Cărti polițiste

SEVER NORAN,  SECRETUL GLOBULUI DE ARGINT -VOL 1 Motto: Pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşăO COINCIDENTA STRANIE Cînd mi-am ales tema lucrării de doctorat nu aveam nici un motiv să bănuiesc că voi fi eroul unor întîmplări extraordinare. Speram ca subiectul — „Contribuţii la studiul continuităţii elementului daco-roman în bazinul superior al Arieşului” — să fie interesant, datorită, mai ales, multitudinii de date pe care le avem, culese de-a lungul unei perioade mai mari de timp. Participasem în anii studenţiei la o serie de săpături în zona Cîmpeni, Lupşa, Bistra şi mai sus, spre Gîrda şi Arieşeni, astfel că aveam multe date inedite, pe care apoi le completasem în cîteva noi „campanii” de săpaturi, după ce terminasem facultatea, ca asistent al profesorului Secăreanu. Datele pe care le culesesem aduceau multe limpeziri în studiul evoluţiei elementului daco-roman pe aceste meleaguri, în Apusenii lui Horia şi Avram Iancu. În timpul ultimelor săpături, găsisem mai sus de Roşia Montană multe elemente interesante. Avusesem marea şansă de a descoperi într-o galerie a muntelui — prefăcut în pulbere de agatîrşi, iar apoi de romani — o ,,tabula ceramica” cu înscrisuri despre eliberarea unui sclav, căutător de aur. Între tăbliţele de ceară se păstrau şi cîteva şuviţe -din părul iubitei acestuia. Cu ajutorul aparatului KSM 232, bazat pe ioni radioactivi, determinasem şi vîrsta tabulei. Dar, cu siguranţă, cititorul este mai curios să afle întămplările prin care am trecut datorită subiectului lucrării mele de doctorat, decît amănuntele care au precedat întocmirea acestei lucrări

saracu n-are duminica...n-are credinte, sarbatori si nici zei, singura lui bucurie e cand simte ceva parale in palma, hehe...asta am zis-o pentru mine, in barba, caci persoana, adrisantul, nu e saraca, boboaca e bogataaa !

Un milion de lire de Victor Bercescu O poveste posibilă, ca orice fapt scornit de fantezie…                         Capitolul întâi în care Carlo… nu înjunghie pe nimeni   — De you speak english? Întrebarea venea de la o tânără doamnă, supărător de fardată, deşi chipul ei nu arăta mai mult de un sfert de veac şi nu avea nevoie deci de retuşuri atât de serioase. Lui Carlo nu-i trebui decât o secundă ca să evalueze cele câteva sute de centimetri pătraţi care, cu eforturi desperate, se străduiau să constituie veşmântul roşu aprins al interlocutoarei. Îşi dădu seama pe loc că ea nu face parte din personalul barului „Night Club” de pe via Boncompagni în care-şi dăduse întâlnire cu cel mai bun prieten al său, Arturo Modelli, întors chiar în dimineaţa acelei zile la Roma, după un lung voiaj peste ocean. — Da, răspunse el, dacă vă pot fi de folos, şi continuă să o examineze ceva mai atent. — Iertaţi-mi îndrăzneala, adăugă tânără cu un vag aer de panică. Am întâlnire cu un prieten, tot străin şi el. Văd că a întârziat. Permiteţi-mi să-l aştept câteva minute la masa dumneavoastră. Nu vă voi deranja. Am să fiu cuminte. Cei doi tineri se ridicară, Carlo trase scaunul pentru a-i permite doamnei să se aşeze, iar Arturo regretă ameninţarea tinerei că „va fi cuminte”. La cincizeci de centimetri distanţă, Carlo reuşi să stabilească faptul că fardul tinerei era menit să-i schimbe fizionomia destul de mult pentru ca, în altă împrejurare, să fie cu greu recunoscută. Rosti pe jumătate absent: „Cu plăcere”, apoi se uită crunt spre prietenul său Arturo, care obţinuse, în schimbul ocheadelor sale, un bilet în avanscenă la spectacolul inedit pe care-l oferea noua venită. — Noi nu vă obligăm să fiţi prea cuminte, zise Arturo dând un ton părintesc invitaţiei. — Prietenul meu glumeşte, adăugă Carlo, încercând să salveze o eventuală catastrofă. Inutil însă, deoarece tânăra nu-l mai lăsă să continue: — Nu-l scuzaţi; mai mult decât spiritual, amicul dumneavoastră este foarte simpatic. Arturo notă imediat, în gând, prima sută de puncte câştigate şi îşi potrivi nodul impecabil al cravatei – gest masculin instinctiv când se socoteşte că, în afară de acest loc în care cravata este chinuită în toate felurile, totul arată bine, ba chiar foarte bine. Tânără dădu replica feminină a ieşirii din situaţie, aşezându-şi cu căuşul palmelor colţurile unei coafuri pentru care un batalion de frizeriţe îşi consumaseră, cu folos, o bună parte din după-amiaza respectivă. — Ce doriţi să serviţi? întrebă Carlo punând capăt impasului mut care se continua. — Am spus că nu vreau să vă stânjenesc, ciripi mai curajoasă tânără, este suficient că v-am întrerupt discuţia. Era prea târziu, pentru că la un pas de masă se şi postase un chelner între două vârste, ca un câine de vânătoare care aşteaptă să pornească în căutarea unui vânat imaginar. — Ar fi nepotrivit, obiectă Arturo deranjând poziţia de aret a chelnerului, printr-un gest din cap. Noi bem gin cu Martini. Sau mai precis am băut, adăugă, indicând tot cu capul paharele goale. Rămâne să hotărâţi şi ne supunem. — E băutura mea preferată. Accept, dar cu o singură condiţie: când vine prietenul meu, să se revanşeze. — Vom vedea, triumfă Arturo, cu gândul la următoarea sută de puncte pe care urma s-o câştige. Chelnerul, mut ca marile dureri, nevoind să risipească farmecul acelei clipe, evită orice întrebare stupidă şi zâmbi inteligent, ca orice chelner care n-a înţeles nimic. Se aşternu o linişte care-i făcu pe toţi trei să contemple, cu o sinceră atenţie simulată, faţa de masă din plastic, imitând o splendidă ţesătură din fibre de palmier. Şi asta pe cât le permitea lumina din bar. Simţind o prezenţă în spate, Carlo zise: „Mulţumesc” şi se întoarse spre singura persoană care avea dreptul să se apropie de masa lor: chelnerul. Alături de el, în obscuritatea barului, Carlo contură însă, surprins, o siluetă destul de virilă, a unui domn tot între două vârste, de data aceasta mai aproape de cea de-a doua. Tânără rupse tăcerea, dar cu multă grijă, pentru a permite şi celor doi să intervină: — A! Iată-te! Ai venit. Scuză-mă că mă găseşti la masă cu doi domni; dar mi-a fost urât să stau singură. Omul din umbră – de fapt toţi erau în umbra abajururilor – se înclină şi, cine i-ar fi putut vedea ochii, ar fi stabilit subit o privire de părinte îngăduitor care şi-a găsit copilul lângă vitrina cu piese de bacara după ce încercase să pună în aplicare, pe viu, teoria rezistenţei materialelor. — Eu sunt vinovat, interveni omul care pusese demult mâna pe speteaza celui de-al patrulea scaun liber. Sunt vinovat. Am întârziat din cauza traficului şi a imposibilităţii de a parca. Vă mulţumesc, domnilor, că aţi găzduit-o pe amica mea şi vă rămân recunoscător. Acum, Edith, să ne căutăm o masă. Patru perechi de ochi scrutară cele patru puncte cardinale ale barului – fumul redusese vizibilitatea la cel mult doi metri – aşa că nu reuşiră să ajungă la nicio concluzie. — Nu mai sunt mese, alunecă o voce care, în cele din urmă, se stabili a fi a chelnerului. Dacă domnii permit, domnul e mai bine să stea aici – şi puse o mână atotstăpânitoare pe ceea ce mai rămăsese din speteaza celui de-al patrulea scaun. — Eu am şi adus patru pahare. Dacă domnul doreşte altceva, sunt gata să… — Luaţi loc, domnule, zise Arturo înţelegând că o altă variantă, plecarea tinerei, ar fi egalat cu un seism de gradul doisprezece de pe scara compatriotului său. — Ascult şi mă supun, răspunse noul venit care şi ocupase scaunul fulgerător, printr-o manevră de învăluire. Fraza o reţinuse dintr-un digest ilustrat care încerca să reducă cele 1001 de nopţi la 101 poze, expunând-o astfel pe frumoasa Şeherezadă la o decapitare înainte de termen. Accentul straniu al străinului îi făcu pe cei doi italieni să atribuie formula de politeţe unei regiuni terestre care a stat multă vreme sub o cruntă ocupaţie. Şi atmosfera deveni iar apăsătoare, nelalocul ei, ca o greutate de zece kilograme pe o bucată de unt. Străinul întinse mâna să ridice greutatea şi prinse între două degete cupa cu gin-Martini. — Pentru prietenii noştri necunoscuţi, toastă umil şi îşi muie buzele în lichidul combinat. Mii de scuze, încă o dată, şi permiteţi-mi să mă prezint: Cristoph Jebon, textilist, în vizită de afaceri la Roma. Femeia rosti şi ea pentru cei doi: — Edith Soning, secretara domnului Jebon. Tinerii îşi spuseseră numele şi prenumele. Profesia: ingineri chimişti. — Domnule, domnule Arturo, articulă Jebon. Dar noi ne cunoaştem. Aţi făcut parte dintr-o comisie de experţi care mi-a dat o mână de ajutor când fabrica mea de textile avea unele greutăţi cu coloranţii. Arturo reveni pe loc la o realitate pe care o întârziase voit şi se dădu bătut, cu tot regretul că uitase un detaliu atât de important. — Da, domnule… Jebon aţi spus, este cert că m-a lăsat memoria. Sunt numai doi ani de când am avut plăcerea să vă cunosc şi să vă servesc. Lumea e mică şi orice am face, este inutil să ne ascundem după deget. Jebon ridicase un deget pe care chelnerul îl şi prinsese în obiectiv şi se aplecase spre el ca să asculte comanda. — Eram la o fabrică de textile din Arizona, unde eu şi colegii mei… Ultimele cuvinte fură zdrobite de ţipătul unei trompete. Orchestra îşi vestea prezenţa. Reflectoarele de pe plafonul de deasupra ringului de dans, plafon care împiedica fumul să iasă pentru a ceda locul aerului curat, se stinseră pe vaietul lung al trompetei. Mai rămaseră câteva becuri-lumânări pe aplice, în colţuri, care se străduiau să pâlpâie în ceaţa artificială. Cei patru de la masă îşi aruncară priviri care nu reuşeau decât să confirme confuz prezenţele reciproce. Ochii, fidele oglinzi ale sufletului, se obişnuiră curând cu semiîntunericul şi dinspre nord-nord-vest, unde-şi avea sediul geografic Arturo, se auzi un glas lipsit de intenţii rele: — Cer voie domnului să dansez cu doamna. Până ca domnul să încuviinţeze, doamna se şi ridicase în picioare, sigură că va primi permisiunea. Arturo se afla de mult lângă ea şi elanul celor doi străpunse beznele localului până la presupusul ring de dans. Carlo nu-şi bătu capul să priceapă cum de a înţeles tânără cele spuse în italiană de grăbitul Arturo. Textilistul îl scăpă însă de orice efort intelectual: — Edith înţelege bine limba dumneavoastră şi s-a grăbit să fie amabilă. De fapt eu nu o ţin din scurt… aşa că poate face orice. Trecu timpul consacrat unui dans şi lângă masă reveni doar Arturo care, supărat ca un copil căruia i s-a dat o porţie dublă de untură de peşte, spuse în direcţia lui Carlo: — Prietene, doamna vrea să ne împace pe toţi. Stânjenit, Carlo căută în direcţia lui Jebon, care se şi ridicase să-i facă loc să treacă. Când Carlo ajunse lângă Edith, orchestra trecu nepermis – pentru persoane neavizate – de la inocentul blues la un cocteil de tot ce putea fi mai scandalos ca decibeli. Dinspre baterie veni un zgomot infernal de vase sparte, iar dinspre trompetă tot soiul de ţipete. Saxofonul făcea vocalize ca un tenor răcit care, dacă nu se vindecă, pierde unica şansă de a mai primi vreun rol, în timp ce la pian „cânta” cineva care vroia să demonstreze cum nu putuse fi acordat un instrument încăpăţânat de către un acordor surd de ambele urechi. Vibraţiile aerului făcură imprecise braţele lui Carlo, dar până în cele din urmă reuşi să atingă, cu ultimele falange de la mâna dreaptă, locul unde se bănuia a fi şoldul partenerei. Atingerea dură cât o închipuire de vis, când Edith, urmând ritmul muzicii, începu să se contorsioneze aidoma Cleopatrei după întâlnirea cu dinţii viperei. (Cine ştie care o fi fost realitatea!). Carlo era un bun dansator şi căuta – zdruncinându-se şi el – să reintre în posesia şoldului pierdut, sau a ceea ce mai rămăsese întreg din el. În jurul lui, mişcări furibunde ca ale unor spectatori dintr-un cinematograf în flăcări – fără „ieşire în caz de pericol” – dar care mai păstrau, totuşi, o ultimă speranţă. Nu mai erau cupluri, ci doar individualităţi care dansau după un program propriu, în altă sferă de acţiune. Carlo puse mâna pe un şold, dar care se dovedi, chiar din primele secunde, a fi al unui bărbat cu părul răvăşit peste ochi, atât cât putu el zări. Până să se scuze, primi în frunte o lovitură care-l făcu să vadă stele multicolore. Ca de la sine un reflector se aprinse în plafon. Carlo îl văzu mai bine pe agresor şi voi să lichideze incidentul. Tipul încercă însă să-i telegrafieze un upercut dar nu reuşi, primind un carate deasupra nodului cravatei. Se îndoi brusc şi, până să ajungă insul la podea, Carlo simţi că îl trage cineva de braţ.

Sus mainile domnule scriitor de Nicuta Tanase LADSJA CU BANCNOTE    Iliuta Chealda n-’are pistrui, dini lipsa, ori cicatrice pe obrazul drept, ca eroii din romane şi nici veleitai de mare inventator, ori ambitia sa devina ditamai cosmonautul. Nici marinar de cursa lunga, ori vreun „Sfint”, pe la televiziune, nu viseaza sa ajunga. Nu. Sa-l invidieze pe Elliot Ness, ori pe Roger Moore? Ferit-a sfintul! În schimb Iliuta are treisprezece ani şi sapte luni şi sita pe acelasi palier cu mine. Ce vorbesc eu de acelasi palier? Sta chiar usa-n usa cu mine. Sintem foarte buni amici. Amici e puîn spus. Sintem prieteni la catarama. Eu il ştiu pe el de când umbla în caruciior, iar el ma ştie de când nu purtam mustata şi umbrela, nici macar pe ploile torentiale. Daca ar fuma ne-am imprumuta şi cu tigari. Dar el n-are acest vficiu şi pe mine ma bucura. Ba m-a asigurat ca nu o sa fumeze toata viata lui, nici maoar Kent, ori Chesterfield. Asta numai şi numai pemtru ca în fiecare dimineata ma aude, de la el din dormitor, cum tusesc. Stiti cum tusesc? Colosal de interesant! Am un stil al meu personal. Inimitabil. M-a sfatuit şi pe mine sa ma las, dar calul batrin nu mad poate invata sa mearga în buiestru. Daca înati au/i tusind n-ati mai intra în debitul de. Tutun niei d-upa timbre fiscale. Iliuta s-a rugat de mine ca de Dumnezeu sa las tutunul. Nu pot. Fata de acest baietas eu sint dator vindut. De câte ori este trimis de paring dupa cumparaturi, trece şi pe la mine şi ma intreaba daca am nevoie de ceva. Eu nici nu ştiu unde este sifonaria din cartierul meu. Nam fost niciodata. Iliuta le duce la umplut. Şi am auziit ca-i aicolo o coada… Când scriu, intra în viirful picioarelor la mine în birou, baga lemne în soba, deschide fereastra sa mai iasa din fumul de tigara, îmi face uneori cafele, spala cestile, ibrioul şi toate as tea fara sa ma deranjeze citusi de puîn. \ De ziua lui am vrut sa-i cumpar o bicicleta. Am pus eu ochii pe o bicicleta formidabila. Cu schim- bator de Viteze, cu… ce miai, era o bicicleta… Când a aflat intenia mea, m-a amenintat ca nu-mi mai trece pragul în viaa lui diaca fac una ca asta. A primit doar o cutie de bomboane. De fapt nici pe aia n-a luat-o până n-a faout-o juma-juma cu mine. Ca sa mai scap de datoriile pe oare le am fata de el, l-am rugat sa accepte sa fie eroul unei sohite, ori nuvele. Gasisem şi un subieot de scienariu de film, în care rolul principal putea sa-l joace cu mult succes Iliuta al meu. În ruptul capului na acceptat. Şi i s-ar fi potrivit nolul ca o manusa cu cinci degete! Am renunat la scenariu din cauza lui. Acum citeva zile, avind mai mult timp liber, l-am chemat în biroul meu? i i-iam pus problema deschis: — Draga Iliuta, îmi pare foarte rau, dar din acest moment te rog sa nu mai intri în casa mea. Daca, cine ştie, este vreun caz de forta majora suni, astepti până vin eu, îmi spui despre ce este vorba, dar pragul n-ai voie sa mi-l mai treci! Asta e. Nu mai am nevoie de serviciile tale. Ce, crezi ca eu nu pot sa ma due sa-mi umplu siingur niste siifioane, ori sa-mi fac cumpar a turile de care am nevoie? Daca l-ati fi vazut cum arata, în momentul acela, vi se facea mila de el. Semana cu o lopata fara coada, daca nu chiar cu un cer fara pic de seniin. I-an dat lacrimile. Buzele şi barbia au inceput sa-i tremure, iar fata i se facuse mai ceva decât stacojie. — Dar oe s-a intimplat? V-a disparut ceva din casa? — Nu, Iliuta, eu nu mai pot s-uponta! — Ce anume? Ce nu mai puteti suporta? Va rog din suflet, lamuriti-ma! — Tu faoi atitea lueruri pentru mine şi eu… Am vrut sa-ti fac o bicicleta cadou, şi ce bicicleta?! N-am vazut în tot cartierul alta la fel: m-ai refuzat. Nimic, dar absolut nimic rau vrei sa primesti. Nici macar eroul unei schite n-ai vrut sa fii. Nu, Iliuta, eu nu mai pat. Totul s-a sfirsit. A inceput sa rida, de parca i-as fi spus o anecdota. Şi nu o anecdota oarecare, pentru ca Iliuta nu râde la orice… Zau ca incepuse sa ma calce pe nervi cu risul lui. Nu indraznesc sa zic prostesc, pentru ca nu vreau sa va faceti o parere cât de cât urita despre Iliuta. Dar ridea cu o pofta! — Nu râde, Iliuta, ca eu, trebuie sa stii, sint consecvent în botariiile mele. Gata, Din acest moment s-au intrerupt relatiile dinitre noi dai. Mi-am pus ochelarii, ca sa prind o mâna mai autoritara, m-am ridicat din fotoliu şi am inceput sa ma plimb prin camera. Când îmi pun ochelarii pe nas nu ştiu ce se petrece cu mine, dar devin cu vreo patru nuante mai cumplit decât Ion Voda cel Cumplit. — Te rog sa nu te amesteci în bucataria mea, am ordonat, apoi, cu o voce pe care o imprumutasem dintr-o tragedie antica. M-a lasat sa vorbesc singur şi a pus de cafea. Până atunci nu-i cunoscusiem şi aceaista latura. Nu stiam ca este şi incapatinat. Am deschis aparatul de radio, am cautat muzica de oboi, dar negasind am fredonat şi eu niste melodii intimplaitoare. M-am dus la birou si-am prins sa ma uit cu coada ochiului spre bucatarie. L-am vazut venind cu cafeaua, md-a impins ceasca linga notesul pe care ma faceam ca-l studiez cu interes, fredonfnd aceleasi melodii intimplatoare, dar triste. Apoi am auzit: — Accept! — Ce accepti? — Accept sa-mi faceti şi dumneavoastra un serviciu. — Iti multumesc. Asaza-te pe soaunul asta şi asteapta-ma putin. M-iam dus în camara, am pus pe o farfurioara o portie dubla de dulceata de nuci, am mai pus pe o tava un pahar cu apa rece şi l-am invitat pe Iliuta sa serveasca. Dupa ce am sorbit a doua oara din cafea şi dupa oe mi-a în pus în gind sa imbrac un oosturn nou, cu prilejul aoestei vilotorii, l-am initrebat: — Acum vreau sa aud: accepti bicicleta? — Nu, vreau mai mult de la dumneavoastra.

Telefonul de la ora nouasprezece de Nicuta Tanase M-AM INTORS DE LA MARE. ILIUTA TMI AJUTA LA DESPACHETAT. SUNA TELEFONUL ŞI UN CQPIL MA INTREABA DACA VREAU SA DEVIN MARE SCRIITOR. Îl SPUN CA DA.! MI CERE SA-l RASPUND LA DOUA SUTE CINCIZECI DE iNTREBARI. CADEM LA 1NVOIALA I Eu, dragalaîi mei prieteni, desi sufar de sciatica şi uneori chiar de stomac, dei am numai numarul aptesprezece la poarta şi nu treizeci şi doi ori chiar trei sute şi ceva ca altii, consider ca-i o mare fericire sa ai ocazia sa aduci la cunotinta cititorilor tai o po- veste ca aceasta care urmeaza. Trebuie însă, adica este necesar sa va spun încă din capul locului ca povestea care urmeaza nu este o nascocire a imaginatiei. Poate sa manince un scriitor o tona de pete (petele confine mult fosfor) pe zi şi ma tem ca tot nu i-iar fi putut trece prin cap o poveste ca asta care mi s-a intimplat mie. Lata cum incepe! În ziua de ase august a anului 1976, cam pe la orele nouasprezece şi vreo douazeci de minute, m-am inters de la Neptun, unde fusesem sa fac o cura de pepeni verzi (care se vind pe taiete) şi de piersici, iar între timp sa ma mai coc putin la soarele dobrogean. Cu o zi inainte de a pica eu în Bucuretiul nostru drag, se intorsese de la Rucar, unde ii petrecuse o parte din vacana, ? i prietenul şi „aghiotantul” meu Iliuta Chealda. Bineineles ca imediat ce a auzit cheia rasucindu-se în broasca, a dat fuga sa ma vada. Cum a dat cu ochii de mine, a tras un chiot de indian nefumator. Dupa ce a sarit şi de vreo citeva ori în sus de bucurie ca am sosit, mi-a ajutat sa despachetez, mi-a povestit, a inceput sa-mi povesteasca cât de mult i-a placut şi cât de frumos s-au purtat cu el rudele lui din Rucar. Un unchi de al lui, care cica lucreaza la Intreprinderea forestiera, l-a urcat, zice Iliuta, pe un calu de munte şi ca acest caluf l-ar fi dus chiar până sus unde izvorapte Dimbovita şi ca de acolo ar fi venit cu o pluta. L-am crezut, pentru ca ştiu ca Iliuta nu prea are obiceiul sa minta în zilele lunii august. Mi-a povestit şi o intimplare pe care n-am ineles-o prea bine. O intimplare cu o veverita care zice ca venea în fiecare dimineata sa-’l scoale pentru a o trata cu nuci. Şi, tocmai când i-a venit şi lui rindul sa ma intrebe dac-am trecut vreodata de geamandure, daca au avut de lucru salvamaristii cu mine şi cum a fost vremea la mare, a sunat telefonul. Eu, drept sa va spun, când am auzit zbirniitul telefonului, m-am şi speriat, pentru ca între timp şi uitasem ca a fost inventat. Nu m-am grabit sa ridic receptorul. L-am lasat sa sune, doar, doar, o renunta cel de la celalalt capat al firuM. Dar i-ai gasit!… — Sa raspund eu? m-a intrebat Iliuta enervat de insistena celui care formase numarul. Dar voi credeti ca numai Iliuta avea dreptul sa se enerveze de zbirniitul telefonului? Eu nu? Unde scrie aşa ceva? De ce sa n-am acest drept? M-am enervat şi eu şi i-am facut semn ca sint de acord. Eu, desi tiu foarte bine de la un doctor stomatolog de mare prestigiu ca, în astfel de cazuri, scrinitul din masele nu ajuta cu nimic, am scrinit foarte usor şi mi-am vazut de despachetat. Am dus o parte din lucrurile scoase din valize intr-o alta camera şi, când m-am reintors, Iliuta mi-a intins receptorul şi mi-a zis: — Va cauta un pusti. Va rog sa poftiti la telefon! Sezonul acesta m-am balacit la marginea Marii Negre fara casca. Cu toate astea nu mi-a intrat deloc apa în urechi. Eu, însă, tot m-am facut ca n-am auzit prea bine. L-am intrebat pe Iliuta: — Cine ma cauta? Cine zici ca-i la telefon? Iliuta s-a incruntat putin, semn ca l-a deranjat ceva şi mi-a zis privind aiurea: — Un copil. Şi mi se pare ca este şi puîn obraznic. A vrea sa-l cunosc şi eu pe omul acela care ar vrea sa vorbeasca la telefon dupa ce se intoarce din concediu, cu un copil care i s-a parut lui Iliuta obraznic. I-am zis aghiotantului meu: — Ce vrea? Intreaba-l ce vrea? Vreau sa fiu lasat în pace. Iliuta, cu privirile agatate pe antena de camera a televizorului, mi-a zis: — L-am intrebat, dar nu vrea sa-mi spuna. M-a şi repezit. — Cum te-a repezit? m-am suparat eu aproape de-adevaratelea şi m-am şi incruntat pufin. Cum sa-l repeada cineva pe Iliuta al meu care nu maninca niciodata seminfe de dovleac sau floarea-soarelui în locuri publice şi nici nu arunca cojile aiurea?! — A zis ca ce ma intereseaza pe mine afacerile lui cu dumneavoastra. — Afaceri?! m-am mirat eu. M-am mirat pentru ca acest cuvint nu prea îmi place. — Aşa a zis. Pe cuvintul meu ca aşa a zis! Ce interes as avea sa va mint? Stiind de multa vreme ca Iliuta nu-i da cuvintul cu una cu doua, ba nici cu mai multe, i-am luat receptorul din mâna şi am zis un „Alo” cam nervos. Am auzit în receptor vocea unui copil care m-a luat în primire: — Pe unde umblati? De doua saptamini va tot caut la telefon. Nu tiam ca trebuie sa anunt; la megafoane când îmi vine şi mie sorocul sa plec în concediu. L-am intrebat pe cel care m-a certat: — Alo, cine este la telefon? Cu cine am einstea şi onoarea sa vorbesc? — Numele meu este Silviu Ceteras. Prietenii, însă, îmi spun Silvica. Timp de citeva secunde mi-am stors creierii… tii ce tare i-am stors, sarmanii de ei, sa-mi aduc aminte daca am avut vreodata de-a face cu un copil pe care-l chema Silviu Cetera? Nimic. M-am gindit eu sa pun receptorul în furca şi ’sa continui despacheltatul, dar m-am trezit zicind: — Spune-mi, Silvica draga, cu ce-ti pot fi de folos!? — Este invers. Iliuta n-a auzit replica interlocutorului meu, dar şi-a dat seama ca ceva nu este în regula. Am zis: — Cum adica invers? — Eu am sa va fiu de mare folos, nu dumneavoastra mie, daca vre; i sa ma ascultai. Ascultai-ma, va rog frumos! Cum tulpanul Mariei sa nu vrei sa asculi pe cineva care vrea sa-i fie de mare folos. Am zis: — Alo, te ascult. Imi iau şi notite, daca este neaparata nevoie! tii ce mi-a auzit urechea dreapta? Pe un vagon de ciocolata cu lapte? i alune ca nu tii! Am auzit: — Viitorul dumneavoastra literar este în miinile mele. — Ei nu mai spune! m-am speriat eu, ducind cealalta mâna la inima. — ISerios. Vrei sa deveniti un mare scriitor? Care scriitor nu ar vrea sa devina „mare scriitor”? am zis eu cu gindul la premiul Nobel. — As cam vrea… A urmat o pauza. Sa n-apuc niciodata loc în autobuzul 31, daca ştiu de ce a facut interlocutorul meu o pauza aşa de mare. Tocmai când ma pregateam sa suflu în receptor sa vad daca nu cumva s-a infundat, am auzit: — Alo, ma ascultaji? — Da, te ascult şi chiar cu mare atenie. Sint numai urechi. — Eu sint în posesia unui mare subiect de roman. Daca puneti mâna pie acest subiect, lasati în urma toi scriitorii. La o pota ramin în urma dumneavoastra. Deci, ziua de şase august a anului 1976 va deveni o cotitura în via’fa mea. Voi lasa scriitorii contemporani cu mine la o pota în urma mea. Vatmanii şi soferii ma vor ruga sa ma urc prin faa. Tinerii îmi vor ceda locul rezervat batrinilor şi oamenilor „mari”. Responsabilul alimentarei ma va servi el personal. Directorii caselor de filme îmi vor trimite invitajii la toate premierele cinematografice. Voi avea şi eu o masa rezervata la Casa scriitorilor! În sfirit, voi fi vazut şi eu la tribuna zero ori chiar în loja de onoare a stadioanelor la meciurile Rapidului. Vedeti voi cum este viaa asta? Până acum cinci minute eram un om linitit, eram un om care-si despacheta lucrurile cu care a fost la mare… şi deodata!… L-am intrebat: — Şi vrei sa-mi vinzi subiectul? Cât îmi ceri pe el? Va inchipuiti ca mi-a cerut pe subiectul care ma va face mare scriitor vreun milion de lei ori citeva sute de mii? Nuu! Mi-a spus: — Nu cer pe el niciun ban. Absolut niciun ban. — Mi-l dai gratis? Ii multumesc foarte mult daca-mi dai de pomana un subiect ca asta. — Nu chiar gratis…- Ce poi sa în; elegi prin „nu chiar gratis”? Mai nimic. Zic: — Ce-mi ceri în schimb? Un cuib de cuc cu cuc cu tot? S-a suparat puîn. Mi-a zis ca de ce-l iau peste picior cu cuibul de cuc. I-am spus ca n-am avut intentia sa-l supar şi dupa ce mi-a primit scuzele, mi-a spus: — Stii ce va cer în schimb? O nimica toata. Va cer sa-mi raspundei la doua sute cincizeci de intrebari. Am rasuflat usurat pentru ca ma gindeam c-o sa-mi ceara în schimb cine ştie ce serviciu. Dac-am vazut c-am scapat aşa de ieftin, am rasuflat a doua oara şi mai usurat şi am inceput sa ma tocmesc. — Aşa multe? Lasa şi tu mai jos… De unde-mi vorbesti? A urmat o scurta tacere, apoi am auzit: — De la un telef on public. Sa raspunzi la doua sute cincizeci de intrebari nu este un lucru prea lesne, mai ales pe caldura asta inabu? itoare a lunii august. Nu este lesne deloc, dar perspectivele pe care ti le-a pus în faa nu le pui la Kocoteala? Putin lucru este sa devii mare scriitor? Cam la lucrurile astea ma gindeam eu încă de când am inceput „tratativele”. Îl intreb pe viitorul meu binefacator: — Nu ai telefon acasa? Daca ai, fii atât de bun şi spune-mi-l şi mie ca… — Nu am! a zis el puîn cam incurcat şi a schimbat repede vorba. Stiti cum vom proceda? În situatii din astea, în care sa-mi puna cineva conditii, nu prea am fost. Dar aeum, pentru ca era în joc viitorul meu literar, nu mai aveam ce face, trebuia sa joc cum mi se cinta. Am zis: — Cum? Spune-mi repede cum vom proceda, ca sa nu mor de curiozitate. Imi mai pui şi alte condiîi? Prea pu’fin îi pasa lui ca mor eu de curiozitate. „Şi daca moare, ce? i-o fi zis el. Iaca, un scriitor mai putin pe lume”. Cred ca aşa si-o fi zis, pentru ca a facut iar o pauza. Dupa pauza, am auzit: — Stiti cum vom proceda? Va voi pune câte zece intrebari pe zi. Deci în douazeci şi cinci de zile îmi vei raspunde la cele doua sute cincizeci de intrebari. Va angajati? Am facut în cap nite socoteli, dar nu tiu ce rezultat mi-au dat. Ştiu doar ca am reusit sa-l intreb: — Întrebarile din ce domeniu sint? De data aceasta mi-a raspuns fara s ma mai fiarba. A zis imediat: — Vetivedea… M-am uitat la Iliuta, ajutorul meu de nadejde, care la rfndul lui se uita? i el cam nauc la mine şi m-am gindit sa-l iau pe vsilviu Ceteras mai pe ocolite. I-am facut cu ochiul „aghiotantului” meu, care nu intelegea nimic, şi i-am zis lui Silvica: — Nu vrei sa-mi povestesti putin din subiectul acela de roman? — Nu! Va este teama ca va pacalesc? Pe cuvintul meu ca este un subiect de roman nemaipomenit, dar acum, oricât v-ai stradui sa scoateti ceva de la mine, nu veti reusi. Ramine cum ne-am inteles. La sfirit. Ce ora va convine? La-ce ora sa va sun? — Dai ore ca dentitii? Tie când îţi convine? 9i-a facut el niste socoteli şi m-a intrebat: — Ora nouasprezece e bine? Cu gindurile la premiul Nobel şi la multiplele lui avantaje – ca-mi casunase pe acest premiu – am zis fara sovaire: — Este bine. Chiar foarte bine. Daca erai linga mine dadeam şi mâna, ori poate dadeam i-un aldama cum se obisnuieste când se face cite-o afacere.

Bombardament cu asteroizi de Victor Bercescu CAPITOLUL I Mineralierul românesc Drobeta naviga liniştit pe apele Oceanului Indian de Sud, purtându-şi silueta-i voinică. Pe valurile molcome, care veneau să se strivească de prora vasului, pluteau ierburi, dovedind că undeva, pe o insulă, fusese o furtună care răvăşise vegetaţia. Ierburile acestea banale dădeau un dublu sentiment de calm celor care le priveau, ele însemnând, totodată, ca tulburarea capricioasă a naturii se potolise şi că nu prea departe se afla o oază de pământ. Itinerariul nu prevedea prea curând vreo oprire, dar prezenţa pământului pe aproape era totuşi embrionul unei garanţii în acest sens. În fapt, eventualitatea unei furtuni nu constituia pentru echipaj un motiv de îngrijorare. Vasul era nou, solid, construit după ultimele tehnologii corespunzătoare unor asemenea împrejurări şi trecuse cu bine toate probele, în încercări destul de grele. Echipajul, ca la toate navele de acest fel, fusese selecţionat din marinari încercaţi, începând cu comandantul a cărui experienţă de navigator de cursă lungă de peste treizeci de ani era o garanţie care dădea deplină încredere celor de pe bord. Pe puntea superioară, doi membri ai echipajului continuau o discuţie începută încă de la popotă. Pe chipurile lor se putea citi uşor calmul pe care ţi-l dă satisfacţia unei misiuni îndeplinite. Plecaseră din ţară de mai multe săptămâni şi se gândeau că nu va trece mult şi vor reveni acasă… pentru ca, după nu prea multă vreme, să plece din nou. Pentru un marinar, întoarcerea la portul de ataş înseamnă o scurtă perioadă de repaus alternată cu acţiuni de pregătire în vederea unei noi plecări. Pe alte mări, în alte porturi, cu alţi oameni, cu alte chipuri şi alte obiceiuri. Trecuseră de mult Tropicul de Sud şi pluteau acum pe paralela 40, spre portul de destinaţie. Niciunul dintre cei doi, privind spre largul oceanului, nu spera să vadă, deocamdată, altceva decât frământarea nesfârşită a apelor verzui. Erau în emisfera australă unde marea se întinde de nouă ori mai mult decât în cea boreală, în care se află majoritatea continentelor. Ştiau bine că mai au de mers încă o jumătate de zi până să ajungă în apropierea vreunui ţărm. * Medicul Adrian Georgescu şi inginerul radiofonist Florian Pintilie erau vechi prieteni şi întâmplarea îi adusese pe acelaşi vas. Copilăriseră împreună în satul lor natal, Bâra, din sudul oraşului Roman. Soarta îi despărţise la două licee din localităţi diferite, iar, după bacalaureat, se pierduseră în două centre universitare, fără să mai ştie unul de altul. Medicul Georgescu era orfan. Mai avea o mătuşă, pe care o vizitase o singură dată, în anii studenţiei. Primirea ce i-o făcuse fusese destul de rece aşa că renunţase să o mai vadă. Tatăl inginerului Pintilie se recăsătorise şi plecase la familia noii soţii, undeva, pe Valea Jiului, unde intrase ca muncitor într-o mină. Schimbau scrisori stinghere când şi când, până într-o zi în care între ei se aşternuse o tăcere lungă, voită de ambele părţi. Trecuseră douăzeci de ani de la plecarea lor din sat şi nu mai aveau acum comun decât această navă pe care îi uneau aceleaşi idealuri. Frumoasele livezi de pe dealurile satului Bâra şi chipurile liniştite ale celor din sat fuseseră estompate de straniile ţărmuri cu plantaţii de palmieri şi faune ciudate şi de oamenii – stranii, la început – care se agitau în furnicarele porturilor în care ancorau. Acum, pierduseră acea inerentă curiozitate faţă de un nou care se repeta la infinit. Aveau amândoi psihologia ţăranilor români. — Fără îndoială, îşi continuă gândul doctorul, căutând parcă să pătrundă cu privirile spre adâncuri, că multa vreme oamenii n-au bănuit cum arată fundul oceanelor. — Da, ştiu, replică inginerul, şi în lipsă de date știinţifice, ca să mă exprim aşa, le-au povestit semenilor că fundul oceanelor este împărăţia lui Neptun, zeul mărilor, cum îl numeau romanii… bărbos şi răzbunător ca şi omologul, său Poseidon din mitologia vechilor greci… — Trebuia să se dea vina pe cineva când se producea vreo catastrofă navală şi erau destule, adăugă doctorul. — Numai că aş vrea să-ţi precizez că Neptun a fost pentru latini, la început, o zeitate cumsecade, atunci când aceştia nu cutreierau mările ca grecii. Neptun era o zeitate a Umidităţii, invocată de agricultori în zilele toride de iulie. Se organizau serbări câmpeneşti numite Neptunalii solicitându-i-se ploaie… Era un fel de Caloian de-al nostru. — Inginerule, bagatelizezi. E adevărat că Neptun a fost cum spui tu, la început, un fel de Caloian, dar Poseidon, care l-a precedat pe tronul din străfunduri, era cineva… — Ştiu, fiul lui Cronos şi al Reei, un tip neserios şi un bărbat nestatornic ca toţi zeii, căruia i-au plăcut şi muritoare de-ale noastre, precum Demeter şi Amfitrita, ba chiar unele pocite ca Meduza. Mersi de aşa personalitate! — Bagatelizezi şi minimalizezi, măi Florian! Poseidon ăsta, pe lângă viaţa sa familială care a lăsat de dorit, răspundea de cutremure şi de furtuni, avea un car cu cai frumoşi de culoarea algelor şi a spumei şi un trident de toată frumuseţea. Cam aşa pretinde mitologia… — Poveşti! Cel puţin după folclorul nostru, în adâncul mărilor locuiau împăraţi cumsecade, care aveau castele de cristal şi câte trei fete frumoase, cu care se însurau voinici tot atât de frumoşi şi care nu se uitau la Meduze. Dar… dar… doctore, ce te-o fi găsit să-mi vorbeşti de adâncuri tocmai acum când oceanul este liniştit şi stăm atât de bine la suprafaţă? Hai să vorbim despre altceva… — Mă gândeam aşa, spuse ca pentru sine doctorul, mă gândeam că nu sunt nici două secole de când oamenii de ştiinţă au început să descifreze tainele acestor adâncuri. Oceanele continuă să-şi mai apere secretele. — Mările au fost iubite sau urâte de oameni în măsura în care ele s-au purtat frumos sau urât cu semenii noştri. Şi, ca să fiu în notă cu tine, cred că marea se mai răzbună din când în când pe oameni, pentru că nu uită, şi nu va uita niciodată că a fost bătută cu bicele de un rege persan din antichitate fiindcă i-a distrus corăbiile. — Ca glumă e bună. Vezi însă că marea, luată cu binişorul, ar putea da fiecărui om atâta aur încât n-ar avea ce să facă cu el. Nu mai vorbesc de alte bogăţii ale ei, ca de exemplu petrolul. — Da. Apropo de aur, ştiu că te referi la calculul după care fiecare tonă de apă de mare conţine 50 miligrame de aur, astfel că ne-ar reveni de căciulă între 20-30.000 de kilograme de aur. Eu mă cam lipsesc, mai ales că la ora la care s-a făcut calculul populaţia Pământului avea câteva sute de milioane de locuitori mai puţin. În prezent, populaţia creşte cu peste şaptezeci de milioane pe an. S-a estimat că în 130 de ani populaţia va trece de 10 miliarde. — Şi de ce nu? Dar, hai să lăsăm glumele. Am văzut în cabina noastră o carte de călătorii scrisă în mileniul trecut. E interesantă? Ce-ţi mai poate spune după atâta timp? — Uite că poate. Ai să te miri, dar este cu adevărat interesantă, deşi nu-i decât opera unui negustor arab pe numele său Sulayman. A călătorit prin India şi China în prima jumătate a secolului al IX-lea şi vorbeşte despre nişte lucruri foarte ciudate în legătură cu acest ocean. — Poveşti, doctore, sau mai precis fapte care au dispărut odată cu legendele. Aşa, cam de genul peştelui lung de douăzeci de coţi care, tăiat, are în pântec alt pește mai mic şi acesta, la rândul lui, un altul sau alţii, toţi vii şi foarte veseli… — Exact, de unde ştii? — … Sau despre peştii mayi sau mij, tot din nordul Oceanului Indian, care au chip de om şi zboară deasupra apei iar când amerizează sunt înghiţiţi de un coleg de-al lor pe nume ankarus. — … ankatus, vrei să spui… — Şi am mai auzit câte ceva despre peştii awal, al căror deliciu gastronomic îl constituie chihlimbarul cenușiu. Oamenii îi prind, îi spintecă şi le răpesc „prada”. — Am impresia că ai citit cartea. — Şi eu am aceeaşi impresie. Recunosc că am făcut-o în orele mele libere. Este într-adevăr interesantă, nu prin aceste „de toate pentru toţi” ci printr-o anumită precizie – verificată astăzi – cu care dă multe detalii geografice. — Are însă şi câteva poveşti care ar fi putut lipsi… — Ca de exemplu cea cu obiceiurile din insula Nias. — Nu mi-o amintesc… — Mă mir, pentru că eşti neînsurat. — Şi ce legătură are povestea asta cu faptul ca n-a vrut să mă ia nicio fată? — Are… că în insula respectivă, când un tânăr voia să se însoare cu o tânără, trebuia să-i ofere ca dar de nuntă un cap de duşman. Poligamia fiind permisă, cel care aducea două, sau mai multe capete, putea lua tot atâtea neveste, cam până la cincizeci, spune autorul cărţii. — E bine că fetele noastre nu au asemenea pretenţii. Dar stai… după câte ştiu tu ai fost însurat. Aşa-i?

PERSONAJE   ANDREW VAN           : un profesor THOMAS BRAD         : un importator de covoare                                    orientale STEPHEN MEGARA   : un călător VELJA KROSAC         : un răzbunător HELENE BRAD          : fiica vitregă a lui Brad MARGARET BRAD     : nevasta lui Brad JONAH LINCOLN       : directorul general al                                     afacerilor Brad ESTHER LINCOLN     : sora lui Jonah Dr. VICTOR TEMPLE  : un vecin PERCY LYNN              : un englez, om de lume ELISABETH LYNN      : nevasta lui Percy HARAKHT                  : Zeul Soarelui PAUL ROMAINE         : un nudist CĂPITANUL SWIFT     : căpitanul iahtului lui                                     Megara FOX                           : şoferul şi grădinarul lui Brad PROF. YARDLEY        : un arheolog                                                        PARTEA ÎNTÂI CRUCIFICATUL DIN ARROYO                                                       CAPITOLUL 1   CRĂCIUN LA ARROYO Într‑o dimineaţă de Crăciun, în apropierea orăşelului Arroyo din Virginia de Vest, fusese găsit cadavrul lui Andrew Van, decapitat şi crucificat pe un stâlp indicator în formă de T. Ellery Queen nu putuse să reziste acestei ştiri răspândi­te de ziare şi pe care o aflase la Chicago, acolo unde îşi în­soţise tatăl, ce nu era altul decât inspectorul Queen de la Biroul Central de Criminalistică din New York; inspectorul fusese convocat în marele oraş la o întrunire pe tema isprăvilor făptuite de gangsteri. De îndată ce întrunirea luă sfârşit, Ellery îl trase după el şi reuşi să‑l convingă că o plimbare cu automobilul i‑ar face tare bine înainte de a se reîntoarce la New York. Tatăl cedă în faţa insistenţelor fiu­lui şi amândoi o porniră spre Virginia. Crima fusese comisă la intersecţia a două drumuri, la aproximativ o jumătate de milă depărtare de Arroyo. Ajun­gând acolo, Ellery şi tatăl său recunoscură cu uşurinţă locul; după traversarea orăşelului, care număra cel mult două sute de locuitori, au zărit de departe un mare stâlp indicator în formă de T, aşezat în punctul în care drumul pe care veneau ei era întretăiat perpendicular de cel ce du­cea de la New Cumberland la Pughtown. Stâlpul indicator stătea, deci, cu faţa spre capătul drumului către Arroyo; unul din braţe indica Pughtown, adică direcţia nord‑est, celălalt arătând spre New Cumberland, direcţia sud‑vest. Ellery opri şi coborî din maşină, în ciuda protestelor ta­tălui său, inspectorul. Afară era îngrozitor de frig, pămân­tul îngheţase bocnă. Tânărul privi îndelung la stâlpul pe care fusese crucificat Andrew Van, excentricul învăţător din Arroyo. Stâlpul, altădată alb, acum de un cenuşiu murdar, era înalt cam de trei metri şi jumătate. Ellery observă că inter­secţia drumurilor forma şi ea un T, asemenea stâlpului, la fel ca inscripţia ciudată găsită pe uşa casei unde locuia victima, litera T scrisă cu sânge… Ellery suspină, întrebându‑se ce nebun furios putuse să comită această crimă atroce, inexplicabilă. Îşi aminti de amănuntele apărute în ziare: ucigaşul bătuse nişte cuie mari în palmele şi gleznele victimei; alte două cuie fusese­ră bătute la subsuori ca să susţină greutatea corpului. Ab­senţa capului te făcea imediat să te gândeşti la un T mare. Drumurile se intersectau formând un T. Pe uşa casei lui Van, situată în apropiere, ucigaşul trasase un T cu sângele victimei sale… Şi de ce să comiţi o crimă în ziua de Crăciun? Poliţia locală nu înţelegea nimic din tot ce se întâmpla­se. Van nu avea duşmani, dar nici nu i se cunoştea vreun prieten. Singura fiinţă mai apropiată, un om simplu pe nu­me Kling, îi slujea drept servitor. Dar acum era de negăsit. Nimeni nu‑l mai văzuse de când fusese descoperit cada­vrul stăpânului său. Exista temerea că ar fi putut să cadă şi el victimă acelui nebun sângeros. Ellery îşi scoase pince‑nez‑ul, şterse cu grijă lentilele şi examină cu meticulozitate stâlpul indicator, observând gă­urile lăsate în lemn de cuiele scoase de poliţie. Sângele co­agulat se întărise în locurile unde fuseseră ţintuite mâinile şi picioarele. Dar şi mai mult se găsea pe partea verticală a stâlpului, provenit de la rana deschisă a gâtului; sângele inundase pur şi simplu lemnul. Ellery se întoarse la maşină, unde îl aştepta inspectorul, îngheţat de tot şi foarte prost dispus. — Haide, grăbeşte‑te odată! se răsti el. — Zău că nu eşti deloc curios. — E prea frig. Ellery zâmbi, porni motorul şi îşi continuară drumul spre Arroyo. — Stranie întâmplare, strigă Ellery ca să acopere zgomo­tul motorului (maşina celor doi Queen era o antică Due­senberg, rapidă dar nărăvaşă), să fii crucificat în ziua de Crăciun! Răspunsul inspectorului se pierdu în vacarmul stârnit de maşină. Pătrunseră în mare viteză în orăşel şi se opriră în faţa unei case foarte modeste, împodobită cu o firmă scrisă de mână cu făloşenie, pe care se putea citi: Hotelul oraşului Arroyo. Ellery şi tatăl său intrară şi se pomeniră, după ce trecură şi de a doua uşă, în faţa unui personaj puţin cam stupid pe care îl bănuiră a fi şeful poliţiei locale. — Sergentul Luden? — Eu sunt. Ce doriţi? — Sergente, făcu Ellery cu o voce pe care se strădui s‑o facă cât mai impresionantă, dă‑mi voie să ţi‑l prezint pe inspectorul Queen de la Biroul Central al Poliţiei din New York. Sergentul păru deosebit de surprins şi îi oferi un scaun inspectorului. — Cazul Van, ai? Nu ştiam că şi cei de la New York se interesează de el. — Spune‑ne amănunte, sergente, făcu Ellery servindu‑i cu ţigări pe cei de faţă. — Amănunte… păi… mi s‑a acrit să tot dau la amănun­te. Ne‑au năpădit ziariştii… — Cine a găsit cadavrul? — Old Pete. Mai mult ca sigur că nu‑l cunoaşteţi, locu­ieşte într‑o colibă, acolo, pe coline. — Nu mai era vorba şi de un fermier? — Ba da, Mike Orkins. Se pare că Orkins venea la Arro­yo cu Fordul lui, vineri dimineaţa, adică în dimineaţa Cră­ciunului. În drum l‑a întâlnit pe Old Pete, care venea şi el în oraş, şi i‑a oferit un loc în maşina lui. Ei bine, când au ajuns la cotitură au dat nas în nas cu cadavrul lui Andrew Van. — Am văzut stâlpul, zise Ellery. — Au venit o sumedenie cu maşinile să‑l vadă, bombăni sergentul Luden. Spuneam deci că pe Old Pete şi Orkins, văzând acest spectacol, i‑a apucat aşa o frică încât au şters‑o spre Arroyo cât ai zice peşte. — Nu s‑au atins de cadavru? întrebă inspectorul. Luden îşi scutură chica lui căruntă. — Da' de unde! Au dat fuga aici de parcă i‑ar fi alergat necuratu' şi m‑au sculat din somn. — Cât era ceasul? întrebă Ellery. — Era opt, mărturisi sergentul. — Şi aţi plecat imediat acolo împreună cu dl Hollis, pri­marul? — Da. Am strâns câţiva tipi şi ne‑am dus să vedem. Ce porcărie! Şi încă şi‑n ziua de Crăciun! Unde mai pui că Van era ateu… — Adică ce vreţi să spuneţi? întrebă cu vioiciune inspec­torul. Sergentul păru stingherit. — Ei bine,  era un om care nu mergea niciodată la bise­rică. Preotul… — Să fie oare o crimă săvârşită de un individ cuprins de fanatism religios? se adresă Ellery tatălui sau. — A zis cineva asta, mormăi sergentul, dar eu nu cred aşa ceva. — Presupun că nu bănuiţi pe nimeni din acest oraş? întrebă Ellery. — Sigur că nu! Eu zic, domnule, că e vorba de cineva pe care Van l‑a cunoscut mai demult. — Au fost pe‑aici străini recent? — Nu… Deci primarul, eu şi tipii veniţi cu noi am iden­tificat cadavrul după construcţia lui, haina şi actele pe care le‑am găsit în buzunare. După aceea l‑am dat jos. La întoarcerea în oraş ne‑am oprit în faţa casei lui Van… — Da? făcu Ellery foarte interesat. Şi ce‑aţi găsit acolo? — O dezordine cumplită, răspunse sergentul Luden. Toate scaunele răsturnate de parcă s‑ar fi bătut, sânge peste tot, acel semn în formă de T, de care au tot scris zia­rele, făcut pe uşă tot cu sânge. Şi Kling nicăieri. — Ah, făcu inspectorul, servitorul? A plecat luându‑şi lucrurile cu el? — Ei bine, zise sergentul scărpinându‑se în cap, nu prea am idee. Judecătorul mi‑a cam preluat toate sarcini­le. Cred că îl caută pe Kling… şi pe încă altcineva. Da nu pot să vă spun nimic. — Nici o veste de la Kling? — Nu. Cadavrul a fost dus în principalul oraş al ţinutu­lui, Weirton, la douăsprezece mile de aici. Procurorul a si­gilat casa lui Van, iar poliţia statului este ocupată până peste cap cu acest caz. Ellery reflectă un moment, în timp ce tatăl său se foia nervos pe scaun. — Cadavrul fusese decapitat, murmură după aceea Elle­ry. Cu un topor, mi se pare? — Da, am găsit toporul la el în casă. Era toporul lui Kling, dar nu s‑au găsit pe el amprente. — Dar capul? Sergentul făcu un gest de neputinţă. — N‑am idee. Presupun că ucigaşul l‑a luat cu el ca amintire. Ha, ha! — Acum, tată, zise Ellery punându‑şi pălăria pe cap, cred că putem pleca. Mulţumesc, sergente.

Balada Capitanului Haag de Leonida Neamtu Enigma doamnei cu pelerină neagră           Fermecătoarea femeie purta – purtase – o pelerină de catifea neagră. Beneficia – beneficiase – de nişte ochi verzi ce ar fi dat de gândit oricui – chiar şi unui negânditor; de un păr negru, greu, căzut pe umeri. Buzele răsfrânte vorbeau despre senzualitate – însă acesta nu e un deziderat obligatoriu. Cine a spus-o? Diderot? Nu suntem siguri... Vârsta ei părea să fie vârsta unei femei tinere ce in­tenţionează să îmbătrânească foarte târziu. Sau deloc. Sau niciodată... Până acum, ceva deosebit? Nu prea... Atâtea femei frumoase, cu, sau fără pelerine, cu păr negru, căzut pe umeri... Dar, dar, dar, între acei umeri deosebiţi, undeva între omoplat şi coloană, sărea în ochi – ca o podoabă de fru­museţe? – o, nu! – o rană urâtă, aducătoare de moarte. Însă doamna cu pelerină neagră şi ochi verzi încă nu decedase. Cei ce o găsiseră, la intersecţia străzii Pata cu Ghiocei­lor, din Cluj, au crezut-o moartă, se gândeau s-o transporte la morgă, se întrebau de fapt unde e morga, până ce un automobilist amabil a oprit, opinând că tânăra femeie tre­buie dusă mai întâi la Salvare. Aici, un tânăr stagiar, dr. Stănescu, îi examină cu se­veritate exagerată pe cei trei ce o aduseseră pe „moartă”; nu era un tip impozant stagiarul, dar dispunea de o dic­ţiune perfectă şi de nişte ochi stacojii... — Care din voi e vinovatul? Şi-n acelaşi timp, pro­fesional, cerceta mâinile şi hainele celor trei, căutând urme de sânge. Nu existau, – dar asta nu înseamnă cine ştie ce.   Comisarul Maximilian Cornea, şeful Brigăzii a 3-a Criminale din Capitală, un fercheş individ subţirel, ele­gant, spaima asasinilor şi fante recunoscut, unul dintre favoriţii şefiilor, fiindcă înregistra succese acolo unde în mod normal trebuie să te bucuri doar de insuccese, dar, în acelaşi timp persecutat de alţi şefi de concepţii opuse, detaşat la Cluj pentru a reorganiza serviciile după demi­terea Chestorului Mălai pentru şperţ, incompetenţă, tâmpenie, acest Maximilian Cornea, cu ochii lui cenuşii de oţel, ochii tuturor poliţailor pricepuţi din lume, (ce să fac! din această schemă nu pot ieşi – dar pot să ies din altele?) ceru să vadă rana, mai bine zis locul acelei răni, în principiu aducătoare de moarte. Mult prea decentul dr. Stănescu, stagiarul, se supuse cu o anumită rezervă cererii omului legii, indecentă după opinia sa. Trase, delicat, pătura şi cearşaful. Era ora 23,30. Ră­nita fusese adusă la Salvare în urmă cu 28 de minute. Maximilian Cornea văzu o femeie de circa un metru şapte­zeci, relativ înaltă (atenţie!), voinică, dar fără a prezenta urme vizibile de îngrăşare, cu forme categoric apetisante, cu frumoase mâini îngrijite terminate în unghii poleite în ojă palidă, ca soarele când apune, când se stinge, ca amur­gul... Amurgul... Pe mâna dreaptă, această doamnă cu pelerină neagră (acum era fără pelerină) purta două inele de aur, cu pie­tre, un diamant şi un saphir. Pe stânga, nimic. Liberă, nemări...? O femeie atât de frumoasă? Maximilian Cornea îşi aranjă ţinuta şi îşi compuse fi­gura de mare detectiv – cum şi era! — Dumneavoastră sunteţi liberi, le spuse celor trei care o aduseseră pe doamna cu pelerină neagră, şi vă mul­ţumim. Indivizii dispărură, dr. Stănescu rămase uimit, el îi bănuia. „Lasă, îl consolă comisarul Cornea, pe tânărul medic, dacă am nevoie de ei, îi găsesc când vreau. Eu când vreau, găsesc orice. Iar când găsesc, înseamnă că vreau! Dar poşeta unde este? Alături de frumoasa doamnă n-a fost găsită nici o poşetă?” — Nu, domnule comisar. Cei trei n-au amintit nimic de poşetă. Probabil au subtilizat-o. — Mă îndoiesc, surâse copoiul. Contradicţie! Inelele nu i-au fost luate, deşi sunt de preţ, iar poşeta a dispărut. Intenţie de jaf, fără jaf, sau jaf fără intenţie? Ce părere ai, doctore? — Nici una! Şi nu mă mai chestionaţi ca şi cum aş fi eu inculpatul! — De ce te enervezi? Am şi eu clipele mele de infa­tuare – cine nu le are? Poliţistul contemplă iarăşi, în­delung, figura femeii. Ciudat, vorbi ca pentru sine, parcă-mi amintesc de ea. Oare unde am văzut-o? A fost amestecată în nişte scandaluri? — Oricine vede, în afară de un poliţist, că o asemenea doamnă nu poate fi amestecată în scandaluri! protestă medicul, gata oricând să apere reputaţia clienţilor săi. Maximilian Cornea nu binevoi să se supere. Ridică din umeri. — Ce şanse are? A fost înjunghiată de sus în jos? — De unde ştiţi? — Ştiu! Uite ce e, doc! Pe mine nervii dumitale mă lasă rece, însă are să vină de îndată medicul legist, pe nume Botta. E un om bătrân care se dezmeticeşte greu, dar când se dezmeticeşte... Cu el să nu-ţi dai aere! — Eu nu-mi dau aere, domnule co...! — Lasă. Mai multă operativitate! — Ce aveţi de gând să faceţi? — Să găsesc bicicleta, îl ului pe medic Maximi­lian Cornea. — Care bicicletă? De ce nu criminalul? — Pentru că acela care a atacat-o pe clienta noastră a venit cu o bicicletă şi a fugit cu bicicleta. Aşa reiese din cercetarea sumară. — Dăm poza la ziar? — Poza bicicletei? se miră comisarul. — Nu ştiţi altceva decât să vă bateţi joc? Fotografia victimei, ca să aflăm cine e. — Bravo! O femeie atât de deosebită! Avem un mi­lion de mijloace pentru a o identifica! De ce să ne mai facem publicitate la ziar? Medicul rămase cu gura bee, comisarul părăsi încă­perea. În aparenţă cu totul dezinteresat de caz. Un caz de simplă rutină... Un foarte tânăr detectiv, pe nume Adrian Mocanu, ve­nise din Capitală însoţindu-l pe şeful Brigăzii a 3-a Cri­minale care-l considera om de viitor şi-l adusese anume ca să mai înveţe, pentru că un pic de practică în provincie e un galop de sănătate. Aşa considera marele criminalist Maximilian Cornea. Acest Adrian Mocanu mai rămase puţin cu indignatul medic. Păreau cam de aceeaşi vârstă, numai că tânărul po­liţist rămânea pururi calm, câtă vreme dr. Stănescu se agita exagerat. — Nu te şucări pe şef, spuse Adrian Mocanu. Aşa e firea sa... se preface, dar te asigur că ia foarte în serios lucrurile, noapte bună! Noaptea a trecut cum a trecut, bună, rea, dar a doua zi în gazeta locală, sub titlul „Încercare de omucidere pe strada Pata”, apărea fotografia doamnei cu pelerină nea­gră, nu o poză „de spital” ci una „artistică”, un izbutit semi-profil, femeia surâdea, şi surâdea frumos, iar sub acest surâs se insinua un text laconic, decent: «Doamna Aurora Nicolau, cunoscuta artistă miniaturistă, domiciliată în oraşul nostru pe strada Ghioceilor 51, a fost în cursul nopţii de ieri, aproximativ la ora 23, vic­tima unui atentat. Agresorul, deocamdată necunoscut, a folosit o armă albă, presupunem că un pumnal curbat, provocându-i frumoasei artiste (divorţată acum doi ani de dl. Inocenţiu Badea, de prof. arhitect), o vătămare gravă. Victima se află sub îngrijiri atente. Ancheta a fost pre­luată de cunoscutul detectiv Maximilian Cornea, din Bucureşti, secondat de ajutorul său inspectorul Adrian Mocanu, şi de forţele poliţieneşti locale. Medicul legist Botta a declarat textual: „Vom vedea!” Cei ce doresc să furnizeze informaţiuni, să-l caute pe comisarul Cornea la hotelul „New-York” sau la Prefec­tura de Poliţie. Iscălit: Informator.»   Comisarul Cornea s-a culcat în camera sa de la hotel la ora trei dimineaţa, trei şi ceva. Ce a făcut până atunci, vom vedea, sau nu vom vedea, în funcţie de necesităţi. La ora şase dimineaţa, comisarul a avut o convorbire tele­fonică. La ora şapte dimineaţa, tânărul detectiv Adrian Mocanu, folosind unul din procedeele cunoscute oricărui spărgător de clasă medie, intră neauzit în odaia de lux a lui Maximilian Cornea care dormea, sau se prefăcea că doarme. Adrian Mocanu, ardelean din naştere şi care fusese preferat de către Cornea tocmai fiindcă era ardelean, te­nace şi căpăţânos, dar şi iscusit, îi şopti chelnăraşului ce venea tiptil în spatele său aducând o tavă cu cafea tare, frişcă şi o gustare: „Fii atent, boy! Nu face zgomot. Când se enervează aruncă în tine cu ce are la-ndemână, în spe­cial cu papucii!” — În viaţa mea n-am avut şi n-am purtat papuci, ce, sunt scos la pensie? se răsti comisarul care drakku ştie din ce pricini nu dormea. Bine! Ce ai în spatele tău, Adrian? Cafea? Perfect. Şi mai ghicesc ce ai în buzunar: gazeta de dimineaţă. Iar în gazetă, nătărăii aceia au inse­rat ştirea cu privire la atentat şi chiar fotografia doamnei cu pelerină neagră. Am ghicit? Nu! Am dedus, din mutra ta misterioasă. De unde au luat fotografia? Cine le-a fur­nizat informaţia? Vom afla. Dar tu ce ai făcut toată noap­tea, puştiule? — Am executat întocmai dispoziţiile dumneavoastră, domnule comisar! — Nu mă lua oficial pe stomacul gol. Stimabile, i se adresă ajutorului de chelner. Eşti amabil să ne scuteşti de prezenţa dumitale? Şi să nu rămâi la uşă, că faci otită medie; Şi acum, Adrian, află că eu ştiu totul din privirea ta, ai grijă să te controlezi, înţeleg să aflu eu totul, dar de ce să afle oricine? Vanitate de om închipuit! Adevărul e că figura lui Adrian Mocanu era nepăsătoare şi, cum se zice, impe­netrabilă. — Prin urmare, acest ziar ne face un serviciu pe gra­tis... avem numele doamnei, profesiunea, adresa...

ALERTĂ LA MILIŢIE DE GHEOKGHE ALDEA   URMĂRIŢI MAŞINA NR_ Amintire       Şoseaua asfaltată, pe care gonesc într-un sens şi în altul maşini de tot felul, sclipeşte în lumina soarelui de octombrie. Nicio adiere de vânt nu înfiorează lanurile ruginii. E cald, cald şi plăcut, ca într-o minunată zi de primăvară. Şi, totuşi, gândul te poartă fără să vrei către o noapte crâncenă de ianuarie. O noapte cu viscol năprasnic, cu trâmbe albe de zăpadă îngheţată măturând ponoarele, cu ger de-ţi tăia răsuflarea. Aici, în postul acesta de circulaţie, a făcut serviciul subofiţerul de miliţie Constantin Nedeloiu. De aici a pornit el în urmărirea unor infractori, care goneau turbaţi cu camionul. Zăpada înţepa obrajii cu mii de ace. Copacii de pe marginea şoselei gemeau în răstimpuri, învârtejiţi de viforniţă. Din camionul în care se afla, Nedeloiu dădea neobosit semnale de oprire. Fluierul său zbucnea în văzduh ascuţit, acoperind fierberea viscolului. Dar infractorii nu voiau să oprească. Goneau îndârjiţi. Nedeloiu îşi scoase pistoletul. Un foc de avertisment fulgeră în noapte. Apoi încă unul. Dar infractorii nu se supun şi ţeava pistoletului se îndreaptă spre cauciucurile din spate ale maşinii. Un glonte, două, trei. Ţinta este lovită cu precizie, însă plumbii nu pătrund grosimea cauciucurilor. Ricoşează. Şoferul, care doreşte din toată inima să-l ajute, îl sfătuieşte să tragă în cabină. Dar Nedeloiu refuză cu încăpăţânare. Vrea să-i prindă vii. Îi spune şoferului să mărească viteza şi să se alăture cu camionul de camionul urmărit. Plănuieşte să se arunce în acesta din urmă şi să-i someze pe fugari cu pistoletul prin geamul de la uşa cabinei. Dar când să sară dintr-un camion în celălalt, infractorii simt. O frână, o şmucitură hoţească şi miliţianul este zdrobit între cele două caroserii… Aşa a căzut Nedeloiu, hotărât să-şi facă cu orice preţ datoria. Mai sant infractori periculoşi. — Sergentul-major Vasile B. Nu face serviciu la circulaţie. E lucrător în paza generală, îmi spune sergentul-major Pătru. Dar, în noaptea aceea, el m-a anunţat. A dat telefon, aici, la post… Da, el a anunţat. Era de serviciu pe Calea Bucureşti, care coboară uşor dinspre centrul Piteştiului şi duce la # podul de peste Argeş. Ajunsese pe--aproape de depozitele întreprinderii comerţului cu ridicata, când a zărit venind în zigzag, dinspre centrul oraşului, un camion. Mergea dintr-o margine în alta a străzii, gata să urce cu roţile când pe un trotuar, când pe celălalt. — Îs beţi, i-a fulgerat prin minte lui Vasile şi s-a grăbit să facă semnalul regulamentar de oprire. Mai înainte însă ca el să ridice bastonul, camionul s-a oprit din cauza unei defecţiuni a motorului. Doi vlăjgani au sărit de pe platformă şi au început reparaţia. Alţi doi stăteau în cabină. Vasile B. A salutat politicos şi a cerut actele pentru control celui care se afla la volan. Acesta n-avea însă carnet de conducere şi, în loc de orice explicaţie, a început să înjure. Ca la un îndemn au început să înjure şi ceilalţi. Folosind o clipă de neatenţie, sergentul-major a ridicat cheia de contact şi fişa centrală a camionului. Apoi s-a îndreptat spre depozitele întreprinderii comerţului cu ridicata şi a raportat telefonic ofiţerului de serviciu de la miliţia oraş. — Reţineţi-i acolo până vă trimit ajutoare, a ordonat ofiţerul de serviciu. Dar Vasile B. N-a mai avut pe cine reţine. Cei patru stabiliseră contactul la motor prin legătură directă şi camionul se depărta spre pod. Atunci a dat telefon sergentului-major Pătru, la postul de control. — Opriţi maşina numărul 25 619!… Pătru a ieşit din cabină, a făcut semn, dar a fost nevoit să se refugieze în marginea şoselei. Fugarii erau cât pe ce să dea cu camionul peste el. Tocmai se gândea ce măsuri să întreprindă, când alături de el a oprit un taxi. De lângă şofer l-a strigat sergentul-major Vasile B.: — Urcă sus! Hai în urmărirea lor! Sunt beţi şi pot provoca cine ştie ce accident… Au pornit fără a pierde o clipă, dar după câteva sute de metri şi-au dat seama că fugarii au părăsit şoseaua şi au apucat pe un drum de câmp. — Nu-i nimic, a zis sergentul-major Pătru. Mergem până în Valea Mare. Acolo trebuie să iasă în şosea, că n-au alt drum pe care s-apuce. într-adevăr, la Valea Mare, fugarii au fost nevoiţi să oprească. Drumul ce ieşea în şosea urca în pantă şi n-au mai putut lua viteză. Miliţienii au cerut actele la control. Drept răspuns însă, doi dintre indivizi s-au repezit la sergentul-major Vasile B. L-au trântit la pământ, au început să-l lovească şi au dat să-i smulgă automatul. Vasile B. S-a ridicat cu greu, a pus o piedică la unul, l-a împins pe celălalt, dar infractorii nu dădeau drumul armei. Văzând că nu va putea păstra automatul, Vasile B. A scos cu o mişcare dibace încărcătorul şi i-a dat drumul în buzunarul pantalonilor. Ceilalţi doi nu fuseseră tot atât de iuţi şi nu izbutiseră să-l ia pe sergentul-major Pătru prin surprindere. Acesta scosese pistoletul şi un foc de avertisment a bubuit în noapte. Dar infractorii n-au dat înapoi şi un al doilea foc şi-a împrăştiat ecoul peste văi. Lui Vasile B. I-au smuls automatul. Văzând însă că n-au ce face cu el, bandiţii s-au repezit mai înverşunaţi asupra miliţianului. O lovitură cu patul armei. Încă una. La a treia, Vasile B. S-a clătinat. Banditul îi spărsese osul mâinii drepte, mai sus de cot şi acum se pregătea să-l lovească în cap. Dar n-a mai avut când. Izbind cu pumnul şi cu picioarele, sergentul-major Pătru îşi îndepărtase pentru o clipă adversarii şi prinsese un moment prielnic. Focul lui a ţintit fulgerător picioarele infractorului şi acesta s-a prăvălit ca secerat, scăpând automatul din miini. — Înapoi si mâinile sus! a strigat Pătru dezlănţuit. Văzând că cel mai voinic dintre ei a fost doborât, fugarii s-au supus unul câte unul la somaţie… — Da, aşa s-au petrecut lucrurile în noaptea aceea, îmi spune sergentul-major Pătru. Cei urmăriţi nu numai ca erau beţi, dar aveau la activul lor şi unele infracţiuni mai vechi, de aceea nu voiau să fie legitimaţi… Maşinile aleargă într-o parte şi în alta pe panglica asfaltată a şoselei. La semnul miliţianului îşi încetinesc viteza şi opresc pentru control. Totul decurge în cea mai perfectă ordine şi fapte ca aceea relatată de sergentul-major Pătru par de necrezut. Ea a avut însă loc. La miliţia orăşenească am citit ordinul de zi prin care sergentul-major Pătru şi sergentul-major Vasile B. Sunt citaţi pe întrega ţară şi sunt premiaţi şi avansaţi în grad, pentru comportarea lor… Da, mai sunt infractori periculoşi. De aceea, la postul’ unde a căzut eroul Nedeloiu, se mai aude şi acum din când în când: „Urmăriţi, urmăriţi maşina…” DAN CAEAGHEORGHE MISTERUL CELEI DE A TREIA SPARGERI — … Şi căutaţi amprentele cu grijă. Mai ales la clanţe, la sertarele de la galantare şi în locurile din care a fost sustrasă marfa… Apoi, către ofiţerii Beniamin M. Şi Ştefan C. Care între timp se apropiaseră: — Dumneavoastră stabiliţi, împreună cu gestionarii magazinelor, ce s-a furat. Vedeţi, poate este necesară o inventariere mai detaliată. Terminând de dat toate dispoziţiile, maiorul Grigore M. Se îndreaptă grăbit spre casa unde se săvârşise cea de a treia spargere, E un om scund, vioi, cu părul în (ă- runţit pe la tâmple, cu mustaţa scurtă, dedesubtul căreia se văd două buze roşii şi pline. Ochii lui ageri, răscolitori, părea că şi-i strunea cu greu, atunci când se recomandă cetăţeanului. Acesta, spre mulţumirea maiorului Grigore M., intră direct în subiect: — Azi-dimineaţă, când m-am dus să dau de mâncare orătăniilor, am văzut portiţa de la grădina din spate deschisă. M-am mirat, deoarece ştiam că aseară o închi- sesem înainte de a mă culca. Presimţirea că e ceva necurat la mijloc s-a adeverit atunci când am dat să intru în magazie. Încuietoarea uşii era ruptă. …Maiorul cercetă atent ivărul. De fapt, ca să-l forţezi, nu era mare lucru; era învechit, ruginit. Intrară în magazie. Înăuntru – ustensile gospodăreşti, într-un colţ, o scară ce ducea spre pod. — Eu am pus-o mai acum un sfert de oră, se grăbi să explice omul. Sus am afumături şi ceva alimente. Ştiţi, mă gândeam… — Şi? îl întrerupse maiorul. — Nu, nu lipseşte nimic. Toate sunt la locul lor. — Prin curte, aici, în casă? — Nicăierea. Cel puţin, atât cât am avut timp să caut până la venirea dumneavoastră. Insă… — Ce anume? Un gest silnic, omul se cotrobăi prin buzunare, de unde scoase un petic de hârtie mototolit. — L-am găsit pe măsuţa aceasta, atunci când am cobo- rât din pod, că la-nceput nu-l observasem. Ieşind mai la lumină, maiorul Grigore citi: „Să nu-ţi umble gura, că nu te-am furat”. Un cunoscut al locului Maiorul Grigore M. Rămase singur. Totul era cufundat în tăcere, nici măcar zgomotele oraşului nu ajungeau până acolo. Liniştea ce domnea în încăpere, te invita parcă la meditaţie. Se gândi mai întâi la rapoartele ofiţerilor Beniamin şi Ştefan. De la magazinul de desfacere a pâinii nu lipseau decât două franzele şi o sumă mică de bani, în schimb, de la magazinul alimentar, suma însuşită din sertarul galantarului era destul de mare. În plus, fuseseră furate o seamă de produse alimentare, dulciuri şi băuturi alcoolice. Răsfoi fotograf iile. Aduse de căpitanul Liviu R., de la serviciul tehnico-ştiinţific. Le cercetă cu minuţiozitate, pe fiecare în parte. În special, pe cele care surprindeau locurile unde uşile fuseseră forţate. Ele aduceau un element nou: lacătele, broaştele şi părţile lemnoase atestau clar urmele a două corpuri ascuţite, prezente la ambele spargeri de la magazine. Rămase multă vreme fără un gest, încercând să reconstituie cele întâmplate în seara precedentă, disecând şi analizând fiecare amănunt. O foaie mare de hârtie, albă, pe care o împărţise în coloane, se acoperi încetul cu încetul cu scrisul lui mărunt. Cu o cută de îngândurare adâncă între sprâncene, privi înaintea sa. Un element al problemei scăpa: cea de-a treia spargere. Comparând rezultatele pe care le obţinuse, termenul i se părea deplasat. Şi, totuşi, fusese o spargere! Dar care fusese obiectul ei, ce căutase infractorul? Şi, apoi, siguranţa cu care pătrunsese în curte, în magazie (şi numai în magazie), nu demonstra oare că era un cunoscut al locului? Şi biletul… Ceva, înăuntrul său, îi spunea maiorului Grigore că între cele două spargeri şi cea din magazia cetăţeanului exista o legătură. Mai mult chiar, de aici trebuia să pornească… Ce caută infractorul — Să trăiţi, tovarăşe maior. Gând la gând, cum s-ar" spune. Tocmai mă îmbrăcam, să vin la dumneavoastră. Ştiţi, am găsit ceea ce îmi lipsea. O toporişcă, pe care^ o ţineam aninată de o policioară.. A în magazie? — Da.! „Unul din cele două corpuri ascuţite,” se gândi maiorul. „Dar al doilea? ce Merse din nou în încăperea pe care o părăsise cu câteva ore înainte. Se aşeză tăcut pe un taburet. Scara nu mai era acolo. Lăsă să-i alunece privirea spre trapa ce închidea intrarea podului. Apoi o coborî încet pe bârnele care formau unul din pereţii magaziei. Deodată, scoase o exclamaţie scurtă, un „hei”. Merse drept la una din bârne, examinând-o stăruitor. — Tovarăşe Vasile, ce-a fost înainte aici? Mirat, omul se apropie, urmărind cu ochiul degetul maiorului care arăta două găuri, depărtate una de alta, din care fusese scos un obiect ascuţit. Apoi puse mâna la gură, uluit. — Păcatele mele, dar ieri era aici. — Ce era? — O scoabă mai mare. Mă urcam pe ea ca să nu mai aduc scara. Nici n-am văzut că lipseşte. „Deci, cel de-al doilea obiect ascuţit este scoaba. Scoaba şi toporul, iată ce-a căutat infractorul aici…” în casă, Grigore M. Reluă: — Eşti sigur, tovarăşe, că ieri scoaba era acolo? — Vai de mine. Tovarăşe maior, se poate? întrebaţi-o şi pe nevastă-mea… Femeia aprobă tăcută din cap. După câteva clipe, privindu-l stăruitor în ochi, Grigore M. Îl întrebă: — În afară de dumneata şi de soţia du mi tale, mai e cineva care cunoaşte locul? — Nu, tovarăşe maior. Eu sunt bătrân. Am ieşit ele curând la pensie. Soţia, la fel. Cu vecinii… Nici noi nu ne prea ducem pe la ei şi nici ei nu se-nghesuie să vină la noi. Ce să-i faci, aşa ni-e firea, mai retraşi. — Dar biletul acela nu ştii cine l-a scris? Vreo bănuială? — Nu. Tovarăşe maior, nu ştiu. Era, însă, în atitudinea omului acesta ceva care maiorului îi dădea de gândit: — Aşa să fie? Dar de la Matei n-ai mai primit nicio veste? Pe dată, parcă toată încrâncenarea ce sălăşluia în bătrân, otrăvindu-i sufletul, ţâşni afară: — Eu n-am niciun Matei, tovarăşe maior. Da, da, să ştiţi, eu n-am copil. Nu vreau să aud de el. De vagabondul ăsta care ne-a făcut de ruşine, care ne-a otrăvit bătrâneţea… Eu nu… Femeia sări de pe scaun, liniştindu-l. Peste umăr îi spuse maiorului: — Nu trebuia s-o spuneţi. Dacă ştiaţi, nu trebuia să vorbiţi despre… — Lasă, lasă, Livie, e mai bine. De ce să n-o spună?! Da, tovarăşe maior, pe Matei al nostru, omul care şi-a lăsat femeia, copiii, omul care şi-a schimbat serviciu’, omul care a furat, a minţit, copilul nostru, nu l-am mai văzut de câteva luni. Un cunoscut de-al meu mi-a spus, însă, că l-a întâlnit acum câteva zile în oraş. — Ştiam. — Şi dumneavoastră credeţi?… O posibilitate exclusă A doua zi, pe la ora zece, locotenentul Anton P. Raportă maiorului: — Toporişca şi scoaba au fost găsite cam la şase sute de metri de magazinul alimentar, într-o viroagă. Proprietarul le-a recunoscut. După ce depuse pachetul pe birou, reluă: — Gestionara magazinului alimentar mi-a spus să vă comunic că, împreună cu celelalte obiecte furate, i-au dispărut, şi un rucsac, pe care-l lăsase decuseară un cetăţean, şi o servietă, pe care o uitase, în aceeaşi zi, o femeie. A aflat de lipsa lor, atunci când păgubaşii s-au interesat de obiectele respective. Seara, însă, aduse o surpriză. Căpitanul Nicolae F., după ce ciocăni tare la uşă, intră radios: — Tovarăşe maior, raportez: a fost reţinut un infractor în timp ce încerca să spargă casa unui cetăţean. La interogatoriu a recunoscut alte zece furturi, unele nereclamate, comise în decurs de două săptămâni. Se opri câteva secunde pentru a da un mai mare efect frazei următoare: — Infractorul a recunoscut ceva referitor la magazinul alimentar. — Ce anume? — Acum trei luni a încercat o spargere la acest magazin, însă, în timp ce „opera”, a dat peste el paza obştească. A reuşit să dispară. — Da, da, înţeleg. Vestea îl descumpănise puţin pe maior. Hotărât să nu piardă niciun minut, se ridică şi porni împreună cu Nicolae F. Convorbirea cu infractorul nu dură mai mult de un sfert de oră. Căutând să-şi găsească alibiuri, o frază a acestuia atrase atenţia maiorului: — … poate să vă spună şi Matei i — Unde e Matei? — M-am întâlnit cu el ieri noapte, pe la două. Se grăbea spre gară-. Mergea la Bucureşti, cum mi-a spus. Avea în spate un rucsac şi în mină o servietă.

Actiunea banana de Ioan Iancu 1 Dacă nu s-ar fi înmulţit cutele din jurul ochilor, dacă tot mai multe fire albe n-ar răsări de sub caschetă, poate nu şi-ar aminti atât de des că mai sunt puţini, ba chiar foarte puţini ani până va ieşi la pensie. De fapt, mai erau şi cele câteva găuri în plus cu oare trebuise să slăbească cureaua şi efortul sporit atunci când se încălţa… Subofiţerul Stoica rememora toate acestea, făcând ca timpul să se scurgă mai repede iar patrularea să nu i se mai pară atât de monotonă. Trecuseră mai bine de zece ani de când era de serviciu numai noaptea. Ceruse el acest lucru că se obişnuise. Ziua îi plăcea să se ocupe de cei câţiva stupi şi de grădina la care lucra ori de câte ori avea răgaz. Era o destindere dar şi o mândrie a lui. Simţea o deosebită satisfacţie atunci când trecătorii – şi nu puţini dintre ei – se opreau să admire explozia florală a pomilor fructiferi, straturile de legume trase parcă cu echerul, butucii de viţă sau roşul trandafirilor care toamna urca în merii mai totdeauna gata-gata să se rupă sub povara rotundă. Liniştea nopţii se sparse prin apariţia a două autoturisme gonind spre el cu farurile aprinse. — Aleargă ca nebunii, remarcă subofiţerul în timp ce maşinile îl depăşeau. Poate în acelaşi moment, sau cel mult o fracţiune de secundă după, o detunătură îl făcu să se întoarcă fulgerător cu faţa spre maşini. Simţi o arsură în umărul stâng şi mai mult din instinct apasă mâna dreaptă peste locul lovit de glonţ. Sângele îi înroşise cămaşa şi după vreo doi paşi împleticiţi, alunecă moale la rădăcina unui pom. Maşinile se opriseră cu scrâşnet de frâne şi prin portierele violent deschise săreau afară oameni înarmaţi. Doi, trei, patru… nu-i mai distingea bine căci ochii i se împăienjeneau iar siluetele acelea care împroşcau cu gloanţe se dublau pe retină, se apropiau ori dispăreau undeva în ceaţă, ca apoi să apară sub forma unui grup compact. Fiecare împuşcătură îi producea o durere fizică şi parcă toate fanfarele din lume îşi răpăiau tobele în urechile lui. Înainte de-a leşina, a mai zărit pe unul dintre cei sosiţi croindu-şi drum prin vitrină, după ce în prealabil spulberase cu un întreg încărcător al armei automate geamul protector. Nu ştie cât a stat în nesimţire, dar când s-a trezit, în faţa magazinului mai era încă agitaţie. Câţiva dintre atacatori devastau magazinul, aruncând în stradă articolele stivuite până atunci cu grijă în rafturi. Unele mărfuri erau îngrămădite în maşini iar doi vlăjgani se distrau, pasându-şi unul altuia, în chip de minge, pe domnul Bercu, proprietarul magazinului. S-au urcat apoi în maşini, claie grămadă peste lucrurile furate, în timp ce Bercu s-a ridicat, năuc şi plin de sânge, încercând să-i oprească. Maşinile au pornit şi cu toate loviturile primite peste mâini şi faţă, acesta continua să se ţină agăţat de unul din atacatori. Disperarea îi înzecise forţele şi se părea că nimic n-o să-l determine să-i dea drumul, când, o împuşcătură venită din maşină curmă viaţa fostului proprietar. Se prăbuşi în drum cu mâna întinsă după cei care l-au ucis. — Afurisit reflex, murmură subofiţerul. De data aceasta detunătura a fost provocată de eşapamentul uneia dintre maşini, dar de fiecare dată când un zgomot asemănător îl surprindea, păţea acelaşi lucru. Şi asta de zeci de ani, mai precis, din toamna lui patruzeci când, întâmplător, a fost rănit de atacul unei bande de legionari. Tânăr fiind, nelegiuirea aceea l-a speriat şi nici spitalul şi nici timpul n-au reuşit să-i estompeze acea obsesie. Simţea până şi durerea provocată de glonţ – dureri fantomă – îi explicaseră doctorii, şi preţ de clipe retrăia de fiecare dată atacul la care asistase neputincios. Aşa s-a întâmplat şi acum. — N-o să mă pot vindeca niciodată de groaza cuibărită în mine. Câţi oameni, asemeni mie, n-au rămas cu amintiri dureroase din acele timpuri? gândi subofiţerul. În fiecare noapte îşi lua locul printre casele şi străzile de acum atât de bine cunoscute. Era un sector relativ uşor, căci cei ce locuiau în această parte a cartierului semănau foarte mult cu locuinţele în care trăiau: liniştiţi în aparenţă, indiferenţi cu ce se întâmplă la vecini, închişi în familia lor, dar bucuroşi totuşi de vizite – să meargă şi să primească. Chiar dacă se prelungeau sau se transformau în petreceri, niciodată aceste vizite n-au devenit prea zgomotoase pentru a reclama intervenţia subofiţerului. Doar în partea de sud a sectorului, acolo da! pulsează mai multă tinereţe şi de ce nu: dragoste. Acolo începe „orăşelul studenţilor” care parcă înmugureşte şi zumzăie odată cu venirea primăverii, pentru ca pe măsură ce ea se apropie de sfârşit tot mai multe geamuri luminate să rămână de veghe. Activitate febrilă de noapte, linişte aparent spintecată adesea de cântecele întârziaţilor „melancolici” la bodega din apropiere, după câte un examen luat cu brio. Era cunoscut aici şi, fără să se laude, cunoştea şi el destulă lume. Cu unii a mai schimbat câte o vorbă-două în decursul anilor, cu alţii o face mai frecvent, dar sunt mulţi pe care şi-i aminteşte doar din vedere. Ştie unde, sau cu aproximaţie pe unde locuiesc. Pe câţiva îi ştie de când erau copii sau adolescenţi. Ajunse în dreptul complexului odată cu maşina din care se descărca pâine proaspătă. Se opri mai mult pentru a inhala mirosul de pâine caldă decât din nevoia de a vorbi cu cineva. Îşi continuă apoi rondul, dar, ajuns la colţul următor unde începe bulevardul, de undeva, din faţă, îl izbi o voce stridentă; individul mai degrabă răcnea decât cânta. Grăbi pasul, atât cât îi permitea vârsta, pentru a ieşi în întâmpinarea celui ce tulbura liniştea cartierului, asupra căreia el veghea. De departe recunoscu, mai bine spus, intui umbra care tanga, cânta şi înainta, şerpuind printre cele două borduri ale străzii, de data aceasta prea apropiate. — Bătrâne… vino repede, bătrâne… auzi el chemarea. Se apropie încruntat, fără să ţină seama de figura plină de cordialitate şi de mâinile care ţineau morţiş să-l îmbrăţişeze. Reuşi să-l oprească pe chefliu. — Cornele… Cornele, de ce ai făcut asta? Iar ai început? Poate tocmai pentru că nu s-a răstit la el, poate că întrebarea conţinând o adâncă tristeţe şi cel puţin tot atât regret să-l fi făcut pentru un moment lucid, să înţeleagă cele ce i se spuneau. Celălalt izbucni în râs, un râs al omului dispus să se amuze parcă de o glumă bună sau de ceva care-i produce plăcere. Fără să facă vreo mişcare ce i-ar fi trădat gândul, îl cuprinse în braţe pe omul din faţa lui şi începu să-l învârtească: — Te înşeli, te înşeli… te înşeli, bătrâne… — Ar trebui să treacă acum vreo maşină de la direcţie şi să mă vadă în braţele acestui urs nebun, gândi miliţianul. — Cornele… lasă-mă… ai înnebunit? Ne poate vedea cineva… Cornele!… Eliberându-l, în fine, din strânsoare, chefliul se aşeză pe marginea bordurii invitându-l şi pe miliţian. Acesta era însă prea ocupat să dea curs invitaţiei deoarece îşi aranja ţinuta care avusese cel mai mult de suferit. — Dacă mă mai scuturai puţin rămâneam fără nasturi şi pantofi. Ce-ţi veni, drace, să-mi faci una ca asta? Ce-o să zică maică-ta când te-o vedea în halul ăsta… — O să se bucure… bucure… căci de-acum, gata… am… filmez. — Hai acasă şi lasă prostiile. S-au urnit greu. Cornel, mai degrabă sprijinit, abia reuşea să meargă alături. Vorbea, gesticula, ba a şi plâns – de fericire, cum spunea el. Lacrimile şiroiau pe faţa brăzdată şi se amestecau cu bolboroselile lui, din ce în ce mai nearticulate. Dar în tot acest monolog reveneau foarte des cuvintele: film, filmare… spuse când pe un ton blazat, când triumfător. — Ei, băiatule, dacă-ai fi tu copilul meu, ţi-aş da eu ţie film! Subofiţerul rosti fraza cu atâta năduf, încât lăsa impresia că a strâns în el toate dezamăgirile părinţilor din lumea întreagă provocate de odraslele lor… Îl sprijini mai bine, făcând eforturi vizibile, căci în picioarele lui Cornel parcă se adunase tot plumbul dintr-o tipografie. — Pentru a câta oară te ajut să ajungi acasă… Şi doar ai promis!… de fapt te-ai ţinut de cuvânt şi, uite, acum iarăşi!… Luă cheia din mâna care nu reuşea să se apropie de clanţă. După ce uşa a fost deschisă, făcură câţiva paşi prin dreapta scărilor care duceau la etaj şi după coborârea câtorva trepte ajunseră la demisol în faţa mai multor încăperi. Din vizite anterioare, ştia că într-una se află instalaţia termică, apoi spălătoria, iar mai încolo, camera tânărului. Nu era închisă. Intrară şi după ce acesta mai mult alunecă din braţele subofiţerului, se întinse pe singura sofa din încăpere pentru ca, până să se întoarcă însoţitorul de la geamul metalic, să adoarmă. Părăsi încăperea. Ieşi în stradă, încuie masiva uşă de stejar lucrată în lambriuri şi după câţiva paşi ajunse în dreptul ferestrei de la demisol. Vârî mâna pe geam şi aruncă cheia, convins că a doua zi dimineaţa ea va fi găsită de cel plecat acum departe, prin ţara unde nimeni n-a fost niciodată întrebat dacă şi-a vizat paşaportul. Îşi continuă patrularea după ce aruncă o ultimă privire spre casa neterminată, aşteptând de câţiva ani haina mortarului. — Este drept că niciunde, în niciun regulament nu se spune că trebuie să facă pe dădaca cu beţivii, ba din contră… dacă m-ar fi văzut cineva cărându-l în cârcă… Dar băiatul acesta…