Cărti polițiste

Un milion de lire de Victor Bercescu O poveste posibilă, ca orice fapt scornit de fantezie…                         Capitolul întâi în care Carlo… nu înjunghie pe nimeni   — De you speak english? Întrebarea venea de la o tânără doamnă, supărător de fardată, deşi chipul ei nu arăta mai mult de un sfert de veac şi nu avea nevoie deci de retuşuri atât de serioase. Lui Carlo nu-i trebui decât o secundă ca să evalueze cele câteva sute de centimetri pătraţi care, cu eforturi desperate, se străduiau să constituie veşmântul roşu aprins al interlocutoarei. Îşi dădu seama pe loc că ea nu face parte din personalul barului „Night Club” de pe via Boncompagni în care-şi dăduse întâlnire cu cel mai bun prieten al său, Arturo Modelli, întors chiar în dimineaţa acelei zile la Roma, după un lung voiaj peste ocean. — Da, răspunse el, dacă vă pot fi de folos, şi continuă să o examineze ceva mai atent. — Iertaţi-mi îndrăzneala, adăugă tânără cu un vag aer de panică. Am întâlnire cu un prieten, tot străin şi el. Văd că a întârziat. Permiteţi-mi să-l aştept câteva minute la masa dumneavoastră. Nu vă voi deranja. Am să fiu cuminte. Cei doi tineri se ridicară, Carlo trase scaunul pentru a-i permite doamnei să se aşeze, iar Arturo regretă ameninţarea tinerei că „va fi cuminte”. La cincizeci de centimetri distanţă, Carlo reuşi să stabilească faptul că fardul tinerei era menit să-i schimbe fizionomia destul de mult pentru ca, în altă împrejurare, să fie cu greu recunoscută. Rosti pe jumătate absent: „Cu plăcere”, apoi se uită crunt spre prietenul său Arturo, care obţinuse, în schimbul ocheadelor sale, un bilet în avanscenă la spectacolul inedit pe care-l oferea noua venită. — Noi nu vă obligăm să fiţi prea cuminte, zise Arturo dând un ton părintesc invitaţiei. — Prietenul meu glumeşte, adăugă Carlo, încercând să salveze o eventuală catastrofă. Inutil însă, deoarece tânăra nu-l mai lăsă să continue: — Nu-l scuzaţi; mai mult decât spiritual, amicul dumneavoastră este foarte simpatic. Arturo notă imediat, în gând, prima sută de puncte câştigate şi îşi potrivi nodul impecabil al cravatei – gest masculin instinctiv când se socoteşte că, în afară de acest loc în care cravata este chinuită în toate felurile, totul arată bine, ba chiar foarte bine. Tânără dădu replica feminină a ieşirii din situaţie, aşezându-şi cu căuşul palmelor colţurile unei coafuri pentru care un batalion de frizeriţe îşi consumaseră, cu folos, o bună parte din după-amiaza respectivă. — Ce doriţi să serviţi? întrebă Carlo punând capăt impasului mut care se continua. — Am spus că nu vreau să vă stânjenesc, ciripi mai curajoasă tânără, este suficient că v-am întrerupt discuţia. Era prea târziu, pentru că la un pas de masă se şi postase un chelner între două vârste, ca un câine de vânătoare care aşteaptă să pornească în căutarea unui vânat imaginar. — Ar fi nepotrivit, obiectă Arturo deranjând poziţia de aret a chelnerului, printr-un gest din cap. Noi bem gin cu Martini. Sau mai precis am băut, adăugă, indicând tot cu capul paharele goale. Rămâne să hotărâţi şi ne supunem. — E băutura mea preferată. Accept, dar cu o singură condiţie: când vine prietenul meu, să se revanşeze. — Vom vedea, triumfă Arturo, cu gândul la următoarea sută de puncte pe care urma s-o câştige. Chelnerul, mut ca marile dureri, nevoind să risipească farmecul acelei clipe, evită orice întrebare stupidă şi zâmbi inteligent, ca orice chelner care n-a înţeles nimic. Se aşternu o linişte care-i făcu pe toţi trei să contemple, cu o sinceră atenţie simulată, faţa de masă din plastic, imitând o splendidă ţesătură din fibre de palmier. Şi asta pe cât le permitea lumina din bar. Simţind o prezenţă în spate, Carlo zise: „Mulţumesc” şi se întoarse spre singura persoană care avea dreptul să se apropie de masa lor: chelnerul. Alături de el, în obscuritatea barului, Carlo contură însă, surprins, o siluetă destul de virilă, a unui domn tot între două vârste, de data aceasta mai aproape de cea de-a doua. Tânără rupse tăcerea, dar cu multă grijă, pentru a permite şi celor doi să intervină: — A! Iată-te! Ai venit. Scuză-mă că mă găseşti la masă cu doi domni; dar mi-a fost urât să stau singură. Omul din umbră – de fapt toţi erau în umbra abajururilor – se înclină şi, cine i-ar fi putut vedea ochii, ar fi stabilit subit o privire de părinte îngăduitor care şi-a găsit copilul lângă vitrina cu piese de bacara după ce încercase să pună în aplicare, pe viu, teoria rezistenţei materialelor. — Eu sunt vinovat, interveni omul care pusese demult mâna pe speteaza celui de-al patrulea scaun liber. Sunt vinovat. Am întârziat din cauza traficului şi a imposibilităţii de a parca. Vă mulţumesc, domnilor, că aţi găzduit-o pe amica mea şi vă rămân recunoscător. Acum, Edith, să ne căutăm o masă. Patru perechi de ochi scrutară cele patru puncte cardinale ale barului – fumul redusese vizibilitatea la cel mult doi metri – aşa că nu reuşiră să ajungă la nicio concluzie. — Nu mai sunt mese, alunecă o voce care, în cele din urmă, se stabili a fi a chelnerului. Dacă domnii permit, domnul e mai bine să stea aici – şi puse o mână atotstăpânitoare pe ceea ce mai rămăsese din speteaza celui de-al patrulea scaun. — Eu am şi adus patru pahare. Dacă domnul doreşte altceva, sunt gata să… — Luaţi loc, domnule, zise Arturo înţelegând că o altă variantă, plecarea tinerei, ar fi egalat cu un seism de gradul doisprezece de pe scara compatriotului său. — Ascult şi mă supun, răspunse noul venit care şi ocupase scaunul fulgerător, printr-o manevră de învăluire. Fraza o reţinuse dintr-un digest ilustrat care încerca să reducă cele 1001 de nopţi la 101 poze, expunând-o astfel pe frumoasa Şeherezadă la o decapitare înainte de termen. Accentul straniu al străinului îi făcu pe cei doi italieni să atribuie formula de politeţe unei regiuni terestre care a stat multă vreme sub o cruntă ocupaţie. Şi atmosfera deveni iar apăsătoare, nelalocul ei, ca o greutate de zece kilograme pe o bucată de unt. Străinul întinse mâna să ridice greutatea şi prinse între două degete cupa cu gin-Martini. — Pentru prietenii noştri necunoscuţi, toastă umil şi îşi muie buzele în lichidul combinat. Mii de scuze, încă o dată, şi permiteţi-mi să mă prezint: Cristoph Jebon, textilist, în vizită de afaceri la Roma. Femeia rosti şi ea pentru cei doi: — Edith Soning, secretara domnului Jebon. Tinerii îşi spuseseră numele şi prenumele. Profesia: ingineri chimişti. — Domnule, domnule Arturo, articulă Jebon. Dar noi ne cunoaştem. Aţi făcut parte dintr-o comisie de experţi care mi-a dat o mână de ajutor când fabrica mea de textile avea unele greutăţi cu coloranţii. Arturo reveni pe loc la o realitate pe care o întârziase voit şi se dădu bătut, cu tot regretul că uitase un detaliu atât de important. — Da, domnule… Jebon aţi spus, este cert că m-a lăsat memoria. Sunt numai doi ani de când am avut plăcerea să vă cunosc şi să vă servesc. Lumea e mică şi orice am face, este inutil să ne ascundem după deget. Jebon ridicase un deget pe care chelnerul îl şi prinsese în obiectiv şi se aplecase spre el ca să asculte comanda. — Eram la o fabrică de textile din Arizona, unde eu şi colegii mei… Ultimele cuvinte fură zdrobite de ţipătul unei trompete. Orchestra îşi vestea prezenţa. Reflectoarele de pe plafonul de deasupra ringului de dans, plafon care împiedica fumul să iasă pentru a ceda locul aerului curat, se stinseră pe vaietul lung al trompetei. Mai rămaseră câteva becuri-lumânări pe aplice, în colţuri, care se străduiau să pâlpâie în ceaţa artificială. Cei patru de la masă îşi aruncară priviri care nu reuşeau decât să confirme confuz prezenţele reciproce. Ochii, fidele oglinzi ale sufletului, se obişnuiră curând cu semiîntunericul şi dinspre nord-nord-vest, unde-şi avea sediul geografic Arturo, se auzi un glas lipsit de intenţii rele: — Cer voie domnului să dansez cu doamna. Până ca domnul să încuviinţeze, doamna se şi ridicase în picioare, sigură că va primi permisiunea. Arturo se afla de mult lângă ea şi elanul celor doi străpunse beznele localului până la presupusul ring de dans. Carlo nu-şi bătu capul să priceapă cum de a înţeles tânără cele spuse în italiană de grăbitul Arturo. Textilistul îl scăpă însă de orice efort intelectual: — Edith înţelege bine limba dumneavoastră şi s-a grăbit să fie amabilă. De fapt eu nu o ţin din scurt… aşa că poate face orice. Trecu timpul consacrat unui dans şi lângă masă reveni doar Arturo care, supărat ca un copil căruia i s-a dat o porţie dublă de untură de peşte, spuse în direcţia lui Carlo: — Prietene, doamna vrea să ne împace pe toţi. Stânjenit, Carlo căută în direcţia lui Jebon, care se şi ridicase să-i facă loc să treacă. Când Carlo ajunse lângă Edith, orchestra trecu nepermis – pentru persoane neavizate – de la inocentul blues la un cocteil de tot ce putea fi mai scandalos ca decibeli. Dinspre baterie veni un zgomot infernal de vase sparte, iar dinspre trompetă tot soiul de ţipete. Saxofonul făcea vocalize ca un tenor răcit care, dacă nu se vindecă, pierde unica şansă de a mai primi vreun rol, în timp ce la pian „cânta” cineva care vroia să demonstreze cum nu putuse fi acordat un instrument încăpăţânat de către un acordor surd de ambele urechi. Vibraţiile aerului făcură imprecise braţele lui Carlo, dar până în cele din urmă reuşi să atingă, cu ultimele falange de la mâna dreaptă, locul unde se bănuia a fi şoldul partenerei. Atingerea dură cât o închipuire de vis, când Edith, urmând ritmul muzicii, începu să se contorsioneze aidoma Cleopatrei după întâlnirea cu dinţii viperei. (Cine ştie care o fi fost realitatea!). Carlo era un bun dansator şi căuta – zdruncinându-se şi el – să reintre în posesia şoldului pierdut, sau a ceea ce mai rămăsese întreg din el. În jurul lui, mişcări furibunde ca ale unor spectatori dintr-un cinematograf în flăcări – fără „ieşire în caz de pericol” – dar care mai păstrau, totuşi, o ultimă speranţă. Nu mai erau cupluri, ci doar individualităţi care dansau după un program propriu, în altă sferă de acţiune. Carlo puse mâna pe un şold, dar care se dovedi, chiar din primele secunde, a fi al unui bărbat cu părul răvăşit peste ochi, atât cât putu el zări. Până să se scuze, primi în frunte o lovitură care-l făcu să vadă stele multicolore. Ca de la sine un reflector se aprinse în plafon. Carlo îl văzu mai bine pe agresor şi voi să lichideze incidentul. Tipul încercă însă să-i telegrafieze un upercut dar nu reuşi, primind un carate deasupra nodului cravatei. Se îndoi brusc şi, până să ajungă insul la podea, Carlo simţi că îl trage cineva de braţ.

 Un dolar, doi dolari. Valetul de trefla de Chiril Tricolici  DE LA O CONTRAVENŢIE LA LEGEA CIRCULAŢIEI Primisem de câteva zile o Carte poştală foarte drăguţ tipărită, prin care eram invitat - câtă amabilitate! - să mă prezint „imediat” la Inspectoratul de Miliţie al Municipiului Bucureşti, etajul 5, camera 603, cu certificatul de înmatriculare şi carnetul de conducere auto. Şi cum în dimineaţa aceea eram foarte bine dispus, atât de bine dispus de parcă m-ar fi decorat cu vreun ordin, m-am hotărât să dau curs prea amabilei invitaţii acolo unde niciodată nu te cheamă să te felicite sau să te laude. Eu, cel puţin, n-am auzit. Cu aceste gânduri şi cu altele asemănătoare, o dată intrat în vasta şi ospitaliera clădire a Miliţiei de pe Calea Victoriei, în loc să apăs în lift pe butonul ce indica etajul cinci, l-am preferat pe cel din dreptul cifrei trei. Aici lucra şi mai lucrează încă un coleg de şcoală - nu e cazul să vă spun ce fel de şcoală - şi amic, cu care întreţineam bune relaţii. Sporadice, din păcate. Erau de vină cel puţin trei situaţii. În primul rând, constanţa relaţiilor noastre era grevată de lipsa acută de timp a prietenului meu. Colonel, ocupă o funcţie importantă (zvonul care circulă: cu cât salariul e mai mare, cu atât ai mai puţin timp să-l cheltui, fiind în acest caz confirmat) şi, de cele mai multe ori, când îi telefonam, la celălalt capăt al firului răsuna aproape invariabil: „Nu te supăra, sună-mă mai târziu, colega, am o discuţie”. E greu de precizat ce semnifica acest cuvânt, pentru că mereu avea câte o discuţie. Eu însă îl pisam cu telefonul (până s-a întâmplat „în al doilea rând”), colonelul fiind un adevărat sac fără fund cu tot felul de întâmplări adunate în cei peste douăzeci de ani de miliţie. Aşa se face că la întâlnirile noastre participa, nu o dată, şi un alt coleg de şcoală, cunoscut actor bucureştean. Atât de cunoscut, încât Jean Marais ţinuse cu orice preţ să se imortalizeze cu el într-un film, drept care şi eu şi colonelul primisem - cu dedicaţie - câte o fotografie făcută la Buftea în timpul filmărilor, fotografie păstrată şi azi cu sfinţenie sub sticla băruleţului meu (există o asociaţie), numai că din ea a dispărut, după o vizită feminină, decupat cu lama, actorul francez. În al doilea rând, amicul meu, colonelul Alexandru Banu, este un mare amator de pescuit. Şi aceasta nu numai pentru a-şi crea relaţii cu cei ce susţin că, după o săptămână de muncă intensă, o duminică la pescuit este cât se poate de reconfortantă - te gândeşti la peştele care, uite acum, acum o să muşte momeala şi atât. Pasiunii acesteia şi, în egală măsură, faptului că sunt un fericit posesor de autoturism le-am datorat invitaţia, lansată într-o sâmbătă, de a merge a doua zi la o baltă dintre acelea cu foarte mult peşte şi pescari mai puţini. Am acceptat cu nedisimulată bucurie invitaţia. Contramandând programul pe care mi-l aranjasem pentru duminica aceea, m-am culcat mai devreme, la două noaptea am fost în picioare, la cinci dimineaţa, după treizeci şi ceva de kilometri presăraţi cu hârtoape, eram pe marginea bălţii. Dar cu toată sticla de coniac pe care o luasem pentru a întreţine verva colonelului şi spumozitatea povestirilor sale, acesta n-a scos până seara o vorbă măcar. Să nu sperie peştii. Au urmat din nou cei treizeci şi ceva de kilometri plini de hârtoape, şi în timp ce maşina trosnea din toate încheieturile, colonelul reconstituia cu minuţie cum scosese el fiecare crap în parte şi ce a gândit, şi ce a simţit pentru fiecare din ei, iar ei - crapii - ieşind din găleata ce se răsturnase la o hurducătură a maşinii, îmi căptuşeau, zbătându-se la gropi, portbagajul cu solzi. Nu e greu de imaginat deci ce i-am răspuns colonelului când mi-a oferit jumătate din preţioasa captură. Eram ca o pompă cu verde de Paris. Amintirea acestei zile, amintire foarte consistentă, mai ales că a trebuit să schimb cele două amortizoare din faţă, a stăruit multă vreme, cam tot atât cât a stăruit şi mirosul din interiorul maşinii. Spălasem portbagajul cu „Alba”, ţinusem noaptea maşina cu uşile deschise în garaj, vărsasem în ea o sticlă de „Krasnaia Moskva”, cumpărată special în acest scop, dar mirosul de peşte tot nu dispăruse complet. Nu prea fericit pentru mine s-a soldat şi încercarea - aceasta ar fi „în al treilea rând” - de a câştiga simpatia soţiei colonelului, ratând, nu din vina mea, singura posibilitate care mi se oferise. Era tot într-o duminică dimineaţa, colonelul fusese trimis să cumpere pâine, dar, distrat cum e câteodată, a intrat într-un cafe-bar, în care ştia că nu-i exclus să mă găsească duminica. Am fost bucuros să-l invit la măsuţa pe care o ocupam, peste câteva minute a sosit un prieten, am făcut prezentările şi, din vorbă în vorbă, fiecare din noi ţinând să-şi onoreze rândul, ne-am trezit că trecuse de două. Magazinele unde se putea cumpăra pâine se închiseseră de mult; am intrat, continuând conversaţia, într-un restaurant şi aici, cumpărând o franzelă ca cele de ghips din vitrine, colonelul ne-a invitat acasă la el. Contribuise la aceasta şi grija de reproşurile soţiei care îl aştepta să vină cu pâinea. Dar calculul colonelului s-a dovedit până la urmă totalmente greşit. Este adevărat, văzându-ne atât de zâmbitori, doamna Banu ne-a primit ca o adevărată lady, iar când a auzit că prietenul meu este şi pictor, ea în orele libere fiind o talentată peisagistă, toate bunătăţile au început să se reverse pe masă. A apărut şi vinul cei mult lăudat. Aici a fost greşeala mea: am uitat să previn gazda că pictorul, după ce bea de şaisprezece ori la rând dintr-un pahar, îl sparge. La mine acasă nu s-a întâmplat niciodată - am grijă să nu păstrez pentru musafiri atâta băutură - dar la alte adrese s-a întâmplat şi nu o singură dată. Cum reuşeşte să memoreze numărul paharelor băute, nu pot să-mi dau seama - ce să mai vorbim, creierul nostru a rămas pentru ştiinţă încă o mare enigmă! Fapt este că, în timp ce ne sorbeam cafelele, în vizită a sosit şi o verişoară de-a soţiei colonelului, o doctoriţă foarte drăguţă, şi noi am rămas - eu din considerente strategice, pictorul din cele privind-o pe doctoriţă - să jucăm tabinet sau şaizeci şi şase, atmosfera fiind cât se poate de idilică. Şi, deodată, pictorul s-a ridicat cu paharul în mână, pe jos era un splendid covor persan, câţiva paşi şi paharul a zburat pe fereastră, în stradă. Stupoarea a fost generală. „Sandule, ce-i asta?” a reuşit, în cele din urmă, doamna Banu să spună. „Asta înseamnă, i-a explicat stăpânindu-se colonelul, că în cazul în care paharul a lovit pe cineva, eu o să spun că de aici, din casa colonelului de miliţie Banu, a fost aruncat!” „Eu nu înţeleg, i s-a adresat ea în şoaptă, tu, prieteni ca toţi oamenii nu poţi să-ţi faci?! Actorul ăla... acum ai venit cu ăştia!...” Adică noi. Dar toate acestea s-au întâmplat atunci, iar acum coboram din lift la etajul trei, preocupat de mobilul prea amabilei invitaţii care, în nici un caz, nu-mi prevestea o bucurie. În micul antreu ce ducea la biroul colonelului, un miliţian mă luă în primire şi, cunoscându-mă, mă conduse înăuntru. Colonelul se afla la biroul său, cu tot felul de telefoane în stânga, care-i dădeau, trebuie să recunosc, un aer foarte capabil. — Nu ştiu ce vor ăştia de la Circulaţie cu mine, am intrat eu direct în subiect, fără ipocrizii de genul „Ce mai faci?”, „Mi-a fost dor de tine”, „De o mie de ani nu te-am văzut” şi aşa mai departe. — Urci două etaje, colega, şi afli ce vor! Ce-i aşa o problemă?! — O amendă probabil, recompense n-am auzit încă să se împartă la voi! — Vezi, colega, nu eşti bine informat. Şoferii din rândul „ajutoarelor voluntare” ale organelor de circulaţie, dacă depun o activitate deosebită, primesc recompense cu premii, colega! — Bine, bine... Dă-le un telefon şi întreabă-i de ce m-au chemat. — Adică să intervin!? Eu intervin, colega, dar să ştii că te costă! Mergem diseară undeva şi dai două sute, uşor! În loc de o sută sus, arătă el cu degetul spre tavan. — La cârciumă nu-mi pare rău... — Nu, du-te şi plăteşte-ţi amendă, iar diseară dau eu. E ca şi cum m-ar ruga ei pentru cineva care... Hai, colega... Treci apoi pe la mine să bem o cafea. Dreptate avea, ştiam, şi neavând încotro, am urcat două etaje. Locotenentul la care m-am prezentat mi-a luat invitaţia, a căutat, după numărul înscris pe ea, ceva, într-un dosar şi, scoţând de acolo o hârtie, mi-a comunicat cu o voce ca o răzătoare de morcovi: — În ziua de 20 februarie, circulând cu autoturismul 1-B-2022 pe Calea Victoriei, dinspre Athénée Palace, n-aţi semnalat schimbarea direcţiei de mers. — Nu-i adevărat! am protestat eu. — Nu este maşina dumneavoastră? — Ba da, dar din 18 decembrie, când a căzut prima zăpadă, şi până în 4 aprilie, maşina mea n-a ieşit din garaj! — Îmi pare rău, aici scrie clar: „1-B-2022”. Contravenţia ne-a fost semnalată de unul din ajutoarele noastre voluntare. — O fi greşit numărul... Sau e vreo glumă a unui prieten... Cu toate că n-am nici un prieten care să fie cu Circulaţia în atât de bune relaţii!... — Vă rog să plătiţi o amendă de cincizeci de lei, a rămas el indiferent ca ziua de ieri la ironia mea gratuită. — V-am spus doar că maşina n-a părăsit garajul până la 4 aprilie! — Puteţi să ne probaţi acest lucru? — Nu, n-am cum. — Cu martori, să zicem. — Cine ar putea să depună o asemenea mărturie?! N-am încă portar la garaj!... — Tovarăşe, mai aşteaptă şi alţii! Dacă nu plătiţi amenda pe loc, o să fiu nevoit să vă întocmesc un proces-verbal şi veţi plăti două sute cincizeci! A fost argumentul care m-a convins imediat că, într-adevăr, eu săvârşisem în ziua respectivă contravenţia imputată. Am vrut să spun ceva de care să-mi pară rău mai târziu, dar n-am găsit nimic la îndemână şi atunci am pus din fondul meu de rezervă o bancnotă de o sută pe masă. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că bancnota îmi râde în nas - avusese o altă destinaţie. A fost doar o impresie probabil. Când m-am întors în biroul colonelului, acesta nu mai era singur. Un bărbat de vreo treizeci de ani, cu o înfăţişare plăcută, explica ceva cu aprindere. Intrarea mea l-a deranjat evident, când colonelul a făcut prezentările, căpitanul Pascu mi-a zâmbit aşa cum zâmbesc americanii în faţa aparatului de fotografiat, pronunţând în engleză cuvântul „brânză”. — Îmi permiteţi să plec? se adresă acesta nerăbdător colonelului. — Nu, stai puţin. Ascultă, colega, se întoarse colonelul spre mine, n-ai vrea să participi la o anchetă pe care o va conduce tovarăşul căpitan? Este vorba de o sinucidere, dar... şi colonelul făcu un gest în sensul că la mijloc e ceva dubios. Ei, ce zici? Mă băteai la cap că vrei să scrii ceva în acest gen... Predasem nu de mult editurii o carte... Ar fi o idee!... — O.K.! am acceptat eu propunerea colonelului. „VREŢI SĂ VĂ SPUN CE CONŢIN BUZUNARELE DUMNEAVOASTRĂ?” Mă şi vedeam străbătând străzile Capitalei în urlete de sirenă, miliţienii de circulaţie grăbindu-se să ne dea „liber”, iar eu - stând în faţă, lângă şofer, cu un aer important şi enigmatic. Da' de unde! Am coborât pe jos scările, pentru că ne „furase” cineva liftul şi, parcurgând tăcuţi curtea, am ieşit în stradă unde, chiar lângă poartă, era cât pe-aci să ne calce o maşină, ca pe nişte banali pietoni. — Poate scot maşina mea din garaj? i-am propus eu la un moment dat căpitanului. — Nu-i nevoie, mi-a răspuns el cu indiferenţă. E destul de aproape... Şi apoi, afară e şi foarte plăcut. Într-adevăr, după o iarnă reumatică, veniseră zile de adevărată primăvară, numai că starea mea psihologică reclama dinamism şi nu plimbare la aer curat. După un timp, am rupt din nou tăcerea. Nu ştiu de ce, dar aveam aceeaşi senzaţie pe care o încerc când mă aflu cu o necunoscută în lift. — Dacă tot nu dispare cadavrul, ce-ar fi să bem o cafea? am arătat eu spre cafe-barul pe lângă care treceam. — N-am nimic împotrivă, a acceptat el fără entuziasm, adăugând: Şi aşa trebuie să fim acolo abia peste o jumătate de oră. Evident, nu-l încânta deloc faptul că-i căzusem pe cap. În local era lume puţină, ne-am aşezat la o măsuţă şi, în timp ce-i comandam chelnerului două cafele scurte, m-am pomenit întrebat: — Sunteţi ulceros? — Nu, am negat eu. — Atunci, dă-ne şi două coniacuri mici! a completat căpitanul comanda. Apoi, întorcându-se spre mine, zâmbi cuprins de o bruscă veselie: Vra să zică o să devin, într-un fel, erou de roman! Nu-i rău. Să încep atunci prin a vă furniza câteva date: Tata a fost cazangiu... Am cunoscut pe cineva care scrisese în dreptul ocupaţiei tatălui său „de meserie trăgător”. „Ce-i aia trăgător?” a fost el rugat să explice, cu ocazia unei noi promovări. Bun de gură, taică-su fusese „şlepar” pe Lipscani. Trăgea clienţii de pe stradă în prăvălia fratelui său. „Trăgător”... Cum era şi normal, am îmbrăţişat meseria tatălui meu, însă, la douăzeci de ani, la propunerea organizaţiei U.T.C., am intrat să lucrez la Interne. Mi-am completat studiile, urmând liceul la fără frecvenţă, apoi facultatea de Ştiinţe juridice... Nu beau, nu fumez, nu-mi plac femeile, ador copiii, am trei şi îl aştept cu nerăbdare pe al patrulea, în timpul liber joc şah la clubul ministerului, înainte de a mă culca conspectez bibliografia pentru seminarul următor... Când am ieşit în stradă, un vânzător ambulant îmi oferi o „ocazie”. — Vedeţi, mi se adresă căpitanul, cam ăştia sunt clienţii noştri. E adevărat, era cât pe-aci să anchetez furtul unor lingouri de aur dintr-un vagon poştal, dar trenul a avut o întârziere de o oră, iar camionul cu care trebuia să sosească bandiţii în gara Ciulniţa, fiind reparat de I.R.A.-2, s-a defectat pe drum. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că o să devenim prieteni, eu şi căpitanul Pascu. Un troleibuz ne-a lăsat în Piaţa Romană, de aici, în câteva minute, am ajuns în faţa unui bloc cu patru etaje, al cărui lift era, după toate aparenţele, de multă vreme defect. La etajul doi, pe uşa masivă de nuc a apartamentului din stânga, se găsea încrustat, pe o tăbliţă nichelată, numele de Anca Petroveanu şi căpitanul a sunat. Ne-a deschis un locotenent major de miliţie. — Suntem aproape gata, tovarăşe căpitan, a raportat el. Vreţi s-o aducem pe vecină? Cea care... — Nu, lasă. Stăm mai târziu de vorbă cu ea. Şi m-a prezentat celor doi ofiţeri de miliţie. Doi, pentru că în cealaltă cameră mai era unul. Îşi scotea tocmai un halat atât de pătat cu diverse substanţe şi, probabil, de atâtea ori spălat, încât nici cel mai mare specialist din lume nu i-ar fi putut determina culoarea iniţială. Ne găseam într-un apartament format din două camere destul de spaţioase, despărţite, ca la garsonierele duble, printr-un glasvand larg deschis şi, ceea ce izbea în primul rând, era numărul mare de tablouri de o certă valoare; felul cum erau aşezate pe pereţi demonstra nu numai ştiinţa folosirii luminii ce venea de la cele două ferestre, dar şi un rafinat gust artistic. — Dumneata vezi ce-i aici!? am exclamat eu, adresându-mă căpitanului. Pallady, Luchian, Andreescu, Petraşcu... — Văd, şi drept să spun, rar mi-a fost dat să privesc un interior mai odihnitor ca acesta! Într-adevăr, totul era într-o armonie perfectă. Şi mobilă de autentic stil „Empire”, lucrată probabil la Viena, şi statuetele, şi vasele, şi carpetele, nimic în plus, nimic distonant, totul în cea mai desăvârşită ordine, ca şi cum ar fi fost o casă memorială şi doar locul pentru dormit - pentru că era de fapt un loc - din ultima cameră, două saltele mari suprapuse, acoperite cu un persan, contrasta. Aici fusese găsită moartă Anca Petroveanu. Vizavi se afla un splendid secretaire. Neputând rezista tentaţiei, am tras de cheie. Interiorul fusese transformat într-un bar, erau în el băuturi şi ţigări, totul însă fusese pensulat cu un praf alb ce relevase o sumedenie de impresiuni digitale. — Aţi descoperit ceva deosebit? m-am adresat eu ofiţerului de miliţie, care se dezbrăcase de halat când am intrat noi aici. — Deosebit, nu. Dar felul cum au rămas impresiunile de la mâna dreaptă a victimei pe un pahar găsit lângă pat mi-a dat de gândit. — Adică? am vrut eu să ştiu mai precis. — Adică, atunci când o mână apucă un pahar, efortul acesteia este distribuit într-un anumit fel. Mă refer la apăsarea falangelor... Or impresiunile relevate de noi indică o aşezare oarecum curioasă a mâinii, o distribuire cam neobişnuită a acelui efort. — Să vedem ce o să spună şi autopsia... se adresă locotenentul major căpitanului. Mâine aveţi raportul medicului legist. Căpitanul Pascu şi-a scos haina, a aşezat-o pe spătarul unui fotoliu şi, trăgând aer în piept, de parcă ar fi adunat puteri, spuse rar, ca pentru sine: — Ei, acum pot să intru în rol. Adăugă după o clipă de gândire: Nu ştiu de ce, dar atmosfera acestui apartament nu-mi vorbeşte deloc despre o sinucidere. Ba chiar respinge ipoteza unei sinucideri. Atmosfera aceasta însă n-ai cum s-o coşi la dosar!... Să începem sistematic. — N-o chemaţi pe vecina victimei? l-am întrerupt eu. — Nu. Nu sunt încă pregătit să stau de vorbă cu ea. Încerc să aflu singur câte ceva. Imposibil să nu găsesc aici puncte de sprijin pentru discuţia ce va urma. Puncte concrete. Am nevoie întâi de o oarecare, să-i zicem, bază obiectivă. Şi de-abia după aceea... — De ce m-aţi întrebat dacă sunt ulceros? — Şi sunteţi. — Da, sunt, am recunoscut eu. Cum aţi dedus? — Vreţi să vă spun ce conţin buzunarele dumneavoastră? Am râs neîncrezător. — Pe două sticle de vin! propuse căpitanul, adăugând: Una n-o să ne ajungă. — O.K.! am acceptat eu. — Să începem cu buzunarele pantalonilor. În cel din stânga aveţi cheile de la casă şi garaj, într-un port-chei din piele, iar în cel din dreapta - cheile maşinii prinse de un breloc, treizeci şi opt de lei - o bancnotă de 25, două de 5 şi una de 3 lei, şi o cutie de chibrituri, cu câteva beţe în ea. Actele maşinii sunt în buzunarul de la spate, iar în cel mic pentru ceas - o brichetă cu gaze defectă pe care intenţionaţi s-o daţi azi-dimineaţă la reparat. La haină, în buzunarul din stânga - o pereche de ciorapi, în dreapta - batistă şi o cutie nouă de chibrituri. În buzunarul de la piept - un pix „Parker” cu mină „King size” şi, bineînţeles, portofelul. Să ne oprim puţin la acesta. Are cusătura desfăcută acolo unde se îndoaie. Într-o despărţitură - nota de plată a abonamentului telefonic, în alta cărţi de vizită, apoi buletinul de identitate, o legitimaţie, o agendă telefonică, iar în despărţitură cu capac, patru sau cinci bancnote a câte o sută de lei. În sfârşit, în buzunarul pentru batistă - o periuţă albă de dinţi, cu păr negru de mistreţ... — Aţi câştigat! În timp ce vorbea, încercasem să-mi dau seama cum aflase toate acestea, dar căpitanul trecuse atât de repede în revistă conţinutul buzunarelor mele şi cu atâta precizie şi siguranţă, încât nu avusesem timp decât pentru a verifica exactitatea spuselor sale. — Şi acum, pentru că tot mi-aţi numărat banii, am continuat eu, şi aţi văzut că am cu ce să plătesc cele două sticle de vin, mai pun ceva lângă ele, ca să-mi spuneţi cum aţi reuşit să aflaţi toate acestea. — Secret profesional! râse el. Privindu-l, am avut impresia că muşcase cu poftă dintr-un măr ionatan. Acum ştiam de ce îmi fusese simpatic de cum îl văzusem în cabinetul colonelului Banu - râdea, arătând două şiruri de dinţi, ca într-o reclamă străină de asigurare pe viaţă. — Nu-i, bineînţeles, nici o scamatorie la mijloc, spuse el serios. Cheile de la casă le-am simţit cu ocazia aglomeraţiei din troleibuz, iar cele de la maşină le-am auzit zăngănind în celălalt buzunar. Banii nu sună aşa şi, după cum am văzut, aţi dat tot mărunţişul picolului, care nici pe acesta nu-l merită; diviziunea cea mai mică pe care aţi primit-o de la chelner, ca rest, era o bancnotă de 3 lei. Şi, pentru că am ajuns la bani, când aţi plătit cafelele, aţi scos portofelul şi, deschizând despărţitura cu capac, v-aţi adus aminte că aveţi bani schimbaţi în buzunarul pantalonilor. Într-adevăr, aveaţi două bancnote de 25 şi una de 5. Cafelele au costat, cu bacşiş cu tot, doisprezece lei. Aţi cumpărat un pachet mic de „Snagov” şi aţi primit, în loc de rest la 5 lei, o cutie de chibrituri. Aţi acceptat-o pentru că în cea pe care o aveaţi mai erau doar câteva beţe. — De brichetă cum aţi aflat? — Simplu. Când aţi vrut să vă aprindeţi ţigara, aţi dus mina la buzunarul pentru ceas, o secundă gândul v-a zburat în altă parte şi apoi aţi scos din buzunar cutia cu chibrituri. — Bine, dar de ce cu gaze? Şi de ce defectă? — Dacă era una obişnuită, cumpăraţi în loc de chibrituri o fiolă cu benzină. Apoi, judecând după felul cum vă îmbrăcaţi, după obiectele pe care le aveţi asupra dumneavoastră, - ceas, cureaua lui, pixul Parker - pe acesta l-am observat când eraţi cu haina desfăcută - am dedus că bricheta trebuie să fie din acelea cu gaze, bănuiesc „Ronson”. — Exact! — Iar defectă, pentru că, de obicei, ele la noi se defectează destul ele uşor. Sunt construite pentru butan, iar noi le umplem cu aragaz şi duzele se înfundă. — Şi conţinutul portofelului? — Când l-aţi deschis, am observat marginea notei de plată a abonamentului telefonic. Şi tot astfel buletinul de identitate, agenda telefonică. Iar după bombajul despărţiturii cu capac, de unde aţi vrut să scoateţi bani, am dedus că sunt cam patru-cinci bancnote de câte o sută. Acolo se ţin de obicei sutele şi nu încap decât împăturite. — Actele maşinii cum de-aţi ştiut unde sunt? — Din cele câteva cuvinte pe care le-aţi schimbat cu tovarăşul colonel Banu, am aflat că aţi fost la Circulaţie, unde aţi plătit e amendă, iar la ei toţi sunt invitaţi cu carnetul de conducere şi certificatul de înmatriculare a maşinii. În portofel am văzut că nu le aveaţi. De altfel, permisul de circulaţie nici nu încape acolo. Nu ştiu de ce l-or fi făcut de dimensiuni atât de incomode!... Deci, trebuie să-l aveţi în unul din buzunare. De obicei în cel din spate, la pantaloni. Şi dumneavoastră, când m-aţi întrebat dacă n-ar trebui să scoateţi maşina din garaj, aţi dus mâna la buzunarul din spate, ca pentru a vă încredinţa că nu le-aţi uitat cumva la ofiţerul care v-a încasat amenda. — Acum, periuţa de dinţi, pentru că aţi bătut cu ea toate recordurile! — Periuţa de dinţi a constituit într-adevăr o problemă. Aţi avut-o întâi în buzunarul din dreapta al hainei şi, simţind-o în troleibuz, m-am întrebat ce poate fi obiectul acela ca un creion. Pixul l-am văzut în buzunarul de la piept. Un stilou nu putea fi... Şi tocmai pentru că vă era incomod s-o purtaţi acolo, aţi scos-o pe drum şi aţi pus-o în buzunarul pentru batistă, iar batista şi cutia cea nouă de chibrituri le-aţi mutat în locul ei. A fost exact momentul când am observat că hârtia de ambalaj poartă marca magazinului „Adam”. Am şi văzut raionul cu articole de parfumerie, şi cum am căutat şi eu o periuţă străină - din ale noastre îţi rămâne tot părul printre dinţi - am bănuit că aţi cumpărat una din acelea „Carpyr”, care au sosit acum câteva zile. Am vrut să-mi aprind o ţigară. — Pachetul l-aţi lăsat pe măsuţa de colo, arătă căpitanul. Tocmai pentru că în buzunare nu mai aveaţi loc şi nu vă place să umblaţi cu ele umflate. — Trebuie să recunosc, aţi câştigat într-o notă de perfectă sportivitate cele două sticle de vin! — Şi ceva lângă ele... — O.K.! am exclamat eu. — Îmi exersez spiritul de observaţie, nimic altceva. Fără el, în meseria noastră, nu faci doi bani. Şi pentru că veni vorba, să vedem ce facem aici. Eu, dacă nu mă înşel, pentru asta sunt plătit!... Să începem cu începutul. Ultima oară, Anca Petroveanu a fost văzută în viaţă duminică după-amiază, în jurul orei nouăsprezece. A sunat la uşa apartamentului vecin, i-a deschis chiar doamna Pleşa şi, cum declară aceasta, Anca Petroveanu a întrebat-o ce se întâmplă cu remizierul care aduce lapte în bloc, pentru că de câteva zile nu l-a mai văzut. Doamna Pleşa, i-a răspuns că acesta continuă să vină, dar la ore mai târzii şi, la propunerea ei, Anca Petroveanu i-a adus şase borcane goale de iaurt şi banii respectivi. Dacă după aceea Anca Petroveanu a plecat în oraş sau a rămas acasă, nu mai ştie precis. Dar, după cum i s-a părut ei, pe la ora douăzeci şi treizeci de minute, a auzit maşina Ancăi Petroveanu oprindu-se în faţa blocului. A doua zi, deoarece vecina ei nu se prezentase să-şi ridice borcanele de iaurt, spre seară, a sunat la uşă. Anca Petroveanu nu i-a răspuns. Mirosul de gaz începuse să se simtă pe holul scării, însă doamna Pleşa şi-a zis că el vine din stradă. Abia în dimineaţa următoare, domnul Pleşa, care-i medic navetist la Buzău, şi-a dat seama că mirosul de gaz metan, acum foarte puternic, răzbate din apartamentul Ancăi Petroveanu. Şi, într-adevăr, Anca Petroveanu a fost găsită fără viaţă, acolo, pe divanul acela, arătă căpitanul spre ultima cameră. Alături de ea era o sticluţă goală de „Nozinan” - un somnifer franţuzesc - un pahar cu urme de apă şi toate robinetele aragazului de la bucătărie deschise la maximum. — S-ar putea deci presupune că Anca a luat o doză puternică din somniferul acela şi, când a văzut că acesta începe să-şi facă efectul, a deschis robinetele aragazului. — Să zicem... Dar atunci sticluţa cu „Nozinan” şi paharul de apă s-ar fi găsit în altă parte! În bucătărie, de pildă. De obicei, sinucigaşii îşi elaborează cât se poate de minuţios planul. Sunt însă cazuri, mai ales dacă hotărârea este luată în urma unui şoc foarte puternic, când se procedează într-o ordine cu totul inversă faţă de cea logică. — În primul rând, cred că ar trebui să aflăm... — Dumneavoastră vorbiţi la plural? m-a întrerupt căpitanul. Şi a exclamat: Mare cretin! În timp ce încercam să mă conving că nu mie îmi fusese adresat cuvântul acesta drăguţ, căpitanul se îndreptă în grabă spre telefon, formă un număr şi îl ceru pe locotenentul major Paraschiv. Numărul acesta îl aflase însă consultându-şi agenda. La naiba, nu era chiar în regulă!... — Maşina aţi cercetat-o? întrebă căpitanul. Răspunsul fu negativ şi el ceru locotenentului major Paraschiv să facă imediat cale întoarsă. — Şi mie mi-a scăpat din vedere, adăugă căpitanul. Probabil e jos, un moment... Aşezând receptorul alături, luă poşeta victimei, scoase din ea certificatul de înmatriculare a maşinii şi, cu el în mână, ieşi pe balconul ce răspundea în stradă. Curios, ca toţi automobiliştii, l-am urmat, să văd ce maşină avea Anca Petroveanu. Era un Fiat-850, de culoare albă. După ce căpitanul încheie convorbirea cu locotenentul major Paraschiv, intrigat, l-am întrebat prin ce asociaţie de idei i-a venit maşina în minte. Râse. — Când am pus sub semnul întrebării pluralul, m-am gândit în acelaşi timp că autoturismul pe care îl aveţi ne-ar putea fi de folos. Şi atunci mi-am amintit că victima are şi ea o maşină. Maşina despre care doamna Pleşa a declarat că a auzit-o oprindu-se în faţa blocului în jurul orei douăzeci şi treizeci de minute. Deci, ea trebuie să fi rămas jos, în stradă. Dacă este adevărat ce-a spus soţia doctorului, atunci, în această oră şi jumătate, s-a întâmplat acel ceva care a determinat-o pe Anca Petroveanu să ia tragica hotărâre. Pentru că nu te aprovizionezi cu şase borcane de iaurt ştiind că nu vei mai avea nevoie de ele! Iar în acea, să-i zicem fatidică, oră şi jumătate, Anca Petroveanu a fost cu maşina! — Spuneam că în primul rând ar trebui să aflăm cauza... — Şi într-o ipoteză şi în alta. — Adică, cealaltă ar fi că avem de-a face cu o crimă? — Da. Aşa susţine şi doamna Pleşa. Ea a declarat organelor de miliţie, care au venit să deschidă uşa apartamentului când soţul ei a dat alarma, că nimic pe lume n-o va face să creadă, având în vedere datele sufleteşti şi modul de viaţă al victimei, că este vorba de sinucidere. — Dar asta este o chestiune subiectivă! — Subiectivă. Subiectivă ca şi atmosfera odihnitoare a acestui apartament. Faptul că ea n-a lăsat nici o scrisoare, nici un rând cel puţin este însă o realitate, nu? — Înclinaţi, deci, spre o crimă? — Nu înclin spre nimic. Am remarcat doar. — Cine-i totuşi această Anca Petroveanu? — Deocamdată ştim doar că profesa avocatura şi că provine din familia unui profesor universitar. Să trecem însă la treabă. Căpitanul Pascu luă poşeta victimei şi, scoţând din ea buletinul de identitate, citi cu voce tare cele câteva date înscrise acolo. — O femeie încă tânără! remarcă el şi întorcând pagina exclamă: Şi pe deasupra destul de bine! Dacă în fotografia din buletin arata aşa, ce trebuie să fi fost în realitate! Nu, despre Anca Petroveanu nu se putea spune că fusese o femeie frumoasă, în accepţiunea curentă a acestui cuvânt. În afară de gura ei cu buze senzuale, desenate aproape rotund, în rest - o faţă puţin asimetrică, cu fruntea cam bărbătească, bărbia energică, scoase şi mai mult în evidenţă de o pieptănătură scurtă, cu părul rebel. Totul emana însă un anumit farmec, poate din pricina ochilor nu prea mari, dar vioi şi mai ales inteligenţi, probabil puţin saşii când privea undeva fix. Ceea ce nu era aici cazul. Scoase, rând pe rând, din poşeta Ancăi Petroveanu, pe masă se găseau: un ruj, o pudrieră, un pachet de ţigări „Kent”, două batiste, dintre care una mai mică, murdare de ruj... — Scrisoarea lipseşte, spuse ca pentru sine căpitanul Pascu, ţinând în mână un plic de format occidental. Citi ştampila poştală: „Paris, 9 ianuarie”. De ce păstra ea de atâta vreme acest plic în poşetă şi încă fără scrisoare? Ia să vedem, figurează vreun nume străin în agenda ei telefonică? Kandel Fred 140 440, spuse el la un moment dat. — Numărul de telefon al unui hotel! am zis eu cu voce sigură, demonstrând căpitanului o formidabilă intuiţie de detectiv sadea. El însă nu spuse nimic şi luând cartea de telefon găsi acolo, negru pe alb, ceea ce perspicacitatea mea mă făcuse să presupun încă de la bun început. Numărul de telefon era al hotelului „Ambasador”. În rest, poşeta nu conţinea nimic interesant şi în timp ce căpitanul Pascu începu să cerceteze sistematic sertarele unei comode, la uşă se auzi sunând. Era locotenentul major Paraschiv. Căpitanul îi înmână cheile Fiat-ului şi acesta coborî în stradă. Când am ieşit ceva mai târziu pe balcon, maşina era realmente asaltată de o droaie de copii, pentru care operaţia efectuată de ofiţerul de miliţie constituia un spectacol cât se poate de inedit. În scurt timp, acesta se întoarse în apartament. — Ei? îl întrebă nerăbdător căpitanul. — Lângă aparatul de radio, câteva impresiuni digitale mai vechi ale victimei, trei mucuri de ţigară în scrumieră, două foarte vechi de ţigări „Kent”, unul de „Carpaţi” cu filtru, foarte recent, arătă el cutiuţa din material plastic în care se vedeau cele trei mucuri de ţigară. — Le puteţi determina vechimea? am întrebat eu curios. — Da. Şi încă cu o exactitate de până la o jumătate de oră. Bineînţeles prin analize de laborator. Continuă, întorcându-se spre căpitan: Apoi, câteva fire de stofă pe spătarul scaunului din dreapta, un bilet de autobuz şi două fire de păr şaten închis, cred, bărbătesc. În cutia de bord am găsit carnetul ei de conducere şi poliţa asta de asigurare a maşinii. Le înmână căpitanului, adăugând: îşi asigură pe încă un trimestru maşina, când ştie că peste câteva zile nu va mai fi?! — Se pot petrece multe în câteva zile! nu fu de acord căpitanul. Da, spuse el examinând poliţa, a încheiat asigurarea în 7 martie, iar acum câteva zile a prelungit-o pe încă un trimestru. Gândindu-mă mai demult să-mi asigur maşina în perioada de vară, şi cum depusesem şi o cerere de paşaport pentru Austria, am luat poliţa cu intenţia de a prospecta condiţiile de acordare a despăgubirilor în caz de accident, dar, în aceeaşi clipă, în cameră izbucni soneria telefonului. Am tresărit fără să vreau, ca şi cum Anca Petroveanu ar fi apărut deodată acolo. — Alo, daaa, îşi modulă căpitanul vocea. Se auzi destul de clar o voce de bărbat. — Asasinul! am exclamat eu în şoaptă şi, apropiindu-mă în vârful picioarelor de aparat, am întins urechea la pândă. — Nu, n-aţi greşit, casa Petroveanu. Anca este plecată pentru câteva zile din Bucureşti. Cine să-i spun c-a sunat-o, vă rog? — Alexandru, spuse bărbatul de la celălalt capăt al firului. — Alexandru Greceanu? întrebă căpitanul. — Nici un Greceanu! Sunt fostul ei soţ. — O să-i comunic, făcu căpitanul, dar fostul soţ al Ancăi Petroveanu aşezase receptorul în furcă. — De ce nu l-aţi chemat aici? Am fi aflat lucruri cât se poate de interesante! — Totul la timpul său, spuse Pascu, mutându-şi privirea de la persoana mea. M-am străduit să pricep de ce nu era încă timpul să se stea de vorbă cu fostul soţ al Ancăi Petroveanu.

buna dimineata, mai avem, dar daca ne spui ce cauti, o sa postam

Și mie-mi place Horia, cu siguranță că o să le postez în curând. Aștept în continuare cereri.

nu am mai gasit nimic de Tecuceanu dar am adaugat Haralamb Zinca, care scrie bine... https://latimp.net/forum/225/haralamb-zincă/

saracu n-are duminica...n-are credinte, sarbatori si nici zei, singura lui bucurie e cand simte ceva parale in palma, hehe...asta am zis-o pentru mine, in barba, caci persoana, adrisantul, nu e saraca, boboaca e bogataaa !

sunt asa de bogata ca imi pierd cate un portofel pe saptamana si noaptea cand ma culc,visez ca ma binecuvanteaza lumea la biserica, sa raman la fel de fraiera  sa mai pierd si altele

Telefonul de la ora nouasprezece de Nicuta Tanase M-AM INTORS DE LA MARE. ILIUTA TMI AJUTA LA DESPACHETAT. SUNA TELEFONUL ŞI UN CQPIL MA INTREABA DACA VREAU SA DEVIN MARE SCRIITOR. Îl SPUN CA DA.! MI CERE SA-l RASPUND LA DOUA SUTE CINCIZECI DE iNTREBARI. CADEM LA 1NVOIALA I Eu, dragalaîi mei prieteni, desi sufar de sciatica şi uneori chiar de stomac, dei am numai numarul aptesprezece la poarta şi nu treizeci şi doi ori chiar trei sute şi ceva ca altii, consider ca-i o mare fericire sa ai ocazia sa aduci la cunotinta cititorilor tai o po- veste ca aceasta care urmeaza. Trebuie însă, adica este necesar sa va spun încă din capul locului ca povestea care urmeaza nu este o nascocire a imaginatiei. Poate sa manince un scriitor o tona de pete (petele confine mult fosfor) pe zi şi ma tem ca tot nu i-iar fi putut trece prin cap o poveste ca asta care mi s-a intimplat mie. Lata cum incepe! În ziua de ase august a anului 1976, cam pe la orele nouasprezece şi vreo douazeci de minute, m-am inters de la Neptun, unde fusesem sa fac o cura de pepeni verzi (care se vind pe taiete) şi de piersici, iar între timp sa ma mai coc putin la soarele dobrogean. Cu o zi inainte de a pica eu în Bucuretiul nostru drag, se intorsese de la Rucar, unde ii petrecuse o parte din vacana, ? i prietenul şi „aghiotantul” meu Iliuta Chealda. Bineineles ca imediat ce a auzit cheia rasucindu-se în broasca, a dat fuga sa ma vada. Cum a dat cu ochii de mine, a tras un chiot de indian nefumator. Dupa ce a sarit şi de vreo citeva ori în sus de bucurie ca am sosit, mi-a ajutat sa despachetez, mi-a povestit, a inceput sa-mi povesteasca cât de mult i-a placut şi cât de frumos s-au purtat cu el rudele lui din Rucar. Un unchi de al lui, care cica lucreaza la Intreprinderea forestiera, l-a urcat, zice Iliuta, pe un calu de munte şi ca acest caluf l-ar fi dus chiar până sus unde izvorapte Dimbovita şi ca de acolo ar fi venit cu o pluta. L-am crezut, pentru ca ştiu ca Iliuta nu prea are obiceiul sa minta în zilele lunii august. Mi-a povestit şi o intimplare pe care n-am ineles-o prea bine. O intimplare cu o veverita care zice ca venea în fiecare dimineata sa-’l scoale pentru a o trata cu nuci. Şi, tocmai când i-a venit şi lui rindul sa ma intrebe dac-am trecut vreodata de geamandure, daca au avut de lucru salvamaristii cu mine şi cum a fost vremea la mare, a sunat telefonul. Eu, drept sa va spun, când am auzit zbirniitul telefonului, m-am şi speriat, pentru ca între timp şi uitasem ca a fost inventat. Nu m-am grabit sa ridic receptorul. L-am lasat sa sune, doar, doar, o renunta cel de la celalalt capat al firuM. Dar i-ai gasit!… — Sa raspund eu? m-a intrebat Iliuta enervat de insistena celui care formase numarul. Dar voi credeti ca numai Iliuta avea dreptul sa se enerveze de zbirniitul telefonului? Eu nu? Unde scrie aşa ceva? De ce sa n-am acest drept? M-am enervat şi eu şi i-am facut semn ca sint de acord. Eu, desi tiu foarte bine de la un doctor stomatolog de mare prestigiu ca, în astfel de cazuri, scrinitul din masele nu ajuta cu nimic, am scrinit foarte usor şi mi-am vazut de despachetat. Am dus o parte din lucrurile scoase din valize intr-o alta camera şi, când m-am reintors, Iliuta mi-a intins receptorul şi mi-a zis: — Va cauta un pusti. Va rog sa poftiti la telefon! Sezonul acesta m-am balacit la marginea Marii Negre fara casca. Cu toate astea nu mi-a intrat deloc apa în urechi. Eu, însă, tot m-am facut ca n-am auzit prea bine. L-am intrebat pe Iliuta: — Cine ma cauta? Cine zici ca-i la telefon? Iliuta s-a incruntat putin, semn ca l-a deranjat ceva şi mi-a zis privind aiurea: — Un copil. Şi mi se pare ca este şi puîn obraznic. A vrea sa-l cunosc şi eu pe omul acela care ar vrea sa vorbeasca la telefon dupa ce se intoarce din concediu, cu un copil care i s-a parut lui Iliuta obraznic. I-am zis aghiotantului meu: — Ce vrea? Intreaba-l ce vrea? Vreau sa fiu lasat în pace. Iliuta, cu privirile agatate pe antena de camera a televizorului, mi-a zis: — L-am intrebat, dar nu vrea sa-mi spuna. M-a şi repezit. — Cum te-a repezit? m-am suparat eu aproape de-adevaratelea şi m-am şi incruntat pufin. Cum sa-l repeada cineva pe Iliuta al meu care nu maninca niciodata seminfe de dovleac sau floarea-soarelui în locuri publice şi nici nu arunca cojile aiurea?! — A zis ca ce ma intereseaza pe mine afacerile lui cu dumneavoastra. — Afaceri?! m-am mirat eu. M-am mirat pentru ca acest cuvint nu prea îmi place. — Aşa a zis. Pe cuvintul meu ca aşa a zis! Ce interes as avea sa va mint? Stiind de multa vreme ca Iliuta nu-i da cuvintul cu una cu doua, ba nici cu mai multe, i-am luat receptorul din mâna şi am zis un „Alo” cam nervos. Am auzit în receptor vocea unui copil care m-a luat în primire: — Pe unde umblati? De doua saptamini va tot caut la telefon. Nu tiam ca trebuie sa anunt; la megafoane când îmi vine şi mie sorocul sa plec în concediu. L-am intrebat pe cel care m-a certat: — Alo, cine este la telefon? Cu cine am einstea şi onoarea sa vorbesc? — Numele meu este Silviu Ceteras. Prietenii, însă, îmi spun Silvica. Timp de citeva secunde mi-am stors creierii… tii ce tare i-am stors, sarmanii de ei, sa-mi aduc aminte daca am avut vreodata de-a face cu un copil pe care-l chema Silviu Cetera? Nimic. M-am gindit eu sa pun receptorul în furca şi ’sa continui despacheltatul, dar m-am trezit zicind: — Spune-mi, Silvica draga, cu ce-ti pot fi de folos!? — Este invers. Iliuta n-a auzit replica interlocutorului meu, dar şi-a dat seama ca ceva nu este în regula. Am zis: — Cum adica invers? — Eu am sa va fiu de mare folos, nu dumneavoastra mie, daca vre; i sa ma ascultai. Ascultai-ma, va rog frumos! Cum tulpanul Mariei sa nu vrei sa asculi pe cineva care vrea sa-i fie de mare folos. Am zis: — Alo, te ascult. Imi iau şi notite, daca este neaparata nevoie! tii ce mi-a auzit urechea dreapta? Pe un vagon de ciocolata cu lapte? i alune ca nu tii! Am auzit: — Viitorul dumneavoastra literar este în miinile mele. — Ei nu mai spune! m-am speriat eu, ducind cealalta mâna la inima. — ISerios. Vrei sa deveniti un mare scriitor? Care scriitor nu ar vrea sa devina „mare scriitor”? am zis eu cu gindul la premiul Nobel. — As cam vrea… A urmat o pauza. Sa n-apuc niciodata loc în autobuzul 31, daca ştiu de ce a facut interlocutorul meu o pauza aşa de mare. Tocmai când ma pregateam sa suflu în receptor sa vad daca nu cumva s-a infundat, am auzit: — Alo, ma ascultaji? — Da, te ascult şi chiar cu mare atenie. Sint numai urechi. — Eu sint în posesia unui mare subiect de roman. Daca puneti mâna pie acest subiect, lasati în urma toi scriitorii. La o pota ramin în urma dumneavoastra. Deci, ziua de şase august a anului 1976 va deveni o cotitura în via’fa mea. Voi lasa scriitorii contemporani cu mine la o pota în urma mea. Vatmanii şi soferii ma vor ruga sa ma urc prin faa. Tinerii îmi vor ceda locul rezervat batrinilor şi oamenilor „mari”. Responsabilul alimentarei ma va servi el personal. Directorii caselor de filme îmi vor trimite invitajii la toate premierele cinematografice. Voi avea şi eu o masa rezervata la Casa scriitorilor! În sfirit, voi fi vazut şi eu la tribuna zero ori chiar în loja de onoare a stadioanelor la meciurile Rapidului. Vedeti voi cum este viaa asta? Până acum cinci minute eram un om linitit, eram un om care-si despacheta lucrurile cu care a fost la mare… şi deodata!… L-am intrebat: — Şi vrei sa-mi vinzi subiectul? Cât îmi ceri pe el? Va inchipuiti ca mi-a cerut pe subiectul care ma va face mare scriitor vreun milion de lei ori citeva sute de mii? Nuu! Mi-a spus: — Nu cer pe el niciun ban. Absolut niciun ban. — Mi-l dai gratis? Ii multumesc foarte mult daca-mi dai de pomana un subiect ca asta. — Nu chiar gratis…- Ce poi sa în; elegi prin „nu chiar gratis”? Mai nimic. Zic: — Ce-mi ceri în schimb? Un cuib de cuc cu cuc cu tot? S-a suparat puîn. Mi-a zis ca de ce-l iau peste picior cu cuibul de cuc. I-am spus ca n-am avut intentia sa-l supar şi dupa ce mi-a primit scuzele, mi-a spus: — Stii ce va cer în schimb? O nimica toata. Va cer sa-mi raspundei la doua sute cincizeci de intrebari. Am rasuflat usurat pentru ca ma gindeam c-o sa-mi ceara în schimb cine ştie ce serviciu. Dac-am vazut c-am scapat aşa de ieftin, am rasuflat a doua oara şi mai usurat şi am inceput sa ma tocmesc. — Aşa multe? Lasa şi tu mai jos… De unde-mi vorbesti? A urmat o scurta tacere, apoi am auzit: — De la un telef on public. Sa raspunzi la doua sute cincizeci de intrebari nu este un lucru prea lesne, mai ales pe caldura asta inabu? itoare a lunii august. Nu este lesne deloc, dar perspectivele pe care ti le-a pus în faa nu le pui la Kocoteala? Putin lucru este sa devii mare scriitor? Cam la lucrurile astea ma gindeam eu încă de când am inceput „tratativele”. Îl intreb pe viitorul meu binefacator: — Nu ai telefon acasa? Daca ai, fii atât de bun şi spune-mi-l şi mie ca… — Nu am! a zis el puîn cam incurcat şi a schimbat repede vorba. Stiti cum vom proceda? În situatii din astea, în care sa-mi puna cineva conditii, nu prea am fost. Dar aeum, pentru ca era în joc viitorul meu literar, nu mai aveam ce face, trebuia sa joc cum mi se cinta. Am zis: — Cum? Spune-mi repede cum vom proceda, ca sa nu mor de curiozitate. Imi mai pui şi alte condiîi? Prea pu’fin îi pasa lui ca mor eu de curiozitate. „Şi daca moare, ce? i-o fi zis el. Iaca, un scriitor mai putin pe lume”. Cred ca aşa si-o fi zis, pentru ca a facut iar o pauza. Dupa pauza, am auzit: — Stiti cum vom proceda? Va voi pune câte zece intrebari pe zi. Deci în douazeci şi cinci de zile îmi vei raspunde la cele doua sute cincizeci de intrebari. Va angajati? Am facut în cap nite socoteli, dar nu tiu ce rezultat mi-au dat. Ştiu doar ca am reusit sa-l intreb: — Întrebarile din ce domeniu sint? De data aceasta mi-a raspuns fara s ma mai fiarba. A zis imediat: — Vetivedea… M-am uitat la Iliuta, ajutorul meu de nadejde, care la rfndul lui se uita? i el cam nauc la mine şi m-am gindit sa-l iau pe vsilviu Ceteras mai pe ocolite. I-am facut cu ochiul „aghiotantului” meu, care nu intelegea nimic, şi i-am zis lui Silvica: — Nu vrei sa-mi povestesti putin din subiectul acela de roman? — Nu! Va este teama ca va pacalesc? Pe cuvintul meu ca este un subiect de roman nemaipomenit, dar acum, oricât v-ai stradui sa scoateti ceva de la mine, nu veti reusi. Ramine cum ne-am inteles. La sfirit. Ce ora va convine? La-ce ora sa va sun? — Dai ore ca dentitii? Tie când îţi convine? 9i-a facut el niste socoteli şi m-a intrebat: — Ora nouasprezece e bine? Cu gindurile la premiul Nobel şi la multiplele lui avantaje – ca-mi casunase pe acest premiu – am zis fara sovaire: — Este bine. Chiar foarte bine. Daca erai linga mine dadeam şi mâna, ori poate dadeam i-un aldama cum se obisnuieste când se face cite-o afacere.

Sus mainile domnule scriitor de Nicuta Tanase LADSJA CU BANCNOTE    Iliuta Chealda n-’are pistrui, dini lipsa, ori cicatrice pe obrazul drept, ca eroii din romane şi nici veleitai de mare inventator, ori ambitia sa devina ditamai cosmonautul. Nici marinar de cursa lunga, ori vreun „Sfint”, pe la televiziune, nu viseaza sa ajunga. Nu. Sa-l invidieze pe Elliot Ness, ori pe Roger Moore? Ferit-a sfintul! În schimb Iliuta are treisprezece ani şi sapte luni şi sita pe acelasi palier cu mine. Ce vorbesc eu de acelasi palier? Sta chiar usa-n usa cu mine. Sintem foarte buni amici. Amici e puîn spus. Sintem prieteni la catarama. Eu il ştiu pe el de când umbla în caruciior, iar el ma ştie de când nu purtam mustata şi umbrela, nici macar pe ploile torentiale. Daca ar fuma ne-am imprumuta şi cu tigari. Dar el n-are acest vficiu şi pe mine ma bucura. Ba m-a asigurat ca nu o sa fumeze toata viata lui, nici maoar Kent, ori Chesterfield. Asta numai şi numai pemtru ca în fiecare dimineata ma aude, de la el din dormitor, cum tusesc. Stiti cum tusesc? Colosal de interesant! Am un stil al meu personal. Inimitabil. M-a sfatuit şi pe mine sa ma las, dar calul batrin nu mad poate invata sa mearga în buiestru. Daca înati au/i tusind n-ati mai intra în debitul de. Tutun niei d-upa timbre fiscale. Iliuta s-a rugat de mine ca de Dumnezeu sa las tutunul. Nu pot. Fata de acest baietas eu sint dator vindut. De câte ori este trimis de paring dupa cumparaturi, trece şi pe la mine şi ma intreaba daca am nevoie de ceva. Eu nici nu ştiu unde este sifonaria din cartierul meu. Nam fost niciodata. Iliuta le duce la umplut. Şi am auziit ca-i aicolo o coada… Când scriu, intra în viirful picioarelor la mine în birou, baga lemne în soba, deschide fereastra sa mai iasa din fumul de tigara, îmi face uneori cafele, spala cestile, ibrioul şi toate as tea fara sa ma deranjeze citusi de puîn. \ De ziua lui am vrut sa-i cumpar o bicicleta. Am pus eu ochii pe o bicicleta formidabila. Cu schim- bator de Viteze, cu… ce miai, era o bicicleta… Când a aflat intenia mea, m-a amenintat ca nu-mi mai trece pragul în viaa lui diaca fac una ca asta. A primit doar o cutie de bomboane. De fapt nici pe aia n-a luat-o până n-a faout-o juma-juma cu mine. Ca sa mai scap de datoriile pe oare le am fata de el, l-am rugat sa accepte sa fie eroul unei sohite, ori nuvele. Gasisem şi un subieot de scienariu de film, în care rolul principal putea sa-l joace cu mult succes Iliuta al meu. În ruptul capului na acceptat. Şi i s-ar fi potrivit nolul ca o manusa cu cinci degete! Am renunat la scenariu din cauza lui. Acum citeva zile, avind mai mult timp liber, l-am chemat în biroul meu? i i-iam pus problema deschis: — Draga Iliuta, îmi pare foarte rau, dar din acest moment te rog sa nu mai intri în casa mea. Daca, cine ştie, este vreun caz de forta majora suni, astepti până vin eu, îmi spui despre ce este vorba, dar pragul n-ai voie sa mi-l mai treci! Asta e. Nu mai am nevoie de serviciile tale. Ce, crezi ca eu nu pot sa ma due sa-mi umplu siingur niste siifioane, ori sa-mi fac cumpar a turile de care am nevoie? Daca l-ati fi vazut cum arata, în momentul acela, vi se facea mila de el. Semana cu o lopata fara coada, daca nu chiar cu un cer fara pic de seniin. I-an dat lacrimile. Buzele şi barbia au inceput sa-i tremure, iar fata i se facuse mai ceva decât stacojie. — Dar oe s-a intimplat? V-a disparut ceva din casa? — Nu, Iliuta, eu nu mai pot s-uponta! — Ce anume? Ce nu mai puteti suporta? Va rog din suflet, lamuriti-ma! — Tu faoi atitea lueruri pentru mine şi eu… Am vrut sa-ti fac o bicicleta cadou, şi ce bicicleta?! N-am vazut în tot cartierul alta la fel: m-ai refuzat. Nimic, dar absolut nimic rau vrei sa primesti. Nici macar eroul unei schite n-ai vrut sa fii. Nu, Iliuta, eu nu mai pat. Totul s-a sfirsit. A inceput sa rida, de parca i-as fi spus o anecdota. Şi nu o anecdota oarecare, pentru ca Iliuta nu râde la orice… Zau ca incepuse sa ma calce pe nervi cu risul lui. Nu indraznesc sa zic prostesc, pentru ca nu vreau sa va faceti o parere cât de cât urita despre Iliuta. Dar ridea cu o pofta! — Nu râde, Iliuta, ca eu, trebuie sa stii, sint consecvent în botariiile mele. Gata, Din acest moment s-au intrerupt relatiile dinitre noi dai. Mi-am pus ochelarii, ca sa prind o mâna mai autoritara, m-am ridicat din fotoliu şi am inceput sa ma plimb prin camera. Când îmi pun ochelarii pe nas nu ştiu ce se petrece cu mine, dar devin cu vreo patru nuante mai cumplit decât Ion Voda cel Cumplit. — Te rog sa nu te amesteci în bucataria mea, am ordonat, apoi, cu o voce pe care o imprumutasem dintr-o tragedie antica. M-a lasat sa vorbesc singur şi a pus de cafea. Până atunci nu-i cunoscusiem şi aceaista latura. Nu stiam ca este şi incapatinat. Am deschis aparatul de radio, am cautat muzica de oboi, dar negasind am fredonat şi eu niste melodii intimplaitoare. M-am dus la birou si-am prins sa ma uit cu coada ochiului spre bucatarie. L-am vazut venind cu cafeaua, md-a impins ceasca linga notesul pe care ma faceam ca-l studiez cu interes, fredonfnd aceleasi melodii intimplatoare, dar triste. Apoi am auzit: — Accept! — Ce accepti? — Accept sa-mi faceti şi dumneavoastra un serviciu. — Iti multumesc. Asaza-te pe soaunul asta şi asteapta-ma putin. M-iam dus în camara, am pus pe o farfurioara o portie dubla de dulceata de nuci, am mai pus pe o tava un pahar cu apa rece şi l-am invitat pe Iliuta sa serveasca. Dupa ce am sorbit a doua oara din cafea şi dupa oe mi-a în pus în gind sa imbrac un oosturn nou, cu prilejul aoestei vilotorii, l-am initrebat: — Acum vreau sa aud: accepti bicicleta? — Nu, vreau mai mult de la dumneavoastra.

                                                                                   Si ne iarta noua greselile noastre de Claus Fischer                                                                                                   1   De regulă tânărul necopt nu obişnuia să meargă prin parc, cu atât mai puţin după lăsarea întunericului. Nu o făcea, fiindcă îi era frică să umble noaptea printre copaci. Câteodată chiar se ruşina de această teamă şi se gândea că îi va trece, desigur, într-o bună zi, atunci când va fi şi el copt. Cu toate acestea, frica de întuneric nu era singura care îi transmitea sentimentul imaturităţii. Mai erau şi timiditatea sa şi noianul de gânduri zburdându-i prin cap, întrebările în aşteptare de răspunsuri, fără de care îi era imposibil să înţeleagă întreg ansamblul. Sau chipul său reflectat în oglindă – nici un singur rid, nici o muchie, totul încă rotund şi moale, bărbia, buzele, ochii. Ca un desen de copil. Sperase dintotdeauna că la paisprezece ani nu va mai arăta atât de provizoriu, dar iată că se apropia de cincisprezece şi era în continuare obligat să-şi tragă o căciulă de lână până peste ochi, pentru a ascunde cât mai mult posibil din faţa sa. Cel mai mult îl rodea acest sentiment atunci când era singur, aşa ca acum. Chiar dacă în interiorul său beţia petrecerii mai vibra încă. Inima i-o lua razna, auzea başii, ba îi simţea chiar în piept, din imediata apropiere a coastelor până în cerul gurii şi mai sus, un fulger difuz şi colorat îndărătul frunţii. Turnase destule pe gât, ar fi trebuit să poată ţine această frică în frâu, cu toate acestea nu făcea decât să alerge prin parc, pentru a ajunge cât mai repede la Tic. Teama dispărea de cum era împreună cu ea. Era suficient să-l privească sau să-i atingă mâna. Cam kitsch probabil. Băiatul necopt se clătina uşor. Purta pantofi sport roşii, o pereche de pantaloni cu talie joasă gri, un tricou cenuşiu-închis şi, în ciuda căldurii, căciuliţa de lână. Portocalie astăzi, pentru că era ziua de naştere a reginei. Îşi vârâse mâinile adânc în buzunarele pantalonilor. Prefera să le ascundă, pentru că de regulă habar nu avea ce să facă cu ele. Când dorea să fie îmbrăţişată, Tic trebuia să i le scoată de acolo. Dacă ar fi fost după el, ar fi ţinut-o tot timpul în braţe, dar nu îndrăznea. Cât de mult şi-ar fi dorit să fie deja cu un pas înainte; să fie şi el gata. Era o noapte caldă, în special pentru luna aprilie. Băiatul putea vedea deja primii licurici sclipind deasupra tufişurilor, la fel şi luminiţele de pe gazon, din toate acele locuri în care oamenii, veniţi de pe la petreceri şi dornici să mai chefuiască puţin înainte de a se îndrepta spre case, continuau să se simtă bine. Stăteau acolo, beau bere sau orice altceva şi ascultau radio cu sonorul pus la maximum, hip-hop, cam tot ceea ce se cântase de-a lungul întregii după-amiezi în cârciumi sau pe străzi. În această parte a parcului creşteau arbori şi tufe dese, de peste tot răsunau muzici şi râsete, ici-colo chiar câte un ţipăt. Deşi era deja întuneric, puştiul putea vedea încă bine, pentru că cerul lumina roşu deasupra întregului oraş, a străzilor şi a canalelor sale. Unde mai pui că zgomotosul rave lăsase suficiente urme, astfel încât în faţa ochilor să continue să-i joace tot felul de lumini şi culori aprinse. Băiatul credea că s-ar simţi mult mai bine dacă ar trece şi pe la ceilalţi şi ar mai înghiţi din pastilele pe care le ţinea strâns în buzunare. Nu că ar fi fost vreun dependent. Sau dealer. Nici pomeneală! Avea doar accesul asigurat, putea face rost de una sau alta, nimic din ceea ce nu ar fi consumat el însuşi. Făcuse rost de marfă deja de ieri-seară şi totul doar pentru Deniz. Mergea mai repede acum. Iarba de sub tălpile sale se simţea moale şi-o imagina umedă şi suculentă. Încercase – fără succes însă – să o adulmece. Cine ştie, poate că există lucruri care noaptea miros mai puţin. Nu simţea decât fumul ridicat deasupra focurilor şi a balegii de cal sau urina din apropierea urinalelor metalice. Câteodată se mai împiedica de doze de cola sau bere aruncate, de vreo sticlă de apă din plastic goală sau de un carton de pizza. Le lovea cu piciorul, dar nu auzea nimic, de parcă sunetul nu ar mai fi reuşit să parcurgă distanţa de la propriile picioare şi până la cap. Încerca să-şi desfunde urechile înghiţind. I se părea tot timpul că un zumzet însoţeşte tobele şi başii şi întreg zgomotul traficului din jurul parcului. Toate maşinile circulau fie cu capota deschisă, fie cu geamurile lăsate. Şi cu radioul dat la maximum. Băiatul ar fi avut chef să mai danseze, toată noaptea, cu Tic şi Deniz şi Robbie. Tic fusese la petrecere, dar o pierduse din ochi cândva spre după-amiază. Noroc că exista clubul, o va reîntâlni mai târziu acolo, la fel ca şi pe toţi ceilalţi. Continua să înghită. Observă că îi este sete. Dar înghiţea şi pentru că în faţa ochilor i se tot perinda Tic, aşa cum dansase ceva mai devreme pe stradă, ca un delfin care sare din muzică, pentru a se reafunda în ea. Şi gândea că nu are voie să se teamă. Cu puţin timp în urmă întâlnise chiar şi un poliţist călare, de ce ar trebui deci să-i fie frică? Pretutindeni erau oameni, stăteau jos sau culcaţi, unii dintre ei în saci de dormit. Putea vedea jointurile arzând, flăcările brichetelor, ici şi colo chiar sclipirea vreunui artificiu. Se împiedică apoi de o bicicletă, pe care cineva o lăsase taman în mijlocul pajiştii. O porni din nou la drum, fără a fi însă prea sigur pe propriile picioare. Nu-i a bună. Era musai să-şi găsească echilibrul. De unul care merge drept nu prea au curajul să se apropie. Se opri să tragă cu urechea. Îşi ţinea respiraţia pentru că voia să se concentreze cât mai bine. Nu reuşea cu nici un chip să scape de acea imagine. A încăperii pline de prosoape şi de cearceafuri şi a tot ceea ce se întâmplase în ea. Se afla în clinică şi intrase din greşeală. De atunci nu mai reuşea să scape de sentimentul că fusese condamnat la moarte. Îl părăsise, parcă, în timpul muzicii rave, dar revenise. Îl văzuseră şi de aceea trebuia să moară. Vântul foşnea în frunzele unui castan, a cărui coroană se profila pe fundalul unui cer înroşit. Băiatul auzi un zgomot. Era un altfel de zgomot, mai puternic decât acela din castan şi mai aproape decât muzica, ba chiar mai tare decât zumzetul din propriile urechi. Stătea acolo, simţea ceva atingându-i pielea şi acum chiar că îţi este frică. Zgomotul – un trosnet şi apoi un şuierat ciudat sau poate pufăit – se repeta. Mai sonor şi parcă era cumva chiar mai mult decât un sunet, un fel de mişcare sumbră, ceva ce-l însoţea prin tufe. Credea că năluca se va face nevăzută de îndată ce va înceta să privească într-acolo. La fel cum dispăruseră şi poliţistul călare şi bicicleta lăsată în drum şi oamenii din jurul focurilor sau din sacii de dormit. Plecase deci şi merse şi merse, până ce nu mai era nimeni să îl vadă şi nimeni să îl audă. Plămânul său nu prea mai dădea semne de viaţă. Aerul se revolta de fiecare dată când încerca să-l reţină în piept. Iar bătăile inimii acopereau orice alt zgomot dimprejur, foşnetul frunzelor sau başii şi tobele din depărtare. Băiatul stătea acolo, beţia îl părăsise între timp şi nu-şi dorea nimic altceva decât să o mai poate atinge o dată, chiar şi foarte scurt, pe Tic. Ar fi trebuit să-i fie alături acum; toată mizeria vieţii pornea tocmai de le aceste permanente despărţiri, care te lăsau mereu singur; într-un fel sau altul, totul rămânea oarecum neterminat. Se gândea atât de intens la ea, încât o simţea, cu mâna mică şi uscată – chiar dacă dansaseră ore în şir – într-a sa. Cu nasul rece, în timp ce-i atingea obrazul cu buzele, într-un sărut. Cu pielea care alocuri era fierbinte, de parcă ar fi avut febră, sau dimpotrivă rece şi umedă precum o scoică pe nisipul plajei. Făcea câte un pas, încet şi încă unul, apoi se oprea brusc. Auzea ceva şi pornea iar. Dar de câte ori stătea pe loc, zgomotul amuţea. Voia să spună sau să strige ceva, dar nu ştia ce. Se simţi apoi dintr-odată obosit, lipsit de putere. Exista atât de mult întuneric pe lume, parcuri întunecate, odăi. Şi oameni. Ar fi putut paria, că indiferent ce sau cine îl urmărea pe ascuns, putea vedea, îl putea vedea, în întuneric. Şi înţelese, aşa dintr-odată, că niciodată nu avea să mai fie matur, precum şi-o dorise dintotdeauna. O ştia, pur şi simplu ştia. Fixă punctul dintre tufe în care văzuse mişcarea şi, fără măcar să-şi dea seama, îşi scoase mâna din buzunarul pantalonului şi-şi ridică mâneca tricoului, pentru atinge tatuajul de pe braţul stâng, Tic şi un trifoi cu trei foi, cam kitsch probabil. Şi fata purta un asemenea tatuaj, fără numele său însă, pe partea interioară a coapsei. Câteodată se întâmpla ca ea să-i ia mâna şi să o conducă într-acolo, simte, îi spunea, iar el se prefăcea că o face, era unul dintre locurile reci, care se înfierbânta însă sub palma sa. Mai departe de atât nu ajunsese încă niciodată. Dacă vrea Dumnezeu, mâine-dimineaţă vei fi trezit din nou – de ce oare îi treceau acum prin cap tocmai versurile acestei tâmpite melodii germane pentru copii, pe care o ascultase o singură dată la televizor? Mama sa încetase de mult să mai cânte, fredona cel mult câte ceva, chestii din opere, nu se ocupa de nimic, îl ignora, la fel cum o făcuse pe vremuri şi taică-său. Dar pentru asta existau tablete, pur şi simplu ca să le iei. Nu vei mai fi nicicând trezit, nicicând, fixă tufişul până ce totul din faţa ochilor săi deveni punctiform şi strălucitor. Nu-şi reluase încă drumul. Cu toate acestea zgomotul se reinstalase, un trosnet, paşi repezi. Care alergau, alergau spre el, ba nu, ţopăiau. Fugi, mai gândi, fugi de-acolo! Îşi ridică încet un picior, cine ştie, poate mai reuşea să scape, deşi – iată – tufa din apropierea castanului tocmai se desfăcuse. Ieşise ceva din ea, sărise, continua să sară spre el, se apropia iute, în salturi atât de mari, încât nu mai exista ieşire. O văzu doar foarte scurt, punctiform şi strălucitor, fiinţa aceea cu pielea de un alb îngheţat, suplă ca şi el, cu ochii larg deschişi. Îi desluşi şi dinţii lăptoşi şi – după ce se apropiase deja foarte mult – un nas plat şi lătăreţ cu două zgârciuri în dreapta şi în stânga lui. L-a nimerit, ciomagul care se năpustise asupra lui l-a nimerit, îi trosnea fruntea cu sete, tare şi sec şi surd. Se prăbuşi, a doua lovitură nici nu i se mai păru atât de puternică, simţea doar sângele prelingându-i-se în ochi, făptura aceea aplecându-se asupra sa şi trăgându-l în pădure. Gâfâind şi repede. Ultimele lucruri pe care le văzuse prin sângele şiroind, înainte ca toate crengile să se prăbuşească asupra sa, fuseseră picioarele goale îngenuncheate pe pieptul său, dar ele nu erau albe cu adevărat, ci vopsite, cu cretă parcă şi dedesubt negre, negre ca noaptea. Şi mâinile. Care-l apucau de beregată şi-l strângeau. Şi obrazul din faţa sa, ochii, gura, zgârciurile ca de os de pasăre de deasupra buzelor, gândi, de ce faci asta, de ce şi în minte îi reveni Tic, cea care îi era alături şi bătea în inima sa, tot mai rar însă, până când şi ea se opri. Tic. Tic. Tic. Şi astfel se termina şi viaţa băiatului a cărui copilărie era neterminată. Într-un sfârşit.