam, Fără speranţă, Editura Polirom, 2003. [11] B.M. Borisov, E.B. Pasternak, „Materialî k tvorceskoi istorii romana B. Pasternaka «Doktor Jivago»”, în Novîi mir, nr. 6, 1988, s. 216. [12] Că analogia nu este întâmplătoare ne-o dovedeşte faptul că, într-una dintre variantele romanului, Rodia, fratele Larei (care în Doctor Jivago este împuşcat), supravieţuind revoluţiei, îşi schimbă numele în Reşetnikov, de la reşiotka, „gratii”. [13] N.A. Berdiaev, Samopoznanie, Izd-vo Kniga, Moscova, 1990, s. 230.

Veti citi cartea unei taranci Anița Nandriș, nascuta intr-o familie de romani din nordul Bucovinei. 13000  de romani din acest tinut au trait, in iunie 1941, groaza deportarii. intre ei, si Anița, cu intreaga familie. Au fost dusi dincolo de Cercul Polar, intr-un univers al ostilitatii, unde timp de 20 de ani nimic in afara iubirii si credeintei nu le-au fost de ajutor. 20 de ani în Siberia Destin bucovinean Cuvant inainte   Stimate Domnule Liiceanu, Ştiu că nu duceţi lipsă de scrisori, de aceea voi intra direct în subiect. Posed un manuscris, mărturie zguduitoare privind prezenţa românească în Arhipelagul Gulag. Acest manuscris nu este „literatură de sertar” a unui intelectual, ci aparţine unei ţărănci, abia ştiutoare de carte, dar cu un har ales al povestirii. O ţărancă din nordul Bucovinei, care fără a fi vinovată şi fără a fi judecată a fost ridicată de K.G.B. în miez de noapte, împreună cu cei trei copii mici ai ei, separată de soţ şi deportată în străfundul Siberiei, dincolo de Cercul Polar. În această sălbăticie a Siberiei a luptat pentru supravieţuire 20 de ani. Această extraordinară mamă şi-a ocrotit copiii cu preţul vieţii dovedind o putere de sacrificiu şi o rezistenţă morală de excepţie. Renunţă la propria hrană în favoarea copiilor, străbate zeci de kilometri prin tundră cu groaza în suflet, în căutarea unor fructe cu care să-şi salveze copiii de scorbut, învaţă să conducă sania cu cîini şi să facă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii. Intră de două ori în comă şi de două ori revine la viaţă, singurul tratament fiind iubirea nemărginită pentru copii şi credinţa în Dumnezeu. După ultima ieşire din comă, în convalescenţă, este pusă să facă slujbă de noapte la minus 40 de grade. Nu se poate duce şi este condamnată la închisoare. Este dată pe mîna unui eschimos, a cărui limbă nu o pricepea, şi care trebuia să o transporte cu sania, printre gheţuri, spre locul osîndei. Urmează o călătorie în care i-a îngheţat sufletul de groază, cu o înnoptare într-un iglu de eschimoşi, drum pe care îl descrie cu imagini atît de sugestive, încît ar putea figura în orice antologie literară. În trînta ei cu destinul se dovedeşte mai tare şi învinge. După aproape 20 de ani de surghiun, această femeie demnă îşi trimite copiii spre Moscova lui Hruşciov, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a-şi căuta drepturile. După multe peripeţii pe la tribunale şi procurori, care căutau să-i ameţească cu minciuni, aceşti copii, care au moştenit inteligenţa şi curajul mamei lor, obţin documente din care rezultă că au stat 20 de ani în Siberia «din greşeală», că ar fi «victime ale stalinismului» şi sînt reabilitaţi. Ei pleacă din Siberia spre soarele Bucovinei, spre satul şi mormintele strămoşilor lor. Au intrat în casa lor după 20 de ani, exact în luna şi ziua cînd au fost răpiţi, 13 Iunie 1941. Bătălia pentru supravieţuire a luat sfîrşit. Mama a reuşit să-şi reaşeze copiii în cuibul lor. Oricine şi-ar fi considerat misiunea împlinită. Ea însă nu şi-a putut găsi liniştea decît după ce a depus mărturie scrisă asupra crimelor comunismului. Şi astfel, după ce a tors părul de cîine în Siberia, a luat condeiul pentru a-şi mărturisi calvarul, scriind 360 de pagini ca un poet. Mi-a încredinţat acest manuscris în anul 1982 la Cernăuţi, rugîndu-mă să-l trec peste graniţă în România şi să-i promit că-l voi face cunoscut oamenilor, cum voi putea. Apoi a murit în casa ei, în patul ei, vegheată de copii, cu sentimentul datoriei împlinite. Mi-e greu acum să recunosc că mi-a fost frică, în anul 1982, să trec printre grăniceri cu acest manuscris. Am făcut-o totuşi, pentru că am fost cuprins de un sentiment de enormă ruşine pentru frica mea, pentru laşitatea mea de intelectual, în faţa acestei firave dar colosale femei, cu trei clase primare, în faţa căreia moralmente mă simţeam un pitic. Mă opresc şi-mi cer iertare pentru că m-am întins cu vorba, relatîndu-vă detalii din acest manuscris. Am crezut că astfel o să vă trezesc interesul şi o să acceptaţi rugămintea de a-l frunzări. Vă mulţumesc, în numele meu, precum şi al acestei ţărănci, care pe numele ei de naştere este Aniţa Nandriş, căsătorită Ana Cudla.   Cu aleasă stimă, dr. Gheorghe Nandriş Sibiu, 13 mai 1991     Partea I     Prin cîte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama... Eu m-am născut în anu 1904, în satul Mahala, judeţul Cernăuţi. Am fost şapte fraţi, şase băieţi şi eu, o fată. Părinţii au fost ţărani, adică gospodari, cum era timpul pe atunci. Aviau pămîntul lor, ţineau vite, cai, oi, porci. Să plătia un bir la stat, după cît pămînt avia omul. Cu asta s-au ocupat părinţii. Copiii, dacă au crescut, au mers la şcoli mai departe. În anul 1914 s-au început războiul mondial. Parcă astăzi văd şi îmi amintesc destul de bine, era vara pe la Sfîntul Ilii, într-o duminică diminiaţă. Părinţii au mers la biserică, noi copiii am rămas acasă. Eram eu şi cu doi fraţi care mai eram pe lîngă părinţi. Deodată vedem la poartă două căruţe încărcate cu saci, cu straie, deasupra femeia şi copiii şi ne întreabă pe noi unde e tata, mama: Noi spunem că la biserică, dar ei ne-au spus să mergem să-i chemăm cît mai repede să vie acasă. Am mers unu fuga şi i-am chemat. Dacă au venit părinţii, s-au cunoscut îndată. Erau două familii din satu vecin, din Boian, care se hrămuiau cu părinţii. Tata, mama îi poftesc să vie în casă, dar ei spun: noi în casă nu mergem, nu-i timpu de mers în casă. Uite ce-i, războiul s-au început, armata austriacă să rătrage şi vin moscalii. Uite noi sîntem gata cu căruţele să fugim, şi îl întriabă pe tata: da voi ce gîndiţi? Şi văd că mai vorbesc ceva toţi împreună, căci nu vorbiau toate celia către noi copiii. Şi îndată văd că începe şi tata să prigătiască căruţa. Au început să puie una şi alta în căruţă, mama ni-a chemat pe noi, ni-a schimbat, ni-a îmbrăcat şi ni-am suit în căruţă. Tata a înhămat caii şi împreună cu acelia două căruţe am pornit şi noi să fugim, că vin moscalii. Dar în timpu cît tata a prigătit căruţa, s-au început a auzi împuşcături de tunuri şi mitraliere. Cînd am eşit la drumu principal, era o aglomeraţie de nu mai puteai răzbate. Fugia armata austriacă. Tunurile pe atunci erau trase cu caii, cîte doisprezece cai înhămaţi la un tun. Soldaţii călare pe cai, în urmă căruţa cu moniţie, căruţa cu paşiune pentru cai şi caruţa cu producte pentru soldaţi. Au mai eşit căruţe din sat aşa ca noi, s-au amestecat cu armata şi mergia drumul plin, nu mai ţinia nimene dreapta. Să fi vrut cineva să vie înapoi nu mai avia pe unde. Am mers aşa vălătuc cu armata pînă în Cernăuţi. În Cernăuţi ni-am oprit puţin. Cînd ne uităm, moscalii ne ajung din urmă. Armata austriacă, care a dovedit, a fugit, dar şi multă au înconjurat-o şi au luat-o în plin. Noi am tras căruţa la un cunoscut şi am stat pînă s-au mai liniştit, căci erau împuşcături pe stradă, erau morţi, răniţi, căci nu s-au predat deodată. Dacă s-au mai liniştit, s-a uitat tata în driapta şi în stînga, ce-i de făcut. Nu au rămas alta nimic decît să te întorci înapoi la cuib. Să fugă mai departe nu mai putia, căci moscalii ni-au ajuns din urmă, au ocupat Cemăuţu şi înaintau mai departe. Aşa au trecut cam vro trei patru zile cum am eşit de acasă. Păşiunia pentru cai s-a gătit, pentru noi la fel. Mai era un sac de faină de păpuşoi, unu de grîu, dar ce putiai să faci cu faina că nu aviai unde să fierbi, să coci. Acuma eram bucuroşi să ne putem vedia înapoi acasă. Dar îi era frică tatei să se pomiască spre casă, cu caii, cu căruţa, căci trebuia să vie asupra moscalilor. Ne-a lăsat pe noi copiii cu caii şi căruţa în Cernăuţi şi au venit aşa cu sloboda, mama şi tata, înapoi în sat. Au fost pe acasă să vadă ce-i şi cum. Nu li-a zis nime nimic, căci armata înainta tot înainte, nu era nimic prin sat. A venit înapoi la Cernăuţi şi a luat caii, căruţa şi pe noi şi ni-am întors acasă. Ni-am văzut de triabă ca şi înainte, căci armata austriacă s-a retras pînă la munţii Carpaţi şi moscalii numai treciau peste satu nostru şi tot mergiau înainte. Nu sta armată prin sat şi nu avia cînd face aşa blazgonii. Au ţinut frontu la Carpaţi cam vro zece luni, pe urmă au început austriecii să-i bată pe moscali şi moscalii au început să se retragă. S-au retras, au trecut de satu nostru pînă în satu vecin, Boian şi în Boian au oprit frontu, aşa că în sat, în Boian, era frontu moscalilor, dar pe cîmp, sub sat, acolo unde era o pădurice ce se chema Lomoteţ, era frontu austriecilor. Aşa că, erau cam 7-8 chilometri frontu de satu nostru. Cum era mai prost. Pînă în sat nu pria ajungiau plumbii din puşcă şi din mitralieră, numai din canoane, dar cînd eşeai la cîmp, la lucru, zburau plumbii ca cărăbuşii. Mergeai la cîmp la lucru dar nu ştiai, te-i întoarce înapoi sau nu. Într-o zi eram cu tata şi cu mama prin grădină. Ei prăşiau şi eu pliveam nişte rînduri de pepeni. S-a apropiet amiazăzi, am mers în casă, am stat la masă. Tata zice, bine ar fi măcar o jumatatc de cias de odihnă, căci afară era o căldură mare, dar mama zice, lăsăm odihna, mergem şi mai prăşim căci s-a încurcat buruianu. Şi am eşit din casă. Nu am ajuns bine la locu unde prăşiam şi deodată să aude o împuşcătură din canoană şi să aude o vîjîitură cum vine plumbul şi pică în faţa casei. Trăsneşte a doilea oară şi explodiază, farmă fereştile, prin casă tăt sticle, bucăţi de schije, plumbi înfipţi în păreţi. Cinci minute să mai fi stat noi să ne fi odihnit, ne facia praf pe toţi. De aiestea cazuri erau adesea cît era frontu aşa aproape. Cînd începiau atacurile, întîi începiau tunurile a bate. Bătiau cîte o zi întriagă, altă dată o zi şi o noapte. După ce încetau tunurile, începiau din puşci şi mitraliere. Nu se auzia nimic alta decît parcă ar fierbe var întruna. La urmă, venia timpul că eşia armata din decuncuri, cum se zicia atunci, adică din tranşeie, ţinia ştorm, adică se luptau cu baionetele şi dintr-o parte şi din alta. După ce mai înceta, rădica flaguri[1] albe, sămn ca să nu împuşte, nici unu nici altu, să poată strînge morţii şi răniţii, căci şediau polog. Luau căruţe din sat, încarcau caruţele ca de lemne cu soldaţi morţi şi-i aduciau la ţintirim. Răniţii îi pansau puţin şi iarăşi îi puniau în căruţă şi-i aducia în sat, în şcoală. În casele care erau mai mari au pus paturi şi au făcut ca spital. Cînd venia căruţele cu răniţi îţi era mai mare mila, de nu putiai să te uiţi. Căruţele mergiau numai pas după pas ca să nu hurduce, dar tot picături de sînge rămîneau în urmă. Soldaţii, sărmanii, să văitau care mai tare, care mai încet după cum aviau putere. Aici îi ţineau cîteva zile, îi pansau mai bine şi îi trimitiau la spitaluri mai mari. Mulţi erau grav răniţi, care îşi dau sufletu şi îi ducia la ţintirim. Eram copilă de zece ani cînd s-a început războiul, pe urmă am avut 11-12 şi pînă s-a gătit războiul am avut 14 ani. Îmi plăcia tare mult să văd tot ce să petrece. Mama nu mă pria lăsa ca nu cumva să mă sparii, că erau lucruri aşa care nu trebuia să vadă copiii. Am mers o dată cu mama la ţintirim. Erau o mulţime de morţi, era un şirag lung, pus vro patru rînduri unu peste altu. A venit un preot care era anume pentru armată şi a făcut rugăciuni. Gropile erau săpate, adică cum, un şanţ mare lung şi erau doi bărbaţi care lua unu de cap şi unu de picioare şi le da drumu în groapă. Peste un rînd stropia preotu cu aghiazmă şi apoi turna var şi punia altu rînd. Aşa punia două trei rînduri şi apoi acoperia cu pămînt. Înainte de a-i da în groapă, tot auziam că spunia preotu, iacă aista e bucovinian, pe altu că e galiţian, altu că e ardelian. Dar eu întreb pe mama de unde ştie preotu care şi de unde-i. Mama îmi spune uite, preotu pe mulţi îi descheie la haină şi ei au încă de acasă ceva îmbrăcăminte pe dedesubt, un brău, o cămaşe şi de pe moda cămaşei sau brăului cunoaşte din ce parte sînt. Tot între acei morţi era şi un bărbat de la noi din sat. Era şi nevasta lui cu trei copilaşi, plîngia lîngă el. Nu i-a dat voie să-l ieie acasă, să-i facă înmormîntare. El era tot soldat şi a picat pe front, aice aproape de familia lui şi l-a înmormîntat în rînd cu toţi eroii. De aiestia erau adesia. Aşa au fost vreun an sau mai bine frontu. În sat era plin de armată. Prin case, care mai bune, mai curate, sta ofiţeri, dar încolo soldaţi, plin în fiecare casă. Prin grajduri, prin studoli, caii, tot de la armată. De le trebuia păşiune pentru cai, pîne sau o vită, ori un porc, pentru carne, erai sîlit să le vinzi. De bună siamă că cu un preţ foarte redus, dar totuşi, se făcia cinstit şi după lege. După un an şi ceva, s-au întărit iarăşi moscalii. Au început armata austriacă iarăşi să se retragă, lumia din nou iarăşi să fugă, că vin moscalii. Asta a fost în sîmbăta Duminicii mari. În sat la noi la Duminica mare îi hramu. Cu toate că era timp de război, dar lumia tot s-a prigătit, cum era timpurile pe atunci, un cuptior de plăcinte, o tavă de friptură. Dar cînd s-a dat zarva asta, că să retrag austriecii, nu mai ştiai de care e în sat. Ca furnicarii cînd răstomi muşuroiul, care cu căruţa, cu bojoghini în căruţă, care cu o legătură în spate, care cu un copil de mînă. Au lasat în multe locuri plăcintele în cuptiori, friptura în tavă şi a luat drumu spre Prut la Cernăuţi. Tata, iarăşi ca şi întîia oară, a încărcat caruţa cu cîţiva saci de pîne, mai bulendre de îmbrăcat, de schimbat, de aşternut. Parcă, cît merge într-o căruţă. A înhămat caii la căruţă, au mai dat drumu şi la vite, să le mîie un băiat vecin, căci de data asta era mai cu nădejdea că o să fugă mai departe şi de asta au vrut să ieie şi vitele. Dar o vacă era cu viţel mic şi n-a putut s-o mîie prin aşa colotău. A lăsat-o acasă. Cînd să porniască tata cu caruţa, eu nu vrau să mă sui în căruţă să plec. De ce a lasat vaca ceia cu viţel mic acasă, că au să vie moscalii să taie vaca şi viţelu. Mă roagă cu binele, apoi şi cu rău dar nu ajută nimic. Eu nu mă dau dusă nici într-un chip, să nu rămîie vaca cu viţelu la moscali. În timpu cela era badiţa Ionică fratele cel mai mare venit în concediu. Era tot în armată, pe front la Sîrbia sau Iugoslavia cum îi zice acuma. Şi atunci badiţa îi spune tatei, voi mergeţi că eu mai rămîn şi las să rămîie şi ea, pe urmă o să vedem ce o să facem. Vitele au mers înainte, tata a pălit în cai şi au mers cu mama şi doi fraţi, Floria şi Toader. Drumu nu era tare aglomerat, caii buni, îndată a trecut Prutu. Suind dialu prin Calicianca s-a farmat o roată la căruţă. Tata nu se gîndeşte mult, a deschis poarta care a fost mai aproape şi a tras căruţa aşa pe trei roate în ogradă. A lăsat-o pe mama şi fraţii acolo şi a luat numai caii, cu hamuri, hăţuri, s-a suit calare şi s-a întors fuga iarăşi acasă. Acasă mai era încă o căruţă şi a pus din nou caii la altă căruţă. A mai pus una şi alta în căruţă şi iarăşi să mă ia pe mine să plece, căci de acuma erau moscalii aproape. Plumbii zburau, nu mai era timp, dar eu tot a mea o ţin, că nu las vaca s-o taie moscalii. Văzînd badiţa Ionică că nu mai are ce face cu mine, a mai găsit două roate de la o căruţă veche, li-a legat în urma căruţei, a mai pus două scînduri, a luat viţelu cela, l-a suit acolo, l-a legat, şi vaca în urmă, şi atunci de abia m-am suit şi eu în căruţă şi a pornit tata. Dar nu a mers nici jumătate de chilometru pînă am eşit la drumu central. De acuma, drumul era plin de armată, viţelul să zbătia legat, vaca să tîrîia. Tata s-a coborît din căruţă, a tăiat funiile, a dat drumu viţelului, a deslegat vaca şi a lăsat-o pe marginia drumului. S-a suit în căruţă şi a cautat cît a putut mai repede să margă înainte, căci de acuma ne ajungiau plumbii din urmă. Cînd am ajuns la pod, la Horecia, podul era aşternut cu paie. În capătul podului sta un soldat şi lîngă el un butoi, să vede că plin cu gaz. Cînd a ajuns caruţa pe pod, soldatu strigă: mînă moşule caii cît poţi. Tata atunci spune: dar pe pod, nu-i voie de mînat caii cu fuga. Soldatul strigă şi a doilea oară: mînă dacă îţi spun. Tata atunci mînă cît pot caii fugi. Şi numai am eşit de pe pod, cînd ne uităm în urmă, podul e o flacără. Arde tot şi explodează. Am mers în Calicianca, unde a lăsat caruţa fărmată. Am găsit acolo pe mama şi fraţii care să frămîntau cu nerăbdare. Ne aşteptau pe noi. Stăpînii de casă nu mai erau, uşile erau deschise. Mama ne povesteşte cum pe la o bucată de noapte s-a îmbracat femeia şi copiii, au mai venit nişte vecini şi au luat cît au putut, în legături, în valiză şi au plecat. Dar în timp cît mama povesteşte, eu parcă mai aud ceva mîrîind în casă şi întreb pe mama: dacă spuneţi că au plecat toţi astă noapte, cine să mai aude în casă. Dar mama îmi zice, hai şi-i vedia, şi întru cu mama în casă şi văd un bărbat. Şede pe un scaun în mijlocu casei, de acuma slăbit, obosit, şi tot zice din gură, măi copii daţi-mi oghelele, măi copchii daţi-mi oghelele. Şi spune mama şi cei doi fraţi că, de cum s-au început a pregăti femeia şi copiii, el s-a pus pe scaun în mijlocu casei şi alta nu a vorbit nimic, decît măi copchii cataţi-mi oghelili, şi nime nu i-a catat nimic, nu l-a întrebat, şi-a văzut fiecare de triaba lui, s-au îmbrăcat, şi-au luat ci-au putut şi pe dînsu l-au lasat aşa în mijlocu casei. De frică, sau ce a fi fost cu dînsu Dumnezeu ştie, dar de atunci a rămas vorba asta, cînd cineva nu-şi poate da radă[2], nu-i spune altă vorbă decît numa zice: măi copchii, oghelele. De acolo noi am plecat cu caruţa în Cernăuţi. A descărcat de pe căruţă la un cunoscut, s-a întors tata cu caruţa şi a mai luat de pe căruţă cea farmată, a venit iarăşi în Cernăuţi, acolo a găsit şi vitele care li-a mînat înainte. De acum sta şi să sfatuia cu nişte oameni cunoscuţi, ce-i de făcut, căci cu vite, cu cai, căruţă, nu-i ce sta în oraş. S-a găsit un cunoscut, care a fost învăţător cîndva mai demult în satu nostru Mahala şi le spune la părinţi, uite ce-i deocamdată luaţi vitele şi mergeţi la Ţeţina. Acolo aveţi pascatoare pentru vite şi grajd unde să le închideţi. Aveau şi moşia lor proprie. Ni-am pornit noi încet cu vitele, am mai dormit într-un sat după Cernăuţi, Mihalcea, acolo au mai vrut să ne fure vitele şi în fine am ajuns la Ţeţina. Pe nişte dialuri mari am găsit casa, grajdiu unde am fost îndreptaţi. Am stat acolo mai bine de o săptămînă, cînd deodată auzim iarăşi că moscalii au ocupat Cemăuţu şi înaintează mai departe. Am pus-o iarăşi de mămăligă, căci în zadar ni-a fost cît ni-am chinuit mai bine de o săptămînă pe drum, nemîncaţi, neodihniţi. Dar ce să faci, că moscalii de acuma au trecut mult înaintia noastră. Am mai stat cîteva zile pînă s-a mai limpezit drumu şi iarăşi ni-am întors acasă. S-au hotărît că mai mult nu mai încearcă să fugă, că nu reuşesc nimic, decît numai să chinuiesc pe drum. Au mai ajuns moscalii pînă la Cîrlibaba, iarăşi aproape de Carpaţi, dar tare mult nu au zăbovit şi iarăşi i-au mînat austriecii înapoi. Cînd mergiau moscalii înainte nu era aşa grozav. Armata austriacă să retrăgia dar nu făcia aşa rele blazgonii. Le trebuia o căruţă de proşpant, aşa se zicia atunci, luau, căci era timp de război, dar cînd se retrăgiau moscalii să firească Dumnezeu. Ce întîlneau înaintea lor tăt luau, căruţă, cai, vite, porci şi chiar şi lume, dar numai partia bărbătiască. Data asta cînd s-au retras a fost tare grozav. Nu-i vorbă, că de cîte ori s-au retras, bune nu au făcut, dar lua numai vite, porci, păsări şi nu avei ce să deschizi gura să spui un cuvînt. Într-o femeie o înfipt suliţa şi a picat jos, moartă, pentru nişte păsări. Era un feli de armată, nişte cazaci, umblau calări pe cai şi purtau un feli de armatură, nişte suliţi lungi cam de vro trei metri. Aceia au intrat în ogradă şi prindiau nişte gîşte, găini, dar femeia a eşit din casă şi nu li-a zis alta nimic, decît li-a zis de ce nu spun ce le trebuie, că ea li-i da. Atunci, unu a rădicat suliţa şi a înfipt-o întrînsa şi s-a dus mai departe şi multe cazuri aşa urîte se făciau cînd fugiau moscalii. Din cauza asta să răscolia lumia cînd auzia că vin moscalii. Prin anu 1916, cînd s-au retras, au început să fure şi lume. Era vara, cam pe timpu cînd se strîngia pînia cea albă. Într-o zi, vine cineva la mama şi întriabă, unde ţi-i bărbatu, unde-s băieţii. Dar mama deodată întriabă, da ce este că întrebi unde-s. Şi atunci îi spune, uite ce-i, moscalii fug şi acuma au dus un transport de barbaţi, ce i-au găsit pe cîmp pe la marginea satului, şi acuma îmblă prin sat şi strîng bărbaţi şi băieţi. Uite, la cutare casă au început să strîngă băieţi şi în altă parte iarăşi îi spune unde strîng bărbaţi. Mama, tremurînd de frică, îndată a dat de ştire şi l-a chemat pe tata acasă, şi-i spune ce-i. A cautat băieţii şi i-a adus acasă, căci aviam încă doi fraţi care au mai ramas pe lîngă părinţi, Floria şi Toader. Şi îndată, mult nu să gîndesc, era o grămadă mare de lemne, face tata loc între lemne cît să încapă băieţii. Îi pune acolo, le pune acolo pîne şi apă şi astupă cu lemne să nu să cunoască. Mai vine un vecin, tot cu grijia asta, şi întriabă ce-i de făcut. Tata îi zice: nu-i cînd sta mult de vorbă, hai la triabă. Şi a făcut o groapă mare în gunoiu vitelor, au mai pus lemne, scînduri, diasupra iarăşi gunoi, mai un braţ de paie uscate, să aibă pe ce să se pună jos şi s-au vîrît acolo tata şi cu un vecin. Şi mama a astupat cu gunoi să nu să cunoască. Eu cu mama am rămas, căci partia femeiască nu luau. Mama n-are răbdare să steie acasă, ar vra să mai audă, să mai vadă ce să petrece. Eu sîngură să rămîn acasă mă temiam. Am eşit şi eu cu mama. Nu mult mergem şi întâlnim o femeie care o întriabă îndată pe mama, unde mergi şi unde ţi-s băieţii, că uite ce-i, îi spune mamei, la cutare casă strîng moscalii băieţi şi, cu lacrimi în ochi, îi arată mamii o mojilă de gunoaie în grădină. Uite, acolo eu l-am îngropat pe a meu baiet de viu. Am sapat o groapă în pămînt, am pus nişte lemne deasupra şi am făcut o mojilă de gunoaie să nu se cunoască. De bună siamă, i-a lasat ca să aibă oliacă de aier, ca să poată sta pînă a trece nenorocirea asta. Mama porneşte spre casa unde i-a spus că au strîns moscalii băieţi. Acolo, ce să vezi, stă un moscal cu puşca în mînă la uşa casei. Alţi moscali îmblă prin sat şi unde găsesc pe neaşteptate cîte un băiet, îl prind, îl aduc şi-l vîră acolo în casă. Mamile băieţilor plîng, răcnesc la poartă, nu le dă voie să între în ogradă. Deodată vine o femeie zdravănă, voinică. Era şi a ei băiet închis în casă şi întriabă pe femeile ce sta la poartă, ce staţi aice? Ele spun, uite nu ne dă voie mai aproape. Ea nu se gîndeşte mult, deschide poarta, întră în ogradă, îşi despleteşte părul din cap, cum era portul pe atunci la noi părul se purta strîns în vîrful capului, să zicia că-i cîrpă, şi-a farmat cîrpa, mai a chicat jos într-o baltă, căci nu mult înainte de asta a fost o ploaie. Cînd s-a sculat de jos, avea părul mare despletit, dintrînsa curgea apă, era tăt plină de glod, dar ei nu-i păsa de nimic. S-a dus drept la uşa casei unde sta sentinela şi erau băieţii închişi. Celelalte mame, tot răcnind în urma ei. Santinela nu li-a mai putut opri. S-a trîntit în uşe, a deschis uşa, băieţii ca păsările au zburat peste grădină, care şi încotro. Mamile s-au întors acasă, aşa că femeia asta a scapat pe toţi băieţii. De asta s-au bucurat, că i-a scăpat pe băieţi, dar erau cu mare grije ca nu cumva să vie mai mulţi moscali, să nu facă ceva mai rău. Dar a dat Dumnezeu, că din urmă i-ajungia armata austriacă şi nu au mai avut timp să facă nimic. Cînd venia armata austriacă să simţia lumia mai vie, nu era cu atîta frică. De bună siamă, că era timp de război, luau lume la lucru, luau cai, căruţă de proşpant, aşa zicia pe atunci, dar se ştia că luau pe un timp, apoi le da drumu la aceia şi-i lua pe alţii. Păşiune, pîne, o vită, un porc, dacă trebuia pentru armată, erai sălit să dai. Adică ei plătiau un preţ redus, dar asta era, că faciau cu lege şi lumia nu era aşa cu mare frică. Nu după mult timp, vedem că iarăşi se retrag austriecii. Au rupt moscalii fronlu în altă parte şi-ii înconjurau şi au fost nevoiţi să se retragă. S-au retras numai peste Prut şi pe celălalt mal a Prutului s-au oprit şi au stat. Frontu austriac era pe celălalt mal, dinspre Cernăuţi, şi a moscalilor pe ista mal dinspre satu nostru. Am rămas iarăşi pe mîna moscalilor. Împuşcături şi plumbi, căci de la satu nostru şi pînă la Prut dacă sînt vro cinci chilometri. Ajungeau plumbii pînă în sat, spărgiau fereşti, treciau şi prin păreţi care case erau mai slabe, căliciau şi omorau vita şi lume din sat, căci plumbu nu alege numai pe soldaţi. De multe ori, cînd începia atacul să începia împuşcătura. La părinţii mei să strîngia o mulţime de lume, vecini şi mulţi din apropiere, căci era pivniţă mare şi casa era clădită de cărămidă şi să adăpostiau în pivniţă şi în casă, şediau plin, toţi jos la pămînt, să nu fie în dreptu fereştilor, căci prin părete nu străbătiau plumbii. Stătiau aşa pînă să liniştiau împuşcăturile. Odată, cum şediam aşa plină casa, toţi la pămînt, vedem că mai intră cineva în casă. Era un vecin de la dial de casa noastră, îi zicia Floria a Catrinei, speriat şi schimbat la faţă. Între lumia din casă era un alt vecin, îl chema Zauca Andrei. Era un om vesel şi cu şiagă multă. Chiar de să vedia în cel mai mare pericol, el nu să da arătat, rîdia şi şiuguia. Şi cum a intrat Floria Catrinei în casă, Zauca Andrei îl întriabă: ce-i Floria, nu-i mai zici din fluier, căci aista cînta bine din fluier.   [1] Flaguri – steaguri. [2] A da radă (reg.) – a se îngriji singur.  

CAPITOLUL I „DEGRABĂ LA NUNTĂ”   „Peţită şi nuntită cum se cuvine.”   — EDITH! ZISE MARGARET în şoaptă. Edith! Dar, după cum bănuia Margaret, Edith adormise. Ghemuită pe canapeaua din salonul retras al casei din strada Harley, arăta foarte drăgălaşă în rochia de muselină albă cu panglicuţe albastre. Dacă Titania ar fi fost îmbrăcată în muselină albă. Cu panglicuţe albastre şi dacă ar fi adormit pe o canapea de damasc roşu într-un salonaş retras, fără îndoială că Edith ar fi putut fi confundată cu ea. Din nou, Margaret fu izbită de frumuseţea verişoarei ei. Crescuseră laolaltă încă din copilărie şi Edith stârnise mereu admiraţia tuturor prin drăgălăşenia ei – a tuturor în afară de Margaret; dar era ceva la care Margaret nici nu se gândise până acum câteva zile, când perspectiva de a o pierde în curând păru să accentueze toate însuşirile şi farmecul lui Edith. Vorbiseră până acum despre rochiile de nuntă şi despre ceremoniile de la nuntă; despre căpitanul Lennox şi ce anume îi povestise lui Edith în legătură cu viaţa pe care o vor duce în insula Corfu, unde era staţionat regimentul lui; şi despre dificultatea de a avea un pian bine acordat (dificultate socotită de Edith printre cele mai cumplite care i se puteau întâmpla în căsnicie) şi despre toaletele trebuincioase în vizitele pe care le va face în Scoţia, imediat după căsătorie; dar glasul ei şoptit devenise în cele din urmă somnoros; şi Margaret, după un răstimp de câteva minute, îşi dădu seama, că, aşa cum îşi închipuise, în ciuda murmurului din odaia alăturată, Edith se încolăcise într-un ghem pufos de Muselină, dantelă şi bucle mătăsoase, furată de dulcea moţăială de după-amiază. Margaret tocmai se pregătea să îi împărtăşească verişoarei sale câteva din planurile şi gândurile în legătură cu existenţa ce o aştepta în parohia de ţară unde trăiau tatăl şi mama ei şi unde îşi petrecuse toate vacanţele minunate, deşi în ultimii zece ani în casa mătuşii se socotise de fapt „acasă”. Dar neavând cu cine discuta, se văzu nevoită să mediteze ca şi până acum, în tăcere, asupra cotiturii ce survenise în viaţa ei. Era o reverie plăcută, deşi umbrită de regretul de a se despărţi pentru nu se ştie câtă vreme de mătuşa-i atât de blândă şi de verişoara ei dragă. Şi pe când se gândea cât de plăcut va fi rolul important de unică fiică în parohia din Helstone, îi ajunseră la ureche crâmpeie de conversaţie din odaia alăturată. Mătuşa ei tăifăsuia cu cele cinci sau şase doamne ce fuseseră invitate la masă şi ai căror soţi se mai aflau încă în sufragerie. Erau cunoştinţe apropiate ale familiei; vecini pe care doamna Shaw îi numea prieteni, pentru motivul că prânzeau împreună mai des decât cu alţii şi dacă li se întâmpla să aibă nevoie de ceva, nu şovăiau să îşi facă o vizită chiar în cursul dimineţii. Aşadar, ca prieteni ai casei, aceste doamne şi soţii lor fuseseră invitaţi la o masă de rămas bun în cinstea apropiatei căsătorii a lui Edith. Lui Edith nu îi surâdea prea mult ideea, întrucât îl aştepta pe căpitanul Lennox să sosească cu trenul chiar în seara aceasta; dar, deşi destul de răsfăţată, era prea nepăsătoare şi leneşă ca să aibă o voinţă puternică, aşa încât a cedat văzând că mama ei pur şi simplu comandase toate delicatesele şi bunătăţile îndeobşte socotite că uşurează suferinţa prea mare a despărţirilor. S-a mulţumit să stea rezemată în scaun, cu o înfăţişare gravă, jucându-se absentă cu mâncarea din farfurie, în timp ce toţi în jur savurau vorbele de duh ale domnului Grey – cel care avea totdeauna locul din coada mesei la dineurile doamnei Shaw – rugând-o la sfârşit pe Edith să le ofere puţină muzică în salon. Domnul Grey se purtă deosebit de drăguţ la acest dejun de rămas bun şi domnii rămaseră jos mai mult ca de obicei. Şi foarte bine făcuseră – judecând după frânturile de conversaţie care ajungeau până la urechile lui Margaret. — … Cât despre mine, am suferit prea mult; nu că n-aş fi fost foarte fericită cu sărmanul general, dar diferenţa de vârstă e totuşi un mare neajuns; aşa că m-am hotărât ca Edith să n-aibă parte de el. Fireşte, nu că aş fi subiectivă ca mamă, dar am fost sigură că draga de ea se va mărita de tânără; am spus chiar, nu o dată, că se va mărita înainte de a împlini nouăsprezece ani. Am avut parcă un presentiment când căpitanul Lennox… – aici glasul îi coborî într-o şoaptă, dar Margaret putea să umple cu uşurinţă golul. Drumul adevăratei iubiri se desfăşurase nespus de neted în cazul lui Edith. Doamna Shaw cedase presentimentului, după cum spunea; chiar grăbise într-o oarecare măsură căsătoria, deşi mulţi dintre cunoscuţi socoteau că era sub aşteptările lor în ce-o privea pe Edith, o moştenitoare tânără şi drăguţă. Dar doamna Shaw declară că singura ei copilă se va mărita din dragoste – şi suspină cu înţeles, vrând parcă să spună că nu dragostea fusese motivul căsătoriei ei cu generalul. Doamna Shaw gusta farmecul logodnei de acum, aproape mai mult decât fiica ei. Ceea ce nu însemna că Edith nu ar fi fost îndrăgostită cu adevărat; dar era neîndoielnic că ar fi preferat o casă frumoasă în cartierul Belgravia pitorescului vieţii în Corfu, aşa cum i-o descria căpitanul Lennox. Iar acele aspecte care o făceau pe Margaret să se entuziasmeze, tocmai la ele se prefăcea Edith că se înfioară şi se cutremură; în parte pentru plăcerea de a fi dezmierdată şi liniştită de logodnicul ei iubitor şi în parte pentru că nu îi plăcea câtuşi de puţin viaţa boemă improvizată. Realitatea e că, dacă ar fi apărut un pretendent cu o casă frumoasă, o avere frumoasă şi un titlu frumos pe deasupra, Edith tot nu l-ar fi lăsat pe căpitanul Lennox, deşi ispita ar fi fost puternică; şi mai târziu s-ar fi putut să aibă mici remuşcări şi regrete, cu greu înăbuşite, că Lennox nu întrunise în persoana sa toate calităţile. Aici semăna cu maică-sa, care după ce, nesilită de nimeni, se căsătorise cu generalul Shaw, fără alt sentiment decât respectul pentru caracterul şi poziţia lui, se văita mereu, deşi discret, căindu-şi soarta crudă ce-o legase de un bărbat pe care nu îl iubea. — … N-am precupeţit nicio cheltuială cu trusoul ei, au fost următoarele cuvinte pe care le prinse Margaret. Are toate şalurile şi eşarfele minunate de caşmir pe care mi le-a dăruit generalul, dar pe care n-am să le mai port niciodată. — E o fată cu noroc, se auzi un alt glas şi Margaret îşi dădu seama că era doamna Gibson, o cucoană îndoit interesată de conversaţie, întrucât una din fiicele ei abia se măritase, în urmă cu câteva săptămâni. Helen a ţinut grozav să aibă un şal de caşmir, dar când am aflat cât de mult costă am fost nevoită s-o refuz. O să moară de necaz când o să afle că Edith are şaluri de caşmir. Din care sunt? Din Delhi? Cele cu borduri mici şi adorabile? Margaret auzi din nou glasul mătuşii ei, dar de astădată de parcă şi-ar fi înălţat trupul în scaun, privind spre salonaşul întunecos din fund. — Edith! Edith! strigă ea; şi apoi se rezemă iarăşi, istovită de efort. Margaret se duse într-acolo. — Edith a adormit, mătuşă. Aveţi nevoie de ceva? Toate cucoanele exclamară „Biata copilă!” când auziră dezolanta informaţie; iar căţeluşa minusculă din braţele doamnei Shaw începu să latre, aţâţată parcă de mila cucoanelor. — Taci, Tiny! obrăznicuţă ce eşti! Ai s-o trezeşti pe stăpâna ta. Vroiam doar s-o rog pe Edith să-i spună lui Newton să vină jos cu şalurile; ai vrea să te duci tu, dragă Margaret? Margaret urcă până în fosta odaie a copiilor, de la ultimul etaj al casei, unde Newton aranja dantelele necesare pentru nuntă. În timp ce Newton se apucă (nu fără a bombăni şi a bodogăni) să despacheteze şalurile, care mai fuseseră arătate de vreo patru sau cinci ori în ziua aceea, Margaret  îşi plimbă privirea prin odaie; prima încăpere din casa asta pe care o cunoscuse cu nouă ani în urmă, când fusese adusă aici – o mică sălbăticiune a pădurii, în căminul verişoarei ei Edith, să la parte la jocurile şi lecţiile acesteia. Îşi aminti cât de mohorâtă şi de întunecoasă i se păruse odaia de copii din Londra, dominată de o doică sobră şi distantă, cumplit de pretenţioasă când era vorba de mâini murdare şi rochiţe rupte. Îşi aminti de primul ceai pe care îl luase acolo sus – despărţită de tatăl şi de mătuşa ei care cinau undeva jos, dincolo de prăpastia unei infinităţi de trepte; căci, numai dacă ea nu se afla sus în cer (după cum gândea pe atunci), ei trebuiau să fie jos de tot, în măruntaiele pământului. Acasă – înainte de a veni să stea în strada Harley – iatacul mamei era şi odaia ei; şi întrucât la parohie obişnuiau să se scoale şi să se culce devreme, Margaret mânca întotdeauna cu tatăl şi cu mama ei. Ah, cât de bine îşi amintea acum fata de optsprezece ani, înaltă şi mândră, de lacrimile pătimaşe vărsate în acea primă noapte, cu atâta durere dezlănţuită, de fetiţa de nouă ani, cu faţa îngropată în pernă; şi cum o rugase doica să nu mai plângă, ca să n-o trezească pe domnişoara Edith; şi cum plânsese apoi, la fel de amar, dar mai potolit, până când eleganta şi drăguţa mătuşă pe care abia o cunoscuse urcase domol scările, împreună cu domnul Hale, ca să i-o arate pe fetiţa adormită. Atunci mica Margaret îşi înăbuşise suspinele şi încercase să stea liniştită, prefăcându-se că doarme, ca să nu-şi întristeze tatăl cu durerea ei, pe care nu îndrăznea s-o mărturisească de faţă cu mătuşa; de fapt, îşi dădea seama că nici n-ar fi trebuit s-o simtă după cât nădăjduiseră şi plănuiseră şi ticluiseră acasă, până când îi fuseseră pregătite hăinuţele pe măsura noii ei situaţii, iar tatăl izbutise să-şi părăsească pentru câteva zile parohia, ca să meargă la Londra. Acum ajunsese să îndrăgească vechea cameră a copiilor, deşi nu mai era decât o paragină; şi privi în jur cu regret, gândindu-se că, peste trei zile, o va părăsi pentru totdeauna. — Oh, Newton! exclamă ea. Cred că ne va părea rău tuturor să părăsim cămăruţa asta veche. — Să ştiţi, domnişoară, că mie n-o să-mi pară rău. Nu mai văd aşa de bine şi lumina de aici e atât de slabă încât nu mai pot să cârpesc dantelele decât dacă stau lângă fereastră, unde trage cumplit – ai putea să şi mori de frig. — Ei, am impresia că o să ai parte şi de lumină şi, de căldură destulă la Neapole. Ar trebui să ţii tot ce ai de cârpit până atunci… Lasă, Newton, o să le duc eu jos – ai şi aşa destulă treabă. Aşa că Margaret coborî încărcată cu şaluri, simţindu-le parfumul oriental ameţitor, întrucât Edith tot mai dormea, mătuşa ei o rugă să stea ca un fel de manechin, ca să le poată desfăşura în toată splendoarea lor. Nimeni nu observă însă că trupul înalt şi bine făcut al lui Margaret, în rochia de mătase neagră pusă în semn de doliu pentru pierderea unei rude îndepărtate din partea tatălui, scotea în evidenţă faldurile lungi şi frumoase ale şalurilor fastuoase, care aproape că ar fi sufocat-o pe Edith. Margaret stătea chiar sub candelabru, tăcută şi senină, în timp ce mătuşa ei potrivea pliurile. Din când în când, răsucindu-se, îşi zărea imaginea în oglinda de deasupra căminului şi zâmbea propriei sale înfăţişări – trăsăturile atât de familiare în veşminte de prinţesă. Atingea uşor şalurile în care era înfăşurată, bucurându-se de ţesătura lor mătăsoasă şi de culorile strălucitoare, ca şi de prilejul de a fi înveşmântată în asemenea splendori – fericită ca un copil, cu un zâmbet calm şi plin de încântare pe buze. Chiar în clipa aceea uşa se deschise şi, pe neaşteptate, fu anunţat domnul Henry Lennox. Câteva doamne tresăriră şi se îndreptară, ca şi cum s-ar fi jenat că fuseseră surprinse în preocuparea lor pentru toalete. Doamna Shaw îi întinse mâna noului venit; Margaret rămase locului, zicându-şi că ar mai putea fi nevoie de ea, ca un fel de cuier pentru şaluri; dar, în acelaşi timp, uitându-se la domnul Lennox cu o privire veselă, amuzată ca şi cum ar fi fost sigură de simpatia lui pentru situaţia ridicolă în care fusese surprinsă. Mătuşa ei era atât de preocupată să-l tot întrebe pe domnul Henry Lennox – care nu reuşise să vină la masă – despre fratele lui, mirele, despre sora lui, domnişoara de onoare (aşteptată să sosească pentru această ocazie din Scoţia, împreună cu căpitanul Lennox) şi despre tot felul de alţi membri ai familiei Lennox, încât Margaret înţelese că nu mai avea rost să stea cu şalurile pe ea – aşa încât se ocupă de ceilalţi oaspeţi, pe care mătuşa ei deocamdată îi uitase. Edith îşi făcu aproape imediat apariţia din salonul retras, clipind des din cauza luminii mai puternice, scuturându-şi buclele cam ciufulite şi arătând aproape ca Frumoasa-din-Pădurea-Adormită trezită din vise. Simţise chiar şi prin somn că merită să se trezească pentru un membru al familiei Lennox şi avea de pus o mulţime de întrebări despre draga de Janet, viitoarea cumnată necunoscută, revărsând atâta afecţiune încât, dacă nu ar fi fost foarte mândră, Margaret s-ar fi putut simţi aproape geloasă pe nou-apăruta rivală. Iar când mătuşa ei reveni în mijlocul oaspeţilor şi Margaret se retrase şi mai mult de pe primul plan, îl văzu pe Henry Lennox îndreptându-şi privirile spre un scaun liber de lângă ea; şi înţelese limpede că, de îndată ce Edith o să epuizeze întrebările, el va ocupa acel scaun. Ţinând seama de afirmaţiile destul de neclare ale mătuşii ei în legătură cu obligaţiile lui Henry Lennox, nu fusese prea sigură că va veni în seara aceea; era aproape o surpriză să-l vadă; iar acum avea convingerea că va petrece o seară plăcută. Îi plăceau şi lui aproape aceleaşi lucruri ca şi ei. Pe faţa lui Margaret se răspândi o strălucire vie, neîngrădită. Şi iată-l, apropiindu-se. Ea îl primi cu un surâs lipsit de orice urmă de timiditate sau de stinghereală. — Ei, bănuiesc că aveţi treabă până peste cap – treabă femeiască, vreau să spun. Cu totul altfel decât treburile mele, care sunt treburi adevărate, avocăţeşti. Joaca cu şalurile e altceva decât redactarea unor tranzacţii. — Ah, ştiam că o să te amuzi găsindu-ne pe toate atât de ocupate cu nişte găteli. Dar şalurile indiene autentice sunt într-adevăr perfecte în felul lor. — Nu mă îndoiesc că şunt. Şi preţurile lor sunt tot aşa de perfecte. Fără cusur. Unul câte unul, domnii începură să apară, mărind zumzetul şi zgomotele. — E ultima masă pe care o daţi, nu-i aşa? Nu vor mai fi şi altele până joi? — Nu. Cred că după seara aceasta, vom simţi cu toţii nevoia să ne odihnim, ceea ce sunt sigură că nu am mai făcut de multe săptămâni; măcar odihna de care ai parte când mâinile nu mai au nimic de făcut şi totul e gata pentru un eveniment ce-ţi va absorbi şi mintea şi inima. Ce bine o să fie când o să am timp să gândesc şi sunt sigură că şi Edith simte la fel. — Nu sunt chiar atât de sigur în privinţa ei; dar pot să-mi închipui că dumneata vei fi bucuroasă. De câte ori te-am văzut în ultima vreme, erai mereu într-un vârtej de treburi, întotdeauna ale altcuiva. — Da, încuviinţă Margaret cu puţină tristeţe în glas, amintindu-şi de zarva nesfârşită, stârnită de mai bine de o lună încoace pentru orice fleac. Mă întreb dacă toate căsătoriile trebuie să fie precedate de ceea ce dumneata numeşti vârtej, sau dacă uneori nu poate exista şi o perioadă de linişte şi pace, măcar înainte de căsătorie. — Ei da, dacă naşa Cenuşăresei ar comanda trusoul şi micul-dejun din ziua nunţii şi ar scrie invitaţiile, spuse domnul Lennox râzând. — Dar toate acestea sunt care atât de necesare? întrebă Margaret, aşteptând de la el un răspuns direct. Se simţi deodată plictisită cumplit de toate aranjamentele acestea care urmăreau un efect frumos, – în care Edith jucase în ultimele şase săptămâni rolul de autoritate supremă; şi dorea cu adevărat să-i înşire cineva câteva lucruri plăcute şi liniştite legate de o căsătorie.