Cărti polițiste

 Un dolar, doi dolari. Valetul de trefla de Chiril Tricolici  DE LA O CONTRAVENŢIE LA LEGEA CIRCULAŢIEI Primisem de câteva zile o Carte poştală foarte drăguţ tipărită, prin care eram invitat - câtă amabilitate! - să mă prezint „imediat” la Inspectoratul de Miliţie al Municipiului Bucureşti, etajul 5, camera 603, cu certificatul de înmatriculare şi carnetul de conducere auto. Şi cum în dimineaţa aceea eram foarte bine dispus, atât de bine dispus de parcă m-ar fi decorat cu vreun ordin, m-am hotărât să dau curs prea amabilei invitaţii acolo unde niciodată nu te cheamă să te felicite sau să te laude. Eu, cel puţin, n-am auzit. Cu aceste gânduri şi cu altele asemănătoare, o dată intrat în vasta şi ospitaliera clădire a Miliţiei de pe Calea Victoriei, în loc să apăs în lift pe butonul ce indica etajul cinci, l-am preferat pe cel din dreptul cifrei trei. Aici lucra şi mai lucrează încă un coleg de şcoală - nu e cazul să vă spun ce fel de şcoală - şi amic, cu care întreţineam bune relaţii. Sporadice, din păcate. Erau de vină cel puţin trei situaţii. În primul rând, constanţa relaţiilor noastre era grevată de lipsa acută de timp a prietenului meu. Colonel, ocupă o funcţie importantă (zvonul care circulă: cu cât salariul e mai mare, cu atât ai mai puţin timp să-l cheltui, fiind în acest caz confirmat) şi, de cele mai multe ori, când îi telefonam, la celălalt capăt al firului răsuna aproape invariabil: „Nu te supăra, sună-mă mai târziu, colega, am o discuţie”. E greu de precizat ce semnifica acest cuvânt, pentru că mereu avea câte o discuţie. Eu însă îl pisam cu telefonul (până s-a întâmplat „în al doilea rând”), colonelul fiind un adevărat sac fără fund cu tot felul de întâmplări adunate în cei peste douăzeci de ani de miliţie. Aşa se face că la întâlnirile noastre participa, nu o dată, şi un alt coleg de şcoală, cunoscut actor bucureştean. Atât de cunoscut, încât Jean Marais ţinuse cu orice preţ să se imortalizeze cu el într-un film, drept care şi eu şi colonelul primisem - cu dedicaţie - câte o fotografie făcută la Buftea în timpul filmărilor, fotografie păstrată şi azi cu sfinţenie sub sticla băruleţului meu (există o asociaţie), numai că din ea a dispărut, după o vizită feminină, decupat cu lama, actorul francez. În al doilea rând, amicul meu, colonelul Alexandru Banu, este un mare amator de pescuit. Şi aceasta nu numai pentru a-şi crea relaţii cu cei ce susţin că, după o săptămână de muncă intensă, o duminică la pescuit este cât se poate de reconfortantă - te gândeşti la peştele care, uite acum, acum o să muşte momeala şi atât. Pasiunii acesteia şi, în egală măsură, faptului că sunt un fericit posesor de autoturism le-am datorat invitaţia, lansată într-o sâmbătă, de a merge a doua zi la o baltă dintre acelea cu foarte mult peşte şi pescari mai puţini. Am acceptat cu nedisimulată bucurie invitaţia. Contramandând programul pe care mi-l aranjasem pentru duminica aceea, m-am culcat mai devreme, la două noaptea am fost în picioare, la cinci dimineaţa, după treizeci şi ceva de kilometri presăraţi cu hârtoape, eram pe marginea bălţii. Dar cu toată sticla de coniac pe care o luasem pentru a întreţine verva colonelului şi spumozitatea povestirilor sale, acesta n-a scos până seara o vorbă măcar. Să nu sperie peştii. Au urmat din nou cei treizeci şi ceva de kilometri plini de hârtoape, şi în timp ce maşina trosnea din toate încheieturile, colonelul reconstituia cu minuţie cum scosese el fiecare crap în parte şi ce a gândit, şi ce a simţit pentru fiecare din ei, iar ei - crapii - ieşind din găleata ce se răsturnase la o hurducătură a maşinii, îmi căptuşeau, zbătându-se la gropi, portbagajul cu solzi. Nu e greu de imaginat deci ce i-am răspuns colonelului când mi-a oferit jumătate din preţioasa captură. Eram ca o pompă cu verde de Paris. Amintirea acestei zile, amintire foarte consistentă, mai ales că a trebuit să schimb cele două amortizoare din faţă, a stăruit multă vreme, cam tot atât cât a stăruit şi mirosul din interiorul maşinii. Spălasem portbagajul cu „Alba”, ţinusem noaptea maşina cu uşile deschise în garaj, vărsasem în ea o sticlă de „Krasnaia Moskva”, cumpărată special în acest scop, dar mirosul de peşte tot nu dispăruse complet. Nu prea fericit pentru mine s-a soldat şi încercarea - aceasta ar fi „în al treilea rând” - de a câştiga simpatia soţiei colonelului, ratând, nu din vina mea, singura posibilitate care mi se oferise. Era tot într-o duminică dimineaţa, colonelul fusese trimis să cumpere pâine, dar, distrat cum e câteodată, a intrat într-un cafe-bar, în care ştia că nu-i exclus să mă găsească duminica. Am fost bucuros să-l invit la măsuţa pe care o ocupam, peste câteva minute a sosit un prieten, am făcut prezentările şi, din vorbă în vorbă, fiecare din noi ţinând să-şi onoreze rândul, ne-am trezit că trecuse de două. Magazinele unde se putea cumpăra pâine se închiseseră de mult; am intrat, continuând conversaţia, într-un restaurant şi aici, cumpărând o franzelă ca cele de ghips din vitrine, colonelul ne-a invitat acasă la el. Contribuise la aceasta şi grija de reproşurile soţiei care îl aştepta să vină cu pâinea. Dar calculul colonelului s-a dovedit până la urmă totalmente greşit. Este adevărat, văzându-ne atât de zâmbitori, doamna Banu ne-a primit ca o adevărată lady, iar când a auzit că prietenul meu este şi pictor, ea în orele libere fiind o talentată peisagistă, toate bunătăţile au început să se reverse pe masă. A apărut şi vinul cei mult lăudat. Aici a fost greşeala mea: am uitat să previn gazda că pictorul, după ce bea de şaisprezece ori la rând dintr-un pahar, îl sparge. La mine acasă nu s-a întâmplat niciodată - am grijă să nu păstrez pentru musafiri atâta băutură - dar la alte adrese s-a întâmplat şi nu o singură dată. Cum reuşeşte să memoreze numărul paharelor băute, nu pot să-mi dau seama - ce să mai vorbim, creierul nostru a rămas pentru ştiinţă încă o mare enigmă! Fapt este că, în timp ce ne sorbeam cafelele, în vizită a sosit şi o verişoară de-a soţiei colonelului, o doctoriţă foarte drăguţă, şi noi am rămas - eu din considerente strategice, pictorul din cele privind-o pe doctoriţă - să jucăm tabinet sau şaizeci şi şase, atmosfera fiind cât se poate de idilică. Şi, deodată, pictorul s-a ridicat cu paharul în mână, pe jos era un splendid covor persan, câţiva paşi şi paharul a zburat pe fereastră, în stradă. Stupoarea a fost generală. „Sandule, ce-i asta?” a reuşit, în cele din urmă, doamna Banu să spună. „Asta înseamnă, i-a explicat stăpânindu-se colonelul, că în cazul în care paharul a lovit pe cineva, eu o să spun că de aici, din casa colonelului de miliţie Banu, a fost aruncat!” „Eu nu înţeleg, i s-a adresat ea în şoaptă, tu, prieteni ca toţi oamenii nu poţi să-ţi faci?! Actorul ăla... acum ai venit cu ăştia!...” Adică noi. Dar toate acestea s-au întâmplat atunci, iar acum coboram din lift la etajul trei, preocupat de mobilul prea amabilei invitaţii care, în nici un caz, nu-mi prevestea o bucurie. În micul antreu ce ducea la biroul colonelului, un miliţian mă luă în primire şi, cunoscându-mă, mă conduse înăuntru. Colonelul se afla la biroul său, cu tot felul de telefoane în stânga, care-i dădeau, trebuie să recunosc, un aer foarte capabil. — Nu ştiu ce vor ăştia de la Circulaţie cu mine, am intrat eu direct în subiect, fără ipocrizii de genul „Ce mai faci?”, „Mi-a fost dor de tine”, „De o mie de ani nu te-am văzut” şi aşa mai departe. — Urci două etaje, colega, şi afli ce vor! Ce-i aşa o problemă?! — O amendă probabil, recompense n-am auzit încă să se împartă la voi! — Vezi, colega, nu eşti bine informat. Şoferii din rândul „ajutoarelor voluntare” ale organelor de circulaţie, dacă depun o activitate deosebită, primesc recompense cu premii, colega! — Bine, bine... Dă-le un telefon şi întreabă-i de ce m-au chemat. — Adică să intervin!? Eu intervin, colega, dar să ştii că te costă! Mergem diseară undeva şi dai două sute, uşor! În loc de o sută sus, arătă el cu degetul spre tavan. — La cârciumă nu-mi pare rău... — Nu, du-te şi plăteşte-ţi amendă, iar diseară dau eu. E ca şi cum m-ar ruga ei pentru cineva care... Hai, colega... Treci apoi pe la mine să bem o cafea. Dreptate avea, ştiam, şi neavând încotro, am urcat două etaje. Locotenentul la care m-am prezentat mi-a luat invitaţia, a căutat, după numărul înscris pe ea, ceva, într-un dosar şi, scoţând de acolo o hârtie, mi-a comunicat cu o voce ca o răzătoare de morcovi: — În ziua de 20 februarie, circulând cu autoturismul 1-B-2022 pe Calea Victoriei, dinspre Athénée Palace, n-aţi semnalat schimbarea direcţiei de mers. — Nu-i adevărat! am protestat eu. — Nu este maşina dumneavoastră? — Ba da, dar din 18 decembrie, când a căzut prima zăpadă, şi până în 4 aprilie, maşina mea n-a ieşit din garaj! — Îmi pare rău, aici scrie clar: „1-B-2022”. Contravenţia ne-a fost semnalată de unul din ajutoarele noastre voluntare. — O fi greşit numărul... Sau e vreo glumă a unui prieten... Cu toate că n-am nici un prieten care să fie cu Circulaţia în atât de bune relaţii!... — Vă rog să plătiţi o amendă de cincizeci de lei, a rămas el indiferent ca ziua de ieri la ironia mea gratuită. — V-am spus doar că maşina n-a părăsit garajul până la 4 aprilie! — Puteţi să ne probaţi acest lucru? — Nu, n-am cum. — Cu martori, să zicem. — Cine ar putea să depună o asemenea mărturie?! N-am încă portar la garaj!... — Tovarăşe, mai aşteaptă şi alţii! Dacă nu plătiţi amenda pe loc, o să fiu nevoit să vă întocmesc un proces-verbal şi veţi plăti două sute cincizeci! A fost argumentul care m-a convins imediat că, într-adevăr, eu săvârşisem în ziua respectivă contravenţia imputată. Am vrut să spun ceva de care să-mi pară rău mai târziu, dar n-am găsit nimic la îndemână şi atunci am pus din fondul meu de rezervă o bancnotă de o sută pe masă. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că bancnota îmi râde în nas - avusese o altă destinaţie. A fost doar o impresie probabil. Când m-am întors în biroul colonelului, acesta nu mai era singur. Un bărbat de vreo treizeci de ani, cu o înfăţişare plăcută, explica ceva cu aprindere. Intrarea mea l-a deranjat evident, când colonelul a făcut prezentările, căpitanul Pascu mi-a zâmbit aşa cum zâmbesc americanii în faţa aparatului de fotografiat, pronunţând în engleză cuvântul „brânză”. — Îmi permiteţi să plec? se adresă acesta nerăbdător colonelului. — Nu, stai puţin. Ascultă, colega, se întoarse colonelul spre mine, n-ai vrea să participi la o anchetă pe care o va conduce tovarăşul căpitan? Este vorba de o sinucidere, dar... şi colonelul făcu un gest în sensul că la mijloc e ceva dubios. Ei, ce zici? Mă băteai la cap că vrei să scrii ceva în acest gen... Predasem nu de mult editurii o carte... Ar fi o idee!... — O.K.! am acceptat eu propunerea colonelului. „VREŢI SĂ VĂ SPUN CE CONŢIN BUZUNARELE DUMNEAVOASTRĂ?” Mă şi vedeam străbătând străzile Capitalei în urlete de sirenă, miliţienii de circulaţie grăbindu-se să ne dea „liber”, iar eu - stând în faţă, lângă şofer, cu un aer important şi enigmatic. Da' de unde! Am coborât pe jos scările, pentru că ne „furase” cineva liftul şi, parcurgând tăcuţi curtea, am ieşit în stradă unde, chiar lângă poartă, era cât pe-aci să ne calce o maşină, ca pe nişte banali pietoni. — Poate scot maşina mea din garaj? i-am propus eu la un moment dat căpitanului. — Nu-i nevoie, mi-a răspuns el cu indiferenţă. E destul de aproape... Şi apoi, afară e şi foarte plăcut. Într-adevăr, după o iarnă reumatică, veniseră zile de adevărată primăvară, numai că starea mea psihologică reclama dinamism şi nu plimbare la aer curat. După un timp, am rupt din nou tăcerea. Nu ştiu de ce, dar aveam aceeaşi senzaţie pe care o încerc când mă aflu cu o necunoscută în lift. — Dacă tot nu dispare cadavrul, ce-ar fi să bem o cafea? am arătat eu spre cafe-barul pe lângă care treceam. — N-am nimic împotrivă, a acceptat el fără entuziasm, adăugând: Şi aşa trebuie să fim acolo abia peste o jumătate de oră. Evident, nu-l încânta deloc faptul că-i căzusem pe cap. În local era lume puţină, ne-am aşezat la o măsuţă şi, în timp ce-i comandam chelnerului două cafele scurte, m-am pomenit întrebat: — Sunteţi ulceros? — Nu, am negat eu. — Atunci, dă-ne şi două coniacuri mici! a completat căpitanul comanda. Apoi, întorcându-se spre mine, zâmbi cuprins de o bruscă veselie: Vra să zică o să devin, într-un fel, erou de roman! Nu-i rău. Să încep atunci prin a vă furniza câteva date: Tata a fost cazangiu... Am cunoscut pe cineva care scrisese în dreptul ocupaţiei tatălui său „de meserie trăgător”. „Ce-i aia trăgător?” a fost el rugat să explice, cu ocazia unei noi promovări. Bun de gură, taică-su fusese „şlepar” pe Lipscani. Trăgea clienţii de pe stradă în prăvălia fratelui său. „Trăgător”... Cum era şi normal, am îmbrăţişat meseria tatălui meu, însă, la douăzeci de ani, la propunerea organizaţiei U.T.C., am intrat să lucrez la Interne. Mi-am completat studiile, urmând liceul la fără frecvenţă, apoi facultatea de Ştiinţe juridice... Nu beau, nu fumez, nu-mi plac femeile, ador copiii, am trei şi îl aştept cu nerăbdare pe al patrulea, în timpul liber joc şah la clubul ministerului, înainte de a mă culca conspectez bibliografia pentru seminarul următor... Când am ieşit în stradă, un vânzător ambulant îmi oferi o „ocazie”. — Vedeţi, mi se adresă căpitanul, cam ăştia sunt clienţii noştri. E adevărat, era cât pe-aci să anchetez furtul unor lingouri de aur dintr-un vagon poştal, dar trenul a avut o întârziere de o oră, iar camionul cu care trebuia să sosească bandiţii în gara Ciulniţa, fiind reparat de I.R.A.-2, s-a defectat pe drum. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că o să devenim prieteni, eu şi căpitanul Pascu. Un troleibuz ne-a lăsat în Piaţa Romană, de aici, în câteva minute, am ajuns în faţa unui bloc cu patru etaje, al cărui lift era, după toate aparenţele, de multă vreme defect. La etajul doi, pe uşa masivă de nuc a apartamentului din stânga, se găsea încrustat, pe o tăbliţă nichelată, numele de Anca Petroveanu şi căpitanul a sunat. Ne-a deschis un locotenent major de miliţie. — Suntem aproape gata, tovarăşe căpitan, a raportat el. Vreţi s-o aducem pe vecină? Cea care... — Nu, lasă. Stăm mai târziu de vorbă cu ea. Şi m-a prezentat celor doi ofiţeri de miliţie. Doi, pentru că în cealaltă cameră mai era unul. Îşi scotea tocmai un halat atât de pătat cu diverse substanţe şi, probabil, de atâtea ori spălat, încât nici cel mai mare specialist din lume nu i-ar fi putut determina culoarea iniţială. Ne găseam într-un apartament format din două camere destul de spaţioase, despărţite, ca la garsonierele duble, printr-un glasvand larg deschis şi, ceea ce izbea în primul rând, era numărul mare de tablouri de o certă valoare; felul cum erau aşezate pe pereţi demonstra nu numai ştiinţa folosirii luminii ce venea de la cele două ferestre, dar şi un rafinat gust artistic. — Dumneata vezi ce-i aici!? am exclamat eu, adresându-mă căpitanului. Pallady, Luchian, Andreescu, Petraşcu... — Văd, şi drept să spun, rar mi-a fost dat să privesc un interior mai odihnitor ca acesta! Într-adevăr, totul era într-o armonie perfectă. Şi mobilă de autentic stil „Empire”, lucrată probabil la Viena, şi statuetele, şi vasele, şi carpetele, nimic în plus, nimic distonant, totul în cea mai desăvârşită ordine, ca şi cum ar fi fost o casă memorială şi doar locul pentru dormit - pentru că era de fapt un loc - din ultima cameră, două saltele mari suprapuse, acoperite cu un persan, contrasta. Aici fusese găsită moartă Anca Petroveanu. Vizavi se afla un splendid secretaire. Neputând rezista tentaţiei, am tras de cheie. Interiorul fusese transformat într-un bar, erau în el băuturi şi ţigări, totul însă fusese pensulat cu un praf alb ce relevase o sumedenie de impresiuni digitale. — Aţi descoperit ceva deosebit? m-am adresat eu ofiţerului de miliţie, care se dezbrăcase de halat când am intrat noi aici. — Deosebit, nu. Dar felul cum au rămas impresiunile de la mâna dreaptă a victimei pe un pahar găsit lângă pat mi-a dat de gândit. — Adică? am vrut eu să ştiu mai precis. — Adică, atunci când o mână apucă un pahar, efortul acesteia este distribuit într-un anumit fel. Mă refer la apăsarea falangelor... Or impresiunile relevate de noi indică o aşezare oarecum curioasă a mâinii, o distribuire cam neobişnuită a acelui efort. — Să vedem ce o să spună şi autopsia... se adresă locotenentul major căpitanului. Mâine aveţi raportul medicului legist. Căpitanul Pascu şi-a scos haina, a aşezat-o pe spătarul unui fotoliu şi, trăgând aer în piept, de parcă ar fi adunat puteri, spuse rar, ca pentru sine: — Ei, acum pot să intru în rol. Adăugă după o clipă de gândire: Nu ştiu de ce, dar atmosfera acestui apartament nu-mi vorbeşte deloc despre o sinucidere. Ba chiar respinge ipoteza unei sinucideri. Atmosfera aceasta însă n-ai cum s-o coşi la dosar!... Să începem sistematic. — N-o chemaţi pe vecina victimei? l-am întrerupt eu. — Nu. Nu sunt încă pregătit să stau de vorbă cu ea. Încerc să aflu singur câte ceva. Imposibil să nu găsesc aici puncte de sprijin pentru discuţia ce va urma. Puncte concrete. Am nevoie întâi de o oarecare, să-i zicem, bază obiectivă. Şi de-abia după aceea... — De ce m-aţi întrebat dacă sunt ulceros? — Şi sunteţi. — Da, sunt, am recunoscut eu. Cum aţi dedus? — Vreţi să vă spun ce conţin buzunarele dumneavoastră? Am râs neîncrezător. — Pe două sticle de vin! propuse căpitanul, adăugând: Una n-o să ne ajungă. — O.K.! am acceptat eu. — Să începem cu buzunarele pantalonilor. În cel din stânga aveţi cheile de la casă şi garaj, într-un port-chei din piele, iar în cel din dreapta - cheile maşinii prinse de un breloc, treizeci şi opt de lei - o bancnotă de 25, două de 5 şi una de 3 lei, şi o cutie de chibrituri, cu câteva beţe în ea. Actele maşinii sunt în buzunarul de la spate, iar în cel mic pentru ceas - o brichetă cu gaze defectă pe care intenţionaţi s-o daţi azi-dimineaţă la reparat. La haină, în buzunarul din stânga - o pereche de ciorapi, în dreapta - batistă şi o cutie nouă de chibrituri. În buzunarul de la piept - un pix „Parker” cu mină „King size” şi, bineînţeles, portofelul. Să ne oprim puţin la acesta. Are cusătura desfăcută acolo unde se îndoaie. Într-o despărţitură - nota de plată a abonamentului telefonic, în alta cărţi de vizită, apoi buletinul de identitate, o legitimaţie, o agendă telefonică, iar în despărţitură cu capac, patru sau cinci bancnote a câte o sută de lei. În sfârşit, în buzunarul pentru batistă - o periuţă albă de dinţi, cu păr negru de mistreţ... — Aţi câştigat! În timp ce vorbea, încercasem să-mi dau seama cum aflase toate acestea, dar căpitanul trecuse atât de repede în revistă conţinutul buzunarelor mele şi cu atâta precizie şi siguranţă, încât nu avusesem timp decât pentru a verifica exactitatea spuselor sale. — Şi acum, pentru că tot mi-aţi numărat banii, am continuat eu, şi aţi văzut că am cu ce să plătesc cele două sticle de vin, mai pun ceva lângă ele, ca să-mi spuneţi cum aţi reuşit să aflaţi toate acestea. — Secret profesional! râse el. Privindu-l, am avut impresia că muşcase cu poftă dintr-un măr ionatan. Acum ştiam de ce îmi fusese simpatic de cum îl văzusem în cabinetul colonelului Banu - râdea, arătând două şiruri de dinţi, ca într-o reclamă străină de asigurare pe viaţă. — Nu-i, bineînţeles, nici o scamatorie la mijloc, spuse el serios. Cheile de la casă le-am simţit cu ocazia aglomeraţiei din troleibuz, iar cele de la maşină le-am auzit zăngănind în celălalt buzunar. Banii nu sună aşa şi, după cum am văzut, aţi dat tot mărunţişul picolului, care nici pe acesta nu-l merită; diviziunea cea mai mică pe care aţi primit-o de la chelner, ca rest, era o bancnotă de 3 lei. Şi, pentru că am ajuns la bani, când aţi plătit cafelele, aţi scos portofelul şi, deschizând despărţitura cu capac, v-aţi adus aminte că aveţi bani schimbaţi în buzunarul pantalonilor. Într-adevăr, aveaţi două bancnote de 25 şi una de 5. Cafelele au costat, cu bacşiş cu tot, doisprezece lei. Aţi cumpărat un pachet mic de „Snagov” şi aţi primit, în loc de rest la 5 lei, o cutie de chibrituri. Aţi acceptat-o pentru că în cea pe care o aveaţi mai erau doar câteva beţe. — De brichetă cum aţi aflat? — Simplu. Când aţi vrut să vă aprindeţi ţigara, aţi dus mina la buzunarul pentru ceas, o secundă gândul v-a zburat în altă parte şi apoi aţi scos din buzunar cutia cu chibrituri. — Bine, dar de ce cu gaze? Şi de ce defectă? — Dacă era una obişnuită, cumpăraţi în loc de chibrituri o fiolă cu benzină. Apoi, judecând după felul cum vă îmbrăcaţi, după obiectele pe care le aveţi asupra dumneavoastră, - ceas, cureaua lui, pixul Parker - pe acesta l-am observat când eraţi cu haina desfăcută - am dedus că bricheta trebuie să fie din acelea cu gaze, bănuiesc „Ronson”. — Exact! — Iar defectă, pentru că, de obicei, ele la noi se defectează destul ele uşor. Sunt construite pentru butan, iar noi le umplem cu aragaz şi duzele se înfundă. — Şi conţinutul portofelului? — Când l-aţi deschis, am observat marginea notei de plată a abonamentului telefonic. Şi tot astfel buletinul de identitate, agenda telefonică. Iar după bombajul despărţiturii cu capac, de unde aţi vrut să scoateţi bani, am dedus că sunt cam patru-cinci bancnote de câte o sută. Acolo se ţin de obicei sutele şi nu încap decât împăturite. — Actele maşinii cum de-aţi ştiut unde sunt? — Din cele câteva cuvinte pe care le-aţi schimbat cu tovarăşul colonel Banu, am aflat că aţi fost la Circulaţie, unde aţi plătit e amendă, iar la ei toţi sunt invitaţi cu carnetul de conducere şi certificatul de înmatriculare a maşinii. În portofel am văzut că nu le aveaţi. De altfel, permisul de circulaţie nici nu încape acolo. Nu ştiu de ce l-or fi făcut de dimensiuni atât de incomode!... Deci, trebuie să-l aveţi în unul din buzunare. De obicei în cel din spate, la pantaloni. Şi dumneavoastră, când m-aţi întrebat dacă n-ar trebui să scoateţi maşina din garaj, aţi dus mâna la buzunarul din spate, ca pentru a vă încredinţa că nu le-aţi uitat cumva la ofiţerul care v-a încasat amenda. — Acum, periuţa de dinţi, pentru că aţi bătut cu ea toate recordurile! — Periuţa de dinţi a constituit într-adevăr o problemă. Aţi avut-o întâi în buzunarul din dreapta al hainei şi, simţind-o în troleibuz, m-am întrebat ce poate fi obiectul acela ca un creion. Pixul l-am văzut în buzunarul de la piept. Un stilou nu putea fi... Şi tocmai pentru că vă era incomod s-o purtaţi acolo, aţi scos-o pe drum şi aţi pus-o în buzunarul pentru batistă, iar batista şi cutia cea nouă de chibrituri le-aţi mutat în locul ei. A fost exact momentul când am observat că hârtia de ambalaj poartă marca magazinului „Adam”. Am şi văzut raionul cu articole de parfumerie, şi cum am căutat şi eu o periuţă străină - din ale noastre îţi rămâne tot părul printre dinţi - am bănuit că aţi cumpărat una din acelea „Carpyr”, care au sosit acum câteva zile. Am vrut să-mi aprind o ţigară. — Pachetul l-aţi lăsat pe măsuţa de colo, arătă căpitanul. Tocmai pentru că în buzunare nu mai aveaţi loc şi nu vă place să umblaţi cu ele umflate. — Trebuie să recunosc, aţi câştigat într-o notă de perfectă sportivitate cele două sticle de vin! — Şi ceva lângă ele... — O.K.! am exclamat eu. — Îmi exersez spiritul de observaţie, nimic altceva. Fără el, în meseria noastră, nu faci doi bani. Şi pentru că veni vorba, să vedem ce facem aici. Eu, dacă nu mă înşel, pentru asta sunt plătit!... Să începem cu începutul. Ultima oară, Anca Petroveanu a fost văzută în viaţă duminică după-amiază, în jurul orei nouăsprezece. A sunat la uşa apartamentului vecin, i-a deschis chiar doamna Pleşa şi, cum declară aceasta, Anca Petroveanu a întrebat-o ce se întâmplă cu remizierul care aduce lapte în bloc, pentru că de câteva zile nu l-a mai văzut. Doamna Pleşa, i-a răspuns că acesta continuă să vină, dar la ore mai târzii şi, la propunerea ei, Anca Petroveanu i-a adus şase borcane goale de iaurt şi banii respectivi. Dacă după aceea Anca Petroveanu a plecat în oraş sau a rămas acasă, nu mai ştie precis. Dar, după cum i s-a părut ei, pe la ora douăzeci şi treizeci de minute, a auzit maşina Ancăi Petroveanu oprindu-se în faţa blocului. A doua zi, deoarece vecina ei nu se prezentase să-şi ridice borcanele de iaurt, spre seară, a sunat la uşă. Anca Petroveanu nu i-a răspuns. Mirosul de gaz începuse să se simtă pe holul scării, însă doamna Pleşa şi-a zis că el vine din stradă. Abia în dimineaţa următoare, domnul Pleşa, care-i medic navetist la Buzău, şi-a dat seama că mirosul de gaz metan, acum foarte puternic, răzbate din apartamentul Ancăi Petroveanu. Şi, într-adevăr, Anca Petroveanu a fost găsită fără viaţă, acolo, pe divanul acela, arătă căpitanul spre ultima cameră. Alături de ea era o sticluţă goală de „Nozinan” - un somnifer franţuzesc - un pahar cu urme de apă şi toate robinetele aragazului de la bucătărie deschise la maximum. — S-ar putea deci presupune că Anca a luat o doză puternică din somniferul acela şi, când a văzut că acesta începe să-şi facă efectul, a deschis robinetele aragazului. — Să zicem... Dar atunci sticluţa cu „Nozinan” şi paharul de apă s-ar fi găsit în altă parte! În bucătărie, de pildă. De obicei, sinucigaşii îşi elaborează cât se poate de minuţios planul. Sunt însă cazuri, mai ales dacă hotărârea este luată în urma unui şoc foarte puternic, când se procedează într-o ordine cu totul inversă faţă de cea logică. — În primul rând, cred că ar trebui să aflăm... — Dumneavoastră vorbiţi la plural? m-a întrerupt căpitanul. Şi a exclamat: Mare cretin! În timp ce încercam să mă conving că nu mie îmi fusese adresat cuvântul acesta drăguţ, căpitanul se îndreptă în grabă spre telefon, formă un număr şi îl ceru pe locotenentul major Paraschiv. Numărul acesta îl aflase însă consultându-şi agenda. La naiba, nu era chiar în regulă!... — Maşina aţi cercetat-o? întrebă căpitanul. Răspunsul fu negativ şi el ceru locotenentului major Paraschiv să facă imediat cale întoarsă. — Şi mie mi-a scăpat din vedere, adăugă căpitanul. Probabil e jos, un moment... Aşezând receptorul alături, luă poşeta victimei, scoase din ea certificatul de înmatriculare a maşinii şi, cu el în mână, ieşi pe balconul ce răspundea în stradă. Curios, ca toţi automobiliştii, l-am urmat, să văd ce maşină avea Anca Petroveanu. Era un Fiat-850, de culoare albă. După ce căpitanul încheie convorbirea cu locotenentul major Paraschiv, intrigat, l-am întrebat prin ce asociaţie de idei i-a venit maşina în minte. Râse. — Când am pus sub semnul întrebării pluralul, m-am gândit în acelaşi timp că autoturismul pe care îl aveţi ne-ar putea fi de folos. Şi atunci mi-am amintit că victima are şi ea o maşină. Maşina despre care doamna Pleşa a declarat că a auzit-o oprindu-se în faţa blocului în jurul orei douăzeci şi treizeci de minute. Deci, ea trebuie să fi rămas jos, în stradă. Dacă este adevărat ce-a spus soţia doctorului, atunci, în această oră şi jumătate, s-a întâmplat acel ceva care a determinat-o pe Anca Petroveanu să ia tragica hotărâre. Pentru că nu te aprovizionezi cu şase borcane de iaurt ştiind că nu vei mai avea nevoie de ele! Iar în acea, să-i zicem fatidică, oră şi jumătate, Anca Petroveanu a fost cu maşina! — Spuneam că în primul rând ar trebui să aflăm cauza... — Şi într-o ipoteză şi în alta. — Adică, cealaltă ar fi că avem de-a face cu o crimă? — Da. Aşa susţine şi doamna Pleşa. Ea a declarat organelor de miliţie, care au venit să deschidă uşa apartamentului când soţul ei a dat alarma, că nimic pe lume n-o va face să creadă, având în vedere datele sufleteşti şi modul de viaţă al victimei, că este vorba de sinucidere. — Dar asta este o chestiune subiectivă! — Subiectivă. Subiectivă ca şi atmosfera odihnitoare a acestui apartament. Faptul că ea n-a lăsat nici o scrisoare, nici un rând cel puţin este însă o realitate, nu? — Înclinaţi, deci, spre o crimă? — Nu înclin spre nimic. Am remarcat doar. — Cine-i totuşi această Anca Petroveanu? — Deocamdată ştim doar că profesa avocatura şi că provine din familia unui profesor universitar. Să trecem însă la treabă. Căpitanul Pascu luă poşeta victimei şi, scoţând din ea buletinul de identitate, citi cu voce tare cele câteva date înscrise acolo. — O femeie încă tânără! remarcă el şi întorcând pagina exclamă: Şi pe deasupra destul de bine! Dacă în fotografia din buletin arata aşa, ce trebuie să fi fost în realitate! Nu, despre Anca Petroveanu nu se putea spune că fusese o femeie frumoasă, în accepţiunea curentă a acestui cuvânt. În afară de gura ei cu buze senzuale, desenate aproape rotund, în rest - o faţă puţin asimetrică, cu fruntea cam bărbătească, bărbia energică, scoase şi mai mult în evidenţă de o pieptănătură scurtă, cu părul rebel. Totul emana însă un anumit farmec, poate din pricina ochilor nu prea mari, dar vioi şi mai ales inteligenţi, probabil puţin saşii când privea undeva fix. Ceea ce nu era aici cazul. Scoase, rând pe rând, din poşeta Ancăi Petroveanu, pe masă se găseau: un ruj, o pudrieră, un pachet de ţigări „Kent”, două batiste, dintre care una mai mică, murdare de ruj... — Scrisoarea lipseşte, spuse ca pentru sine căpitanul Pascu, ţinând în mână un plic de format occidental. Citi ştampila poştală: „Paris, 9 ianuarie”. De ce păstra ea de atâta vreme acest plic în poşetă şi încă fără scrisoare? Ia să vedem, figurează vreun nume străin în agenda ei telefonică? Kandel Fred 140 440, spuse el la un moment dat. — Numărul de telefon al unui hotel! am zis eu cu voce sigură, demonstrând căpitanului o formidabilă intuiţie de detectiv sadea. El însă nu spuse nimic şi luând cartea de telefon găsi acolo, negru pe alb, ceea ce perspicacitatea mea mă făcuse să presupun încă de la bun început. Numărul de telefon era al hotelului „Ambasador”. În rest, poşeta nu conţinea nimic interesant şi în timp ce căpitanul Pascu începu să cerceteze sistematic sertarele unei comode, la uşă se auzi sunând. Era locotenentul major Paraschiv. Căpitanul îi înmână cheile Fiat-ului şi acesta coborî în stradă. Când am ieşit ceva mai târziu pe balcon, maşina era realmente asaltată de o droaie de copii, pentru care operaţia efectuată de ofiţerul de miliţie constituia un spectacol cât se poate de inedit. În scurt timp, acesta se întoarse în apartament. — Ei? îl întrebă nerăbdător căpitanul. — Lângă aparatul de radio, câteva impresiuni digitale mai vechi ale victimei, trei mucuri de ţigară în scrumieră, două foarte vechi de ţigări „Kent”, unul de „Carpaţi” cu filtru, foarte recent, arătă el cutiuţa din material plastic în care se vedeau cele trei mucuri de ţigară. — Le puteţi determina vechimea? am întrebat eu curios. — Da. Şi încă cu o exactitate de până la o jumătate de oră. Bineînţeles prin analize de laborator. Continuă, întorcându-se spre căpitan: Apoi, câteva fire de stofă pe spătarul scaunului din dreapta, un bilet de autobuz şi două fire de păr şaten închis, cred, bărbătesc. În cutia de bord am găsit carnetul ei de conducere şi poliţa asta de asigurare a maşinii. Le înmână căpitanului, adăugând: îşi asigură pe încă un trimestru maşina, când ştie că peste câteva zile nu va mai fi?! — Se pot petrece multe în câteva zile! nu fu de acord căpitanul. Da, spuse el examinând poliţa, a încheiat asigurarea în 7 martie, iar acum câteva zile a prelungit-o pe încă un trimestru. Gândindu-mă mai demult să-mi asigur maşina în perioada de vară, şi cum depusesem şi o cerere de paşaport pentru Austria, am luat poliţa cu intenţia de a prospecta condiţiile de acordare a despăgubirilor în caz de accident, dar, în aceeaşi clipă, în cameră izbucni soneria telefonului. Am tresărit fără să vreau, ca şi cum Anca Petroveanu ar fi apărut deodată acolo. — Alo, daaa, îşi modulă căpitanul vocea. Se auzi destul de clar o voce de bărbat. — Asasinul! am exclamat eu în şoaptă şi, apropiindu-mă în vârful picioarelor de aparat, am întins urechea la pândă. — Nu, n-aţi greşit, casa Petroveanu. Anca este plecată pentru câteva zile din Bucureşti. Cine să-i spun c-a sunat-o, vă rog? — Alexandru, spuse bărbatul de la celălalt capăt al firului. — Alexandru Greceanu? întrebă căpitanul. — Nici un Greceanu! Sunt fostul ei soţ. — O să-i comunic, făcu căpitanul, dar fostul soţ al Ancăi Petroveanu aşezase receptorul în furcă. — De ce nu l-aţi chemat aici? Am fi aflat lucruri cât se poate de interesante! — Totul la timpul său, spuse Pascu, mutându-şi privirea de la persoana mea. M-am străduit să pricep de ce nu era încă timpul să se stea de vorbă cu fostul soţ al Ancăi Petroveanu.

buna dimineata, mai avem, dar daca ne spui ce cauti, o sa postam

Și mie-mi place Horia, cu siguranță că o să le postez în curând. Aștept în continuare cereri.

nu am mai gasit nimic de Tecuceanu dar am adaugat Haralamb Zinca, care scrie bine... https://latimp.net/forum/225/haralamb-zincă/

saracu n-are duminica...n-are credinte, sarbatori si nici zei, singura lui bucurie e cand simte ceva parale in palma, hehe...asta am zis-o pentru mine, in barba, caci persoana, adrisantul, nu e saraca, boboaca e bogataaa !

sunt asa de bogata ca imi pierd cate un portofel pe saptamana si noaptea cand ma culc,visez ca ma binecuvanteaza lumea la biserica, sa raman la fel de fraiera  sa mai pierd si altele

Moartea Misterioasa A Veronicai de A. K. Green CAPITOLUL I Ca detectiv ale cărui merite nu fuseseră recunoscute de superiori, nutream o ambiţie considerabilă. Aveam certa convingere că, dacă mi s-ar ivi vreo afacere importantă, aş dovedi că sunt capabil s-o rezolv cu mult succes; vreau să spun că aş fi făcut ceva mai mult decât vedeam făcându-se la corpul de poliţie al districtului Columbia, de care aveam onoarea să aparţin; iar când mă pomenii solicitat în afacerea Jeffrey-Moore, mă încredinţai că, în sfârşit, mi se oferea prilejul să mă afirm. Această tragedie era ţesută din dedesubturile tenebroase pe care publicul nu le-a bănuit niciodată, cu toată vâlva pe care a stârnit-o la Washington şi în toate Statele, îmi propun să reconstitui aici, cu toată sinceritatea, amănuntele ei cu- * rioase. În decursul cercetărilor, întâlnii tot atâtea decepţii şi triumfuri, iar după ce mi-am îndeplinit datoria, am rămas cu inima deopotrivă de îndurerată şi mulţumită; căci eu am un cult pentru femei, şi… Dar nu vreau să mă abat prea mult de la istorisirea mea. Eram de serviciu la post în seara când sosi „unchiul Da-vid”. Aşa-L numeau copiii care-L urmăreau pe stradă pe acest gentleman şi încerc să păstrez respectul ce se datoreşte unui om de viţă nobilă şi veche, dându-i denumirea care, pe vremea aceea, îl caracteriza la fel ca şi 3eprinderile-i bizare, veşmin-t<3e-i baroce şi încăpăţânarea de a-L sili pe dulăul său danez, Eudge, să meargă întotdeauna alături de eL Auzisem de mult vorbindu-se despre bătrân ca despre unul dintre personajele cele mai interesante ale cartierului. Ba, în diferite rânduri, îl zărisem pe Avenue Waverley; niciodată însă nu mă întâlnisem faţă în faţă cu el. Nu cunoşteam deci, deeât superficial, fizionomia şi manierele. Sale, pentru a-mi da seama 'de la prima vedere dacă privirea neliniştita a ociiilor-lui mici, cenuşii, îi era naturală, ori dacă se datora numai emoţiei de moment. Când începu să vorbească, surprinsei o anumită tremurătură în vocea lui, şi dedusei că se găsea într-o stare de agitaţie reţinută Cu toate acestea, ştirea pe care ne-o comunica se rezuma la faptul, prea puţin alarmant în definitiv, că zărise lumină Ia o casă care se bănuia că este nelocuită. Faptul în sine era atât de banal, încât nu jdădui prea. Multă importanţă spuselor sale; dar el pronunţă deodată un nume care mă făcu să ciulesc urechea şi chiar să-L întrerup. Pomenise despre „casa Moore”. — Casa Moore? Repetai eu uimit. Despre casa Moore din avenue Waverley vorbeşti? — Dar care alta crezi că mă interesează? Mormăi el aruncându-mi o privire tăioasă şi iritată. Crezi că mi-aş bate capul cu o casă oarecare fără a avea vreun interes direct? Şi-ţi închipui că L-aş smulge pe Rudge de pe covorul său confortabil pentru a sesiza unui vecin ingrat o spargere posibilă? Nu, răufăcătorul, s-a ascuns cu siguranţă în casa mea. Adică, vreau să spun, casa care mi-ar reveni mie dacă s-ar întâmpla vreun accident aceleia care-o stăpâneşte în momentul de faţă… Chemându-şi brusc câinele, omul se îndreptă spre uşă fără să mai spună un cuvânt. Alergai după. El şi, în momentul când era în stradă, îl ajunsei — Dumneata eşti un membru al familiei Moore? Între- • bai eu. Ocupi casa aceea veche, ori locuieşti numai în vecină- -tatea ei? Uimirea semeaţă cu care primi el întrebările, mă intimida puţin — De cât timp eşti la Washington? Iată ce-aş putea eu să te întreb, ripostă el cu vocea înţepată. — De vreo cinci luni. Figura irascibilului bătrân se însenină şi răspunse scurt, dar fără răutate: — N-ai aflat mare lucru în vremea asta! Apoi cu demnitate subită: — Da, sunt un Moore şi ocup un pavilion situat în fata vechii locuinţe şi sunt singurul locuitor al acestui cartier Dună ce vei mai sta pe-aici, vei afla că vecinătatea lui nu e oe. Placul celor ce fac parte din familia Moore. Deocamdată proasta reputaţie a locului o atribuim… Malariei. Înălţă semnificativ din umori şi norni mai departe Oqr reuşi să-mi stârnească curiozitatea. Ştiam mai mult decât îşi închipuia el despre casa aceea faimoasă. Niciunul dintre aceia care citiseră ziarele de curând şi mai puţin un p.jli-ţist – nu puteau să ignore ciudata întimplare. Ceea ce ignoram totuşi era înrudirea bătrânului cu familia al cărei nume era, de cinsprezece ziie, pe toate buzele — Ascultă! Strigai eu, Spui că locuieşti în faţa c^<-i Moore. Poţi, în cazul acesta, să-mi spui… Dar el nu era dispus să stea la palavre. — S-a povestit totul în ziare. Citiţi-le. Dar cercetează rnai întâi cine a adus lumină într-o casă care, după cum ştie toată' lumea, nu are nici paznic. Sfatul era bun iar datoria şi curiozitatea mă îndemnară să-L urmez. Ultimele evenimente puseseră o pecete de groaza pe vechea'locuinţă, făcând din ea un loc sinistru, la vederea căruia, nu numai oamenii de culoare, întotdeauna superstiţioşi, ci şi persoanele mai temerare se arătau înfioraţi şi se grăbeau să-L ocolească când se înnopta Ea exista încă de pe când Washingtonul nu era decât un sat. A precedatcapitoliul şi Casa Albă, Clădită de un om foarte bogat, purta amprenta belşugului solid caracteristic epocii coloniale. Dar o umbră ameninţătoare o învălui în curând: prea multe drame se desfăşuraseră acolo; prea mulţi oameni îşi găsiseră moartea. S-ar putea susţine, pe drept cuvânt, că este de-ajuns ca o locuinţă să fie veche pentru ca înăuntrul ei să se fi produs multe decese şi tragedii intime; rareori totruşi, s-ar putea spune, ca în căzui de faţă, că decesele au fost subite şi au prezentat acelaşi caracter. Nu mi-aş permite să repet legendele acestea vechi dacă o dramă recentă nu le-ar readuce în toate memoriile. Vreau să vorbesc despre curioasele fapte care au marcat căsătoria domnişoarei Moore. Bogată, frumoasă, energică, tânăra Veronica Moore nutrise întotdeauna o_ ciudată afecţiune pentru casa strămoşilor ei şi, în ceasul cel mai critic al vieţii sale, dorea să demonstreze societăţii că asupra locuinţei nu plana nici un blestem real. In preajma căsătoriei cu acela căruia îi dăruise inima ei tânăra, hotărî ca nunta, celebrată cu o pompă de'o-sebită, să aibă loc în casa fatală. Sărbătoarea a fost strălucită, aşa cum o dorise domnişoara Moore; ea nu putea însă să scape de piaza rea care, vădit lucru, domnea acolo. Una din persoanele prezente, aventurându-se în camera cu amintiri funeste, fu găsită moartă în ziua oficierii nunţii. Câteva clipe, groaznica veste a putut să fie tăinuită; îndată însă după rostirea cuvintelor sacre de la cununie, ea se răspândi: panica îşi făcu drum, iar musafirii plecară în mare grabă de parcă ar fi fost vorba de ciumă. De aceea m-am şi grăbit să-L urmez pe unchiul David care mă înştiinţa că în această casă cu tragice amintiri se petrecea ceva neobişnuit. CAPITOLUL II Deşi trecut de şaptezeci de ani, unchiul David era un drumeţ excelent, iar mersul său era atât de rapid îi: -t el ajungea la capătul străzii H când eu treceam colţul bulevardului New-Hampshire. Silueta lui deşeiată dar nu dizgraţioasă şra singurul obiect mişcător în perspectiva posacă a acestui cartier, cel mai pustiu din Washington. Apropiindu-ir-î de casa Moore, eram atât de impresionat de calmul din jur încât aş fi jurat că aici întunericul era mai dens decât în altă parte şi că cele câteva felinare plantate la distanţe lungi pe stradă răspândeau o lumină mai slabă decât pe orice altă cale de aceeaşi lungime. In vremea aceasta, silueta unchiului David dispăruse. El se oprise în dreptul unui gard care» încărcat cu plante agăţătoare, înconjura micul pavilion pe care-L indicase ca singura locuinţă a cartierului, cu excepţia casei Moore, adică locuinţa lui. In momentul când eram lângă el, îl auzii mormăind fraze confuze ce păreau a fi mustrări la adresa câi-neâui său. In morala pe care o făcea tovarăşului său, izbutii să disting cuvintele acestea: „Eşti rău, din cale-afară de rău! Vezi ca şi mine oblonul desprins de colo şi pleci, cu coada în jos, fricosule! Stai să-ţi arăt ce gândesc eu despre un câine care nu-i cuminte şi ^nu-L ajută pe bătrânul lui stăpân la nevoie. Trozneşte oblonul, nu-i aşa? Lasă-L să troznească. Nu-mi pasă că trozneşte, chiar dacă aş vrea să ştiu ce mână L-a… A, ai venit?”. Ultimele cuvinte mi se adresau mie, care înaintasem spre el. — Da, am venit. Hai să vedem acum ce se întâmplă în casa Moore. Se aştepta desigur la propunerea mea şi totuşi răspunsul întârzie. Glasul lui mi se păru tulburat şi fără naturaleţe. — Priveşte fereastra aceea, strigă el, aceea cu un oblon deschis. Observ-o şi vei vedea că oblonul se mişcă. Ascultă! A troznit! Ai auzit? Un mârâit care semăna mai mult a geamăt se auzi la spatele nostru. Bătrânul se întoarse deodată şi strigă cu un gest furios: — Linişte! Dacă n-ai curajul să înfrunţi un oblon ce se mişcă, închide-ţi cel puţin fălcile şi nu te arăta nătărău. Nici vorbă, câinele acesta îmbătrâneşte. Nu te mai poţi încrede în el. Îşi părăseşte stăpânul în momentul când… Restul cuvintelor se pierdură în gâtlejul lui într-o bolbo-rosire care exprima ceva mai mult decât iritaţia. În acest li mp eu observam casa cu atenţie. O mai văzusem şi altă dată dar n -o examinasem niciodată la această oră; îmi făcu o impresie funebră, dezolantă, printre copacii înalţi,care o învăluiau într-o umbră ameninţătoare. Mă străbătu un fior şi mă cuprinse gân-dul de a-mi lua tălpăşiţa. Dar îmi impusei să fixez mai bine cu privirea fereastra cu pricina. Prin ochiurile ei văzui sau fu'sei convins că văd o rază de lumină ce trăda o prezenţă îndeajuns de suspectă într-o locuinţă care fusese declarată ca înlocuibilă. - — Aveai dreptate, îi spusei bătrânului care se fiv. Niinta neliniştit lângă mine. Cineva cotrobăieşte prin casă. N-o fi doamna Jeffrey sau soţul ei? — Noaptea, într-o casă fără lumină? Nu-mi vine să cred. Cuvintele, păreau fireşti, dar glasul nu era. Nici atitudinea lui nu se adapta pe deplin situaţiei. Re. Marcând aerul stânjenit cu care se retrăgea în beznă, exclamai cu un ton mai degajat decât se putea aştepta: — Voi chema un coleg şi, tustrei, ne vom furişa în. Casă pentru a vedea ce se petrece acolo. — Duceţi-vă! Eu, nu! Replică violent bătrânul. Familia ^Jeffrey mi-ar lua în nume de rău intrarea în proprietatea lor, adăugă cu un ton mai liniştit. — Adevărat? Răspunsei eu râzând. Dusei fluierul la gură, scosei apelul reglementar, obser-vându-L mereu, căci mă intriga bizareria atitudinii sale ce-mi stârnea interesul, apoi adăugai: — N-ar trebui să te oprească un motiv atât de copilăresc. Vino să vezi ce se petrece în casa despre care spuneai adineaori că e a dumitale. — N-am ce să caut acolo! Spuse el cu hotărâre. Eu şi cu Veronica n-am fost niciodată în relaţii bune. N-am fost invitat nici la nuntă, măcar că stau la zece paşi de casă. Nu 5 Mi-am făcut datoria atrăgându-vă atenţia asupra luminii,şi mă _, „., „ 0; „; r- r;!I-~ – • – opresc aici. Ian terna oarbă a unui Mă Un licurici îi sperie pe nătărăi sau pe idiotul de câ'ine, m priveşte; te salut şi mă retrag. Deschise poarta lui şi dispăru sub verdeaţa care acoperea ca o draperie faţada pavilionului. Curând, sunetele ample ale unei orgi-răsunară înăuntru, urmate de urletele prelungi ale câinelui. Fie că aprecia cu prea multă însufleţire muzica, fie ca îl enerva, bătrânul Rudge avea obiceiul să-şi acompania a:4fel stăpânul. De altfel, unchiul David nu se oprea niciodată pentru a pune capăt hărmălaiei discordante. Dimpotrivă, muzica creştea în forţă şi volum, sporind de asemenea exprimarea durerii sau plăcerii nefericitului Rudge. Curând, agentul Hibbard, care auzise primul apelul meu, veni în fugă. Când a j anse lângă mine, lumiba reapăru la fereastra spre care 'âmi era îndreptată atenţia. — E cineva în casa Moore, spusei eu pe un ton cit se poate de liniştit. Hibbard e un vlăjgan voinic pe care-L considerasem până atunci ca pe unul dintre cei mai straşnici din brigadă. Dar, după o ochire fugară asupra zidurilor înalte ale — Solitarei clădiri, el manifestă o.reală încurcătură şi nu păţu deloc grăbit să traverseze strada — Hai repede să vedem ce se întâmplă acolo, exclamai eu. Imobilul e superb, plin cu obiecte de valoare… Se pare că rafturile bibliotecii cuprind multe tomuri preţioase. Ai chibrituri şi un revolver? El îmi dădu chibriturile, îmi întinse revolverul şi, cu un aer plouat pe care căuta să-L mascheze printr-un hohot de râs, rosti: — Dacă credeţi că aveţi nevoie de armă, m-aş desparţi cu plăcere de ea pentru o jumătate de ceas Uluit că descopăr laşitate la un om pe care-! Ştiam întotdeauna întreprinzător şi hotărât, respinsei mâna care-mi oferea arma şi, cu aerul cel mai sever, străbătui strada spu-nându-i fără să întorc capul: — S-ar putea să dăm peste o bandă în toată regula. Dacă crezi că e frumos să mă laşi singur cu câţiva răufăcători te felicit! Biciuit de cuvintele mele, el mă urmă, dar fără însufleţirea pe care as fi vrut s-o văd, d=it fiind că propria mea şi curantă era mai mult nref? „'1^ decât reală şi rq, serios vor” simpatizam câinele care r>rr>ţw* ^ nrlp li'fi'hru la nriile.,. Pinului decât?Ă vadă ce se petrece în tulburătoarea locuinţă a familiei Râoora. Casa este prea cunoscută pentru a fi nevoie s-o descriu în chip minuţios. Ilustraţiile care au apărut în ziare au familiarizat publicul cu toate amănuntele impozantei faţade. Poarca principală, cu banca ei pentru servitorii negri, a fost fotografiată şi reprodusă de nenumărate ori, arătându-i pe invitaţii speriaţi care dădeau buzna printre cele două canaturi larg deschise. După ce străbătui peronul monumental, azi tăcut şi pustiu, pusei mâna pe butonul uşii străvechi. Nu mă aşteptam jfcotuşi să pot pătrunde pe acolo în casă, dar simţeam nevoia ^instinctivă de a proceda întotdeauna în modul cel mai obişnuit pe care bunul simţ îl comandă. Vă închipuiţi deci, uimirea niea când, cedând unei uşoare apăsări a mâinii, văzui că uşa se dă în lături. Nu era nici măcar fixată în clanţă. — Hehe! Şoptii. Nu mi se pare glumă. Cu siguranţă ca este cineva în casă. Rămâne să descoperim 'noisecretul vizitei nocturne, să ne încredinţăm dacă niscai criminali îndrăzneţi nu şi-au făcut cumva un refugiu secret sau un loc de tntâlnire. Dar să procedăm cu prudenţă şi să începem prin a ne scoate încălţămintea, adăugai eu pe şoptite. A dumitale face un zgomot asurzitor. — Răcesc totdeauna când merg desculţ, mormăi tovarăşul meu. Neprimind însă nici un răspuns, el se descălţă şi-şi puse, pantofii lângă ai mei. Apoi îşi scoase revolverul din toc, îl în? Cărcă şi stătu în gardă, în timp ce eu împingeam uşurel uşa, ţinând lanterna oarbă în mâna. Totul era beznă şi tăcere. Aş fi preferat să mă găsesc în faţa unei lumini şi să aud un zgomot oarecare, sentimente pe care le împărtăşea şi Hibbard. 'a care domina groaza superstiţioasă şi nu teama de un pericol normal. — Nici revolverele, nici lanternele n-au ce căuta aici, murmura el cu voce tremurată. Ce ne-ar trebui în casa asta blestemată e un preot cu descântece… Şi serios vorbind, în-trucât mă priveşte… Fără să termine ce avea de spus, făcu o mişcare s-o şteargă, îl reţinui cu o înjurătură înăbuşită. — Ce? Nu-ţi este ruşine? Exclamai eu… Ce mai este? Mă apucase de braţ şi cu degetul arăta uşa care se închidea încet în urma noastră. — Vedeţi? Murmură el. În broască nici nu există cheie. Cu toate acestea, se umblă cu cheia… Ajunsesem la capătul răbdării, îmi smuncii braţul din strângerea lui, spunându-i în şoaptă, furios: — Şterge-o! La-ţi tălpăşiţa! Uu-te aracuiui.' ju mai am nevoie de tine. Rămân eu singur! Efectul produs fu fantastic. Camaradul meu care gâfâia lingă mine nu profită de permisiunea ce i-o dădusem de a o lua din loc. Poate că era fascinat ca şi mine de spectacolul zidurilor impozante, al scării grandioase ce ţâşnea din bezna cş părea de nepătruns. Poate, de asemenea, era ruşinat de laşi-» tatea' lui. In orice caz, se ţinu bine privind cu ochii holbaţi ungherul vastului vestibul unde două coloane corintiene cu capiteluri aurite încadrau uşa încăperii peste al cărei prag nu-trecea nimeni fără sa-i fie frică. Se gândea desigur la misterioasele morţi care se produseseră în dosul coloanelor. Şi eu gândeam la fel. Iar când. Sub impulsul unui curent de aer, draperiile se ondulau încet, nu mă mirai că-L văd pierzându-şi bruma de curaj ce-i mai rămăsese. La drept vorbind, mă simţii şi eu tulburat, însă izbutii să ascund sentimentul acesta pentru a-L dojeni cu jumătate de glas pe impresionabilul meu tovarăş. — Nu fi prost! Draperia nu poate să ascundă ceva mai rău decât vreun refugiat politic sau o bandă de falsificatori. — Se poate. Aş prefera să pun mâna pe niscai… Oameni în carne şi oase! — Sst/ Auzisem un zgomot. Ne ţinurăm respiraţia… Cum însă zgomotul nu se repeta, trăsei concluzia • că era poate trosnitura oblonului de afară. Cu siguranţă că în jurul nostru nu se clintea nimic. — Ai de gând să urci la primul etaj? Întrebă Hibbard clănţănind din dinţi. — Nu mai înainte de a mă asigura că nu mişcă ceva, jos. * O uşă era întredeschisă în stjnga noastră. O împinserăm as-tfel încât să vedem tot interiorul încăperii. Un salon bo<?At mobilat, clar în cea mai mare dezordine. — Aici a avut loc căsătoria, observă Hibbard trecându-şi capul peste umărul meu. Intr-adevăr, recunoşteai pretutindeni urmele ceremoniei, poeţii, căminul, pervazul uşii erau împodobite cu ghirlande ş; rrengi; covorul era acoperit cu buchete ofilite, aruncatp în f „3bă de invitaţi. Mesele, scaunele, mobilele răsturnate în c?Ip. Dovedeau graba fiecăruia de a fugi, stăpânit de o teroare S”nerst'tiossă atât dp puternică încât nimeni nu sp îm7r°dn'„oe să 9e întoarcă pentru a face nutină ordine în sală. Nici m ă r n r pianul nu fusese închis iar câteva caiete de muzică zăceau pe Jos, acolo unde căzuseră. Numai pendula de pe cămin părea să fi rămas indiferentă tulburării obşteşti. Fusese întoarsă pentru ceremonie şi încă mai mergea. Tic-tac-ul ei netulburat se auzea cu regularitate în întunericul străpuns doar de raza slabă a lanternei mele. — E lugubru! Clănţăni Hibbard. Avea dreptate. Când am închis uşa, avui impresia că lăsam să cadă pleoapa unui sicriu. Explorarăm alte câteva încăperi unde nu ne opri nici un amănunt vrednic de luat în îseamă; în cele din urmă, cu o frică îndreptăţită, ne îndreptarăm spre sala cu coloane corintiene. Uşa era, ca şi celelalte, întredeschisă. Numiţi-mă laş sau imbecil – cum eu însumi îi spun lui Hibbard. — Dar mi-a trebuit mult curaj să pun mâna pe panourile ei de mahon. Eu, care nu eram deprins să tremur, şi care adineaori judecam cu asprime teama camaradului meu, îmi dădeam limpede seama că nu simţeam nici o atracţie pentru pericole misterioase şi imprevizibile. La prima vedere nu zării decât silueta masivă a unui jilţ străvechi care, de lângă colţul căminului, avansa spre mijlocul camerii; de bună seamă că, pe scaunul acesta, victimele îşi găsiseră moartea; reţinui forma grea şi umbra densă pe care el o proiecta asupra căminului. Mă străbătu un fior de groază. Intorsei capul şi făcui un pas înainte. Raza lanternei mele depăşi atunci punctul asupra căruia o concentrasem, fără alt rezultat decâtr de a., lăsa să se vadă şi mai bine dezolarea cumplită a vastei săli. Jilţul fixat de zid, cum constatai pe urmă, era, cu excepţia unei mese şi a unei canapeluţe aşezate într-un ungher întunecos, singurul obiect vizibil.pe toată întinderea parchetului neacoperit de nici un covor. Dar dacă sala era goală, nu se, putea spune la fel despre pereţi. Ei dispăreau cu totul sub rafturile încărcate de cărţi cu legătura scumpă, cărţi,rare jşi preţioase, după spusele unchiului David; dar care, nefiind – atinse, fără îndoială, de multă vreme, răspândeau acel miros greţos de mucegai ce se desprinde din lucrurile dosite, ani în şir, de aer şi lumină. Somptuozitatea extremă a plafonului, sculpturile bogate ale căminului, tăiate în marmoră, făceau şi mai izbitoare dără-pănarea restului încăperii. Considerând că este inutil să mai zăbovesc în acel loc izolat, şi convins că el este înţr-adevăr gol, după cum părea, mă întorceam să ies, când razele lanternei căzură peste ceva atât de neaşteptat şi de extraordinar încât rămăsei ţintuit, incapabil să înninte* şi întrebându-mă d?Că. Contemplam un lucru real sau dacă mi se oferea o farsă. In faţa mea, pe podea, zării o formă omenească, o formă de femeie care, chiar în penumbră, îmi dădu impresia netă a unei gingăşii aeriene şi a unui rafinament extrem. Forma zăcea acolo, aşa cum numai morţii zac… Morţii 1. Şi eu care adi-neaori scrutam căminul să descopăr urma unei drame, pe când e; era aici, la dor paşi! După ce-mi revenii din spaimă, privii cu luare-aminte: pe parchet, lângă tânăra femeie, era sânge. O mână mă trase de mânecă. Era Hibbard. Neliniştit de încremenirea şi de tăcerea mea, el intrase, tremurând din toate mădularele şi aşteptându-se la toate catastrofele. Dar ochii lui abia distinseră forma dinaintea căreia eu stăteam împietrit, şi o schimbare neprevăzută se produse într-însul. Ceea ce pe mine mă demonta, lui îi reda subit sângele rece, moartea îi era familiară sub forma aceasta şi, găsindu-se pe un teren cunoscut, recăpăta stăpânirea de sine. — Un foc de revolver, spuse el laconic aplecându-se asupra corpului, Un glonţ drept în inima. A murit desigur înainte de a cădea. Era o trăsătură nouă în istoria dramatică a bibliotecii. Niciodată până atunci o rană nu desfigurase pe cei ce sucombau aici şi niciuna dintre victimele precedente nu fusese găsită în alt loc decât lângă căminul unde prezida jilţul cel mare. De ce schimbarea aceasta şi ce nouă serie de atentate ne-anunţa ea? Un strigăt de uimire scos de Hibbard-mă scoase din buimăcirea mea. — Ia uită-te! Ce părere ai? Arăta cu degetul mâna dreaptă a cadavrului. Examinân-^d-o mai de aproape, văzurăm o panglică înnodată de pumnul delicat şi care se întindea până la. Patul revolverului căzut mai departe. — S-ar zice că arma era legată. Iată ceva cu totul neaşteptat. Ce tâlc o fi ascunzând faptul acesta? Vai! O singură explicaţie era posibilă. Tânăra femeie murise în urma unei lovituri trase, de ea. Gingaşa făptură se sinucisese. Dar o sinucidere în locul acesta? De ce? Reputaţia locului acţionase hipnotic asupra ei, sau trecuse din întâmplare prin locul funest, fericită că găseşte un refugiu unde să pună capăt mizeriei, Scrutând cu multă aten-_ţie,'lgura, căutam un răspuns acestei întrebări şi atunci mă năvăli o emoţie nouă pe care nu ezitai s-o împrătăşesc tovarăşului meu care devenise netulburat şi flegmatic ca de 6bicei. — Priveşte trăsăturile! Exclamai. Mi se pare că le cunosc. Nu-ţi amintesc de cineva? El mormăi câteva cuvinte de dezaprobare, dar, aplecându-se, examina îndelung jalnicul chip. Când înălţă capul, sprâncenele contractate Fi dădeau un aer intrigat şi perplex. — Cu siguranţă că am văzut figura aceasta undeva, mărturisi el şovăielnic, trăgându-se spre uşă. Poate că în ziare… Nu seamănă oare cu…? — Seamănă! Îl întrerupsei. Este chiar Veronica Moore! Stăpâna acestei case unde abia acum cincisprezece zile s-a cu-'nunat cu domnul Jeffrey. Fără îndoială, mintea ei zdruncinată de oribilul eveniment care a marcat ziua aceea, n-a putut rezista loviturii -primite… CAPITOLUL III Nu mă îndoii nici o clipă că o recunoscusem pe moştenitoarea casei Moore. Toate reproducerile pe care le văzusem, după portretul acestei frumuseţi, faimoasă în societatea din Washington, purtau o individualitate de expresie care se fixa în memorie şi pe care o regăseam acum în trăsăturile neînsufleţite. Buimăcit încă de descoperirea ce-o făcusem, dar având în vedere datoria profesională, procedai la formalităţile de rigoare. U trimisei pe Hibbard să înştiinţeze secţia-de poliţie 'şi mă pregăteam să redactez un proces-verbal cu amănun-îtele care mi se păreau importante. Lanterna mea se stinse ^subit. Accidentul era neplăcut, dar el dădu rezultate bune. Ţ-Mă aflam singur în bezna înfricoşătoare şi o convingere se î impunea: nici o femeie, chiar cu mintea înnebunită, n-ar fi 'executat cufundarea în necunoscut, în bezn? Care creează j imaginea mormântului. Faptul era contrar naturii, mai ales i naturii feminine. Ori ea se omorâse înaintea dispariţiei luminii slabe ce se strecura printre persienele camerei închise. — Ipoteză ce căzu imediat prin faptul că trupul sinucigaş era cald. — Ori lumina care-ardea când a apăsat pe trăgaci fusese dusă în altă parte, sau stinsă. — Moartea misterioasă a Veronicăi Moore Cu gândul la licăririle care luminaseră una din ferestrele etajului de sus, înclinam pentru a doua ipoteză. După ce re-aprinsei lanterna, întorsei butonul unuia din becurile da gaz ale candelabrului de deasupra capului meu şi apropiai un chibrit. Aşa cum îmi închipuiam, de altfel, pe ţevi nu era gaz… Ziarele vorbiseră în mai multe rinduri despre efectul neobişnuit pe care lumina zilei îl produsese asupra toaletelor de gală ale femeilor. Nu se aprovizionaseră măcar cu Iu-» minări. Dar, în cazul acesta, ce obiect era acela a cărui sclipire o vedem pe măsuţă, în capătul celălalt al încăperii? Cu siguranţă, un sfeşnic sau, mai degrabă, un candelabru de formă demodată, purtând într-un potir al său o luminară consumată pe jumătate. Mă îndreptai repede spre masă, pi-păii feştila: era ţeapănă. Considerând însă că dovada nu era deplin satisfăcătoare – vârful unei feştile se usca repede după stingerea flăcării – voiam să ştiu dacă luminarea •fusese aprinsă de curând. Luai briceagul şi o înţepai în par* tea de jos: constatai atunci că firele protejate de ceară erau relativ moi şi uşorde pătruns. Sentimentul meu era confirmat. Nefericita nu se omorâse pe întuneric; luminarea era aprinsă,. Dar, aici deducţiile mele se opriră. Dacă fusese aprinsă înainte, cine a stins.-O după? Desigur, nu tânăra femeie; rana ei produsese cu siguranţă o moarte fulgerătoare.' Altcineva, cineva a cărui suflare plutea încă în jurul meu, nici vorbă, stinsese flacăra după căderea Corpului… Şi atunci _ moartea nu fusese consecinţa unei sinucideri, ci a unei crime. Surescitarea pe care o pricinui în mine această descoperire se datora ambiţiei despre care am vorbit la începutul istorisirii mele. Îmi spusei că ocazia, atât de mult aşteptată, se oferea în sfârşit. Cu un astfel de start, voi putea să adun indicii, să descopăr fapte care ar impune noua mea teorie în locul' verdictului de sinucidere, pronunţat de Hibbard, şi care desigur era acceptat de postul de poliţie şi de parchet. Cât de strălucit va fi triumful meu şi, în cazul acesta, ce datorie de recunoştinţă contractam faţă de bătrânul arţăgos ale cărui bănuieli, în aparenţă fantastice, mă aduseseră aici! Înţelegând cât de preţioase erau pentru mine cele câteva minute pe care urma să le petrec singur la locul crimei, rnă apucai de lucru cu promptitudinea şi metoda pe care îmi făgăduisem totdeauna să le aduc în cea dintâi afacere impor-' tantă, şi care-mi va garanta succesul. În primul rând, aşadar, încă o ochire aruncată frumoasei şi tinerei victime. Ce cută dureroasă îi brăzda fruntea l Ce 18 Sumbre zbârcituri desfigurau oorajii, delicaţi altădată, ca petalele unui trandafir! Figura aceasta interesantă, dacă nu de-o frumuseţe desăvârşită, în orice caz remarcabilă în moarte pentru intensitatea expresiei, părea că. Vrea să vorbească, eă-mi destăinuiască un secret pe care nu-L sesizam. Dar timpul trecea. Renunţând să pătrund pasionantul mister, mă hotărâi să studiez mâinile care prezentau, fiecare, o problemă distinctă. Aceea pe care o prezenta dreapta, o cunoşteam – panglica lungă, albă, ce lega pumnul de patul revolverului. Degetele nu purtau nici un inel, dispăruse până şi verigheta. Fuseseră furate? Nu putui să surprind nici un semn de violenţă sau de dezordine. Gulerul de dantelă fină care înconjura gâtul moartei era drept şi intact, până la bărbie; iar cutele grele ale rochiei elegante de stofă cădeau în jurul ei, armonioase şi corecte. Dacă purta bijuterii la gât şi la urechi, ele fuseseră luate de o mână prudentă, dacă nu pioasă. Eram însă înclinat să cred că ea sosise pe scena morţii sale fără podoabe, ţinând seama de simplitatea ce-i caracteriza întreaga făptură.?Ălăria, simplă şi elegantă ca şi restul veş- Mintelor, se afla lângă trup, pe parchet… Fusese scoasă şi aruncată acolo de o mână vădit nerăbdătoare. Că mâna fusese a victimei, o dovedea un fapt neînsemnat, dar decisiv. Acul care o fixa de coc fusese scos cu grijă. Nici o altă mână, în afară de a ei, nu pv. Tuse'lua această măsură de precauţie. Un bărbat ar fi aruncat acul împreună cu pălăria, fără să-i pese. Îmi pusei îndată această întrebare: — Faptul arăta că ea nădăjduia să-şi pună din nou pălăria pe cap, ori era rezultatul unei deprinderi inconştiente? Fără să impietez drepturile rezervate judecătorului, luai notă de toate aceste amănunte şi pornii în căutarea indiciilor care să-mi ajute la identificarea persoanei presupusă a fi stins luminarea. Aici însă mă aştepta o mare dezamăgire. Nu izbutii să descopăr nimic care să poată dezvălui prezenţa unei a doua persoane, afară de puţin scrum de ţigară lângă un scaun de bucătărie aşezat lângă rafturile bibliotecii, nu departe de masa pe care se afla candelabrul. Scrumul mi se. Păru vechi şi nu putui să adulmec nici un miros de tutun, din pricina mucegaiului care infecta încăperea. Poate că bărbatul care murise acolo, mai de mult, intrase fumând… În c: -izul acesta, restul ţigării nu putea fi departe. Să-L caut? Nu, căci ar însemna să înaintez până la cămin şi locul acela era prea primejdios ca să se apropie cineva de el. TI Şi apoi nu terminasem cu cotlonul unde mă aflam. Dacă scrumul nu-mi dezvăluia nimic, poate că scaunul de lemn sau rafturile în faţa cărora fusese aşezat îmi vor furniza o pistă mulţumitoare. Trecuse pe acolo cineva care se interesa de cărţi, cineva care nădăjduia să consulte un timp vechile tomuri şi care simţise nevoia să se aşeze. Interesul lui era general sau se limita la un anumit volum? Parcursei cu privirea rafturile învecinate, sperând să rezolv întrebarea; şi, deşi cunoştinţele mele sunt limitate în materie de cărţi> observai că toate lucrările erau ceea ce se cheamă rarităţi. Câteva,. Umezite şi prăfuite prezentau caractere gotice; pe altele citii date de apariţie care le-ar,fi făcut preţioase pentru colecţionari. Niciuna dintre ele nu păru să fi fost răsfoită recent. Nevoind să-mi pierd vremea cu detalii inutile, părăsii brusc scaunul şi mă pregăteam să-mi îndrept atenţia aiurea, când remarcai pe un raft înalt o carte al cărei cotor ieşea în evidenţă. — Imediat piciorul meu fu pe scaun, şi cartea în mâna mea. Oferea ea vreun interes? Desigur. Nu prin, conţinut, care era pentru mine lipsit de interes, ci pentru că partea de sus a cotorului era ştearsă de praful care se afla într-un strat gros peste celelalte volume cercetate. Iată deci lucrarea care L-a atras spre rafturi pe vizitatorul necunoscut: dacă nu mă înşel era un Studiu asupra vechilor linii de navigaţie. Serios vorbind, îmi pierdeam timpul. Ce legătură era între un tratat de acest fel şi corpul scăldat în sânge, aflat la câţiva paşi de mine sau mâna care a stins luminarea după crimă? Desigur că niciuna. Pusei cartea la loc, nu fără a avea grijă s-o am în evidenţă; căci, dacă ea ascundea vreo explicaţie utilă, aveam datoria să permit celor mai pricepuţi decât mine, să ia cunoştinţă de ea. Mă îndreptai apoi spre mobila care susţinea candelabrul; era, aşa cum recunoscui imediat, partea superioară a unora din acele mese mici care se îmbucă unele într-altele. Aruncându-mi ochii în jur, văzui la o mică distanţă partea inferioară a mobilei şi mă încredinţai că prima masă fusese recent despărţită de celelalte deoarece o acoperea un strat gros de praf, pe când a doua avea doar o urmă. Tot astfel, candelabrul fusese mutat de puţin timp, căci sub piciorul lui era tot atâta praf ca şi în juru-i. Aşezase victima obiectele acestea în poziţia lor prezentă? Puţin probabil, mai ales_ dacă sfeşnicul fusese luat de pe căminul spre care îmi îndreptai acum investigaţiile. Nu mă puteam împiedica de a reveni la cămin deoarece el tăinuia după toate aparenţele cheia misterului care făcea atât de temut acest loc. Nu mă încumetai însă a.mă apropia dincolo de-o anumită rază. Examinând acum dacă n-aş putea să micşorez distanţa, încercai interesul acela subit şi irezistibil care te leagă de toate obiectele”primejdioase. Făcui un pas în direcţia căminului şi, în vreme ce-i luminai rând pe rând toate părţile, raza lanternei mele căzu pe suprafaţa îngălbenită a unei vechi -gravuri agăţată deasupra căminului. Era tabloul bine cunoscut – la Washington, cel puţin. — Care-L înfăţişează pe Benjamin Franklin la curtea Franţei; 'subiect interesant desigur, dar care nu era de natură să mă reţină într-un moment atât de critic. — Tableta căminului absolut goală, nu avea nimic care să merite prea multă atenţie. Am mai descris impresia pe care o făcu asupra mea, la prima vedere, mobila aceasta străveche şi masivă. Acum când privirea mea inspecta sculpturile bizare ale spătarului înalt, drept şi rigid, când puteam să respir mirosul pernelor mucegăite şi roase de şoareci, o senzaţie nouă luă locul dezgustului meu. Instinctiv… Nu fiindcă superstiţia -a pus stă-pânire pe mine, deşi locul, ora, vecinătatea imediată a morţii ar fi fost suficientă spre a zăpăci imaginaţia; nu: în vreme ce examinam scaunul monstruos, încercam puţin câte puţin pentru el o atracţie morbidă. Partea din faţă a jilţului, şi numai ea, fusese făcută confortabilă pentru ocupant. Pe acest spaţiu restrâns, un capitonaj de piele era fixat în cuie mari, înflorate. Restul se întindea neted, tare, respingător. Nu avea un oarecare tâlc aparenta meschinărie? Pe când îmi puneam întrebarea, remarcând că braţele lungi ale fotoliului erau netezite în aşa fel încât să poată ţine la nevoie sticle şi pahare, un sentiment pe care nu L-aş putea descrie alungă în mine orice prudenţă şi orice raţiune, înainte de a înţelege căruţ imbold cedam începui să înaintez spre jilţul formidabil, cu dorinţa irezistibilă de-a mă lăsa pe pecnele lui vechi. Dar în acel moment oblonul se izbi de zid şi mă readuse la problemele momentului. Amintindu-m: ea cercetările mele nu erau terminate şi că în orice moment puteam fi întrerupt de sosirea magistraţilor, mă smulsei farmecului blestemat de care îmi fu ruşine aproape imediat. Părăsii biblioteca pe o uşă situată la extremitatea opusa şi căutai în încăperile alăturate indiciile pe care nu putusem să le descopăr la locul propriu-zis al crimei. Ir Lugubra exploatare îmi dezvăluia la fiecare pas graba nebună cu care casa a fost părăsită în ziua nunţii. Indiciile erau evidente în special în sufragerie. Masa, pregătită pentru ospăţ, fusese strânsă cu atâta grabă încât bucatele căzuseră de pe tăvi pe duşumea. Pahare sparte, şervete mototolite, flori ofilite zăceau prin toate colţurile şi era totodată primejdios şi respingător să mergi printre rămăşiţele acestea. Oficiile care dădeau în sală nu se găseau într-o stare mai bună. Ocolind spectacolul şi infecţiile acestea, „trecui în bucătărie şi, de acolo, printr-un coridor strimt, înăbuşitor, ajunsei în dependinţele rezervate negrilor. Aici făcui o descoperire. Una din ferestrele locului pustiu de atâta vreme era întredeschisă. Cum însă nu găsii nici o urmă care să-mi dovedească că ucigaşul fugise prin deschizătura aceasta, revenii spre faţada casei, până la scara ce ducea la etajul întâi. Remarcai la piciorul scării şi pe câteva trepte chibrituri, în parte consumate, a căror dâră o. $urmării până la primul etaj, şi care mă duseră în pragul unei camere din sud-vestul casei. Deoarece arseseră aproape până la capăt, era evident că ele serviseră să lumineze paşii cuiva, ai asasinului, cars căutase acolo un refugiu… Ce să fac în cazul acesta? Să merg mai departe sau să aştept sosirea întăririlor, de teamă să nu dau nas' în nas cu criminalul? Mă notării să continui cercetările, încurajat de aspectul nu prea primejdios al semnelor pe care le urmăream. Mărturisesc, totuşi, că înainte de a pune mâna pe clanţă, mă oprii un moment. O uşă deschisă poatesă tăinuiască atâtea lucruri! Ezitarea meu nu ţinu însă mult. Neastâmpă-rul meu firesc şi imboldurile vanităţii biruiră asupra eforturilor raţiunii. Nepăsându-mi de consecinţe, poate dispre-ţuindu-le, întorsei iyărul. Împinsei uşa încetişor şi, zărind prin deschizătură o dâră de lumină, o deschisei din ce în ce mai mult până când putui să văd întreaga încăpere. În clipa aceea, zgomotul foarte, apropiat al unei jaluzele, îmi dovedi că de acolo pornea lumina văzută de jos. De altfel, nimic nu se mişca în jur. O ochire fugară îmi dovedi că nu se afla aici alt semn de viaţă în afară de un c: păt de lumânare ce sfârâia pe fundul unui pahar răsturnat şi pus pe colţul unei mese de toaletă. Amănuntul acesta dizgraţios într-o încăpere cu mobilier somptuos releva prezenţa nuită a unui personaj redus Ja expediente şi nepăsător faţă de consecinţedar nimic altceva nu-i arăta prezenţa. Hotărât să cunosc totul, să merg până la capăt şi să sfâr-şesc, înaintai drept în mijlocul camerei, scotocind cu privirea toate ungherele, scrutând umbra tuturor obiectelor. Nici o formă ghemuită nu se înălţă din întuneric, nici un cap nu se ivi deasupra paravanului. Liniştit pe deplin şi convins că oriunde s-ar fi pitib deocamdată, criminalul nu se găsea în încăperea unde eram eu, acordai toată atenţia lucrurilor ce mă înconjurau. In dreapta, un pat cu coloane ocupa un spaţiu larg. Nu văzusem niciodată până atunci unul la fel; mă intrigară îndeosebi dimensiunile lui impozante şi aerul da mister pe care i-L dădeau perdelele de brocart şters. Datorită înfăţişării lui neobişnuite sau influenţei oculte pe care 0 degaja, patul exercita asupra mea o fascinaţie reală. Ezitai să mă apropii, fără a putea să mă împiedic totuşi de a-J. Privi îndelung. Era cineva, în spatele perdelelor lăsate? Poate că e-ciudat/ dar nu mă simţeam câtuşi de puţin îmboldit să le dau la o parte şi să mă conving.

Justitiarii de Adam Creed Luni după-amiază Staffe își înalță capul cât de mult poate și trage în piept aerul din stația de metrou. Se simte împins din spate, atingând cu pieptul capul unei femei brunete, în timp ce sunt târâți de mulțime spre scările rulante. Femeia înjură într-o limbă estică, iar el vrea să-i ceară scuze, deși știe că nu e necesar și nici nu ar rezolva nimic cu asta. Procesul este programat pentru ora 14:00. Încearcă să-și facă loc, pentru a înainta, prin partea stângă a rândului de oameni care așteptau să ajungă la scările rulante, însă nu descoperă niciun locșor prin care să se poată strecura. Un grup de adolescenți obraznici înaintează, contra curentului, înghiontind oamenii care își așteptau rândul, lăsând în urma lor un miros dulceag de dizolvant. Staffe își ține respirația, în timp ce pășește pe scările rulante, rămâne din nou pe loc, apoi inspiră adânc și gândul îi zboară spre judecătorul Burns și evenimentele petrecute în sala de judecată de-a lungul ultimelor două zile. Cu nervii încordați la maxim, bărbatul încearcă să se calmeze. Se asigură că mai are încă, bine strâns sub braț, dosarul cu actele cazului și trage de gulerul cămășii pe care o poartă. Nasturele de sus îi apasă mărul lui Adam în timp ce înghite în sec. Își strânge mai bine nodul cravatei. Staffe recită, în gând, o mantra, spunându-și că asta este meseria pe care și-a ales-o. „Asta este viața mea. Trebuie să fac totul cât de bine pot. Asta este viața mea. Trebuie să fac totul cât de bine pot”. Apoi trece repede în revistă răspunsurile pe care le-a dat în acea dimineață la interogatoriul încrucișat și încearcă să-și dea seama, din rezumatul făcut de judecătorul Burns, dacă dovezile prezentate de el și colegii săi ar putea fi convingătoare. Își duce mâna în dreptul inimii și pipăie în buzunarul de la piept exemplarul în original al declarației unui martor secret. I se pare că lumea coboară spre el, venindu-i în întâmpinare, și vede sistemele glisante în care se introduc biletele pentru a permite intrarea sau ieșirea din metrou, formând o barieră între el și lumina albă a zilei de dincolo de intrarea în stația de metrou. Vânzătorii ambulanți de ziare stau, precum niște suporturi pentru cărți, la ieșirea spre Chancery Lane. Rândul de oameni se clatină precum piesele de domino, iar el se vede nevoit să înainteze cu pași mici, în timp ce femeia brunetă înjură din nou. Își simte mobilul vibrând în buzunarul de la pantaloni și se chinuie să ajungă la el fără să scape pe jos teancul de acte atât de importante. Când, în sfârșit, reușește să-și ducă telefonul la ureche, apelul încetează. Pe ecranul mobilului vede afișat Marie, numele surorii sale. Staffe știe că va avea necazuri, la fel cum știe și că trebuia să se concentreze asupra a ceea ce are de făcut. Tot pe ecranul telefonului observă că e ora 13:56. Introduce cartela în aparatul de compostat și iese din stația de metrou, cu pas sigur. Amestecul de mirosuri de la canalizare, de la trupurile oamenilor și de la cerneala de tipar a ziarelor se risipește rapid. Murmurul discuțiilor și al înjurăturilor și zgomotul bagajelor pe rotile scad în intensitate în timp ce el merge pe trotuar. Lumina puternică a zilei îl orbește pentru o secundă, iar când clipește pentru a-și limpezi privirea, forma arcuită a intrării în stația de metrou îi apare în nuanțe de purpuriu și galben întipărită în spatele pleoapelor. Staffe pornește să traverseze strada, unde traficul e blocat, spre celălalt trotuar care nu este la fel de aglomerat. Simte pe chip o briză ușoară, ca o șoaptă, și își îndreaptă privirea spre tribunalele aliniate pe stradă și spre Tamisa, aflată în spatele acestora. Șirul de mașini începe să se deplaseze și un claxon sună foarte aproape, chiar în timp ce el ajunge pe celălalt trotuar, iar clopotul de la St. Bride bate ora două. Știe că, dacă ar începe să alerge, ar transpira toată după-amiaza. • Staffe își șterge una dintre palme pe costumul său gri-închis, în dreptul coapsei, și privește direct în ochii judecătorului Burns. Burns răsfoiește actele, îngustându-și ochii, de parcă s-ar fi gândit foarte atent la sentința pe care trebuie să o dea, însă lui Staffe îi este clar că decizia era deja luată. Aerul din sala de judecată este închis, iar căldura sufocantă a verii este blocată înăuntru, camera fiind aerisită doar prin cele câteva ferestre mici și dreptunghiulare, cu gratii, aflate la câțiva centimetri sub tavanul înalt. Jurații și reprezentanții presei își țin respirația, în așteptarea verdictului. Inculpatul, Jadus Golding, de nouăsprezece ani, este capul bandei Dalston e.Gang. Acesta rânjește, sprijinindu-se de grilajul din fața locului său, cu o atitudine tipică de proxenet aflat la treabă. Ieri, trei membri ai bandei Dalston e. Gang au fost dați afară din sala de judecată, în timp ce Sohan Kelly își depunea mărturia. Aceștia au început să strige: „Nenorocitule, ești mort”, arătându-i degetul și îndreptând spre el niște pistoale imaginare. „Târfă turnătoare, ciripitorul dracului, care-i pupi în cur pe albi”. Kelly a privit prin cameră spre Staffe, clătinând din cap, iar membrii bandei și-au îndreptat atenția spre Staffe, cu chipuri zâmbitoare – de parcă nicio lege nu i-ar fi putut atinge. Staffe inspiră adânc și atinge declarația dată de Sohan Kelly, aflată în buzunarul său. Simte cum transpirația i se prelinge prin spatele urechilor, ajungând în gulerul cămășii. Înghite în sec, având senzația că primul nasture al cămășii îl sugrumă. Judecătorul Burns evită privirea inculpatului și pe cele ale membrilor familiei acestuia, și, uitându-se în jos, spuse: — Jadus Golding, te condamn la șapte ani. Membrii familiei inculpatului se ridică în picioare, urlând de furie. Tatăl lui Golding scuipă înspre judecător și apoi, din nou, înspre Staffe, nimerindu-l pe acesta în umăr. Astăzi, Sohan Kelly se află acasă la el, pregătindu-se pentru zborul care avea să-l ducă într-un loc în care să nu fie găsit de membrii bandei. Staffe îi spusese că era mai bine să nu vină la tribunal, că era mai bine să se dea la fund, poate chiar să plece în Mumbai și să stea la niște prieteni ai mamei sale. Sohan îi răspunsese că nu putea obține viza pentru Mumbai, dar șeful lui Staffe, Pennington, îi asigurase că va rezolva el chestiunea. — Wagstaffe, nenorocitule, am să te omor, strigă Jadus Golding. — Nu va fi nevoie, strigă și tatăl său. Staffe se uită spre ei. El este un om al legii. De ce să se teamă de astfel de indivizi? Se roagă ca până acum Sohan Kelly să fi plecat deja, cu tot cu adevărul său îndoielnic. Când după-amiaza se apropie de sfârșit, Staffe se ridică din scaunul său uzat din piele, trecându-și o mână prin părul răvășit. Ar trebui să se tundă, dar în vremurile astea este mai bine să nu arăți ca un copoi. Se apleacă spre ventilator și, lăsând aerul să-i răcorească fața, înalță, către oricine veghează acolo sus, o rugă de mulțumire pentru încă o mică victorie a binelui: și anume, o pedeapsă de șapte ani pentru un gangster mărunt care a crezut că, amenințându-l cu pistolul pe directorul unui oficiu poștal, își putea face viața mai bună. Acum, directorul era un om distrus, nevoit să-și povestească, oricui îl asculta, coșmarurile. Staffe aranjează, într-un teanc, declarațiile martorilor, rapoartele medico-legale și cazierele. Scoate din buzunarul hainei declarația lui Sohan Kelly, împăturită de mai multe ori. De nenumărate ori se gândise să o rupă, dar o strecoară în teancul cu celelalte acte și, ridicându-le pe toate, le trântește pe fișetul din birou. Își șterge de șolduri palmele murdare și, privind la teancul de acte, le împrăștie, din nou, luând declarația lui Sohan Kelly și punând-o la loc în buzunarul hainei sale. Apăsând butonul interfonului, spune: — Pulford, ai un minut? — Vin imediat, domnule, se aude răspunsul slab. Staffe deschide sertarul biroului și scoate de acolo un bilet de avion. De mult ar fi trebuit să facă asta, dar, în sfârșit, a venit vremea să-l întâlnească pe Muñoz. A doua zi, de dimineață, se va afla la bordul avionului 729, cu destinația Bilbao. Au trecut mai bine de trei ani de la ultimul său concediu, în adevăratul sens al cuvântului, și cam tot atâta de la despărțirea sa de Sylvie. Atunci, ar fi trebuit să plece în Corsica, pentru două săptămâni, dar Staffe anulase plecarea, lucru pe care îl mai făcuse și înainte. Însă aceea fusese ultima oară. Se aude un ciocănit în ușă și Staffe strigă: — Intră. Apoi, închizând ochii, își imaginează briza mării adiind peste o promenadă din Țara Bascilor; o săptămână în care să nu fie deranjat de niciun telefon. — Deci, mâine plecați, domnule, nu? întreabă Pulford. Staffe deschide ochii și îl privește pe sergent închizând ușa în urma lui. Costumul lui Pulford e impecabil, iar părul tuns și îngrijit, lucind de gel. Când intră într-o cameră, răspândește în jurul său un miros proaspăt. Nu are niciun pic de grăsime pe trup, chipul lui arată tânăr și are o roșeață sănătoasă în obraji. Dintre ei doi, Pulford aduce mai mult cu un detectiv decât inspectorul Staffe. „Va veni și vremea lui” gândește Staffe. — Mi-e teamă că va rămâne ceva curățenie de făcut după plecarea mea, Pulford. — Păi, pentru asta mă aflu aici, domnule. Este vorba despre cazul Golding? Șapte ani, deci? Ăsta da rezultat. Staffe se gândește la amenințările lui Golding și ale tatălui acestuia. Se simte puțin stânjenit de faptul că era fericit să plece în străinătate, la mare. — Va fi eliberat în trei ani și jumătate, iar banda lui se va ocupa cu aceleași infracțiuni și cât timp Golding va fi în închisoare. Îi vor pune deoparte partea lui, pentru când va ieși. Viața merge mai departe. — Dumneavoastră ați fost cel care mi-ați spus că este bine să te bucuri de succese atunci când ai parte de ele. — Da, dar cel care dă sfaturi nu trebuie neapărat să le și urmeze, sergent, spuse Staffe, izbucnind în râs. — Și acesta este tot un sfat? răspunse Pulford, încercând să-și păstreze o figură serioasă. Începură să râdă amândoi, iar Staffe se lasă pe spate în scaunul său, legănându-se puțin. Arătând spre teancul de acte, spune: — Haide să zicem că te las pe tine să te delectezi cu acest succes. Te poți gândi la asta în timp ce scrii rapoartele. Apoi, Staffe își pune biletul de avion în celălalt buzunar al hainei. — Ați făcut o treabă foarte bună când ați reușit să obțineți declarația de la tipul acela, Kelly. L-ați făcut să depună mărturie. — Avocatul acela deștept al lui Golding ar putea să facă apel, așa că redactează un inventar și îndosariază totul așa cum trebuie. A, și lasă ușa deschisă când ieși. Îl urmărește pe Pulford luptându-se să iasă din cameră cu teancul de acte și se simte ca și cum o parte din el ar pleca și ea cu acesta. Căldura este înăbușitoare, iar ventilatorul nu reușește decât să împingă aerul cald dintr-o parte în alta a biroului lui Staffe. Nici în oraș nu pare să existe vreun loc unde să te ascunzi de soarele arzător și de aburii care plutesc în aer. Căldura se ridică din stațiile de metrou sau coboară din cerul fără nori. În cadrul ușii apare o siluetă. Josie Chancellor arată răvășită. Fusta îi este șifonată în jurul coapselor, iar primii trei nasturi ai cămășii sunt descheiați. — Am auzit că vă luați concediu, domnule. — Nu-mi dau seama de ce toată lumea este atât de interesată de chestia asta. Este vorba doar de o săptămână. — Felicitări pentru cazul Golding. — A fost un efort de echipă. Toată echipa ar trebui să primească felicitări, Chancellor. Josie închide ușa și intră în cameră. Se așază pe marginea biroului, își încrucișează gleznele și spune: — Dar dumneavoastră îl urmăreați cu mult înainte ca eu să fiu repartizată la această secție. Am auzit de amenințările de azi, de la tribunal. — Nu e ceva important. Staffe își simte inima bătând mai tare. Mai fusese amenințat și înainte și nu reușea să-și dea seama de ce de data aceasta amenințările îl deranjau atât de mult. Poate că îmbătrânea și nu mai făcea față acestui joc. — În cele din urmă, cu ce l-ați prins? — Tentativă de omor cu premeditare. — Datorită lui Sohan Kelly. Dar arătați de parcă v-ar prinde bine un pahar de tărie. — Mi-ar plăcea să beau ceva. — Dar nu vreți, nu? — Am putea merge să mâncăm ceva, spuse Staffe, în schimb. — Trebuie să mă schimb mai întâi. — Mie mi se pare că arăți în regulă. — Dar dumneavoastră nu trebuie să vă faceți bagajul? — Îmi iau puține lucruri cu mine. Staffe se ridică, își luă haina de pe spătarul scaunului și și-o azvârli pe un umăr. — Ar trebui să purtați costume mult mai des, domnule Staffe. Arătați bine în ele. — Și tu…, spuse, privind spre ușa închisă și frecându-și cu degetele ceafa transpirată din cauza zilei lungi și caniculare. — Da? — Și tu arăți foarte bine. — Mă întreb de unde știți să spuneți exact ceea ce vrea o femeie să audă? — Nu știu, doar spun adevărul. Știi asta. Josie îi aruncă o privire atotștiutoare. — Acesta este lucrul cel mai bun și cel mai rău la dumneavoastră, domnule. ••• Karl Colquhoun pășește peste resturile și așchiile de lemn și calcă în picioare rumegușul. Dacă ar închide ochii, și-ar putea imagina că se plimbă prin patul de frunze dintr-o pădure. Tastează codul de acces pentru toaleta personalului și deschide ușa. Miroase așa cum te aștepți să miroasă toaleta bărbaților dintr-o hală folosită de constructori. Karl apasă, cu podul palmei, robinetul de apă rece. Așteaptă puțin, pentru ca apa să fie mai rece, și se stropește cu apă pe față și pe ceafă. De acolo aude zgomotul unui radio. Undeva, la malul mării, are loc un spectacol care îi amintește de ultima dată când el și Leanne s-au dus la Margate. Nu ar fi trebuit să se ducă. Asta era regula. Mai sunt încă douăzeci de minute până la pauza de prânz și i-ar plăcea foarte mult să-și bea ceaiul în spate, cu restul băieților, lăsând să-i răcorească briza care bate dinspre autostrada cu câte două benzi pe sens. Însă nu o va face. Trebuie să stea retras. Se află aici de peste un an de zile, dar acum secretul său s-a aflat. Karl se apleacă peste chiuvetă și privește în oglinda murdară. Când își mijește ochii, vede în oglindă o variantă mai tânără și mai inocentă a figurii lui. Închide ochii și se imaginează pe el și pe Leanne, stând într-un colț liniștit al plajei: cu valurile clipocind lângă mal și zgomotul pietricelelor rostogolindu-se, ude. Deasupra, pe cerul vast și senin, pescăruși zburând și țipând. Apoi deschide ochii și se privește, în oglindă, așa cum e în realitate. Se îndreaptă de spate. În seara aceea o va duce pe Leanne pe malul Tamisei în locul acela unde apele, retrăgându-se, lasă în urma lor un fel de plajă. Apoi își amintește că ei doi nu-și mai vorbeau și nici nu mai avuseseră o relație normală de când se întorseseră de la Margate. Ea îl iubea, era sigur de asta. Îi spunea că îl iubește în fiecare zi, dar, în ultimul timp, pur și simplu, nu era în apele ei. O bătaie puternică în ușă îl sperie și strigă: — Ies imediat. Apoi se aude, din nou, zgomotul făcut de un pumn puternic izbind ușa. — Nenorocitul de pedofil este înăuntru. Era vocea lui Denness. — Sunt sigur că se masturbează. Ross Denness era angajat de curând la Marvitz Builders Merchants. Venise cu o săptămână în urmă și adusese cu el povestea vieții lui Karl, pe care o cunoștea datorită faptului că era văr cu Leanne. Lui Denness îi luase mai puțin de o zi să le spună tuturor că el, Karl, era motivul pentru care Leanne fusese nevoită să-și lase copiii în grija celor de la asistența socială. Chipul lui Karl reflectat în oglindă este al unui om înspăimântat – arătând mai în vârstă decât în realitate. Acum că Denness i-a dat în vileag secretul, va trebui să plece din nou. Va da un anunț în ziarele din nord, pentru a-și găsi o slujbă. Acolo, în Golders Green și Muswell Hill, lumea nu-l cunoaște. Planul este să se apuce, din nou, de meseria pe care o cunoaște cel mai bine, și anume restaurarea și construirea de mobilă de birou. Se câștigă destul de bine din asta, atâta timp cât va putea să se descurce până când va avea destui clienți și până când primul teanc de facturi va fi achitat. Tot restul după-amiezii, Karl continuă să încarce rumegușul în saci și apoi pleacă fără să-și ia la revedere de la nimeni. Nimeni nu a putut dovedi niciodată faptul că el, Karl Colquhoun, ar fi avut un comportament nepotrivit față de copiii din prima sa căsătorie sau față de cei ai Leannei. Dar chiar și așa, s-a asigurat că nu vor mai exista probleme în viitor, făcând o vasectomie, iar Leanne, la vârsta de douăzeci și patru de ani, o operație de sterilizare. Karl ia autobuzul 73 spre casă, și, odată urcat în autobuz, se așază la etaj, în partea din spate-stânga, privind East London trecând pe lângă el pe ruta de întoarcere spre centru. Observă un tip, cu o slujbă de birou probabil, mirosind a alcool și purtând un costum făcut pe comandă, care stă în partea din față a autobuzului. Mirosul de alcool îi face greață. Ar trebui să se ridice și să se mute pe un alt loc, dar nu se poate mișca. Își simte mușchii amorțiți. Una câte una, cântărește persoanele aflate la etajul autobuzului. Începe să respire mai greu și se simte amețit. Se apleacă înainte, privind podeaua autobuzului, însă aburii dulci de alcool devin și mai puternici. Inspiră pe gură, începând să numere descrescător de la cinci sute și, imediat ce își poate simți din nou picioarele, își adună toată energia și se ridică. Privind fix podeaua, își croiește drum spre etajul inferior al autobuzului și coboară cu o stație înainte de destinația sa. Pe drumul de întoarcere spre blocul-turn Limekiln, se oprește la un magazin ca să cumpere lapte și deodorant. În timp ce stă la coadă, mirosul acela de alcool îl frapează din nou, dar, după ce plătește și se întoarce să vadă de unde venea, observă că, în afară de el, nu mai era nimeni în magazin. Karl își simte inima oprindu-se, apoi bătând mai tare, fără să își încetinească ritmul. Chiar și degetele îi tremură, iar în stomac are o senzație de gol. Pornește repede spre Limekiln, însoțit de lătratul câinilor și mergând cu capul plecat tot timpul cât urcă treptele, pătate cu urină, ale platformei din beton a clădirii. Oare de ce oamenii cresc astfel de animale ucigașe într-un bloc-turn, se întreabă el, ridicând de pe jos o seringă folosită și vârând-o în buzunar, astfel încât să nu dea peste ea vreun copil. Tot ce își dorea era să ajungă în apartamentul lui, să încuie ușa în urmă și să o aștepte pe Leanne să vină acasă. Nu vor ieși la plimbare în seara acesta. Tamisa mai poate aștepta. Își scoate cheia, iar ceasul sună făcându-l să tresară. E ora patru fix. Vâră cheia în broască, însă, înainte de a o răsuci, Karl se sperie de mirosul înțepător de alcool pe care-l simte dintr-odată. Peste el se proiectează o umbră, făcându-l să se înfioare de spaimă. Își simte mușchii slăbind și, din nou, nu se mai poate mișca. Umbra devine mai întunecată, mai rece, iar când se întoarce cu fața spre aceasta, vede o siluetă nedeslușită, mascată, doi ochi mari și pătrunzători și o gură cu buze roșii ca sângele. Karl închide ochii și își ridică brațele pentru a se apăra, însă e prea târziu. Mai aude un zgomot greu, ca și când ceva se crapă, și apoi simte cum o durere arzătoare îi explodează în cap, coborând spre ceafă. Picioarele îi cedează și cade, greu, pe podeaua din beton a turnului Limekiln, care îi zdrelește pielea. Cineva râde. Râsul unui bătăuș. Karl își dorește să se poată ghemui și să lase întunericul să-l cuprindă și totul să se sfârșească, însă se forțează să privească în sus. Atunci, văzând o mână pe cheia din ușă, încearcă să ajungă la seringa pe care o are în buzunar, însă durerea aceea groaznică îi săgetează brațul. Privește piciorul individului care îl lovise și, mușcându-și buzele, se forțează să își bage mâna în buzunar, după seringă. Simțind seringa, își încleștează degetele pe ea și își scoate mâna din buzunar. Trage în piept cât de mult aer poate și prinde piciorul atacatorului. Știe că poți omorî pe cineva înfigându-i aer în venă. Dar, exact când își ridică brațul pentru a înfige seringa în piciorul atacatorului, acesta se mișcă, iar Karl simte o lovitură surdă în vintre. Expiră cu zgomot și se lasă cuprins de întuneric. • Când își revine, Karl se trezește privind tavanul propriului său dormitor. Nu se poate mișca, iar în gură are un gust metalic. Nu-și poate mișca maxilarul și nici limba, iar în interiorul trupului parcă are carne vie. Simte gust de sânge. Cineva cu o mască albă, ochi negri și buze roșii ca sângele ține deasupra lui o sticlă de whisky. Pe măsură ce buzele acelea se apropie de el, Karl poate distinge forma unui zâmbet. Se chinuie să-și închidă gura, însă tot ce poate face, în timp ce whisky-ul îi este turnat pe gât, e să-și închidă strâns ochii, lăsând lichidul să-i ardă gâtul și stomacul. Cu fiecare înghițitură, scoate un suspin mut, înecat de alcool. Deodată, simte niște mâini aspre pe abdomen. Mâinile acestea îi trag în jos pantalonii și îi sfâșie cămașa. Persoana mascată îi arată sticla pe care o ține într-o mână. În cealaltă mână are un cuțit lung, subțire, ascuțit și strălucitor. Intestinele lui Karl cedează când simte oțelul rece pe piele și aude un glas rostind: — Asta este pentru ce le-ai făcut copiilor. Karl începe să se teamă că nu acesta este momentul în care va muri, că ultima lui suflare va fi una lungă, venită după mult chin. În timp ce o linie albă și fierbinte este trasată în jurul testiculelor sale, mai apucă să vadă un singur lucru – o strălucire argintie, crescând tot mai mult sub privirea sa. Încearcă să-și închidă ochii, dar niște degete îi forțează pleoapele unuia dintre ochi să rămână deschise în timp ce lama cuțitului se apropie tot mai mult, blocând lumina și atingându-l, în cele din urmă. Pe când așteaptă durerea, știe că inima sa nu mai bate, când ar fi trebuit să o facă. Nu realizezi că inima ți s-a oprit, până când acea bătaie obișnuită nu mai există. Sângele începe să i se scurgă din trup, iar el se roagă să înceteze. ••• Staffe o privește pe Josie și zâmbește. Se află în bucătăria casei din Kilburn, pe care el abia o terminase de renovat. — Văd că nu mănânci, spune ea, așezându-și tacâmurile unul lângă altul pe farfuria goală. — Prefer să gătesc în loc să mănânc. — Ești o persoană căreia îi place să le facă plăcerile altora, râde ea. Cine ar fi crezut? — Încearcă să-i spui asta și lui Jadus Golding. — Faptul că nu i-ai făcut pe plac lui Jadus al nostru nu înseamnă că ești un om rău. Staffe înfige furculița într-o scoică și o plimbă prin sosul alb de unt. Josie îl privește. — Ai mâini mari, spune ea. Cu degete mari. — Da, degetele mele sunt prea mari, iar eu sunt prea bătrân, răspunde el. — Mie îmi plac degetele tale, Staffe. — Mai vrei puțin vin? o întreabă el, luând sticla de pe masă și oferindu-se să-i mai toarne în pahar. — Cred că și așa am băut destul, spune ea, și se apleacă să-și ia din mijlocul mesei inelul cu cheile de la mașină, pe care îl învârtește în jurul degetului arătător, așa cum fac pistolarii cu revolverele lor. — Poți să mai stai, spune Staffe. Este încă devreme. — Nu cred că este o idee prea bună, și oricum… — Oricum ce? — Nimic, îți doresc un concediu plăcut, continuă ea, cu un zâmbet ușor și insinuant. Staffe aruncă la coșul de gunoi resturile de mâncare de pe farfurii, spală vasele, iar când aude ușa de la intrare închizându-se în urma fetei, se duce în camera de zi și o privește pe Josie coborând treptele casei și pornind pe aleea străjuită de fagi. Cumva, ea știe că el o privește, căci își flutură mâna în semn de la revedere, fără a se uita înapoi, în timp ce cu cealaltă mână își aranjează hainele. Apoi, iese din curtea casei, închizând poarta și strigând la copiii care jucau mingea pe stradă să se dea la o parte. ••• Tanya Ford nu mai are răbdare să iasă mai repede din casă. Și-a făcut treburile din casă imediat cum a ajuns și de atunci și-a tot schimbat ținutele. Înfățișarea pe care voia s-o obțină era o combinație: pe jumătate prințesă din povești, pe jumătate târfa de la colțul străzii. Imediat ce aude soneria, coboară în grabă scările și iese, luând-o de braț pe cea mai bună prietenă a sa și strigând către mama ei: — Să nu-ți faci griji, nu vin târziu și o să fiu atentă. — Te iubesc, Tan, vine răspunsul mamei, iar Tanya simte nevoia să-i răspundă că și ea o iubește. Însă, în loc de asta, își flutură mâna către casă și îi trimite mamei ei un sărut din vârful degetelor. Prietena ei chicotește. Când ajung la colțul străzii, Tanya își ridică fusta, îndoindu-i meticulos betelia o dată, de două ori, scurtând-o. Apoi se rujează și începe să scrie un mesaj pe telefonul mobil, lăsându-se purtată, ușor, de valul de iubire ce plutește în aer. • Guy Montefiore lasă întotdeauna un bacșiș de cinci la sută. Întotdeauna. Astfel, taxiul îl costă douăsprezece lire și optzeci și cinci de cenți, iar, în timp ce așteaptă să-i fie dat restul, cere și bonul. Șoferul taxiului, pufăind și oftând, îi spune că nu găsește niciun pix. Continuând să aștepte chitanța, Guy se gândește la fiica sa. Thomasina are paisprezece ani și parcă merge pe nouăsprezece, iar el își face griji cu privire la modul în care fata se înțelege cu mama ei și se teme ca nu cumva să se molipsească de obiceiuri proaste de la aceasta. Apoi face o grimasă, oftează și își îndepărtează acest gând din minte. Soneria telefonului mobil îl atenționează că are un mesaj, ceea ce-l face să se agite. — Lăsați bonul, nu contează, spune el în timp ce deschide portiera și coboară. Ar trebui să aveți mereu la dumneavoastră un pix. Este un instrument necesar meseriei pe care o practicați. Apoi trântește portiera, mai tare decât e necesar. Însă furia i se potolește când citește mesajul de la ea. Chiar începe să zâmbească în timp ce scrie un mesaj de răspuns. Se întreabă dacă vara aceea se va mai sfârși vreodată. El preferă zilele mai scurte de toamnă și de iarnă. În nopțile lungi e mai bine – atunci nu trebuie să aștepte două-trei ore după ce iese de la serviciu pentru ca întunericul să-l ascundă și să-l protejeze. Însă problema cu nopțile lungi constă în faptul că iubirile sale sunt deja în pat, dormind, nu umblând pe străzi. Iar acum nu se gândește la orice fel de iubire, dintre cele trecute. Trebuie să fie una perfectă, așa cum de cele mai multe ori nu există pentru majoritatea oamenilor. Guy îi cunoaște și numele, toate mișcările, știe care este starul ei pop favorit și cine sunt cei mai buni prieteni ai ei. Până acum trecuse atât de mult timp de când o urmărea, încât putea chiar și să ghicească cu ce va fi îmbrăcată. Pentru tineri, serile de luni sunt serile de mers în club, iar ea se îmbracă precum o prostituată pentru că așa se îmbracă și prietenele ei, nu pentru că ar fi dorit să atragă atenția vreunui băiat. Ea nu este genul ăsta de fată. Nu, Tanya pur și simplu dorește să aparțină unui grup sau să aparțină cuiva, și în curând dorința i se va împlini. În curând va fi iubită și va putea să iubească și ea la rândul ei. Pentru prima dată. Guy intră pe ușa din spate, cotește pe lângă pereți și merge târșâit printre mormanele de gunoi care așteaptă să fie strânse. O lumină slabă pătrunde prin ochiul de geam cu gratii aflat deasupra ușii din material ignifug, însă el cunoaște drumul și cu ochii închiși. Trece de bucătăria micuță și inspiră adânc în timp ce simte că se excită. Deschide ușa spre scările care duc la subsol și sunetul muzicii urcă spre el. Basul vibrează, trimițându-i vibrații de-a lungul picioarelor, pe măsură ce el coboară în întunericul scărilor lăsându-și mâinile să alunece de-a lungul cărămizilor aspre, nevăruite, pipăind după salopetele pe care știe că le va găsi acolo. Găsindu-le, ia o salopetă din cuierul unde e agățată, la baza scărilor, se dezbracă de hainele sale și își pune salopeta. Apoi își împăturește hainele cât de bine și de atent poate. La urma urmelor, acestea sunt făcute exact pe măsura lui și sunt destul de scumpe. Lui Guy îi pare rău că Tanya nu l-a văzut niciodată în momentele sale cele mai bune, dar simte un val de plăcere străbătându-l precum o undă de șoc, la gândul că în curând – chiar foarte, foarte curând – această situație se va schimba. Apoi, se îndreaptă spre razele de lumină care răzbat dinspre scenă, pe măsură ce înaintează, muzica devine tot mai puternică. Începe să distingă mai bine sunetele care-l înconjoară: o mulțime de adolescenți dansând, chicoteli, agitație, învălmășeală, vocea mai profundă a unui tânăr, care pare a fi liderul grupului, cerând următorul cântec în timp ce melodia care se cântă se apropie de final. Pentru un moment nu se mai aud decât glasurile din club. Guy se oprește cu un picior suspendat în aer și își ține respirația până când acordurile următoarei melodii ajung la el. Apoi se ghemuiește în locul său obișnuit, în partea stângă a scenei. Acolo spațiul dintre secțiunile ce compun scena este cel mai mare. Și tot acolo este locul în dreptul căruia stă și ea, de obicei. Ce bine că ea este o ființă atât de previzibilă, de atașată de obiceiurile ei. Guy își apasă obrazul de lemnul vopsit și, privind în sus chiar deasupra nivelului ringului de dans, o vede. Au trecut douăzeci și trei de ore de când a văzut-o ultima oară. Fata poartă fusta ei preferată și un top fără bretele, dintr-un material ca mătasea, care e nou. Guy ar fi trebuit să fie supărat pe ea, căci hainele ei lasă prea mult la vedere. Picioarele Tanyei sunt extrem de catifelate, bronzate, având o nuanță de cafea cu lapte. Abdomenul îi e puțin rotunjit, ca burtica unui cățel, iar șoldurile ei nu sunt încă destul de largi, ca ale unei femei, ci înguste. Fata face o piruetă, arătând cu un gest ironic către cineva pe care el nu-l poate vedea. Cineva o înghiontește, iar ea se întoarce să vadă cine, cu fusta învolburându-i-se în jurul picioarelor. Din locul său, Guy îi poate vedea arcuirea frumoasă a spatelui în dreptul taliei. Respirația i se întețește și simte cum nodul din stomac i se strânge mai tare. Cu picioarele slăbite, cade în genunchi și se lasă pe spate, rămânând astfel pentru un moment, lăsând muzica să-l invadeze. Simte mirosul lemnului din care sunt confecționate panourile scenei. Stând astfel în întuneric, și-o imaginează dansând în timp ce prietenele ei dispar încet, una câte una, până nu mai rămâne decât ea. ••• Lui Staffe îi ia exact cincisprezece minute să-și facă bagajul: două tricouri și două bluze cu mânecă lungă; două perechi de pantaloni scurți și o pereche de pantaloni Docker. Va călători îmbrăcat cu blugii și cu o jachetă mai veche de in. Își mai ia cu el și opt perechi de boxeri și opt de șosete, precum și „Istoria mișcării ETA” scrisă de Douglass. Și asta e tot. Își verifică telefonul și observă că are încă apelul nepreluat de la sora sa, Marie, așa că o sună, dar nu-i răspunde nimeni. Îi lasă un mesaj, spunându-i că pleacă în concediu și că speră că Harry este bine. După o scurtă pauză mai adaugă că speră că și ea este bine. Staffe a mai fost în Bilbao cu douăzeci de ani în urmă, pentru a identifica trupurile părinților săi în acea perioadă, sora lui era pe undeva în Orientul Îndepărtat, iar el a fost nevoit să facă față situației de unul singur. El se ocupase de aranjamentele necesare repatrierii trupurilor părinților săi. Atunci renunțase la cursurile universitare, pe care le urma, și, imediat ce primise partea lui din vânzarea casei părintești moștenite, cumpărase cu cash un apartament în South Ken. După un an, făcuse un împrumut ipotecar și mai cumpărase un apartament. Apoi primise despăgubirea pentru incidentul petrecut cu părinții săi. Este ciudat modul în care se poate măsura valoarea a doi oameni: se poate stabili un preț pentru lipsa părinților. În anii care au urmat, tânărul Staffe băuse prea mult, se împrietenise prea repede cu oricine, luase droguri ușoare, prea des și în cantități prea mari. Se trezea din ce în ce mai târziu, uneori dormind zile la rând. Fermeca orice femeie întâlnea, așa cum făcuse întotdeauna – un dar care-l părăsise doar în perioada foarte scurtă în care ținuse cu adevărat doliu – pe urmă, aventurile sale deveniseră parte integrantă a doliului său, așa cum îi spusese odată un psiholog. Treptat, după ce intrase în poliție, renunțase la toate viciile sale, unul câte unul. Cu trei ani în urmă, când a rămas fără Jessop, partenerul său, Staffe s-a reîntors în Țara Bascilor pentru a încerca să-l găsească pe omul care pusese bomba în restaurantul de pe malul mării. Tot atunci îl părăsise și Sylvie, iar el se simțea de parcă ar fi înotat într-un gol imens, închis în jurul său. Jurase că va aduna dovezile, una câte una. Va obține o condamnare și îi va dărui criminalului dreptate, nu răzbunare. În visele sale, își dorește ca omul care i-a ucis părinții să ceară iertare, iar el, în numele părinților săi, să i-o acorde. Dar în cele mai negre momente ale sale, nu vede cum ar putea face asta. Casa renovată miroase a văruială proaspătă, a tâmplărie lăcuită și a covoare noi. E prea mare pentru el, are prea mult spațiu. Staffe o sună pe Rosa, dar nu-i răspunse nimeni. Se decide să iasă din casă oricum și pornește spre etaj pentru a face ceea ce devenise un fel de ritual. Ajuns în baie, își scoate din geanta Adidas echipamentul de jogging și dă drumul la duș. Intră sub duș lăsând apa să-i curgă, cu putere, pe cap și pe umeri, rotește robinetul pentru ca apa să fie și mai fierbinte și începe să se săpunească. Mirosul de instalație încinsă devine tot mai puternic, iar aburii de la apa fierbinte, tot mai denși. În seara aceasta va alerga până în Kentish Town și prin Islington, până în centrul Londrei. Rosa locuiește pe Barbican și poate că ea va ști să-l sfătuiască în legătură cu gândurile pe care le are față de moartea părinților săi, își spuse el optimist. • Privind în sus spre apartamentul ei, lui Staffe îi este clar că Rosa nu este singură. Plămânii îi explodează și este leoarcă de transpirație, se simte fericit că se poate odihni un moment. Intră în piazza din fața clădirii și se sprijină de jardiniera înaltă a unui aranjament floral. Inspiră adânc, simțindu-și pieptul parcă arzând, și se șterge cu mâna în jurul gâtului, simțind cum se ia praful acumulat în timpul alergării. Pe măsură ce seara se lasă încet, el se gândește la cum începuse relația lui cu Rosa. Sylvie îl părăsise de câteva luni, iar partenerul său, Jessop, fusese transferat la poliția metropolitană. Staffe primise prin dispecerat o sesizare despre un incident – nu era chiar treaba lui, dar se afla în zona respectivă. Rosa se afla în apartamentul ei, cel spre care privea el acum. Un vecin sunase la poliție să raporteze incidentul, dar Rosa, care plângea, nu dorise să depună plângere. Staffe o îmbrățișase și îi spusese că nu era obligată să depună plângere și, în timp ce ea își ridicase capul pentru a-l săruta pe obraz în semn de mulțumire, el îi observase ochiul învinețit și cu pleoapa umflată. Nici până acum Staffe nu știa de ce, dar nu-i dăduse drumul din brațe, ținându-și mâinile pe șoldurile ei. Chiar și prin hainele cu care era îmbrăcată, el simțea trupul catifelat și moale al femeii. — Dă-mi voie să te scot în oraș. Să te ajut să uiți prin ce ai trecut. — Cred că tu nu știi cu ce mă ocup, îi răspunsese ea. — Ba cred că știu. Și nu cred că-mi pasă, îi spusese el. Astfel că ieșiseră în oraș, să ia cina, și apoi se duseseră în apartamentul său din Belsize Park. El îi spusese că semăna cu una dintre femeile pictate de Goya. Mai târziu trebuise să-i explice că se referea la picturile din tinerețe ale lui Goya, pe care i le și arătase într-un album și râseseră împreună. În acea primă noapte petrecută împreună ascultaseră Miles Davis și Bessie Smith, îi făcuse o ciocolată fierbinte și o ținuse în brațe, fără ca lucrurile să meargă mai departe. La un moment dat, când ea se dusese la toaletă, el îi căutase prin agendă și își notase numele bărbatului cu care se întâlnise ea în acea seară. Îi venea să se ducă și să-i dea o mamă de bătaie acestuia, dar nu o făcuse. — Este totul în regulă? Mi se pare că ești trist, îi spusese ea, când revenise în cameră. — Nu așa par eu întotdeauna? îi răspunsese el. — Mie nu mi se pare. Apoi îl trăsese spre ea și începuse să-l sărute. O vreme el o lăsase, apoi o îndepărtase de lângă el și îi spusese: — Iubesc pe cineva. — Și meriți să o faci, îi răspunsese ea. Trei zile mai târziu, Staffe aflase unde lucra clientul Rosei și îi verificase cazierul. Bărbatul lucra ca broker, iar Staffe bănuia că angajatorii acestuia nu știau cu ce se ocupase în trecut tânărul lor protejat. Așa că se dusese și le spusese. Se simțise prost pentru acest lucru doar până își amintise de vânătăile de pe chipul Rosei. Un bărbat de vârstă mijlocie iese pe holul din fața apartamentului Rosei. Pare că venise acolo direct de la serviciu, pentru o oră de distracție. Staffe urcă și el spre apartament, pe scări, trecând pe lângă bărbatul respectiv. Acesta miroase a parfum scump, are un zâmbet blând și verighetă pe deget. Bate la ușa Rosei, iar când aceasta îi deschide, Staffe vede chipul femeii luminându-se. Îl sărută, îl poftește să intre înăuntru și apoi stau de vorbă, nimic altceva – așa cum făceau întotdeauna – iar când el ajunge înapoi în casa renovată din Kilburn, trage draperiile noi pentru a opri razele încă strălucitoare ale soarelui în amurg, se întinde pe spate pe canapea și rămâne astfel ascultând strigătele copiilor care se jucau pe stradă. Închide ochii și spune în gând o mantră care-l liniștește și îl adoarme. • Doarme puțin și cu intermitențe, întorcându-se și zvârcolindu-se de pe o parte pe alta, cu somnul invadat de imagini ale lui Sohan Kelly și Jadus Golding – cu familia sa și cu banda lui Golding, cu rânjetele și amenințările lor pline de îngâmfare: „Te vom omorî, Kelly. Te vom omorî, Wagstaffe!” Se trezește în țârâitul telefonului și se freacă la ochi. Afară e încă lumină și, aplecându-se, se întinde după vechiul aparat de telefon Bakelite – un obiect ridicat de la scena unei crime, care nu fusese cerut ca probă niciodată. L-ar fi putut returna proprietarului său, însă acesta decedase în secția de terapie intensivă, nelăsând pe nimeni în urma sa. Ridică receptorul și răspunde repezit: — Da! — Domnule? aude vocea lui Pulford, adjunctul său, o voce care la telefon suna mai gravă decât era, ca a unui bărbat mai în vârstă. — E de rău, domnule. Foarte rău, spune el respirând precipitat. — Ce e rău? întreabă Staffe. — Eu nu am mai văzut niciodată așa ceva. Pulford e un proaspăt absolvent al Academiei de Poliție care e antipatizat de toți colegii săi. Cu toate că Staffe nu poate fi sigur că băiatul va rezista prea mult în meseria lor, el, unul, e capabil să reziste tentației de a displăcea pe cineva tocmai pentru că e inteligent. Îl întreabă: — Ce s-a întâmplat? — Nici nu știam ce să fac, dacă să vă sun sau nu. — Ei bine, acum că tot m-ai sunat, spune-mi despre ce este vorba. — Aș putea să-i raportez această chestiune lui Pennington. — Te mai întreb o dată: ce s-a întâmplat? — O crimă, domnule. Staffe și-l imaginează pe Pulford plimbându-se de colo-colo, cu chipul palid, pământiu. — De fapt, nu, aș putea spune mai degrabă că a avut loc o execuție. — Unde? — În blocul-turn Limekiln. — Fă-mi legătura cu Janine. — Dar se știe că dumneavoastră sunteți… — Lasă discuțiile și fă ceea ce ți-am spus! Staffe se închipuie ajungând la locul crimei, trecând prin mijlocul unei cete de puști între zece și paisprezece ani care s-au oprit pentru un moment din afacerile lor – plasarea drogurilor, în special metamfetamină și crack. Toți acești copii fac parte din drojdia societății. Câțiva dintre ei vor ajunge să facă destui bani din droguri încât să-și ia o mașină Subaru Impreza și să bea șampanie Cristal în timp ce un alt puști va munci în locul lor, plasând pliculețele cu droguri. Însă cei mai mulți vor sfârși prin a deveni dependenți de droguri, coborând tot mai jos în acest lanț trofic pentru a nu se mai ridica niciodată. Vor aluneca pe această pantă la fel de ușor și de încet precum o apăsare a degetului pe trăgaciul unei arme care îți este pusă în mâini de un om care zâmbește. În timp ce așteaptă să i se facă legătura telefonică, se ridică în picioare și, uitând că este desculț, lovește patul cu piciorul. — La naiba! În receptor se aude glasul lui Janine: — Da? — Janine? Tu te ocupi de cazul Limekiln? I se pare că o aude înghițind în sec înainte de a-i răspunde. — Mă aflu aici de aproximativ o oră. Dar se presupune că dumneavoastră sunteți în concediu. În vocea femeii se distinge un ușor tremur. — Ajung și eu acolo într-un sfert de oră. Staffe închide telefonul, se spală rapid pe față și sub braț, apoi își azvârle pe el o cămașă. Își ia bagajul și tresare ușor când vede lumina apusului de soare invadând camera prin ochiul de geam cu vitraliu al ușii de la intrare. Casa e în stilul victorian, iar ușa i se potrivește perfect. Staffe cumpărase acea ușă cu ani în urmă de la un târg de antichități restaurate, din Southgate. Când o cumpărase, el și Sylvie formau încă un cuplu. Își simte inima grea, dar își spune cu voce tare „Nu, nu te mai gândi la asta”. Totuși, nu poate înăbuși toată tristețea se care o simte. Își dorește să fi fost un bărbat mai bun. Ridică din umeri, deși e doar el în cameră, dar trăiește singur de prea mult timp încât să nu se aprecieze pe sine ca interlocutor. Închide ușa grea în urma sa și își dorește ca puștii vecinilor să nu fi fost tot în stradă, jucându-se mingea, și la acea oră. Se gândește să le spună să fie atenți, să se ferească, dar nu rostește niciun cuvânt. Uneori nu te simți în stare să suporți nici măcar ocările unor copii. Se duce în spatele casei pe aleea îngustă și introduce cheia mare și lată în lacătul rezistent care avea ca rol îndepărtarea „spiritelor rele” de lângă ușile garajului. Se dă doi pași înapoi, deschide ușile și se uită la cele două mașini. Decide că asta e o noapte potrivită pentru rabla sa. Aproape întotdeauna apar nopți potrivite pentru rablă. În vechiul Peugeot există un pachet de țigări rămas acolo de mult, și, în timp ce întoarce cheia în contact, Staffe simte o nevoie arzătoare de a trage un fum lung și lent dintr-un Rothmans. Motorul diesel tușește precum un fumător. Radioul pornește, iar bărbatul îl dă mai tare. Stravinsky, se gândește el, iar viorile parcă scârțâie acoperind sunetul stins al alămurilor. I se pare că piesa pe care o ascultă e Pasărea de Foc. Îi place și Stravinsky, însă își dorește să fi fost Grieg. Niște acorduri mai line pentru o noapte ca aceea. Se imaginează stând singur pe coasta bască, privind Atlanticul învolburându-se. • Janine se află în fața apartamentului victimei atunci când Staffe sosește la clădirea Limekiln. Victima e Karl Colquhoun: treizeci și șase de ani și cu două eliberări condiționate. În acea zonă, acest aspect îl făcea să pară un înger. În timp ce Staffe se apropie de Janine, pășind pe platforma de acces din beton, i se pare că femeia absorbise lumina apusului, așa cum stătea sprijinită de balustrada ruginită, privind spre curtea pătrată a clădirii Limekiln. Banda de delimitare a locului crimei e deja întinsă, semănând mai mult cu o cortină ce se ridică pentru a dezvălui o nouă dramă, și nu cu un cordon care să țină oamenii la distanță. De altfel, oamenii se și strânseseră de cealaltă parte a cordonului, adunați în grupuri. E ca la circ, iar Staffe se gândește ce glumă proastă este că trebuia să se întâmple așa ceva pentru ca întreaga comunitate să se adune laolaltă. Staffe se apleacă peste cordon și strigă la polițiștii în uniformă, spunându-le să împrăștie mulțimea ale cărei rânduri se îngroșau. Ofițerii încuviințează și pornesc către grupurile de oameni, în timp ce Staffe se pregătește pentru reacția acestora, așteptându-se întrucâtva la o izbucnire. Dar nu se întâmplă nimic. Una sau două dintre femeile din mulțime ies în față, dezlipindu-se de grupurile lor, și înaintează către ofițeri. Încep să discute cu aceștia, gesticulând și arătând în sus către etajul al cincilea, nemulțumite. — Ce dracului se întâmplă aici, Janine? Ea face un gest din cap arătând spre ușă, fără să spună nimic. Doi polițiști în uniformă păzesc intrarea. Chipurile lor sunt palide, deși sunt niște oameni care au văzut cam tot ce putea fi mai groaznic în Londra. — Am să arunc și eu o privire. Apoi îmi poți spune la ce concluzii ai ajuns, bine? spune Staffe, punând o mână pe umărul femeii. Rămânând cu mâna pe umărul ei, se apropie mai mult și îi șoptește: Nu te grăbi. Stai aici cât timp ai nevoie. — Mulțumesc, Staffe. O să-mi revin imediat. Apoi el o mângâie ușor pe spate, lăsându-și mâna să-i lunece spre talia femeii. Zâmbește, iar privirea i se îmblânzește. Amândoi își amintesc de legătura lor trecătoare, care ar fi trebuit să dureze mai mult. Lui Staffe îi vin în minte privirea ei sălbatică și adâncă și cuvintele ciudate pe care le rostea gura ei mică. — Staffe. — Da. — Nimic, continuă ea și, privind în jur pentru a fi sigură că nu-i vedea nimeni, îi ia mâna, strângând-o ușor. Nimic. Staffe inspiră adânc și intră în apartament. — Unde e Pulford? — S-a întors la secție. L-a zguduit rău ce a văzut aici, bietul de el, răspunde ea fără ironie. — Dar nu e prima crimă la care lucrează. — O să vezi despre ce e vorba când intri în cameră. Peste tot în apartament se observă semnele care lasă să se înțeleagă că poliția și-a făcut treaba. Probele sunt strânse și stau înșirate, în pungile speciale, pe masa ovală din sufragerie. Însă nu mai e nimeni în apartament. Niciunul dintre polițiști nu a stat înăuntru mai mult decât era necesar. În cameră e un raft din același set cu masa din sufragerie. Pe rafturile din placaj lăcuit se află fotografiile de școală a doi copii. Copiii nu zâmbesc, deși majoritatea fotografilor de la școli pot scoate un zâmbet chiar și de la cel mai timid sau mai nefericit copil. În acel moment Staffe simte și el atmosfera care plutește în casă, simte un fior rece pe șira spinării și părul zbârlindu-i-se pe ceafă. Aceasta nu e o casă fericită, nici pe departe. Pereții holului care duce spre dormitoare sunt acoperiți cu un tapet cu flori mari și închise la culoare și, în timp ce Staffe deschide prima ușă, îl frapează mirosul. Un miros persistent, dens și dulceag care parcă îi rămâne lipit de nări. Inspiră adânc și privește picioarele care atârnă peste marginea patului, încă încălțate cu o pereche de adidași; în scobitura dintre călcâiul și talpa uneia dintre încălțări e lipită o gumă de mestecat. Pantalonii lui Karl Colquhoun sunt adunați în jurul gleznelor acestuia și o crustă maronie s-a format pe picioare, întinzându-se până pe patul răvășit. Sângele încă roșu s-a prelins pe coapsele lui Karl dintr-o rană în vintre. Apoi Staffe vede tot cadavrul. Instinctiv, își acoperă gura și nasul cu mâna. Simte nevoia să icnească, dar o aude pe Janine intrând în cameră. — Globul ocular uman este rotund, spune ea. Testiculele măsoară 2,5 centimetri cu 5 centimetri, dar sunt ovale. De aceea ies în afară, continuă Janine. În mod cert cine a făcut asta a trebuit să secționeze nervul optic, care are o grosime de jumătate de centimetru. Pentru asta este necesară utilizarea unui cuțit sau a unei foarfeci. La fel și în cazul canalului deferent al spermei. — Ce-mi poți spune despre testiculele lui? Ea face un gest din cap. — Pentru a le secționa este nevoie de destul de multă forță și un cuțit bun. — Și de cineva care să știe ce face? spune Staffe, prefăcându-se că examinează cadavrul, dar privind în gol, de fapt. — Da, sau de cineva care învață repede pe măsură ce acționează. Și cu siguranță trebuie să fie cineva cu un stomac rezistent. — Crezi că ar putea fi vorba de două persoane – încă una care să fi ținut victima imobilizată? — Trebuie să așteptăm rezultatul autopsiei, dar eu cred că victima a fost paralizată. Lângă pat este o sticlă goală de whisky, răspunde Janine cu o voce obosită. Iar maxilarul este umflat, aș spune că a fost fracturat. Staffe se forțează să privească trupul victimei; trebuie să vadă cadavrul așa cum este, la locul crimei. Se concentrează asupra chipului bărbatului, simțind că este pe punctul de a voma, însă înghite în sec și îi aruncă o privire. Dintr-odată se simte ca și cum ar fi legat cumva de această situație groaznică. Recunoaște victima, o știe. Este sigur că o știe. Ia o pereche de mănuși și le trage pe mâini, intră în camera de zi și, scotocind prin sertarele bufetului, găsește în cele din urmă o fotografie cu Karl Colquhoun. Deci avea dreptate. Acest bărbat fusese și în casa lui. Cu mai bine de jumătate de an în urmă îl primise pe acesta în apartamentul său din Queens Terrace, South Ken. Chiar îi dăduse și o ceașcă de ceai în timp ce Karl îi restaura intarsiile de pe un birou Cobb. Karl Colquhoun făcuse o treabă foarte bună. Fusese meticulos și foarte atent. Un adevărat profesionist. Te făcea să crezi că are ceva de oferit societății civilizate. Staffe se întoarce în dormitor și se uită la Karl Colquhoun. Bărbatul căruia i se întâmplase așa ceva, modul în care operaseră criminalii… nu e o victimă obișnuită. Poate că nici nu e o victimă, cel puțin nu în opinia unora. Se întoarce cu spatele și iese din apartament, dând din cap către ofițerul din ușă, care îl întreabă: — Domnule, să încui apartamentul? Staffe încuviințează din nou din cap, cu gândul la clima caldă care-l aștepta și la atacul de natură politică și mult mai vechi în care părinții săi își pierduseră viețile – o crimă cu un motiv. Se întrebă dacă existența unui motiv făcea ca acea crimă să fie mai gravă sau mai puțin gravă decât uciderea brutală a lui Karl Colquhoun, care probabil că nu era un nevinovat. Oricum, el îi va căuta pe criminali. În definitiv, cu asta se ocupă el, asta este meseria lui. Coborând scările, aude cum sunetul pașilor săi își găsesc ecoul în sunetele altor pași care urcă spre el. Trecând pe lângă cei care urcau, aceștia se uită în jos, iar la etajul al doilea simte mirosul de vopsea proaspătă din spray. Chiar și cu poliția acolo, în clădire, indivizii nu se pot stăpâni să nu scrie pe pereți. Mirosul de vopsea îi rămâne în nări, iar Staffe coboară ultimele etaje sărind două trepte deodată și iese în fugă, în curte, inspirând cu aviditate aerul curat. — Da’ știu că cineva se grăbește. Pennington stă sprijinit cu spatele de vechiul Peugeot. Se dezlipește de mașina ruginită, se scutură de praf și își aranjează nodul de la cravată. Semănă mai mult cu un contabil decât cu un inspector-șef. E un bărbat subțire și musculos, cu părul brunet și lucios dat din belșug cu gel „Just For Men”. Ca de obicei, poartă un costum cu două rânduri de nasturi. Spune: — Nu mă așteptam să te văd aici, Staffe. — Mâine dimineață plec, domnule. Mâine, la prima oră. — Și nu ai putut rezista tentației de a arunca o privire, nu-i așa? îl întreabă Pennington, uitându-se cu o privire studiată la ceasul său marca Seamster. Ne putem descurca și în lipsa ta, să știi, continuă fixându-l pe Staffe și zâmbind neconvingător. — Tocmai mi-am dat seama: ce veți face acum când și Rimmer este într-un lung concediu medical? Privind dincolo de Staffe, către blocul-turn Limekiln și ignorând întrebarea, Pennington spune, vorbind de parcă s-ar fi așteptat să-l înregistreze cineva: — Concediu medical pentru stres. Ha! Nu crezi că, dacă acest cuvânt nu ar fi existat, atunci nici „boala” asta nu ar fi apărut? Sunt stresat, continuă mimând văicăreala și privindu-l pe Staffe cu ochii mijiți. Ei bine, toți suntem stresați, asta dacă nu cumva reușim să nu dăm doi bani pe nimic. Stresul ne face să mergem mai departe. Este bun pentru noi! — Poate că pentru unii este mai bun decât pentru alții, domnule. — Totuși, tu nu te îmbolnăvești de stres niciodată, nu-i așa, Staffe? Nu există niciun risc să se întâmple așa ceva! Pleci în vacanță. Cât a trecut de la ultimul tău concediu? Doi ani? Mai mult? Dând din cap, Staffe întreabă: — Nu vreți să rămân și eu, domnule? — M-am gândit că din cauza episodului Golding vei înțelege avantajul de a nu te expune prea mult. Este mai plăcut să stai întins la soare. — Și ce se mai aude cu Sohan Kelly? Va sta și el întins la soare? Am auzit că e pe cale de a fi trimis, ca prin farmec, în India, dar sunt ceva probleme cu viza lui. — Problema lui Kelly a fost rezolvată. Nu mai trebuie să-ți faci tu griji. — Dar îmi fac griji, domnule. El ne-a adus condamnarea pe care o doream pentru Golding. Spunând acestea, Staffe pipăie declarația lui Kelly, care se află în siguranță în buzunarul său. Îl întreabă pe Pennington cu ce îl avea la mână pe Sohan, cum l-a convins să-și schimbe declarația. Și ce a primit în schimb? Pennington îi aruncă lui Staffe o privire ucigătoare. Se mai apropie cu un pas de el și, coborându-și vocea, îi spune: — Știi că nenorocitul acela de Golding și toți ticăloșii din banda lui și-o căutau cu lumânarea. Și mai știi că amărâtul ăla de director de poștă a rămas o epavă nenorocită pentru tot restul zilelor lui. Kelly a fost martorul tău, Staffe. Martorul tău. Nu-ți face griji, o să-l ajut să plece departe de aici. Ale dracului vize! Staffe nu poate spune nimic; nu-i poate reaminti lui Pennington că fusese ideea lui citarea ca martor a lui Sohan Kelly. Doar îl privește pe Pennington în ochi și răspunde: — Niciodată nu am fost de părere că scopul scuză mijloacele, domnule. — Ce dracu’, Staffe – spune Pennington printre dinți – nu voi purta cu tine încă o discuție pe chestiuni de etică. Îți spun doar că ceea ce s-a făcut este bun făcut. Și, pentru numele lui Dumnezeu, s-a făcut dreptate. — Dar nu dreptate în felul în care o înțeleg eu, domnule. — În lumea lui Jadus Golding nu e loc pentru filozofi. Ține minte că Golding a comis fapta! Și, Wagstaffe, treaba asta se termină cu tine, spune Pennington agitând un deget spre Staffe, aproape împungându-l în piept. — De parcă nu aș ști lucrul acesta, domnule. De parcă nu aș ști. Pennington începe să se joace cu manșetele cămășii, încercând să se calmeze. — Tu pleci în concediu, Staffe. Lasă-ne pe noi să ne ocupăm de cazul acesta. Arătând cu capul spre blocul Limekiln, continuă: — Este un caz ca și rezolvat, după cum arată. Soția victimei este dată dispărută. Pun pariu că ea a înfăptuit crima. Caz deschis. Caz închis. — Și dacă nu e așa? — Atunci vom aduna dovezile. La fel cum facem întotdeauna. — Dar aveți prea puțini oameni. — Există oricând varianta de a apela la poliția metropolitană, în cazul în care nu facem față. — La poliția metropolitană! Pennington se întoarce într-o parte și se dă un pas înapoi: — Pleacă în concediu, Staffe. Crede-mă, putem supraviețui și fără tine. Staffe dispare în noapte. În timp ce merge spre mașina sa, Jaguarul lui Pennington țâșnește pe lângă el, cu stopurile dispărând rapid din raza sa vizuală. Imediat ce rămâne singur cu blocul Limekiln profilându-se precum un monstru pe cerul nopții, aude o bubuitură puternică. Cioburi de sticlă se împrăștie pe stradă, căzând din felinarul de deasupra. Strada se cufundă în întuneric, într-un întuneric total. Staffe se oprește din mers, temându-se de ce putea fi mai rău. Își încleștează pumnii, așteptând. Dar ce așteaptă? Privește în spatele său și în sus către blocul întunecat, apoi aude ceva. Se străduie să distingă ceva în întuneric și observă o siluetă mișcându-se pe lângă mașina sa. Știe că nu poate face niciun pas înapoi, așa că își continuă drumul pășind ușor. Dinspre turnul Limekiln se aud miorlăituri de pisici și câinii lătrând. De undeva din apropiere aude o respirație greoaie. Ajungând mai aproape de mașină, simte pe cineva în spatele său și, întorcându-se în loc, strigă: — Cine-i acolo? apoi își scoate din buzunar lanterna Maglite, îndreptând fasciculul de lumină spre bezna străzii. Nu vede pe nimeni. Verifică și în susul, și în josul străzii și nu vede nimic. Când întoarce lanterna spre mașină, observă litera J, proaspăt scrijelită pe portiera acesteia. „J”, își spune el. Nenorocitul de Jadus Golding. De pe partea cealaltă a străzii, două siluete cu șepci de baseball și glugi trase până peste cozoroc îl privesc din ușa unui magazin, însă poate fi oricine. O mașină trece în viteză prin apropiere. Dar, din nou, în mașină poate fi oricine, cu orice fel de treburi. În centrul Londrei sunt prea mulți oameni, prea multe mașini. Farurile mașinii luminează chipurile celor doi tineri cu șepci, iar Staffe observă că aceștia zâmbesc. ••• Îmbrăcat din nou cu costumul său, Guy Montefiore aproape că trece neobservat. În această parte din Fulham, cei care locuiesc în centrul orașului se pot amesteca ușor printre albii săraci care stau în periferie. Se plimbă puțin înainte și înapoi, evitând cele câteva străzi cu clădiri impozante. Face un mic ocol pentru a cumpăra niște apă tonică de la Oddbins și, pe când iese din nou în stradă, un bărbat cu o jachetă în stil aviator, aflat pe cealaltă parte a străzii, se întoarce rapid cu spatele. Guy aruncă o privire în jurul său și nu i se pare că ar fi urmărit, iar el se pricepe la asta. După ce ajunge pe strada unde locuiește Tanya, nu mai trebuie să aștepte mult. Aceasta sosește, se desparte de prietena ei pupându-se pe obraji și începe să urce treptele care duc spre casa ei; ușa se deschide înainte ca fata să apuce să bată. Este o fată iubită, gândește el. Nu l-a observat pe Guy urmărind-o. Niciodată nu îl observă. După zece minute, Guy scotocește în buzunarul pantalonilor după cheia cu care deschide ușa casei sale cu terasă, în stil târziu victorian, visul multor agenți imobiliari. Își aruncă pantofii din picioare și se duce în biroul care, cândva, fusese cameră de zi. Formează numărul de telefon al Thomasinei. În timp ce telefonul sună – și de obicei acesta sună, sună și tot sună până când fata răspunde –, își ține receptorul la ureche cu umărul și își pregătește un pahar cu G&T din care soarbe o înghițitură, izgonind pisica de pe fotoliu cu vârful piciorului. — Aș dori să vorbesc cu Thomasina, îi spune el bărbatului care răspunde la telefon. Probabil vreun nenorocit pe care mama fetei îl adusese acasă la ea. — Ești tatăl ei? Mi-au zis să-ți spun că nu poate veni la telefon. — Tu cine ești? întreabă Guy, cu inima bătând mai puternic. — Du-te dracului. Sunt prietenul ei. — Prietenul ei? Al cui? Doar nu al Thomasinei. Însă tipul îi închisese deja telefonul.

Eu, locotenentul Kojak de Abby Mann De câţiva ani buni, Kojak se mişcă dezinvolt printre personajele celebre ale literaturii poliţiste. Pătrunderea în această lume se datorează, în primul rând, serviciilor de bună calitate oferite de scriitorul american Abby Mann, pe parcursul mai multor microromane, cum este şi cel de faţă. Să nu uităm nici aportul actorului Telly Savalas, care l-a „încarnat” pe Kojak cu atâta dăruire, pe micul şi pe marele ecran, încât e la un pas (dacă între timp nu cumva l-a şi făcut) de a-şi pierde definitiv identitatea! Să dăm, însă, cezarului ce este al cezarului: Kojak a ajuns să fie îndrăgit de milioane de cititori şi telespectatori datorită felului în care contribuie, atât cât poate, la împlinirea eternului act de dreptate, la delimitarea şi limitarea răului debordat din tenebrele minţilor convulsionate de împătimiri criminale. Kojak nu e un superman. Ajunge, însă, la performanţe echivalente prin însuşiri circumscrise în sfera normalului. E un îndrăgostit de meseria lui, un profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Duce întotdeauna treaba la capăt, cu strădanie şi inteligenţă, cu bun simţ şi pricepere şi, de cele mai multe ori, cu riscul vieţii. Nu-l interesează avansările, gloria. Doar munca legată de profesia lui: pentru că îi place cu adevărat, e sensul vieţii lui. Dacă îl laşi fără ea, îi iei aproape totul, dacă nu cumva chiar totul. Cine nu doreşte să cunoască un asemenea personaj, să afle cât mai multe din isprăvile lui? Aşadar, legătura cu Manhattanul, cartierul cu rău renume al New-Yorkului, pentru a-l asculta „în direct” pe locotenentul Theo Kojak!   C. Manolache       1. EU, LOCOTENENTUL KOJAK… E un sentiment tare neplăcut să ajungi totdeauna prea târziu. Şi, de regulă, ori de câte ori sunt chemat la o crimă, este de fiecare dată cu adevărat prea târziu. Unui ins într-o asemenea stare nu-i mai poţi veni nicicum în ajutor. Pentru el, nu ştiu cât mai contează dacă voi reuşi sau nu să pun mâna pe asasin. Pentru noi, însă, pentru cei din poliţie, asta este o chestiune de viaţă şi de moarte. Acum, tocmai îl privesc pe băiatul ăsta mort. Presupun că nu are mai mult de optsprezece ani. Două gloanţe în cap, cu un pistol de 9 mm. Două. Asasinul a vrut să nu dea greş, Pentru unii oameni, sunt poate prea dur, fără prea mult sentiment, dar, în general, imaginea unui om mort îmi macină nervii. Mă obsedează o singură idee: eu, locotenentul Theo Kojak din poliţia newyorkeză, nu-mi voi afla liniştea atâta vreme cât nu-l voi dovedi pe asasin. Este aceasta o datorie faţă de propria-mi persoană şi faţă de acest băiat care zace fără viaţă în faţa mea, întins pe asfalt. 2. ÎL EXAMINEZ ŞI… Suntem în ziua de joi, 21 octombrie, orele 18.01. Poliţişti, curioşi, reporteri şi oameni din medicina judiciară. Se plimba cu toţii înfriguraţi de ici-colo. Cei de la laborator caută urme şi tremură şi ei de frig. Din când în când, îşi bagă mâinile în buzunarele halatelor. — Cine l-a găsit? îl întreb pe un sergent cu părul înspicat, aflat de serviciu împreună cu un alt coleg din cartierul de vest. — Băieţii ăştia, ’tenente, zice sergentul arătând spre doi băieţi de culoare. Paisprezece, poate cincisprezece ani. Cadavrul zăcea… — O clipa. Lasă-i pe ei să spună, îl întrerup, în timp ce mă îndrept spre cei doi. Nu mă pot vedea într-o oglindă, dar; sunt sigur că arăt ca un om din cale-afară de îndărătnic. Dar cum naiba aş putea arăta altfel, când sunt chemat la sfârşitul orelor de program să văd un băiat de optsprezece ani ciuruit? Cu o mutră ca a mea, nu i-aş putea întreba nimic pe martori. În niciun caz, pe cei doi băieţi de culoare, care nu văd în mine decât un curcan alb, un copoi alb gata să le scarmene pielea. — Noroc! îi salut ducând două degete la marginea pălăriei mele tiroleze. Sunt Kojak. Ochii lor mari, negri mă privesc fix. — Voi l-aţi găsit pe băiatul ăsta? îi întreb făcând eforturi ca să zâmbesc. Cei doi dau din cap. Deodată, îmi vine în minte acadeaua. Un poliţist cu acadeaua în gură nu poate arăta tot, atât de fioros ca unul cu trabucul în colţul gurii! Scot, deci trabucul şi strâng acadeaua între dinţi, dar asta nu face asupra principalilor mei martori niciun fel de impresie. — Mortul zăcea acolo… explică sergentul. Dar, voi, ce staţi ca nişte statui? Spuneţi cum a fost! strigă el către cei doi negri. Ochii lor sticliră. Dau amândoi din cap zicând: — Da, domnule… — Şi voi ce-aţi făcut?, întreb încercând să par cât mai răbdător. V-aţi uitat la el sau aţi anunţat poliţia? — Tocmai treceam pe aici, zice sergentul, şi pentru că i-am văzut aplecându-se şi uitându-se suspect în groapă, am coborât şi am dat peste cadavrul băiatului. — Aţi observat ceva deosebit? mă întorc iarăşi spre cei doi băieţandri, dar răspunsul lor – ridicară amândoi din umeri – nu-i de natură să mă ajute cu ceva. Stavros! strig deodată în lungul străzii. Stavros stă rezemat de una din maşinile noastre şi discută cu doctorul. Se uită la mine, apoi trece strada. — Creţule, avem doi martori guralivi. Mai mult ca sigur că acum ei se gândesc ce să ne spună. Dacă, însă, nu vor să deschidă gura, ia-i cu maşina şi du-i la secţie!! Pe drumul spre maşină, cei doi băieţi încep să-i povestească lui Stavros. Mă uit cu invidie la Stavros. Să aibe el un mod special de a dezlega limbile oamenilor?… Revin iarăşi lângă cadavrul băiatului şi îl bat pe umăr pe sergent. — Explicaţi-mi şi mie, îi zic cu aerul cel mai natural din lume, cum se face că băiatul a fost găsit în groapă, iar acum zace aici, pe trotuar? Privirea mea nu-i place. Îmi ies din pepeni ori de câte ori ceva se modifică la locul crimei, al acţiunii, şi asta se vede pe figura mea. — Păi… am crezut… ştiţi… Arăta ca şi când ar fi avut nevoie de ajutorul cuiva… de aceea l-am scos din groapă, să vedem ce şi cum… Ridic din umeri a nedumerire. În general nu-mi place să le reproşez nimic poliţiştilor. Mă uit din nou, gânditor, spre cadavrul băiatului. — Cămaşă cu mânecă scurtă şi blugi… Cam sumar îmbrăcat pentru vremea asta, nu credeţi?, îl întreb perseverent, privind cu ochii întredeschişi spre cerul întunecat. Peste Manhattan începe să se cearnă o ploaie măruntă. Nu-i chiar ploaie propriu zisă, dar e suficientă pentru ca orice urmă de bună dispoziţie să-ţi dispară. — Nicio altă piesă de îmbrăcăminte n-am găsit, locotenente, zice aprins sergentul. — Trebuie să examinăm foarte atent cadavrul, zic tare, făcând semn doctorului. Cineva ar fi putut să-i închidă băiatului pleoapele. Dintr-o dată, acadeaua nu mai are niciun gust. O arunc la canal şi mă aplec asupra cadavrului. Îl examinez şi, brusc, chipul lui îmi pare cunoscut. 3. CE PARERE AVEŢI DE TREABA ASTA? Stavros termină cu băieţii şi-i trimite acasă. După expresia feţei lui îmi dau seama că n-a reuşit să afle prea mare lucru de la ei. — Uită-te bine la el, Creţule, îl îndemn. Nu-l cunoşti? Stavros îngenunchează şi întoarce puţin capul băiatului. Fotografiile sunt făcute, băieţii de la laborator au examinat deja totul cu multă atenţie. — Nu l-am văzut niciodată,. Zice Stavros. Trebuie cumva să-l cunosc? — Nu ştiu, zic bălăbănindu-mă de pe un picior pe celălalt. Mi se pare că am mai văzut undeva figura asta, dar n-aş putea paria că lucrurile stau chiar aşa… — Cam sumar îmbrăcat, constată Stavros. S-ar putea să locuiască prin apropiere şi să fi ieşit doar pentru câteva clipe în stradă… — N-am găsit niciun fel de act asupra lui, de aceea nu avem idee cine ar putea fi. Cu o privire de rutină examinez braţele băiatului. Sunt curate. Aşadar, nu-i morfinoman. Zic, apoi. Pe nepusă masă: Dă-mi lupa, repede! Haide odată! Stavros dă fuga la maşina laboratorului şi revine cu o lupă. Mă aplec deasupra cadavrului şi examinez cu grijă ambele braţe. Îl chem apoi repede pe doctor. E galben la faţă, parcă ar avea hepatită, Şi se poartă întocmai. Am mai lucrat o dată sau de două ori cu el, dar nu l-am văzut niciodată zâmbind sau râzând. E-adevărat că nici meseria noastră nu ne oferă, totuşi, prea multe motive pentru a zâmbi. Vine lângă mine, apoi se apleacă peste cadavru. — Am venit, zice cu glas de parcă, era gata să adoarmă. — Priveşte, doctore, zic întinzându-i lupa şi arătându-i două puncte la încheietura braţului. Ce părere aveţi de treaba asta? Când tocmai credeam că a adormit de-a binelea, vine şi răspunsul lui: — Două împunsături… injecţii… Foarte vizibile, zice ridicând spre mine ochii lui obosiţi. Totul va fi clarificat la autopsie. Îmi stau pe limbă încă o grămadă de întrebări, dar doctorul s-a făcut deja nevăzut. În această situaţie, îl caut pe şeful grupului tehnic şi-i spun că tânărul a fost împuşcat pe şantier, într-o groapă unde a şi fost găsit de doi băieţi. Plec în clipa când îşi face apariţia maşina mortuară. Apăs puternic pe acceleraţie, pentru a nu fi de faţă când îl ridică pe tânărul necunoscut. 4. CRED CĂ DRACUL NU-I CHIAR ATÎT DE NEGRU… Ziua următoare, vinerea, nu începe mai bine decât se terminase joia. A plouat tot drumul de acasă până la secţie. Am văzut şi două accidente de circulaţie, de aceea, buna dispoziţie mi-a scăzut şi mai mult. Intrând pe poarta secţiei Manhattan Sud, nu mă uit nici în dreapta nici în stingă. Mormăi un „bună ziua” şi mă afund în spatele biroului meu. Aud deodată glasul lui Stavros: — Groaznic! Caraghios!! — Cred că dracul nu-i chiar atât de negru, zice Weaver. Saperstein, tu ce crezi? întreabă Bobby Crocker, — Despre ce este vorba? se trezi în mine curiozitatea. — Vreau să-mi cumpăr o pălărie nouă şi nu ştiu cum să fie. Mă informează Crocker. — Dar ai probleme! zic arătând spre vraful de hârtii de pe biroul lui. De părerea mea te poţi lipsi, eu am alte treburi decât să-mi bat capul cu fel de fel de pălării. Trântesc uşa în urma mea şi mă afund în marea de hârtii. În câteva minute, mi-e foarte clar că nici azi nu-mi ajunge timpul să le rezolv pe toate. Inventatorul hârtiilor ar trebui tradus în faţa tribunalului. — Kojak, strig în receptor, după ce am ridicat telefonul. — Doctorul Abramowich, aud în aparat o voce adormită. Sun în legătură cu Cadavrul acela din strada Marton. Am trimis ceva către dv., se află pe drum… — Mii de mulţumiri, dar… — …în legătură cu cele două înţepături, continuă doctorul fără să mă lase să mai scot o vorbă, mai mult ca sigur că una din ele este de la heroină. O cantitate mică, însă. Băiatul nu era morfinoman. Mi-am zis că poate doriţi să aflaţi cât mai repede… — Ceea ce nu-i deloc departe de adevăr, doctore, zic în receptor. Ce altceva aţi mai aflat în legătură cu cadavrul? Mai mult ca sigur că n-are chef să stea la taifas cu mine. — E trecut totul în procesul verbal, locotenente, mormăi el şi închise. N-am timp să mă enervez. În uşa biroului meu, îşi face apariţia Saperstein şi agită un plic galben. — E pentru dumneata, locotenente… Tocmai acum a venit, strigă el la mine, în timp ce puse plicul pe birou. Face apoi stânga-mprejur şi-i predă locul căpitanului McNeil. — Bună dimineaţa, Theo! Căpitanul arată odihnit şi e bărbierit proaspăt. Asta îmi aduce aminte că m-am sculat târziu şi că nu am lichidat miriştea din barbă. Ai avut neplăceri aseară? — Toate trec, Frank, îi răspund, în vreme ce mă uit la automatul pentru cafea. Am hotărât ca în dimineaţa asta să abandonez poşirca pe care noi o numim cafea. Un cadou la sfârşitul programului: în cartierul de vest a fost împuşcat un tânăr. Frank arată cu bărbia spre plicul galben şi se aşază pe scaun. — E rezultatul de la laborator? întrebă el plin de interes. Scot fără o vorbă din plicul galben câteva fotografii şi un proces verbal voluminos. Examinăm amândoi cu atenţie fotografiile. — Nu l-am văzut noi pe băiatul ăsta pe undeva? întrebă Frank gânditor. Cum se numeşte tânărul? — Încă nu a fost identificat, răspund. Răsfoiesc procesul verbal. Amprentele lui digitale nu figurează în cartotecile noastre. Fii atent, împuşcăturile alea sunt exact în frunte. Una lângă alta. Băiatul a fost împuşcat pe şantier. În zonă nu se află decât nişte şoproane şi depozitele unor firme. Loc ideal pentru o crimă. Mă întreb: de ce s-a dus el acolo? Dar până a nu apuca Frank să-mi răspundă, se deschide uşa şi, în cadrul ei, apare Crocker. Îmi întinde fără să deschidă măcar gura un plic maron. — Procesul verbal al cadavrului de la şantiere, zice în cele din urmă apropiindu-se de căpitan şi uitându-se peste umărul acestuia. Dar ăsta-i… ăsta-i… Îi smulge lui Frank fotografia din mână şi se duce cu ea la fereastră. Dă din cap ca şi când nu i-ar fi venit să creadă. — Asta-i băiatul împuşcat ieri? — Da, răspund. Îl cunoşti cumva? Chipul lui ne pare şi nouă cunoscut de undeva. — O clipă, zice Crocker, şi o zbugheşte în biroul lui. Îl văd căutând cu înfrigurare prin birou, apoi întorcându-se cu un biblioraft voluminos în mână. Mi-l pune în faţă. Frunzăreşte, apoi, cu degete sprintene prin el, printre formulare, însemnări şi fotografii, până găseşte ce căuta. Arată apoi cu aer triumfător fotografia unui tânăr zâmbitor. — Asta-i!, strigă el în acelaşi timp cu Frank. — Jim Finch, zice Crocker. Unul dintre dispăruţi. — Lasă-mă în pace cu toate astea, zic răutăcios lovind atât de tare cu pumnul în masă încât căpitanul tresări. De dispăruţii ăia nici nu vreau să mai aud! — Dar victima dumitale face parte din aceeaşi serie, locotenente, intervine Crocker. A dispărut acum o săptămână de acasă. Părinţii lui au fost aici şi au anunţat dispariţia lui. — De aia-mi părea mie o figură cunoscută, zice Frank. Dar, oare, cazul lui Finch este identic cu al celorlalţi dispăruţi? — Bine-nţeles, răspunse Crocker apăsat. — Adu-mi adresa părinţilor băiatului, zic deschizând plicul cu procesul verbal al autopsiei. Îl parcurg cu privirea. Crocker mă întrerupe. — Ai lui Finch locuiesc pe strada Hudson. — Pe Hudson, pe Hudson, dar unde? întreb aplecându-mă şi uitându-mă la numărul casei. Mda, păi asta-i aproape de şantierul unde a fost împuşcat băiatul. — Ciudată treabă, zice căpitanul dând din cap. Dispărutul Jim Finch apare pe nepusă masă foarte aproape de casa părinţilor săi. Şi tocmai acolo este împuşcat. — Poate or să ne explice ai lui Finch ce şi cum, răspund în timp ce-mi iau pălăria din cuier. Vino cu mine, Crocker. Chestia cu dispăruţii şi cu crima o să le rezolvăm împreună. Când o să ştim de ce au dispărut cei şaptesprezece bărbaţi, o să ştim şi pentru ce a trebuit să moară Jim Finch! 5. EU NU VÂND „ZĂPADĂ”, LOCOTENENTE! Membrilor familiei lui Finch le-am comunicat cât am putut mai cu menajamente moartea fiului lor. S-au stăpânit teribil, dar, cu toate acestea, le-a fost foarte greu să nu-şi piardă capul. Domnul Finch este un bărbat de vreo şaizeci de ani. Soţia lui este substanţial mai tânără şi este casnică. Asta o ştim din spusele lui Crocker. În realitate, nu are nicio importanţă câţi ani au şi cu ce se ocupă. Important este faptul că au pierdut unicul lor copil, pe care-l caută de o săptămână. — Nu, n-am idee pentru ce a venit aici, zice domnul Finch. La şantier, aţi spus, nu-i aşa, locotenente? Dau afirmativ din cap fără să scot o vorbă. De altfel, nici nu ştiu ce i-aş putea spune acestui om disperat. Ieri seară, am auzit sirena poliţiei şi am văzut câteva maşini de patrulare, zice domnul Finch. Se ridică scuturând din cap şi se îndreaptă spre fereastra care dă spre strada Hudson. Nici prin cap nu mi-a trecut că Jim… Dar cum s-a întâmplat? — L-au împuşcat, răspunse Crocker. Noi amândoi am mai stat de vorbă, nu-i aşa, domnule Finch? — Da, când am fost la secţie pentru a vă anunţa că a dispărut… Vocea domnului Finch este slabă, se frânge. — Atunci mi-aţi spus că nu ştiţi din ce cauză a dispărut fiul dvs., continuă Crocker. A mai intervenit ceva de atunci? Nu mai au idee de nimic. Sunt disperaţi. Nu este acesta primul caz când trebuie să discutăm cu părinţi ai căror fii sau fiice au fost asasinaţi sau răpiţi, iar ei nici măcar nu au idee pentru care motiv. — Jim consuma din când în când stupefiante? — Nu ştim nimic despre aşa ceva, răspunde grăbită doamna Finch. — Cred că nu, adaugă grav domnul Finch. Odată, ne-am distrat consumând droguri. Jim şi cu mine. Ne-am înţeles bine, locotenente, zice zâmbind. Jim nici nu voia să audă de droguri. Nu era nici măcar curios. Îmi vin în minte cele două înţepături, dintre care una era de la heroină. Tac însă. La ce bun să distrug iluziile celor doi părinţi? — Dacă o să aflaţi ceva, sunaţi-mă, zic şi mă ridic. Crocker se ridică şi el repede. Cei doi părinţi rămân în scaune în: timp ce noi plecăm. Ajunşi în coridor, tragem adânc aer în piept. Întotdeauna respir uşurat când las în urma mea un astfel de drum. — Oamenii aceştia dispăruţi au ceva comun? îl întreb pe Crocker pe drumul spre secţie. Nişte puncte comune, nişte… — Nu au, locotenente. Nici măcar nu sunt de aceeaşi vârstă. Cel mai tânăr are şaisprezece ani iar cel mai bătrân treizeci… Opresc la semafor. Îl ascult pe Crocker şi, în acest timp, îmi plimb ochii de-a lungul trotuarului. Deodată, tresar. Laverne! strig şuierând mai mult printre dinţi şi arăt spre un individ între două vârste. Acesta se furişa de-a lungul zidului unei case. Urmăreşte-l, Bobby! Crocker coboară, iar eu trag maşina pe dreapta. Opresc motorul. Crocker se apropie de Laverne. Acesta se face mic şi priveşte bănuitor în toate părţile. Pentru a-i tăia pofta de fugă apăs brusc pe claxon. Mă observă şi face o grimasă. — Bună ziua, locotenente Kojak, mă salută el. Asta-i o adevărată surpriză pentru mine… — Eşti fals ca o bancnotă de şapte dolari, îi răspund zâmbind larg şi arătându-i dinţii. Te sfătuiesc să nu încerci să ma potcoveşti. Crocker, zic, arată-i fotografia lui Jim Finch. Laverne o ia cu vârful degetelor de parcă ar fi pus mâna pe un şarpe veninos. — Nu-l cunoşti? îl întreabă Crocker. N-a cumpărat niciodată „zăpadă” de la tine? — Eu nu vând niciun fel de „zăpadă”, răspunde Laverne. Eu sunt curat ca lacrima, puteţi să mă buzunăriţi… — Se ştie cât eşti tu de curat, îi răspund zâmbindu-i ca mai înainte. Doar n-ai fi fost prost să umbli cu drogurile după tine. Chiar atât de prost nu eşti… — Putem să te pipăim puţin? întrebă Crocker plin de amabilitate. Laverne înţelege cum stau lucrurile! Se uită încordat! a fotografie apoi se întoarce spre mine. — Îmi pare foarte rău, dar pe ăsta chiar că nu l-am văzut niciodată. Cine-i tipul? — Gândeşte-te serios şi adu-ţi aminte figura lui. Chiar nu l-ai văzut deloc în ultimele săptămâni? Îi fac lui Crocker semn cu capul să urce în maşină. Laverne se apleacă în dreptul geamului, spre mine:   — O să te ajut, locotenente, mă asigură el plin de înfocare. Îl măsor din cap până-n picioare apăs puternic pe acceleraţie şi mă întorc la secţie.

Trei cazuri istorice uluitoare de Anonim chinez INTRODUCERE           Am tradus acest veritabil roman poliţist în anul 1980, după o ediţie publicată în Hong Kong, sub titlul: Wu Zetian qi an, Cazuri stranii din vremea împărătesei Wu Zetian, în şaizeci şi patru de capitole. Primele treizeci de capitole alcătuiesc cartea de faţă, prezentând reuşitele detectiviste repurtate de magistratul de judeţ Di Renjie, faimos om de stat care a trăit între anii 630 şi 700 în fastuoasa Dinastie Tang. Capitolele următoare înfăţişează activitatea magistratului la Curtea împărătesei Wu Zetian (624-705), accentul deplasându-se pe aventuri erotice şi intrigi de palat; fiind lipsite de valenţele poliţiste ale primei părţi, nu le-am tradus.      În Zhongguo Xiaoshuo shi liie, Scurtă istorie a prozei chineze, Lu Xun dedică un întreg capitol romanelor de aventură şi detectivistică. O primă scriere de acest gen ar fi apărut în Dinastia Ming (1368-l644), incluzând mai multe cazuri penale rezolvate de un magistrat pe nume Bao Longtu sau Bao Cheng. În dinastia următoare, romanul poliţist proliferează. Se produce o explozie de asemenea cărţi, în care crime dintre cele mai stranii şi mai încâlcite sunt elucidate în lanţ de magistraţi luminaţi, precum neîntrecuţii Shi, Peng, Li, Liu -;f, desigur, Di Renjie.      Aşadar, romanul „Cazuri stranii din vremea împărătesei Wu Zetian” a fost publicat pentru întâia oară în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea. fiind o compilaţie făcută de un anonim după versiuni populare mai vechi şi în concordanţă cu literatura la modă în acele timpuri.      În ceea ce priveşte prima parte, aceea care face obiectul cărţii de faţă, întâlnim caracteristicile îndeobşte cunoscute ale genului poliţist: acţiune trepidantă, mister, suspans, cutezanţă, inteligenţă şi inspiraţie din partea eroului detectiv.      Dincolo de exerciţiul enigmistic, cartea mai oferă ceva, şi anume panorama unei societăţi fascinante - lumea Orientului Antic (să nu uităm că acţiunea se petrece în secolul al Vll-lea), fapt care adaugă creaţiei romaneşti rare posibilităţi de cunoaştere.      Crimele, ca manifestări ale unor indivizi stăpâniţi de duhurile rele ale pierzaniei, apar pe cit de hidoase şi răvăşitoare, pe atât de transparente pentru mintea lucidă şi alertă a magistratului onest, care, de fiecare dată, restabileşte adevărul. În acest sens, un înalt simţ al moralităţii, al dreptei şi inflexibilei judecăţi împotriva atentatorilor la liniştea socială străbate paginile care urmează. Însuşi autorul anonim avertizează de la bun început: „De când e lumea, preacurvia, tâlhăria, viciul şi excesul de orice fel nu scapă, până la urmă, de lege”.      Sistemul judiciar chinez, preconizat în urmă cu douăzeci şi trei de secole de împăratul legendar Shun, a fost desăvârşit în Dinastia Tang (618-907) şi în linii mari s-a menţinut până la începutul secolului nostru. Tang Lu, Codul Tang, cuprinde douăsprezece capitole şi cinci sute de articole. Spre deosebire de dreptul roman, cel chinezesc are puţine stipulaţii în materie civilă, concentrându-se pe latura penală.      În Li Jing, Cartea Riturilor, una din operele clasice confucianiste, se spune: „Cum cerul nu are doi sori, la fel şi un stat nu poate avea doi principi, iar o familie nu poate avea două capete”. Autoritatea feudală era însăşi matricea legii. Împăratul se afla deasupra legii, el fiind Fiul Cerului, iar imperiul întreg, pământul şi oamenii erau proprietatea lui. Concepţia era confucianistă: „Riturile nu coboară la oamenii de rând; pedepsele nu se ridică până la mandarini.” Specialiştii evidenţiază unitatea dintre rit şi pedeapsă. Legea devenea cunoscută în numele împăratului. Ideograma „fa”, care notează legea sau dreptul, a fost utilizată pornindu-se de la imaginea licornului, socotit animal fabulos, în stare să discearnă răul de bine.      Administraţia cuprindea patru trepte: centru, provincie; prefectură şi judeţ. Autoritatea supremă în judeţ era magistratul, numit „părintele poporului”. El dispunea de un şir de funcţionari publici, portărei şi gardieni, cu ajutorul cărora supraveghea ordinea (bizuindu-se, la nevoie, pe comandantul garnizoanei militare, care altfel se afla în subordinea directă a Ministerului de Război), ţinea evidenţa populaţiei, strângea birurile etc. şi judeca toate pricinile ivite. Magistratul răspundea de întreaga procedură juridică, pornind de la anunţarea unei crime şi trecând prin întocmirea dosarului, cercetarea leşului şi judecata. El stabilea pedeapsa, care era hotărâtă definitiv pe cale ierarhică, de prefect, guvernator sau chiar de Xing Eu, Ministerul Justiţiei. Erau absolvite de judecată persoanele sub cincisprezece şi peste şaptezeci de ani.      Procesele erau publice şi numai preacurvia era judecată cu uşile închise. Pentru recurs era suficientă un fel de grevă, făcută trei zile şi trei nopţi, în faţa sediului administraţiei, de către împricinat sau rudele acestuia.      Pedepsele erau în general de o cruntă severitate ; privarea de libertate pentru un număr de ani, exilarea în zonele de graniţă (în vestul deşertic sau în jungla sudică), decapitarea, ştrangularea, sau „o mie de lovituri de cuţit” aplicate vinovatului în stare vie, în fapt măcelărirea trupului acestuia în părţile componente.      Pentru ca împricinaţii să facă mărturisiri complete, era permisă tortura, cum se va vedea şi din prezentul text. Anumite torturi sunt renumite pentru cruzime, cu atât mai mult cu cât se spune că chinezul, fiinţă socială şi civilizată prin excelenţă. ar fi împrumutat dreptul de la barbari.      Cartea de faţă urmăreşte investigaţiile magistratului Di Renjie în rezolvarea a trei cazuri dificile. Interesant este că aceste trei cazuri se înlănţuie, într-o scriitură şi viziune epică aproape moderne. Ca să nu mai spunem că magistratul Di Renjie, prin talentul, inspiraţia şi deducţiile sale detectiviste, îl anticipează cu un secol pe renumitul detectiv amator Sherlock Holmes al scriitorului englez Sir Arthur Conan Doyle (1859-l930).      În versiunea românească, am păstrat elemente originale, pitoreşti, în măsură să transmită specificul local: titlurile capitolelor ; dar şi elemente de stil, de construcţie epică populară menite să captiveze interesul spectatorului, ascultător sau cititor ; sintagma introductivă „se spune că” şi finalul stereotip, care îndeamnă la continuarea lecturii.      În schimb, am renunţat la pasajele de legătură de la începutul fiecărui capitol, care reluau ultimei secvenţe ale capitolului precedent, procedeu indispensabil povestirii orale, nu şi celei scrise. Avi detaşat unele repetiţii şi secvenţe nesemnificative, care făceau acţiunea să treneze şi am eliminai, de asemenea, anumite raţionamente ale eroilor, cele mult prea explicite şi care lungeau astfel materia epică. Toate acestea ne-au apărut a fi lipsite de interes pentru lectorul român de astăzi, iar păstrarea textului integral ar fi irosit câteva coli de hârtie, preţioase în vremurile pe care le trăim. Îi asigurăm pe cititori că aceste mărunte libertăţi nu aduc prejudicii atmosferei tipic chinezeşti.      În sfârşit, pentru a nu plictisi şi încurca cititorul cu numele chinezeşti greu de memorat şi chiar de deosebit un personaj de altul, am preferat să le redăm în traducere sau să găsim câte un echivalent românesc celor mai midie nume de eroi şi denumiri de locuri. În cazul personajelor episodice, oriunde a fost posibil, am renunţat la nume, prezentându-le prin poziţia socială sau îndeletnicire: ura hangiu, un vânzător etc.      Gândul care ne-a călăuzit în permanenţă a fost să oferim o lectură plăcută, atractivă. Dacă am reuşit sau nu, ne veţi confirma dumneavoastră, stimaţi cititori. Noi mulţumim tuturor pentru încrederea acordată prin lectura acestei scrieri, care are meritul de a fi una dintre primele cărţi ale genului poliţist în China şi poate chiar din lume.      Mira şi Constantin Lupeanu           Capitolul I EMINENTUL UMANIST ESTE NUMIT MAGISTRAT PESTE JUDEŢUL TIHNA PROSPERĂ; SUPUŞII ÎŞI ÎNFĂŢIŞEAZĂ NECAZURILE ÎN SALA DE JUDECATĂ           De-i chiar tot omul să ţintească, cit mai de sus, dregătoria,      Puţini sunt cei să îşi dea seama de câte cere un caz penal.      Severitate cumpănită prin legi ce-au dovedit tăria      Şi calea de mijloc în toate, bun vicleşug filosofal.      Un magistrat corect supuşii îşi fericeşte-adevărat      Şi numai un cuvânt - dreptate - aduce tihna tuturor.      Pilduitoarea judecată a unui mare magistrat,      Am însemnat-o ca să fie povaţă către cititor.           De când e lumea, preacurvia, tâlhăria, viciul şi excesul de orice fel nu scapă până la urmă de lege. Oamenii legii sunt aceia care au puterea să hotărască cine este vinovat şi cine nu. Dacă dregătorii sunt cinstiţi, atunci oamenii vor avea linişte şi. vieţuind în pace şi în bună înţelegere, comportarea şi morala lor vor fi bune. Vagabonzii şi trântorii, clevetitorii şi scandalagii îşi vor face pierdută urma, în vreme ce oamenii cumsecade au să-şi vadă bucuroşi de treburile lor. Şi dacă nişte ticăloşi de aiurea s-ar întâmpla să se stabilească într-un asemenea loc. până şi ei au să-şi îndrepte viaţa de la sine. Pentru că au şi ei ochi de văzut şi urechi de auzit, ca să priceapă cât de aspru sunt aplicate legile şi cât de neînduplecat e împărţită dreptatea. De aceea se poate spune că îndreptarea oamenilor de rând depinde de cinstea dregătorilor. Nici nu s-a pomenit până acum vreun dregător necinstit care să fi făcut oameni din supuşii săi nelegiuiţi. Cinstea dregătorilor nu înseamnă doar că ei refuză să primească mită şi că se abţin să facă rău. Ea stă mai ales în străduinţa lor de a sluji statul, făcând ceea ce alţii nu pot sau nu îndrăznesc să ducă până la capăt, iar în guvernarea oamenilor reparând nedreptăţile ii faţa cărora unii sunt neputincioşi şi slabi. Ei se cuvine să cerceteze nepărtinitor atât iţele iscusite a se pot afla în popor, cât şi intrigile complicate din lumea sus-pusă. Să dovedească cu limpezime pedeapsa cea dreaptă stabilită de cer şi să nu se îndepărteze câtuşi de puţin de la ea. Cei care s-au făcut vrednici de aceste înalte însuşiri au fost onoraţi încă din antichitate.      Cu toate acestea, se află şi dregători care se lasă unşi de mite în timpul cercetărilor, ori din frica de a nu îşi pierde poziţia, nedezlegând rapid cazurile dau verdicte pripite, pe baza mărturisirilor smulse prin torturi, ori sprijinindu-se pe câteva fărâme de mărturii. Astfel de dregători nu au izbutit să-şi facă nici măcar o cultură pentru sufletul lor şi de aceea nici nu ar trebui să fie vreodată numiţi conducători peste alţii. Pentru că în ce fel ar putea asemenea oameni să îşi facă supuşii cinstiţi şi să vegheze la liniştea oamenilor simpli?      În clipele mele de răgaz, răsfoind cărţi vechi şi cărţi noi şi căutând prin tot felul de cronici, am dat peste istorisirea sinistră a unor cazuri penale dezlegate de judecători faimoşi de odinioară. Dar puţine dintre acestea pot sta alături de ce este scris în însemnarea de faţă.      Cartea aceasta înfăţişează cercetări penale complicate, crime zădărnicite, uluitoare isprăvi detective şi soluţionări minunate în cazuri încâlcite. Ea povesteşte despre oameni care au ucis pentru a putea să trăiască până la capătul zilelor lor într-o aură de sfinţenie ; despre aceia care au săvârşit omoruri pentru a strânge nespuse bogăţii; despre oamenii care au ajuns amestecaţi în crime prin legături de adulter ; despre indivizi care au fost loviţi de o moarte aprigă bând licoarea otrăvitoare destinată altora ; despre oameni care prin vorbele aruncate în glumă au atras asupra lor bănuieli grave şi care, deşi nevinovaţi, abia au scăpat cu viaţa, de la o pedeapsă cruntă. Acestor întâmplări nu li s-ar fi putut da niciodată de capăt, dacă nu s-ar fi aflat un magistrat capabil şi sârguincios, care în anumite împrejurări, schimbându-şi vocea şi veşmintele, a mers, nerecunoscut de nimeni, să facă el însuşi cercetări secrete, şi care uneori a făcut şi pe fantoma de pe lumea cealaltă, numai şi numai pentru a găsi soluţia unui caz, pentru a îndrepta un rău şi pentru a pune mâna pe un ucigaş, ducând astfel la bun sfârşit cele mai ciudate şi mai uluitoare procese.      Acum, când zefirul de primăvară ispiteşte la trândăvie, iar eu am timp berechet la îndemână, aştern în scris această istorisire pe care o dăruiesc cititorilor. Neavând îndrăzneala să spun că povestirea acestor stranii întâmplări va fi spre învăţătura oamenilor şi că le va îmbunătăţi moravurile, mă încumet totuşi să sper că citirea ei le va oferi măcar prilejul petrecerii plăcute a câtorva ore, altfel plictisitoare.      Într-un poem se spune:           Odată puse-n scris aceste prea ciudate şi dejucate cazuri,      Nu-i om să nu-l admire pe-al timpurilor duse .judecător:      Bogat la suflet, minte ascuţită, cel mai corect apărător      Dreptăţii, prin neuitate fapte ce-au îndreptat necazuri.           Cartea de faţă aduce sub ochii cititorului câteva isprăvi ale unui mare mandarin care a trăit în timpul glorioasei dinastii Tang, în anii de domnie Zhongzong. [notă în text: Secolul al VII-lea.]      Numele lui de familie era Di [notă în text: Numele de familie al magistratului, Di, nu are sens, denumind o seminţie din partea de nord a ţării. Numele personal Ren Jie îl transcriem în text prin traducerea în limba română, ca de altfel cele mai multe nume proprii din roman, pentru uşurinţa lecturii şl pentru că aşa sunt ele receptate de cititorul chinez. Autorul anonim nici nu le-a ales la întâmplare. Numele chinezilor sunt fie pornite din realitatea înconjurătoare, fie poetice, filosofice, morale, în felul acesta, cititorii îşi vor face o părere despre sensul numelor chinezeşti care nouă ni se par atât de greu de pronunţat, de memorat În plus, trebuie ţinut cont că numele nu sunt alese întâmplător. ele având funcţie reală pe linia caracterizării personajelor, deoarece autorul nu va numi niciodată un personaj negativ - să zicem - Moralitate Exemplară, iar pe o femeie urâtă şi bătrână Floare de Prunişor, care are conotaţii erotice cunoscute.], numele personal Ren Jie, Eminentul Umanist, iar apelativul literar pe care îl adoptase era Moralitate Exemplară, fiind originar din Taiyuan, provincia Shanxi.      Omul acesta a dovedit o cinste exemplară şi o înţelepciune pătrunzătoare, încât a fost numit, la timpul cuvenit, într-o poziţie înaltă la Curtea împărătesei şi, prin memoriile sale făţişe şi curajoase, adresate tronului, a pus umărul la depăşirea nu puţinelor impasuri prin care a trecut ţara. Pentru serviciile sale credincioase, a fost mai târziu numit guvernator şi în cele din urmă înnobilat principe.      Faptele lui de o viaţă au fost trecute cum se cuvine în cronica Dinastiei Tang. Cu toate acestea, o sumă de întâmplări privitoare la cariera timpurie a Eminentului Umanist au fost fie omise, fie numai fugar tratate în hrisoavele oficiale. Acestea trebuie căutate în însemnările istorice minore, aflate printre catastifele oraşelor în care el a fost magistrat, dar şi în alte lucrări de acelaşi fel. Pentru că aceste întâmplări mai puţin cunoscute nu sunt de un interes deloc scăzut. Ele contribuie la sporirea veneraţiei noastre pentru el. Aceste împrejurări îl arată a fi fost nu numai un slujitor credincios împărăţiei, dar şi un magistrat înţelept, un mare dregător care a îmbinat spiritul neobişnuit de pătrunzător cu o comportare îngăduitoare şi iubitoare de dreptate. Ca magistrat de judeţ, el a izbutit să dea de capăt unui număr uluitor de cazuri penale stranii şi misterioase. El s-a arătat încă din copilărie drept deosebit de înzestrat de către ceruri, cu râvnă la carte şi cu înţelegere largă a lucrurilor. La vârsta de optsprezece ani, terminase de studiat toate cărţile străvechi şi, dat fiind talentul său ieşit din comun, fusese numit dregător. Curând, ducându-i-se faima, a fost înălţat magistrat peste judeţul Tihna Prosperă.      De îndată ce şi-a luat slujba în primire, magistratul Eminentul Umanist s-a pus de îndată pe treabă, străduindu-se să-i stârpească pe nelegiuiţi şi să-i ocrotească pe cei cinstiţi, punând la punct şi pricinile de judecată rămase nerezolvate.      În îndeplinirea acestor sarcini împovărătoare, s-a bucurat de ajutorul priceput a patru slujitori demni de toată încrederea sa.      Doi dintre ei, Qiao Tai, Lungilă, şi Ma Rong, Armăsarul, fuseseră haiduci. Odată, pe când magistratul călătorea cu treburi oficiale spre capitală, a fost atacat de nişte necunoscuţi. El a înţeles dintr-o privire că Lungilă şi Armăsarul, departe de a fi nişte hoţi de rând, erau bărbaţi fără seamăn de viteji, pricepuţi în artele marţiale. S-a gândit atunci că ar putea prea bine să încerce să-i aducă pe calea cea bună şi chiar să-i folosească ulterior, ca ajutoare iscusite în îndeplinirea treburilor dregătoreşti. În felul acesta talentele lor puteau fi puse în slujba împărăţiei. Astfel, fără să catadicsească să se ascundă, le-a ieşit în faţă şi le-a poruncit cu asprime să se potolească. Li s-a adresat apoi cu deosebită pricepere.      - Ne-am apucat amândoi de îndeletnicirea asta josnică, au mărturisit ei, numai fiindcă în împărăţie este o mare harababură şi împăratul este înconjurat de mandarini nemernici. Şi neavând noi nimic pe lumea asta decât trupurile noastre puternice şi ştiinţa artelor războinice, dar şi fiindcă nu am găsit pe nimeni care să vrea să îl slujim, nu ara văzut altă cale de ales decât aceea de a lua drumul codrului. Prea Cinstitul Magistrat ne-a vorbit cu atâta bunătate, că nu mai avem altă dorinţă, decât să ne fie îngăduit de aici încolo să ne supunem fără şovăire poruncii voastre, ca astfel să ne arătăm mulţumirea pentru bunăvoinţa acordată acum.      În felul acesta a făcut magistratul, din cei doi viteji, aghiotanţii săi.      Alt slujitor se numea Hong Liang, Torentul; vechiul şi bătrânul servitor, care îl cunoscuse pe magistrat de mic copil. Deşi înaintat în vârstă, Torentul era un om curajos, care nu se dădea în lături de la nici o încercare, oricât de primejdioasă sau delicată, dovedind un tact considerabil şi un dar înnăscut de a da de firul lucrurilor.      Cel de al patrulea aghiotant era Tao Gan, Mintosul, odinioară un pungaş fără căpătâi, care între timp se îndreptase, schimbându-şi apucăturile, şi ajunsese portărel. Ca un făcut, mulţi îi purtau pică şi fiind el necontenit urmărit şi hărţuit de aceşti vechi duşmani, şi-a găsit până la urmă liniştea, intrând în slujba magistratului. Era un om priceput la multe şi foarte dibaci, fapt pentru care a şi ajuns ajutorul magistratului, alăturându-se grupului alcătuit de ceilalţi trei prieteni nedespărţiţi.      De când îşi preluaseră însărcinările în Tihna Prosperă, toţi patru se îndeletniceau cu investigaţiile secrete, ajutându-l pe magistrat să facă lumină în nu puţine cazuri penale nespus de încâlcite.      Într-una din zile, pe când magistratul şedea în cabinetul său, aflat în spatele sălii de judecată şi era ocupat cu nişte treburi curente, a auzit pe neaşteptate bătaia răsunătoare a gongului de la poartă. Fiind înştiinţat astfel că i se înfăţişa un caz, şi-a pus în grabă roba şi boneta şi a intrat în sala de judecată, aşezându-se la masa sa înaltă. Slujbaşii, portăreii şi alţi oameni mărunţi ai legii se aliniaseră deja în două şiruri, jos, înaintea lui,' pe stânga şi pe dreapta mesei. Căutând spre intrare, magistratul a dat cu ochii de un om de rând, de vi eo patruzeci şi ceva de ani. El părea peste măsură de răvăşit, iar faţa îi era năpădită de transpiraţie. Rămăsese ţintuit locului, strigând necontenit că i se făcuse o mare nedreptate. Magistratul a poruncit portăreilor să-l aducă pe om înăuntru. Pe când omul îngenunchea în faţa mesei, i s-a adresat cu vorbele acestea:      - Cine eşti şi ce necaz mare s-a abătut asupra ta că ai lovit gongul înaintea ceasului la care tribunalul se deschide?      - Neînsemnata mea persoană, a început omul plin de respect, se numeşte Kong Wande, Morala Infinită. Sunt din satul Şase Li [notă în text: Li este unitate de măsură, semnificând 500 m. Ea va mai fi întâlnită în text. Aşezare aflată la 3 km de capitala judeţului.], aflat dincolo de poarta de sud a oraşului. Am o casă destul de încăpătoare, însă o familie mică, aşa că folosesc cea mai mare parte a locuinţei mele ca han. De mai bine de zece ani îmi văd liniştit de această treabă. Ieri pe la lăsatul serii, mi-au picat doi negustori de mătăsuri care călătoreau cu afacerile lor. Mi-au zis că veneau din Huzhou şi că erau numai în trecere, făcându-şi negustoria de-a lungul drumului. Cum se înnoptase bine, ei doreau să facă un popas la hanul meu. Am văzut că sunt oameni mult umblaţi şi le-am dat numaidecât o cameră. Au cinat, au băut; au râs şi au discutat, fapte care pot fi dovedite cu câţiva martori. Azi dimineaţă, cu puţin înainte de a se crăpa de ziuă, cei doi negustori au plecat. Mai apoi, pe neaşteptate, în cursul dimineţii, cam pe ia ceasul dragonului [notă în text: Chen. între 7 şi 9 dimineaţa.], gardianul satului, Hu De, Străinul, a venit să mă vadă, zicându-mi că fuseseră găsiţi doi morţi la marginea drumului, în faţa porţii din vecinătate. „Oamenii ăştia doi”, s-a răstit el la mine, „ţi-au fost oaspeţi la han şi nu este altul care să-i fi omorât şi jefuit de bani, decât tu. După ce ai săvârşit omorurile, le-ai târât cadavrele până la poarta târgului”. Făcându-mă astfel vinovat de o crimă aşa de cumplită, mi-a aruncat cele două leşuri în faţa hanului, înainte ca eu să pot rosti un singur cuvânt în apărarea mea. După aia s-a pornit să strige şi să mă ameninţe, cerându-mi cinci sute de Hang [notă în text: Hang este unitate de măsură de greutate, echivalând cu 50 de grame. Este vorba de circa 25 de kilograme do argint pur.] de argint ca să-mi treacă sub tăcere crima ce aş fi săvârşit-o. „Oamenii ăştia doi au venit la hanul tău”, a urlat el, „şi prin asta e clar ca lumina zilei că tu le-ai făcut de petrecanie, şi după aia le-ai târât corpurile până în piaţă, ca să ştergi toate urmele nelegiuirii”. Eu am pornit-o numaidecât încoace, abia trăgându-mi sufletul năpăstuit, ca să îl rog pe Prea Cinstitul Magistrat să facă dreptate.      La auzul acestor cuvinte, Eminentul Umanist l-a privit pe omul îngenuncheat dinaintea mesei judecătoreşti şi a înţeles că, în mod sigur, nu aşa putea să arate un ucigaş primejdios. Pe de altă parte, cazul înfăţişat nu era deloc simplu şi desigur că nu putea hotărî ceva doar după spusele omului pe care îl avea în faţă. Ca urmare, i s-a adresat:      - Pretinzi că eşti un om cinstit. Cum se explică atunci că gardianul te-a tratat numaidecât ca pe un ucigaş? Îmi vine greu să cred că eşti cu adevărat omul nevinovat drept care te dai. Îl voi asculta şi pe el, pentru a-ţi verifica declaraţia.      Spunând acestea a poruncit unui portărel să-l aducă pe gardian şi curând a fost introdus în sală un bărbat de vreo treizeci de ani. Faţa îi era plină de zbârcituri şi era înveşmântat într-o robă albastră, îngenunchind în faţa magistratului, a vorbit astfel:      - Umilul Hu De, gardian în satul Şase Li, îl salut plin de respect pe Prea Cinstitul Magistrat. Crima aceasta cade sub jurisdicţia mea. Azi dimineaţă am văzut corpurile a doi oameni zăcând lângă drum, în faţa porţii pieţei. La început nu am ştiut de unde veniseră aceşti oameni, dar întrebând în dreapta şi în stânga, am aflat de la sătenii din vecinătate că cei doi trăseseră peste noapte la hanul lui Morală Infinită. Prin urmare, l-am interogat, arătându-i că era cât se poate de clar că el târâse cele două cadavre în piaţă, după ce săvârşise omorurile pentru a-i jefui pe negustori. După spusele lui. cei doi părăsiseră hanul înainte de ivirea zorilor. Or ia vremea aia erau deja oameni pe drum şi n-am auzit ca ”cineva să se fi întâlnit cu niscai străini. Pe deasupra, întrebându-i pe oamenii care locuiesc pe lângă piaţă, a reieşit că nici unul din ei nu auzise măcar un strigăt de ajutor. Faptele astea dovedesc, spre împăcarea mea, că victimele au fost omorâte în timpul nopţii la han şi că numai după aia Morală Infinită le-a adus corpurile până la poarta târgului, pentru ca aşa să înlăture orice bănuială ce ar fi căzut asupra sa. Vinovatul aflându-se deja aici. eu îi cer Prea Cinstitului Magistrat să pornească o acţiune împotriva lui.      Argumentaţia gardianului i s-a părut magistratului destul de întemeiată. Pe de altă parte, aruncându-i o nouă privire pătrunzătoare lui Morala Infinită, a simţit totuşi că omul acela nu putea fi cu nici un chip un ucigaş fioros care să omoare cu sânge rece pentru a jefui.      - Voi doi aţi depus declaraţii care se bat cap în cap, a vorbit după un răstimp de gândire. Cum aş putea să deschid acest proces fără să fac o anchetă? Investigaţia va fi continuată după o cercetare la locul crimei.      A cerut portăreilor să-i scoată afară pe cei doi şi a poruncit să se facă pregătirile trebuincioase pentru a merge la locul crimei.      Dacă vreţi să ştiţi ce s-a înttmplat, citiţi capitolul următor.           Capitolul 2 GARDIANUL ÎŞI ATRAGE NĂPASTA ASUPRA SA; PRINTR-O PRESUPUNERE INTELIGENTĂ, SERGENTUL TORENTUL DĂ DE URMA UNUI FIR           Se spune că, întors în cabinetul său, magistratul i-a ordonat unui portărel să-l cheme la el pe cel însărcinat cu disecară cadavrelor. După a treia bătaie de gong, şi-a pus roba şi boneta şi a pornit-o spre satul Şase Li. Litiera sa era înconjurată do portărei şi de ceilalţi slujbaşi ai tribunalului său. Vestea omorului se răspândise deja în partea locului. Ştiindu-l pe magistrat cinstit, capabil să dezlege cele mai încâlcite iţe, o mare mulţime s-a strâns ca din pământ în urma procesiunii, pentru a vedea ce avea să se întâmple. Spre prânz au sosit cu toţii în sat. Gardianul, ajutorul său Zhao San, Al Treilea, şi căpetenia satului, Guo Liwen, Cultură Rituală, înjghebaseră deja un loc pentru desfăşurarea procesului şi ieşiseră în întâmpinarea magistratului să-i ureze bun venit. După obişnuitele schimburi de amabilităţi, magistratul a coborât din litieră.      - Voi merge mai întâi la han, s-a adresat însoţitorilor, după care voi deschide tribunalul şi voi trece la anchetă.      Apoi a poruncit să fie condus la hanul lui Morală Infinită, unde a găsit corpurile neînsufleţite ale celor doi oameni, având câteva răni făcute, după câte se părea, cu un cuţit care se afla aruncat pe pământ, în faţa uşii.      - Unde au fost descoperite prima dată cadavrele? l-a întrebat magistratul pe gardian.      - Cu voia Prea Cinstitului Magistrat, s-a grăbit să răspundă gardianul, declar că oamenii aceştia au fost omorâţi cu bună intenţie de Morală Infinită pentru a le lua argintii. Pe urmă, el a dus leşurile în faţa pieţei, pentru a putea ieşi basma curată. Cum nu am vrut să bag alţi oameni nevinovaţi într-o asemenea treabă necurată, am adus cadavrele aici, înaintea hanului lui. Îl rog pe Prea Cinstitul Magistrat să verifice faptul acesta.      Abia sfârşise de vorbit şi magistratul a izbucnit:      - Nătărăule ce eşti, nu ţi-am cerut să mă înveţi pe mine cum să identific vinovatul! Ceea ce vreau eu să ştiu este cum ai putut tu, având o funcţie oficială şi presupunând că nu îţi sunt străine normele şi reglementările, să încălci astfel legea? Ar trebui să ştii ce pedeapsă atrage după sine mutarea premeditată a cadavrelor, falsificând astfel o mărturie însemnată. Ţînând sau neţinând seama dacă Morală Infinită este sau nu vinovat, tu nu a-veai dreptul să îndepărtezi cadavrele de pe locul unde au fost ele la început descoperite. Ca să nu mai spun că nu aveai acest drept nici înainte de a-mi fi adus mie la cunoştinţă - aşa cum s-ar fi cuvenit - temeiurile tale şi nici înainte de a-mi ţine eu ancheta şi de a întocmi şi pecetlui raporUu oficial. Răspunde-mi, de ce ai îndrăznit să încălci m felul acesta legile ţării, ba ai mers atât de departe, încât te-ai atins de cadavre, neavând asupra ta nici o autorizaţie? Este cât se poate de limpede că încerci să acoperi vreo faptă mârşavă în care eşti amestecat chiar tu. Probabil că ai pus la cale crima aceasta, împreună cu Morală Infinită şi, certându-te cu el la împărţirea prăzii, cauţi acum să arunci toată vina în spatele lui. Ei bine, am să ordon să te bată mai întâi cu ciomegele de bambus şi apoi voi scoate din tine tot ce ascunzi, supunându-te torturilor.      Ca urmare, magistratul le-a poruncit portăreilor să-i aplice gardianului două sute de lovituri cu ciomegele de bambus. Urletele gardianului s-au ridicat până la cer şi în curând din pielea lui sfâşială a început să-i picure sânge. Acum toţi cei de faţa erau convinşi de nevinovăţia lui Morală Infinită şi îl admirau fără reţinere pe magistrat, pentru ascuţimea minţii sale. Gardianul a continuat să susţină că este nevinovat şi după ce a primit toate loviturile. Magistratul a hotărât că nu era momentul să insiste şi a intrat cu însoţitorii săi în han.      - Hanul tău, i s-a adresat mai întâi lui Morală Infinită, are peste zece camere. Mie să-mi faci o descriere exactă a acelora unde au stat victimele.      - Cele trei odăi din spatele casei sunt locuite de mine, de soţia mea şi fetiţa noastră. Altele două dinspre răsărit le folosim de bucătării. Aşa că astea cinci odăi nu au fost nicicând date oaspeţilor. Pentru ei avem odăile din prima şi din a doua curte. Cum cei doi musafiri care sosiseră ieri noapte erau negustori de mătăsuri, am ştiut că nu se vor zgârci la bani şi le-am dat o cameră mai bună din curtea a doua, că asta e şi mai plăcută ca prima, fiind departe de zarva şi praful străzii.      Terminând vorba, el l-a condus pe magistrat În cea de-a doua curte şi i-a arătat camera care fusese ocupată de cei doi negustori.      Magistratul şi ajutoarele sale au scrutat meticulos camera. Au văzut că pe masă mai zăceau încă resturile de mâncare şi de băutură din ziua dinainte şi că în faţa patului rămăseseră două vase de noapte. Nu se afla nici cea mai mică urmă a vreunei lupte, cu atât-mai puţin a unei crime ce ar fi fost făntuită acolo. Gândindu-se că hangiul ar putea să ascundă totuşi ceva, magistratul a început să-i descoasă.      - De mai bine de zece ani, de când ţii hanul acesta, a întrebat, cu siguranţă că ţi-au trecut pragul o mulţime de oaspeţi. Presupun că ieri ai mai avut şi alţi musafiri în afară de cei doi negustori de mătăsuri.      - în afară de ei, mai am încă trei. Unul este neguţător de piei şi călătoreşte spre Shanxi, iar ăilalţi doi, un patron şi servitorul său, sunt amândoi din provincia Henan. Ăştia doi se află încă în camerele lor din prima curte, deoarece patronul acela s-a îmbolnăvit. Dar şi neguţătorul de piei mai e aici.      Magistratul a cerut întâi să i se înfăţişeze ne-; guţătorul de piei.      - Mă numesc Gao Qingyuan, Izvor Pur, şi sunt neguţător de piei din Shanxi, a spus omul. Mă ocup de negoţul ăsta de un număr bun de ani. De câte ori trec pe aici trag la acest han. I-am văzut cu ochii mei pe cei doi neguţători de mătăsuri plecând de aici chiar înainte să se crape de ziuă şi mai pot să depun mărturie că în timpul nopţii nu am auzit nici un strigăt, nici o tulburare. Fireşte, sunt cu totul neştiutor de felul cum şi unde şi-au găsit cei doi oameni moartea.      Atunci magistratul l-a chemat pe servitorul domnului bolnav. Omul a întărit tot ce spusese negustorul de piei, adăugind că, din pricina îmbolnăvirii stăpânului său, abia a închis ochii, peste noapte. Dacă ceva nelalocul lui s-ar fi petrecut la han, el cu siguranţă ar fi ştiut.      La auzul acestor mărturii asemănătoare, magistratul a înţeles că i se adevereau îndoielile saie privitoare la nevinovăţia lui Morală Infinită. Pentru a fi şi mai sigur, el a poruncit să se cerceteze cu de-amănuntul fiecare odaie din han, însă nu s-a izbutit să se dea de nici o cât de mică urmă a crimei ce ar fi fost săvârşită acolo. „Este clar că omorurile fuseseră comise undeva în afară, şi-a zis el. Pentru că şi dacă cei trei martori erau în înţelegere cu hangiul, cum ar fi putut ei să şteargă toate urmele crimei?” Cufundat în gânduri, magistratul a făcut calea întoarsă, spre gura târgului şi a cercetat atent locul unde fuseseră descoperite cele două corpuri. Acesta era locul faptei, dovadă că pământul era îmbibat de sânge.      Nu se afla nici o casă în imediata vecinătate, ci numai câteva, puţin mai departe, anume chiar în târg. Magistratul a cerut să i se prezinte câţiva locuitori de acolo şi i-a interogat. Dar fără nici un rezultat. Singurul lucru despre care puteau să spună ceva era zarva unor trecători care îi treziseră cu noaptea în cap, ţipând că se săvârşise un omor. Pe dată ei l-au anunţat pe gardian şi în timpul cercetărilor făcute de acesta s-a aflat că victimele îşi petrecuseră noaptea la hanul lui Morală Infinită.      Această informaţie l-a determinat pe magistral să,încline că gardianul putea în definitiv să se dovedească a fi vinovatul. Dar cum întunericul sa lăsase, era prea târziu să deschidă ancheta. Aşadar a hotărât să facă în aceeaşi noapte investigaţii particulare şi să vadă de ce urme putea să dea. Ancheta avea să fie ţinută în zorii zilei următoare.      - încă de la începutul cercetării acestui caz, i s-a adresat, deci, căpeteniei satului, problemele s-au ridicat una după alta, făcându-l fiecare în parte din ce în ce mai complicat. De aceea, am şi venit astăzi aici de îndată ce mi s-a raportat întâmplarea,' pentru a întreprinde eu însumi investigaţiile. Într-o asemenea situaţie este de însemnătate capitală ţinerea unei anchete cât mai grabnic posibil. Aşa că voi rămâne chiar aici, peste noapte, pentru a pvitea deschide ancheta mâine în zori.      El a poruncit portăreilor să ţină sub stricta supraveghei'e cele două cadavre şi s-a retras în locuinţa oficială pregătită pentru el. După ce a tăifăsuit acolo o vreme cu căpetenia satului, în cele din urmă lc-a îngăduit tuturor să se retragă. Imediat l-a chemat pe Torentul şi i-a spus:      - În mod sigur această crimă nu a fost cornisă de Morală Infinită, li suspectez mai degrabă pe gardian. S-a grăbit să acuze pe cineva pentru a în” depărta orice bănuieli ce ar fi căzut asupra lui. Ai face bine să ieşi în cursul nopţii, să faci cercetări. Dacă descoperi vreun lucru însemnat, adu-mi-l neîntârziat la cunoştinţă.      Torentul s-a dus, însoţit de câţiva portărei, să-l vadă mai întâi pe ajutorul gardianului.      Acesta se afla cu oamenii care stăteau de pază lângă cele două cadavre. Torentul s-a îndreptat spre el.      - Am venit aici cu înălţimea Sa, i s-a adresat el, pentru a lua parte la dezlegarea acestui caz: Până acum nu ţi-am supărat superiorul. Se pare totuşi că bătrânul hangiu este nevinovat. Şi cu toate că eu şi oamenii mei aici de faţă suntem slujbaşi ai statului, nu am pricinuit niciodată necazuri celor nevinovaţi. Trebuie să-ţi spun că în toate priJ vinţele am avut o zi destul de obositoare şi mai suntem şi lihniţi de foame. Ar fi o îndrăzneală prea mare dacă aş gândi că stăpânul tău are pe aici, pe undeva, o leacă de mâncare şi vreo carafă cu băutură? Să nu înţelegi greşit cum că vrem să primim toate astea gratuit. Doar oricine ştie cât de cinstit este stăpânul nostru. Mâine el rie va da cu siguranţă; mie şi colegilor mei, bani pentru munca noastră şî 'din ei îţi voi plăti tot ce vom consuma. Aşa că până una-alta, nu ne lăsa să murim de foame.      - Vă rog să nu vă supăraţi, domnule sergent; a grăit el, salutându-l după cuviinţă. Gardianul nostru este aşa de ocupat acum cu acest caz, că a Uitat cu totul să dea îndrumările trebuincioase pentru ospătarea oamenilor Înălţimii Sale. Dar pentru că dumneavoastră şi colegii dumneavoastră sunteţi înfometaţi, lăsaţi acestei umile persoane cinstea să vă fie gazdă. Hai să mergem să luăm o gustare la birtul din piaţă.      El a trimis doi oameni să preia paza leşurilor şi i-a condus pe sergent şi pe portărei la birt. Servitorii de acolo, văzând că noii veniţi sunt slujbaşi de la judeţ, angajaţi în cercetarea omorului, s-au năspustit asupra lor cu întrebări despre una şi alta şi pe dată au încărcat masa cu bunătăţi peste bunătăţi.      - Noi nu suntem aidoma acelora care. cum ajung în locul unde trebuie să rezolve un caz, se pun numaidecât pe îndopat cu băutură şi mâncare, pe spezele stăpânului şi pe deasupra mai pretind şi câţiva arginţi din partea cârciumarului, ca să-şi u-şureze cheltuielile de drum, a ţinut să precizeze Torentul. Aduceţi-ne numai două feluri de mâncare şi dati-ne fiecăruia câte două cupe cu vin din orez şi cu asta, gata. Vom achita mâine nota de plată.      Abia atunci sergentul şi oamenii săi s-au aşezat la masă. Acum, fireşte că Torentul cunoştea prea bine faptul că gardianul, după primirea pedepsei., fusese reţinut la han şi pus sub paza lui Armăsarul şi Lungilă. Însă bunul simţ îl împiedicase să-i amintească lui Al Treilea de lucrul acesta dureros, chiar de la începutul convorbirii.      - Vorbind deschis, stăpânul vostru este prea nepăsător în privinţa îndatoririlor sale, a început el destăinuirea. Ei bine, ieri noapte a tot fost plecat, tntoreîndu-se acasă în zori şi aflând despre crimă, dintr-o dată şi-a adus aminte că bătrânul hangiu este un om bogat de la care ar putea stoarce ceva şi atunci i-a trăsnit planul ăla nechibzuit cu mutarea cadavrelor la han. Nu a întrecut o leacă măsura? Şi uite că ajungem şi la întrebarea legitimă: unde a fost stăpânul vostru noaptea trecută? Locul unde au fost găsite cadavrele este la drumul mare. Cum se face că nici el şi nici tu, care faceţi turele de noapte, nu aţi dat de ele decât în ultimul ceas? Azi, înălţimea Sa a pus să i se tragă gardianului două sute de lovituri cu ciomegele de bambus şi cu siguranţă că mâine nu-l va slăbi deloc cu întrebările, pentru a ne spune cine e criminalul. Acuma zi şi dumneata, nu şi-a făcut-o cu mâna lui?      - Domnule, sergent, a răspuns Al Treilea, dumneavoastră judecaţi această chestiune din afara ei. Âflâhdu-ne cu toţii din aceeaşi branşă, îndrăznesc să arăt că şeful nostru are de mai multă vreme un dinte contra hangiului. De Anul Nou, Morală Infinită îi picură cu zgârcenie gardianului nostru doar câţiva bănuţi de aramă. Şi deşi cu fiecare an şeful Âşi face visuri că va izbuti să stoarcă un bacşiş frumuşel, cu bătrânul linge-blide nu reuşeşte. Noaptea trecută s-a întimplat să se afle la familia Li, la nişte jocuri de noroc şi a fost pur şi simplu uscat de bani. A continuat să joace până ia zori,când a auzit ţipetele oamenilor, că se făptuise un omor. Cum a aflat că victimele au fost şi la hanul lui Morală Infinită, îndată s-a gândit că era un prilej cum nu se poate mai norocos să-i vină de hac bătrânului hapsân şi să-i smulgă o sumă grasă, după care chiar îi sfârâiau buricele degetelor. După cum vedeţi, gardianul nu are nimic de a face cu crima. El a încercat doar să-l pungăşească pe bă-trân şi a încasat drept răsplată o bătaie zdravănă. Şi-a făcut mai degrabă rău sieşi, decât altora. Cit priveşte omorul, asta e, fireşte, treaba ce ne nău-ceşte cel mai mult. E cât se poate de limpede că a fost făptuit în zori. Trebuie să se fi petrecut după ce mi-am încheiat eu .ultima tură de noapte, fiindcă până atunci totul era încă potolit. Este adevărat că Morală Infinită este un zgârcit şi jumătate, dar alit cât pot pricepe şi eu, nu este deloc criminalul.      La auzul acestei istorisiri, Torentul a mormăit ceva. Ajunsese la concluzia nemărturisită că nici gardianul nu putea fi criminalul. Încercase doar să-i smulgă hangiului câţiva arginţi, faptă pentru care îşi primise pedeapsa binemeritată prin cele două sute de lovituri. Dar cine făptuise omorul? Iată o întrebare încă de nedezlegat. Reflectând astfel, Torentul s-a apucat să înfulece cu poftă şi în scurt timp a dat totul gata. A cerut să se facă socoteala şi i-a spus cârciumarului să vină în ziua următoare lă tribunal, pentru a-şi primi plata. Apoi s-a despărţit de prieteni şi s-a dus direct la magistrat, căruia i-a povestit ce aflase.      - Avem de a face într-adevăr cu un caz greu, a spus Eminentul Umanist. Dacă hangiul n-a săvârşit crima, atunci cele două victime trebuie să fi lăsat să le scape pe altundeva vorba că aveau buzunarele burduşite bine cu bani. Vreun nemernic a aflat şi i-a urmărit pas cu pas, tot drumul, până azu dimineaţă când, părăsind cei doi hanul, acela a gă-i sit prilejul să-i omoare. Aceasta este singura expli' caţie pentru găsirea celor două cadavre la poarta aşezării. Numai că, vezi, ca magistrat al judeţului; sunt socotit părintele oamenilor de aici. Nu se cade să nu răzbun crima. Numai aşa pot sta faţă în faţă cu suveranul nostru şi cu oamenii simpli de jos: Oricum, nu mai este nimic de făcut pe ziua de azi; Să vedem ce va mai fi mâine dimineaţă, după ai-chetă.      Acestea fiind spuse, i-a permis Torentului să se retragă. Dacă vreţi să ştiţi ce s-a mai întimplat; citiţi capitolul următor.           Capitolul 3 MORALA INFINITĂ ARATĂ CĂ S-A FĂCUT O GREŞEALĂ ÎN PRIVINŢA CADAVRELOR ; MAGISTRATUL VINDE LEACURI DEGHIZAT ÎN VRACI           Se spune că, a doua zi dis-de-dimineaţă, magistratul s-a dichisit ca de obicei, a servit micul dejun şi le-a poruncit oamenilor săi să se adune cu toţii la locul unde zăceau cadavrele. În faţa hanului se afla deja o mulţime de portărei şi de alţi slujbaşi, clnd magistratul, venit pe jos de la locuinţa sa, s-a aşezat la masa înaltă a tribunalului provizoriu, înfiinţat acolo. A cerut mai întâi să i se înfăţişeze hangiul.      - Cu toate că pretinzi că eşti nevinovat în privinţa acestei crime, i-a grăit solemn, victimele s-au aflat totuşi în hanul tău înainte de a fi omorâte. De aceea nu poţi să te ţii de o parte, ca şi cum cazul acesta nu ar avea nici o legătură cu tine. Să începem prin a te întreba numele victimelor, aşa încât cercetarea să se poată desfăşura cum trebuie.      - Când cei doi oameni, a răspuns el, au sosit noaptea trecută la hanul meu, i-am întrebat cum se numesc. Unul a spus că numele său de familie e Xu, celălalt Shao. Cum tocmai apucaseră să-şi desfacă bagajele, am pierdut prilejul să-i mai întreb şi de numele personale.      Magistratul a încuviinţat din cap şi a scris cu pensula pe o hârtie: „Un bărbat cu prenumele Xu”. Apoi a poruncit celui însărcinat cu disecţia să cerceteze cadavrul. Acesta a luat înscrisul magistratului şi, ajutat de Al Treilea şi de portăreii de serviciu, a tras cadavrul care zăcea pe partea stingă, în mijloc, în faţa mesei judecătorului.      - Cer să i se poruncească hangiului să păşească înainte şi să recunoască acest cadavru, ca fiind sau nu al numitului Xu, a spus.      Magistratul i-a poruncit hangiului să facă după cum i s-a cerut. Bătrânul, deşi era îngrozit, nu a avut încotro şi s-a apropiat încet de corpul acoperit tot cu sânge. Tremurând din toate încheieturile, cu mare străduinţă s-a stăpânit şi, luându-şi inima în dinţi, l-a privit, recunoscându-l.      Cel care executa disecţiile a întins şase sau şapte rogojini de trestie pe pământ şi a tras cadavrul pe ele. Apoi l-a spălat cu apă caldă şi l-a” examinat cu de-amănuntul. La sfârşitul acestei operaţii, a raportat:      - Un cadavru bărbătesc, având: o rană de cuţit la umăr, în spate, adâncă de 2,8 cun şi lată de 4 fen [notă în text: Unităţi de măsură de lungime. Un cun este egal ev 8,33 cm, iar un fen este a zecea parte dintr-un cun.]; în partea stingă o tumefiere cauzată de o lovitură cu piciorul,măsurând 5 fen şi 5 cun; o tăietură în trahee, adâncă de 3,1 şi 6 fen.      Documentul astfel întocmit a fost pus pe masa magistratului. Acesta a chibzuit câteva clipe asupra acestui raport, după care şi-a părăsit scaunul şi a cercetat el însuşi cu atenţie cadavrul. Când a terminat de verificat raportul, şi-a aplicat pecetea sa roşie pe document şi a dat ordin să se aşeze cadavrul într-un sicriu şi să se afişeze o înştiinţare prin care se cerea tuturor acelora care îl cunoşteau pe omul ucis să se prezinte la tribunal.      Înapoindu-se În jilţul său, magistratul a caligrafiat pe o altă panglică de hârtie: „O persoană cu prenumele Shao”. Apoi a procedat ca mai înainte şi i-a cerut hangiului să identifice corpul. Morală Infinită s-a apropiat cu capul în pământ şi a îndrăznit să-şi salte privirea doar când s-a aflat direct în faţa cadavrului. Apoi brusc a tresărit violent, ochii i-an ieşit să-i sară din orbite şi, după că a bâlbâit nişte sunete fără nici o noimă, a leşinat.      Înţelegând că un fapt neobişnuit avea să schimbe cursul lucrurilor, magistratul i-a ordonat lui Torentul să-l ajute pe hangiu să-şi vină în fire, astfel ca ancheta să poată fi dusă mai departe, în urma lămuririlor depline pe care avea să le dea acesta. S-a aşternut o tăcere adâncă, toţi cei de faţă nedeslipindu-şi ochii de pe hangiu. Torentul a izbutit să-l facă pe bătrân să şadă în capul oaselor, pe pământ, şi a poruncit soţiei lui să aducă degrabă o cană cu ceai îndulcit.      Mulţimea spectatorilor care dintru început arătase nerăbdare pentru această zăbavă în ancheta şi chiar dăduse unele semne de a se răspândi şi întoarce pe la case, rămăsese acum înfiptă locului; dornică să vadă ce va mai urma. După un răstimp, hangiul şi-a revenit. El a încercat să vorbească, dar nu a reuşit.      - Nu e bine... Greşeală..., a bâiguit el în cele din urmă.      - Bătrâne, i s-a adresat sergentul, înălţimea Sa aşteaptă lămuririle tale. Vorbeşte răspicat, cine a greşit?      - Cadavrul... Shao era un flăcău, în vreme ce corpul ăsta este al unui bătrân, cu barbă. Cum să poată fi el al doilea oaspe? E limpede că aici e o greşeală. Îl rog pe înălţimea Sa să facă lumină!      Toţi erau foarte tulburaţi de această întorsătură şi s-au uitat spre magistrat.      - Cum se poate aşa ceva? s-a mirat el. Aceste două cadavre au zăcut aici toată ziua. De ce hangiul nu a descoperit mai devreme că unul dintre ela era al unui străin? Acum, la anchetă, în chiar ultima clipă, şi-a schimbat părerea. Aceasta dovedeşte că încearcă să ne înşele.      Morală Infinită a fost adus înaintea lui şi magistratul a strigat la el să spună adevărul.      Tremurând grozav, bătrânul şi-a lovit de citeva ori fruntea de pământ.      - Când gardianul a încercat să vâre aceasta umilă persoană în năpastă şi mi-a azvulit cele două Cadavre în faţa aşii, a zis el cu voce plângăreaţă, am fost cu totul buimăcit şi numaidccât am pornit-o în mare fugă la oraş să vă înştiinţez de cele întâm-plate. Cum să mă fi apucat mai întâi să cercetez cadavrele? Da, cadavrul ăsta de-al doilea a fost în bună parte acoperit de celălalt şi recunoscându-l 02 Xu dintr-o dată, am fost sigur că ălălalt cra'Shao. Îmi putea da mie prin minte o astfel de schimbare? Eu sunt cu adevărat nevinovat şi îmi pun soarta în mâinile Prea Cinstitului Magistrat.      Eminentul Umanist şi-a amintit că, în ajun. când văzuse şi el cadavrele, ele de fapt zăceau unul acoperindu-l pe jumătate pe celălalt. S-a gândil ca era foarte probabilă greşeala fără ”voie a hangiului. Pe de altă parte, faptul acesta nu părea să uşureze cu nimic cazul. A poruncit să fie adus gardianul. Acesta şi-a făcut apariţia după cum trebuia, încadrat de Lungilă şi Armăsarul.      - Nătărăule! i s-a adresat magistralul, umbli la cadavre şI mai învinuieşti şi oamenii nevinovaţi. Ai zis că hangiul ia ucis pe oamenii aceştia şi de aceea ieri ai şi dus corpurile la uşa lui. Rezultă că tu trebuie să fi avut din plin ocazia de a lua cât se poaTe de bine aminte la ele. Vorbeşte-mi acum răspicat şi repede cum arătau ei?      Gardianul Străinul aflase deja vestea că era o greşeală în privinţa cadavrelor şi acum, după felul în care i se adresase magistratul, se temea grozav că putea să fie acuzai chiar de crimă. S-a grăbii aşadar să înfăţişeze adevărul.      - Eu am zis că el e criminalul, numai fiindcă victimele au stat la hanul lui şi fiindcă omorul sa întâmplat să se petreacă în apropiere. Una dintre victime era, fireşte, flăcăul, iar cealaltă o persoana vârstnică şi cu barbă. Dar pentru că el, nemulţumit că i-am pus cadavrele la uşă, s-a năpustit val-vârtej la oraş, nu am mai avut cum să mai văd dacă recunoscuse amândouă cadavrele. Eu n-aş putea spune dacă este sau nu o greşeală în privinţa identităţii, fiindcă nu am dat ochii cu cei doi negustori, la venirea lor la han, cu o seară înainte.      Magistratul a ordonat portăreilor să îi dea gardianului încă o sută de lovituri cu ciomegile de bambus, declarând că gardianul se făcuse vinovat de depunerea unei acuzaţii false şi de încercarea de a implica o persoană nevinovată.      Apoi, magistratului i-au fost înfăţişaţi ceilalţi trei oaspeţi care mai stăteau la han şi el din nou i-a interogat. Toţi trei au întărit că amândoi negustorii erau tineri şi că victima cu mustăţi nu fusese la han; ei nu puteau spune cine e şi nici nu ştiau cum îşi găsise moartea.      - Lucrurile stând astfel, a conchis magistratul; este limpede pentru mine unde voi găsi criminalul:      El a poruncit să se treacă la examinarea cadavrului omului necunoscut.      - Cadavrul este al unei persoane bărbăteşti neidentificate, a fost dat raportul. Pe braţul stâng are un semn de rană, măsurând 2,8 cun şi la şale o vânătaie cauzată de o lovitură de picior, de 3 pe 5 cun; sub coastă o rană de cuţit, lată de 1,3 cun; lungă de 5,6 cun şi adâncă de 2,2 cun; o rană de cuţit în spate lată şi adâncă de câte 2,8 cun.      Aceste amănunte au fost cum se cuvine notate.1 Când formalităţile au fost îndeplinite, magistratul a cuvântat din nou:      - Cadavrul acesta urmează să fie lăsat aici; închis într-un sicriu. Rudele şi prietenii lui s-ar putea să locuiască prin împrejurimi. Îmi voi pune acum pecetea pe înştiinţarea ce o voi afişa, apelând la aceia care îl cunosc pe om să se înfăţişeze la mine. La timpul potrivit, îndată ce criminalul va fi arestat, se va ţine procesul. Morală Infinită este eliberat pe cauţiune, dar trebuie să se prezinte el însuşi la tribunal când acest caz va fi judecat, pentru a depune mărturie. Gardianul va fi pus sub arest o vreme.      După ce a făcut cunoscute aceste ordine, magistratul s-a urcat în litieră şi, înconjurat de personalul său, a părăsit satul Şase Li şi s-a întors în oraş. Acolo s-a dus mai întâi la templu şi a ars nişte santal. Apoi a mers la Yamen [notă în text: Sediul administraţiei judeţene.]. unde s-a aşezat la masa sa de judecată. A făcut apelul personalului magistraturii şi, aflând totul în ordine, s-a retras în cabinetul său, din spatele sălii de judecată.      Luându-şi pensula de scris, el a întocmit întâi un mesaj către autorităţile din Huzhou, făcând o descriere completă a victimei Xu şi cerându-le să încerce să-i găsească familia şi rudele. Apoi a compus o circulară către magistraturile judeţelor din vecinătatea judeţului său, cu cererea să îşi pună oamenii pe urmele unui om cu semnalmentele lui Shao negustorul care dispăruse.      Di a înmânat aceste ciorne funcţionarilor săi. pentru a le transcrie şi expedia, iar apoi i-a chemat la el pe Lungilă şl pe Armăsarul.      - Cazul acesta s-a lămurit acum, le-a spus. Nu poate fi nici o îndoială că omul cu numele Shao este ucigaşul. Dacă este prins, îl putem judeca şi cu aceasta cazul este încheiat. Aşa că vă poruncesc amândorura să-l căutaţi, să-l arestaţi şi să-l aduceţi aici fără zăbavă.      După plecarea lor, magistratul l-a chemat pe Torentul.      - Victima necunoscută, i-a spus, este probabil din judeţul acesta. Caută prin toate satele şi încearcă să descoperi pe cineva care îl cunoaşte. Pe urmă, eu nu cred că ucigaşul a reuşit să fugă prea departe. Probabil că a găsit de cuviinţă că e mii sigur să se ţină la adăpost într-o ascunzătoare prin împrejurimi, amânându-şl scăparea până ce urmărirea va înceta. Aşadar, ai putea în acelaşi timp să faci cercetări discrete în privinţa acestui Shao.      Magistratul a petrecut apoi câteva zile în aşteptarea ajutoarelor sale. Dar aceştia nu apăreau şi nici nu au dat vreun semn cât de mic de viată. Înciudat, şi-a zis că nu se putea ca respectivul caz sa nu-şi găsească dezlegarea, oricât de încâlcit se arăta. Deocamdată, ar fi fost mai bine să pornească ci însuşi într-o investigaţie tăinuită.      În dimineaţa următoare, magistratul şi-a pus veşminte de doctor ambulant. Ducând pe umeri o ladă înfundată bine cu ierburi, hapuri şi prafuri do leac, a pornit în cercetarea sa.      Ieşind din Yamen, a luat-o pe şoseaua dinspre miazănoapte. A zăbovit un timp destul de lung în preajma târgurilor aflate de-a lungul drumului, dar nimeni nu s-a apropiat de el. S-a gândit că poate va avea mai mult noroc dacă îşi va îaşira leacurile la vedere, în portalul unei prăvălii mari. În cele din urmă, a ajuns într-un târg, care, cu toate că era lipsit de fierberea şi furnicarul de oameni specifice pieţelor din oraş, se afla la încrucişarea unor drumuri mari şi astfel prin el era un necontenit du-te-vino al dregătorilor, negustorilor şi vânzătorilor ambulanţi, în colţul de răsărit şi miazăzi, se înălţa o arcadă, cu trei ideograme înscrise pe ea: „Târgul Floarea Imperială”. Trecând pe sub portalul acesta, a văzut o clădire cu trei caturi, pe a cărei firmă scria mare: „Casă de amanetat”. Magistratul s-a gândit că acesta era un loc grozav unde se putea a şeza. Şi-a despachetat aşadar lada cu doctorii şi întinzând o bucată de pânză pe dalele de piatră, şi-a expus apoi toate medicamentele şi ierburile. Şfârşind cu aceste pregătiri, a făcut o plecăciune şi a declamat cu o voce răsunătoare poezioara următoare:           Călător de la nord, de la sud. poposeşte o clipa aici.      Câtă vreme eşti zdravăn nici ca. iţi pasă de boală sau moarte.      Însă vracii dibaci nu-ţi stau în calc, muşuroi de furnici,      Şi-odată la pat. nici de vraci, nici de leac potrivit nu ai parte.           Şi a urmat să se prezinte:      - Vă înştiinţez cu umilinţă că prenumele meu este Ren, iar numele Jie şi sunt din oraşul Taiyuan, provincia Shanxi. M-am cufundat din tinereţe în studiul cărţilor rare, despre medicină, şi am ajuns să fac minuni ca deţinător al tainelor artei de lecuit. Cu toate că e departe de mine gândul de a mă asemui cu faimoşii vraci ai vremurilor străvechi, îndrăznesc să susţin că ştiu prea bine învăţătura doctorilor renumiţi, de mai târziu. Pot lua pulsul bărbaţilor şi femeilor, mă pricep la medicina internă şi la chirurgie şi tot la fel de bine sunt neîntrecut în recunoaşterea bolilor ciudate. Chiar poftiţi, con sultaţi-mă şi veţi afla voi singuri de ce sunt în stare ¦ Aveţi să vedeţi că dau prescripţia cuvenită şi ea va lecui bolile uşoare numaidecăt aici, pe loc, iar cât priveşte bolile grave, vă garantez că ele vor fi lecuite în numai trei zile. Doar din întâmplare m-am nimerit astăzi pe aici, chemat de un vechi pacient care în mod special a trimis după mine. Rog pe oricine care suferă de vreo boală să mi se înfăţişeze ca să-l lecuiesc.      În timpul cât a cuvântat, o mulţime de gură-cască s-a adunat în jurul lui şi el a iscodit-o atent cir coada ochiului. A observat că toţi păreau oameni din partea locului, flecărind, bine dispuşi, unii cu alţii. A remarcat mai ales o femeie de vârslă mijlocie, cu spatele încovoiat, croindu-şi drum printre ceilalţi privitori, parcă nerăbdătoare să ajungă în faţă. Când el abia îşi încheiase cuvântarea. femeia i s-a adresat:      - După cele grăite, domnule, negreşit că sunteţi în stare să mă scăpaţi de boala asta înrăită a mea.      - Cum să nu, a venit răspunsul. Dacă n-aş a-vea dibăcia aceasta, cum aş îndrăzni să bat drumurile încoace şi încolo, împăunându-mă cu vorbe goale? Înfăţişează-mi numai pe cât poţi de limpede semnele bolii tale şi te voi vindeca.      - Boala mea, a zis femeia, are rădăcini cară sunt împlântate uite, aici, taman în inima mea. Credeţi că mi-aţi putea lecui acest dor?      - Dar ce nu-mi stă mie în putere? a răspuns el. Dumneata ai o suferinţă de inimă şi eu am an medicament pentru inimă. Îndreaptă-ţi faţa la lumină şi lasă-mă să te privesc bine.      Când ea şi-a întors faţa, magistratul i-a aruncat doar o privire în treacăt. Pentru că, deşi se afla cu treaba aceasta în interesele justiţiei, rămăsese a-cela care era, un înalt dregător, iar ea numai o femeie de rând, fără nici o legătură cu el, şi ar fi fost împotriva regulilor buneicuviinţe să îi permită să se apropie prea mult de persoana lui.      - Ştiu ce te necăjeşte, i-a spus. Pielea îţi e uscata şi ofilită, ar vinele îţi sunt ieşite în afară. Acestea sunt semne sigure că ficatul dumitale este inflamat, iar sistemul nervos slăbit. Cândva, în trecut, dumneata trebuie să fi trecut printr-o mare tulburare. Chinuit din această pricină, ficatul ţi s-a iritat, iar digestia nu a mai lucrat normaL Durerea, aceasta de la inimă o ai tot timpul, nu-i aşa?      - Domnule, a răspuns femeia numaidecât. E adevărat că ai o pricepere nemaipomenită. Îndur boala asta a mea de amar de 'vreme, dar nicicând nu s-a aflat vreun doctor să-i dea de cap aşa de bine. Fiindcă ştii de ce sufăr, crezi că s-o găsi şi doctoria care să mă poată lecui?      Văzând că femeia se încrede în el, magistratul 8-a gândit să o iscodească mai mult.      Dacă vreţi să stiţi ce a dezvăluit femeia, citiţi capitolul următor.