Cărti polițiste

 Un dolar, doi dolari. Valetul de trefla de Chiril Tricolici  DE LA O CONTRAVENŢIE LA LEGEA CIRCULAŢIEI Primisem de câteva zile o Carte poştală foarte drăguţ tipărită, prin care eram invitat - câtă amabilitate! - să mă prezint „imediat” la Inspectoratul de Miliţie al Municipiului Bucureşti, etajul 5, camera 603, cu certificatul de înmatriculare şi carnetul de conducere auto. Şi cum în dimineaţa aceea eram foarte bine dispus, atât de bine dispus de parcă m-ar fi decorat cu vreun ordin, m-am hotărât să dau curs prea amabilei invitaţii acolo unde niciodată nu te cheamă să te felicite sau să te laude. Eu, cel puţin, n-am auzit. Cu aceste gânduri şi cu altele asemănătoare, o dată intrat în vasta şi ospitaliera clădire a Miliţiei de pe Calea Victoriei, în loc să apăs în lift pe butonul ce indica etajul cinci, l-am preferat pe cel din dreptul cifrei trei. Aici lucra şi mai lucrează încă un coleg de şcoală - nu e cazul să vă spun ce fel de şcoală - şi amic, cu care întreţineam bune relaţii. Sporadice, din păcate. Erau de vină cel puţin trei situaţii. În primul rând, constanţa relaţiilor noastre era grevată de lipsa acută de timp a prietenului meu. Colonel, ocupă o funcţie importantă (zvonul care circulă: cu cât salariul e mai mare, cu atât ai mai puţin timp să-l cheltui, fiind în acest caz confirmat) şi, de cele mai multe ori, când îi telefonam, la celălalt capăt al firului răsuna aproape invariabil: „Nu te supăra, sună-mă mai târziu, colega, am o discuţie”. E greu de precizat ce semnifica acest cuvânt, pentru că mereu avea câte o discuţie. Eu însă îl pisam cu telefonul (până s-a întâmplat „în al doilea rând”), colonelul fiind un adevărat sac fără fund cu tot felul de întâmplări adunate în cei peste douăzeci de ani de miliţie. Aşa se face că la întâlnirile noastre participa, nu o dată, şi un alt coleg de şcoală, cunoscut actor bucureştean. Atât de cunoscut, încât Jean Marais ţinuse cu orice preţ să se imortalizeze cu el într-un film, drept care şi eu şi colonelul primisem - cu dedicaţie - câte o fotografie făcută la Buftea în timpul filmărilor, fotografie păstrată şi azi cu sfinţenie sub sticla băruleţului meu (există o asociaţie), numai că din ea a dispărut, după o vizită feminină, decupat cu lama, actorul francez. În al doilea rând, amicul meu, colonelul Alexandru Banu, este un mare amator de pescuit. Şi aceasta nu numai pentru a-şi crea relaţii cu cei ce susţin că, după o săptămână de muncă intensă, o duminică la pescuit este cât se poate de reconfortantă - te gândeşti la peştele care, uite acum, acum o să muşte momeala şi atât. Pasiunii acesteia şi, în egală măsură, faptului că sunt un fericit posesor de autoturism le-am datorat invitaţia, lansată într-o sâmbătă, de a merge a doua zi la o baltă dintre acelea cu foarte mult peşte şi pescari mai puţini. Am acceptat cu nedisimulată bucurie invitaţia. Contramandând programul pe care mi-l aranjasem pentru duminica aceea, m-am culcat mai devreme, la două noaptea am fost în picioare, la cinci dimineaţa, după treizeci şi ceva de kilometri presăraţi cu hârtoape, eram pe marginea bălţii. Dar cu toată sticla de coniac pe care o luasem pentru a întreţine verva colonelului şi spumozitatea povestirilor sale, acesta n-a scos până seara o vorbă măcar. Să nu sperie peştii. Au urmat din nou cei treizeci şi ceva de kilometri plini de hârtoape, şi în timp ce maşina trosnea din toate încheieturile, colonelul reconstituia cu minuţie cum scosese el fiecare crap în parte şi ce a gândit, şi ce a simţit pentru fiecare din ei, iar ei - crapii - ieşind din găleata ce se răsturnase la o hurducătură a maşinii, îmi căptuşeau, zbătându-se la gropi, portbagajul cu solzi. Nu e greu de imaginat deci ce i-am răspuns colonelului când mi-a oferit jumătate din preţioasa captură. Eram ca o pompă cu verde de Paris. Amintirea acestei zile, amintire foarte consistentă, mai ales că a trebuit să schimb cele două amortizoare din faţă, a stăruit multă vreme, cam tot atât cât a stăruit şi mirosul din interiorul maşinii. Spălasem portbagajul cu „Alba”, ţinusem noaptea maşina cu uşile deschise în garaj, vărsasem în ea o sticlă de „Krasnaia Moskva”, cumpărată special în acest scop, dar mirosul de peşte tot nu dispăruse complet. Nu prea fericit pentru mine s-a soldat şi încercarea - aceasta ar fi „în al treilea rând” - de a câştiga simpatia soţiei colonelului, ratând, nu din vina mea, singura posibilitate care mi se oferise. Era tot într-o duminică dimineaţa, colonelul fusese trimis să cumpere pâine, dar, distrat cum e câteodată, a intrat într-un cafe-bar, în care ştia că nu-i exclus să mă găsească duminica. Am fost bucuros să-l invit la măsuţa pe care o ocupam, peste câteva minute a sosit un prieten, am făcut prezentările şi, din vorbă în vorbă, fiecare din noi ţinând să-şi onoreze rândul, ne-am trezit că trecuse de două. Magazinele unde se putea cumpăra pâine se închiseseră de mult; am intrat, continuând conversaţia, într-un restaurant şi aici, cumpărând o franzelă ca cele de ghips din vitrine, colonelul ne-a invitat acasă la el. Contribuise la aceasta şi grija de reproşurile soţiei care îl aştepta să vină cu pâinea. Dar calculul colonelului s-a dovedit până la urmă totalmente greşit. Este adevărat, văzându-ne atât de zâmbitori, doamna Banu ne-a primit ca o adevărată lady, iar când a auzit că prietenul meu este şi pictor, ea în orele libere fiind o talentată peisagistă, toate bunătăţile au început să se reverse pe masă. A apărut şi vinul cei mult lăudat. Aici a fost greşeala mea: am uitat să previn gazda că pictorul, după ce bea de şaisprezece ori la rând dintr-un pahar, îl sparge. La mine acasă nu s-a întâmplat niciodată - am grijă să nu păstrez pentru musafiri atâta băutură - dar la alte adrese s-a întâmplat şi nu o singură dată. Cum reuşeşte să memoreze numărul paharelor băute, nu pot să-mi dau seama - ce să mai vorbim, creierul nostru a rămas pentru ştiinţă încă o mare enigmă! Fapt este că, în timp ce ne sorbeam cafelele, în vizită a sosit şi o verişoară de-a soţiei colonelului, o doctoriţă foarte drăguţă, şi noi am rămas - eu din considerente strategice, pictorul din cele privind-o pe doctoriţă - să jucăm tabinet sau şaizeci şi şase, atmosfera fiind cât se poate de idilică. Şi, deodată, pictorul s-a ridicat cu paharul în mână, pe jos era un splendid covor persan, câţiva paşi şi paharul a zburat pe fereastră, în stradă. Stupoarea a fost generală. „Sandule, ce-i asta?” a reuşit, în cele din urmă, doamna Banu să spună. „Asta înseamnă, i-a explicat stăpânindu-se colonelul, că în cazul în care paharul a lovit pe cineva, eu o să spun că de aici, din casa colonelului de miliţie Banu, a fost aruncat!” „Eu nu înţeleg, i s-a adresat ea în şoaptă, tu, prieteni ca toţi oamenii nu poţi să-ţi faci?! Actorul ăla... acum ai venit cu ăştia!...” Adică noi. Dar toate acestea s-au întâmplat atunci, iar acum coboram din lift la etajul trei, preocupat de mobilul prea amabilei invitaţii care, în nici un caz, nu-mi prevestea o bucurie. În micul antreu ce ducea la biroul colonelului, un miliţian mă luă în primire şi, cunoscându-mă, mă conduse înăuntru. Colonelul se afla la biroul său, cu tot felul de telefoane în stânga, care-i dădeau, trebuie să recunosc, un aer foarte capabil. — Nu ştiu ce vor ăştia de la Circulaţie cu mine, am intrat eu direct în subiect, fără ipocrizii de genul „Ce mai faci?”, „Mi-a fost dor de tine”, „De o mie de ani nu te-am văzut” şi aşa mai departe. — Urci două etaje, colega, şi afli ce vor! Ce-i aşa o problemă?! — O amendă probabil, recompense n-am auzit încă să se împartă la voi! — Vezi, colega, nu eşti bine informat. Şoferii din rândul „ajutoarelor voluntare” ale organelor de circulaţie, dacă depun o activitate deosebită, primesc recompense cu premii, colega! — Bine, bine... Dă-le un telefon şi întreabă-i de ce m-au chemat. — Adică să intervin!? Eu intervin, colega, dar să ştii că te costă! Mergem diseară undeva şi dai două sute, uşor! În loc de o sută sus, arătă el cu degetul spre tavan. — La cârciumă nu-mi pare rău... — Nu, du-te şi plăteşte-ţi amendă, iar diseară dau eu. E ca şi cum m-ar ruga ei pentru cineva care... Hai, colega... Treci apoi pe la mine să bem o cafea. Dreptate avea, ştiam, şi neavând încotro, am urcat două etaje. Locotenentul la care m-am prezentat mi-a luat invitaţia, a căutat, după numărul înscris pe ea, ceva, într-un dosar şi, scoţând de acolo o hârtie, mi-a comunicat cu o voce ca o răzătoare de morcovi: — În ziua de 20 februarie, circulând cu autoturismul 1-B-2022 pe Calea Victoriei, dinspre Athénée Palace, n-aţi semnalat schimbarea direcţiei de mers. — Nu-i adevărat! am protestat eu. — Nu este maşina dumneavoastră? — Ba da, dar din 18 decembrie, când a căzut prima zăpadă, şi până în 4 aprilie, maşina mea n-a ieşit din garaj! — Îmi pare rău, aici scrie clar: „1-B-2022”. Contravenţia ne-a fost semnalată de unul din ajutoarele noastre voluntare. — O fi greşit numărul... Sau e vreo glumă a unui prieten... Cu toate că n-am nici un prieten care să fie cu Circulaţia în atât de bune relaţii!... — Vă rog să plătiţi o amendă de cincizeci de lei, a rămas el indiferent ca ziua de ieri la ironia mea gratuită. — V-am spus doar că maşina n-a părăsit garajul până la 4 aprilie! — Puteţi să ne probaţi acest lucru? — Nu, n-am cum. — Cu martori, să zicem. — Cine ar putea să depună o asemenea mărturie?! N-am încă portar la garaj!... — Tovarăşe, mai aşteaptă şi alţii! Dacă nu plătiţi amenda pe loc, o să fiu nevoit să vă întocmesc un proces-verbal şi veţi plăti două sute cincizeci! A fost argumentul care m-a convins imediat că, într-adevăr, eu săvârşisem în ziua respectivă contravenţia imputată. Am vrut să spun ceva de care să-mi pară rău mai târziu, dar n-am găsit nimic la îndemână şi atunci am pus din fondul meu de rezervă o bancnotă de o sută pe masă. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că bancnota îmi râde în nas - avusese o altă destinaţie. A fost doar o impresie probabil. Când m-am întors în biroul colonelului, acesta nu mai era singur. Un bărbat de vreo treizeci de ani, cu o înfăţişare plăcută, explica ceva cu aprindere. Intrarea mea l-a deranjat evident, când colonelul a făcut prezentările, căpitanul Pascu mi-a zâmbit aşa cum zâmbesc americanii în faţa aparatului de fotografiat, pronunţând în engleză cuvântul „brânză”. — Îmi permiteţi să plec? se adresă acesta nerăbdător colonelului. — Nu, stai puţin. Ascultă, colega, se întoarse colonelul spre mine, n-ai vrea să participi la o anchetă pe care o va conduce tovarăşul căpitan? Este vorba de o sinucidere, dar... şi colonelul făcu un gest în sensul că la mijloc e ceva dubios. Ei, ce zici? Mă băteai la cap că vrei să scrii ceva în acest gen... Predasem nu de mult editurii o carte... Ar fi o idee!... — O.K.! am acceptat eu propunerea colonelului. „VREŢI SĂ VĂ SPUN CE CONŢIN BUZUNARELE DUMNEAVOASTRĂ?” Mă şi vedeam străbătând străzile Capitalei în urlete de sirenă, miliţienii de circulaţie grăbindu-se să ne dea „liber”, iar eu - stând în faţă, lângă şofer, cu un aer important şi enigmatic. Da' de unde! Am coborât pe jos scările, pentru că ne „furase” cineva liftul şi, parcurgând tăcuţi curtea, am ieşit în stradă unde, chiar lângă poartă, era cât pe-aci să ne calce o maşină, ca pe nişte banali pietoni. — Poate scot maşina mea din garaj? i-am propus eu la un moment dat căpitanului. — Nu-i nevoie, mi-a răspuns el cu indiferenţă. E destul de aproape... Şi apoi, afară e şi foarte plăcut. Într-adevăr, după o iarnă reumatică, veniseră zile de adevărată primăvară, numai că starea mea psihologică reclama dinamism şi nu plimbare la aer curat. După un timp, am rupt din nou tăcerea. Nu ştiu de ce, dar aveam aceeaşi senzaţie pe care o încerc când mă aflu cu o necunoscută în lift. — Dacă tot nu dispare cadavrul, ce-ar fi să bem o cafea? am arătat eu spre cafe-barul pe lângă care treceam. — N-am nimic împotrivă, a acceptat el fără entuziasm, adăugând: Şi aşa trebuie să fim acolo abia peste o jumătate de oră. Evident, nu-l încânta deloc faptul că-i căzusem pe cap. În local era lume puţină, ne-am aşezat la o măsuţă şi, în timp ce-i comandam chelnerului două cafele scurte, m-am pomenit întrebat: — Sunteţi ulceros? — Nu, am negat eu. — Atunci, dă-ne şi două coniacuri mici! a completat căpitanul comanda. Apoi, întorcându-se spre mine, zâmbi cuprins de o bruscă veselie: Vra să zică o să devin, într-un fel, erou de roman! Nu-i rău. Să încep atunci prin a vă furniza câteva date: Tata a fost cazangiu... Am cunoscut pe cineva care scrisese în dreptul ocupaţiei tatălui său „de meserie trăgător”. „Ce-i aia trăgător?” a fost el rugat să explice, cu ocazia unei noi promovări. Bun de gură, taică-su fusese „şlepar” pe Lipscani. Trăgea clienţii de pe stradă în prăvălia fratelui său. „Trăgător”... Cum era şi normal, am îmbrăţişat meseria tatălui meu, însă, la douăzeci de ani, la propunerea organizaţiei U.T.C., am intrat să lucrez la Interne. Mi-am completat studiile, urmând liceul la fără frecvenţă, apoi facultatea de Ştiinţe juridice... Nu beau, nu fumez, nu-mi plac femeile, ador copiii, am trei şi îl aştept cu nerăbdare pe al patrulea, în timpul liber joc şah la clubul ministerului, înainte de a mă culca conspectez bibliografia pentru seminarul următor... Când am ieşit în stradă, un vânzător ambulant îmi oferi o „ocazie”. — Vedeţi, mi se adresă căpitanul, cam ăştia sunt clienţii noştri. E adevărat, era cât pe-aci să anchetez furtul unor lingouri de aur dintr-un vagon poştal, dar trenul a avut o întârziere de o oră, iar camionul cu care trebuia să sosească bandiţii în gara Ciulniţa, fiind reparat de I.R.A.-2, s-a defectat pe drum. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că o să devenim prieteni, eu şi căpitanul Pascu. Un troleibuz ne-a lăsat în Piaţa Romană, de aici, în câteva minute, am ajuns în faţa unui bloc cu patru etaje, al cărui lift era, după toate aparenţele, de multă vreme defect. La etajul doi, pe uşa masivă de nuc a apartamentului din stânga, se găsea încrustat, pe o tăbliţă nichelată, numele de Anca Petroveanu şi căpitanul a sunat. Ne-a deschis un locotenent major de miliţie. — Suntem aproape gata, tovarăşe căpitan, a raportat el. Vreţi s-o aducem pe vecină? Cea care... — Nu, lasă. Stăm mai târziu de vorbă cu ea. Şi m-a prezentat celor doi ofiţeri de miliţie. Doi, pentru că în cealaltă cameră mai era unul. Îşi scotea tocmai un halat atât de pătat cu diverse substanţe şi, probabil, de atâtea ori spălat, încât nici cel mai mare specialist din lume nu i-ar fi putut determina culoarea iniţială. Ne găseam într-un apartament format din două camere destul de spaţioase, despărţite, ca la garsonierele duble, printr-un glasvand larg deschis şi, ceea ce izbea în primul rând, era numărul mare de tablouri de o certă valoare; felul cum erau aşezate pe pereţi demonstra nu numai ştiinţa folosirii luminii ce venea de la cele două ferestre, dar şi un rafinat gust artistic. — Dumneata vezi ce-i aici!? am exclamat eu, adresându-mă căpitanului. Pallady, Luchian, Andreescu, Petraşcu... — Văd, şi drept să spun, rar mi-a fost dat să privesc un interior mai odihnitor ca acesta! Într-adevăr, totul era într-o armonie perfectă. Şi mobilă de autentic stil „Empire”, lucrată probabil la Viena, şi statuetele, şi vasele, şi carpetele, nimic în plus, nimic distonant, totul în cea mai desăvârşită ordine, ca şi cum ar fi fost o casă memorială şi doar locul pentru dormit - pentru că era de fapt un loc - din ultima cameră, două saltele mari suprapuse, acoperite cu un persan, contrasta. Aici fusese găsită moartă Anca Petroveanu. Vizavi se afla un splendid secretaire. Neputând rezista tentaţiei, am tras de cheie. Interiorul fusese transformat într-un bar, erau în el băuturi şi ţigări, totul însă fusese pensulat cu un praf alb ce relevase o sumedenie de impresiuni digitale. — Aţi descoperit ceva deosebit? m-am adresat eu ofiţerului de miliţie, care se dezbrăcase de halat când am intrat noi aici. — Deosebit, nu. Dar felul cum au rămas impresiunile de la mâna dreaptă a victimei pe un pahar găsit lângă pat mi-a dat de gândit. — Adică? am vrut eu să ştiu mai precis. — Adică, atunci când o mână apucă un pahar, efortul acesteia este distribuit într-un anumit fel. Mă refer la apăsarea falangelor... Or impresiunile relevate de noi indică o aşezare oarecum curioasă a mâinii, o distribuire cam neobişnuită a acelui efort. — Să vedem ce o să spună şi autopsia... se adresă locotenentul major căpitanului. Mâine aveţi raportul medicului legist. Căpitanul Pascu şi-a scos haina, a aşezat-o pe spătarul unui fotoliu şi, trăgând aer în piept, de parcă ar fi adunat puteri, spuse rar, ca pentru sine: — Ei, acum pot să intru în rol. Adăugă după o clipă de gândire: Nu ştiu de ce, dar atmosfera acestui apartament nu-mi vorbeşte deloc despre o sinucidere. Ba chiar respinge ipoteza unei sinucideri. Atmosfera aceasta însă n-ai cum s-o coşi la dosar!... Să începem sistematic. — N-o chemaţi pe vecina victimei? l-am întrerupt eu. — Nu. Nu sunt încă pregătit să stau de vorbă cu ea. Încerc să aflu singur câte ceva. Imposibil să nu găsesc aici puncte de sprijin pentru discuţia ce va urma. Puncte concrete. Am nevoie întâi de o oarecare, să-i zicem, bază obiectivă. Şi de-abia după aceea... — De ce m-aţi întrebat dacă sunt ulceros? — Şi sunteţi. — Da, sunt, am recunoscut eu. Cum aţi dedus? — Vreţi să vă spun ce conţin buzunarele dumneavoastră? Am râs neîncrezător. — Pe două sticle de vin! propuse căpitanul, adăugând: Una n-o să ne ajungă. — O.K.! am acceptat eu. — Să începem cu buzunarele pantalonilor. În cel din stânga aveţi cheile de la casă şi garaj, într-un port-chei din piele, iar în cel din dreapta - cheile maşinii prinse de un breloc, treizeci şi opt de lei - o bancnotă de 25, două de 5 şi una de 3 lei, şi o cutie de chibrituri, cu câteva beţe în ea. Actele maşinii sunt în buzunarul de la spate, iar în cel mic pentru ceas - o brichetă cu gaze defectă pe care intenţionaţi s-o daţi azi-dimineaţă la reparat. La haină, în buzunarul din stânga - o pereche de ciorapi, în dreapta - batistă şi o cutie nouă de chibrituri. În buzunarul de la piept - un pix „Parker” cu mină „King size” şi, bineînţeles, portofelul. Să ne oprim puţin la acesta. Are cusătura desfăcută acolo unde se îndoaie. Într-o despărţitură - nota de plată a abonamentului telefonic, în alta cărţi de vizită, apoi buletinul de identitate, o legitimaţie, o agendă telefonică, iar în despărţitură cu capac, patru sau cinci bancnote a câte o sută de lei. În sfârşit, în buzunarul pentru batistă - o periuţă albă de dinţi, cu păr negru de mistreţ... — Aţi câştigat! În timp ce vorbea, încercasem să-mi dau seama cum aflase toate acestea, dar căpitanul trecuse atât de repede în revistă conţinutul buzunarelor mele şi cu atâta precizie şi siguranţă, încât nu avusesem timp decât pentru a verifica exactitatea spuselor sale. — Şi acum, pentru că tot mi-aţi numărat banii, am continuat eu, şi aţi văzut că am cu ce să plătesc cele două sticle de vin, mai pun ceva lângă ele, ca să-mi spuneţi cum aţi reuşit să aflaţi toate acestea. — Secret profesional! râse el. Privindu-l, am avut impresia că muşcase cu poftă dintr-un măr ionatan. Acum ştiam de ce îmi fusese simpatic de cum îl văzusem în cabinetul colonelului Banu - râdea, arătând două şiruri de dinţi, ca într-o reclamă străină de asigurare pe viaţă. — Nu-i, bineînţeles, nici o scamatorie la mijloc, spuse el serios. Cheile de la casă le-am simţit cu ocazia aglomeraţiei din troleibuz, iar cele de la maşină le-am auzit zăngănind în celălalt buzunar. Banii nu sună aşa şi, după cum am văzut, aţi dat tot mărunţişul picolului, care nici pe acesta nu-l merită; diviziunea cea mai mică pe care aţi primit-o de la chelner, ca rest, era o bancnotă de 3 lei. Şi, pentru că am ajuns la bani, când aţi plătit cafelele, aţi scos portofelul şi, deschizând despărţitura cu capac, v-aţi adus aminte că aveţi bani schimbaţi în buzunarul pantalonilor. Într-adevăr, aveaţi două bancnote de 25 şi una de 5. Cafelele au costat, cu bacşiş cu tot, doisprezece lei. Aţi cumpărat un pachet mic de „Snagov” şi aţi primit, în loc de rest la 5 lei, o cutie de chibrituri. Aţi acceptat-o pentru că în cea pe care o aveaţi mai erau doar câteva beţe. — De brichetă cum aţi aflat? — Simplu. Când aţi vrut să vă aprindeţi ţigara, aţi dus mina la buzunarul pentru ceas, o secundă gândul v-a zburat în altă parte şi apoi aţi scos din buzunar cutia cu chibrituri. — Bine, dar de ce cu gaze? Şi de ce defectă? — Dacă era una obişnuită, cumpăraţi în loc de chibrituri o fiolă cu benzină. Apoi, judecând după felul cum vă îmbrăcaţi, după obiectele pe care le aveţi asupra dumneavoastră, - ceas, cureaua lui, pixul Parker - pe acesta l-am observat când eraţi cu haina desfăcută - am dedus că bricheta trebuie să fie din acelea cu gaze, bănuiesc „Ronson”. — Exact! — Iar defectă, pentru că, de obicei, ele la noi se defectează destul ele uşor. Sunt construite pentru butan, iar noi le umplem cu aragaz şi duzele se înfundă. — Şi conţinutul portofelului? — Când l-aţi deschis, am observat marginea notei de plată a abonamentului telefonic. Şi tot astfel buletinul de identitate, agenda telefonică. Iar după bombajul despărţiturii cu capac, de unde aţi vrut să scoateţi bani, am dedus că sunt cam patru-cinci bancnote de câte o sută. Acolo se ţin de obicei sutele şi nu încap decât împăturite. — Actele maşinii cum de-aţi ştiut unde sunt? — Din cele câteva cuvinte pe care le-aţi schimbat cu tovarăşul colonel Banu, am aflat că aţi fost la Circulaţie, unde aţi plătit e amendă, iar la ei toţi sunt invitaţi cu carnetul de conducere şi certificatul de înmatriculare a maşinii. În portofel am văzut că nu le aveaţi. De altfel, permisul de circulaţie nici nu încape acolo. Nu ştiu de ce l-or fi făcut de dimensiuni atât de incomode!... Deci, trebuie să-l aveţi în unul din buzunare. De obicei în cel din spate, la pantaloni. Şi dumneavoastră, când m-aţi întrebat dacă n-ar trebui să scoateţi maşina din garaj, aţi dus mâna la buzunarul din spate, ca pentru a vă încredinţa că nu le-aţi uitat cumva la ofiţerul care v-a încasat amenda. — Acum, periuţa de dinţi, pentru că aţi bătut cu ea toate recordurile! — Periuţa de dinţi a constituit într-adevăr o problemă. Aţi avut-o întâi în buzunarul din dreapta al hainei şi, simţind-o în troleibuz, m-am întrebat ce poate fi obiectul acela ca un creion. Pixul l-am văzut în buzunarul de la piept. Un stilou nu putea fi... Şi tocmai pentru că vă era incomod s-o purtaţi acolo, aţi scos-o pe drum şi aţi pus-o în buzunarul pentru batistă, iar batista şi cutia cea nouă de chibrituri le-aţi mutat în locul ei. A fost exact momentul când am observat că hârtia de ambalaj poartă marca magazinului „Adam”. Am şi văzut raionul cu articole de parfumerie, şi cum am căutat şi eu o periuţă străină - din ale noastre îţi rămâne tot părul printre dinţi - am bănuit că aţi cumpărat una din acelea „Carpyr”, care au sosit acum câteva zile. Am vrut să-mi aprind o ţigară. — Pachetul l-aţi lăsat pe măsuţa de colo, arătă căpitanul. Tocmai pentru că în buzunare nu mai aveaţi loc şi nu vă place să umblaţi cu ele umflate. — Trebuie să recunosc, aţi câştigat într-o notă de perfectă sportivitate cele două sticle de vin! — Şi ceva lângă ele... — O.K.! am exclamat eu. — Îmi exersez spiritul de observaţie, nimic altceva. Fără el, în meseria noastră, nu faci doi bani. Şi pentru că veni vorba, să vedem ce facem aici. Eu, dacă nu mă înşel, pentru asta sunt plătit!... Să începem cu începutul. Ultima oară, Anca Petroveanu a fost văzută în viaţă duminică după-amiază, în jurul orei nouăsprezece. A sunat la uşa apartamentului vecin, i-a deschis chiar doamna Pleşa şi, cum declară aceasta, Anca Petroveanu a întrebat-o ce se întâmplă cu remizierul care aduce lapte în bloc, pentru că de câteva zile nu l-a mai văzut. Doamna Pleşa, i-a răspuns că acesta continuă să vină, dar la ore mai târzii şi, la propunerea ei, Anca Petroveanu i-a adus şase borcane goale de iaurt şi banii respectivi. Dacă după aceea Anca Petroveanu a plecat în oraş sau a rămas acasă, nu mai ştie precis. Dar, după cum i s-a părut ei, pe la ora douăzeci şi treizeci de minute, a auzit maşina Ancăi Petroveanu oprindu-se în faţa blocului. A doua zi, deoarece vecina ei nu se prezentase să-şi ridice borcanele de iaurt, spre seară, a sunat la uşă. Anca Petroveanu nu i-a răspuns. Mirosul de gaz începuse să se simtă pe holul scării, însă doamna Pleşa şi-a zis că el vine din stradă. Abia în dimineaţa următoare, domnul Pleşa, care-i medic navetist la Buzău, şi-a dat seama că mirosul de gaz metan, acum foarte puternic, răzbate din apartamentul Ancăi Petroveanu. Şi, într-adevăr, Anca Petroveanu a fost găsită fără viaţă, acolo, pe divanul acela, arătă căpitanul spre ultima cameră. Alături de ea era o sticluţă goală de „Nozinan” - un somnifer franţuzesc - un pahar cu urme de apă şi toate robinetele aragazului de la bucătărie deschise la maximum. — S-ar putea deci presupune că Anca a luat o doză puternică din somniferul acela şi, când a văzut că acesta începe să-şi facă efectul, a deschis robinetele aragazului. — Să zicem... Dar atunci sticluţa cu „Nozinan” şi paharul de apă s-ar fi găsit în altă parte! În bucătărie, de pildă. De obicei, sinucigaşii îşi elaborează cât se poate de minuţios planul. Sunt însă cazuri, mai ales dacă hotărârea este luată în urma unui şoc foarte puternic, când se procedează într-o ordine cu totul inversă faţă de cea logică. — În primul rând, cred că ar trebui să aflăm... — Dumneavoastră vorbiţi la plural? m-a întrerupt căpitanul. Şi a exclamat: Mare cretin! În timp ce încercam să mă conving că nu mie îmi fusese adresat cuvântul acesta drăguţ, căpitanul se îndreptă în grabă spre telefon, formă un număr şi îl ceru pe locotenentul major Paraschiv. Numărul acesta îl aflase însă consultându-şi agenda. La naiba, nu era chiar în regulă!... — Maşina aţi cercetat-o? întrebă căpitanul. Răspunsul fu negativ şi el ceru locotenentului major Paraschiv să facă imediat cale întoarsă. — Şi mie mi-a scăpat din vedere, adăugă căpitanul. Probabil e jos, un moment... Aşezând receptorul alături, luă poşeta victimei, scoase din ea certificatul de înmatriculare a maşinii şi, cu el în mână, ieşi pe balconul ce răspundea în stradă. Curios, ca toţi automobiliştii, l-am urmat, să văd ce maşină avea Anca Petroveanu. Era un Fiat-850, de culoare albă. După ce căpitanul încheie convorbirea cu locotenentul major Paraschiv, intrigat, l-am întrebat prin ce asociaţie de idei i-a venit maşina în minte. Râse. — Când am pus sub semnul întrebării pluralul, m-am gândit în acelaşi timp că autoturismul pe care îl aveţi ne-ar putea fi de folos. Şi atunci mi-am amintit că victima are şi ea o maşină. Maşina despre care doamna Pleşa a declarat că a auzit-o oprindu-se în faţa blocului în jurul orei douăzeci şi treizeci de minute. Deci, ea trebuie să fi rămas jos, în stradă. Dacă este adevărat ce-a spus soţia doctorului, atunci, în această oră şi jumătate, s-a întâmplat acel ceva care a determinat-o pe Anca Petroveanu să ia tragica hotărâre. Pentru că nu te aprovizionezi cu şase borcane de iaurt ştiind că nu vei mai avea nevoie de ele! Iar în acea, să-i zicem fatidică, oră şi jumătate, Anca Petroveanu a fost cu maşina! — Spuneam că în primul rând ar trebui să aflăm cauza... — Şi într-o ipoteză şi în alta. — Adică, cealaltă ar fi că avem de-a face cu o crimă? — Da. Aşa susţine şi doamna Pleşa. Ea a declarat organelor de miliţie, care au venit să deschidă uşa apartamentului când soţul ei a dat alarma, că nimic pe lume n-o va face să creadă, având în vedere datele sufleteşti şi modul de viaţă al victimei, că este vorba de sinucidere. — Dar asta este o chestiune subiectivă! — Subiectivă. Subiectivă ca şi atmosfera odihnitoare a acestui apartament. Faptul că ea n-a lăsat nici o scrisoare, nici un rând cel puţin este însă o realitate, nu? — Înclinaţi, deci, spre o crimă? — Nu înclin spre nimic. Am remarcat doar. — Cine-i totuşi această Anca Petroveanu? — Deocamdată ştim doar că profesa avocatura şi că provine din familia unui profesor universitar. Să trecem însă la treabă. Căpitanul Pascu luă poşeta victimei şi, scoţând din ea buletinul de identitate, citi cu voce tare cele câteva date înscrise acolo. — O femeie încă tânără! remarcă el şi întorcând pagina exclamă: Şi pe deasupra destul de bine! Dacă în fotografia din buletin arata aşa, ce trebuie să fi fost în realitate! Nu, despre Anca Petroveanu nu se putea spune că fusese o femeie frumoasă, în accepţiunea curentă a acestui cuvânt. În afară de gura ei cu buze senzuale, desenate aproape rotund, în rest - o faţă puţin asimetrică, cu fruntea cam bărbătească, bărbia energică, scoase şi mai mult în evidenţă de o pieptănătură scurtă, cu părul rebel. Totul emana însă un anumit farmec, poate din pricina ochilor nu prea mari, dar vioi şi mai ales inteligenţi, probabil puţin saşii când privea undeva fix. Ceea ce nu era aici cazul. Scoase, rând pe rând, din poşeta Ancăi Petroveanu, pe masă se găseau: un ruj, o pudrieră, un pachet de ţigări „Kent”, două batiste, dintre care una mai mică, murdare de ruj... — Scrisoarea lipseşte, spuse ca pentru sine căpitanul Pascu, ţinând în mână un plic de format occidental. Citi ştampila poştală: „Paris, 9 ianuarie”. De ce păstra ea de atâta vreme acest plic în poşetă şi încă fără scrisoare? Ia să vedem, figurează vreun nume străin în agenda ei telefonică? Kandel Fred 140 440, spuse el la un moment dat. — Numărul de telefon al unui hotel! am zis eu cu voce sigură, demonstrând căpitanului o formidabilă intuiţie de detectiv sadea. El însă nu spuse nimic şi luând cartea de telefon găsi acolo, negru pe alb, ceea ce perspicacitatea mea mă făcuse să presupun încă de la bun început. Numărul de telefon era al hotelului „Ambasador”. În rest, poşeta nu conţinea nimic interesant şi în timp ce căpitanul Pascu începu să cerceteze sistematic sertarele unei comode, la uşă se auzi sunând. Era locotenentul major Paraschiv. Căpitanul îi înmână cheile Fiat-ului şi acesta coborî în stradă. Când am ieşit ceva mai târziu pe balcon, maşina era realmente asaltată de o droaie de copii, pentru care operaţia efectuată de ofiţerul de miliţie constituia un spectacol cât se poate de inedit. În scurt timp, acesta se întoarse în apartament. — Ei? îl întrebă nerăbdător căpitanul. — Lângă aparatul de radio, câteva impresiuni digitale mai vechi ale victimei, trei mucuri de ţigară în scrumieră, două foarte vechi de ţigări „Kent”, unul de „Carpaţi” cu filtru, foarte recent, arătă el cutiuţa din material plastic în care se vedeau cele trei mucuri de ţigară. — Le puteţi determina vechimea? am întrebat eu curios. — Da. Şi încă cu o exactitate de până la o jumătate de oră. Bineînţeles prin analize de laborator. Continuă, întorcându-se spre căpitan: Apoi, câteva fire de stofă pe spătarul scaunului din dreapta, un bilet de autobuz şi două fire de păr şaten închis, cred, bărbătesc. În cutia de bord am găsit carnetul ei de conducere şi poliţa asta de asigurare a maşinii. Le înmână căpitanului, adăugând: îşi asigură pe încă un trimestru maşina, când ştie că peste câteva zile nu va mai fi?! — Se pot petrece multe în câteva zile! nu fu de acord căpitanul. Da, spuse el examinând poliţa, a încheiat asigurarea în 7 martie, iar acum câteva zile a prelungit-o pe încă un trimestru. Gândindu-mă mai demult să-mi asigur maşina în perioada de vară, şi cum depusesem şi o cerere de paşaport pentru Austria, am luat poliţa cu intenţia de a prospecta condiţiile de acordare a despăgubirilor în caz de accident, dar, în aceeaşi clipă, în cameră izbucni soneria telefonului. Am tresărit fără să vreau, ca şi cum Anca Petroveanu ar fi apărut deodată acolo. — Alo, daaa, îşi modulă căpitanul vocea. Se auzi destul de clar o voce de bărbat. — Asasinul! am exclamat eu în şoaptă şi, apropiindu-mă în vârful picioarelor de aparat, am întins urechea la pândă. — Nu, n-aţi greşit, casa Petroveanu. Anca este plecată pentru câteva zile din Bucureşti. Cine să-i spun c-a sunat-o, vă rog? — Alexandru, spuse bărbatul de la celălalt capăt al firului. — Alexandru Greceanu? întrebă căpitanul. — Nici un Greceanu! Sunt fostul ei soţ. — O să-i comunic, făcu căpitanul, dar fostul soţ al Ancăi Petroveanu aşezase receptorul în furcă. — De ce nu l-aţi chemat aici? Am fi aflat lucruri cât se poate de interesante! — Totul la timpul său, spuse Pascu, mutându-şi privirea de la persoana mea. M-am străduit să pricep de ce nu era încă timpul să se stea de vorbă cu fostul soţ al Ancăi Petroveanu.

buna dimineata, mai avem, dar daca ne spui ce cauti, o sa postam

Și mie-mi place Horia, cu siguranță că o să le postez în curând. Aștept în continuare cereri.

nu am mai gasit nimic de Tecuceanu dar am adaugat Haralamb Zinca, care scrie bine... https://latimp.net/forum/225/haralamb-zincă/

saracu n-are duminica...n-are credinte, sarbatori si nici zei, singura lui bucurie e cand simte ceva parale in palma, hehe...asta am zis-o pentru mine, in barba, caci persoana, adrisantul, nu e saraca, boboaca e bogataaa !

sunt asa de bogata ca imi pierd cate un portofel pe saptamana si noaptea cand ma culc,visez ca ma binecuvanteaza lumea la biserica, sa raman la fel de fraiera  sa mai pierd si altele

Moartea Misterioasa A Veronicai de A. K. Green CAPITOLUL I Ca detectiv ale cărui merite nu fuseseră recunoscute de superiori, nutream o ambiţie considerabilă. Aveam certa convingere că, dacă mi s-ar ivi vreo afacere importantă, aş dovedi că sunt capabil s-o rezolv cu mult succes; vreau să spun că aş fi făcut ceva mai mult decât vedeam făcându-se la corpul de poliţie al districtului Columbia, de care aveam onoarea să aparţin; iar când mă pomenii solicitat în afacerea Jeffrey-Moore, mă încredinţai că, în sfârşit, mi se oferea prilejul să mă afirm. Această tragedie era ţesută din dedesubturile tenebroase pe care publicul nu le-a bănuit niciodată, cu toată vâlva pe care a stârnit-o la Washington şi în toate Statele, îmi propun să reconstitui aici, cu toată sinceritatea, amănuntele ei cu- * rioase. În decursul cercetărilor, întâlnii tot atâtea decepţii şi triumfuri, iar după ce mi-am îndeplinit datoria, am rămas cu inima deopotrivă de îndurerată şi mulţumită; căci eu am un cult pentru femei, şi… Dar nu vreau să mă abat prea mult de la istorisirea mea. Eram de serviciu la post în seara când sosi „unchiul Da-vid”. Aşa-L numeau copiii care-L urmăreau pe stradă pe acest gentleman şi încerc să păstrez respectul ce se datoreşte unui om de viţă nobilă şi veche, dându-i denumirea care, pe vremea aceea, îl caracteriza la fel ca şi 3eprinderile-i bizare, veşmin-t<3e-i baroce şi încăpăţânarea de a-L sili pe dulăul său danez, Eudge, să meargă întotdeauna alături de eL Auzisem de mult vorbindu-se despre bătrân ca despre unul dintre personajele cele mai interesante ale cartierului. Ba, în diferite rânduri, îl zărisem pe Avenue Waverley; niciodată însă nu mă întâlnisem faţă în faţă cu el. Nu cunoşteam deci, deeât superficial, fizionomia şi manierele. Sale, pentru a-mi da seama 'de la prima vedere dacă privirea neliniştita a ociiilor-lui mici, cenuşii, îi era naturală, ori dacă se datora numai emoţiei de moment. Când începu să vorbească, surprinsei o anumită tremurătură în vocea lui, şi dedusei că se găsea într-o stare de agitaţie reţinută Cu toate acestea, ştirea pe care ne-o comunica se rezuma la faptul, prea puţin alarmant în definitiv, că zărise lumină Ia o casă care se bănuia că este nelocuită. Faptul în sine era atât de banal, încât nu jdădui prea. Multă importanţă spuselor sale; dar el pronunţă deodată un nume care mă făcu să ciulesc urechea şi chiar să-L întrerup. Pomenise despre „casa Moore”. — Casa Moore? Repetai eu uimit. Despre casa Moore din avenue Waverley vorbeşti? — Dar care alta crezi că mă interesează? Mormăi el aruncându-mi o privire tăioasă şi iritată. Crezi că mi-aş bate capul cu o casă oarecare fără a avea vreun interes direct? Şi-ţi închipui că L-aş smulge pe Rudge de pe covorul său confortabil pentru a sesiza unui vecin ingrat o spargere posibilă? Nu, răufăcătorul, s-a ascuns cu siguranţă în casa mea. Adică, vreau să spun, casa care mi-ar reveni mie dacă s-ar întâmpla vreun accident aceleia care-o stăpâneşte în momentul de faţă… Chemându-şi brusc câinele, omul se îndreptă spre uşă fără să mai spună un cuvânt. Alergai după. El şi, în momentul când era în stradă, îl ajunsei — Dumneata eşti un membru al familiei Moore? Între- • bai eu. Ocupi casa aceea veche, ori locuieşti numai în vecină- -tatea ei? Uimirea semeaţă cu care primi el întrebările, mă intimida puţin — De cât timp eşti la Washington? Iată ce-aş putea eu să te întreb, ripostă el cu vocea înţepată. — De vreo cinci luni. Figura irascibilului bătrân se însenină şi răspunse scurt, dar fără răutate: — N-ai aflat mare lucru în vremea asta! Apoi cu demnitate subită: — Da, sunt un Moore şi ocup un pavilion situat în fata vechii locuinţe şi sunt singurul locuitor al acestui cartier Dună ce vei mai sta pe-aici, vei afla că vecinătatea lui nu e oe. Placul celor ce fac parte din familia Moore. Deocamdată proasta reputaţie a locului o atribuim… Malariei. Înălţă semnificativ din umori şi norni mai departe Oqr reuşi să-mi stârnească curiozitatea. Ştiam mai mult decât îşi închipuia el despre casa aceea faimoasă. Niciunul dintre aceia care citiseră ziarele de curând şi mai puţin un p.jli-ţist – nu puteau să ignore ciudata întimplare. Ceea ce ignoram totuşi era înrudirea bătrânului cu familia al cărei nume era, de cinsprezece ziie, pe toate buzele — Ascultă! Strigai eu, Spui că locuieşti în faţa c^<-i Moore. Poţi, în cazul acesta, să-mi spui… Dar el nu era dispus să stea la palavre. — S-a povestit totul în ziare. Citiţi-le. Dar cercetează rnai întâi cine a adus lumină într-o casă care, după cum ştie toată' lumea, nu are nici paznic. Sfatul era bun iar datoria şi curiozitatea mă îndemnară să-L urmez. Ultimele evenimente puseseră o pecete de groaza pe vechea'locuinţă, făcând din ea un loc sinistru, la vederea căruia, nu numai oamenii de culoare, întotdeauna superstiţioşi, ci şi persoanele mai temerare se arătau înfioraţi şi se grăbeau să-L ocolească când se înnopta Ea exista încă de pe când Washingtonul nu era decât un sat. A precedatcapitoliul şi Casa Albă, Clădită de un om foarte bogat, purta amprenta belşugului solid caracteristic epocii coloniale. Dar o umbră ameninţătoare o învălui în curând: prea multe drame se desfăşuraseră acolo; prea mulţi oameni îşi găsiseră moartea. S-ar putea susţine, pe drept cuvânt, că este de-ajuns ca o locuinţă să fie veche pentru ca înăuntrul ei să se fi produs multe decese şi tragedii intime; rareori totruşi, s-ar putea spune, ca în căzui de faţă, că decesele au fost subite şi au prezentat acelaşi caracter. Nu mi-aş permite să repet legendele acestea vechi dacă o dramă recentă nu le-ar readuce în toate memoriile. Vreau să vorbesc despre curioasele fapte care au marcat căsătoria domnişoarei Moore. Bogată, frumoasă, energică, tânăra Veronica Moore nutrise întotdeauna o_ ciudată afecţiune pentru casa strămoşilor ei şi, în ceasul cel mai critic al vieţii sale, dorea să demonstreze societăţii că asupra locuinţei nu plana nici un blestem real. In preajma căsătoriei cu acela căruia îi dăruise inima ei tânăra, hotărî ca nunta, celebrată cu o pompă de'o-sebită, să aibă loc în casa fatală. Sărbătoarea a fost strălucită, aşa cum o dorise domnişoara Moore; ea nu putea însă să scape de piaza rea care, vădit lucru, domnea acolo. Una din persoanele prezente, aventurându-se în camera cu amintiri funeste, fu găsită moartă în ziua oficierii nunţii. Câteva clipe, groaznica veste a putut să fie tăinuită; îndată însă după rostirea cuvintelor sacre de la cununie, ea se răspândi: panica îşi făcu drum, iar musafirii plecară în mare grabă de parcă ar fi fost vorba de ciumă. De aceea m-am şi grăbit să-L urmez pe unchiul David care mă înştiinţa că în această casă cu tragice amintiri se petrecea ceva neobişnuit. CAPITOLUL II Deşi trecut de şaptezeci de ani, unchiul David era un drumeţ excelent, iar mersul său era atât de rapid îi: -t el ajungea la capătul străzii H când eu treceam colţul bulevardului New-Hampshire. Silueta lui deşeiată dar nu dizgraţioasă şra singurul obiect mişcător în perspectiva posacă a acestui cartier, cel mai pustiu din Washington. Apropiindu-ir-î de casa Moore, eram atât de impresionat de calmul din jur încât aş fi jurat că aici întunericul era mai dens decât în altă parte şi că cele câteva felinare plantate la distanţe lungi pe stradă răspândeau o lumină mai slabă decât pe orice altă cale de aceeaşi lungime. In vremea aceasta, silueta unchiului David dispăruse. El se oprise în dreptul unui gard care» încărcat cu plante agăţătoare, înconjura micul pavilion pe care-L indicase ca singura locuinţă a cartierului, cu excepţia casei Moore, adică locuinţa lui. In momentul când eram lângă el, îl auzii mormăind fraze confuze ce păreau a fi mustrări la adresa câi-neâui său. In morala pe care o făcea tovarăşului său, izbutii să disting cuvintele acestea: „Eşti rău, din cale-afară de rău! Vezi ca şi mine oblonul desprins de colo şi pleci, cu coada în jos, fricosule! Stai să-ţi arăt ce gândesc eu despre un câine care nu-i cuminte şi ^nu-L ajută pe bătrânul lui stăpân la nevoie. Trozneşte oblonul, nu-i aşa? Lasă-L să troznească. Nu-mi pasă că trozneşte, chiar dacă aş vrea să ştiu ce mână L-a… A, ai venit?”. Ultimele cuvinte mi se adresau mie, care înaintasem spre el. — Da, am venit. Hai să vedem acum ce se întâmplă în casa Moore. Se aştepta desigur la propunerea mea şi totuşi răspunsul întârzie. Glasul lui mi se păru tulburat şi fără naturaleţe. — Priveşte fereastra aceea, strigă el, aceea cu un oblon deschis. Observ-o şi vei vedea că oblonul se mişcă. Ascultă! A troznit! Ai auzit? Un mârâit care semăna mai mult a geamăt se auzi la spatele nostru. Bătrânul se întoarse deodată şi strigă cu un gest furios: — Linişte! Dacă n-ai curajul să înfrunţi un oblon ce se mişcă, închide-ţi cel puţin fălcile şi nu te arăta nătărău. Nici vorbă, câinele acesta îmbătrâneşte. Nu te mai poţi încrede în el. Îşi părăseşte stăpânul în momentul când… Restul cuvintelor se pierdură în gâtlejul lui într-o bolbo-rosire care exprima ceva mai mult decât iritaţia. În acest li mp eu observam casa cu atenţie. O mai văzusem şi altă dată dar n -o examinasem niciodată la această oră; îmi făcu o impresie funebră, dezolantă, printre copacii înalţi,care o învăluiau într-o umbră ameninţătoare. Mă străbătu un fior şi mă cuprinse gân-dul de a-mi lua tălpăşiţa. Dar îmi impusei să fixez mai bine cu privirea fereastra cu pricina. Prin ochiurile ei văzui sau fu'sei convins că văd o rază de lumină ce trăda o prezenţă îndeajuns de suspectă într-o locuinţă care fusese declarată ca înlocuibilă. - — Aveai dreptate, îi spusei bătrânului care se fiv. Niinta neliniştit lângă mine. Cineva cotrobăieşte prin casă. N-o fi doamna Jeffrey sau soţul ei? — Noaptea, într-o casă fără lumină? Nu-mi vine să cred. Cuvintele, păreau fireşti, dar glasul nu era. Nici atitudinea lui nu se adapta pe deplin situaţiei. Re. Marcând aerul stânjenit cu care se retrăgea în beznă, exclamai cu un ton mai degajat decât se putea aştepta: — Voi chema un coleg şi, tustrei, ne vom furişa în. Casă pentru a vedea ce se petrece acolo. — Duceţi-vă! Eu, nu! Replică violent bătrânul. Familia ^Jeffrey mi-ar lua în nume de rău intrarea în proprietatea lor, adăugă cu un ton mai liniştit. — Adevărat? Răspunsei eu râzând. Dusei fluierul la gură, scosei apelul reglementar, obser-vându-L mereu, căci mă intriga bizareria atitudinii sale ce-mi stârnea interesul, apoi adăugai: — N-ar trebui să te oprească un motiv atât de copilăresc. Vino să vezi ce se petrece în casa despre care spuneai adineaori că e a dumitale. — N-am ce să caut acolo! Spuse el cu hotărâre. Eu şi cu Veronica n-am fost niciodată în relaţii bune. N-am fost invitat nici la nuntă, măcar că stau la zece paşi de casă. Nu 5 Mi-am făcut datoria atrăgându-vă atenţia asupra luminii,şi mă _, „., „ 0; „; r- r;!I-~ – • – opresc aici. Ian terna oarbă a unui Mă Un licurici îi sperie pe nătărăi sau pe idiotul de câ'ine, m priveşte; te salut şi mă retrag. Deschise poarta lui şi dispăru sub verdeaţa care acoperea ca o draperie faţada pavilionului. Curând, sunetele ample ale unei orgi-răsunară înăuntru, urmate de urletele prelungi ale câinelui. Fie că aprecia cu prea multă însufleţire muzica, fie ca îl enerva, bătrânul Rudge avea obiceiul să-şi acompania a:4fel stăpânul. De altfel, unchiul David nu se oprea niciodată pentru a pune capăt hărmălaiei discordante. Dimpotrivă, muzica creştea în forţă şi volum, sporind de asemenea exprimarea durerii sau plăcerii nefericitului Rudge. Curând, agentul Hibbard, care auzise primul apelul meu, veni în fugă. Când a j anse lângă mine, lumiba reapăru la fereastra spre care 'âmi era îndreptată atenţia. — E cineva în casa Moore, spusei eu pe un ton cit se poate de liniştit. Hibbard e un vlăjgan voinic pe care-L considerasem până atunci ca pe unul dintre cei mai straşnici din brigadă. Dar, după o ochire fugară asupra zidurilor înalte ale — Solitarei clădiri, el manifestă o.reală încurcătură şi nu păţu deloc grăbit să traverseze strada — Hai repede să vedem ce se întâmplă acolo, exclamai eu. Imobilul e superb, plin cu obiecte de valoare… Se pare că rafturile bibliotecii cuprind multe tomuri preţioase. Ai chibrituri şi un revolver? El îmi dădu chibriturile, îmi întinse revolverul şi, cu un aer plouat pe care căuta să-L mascheze printr-un hohot de râs, rosti: — Dacă credeţi că aveţi nevoie de armă, m-aş desparţi cu plăcere de ea pentru o jumătate de ceas Uluit că descopăr laşitate la un om pe care-! Ştiam întotdeauna întreprinzător şi hotărât, respinsei mâna care-mi oferea arma şi, cu aerul cel mai sever, străbătui strada spu-nându-i fără să întorc capul: — S-ar putea să dăm peste o bandă în toată regula. Dacă crezi că e frumos să mă laşi singur cu câţiva răufăcători te felicit! Biciuit de cuvintele mele, el mă urmă, dar fără însufleţirea pe care as fi vrut s-o văd, d=it fiind că propria mea şi curantă era mai mult nref? „'1^ decât reală şi rq, serios vor” simpatizam câinele care r>rr>ţw* ^ nrlp li'fi'hru la nriile.,. Pinului decât?Ă vadă ce se petrece în tulburătoarea locuinţă a familiei Râoora. Casa este prea cunoscută pentru a fi nevoie s-o descriu în chip minuţios. Ilustraţiile care au apărut în ziare au familiarizat publicul cu toate amănuntele impozantei faţade. Poarca principală, cu banca ei pentru servitorii negri, a fost fotografiată şi reprodusă de nenumărate ori, arătându-i pe invitaţii speriaţi care dădeau buzna printre cele două canaturi larg deschise. După ce străbătui peronul monumental, azi tăcut şi pustiu, pusei mâna pe butonul uşii străvechi. Nu mă aşteptam jfcotuşi să pot pătrunde pe acolo în casă, dar simţeam nevoia ^instinctivă de a proceda întotdeauna în modul cel mai obişnuit pe care bunul simţ îl comandă. Vă închipuiţi deci, uimirea niea când, cedând unei uşoare apăsări a mâinii, văzui că uşa se dă în lături. Nu era nici măcar fixată în clanţă. — Hehe! Şoptii. Nu mi se pare glumă. Cu siguranţă ca este cineva în casă. Rămâne să descoperim 'noisecretul vizitei nocturne, să ne încredinţăm dacă niscai criminali îndrăzneţi nu şi-au făcut cumva un refugiu secret sau un loc de tntâlnire. Dar să procedăm cu prudenţă şi să începem prin a ne scoate încălţămintea, adăugai eu pe şoptite. A dumitale face un zgomot asurzitor. — Răcesc totdeauna când merg desculţ, mormăi tovarăşul meu. Neprimind însă nici un răspuns, el se descălţă şi-şi puse, pantofii lângă ai mei. Apoi îşi scoase revolverul din toc, îl în? Cărcă şi stătu în gardă, în timp ce eu împingeam uşurel uşa, ţinând lanterna oarbă în mâna. Totul era beznă şi tăcere. Aş fi preferat să mă găsesc în faţa unei lumini şi să aud un zgomot oarecare, sentimente pe care le împărtăşea şi Hibbard. 'a care domina groaza superstiţioasă şi nu teama de un pericol normal. — Nici revolverele, nici lanternele n-au ce căuta aici, murmura el cu voce tremurată. Ce ne-ar trebui în casa asta blestemată e un preot cu descântece… Şi serios vorbind, în-trucât mă priveşte… Fără să termine ce avea de spus, făcu o mişcare s-o şteargă, îl reţinui cu o înjurătură înăbuşită. — Ce? Nu-ţi este ruşine? Exclamai eu… Ce mai este? Mă apucase de braţ şi cu degetul arăta uşa care se închidea încet în urma noastră. — Vedeţi? Murmură el. În broască nici nu există cheie. Cu toate acestea, se umblă cu cheia… Ajunsesem la capătul răbdării, îmi smuncii braţul din strângerea lui, spunându-i în şoaptă, furios: — Şterge-o! La-ţi tălpăşiţa! Uu-te aracuiui.' ju mai am nevoie de tine. Rămân eu singur! Efectul produs fu fantastic. Camaradul meu care gâfâia lingă mine nu profită de permisiunea ce i-o dădusem de a o lua din loc. Poate că era fascinat ca şi mine de spectacolul zidurilor impozante, al scării grandioase ce ţâşnea din bezna cş părea de nepătruns. Poate, de asemenea, era ruşinat de laşi-» tatea' lui. In orice caz, se ţinu bine privind cu ochii holbaţi ungherul vastului vestibul unde două coloane corintiene cu capiteluri aurite încadrau uşa încăperii peste al cărei prag nu-trecea nimeni fără sa-i fie frică. Se gândea desigur la misterioasele morţi care se produseseră în dosul coloanelor. Şi eu gândeam la fel. Iar când. Sub impulsul unui curent de aer, draperiile se ondulau încet, nu mă mirai că-L văd pierzându-şi bruma de curaj ce-i mai rămăsese. La drept vorbind, mă simţii şi eu tulburat, însă izbutii să ascund sentimentul acesta pentru a-L dojeni cu jumătate de glas pe impresionabilul meu tovarăş. — Nu fi prost! Draperia nu poate să ascundă ceva mai rău decât vreun refugiat politic sau o bandă de falsificatori. — Se poate. Aş prefera să pun mâna pe niscai… Oameni în carne şi oase! — Sst/ Auzisem un zgomot. Ne ţinurăm respiraţia… Cum însă zgomotul nu se repeta, trăsei concluzia • că era poate trosnitura oblonului de afară. Cu siguranţă că în jurul nostru nu se clintea nimic. — Ai de gând să urci la primul etaj? Întrebă Hibbard clănţănind din dinţi. — Nu mai înainte de a mă asigura că nu mişcă ceva, jos. * O uşă era întredeschisă în stjnga noastră. O împinserăm as-tfel încât să vedem tot interiorul încăperii. Un salon bo<?At mobilat, clar în cea mai mare dezordine. — Aici a avut loc căsătoria, observă Hibbard trecându-şi capul peste umărul meu. Intr-adevăr, recunoşteai pretutindeni urmele ceremoniei, poeţii, căminul, pervazul uşii erau împodobite cu ghirlande ş; rrengi; covorul era acoperit cu buchete ofilite, aruncatp în f „3bă de invitaţi. Mesele, scaunele, mobilele răsturnate în c?Ip. Dovedeau graba fiecăruia de a fugi, stăpânit de o teroare S”nerst'tiossă atât dp puternică încât nimeni nu sp îm7r°dn'„oe să 9e întoarcă pentru a face nutină ordine în sală. Nici m ă r n r pianul nu fusese închis iar câteva caiete de muzică zăceau pe Jos, acolo unde căzuseră. Numai pendula de pe cămin părea să fi rămas indiferentă tulburării obşteşti. Fusese întoarsă pentru ceremonie şi încă mai mergea. Tic-tac-ul ei netulburat se auzea cu regularitate în întunericul străpuns doar de raza slabă a lanternei mele. — E lugubru! Clănţăni Hibbard. Avea dreptate. Când am închis uşa, avui impresia că lăsam să cadă pleoapa unui sicriu. Explorarăm alte câteva încăperi unde nu ne opri nici un amănunt vrednic de luat în îseamă; în cele din urmă, cu o frică îndreptăţită, ne îndreptarăm spre sala cu coloane corintiene. Uşa era, ca şi celelalte, întredeschisă. Numiţi-mă laş sau imbecil – cum eu însumi îi spun lui Hibbard. — Dar mi-a trebuit mult curaj să pun mâna pe panourile ei de mahon. Eu, care nu eram deprins să tremur, şi care adineaori judecam cu asprime teama camaradului meu, îmi dădeam limpede seama că nu simţeam nici o atracţie pentru pericole misterioase şi imprevizibile. La prima vedere nu zării decât silueta masivă a unui jilţ străvechi care, de lângă colţul căminului, avansa spre mijlocul camerii; de bună seamă că, pe scaunul acesta, victimele îşi găsiseră moartea; reţinui forma grea şi umbra densă pe care el o proiecta asupra căminului. Mă străbătu un fior de groază. Intorsei capul şi făcui un pas înainte. Raza lanternei mele depăşi atunci punctul asupra căruia o concentrasem, fără alt rezultat decâtr de a., lăsa să se vadă şi mai bine dezolarea cumplită a vastei săli. Jilţul fixat de zid, cum constatai pe urmă, era, cu excepţia unei mese şi a unei canapeluţe aşezate într-un ungher întunecos, singurul obiect vizibil.pe toată întinderea parchetului neacoperit de nici un covor. Dar dacă sala era goală, nu se, putea spune la fel despre pereţi. Ei dispăreau cu totul sub rafturile încărcate de cărţi cu legătura scumpă, cărţi,rare jşi preţioase, după spusele unchiului David; dar care, nefiind – atinse, fără îndoială, de multă vreme, răspândeau acel miros greţos de mucegai ce se desprinde din lucrurile dosite, ani în şir, de aer şi lumină. Somptuozitatea extremă a plafonului, sculpturile bogate ale căminului, tăiate în marmoră, făceau şi mai izbitoare dără-pănarea restului încăperii. Considerând că este inutil să mai zăbovesc în acel loc izolat, şi convins că el este înţr-adevăr gol, după cum părea, mă întorceam să ies, când razele lanternei căzură peste ceva atât de neaşteptat şi de extraordinar încât rămăsei ţintuit, incapabil să înninte* şi întrebându-mă d?Că. Contemplam un lucru real sau dacă mi se oferea o farsă. In faţa mea, pe podea, zării o formă omenească, o formă de femeie care, chiar în penumbră, îmi dădu impresia netă a unei gingăşii aeriene şi a unui rafinament extrem. Forma zăcea acolo, aşa cum numai morţii zac… Morţii 1. Şi eu care adi-neaori scrutam căminul să descopăr urma unei drame, pe când e; era aici, la dor paşi! După ce-mi revenii din spaimă, privii cu luare-aminte: pe parchet, lângă tânăra femeie, era sânge. O mână mă trase de mânecă. Era Hibbard. Neliniştit de încremenirea şi de tăcerea mea, el intrase, tremurând din toate mădularele şi aşteptându-se la toate catastrofele. Dar ochii lui abia distinseră forma dinaintea căreia eu stăteam împietrit, şi o schimbare neprevăzută se produse într-însul. Ceea ce pe mine mă demonta, lui îi reda subit sângele rece, moartea îi era familiară sub forma aceasta şi, găsindu-se pe un teren cunoscut, recăpăta stăpânirea de sine. — Un foc de revolver, spuse el laconic aplecându-se asupra corpului, Un glonţ drept în inima. A murit desigur înainte de a cădea. Era o trăsătură nouă în istoria dramatică a bibliotecii. Niciodată până atunci o rană nu desfigurase pe cei ce sucombau aici şi niciuna dintre victimele precedente nu fusese găsită în alt loc decât lângă căminul unde prezida jilţul cel mare. De ce schimbarea aceasta şi ce nouă serie de atentate ne-anunţa ea? Un strigăt de uimire scos de Hibbard-mă scoase din buimăcirea mea. — Ia uită-te! Ce părere ai? Arăta cu degetul mâna dreaptă a cadavrului. Examinân-^d-o mai de aproape, văzurăm o panglică înnodată de pumnul delicat şi care se întindea până la. Patul revolverului căzut mai departe. — S-ar zice că arma era legată. Iată ceva cu totul neaşteptat. Ce tâlc o fi ascunzând faptul acesta? Vai! O singură explicaţie era posibilă. Tânăra femeie murise în urma unei lovituri trase, de ea. Gingaşa făptură se sinucisese. Dar o sinucidere în locul acesta? De ce? Reputaţia locului acţionase hipnotic asupra ei, sau trecuse din întâmplare prin locul funest, fericită că găseşte un refugiu unde să pună capăt mizeriei, Scrutând cu multă aten-_ţie,'lgura, căutam un răspuns acestei întrebări şi atunci mă năvăli o emoţie nouă pe care nu ezitai s-o împrătăşesc tovarăşului meu care devenise netulburat şi flegmatic ca de 6bicei. — Priveşte trăsăturile! Exclamai. Mi se pare că le cunosc. Nu-ţi amintesc de cineva? El mormăi câteva cuvinte de dezaprobare, dar, aplecându-se, examina îndelung jalnicul chip. Când înălţă capul, sprâncenele contractate Fi dădeau un aer intrigat şi perplex. — Cu siguranţă că am văzut figura aceasta undeva, mărturisi el şovăielnic, trăgându-se spre uşă. Poate că în ziare… Nu seamănă oare cu…? — Seamănă! Îl întrerupsei. Este chiar Veronica Moore! Stăpâna acestei case unde abia acum cincisprezece zile s-a cu-'nunat cu domnul Jeffrey. Fără îndoială, mintea ei zdruncinată de oribilul eveniment care a marcat ziua aceea, n-a putut rezista loviturii -primite… CAPITOLUL III Nu mă îndoii nici o clipă că o recunoscusem pe moştenitoarea casei Moore. Toate reproducerile pe care le văzusem, după portretul acestei frumuseţi, faimoasă în societatea din Washington, purtau o individualitate de expresie care se fixa în memorie şi pe care o regăseam acum în trăsăturile neînsufleţite. Buimăcit încă de descoperirea ce-o făcusem, dar având în vedere datoria profesională, procedai la formalităţile de rigoare. U trimisei pe Hibbard să înştiinţeze secţia-de poliţie 'şi mă pregăteam să redactez un proces-verbal cu amănun-îtele care mi se păreau importante. Lanterna mea se stinse ^subit. Accidentul era neplăcut, dar el dădu rezultate bune. Ţ-Mă aflam singur în bezna înfricoşătoare şi o convingere se î impunea: nici o femeie, chiar cu mintea înnebunită, n-ar fi 'executat cufundarea în necunoscut, în bezn? Care creează j imaginea mormântului. Faptul era contrar naturii, mai ales i naturii feminine. Ori ea se omorâse înaintea dispariţiei luminii slabe ce se strecura printre persienele camerei închise. — Ipoteză ce căzu imediat prin faptul că trupul sinucigaş era cald. — Ori lumina care-ardea când a apăsat pe trăgaci fusese dusă în altă parte, sau stinsă. — Moartea misterioasă a Veronicăi Moore Cu gândul la licăririle care luminaseră una din ferestrele etajului de sus, înclinam pentru a doua ipoteză. După ce re-aprinsei lanterna, întorsei butonul unuia din becurile da gaz ale candelabrului de deasupra capului meu şi apropiai un chibrit. Aşa cum îmi închipuiam, de altfel, pe ţevi nu era gaz… Ziarele vorbiseră în mai multe rinduri despre efectul neobişnuit pe care lumina zilei îl produsese asupra toaletelor de gală ale femeilor. Nu se aprovizionaseră măcar cu Iu-» minări. Dar, în cazul acesta, ce obiect era acela a cărui sclipire o vedem pe măsuţă, în capătul celălalt al încăperii? Cu siguranţă, un sfeşnic sau, mai degrabă, un candelabru de formă demodată, purtând într-un potir al său o luminară consumată pe jumătate. Mă îndreptai repede spre masă, pi-păii feştila: era ţeapănă. Considerând însă că dovada nu era deplin satisfăcătoare – vârful unei feştile se usca repede după stingerea flăcării – voiam să ştiu dacă luminarea •fusese aprinsă de curând. Luai briceagul şi o înţepai în par* tea de jos: constatai atunci că firele protejate de ceară erau relativ moi şi uşorde pătruns. Sentimentul meu era confirmat. Nefericita nu se omorâse pe întuneric; luminarea era aprinsă,. Dar, aici deducţiile mele se opriră. Dacă fusese aprinsă înainte, cine a stins.-O după? Desigur, nu tânăra femeie; rana ei produsese cu siguranţă o moarte fulgerătoare.' Altcineva, cineva a cărui suflare plutea încă în jurul meu, nici vorbă, stinsese flacăra după căderea Corpului… Şi atunci _ moartea nu fusese consecinţa unei sinucideri, ci a unei crime. Surescitarea pe care o pricinui în mine această descoperire se datora ambiţiei despre care am vorbit la începutul istorisirii mele. Îmi spusei că ocazia, atât de mult aşteptată, se oferea în sfârşit. Cu un astfel de start, voi putea să adun indicii, să descopăr fapte care ar impune noua mea teorie în locul' verdictului de sinucidere, pronunţat de Hibbard, şi care desigur era acceptat de postul de poliţie şi de parchet. Cât de strălucit va fi triumful meu şi, în cazul acesta, ce datorie de recunoştinţă contractam faţă de bătrânul arţăgos ale cărui bănuieli, în aparenţă fantastice, mă aduseseră aici! Înţelegând cât de preţioase erau pentru mine cele câteva minute pe care urma să le petrec singur la locul crimei, rnă apucai de lucru cu promptitudinea şi metoda pe care îmi făgăduisem totdeauna să le aduc în cea dintâi afacere impor-' tantă, şi care-mi va garanta succesul. În primul rând, aşadar, încă o ochire aruncată frumoasei şi tinerei victime. Ce cută dureroasă îi brăzda fruntea l Ce 18 Sumbre zbârcituri desfigurau oorajii, delicaţi altădată, ca petalele unui trandafir! Figura aceasta interesantă, dacă nu de-o frumuseţe desăvârşită, în orice caz remarcabilă în moarte pentru intensitatea expresiei, părea că. Vrea să vorbească, eă-mi destăinuiască un secret pe care nu-L sesizam. Dar timpul trecea. Renunţând să pătrund pasionantul mister, mă hotărâi să studiez mâinile care prezentau, fiecare, o problemă distinctă. Aceea pe care o prezenta dreapta, o cunoşteam – panglica lungă, albă, ce lega pumnul de patul revolverului. Degetele nu purtau nici un inel, dispăruse până şi verigheta. Fuseseră furate? Nu putui să surprind nici un semn de violenţă sau de dezordine. Gulerul de dantelă fină care înconjura gâtul moartei era drept şi intact, până la bărbie; iar cutele grele ale rochiei elegante de stofă cădeau în jurul ei, armonioase şi corecte. Dacă purta bijuterii la gât şi la urechi, ele fuseseră luate de o mână prudentă, dacă nu pioasă. Eram însă înclinat să cred că ea sosise pe scena morţii sale fără podoabe, ţinând seama de simplitatea ce-i caracteriza întreaga făptură.?Ălăria, simplă şi elegantă ca şi restul veş- Mintelor, se afla lângă trup, pe parchet… Fusese scoasă şi aruncată acolo de o mână vădit nerăbdătoare. Că mâna fusese a victimei, o dovedea un fapt neînsemnat, dar decisiv. Acul care o fixa de coc fusese scos cu grijă. Nici o altă mână, în afară de a ei, nu pv. Tuse'lua această măsură de precauţie. Un bărbat ar fi aruncat acul împreună cu pălăria, fără să-i pese. Îmi pusei îndată această întrebare: — Faptul arăta că ea nădăjduia să-şi pună din nou pălăria pe cap, ori era rezultatul unei deprinderi inconştiente? Fără să impietez drepturile rezervate judecătorului, luai notă de toate aceste amănunte şi pornii în căutarea indiciilor care să-mi ajute la identificarea persoanei presupusă a fi stins luminarea. Aici însă mă aştepta o mare dezamăgire. Nu izbutii să descopăr nimic care să poată dezvălui prezenţa unei a doua persoane, afară de puţin scrum de ţigară lângă un scaun de bucătărie aşezat lângă rafturile bibliotecii, nu departe de masa pe care se afla candelabrul. Scrumul mi se. Păru vechi şi nu putui să adulmec nici un miros de tutun, din pricina mucegaiului care infecta încăperea. Poate că bărbatul care murise acolo, mai de mult, intrase fumând… În c: -izul acesta, restul ţigării nu putea fi departe. Să-L caut? Nu, căci ar însemna să înaintez până la cămin şi locul acela era prea primejdios ca să se apropie cineva de el. TI Şi apoi nu terminasem cu cotlonul unde mă aflam. Dacă scrumul nu-mi dezvăluia nimic, poate că scaunul de lemn sau rafturile în faţa cărora fusese aşezat îmi vor furniza o pistă mulţumitoare. Trecuse pe acolo cineva care se interesa de cărţi, cineva care nădăjduia să consulte un timp vechile tomuri şi care simţise nevoia să se aşeze. Interesul lui era general sau se limita la un anumit volum? Parcursei cu privirea rafturile învecinate, sperând să rezolv întrebarea; şi, deşi cunoştinţele mele sunt limitate în materie de cărţi> observai că toate lucrările erau ceea ce se cheamă rarităţi. Câteva,. Umezite şi prăfuite prezentau caractere gotice; pe altele citii date de apariţie care le-ar,fi făcut preţioase pentru colecţionari. Niciuna dintre ele nu păru să fi fost răsfoită recent. Nevoind să-mi pierd vremea cu detalii inutile, părăsii brusc scaunul şi mă pregăteam să-mi îndrept atenţia aiurea, când remarcai pe un raft înalt o carte al cărei cotor ieşea în evidenţă. — Imediat piciorul meu fu pe scaun, şi cartea în mâna mea. Oferea ea vreun interes? Desigur. Nu prin, conţinut, care era pentru mine lipsit de interes, ci pentru că partea de sus a cotorului era ştearsă de praful care se afla într-un strat gros peste celelalte volume cercetate. Iată deci lucrarea care L-a atras spre rafturi pe vizitatorul necunoscut: dacă nu mă înşel era un Studiu asupra vechilor linii de navigaţie. Serios vorbind, îmi pierdeam timpul. Ce legătură era între un tratat de acest fel şi corpul scăldat în sânge, aflat la câţiva paşi de mine sau mâna care a stins luminarea după crimă? Desigur că niciuna. Pusei cartea la loc, nu fără a avea grijă s-o am în evidenţă; căci, dacă ea ascundea vreo explicaţie utilă, aveam datoria să permit celor mai pricepuţi decât mine, să ia cunoştinţă de ea. Mă îndreptai apoi spre mobila care susţinea candelabrul; era, aşa cum recunoscui imediat, partea superioară a unora din acele mese mici care se îmbucă unele într-altele. Aruncându-mi ochii în jur, văzui la o mică distanţă partea inferioară a mobilei şi mă încredinţai că prima masă fusese recent despărţită de celelalte deoarece o acoperea un strat gros de praf, pe când a doua avea doar o urmă. Tot astfel, candelabrul fusese mutat de puţin timp, căci sub piciorul lui era tot atâta praf ca şi în juru-i. Aşezase victima obiectele acestea în poziţia lor prezentă? Puţin probabil, mai ales_ dacă sfeşnicul fusese luat de pe căminul spre care îmi îndreptai acum investigaţiile. Nu mă puteam împiedica de a reveni la cămin deoarece el tăinuia după toate aparenţele cheia misterului care făcea atât de temut acest loc. Nu mă încumetai însă a.mă apropia dincolo de-o anumită rază. Examinând acum dacă n-aş putea să micşorez distanţa, încercai interesul acela subit şi irezistibil care te leagă de toate obiectele”primejdioase. Făcui un pas în direcţia căminului şi, în vreme ce-i luminai rând pe rând toate părţile, raza lanternei mele căzu pe suprafaţa îngălbenită a unei vechi -gravuri agăţată deasupra căminului. Era tabloul bine cunoscut – la Washington, cel puţin. — Care-L înfăţişează pe Benjamin Franklin la curtea Franţei; 'subiect interesant desigur, dar care nu era de natură să mă reţină într-un moment atât de critic. — Tableta căminului absolut goală, nu avea nimic care să merite prea multă atenţie. Am mai descris impresia pe care o făcu asupra mea, la prima vedere, mobila aceasta străveche şi masivă. Acum când privirea mea inspecta sculpturile bizare ale spătarului înalt, drept şi rigid, când puteam să respir mirosul pernelor mucegăite şi roase de şoareci, o senzaţie nouă luă locul dezgustului meu. Instinctiv… Nu fiindcă superstiţia -a pus stă-pânire pe mine, deşi locul, ora, vecinătatea imediată a morţii ar fi fost suficientă spre a zăpăci imaginaţia; nu: în vreme ce examinam scaunul monstruos, încercam puţin câte puţin pentru el o atracţie morbidă. Partea din faţă a jilţului, şi numai ea, fusese făcută confortabilă pentru ocupant. Pe acest spaţiu restrâns, un capitonaj de piele era fixat în cuie mari, înflorate. Restul se întindea neted, tare, respingător. Nu avea un oarecare tâlc aparenta meschinărie? Pe când îmi puneam întrebarea, remarcând că braţele lungi ale fotoliului erau netezite în aşa fel încât să poată ţine la nevoie sticle şi pahare, un sentiment pe care nu L-aş putea descrie alungă în mine orice prudenţă şi orice raţiune, înainte de a înţelege căruţ imbold cedam începui să înaintez spre jilţul formidabil, cu dorinţa irezistibilă de-a mă lăsa pe pecnele lui vechi. Dar în acel moment oblonul se izbi de zid şi mă readuse la problemele momentului. Amintindu-m: ea cercetările mele nu erau terminate şi că în orice moment puteam fi întrerupt de sosirea magistraţilor, mă smulsei farmecului blestemat de care îmi fu ruşine aproape imediat. Părăsii biblioteca pe o uşă situată la extremitatea opusa şi căutai în încăperile alăturate indiciile pe care nu putusem să le descopăr la locul propriu-zis al crimei. Ir Lugubra exploatare îmi dezvăluia la fiecare pas graba nebună cu care casa a fost părăsită în ziua nunţii. Indiciile erau evidente în special în sufragerie. Masa, pregătită pentru ospăţ, fusese strânsă cu atâta grabă încât bucatele căzuseră de pe tăvi pe duşumea. Pahare sparte, şervete mototolite, flori ofilite zăceau prin toate colţurile şi era totodată primejdios şi respingător să mergi printre rămăşiţele acestea. Oficiile care dădeau în sală nu se găseau într-o stare mai bună. Ocolind spectacolul şi infecţiile acestea, „trecui în bucătărie şi, de acolo, printr-un coridor strimt, înăbuşitor, ajunsei în dependinţele rezervate negrilor. Aici făcui o descoperire. Una din ferestrele locului pustiu de atâta vreme era întredeschisă. Cum însă nu găsii nici o urmă care să-mi dovedească că ucigaşul fugise prin deschizătura aceasta, revenii spre faţada casei, până la scara ce ducea la etajul întâi. Remarcai la piciorul scării şi pe câteva trepte chibrituri, în parte consumate, a căror dâră o. $urmării până la primul etaj, şi care mă duseră în pragul unei camere din sud-vestul casei. Deoarece arseseră aproape până la capăt, era evident că ele serviseră să lumineze paşii cuiva, ai asasinului, cars căutase acolo un refugiu… Ce să fac în cazul acesta? Să merg mai departe sau să aştept sosirea întăririlor, de teamă să nu dau nas' în nas cu criminalul? Mă notării să continui cercetările, încurajat de aspectul nu prea primejdios al semnelor pe care le urmăream. Mărturisesc, totuşi, că înainte de a pune mâna pe clanţă, mă oprii un moment. O uşă deschisă poatesă tăinuiască atâtea lucruri! Ezitarea meu nu ţinu însă mult. Neastâmpă-rul meu firesc şi imboldurile vanităţii biruiră asupra eforturilor raţiunii. Nepăsându-mi de consecinţe, poate dispre-ţuindu-le, întorsei iyărul. Împinsei uşa încetişor şi, zărind prin deschizătură o dâră de lumină, o deschisei din ce în ce mai mult până când putui să văd întreaga încăpere. În clipa aceea, zgomotul foarte, apropiat al unei jaluzele, îmi dovedi că de acolo pornea lumina văzută de jos. De altfel, nimic nu se mişca în jur. O ochire fugară îmi dovedi că nu se afla aici alt semn de viaţă în afară de un c: păt de lumânare ce sfârâia pe fundul unui pahar răsturnat şi pus pe colţul unei mese de toaletă. Amănuntul acesta dizgraţios într-o încăpere cu mobilier somptuos releva prezenţa nuită a unui personaj redus Ja expediente şi nepăsător faţă de consecinţedar nimic altceva nu-i arăta prezenţa. Hotărât să cunosc totul, să merg până la capăt şi să sfâr-şesc, înaintai drept în mijlocul camerei, scotocind cu privirea toate ungherele, scrutând umbra tuturor obiectelor. Nici o formă ghemuită nu se înălţă din întuneric, nici un cap nu se ivi deasupra paravanului. Liniştit pe deplin şi convins că oriunde s-ar fi pitib deocamdată, criminalul nu se găsea în încăperea unde eram eu, acordai toată atenţia lucrurilor ce mă înconjurau. In dreapta, un pat cu coloane ocupa un spaţiu larg. Nu văzusem niciodată până atunci unul la fel; mă intrigară îndeosebi dimensiunile lui impozante şi aerul da mister pe care i-L dădeau perdelele de brocart şters. Datorită înfăţişării lui neobişnuite sau influenţei oculte pe care 0 degaja, patul exercita asupra mea o fascinaţie reală. Ezitai să mă apropii, fără a putea să mă împiedic totuşi de a-J. Privi îndelung. Era cineva, în spatele perdelelor lăsate? Poate că e-ciudat/ dar nu mă simţeam câtuşi de puţin îmboldit să le dau la o parte şi să mă conving.

Justitiarii de Adam Creed Luni după-amiază Staffe își înalță capul cât de mult poate și trage în piept aerul din stația de metrou. Se simte împins din spate, atingând cu pieptul capul unei femei brunete, în timp ce sunt târâți de mulțime spre scările rulante. Femeia înjură într-o limbă estică, iar el vrea să-i ceară scuze, deși știe că nu e necesar și nici nu ar rezolva nimic cu asta. Procesul este programat pentru ora 14:00. Încearcă să-și facă loc, pentru a înainta, prin partea stângă a rândului de oameni care așteptau să ajungă la scările rulante, însă nu descoperă niciun locșor prin care să se poată strecura. Un grup de adolescenți obraznici înaintează, contra curentului, înghiontind oamenii care își așteptau rândul, lăsând în urma lor un miros dulceag de dizolvant. Staffe își ține respirația, în timp ce pășește pe scările rulante, rămâne din nou pe loc, apoi inspiră adânc și gândul îi zboară spre judecătorul Burns și evenimentele petrecute în sala de judecată de-a lungul ultimelor două zile. Cu nervii încordați la maxim, bărbatul încearcă să se calmeze. Se asigură că mai are încă, bine strâns sub braț, dosarul cu actele cazului și trage de gulerul cămășii pe care o poartă. Nasturele de sus îi apasă mărul lui Adam în timp ce înghite în sec. Își strânge mai bine nodul cravatei. Staffe recită, în gând, o mantra, spunându-și că asta este meseria pe care și-a ales-o. „Asta este viața mea. Trebuie să fac totul cât de bine pot. Asta este viața mea. Trebuie să fac totul cât de bine pot”. Apoi trece repede în revistă răspunsurile pe care le-a dat în acea dimineață la interogatoriul încrucișat și încearcă să-și dea seama, din rezumatul făcut de judecătorul Burns, dacă dovezile prezentate de el și colegii săi ar putea fi convingătoare. Își duce mâna în dreptul inimii și pipăie în buzunarul de la piept exemplarul în original al declarației unui martor secret. I se pare că lumea coboară spre el, venindu-i în întâmpinare, și vede sistemele glisante în care se introduc biletele pentru a permite intrarea sau ieșirea din metrou, formând o barieră între el și lumina albă a zilei de dincolo de intrarea în stația de metrou. Vânzătorii ambulanți de ziare stau, precum niște suporturi pentru cărți, la ieșirea spre Chancery Lane. Rândul de oameni se clatină precum piesele de domino, iar el se vede nevoit să înainteze cu pași mici, în timp ce femeia brunetă înjură din nou. Își simte mobilul vibrând în buzunarul de la pantaloni și se chinuie să ajungă la el fără să scape pe jos teancul de acte atât de importante. Când, în sfârșit, reușește să-și ducă telefonul la ureche, apelul încetează. Pe ecranul mobilului vede afișat Marie, numele surorii sale. Staffe știe că va avea necazuri, la fel cum știe și că trebuia să se concentreze asupra a ceea ce are de făcut. Tot pe ecranul telefonului observă că e ora 13:56. Introduce cartela în aparatul de compostat și iese din stația de metrou, cu pas sigur. Amestecul de mirosuri de la canalizare, de la trupurile oamenilor și de la cerneala de tipar a ziarelor se risipește rapid. Murmurul discuțiilor și al înjurăturilor și zgomotul bagajelor pe rotile scad în intensitate în timp ce el merge pe trotuar. Lumina puternică a zilei îl orbește pentru o secundă, iar când clipește pentru a-și limpezi privirea, forma arcuită a intrării în stația de metrou îi apare în nuanțe de purpuriu și galben întipărită în spatele pleoapelor. Staffe pornește să traverseze strada, unde traficul e blocat, spre celălalt trotuar care nu este la fel de aglomerat. Simte pe chip o briză ușoară, ca o șoaptă, și își îndreaptă privirea spre tribunalele aliniate pe stradă și spre Tamisa, aflată în spatele acestora. Șirul de mașini începe să se deplaseze și un claxon sună foarte aproape, chiar în timp ce el ajunge pe celălalt trotuar, iar clopotul de la St. Bride bate ora două. Știe că, dacă ar începe să alerge, ar transpira toată după-amiaza. • Staffe își șterge una dintre palme pe costumul său gri-închis, în dreptul coapsei, și privește direct în ochii judecătorului Burns. Burns răsfoiește actele, îngustându-și ochii, de parcă s-ar fi gândit foarte atent la sentința pe care trebuie să o dea, însă lui Staffe îi este clar că decizia era deja luată. Aerul din sala de judecată este închis, iar căldura sufocantă a verii este blocată înăuntru, camera fiind aerisită doar prin cele câteva ferestre mici și dreptunghiulare, cu gratii, aflate la câțiva centimetri sub tavanul înalt. Jurații și reprezentanții presei își țin respirația, în așteptarea verdictului. Inculpatul, Jadus Golding, de nouăsprezece ani, este capul bandei Dalston e.Gang. Acesta rânjește, sprijinindu-se de grilajul din fața locului său, cu o atitudine tipică de proxenet aflat la treabă. Ieri, trei membri ai bandei Dalston e. Gang au fost dați afară din sala de judecată, în timp ce Sohan Kelly își depunea mărturia. Aceștia au început să strige: „Nenorocitule, ești mort”, arătându-i degetul și îndreptând spre el niște pistoale imaginare. „Târfă turnătoare, ciripitorul dracului, care-i pupi în cur pe albi”. Kelly a privit prin cameră spre Staffe, clătinând din cap, iar membrii bandei și-au îndreptat atenția spre Staffe, cu chipuri zâmbitoare – de parcă nicio lege nu i-ar fi putut atinge. Staffe inspiră adânc și atinge declarația dată de Sohan Kelly, aflată în buzunarul său. Simte cum transpirația i se prelinge prin spatele urechilor, ajungând în gulerul cămășii. Înghite în sec, având senzația că primul nasture al cămășii îl sugrumă. Judecătorul Burns evită privirea inculpatului și pe cele ale membrilor familiei acestuia, și, uitându-se în jos, spuse: — Jadus Golding, te condamn la șapte ani. Membrii familiei inculpatului se ridică în picioare, urlând de furie. Tatăl lui Golding scuipă înspre judecător și apoi, din nou, înspre Staffe, nimerindu-l pe acesta în umăr. Astăzi, Sohan Kelly se află acasă la el, pregătindu-se pentru zborul care avea să-l ducă într-un loc în care să nu fie găsit de membrii bandei. Staffe îi spusese că era mai bine să nu vină la tribunal, că era mai bine să se dea la fund, poate chiar să plece în Mumbai și să stea la niște prieteni ai mamei sale. Sohan îi răspunsese că nu putea obține viza pentru Mumbai, dar șeful lui Staffe, Pennington, îi asigurase că va rezolva el chestiunea. — Wagstaffe, nenorocitule, am să te omor, strigă Jadus Golding. — Nu va fi nevoie, strigă și tatăl său. Staffe se uită spre ei. El este un om al legii. De ce să se teamă de astfel de indivizi? Se roagă ca până acum Sohan Kelly să fi plecat deja, cu tot cu adevărul său îndoielnic. Când după-amiaza se apropie de sfârșit, Staffe se ridică din scaunul său uzat din piele, trecându-și o mână prin părul răvășit. Ar trebui să se tundă, dar în vremurile astea este mai bine să nu arăți ca un copoi. Se apleacă spre ventilator și, lăsând aerul să-i răcorească fața, înalță, către oricine veghează acolo sus, o rugă de mulțumire pentru încă o mică victorie a binelui: și anume, o pedeapsă de șapte ani pentru un gangster mărunt care a crezut că, amenințându-l cu pistolul pe directorul unui oficiu poștal, își putea face viața mai bună. Acum, directorul era un om distrus, nevoit să-și povestească, oricui îl asculta, coșmarurile. Staffe aranjează, într-un teanc, declarațiile martorilor, rapoartele medico-legale și cazierele. Scoate din buzunarul hainei declarația lui Sohan Kelly, împăturită de mai multe ori. De nenumărate ori se gândise să o rupă, dar o strecoară în teancul cu celelalte acte și, ridicându-le pe toate, le trântește pe fișetul din birou. Își șterge de șolduri palmele murdare și, privind la teancul de acte, le împrăștie, din nou, luând declarația lui Sohan Kelly și punând-o la loc în buzunarul hainei sale. Apăsând butonul interfonului, spune: — Pulford, ai un minut? — Vin imediat, domnule, se aude răspunsul slab. Staffe deschide sertarul biroului și scoate de acolo un bilet de avion. De mult ar fi trebuit să facă asta, dar, în sfârșit, a venit vremea să-l întâlnească pe Muñoz. A doua zi, de dimineață, se va afla la bordul avionului 729, cu destinația Bilbao. Au trecut mai bine de trei ani de la ultimul său concediu, în adevăratul sens al cuvântului, și cam tot atâta de la despărțirea sa de Sylvie. Atunci, ar fi trebuit să plece în Corsica, pentru două săptămâni, dar Staffe anulase plecarea, lucru pe care îl mai făcuse și înainte. Însă aceea fusese ultima oară. Se aude un ciocănit în ușă și Staffe strigă: — Intră. Apoi, închizând ochii, își imaginează briza mării adiind peste o promenadă din Țara Bascilor; o săptămână în care să nu fie deranjat de niciun telefon. — Deci, mâine plecați, domnule, nu? întreabă Pulford. Staffe deschide ochii și îl privește pe sergent închizând ușa în urma lui. Costumul lui Pulford e impecabil, iar părul tuns și îngrijit, lucind de gel. Când intră într-o cameră, răspândește în jurul său un miros proaspăt. Nu are niciun pic de grăsime pe trup, chipul lui arată tânăr și are o roșeață sănătoasă în obraji. Dintre ei doi, Pulford aduce mai mult cu un detectiv decât inspectorul Staffe. „Va veni și vremea lui” gândește Staffe. — Mi-e teamă că va rămâne ceva curățenie de făcut după plecarea mea, Pulford. — Păi, pentru asta mă aflu aici, domnule. Este vorba despre cazul Golding? Șapte ani, deci? Ăsta da rezultat. Staffe se gândește la amenințările lui Golding și ale tatălui acestuia. Se simte puțin stânjenit de faptul că era fericit să plece în străinătate, la mare. — Va fi eliberat în trei ani și jumătate, iar banda lui se va ocupa cu aceleași infracțiuni și cât timp Golding va fi în închisoare. Îi vor pune deoparte partea lui, pentru când va ieși. Viața merge mai departe. — Dumneavoastră ați fost cel care mi-ați spus că este bine să te bucuri de succese atunci când ai parte de ele. — Da, dar cel care dă sfaturi nu trebuie neapărat să le și urmeze, sergent, spuse Staffe, izbucnind în râs. — Și acesta este tot un sfat? răspunse Pulford, încercând să-și păstreze o figură serioasă. Începură să râdă amândoi, iar Staffe se lasă pe spate în scaunul său, legănându-se puțin. Arătând spre teancul de acte, spune: — Haide să zicem că te las pe tine să te delectezi cu acest succes. Te poți gândi la asta în timp ce scrii rapoartele. Apoi, Staffe își pune biletul de avion în celălalt buzunar al hainei. — Ați făcut o treabă foarte bună când ați reușit să obțineți declarația de la tipul acela, Kelly. L-ați făcut să depună mărturie. — Avocatul acela deștept al lui Golding ar putea să facă apel, așa că redactează un inventar și îndosariază totul așa cum trebuie. A, și lasă ușa deschisă când ieși. Îl urmărește pe Pulford luptându-se să iasă din cameră cu teancul de acte și se simte ca și cum o parte din el ar pleca și ea cu acesta. Căldura este înăbușitoare, iar ventilatorul nu reușește decât să împingă aerul cald dintr-o parte în alta a biroului lui Staffe. Nici în oraș nu pare să existe vreun loc unde să te ascunzi de soarele arzător și de aburii care plutesc în aer. Căldura se ridică din stațiile de metrou sau coboară din cerul fără nori. În cadrul ușii apare o siluetă. Josie Chancellor arată răvășită. Fusta îi este șifonată în jurul coapselor, iar primii trei nasturi ai cămășii sunt descheiați. — Am auzit că vă luați concediu, domnule. — Nu-mi dau seama de ce toată lumea este atât de interesată de chestia asta. Este vorba doar de o săptămână. — Felicitări pentru cazul Golding. — A fost un efort de echipă. Toată echipa ar trebui să primească felicitări, Chancellor. Josie închide ușa și intră în cameră. Se așază pe marginea biroului, își încrucișează gleznele și spune: — Dar dumneavoastră îl urmăreați cu mult înainte ca eu să fiu repartizată la această secție. Am auzit de amenințările de azi, de la tribunal. — Nu e ceva important. Staffe își simte inima bătând mai tare. Mai fusese amenințat și înainte și nu reușea să-și dea seama de ce de data aceasta amenințările îl deranjau atât de mult. Poate că îmbătrânea și nu mai făcea față acestui joc. — În cele din urmă, cu ce l-ați prins? — Tentativă de omor cu premeditare. — Datorită lui Sohan Kelly. Dar arătați de parcă v-ar prinde bine un pahar de tărie. — Mi-ar plăcea să beau ceva. — Dar nu vreți, nu? — Am putea merge să mâncăm ceva, spuse Staffe, în schimb. — Trebuie să mă schimb mai întâi. — Mie mi se pare că arăți în regulă. — Dar dumneavoastră nu trebuie să vă faceți bagajul? — Îmi iau puține lucruri cu mine. Staffe se ridică, își luă haina de pe spătarul scaunului și și-o azvârli pe un umăr. — Ar trebui să purtați costume mult mai des, domnule Staffe. Arătați bine în ele. — Și tu…, spuse, privind spre ușa închisă și frecându-și cu degetele ceafa transpirată din cauza zilei lungi și caniculare. — Da? — Și tu arăți foarte bine. — Mă întreb de unde știți să spuneți exact ceea ce vrea o femeie să audă? — Nu știu, doar spun adevărul. Știi asta. Josie îi aruncă o privire atotștiutoare. — Acesta este lucrul cel mai bun și cel mai rău la dumneavoastră, domnule. ••• Karl Colquhoun pășește peste resturile și așchiile de lemn și calcă în picioare rumegușul. Dacă ar închide ochii, și-ar putea imagina că se plimbă prin patul de frunze dintr-o pădure. Tastează codul de acces pentru toaleta personalului și deschide ușa. Miroase așa cum te aștepți să miroasă toaleta bărbaților dintr-o hală folosită de constructori. Karl apasă, cu podul palmei, robinetul de apă rece. Așteaptă puțin, pentru ca apa să fie mai rece, și se stropește cu apă pe față și pe ceafă. De acolo aude zgomotul unui radio. Undeva, la malul mării, are loc un spectacol care îi amintește de ultima dată când el și Leanne s-au dus la Margate. Nu ar fi trebuit să se ducă. Asta era regula. Mai sunt încă douăzeci de minute până la pauza de prânz și i-ar plăcea foarte mult să-și bea ceaiul în spate, cu restul băieților, lăsând să-i răcorească briza care bate dinspre autostrada cu câte două benzi pe sens. Însă nu o va face. Trebuie să stea retras. Se află aici de peste un an de zile, dar acum secretul său s-a aflat. Karl se apleacă peste chiuvetă și privește în oglinda murdară. Când își mijește ochii, vede în oglindă o variantă mai tânără și mai inocentă a figurii lui. Închide ochii și se imaginează pe el și pe Leanne, stând într-un colț liniștit al plajei: cu valurile clipocind lângă mal și zgomotul pietricelelor rostogolindu-se, ude. Deasupra, pe cerul vast și senin, pescăruși zburând și țipând. Apoi deschide ochii și se privește, în oglindă, așa cum e în realitate. Se îndreaptă de spate. În seara aceea o va duce pe Leanne pe malul Tamisei în locul acela unde apele, retrăgându-se, lasă în urma lor un fel de plajă. Apoi își amintește că ei doi nu-și mai vorbeau și nici nu mai avuseseră o relație normală de când se întorseseră de la Margate. Ea îl iubea, era sigur de asta. Îi spunea că îl iubește în fiecare zi, dar, în ultimul timp, pur și simplu, nu era în apele ei. O bătaie puternică în ușă îl sperie și strigă: — Ies imediat. Apoi se aude, din nou, zgomotul făcut de un pumn puternic izbind ușa. — Nenorocitul de pedofil este înăuntru. Era vocea lui Denness. — Sunt sigur că se masturbează. Ross Denness era angajat de curând la Marvitz Builders Merchants. Venise cu o săptămână în urmă și adusese cu el povestea vieții lui Karl, pe care o cunoștea datorită faptului că era văr cu Leanne. Lui Denness îi luase mai puțin de o zi să le spună tuturor că el, Karl, era motivul pentru care Leanne fusese nevoită să-și lase copiii în grija celor de la asistența socială. Chipul lui Karl reflectat în oglindă este al unui om înspăimântat – arătând mai în vârstă decât în realitate. Acum că Denness i-a dat în vileag secretul, va trebui să plece din nou. Va da un anunț în ziarele din nord, pentru a-și găsi o slujbă. Acolo, în Golders Green și Muswell Hill, lumea nu-l cunoaște. Planul este să se apuce, din nou, de meseria pe care o cunoaște cel mai bine, și anume restaurarea și construirea de mobilă de birou. Se câștigă destul de bine din asta, atâta timp cât va putea să se descurce până când va avea destui clienți și până când primul teanc de facturi va fi achitat. Tot restul după-amiezii, Karl continuă să încarce rumegușul în saci și apoi pleacă fără să-și ia la revedere de la nimeni. Nimeni nu a putut dovedi niciodată faptul că el, Karl Colquhoun, ar fi avut un comportament nepotrivit față de copiii din prima sa căsătorie sau față de cei ai Leannei. Dar chiar și așa, s-a asigurat că nu vor mai exista probleme în viitor, făcând o vasectomie, iar Leanne, la vârsta de douăzeci și patru de ani, o operație de sterilizare. Karl ia autobuzul 73 spre casă, și, odată urcat în autobuz, se așază la etaj, în partea din spate-stânga, privind East London trecând pe lângă el pe ruta de întoarcere spre centru. Observă un tip, cu o slujbă de birou probabil, mirosind a alcool și purtând un costum făcut pe comandă, care stă în partea din față a autobuzului. Mirosul de alcool îi face greață. Ar trebui să se ridice și să se mute pe un alt loc, dar nu se poate mișca. Își simte mușchii amorțiți. Una câte una, cântărește persoanele aflate la etajul autobuzului. Începe să respire mai greu și se simte amețit. Se apleacă înainte, privind podeaua autobuzului, însă aburii dulci de alcool devin și mai puternici. Inspiră pe gură, începând să numere descrescător de la cinci sute și, imediat ce își poate simți din nou picioarele, își adună toată energia și se ridică. Privind fix podeaua, își croiește drum spre etajul inferior al autobuzului și coboară cu o stație înainte de destinația sa. Pe drumul de întoarcere spre blocul-turn Limekiln, se oprește la un magazin ca să cumpere lapte și deodorant. În timp ce stă la coadă, mirosul acela de alcool îl frapează din nou, dar, după ce plătește și se întoarce să vadă de unde venea, observă că, în afară de el, nu mai era nimeni în magazin. Karl își simte inima oprindu-se, apoi bătând mai tare, fără să își încetinească ritmul. Chiar și degetele îi tremură, iar în stomac are o senzație de gol. Pornește repede spre Limekiln, însoțit de lătratul câinilor și mergând cu capul plecat tot timpul cât urcă treptele, pătate cu urină, ale platformei din beton a clădirii. Oare de ce oamenii cresc astfel de animale ucigașe într-un bloc-turn, se întreabă el, ridicând de pe jos o seringă folosită și vârând-o în buzunar, astfel încât să nu dea peste ea vreun copil. Tot ce își dorea era să ajungă în apartamentul lui, să încuie ușa în urmă și să o aștepte pe Leanne să vină acasă. Nu vor ieși la plimbare în seara acesta. Tamisa mai poate aștepta. Își scoate cheia, iar ceasul sună făcându-l să tresară. E ora patru fix. Vâră cheia în broască, însă, înainte de a o răsuci, Karl se sperie de mirosul înțepător de alcool pe care-l simte dintr-odată. Peste el se proiectează o umbră, făcându-l să se înfioare de spaimă. Își simte mușchii slăbind și, din nou, nu se mai poate mișca. Umbra devine mai întunecată, mai rece, iar când se întoarce cu fața spre aceasta, vede o siluetă nedeslușită, mascată, doi ochi mari și pătrunzători și o gură cu buze roșii ca sângele. Karl închide ochii și își ridică brațele pentru a se apăra, însă e prea târziu. Mai aude un zgomot greu, ca și când ceva se crapă, și apoi simte cum o durere arzătoare îi explodează în cap, coborând spre ceafă. Picioarele îi cedează și cade, greu, pe podeaua din beton a turnului Limekiln, care îi zdrelește pielea. Cineva râde. Râsul unui bătăuș. Karl își dorește să se poată ghemui și să lase întunericul să-l cuprindă și totul să se sfârșească, însă se forțează să privească în sus. Atunci, văzând o mână pe cheia din ușă, încearcă să ajungă la seringa pe care o are în buzunar, însă durerea aceea groaznică îi săgetează brațul. Privește piciorul individului care îl lovise și, mușcându-și buzele, se forțează să își bage mâna în buzunar, după seringă. Simțind seringa, își încleștează degetele pe ea și își scoate mâna din buzunar. Trage în piept cât de mult aer poate și prinde piciorul atacatorului. Știe că poți omorî pe cineva înfigându-i aer în venă. Dar, exact când își ridică brațul pentru a înfige seringa în piciorul atacatorului, acesta se mișcă, iar Karl simte o lovitură surdă în vintre. Expiră cu zgomot și se lasă cuprins de întuneric. • Când își revine, Karl se trezește privind tavanul propriului său dormitor. Nu se poate mișca, iar în gură are un gust metalic. Nu-și poate mișca maxilarul și nici limba, iar în interiorul trupului parcă are carne vie. Simte gust de sânge. Cineva cu o mască albă, ochi negri și buze roșii ca sângele ține deasupra lui o sticlă de whisky. Pe măsură ce buzele acelea se apropie de el, Karl poate distinge forma unui zâmbet. Se chinuie să-și închidă gura, însă tot ce poate face, în timp ce whisky-ul îi este turnat pe gât, e să-și închidă strâns ochii, lăsând lichidul să-i ardă gâtul și stomacul. Cu fiecare înghițitură, scoate un suspin mut, înecat de alcool. Deodată, simte niște mâini aspre pe abdomen. Mâinile acestea îi trag în jos pantalonii și îi sfâșie cămașa. Persoana mascată îi arată sticla pe care o ține într-o mână. În cealaltă mână are un cuțit lung, subțire, ascuțit și strălucitor. Intestinele lui Karl cedează când simte oțelul rece pe piele și aude un glas rostind: — Asta este pentru ce le-ai făcut copiilor. Karl începe să se teamă că nu acesta este momentul în care va muri, că ultima lui suflare va fi una lungă, venită după mult chin. În timp ce o linie albă și fierbinte este trasată în jurul testiculelor sale, mai apucă să vadă un singur lucru – o strălucire argintie, crescând tot mai mult sub privirea sa. Încearcă să-și închidă ochii, dar niște degete îi forțează pleoapele unuia dintre ochi să rămână deschise în timp ce lama cuțitului se apropie tot mai mult, blocând lumina și atingându-l, în cele din urmă. Pe când așteaptă durerea, știe că inima sa nu mai bate, când ar fi trebuit să o facă. Nu realizezi că inima ți s-a oprit, până când acea bătaie obișnuită nu mai există. Sângele începe să i se scurgă din trup, iar el se roagă să înceteze. ••• Staffe o privește pe Josie și zâmbește. Se află în bucătăria casei din Kilburn, pe care el abia o terminase de renovat. — Văd că nu mănânci, spune ea, așezându-și tacâmurile unul lângă altul pe farfuria goală. — Prefer să gătesc în loc să mănânc. — Ești o persoană căreia îi place să le facă plăcerile altora, râde ea. Cine ar fi crezut? — Încearcă să-i spui asta și lui Jadus Golding. — Faptul că nu i-ai făcut pe plac lui Jadus al nostru nu înseamnă că ești un om rău. Staffe înfige furculița într-o scoică și o plimbă prin sosul alb de unt. Josie îl privește. — Ai mâini mari, spune ea. Cu degete mari. — Da, degetele mele sunt prea mari, iar eu sunt prea bătrân, răspunde el. — Mie îmi plac degetele tale, Staffe. — Mai vrei puțin vin? o întreabă el, luând sticla de pe masă și oferindu-se să-i mai toarne în pahar. — Cred că și așa am băut destul, spune ea, și se apleacă să-și ia din mijlocul mesei inelul cu cheile de la mașină, pe care îl învârtește în jurul degetului arătător, așa cum fac pistolarii cu revolverele lor. — Poți să mai stai, spune Staffe. Este încă devreme. — Nu cred că este o idee prea bună, și oricum… — Oricum ce? — Nimic, îți doresc un concediu plăcut, continuă ea, cu un zâmbet ușor și insinuant. Staffe aruncă la coșul de gunoi resturile de mâncare de pe farfurii, spală vasele, iar când aude ușa de la intrare închizându-se în urma fetei, se duce în camera de zi și o privește pe Josie coborând treptele casei și pornind pe aleea străjuită de fagi. Cumva, ea știe că el o privește, căci își flutură mâna în semn de la revedere, fără a se uita înapoi, în timp ce cu cealaltă mână își aranjează hainele. Apoi, iese din curtea casei, închizând poarta și strigând la copiii care jucau mingea pe stradă să se dea la o parte. ••• Tanya Ford nu mai are răbdare să iasă mai repede din casă. Și-a făcut treburile din casă imediat cum a ajuns și de atunci și-a tot schimbat ținutele. Înfățișarea pe care voia s-o obțină era o combinație: pe jumătate prințesă din povești, pe jumătate târfa de la colțul străzii. Imediat ce aude soneria, coboară în grabă scările și iese, luând-o de braț pe cea mai bună prietenă a sa și strigând către mama ei: — Să nu-ți faci griji, nu vin târziu și o să fiu atentă. — Te iubesc, Tan, vine răspunsul mamei, iar Tanya simte nevoia să-i răspundă că și ea o iubește. Însă, în loc de asta, își flutură mâna către casă și îi trimite mamei ei un sărut din vârful degetelor. Prietena ei chicotește. Când ajung la colțul străzii, Tanya își ridică fusta, îndoindu-i meticulos betelia o dată, de două ori, scurtând-o. Apoi se rujează și începe să scrie un mesaj pe telefonul mobil, lăsându-se purtată, ușor, de valul de iubire ce plutește în aer. • Guy Montefiore lasă întotdeauna un bacșiș de cinci la sută. Întotdeauna. Astfel, taxiul îl costă douăsprezece lire și optzeci și cinci de cenți, iar, în timp ce așteaptă să-i fie dat restul, cere și bonul. Șoferul taxiului, pufăind și oftând, îi spune că nu găsește niciun pix. Continuând să aștepte chitanța, Guy se gândește la fiica sa. Thomasina are paisprezece ani și parcă merge pe nouăsprezece, iar el își face griji cu privire la modul în care fata se înțelege cu mama ei și se teme ca nu cumva să se molipsească de obiceiuri proaste de la aceasta. Apoi face o grimasă, oftează și își îndepărtează acest gând din minte. Soneria telefonului mobil îl atenționează că are un mesaj, ceea ce-l face să se agite. — Lăsați bonul, nu contează, spune el în timp ce deschide portiera și coboară. Ar trebui să aveți mereu la dumneavoastră un pix. Este un instrument necesar meseriei pe care o practicați. Apoi trântește portiera, mai tare decât e necesar. Însă furia i se potolește când citește mesajul de la ea. Chiar începe să zâmbească în timp ce scrie un mesaj de răspuns. Se întreabă dacă vara aceea se va mai sfârși vreodată. El preferă zilele mai scurte de toamnă și de iarnă. În nopțile lungi e mai bine – atunci nu trebuie să aștepte două-trei ore după ce iese de la serviciu pentru ca întunericul să-l ascundă și să-l protejeze. Însă problema cu nopțile lungi constă în faptul că iubirile sale sunt deja în pat, dormind, nu umblând pe străzi. Iar acum nu se gândește la orice fel de iubire, dintre cele trecute. Trebuie să fie una perfectă, așa cum de cele mai multe ori nu există pentru majoritatea oamenilor. Guy îi cunoaște și numele, toate mișcările, știe care este starul ei pop favorit și cine sunt cei mai buni prieteni ai ei. Până acum trecuse atât de mult timp de când o urmărea, încât putea chiar și să ghicească cu ce va fi îmbrăcată. Pentru tineri, serile de luni sunt serile de mers în club, iar ea se îmbracă precum o prostituată pentru că așa se îmbracă și prietenele ei, nu pentru că ar fi dorit să atragă atenția vreunui băiat. Ea nu este genul ăsta de fată. Nu, Tanya pur și simplu dorește să aparțină unui grup sau să aparțină cuiva, și în curând dorința i se va împlini. În curând va fi iubită și va putea să iubească și ea la rândul ei. Pentru prima dată. Guy intră pe ușa din spate, cotește pe lângă pereți și merge târșâit printre mormanele de gunoi care așteaptă să fie strânse. O lumină slabă pătrunde prin ochiul de geam cu gratii aflat deasupra ușii din material ignifug, însă el cunoaște drumul și cu ochii închiși. Trece de bucătăria micuță și inspiră adânc în timp ce simte că se excită. Deschide ușa spre scările care duc la subsol și sunetul muzicii urcă spre el. Basul vibrează, trimițându-i vibrații de-a lungul picioarelor, pe măsură ce el coboară în întunericul scărilor lăsându-și mâinile să alunece de-a lungul cărămizilor aspre, nevăruite, pipăind după salopetele pe care știe că le va găsi acolo. Găsindu-le, ia o salopetă din cuierul unde e agățată, la baza scărilor, se dezbracă de hainele sale și își pune salopeta. Apoi își împăturește hainele cât de bine și de atent poate. La urma urmelor, acestea sunt făcute exact pe măsura lui și sunt destul de scumpe. Lui Guy îi pare rău că Tanya nu l-a văzut niciodată în momentele sale cele mai bune, dar simte un val de plăcere străbătându-l precum o undă de șoc, la gândul că în curând – chiar foarte, foarte curând – această situație se va schimba. Apoi, se îndreaptă spre razele de lumină care răzbat dinspre scenă, pe măsură ce înaintează, muzica devine tot mai puternică. Începe să distingă mai bine sunetele care-l înconjoară: o mulțime de adolescenți dansând, chicoteli, agitație, învălmășeală, vocea mai profundă a unui tânăr, care pare a fi liderul grupului, cerând următorul cântec în timp ce melodia care se cântă se apropie de final. Pentru un moment nu se mai aud decât glasurile din club. Guy se oprește cu un picior suspendat în aer și își ține respirația până când acordurile următoarei melodii ajung la el. Apoi se ghemuiește în locul său obișnuit, în partea stângă a scenei. Acolo spațiul dintre secțiunile ce compun scena este cel mai mare. Și tot acolo este locul în dreptul căruia stă și ea, de obicei. Ce bine că ea este o ființă atât de previzibilă, de atașată de obiceiurile ei. Guy își apasă obrazul de lemnul vopsit și, privind în sus chiar deasupra nivelului ringului de dans, o vede. Au trecut douăzeci și trei de ore de când a văzut-o ultima oară. Fata poartă fusta ei preferată și un top fără bretele, dintr-un material ca mătasea, care e nou. Guy ar fi trebuit să fie supărat pe ea, căci hainele ei lasă prea mult la vedere. Picioarele Tanyei sunt extrem de catifelate, bronzate, având o nuanță de cafea cu lapte. Abdomenul îi e puțin rotunjit, ca burtica unui cățel, iar șoldurile ei nu sunt încă destul de largi, ca ale unei femei, ci înguste. Fata face o piruetă, arătând cu un gest ironic către cineva pe care el nu-l poate vedea. Cineva o înghiontește, iar ea se întoarce să vadă cine, cu fusta învolburându-i-se în jurul picioarelor. Din locul său, Guy îi poate vedea arcuirea frumoasă a spatelui în dreptul taliei. Respirația i se întețește și simte cum nodul din stomac i se strânge mai tare. Cu picioarele slăbite, cade în genunchi și se lasă pe spate, rămânând astfel pentru un moment, lăsând muzica să-l invadeze. Simte mirosul lemnului din care sunt confecționate panourile scenei. Stând astfel în întuneric, și-o imaginează dansând în timp ce prietenele ei dispar încet, una câte una, până nu mai rămâne decât ea. ••• Lui Staffe îi ia exact cincisprezece minute să-și facă bagajul: două tricouri și două bluze cu mânecă lungă; două perechi de pantaloni scurți și o pereche de pantaloni Docker. Va călători îmbrăcat cu blugii și cu o jachetă mai veche de in. Își mai ia cu el și opt perechi de boxeri și opt de șosete, precum și „Istoria mișcării ETA” scrisă de Douglass. Și asta e tot. Își verifică telefonul și observă că are încă apelul nepreluat de la sora sa, Marie, așa că o sună, dar nu-i răspunde nimeni. Îi lasă un mesaj, spunându-i că pleacă în concediu și că speră că Harry este bine. După o scurtă pauză mai adaugă că speră că și ea este bine. Staffe a mai fost în Bilbao cu douăzeci de ani în urmă, pentru a identifica trupurile părinților săi în acea perioadă, sora lui era pe undeva în Orientul Îndepărtat, iar el a fost nevoit să facă față situației de unul singur. El se ocupase de aranjamentele necesare repatrierii trupurilor părinților săi. Atunci renunțase la cursurile universitare, pe care le urma, și, imediat ce primise partea lui din vânzarea casei părintești moștenite, cumpărase cu cash un apartament în South Ken. După un an, făcuse un împrumut ipotecar și mai cumpărase un apartament. Apoi primise despăgubirea pentru incidentul petrecut cu părinții săi. Este ciudat modul în care se poate măsura valoarea a doi oameni: se poate stabili un preț pentru lipsa părinților. În anii care au urmat, tânărul Staffe băuse prea mult, se împrietenise prea repede cu oricine, luase droguri ușoare, prea des și în cantități prea mari. Se trezea din ce în ce mai târziu, uneori dormind zile la rând. Fermeca orice femeie întâlnea, așa cum făcuse întotdeauna – un dar care-l părăsise doar în perioada foarte scurtă în care ținuse cu adevărat doliu – pe urmă, aventurile sale deveniseră parte integrantă a doliului său, așa cum îi spusese odată un psiholog. Treptat, după ce intrase în poliție, renunțase la toate viciile sale, unul câte unul. Cu trei ani în urmă, când a rămas fără Jessop, partenerul său, Staffe s-a reîntors în Țara Bascilor pentru a încerca să-l găsească pe omul care pusese bomba în restaurantul de pe malul mării. Tot atunci îl părăsise și Sylvie, iar el se simțea de parcă ar fi înotat într-un gol imens, închis în jurul său. Jurase că va aduna dovezile, una câte una. Va obține o condamnare și îi va dărui criminalului dreptate, nu răzbunare. În visele sale, își dorește ca omul care i-a ucis părinții să ceară iertare, iar el, în numele părinților săi, să i-o acorde. Dar în cele mai negre momente ale sale, nu vede cum ar putea face asta. Casa renovată miroase a văruială proaspătă, a tâmplărie lăcuită și a covoare noi. E prea mare pentru el, are prea mult spațiu. Staffe o sună pe Rosa, dar nu-i răspunse nimeni. Se decide să iasă din casă oricum și pornește spre etaj pentru a face ceea ce devenise un fel de ritual. Ajuns în baie, își scoate din geanta Adidas echipamentul de jogging și dă drumul la duș. Intră sub duș lăsând apa să-i curgă, cu putere, pe cap și pe umeri, rotește robinetul pentru ca apa să fie și mai fierbinte și începe să se săpunească. Mirosul de instalație încinsă devine tot mai puternic, iar aburii de la apa fierbinte, tot mai denși. În seara aceasta va alerga până în Kentish Town și prin Islington, până în centrul Londrei. Rosa locuiește pe Barbican și poate că ea va ști să-l sfătuiască în legătură cu gândurile pe care le are față de moartea părinților săi, își spuse el optimist. • Privind în sus spre apartamentul ei, lui Staffe îi este clar că Rosa nu este singură. Plămânii îi explodează și este leoarcă de transpirație, se simte fericit că se poate odihni un moment. Intră în piazza din fața clădirii și se sprijină de jardiniera înaltă a unui aranjament floral. Inspiră adânc, simțindu-și pieptul parcă arzând, și se șterge cu mâna în jurul gâtului, simțind cum se ia praful acumulat în timpul alergării. Pe măsură ce seara se lasă încet, el se gândește la cum începuse relația lui cu Rosa. Sylvie îl părăsise de câteva luni, iar partenerul său, Jessop, fusese transferat la poliția metropolitană. Staffe primise prin dispecerat o sesizare despre un incident – nu era chiar treaba lui, dar se afla în zona respectivă. Rosa se afla în apartamentul ei, cel spre care privea el acum. Un vecin sunase la poliție să raporteze incidentul, dar Rosa, care plângea, nu dorise să depună plângere. Staffe o îmbrățișase și îi spusese că nu era obligată să depună plângere și, în timp ce ea își ridicase capul pentru a-l săruta pe obraz în semn de mulțumire, el îi observase ochiul învinețit și cu pleoapa umflată. Nici până acum Staffe nu știa de ce, dar nu-i dăduse drumul din brațe, ținându-și mâinile pe șoldurile ei. Chiar și prin hainele cu care era îmbrăcată, el simțea trupul catifelat și moale al femeii. — Dă-mi voie să te scot în oraș. Să te ajut să uiți prin ce ai trecut. — Cred că tu nu știi cu ce mă ocup, îi răspunsese ea. — Ba cred că știu. Și nu cred că-mi pasă, îi spusese el. Astfel că ieșiseră în oraș, să ia cina, și apoi se duseseră în apartamentul său din Belsize Park. El îi spusese că semăna cu una dintre femeile pictate de Goya. Mai târziu trebuise să-i explice că se referea la picturile din tinerețe ale lui Goya, pe care i le și arătase într-un album și râseseră împreună. În acea primă noapte petrecută împreună ascultaseră Miles Davis și Bessie Smith, îi făcuse o ciocolată fierbinte și o ținuse în brațe, fără ca lucrurile să meargă mai departe. La un moment dat, când ea se dusese la toaletă, el îi căutase prin agendă și își notase numele bărbatului cu care se întâlnise ea în acea seară. Îi venea să se ducă și să-i dea o mamă de bătaie acestuia, dar nu o făcuse. — Este totul în regulă? Mi se pare că ești trist, îi spusese ea, când revenise în cameră. — Nu așa par eu întotdeauna? îi răspunsese el. — Mie nu mi se pare. Apoi îl trăsese spre ea și începuse să-l sărute. O vreme el o lăsase, apoi o îndepărtase de lângă el și îi spusese: — Iubesc pe cineva. — Și meriți să o faci, îi răspunsese ea. Trei zile mai târziu, Staffe aflase unde lucra clientul Rosei și îi verificase cazierul. Bărbatul lucra ca broker, iar Staffe bănuia că angajatorii acestuia nu știau cu ce se ocupase în trecut tânărul lor protejat. Așa că se dusese și le spusese. Se simțise prost pentru acest lucru doar până își amintise de vânătăile de pe chipul Rosei. Un bărbat de vârstă mijlocie iese pe holul din fața apartamentului Rosei. Pare că venise acolo direct de la serviciu, pentru o oră de distracție. Staffe urcă și el spre apartament, pe scări, trecând pe lângă bărbatul respectiv. Acesta miroase a parfum scump, are un zâmbet blând și verighetă pe deget. Bate la ușa Rosei, iar când aceasta îi deschide, Staffe vede chipul femeii luminându-se. Îl sărută, îl poftește să intre înăuntru și apoi stau de vorbă, nimic altceva – așa cum făceau întotdeauna – iar când el ajunge înapoi în casa renovată din Kilburn, trage draperiile noi pentru a opri razele încă strălucitoare ale soarelui în amurg, se întinde pe spate pe canapea și rămâne astfel ascultând strigătele copiilor care se jucau pe stradă. Închide ochii și spune în gând o mantră care-l liniștește și îl adoarme. • Doarme puțin și cu intermitențe, întorcându-se și zvârcolindu-se de pe o parte pe alta, cu somnul invadat de imagini ale lui Sohan Kelly și Jadus Golding – cu familia sa și cu banda lui Golding, cu rânjetele și amenințările lor pline de îngâmfare: „Te vom omorî, Kelly. Te vom omorî, Wagstaffe!” Se trezește în țârâitul telefonului și se freacă la ochi. Afară e încă lumină și, aplecându-se, se întinde după vechiul aparat de telefon Bakelite – un obiect ridicat de la scena unei crime, care nu fusese cerut ca probă niciodată. L-ar fi putut returna proprietarului său, însă acesta decedase în secția de terapie intensivă, nelăsând pe nimeni în urma sa. Ridică receptorul și răspunde repezit: — Da! — Domnule? aude vocea lui Pulford, adjunctul său, o voce care la telefon suna mai gravă decât era, ca a unui bărbat mai în vârstă. — E de rău, domnule. Foarte rău, spune el respirând precipitat. — Ce e rău? întreabă Staffe. — Eu nu am mai văzut niciodată așa ceva. Pulford e un proaspăt absolvent al Academiei de Poliție care e antipatizat de toți colegii săi. Cu toate că Staffe nu poate fi sigur că băiatul va rezista prea mult în meseria lor, el, unul, e capabil să reziste tentației de a displăcea pe cineva tocmai pentru că e inteligent. Îl întreabă: — Ce s-a întâmplat? — Nici nu știam ce să fac, dacă să vă sun sau nu. — Ei bine, acum că tot m-ai sunat, spune-mi despre ce este vorba. — Aș putea să-i raportez această chestiune lui Pennington. — Te mai întreb o dată: ce s-a întâmplat? — O crimă, domnule. Staffe și-l imaginează pe Pulford plimbându-se de colo-colo, cu chipul palid, pământiu. — De fapt, nu, aș putea spune mai degrabă că a avut loc o execuție. — Unde? — În blocul-turn Limekiln. — Fă-mi legătura cu Janine. — Dar se știe că dumneavoastră sunteți… — Lasă discuțiile și fă ceea ce ți-am spus! Staffe se închipuie ajungând la locul crimei, trecând prin mijlocul unei cete de puști între zece și paisprezece ani care s-au oprit pentru un moment din afacerile lor – plasarea drogurilor, în special metamfetamină și crack. Toți acești copii fac parte din drojdia societății. Câțiva dintre ei vor ajunge să facă destui bani din droguri încât să-și ia o mașină Subaru Impreza și să bea șampanie Cristal în timp ce un alt puști va munci în locul lor, plasând pliculețele cu droguri. Însă cei mai mulți vor sfârși prin a deveni dependenți de droguri, coborând tot mai jos în acest lanț trofic pentru a nu se mai ridica niciodată. Vor aluneca pe această pantă la fel de ușor și de încet precum o apăsare a degetului pe trăgaciul unei arme care îți este pusă în mâini de un om care zâmbește. În timp ce așteaptă să i se facă legătura telefonică, se ridică în picioare și, uitând că este desculț, lovește patul cu piciorul. — La naiba! În receptor se aude glasul lui Janine: — Da? — Janine? Tu te ocupi de cazul Limekiln? I se pare că o aude înghițind în sec înainte de a-i răspunde. — Mă aflu aici de aproximativ o oră. Dar se presupune că dumneavoastră sunteți în concediu. În vocea femeii se distinge un ușor tremur. — Ajung și eu acolo într-un sfert de oră. Staffe închide telefonul, se spală rapid pe față și sub braț, apoi își azvârle pe el o cămașă. Își ia bagajul și tresare ușor când vede lumina apusului de soare invadând camera prin ochiul de geam cu vitraliu al ușii de la intrare. Casa e în stilul victorian, iar ușa i se potrivește perfect. Staffe cumpărase acea ușă cu ani în urmă de la un târg de antichități restaurate, din Southgate. Când o cumpărase, el și Sylvie formau încă un cuplu. Își simte inima grea, dar își spune cu voce tare „Nu, nu te mai gândi la asta”. Totuși, nu poate înăbuși toată tristețea se care o simte. Își dorește să fi fost un bărbat mai bun. Ridică din umeri, deși e doar el în cameră, dar trăiește singur de prea mult timp încât să nu se aprecieze pe sine ca interlocutor. Închide ușa grea în urma sa și își dorește ca puștii vecinilor să nu fi fost tot în stradă, jucându-se mingea, și la acea oră. Se gândește să le spună să fie atenți, să se ferească, dar nu rostește niciun cuvânt. Uneori nu te simți în stare să suporți nici măcar ocările unor copii. Se duce în spatele casei pe aleea îngustă și introduce cheia mare și lată în lacătul rezistent care avea ca rol îndepărtarea „spiritelor rele” de lângă ușile garajului. Se dă doi pași înapoi, deschide ușile și se uită la cele două mașini. Decide că asta e o noapte potrivită pentru rabla sa. Aproape întotdeauna apar nopți potrivite pentru rablă. În vechiul Peugeot există un pachet de țigări rămas acolo de mult, și, în timp ce întoarce cheia în contact, Staffe simte o nevoie arzătoare de a trage un fum lung și lent dintr-un Rothmans. Motorul diesel tușește precum un fumător. Radioul pornește, iar bărbatul îl dă mai tare. Stravinsky, se gândește el, iar viorile parcă scârțâie acoperind sunetul stins al alămurilor. I se pare că piesa pe care o ascultă e Pasărea de Foc. Îi place și Stravinsky, însă își dorește să fi fost Grieg. Niște acorduri mai line pentru o noapte ca aceea. Se imaginează stând singur pe coasta bască, privind Atlanticul învolburându-se. • Janine se află în fața apartamentului victimei atunci când Staffe sosește la clădirea Limekiln. Victima e Karl Colquhoun: treizeci și șase de ani și cu două eliberări condiționate. În acea zonă, acest aspect îl făcea să pară un înger. În timp ce Staffe se apropie de Janine, pășind pe platforma de acces din beton, i se pare că femeia absorbise lumina apusului, așa cum stătea sprijinită de balustrada ruginită, privind spre curtea pătrată a clădirii Limekiln. Banda de delimitare a locului crimei e deja întinsă, semănând mai mult cu o cortină ce se ridică pentru a dezvălui o nouă dramă, și nu cu un cordon care să țină oamenii la distanță. De altfel, oamenii se și strânseseră de cealaltă parte a cordonului, adunați în grupuri. E ca la circ, iar Staffe se gândește ce glumă proastă este că trebuia să se întâmple așa ceva pentru ca întreaga comunitate să se adune laolaltă. Staffe se apleacă peste cordon și strigă la polițiștii în uniformă, spunându-le să împrăștie mulțimea ale cărei rânduri se îngroșau. Ofițerii încuviințează și pornesc către grupurile de oameni, în timp ce Staffe se pregătește pentru reacția acestora, așteptându-se întrucâtva la o izbucnire. Dar nu se întâmplă nimic. Una sau două dintre femeile din mulțime ies în față, dezlipindu-se de grupurile lor, și înaintează către ofițeri. Încep să discute cu aceștia, gesticulând și arătând în sus către etajul al cincilea, nemulțumite. — Ce dracului se întâmplă aici, Janine? Ea face un gest din cap arătând spre ușă, fără să spună nimic. Doi polițiști în uniformă păzesc intrarea. Chipurile lor sunt palide, deși sunt niște oameni care au văzut cam tot ce putea fi mai groaznic în Londra. — Am să arunc și eu o privire. Apoi îmi poți spune la ce concluzii ai ajuns, bine? spune Staffe, punând o mână pe umărul femeii. Rămânând cu mâna pe umărul ei, se apropie mai mult și îi șoptește: Nu te grăbi. Stai aici cât timp ai nevoie. — Mulțumesc, Staffe. O să-mi revin imediat. Apoi el o mângâie ușor pe spate, lăsându-și mâna să-i lunece spre talia femeii. Zâmbește, iar privirea i se îmblânzește. Amândoi își amintesc de legătura lor trecătoare, care ar fi trebuit să dureze mai mult. Lui Staffe îi vin în minte privirea ei sălbatică și adâncă și cuvintele ciudate pe care le rostea gura ei mică. — Staffe. — Da. — Nimic, continuă ea și, privind în jur pentru a fi sigură că nu-i vedea nimeni, îi ia mâna, strângând-o ușor. Nimic. Staffe inspiră adânc și intră în apartament. — Unde e Pulford? — S-a întors la secție. L-a zguduit rău ce a văzut aici, bietul de el, răspunde ea fără ironie. — Dar nu e prima crimă la care lucrează. — O să vezi despre ce e vorba când intri în cameră. Peste tot în apartament se observă semnele care lasă să se înțeleagă că poliția și-a făcut treaba. Probele sunt strânse și stau înșirate, în pungile speciale, pe masa ovală din sufragerie. Însă nu mai e nimeni în apartament. Niciunul dintre polițiști nu a stat înăuntru mai mult decât era necesar. În cameră e un raft din același set cu masa din sufragerie. Pe rafturile din placaj lăcuit se află fotografiile de școală a doi copii. Copiii nu zâmbesc, deși majoritatea fotografilor de la școli pot scoate un zâmbet chiar și de la cel mai timid sau mai nefericit copil. În acel moment Staffe simte și el atmosfera care plutește în casă, simte un fior rece pe șira spinării și părul zbârlindu-i-se pe ceafă. Aceasta nu e o casă fericită, nici pe departe. Pereții holului care duce spre dormitoare sunt acoperiți cu un tapet cu flori mari și închise la culoare și, în timp ce Staffe deschide prima ușă, îl frapează mirosul. Un miros persistent, dens și dulceag care parcă îi rămâne lipit de nări. Inspiră adânc și privește picioarele care atârnă peste marginea patului, încă încălțate cu o pereche de adidași; în scobitura dintre călcâiul și talpa uneia dintre încălțări e lipită o gumă de mestecat. Pantalonii lui Karl Colquhoun sunt adunați în jurul gleznelor acestuia și o crustă maronie s-a format pe picioare, întinzându-se până pe patul răvășit. Sângele încă roșu s-a prelins pe coapsele lui Karl dintr-o rană în vintre. Apoi Staffe vede tot cadavrul. Instinctiv, își acoperă gura și nasul cu mâna. Simte nevoia să icnească, dar o aude pe Janine intrând în cameră. — Globul ocular uman este rotund, spune ea. Testiculele măsoară 2,5 centimetri cu 5 centimetri, dar sunt ovale. De aceea ies în afară, continuă Janine. În mod cert cine a făcut asta a trebuit să secționeze nervul optic, care are o grosime de jumătate de centimetru. Pentru asta este necesară utilizarea unui cuțit sau a unei foarfeci. La fel și în cazul canalului deferent al spermei. — Ce-mi poți spune despre testiculele lui? Ea face un gest din cap. — Pentru a le secționa este nevoie de destul de multă forță și un cuțit bun. — Și de cineva care să știe ce face? spune Staffe, prefăcându-se că examinează cadavrul, dar privind în gol, de fapt. — Da, sau de cineva care învață repede pe măsură ce acționează. Și cu siguranță trebuie să fie cineva cu un stomac rezistent. — Crezi că ar putea fi vorba de două persoane – încă una care să fi ținut victima imobilizată? — Trebuie să așteptăm rezultatul autopsiei, dar eu cred că victima a fost paralizată. Lângă pat este o sticlă goală de whisky, răspunde Janine cu o voce obosită. Iar maxilarul este umflat, aș spune că a fost fracturat. Staffe se forțează să privească trupul victimei; trebuie să vadă cadavrul așa cum este, la locul crimei. Se concentrează asupra chipului bărbatului, simțind că este pe punctul de a voma, însă înghite în sec și îi aruncă o privire. Dintr-odată se simte ca și cum ar fi legat cumva de această situație groaznică. Recunoaște victima, o știe. Este sigur că o știe. Ia o pereche de mănuși și le trage pe mâini, intră în camera de zi și, scotocind prin sertarele bufetului, găsește în cele din urmă o fotografie cu Karl Colquhoun. Deci avea dreptate. Acest bărbat fusese și în casa lui. Cu mai bine de jumătate de an în urmă îl primise pe acesta în apartamentul său din Queens Terrace, South Ken. Chiar îi dăduse și o ceașcă de ceai în timp ce Karl îi restaura intarsiile de pe un birou Cobb. Karl Colquhoun făcuse o treabă foarte bună. Fusese meticulos și foarte atent. Un adevărat profesionist. Te făcea să crezi că are ceva de oferit societății civilizate. Staffe se întoarce în dormitor și se uită la Karl Colquhoun. Bărbatul căruia i se întâmplase așa ceva, modul în care operaseră criminalii… nu e o victimă obișnuită. Poate că nici nu e o victimă, cel puțin nu în opinia unora. Se întoarce cu spatele și iese din apartament, dând din cap către ofițerul din ușă, care îl întreabă: — Domnule, să încui apartamentul? Staffe încuviințează din nou din cap, cu gândul la clima caldă care-l aștepta și la atacul de natură politică și mult mai vechi în care părinții săi își pierduseră viețile – o crimă cu un motiv. Se întrebă dacă existența unui motiv făcea ca acea crimă să fie mai gravă sau mai puțin gravă decât uciderea brutală a lui Karl Colquhoun, care probabil că nu era un nevinovat. Oricum, el îi va căuta pe criminali. În definitiv, cu asta se ocupă el, asta este meseria lui. Coborând scările, aude cum sunetul pașilor săi își găsesc ecoul în sunetele altor pași care urcă spre el. Trecând pe lângă cei care urcau, aceștia se uită în jos, iar la etajul al doilea simte mirosul de vopsea proaspătă din spray. Chiar și cu poliția acolo, în clădire, indivizii nu se pot stăpâni să nu scrie pe pereți. Mirosul de vopsea îi rămâne în nări, iar Staffe coboară ultimele etaje sărind două trepte deodată și iese în fugă, în curte, inspirând cu aviditate aerul curat. — Da’ știu că cineva se grăbește. Pennington stă sprijinit cu spatele de vechiul Peugeot. Se dezlipește de mașina ruginită, se scutură de praf și își aranjează nodul de la cravată. Semănă mai mult cu un contabil decât cu un inspector-șef. E un bărbat subțire și musculos, cu părul brunet și lucios dat din belșug cu gel „Just For Men”. Ca de obicei, poartă un costum cu două rânduri de nasturi. Spune: — Nu mă așteptam să te văd aici, Staffe. — Mâine dimineață plec, domnule. Mâine, la prima oră. — Și nu ai putut rezista tentației de a arunca o privire, nu-i așa? îl întreabă Pennington, uitându-se cu o privire studiată la ceasul său marca Seamster. Ne putem descurca și în lipsa ta, să știi, continuă fixându-l pe Staffe și zâmbind neconvingător. — Tocmai mi-am dat seama: ce veți face acum când și Rimmer este într-un lung concediu medical? Privind dincolo de Staffe, către blocul-turn Limekiln și ignorând întrebarea, Pennington spune, vorbind de parcă s-ar fi așteptat să-l înregistreze cineva: — Concediu medical pentru stres. Ha! Nu crezi că, dacă acest cuvânt nu ar fi existat, atunci nici „boala” asta nu ar fi apărut? Sunt stresat, continuă mimând văicăreala și privindu-l pe Staffe cu ochii mijiți. Ei bine, toți suntem stresați, asta dacă nu cumva reușim să nu dăm doi bani pe nimic. Stresul ne face să mergem mai departe. Este bun pentru noi! — Poate că pentru unii este mai bun decât pentru alții, domnule. — Totuși, tu nu te îmbolnăvești de stres niciodată, nu-i așa, Staffe? Nu există niciun risc să se întâmple așa ceva! Pleci în vacanță. Cât a trecut de la ultimul tău concediu? Doi ani? Mai mult? Dând din cap, Staffe întreabă: — Nu vreți să rămân și eu, domnule? — M-am gândit că din cauza episodului Golding vei înțelege avantajul de a nu te expune prea mult. Este mai plăcut să stai întins la soare. — Și ce se mai aude cu Sohan Kelly? Va sta și el întins la soare? Am auzit că e pe cale de a fi trimis, ca prin farmec, în India, dar sunt ceva probleme cu viza lui. — Problema lui Kelly a fost rezolvată. Nu mai trebuie să-ți faci tu griji. — Dar îmi fac griji, domnule. El ne-a adus condamnarea pe care o doream pentru Golding. Spunând acestea, Staffe pipăie declarația lui Kelly, care se află în siguranță în buzunarul său. Îl întreabă pe Pennington cu ce îl avea la mână pe Sohan, cum l-a convins să-și schimbe declarația. Și ce a primit în schimb? Pennington îi aruncă lui Staffe o privire ucigătoare. Se mai apropie cu un pas de el și, coborându-și vocea, îi spune: — Știi că nenorocitul acela de Golding și toți ticăloșii din banda lui și-o căutau cu lumânarea. Și mai știi că amărâtul ăla de director de poștă a rămas o epavă nenorocită pentru tot restul zilelor lui. Kelly a fost martorul tău, Staffe. Martorul tău. Nu-ți face griji, o să-l ajut să plece departe de aici. Ale dracului vize! Staffe nu poate spune nimic; nu-i poate reaminti lui Pennington că fusese ideea lui citarea ca martor a lui Sohan Kelly. Doar îl privește pe Pennington în ochi și răspunde: — Niciodată nu am fost de părere că scopul scuză mijloacele, domnule. — Ce dracu’, Staffe – spune Pennington printre dinți – nu voi purta cu tine încă o discuție pe chestiuni de etică. Îți spun doar că ceea ce s-a făcut este bun făcut. Și, pentru numele lui Dumnezeu, s-a făcut dreptate. — Dar nu dreptate în felul în care o înțeleg eu, domnule. — În lumea lui Jadus Golding nu e loc pentru filozofi. Ține minte că Golding a comis fapta! Și, Wagstaffe, treaba asta se termină cu tine, spune Pennington agitând un deget spre Staffe, aproape împungându-l în piept. — De parcă nu aș ști lucrul acesta, domnule. De parcă nu aș ști. Pennington începe să se joace cu manșetele cămășii, încercând să se calmeze. — Tu pleci în concediu, Staffe. Lasă-ne pe noi să ne ocupăm de cazul acesta. Arătând cu capul spre blocul Limekiln, continuă: — Este un caz ca și rezolvat, după cum arată. Soția victimei este dată dispărută. Pun pariu că ea a înfăptuit crima. Caz deschis. Caz închis. — Și dacă nu e așa? — Atunci vom aduna dovezile. La fel cum facem întotdeauna. — Dar aveți prea puțini oameni. — Există oricând varianta de a apela la poliția metropolitană, în cazul în care nu facem față. — La poliția metropolitană! Pennington se întoarce într-o parte și se dă un pas înapoi: — Pleacă în concediu, Staffe. Crede-mă, putem supraviețui și fără tine. Staffe dispare în noapte. În timp ce merge spre mașina sa, Jaguarul lui Pennington țâșnește pe lângă el, cu stopurile dispărând rapid din raza sa vizuală. Imediat ce rămâne singur cu blocul Limekiln profilându-se precum un monstru pe cerul nopții, aude o bubuitură puternică. Cioburi de sticlă se împrăștie pe stradă, căzând din felinarul de deasupra. Strada se cufundă în întuneric, într-un întuneric total. Staffe se oprește din mers, temându-se de ce putea fi mai rău. Își încleștează pumnii, așteptând. Dar ce așteaptă? Privește în spatele său și în sus către blocul întunecat, apoi aude ceva. Se străduie să distingă ceva în întuneric și observă o siluetă mișcându-se pe lângă mașina sa. Știe că nu poate face niciun pas înapoi, așa că își continuă drumul pășind ușor. Dinspre turnul Limekiln se aud miorlăituri de pisici și câinii lătrând. De undeva din apropiere aude o respirație greoaie. Ajungând mai aproape de mașină, simte pe cineva în spatele său și, întorcându-se în loc, strigă: — Cine-i acolo? apoi își scoate din buzunar lanterna Maglite, îndreptând fasciculul de lumină spre bezna străzii. Nu vede pe nimeni. Verifică și în susul, și în josul străzii și nu vede nimic. Când întoarce lanterna spre mașină, observă litera J, proaspăt scrijelită pe portiera acesteia. „J”, își spune el. Nenorocitul de Jadus Golding. De pe partea cealaltă a străzii, două siluete cu șepci de baseball și glugi trase până peste cozoroc îl privesc din ușa unui magazin, însă poate fi oricine. O mașină trece în viteză prin apropiere. Dar, din nou, în mașină poate fi oricine, cu orice fel de treburi. În centrul Londrei sunt prea mulți oameni, prea multe mașini. Farurile mașinii luminează chipurile celor doi tineri cu șepci, iar Staffe observă că aceștia zâmbesc. ••• Îmbrăcat din nou cu costumul său, Guy Montefiore aproape că trece neobservat. În această parte din Fulham, cei care locuiesc în centrul orașului se pot amesteca ușor printre albii săraci care stau în periferie. Se plimbă puțin înainte și înapoi, evitând cele câteva străzi cu clădiri impozante. Face un mic ocol pentru a cumpăra niște apă tonică de la Oddbins și, pe când iese din nou în stradă, un bărbat cu o jachetă în stil aviator, aflat pe cealaltă parte a străzii, se întoarce rapid cu spatele. Guy aruncă o privire în jurul său și nu i se pare că ar fi urmărit, iar el se pricepe la asta. După ce ajunge pe strada unde locuiește Tanya, nu mai trebuie să aștepte mult. Aceasta sosește, se desparte de prietena ei pupându-se pe obraji și începe să urce treptele care duc spre casa ei; ușa se deschide înainte ca fata să apuce să bată. Este o fată iubită, gândește el. Nu l-a observat pe Guy urmărind-o. Niciodată nu îl observă. După zece minute, Guy scotocește în buzunarul pantalonilor după cheia cu care deschide ușa casei sale cu terasă, în stil târziu victorian, visul multor agenți imobiliari. Își aruncă pantofii din picioare și se duce în biroul care, cândva, fusese cameră de zi. Formează numărul de telefon al Thomasinei. În timp ce telefonul sună – și de obicei acesta sună, sună și tot sună până când fata răspunde –, își ține receptorul la ureche cu umărul și își pregătește un pahar cu G&T din care soarbe o înghițitură, izgonind pisica de pe fotoliu cu vârful piciorului. — Aș dori să vorbesc cu Thomasina, îi spune el bărbatului care răspunde la telefon. Probabil vreun nenorocit pe care mama fetei îl adusese acasă la ea. — Ești tatăl ei? Mi-au zis să-ți spun că nu poate veni la telefon. — Tu cine ești? întreabă Guy, cu inima bătând mai puternic. — Du-te dracului. Sunt prietenul ei. — Prietenul ei? Al cui? Doar nu al Thomasinei. Însă tipul îi închisese deja telefonul.

Eu, locotenentul Kojak de Abby Mann De câţiva ani buni, Kojak se mişcă dezinvolt printre personajele celebre ale literaturii poliţiste. Pătrunderea în această lume se datorează, în primul rând, serviciilor de bună calitate oferite de scriitorul american Abby Mann, pe parcursul mai multor microromane, cum este şi cel de faţă. Să nu uităm nici aportul actorului Telly Savalas, care l-a „încarnat” pe Kojak cu atâta dăruire, pe micul şi pe marele ecran, încât e la un pas (dacă între timp nu cumva l-a şi făcut) de a-şi pierde definitiv identitatea! Să dăm, însă, cezarului ce este al cezarului: Kojak a ajuns să fie îndrăgit de milioane de cititori şi telespectatori datorită felului în care contribuie, atât cât poate, la împlinirea eternului act de dreptate, la delimitarea şi limitarea răului debordat din tenebrele minţilor convulsionate de împătimiri criminale. Kojak nu e un superman. Ajunge, însă, la performanţe echivalente prin însuşiri circumscrise în sfera normalului. E un îndrăgostit de meseria lui, un profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Duce întotdeauna treaba la capăt, cu strădanie şi inteligenţă, cu bun simţ şi pricepere şi, de cele mai multe ori, cu riscul vieţii. Nu-l interesează avansările, gloria. Doar munca legată de profesia lui: pentru că îi place cu adevărat, e sensul vieţii lui. Dacă îl laşi fără ea, îi iei aproape totul, dacă nu cumva chiar totul. Cine nu doreşte să cunoască un asemenea personaj, să afle cât mai multe din isprăvile lui? Aşadar, legătura cu Manhattanul, cartierul cu rău renume al New-Yorkului, pentru a-l asculta „în direct” pe locotenentul Theo Kojak!   C. Manolache       1. EU, LOCOTENENTUL KOJAK… E un sentiment tare neplăcut să ajungi totdeauna prea târziu. Şi, de regulă, ori de câte ori sunt chemat la o crimă, este de fiecare dată cu adevărat prea târziu. Unui ins într-o asemenea stare nu-i mai poţi veni nicicum în ajutor. Pentru el, nu ştiu cât mai contează dacă voi reuşi sau nu să pun mâna pe asasin. Pentru noi, însă, pentru cei din poliţie, asta este o chestiune de viaţă şi de moarte. Acum, tocmai îl privesc pe băiatul ăsta mort. Presupun că nu are mai mult de optsprezece ani. Două gloanţe în cap, cu un pistol de 9 mm. Două. Asasinul a vrut să nu dea greş, Pentru unii oameni, sunt poate prea dur, fără prea mult sentiment, dar, în general, imaginea unui om mort îmi macină nervii. Mă obsedează o singură idee: eu, locotenentul Theo Kojak din poliţia newyorkeză, nu-mi voi afla liniştea atâta vreme cât nu-l voi dovedi pe asasin. Este aceasta o datorie faţă de propria-mi persoană şi faţă de acest băiat care zace fără viaţă în faţa mea, întins pe asfalt. 2. ÎL EXAMINEZ ŞI… Suntem în ziua de joi, 21 octombrie, orele 18.01. Poliţişti, curioşi, reporteri şi oameni din medicina judiciară. Se plimba cu toţii înfriguraţi de ici-colo. Cei de la laborator caută urme şi tremură şi ei de frig. Din când în când, îşi bagă mâinile în buzunarele halatelor. — Cine l-a găsit? îl întreb pe un sergent cu părul înspicat, aflat de serviciu împreună cu un alt coleg din cartierul de vest. — Băieţii ăştia, ’tenente, zice sergentul arătând spre doi băieţi de culoare. Paisprezece, poate cincisprezece ani. Cadavrul zăcea… — O clipa. Lasă-i pe ei să spună, îl întrerup, în timp ce mă îndrept spre cei doi. Nu mă pot vedea într-o oglindă, dar; sunt sigur că arăt ca un om din cale-afară de îndărătnic. Dar cum naiba aş putea arăta altfel, când sunt chemat la sfârşitul orelor de program să văd un băiat de optsprezece ani ciuruit? Cu o mutră ca a mea, nu i-aş putea întreba nimic pe martori. În niciun caz, pe cei doi băieţi de culoare, care nu văd în mine decât un curcan alb, un copoi alb gata să le scarmene pielea. — Noroc! îi salut ducând două degete la marginea pălăriei mele tiroleze. Sunt Kojak. Ochii lor mari, negri mă privesc fix. — Voi l-aţi găsit pe băiatul ăsta? îi întreb făcând eforturi ca să zâmbesc. Cei doi dau din cap. Deodată, îmi vine în minte acadeaua. Un poliţist cu acadeaua în gură nu poate arăta tot, atât de fioros ca unul cu trabucul în colţul gurii! Scot, deci trabucul şi strâng acadeaua între dinţi, dar asta nu face asupra principalilor mei martori niciun fel de impresie. — Mortul zăcea acolo… explică sergentul. Dar, voi, ce staţi ca nişte statui? Spuneţi cum a fost! strigă el către cei doi negri. Ochii lor sticliră. Dau amândoi din cap zicând: — Da, domnule… — Şi voi ce-aţi făcut?, întreb încercând să par cât mai răbdător. V-aţi uitat la el sau aţi anunţat poliţia? — Tocmai treceam pe aici, zice sergentul, şi pentru că i-am văzut aplecându-se şi uitându-se suspect în groapă, am coborât şi am dat peste cadavrul băiatului. — Aţi observat ceva deosebit? mă întorc iarăşi spre cei doi băieţandri, dar răspunsul lor – ridicară amândoi din umeri – nu-i de natură să mă ajute cu ceva. Stavros! strig deodată în lungul străzii. Stavros stă rezemat de una din maşinile noastre şi discută cu doctorul. Se uită la mine, apoi trece strada. — Creţule, avem doi martori guralivi. Mai mult ca sigur că acum ei se gândesc ce să ne spună. Dacă, însă, nu vor să deschidă gura, ia-i cu maşina şi du-i la secţie!! Pe drumul spre maşină, cei doi băieţi încep să-i povestească lui Stavros. Mă uit cu invidie la Stavros. Să aibe el un mod special de a dezlega limbile oamenilor?… Revin iarăşi lângă cadavrul băiatului şi îl bat pe umăr pe sergent. — Explicaţi-mi şi mie, îi zic cu aerul cel mai natural din lume, cum se face că băiatul a fost găsit în groapă, iar acum zace aici, pe trotuar? Privirea mea nu-i place. Îmi ies din pepeni ori de câte ori ceva se modifică la locul crimei, al acţiunii, şi asta se vede pe figura mea. — Păi… am crezut… ştiţi… Arăta ca şi când ar fi avut nevoie de ajutorul cuiva… de aceea l-am scos din groapă, să vedem ce şi cum… Ridic din umeri a nedumerire. În general nu-mi place să le reproşez nimic poliţiştilor. Mă uit din nou, gânditor, spre cadavrul băiatului. — Cămaşă cu mânecă scurtă şi blugi… Cam sumar îmbrăcat pentru vremea asta, nu credeţi?, îl întreb perseverent, privind cu ochii întredeschişi spre cerul întunecat. Peste Manhattan începe să se cearnă o ploaie măruntă. Nu-i chiar ploaie propriu zisă, dar e suficientă pentru ca orice urmă de bună dispoziţie să-ţi dispară. — Nicio altă piesă de îmbrăcăminte n-am găsit, locotenente, zice aprins sergentul. — Trebuie să examinăm foarte atent cadavrul, zic tare, făcând semn doctorului. Cineva ar fi putut să-i închidă băiatului pleoapele. Dintr-o dată, acadeaua nu mai are niciun gust. O arunc la canal şi mă aplec asupra cadavrului. Îl examinez şi, brusc, chipul lui îmi pare cunoscut. 3. CE PARERE AVEŢI DE TREABA ASTA? Stavros termină cu băieţii şi-i trimite acasă. După expresia feţei lui îmi dau seama că n-a reuşit să afle prea mare lucru de la ei. — Uită-te bine la el, Creţule, îl îndemn. Nu-l cunoşti? Stavros îngenunchează şi întoarce puţin capul băiatului. Fotografiile sunt făcute, băieţii de la laborator au examinat deja totul cu multă atenţie. — Nu l-am văzut niciodată,. Zice Stavros. Trebuie cumva să-l cunosc? — Nu ştiu, zic bălăbănindu-mă de pe un picior pe celălalt. Mi se pare că am mai văzut undeva figura asta, dar n-aş putea paria că lucrurile stau chiar aşa… — Cam sumar îmbrăcat, constată Stavros. S-ar putea să locuiască prin apropiere şi să fi ieşit doar pentru câteva clipe în stradă… — N-am găsit niciun fel de act asupra lui, de aceea nu avem idee cine ar putea fi. Cu o privire de rutină examinez braţele băiatului. Sunt curate. Aşadar, nu-i morfinoman. Zic, apoi. Pe nepusă masă: Dă-mi lupa, repede! Haide odată! Stavros dă fuga la maşina laboratorului şi revine cu o lupă. Mă aplec deasupra cadavrului şi examinez cu grijă ambele braţe. Îl chem apoi repede pe doctor. E galben la faţă, parcă ar avea hepatită, Şi se poartă întocmai. Am mai lucrat o dată sau de două ori cu el, dar nu l-am văzut niciodată zâmbind sau râzând. E-adevărat că nici meseria noastră nu ne oferă, totuşi, prea multe motive pentru a zâmbi. Vine lângă mine, apoi se apleacă peste cadavru. — Am venit, zice cu glas de parcă, era gata să adoarmă. — Priveşte, doctore, zic întinzându-i lupa şi arătându-i două puncte la încheietura braţului. Ce părere aveţi de treaba asta? Când tocmai credeam că a adormit de-a binelea, vine şi răspunsul lui: — Două împunsături… injecţii… Foarte vizibile, zice ridicând spre mine ochii lui obosiţi. Totul va fi clarificat la autopsie. Îmi stau pe limbă încă o grămadă de întrebări, dar doctorul s-a făcut deja nevăzut. În această situaţie, îl caut pe şeful grupului tehnic şi-i spun că tânărul a fost împuşcat pe şantier, într-o groapă unde a şi fost găsit de doi băieţi. Plec în clipa când îşi face apariţia maşina mortuară. Apăs puternic pe acceleraţie, pentru a nu fi de faţă când îl ridică pe tânărul necunoscut. 4. CRED CĂ DRACUL NU-I CHIAR ATÎT DE NEGRU… Ziua următoare, vinerea, nu începe mai bine decât se terminase joia. A plouat tot drumul de acasă până la secţie. Am văzut şi două accidente de circulaţie, de aceea, buna dispoziţie mi-a scăzut şi mai mult. Intrând pe poarta secţiei Manhattan Sud, nu mă uit nici în dreapta nici în stingă. Mormăi un „bună ziua” şi mă afund în spatele biroului meu. Aud deodată glasul lui Stavros: — Groaznic! Caraghios!! — Cred că dracul nu-i chiar atât de negru, zice Weaver. Saperstein, tu ce crezi? întreabă Bobby Crocker, — Despre ce este vorba? se trezi în mine curiozitatea. — Vreau să-mi cumpăr o pălărie nouă şi nu ştiu cum să fie. Mă informează Crocker. — Dar ai probleme! zic arătând spre vraful de hârtii de pe biroul lui. De părerea mea te poţi lipsi, eu am alte treburi decât să-mi bat capul cu fel de fel de pălării. Trântesc uşa în urma mea şi mă afund în marea de hârtii. În câteva minute, mi-e foarte clar că nici azi nu-mi ajunge timpul să le rezolv pe toate. Inventatorul hârtiilor ar trebui tradus în faţa tribunalului. — Kojak, strig în receptor, după ce am ridicat telefonul. — Doctorul Abramowich, aud în aparat o voce adormită. Sun în legătură cu Cadavrul acela din strada Marton. Am trimis ceva către dv., se află pe drum… — Mii de mulţumiri, dar… — …în legătură cu cele două înţepături, continuă doctorul fără să mă lase să mai scot o vorbă, mai mult ca sigur că una din ele este de la heroină. O cantitate mică, însă. Băiatul nu era morfinoman. Mi-am zis că poate doriţi să aflaţi cât mai repede… — Ceea ce nu-i deloc departe de adevăr, doctore, zic în receptor. Ce altceva aţi mai aflat în legătură cu cadavrul? Mai mult ca sigur că n-are chef să stea la taifas cu mine. — E trecut totul în procesul verbal, locotenente, mormăi el şi închise. N-am timp să mă enervez. În uşa biroului meu, îşi face apariţia Saperstein şi agită un plic galben. — E pentru dumneata, locotenente… Tocmai acum a venit, strigă el la mine, în timp ce puse plicul pe birou. Face apoi stânga-mprejur şi-i predă locul căpitanului McNeil. — Bună dimineaţa, Theo! Căpitanul arată odihnit şi e bărbierit proaspăt. Asta îmi aduce aminte că m-am sculat târziu şi că nu am lichidat miriştea din barbă. Ai avut neplăceri aseară? — Toate trec, Frank, îi răspund, în vreme ce mă uit la automatul pentru cafea. Am hotărât ca în dimineaţa asta să abandonez poşirca pe care noi o numim cafea. Un cadou la sfârşitul programului: în cartierul de vest a fost împuşcat un tânăr. Frank arată cu bărbia spre plicul galben şi se aşază pe scaun. — E rezultatul de la laborator? întrebă el plin de interes. Scot fără o vorbă din plicul galben câteva fotografii şi un proces verbal voluminos. Examinăm amândoi cu atenţie fotografiile. — Nu l-am văzut noi pe băiatul ăsta pe undeva? întrebă Frank gânditor. Cum se numeşte tânărul? — Încă nu a fost identificat, răspund. Răsfoiesc procesul verbal. Amprentele lui digitale nu figurează în cartotecile noastre. Fii atent, împuşcăturile alea sunt exact în frunte. Una lângă alta. Băiatul a fost împuşcat pe şantier. În zonă nu se află decât nişte şoproane şi depozitele unor firme. Loc ideal pentru o crimă. Mă întreb: de ce s-a dus el acolo? Dar până a nu apuca Frank să-mi răspundă, se deschide uşa şi, în cadrul ei, apare Crocker. Îmi întinde fără să deschidă măcar gura un plic maron. — Procesul verbal al cadavrului de la şantiere, zice în cele din urmă apropiindu-se de căpitan şi uitându-se peste umărul acestuia. Dar ăsta-i… ăsta-i… Îi smulge lui Frank fotografia din mână şi se duce cu ea la fereastră. Dă din cap ca şi când nu i-ar fi venit să creadă. — Asta-i băiatul împuşcat ieri? — Da, răspund. Îl cunoşti cumva? Chipul lui ne pare şi nouă cunoscut de undeva. — O clipă, zice Crocker, şi o zbugheşte în biroul lui. Îl văd căutând cu înfrigurare prin birou, apoi întorcându-se cu un biblioraft voluminos în mână. Mi-l pune în faţă. Frunzăreşte, apoi, cu degete sprintene prin el, printre formulare, însemnări şi fotografii, până găseşte ce căuta. Arată apoi cu aer triumfător fotografia unui tânăr zâmbitor. — Asta-i!, strigă el în acelaşi timp cu Frank. — Jim Finch, zice Crocker. Unul dintre dispăruţi. — Lasă-mă în pace cu toate astea, zic răutăcios lovind atât de tare cu pumnul în masă încât căpitanul tresări. De dispăruţii ăia nici nu vreau să mai aud! — Dar victima dumitale face parte din aceeaşi serie, locotenente, intervine Crocker. A dispărut acum o săptămână de acasă. Părinţii lui au fost aici şi au anunţat dispariţia lui. — De aia-mi părea mie o figură cunoscută, zice Frank. Dar, oare, cazul lui Finch este identic cu al celorlalţi dispăruţi? — Bine-nţeles, răspunse Crocker apăsat. — Adu-mi adresa părinţilor băiatului, zic deschizând plicul cu procesul verbal al autopsiei. Îl parcurg cu privirea. Crocker mă întrerupe. — Ai lui Finch locuiesc pe strada Hudson. — Pe Hudson, pe Hudson, dar unde? întreb aplecându-mă şi uitându-mă la numărul casei. Mda, păi asta-i aproape de şantierul unde a fost împuşcat băiatul. — Ciudată treabă, zice căpitanul dând din cap. Dispărutul Jim Finch apare pe nepusă masă foarte aproape de casa părinţilor săi. Şi tocmai acolo este împuşcat. — Poate or să ne explice ai lui Finch ce şi cum, răspund în timp ce-mi iau pălăria din cuier. Vino cu mine, Crocker. Chestia cu dispăruţii şi cu crima o să le rezolvăm împreună. Când o să ştim de ce au dispărut cei şaptesprezece bărbaţi, o să ştim şi pentru ce a trebuit să moară Jim Finch! 5. EU NU VÂND „ZĂPADĂ”, LOCOTENENTE! Membrilor familiei lui Finch le-am comunicat cât am putut mai cu menajamente moartea fiului lor. S-au stăpânit teribil, dar, cu toate acestea, le-a fost foarte greu să nu-şi piardă capul. Domnul Finch este un bărbat de vreo şaizeci de ani. Soţia lui este substanţial mai tânără şi este casnică. Asta o ştim din spusele lui Crocker. În realitate, nu are nicio importanţă câţi ani au şi cu ce se ocupă. Important este faptul că au pierdut unicul lor copil, pe care-l caută de o săptămână. — Nu, n-am idee pentru ce a venit aici, zice domnul Finch. La şantier, aţi spus, nu-i aşa, locotenente? Dau afirmativ din cap fără să scot o vorbă. De altfel, nici nu ştiu ce i-aş putea spune acestui om disperat. Ieri seară, am auzit sirena poliţiei şi am văzut câteva maşini de patrulare, zice domnul Finch. Se ridică scuturând din cap şi se îndreaptă spre fereastra care dă spre strada Hudson. Nici prin cap nu mi-a trecut că Jim… Dar cum s-a întâmplat? — L-au împuşcat, răspunse Crocker. Noi amândoi am mai stat de vorbă, nu-i aşa, domnule Finch? — Da, când am fost la secţie pentru a vă anunţa că a dispărut… Vocea domnului Finch este slabă, se frânge. — Atunci mi-aţi spus că nu ştiţi din ce cauză a dispărut fiul dvs., continuă Crocker. A mai intervenit ceva de atunci? Nu mai au idee de nimic. Sunt disperaţi. Nu este acesta primul caz când trebuie să discutăm cu părinţi ai căror fii sau fiice au fost asasinaţi sau răpiţi, iar ei nici măcar nu au idee pentru care motiv. — Jim consuma din când în când stupefiante? — Nu ştim nimic despre aşa ceva, răspunde grăbită doamna Finch. — Cred că nu, adaugă grav domnul Finch. Odată, ne-am distrat consumând droguri. Jim şi cu mine. Ne-am înţeles bine, locotenente, zice zâmbind. Jim nici nu voia să audă de droguri. Nu era nici măcar curios. Îmi vin în minte cele două înţepături, dintre care una era de la heroină. Tac însă. La ce bun să distrug iluziile celor doi părinţi? — Dacă o să aflaţi ceva, sunaţi-mă, zic şi mă ridic. Crocker se ridică şi el repede. Cei doi părinţi rămân în scaune în: timp ce noi plecăm. Ajunşi în coridor, tragem adânc aer în piept. Întotdeauna respir uşurat când las în urma mea un astfel de drum. — Oamenii aceştia dispăruţi au ceva comun? îl întreb pe Crocker pe drumul spre secţie. Nişte puncte comune, nişte… — Nu au, locotenente. Nici măcar nu sunt de aceeaşi vârstă. Cel mai tânăr are şaisprezece ani iar cel mai bătrân treizeci… Opresc la semafor. Îl ascult pe Crocker şi, în acest timp, îmi plimb ochii de-a lungul trotuarului. Deodată, tresar. Laverne! strig şuierând mai mult printre dinţi şi arăt spre un individ între două vârste. Acesta se furişa de-a lungul zidului unei case. Urmăreşte-l, Bobby! Crocker coboară, iar eu trag maşina pe dreapta. Opresc motorul. Crocker se apropie de Laverne. Acesta se face mic şi priveşte bănuitor în toate părţile. Pentru a-i tăia pofta de fugă apăs brusc pe claxon. Mă observă şi face o grimasă. — Bună ziua, locotenente Kojak, mă salută el. Asta-i o adevărată surpriză pentru mine… — Eşti fals ca o bancnotă de şapte dolari, îi răspund zâmbind larg şi arătându-i dinţii. Te sfătuiesc să nu încerci să ma potcoveşti. Crocker, zic, arată-i fotografia lui Jim Finch. Laverne o ia cu vârful degetelor de parcă ar fi pus mâna pe un şarpe veninos. — Nu-l cunoşti? îl întreabă Crocker. N-a cumpărat niciodată „zăpadă” de la tine? — Eu nu vând niciun fel de „zăpadă”, răspunde Laverne. Eu sunt curat ca lacrima, puteţi să mă buzunăriţi… — Se ştie cât eşti tu de curat, îi răspund zâmbindu-i ca mai înainte. Doar n-ai fi fost prost să umbli cu drogurile după tine. Chiar atât de prost nu eşti… — Putem să te pipăim puţin? întrebă Crocker plin de amabilitate. Laverne înţelege cum stau lucrurile! Se uită încordat! a fotografie apoi se întoarce spre mine. — Îmi pare foarte rău, dar pe ăsta chiar că nu l-am văzut niciodată. Cine-i tipul? — Gândeşte-te serios şi adu-ţi aminte figura lui. Chiar nu l-ai văzut deloc în ultimele săptămâni? Îi fac lui Crocker semn cu capul să urce în maşină. Laverne se apleacă în dreptul geamului, spre mine:   — O să te ajut, locotenente, mă asigură el plin de înfocare. Îl măsor din cap până-n picioare apăs puternic pe acceleraţie şi mă întorc la secţie.

Trei cazuri istorice uluitoare de Anonim chinez INTRODUCERE           Am tradus acest veritabil roman poliţist în anul 1980, după o ediţie publicată în Hong Kong, sub titlul: Wu Zetian qi an, Cazuri stranii din vremea împărătesei Wu Zetian, în şaizeci şi patru de capitole. Primele treizeci de capitole alcătuiesc cartea de faţă, prezentând reuşitele detectiviste repurtate de magistratul de judeţ Di Renjie, faimos om de stat care a trăit între anii 630 şi 700 în fastuoasa Dinastie Tang. Capitolele următoare înfăţişează activitatea magistratului la Curtea împărătesei Wu Zetian (624-705), accentul deplasându-se pe aventuri erotice şi intrigi de palat; fiind lipsite de valenţele poliţiste ale primei părţi, nu le-am tradus.      În Zhongguo Xiaoshuo shi liie, Scurtă istorie a prozei chineze, Lu Xun dedică un întreg capitol romanelor de aventură şi detectivistică. O primă scriere de acest gen ar fi apărut în Dinastia Ming (1368-l644), incluzând mai multe cazuri penale rezolvate de un magistrat pe nume Bao Longtu sau Bao Cheng. În dinastia următoare, romanul poliţist proliferează. Se produce o explozie de asemenea cărţi, în care crime dintre cele mai stranii şi mai încâlcite sunt elucidate în lanţ de magistraţi luminaţi, precum neîntrecuţii Shi, Peng, Li, Liu -;f, desigur, Di Renjie.      Aşadar, romanul „Cazuri stranii din vremea împărătesei Wu Zetian” a fost publicat pentru întâia oară în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea. fiind o compilaţie făcută de un anonim după versiuni populare mai vechi şi în concordanţă cu literatura la modă în acele timpuri.      În ceea ce priveşte prima parte, aceea care face obiectul cărţii de faţă, întâlnim caracteristicile îndeobşte cunoscute ale genului poliţist: acţiune trepidantă, mister, suspans, cutezanţă, inteligenţă şi inspiraţie din partea eroului detectiv.      Dincolo de exerciţiul enigmistic, cartea mai oferă ceva, şi anume panorama unei societăţi fascinante - lumea Orientului Antic (să nu uităm că acţiunea se petrece în secolul al Vll-lea), fapt care adaugă creaţiei romaneşti rare posibilităţi de cunoaştere.      Crimele, ca manifestări ale unor indivizi stăpâniţi de duhurile rele ale pierzaniei, apar pe cit de hidoase şi răvăşitoare, pe atât de transparente pentru mintea lucidă şi alertă a magistratului onest, care, de fiecare dată, restabileşte adevărul. În acest sens, un înalt simţ al moralităţii, al dreptei şi inflexibilei judecăţi împotriva atentatorilor la liniştea socială străbate paginile care urmează. Însuşi autorul anonim avertizează de la bun început: „De când e lumea, preacurvia, tâlhăria, viciul şi excesul de orice fel nu scapă, până la urmă, de lege”.      Sistemul judiciar chinez, preconizat în urmă cu douăzeci şi trei de secole de împăratul legendar Shun, a fost desăvârşit în Dinastia Tang (618-907) şi în linii mari s-a menţinut până la începutul secolului nostru. Tang Lu, Codul Tang, cuprinde douăsprezece capitole şi cinci sute de articole. Spre deosebire de dreptul roman, cel chinezesc are puţine stipulaţii în materie civilă, concentrându-se pe latura penală.      În Li Jing, Cartea Riturilor, una din operele clasice confucianiste, se spune: „Cum cerul nu are doi sori, la fel şi un stat nu poate avea doi principi, iar o familie nu poate avea două capete”. Autoritatea feudală era însăşi matricea legii. Împăratul se afla deasupra legii, el fiind Fiul Cerului, iar imperiul întreg, pământul şi oamenii erau proprietatea lui. Concepţia era confucianistă: „Riturile nu coboară la oamenii de rând; pedepsele nu se ridică până la mandarini.” Specialiştii evidenţiază unitatea dintre rit şi pedeapsă. Legea devenea cunoscută în numele împăratului. Ideograma „fa”, care notează legea sau dreptul, a fost utilizată pornindu-se de la imaginea licornului, socotit animal fabulos, în stare să discearnă răul de bine.      Administraţia cuprindea patru trepte: centru, provincie; prefectură şi judeţ. Autoritatea supremă în judeţ era magistratul, numit „părintele poporului”. El dispunea de un şir de funcţionari publici, portărei şi gardieni, cu ajutorul cărora supraveghea ordinea (bizuindu-se, la nevoie, pe comandantul garnizoanei militare, care altfel se afla în subordinea directă a Ministerului de Război), ţinea evidenţa populaţiei, strângea birurile etc. şi judeca toate pricinile ivite. Magistratul răspundea de întreaga procedură juridică, pornind de la anunţarea unei crime şi trecând prin întocmirea dosarului, cercetarea leşului şi judecata. El stabilea pedeapsa, care era hotărâtă definitiv pe cale ierarhică, de prefect, guvernator sau chiar de Xing Eu, Ministerul Justiţiei. Erau absolvite de judecată persoanele sub cincisprezece şi peste şaptezeci de ani.      Procesele erau publice şi numai preacurvia era judecată cu uşile închise. Pentru recurs era suficientă un fel de grevă, făcută trei zile şi trei nopţi, în faţa sediului administraţiei, de către împricinat sau rudele acestuia.      Pedepsele erau în general de o cruntă severitate ; privarea de libertate pentru un număr de ani, exilarea în zonele de graniţă (în vestul deşertic sau în jungla sudică), decapitarea, ştrangularea, sau „o mie de lovituri de cuţit” aplicate vinovatului în stare vie, în fapt măcelărirea trupului acestuia în părţile componente.      Pentru ca împricinaţii să facă mărturisiri complete, era permisă tortura, cum se va vedea şi din prezentul text. Anumite torturi sunt renumite pentru cruzime, cu atât mai mult cu cât se spune că chinezul, fiinţă socială şi civilizată prin excelenţă. ar fi împrumutat dreptul de la barbari.      Cartea de faţă urmăreşte investigaţiile magistratului Di Renjie în rezolvarea a trei cazuri dificile. Interesant este că aceste trei cazuri se înlănţuie, într-o scriitură şi viziune epică aproape moderne. Ca să nu mai spunem că magistratul Di Renjie, prin talentul, inspiraţia şi deducţiile sale detectiviste, îl anticipează cu un secol pe renumitul detectiv amator Sherlock Holmes al scriitorului englez Sir Arthur Conan Doyle (1859-l930).      În versiunea românească, am păstrat elemente originale, pitoreşti, în măsură să transmită specificul local: titlurile capitolelor ; dar şi elemente de stil, de construcţie epică populară menite să captiveze interesul spectatorului, ascultător sau cititor ; sintagma introductivă „se spune că” şi finalul stereotip, care îndeamnă la continuarea lecturii.      În schimb, am renunţat la pasajele de legătură de la începutul fiecărui capitol, care reluau ultimei secvenţe ale capitolului precedent, procedeu indispensabil povestirii orale, nu şi celei scrise. Avi detaşat unele repetiţii şi secvenţe nesemnificative, care făceau acţiunea să treneze şi am eliminai, de asemenea, anumite raţionamente ale eroilor, cele mult prea explicite şi care lungeau astfel materia epică. Toate acestea ne-au apărut a fi lipsite de interes pentru lectorul român de astăzi, iar păstrarea textului integral ar fi irosit câteva coli de hârtie, preţioase în vremurile pe care le trăim. Îi asigurăm pe cititori că aceste mărunte libertăţi nu aduc prejudicii atmosferei tipic chinezeşti.      În sfârşit, pentru a nu plictisi şi încurca cititorul cu numele chinezeşti greu de memorat şi chiar de deosebit un personaj de altul, am preferat să le redăm în traducere sau să găsim câte un echivalent românesc celor mai midie nume de eroi şi denumiri de locuri. În cazul personajelor episodice, oriunde a fost posibil, am renunţat la nume, prezentându-le prin poziţia socială sau îndeletnicire: ura hangiu, un vânzător etc.      Gândul care ne-a călăuzit în permanenţă a fost să oferim o lectură plăcută, atractivă. Dacă am reuşit sau nu, ne veţi confirma dumneavoastră, stimaţi cititori. Noi mulţumim tuturor pentru încrederea acordată prin lectura acestei scrieri, care are meritul de a fi una dintre primele cărţi ale genului poliţist în China şi poate chiar din lume.      Mira şi Constantin Lupeanu           Capitolul I EMINENTUL UMANIST ESTE NUMIT MAGISTRAT PESTE JUDEŢUL TIHNA PROSPERĂ; SUPUŞII ÎŞI ÎNFĂŢIŞEAZĂ NECAZURILE ÎN SALA DE JUDECATĂ           De-i chiar tot omul să ţintească, cit mai de sus, dregătoria,      Puţini sunt cei să îşi dea seama de câte cere un caz penal.      Severitate cumpănită prin legi ce-au dovedit tăria      Şi calea de mijloc în toate, bun vicleşug filosofal.      Un magistrat corect supuşii îşi fericeşte-adevărat      Şi numai un cuvânt - dreptate - aduce tihna tuturor.      Pilduitoarea judecată a unui mare magistrat,      Am însemnat-o ca să fie povaţă către cititor.           De când e lumea, preacurvia, tâlhăria, viciul şi excesul de orice fel nu scapă până la urmă de lege. Oamenii legii sunt aceia care au puterea să hotărască cine este vinovat şi cine nu. Dacă dregătorii sunt cinstiţi, atunci oamenii vor avea linişte şi. vieţuind în pace şi în bună înţelegere, comportarea şi morala lor vor fi bune. Vagabonzii şi trântorii, clevetitorii şi scandalagii îşi vor face pierdută urma, în vreme ce oamenii cumsecade au să-şi vadă bucuroşi de treburile lor. Şi dacă nişte ticăloşi de aiurea s-ar întâmpla să se stabilească într-un asemenea loc. până şi ei au să-şi îndrepte viaţa de la sine. Pentru că au şi ei ochi de văzut şi urechi de auzit, ca să priceapă cât de aspru sunt aplicate legile şi cât de neînduplecat e împărţită dreptatea. De aceea se poate spune că îndreptarea oamenilor de rând depinde de cinstea dregătorilor. Nici nu s-a pomenit până acum vreun dregător necinstit care să fi făcut oameni din supuşii săi nelegiuiţi. Cinstea dregătorilor nu înseamnă doar că ei refuză să primească mită şi că se abţin să facă rău. Ea stă mai ales în străduinţa lor de a sluji statul, făcând ceea ce alţii nu pot sau nu îndrăznesc să ducă până la capăt, iar în guvernarea oamenilor reparând nedreptăţile ii faţa cărora unii sunt neputincioşi şi slabi. Ei se cuvine să cerceteze nepărtinitor atât iţele iscusite a se pot afla în popor, cât şi intrigile complicate din lumea sus-pusă. Să dovedească cu limpezime pedeapsa cea dreaptă stabilită de cer şi să nu se îndepărteze câtuşi de puţin de la ea. Cei care s-au făcut vrednici de aceste înalte însuşiri au fost onoraţi încă din antichitate.      Cu toate acestea, se află şi dregători care se lasă unşi de mite în timpul cercetărilor, ori din frica de a nu îşi pierde poziţia, nedezlegând rapid cazurile dau verdicte pripite, pe baza mărturisirilor smulse prin torturi, ori sprijinindu-se pe câteva fărâme de mărturii. Astfel de dregători nu au izbutit să-şi facă nici măcar o cultură pentru sufletul lor şi de aceea nici nu ar trebui să fie vreodată numiţi conducători peste alţii. Pentru că în ce fel ar putea asemenea oameni să îşi facă supuşii cinstiţi şi să vegheze la liniştea oamenilor simpli?      În clipele mele de răgaz, răsfoind cărţi vechi şi cărţi noi şi căutând prin tot felul de cronici, am dat peste istorisirea sinistră a unor cazuri penale dezlegate de judecători faimoşi de odinioară. Dar puţine dintre acestea pot sta alături de ce este scris în însemnarea de faţă.      Cartea aceasta înfăţişează cercetări penale complicate, crime zădărnicite, uluitoare isprăvi detective şi soluţionări minunate în cazuri încâlcite. Ea povesteşte despre oameni care au ucis pentru a putea să trăiască până la capătul zilelor lor într-o aură de sfinţenie ; despre aceia care au săvârşit omoruri pentru a strânge nespuse bogăţii; despre oamenii care au ajuns amestecaţi în crime prin legături de adulter ; despre indivizi care au fost loviţi de o moarte aprigă bând licoarea otrăvitoare destinată altora ; despre oameni care prin vorbele aruncate în glumă au atras asupra lor bănuieli grave şi care, deşi nevinovaţi, abia au scăpat cu viaţa, de la o pedeapsă cruntă. Acestor întâmplări nu li s-ar fi putut da niciodată de capăt, dacă nu s-ar fi aflat un magistrat capabil şi sârguincios, care în anumite împrejurări, schimbându-şi vocea şi veşmintele, a mers, nerecunoscut de nimeni, să facă el însuşi cercetări secrete, şi care uneori a făcut şi pe fantoma de pe lumea cealaltă, numai şi numai pentru a găsi soluţia unui caz, pentru a îndrepta un rău şi pentru a pune mâna pe un ucigaş, ducând astfel la bun sfârşit cele mai ciudate şi mai uluitoare procese.      Acum, când zefirul de primăvară ispiteşte la trândăvie, iar eu am timp berechet la îndemână, aştern în scris această istorisire pe care o dăruiesc cititorilor. Neavând îndrăzneala să spun că povestirea acestor stranii întâmplări va fi spre învăţătura oamenilor şi că le va îmbunătăţi moravurile, mă încumet totuşi să sper că citirea ei le va oferi măcar prilejul petrecerii plăcute a câtorva ore, altfel plictisitoare.      Într-un poem se spune:           Odată puse-n scris aceste prea ciudate şi dejucate cazuri,      Nu-i om să nu-l admire pe-al timpurilor duse .judecător:      Bogat la suflet, minte ascuţită, cel mai corect apărător      Dreptăţii, prin neuitate fapte ce-au îndreptat necazuri.           Cartea de faţă aduce sub ochii cititorului câteva isprăvi ale unui mare mandarin care a trăit în timpul glorioasei dinastii Tang, în anii de domnie Zhongzong. [notă în text: Secolul al VII-lea.]      Numele lui de familie era Di [notă în text: Numele de familie al magistratului, Di, nu are sens, denumind o seminţie din partea de nord a ţării. Numele personal Ren Jie îl transcriem în text prin traducerea în limba română, ca de altfel cele mai multe nume proprii din roman, pentru uşurinţa lecturii şl pentru că aşa sunt ele receptate de cititorul chinez. Autorul anonim nici nu le-a ales la întâmplare. Numele chinezilor sunt fie pornite din realitatea înconjurătoare, fie poetice, filosofice, morale, în felul acesta, cititorii îşi vor face o părere despre sensul numelor chinezeşti care nouă ni se par atât de greu de pronunţat, de memorat În plus, trebuie ţinut cont că numele nu sunt alese întâmplător. ele având funcţie reală pe linia caracterizării personajelor, deoarece autorul nu va numi niciodată un personaj negativ - să zicem - Moralitate Exemplară, iar pe o femeie urâtă şi bătrână Floare de Prunişor, care are conotaţii erotice cunoscute.], numele personal Ren Jie, Eminentul Umanist, iar apelativul literar pe care îl adoptase era Moralitate Exemplară, fiind originar din Taiyuan, provincia Shanxi.      Omul acesta a dovedit o cinste exemplară şi o înţelepciune pătrunzătoare, încât a fost numit, la timpul cuvenit, într-o poziţie înaltă la Curtea împărătesei şi, prin memoriile sale făţişe şi curajoase, adresate tronului, a pus umărul la depăşirea nu puţinelor impasuri prin care a trecut ţara. Pentru serviciile sale credincioase, a fost mai târziu numit guvernator şi în cele din urmă înnobilat principe.      Faptele lui de o viaţă au fost trecute cum se cuvine în cronica Dinastiei Tang. Cu toate acestea, o sumă de întâmplări privitoare la cariera timpurie a Eminentului Umanist au fost fie omise, fie numai fugar tratate în hrisoavele oficiale. Acestea trebuie căutate în însemnările istorice minore, aflate printre catastifele oraşelor în care el a fost magistrat, dar şi în alte lucrări de acelaşi fel. Pentru că aceste întâmplări mai puţin cunoscute nu sunt de un interes deloc scăzut. Ele contribuie la sporirea veneraţiei noastre pentru el. Aceste împrejurări îl arată a fi fost nu numai un slujitor credincios împărăţiei, dar şi un magistrat înţelept, un mare dregător care a îmbinat spiritul neobişnuit de pătrunzător cu o comportare îngăduitoare şi iubitoare de dreptate. Ca magistrat de judeţ, el a izbutit să dea de capăt unui număr uluitor de cazuri penale stranii şi misterioase. El s-a arătat încă din copilărie drept deosebit de înzestrat de către ceruri, cu râvnă la carte şi cu înţelegere largă a lucrurilor. La vârsta de optsprezece ani, terminase de studiat toate cărţile străvechi şi, dat fiind talentul său ieşit din comun, fusese numit dregător. Curând, ducându-i-se faima, a fost înălţat magistrat peste judeţul Tihna Prosperă.      De îndată ce şi-a luat slujba în primire, magistratul Eminentul Umanist s-a pus de îndată pe treabă, străduindu-se să-i stârpească pe nelegiuiţi şi să-i ocrotească pe cei cinstiţi, punând la punct şi pricinile de judecată rămase nerezolvate.      În îndeplinirea acestor sarcini împovărătoare, s-a bucurat de ajutorul priceput a patru slujitori demni de toată încrederea sa.      Doi dintre ei, Qiao Tai, Lungilă, şi Ma Rong, Armăsarul, fuseseră haiduci. Odată, pe când magistratul călătorea cu treburi oficiale spre capitală, a fost atacat de nişte necunoscuţi. El a înţeles dintr-o privire că Lungilă şi Armăsarul, departe de a fi nişte hoţi de rând, erau bărbaţi fără seamăn de viteji, pricepuţi în artele marţiale. S-a gândit atunci că ar putea prea bine să încerce să-i aducă pe calea cea bună şi chiar să-i folosească ulterior, ca ajutoare iscusite în îndeplinirea treburilor dregătoreşti. În felul acesta talentele lor puteau fi puse în slujba împărăţiei. Astfel, fără să catadicsească să se ascundă, le-a ieşit în faţă şi le-a poruncit cu asprime să se potolească. Li s-a adresat apoi cu deosebită pricepere.      - Ne-am apucat amândoi de îndeletnicirea asta josnică, au mărturisit ei, numai fiindcă în împărăţie este o mare harababură şi împăratul este înconjurat de mandarini nemernici. Şi neavând noi nimic pe lumea asta decât trupurile noastre puternice şi ştiinţa artelor războinice, dar şi fiindcă nu am găsit pe nimeni care să vrea să îl slujim, nu ara văzut altă cale de ales decât aceea de a lua drumul codrului. Prea Cinstitul Magistrat ne-a vorbit cu atâta bunătate, că nu mai avem altă dorinţă, decât să ne fie îngăduit de aici încolo să ne supunem fără şovăire poruncii voastre, ca astfel să ne arătăm mulţumirea pentru bunăvoinţa acordată acum.      În felul acesta a făcut magistratul, din cei doi viteji, aghiotanţii săi.      Alt slujitor se numea Hong Liang, Torentul; vechiul şi bătrânul servitor, care îl cunoscuse pe magistrat de mic copil. Deşi înaintat în vârstă, Torentul era un om curajos, care nu se dădea în lături de la nici o încercare, oricât de primejdioasă sau delicată, dovedind un tact considerabil şi un dar înnăscut de a da de firul lucrurilor.      Cel de al patrulea aghiotant era Tao Gan, Mintosul, odinioară un pungaş fără căpătâi, care între timp se îndreptase, schimbându-şi apucăturile, şi ajunsese portărel. Ca un făcut, mulţi îi purtau pică şi fiind el necontenit urmărit şi hărţuit de aceşti vechi duşmani, şi-a găsit până la urmă liniştea, intrând în slujba magistratului. Era un om priceput la multe şi foarte dibaci, fapt pentru care a şi ajuns ajutorul magistratului, alăturându-se grupului alcătuit de ceilalţi trei prieteni nedespărţiţi.      De când îşi preluaseră însărcinările în Tihna Prosperă, toţi patru se îndeletniceau cu investigaţiile secrete, ajutându-l pe magistrat să facă lumină în nu puţine cazuri penale nespus de încâlcite.      Într-una din zile, pe când magistratul şedea în cabinetul său, aflat în spatele sălii de judecată şi era ocupat cu nişte treburi curente, a auzit pe neaşteptate bătaia răsunătoare a gongului de la poartă. Fiind înştiinţat astfel că i se înfăţişa un caz, şi-a pus în grabă roba şi boneta şi a intrat în sala de judecată, aşezându-se la masa sa înaltă. Slujbaşii, portăreii şi alţi oameni mărunţi ai legii se aliniaseră deja în două şiruri, jos, înaintea lui,' pe stânga şi pe dreapta mesei. Căutând spre intrare, magistratul a dat cu ochii de un om de rând, de vi eo patruzeci şi ceva de ani. El părea peste măsură de răvăşit, iar faţa îi era năpădită de transpiraţie. Rămăsese ţintuit locului, strigând necontenit că i se făcuse o mare nedreptate. Magistratul a poruncit portăreilor să-l aducă pe om înăuntru. Pe când omul îngenunchea în faţa mesei, i s-a adresat cu vorbele acestea:      - Cine eşti şi ce necaz mare s-a abătut asupra ta că ai lovit gongul înaintea ceasului la care tribunalul se deschide?      - Neînsemnata mea persoană, a început omul plin de respect, se numeşte Kong Wande, Morala Infinită. Sunt din satul Şase Li [notă în text: Li este unitate de măsură, semnificând 500 m. Ea va mai fi întâlnită în text. Aşezare aflată la 3 km de capitala judeţului.], aflat dincolo de poarta de sud a oraşului. Am o casă destul de încăpătoare, însă o familie mică, aşa că folosesc cea mai mare parte a locuinţei mele ca han. De mai bine de zece ani îmi văd liniştit de această treabă. Ieri pe la lăsatul serii, mi-au picat doi negustori de mătăsuri care călătoreau cu afacerile lor. Mi-au zis că veneau din Huzhou şi că erau numai în trecere, făcându-şi negustoria de-a lungul drumului. Cum se înnoptase bine, ei doreau să facă un popas la hanul meu. Am văzut că sunt oameni mult umblaţi şi le-am dat numaidecât o cameră. Au cinat, au băut; au râs şi au discutat, fapte care pot fi dovedite cu câţiva martori. Azi dimineaţă, cu puţin înainte de a se crăpa de ziuă, cei doi negustori au plecat. Mai apoi, pe neaşteptate, în cursul dimineţii, cam pe ia ceasul dragonului [notă în text: Chen. între 7 şi 9 dimineaţa.], gardianul satului, Hu De, Străinul, a venit să mă vadă, zicându-mi că fuseseră găsiţi doi morţi la marginea drumului, în faţa porţii din vecinătate. „Oamenii ăştia doi”, s-a răstit el la mine, „ţi-au fost oaspeţi la han şi nu este altul care să-i fi omorât şi jefuit de bani, decât tu. După ce ai săvârşit omorurile, le-ai târât cadavrele până la poarta târgului”. Făcându-mă astfel vinovat de o crimă aşa de cumplită, mi-a aruncat cele două leşuri în faţa hanului, înainte ca eu să pot rosti un singur cuvânt în apărarea mea. După aia s-a pornit să strige şi să mă ameninţe, cerându-mi cinci sute de Hang [notă în text: Hang este unitate de măsură de greutate, echivalând cu 50 de grame. Este vorba de circa 25 de kilograme do argint pur.] de argint ca să-mi treacă sub tăcere crima ce aş fi săvârşit-o. „Oamenii ăştia doi au venit la hanul tău”, a urlat el, „şi prin asta e clar ca lumina zilei că tu le-ai făcut de petrecanie, şi după aia le-ai târât corpurile până în piaţă, ca să ştergi toate urmele nelegiuirii”. Eu am pornit-o numaidecât încoace, abia trăgându-mi sufletul năpăstuit, ca să îl rog pe Prea Cinstitul Magistrat să facă dreptate.      La auzul acestor cuvinte, Eminentul Umanist l-a privit pe omul îngenuncheat dinaintea mesei judecătoreşti şi a înţeles că, în mod sigur, nu aşa putea să arate un ucigaş primejdios. Pe de altă parte, cazul înfăţişat nu era deloc simplu şi desigur că nu putea hotărî ceva doar după spusele omului pe care îl avea în faţă. Ca urmare, i s-a adresat:      - Pretinzi că eşti un om cinstit. Cum se explică atunci că gardianul te-a tratat numaidecât ca pe un ucigaş? Îmi vine greu să cred că eşti cu adevărat omul nevinovat drept care te dai. Îl voi asculta şi pe el, pentru a-ţi verifica declaraţia.      Spunând acestea a poruncit unui portărel să-l aducă pe gardian şi curând a fost introdus în sală un bărbat de vreo treizeci de ani. Faţa îi era plină de zbârcituri şi era înveşmântat într-o robă albastră, îngenunchind în faţa magistratului, a vorbit astfel:      - Umilul Hu De, gardian în satul Şase Li, îl salut plin de respect pe Prea Cinstitul Magistrat. Crima aceasta cade sub jurisdicţia mea. Azi dimineaţă am văzut corpurile a doi oameni zăcând lângă drum, în faţa porţii pieţei. La început nu am ştiut de unde veniseră aceşti oameni, dar întrebând în dreapta şi în stânga, am aflat de la sătenii din vecinătate că cei doi trăseseră peste noapte la hanul lui Morală Infinită. Prin urmare, l-am interogat, arătându-i că era cât se poate de clar că el târâse cele două cadavre în piaţă, după ce săvârşise omorurile pentru a-i jefui pe negustori. După spusele lui. cei doi părăsiseră hanul înainte de ivirea zorilor. Or ia vremea aia erau deja oameni pe drum şi n-am auzit ca ”cineva să se fi întâlnit cu niscai străini. Pe deasupra, întrebându-i pe oamenii care locuiesc pe lângă piaţă, a reieşit că nici unul din ei nu auzise măcar un strigăt de ajutor. Faptele astea dovedesc, spre împăcarea mea, că victimele au fost omorâte în timpul nopţii la han şi că numai după aia Morală Infinită le-a adus corpurile până la poarta târgului, pentru ca aşa să înlăture orice bănuială ce ar fi căzut asupra sa. Vinovatul aflându-se deja aici. eu îi cer Prea Cinstitului Magistrat să pornească o acţiune împotriva lui.      Argumentaţia gardianului i s-a părut magistratului destul de întemeiată. Pe de altă parte, aruncându-i o nouă privire pătrunzătoare lui Morala Infinită, a simţit totuşi că omul acela nu putea fi cu nici un chip un ucigaş fioros care să omoare cu sânge rece pentru a jefui.      - Voi doi aţi depus declaraţii care se bat cap în cap, a vorbit după un răstimp de gândire. Cum aş putea să deschid acest proces fără să fac o anchetă? Investigaţia va fi continuată după o cercetare la locul crimei.      A cerut portăreilor să-i scoată afară pe cei doi şi a poruncit să se facă pregătirile trebuincioase pentru a merge la locul crimei.      Dacă vreţi să ştiţi ce s-a înttmplat, citiţi capitolul următor.           Capitolul 2 GARDIANUL ÎŞI ATRAGE NĂPASTA ASUPRA SA; PRINTR-O PRESUPUNERE INTELIGENTĂ, SERGENTUL TORENTUL DĂ DE URMA UNUI FIR           Se spune că, întors în cabinetul său, magistratul i-a ordonat unui portărel să-l cheme la el pe cel însărcinat cu disecară cadavrelor. După a treia bătaie de gong, şi-a pus roba şi boneta şi a pornit-o spre satul Şase Li. Litiera sa era înconjurată do portărei şi de ceilalţi slujbaşi ai tribunalului său. Vestea omorului se răspândise deja în partea locului. Ştiindu-l pe magistrat cinstit, capabil să dezlege cele mai încâlcite iţe, o mare mulţime s-a strâns ca din pământ în urma procesiunii, pentru a vedea ce avea să se întâmple. Spre prânz au sosit cu toţii în sat. Gardianul, ajutorul său Zhao San, Al Treilea, şi căpetenia satului, Guo Liwen, Cultură Rituală, înjghebaseră deja un loc pentru desfăşurarea procesului şi ieşiseră în întâmpinarea magistratului să-i ureze bun venit. După obişnuitele schimburi de amabilităţi, magistratul a coborât din litieră.      - Voi merge mai întâi la han, s-a adresat însoţitorilor, după care voi deschide tribunalul şi voi trece la anchetă.      Apoi a poruncit să fie condus la hanul lui Morală Infinită, unde a găsit corpurile neînsufleţite ale celor doi oameni, având câteva răni făcute, după câte se părea, cu un cuţit care se afla aruncat pe pământ, în faţa uşii.      - Unde au fost descoperite prima dată cadavrele? l-a întrebat magistratul pe gardian.      - Cu voia Prea Cinstitului Magistrat, s-a grăbit să răspundă gardianul, declar că oamenii aceştia au fost omorâţi cu bună intenţie de Morală Infinită pentru a le lua argintii. Pe urmă, el a dus leşurile în faţa pieţei, pentru a putea ieşi basma curată. Cum nu am vrut să bag alţi oameni nevinovaţi într-o asemenea treabă necurată, am adus cadavrele aici, înaintea hanului lui. Îl rog pe Prea Cinstitul Magistrat să verifice faptul acesta.      Abia sfârşise de vorbit şi magistratul a izbucnit:      - Nătărăule ce eşti, nu ţi-am cerut să mă înveţi pe mine cum să identific vinovatul! Ceea ce vreau eu să ştiu este cum ai putut tu, având o funcţie oficială şi presupunând că nu îţi sunt străine normele şi reglementările, să încălci astfel legea? Ar trebui să ştii ce pedeapsă atrage după sine mutarea premeditată a cadavrelor, falsificând astfel o mărturie însemnată. Ţînând sau neţinând seama dacă Morală Infinită este sau nu vinovat, tu nu a-veai dreptul să îndepărtezi cadavrele de pe locul unde au fost ele la început descoperite. Ca să nu mai spun că nu aveai acest drept nici înainte de a-mi fi adus mie la cunoştinţă - aşa cum s-ar fi cuvenit - temeiurile tale şi nici înainte de a-mi ţine eu ancheta şi de a întocmi şi pecetlui raporUu oficial. Răspunde-mi, de ce ai îndrăznit să încălci m felul acesta legile ţării, ba ai mers atât de departe, încât te-ai atins de cadavre, neavând asupra ta nici o autorizaţie? Este cât se poate de limpede că încerci să acoperi vreo faptă mârşavă în care eşti amestecat chiar tu. Probabil că ai pus la cale crima aceasta, împreună cu Morală Infinită şi, certându-te cu el la împărţirea prăzii, cauţi acum să arunci toată vina în spatele lui. Ei bine, am să ordon să te bată mai întâi cu ciomegele de bambus şi apoi voi scoate din tine tot ce ascunzi, supunându-te torturilor.      Ca urmare, magistratul le-a poruncit portăreilor să-i aplice gardianului două sute de lovituri cu ciomegele de bambus. Urletele gardianului s-au ridicat până la cer şi în curând din pielea lui sfâşială a început să-i picure sânge. Acum toţi cei de faţa erau convinşi de nevinovăţia lui Morală Infinită şi îl admirau fără reţinere pe magistrat, pentru ascuţimea minţii sale. Gardianul a continuat să susţină că este nevinovat şi după ce a primit toate loviturile. Magistratul a hotărât că nu era momentul să insiste şi a intrat cu însoţitorii săi în han.      - Hanul tău, i s-a adresat mai întâi lui Morală Infinită, are peste zece camere. Mie să-mi faci o descriere exactă a acelora unde au stat victimele.      - Cele trei odăi din spatele casei sunt locuite de mine, de soţia mea şi fetiţa noastră. Altele două dinspre răsărit le folosim de bucătării. Aşa că astea cinci odăi nu au fost nicicând date oaspeţilor. Pentru ei avem odăile din prima şi din a doua curte. Cum cei doi musafiri care sosiseră ieri noapte erau negustori de mătăsuri, am ştiut că nu se vor zgârci la bani şi le-am dat o cameră mai bună din curtea a doua, că asta e şi mai plăcută ca prima, fiind departe de zarva şi praful străzii.      Terminând vorba, el l-a condus pe magistrat În cea de-a doua curte şi i-a arătat camera care fusese ocupată de cei doi negustori.      Magistratul şi ajutoarele sale au scrutat meticulos camera. Au văzut că pe masă mai zăceau încă resturile de mâncare şi de băutură din ziua dinainte şi că în faţa patului rămăseseră două vase de noapte. Nu se afla nici cea mai mică urmă a vreunei lupte, cu atât-mai puţin a unei crime ce ar fi fost făntuită acolo. Gândindu-se că hangiul ar putea să ascundă totuşi ceva, magistratul a început să-i descoasă.      - De mai bine de zece ani, de când ţii hanul acesta, a întrebat, cu siguranţă că ţi-au trecut pragul o mulţime de oaspeţi. Presupun că ieri ai mai avut şi alţi musafiri în afară de cei doi negustori de mătăsuri.      - în afară de ei, mai am încă trei. Unul este neguţător de piei şi călătoreşte spre Shanxi, iar ăilalţi doi, un patron şi servitorul său, sunt amândoi din provincia Henan. Ăştia doi se află încă în camerele lor din prima curte, deoarece patronul acela s-a îmbolnăvit. Dar şi neguţătorul de piei mai e aici.      Magistratul a cerut întâi să i se înfăţişeze ne-; guţătorul de piei.      - Mă numesc Gao Qingyuan, Izvor Pur, şi sunt neguţător de piei din Shanxi, a spus omul. Mă ocup de negoţul ăsta de un număr bun de ani. De câte ori trec pe aici trag la acest han. I-am văzut cu ochii mei pe cei doi neguţători de mătăsuri plecând de aici chiar înainte să se crape de ziuă şi mai pot să depun mărturie că în timpul nopţii nu am auzit nici un strigăt, nici o tulburare. Fireşte, sunt cu totul neştiutor de felul cum şi unde şi-au găsit cei doi oameni moartea.      Atunci magistratul l-a chemat pe servitorul domnului bolnav. Omul a întărit tot ce spusese negustorul de piei, adăugind că, din pricina îmbolnăvirii stăpânului său, abia a închis ochii, peste noapte. Dacă ceva nelalocul lui s-ar fi petrecut la han, el cu siguranţă ar fi ştiut.      La auzul acestor mărturii asemănătoare, magistratul a înţeles că i se adevereau îndoielile saie privitoare la nevinovăţia lui Morală Infinită. Pentru a fi şi mai sigur, el a poruncit să se cerceteze cu de-amănuntul fiecare odaie din han, însă nu s-a izbutit să se dea de nici o cât de mică urmă a crimei ce ar fi fost săvârşită acolo. „Este clar că omorurile fuseseră comise undeva în afară, şi-a zis el. Pentru că şi dacă cei trei martori erau în înţelegere cu hangiul, cum ar fi putut ei să şteargă toate urmele crimei?” Cufundat în gânduri, magistratul a făcut calea întoarsă, spre gura târgului şi a cercetat atent locul unde fuseseră descoperite cele două corpuri. Acesta era locul faptei, dovadă că pământul era îmbibat de sânge.      Nu se afla nici o casă în imediata vecinătate, ci numai câteva, puţin mai departe, anume chiar în târg. Magistratul a cerut să i se prezinte câţiva locuitori de acolo şi i-a interogat. Dar fără nici un rezultat. Singurul lucru despre care puteau să spună ceva era zarva unor trecători care îi treziseră cu noaptea în cap, ţipând că se săvârşise un omor. Pe dată ei l-au anunţat pe gardian şi în timpul cercetărilor făcute de acesta s-a aflat că victimele îşi petrecuseră noaptea la hanul lui Morală Infinită.      Această informaţie l-a determinat pe magistral să,încline că gardianul putea în definitiv să se dovedească a fi vinovatul. Dar cum întunericul sa lăsase, era prea târziu să deschidă ancheta. Aşadar a hotărât să facă în aceeaşi noapte investigaţii particulare şi să vadă de ce urme putea să dea. Ancheta avea să fie ţinută în zorii zilei următoare.      - încă de la începutul cercetării acestui caz, i s-a adresat, deci, căpeteniei satului, problemele s-au ridicat una după alta, făcându-l fiecare în parte din ce în ce mai complicat. De aceea, am şi venit astăzi aici de îndată ce mi s-a raportat întâmplarea,' pentru a întreprinde eu însumi investigaţiile. Într-o asemenea situaţie este de însemnătate capitală ţinerea unei anchete cât mai grabnic posibil. Aşa că voi rămâne chiar aici, peste noapte, pentru a pvitea deschide ancheta mâine în zori.      El a poruncit portăreilor să ţină sub stricta supraveghei'e cele două cadavre şi s-a retras în locuinţa oficială pregătită pentru el. După ce a tăifăsuit acolo o vreme cu căpetenia satului, în cele din urmă lc-a îngăduit tuturor să se retragă. Imediat l-a chemat pe Torentul şi i-a spus:      - În mod sigur această crimă nu a fost cornisă de Morală Infinită, li suspectez mai degrabă pe gardian. S-a grăbit să acuze pe cineva pentru a în” depărta orice bănuieli ce ar fi căzut asupra lui. Ai face bine să ieşi în cursul nopţii, să faci cercetări. Dacă descoperi vreun lucru însemnat, adu-mi-l neîntârziat la cunoştinţă.      Torentul s-a dus, însoţit de câţiva portărei, să-l vadă mai întâi pe ajutorul gardianului.      Acesta se afla cu oamenii care stăteau de pază lângă cele două cadavre. Torentul s-a îndreptat spre el.      - Am venit aici cu înălţimea Sa, i s-a adresat el, pentru a lua parte la dezlegarea acestui caz: Până acum nu ţi-am supărat superiorul. Se pare totuşi că bătrânul hangiu este nevinovat. Şi cu toate că eu şi oamenii mei aici de faţă suntem slujbaşi ai statului, nu am pricinuit niciodată necazuri celor nevinovaţi. Trebuie să-ţi spun că în toate priJ vinţele am avut o zi destul de obositoare şi mai suntem şi lihniţi de foame. Ar fi o îndrăzneală prea mare dacă aş gândi că stăpânul tău are pe aici, pe undeva, o leacă de mâncare şi vreo carafă cu băutură? Să nu înţelegi greşit cum că vrem să primim toate astea gratuit. Doar oricine ştie cât de cinstit este stăpânul nostru. Mâine el rie va da cu siguranţă; mie şi colegilor mei, bani pentru munca noastră şî 'din ei îţi voi plăti tot ce vom consuma. Aşa că până una-alta, nu ne lăsa să murim de foame.      - Vă rog să nu vă supăraţi, domnule sergent; a grăit el, salutându-l după cuviinţă. Gardianul nostru este aşa de ocupat acum cu acest caz, că a Uitat cu totul să dea îndrumările trebuincioase pentru ospătarea oamenilor Înălţimii Sale. Dar pentru că dumneavoastră şi colegii dumneavoastră sunteţi înfometaţi, lăsaţi acestei umile persoane cinstea să vă fie gazdă. Hai să mergem să luăm o gustare la birtul din piaţă.      El a trimis doi oameni să preia paza leşurilor şi i-a condus pe sergent şi pe portărei la birt. Servitorii de acolo, văzând că noii veniţi sunt slujbaşi de la judeţ, angajaţi în cercetarea omorului, s-au năspustit asupra lor cu întrebări despre una şi alta şi pe dată au încărcat masa cu bunătăţi peste bunătăţi.      - Noi nu suntem aidoma acelora care. cum ajung în locul unde trebuie să rezolve un caz, se pun numaidecât pe îndopat cu băutură şi mâncare, pe spezele stăpânului şi pe deasupra mai pretind şi câţiva arginţi din partea cârciumarului, ca să-şi u-şureze cheltuielile de drum, a ţinut să precizeze Torentul. Aduceţi-ne numai două feluri de mâncare şi dati-ne fiecăruia câte două cupe cu vin din orez şi cu asta, gata. Vom achita mâine nota de plată.      Abia atunci sergentul şi oamenii săi s-au aşezat la masă. Acum, fireşte că Torentul cunoştea prea bine faptul că gardianul, după primirea pedepsei., fusese reţinut la han şi pus sub paza lui Armăsarul şi Lungilă. Însă bunul simţ îl împiedicase să-i amintească lui Al Treilea de lucrul acesta dureros, chiar de la începutul convorbirii.      - Vorbind deschis, stăpânul vostru este prea nepăsător în privinţa îndatoririlor sale, a început el destăinuirea. Ei bine, ieri noapte a tot fost plecat, tntoreîndu-se acasă în zori şi aflând despre crimă, dintr-o dată şi-a adus aminte că bătrânul hangiu este un om bogat de la care ar putea stoarce ceva şi atunci i-a trăsnit planul ăla nechibzuit cu mutarea cadavrelor la han. Nu a întrecut o leacă măsura? Şi uite că ajungem şi la întrebarea legitimă: unde a fost stăpânul vostru noaptea trecută? Locul unde au fost găsite cadavrele este la drumul mare. Cum se face că nici el şi nici tu, care faceţi turele de noapte, nu aţi dat de ele decât în ultimul ceas? Azi, înălţimea Sa a pus să i se tragă gardianului două sute de lovituri cu ciomegele de bambus şi cu siguranţă că mâine nu-l va slăbi deloc cu întrebările, pentru a ne spune cine e criminalul. Acuma zi şi dumneata, nu şi-a făcut-o cu mâna lui?      - Domnule, sergent, a răspuns Al Treilea, dumneavoastră judecaţi această chestiune din afara ei. Âflâhdu-ne cu toţii din aceeaşi branşă, îndrăznesc să arăt că şeful nostru are de mai multă vreme un dinte contra hangiului. De Anul Nou, Morală Infinită îi picură cu zgârcenie gardianului nostru doar câţiva bănuţi de aramă. Şi deşi cu fiecare an şeful Âşi face visuri că va izbuti să stoarcă un bacşiş frumuşel, cu bătrânul linge-blide nu reuşeşte. Noaptea trecută s-a întimplat să se afle la familia Li, la nişte jocuri de noroc şi a fost pur şi simplu uscat de bani. A continuat să joace până ia zori,când a auzit ţipetele oamenilor, că se făptuise un omor. Cum a aflat că victimele au fost şi la hanul lui Morală Infinită, îndată s-a gândit că era un prilej cum nu se poate mai norocos să-i vină de hac bătrânului hapsân şi să-i smulgă o sumă grasă, după care chiar îi sfârâiau buricele degetelor. După cum vedeţi, gardianul nu are nimic de a face cu crima. El a încercat doar să-l pungăşească pe bă-trân şi a încasat drept răsplată o bătaie zdravănă. Şi-a făcut mai degrabă rău sieşi, decât altora. Cit priveşte omorul, asta e, fireşte, treaba ce ne nău-ceşte cel mai mult. E cât se poate de limpede că a fost făptuit în zori. Trebuie să se fi petrecut după ce mi-am încheiat eu .ultima tură de noapte, fiindcă până atunci totul era încă potolit. Este adevărat că Morală Infinită este un zgârcit şi jumătate, dar alit cât pot pricepe şi eu, nu este deloc criminalul.      La auzul acestei istorisiri, Torentul a mormăit ceva. Ajunsese la concluzia nemărturisită că nici gardianul nu putea fi criminalul. Încercase doar să-i smulgă hangiului câţiva arginţi, faptă pentru care îşi primise pedeapsa binemeritată prin cele două sute de lovituri. Dar cine făptuise omorul? Iată o întrebare încă de nedezlegat. Reflectând astfel, Torentul s-a apucat să înfulece cu poftă şi în scurt timp a dat totul gata. A cerut să se facă socoteala şi i-a spus cârciumarului să vină în ziua următoare lă tribunal, pentru a-şi primi plata. Apoi s-a despărţit de prieteni şi s-a dus direct la magistrat, căruia i-a povestit ce aflase.      - Avem de a face într-adevăr cu un caz greu, a spus Eminentul Umanist. Dacă hangiul n-a săvârşit crima, atunci cele două victime trebuie să fi lăsat să le scape pe altundeva vorba că aveau buzunarele burduşite bine cu bani. Vreun nemernic a aflat şi i-a urmărit pas cu pas, tot drumul, până azu dimineaţă când, părăsind cei doi hanul, acela a gă-i sit prilejul să-i omoare. Aceasta este singura expli' caţie pentru găsirea celor două cadavre la poarta aşezării. Numai că, vezi, ca magistrat al judeţului; sunt socotit părintele oamenilor de aici. Nu se cade să nu răzbun crima. Numai aşa pot sta faţă în faţă cu suveranul nostru şi cu oamenii simpli de jos: Oricum, nu mai este nimic de făcut pe ziua de azi; Să vedem ce va mai fi mâine dimineaţă, după ai-chetă.      Acestea fiind spuse, i-a permis Torentului să se retragă. Dacă vreţi să ştiţi ce s-a mai întimplat; citiţi capitolul următor.           Capitolul 3 MORALA INFINITĂ ARATĂ CĂ S-A FĂCUT O GREŞEALĂ ÎN PRIVINŢA CADAVRELOR ; MAGISTRATUL VINDE LEACURI DEGHIZAT ÎN VRACI           Se spune că, a doua zi dis-de-dimineaţă, magistratul s-a dichisit ca de obicei, a servit micul dejun şi le-a poruncit oamenilor săi să se adune cu toţii la locul unde zăceau cadavrele. În faţa hanului se afla deja o mulţime de portărei şi de alţi slujbaşi, clnd magistratul, venit pe jos de la locuinţa sa, s-a aşezat la masa înaltă a tribunalului provizoriu, înfiinţat acolo. A cerut mai întâi să i se înfăţişeze hangiul.      - Cu toate că pretinzi că eşti nevinovat în privinţa acestei crime, i-a grăit solemn, victimele s-au aflat totuşi în hanul tău înainte de a fi omorâte. De aceea nu poţi să te ţii de o parte, ca şi cum cazul acesta nu ar avea nici o legătură cu tine. Să începem prin a te întreba numele victimelor, aşa încât cercetarea să se poată desfăşura cum trebuie.      - Când cei doi oameni, a răspuns el, au sosit noaptea trecută la hanul meu, i-am întrebat cum se numesc. Unul a spus că numele său de familie e Xu, celălalt Shao. Cum tocmai apucaseră să-şi desfacă bagajele, am pierdut prilejul să-i mai întreb şi de numele personale.      Magistratul a încuviinţat din cap şi a scris cu pensula pe o hârtie: „Un bărbat cu prenumele Xu”. Apoi a poruncit celui însărcinat cu disecţia să cerceteze cadavrul. Acesta a luat înscrisul magistratului şi, ajutat de Al Treilea şi de portăreii de serviciu, a tras cadavrul care zăcea pe partea stingă, în mijloc, în faţa mesei judecătorului.      - Cer să i se poruncească hangiului să păşească înainte şi să recunoască acest cadavru, ca fiind sau nu al numitului Xu, a spus.      Magistratul i-a poruncit hangiului să facă după cum i s-a cerut. Bătrânul, deşi era îngrozit, nu a avut încotro şi s-a apropiat încet de corpul acoperit tot cu sânge. Tremurând din toate încheieturile, cu mare străduinţă s-a stăpânit şi, luându-şi inima în dinţi, l-a privit, recunoscându-l.      Cel care executa disecţiile a întins şase sau şapte rogojini de trestie pe pământ şi a tras cadavrul pe ele. Apoi l-a spălat cu apă caldă şi l-a” examinat cu de-amănuntul. La sfârşitul acestei operaţii, a raportat:      - Un cadavru bărbătesc, având: o rană de cuţit la umăr, în spate, adâncă de 2,8 cun şi lată de 4 fen [notă în text: Unităţi de măsură de lungime. Un cun este egal ev 8,33 cm, iar un fen este a zecea parte dintr-un cun.]; în partea stingă o tumefiere cauzată de o lovitură cu piciorul,măsurând 5 fen şi 5 cun; o tăietură în trahee, adâncă de 3,1 şi 6 fen.      Documentul astfel întocmit a fost pus pe masa magistratului. Acesta a chibzuit câteva clipe asupra acestui raport, după care şi-a părăsit scaunul şi a cercetat el însuşi cu atenţie cadavrul. Când a terminat de verificat raportul, şi-a aplicat pecetea sa roşie pe document şi a dat ordin să se aşeze cadavrul într-un sicriu şi să se afişeze o înştiinţare prin care se cerea tuturor acelora care îl cunoşteau pe omul ucis să se prezinte la tribunal.      Înapoindu-se În jilţul său, magistratul a caligrafiat pe o altă panglică de hârtie: „O persoană cu prenumele Shao”. Apoi a procedat ca mai înainte şi i-a cerut hangiului să identifice corpul. Morală Infinită s-a apropiat cu capul în pământ şi a îndrăznit să-şi salte privirea doar când s-a aflat direct în faţa cadavrului. Apoi brusc a tresărit violent, ochii i-an ieşit să-i sară din orbite şi, după că a bâlbâit nişte sunete fără nici o noimă, a leşinat.      Înţelegând că un fapt neobişnuit avea să schimbe cursul lucrurilor, magistratul i-a ordonat lui Torentul să-l ajute pe hangiu să-şi vină în fire, astfel ca ancheta să poată fi dusă mai departe, în urma lămuririlor depline pe care avea să le dea acesta. S-a aşternut o tăcere adâncă, toţi cei de faţă nedeslipindu-şi ochii de pe hangiu. Torentul a izbutit să-l facă pe bătrân să şadă în capul oaselor, pe pământ, şi a poruncit soţiei lui să aducă degrabă o cană cu ceai îndulcit.      Mulţimea spectatorilor care dintru început arătase nerăbdare pentru această zăbavă în ancheta şi chiar dăduse unele semne de a se răspândi şi întoarce pe la case, rămăsese acum înfiptă locului; dornică să vadă ce va mai urma. După un răstimp, hangiul şi-a revenit. El a încercat să vorbească, dar nu a reuşit.      - Nu e bine... Greşeală..., a bâiguit el în cele din urmă.      - Bătrâne, i s-a adresat sergentul, înălţimea Sa aşteaptă lămuririle tale. Vorbeşte răspicat, cine a greşit?      - Cadavrul... Shao era un flăcău, în vreme ce corpul ăsta este al unui bătrân, cu barbă. Cum să poată fi el al doilea oaspe? E limpede că aici e o greşeală. Îl rog pe înălţimea Sa să facă lumină!      Toţi erau foarte tulburaţi de această întorsătură şi s-au uitat spre magistrat.      - Cum se poate aşa ceva? s-a mirat el. Aceste două cadavre au zăcut aici toată ziua. De ce hangiul nu a descoperit mai devreme că unul dintre ela era al unui străin? Acum, la anchetă, în chiar ultima clipă, şi-a schimbat părerea. Aceasta dovedeşte că încearcă să ne înşele.      Morală Infinită a fost adus înaintea lui şi magistratul a strigat la el să spună adevărul.      Tremurând grozav, bătrânul şi-a lovit de citeva ori fruntea de pământ.      - Când gardianul a încercat să vâre aceasta umilă persoană în năpastă şi mi-a azvulit cele două Cadavre în faţa aşii, a zis el cu voce plângăreaţă, am fost cu totul buimăcit şi numaidccât am pornit-o în mare fugă la oraş să vă înştiinţez de cele întâm-plate. Cum să mă fi apucat mai întâi să cercetez cadavrele? Da, cadavrul ăsta de-al doilea a fost în bună parte acoperit de celălalt şi recunoscându-l 02 Xu dintr-o dată, am fost sigur că ălălalt cra'Shao. Îmi putea da mie prin minte o astfel de schimbare? Eu sunt cu adevărat nevinovat şi îmi pun soarta în mâinile Prea Cinstitului Magistrat.      Eminentul Umanist şi-a amintit că, în ajun. când văzuse şi el cadavrele, ele de fapt zăceau unul acoperindu-l pe jumătate pe celălalt. S-a gândil ca era foarte probabilă greşeala fără ”voie a hangiului. Pe de altă parte, faptul acesta nu părea să uşureze cu nimic cazul. A poruncit să fie adus gardianul. Acesta şi-a făcut apariţia după cum trebuia, încadrat de Lungilă şi Armăsarul.      - Nătărăule! i s-a adresat magistralul, umbli la cadavre şI mai învinuieşti şi oamenii nevinovaţi. Ai zis că hangiul ia ucis pe oamenii aceştia şi de aceea ieri ai şi dus corpurile la uşa lui. Rezultă că tu trebuie să fi avut din plin ocazia de a lua cât se poaTe de bine aminte la ele. Vorbeşte-mi acum răspicat şi repede cum arătau ei?      Gardianul Străinul aflase deja vestea că era o greşeală în privinţa cadavrelor şi acum, după felul în care i se adresase magistratul, se temea grozav că putea să fie acuzai chiar de crimă. S-a grăbii aşadar să înfăţişeze adevărul.      - Eu am zis că el e criminalul, numai fiindcă victimele au stat la hanul lui şi fiindcă omorul sa întâmplat să se petreacă în apropiere. Una dintre victime era, fireşte, flăcăul, iar cealaltă o persoana vârstnică şi cu barbă. Dar pentru că el, nemulţumit că i-am pus cadavrele la uşă, s-a năpustit val-vârtej la oraş, nu am mai avut cum să mai văd dacă recunoscuse amândouă cadavrele. Eu n-aş putea spune dacă este sau nu o greşeală în privinţa identităţii, fiindcă nu am dat ochii cu cei doi negustori, la venirea lor la han, cu o seară înainte.      Magistratul a ordonat portăreilor să îi dea gardianului încă o sută de lovituri cu ciomegile de bambus, declarând că gardianul se făcuse vinovat de depunerea unei acuzaţii false şi de încercarea de a implica o persoană nevinovată.      Apoi, magistratului i-au fost înfăţişaţi ceilalţi trei oaspeţi care mai stăteau la han şi el din nou i-a interogat. Toţi trei au întărit că amândoi negustorii erau tineri şi că victima cu mustăţi nu fusese la han; ei nu puteau spune cine e şi nici nu ştiau cum îşi găsise moartea.      - Lucrurile stând astfel, a conchis magistratul; este limpede pentru mine unde voi găsi criminalul:      El a poruncit să se treacă la examinarea cadavrului omului necunoscut.      - Cadavrul este al unei persoane bărbăteşti neidentificate, a fost dat raportul. Pe braţul stâng are un semn de rană, măsurând 2,8 cun şi la şale o vânătaie cauzată de o lovitură de picior, de 3 pe 5 cun; sub coastă o rană de cuţit, lată de 1,3 cun; lungă de 5,6 cun şi adâncă de 2,2 cun; o rană de cuţit în spate lată şi adâncă de câte 2,8 cun.      Aceste amănunte au fost cum se cuvine notate.1 Când formalităţile au fost îndeplinite, magistratul a cuvântat din nou:      - Cadavrul acesta urmează să fie lăsat aici; închis într-un sicriu. Rudele şi prietenii lui s-ar putea să locuiască prin împrejurimi. Îmi voi pune acum pecetea pe înştiinţarea ce o voi afişa, apelând la aceia care îl cunosc pe om să se înfăţişeze la mine. La timpul potrivit, îndată ce criminalul va fi arestat, se va ţine procesul. Morală Infinită este eliberat pe cauţiune, dar trebuie să se prezinte el însuşi la tribunal când acest caz va fi judecat, pentru a depune mărturie. Gardianul va fi pus sub arest o vreme.      După ce a făcut cunoscute aceste ordine, magistratul s-a urcat în litieră şi, înconjurat de personalul său, a părăsit satul Şase Li şi s-a întors în oraş. Acolo s-a dus mai întâi la templu şi a ars nişte santal. Apoi a mers la Yamen [notă în text: Sediul administraţiei judeţene.]. unde s-a aşezat la masa sa de judecată. A făcut apelul personalului magistraturii şi, aflând totul în ordine, s-a retras în cabinetul său, din spatele sălii de judecată.      Luându-şi pensula de scris, el a întocmit întâi un mesaj către autorităţile din Huzhou, făcând o descriere completă a victimei Xu şi cerându-le să încerce să-i găsească familia şi rudele. Apoi a compus o circulară către magistraturile judeţelor din vecinătatea judeţului său, cu cererea să îşi pună oamenii pe urmele unui om cu semnalmentele lui Shao negustorul care dispăruse.      Di a înmânat aceste ciorne funcţionarilor săi. pentru a le transcrie şi expedia, iar apoi i-a chemat la el pe Lungilă şl pe Armăsarul.      - Cazul acesta s-a lămurit acum, le-a spus. Nu poate fi nici o îndoială că omul cu numele Shao este ucigaşul. Dacă este prins, îl putem judeca şi cu aceasta cazul este încheiat. Aşa că vă poruncesc amândorura să-l căutaţi, să-l arestaţi şi să-l aduceţi aici fără zăbavă.      După plecarea lor, magistratul l-a chemat pe Torentul.      - Victima necunoscută, i-a spus, este probabil din judeţul acesta. Caută prin toate satele şi încearcă să descoperi pe cineva care îl cunoaşte. Pe urmă, eu nu cred că ucigaşul a reuşit să fugă prea departe. Probabil că a găsit de cuviinţă că e mii sigur să se ţină la adăpost într-o ascunzătoare prin împrejurimi, amânându-şl scăparea până ce urmărirea va înceta. Aşadar, ai putea în acelaşi timp să faci cercetări discrete în privinţa acestui Shao.      Magistratul a petrecut apoi câteva zile în aşteptarea ajutoarelor sale. Dar aceştia nu apăreau şi nici nu au dat vreun semn cât de mic de viată. Înciudat, şi-a zis că nu se putea ca respectivul caz sa nu-şi găsească dezlegarea, oricât de încâlcit se arăta. Deocamdată, ar fi fost mai bine să pornească ci însuşi într-o investigaţie tăinuită.      În dimineaţa următoare, magistratul şi-a pus veşminte de doctor ambulant. Ducând pe umeri o ladă înfundată bine cu ierburi, hapuri şi prafuri do leac, a pornit în cercetarea sa.      Ieşind din Yamen, a luat-o pe şoseaua dinspre miazănoapte. A zăbovit un timp destul de lung în preajma târgurilor aflate de-a lungul drumului, dar nimeni nu s-a apropiat de el. S-a gândit că poate va avea mai mult noroc dacă îşi va îaşira leacurile la vedere, în portalul unei prăvălii mari. În cele din urmă, a ajuns într-un târg, care, cu toate că era lipsit de fierberea şi furnicarul de oameni specifice pieţelor din oraş, se afla la încrucişarea unor drumuri mari şi astfel prin el era un necontenit du-te-vino al dregătorilor, negustorilor şi vânzătorilor ambulanţi, în colţul de răsărit şi miazăzi, se înălţa o arcadă, cu trei ideograme înscrise pe ea: „Târgul Floarea Imperială”. Trecând pe sub portalul acesta, a văzut o clădire cu trei caturi, pe a cărei firmă scria mare: „Casă de amanetat”. Magistratul s-a gândit că acesta era un loc grozav unde se putea a şeza. Şi-a despachetat aşadar lada cu doctorii şi întinzând o bucată de pânză pe dalele de piatră, şi-a expus apoi toate medicamentele şi ierburile. Şfârşind cu aceste pregătiri, a făcut o plecăciune şi a declamat cu o voce răsunătoare poezioara următoare:           Călător de la nord, de la sud. poposeşte o clipa aici.      Câtă vreme eşti zdravăn nici ca. iţi pasă de boală sau moarte.      Însă vracii dibaci nu-ţi stau în calc, muşuroi de furnici,      Şi-odată la pat. nici de vraci, nici de leac potrivit nu ai parte.           Şi a urmat să se prezinte:      - Vă înştiinţez cu umilinţă că prenumele meu este Ren, iar numele Jie şi sunt din oraşul Taiyuan, provincia Shanxi. M-am cufundat din tinereţe în studiul cărţilor rare, despre medicină, şi am ajuns să fac minuni ca deţinător al tainelor artei de lecuit. Cu toate că e departe de mine gândul de a mă asemui cu faimoşii vraci ai vremurilor străvechi, îndrăznesc să susţin că ştiu prea bine învăţătura doctorilor renumiţi, de mai târziu. Pot lua pulsul bărbaţilor şi femeilor, mă pricep la medicina internă şi la chirurgie şi tot la fel de bine sunt neîntrecut în recunoaşterea bolilor ciudate. Chiar poftiţi, con sultaţi-mă şi veţi afla voi singuri de ce sunt în stare ¦ Aveţi să vedeţi că dau prescripţia cuvenită şi ea va lecui bolile uşoare numaidecăt aici, pe loc, iar cât priveşte bolile grave, vă garantez că ele vor fi lecuite în numai trei zile. Doar din întâmplare m-am nimerit astăzi pe aici, chemat de un vechi pacient care în mod special a trimis după mine. Rog pe oricine care suferă de vreo boală să mi se înfăţişeze ca să-l lecuiesc.      În timpul cât a cuvântat, o mulţime de gură-cască s-a adunat în jurul lui şi el a iscodit-o atent cir coada ochiului. A observat că toţi păreau oameni din partea locului, flecărind, bine dispuşi, unii cu alţii. A remarcat mai ales o femeie de vârslă mijlocie, cu spatele încovoiat, croindu-şi drum printre ceilalţi privitori, parcă nerăbdătoare să ajungă în faţă. Când el abia îşi încheiase cuvântarea. femeia i s-a adresat:      - După cele grăite, domnule, negreşit că sunteţi în stare să mă scăpaţi de boala asta înrăită a mea.      - Cum să nu, a venit răspunsul. Dacă n-aş a-vea dibăcia aceasta, cum aş îndrăzni să bat drumurile încoace şi încolo, împăunându-mă cu vorbe goale? Înfăţişează-mi numai pe cât poţi de limpede semnele bolii tale şi te voi vindeca.      - Boala mea, a zis femeia, are rădăcini cară sunt împlântate uite, aici, taman în inima mea. Credeţi că mi-aţi putea lecui acest dor?      - Dar ce nu-mi stă mie în putere? a răspuns el. Dumneata ai o suferinţă de inimă şi eu am an medicament pentru inimă. Îndreaptă-ţi faţa la lumină şi lasă-mă să te privesc bine.      Când ea şi-a întors faţa, magistratul i-a aruncat doar o privire în treacăt. Pentru că, deşi se afla cu treaba aceasta în interesele justiţiei, rămăsese a-cela care era, un înalt dregător, iar ea numai o femeie de rând, fără nici o legătură cu el, şi ar fi fost împotriva regulilor buneicuviinţe să îi permită să se apropie prea mult de persoana lui.      - Ştiu ce te necăjeşte, i-a spus. Pielea îţi e uscata şi ofilită, ar vinele îţi sunt ieşite în afară. Acestea sunt semne sigure că ficatul dumitale este inflamat, iar sistemul nervos slăbit. Cândva, în trecut, dumneata trebuie să fi trecut printr-o mare tulburare. Chinuit din această pricină, ficatul ţi s-a iritat, iar digestia nu a mai lucrat normaL Durerea, aceasta de la inimă o ai tot timpul, nu-i aşa?      - Domnule, a răspuns femeia numaidecât. E adevărat că ai o pricepere nemaipomenită. Îndur boala asta a mea de amar de 'vreme, dar nicicând nu s-a aflat vreun doctor să-i dea de cap aşa de bine. Fiindcă ştii de ce sufăr, crezi că s-o găsi şi doctoria care să mă poată lecui?      Văzând că femeia se încrede în el, magistratul 8-a gândit să o iscodească mai mult.      Dacă vreţi să stiţi ce a dezvăluit femeia, citiţi capitolul următor.

PARTEA I DETECTIV PARTICULAR CU FORŢA 1 Am ieşit în hol şi am citit pentru a mia oară inscripţia fixată la o înălţime rezonabilă, deasupra treptelor scării: „Atenţie la coborârea scărilor!“ Litere galbene, pe fond negru. Până să apară inscripţia aceea acolo, responsabilul cu asigurările sociale din comitetul sindicatului dormise liniştit. Ulterior, viaţa lui personală se îmbogăţise cu o serie de vizite la domiciliul accidentaţilor: nu poţi coborî în deplină siguranţă o scară, dacă citeşti în acelaşi timp inscripţii, e un adevăr demonstrat de practică, practica fiind, la rândul ei, criteriul adevărului. M-am rezemat de zidul zgrunţuros, exact sub inscripţia „Nu staţionaţi pe hol“, mi-am ridicat privirile pătrunzătoare spre „Fumatul interzis“ şi mi-am aprins o ţigară. Atunci… atunci a apărut din spatele unui dulap „Fichet“ o doamnă foarte distinsă, care se îmbracă de obicei în vernil. Deşi e nouă pe la noi, o cunoaşte multă lume, aşa că eu am să-i zic de aici înainte doamna S. M-a privit galeş câteva secunde şi mi-a spus: — Iar am primit o circulară. — E, într-adevăr, un eveniment, am remarcat. — Primim din ce în ce mai multe, oftă doamna S. — Rabinul din Buhuşi avea o vorbă, mi-am amintit: „Să-ţi pară rău când dai, nu când primeşti“… — Sunteţi foarte glumeţ, zâmbi ea. Aveţi o fire optimistă! Am tras adânc din ţigară şi am tuşit. De când ţigările „Snagov“ s-au prostit în halul în care ştiţi, am trecut la „Amiral“ şi mă cam ustură gâtul. Dar nu e decât vina mea, deoarece „Calitatea superioară a ţigărilor Amiral satisface în cel mai înalt grad gusturile fumătorilor, prin fineţea şi îmbinarea armonioasă a tutunurilor folosite“. — Dumneavoastră scrieţi romane poliţiste, spuse doamna S. deodată. I-am privit visător cerceii ovali şi bălănganitori, de un verde aprins. — Alţii fură din avutul obştesc, am suspinat. Doamna S. trecu plină de bunăvoinţă peste observaţia mea şi continuă: — Când le faceţi? — În timpul liber, doamnă, vă asigur. Mai scriu şi pe la birou, dar asta rămâne între noi. „Top secret“, cum zic capitaliştii. E o chestie de care au aflat până în prezent numai doi oameni. — Cine? se arătă ea curioasă. — Dumneavoastră şi directorul general. Atunci rămâne între noi, consimţi doamna S. Am citit şi eu unul şi mi-a plăcut foarte mult. — Serios? Trebuia să mă arăt foarte flatat. Aşa e jocul. — Şi pe care anume? m-am interesat. — Pe ăla cu mătuşica. Nu am scris niciun roman „cu mătuşica“, cel mult unul intitulat, destul de bizar, recunosc, Unchiul dumneavoastră e brunet? Probabil că „mătuşica“ era „unchiul“. Sau invers.  — Şi ce v-a plăcut acolo mai mult şi mai mult? am întrebat-o, cu acea curiozitate care-l macină pe orice creator. — Urmărirea din tren. Aţi redat admirabil tensiunea… — Tensiunea şi pulsul îmi ies de minune totdeauna. — Iar glumiţi, mă ameninţă ea cu degetul, surâzând simultan foarte complice. Mereu glumiţi… — Şi încă în timpul orelor de producţie, doamnă. Sper să nu se afle. — Ştiţi ce? ma întrerupse ea. N-aţi vrea să mă puneţi în legătură cu căpitanul ăla? — Care căpitan? am întrebat-o – ca s-o întreb, deşi îmi dădeam seama unde bate. Se gândi puţin, încruntându-şi fruntea admirabil, boltită, apoi se destinse. — Alexandru Adrian, eroul dumneavoastră. Care altul? — Doamnă S., cred că am să vă dezamăgesc. Ţineţi-vă tare: căpitanul Adrian nu există. — Cum să nu existe? se uimi ea. Doar nu l-aţi inventat?! — Nenorocirea e că l-am inventat, mă înnegurai eu. L-am inventat, doamnă, mă apucă uneori aşa, un fel de amok, inventez, tot felul de lucruri, până şi un bar complet automat şi tranzistorizat am inventat. Tot într-un moment de-ăsta, de rătăcire, l-am inventat şi pe căpitan… — Atunci, el nu există?! — Nu, doamnă, aşa cum nu există fericirea. Nici măcar în proporţie de cincizeci la sută. — Şi atunci, ce facem? Doamna S. arătă dintr-o dată foarte nenorocită. Expresia i se schimbă. N-aş băga mâna în foc – dar mi se păru că ochii îi înotau în lacrimi. Am o inimă tâmpită, moale ca plastilina cu care sigilăm dulapurile. Am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva. Cred că asta şi aştepta. M-a invitat să trec după amiază pe la ea pe acasă, nu putea să-mi explice „totul”, „în incinta instituţiei”, dar voia să mă roage ceva, ceva foarte important pentru ea, de care atârnau multe şi îndeosebi fericirea ei. Fericirea ei era un lucru deosebit de important pentru mine, aşa încât am consimţit. Un singur impediment vedeam. Am întrebat-o: — E o chestiune secretă, sau pot să-i telefonez şi soţiei, s-o anunţ că am să întârzii? — E o chestiune deosebit de secretă, mă încredinţă doamna S. Strict secretă şi confidenţială. — Spionaj economic? — Mai rău. Ma aflam într-o grea situaţie. Nu obişnuiesc să întârzii de acasă fără motiv şi nici nu-mi trecea prin cap să-mi mint nevasta. N-o făcusem niciodată până atunci. În zece ani. Probabil că doamna S. intuise impasul în care mă aflam. Mă ajută: — Spuneţi-i că aveţi o şedinţă. Era o idee care nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap. — Aşa am să fac. — Atunci, la patru şi un sfert vin să vă iau, se înveseli subit doamna S. — Veniţi. Am intrat în birou şi m-am apropiat de telefon cu paşii criminalului torturat de conştiinţă. — Dacă am să-ţi spun că după amiază am o şedinţă, ai să mă crezi? mi-am întrebat nevasta, când i-am auzit vocea în receptor. — Tu ce zici? îmi replică ea. — N-ai să mă crezi. — Şi pe la ce oră vii? se interesă. — Naiba ştie, cred că… habar n-am. — Să nu ţină mai mult de opt, că închide la „Legume şi fructe” şi nu poţi să iei patru kilograme de cartofi. — Ce naiba faci cu patru kilograme?! — Eu te întreb ce naiba faci la şedinţă? Avea dreptate. Ca întotdeauna. După ce am terminat convorbirea, m-am aşezat pe un scaun şi am desenat pe mapa de lucrări urgente cranii şi oase încrucişate până când soneria ne anunţă că încă o zi de lucru luase sfârşit. Bunul meu prieten Cristi G. îşi îmbrăcă haina, mătură hârtiile de pe birou în sertar şi se îndreptă spre uşă. — Patru şi un sfert, îmi anunţă el noutatea. E momentul. Apoi ieşi, urându-ne o duminică plăcută. A doua zi era marţi, dar asta nu mai avea nicio importanţă: din uşă îmi zâmbea, ca însăşi primăvara, doamna S., înveşmântată în vernil din cap până în picioare. Mi-am trântit şi eu terfeloagele în sertar, sfidând regulamentul de ordine interioară care decretează că locul lor e numai în dulap, am încuiat şi m-am îndreptat spre pata verde.     2 Motorul n-a vrut să pornească vreo zece minute. Hotărât să văd care pe care, am pus contactul până ce ampermetrul sau voltmetrul sau cum naiba-i mai zice, îmi demonstră că ar fi cazul să mă las păgubaş. Se contura o victorie la puncte a maşinii asupra omului, când, fără niciun motiv evident, se produse miracolul şi motorul porni, umplând strada cu păcănituri sinistre şi fum albăstrui. — S-o luăm din loc până nu se răzgândeşte, i-am spus doamnei S., care stătea cuminte lângă mine. Am demarat puternic, hotărât să-i dau o mână de ajutor dinamului. Pe drum n-am scos nicio vorbă. Conduc atât de prost, încât mă mir zilnic că ajung teafăr acasă. Vă daţi seama ce-ar ieşi dacă m-aş pune pe trăncănit la volan… Doamna S. tăcu şi ea tot timpul drumului, asigurându-şi astfel veşnica mea recunoştinţă. Locuia la Şosea, într-o vilişoară vernil. Salonul în care m-a introdus sclipea de curăţenie ca vesela de la Lido. Mi-a indicat un fotoliu destul de rococo, dar n-am dat curs invitaţiei sale, ci m-am refugiat pe o canapea mai robustă, plasată în dreptul ferestrei. Gazda mea a dispărut într-o încăpere alăturată şi n-a mai apărut o lungă perioadă de timp. În jur era linişte, dacă făceam abstracţie de miorlăitul depărtat şi cuprins de o adâncă desperare al unei pisici care îşi jelea, de secole parcă, toate iluziile spulberate. Mă simţeam singur şi părăsit ca Robinson Crusoe în primele sale zece zile pe insulă. Doamna S. dispăruse şi aveam senzaţia că nu va mai reapare niciodată. M-am ridicat, hotărât s-o şterg englezeşte în direcţia celor patru kilograme de cartofi conjugali, dar ea se ivi în cadrul unei uşi, ţinând un gong în mâna stângă şi un ciocănel în dreapta. Lovi ciocănelul de tipsie şi anunţă pe fondul metalico-muzical: — Masa e servită! Am urmat-o în sufragerie, aşţeptându-mă să găsesc acolo o masă lungă pe care să pâlpâie şase luminări în două sfeşnice de argint masiv, luminând un prânz demn de cele patruzeci şi cinci de minute în care fusese pregătit. Dar ne aşteptau trei sandvişuri cu brânză, două porţii de salată de boeuf şi o sticlă cu gin autentic, plasate deasupra unei mese cu trei picioare valide. În sufragerie totul era vernil, chiar şi faţa de masă pe care zburdau mici purceluşi brodaţi. Am înghiţit fiecare câte un sandviş, m-am înfruptat individual din gin, în măsura în care se poate înfrupta posesorul unui permis de conducere auto, care are de trecut în drum prin cel puţin şase intersecţii dirijate, am aprins o ţigară şi am aşteptat. — Doriţi o cafea? Experienţa de curând câştigată mă îndreptăţea să cred că prepararea unei cafele urma să dureze între cincizeci şi şaizeci de minute, aşa că am declarat că nu doresc. Cafeaua atacă inima rapid şi cu o agresivitate blamabilă. — De ce v-am invitat? începu doamna S. Mă întrebam şi eu. — Chiar, de ce? mi-am dat frâu liber curiozităţii. — Ca să vă rog ceva, continuă ea. Această noutate îmi calmă nervii ca un balsam. Am tăcut chitic, aşteptând urmarea. — Iniţial am crezut că acel căpitan Alexandru Adrian există. — Dar nu există. — Dacă el nu există, înseamnă că l-aţi inventat dumneavoastră, deduse ea. Logica doamnei S. se arăta a fi o logică de fier. — Dacă l-aţi inventat dumneavoastră, pentru mine e clar că tot ceea ce face el în roman, puteţi face dumneavoastră în realitate, conchise doamna S. Dacă pentru ea acest lucru era clar, pentru mine, jur cu mâna pe conştiinţă, nu era. Am întrebat-o cu interes: — Credeţi că aş putea sări dintr-o maşină care zboară cu o sută de kilometri pe oră direct în apa unui râu plasat la aproximativ doisprezece metri sub un pod de metal? — Oh, nu… Ceva mai liniştit am continuat: — Credeţi atunci ca aş nimeri cu pistolul o carte de joc aşezată pe pervazul unei ferestre, fără să deteriorez acea fereastră şi nici eventualii trecători? — Oh, nu… Complet liniştit, am insistat: — Credeţi atunci că pot asista la o disecţie? — Oh, nu… Dacă aşa stăteau lucrurile, situaţia nu părea prea desperată Am suspinat uşurat şi mi-am aprins o nouă ţigară. — Nu mă refeream la acţiunile căpitanului care vizează forţă şi îndemânare, ci la acele acţiuni ce demonstrează inteligenţă. Inteligenţa căpitanului e, de fapt, inteligenţa dumneavoastră. Am privit-o zdrobit. Dacă facem abstracţie de propria mea soţie, doamna S. era prima persoană care gândea astfel cu voce tare. — Aşa că, mai zise doamna S., sunteţi singurul om care mă poate ajuta într-o anumită problemă. Trebuia să mă aştept la asta. Când o femeie te flatează, primejdia e la o azvârlitură de băţ. — Să trecem la concret, doamnă S. La acea anumită problemă, adică. — Daţi-mi însă cuvântul de onoare că tot ce vă voi spune rămâne între noi. Doamna S. Mă privea intens. Când o femeie mă priveşte intens, nu mă aştept la nimic bun. Am ezitat: — Presupun că nu-mi veţi spune că aţi omorât pe cineva şi, în havuzul din grădină, cadavrul aşteaptă să fie cărat de inteligenţa mea. — Nu-i vorba de nicio crimă. — O răpire, cumva? — Nu. — Bani falşi? — Glumiţi ca întotdeauna. — Un furt banal? — Ceva în felul ăsta. Acum daţi-vă cuvântul de onoare că ceea ce vom discuta rămâne între noi. Insistenţă în privire, insistenţă în voce. Ba chiar o umbră de enervare bine disimulată. M-am retras în carapace. — Doamnă, regret, nu cred că vă pot ajuta. Furturile, fie ele şi banale, depăşesc cu mult capacitatea mea. A, daţi-mi un plan de investiţii şi vi-l aranjez cât ai zice peşte, deşi nu cu prea mare plăcere. Şi acum, mulţumindu-vă pentru masă, daţi-mi voie să mă retrag. Patru kilograme de cartofi aşteaptă neliniştite de câtăva vreme să ajungă la mine acasă. Nu le pot lăsa să aştepte prea mult. Ar fi o nepoliteţe din partea mea. La revedere. M-am îndreptat către uşă, întorcându-i spatele. — Sus mâinile, i-am auzit vocea. Şi repede! „Iată gluma serii”, mi-am zis, şi mi-am continuat drumul. — Sus mâinile! Vocea doamnei S. nu mai era vocea doamnei S. Am auzit un ţăcănit suspect. Pe spinare mi se prelinse ceva rece şi umed. M-am întors; în mâna ei dreaptă sclipea un revolver.     3 Paradoxal, revolverul nu era vernil, cum ar fi fost normal. Era negru, ca orice armă care se respectă. Mărturisesc că era primul revolver pe care-l vedeam îndreptat spre mine în ultimii treizeci de ani. Am ridicat mâinile. Nu e o poziţie prea comodă. Uneori am silit personajele mele să adopte o astfel de poziţie. Mi-am jurat ca pe viitor – dacă voi mai avea ocazia – să fiu mai milostiv cu ele. Măcar cu cele pozitive. — Aruncaţi armele dumneavoastră pe canapea, mă somă doamna S. Şi fără şiretlicuri! — Vin de la birou, doamnă. De fapt, dacă vă mai amintiţi, am venit împreună. Arsenalul meu e depozitat acasă, într-o debara… Ah! Uitam… Am băgat încet mâna în buzunar, urmărit de gura neagră a revolverului, am extras briceagul, şi l-am lăsat să cada pe covor. — Aşezaţi-vă pe fotoliu şi să discutăm serios. Vremea glumelor a trecut! M-am aşezat în reprezentantul stilului rococo, decis să-mi port crucea până la capăt. — Sunt sigur că vremea glumelor a trecut, stimată doamnă. Dar sunt curios să aflu cum se va sfârşi această farsă. — Cu happy-end, dacă vă cunoaşteţi interesul. Îmi venea să râd. Situaţia părea copiată dintr-un film naiv de aventuri pentru uzul junilor arieraţi. Interesul meu, pe care-l cunoşteam foarte bine, era să ajung acasă cu cele patru kilograme de cartofi. Asta era tot ce-mi mai doream de la viaţă, iar doamna S. Îmi băga beţe în roate. — Îmi cunosc interesul, am declarat. Ce trebuie să fac pentru a-mi apăra acest interes? Doamna S. se aşeză comod în spatele mesei acoperită cu purceluşi verzulii, aşeză revolverul deasupra unuia dintre ei şi-mi zâmbi. — Aveţi o maşină nouă. Nu prea mă pricep la maşini, dar pare nouă. — Într-adevăr, e nouă. — Cât va costat? — Nu intenţionez s-o vând. De-abia s-a obişnuit cu mine. — Nici nu vreau s-o cumpăr. — Cadou nu v-o fac, să ştiţi. Dacă asta urmăriţi, ei bine, aflaţi că n-o să fie niciun happy-end. O să fie un fiasco de toată frumuseţea şi galeria va fluiera. Eu unul poate că aş fi fericit să scap de ea, dar nevastă-mea nu are aceleaşi sentimente. Vă spun sincer, decât s-o dau cadou, mai bine moartea! M-am ridicat în picioare şi, ca piesa să fie perfectă, mi-am dezvelit cu un gest plin de eroism şi bărbăţie pieptul. Poftim, trageţi! Nu-mi speram niciodată o moarte atât de frumoasă… Femeia vernil din spatele armei de foc nu aprecie gestul. Păru că nici nu l-a observat. Mă întrebă cu un aer absent: — Cât v-a costat? — Cât, cât! Am răspuns la întrebarea asta de o mie de ori! Cincizeci şi patru de mii cinci sute, atâta m-a costat. Şi ce-i cu asta? — Cincizeci şi patru de mii cinci sute, repeta visătoare doamna S. Cincizeci şi patru de mii cinci sute… Când aţi depus banii? — Data asta are vreo legătură cu interesul pe care trebuie să mi-l cunosc? — O foarte strânsă legătură. Ei bine, când? — În august 1968. 7 august 1968, orele 11 dimineaţa, fiind învoit de la serviciu în interes personal, cu bilet de voie în regulă, semnat de şeful serviciului şi contrasemnat de un director adjunct. Totul a fost cât se poate de legal. Se pot consulta documente existente în diverse arhive. — Ştiu, astfel de documente au o durată de păstrare de zece ani, spuse doamna S. Sunt de puţină vreme funcţionară, dar asta am aflat din primele zile… — E şi normal. E o problemă importantă. — Da, foarte importantă… Şi acum, după ce i-am apreciat importanţa, să trecem la fapte! Am profitat de ocazie şi m-am întors către uşă. — Perfect. Eu trebuie să mă duc să cumpăr nişte cartofi… — Ceva mai târziu… — Nu, acum. Mai târziu închide la „Legume şi fructe”. — Câte kilograme? fu curioasă să afle doamna S. — Patru, doamnă. Patru. Aveţi boala cifrelor, observ. — Atunci e perfect. Nu vreau să aveţi neplăceri acasă din cauza mea. Am în bucătărie cinci kilograme de cartofi. Îi puteţi lua după ce terminăm. Orice portiţă de scăpare îmi fusese închisă. M-am reaşezat în fotoliu. — Aveţi acolo pe birou o foaie de hârtie şi un stilou. M-am uitat în direcţia indicată de revolver. Într-adevăr, pe biroul din colţ se aflau cele două ustensile. — Ce trebuie să fac cu ele? m-am resemnat eu. — Să scrieţi ceva. M-am aşezat în spatele biroului, decis să scriu orice, chiar caligrafic. Mi se făcuse lehamite de tot circul. Am desfăcut capacul stiloului. — Dictez, mă anunţă doamna S. „Chitanţă. Subsemnatul – cum vă cheamă, domiciliat – strada pe care staţi, am primit de la doamna Virginia S. suma de lei cincizeci de mii – cifre şi litere – pe care mă oblig să i-o restitui la cerere, dar nu mai devreme de şase august 1970”. Aţi semnat? — Nu. — Atunci semnaţi. — Nici măcar n-am scris… — V-am spus că nu vă cunoaşteţi interesul… — Ba mi-l cunosc foarte bine. Dar cincizeci de mii n-o să obţineţi de la mine. În primul rând, nu-i am şi în al doilea rând, nu mă las escrocat. — Nici n-am de gând să vă escrochez. Chitanţa îmi trebuie ca o garanţie. — Ce fel de garanţie? — Că veţi proceda discret în afacerea pe care vreau să v-o încredinţez. Că totul va rămâne între noi. Că veţi acţiona în interesul meu. Şi, în concluzie, că vă veţi ţine de treabă. După ce veţi duce la bun sfârşit însărcinarea pe care v-o dau, primiţi chitanţa înapoi. Aveţi cuvântul meu de onoare. Şi chiar ceva în plus. N-aveam niciun motiv să nu mă încred orbeşte în cuvântul de onoare al doamnei S., aşa că am pus mâna pe stilou şi am scris chitanţa, semnând-o în regulă. — Aţi pus data? mă întrebă? — N-am pus-o. Bănuiesc că vreţi s-o antedatez. — Exact. Nu degeaba spuneam că aveţi logică. Antedataţi-o, deci. — Douăzeci şi nouă februarie e bine? — Iar vă ţineţi de glume… Nu e frumos ce faceţi, mă dojeni ea ca pe un bebeluş care a făcut pipi în pat. Dataţi-o cincisprezece iulie, 1968. Am scris data în colţul din dreapta, jos, şi i-am întins chitanţa. A luat-o cu delicateţă şi a ascuns-o în corsaj. Bănuia probabil că de acolo n-am să încerc să i-o iau. Cel puţin, nu cu forţa. — Şi acum, având această garanţie, nu văd de ce nu v-aş istorisi viaţa mea… Am făcut un gest de nerăbdare. Era deja prea mult. Rabd ameninţarea unui revolver, dar biografia vernil, probabil, a doamnei S… — Nu vă impacientaţi, cartofii sunt pregătiţi în bucătărie… De fapt, n-am să vă povestesc întreaga mea viaţă, ci numai ceea ce consider strict necesar să cunoaşteţi pentru a vă duce la bun sfârşit misiunea încredinţată. — Care misiune? Şi, de fapt, nici n-am acceptat… — Aţi semnat chitanţa. Şi misiunea o veţi afla. Dar nu doriţi totuşi o cafea? Cu un gest resemnat, i-am dat să înţeleagă că doresc totuşi. A ieşit din cameră plutind parcă, cu direcţia bucătărie. I-am strigat în urmă: — Să nu dispară cartofii! N-am auzit niciun răspuns, deşi ea poate replicase ceva: zărisem în aceeaşi clipă revolverul uitat pe masă. Am făcut un salt demn de acel cascador celebru al cărui nume l-am uitat şi am înşfăcat obiectul. Ţinându-l cu mare atenţie, m-am retras în fotoliul meu. Rolurile urmau să se schimbe şi de dragul loviturii de teatru eram dispus să aştept cele cincizeci de minute necesare pregătirii cafelei. Spre uimirea mea, doamna S. reveni cu ceştile plăcut mirositoare în foarte scurt timp. Am lăsat-o să le depună peste purceluşi şi apoi am îndreptat arma către ea, rugându-mă în gând domnului să nu facă opoziţie; nu prea eram sigur că voi şti să manevrez drăcia aia: — Şi acum. Doamnă Virginia S., chitanţa. Şi fără şiretlicuri! Spre stupefacţia mea, în loc să-mi arunce în plină figură cafeaua – truc întâlnit în toate romanele poliţiste proaste – vernila doamnă izbucni într-un râs homeric. Dacă aş scrie cândva o comedie, aşa mi-aş dori să râdă spectatorii în sală. Râsul dură cam cât durase prepararea cafelei, apoi conteni brusc: — Domnule, dar zău că nu te credeam atât de naiv! Dumneata, un om atât de inteligent… Dar bine, mă consideri complet idioată? Lăsam eu o armă de foc la îndemâna dumitale? Formidabil, păcat că nu voi putea povesti scena asta decât peste câţiva ani! Dar, domnule, e un simplu pistol de alarmă! Şi nici măcar nu funcţionează! Nu m-am simţit în viaţa mea atât de ridicol. Îmi venea să-mi zbor creierii. Cuprins deodată de o furie dementă, de taur excitat cu o basma roşie, am îndreptat arma către pieptul doamnei S., cu speranţa secretă că afirmaţiile ei sunt false, şi am apărat pe trăgaci. S-a auzit un fel de fâsâit. Am aruncat arma într-o oglindă care se transformă în sumedenie de cioburi. — Imitaţie de sticlă veneţiană, remarcă doamna S. Printre hohote. Nu zău, sunteţi de tot hazul… — Doamnă, daţi-mi imediat chitanţa şi cartofii, altfel nu ştiu de ce sunt în stare! am ameninţat-o eu, deşi începusem să mă calmez. — Chitanţa am ascuns-o, iar cartofii sunt în plasă, gata pregătiţi să ia drumul pribegiei, continuă ea să râdă. Puteţi căuta chitanţa mult şi bine, n-o veţi descoperi. Şi veţi întârzia şi de acasă, mă luă ea peste picior. Mai bine daţi dovadă că înţelegeţi o glumă, calmaţi-vă, ascultaţi ce am de spus şi apoi plecaţi liniştit. Nu durează mai mult de o jumătate de oră… M-am resemnat. Am sorbit din cafea, mi-am aprins o ţigară şi m-am arătat dispus să ascult ce avea de spus. — Aţi auzit de Miron S.? începu ea. — Am auzit. — Ştiţi că a murit acum patru luni? — Am citit. — Aflaţi că a fost soţul meu. M-am ridicat şi m-am înclinat. — Condoleanţele mele. — Mulţumesc, moartea lui nu m-a afectat. Decât pe plan material, poate… Auzisem şi citisem câte ceva despre profesorul doctor Miron S. Membru al mai multor academii din străinătate, fusese unul dintre cei mai mari specialişti în arhivistică ai secolului. Un om ciudat, de o rară inteligenţă şi putere de muncă, dar bizar în comportament, după cum se bârfea prin oraş. Şi mare afemeiat. — Pe plan material? Mi se pare imposibil, doamnă. Vila aceasta, economiile pe care le bănuiesc substanţiale, v-au rămas probabil moştenire. Nu văd de ce v-aţi plânge. Sau a donat totul, prin testament, Academiei? — Dacă domnişoara Râureanu se poate numi Academie, atunci presupunerea dumneavoastră pare a avea un suport real… Auzisem şi de domnişoara Râureanu. O şi văzusem, pe scenă bineînţeles. După umila mea părere, domnişoara Râureanu putea fi numită o academie: de arte frumoase. Era o bijuterie de femeie, de o rara frumuseţe, un exemplar care friza perfecţiunea. Nu ştiam că fusese amanta lui Miron S… — A lăsat un testament în favoarea ei? — Exact. Un testament care mă deposedează de orice bun material. Casa în întregime, banii depuşi la CEC în totalitate. Asta a făcut profesorul doctor Miron S., după douăzeci de ani de căsnicie… — Şi aţi atacat testamentul? — Pe ce motiv? — Ştiu eu? Alienare mintală, de exemplu. Toată lumea ştie că era puţin… ciudat. Un avocat bun vă putea sfătui… — Nu era nebun deloc, ăsta-i adevărul. N-aş fi putut aduce nicio dovadă în sensul ăsta… — Şi atunci, cum se explică faptul ca locuiţi încă în vilă? Sau domnişoara Râureanu vă mai tolerează o vreme? — Aia?! Nu m-ar tolera nicio secundă! În ochii doamnei S. se aprinseră nişte luminiţe periculoase. N-am văzut niciodată un lup în momentul în care atacă, dar probabil că aşa sclipesc şi ochii acestei paşnice vietăţi. — Atunci?! Nu găsesc nicio explicaţie… — Am făcut singurul lucru pe care îl puteam face. Ştiam unde îşi păstrează hârtiile de valoare. Ştiam şi ce-i poate pielea. La zece secunde după ce m-am convins că-i într-adevăr mort, am sustras testamentul. În lipsa testamentului, moştenirea îmi revine integral. — Atunci, din punctul dumneavoastră de vedere, problema e ca şi rezolvată. Nu ştiu însă dacă justiţia n-are o altă optică… — Puţin îmi pasă mie de justiţie, izbucni doamna S. Auziţi? Puţin îmi pasă. Justiţia trebuie să facă întâi dovada că acel testament există şi apoi să-l găsească. Dacă poate! — L-aţi distrus? — Asta a fost greşeala mea, că nu l-am distrus. Dacă-l distrugeam, acum nu mă durea capul… — De ce vă doare acum capul? am întrebat-o suav. Ea nu remarcă tonul meu. Se dezlănţuise. — Pentru că „Academia” dumitale ştie de testament. Pentru că îl caută. Şi pentru că testamentul nu mai e la mine! — Dar unde? — Aş vrea să ştiu şi eu!… De trei zile nu-l mai găsesc… — Poate că la rândul ei, domnişoara Râureanu v-a sustras testamentul. — Nu. Îl caută şi ea. Vrea să pună mâna pe el. — De unde ştiţi că îl caută? Doamna S. se ridică brusc, trase un sertar al biroului, răscoli puţin înăuntru, apoi reveni cu un plic. L-am deschis şi din el căzu un bileţel: „Dacă nu scoţi la iveală ceea ce ştii foarte bine, o să-ţi pară rău. O să pierzi mai mult decât vrei să pierzi. Dacă ţii la viaţă, scoate-l la iveală până luni.” Bileţelul nu era semnat. M-am întors către doamna S. — Când l-aţi primit? — Vinerea trecută. Am examinat plicul. Era unul obişnuit, putea fi cumpărat cu zece bani la orice tutungerie. Hârtia ordinară fusese procurată odată cu plicul. N-am zărit nici ştampile, nici numele destinatarului. — L-aţi găsit în cutia poştală? — Da. Când m-am înapoiat acasă de la serviciu. — Cunoaşteţi scrisul? E cumva al domnişoarei Râureanu? — Nu-i al ei. Îi cunosc scrisul. — Sunteţi sigură? Poate şi l-a prefăcut… — Nu-i scrisul ei. Am găsit odată o scrisoare în buzunarul lui Miron. Ea scrie mai lăbărţat, un scris de analfabet… — N-aţi dat niciun răspuns, nu-i aşa? — Bineînţeles. Duminică am primit un telefon. O voce baritonală. „Ai primit plicul?” m-a întrebat. I-am trântit telefonul. A sunat iar. Din nou am închis. De vreo şapte-opt ori a sunat. Ultima oară, agasată, l-am întrebat ce vrea. Mi-a răspuns că luni dimineaţa mă sună, să-i dau răspunsul. — Şi v-a sunat azi dimineaţă? — Bineînţeles. — Ce i-aţi răspuns? — Că nu-l mai am. — V-a crezut? — Nu ştiu. A râs în receptor, apoi a închis. Câteva minute am tăcut amândoi. Tocmai când deschideam gura s-o întreb ce are de gând, a ţârâit soneria. Doamna S. a ieşit şi a revenit cu un plic albastru în mână. Avea faţa descompusă, dar se ţinea totuşi bine. Mi-a întins plicul, pe care l-am examinat fugitiv: frate geamăn cu celălalt. — L-am găsit pe treptele de la intrare… — Era cineva pe stradă? — Nimeni suspect. Probabil că aducătorul a fugit… Am scos hârtia din plic şi am citit: „Nu vrei să fii femeie de înţeles. E ultimul avertisment. Dacă joi dimineaţă nu mi-l predai, sâmbătă seara te ajut să treci Stixul. La ora nouă.” Am comparat cele două bilete. Scrisul era identic. — Ce-i de făcut? mă întrebă doamna S. — Nimic. Anunţaţi Miliţia. Mă privi ca pe un dement. — Glumiţi? Va trebui să le spun întreaga poveste. N-am înnebunit peste noapte… Asta mi-ar mai lipsi, Miliţia… Să rămân şi cu buza umflată după bani şi casă şi condamnată, probabil, pentru sustragerea testamentului… Nu, domnule, nici nu mă gândesc! — Bine, dar azi dimineaţă nu mi-aţi cerut dumneavoastră să vă pun în legătură cu căpitanul Alexandru Adrian?! Doamna S. mă ţintui cu privirea provincialului care s-a trezit faţă în faţă cu hotelul Intercontinental. — Doamne, asta n-aş fi crezut, exclamă ea. Bine, domnule, dar cum poţi fi în halul ăsta de naiv?! Şi dumneata mă consideri o gâsculiţă oarecare, dispusă să apeleze la eroi de roman? Şi dumneata? Numai pe Miron îl credeam în stare… Toţi bărbaţii sunt la fel, o apă şi-un pământ… Căutam un pretext, stimate domn, numai un pretext! Fantastic! Doamna S. îşi frângea mâinile de uimire. Poate că avea dreptate. Naivul, ca întotdeauna, eram eu… — Ei bine, conteni ea să se mire, revenind la cele ce-o frământau, ei bine, n-am să mă sperii! Nu va avea curajul, lepra aia! Ştiu să mă apăr! Eram sigur că va şti să se apere, totuşi n-am demobilizat. — Cum credeţi… Părerea mea, la care rămân, e să anunţaţi Miliţia. Viaţa dumneavoastră e totuşi în pericol. Nu vă jucaţi cu focul. Scuzaţi-mi indiscreţia, ce sumă e în joc? Vreau să spun, la cât se cifrează valoarea casei şi banii de la CEC? — Am să vă spun: ceva peste o jumătate de milion. Miron câştiga bine. — Vedeţi? Un argument în plus să mă ascultaţi. Cunosc cazuri în care s-au produs victime pentru sume mult mai mici… — Nu v-am chemat ca să-mi daţi sfaturi, ci ca să acţionaţi. Îmi trebuie testamentul. — Ce să faceţi cu el? — Să-l distrug. Să-i dau foc şi să-l arunc în cele patru vânturi. Miliţia nu are ce căuta aici. Dumneavoastră aduceţi-mi testamentul, asta-i tot ce vă cer. Restul lăsaţi pe mine! Mi-am aprins o ţigară şi am meditat puţin. Doamna S. jucase necinstit în partida începută cu mine. Juca necinstit şi în cealaltă partidă, cea mare… — Ei bine, îmi întrerupse ea firul gândurilor, când începeţi cercetările? — Mâine după-amiază, i-am răspuns. Începând de la ora patru şi un sfert. Zilnic, până la acea oră, sunt economist… — Eram sigură că veţi accepta… Pe buzele doamnei S. încolţi un zâmbet vernil. Am întins mâna şi am luat cele două scrisori. — Am nevoie de ele, am răspuns privirii ei interogative. Vreau să consult un prieten, grafolog. — Le puteţi lua, îşi dădu ea asentimentul. Ne vedem mâine după patru şi un sfert? — Ne vedem chiar mai înainte, la şapte treizeci. Semnăm condica de prezenţă pe acelaşi palier, nu? M-am îndreptat către ieşire. — Cartofii, îmi reaminti doamna S. Am luat plasa, mi-am luat şi rămas bun şi am descuiat portiera maşinii. Duceam cu mine cinci kilograme de cartofi şi o taină.  

În seara zilei de 12 septembrie 196… un autoturism de culoare deschisă se opri în faţa clădirii cu numărul 293 de pe strada Melodiei. Câteva secunde mai târziu – ceasornicul de bord arăta ora 18 şi 58 de minute – portierele autoturismului se deschiseră, lăsând să iasă în stradă trei bărbaţi robuşti. Trântind portierele, nu se mai osteniră să le încuie, ci se îndreptară fără grabă către magazinul „Voiajor“, amplasat treizeci de metri mai departe, pe aceeaşi parte a străzii, în clădirea cu numărul 297. Această clădire cu nouă etaje – construită pe terenul pe care, după bombardamentele de la începutul lui august 1944, se ridicaseră în pripă câteva magazine ce fuseseră apoi demolate – avea una dintre laturi pe strada Melodiei, iar o alta pe bulevardul Trandafirilor. Ceva mai retrasă decât casele de locuit, mai vechi, de pe cele două străzi, lăsa loc unor peluze late de peste doi metri, astfel încât iarba, bine îngrijită, ajungea până aproape de vitrinele magazinului, luminate a giorno. Decoratorul amplasase, între panouri mari cu reclame turistice, nenumărate pachete de ţigări Camel, Marlboro, Pall Mall şi Kent ca şi parfumuri de import şi obiecte de artizanat, deoarece magazinul desfăcea mărfuri cu plata în valută pentru străinii în trecere prin Capitală. La cinematograful „Triumf” de vizavi, tocmai trebuia să înceapă al treilea spectacol din ziua aceea. Rula un western de mare popularitate, şi o mulţime de oameni se înghesuiau în faţa intrării, căutând un bilet în plus sau pur şi simplu privind fotografiile colorate, expuse în vitrine. Nimeni nu dădu însă atenţie celor trei bărbaţi, ale căror figuri nu ieşeau câtuşi de puţin în evidenţă. Ceva ar fi putu bate totuşi la ochi, şi anume modul în care îşi purtau pardesiele de ploaie, aruncate neglijent pe mâna dreaptă, dar nimeni nu remarcă acest amănunt – în definitiv, fiecare are dreptul să-şi poarte pardesiul aşa cum crede de cuviinţă… Ajungând în faţa intrării magazinului, unul dintre cei trei bărbaţi trecu înainte şi înaintă degajat, urmat la mică distanţă de ceilalţi doi, care, înainte de a păşi înăuntru, îşi întoarseră instinctiv capetele, măsurând parcă din ochi distanţa parcursă. Simion Seceleanu, responsabilul magazinului, îşi privi ceasul – era şapte punct – apoi le ieşi înainte noilor veniţi, explicându-le politicos în franţuzeşte, că magazinul se închide la ora 19, deci nu-i mai poate servi. Necunoscutul care intrase primul îl privi zâmbind, apoi, cu un gest scurt, dădu puţin la o parte pardesiul, pe care continuase să-l ţină, ca şi ceilalţi doi, aruncat pe mâna dreaptă, lăsând să se vadă gura ameninţătoare a unui revolver. — Nu e nevoie să ridici mâinile, pronunţă el rar, în româneşte, dar cu un evident accent străin. Stai liniştit în poziţia în care eşti şi zâmbeşte… Casa de bani e deschisă? — Da, bâigui Seceleanu, care transpirase deodată. — Perfect. Altceva, ce mai faci? Merge vânzarea? întrebă cel din spatele revolverului, cu o umbră de ironie în voce. — Merge… Lui Seceleanu nu-i venea să creadă că e victima unui atac banditesc în plin centru al oraşului, în lumina crudă a neonului din magazin, la câţiva metri de sutele de trecători de pe cele două străzi. Necunoscutul din faţa sa îi zâmbea însă prieteneşte, şi Seceleanu îşi dădu seama că un privitor din afară şi-ar închipui, firesc, că stă de vorbă cu un inofensiv client… Bărbatul din faţă vorbi din nou: — Nu vrei să-mi oferi o ţigară? Ai destule pe aici… Seceleanu întinse mâna către un pachet de Marlboro. — Nu, nu din acelea, sunt prea slabe pentru mine. Prefer, dacă eşti aşa de amabil, un Pall Mall. Seceleanu apucă din raftul din spate un pachet, îl desfăcu cu mâinile tremurânde şi-i întinse ţigara cerută. — Ia şi dumneata una, îl invită necunoscutul, în vreme ce cu mâna stângă îşi aprindea ţigara la o brichetă cu gaz, de culoare aurie. „Ivelo“, recunoscu Seceleanu marca brichetei. Luă şi el o ţigară şi şi-o aprinse la flacăra brichetei ce-i fusese întinsă. Trase cu ochiul în stânga: Stela Vasiliu, vânzătoarea, tocmai terminase de aranjat – albă ca varul la faţă – câteva cartuşe de ţigări în servieta pe care i-o ţinea larg deschisă, în faţă, cel de al doilea necunoscut. — Pune şi vreo două-trei sticle de gin, ceru acesta, jucându-se cu revolverul sub privirile îngrozite ale vânzătoarei. Îmi place foarte mult ginul. Dumitale, nu? Ştii, îi destăinui el, îl beau fără sifon şi fără lâmâie, numai cu câteva mici cuburi de gheaţă… Sunt un tip ciudat, nu-i aşa? În clipa aceea uşa se deschise larg şi în magazin intră o tânără femeie. Înaltă, suplă, deosebit de frumoasă. Seceleanu îşi ţinu respiraţia. Ce avea să se întâmple? — Guten Abend! Noua venită zimbi politicos. Al treilea necunoscut care stătuse până atunci cu spatele spre intrare, urmărind din priviri activitatea tovarăşilor săi, se întoarse lent şi-i răspunse calm: — Guten Abend! Tut mir leid, Sie sind doch zu spat gekommen… Das Laden ist bereits geschlossen… Tânăra blondă păru nemulţumită, vru să spună ceva, dar se răzgândi. Se întoarse şi părăsi magazinul, scuzându-se: — Entschuldigung… Guten Abend! După ieşirea ei, al treilea necunoscut se apropie de primul şi-i şopti: — Să ne grăbim totuşi… Am putea avea surprize… — Mă rog… Primul necunoscut îl privi pe Seceleanu atent, apoi i se adresă din nou: — Ai acolo, în raft, o valiză… Da, aceea neagră… Pune te rog toţi banii din casă înăuntru. Dar repede! Ca un automat, Seceleanu se conformă ordinului, apoi îi întinse necunoscutului valiza. — Mulţumesc. Acum, scoate-ţi batista. Aşa… Ia sticluţa asta şi toarnă câteva picături pe batistă… nu, mai multe… destul! Aşează-te în spatele tejghelei. Nu, nu acolo, dincolo! Perfect. Culcă-te pe spate! Mai repede, dacă vrei să-ţi mai vezi nevestica şi copiii! Acum, pune batista la nas şi inspiră adânc. Adânc am spus! Bine!… Seceleanu simţi cum mirosul de cloroform îi pătrunde adânc în plămâni. Peste câteva secunde, adormise… Între timp, al doilea necunoscut procedase în acelaşi mod cu Stela Vasiliu; aşa încât în clipa în care cei trei părăseau magazinul, personalul de deservire al acestuia dormea dus în spatele tejghelelor. Înainte de a părăsi magazinul, unul dintre cei trei deblocă dispozitivul de siguranţă al broaştei de tip yale, după care şterse, cu o mişcare rapidă, porţiunea de metal atinsă; trântită, uşa se încuie automat. Şterse cu batista, la fel de repede, clanţa uşii, apoi traversă peluza, apropiindu-se de ceilalţi doi, care i-o luaseră înainte. Peste două minute, autoturismul de culoare deschisă demară şi se îndepărtă pe bulevardul Trandafirilor. Cei trei pasageri lăsau în urmă nu numai un magazin devalizat ci şi o victimă. Stela Vasiliu, suferindă de inimă, sucombă în somnu-i artificial, la douăzeci de minute după ce adormise.   1. Puţin după ora nouă a început să ţârâie blestematul de telefon. Deşi nu mă culcasem încă, soneria lui m-a deranjat: tocmai intrasem sub duş. Nu ştiu dacă telefonul meu auzise ceva despre teoria lui Pavlov, fapt este că îşi formase în ultima vreme un fel de reflex condiţionat – cum auzea picăturile de apă lovind porţelanul cadei, intra în alertă. Într-un timp reuşisem să-l păcălesc: intram în baie, dadeam drumul apei să curgă, dar nu mă repezeam sub duş, ci-mi aprindeam o ţigară: telefonul începea sa sune… Pe urmă, se pare că a observat şi a luat unele măsuri. Mă lăsa să intru, să-mi fumez tigara şi, la câteva secunde după ce şiroaiele de apă fierbinte începeau să mă biciuiască, începea sa sune batjocoritor… Hotărâsem să tranşez, o dată pentru totdeauna, lupta în favoarea mea, aşa că-l lasam să-şi facă de cap: ţârâia câte un sfert de oră, ba chiar mai mult, iar eu cântam arii din Traviata, în vreme ce apa îmi curgea pe spate. Speram din tot sufletul să mă caute cineva de la serviciu. A doua zi aflam însă că nimeni de acolo nu se sinchisise de mine. Altcineva mă căutase – mă rog. O persoană de sex feminin, pe care aş fi dorit s-o văd neapărat… Alteori, închipuindu-mi că mă caută tocmai persoana aceea, n-are importanţă cum o chema, să-i spunem Anda, ieşeam din baie ud şi desculţ, mă năpusteam la telefon, ridicam receptorul, dar în locul aşteptatei voci cristaline auzeam vocea dogită şi binecunoscută a colonelului Dumitrescu sau glasul îngroşat de nenumăratele Mărăşeşti fumate al bunului meu prieten, maiorul Grigoraş. Apa se scurgea pe parchet în pârâiaşe, se aduna în mici băltoace, iar maiorul mă chema, bineînţeles, de urgenţă. Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi în seara aceea… Grigoraş care îi ţinea locul colonelului plecat în concediu avea o problemă urgentă. I se părea evident că numai eu puteam să-i fac faţă, aşa că… m-am înapoiat în baie, am terminat în cea mai mare grabă ceea ce începusem şi peste zece minute, când locotenentul Lupu apăsa pe butonul soneriei, eu îi deschideam uşa gata îmbrăcat, ba apucasem să beau şi un nes atât de fierbinte încât cerul gurii mele avusese oarecum de suferit. * Maiorul Grigoraş, căruia toată lumea îi spunea Bătrânul, poreclă pe care o acceptase resemnat şi pe care o folosea chiar el destul de des pentru a-şi desemna propria persoană, mă bătu pe umăr: — Ţi-l iau pe „doctor”, se grăbi el să-mi preîntâmpine atacul. I-l dau lui Teodorescu. — Stai întâi să vedem ce zice şi tovarăşul colonel. Mâine se înapoiază din concediu. — Ce să mai vedem? Până mâine. Eu sunt şeful. De altfel, Teodorescu s-a şi apucat să studieze dosarul. Mi-am aprins o ţigară. În definitiv, mi-era indiferent cine o să se ocupe de „doctorul” care avusese fantezia „să se spânzure” în Pădurea Băneasa. Nu-mi plac doctorii, mai ales când, printre picături, se îndeletnicesc şi cu spionajul. Nu-mi place nici Teodorescu, dar asta e cu totul altă problemă… Am deschis fereastra şi am privit în jos, către furnicarul străzii. Deşi era destul de devreme, seara frumoasă de septembrie scosese din casă o mulţime de oameni. Din când în când, răzbateau până sus zgomotul frânei unui automobil, fluieratul unui agent de circulaţie sau râsul gâlgâit al unei fete. — Ce, iar eşti în pasă proastă? mă întrebă Bătrânul, venind lângă mine. Îşi rezemă coatele pe pervaz şi privi şi el, încercănd parcă să deosebească, acolo jos, ce anume îmi captase atenţia. — Cum adică „iar“? Când am mai fost? — Anul trecut, când te-ai întors de la mare. Am revăzut pentru o clipă silueta Cameliei, zveltă, bronzată, îndepărtându-se pe faleză la braţul unui tânăr bărbos. Era spre seară şi aerul mirosea a alge umede, a peşte, a nisip ud… Am strâns dinţii şi imaginea a dispărut — Sunt puţin indispus, atâta tot… — Mă rog… Grigoraş mă privi câteva secunde, apoi îmi spuse brusc: Se pare că Stela Vasiliu a fost ucisă. Mă luase prin surprindere. Stela Vasiliu era un pion important în reţeaua a cărei activitate o supraveghea Bătrânul în ultima vreme. Era însoţită pas cu pas, trei băieţi de-ai noştri se ţineau, cu schimbul, pe urmele ei. Şi acum, deodată, ucisă! — Cum adică, „se pare”? Şi cum s-a întâmplat? Grigoraş îmi povesti pe scurt, se grăbea: — Ştii că în următoarele zile Stela Vasiliu urma să-i transmită microfilmul „Trubadurului”. Dar nu ştii că Trubadurul a intrat aseară în ţară. — Unde-i el acum? — La Sinaia. S-a dus glonţ, a tras la Cazino şi n-a mai ieşit decât pentru a lua masa, şi încă la restaurantul hotelului. N-a intrat în legătură cu nimeni, dar cu nimeni, înţelegi? Îi ştim fiecare mişcare, ce-a făcut în fiecare secundă. E clar, n-are nicio legătură cu moartea Stelei Vasiliu. — O reţea adversă? — Posibil. Deşi mi se pare suspect. O reţea nu se naşte peste noapte, am fi mirosit noi ceva. Dar ai să vezi singur. Pleci acum, împreună cu cei de la Miliţie, la „Voiajor”. Amănunte mai primeşti pe drum. Am rugat să nu se înceapă ancheta decât în prezenţa ta. Îl cunoşti pe căpitanul Mihai Vornicu de la IMMB? — Sigur. De vreo câţiva ani. — Perfect, sper să colaboraţi bine. Hai, du-te. Ai să vezi dacă problema e de resortul nostru sau le-o lăsăm lor. Regret că eu sunt blocat… Ai dispărut? — Stai, Bătrâne, nu mă lua aşa repede. Sub nasul cui a fost ucisă Stela Vasiliu? — Sub nasul nimănui. Diaconescu o lua întotdeauna „în primire” la şapte şi un sfert, când pleca ea de la magazin. Or, la şi zece când a sosit el, o droaie de lume se zgâia prin vitrine. Stela Vasiliu era prăbuşită sub tejghea şi responsabilul la fel. Şi cu asta, basta! Perfect, cu asta, basta! Am coborât în goană.   2. Maşina de serviciu aştepta jos – şoferul nici măcar nu oprise motorul. I-am strâns mâna căpitanului Vornicu şi ne-am îndreptat către strada Melodiei. Şoferul întoarse butonul aparatului de radio şi în maşină se năpustiră zdrăngănelile unei chitare, şi o voce de tenor pasionat începu să ne descrie cu lux de amănunte ce sentimente copleşitoare încearcă el când iese luna din apa mării, când se gândeşte la Ea, şi persoana nu apare să-şi culce buclele blonde pe umărul lui însingurat… Melodia fără noimă mă călca pe nervi, dar un bărbat cu profesiunea mea n-are nervi, în principiu, aşa cum caii de cursă n-au splină. Iar dacă are, şi-i stăpâneşte, nu degeaba a urmat cursuri speciale de educaţia voinţei… M-am întors către Mihai: — Îmi faci şi mie un scurt rezumat? Începu să-mi povestească puţin blazat, puţin ironic. Nu ştiu dacă-i făcea prea mare plăcere colaborarea noastră „ad hoc”… — Jaf în plin centrul capitalei, la „Voiajor”. La ora nouăsprezece zero cinci ne-a telefonat un pensionar, un anume Grigore Savelciuc. A privit în vitrina magazinului şi a observat, ieşind de sub tejghea piciorul unui bărbat. Mai precis, a văzut pantoful, ciorapul şi puţin din manşeta pantalonului. Moşul şi-a dat seama că s-a petrecut ceva, magazinul era închis, a dat fuga la telefon. Simultan aproape, am primit telefonul maiorului Grigoraş de la voi… Mai precis, a vorbit cu colonelul Ifrim. Şi aşa, am aflat că ai să faci puţin pe ofiţerul de Miliţie… — Ba n-am să fac de loc, l-am asigurat eu. Pur şi simplu am să te asist astă seară. Pe urmă, mai vedem noi… Ei, dar te-am întrerupt. Mai departe? — Mai departe – punct. — Cum punct? Ai spus, dacă-mi aduc bine aminte, „jaf în plin centrul capitalei”. Un pantof, fie el şi continuat de un ciorap şi o manşetă de pantalon, toate zărite de un pensionar prin vitrina magazinului, nu înseamnă încă, neapărat, jaf… — Uşa casei de bani e larg deschisă. Uşa magazinului e încuiată. — A încercat-o pensionarul tău? — Da. — S-a zis cu amprentele… — Parcă hoţul era nebun să umble fără mănuşi… — Mai ştii? Am văzut tot soiul de originali… — Am ajuns, spuse şoferul, urcând maşina direct pe trotuar. Am coborât şi ne-am croit drum prin mulţimea adunată pe aleea ce ducea, traversând peluza, spre intrarea magazinului. Cei din grupa operativă a căpitanului Vornicu ne precedaseră. Câţiva miliţieni abia reuşeau să-i ţină la distanţă pe inevitabilii curioşi. Am privit în treacăt figurile celor din jur şi m-am simţit deodată, nu ştiu de ce, bătrân. Bătrân şi obosit. Începeam o nouă cercetare şi totuşi nu eram curios. Aveam senzaţia pe care o încearcă probabil funcţionarul când intră dimineaţa pe uşa biroului şi ezită puţin înainte de a-şi deschide sertarele biroului, pentru a scoate pixul, guma, stiloul, dosarele… „O să-mi treacă”, mi-am spus. Mulţimea din jur se liniştise, ne priveau cu toţii amuţiţi şi poate dezamăgiţi. Da, n-avem figura lui Maigret sau Poirot… ce să-i faci? Căpitanul Vornicu i-a făcut semn lăcătuşului care aştepta împreună cu băieţii din grupa lui operativă în faţa uşii, să se apuce de treabă. A meşterit puţin la broască, n-a durat mult, era o încuietoare de tip yale, nu prea complicată însă. Am intrat înăuntru şi ne-am oprit la un metru de uşă. Mirosea vag a cloroform. M-am dat puţin mai în stânga. Vornicu a făcut semn spre podeaua mozaicată. Cei doi subofiţeri specializaţi în ridicarea urmelor s-au apucat de treabă fără murmur. Lucrau în linişte, cu mişcări metodice, ca la manual. Nu-i mare scofală să ridici nişte urme de încălţăminte de pe o pardosea curată, proaspăt spălată, dar podeaua unui magazin în care au circulat o zi întreagă zeci de clienţi, nu prea constituie un teren de acţiune favorabil… Pe rând, specialiştii s-au ridicat în picioare, lăsându-se păgubaşi. Vornicu şi-a dat seama că n-avea niciun rost să se ambiţioneze, aşa că a renunţat. În vreme ce Vornicu se distra cu amprentele iar fotograful ţăcănea declanşatorul făcând să fulgere flash-ul, m-am apropiat de tejghea, am ocolit-o şi am aruncat o privire spre trupul bărbatului prăbuşit în spatele ei. Dormea liniştit, ba, am avut impresia că chiar sforăia subţirel pe nas. — Dincoace e o femeie, tovarăşe căpitan! Tot cloroformizată… „Stela Vasiliu“, mi-am spus şi m-am apropiat cu un aer cât mai nepăsător. Am privit trupul femeii, întins în spatele tonetului. Mi s-a părut ciudată rigiditatea lui. Am scos o oglinjoară şi i-am apropiat-o de buze. Nu s-a aburit. Am lăsat mâna stângă să-mi alunece pe neobservate peste trupul rece. Microfilmul nu se afla asupra ei, pot să garantez; nu mi-ar fi scăpat neobservat. — Mă laşi pe mine? Am ridicat privirile. Era medicul legist. M-am ridicat şi am început să-mi scutur genunchii de praf. Doctorul îmi luă locul, ridică pleoapele femeii şi-i privi pupilele. — E moartă, constată el. De puţină vreme. O oră, o oră şi jumătate, poate… M-am rezemat de tejghea, lângă poşeta întredeschisă a Stelei Vasiliu şi i-am examinat rapid conţinutul. Nici urmă de microfilm. În vreme ce activitatea celorlalţi continua, am început să mă învârtesc prin magazin, trăgând cu urechea la comentariile lui Vornicu, încercănd să-mi tipăresc în memorie unele amănunte: uşa larg deschisă a casei de bani, rafturile încărcate de băuturi, ţigări şi obiecte de artizanat, poziţia cadavrului. M-am îndreptat apoi spre ieşire. Vornicu mi-a făcut semn că are el grijă de rest. Am încuviinţat, clătinând uşor capul. * Bătrânul m-a primit tot în faţa ferestrei. Aveam impresia că nici nu se mişcase de acolo. M-a privit întrebător. — Se confirmă? — Moartă, i-am răspuns. Nici urmă de microfilm. — Împuşcată? — Nu. Cred că a murit în somn, poate avea ceva cu inima, nu ştiu încă exact, vom afla după autopsie. — Cloroform? — Mai mult ca sigur. E uimitor cât de mult se foloseşte cloroformul în ultima vreme! Hoţul, de fapt ucigaşul, a procedat foarte original… Stai puţin, că abia acum îmi dau seama, trebuie să fi fost mai mulţi, în orice caz – cel puţin doi… Ştii ce-au facut? I-au obligat probabil pe cei doi din magazin să-şi scoată propriile batiste, le-au întins câte o sticluţă de cloroform, i-au silit să toarne din sticluţe lichidul pe batiste şi apoi să-şi acopere cu ele nasul. Pe urmă… somn uşor, vise plăcute, noi plecăm cu ce s-a găsit prin casa de bani!… — Cât au luat? — Mult. Cifrele exacte nu le-am notat, în orice caz dolari, mărci, franci francezi şi elveţieni – toate încasările unei zile. Probabil că în clipa în care indivizii au intrat, responsabilul tocmai terminase de întocmit borderoul de casă, aşa că sumele exacte sunt trecute. Tipilor nu le-a dat prin cap să pună mâna şi pe documente… Dar seriile bancnotelor nu se trec în borderou, iar indivizii n-au luat banii ca să-i arunce pe piaţă. Nicăieri nu se poate schimba valuta în lei fără prezentarea paşaportului… — Şi dacă au paşapoarte? — Glumeşti? — Nu, de ce? — Păi dacă au paşapoarte înseamnă că sunt străini! — Ei şi? — Şi vezi tu nişte străini dând o lovitură în centrul Bucureştiului? Aşa, pe nepusă masă, fără pregătire prealabilă, fără să cunoască amănunte strict necesare despre… dar ce naiba, nu suntem copii! Asta-i treaba unora de la noi… — Mă rog, s-ar putea să ai dreptate, consimţi Bătrânul. Dar ipoteza nu e de neglijat. Poate ar trebui s-o analizezi… Câţi crezi că au fost? — Minimum doi. Bănuiesc că cei doi vânzători au fost adormiţi simultan. În plus, unul singur nu s-ar fi putut descurca cu ambii vânzători, e exclus… Dar n-are rost să ne batem capul acum, mâine aflu totul de la Seceleanu. — Cine-i Seceleanu? — Responsabilul magazinului. — Eşti de părere să preluăm cazul? — Ştiu eu? Cred că-i o pură întâmplare. Stela Vasiliu n-a fost ucisă premeditat, şi sunt aproape sigur că cei ce au dat lovitura habar n-aveau că face parte din reţea. Suspect mi s-a părut însă altceva: ostentaţia cu care a fost organizat totul. Pare regizat. Şi dacă sunt aproape sigur că moartea Stelei Vasiliu e o întâmplare, nu pot însă paria că tipii nu sunt dirijaţi de cineva din umbră… — Mda… Bătrânul se gândi puţin, apoi spuse: Nu-ţi bate capul cu „Trubadurul”[1] şi cu dispariţia microfilmului, de asta mă ocup eu în continuare. Vezi însă, ca să avem conştiinţa împăcată, cine sunt aştia, şi dacă prinzi vreun fir care ne-ar putea interesa. Dacă nu, dă-i înapoi ştafeta lui Vornicu. Oricum, valuta nu intră în parohia noastră. Altceva mă determină însă să nu renunţ şi să cred, la fel ca tine, că totul e o pură întâmplare… Bătrânul luă de pe birou o notă şi mi-o întinse. În timp ce o luam, mă întrebă: — Atacul de la „Voiajor” s-a produs în jurul orei 19, nu? — Exact. — Mesajul radiofonic a fost interceptat la 19 şi treizeci. Citeşte! Am citit cele câteva cuvinte: „Copiii au răsădit varza.” — Un post nou, spuse Bătrânul încet. Emite pentru prima oară. Un microemiţător cu rază scurtă de acţiune. — În clar? — Da. O voce de bărbat, răguşită. Nici-un răspuns. — De unde s-a emis? — De la Mogoşoaia. Crezi că-i tot o coincidenţă? — Dar tu? — Eu sunt de aceeaşi părere cu tine, zâmbi „Bătrânul”. Ei, dar s-a făcut târziu. Mergem? — Mergem. — Până la noi ordine, eşti „detaşat” la Miliţie. Vei lucra în biroul lui Vornicu, am aranjat cu colonelul Ifrim. Până ne clarificăm. Pe urmă, sau continui tu, sau se ocupă ei. Luăm maşina? — Lasă, mergem mai bine pe jos, am propus. — Cum vrei… Poate că nu strică o plimbare… Am coborât scările şi, părăsind clădirea, am luat-o în sus pe bulevard. Ziua fusese foarte călduroasă. Deşi se înnoptase de mult, era trecut de unsprezece, din pereţii clădirilor şi din asfaltul străzii răbufneau valuri de căldură. Se pare că aveam o figură destul de plouată, deoarece Bătrânul mă întrebă, după vreo câteva sute de metri străbătuţi în trecere: — Ce-i cu tine, omule? Ai necazuri? — Da de unde, i-am replicat eu. Sunt mai fericit ca niciodată… Ce vrei să fac? Să sar într-un picior? — Hai-hai, nu face pe umoristul cu mine, că te cunosc. Te-o fi părăsit şi Anda… Am schimbat imediat vorba. Nu interesează în definitiv pe nimeni, inclusiv pe Bătrânul, dacă Anda „m-a părăsit” sau nu. N-o să mor dacă şi-a găsit vreun bărbos cu multe după-amieze libere şi care cântă din chitară. În general, oamenii mor greu din astfel de motive.   [1] Cititorul se va întâlni cu acest personaj în romanul în  pregătire „Trubadurul“ pierde potul (N.A.).

Avertisment Închipuiţi-vă aceste povestiri ca pe nişte aisberguri în derivă: ceea ce vedeţi la suprafaţa apei nu-i decât o mică parte din ceea ce a vrut să spună povestitorul. Olimpian Ungherea   Un tip foarte personal   Se scriu tot felul de poveşti despre hoţi şi criminali, despre corupţie, trafic de influenţă şi delapidări, se scriu pagini frumoase şi muncite, se scrie cu inspiraţie şi cu nerv despre această lume interlopă, vorace şi periferică, se construieşte uneori o poveste palpitantă. Şi povestea asta, dragă prietene, circulă din gură în gură şi se întinde cu un spor diabolic: ai citit despre hoţul ăla prins la Vaslui? Ai auzit despre omorul din Braşov? Ştii ceva despre afacerea aia cu lapte, cică s-a scris şi la ziare, tu ai citit? Toată lumea vorbeşte despre cazul „Cutare”, evenimentul este forfecat şi mărunţit până în cele mai mici amănunte, se comentează cu împătimire şi avânt, se cleveteşte cu simţ de răspundere, sunt colportate tot soiul de teorii şi versiuni, este reţinut cu precizie numele infractorului, toţi ştiu câte ceva inedit despre locul faptei, dacă se fură milioane cota de interes creşte brusc, când se povesteşte o crimă, avortonul social devine personaj public… Doreşti un test? Poftim. Cine nu-şi aminteşte de Râmaru? Şi astăzi, la atâţia ani de când a fost exccutat, i-a uitat careva numele? Dar despre vreunul din ofiţerii de miliţie care l-au descoperit şi prins, despre unul măcar dintre ci cine mai ştie?! Hai să fim serioşi, bătrâne, dintr-o sută de cetăţeni, luaţi la întâmplare pe stradă, pun rămăşag pe ce vrei tu, că niciunul, absolut niciunul nu mai ştie nimic. Şi aici nu-i vorba doar de memorie, nu despre memorie e vorba. Iată şi mai recent. Până mai ieri-alaltăieri, cazul „Ştefănescu” era în vogă, s-au publicat articole, ştiri, anchete, ei bine, te rog să-mi spui, insist să-mi spui tu, acum, numele unui miliţian, atât, numele unui singur miliţian din afacerea ”Ştefănescu”! Păi, vezi!… Cam aceste gânduri mi le mărturisea – nu fără o umbră de amărăciune în priviri – prietenul meu, căpitanul de miliţie Marin Manu, parcurgând împreună drumul către Calafat. Căpitanul arc o „Dacie”-1100 cenuşie, sensibilă şi capricioasă, trecută zdravăn de întâile ei tinereţi, dar dacă îi cânţi în strună şi o iei cu binişorul, şi o măguleşti, toarce cuminte şi, cum-necum, te scoate la liman. A botezat-o „Lenuţa”. Are multă personalitate căpitanul Marin Manu. Plecasem din Bucureşti, aveam treabă la Calafat, urma să mă întâlnesc cu cineva, să-i iau un interviu, trebuia să fac lucrul acesta repede, foarte repede, de când mă ştiu eu toţi redactorii şefi sunt extrem de zgârcit. Cu timpul, abia am avut vreme să-l anunţ pe Marin că am sosit în Craiova, că vreau să-l văel. Că trebuie să mă duc la Calafat şi că… Într-un sfert de oră, a sosit cu „Lenuţa”, ne-am îmbrăţişat, ne-am privit, am vorbit, aveam ce ne povesti. Ne leagă o veche prietenie şi vechi amintiri. A doua zi, în zori, ne-am reîntâlnit în piaţa Unirii. Ani plecat împreună. De fapt, nutream po ascuns gândul de a subtiliza de la el un caz, o problemă, o chichiţă captivantă, era dorinţa mea secretă şi neîndeplinită până acum de a povesti un fapt de senzaţie din muma lui. Căpitanul nu se lăsase însă niciodată abordat din acest punct de vedere. Şi de astă dată mi-a desluşit numaidecât gândurile, m-a pipăit din priviri şi mi-a ţinut „lecţia” de mai sus, sugerându-mi că poate n-ar fi rău să fac săpături în altă parte, adăugând apoi cu un zâmbet subţire şi cu ochi daţi dracului că, la urmaul mei, n-are niciun interes să-şi divulge clientela, „ştii, secretul profesional…”, conchise el tranşant şi acceleră brusc, smulgând un vaier sinistru din pieptul „Lenuţei”, nedeprinsă cu asemenea gesturi de tandreţe năvalnică. Marin Manu e profesor de fiiosofie, adică a fost, acum e căpitan de miliţie, şi încă un căpitan reputat, o celebritate locală în materie. Unii zic că ar avea toate motivele să fie mulţumit, să fie fericit, să fie şi el mai vesel şi mai sociabil, cu toate acestea nimeni nu l-a văzut vreodată râzând în hohote, aşa cum râdem fiecare de o trăsnaie, de un banc bun, de o întâmplare hazlie. Marin Manu poartă cu el mereu o tristeţe calmă, un aer distant, rece şi trist, nu e îndârjire şi nici răutate în tristeţea lui, ci mai degrabă o înţelegere, o acceptate a condiţiei umane aflată sub semnul tragicului. A suferit mult căpitanul, a suferit mai ales pe vremea când nu era căpitan, ci profesor de filosofic la Cluj. I-a murit nevasta într-un accident, n-a fost accident, a fost crimă, o poveste halucinantă pe care el singur a rezolvat-o, a descâlcit-o şi a dus-o plocon la miliţie: poftim, astea sunt probele, ăsta e asasinul, n-a fost accident, ci crimă, aplicaţi legea… Şi a dispărut din oraş pentru totdeauna. Şi-a părăsit catedră, a trecut munţii, s-a oprit în Bucureşti, a ajuns miliţian. Dar n-a rămas nici în Capitală. A cerut să fie trimis oriunde, în provincie, numai la Cluj nu. Şi astfel s-a stabilit într-un judeţ din… Dar parcă jucicţul ne interesează pe noi? S-a recăsătorit târziu, foarte târziu, nevasta i-a născut la opt luni, copilul a murit după câteva zile, ea s-a îmbolnăvit grav, a rămas suferindă pentru tot restul zilelor, nu mai poate avea niciodată copii. Despre toate necazurile acestea, Marin Manu n-ar sufla o vorbă nimănui, e trist, îşi închide durerile în el, şi dacă cu povestesc acum câte ceva despre acest admirabil om, o fac cu sentimentul că-mi apăr prietenul în faţa celor care nu ştiu de ce nu râde niciodată în hohote Marin Manu, de ce e cam însingurat, şi tăcut, şi cu privirea veşnic împâclită de gânduri. Pentru că, atunci când nu se cunoaşte adevărul, o anumită atitudine care ţâşneşte afară poate declanşa, prin insolitul ei, cele mai ciudate şi mincinoase reacţii din partea semenilor noştri… Încă de ieri, îi spusesem căpitanului că am treabă la Calafat, că mă duc acolo la un învăţător bătrân, pensionar, să-i iau un interviu, şi dacă nu cumva are şi el drum prin părţile alea. Şi a avut. Sau poate că, de dragul meu, şi-a făcut. Nu ştiu. Cert este că, a doua zi, ne aflăm deja cu „Lenuţa” pe drumul Calafatului… Socoteam, poate meschin, că, în sfârşit, mă pricopsesc şi eu cu un caz, încropesc o poveste captivantă, palpitantă şi mă prezint la şeful redacţiei care se dă teribil în vânt după chestii din astea. Se poartă! Şi apoi gloria unui gazetar e atât de perisabilă… Am tatonat terenul, am adus vorba pe departe, Marin Manu m-a simţit şi mi-a dat cu tifla, mai în glumă, mai în serios, nu însă fără picul ăla de amărăciune, strecurat colo şi colo, printre vorbele lui calme şi grele, reamintindu-mi adevăruri eterne despre muncă, recunoştinţa şi uitarea oamenilor. Sunt e iudăţeniile noastre, ale oamenilor, reţinem mai degrabă partea întunecată a lucrurilor, a faptelor, partea lor cea mai urâtă. Vorbă lui Marin Manu: „Din această lume vorace şi periferică se construiesc, uneori, cele mai palpitante poveşti”. Şi a încheiat definitiv discuţia la acest capitol. Am tăcut. Ştiam până unde pot merge pe o linie unde scrie clar: „sens interzis”. La Calafat ne-am despărţit, eu m-am dus la pensionarul meu, el la miliţie, am convenit unde şi când să ne întâlnim, am plecat fiecare cu treburile lui. Interviul a mers repede, bătrânul era simpatic, vorbăreţ, sprinten, mi-a arătat colecţia lui de măşti populare, ne-am fotografiat împreună, ne-am luat la revedere, m-a condus până la colţul străzii. În Calafat n-ai cum să te rătăceşti, m-am fâţâit încolo şi-ncoace, câteva minute mai târziu intram în clădirea miliţiei. Am întrebat de căpitan, Marin Manu se afla într-un birou şi asculta răbdător explicaţiile lungi, întortocheate şi cam aţoase ale unui cetăţean. Eram încă în pragul uşii, ezitam, Marin mi-a zâmbit o clipă şi mi-a făcut semn să intru. Cetăţeanul, un tip bondoc, butucănos, cu barba nerasă de câteva zile, nici nu m-a luat în seamă, vârât în cele ce relata cu toată fiinţa lui. M-am aşezat pe un scaun, mai către fereastră, lângă o măsuţă cu nişte reviste. Nu, n-am răsfoit revistele, am avut doar această intenţie, am renunţat însă numaidecât, ciulind urechea la necazurile cetăţeanului. Era şofer pe un autocamion la întreprinderea „Vinalcool”, tată a trei copii, din care unul aşezat la casa lui, aici în oraş, restul familiei se află în comună Maglavit, este un om serios şi respectat în comună, arc gospodărie de se uită şi soarele cu invidie la ea, nu numai vecinii, că… precis este o pâră la mijloc… că aşa-s unii oameni, îi crezi cinstiţi şi cumsecade, dar cmd le vine lor bine te toarnă că ai făcut şi ai dres, le sticlesc ochii la averea pe care ai agonisit-o, trudind o viaţă întreagă, pe când ei băteau cârciumile şi se ţineau după muieri, fir-ar ei ai dracu’ de puturoşi, că pute pământul de turnători şi pârâcioşi, zicea grav şi rar, dar fără patimă, cetăţeanul din Maglavit. De ce, tovarăşe căpitan, căscaţi gura la ei, de ce vă plecaţi urechea la palavrele lor, de ce m-aţi pus pe drumuri? Credeţi că eu am timp de pierdut? Uite, acum trebuia să-mi pregătesc o cursă la Slatina. Eu din cursele astea îmi câştig pâinea, nu ca alţii… Şi-apoi, mai este şi onoarea mea în joc, am înţeles că ancheta s-a terminat în ceea ce mă priveşte, chiar aşa mi s-a spus de aici, de la miliţie, că sunt nevinovat, nevinovat ştiam şi eu că sunt, nu trebuia să mi-o spună mie cineva, doar s-au lămurit încurcăturile, am spus atunci tot ce aveam de spus, ce mai aveţi cu mine?!… Era convingător cetăţeanul din Maglavit, nu era furios, vorbele lui nu aveau ton de ofensă, nici măcar de reproş la adresa lui Marin Manu, ci se desprindea mai degrabă din atitudinea lui un soi de demnitate, de mândrie bine închegată, de siguranţă că lucrurile sunt atât de clare încât mai că îl compătimeşte po căpitan că nu este bine informat şi că răscoleşte încă lucruri clare şi limpezite de mult… Discuţia nu s-a încheiat aci, Marin Manu solicita imperturbabil nişte precizări, nişte amănunte, confrunta ceva în hârtiile răvăşite pe birou, asculta atent-atent reluările, sublinierile cetăţeanului, nu-şi nota nimic, asculta şi frunzărea nişte hârtii, apoi spuse, bătând uşurel cu degetul într-una din hârtiile acelea, că e acolo o declaraţie care vorbeşte despre un tip cu pantofi ortopedici, nişte pantofi din ăia curioşi, cu talpă din cauciuc, groasă de câteva degete, sunt unii cărora le plac aşa ceva, şi cel care dă declaraţia susţine că era noapte şi Că numai pantofii ăştia i-a reţinut, că autocamionul avea aprinse doar lanternele de poziţie şi atât a putut el. Observa, ortopedicii ăia, atât, altceva habar n-are… Cine o fi. Fost tipul acela şi ce căuta el acolo? murmură înciudat Marin Manu. La ce naiba mai luăm declaraţii din astea, la ce ne trebuie, dacă nu cumva o fi vreo aiureală toată chestia asta, unii martori vor să pară cât mai interesanţi, mai nu ştiu cum, şi fabulează, auzi „ortopedici”, bombănea mai mult pentru sine căpitanul, avea aerul că nu e convins, aerul specific al îndoielii, al plictiselii, şi deodată se ridică luminos în picioare, zâmbi concesiv, un pui de zâmbet abia crestat în colţul gurii, ca întotdeauna zâmbetul îi înflorea mai pregnant în priviri, se apropie de cetăţeanul din Maglavit, îi întinse mâna, îşi ceru scuze, adăugând ceva despre riscurile meseriei, despre adevăr, îi mulţumi şi-l conduse îndatortor până la uşă… Nu l-am întrebat pe Marin Manu despre ce e vorba, am tăcut, oricum o explicaţie tot îmi datora. Şi, întradevăr, după ce m-a chestionat scurt dară am servit sau nu o cafea pe unde am fost, i-am răspuns că nu, a dispărut iute ca un prâsnel, a revenit şi mi-a explicat aşa, în doi peri, că e o poveste banală, cu un depozit de materiale de unde s-au furat nişte saci cu ciment, nişte sârmă şi nişte tablă. Gestionarul a intrat la apă, a recunoscut că a delapidat, că a vândut pe sub mână ciment, sârmă şi tablă, a falsificat unele bonuri, i s-a făcut inventarul, când i s-a comunicat cifra a îngheţat: aproape o jumătate de milion de lei lipsă în gestiune. S-a zbătut, a urlat, a negat că el ar fi furat atâta, că e o eroare. Inventarul a fost repetat, lipsa era aceeaşi. Hoţii de soiul ăsta au cele mai imprevizibile reacţii. Nu poţi fi sigur niciodată pe declaraţiile lor, pe izbucnirile lor. Sunt mai multe persoane implicate în istoria aceasta, tăinuitori, cumpărători, chilipirgii, dar cantităţile şi sumele ce li se impută sunt mici, neverosimil de mici. Unde dispăruseră celelalte materiale? Nu cumva gestionarul avea dreptate şi că probabil din depozit mai furaseră şi alţii, nu numai el?! Întrebări şi îndoieli care se puteau răstălmăci aşa şi aşa. Multă lume de pe aici susţine că gestionarul e un şarlatan, uns cu toate alifiile, şi că o să scape, dacă nu basma curată-curată, în cel mai rău caz cu o condamnare cu suspendare. S-a făcut vâlvă, sămânţa neîncrederii a fost aruncată, a încolţit şi, ca să nu iasă cine ştie ce vorbe, dosarul a fost trimis la judeţ şi astfel a ajuns pe biroul căpitanului de miliţie Marin Manii. O afacere urâtă… Încheie căpitanul, adăugând că, dacă vreau, putem da o fugă să văd şi eu cum arată un depozit de materiale la Calafat. O duduie nostimă, cu ochii vii, luminoşi şi foarte iscoditori, ne-a adus două cafele, le-am savurat în linişte, căpitanul s-a ridicat, a deschis uşa şi a întrebat pe cineva din altă încăpere dacă a venit comandantul. I s-a răspuns că nu. Apoi a intrat un subofiţer, Marin Manu a strâns hârtiile de pe birou într-un dosar, i le-a dat, i-a zis că noi, eu şi ol, dăm o fugă până la depozit, subofiţerul a spus „am înţeles” şi am plecat. Pe drum. Marin Manu mi-a mai zis că asupra şoferului ăla bondoc, din comună Maglavit, se iviseră nişte semne de bănuială, se iscascră odată cu nişte sesizări pornite chiar din Maglavit, căci, într-adevăr, tipul a intuit perfect, cineva dintre vecini l-a reclamat”. Pârât” cum zicea el. A fost anchetat dacă a intrat vreodată, cu sau fără maşină, în depozitul acela, nu, nu intrase, nu avea niciun fort de relaţii la depozit, nu cunoştea pe nimeni acolo, se ascultaseră martori, se la cuscra confruntări, omul spusese adevăraul… Şi totuşi, cineva furase, cum se spune, peste capul gestionarului, exista o complicitate bizară, deocamdată bizară. Depozitul se întindea la marginea oraşului, era un ţarc imens în care se aflau stivuite în magazii, sub şoproane sau direct sub cerul liber, tot felul de materiale de construcţii: ciment, ţevi, cherestea, sârmă, gips, tablă galvanizată, lăzi eu vopsea, cuie, şuruburi, bidoane uriaşe cu aracet, cu vinacet etc. Am discutat cu noul gestionar, ne-am interesat de restul personalului – paznici, manipulanţi, funcţionari şi un şofer – am vizitat magaziile, şoproanele, Marin Manu şi-a aruncat ochii şi prin nişte registre, apoi a întrebat de şofer. Era un tip pirpiriu, ţigănos, osos, cu mişcări repezite şi vorbă aspră, cu priviri care nu te ocoleau ci te fixau, te cercetau cu o curiozitate şi francheţe dezarmante. Marin l-a descusut un pic, l-a întrebat despre familie, de câţi ani lucrează ca şofer şi de când e la depozit, întrebări de rutină, întrebări albe, răspunsuri albe. Încet-încet, din vorbă în vorbă, ne-am apropiat de autocamion. Era un „S.R.” vechi, cu o înfăţişare jalnică, bătrânicioasă. Dintr-un salt, căpitanul s-a urcat la volan, a cerut cheile şoferului, a pornit motorul şi a demarat în trombă, făcând un ocol larg prin curtea depozitului. Îl priveam curios, curios mai ales că mă aşteptasem să aud un zgomot de fierăraie ruginită, de motor astmatic, iar nicidecum duduitul echilibrat al unui motor bine întreţinut. Eternele şi înşelătoarele aparenţe! Căpitanul a virat brusc, a oprit exact lângă noi şi a sărit, la fel de sprinten, de la volan. În aceeaşi clipă, l-am auzit drăcuind şi se aplecă numaidecât asupra manşetei de la pantaloni. Se despicaso oleacă, agăţându-se probabil de vreo sârmă, de vreun colţ de tablă din podeaua maşinii. Se întoarse şi verifică şi-i scăpă chiar o înjurătură, iar şoferul cel ţigănos râse oarecum amuzat, arătându-şi şi el pantalonul făcut ferfeniţă, jos la manşeta piciorului drept, şi scuzându-se, totodată, că pricinuise, fără să vrea, această neplăcere căpitanului, deşi în ochii lui parcă râdea un drăcuşor, sticlindu-şi acolo apele iuţi ale unei satisfacţii răutăcioase. Căpitanul Marin Manu a mai schimbat o vorbă două cu cineva, a dispărut în magazie, a revenit, n-am stat prea mult” la urma urmei un depozit cu materiale de constucţii nu-i o privelişte prea reconfortantă, ne-am luat rămas bun şi am plecat. N-am plecat la miliţie, cum îmi închipuisem, ci la întreprinderea „Vinalcoolu. Căpitanul s-a interesat de şoferul din Maglavit, acesta se pregătea pentru cursa la Slatina, Marin i-a zâmbit prieteneşte, i-a strâns mâna şi ne-am tras puţin mai de o parte. L-a abordat direct: Venim de la depozit, şoferul de acolo a recunoscut tot, ei, ce spuneţi, anulăm cursa la Slatina? Cum, tot?! bâigui bondocul. Absolut tot! preciză sec Marin Manu, şi atunci am văzut, am observat stupefiat cum piere, cum se schimbă cu desăvârşirc un chip omenesc, cum capătă brusc alte trăsături, alte linii şi-o altă tăietură a privirilor, dominat ireversibil de o cumplită prăbuşire. Şoferul din Maglavit devenise de nerecunoscut… Încă nu trecuse de ora prânzului, când am părăsit Calafatul. Cei doi şoferi fuseseră aduşi, pe rând, la miliţie, camere separate, declaraţii separate, hoţia şi complicitatea erau de-acum dovedite. Căpitanul Marin Manu a predat cazul pentru instrumentarea legală obişnuită, n-am zăbovit prea mult… Era un cor superb şi calm”, Lenuţa” torcea cuminte şi ascultătoare, simţind cu flerul ei bătrân drumul către casă… Crăpăm de curiozitate, dar tot nu l-am întrebat pe Marin Manu, ce anume l-a determinat pe el să-i zr a vorbele alea ciudate, acolo, la „Vinalcool”, şoferului din Maglavit, să-l ia adică la sigur şi din scurt şi să-i spună că celălalt şofer, cel de la depozit, a recunoscut totul, absolut totul, tind îl ascultase el pe şoferul acela că doar fusesem tot timpul împreună, altceva era, desigur, la mijloc, dar ce? Am tăcut mâlc, vânturând prin cap tot felul de idei, apoi, deodată, m-am luminat. Ce simplu era! Deducţiile astea nu se petrec numai în romane, ci şi în viaţa cea de toate zilele, îmi ziceam, jubilând că dibuisem clenciul. Era clar că deducţie făcuse căpitanul Marin Manu, era foarte clar, dar vroian să i-o servesc şi eu într-un tacâm special… În aceeaşi după-amiază, ne-am despărţit la gară, trenul era tras la peron, Marin m-a îmbrăţişat repede, prea repede, ştiu că nu-i plac despărţirile, ne-am propus să ne căutăm la telefon, o vorbă, un rând pe o carte poştală… Apoi, i-am şoptit întrebarea care-mi frigea sufletul: Aşa-i că şi şoferul ăla din Maglavit avea şi el manşeta de la pantaloni despicată? adăugând numaidecât, tâmplă lângă tâmplă, iute, ca dintr-o suflare: Ei bine, toată deducţia ta, Marine, s-a bazat pe incidentul acela stupid din autocamionul depozitului, ţi-ai agăţat acolo pantalonii, şoferul ăla ţigănos ţi-a râs în nas că şi-i agăţase şi el, şi atunci ţi-ai reamintit de celălalt şofer, de bondocul din Maglavit, pentru că şi el avusese pantalonul despicat exact în acelaşi loc, jos la glezna dreaptă, şi care vasăzică… Mu rin Mann a făcut încet un pas înapoi, s-a uitat la mine lung-lung, de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară în viaţa lui, m-a cântărit cu priviri îndepărtate, îngândurate, după care, zâmbind în felul său, oleacă stins, oleacă ironic, mi-a spus pe acelaşi ton confesiv: Ascultă-mă cu atenţie, bătrâne, lumea nu e întotdeauna cum pare, cum ni se arată ea nouă, şi nu de fiecare dată o putem cerceta cu aceleaşi şi aceleaşi instrumente pe care le avem la îndemână din şcoală, din experienţă, şi atunci inventăm, căutăm, ne imaginăm alte unelte şi ne apucăm de treabă. Asta nu înseamnă neapărat că şi succesul ne pândeşte după primul colţ. Putem rata, putem să dăm în bară, să ajungem într-o înfundătură, zii cum viei, tu mânuieşti mai bine cuvintele, principalul însă e să nu stăm pe loc, să nu ne contemplăm neputinţa sau, şi mai rău, să clasăm un caz, acolo de fa-pt nici nu e un caz, ci o mică lume, un strop de viaţă, cu toate impurităţile şi cu toate strălucirile ei, ori, spune-mi tu, hai, spune-mi, poţi să clasezi lumea într-un raft, într-un fişet? Căpitanul Marin Manu mă pătrundea cu nişte ochi atât de expresivi, încât îi desluşeam mai degrabă gândurile decât cuvintele, îl auzeam parcă gândind. Mă apucă pe după umeri şi-mi spuse: O singură şi cam prăpădită suspiciune plana asupra celor doi şoferi, tipul de la „Vinalcool” şi cel de la depozit. O sesizare extrem de palidă, plecată, într-adevăr, din Maglavit, cum tănuisc şi şoferul ăla bondoc, un vecin de-al lui zicea aşa şi pe dincolo nişte vorbe pe care puteai să le întorci oricum. Era unica suspiciune, din acest caz, rămasă, cum se spune, fără acoperire, deşi fusese verificată, cap de acuzare însă nu ieşise, nu era. Şi atunci am inventat povestea aia cu pantofii ortopedici, pe care i-am servit-o şoferului din Maglavit. Ştiam, fusesem încă de dimineaţă la depozitul de materiale şi îl văzusem pe celălalt şofer, pe ţigănosul ăla pirpiriu de acolo că purta astfel de pantofi. Ei bine, când ne-am dus apoi, împreună, mai târziu, la depozit, ortopedicii dispăruseră. Şoferul purta nişte sandale. Îl avertizase complicele din Maglavit? Întâmplare? Coincidenţă? La plecare, am intrat câteva clipe, pe urmele şoferului, într-o magazie şi l-am întrebat, aşa în treacăt: pe la ce oră ţi-a telefonat? Cine? s-a chiorât el la mine, hlizindu-se ca un nerod. Tipul de la „Vinalcool”! i-am răspuns, zâmbetul îi pierise fulgerător, m-am uitat la sandalele lui şi am adăugat: Ia-ţi ortopedicii şi, într-o jumătate de oră, să fii la miliţie! A bălmăjit ceva, nu mă mai interesa, ai văzut şi tu că am plecat repede de acolo. Restul… Asta-i, bătrâne! Ceea ce mă miră însă cel mai cumplit este că n-ai observat, naiba ştie cum de n-ai observat tu, că şoferul din Maglavit purta cizme, e o chestie, nu?!… Şi Marin Manu îmi zâmbi, în felul său, un pic ironic, un pic îngândurat, se îndepărtă, flutură mâna prieteneşte, auzii pocnetul înfundat al portierei, şi „Lenuţa” dispăru, nepăsătoare şi ternă, dincolo de bulevardul Gării…

PRECUVÂNTARE Autor a peste cinci sute de povestiri poliţiste şi zece romane de mare calibru, circumscrise aceluiaşi gen literar, deloc la îndemâna oricărui scriitor, autorul acestei cărţi, l-am numit pe Olimpian Ungherea, este deja unul din marii consacraţi ai policierului românesc. Gazetar virulent, constructor de reviste, fin observator al universului uman, scriitorul Olimpian Ungherea are harul, şi de aci privilegiul, de a putea să extragă, din materia sordidelor întâmplări, sclipărul acela de spirit diamantin, a cărui lumină deopotrivă doare, încântă şi îndeamnă la grave reflexii. I-am citit aproape toate romanele, nuvelele şi povestirile poliţiste şi aş putea spune, fără niciun dubiu, că opera sa stă sub semnul, inconfundabil şi dur, al dramaticului. Al durerii. Al întrebărilor dureroase până la sfâşierea de sine. Aici, aventura nu este nicidecum frivolă, suspansul nu se naşte din gratuit, fiorul nu apare la capătul unui gest violent, ci haloul care te captivează, care te ţine cu pumnii strânşi, cu dinţii strânşi, cu sufletul la gură, izvorăşte dintr-o nesfârşită tristeţe, precum ţipătul singurătăţii într-un pustiu al tuturor disperărilor. De fapt, autorul nici nu ne spune poveşti poliţiste, poliţiştii şi asasinii lui nefiind decât decoruri între care evoluează o lume terifiantă, o lume inedită, o lume purulentă, febrilă şi incapabilă să-şi depăşească condiţia periferică, o lume tarată, lepădată de un destin absurd în zona interlopă a cetăţii, o lume care-şi urlă neputinţa, suferinţa şi singurătatea, întrebându-se fără speranţa vreunui răspuns: Până unde? Până când? Încotro? De ce? De ce aşa şi nu altfel? De ce noi şi nu alţii? De ce atâta ură? De ce duşmănie? De ce laşitate? De ce nepăsare? De ce ipocrizie? Minciună? Corupţie? Vrăjmăşie? Trădare? Ticăloşie? Egoism? Orgolii? Cupiditate? De ce atâtea întrebări şi nici un singur răspuns? Autorul nu oferă soluţii. El construieşte cazuri, în care toţi ne oglindim aşa cum suntem. Dar câţi dintre noi avem curajul recunoaşterii? Şi câţi, curajul adevărului? După ce vom citi această carte, poate vom deveni mai buni. Sau poate vom privi cu mai multă atenţie şi înţelegere în jurul nostru. Sau poate vom avea curajul unui surâs din care n-a dispărut încă speranţa. N.N. CAVAL     CITITORULE   Nu sunt puţine momentele în viaţa unui căpitan de poliţie, când tot ce a învăţat din cărţile marilor înaintaşi – şi mă gândesc cu veneraţie la celebrul criminalist DUMITRU CEACANICA – nu sunt, aşadar, deloc puţine cazurile când nici cărţile şi nici experienţa dobândită nu îl mai ajută cu nimic să răspundă, franc şi corect, celor şapte clasice întrebări, într-o terifiantă infracţiune de omor: Unde? Când? Cu ce? În ce mod? Cu ce scop? Asupra cui? De către cine? Toată ştiinţa şi toată experienţa se lovesc de acel bizar şi incontrolabil joc al întâmplărilor, când calea către adevăr, către descoperirea ucigaşului, se relevă a fi definitiv obturată. Întorc cazul, la care trudesc de multă vreme, pe toate feţele, asamblez şi demontez ipoteză după ipoteză, fac şi refac combinaţii şi judecăţi şi deducţii pe marginea probelor, a informaţiilor, a declaraţiilor şi nu se încheagă niciun răspuns acelor percutante întrebări profesionale. Dispun doar de o singură certitudine: omorul. Atât şi nimic mai mult. Şi atunci – eu, căpitanul de poliţie Andrei Zavera, – las dracului toate hârţoagele acelea de pe birou, le ştiu pe de rost, nu mă mai ajută cu nimic, mă bate gândul să clasez toată istoria asta urâtă, dar nu mă lasă inima, fac o pauză, ies afară, la aer, hai-hui printre oameni, arbori şi case, uit toate teoriile alea sofisticate din manualele de criminalistică şi evadez dincolo de zidurile rutinei, în imperiul fabulosului, unde guvernează absolutismul unei regine exotice: fantezia. ANDREI ZAVERA     SCARĂ CĂTRE INFERN   Era o casă veche, de dinainte de război, trainică încă, făloasă, cu zidurile uşor fumurii, ferestrele înalte, acoperişul şi mai înalt, parter, etaj şi mansardă, de jur împrejur o grădină cu arbori bătrâni. La parter locuiau două familii, la etaj una, la mansardă un bătrân singuratic. Florentina Prunaru locuia, împreună cu fiica ei, Domnica, la parter. Mama trecută de optzeci de ani, fiica, de şaizeci. Florentina nu fusese măritată niciodată, o culesese pe Domnica din flori. Nici Domnica nu se măritase, rămânând fată bătrână lângă poala maică-si. Două pensionare liniştite, stătute, uitate de noroc într-un colţ de destin banal: două jucării stricate, aşa cum suspina cândva un vers celebru. Tot la parter, locuia familia Jitaru. Tatăl – Ion Jitaru, ceferist, om cumsecade – îşi făcea veacul mai mult pe trenuri, venea acasă o dată sau de două ori pe săptămână, câteva ceasuri, rareori o noapte întreagă. Mama – Filofteia Jitaru – era casnică, blândă, purtându-şi cu seninătate cele peste o sută de kilograme, privind lumea cu un chip în care găseai oricând un strop de înţelegere şi împăcare. Aveau trei copii: Petre, Aurel şi Vasile. Primul, elev în ultima clasă de liceu, era un tip violent, imprevizibil, făcuse doi ani la o şcoală de corecţie, se certa cu toată lumea, înjura pe toată lumea; Petre numai în faţa Filofteii devenea un copil respectuos şi supus. Aurel şi Vasile, gemeni, erau elevi în clasa a X-a, premianţi şi cuminţi de parcă ar fi fost făcuţi de altă mumă. La etaj, locuia o pereche de tineri căsătoriţi, Stelian şi Rada Marinescu, el operator la Centrul de Calcul, ea funcţionară la Direcţia de Statistică, aveau împreună un copil de câteva luni. Ar fi fost o familie fericită, dacă Stelian n-ar fi avut din născare o meteahnă fără de leac: era somnambul. La mansardă, locuia Armand Paulescu, bătrân, târând după el trei sferturi de veac, văduv, singur, fost la vremea lui un avocat celebru. Fiul celuilalt distins avocat, din perioada interbelică, preferatul Curţii Regale, Marius Paulescu. Bătrânul Armand îşi plătea furtunoasa şi exuberanta tinereţe printr-o singurătate tristă, îngrozitor de tristă. El, singurătatea şi o cardiopatie ischemică incurabilă. Şi un fiu neterminat, bun de spânzurat, neînsurat, trecut de patruzeci de ani, trecut prin mai multe puşcării, trecut şi printr-un balamuc, fără profesie, fără serviciu, fără niciun Dumnezeu: Narcis Paulescu. Faimoasa genealogie a Pauleştilor se stingea în acest vreasc uscat şi sterp. Narcis trăia în concubinaj cu o spălătoreasă de la „Nufărul”, o chema Sofica Ruteanu, amândoi beţivi, răi şi scandalagii, locuind cu chirie într-o garsonieră pauperă din celălalt capăt al oraşului. Toată această lume eterogenă locuia pe strada Paltinului, la numărul 7, din oraşul nostru: o casă veche, fumurie, înaltă, parter, etaj şi mansardă. N-aş fi cunoscut-o niciodată, dacă de la dispecerat, ofiţerul de serviciu n-ar fi raportat, sec şi lapidar, prin interfon: „Domnule căpitan Zavera, pe strada Paltinului, la numărul 7, avem un mort”. Căpitanul Zavera sunt eu, adică fostul locotenent Andrei Zavera, cel care v-a mai spus pe vremuri nişte poveşti poliţiste, de atunci a trecut peste noi revoluţia, am mai pierdut cu toţii câte ceva, am mai câştigat câte ceva, eu am încărunţit, am ajuns căpitan, dumneavoastră vă doresc sănătate şi, mai ales, speranţă… Aşadar, pe strada Paltinului, la numărul 7, mă aştepta un mort. Am telefonat urgent procurorului, avea alte treburi mai presante, am sunat medicul legist, nevastă-sa mi-a zis că e plecat la Grădiştea după gogoşari, aşa că la mortul de pe strada Paltinului m-am dus singur… În faţa casei, lume ca la urs: colocatari, vecini, gură-cască. Am întrebat cine a murit, o femeie grasă, foarte grasă şi blajină mi-a răspuns că „domnul avocat Paulescu” şi, făcându-şi cruce cu o neprefăcută pioşenie, mi-a arătat scara de la mansardă. Din curte se ajungea la mansardă printr-o scară exterioară, am urcat, am ajuns, am împins uşa, dincolo de uşă parcă era infernul… La mansardă, se aflau două încăperi minuscule, un grup sanitar, o debara şi o bucătărioară cât o cutie de chibrituri. Prin tot spaţiul acela, parcă trecuse o hoardă de barbari, răvăşind lucrurile, spintecându-le, risipindu-le, întorcându-le pe dos. Una dintre cele două încăperi, cu toţi pereţii acoperiţi de rafturile unei venerabile biblioteci, rânjea sinistru cu rafturile goale deasupra duşumelei prăfuite, acoperite cu un strat monstruos de cărţi rupte, sfâşiate, trecute parcă prin violenţa unei nebunii. Peste tot, sertare smulse, scaune răsturnate, tablouri făcute zob, fotoliile înjunghiate în mai multe locuri, la bucătărie era prăpăd, o mână fierbinte şi tremurândă scotocise printre crătiţi şi farfurii, spărgând, smulgând, trântind, din debara fuseseră scoase şi puricate lucruri vechi şi inutile, lustra din tavan fusese smulsă cu sălbăticie, şifonierul lăsat vraişte, cu hainele buzunărite, câteva perechi de pantofi aveau talpa secţionată cu cuţitul, reverele halatului erau sfâşiate, bibelouri aruncate de-a valma cu desuuri bărbăteşti, medicamente, ziare vechi, fotografii de familie, cioburi de sticlă, cioburi de casă spartă, întreaga locuinţă arătând ca un borcan făcut ţăndări. Dincolo, în dormitor, printre cârpe şi perne spintecate, de-a curmezişul patului cu salteaua sfâşiată, se afla mortul, Armand Paulescu. Cadavrul era legat de mâini şi de picioare, cu un cablu electric, în gură avea un căluş, peste gură lipită o fâşie sângerie de leucoplast. Omul sucombase în urmă cu cel mult douăsprezece ceasuri. Şi, dacă flerul şi experienţa nu mă înşelau, moartea survenise – pe fondul bestial al maltratării – în urma unui infarct de miocard. Obrazul bătrânului avocat era zgâriat, fruntea jupuită, degetele picioarelor strivite, palmele arse cu ţigara. Doamne-Dumnezeule, cine săvârşise această cumplită operă? În jurul meu parcă gravita infernul, atâta ură, şi nemernicie, şi ticăloşie nu de prea multe ori am văzut în destinul meu de poliţist. Cadavrul şi isteria lucrurilor spulberate din preajma lui îmi acaparaseră toate gândurile, toate întrebările, şi totuşi un gând stingher, bizar, nebulos mă irita parcă cel mai mult şi nu ştiam precis ce, când deodată am tresărit de relevanţa unei tardive constatări: dincolo de dezordine şi moarte, în jurul meu se întindea o mizerie îngrozitoare. O mizerie perfectă. Murdărie, jeg, praf, pereţi nezugrăviţi de-un veac, cutii de conserve goale şi nespălate, cutii de chibrituri cu catranul tocit de mult, cocoloaşe de hârtie, vase năclăite de straturi suprapuse de grăsime arsă, gunoaie şi pânze de păianjen, coji de pâine uscată, haine murdare şi rupte, duşumelele acoperite cu o mâzgă cenuşie, păstoasă, scârboasă, grupul sanitar puţea ca o latrină publică, o duhoare pestilenţială plutea nepăsătoare peste mort şi peste lucruri şi peste toată greaţa şi tristeţea şi uimirile mele…   Prima declaraţie   — Numele, prenumele, profesia? — Păi, eu sunt fata doamnei Prunaru, de la parter, poate ar fi mai bine s-o chemaţi şi pe mama. — Numele şi prenumele dumneavoastră? — Păi, eu sunt Domnica, şi, după mamă, Prunaru, că tată nu am, adică, ştiţi cum se spune, din flori. Mama însă mă strigă „Măi, Puiule”, că ea toată viaţa şi-a dorit băiat, da’ n-a avut noroc. — Profesia? — Păi, am fost casieră la Cooperativa „Sporul”, acum sunt pensionară. — Vârsta? — Păi, am împlinit şaizeci şi trei de ani anul trecut, iar anul ăsta, de Crăciun, fac şaizeci şi patru, că sunt făcută la zile mari, d-aia zice mama că pe noi astea ne ocoleşte norocul, că şi ea e născută de Florii. Da’ n-ar fi mai bine s-o chem şi pe mama? — Ce cunoaşteţi despre viaţa avocatului Armand Paulescu şi ce ne puteţi declara despre tragicul său sfârşit? — Păi, domnule căpitan, asta e, ţiganii, ei l-au omorât. Mişună ca libărcile ţiganii pe strada noastră. Ba, cu vreo lună în urmă, unul din ei a şi intrat în curte la noi, a dat cu ochii de mine şi m-a întrebat dacă n-am de vânzare haine vechi, da’ eu nu m-am supărat de-asta, ci pentru că mi-a zis „coană mare”, auzi, să-mi zică mie un garaoi „coană mare”, l-am dat afară din curte şi i-am zis că dacă nu pleacă strig hoţii. S-a dus, a plecat, da’ ştiu eu ce-o fi fost mai târziu, în altă zi, poate chiar ieri? Că domnu’ avocat Paulescu era bun, era prost de bun şi se încredea în fitecine, aşa că ţiganu’ s-a dus cu fofârleaua la el, cu şmechereaua aia de „haine vechi”, omu’ bun l-a crezut, l-a chemat în casă, hoţu’ i-a dat la mir, a furat din casă ce-a vrut şi valea? Asta e, eu cred că ţiganii ăştia sunt de vină. Şi mama zice la fel. Chiar, nu vreţi s-o chem şi pe mama? A doua declaraţie   — Numele, prenumele, profesia? — Jitaru Ion, ceferist, conductor de tren. — Vârsta? — Patruzeci şi unu de ani. — Ce ne puteţi declara în legătură cu nenorocirea care s-a abătut asupra vecinului dumneavoastră, Armand Paulescu? — Domnule dragă, eu ştiu că domnul Armand Paulescu a fost mare om la viaţa lui, a fost avocat, şi tatăl său tot avocat a fost, oameni bogaţi. Casa asta toată a fost a lor, apoi a rămas numai domnul Armand, cu Narcis, derbedeul ăla de fi-su. Eu ştiu toată povestea, domnule dragă, pentru că eu aici, în curtea asta, am crescut. Tata a fost primul care a cumpărat unul din cele două apartamente de la parter. După noi, mai târziu, au venit şi au cumpărat şi ceilalţi. Încet-încet, domnul Armand şi-a vândut aproape toată casa, păstrându-şi numai încăperile de la mansardă. Asta, după ce vânduse tot din casă: mobilă, argintărie, tablouri, cristaluri scumpe. Şi-a cheltuit toată averea şi toată viaţa ca să facă om din fi-su. Îl cunoaşteţi pe Narcis Paulescu? Domnule dragă, dacă l-aţi vedea, l-aţi lua la pumni, pentru că are mutră de borfaş şi ochi de şarpe turbat. Cu toată averea bătrânului, n-a reuşit să-şi facă niciun rost în viaţă, nu tu şcoală terminată, nu tu profesie, a luat puşcăriile la rând, mi se pare că a stat şi într-un ospiciu de smintiţi câteva săptămâni. Acum, că ta-su n-a mai avut ce vinde, l-a părăsit şi a căzut pe capul unei spălătorese, nu ştiu prin ce capăt al oraşului, eu nu l-am mai văzut de vreo trei sau patru luni, mai ales că din cauza slujbei nici eu nu prea stau pe-acasă… Ştiu eu cine şi de ce să-l fi omorât pe domnul Armand Paulescu? Duşmani nu avea, era un om blând, avere nu mai avea, bătrânul se retrăsese în găoacea lui de sus, nu mai primea pe nimeni, nevastă-mea zicea că parcă s-ar fi şi ţicnit un pic, că trăieşte ca un pustnic şi nici măcar cu gunoiul nu mai iese afară. Auzi dumneata, să-l lege cu sârmă, şi-apoi să-l omoare! Domnule dragă, eu cred c-o fi fost vreunul din bandiţii ăia, pe care, în tinereţe, cine ştie când, l-o fi înfundat în puşcărie, omul a scăpat de curând, l-a căutat şi s-a răzbunat. Eu am mai auzit de cazuri din astea, că, o dată cu trenul, circulă prin lume tot felul de istorii şi întâmplări de ţi se face noapte în cap când le asculţi…   A treia declaraţie   — Numele, prenumele, profesia? — Dom’le, mă luaţi tare, ca-n filme, undeva într-un film am auzit chestia asta: „numele, prenumele, profesia!”. Sanchi, parcă dumneavoastră nu ştiţi că mă cheamă Jitaru Petre şi că sunt la Liceul nr.14, într-a XII-a. Hai să fim serioşi! — Vârsta? — Nouăsprezece ani, adică vârsta marilor speranţe. Dom’le căpitan, am eu mutră de cretin? Ce naiba vreţi de la mine? — Ce ne puteţi declara în legătură cu moartea avocatului Armand Paulescu? — Şi pentru boşorogul ăla vă pierdeţi timpul cu mine? Dom’le căpitan, ştiţi ce cred eu? Când o mierleşte un hodorog ca ăsta, de peste şaptezeci de ani, înseamnă că pe pământ rămâne liberă o lingură pentru un copil flămând. Mai ales că moş pârţă ăsta de sus îşi căuta moartea cu lumânarea, frecându-şi burta de tot soiul de indivizi dubioşi, canalii, samsari de cocoşei din aur. Ce, nu ştiaţi că bătrânul vinde cocoşei? Douăzeci de grame de aur pur! O juma de milion cocoşelul. Ce dracu facea cu banii, nu ştiu, că domnu’ Narcis, fi-su, e un pârlit, nici măcar maşină n-are. Sunt convins că de la cocoşeii din aur i se trage. Odată, mai demult, mi-a arătat şi mie unul şi m-a rugat să-i caut un client, dar eu de-atunci nu i-am mai trecut pragul. Nu-mi trebuie bucluc, poliţie, justiţie, pârnaie, pentru că ştiu cum e, eu am mai făcut, pentru nişte prostii, doi ani la corecţie, şi gata, mi-ajunge pentru toată viaţa. Unui altuia, însă, cu sângele mai iute, i-a luat aurul minţile şi a făcut moarte de om. Căutaţi-l pe ăla, nu pe mine, ce naiba, n-aveţi niciun pic de fler poliţist?

A V E R T I S M E N T !               Nu căuta, cititorule, cu tot dinadinsul, analogii, nu scormoni febril prin dicţio­nare şi atlasuri pentru confruntări, nu-i face autorului procese de intenţie. Lu­mea acestei cărţi îi aparţine integral. Ma­teria însă din care şi-a construit-o este universală.   Degeaba fugiţi spre necunoscut şi vă înălţaţi spre soare, dacă nu duceţi cu voi un suflet mai bun şi mai nobil.   Mihail Sadoveanu   CAPITOLUL 1.             Mă numesc Horia Velican. Ziaristul Horia Velican, născut la 16 iulie 1927, în satul Blidari, comuna Cîrligele, judeţul Vrancea. Sub această identitate am fost arestat luni, 26 septembrie 197 ... Cîte zile au trecut de atunci? Cîte luni? Cîţi ani? De ce mă întreb? Oare, mă interesează, în­tr-adevăr, timpul? Este necesar, absolut necesar, să răspun­dem tuturor întrebărilor din noi? Timpul nu mai lucrează pentru mine.’ De fapt, mă aflu în afara timpului. Acesta e sensul exact al condiţiei unui spion arestat. Un spion arestat nu are decît trecut. El a fost. Atît. Aste vroiam să spun: Spio­nul Horia Velican a fost. Timpul său curge pînă într-o dimi­neaţă de septembrie. Dincolo de cumpăna aceea nu rămîne decît un nume, o fişă, un dosar. Ce înseamnă, la urma urmei, soarta unui spion? Cît valorează viaţa lui? La cît se reduce ea? Satisfacţie, datorie, bani, spirit de aventură? O meserie ca oricare alta? Iubire, ură, tentaţia necunoscutului? Jocul în­tîmplării? Prăpastia şantajului? Frică sau nebunie? Nimic sau toate la un loc? Ce-a însemnat Casablanca, celebrul spion Casablanca? Dar Stieber? A existat într-adevăr un om care s-a numit Karl Schulmeister? Mata Hari n-a fost oare pură ficţiune? Să fi fost îtichard Sorge doar un simplu mit? Ce-au vrut aceşti oameni? Ce-au gîndit, ce-au făcut şi ce-au vrut ei? Baruri de noapte şi dansatoare fumînd tolănite lîngă generali năduşiţi, doldora de secrete militare? întîl- airi conspirative în vile cu pereţi dubli? Răpiri îndrăzneţe de magnaţi financiari străini? Pachete groase de bancnote noi, foşnitoare? Viciul jocului periculos? Dragostea anima­toarelor pieptoase şi flegmatice? Fiorul acela unic al unei recrutări subtile, la o inocentă ceaşcă de cafea, a miniştri­lor plenipotenţiari? Doamne, cît de ridicule sînt toate astea acum, cît de stupide, mai ales că în stupiditatea lor germi­nează atîta lipsă de omenie ... atîta cruzime ... Cunoşti o femeie, ai cunoscut-o întîmplător, ţi-o apropii, te apropii de ea şi vă împrieteniţi, te regăseşti în sufletul ei aşa cum nu­mai în sufletul mamei îţi mai poţi desluşi cugetul, chipul interior, şi viaţa pare dintr-o dată altfel, merită s-o chel­tuieşti, apoi primeşti un semnal de undeva şi i te supui, îţi inviţi iubita la plimbare, te uiţi în ochii ei ca şi altădată, cu aceeaşi candoare, o conduci pe o străduţă învăluită în beznă şi-i înfigi între omoplaţi un pumnal, lovitura e scurtă, fulgerătoare, gestul e profesional, deoarece a trebuit să ucizi un duşman. Femeia te vîna de mult, ea te-a căutat, ea te-a întîlnit, n-a fost, de fapt, nimic întîmplător, ţi-a ieşit în cale fiindcă a vrut ea, fiindcă era plătită să facă acest lucru, fiindcă erai sortit sacrificiului barbar pe altarul in­formaţiilor secrete. Atîta doar că, undeva sus, un ochi rece şi atent ţi-a trimis un semnal, un avertisment cu o clipă mai devreme, exact clipa cît ai avut răgazul să faci gestul acela îngrozitor. De ce femeia nu te-a lichidat din pri­mul moment? De ce zilele alea lungi, nesfîrşite, de iubire, îndărătul cărora ardea gîndul asasin? Sînt întrebări cum­plite care te vor mistui mereu, cît vei face umbră pămîn- tului, pentru că îndoiala sapă nişte prăpăstii din care nu mai poţi ieşi niciodată. Oare, cît mai am de trăit? Am fost arestat. Mă vor jude­ca. Ancheta curge parcă prea încet. Cît ştie căpitanul Bo- beică? Ce ştie el despre mine? Ce e în capul lui, de se uită la mine lung, fără adresă? Are un aev, ciudat, nu, mai degrabă un zîmbet ciudat. Ce urmăreşte căpitanul? De ce e atîta linişte în jurul meu? Voi fi condamnat? La ce bun toată istoria asta idioată? „Scrieţi, domnule Velican, scrieţi tot ce vreţi dumneavoastră!” De ce să scriu? Cui să scriu? Cui foloseşte? Mie, în orice caz, nu. Am pierdut, plătesc. Toţi pierdem. Toţi plătim. Mai devreme, sau mai tîrziu, toţi ne reglăm conturile. Nimeni nu rămîne veşnic debitor, chiar dacă ultima poliţă o achită neamurile care încă nu s-au născut. Terra e o imensă piaţă plină pînă la refuz cu debitori şi creditori. Restul e tăcere. Vreau să plătesc! Nu mai suport tăcerea! De ce-i atîta linişte în jurul meu? De ce nu se aud pereţii urlînd? De ce nu ţipă uşa de cît sar­casm şi furie şi durere şi neputinţă s-au strîns în spatele ei? De ce ancheta abia se tîrăşte — cuminte, calmă — cînd simt dincolo de ea spasmul nerăbdător al panterei? De ce nu sînt presat, confruntat, hărţuit, de ce nu sînt torturat să vorbesc, să zbier, să declar, să divulg? De ce tăcerea asta? Oglinda mă fascinează. Se află deasupra lavoarului. Se uită la mine cu un chip straniu. Oglinda îmi azvîrle în faţă o figură halucinantă, cu priviri negre, cu orbite negre, cu părul negru, zburlit, dezgolind o frunte înaltă, albă ca varul, pe care zadarnic o mînă străină pipăie, se plimbă, mîna şi fruntea şi chipul încropind o imagine pe oare n-o recunosc. Singuri ochii nu m-au trădat.. . „Scrieţi, dom­nule Velican, scrieţi! . -Şi dacă nu scriu? E simplu. Ex­trem de simplu. Nu mai scriu şi gata. Mă întind în pat şi aştept.. Mi-e somn. Aş vrea să dorm ... Oricum, sfîrşitul nu poate fi prea departe. Oricum, el trebuie să vină. Şi atunci, punct. Dar pînă atunci? Asta e. Se pare. că Radu Bobeică ştie cîte parale fac nervii unui ziarist bătrîn. . . S-o fi aflat oare la Centrală despre căderea mea? M-au abandonat? Nu există nici o scăpare? Doamne-dumnezeule, dacă am ajuns să-mi pun astfel de întrebări, înseamnă că sînt pierdut. Sînt eu şi totuşi altul. Mă recunosc din ce în ce mai greu. Puţin cîte puţin, Horia Velican piere, se stin­ge. Ceva >a dispărut din mine pentru totdeauna. Undeva, acolo în străfunduri, s-a produs o fisură şi mă scurg, încet- încet, clipă de clipă, afară, în neant. Cînd am simţit sur­parea? Atunci, în minutul căderii ... Imaginea are prospeţimea fulgerului. închid ochii şi re­văd desenul viu^şclipitor, orbitor ... Blocul „Minerva”, uşile mari din bronz şi cristal, scările din marmoră, coboram scările cu o casetă de voiaj în mîna stingă, fumam preocu­pat, detaşat, cu o distincţie de fumător înrăit, m-am oprit’ un moment, am zărit taxiul pe care-l comandasem telefonic din garsonieră, m-am precipitat către el, la aeroport mă aşteptau alţi colegi, o delegaţie de breaslă care pleca în străinătate, am deschis portiera, m-am urcat... Atunci, în minutul căderii, n-am rezistat. Minutul de cădere, minu­tul de care m-am temut toată viaţa, nu eram pregătit pen­tru acel minut. Atunci s-a rupt ceva în mine, am simţit că se frînge un resort acolo, înăuntrul meu, dar n-am ţipat, nu m-am zbătut, n-am zbierat ca un nebun, ar fi fost inutil şi mai ales de prost gust să mă dau în spectacol, să urlu, să muşc. Nu ştiam că mă pîndeşte minutul fatal, ches­ tia aia cu al şaselea simţ care te pune în gardă cînd te paşte un pericol e o chestie idioată, o aiureală, în care n-am crezut niciodată, am deschis portiera, m-am urcat şi abia în maşină am văzut că sînt încadrat de doi indivizi, desi­gur doi ofiţeri de securitate, care nicidecum nu erau puşi pe farse. Mai tîrziu, nu prea tîrziu, am aflat că unul din cei doi bărbaţi era chiar căpitanul Radu Bobeică ... Atunci s-a produs şocul, ruptura. Taxiul demarase lin, fără grabă, nimeni nu scotea un euvînt, era un sacrilegiu să pîngăreşti tăcerea aia sfîntă a gîndurilor cu vorbe calpe, priveam pier­dut uşile mari din bronz ale jîlocului „Minerva”, în care lo- cuisem pînă atunci, şi deodată l-am văzut pe Horia Velican coborînd scările, caseta de voiaj o ţinea în mîna stîngă şi fuma pătimaş, elegant... Apoi, halucinaţia a dispărut brusc, ireală ca un vis urît... Am scos un icnet scurt, scîrbos — am oroare întotdeauna faţă de slăbiciunile omeneşti! — şi mi-am cuprins fruntea între palme. N-am leşinat, n-am dat ochii peste cap, îmi presam tîmplele cu palmele, degetele mi s-au încleştat în păr şi am strîns ca un smintit pumnii. Minutul căderii tre­cuse:.. O săptămînă mai tîrziu, ori poate un veac mai tîrziu — nu ştiu, n-are importanţă! — căpitanul Bobeică mi-a vîrît în mîini un caiet şi un pix, m-a privit în albul ochilor într-un fel straniu, aş zice mai degrabă cu un soi de com­plicitate bizară, după care mi-a zîmbit cuminte, uluitor de cuminte, şi mi-a şoptit: „Scrieţi, domnule Velican, scrieţi tot ce vreţi dumneavoastră!”. S-a răsucit pe călcîie şi a dispă­rut numaidecît, cu mersul lui sportiv, uşor legănat, avînd ceva de sălbăticiune în felul de a se face nevăzut. Să scriu? Asta-i bună! Ce să scriu? De ce să scriu? Cine mă va crede? Şi, oare, mai pot? .Mai pot să scriu? Cîtă pu­tinţă şi cît curaj mai pot rămîne într-un ins pe care-l aşteap­tă plutonul de execuţie? Cît adevăr? Şi zîmbetul acela ciu­dat al căpitanului... N-am fost niciodată în satul Blidari, din ţinutul Vrancei. De ce n-am fost? M-am temut de ceva? Cunosc pe de” rost multe destine, multe biografii din satul acela. A trebuit — demult, tare demult — să le învăţ, să le repet, să le ştiu pe dinafară ca şi cum ar fi fost ale mele, oa şi cum aş fi cres­cut cu ele, acolo în ţara Vrancei. De ce n-am avut curajul să merg în satul Blidari? Curios ce-mi trece acum prin min­te! Curioase şi sucite gîndurile astea. Curioase şi hapsîne întrebările ... De ce scriu? Ce-ar fi să mă astîmpăr dracului odată, să fac greva foamei, să mă dau cu capul de pereţi, să-mi tai beregăţile cu un ciob din oglindă, să termin odată cu toate?! De ce mă zbat, ce oaut? N-am de ce .mă agăţa, asta-i sigur. Atunci?? în fond, ce mai aştept? Pentru mine lucrurile sînt clare. Nu urăsc pe nimeni. Nu reproşez nimic nimănui. Nu-mi regret faptele. O să fiu condamnat la moarte şi măsura luată n-o pot considera decît justă. Pentru mine însă lucrul acesta n-are nici-o importanţă. Absolut nici una. Şi zîmbetul acela ciudat al căpitanului... De ce-i atîta linişte aici? O viaţă întreagă am trăit singur, dar preţul cumplit al tăcerii abia aici în plătesc. De ce să plătesc nu­mai eu? Numai eu sînt vinovat? Să fie Horia Velican sin­gur vinovatul? De fapt, cine e Horia Velican?   CAPITOLUL 2.             Acolo, pe ţărmul Vardarului, timpul e alftel decît aici, la Brăila, altele îi eînt meandrele, curgerea alta, clep­sidra e aceeaşi, nisipul nu-i. Vardarul e aspru ca un cio­plitor de piatră, zîmbeşte rar, e mereu obosit, furios şi în­cruntat. Dunărea e calmă, Dunărea e blîndă, calmă şi blîndă ca un cîntec (dobrogean e Dunărea în ostrovul Brăilei. Sarava Cristian era pietrar brăilean din tată-n fiu. Din cine ştie ce vremuri incerte, germinate în negura istoriei, neamul Saravilor lepădase ţinuturi mai calde, trecuse apele de Marmara, a urcat către Bosfor şi Dardanele, mai departe pînă la gurile bătrînului Danubiu, căutînd şi găsind aşe­zare ,creştinească aici, în cetatea Brăilei. Saravii erau cioplitori în piatră, asta făceau, asta învă­ţaseră de cînd se ştiau, ciopleau piatra, scormoneau ou dalta în măruntaiele ei şi dezghiocau, scoteau în lumină cruci somptuoase şi îngeri costelivi, un popor de îngeri trişti pentru cimitirele cetăţii. Saravii erau truditori în pia­tră, sumbri, săraci şi tăcuţi. Dezrădăcinaţi şi încăpăţînaţi, culţivîndu-şi cu iubire sta­tornică meseria din bătrîni, refuzînd alte îndeletniciri mai uşoare pe care apa Dunării le oferea cu generozitate, Sara­vii cărau piatra tocmai din coamele Pricopanilor, de din­colo de fluviu, din Dobrogea, din carierele Casimcei şi Babadagului. Piatră grea, piatră scumpă, cîştigul se împu­ţina, datoriile creşteau, neamul Saravilor se împuţina şi el. Sarava Cristian ajunsese, astfel, singurul descendent al spiţei sale, se considera de-acum os brăilean, os din os românesc, din amintirile străbune stăruind doar un abur de legendă despre mări şi ţări calde de unde porniseră înaintaşii săi într-un lung şi ireversibil exod, într-o fugă a disperării, salt în necunoscut şi plecare tiranică în spe­ranţa unor zile şi locuri mai bune. In primul război mon­dial Cristian şi-a pierdut părintele şi cei doi fraţi, iar patru ierni mai tîrziu, o iarnă cumplită, lungă şi cumplită ca un blestem, a murit şi Marina, mezina familiei, sămînţă ciu- 10 dată în neamul lor, palidă şi plăpîndă, care s-a stins încetul cu încetul de oftică. Nu se împlinise anul de la dispariţia Marinei cînd bătrîna Sarava a pierit şi ea brusc, într-o noapte, singură, fără luminare, fără să geamă, fără să fie bolnavă: a fost descoperită în zori, ţeapănă, cuminte, cu ochii închişi, cu mîinile reci încrucişate, abia încrucişate deasupra pîntecului oare zămislise zadarnic. Cristian a rămas unicul moştenitor al pietrăriei, atelier bine cunoscut în mahalalele sărace de pescari. S-a căsăto­rit, şi-a ales o muiere pe măsura lui, robustă, răbdătoare, sănătoiasă, au muncit amîndoi ca nişte căpiaţi ani de zile, au refăcut spiţa şi averea Saravilor, curtea eră iarăşi plină de copii, de orătănii, de cruci şi îngeri din piatră, cei drept crucile nu mai aveau aerul acela somptuos, îngerii însă erau la fel de trişti... Apoi, vremurile s-au răsturnat din nou, preţul pietrei creştea, preţul pîinii creştea, viaţa avea alt preţ acum, banii dispăruseră parcă într-o hazna fără fund, oamenii nu mai aveau hani, oamenii nu mai aveau de lucru, gîndurile negre şi datoriile se înmulţeau, covîrşeau, secătuiau burţile, min­ţile, braţele. în 1927, în casa lui Cristian Sarava s-a născut al cincilea copil, în 1929 al şaselea. Opt guri la masă, opt guri mereu flămînde îl încrîncenau să lovească piatra cu furie, cu rîv- nă, cu speranţă. • — Nelă! i-a zis el nevestei într-o zi, întorcîndu-se de la primărie cu o hîrtie în mînă, dacă nu plătesc banii ăştia într-o săptămînă, ne bate toba în curte, trebuie să vînd atelierul sau să-mi atîrn o piatră de gît. Ce facem? Nelia, Ioana lu’Bădălan, fiică de camionagiu, vînjoasă la trup şi cumpătată în cuget, n-a început să plîngă, n-a zbie­rat că-şi blestemă zilele cînd l-a luat pe Cristian, n-a urlat că are caSa plină cu plozi şi că o să ajungă pe drumuri. Nu! Şi-a privit doar bărbatul în ochi — erau frumoşi ochii Saravilor, adînci şi albaştri ca cerul Mediteranei — a pri­vit, a oftat şi i-a spus calmă. — Lasă, mă Cristule, că n-om pieri noi, ne-om hărăni cum om putea, mai plătim o parte din angaralele alea şi n-om pieri. Ne-or mai ajuta şi ai mei ... Cerem o păsuire la per­cepţie .. . Nu într-o săptămînă, ci după aproape trei luni, toamna tîrziu, în ourtea pietrăriei, invadată de glotaşi, prostime şi gură cască, bătea toba perceptorului. 11 Piatra se scumpise, nimeni nu-şi mai comanda pentru răposaţi cruci din piatră, cei vii n-aveau după ce bea apă, iar cei morţi se puteau mulţumi şi cu două scînduri înfipte la căpătîi, atelierul „Sarava şi fiii” dădu faliment, licitaţia abia izbutind să agonisească gologanii pentru plata vechi­lor datorii. în aceeaşi toamnă, lăsîndu-şi familia în grija socrilor, Cristian şi-a luat lumea în cap, căutînd năuc alte ţărmuri ale pîinii. Ori, poate, chemarea străbunilor îl împingea — în vremuri de cumpănă — către mirificul pămînt al făgă­duinţei. Lăsa în urma lui un timp tulbure, lăsa cozile nesfîr- şite ale căruţaşilor în grevă, frunţile posomorite, întunecate ale hamalilor, şiruri nesfîrşite de hamali cu braţele atîrnînd inutile, cu spinări şi grumazuri inutile, aşteptînd disperaţi şi inutili, lăsa ochii mari, întrebători ai copiilor, ochii adînci ai nevestei care-l îndemnau caută, caută, caută.. In Australia s-a angajat ca văcar la un neamţ, venit înaintea lui acolo doar cu cinci ani. Neamţul — şi el de oRîrşie greacă, îl chema Otto Mahas — îşi încropise deja o avere zdravănă, aici oamenii erau altfel, altfel pămîntu- rile, cine se zbătea, şi dacă mai avea şi un dram da noroc... Mahas avusese, era dur, era viclean, în mina lui banii prăseau. 11 angajase pe Cristian, îi plăcuseră muşchii săi de atlet, privirea semeaţă, mîndră. în primăvară, Sarava expedia la Brăila prima pungă cu gologani cîştigaţi pe moşii străine. Bani grei în timpuri grele. După trei ani neamţul şi-a lichidat averea, acareturile şi cîteva păşuni i le-a vîndut lui Cristian, şi-a luat aurul şi a dispărut brusc, fără urmă, fără un cuvînt. La vreo lună i-a scris din Viena, Sarava a primit plic cu antet, hîrtie cu filigran, Otto Mahas se aranjase oa director la o societate de construcţii. Vremurile se schimbaseră, se limpeziseră, în 1935 nu mai erau zilele de acum trei ani — sumbre, cîinoa- se —, neamţul simţise la timp aerul proaspăt şi-şi investise banii în afaceri industriale. Cristian Sarava era de-acum proprietar, avea ferma lui, cîteva fîntîni, sute de capete de vite, pămînturi întinse. S-a interesat la autorităţi, a cheltuit eu folos nişte bani, s-a învîrtit prin cîteva birouri consulare, pînă la urmă a izbutit să-şi aducă familia în Australia. S-a umplut curtea de suflete: şase copii — Doru, Ştefan, Mihu, Ion, Liviu şi Titel, toţi băieţi — şi o muiere, Nela, nevastă-sa. Saravii 12 prosperau repede. In afară de Liviu şi Titel, cei mai mici, toţi munceau, toţi păzeau ca pe ochii din cap averea aia născută din speranţe, sudoare şi noroc. Se dezlegau vechile căi maritime australe, băierile de la pungi se dezlegau şi ele, comerţul înflorea, anul următor şi celălalt an Saravii şi-au vîndut la preţ bun baloturile de lînă, pieile, brînzeturile... Alţi fermieri, vecini, băştinaşi, cu pămînturi mai sterpe i’l priveau rînjirid, îl salutau rînjind şi era în rînjetul lor şi cruzime, şi nepăsare, şi tîmpenie, şi obsesia neputinţei, şi vraja aia ascunsă, ca o apă freatică, a urii cu care jinduieşti ia ciorba veneticului. De toate astea se temea şi nu se te­mea Cristian, prevăzător însă, lichidîndu-şi o parte din avere, transformînd-o în aur şi asigurîndu-l în bănci cu firmă seri­oasă. Către miezul unei nopţi s-a trezit deasupra unui rug în flăcări, pereţii caselor, pereţi din bîrne, ardeau înfiorător de repede, grinzile se prăbuşeau şi se mistuiau prea repede în aerul fierbinte şi nesăţios, ardeau magaziile, ardeau graj­durile cu vite. Nimeni n-a sărit, n-a mişcat un deget să-l ajute. Abia şi-a salvat copiii, muierea şi cîteva lucruri. A înţeles că n-are ce mai căuta printre acei oameni. A vîndut pămînturile, i-a scris lui Otto. Mahas, i-a cerut sfa­tul, l-a primit. „Ultimul drum al europenilor este către Europa”. Aşa i-a răspuns neamţul. Cristian s-a interesat colo şi colo, a aruncat o vorbă, a tras cu urechea, a aflat că şi alţii călătoreau spre obîrşie, reveneau îmbogăţiţi, se grăbeau să prindă ultimul tren, ultimul vapor. Şi-a scos aurul de la bancă, l-a cuprins dintr-o dată fierbinţeala ple­cării, a bătut depeşă la Brăila — eternul dor al revenirii. — Nelă, i-a zis el nevestei, N neclintită lîngă tîmpla lui, peste două săptămîni ajungem la gurile Dunării, şi de acolo la noi acasă. Ai grijă de copii. Mîine ne îmbarcăm pe „Mona Lisa”. Luxosul vas nu s-a îndepărtat prea mult de coasta Aus­traliei, cînd a început măcelul. A fost abordat de trei am­barcaţiuni uşoare, mici, unsuroase, care înălţaseră basmaua neagră a piraţilor. Tentaţia fusese prea mare. Pachebotul „Mona Lisa” gemea de aur, de bănet, de fermieri bogaţi. Au fost măcelăriţi toţi, cu o ură feroce, bărbaţi, muieri, co­pii, întregul echipaj. Vasul a fost prădat pînă la ultimul sfanţ, pînă la ultimul cercel, apoi abandonat mării. O singură suflare omenească a supraveţuit, totuşi, atunci, un singur om, de fapt era un pui de om. Se răzleţise de ai săi, în 13 joacă, şi adormise în sala cazanelor, cuibărit acolo dup& nişte calorifere calde, acoperite ou vată minerală, sau poate,, cine ştie, ocrotit acolo de mîna oarbă a destinului. Suflet rătăcitor pe un cimitir în derivă, copilul a fost descoperit,, o săptămînă mai tîrziu, de un echipaj grecesc şi predat unui orfelinat de pe malurile Vardarului, apa aceea bătrînă şi înţeleaptă căreia străbunii îi ziceau Axius. Puiul acela de om era Liviu Saravia, adică eu, adică Ho­ria Velican. De ce n-am pierit atunci, la şapte ani? De ce n-am înnebunit atunci? De ce-am supravieţuit? C A P I T O L U L 3. Ieri, căpitanul Radu Bobeică m-a invitat la el în birou. Un subofiţer înalt, mustăcios — ăsta cară într-o sin­gură mînă doi ca mine — a desferecat uşa celulei, a făcut treaba aceasta cu îndemînare, cu delicateţe chiar, totuşi zgomotul zăvoarelor trase, scrîşnetul acela sec, dur al fie­rului frecat pe fier, poartă în el, de fiecare dată, sîmburele prevestitor al ceasului rău, al clipei rele, poate ultima cli­pă, zgomotul zăvoarelor trase naşte în fiinţa mea o ghiară uriaşă care se strînge, se strînge încet, inexorabil, în mine, în jurul meu, peste mine, deasupra, pretutindeni, pînă în momentul în oare aflu adevărul: o nouă audiere, o con­fruntare, întrebări, reveniri, verificări. Adică viaţă. Oare mi se va apune mereu adevărul? Va să zică, astăzi n-a fost ultima clipă, ultimul drum. încă n-a fost. Subofiţerul mustăcios deschide şi mă priveşte curios, nu cu răutate, n-are nimic brutal în privirea lui, în gesturile lui, ci curiozitate, o infinită curiozitate, mă priveşte cam aşa cum te-ai cihiorî la o gînganie ciudată sau la un animal nevolnic, schilav şi-ţi zici cu gînduri aiurite: „Cum dracu, stîrpitura asta a putut face aşa şi pe dincolo?!” Aşa este, sînt slăbuţ, sînt palid, am trăsături apoase, priviri cenu­şii, oase subţiri, am părul rar, degetele mici, umerii înguşti, statura pirpirie, aproape infantilă. Nu sînt un tip prea ară­tos. Asta nu înseamnă însă că sînt respingător pentru sexul frumos. Lia Proper o poate spune mai cu temeinicie în lo­cul meu. De ce tocmai Lia Proper? Un sportiv mă ignoră cu desăvîrşire. Iar un bărbat viguros, aşa cam ca subofiţe­rul ăsta, se uită la mine ca la o moluscă. Dar dacă i-aş spune că sînt capabil să ridic dintr-o singură smulgere două sute de kilograme, că într-o luptă corp la corp ou el, în nici un caz eu n-aş ieşi pe locul doi, dacă i-aş spune mă­tăhălosului ăsta în cizme că viteza cu care pot administra eu o lovitură de karate e suficientă pentru a-i frînge gîtul? Dacă ar şti, ce-ar face? Desigur, dacă i-aş spune, nu m-ar crede, sau ar simţi subit nevoia unei înfruntări, adeseori 15 oamenii au reacţii de soiul acesta, nu cred pînă nu se con­ving pe pielea lor, convingerea asta însă îi poate fi fatala unuia care mă are ca partener. Dar subofiţerul nu ştie, iar eu nu mă sensibilizez la privirea lui. Cu Bobeică e altă chestie. Altfel stau treburile cu el. Căpitanul mă cunoaşte, el ştie precis cîte parale fac. Vînătorul ăsta de spioni are reflexe de pisică sălbatică şi privirea lui îţi spune, exiact cu o secundă mai devreme, „astîmpără-te, fii cuminte, fii rezonabil”, iar dacă eşti înţelept secunda asta te salvează de la dezastru, îţi măsori adversarul cu alte gînduri, i te supui, n-ai încotro, i te supui chiar şi atunci cînd nu-ţi mai pasă de viaţă. „Scrieţi, domnule Velican, scrieţi tot ce vreţi dumneavoastră!”. De ce acest îndemn şi această ciudată, neverosimilă apropiere? Şi mai uimitor este faptul că-l simt pe căpitan că-i sincer, că nu se preface, că nu e un tică­los care să mă atîrne zîmbind în ştreang, el e franc în tot ce face, mă pricep la oameni. Ce are de gînd cu mine Bo­beică? ... Datorită firii mele, n-am avut prea mulţi prieteni prin­tre semenii mei, bărbaţii. Aceştia m-au tratat întotdeauna cu o bunăvoinţă jignitoare, sufocantă, tolerîndu-mă în preaj­ma lor constrînşi de profesie, ori de anumite convenienţe sociale. Femeilor însă le inspiram alte sentimente. Intre femei întotdeauna m-am simţit mai în siguranţă, cu ele comunicarea se încheagă mai rapid, o anumită intuiţie co­mună, anumite gesturi comune, anumite slăbiciuni creau punţi de legătură durabile, mediul acesta îl cultiv, adică l-am cultivat ani de zile cu perseverenţă, cu pasiune, cu răbdare, din calcul şi dorinţă. Cînd am făcut această des­coperire nu aveam decît 16 ani, am exersat îndelung, am devenit o canalie stilată, mi-am exploatat înclinaţiile mor­bide spre jocul desăvîrşitei mimări a suferinţei, a tristeţei sfîşietoare, a dureroasei însingurări, am început să pri­vesc femeile cu alţi ochi. In acest mediu au germinat toate speranţele mele. Aici mi-am nutrit aşteptările şi năzuin­ţele de împlinire, vroiam să mă ridic, cu orice preţ, să mă salvez, să scap de mizeria orfelinatului, de bătăile crunte ale instructorilor, trebuia să scap de foame, de sărăcie, trebuia nu doar să supravieţuiesc, ci să mă înalţ, să învăţ, să cunosc lumea, să ies la suprafaţa ei, deasupra ei şi să-i dau cu tifla, să-mi urlu din bojoci marea scofală: „Na! lume tîmpită, lume idioată şi fudulă, lume violentă, nebu­nă şi barbară. Na! că tot m-am ridicat deasupra ta. M-am 16 ajuns, am bani, sînt-puternic. Mi-ai f ost potrivnică şi-am izbutit. Am sărutat mîna care m-a lovit, cînd a venit însă clipa răsplăţii am retezat mina aceea fără să clipesc. Lua- te-ar dracu, lume infernală!” Am învăţat de mic legile de junglă .ale izbutirii cu orice preţ, pe orice cale, numai să izbutesc, să răzbesc, eu şi numai eu, -fiecare pentru sine, într-o lume enormă omul luptă, trăieşte şi luptă ca un disperat de unul singur, care pe care, trebuie să înghiţi sau să fii înghiţit, ori ori, altă alternativă nu-i, trebuie să împărţi pîinea sau să ţi se împartă, să plăteşti sau să fii plătit, trebuie să cerşeşti sau să ţi se cerşească, trebuie să intinzi mîna sau să ţi se întindă, trebuie să comanzi sau să fii comandat, să condamni sau să fii condamnat, să înlături sau să fii înlăturat, trebuie să te impui sau să te supui — cale de mijloc nu există. Aici mi-am plămădit toate speranţele, în această lume deopotrivă superbă şi dementă, aici am devenit prizonierul propriilor mele spe­ranţe, iubind, urînd şi urlînd, rupînd cu ghiarele şi cu dinţii, croindu-mi cale spre bogăţie şi putere, uzînd, folo­sind, întrebuinţînd o singură unealtă, totodată armă şi scut: femeia. Am iubit-o atunci cînd a fost necesar, atunci cînd am crezut eu că aşa trebuie să fac. Am plătit-o, cînd femeia tre­buia plătită. Mi-am recrutat agentura exclusiv dintre femei — picoliţe, coafeze, reeepţionere de hotel, gîseuliţe de bule­vard, dactilografe, cameriste, şefe de cabinet, croitorese, şofe- riţe de getaxuri, surori medicale. Se găsesc destule nebune, destule nemulţumite şi descreierate sub soarele ăsta etern şi răbdător, destule debusolate, declasate, avide să prospere din cîştiguri uşoare, strălucitoare şi grase, amatoare de aven­turi, de lux, de trai pe vătrai din arginţi nemunciţi, din ar- ginţii trădării. Cea mai mare parte dintre ele sînt agente şi nu ştiu că sînt agente, habar n-au că fac muncă de informa­ţii, că spionează, că trădează, că le paşte puşcăria sau pluto­nul de execuţie. Apărîndu-mă cu deosebita lor prezenţă de spirit, cu sensibilitatea lor, cu viciile şi virtuţile lor în cea­suri negre de ananghie, baricadîndu-mă în spatele lor, în­genunchind în faţa lor sau îngenunchindu-mi-le sub scep­trul teroarei, al şantajului, al banilor, sacrificîmdu-le atunci cînd trebuia să mă salvez, ori abandonîndu-le cînd mă in­comodau, femeile au fost tot atîtea trepte pe care am ur­cat, sau pe care am coborît, nu mai ştiu, nu mai sînt sigur, am urcat? am coborît? Acum n-are nici o importanţă. Fe­meile au blestemul lor, ele, femeile, se dovedesc gata ori- 17 dud să ocrotească, să înconjoare la pieptul lor un mascul pipernicit, o jigodie masculină tristă şi nenorocită, cu te­nul serafic, cu trup de bibelou, cu ochi adinei, întrebători şi trişti, cu ochi rugători şi gînduri calpe care caută, care cerşesc milă, înţelegere, mîngîiere, iar femeile cad în tran­să, cad în plasă şi se vor protectoare, se vor protectoare poate dintr-un sentiment matern nesatisfăcut, ori din alte porniri sau neîmpliniri ancestrale. Multora dintre doam­nele pămîntului, multor preotese ale iubirii, nu sînt puţine acele femei —- urîte sau frumoase — cărora să nu li se pară o sfîntă plăcere de a se şti adorate în taină de băr­baţi sensibili şi trişti, solitari, nevolnici şi trişti, nişte aschi­modii plăpînde, doar eu un dram de virilitate, pe care ele, femeile, să-i ocrotească cu toată prostia şi puterea şi orgo­liul şi tandreţea lor. Şi iarăşi mă gîndesc la o femeie care se cheamă Lia Proper. Subofiţerul mustăcios m-a salutat, i-am răspuns la salut şi m-a invitat sus la etajul şapte. Ştiam. La etajul şapte îşi are biroul Bobeică. Niciodată n-a ordonat să fiu adus în biroul lui. Niciodată nu m-a chemat. De ce-o face acum? Ce urmăreşte? Asta-i bună, am început să mă ramolesc dacă-mi pun astfel de întrebări. Ce-aş urmări eu, dacă aş sta pe scaunul căpitanului şi mi-ar cădea în palmă Horia Velican? îşi poate lesne închipui oricine. Punct. Trecem iprintr-un culoar lung, nesfîrşit, cenuşiu, uricăm nişte trep­te, nu multe, cîteva, apoi aşteptăm în faţa unei uşi imen­se, o uşă cît un perete întreg. Aşteptăm pînă în clipa în care broasca uşii începe să zumzăie încet, se aude un declic interior, uşa se despică în două, dispare, se retrage în zi­duri şi intrăm într-o cuşcă metalică: liftul. în urma noastră uşa se închide automat, ermetic, cabina nu are butoane, nu are mînere, nimic. Nu ştiu cînd am pornit, am simţit doar un gol uşor în stomac o secundă, două, nouă, după care go­lul a dispărut. Am ajuns la etajul şapte, uşa glisează singură într-o parte, în pragul ei, atent, binevoitor, căpita­nul Bobeică. — Bună dimineaţa, domnule Velican. — Bună dimineaţa. Desigur, un cotoi bătrîn ca mine n-ar trebui să se arate surprins. Dealtfel, nici nu cred că se oglindeşte aşa ceva pe chipul meu. Căpitanul are însă drumurile lui pe care umblă. 18 — O surpriză, nu-i aşa? mă învălui el tranşant, fără mofturi ascunse, fără gînduri ascunse. Lăsa impresia neal­terată că spune exact ceea ce gîndeşte. Liftul coboară cu subofiţerul mustăcios, caut un răs­puns, alerg după o replică avantajoasă şi atunci am ră­mas cu garda complet descoperită. Făcuserăm doar cîţiva paşi, cînd în faţa noastră, pe coridor, s-a deschis iute, prea iute, uşa unui birou şi a plutit pe lîngă noi, cu nasul în vînt, cu mersul ei calm, princiar, Lia Proper. Nu ne-a în­vrednicit cu nici o privire, a trecut elegantă şi nepăsătoare pe lîngă noi, Bobeică mă studia atent, i-am simţit arsura ©chilor, tresărisem! Căpitanul a zîmbit, cîştigase. Cîştigase ® mare bătălie fără efort, fără inutile şi ample desfăşurări tactice, întrebîndu-mă, pur şi simplu, pe tonul cei mai banal din lume: „O surpriză, nu-i aşa?”. Adică e o surpriză, se înţelege că-i surpriză, că mă invită în biroul lui, la o discuţie, chestia asta nu se mai cheamă interogatoriu, altă ambianţă, fotolii, cărţi, poate şi o cafea, sigur că e o surpriză pentru unul de condiţia mea. Un spion nu e un musafir prea agreabil în birourile Securităţii de stat, la ur­ma urmei un spion prins e un nimic, nici măcar prizonier de război nu se poate considera că e, şi viaţa lui atîrnă j&e un fir de păr, asta e un spion prins, vreau să spun- că dacă a fost prins înseamnă că a făcut ceva — faptele lui sînt crime în toate codurile pămîntului —, n-a stat el cu mîinile în sîn, şina făcut, cu alte cuvinte, meseria, iar me­seria lui înseamnă, în esenţă, în chintesenţă, să-şi lovească adversarul sub centură, şi, dacă se poate, lovitura asta să-i fie fatală, dacă nu cel puţin să-i provoace inamicului grave pierderi materiale, morale, intelectuale, pierderi uma­ne uneori, şi pentru toate astea el, spionul, trebuie să plătească cu vîrf şi îndesat atunci cînd e prins, nu să fie invitat în biroul anchetatorului, picior peste picior, la o cafea. Aşa că eu căutam febril răspunsul la întrebarea aia banală, Lia Proper a reintrat brusc în universul meu — îngustat enorm în secundele acelea puţine —, am rămas stu­pefiat, din stupefacţia asta n-a ţîşnit afară nimic altceva decît tremurul scurt al unei pleoape, sau poate numai zvîc­netul ei, o dată, o singură dată, suficient însă pentru căpitan. Zîmbea satisfăcut. M-a luat pe după umeri, m-a împins încetişor în biroul său, intim, cald, plăcut, şoptin- du-mi lîngă umăr, deopotrivă hîtru şi caustic. 19 Sînt atît de curios să-mi spuneţi povestea ei, dom­nule Velican, încît n-o să aveţi inima aia neagră să mă refuzaţi, am dreptate? Eram un înfrînt. Refuzîndu-I m-aş fi umilit zadarnic. Vae metis!. Pe Lia Proper am cunoscut-o la Poiana Braşov, în­tîlnire întîmplătoare, întîlnire de vacanţă. Era vară, um­blam teleleu de la o cabană la alta, nu vroiam să mă fixez nicăieri, nu doream nici o legătură. Redactorul şef abia îmi acordase, parcă tăind din zilele lui, două săptămîni de va­canţă, aşa-i vara, se grămădesc toţi s-o-ntindă, dau bir eu fugiţii din metropolă, lasă redacţiile vraişte, lumea umblă ca zurlie după concedii, după escapade, excursii, turism, vax. N-aveam nici un chef să plec aiurea, să mă vîntur cu coada pe spinare hai-hui prin ţară, de felul meu nu-mi plac plimbările, o piatră, o frunză verde, un fir de iarbă gă­seşti oriunde, nu trebuie să le cauţi cu luminarea, la dra- cu-n praznic, cine ştie prin ee coclauri; sînt în general un tip sedentar, aveam apoi interesele mele în oraş, legăturile mele, desigur legături subterane, trebuia să le întreţin, să le alimentez cu acel combustibil al permanentei suprave­gheri, iar ieşirile prea dese la susai verde încep să bată la ochi, nasc întrebări periculoase, ce caută ăsta, ce se tot fîţîie atît pe colo şi pe dincolo, dar nici să stai agăţat în cetate, pe vipia aia din iulie, să faci pe mucenicul în redac­ţie nu miroase prea bine, trebuie să te dai cu gloata, să intri în ea, să te pierzi în deprinderile, în obişnuinţele, în tabieturile şi fasoanele ei, altfel iar se nasc pe undeva afurisitele alea de întrebări. Aşa că am plecat în concediu. Fără maşină personală. Cu trenul. Vă imaginaţi un spion fără maşină personală? Fără aventuri nocturne? Fără întîl­niri conspirative? Fără a se deplasa rapid, în trombă, din- tr-o localitate în alta, de la un punet nevralgic la altul al oraşului? E posibil aşa ceva? Uite că e. Nu sînt spioni ăia pe care îi bănuiţi dumneavoastră eă sînt. Sau, în orice caz, un spion nu arată aşa cum vi-l închipuiţi dumnea­voastră. Zadarnic îl veţi căuta în lumina marilor bulevarde, pe străzi, în ganguri, la recepţii, noaptea prin birouri se­crete, ziua pe lîngă unităţi militare, filmînd, fotografiind, înregistrînd benzi magnetice. Aia nu sînt spioni, ci nişte 20 pîriiţi care ne fac breasla de rîs. Pe ăştia îi prinzi la gră­madă, îi apuci de guler, le tragi un şut zdravăn — uneori nu doar la figurat — şi scapă lumea de nebuni, de agea­mii. Un spion veritabil este exact opusul acestora, un spion care se respectă e cel mai cuminte om din lume, cel mai cenuşiu, cel mai nebăgat în seamă, e modest, afişează o inteligenţă medie, e răbdător,-săritor la necazul altuia, har­nic, bun gospodar, demn, amabil cu toată lumea, iertător şi cumpătat, acesta e spionul de carieră, profesionistul, omul care valorează o avere pentru stăpînii săi, omul pe oare muritorii de rînd nu-l vor arăta niciodată cu degetul, zbierînd: „Iată spionul!”, pentru că spionul adevărat ara­tă ca un ies oarecare, dar un ies care ştie să se retragă la timp dintr-o discuţie, dintr-un conflict, dintr-un anturaj, ştie cînd să critice şi cînd să-şi facă autocritica, se comportă cu tact, are o mască pentru fiece împrejurare, se fereşte de animozităţi personale ca dracu de tămîie, îşi ascunde ma­gistral iritarea, preferinţele, prejudecăţile, vanitatea, indig­narea şi tocmai pentru că spionul dispune de o uriaşă mobilitate spirituală, tenacitate, cultură, fiind deopotrivă prudent şi curajos, tocmai pentru că este un fin obser­vator, un bun psiholog, spirit pătrunzător, tocmai pentru că are o robusteţe intelectuală neobişnuită, o memorie exersată şi o extraordinară capacitate de a se preface, toc­mai pentru acestea toate, şi încă pentru multe altele, a fost inventat contraspionul, vînătorul de spioni. Deci, n-am maşină personală, aşa că am plecat în con­cediu cu trenul. Braşovul nu e prea grozav, s-a industria­lizat, miroase a fum, a ţevi de eşapament, a oxizi de plumb, a cărbune rafinat. Mirosul de cetină îl simţi abia sus, la Poiană. Asta e, din Braşov a mai rămas numai Poiana. Cu greu am găsit la „Capra Neagră” o cameră cu două paturi. Le-am plătit pe amîndouă. Nu suport să dorm cu cineva în aceeaşi încăpere. N-am dormit bine niciodată. E un cal­var. Cînd dorm cu cineva în cameră visez numai morţi, visez oameni cu beregăţi însîngerate, cu ochii smulşi din orbite, visez bălţi de sînge, după asta zac o săptămînă ca de lingoare. Cîteva zile m-am plimbat fără rost prin îm­prejurimi, mîncam cînd la un restaurant, cînd la altul, serile mi le omoram la bar, reveneam la hotel şi, după o baie straşnică, citeam ‘pînă tîrziu, duipă miezul nopţii. întot­deauna iau cu mine în concediu un set de romane poliţiste şi istorice. Fiecare cu păsărică lui. Unii citesc, alţii fac 21 dragoste, pînă la urmă însă toţi adorm buştean şi unitatea speciei umane se poate declara satisfăcută în diversitatea ocupaţiilor sale. într-una din seri, la barul „Şura Dacilor” trăgeam de vreo două ceasuri dintr-un cocteil dulceag, mai mult arome decît alcool, nu-mi place alcoolul pur, sec, fumam, după obiceiul casei, kent, servit la tavă de o pico­liţă nurlie şi vopsită ca o puipăză, tocmai cerusem şi o cafea, cocteilul era pe sfîrşite, nu era prea tîrziu, după cafea1 vroiam să ies un piic la aer, — aerul alpin e cel mai frumos dar pe eare-l face pămîntul, seara, omului ob&sit — mă gîndeam cu plăcere la aburul cafelei, mă dau în vînt după o ceaşcă de dafea oricînd, am şi eu slăbiciunile mele, aşteptam, va să zică, nerăbdător cafeaua, cu ultiaile picături de cocteil în sondă, cînd, la o masă din spatele meu, aud nişte glasuri mai încordate. Se auzeau şoapte precipitate de femeie, apoi o voce răguşită, grosolană, de bărbat care spunea doar atît „bai, hai”, glasul femeii se înălţa penibil, rugător „taci, lasă-mă, du-te”, in­sistenţa masculului devenea agresivă. Curios, mă întorc pe jumătate şi în clipa următoare femeia se ridică fulgerător şi lipeşte o palmă răsunătoare peste obrazul jilav şi bueă- lat al insului, un blond de vreo doi metri, subţire, atletic, cu părul sîrmos, tuns perie. Pălmuirea publică a declanşat instantaneu bestia umană, amorul s-a stins subit din ochii împîcliţi de băutură, blondul ridicînd numaidecît o labă grea, uriaşă, asupra femeii. Lovitura plutea în aer, des­luşeam deja zgomotul cărnii strivite, scrîşnetul oaselor frin- te şi... Asta e, că ştiam. Ştiam că n-am voie să mă dau în spectacol, să fac circ, să intervin, dar bătaia îmi repugna fizic, am mînoat atîta bătaie în copilărie, acolo în orfelinatul ăla de pe ţărmul “Viardarului, încît nu mai rezist. Gestul ticălos al bătăii mă răscoleşte, mă tulbură, îmi urcă sîn- gele la creier, mi se întunecă mintea şi atunci intervin ne­socotit, brusc, fără putinţă de înfrîngere. M-am destins ca un arc, am plutit aproape o jumătate de metru pe verticală şi înainte de a reveni iarăşi pe locul meu de client ano­nim al barului, presasem deja cu forţă carotida huliganu­lui, dar nu forţa contează în treburi de-al-de-astea, ci viteza loviturii, iuţeala aceea năprasnică, formidabilă, care face ca plumbul moale şi inofensiv să poată perfora o şină de cale ferată. Nimeni din barul acela nocturn n-a ob­servat lovitura, absolut toată lumea a înţeles că am v?ut doar să barez, să opresc braţul acela vînjos ca un dr«%”, 22 periculos, să nu se mai abată asupra necunoscutei, asta au priceput toţi, apoi l-au văzut pe uriaşul blond prăvă- lindu-se, sufocîndu-se, horcăind cu ochii cît cepele şi ic­nind repetat, profund, dezgustător. „E beat, e beat criţă!”, aruncă cineva peste umăr, cîţiva ospătari îl şi apucaseră zdravăn de subsuori şi-l tîrau afară, la aer. Femeia m-a privit uimită, o dată, o singură dată, în ochii ei am citit recunoştinţă şi un licăr ciudat, sprinţar, nelalocul lui în astfel de momente, a zîmbit un picuţ, o fracţiune de se­cundă, s-a răsucit pe călcîie şi a dispărut fără o vorbă, fă­ră un gest. Dealtfel, nu aşteptam nici vorba, nici gestul. Privirea ei îmi fusese suficientă. Nu era o femeie fru­moasă în înţelesul modern al cuvîntului, adică răpitoare, adică vampă, avea un chip şaten, sensibil, interiorizat, pă­rul scurt tuns băieţeşte, <tu oleacă de breton, cu oleacă de frizură, o prezenţă oarecare ou un aer drăguţ, dar nu comun, cu un picior şic, dar nu provocator, în orice caz după femeia asta nu-ţi întorci neapărat capul pe stradă. Trece neobservată. Cunosc genul acesta de femei. Se impun atenţiei numai cînd vor ele. Aveam să aflu că o cheamă Lia Proper abia o săptămînă mai tîrziu. M-a aşteptat în holul hotelului, micuţă, delicată, numai nerv şi prospeţime. S-a recomandat ca o şcolăriţă. — Mă numesc Lia Proper. Eram exact de înălţimea ei. — Horia Velican! m-am prezentat şi eu. -— Ziaristul Horia Velican?! s-a mirat femeia spontan cu o francheţe cuceritoare. îa clipa aceea am aflat, am ştiut că este o fire voluntară, că-i place să fie independentă, practică sportul, este încă­păţînată, foarte orgolioasă, n-o atrage viaţa ordonată, dim­potrivă fuge în întîmpinarea hazardului, se crede grozav de deşteaptă, face ochi, dulci numai atunci cînd vrea ea, nu-i place să fie ocrotită, ci să ocrotească: asta era Lia Proper. De unde atîtea informaţii despre o necunoscută?! Chestie de antrenament. Dintr-o replică obişnuită, într-o anumită împrejurare, o minte îndelung instruită poate extrage fişa completă a unei persoane. „Ziaristul Horia Velican?” se mi­rase tînăra femeie. Deci, mă cunoştea după nume. Nu sînt un gazetar strălucit. Nici nu mi-ar fi priit. Dar scriu une­ori reportaje sportive, aşa, din capriciu, nu ştiu prea bine oum le scriu, nu ştiu ce pun în ele, dar oamenii — colegi, prieteni, necunoscuţi — zic că sînt al dracului, că scriu cu 23 bătaie lungă şi, uite aşa, vorba se duce din gură în gură, un microbist înrăit nu se poate să nu ştie cine e Horia Ve­lican. Iar de aici cîteva asociaţii de idei, cîteva deducţii, oamenii în general nu sînt prea complicaţi, trăsături comune găseşti la toţi, amănuntele îi diferenţiază — despre Lia Proper ştiam, în dimineaţa aia de iulie din holul hotelului „Capra Neagră”, îndeajuns ea să mă pot hotărî: risc sau nu risc. Şi am riscat. Ne-am plimbat atunci ca doi nebuni prin sihla munţilor, am mînoat în pripă sus pe nişte me­tereze din piatră, unde-a-nţărcat dracu copiii, nu mai ştiu la care cabană, ne-am întors noaptea tîrziu. în tot acest timp n-am sărutat-o niciodată, n-am făcut nici un gest in­decent, nici o privire de mascul înfierbîntat, i-am spus sute de anecdote, am aruncat cu pietricele într-un rîu, i-am cio­plit cu briceagul o elice de avion, pe oare singură a prins-o cu un cui în vîrful unui brad, s-a căţărat ca o diavoliţă pînă în pleasna bradului, cu o piatră în buzunar, a fixat acolo elicea într-un cui şi după ce a coborît n-a plecat, nu ne-am clintit nici unul pînă n-a suflat vîntul, am aşteptat acolo încremeniţi, în tăcere, să auzim cum începe să şuiere viatul şi cînd l-am auzit am priviit sus la elice, se învîrtea, abia atunci am plecat. Am fost desăvîrşit. Ştiam reacţia. — Horia, eşti un om ideal, eşti unic, mă înţelegi? De ce eşti tu atît de bun? Lia Proper s-a cuibărit la pieptul meu, mai degrabă pe umărul meu şi a început să plîngă în linişte. Prostule! mi-a zis într-un tîrziu. Sărută-mă! Şi am săru­tat-o acolo, în Poiană, sub risipa aia de stele, s-a zgribulit înfiorată, mi-a întors sărutul pătimaş şi în noaptea aceea n-am mai dormit singur. De fapt, nici n-am dormit. Lia Proper era pe atunci şefă de cabinet la o mare uzină braşoveană. Se căsătorise din facultate, în anul trei de filo­logie, la Cluj. Cunoscuse un inginer care lucra la Braşav, omul o fascinase, era un fel de savant, se agăţase de gîtul lui, părăsise facultatea, se căsătoriseră, făceau sport, de dragul lui învăţase să dactilografieze, îl ajuta la lucrări, se iubeau, se adorau, apoi într-o zi a plesnit ceva în labora­torul unde lucra inginerul Proper, s-a născut acolo o ex­plozie electrică urîtă, catastrofală, din savant n-au mai ră­mas decît eîţiva bulgări de materie carbonizată. Lia era gata să înnebunească atunci, s-a dus la uzină, a intrat în laborator, nu credea, a plecat la morgă, a văzut rămăşiţele, a smuls dintr-un ghem de falange arse veri- 24 gheta, a sărutat-o şi a jurat acolo, între morţii aceia neîn­gropaţi, să nu se mai mărite niciodată, iar verigheta s-o poarte la gît, talisman şi .amintire pe veci. A revenit în laborator, s-a aşezat pe un scaun în mijlocul încăperii, cei­lalţi oameni s-au retras plini de respect şi compasiune. A rămas singură. Tîrziu, după ceasuri de uitare, a început să umble ea o somnambulă printre lucrurile lui, prin sertarele lui, să-i mîngîie halatul, să-i sărute hainele de schimb din dulapul metalic, să privească îndelung obiectele atinse de el, folosite de el. A privit, a pipăit, a tras un sertar, şi încă unul, şi încă... năucă, buimacă, cu gînduri de moarte în priviri şi dintr-o dată lumea, lucrurile, faptele s-au schim­bat, s-au modificat brusc, au căpătat alt contur, alte sen­suri: descoperise într-un sertar un mic album cu fotografii, mai multe scrisori, cîteva nimicuri femeieşti. Cui pe cui se scoate. Durerea pe durere. Cînd a înţeles că fotografiile şi scrisorile sînt recente, că soţul ei, savantul, omul care o adora avea o amantă, că se fotografiase cu ea, că-şi scriau, că 6e... că se... Cum e eu putinţă?? A început să rîdă pros­teşte, a mai dat acolo, în sertar, peste nişte ţigări, şi-a aprins una, de atunci a început să fumeze. Aşa a găsit-o unul din laboranţi, rîzînd şi fumînd în neştire, tuşea, se îneca, rîdea ca o lunatică, cu ochi pustii. Au venit alţi oa­meni, au priceput în felul lor tulburarea femeii. Lia a strîns grăbită în poşetă fotografiile, scrisorile, le-a dus acasă şi toate astea, împreună eu lucrurile bărbăteşti ale ingineru­lui, le-a strîns pachet, le-a dus undeva, pe o coastă de pă­dure, înspre Valea Timişului, şi le-a dat foc. Doar veri­gheta şi-a păstrat-o ca pe un blestem, de care ţii eu tot- dinadinsul să-ţi reaminteşti, să te păzeşti mereu. Tăcea, se însingurase. Oamenii au ajutat-o. N-a spus nimănui secretul ei îngrozitor. S-a angajat la aceeaşi întreprindere. A muncit conştiincios. Cu timpul, a ajuns şefa de cabinet, a direc­torului. Blondul care a vrut s-o plesnească acum o săptămînă, la „Şura Dacilor”, era un medic din Bacău, trist, prăpădit şi el, îi pieriseră soţia şi doi copii într-un accident de auto­mobil, l-a cunoscut aici la Poiana, i s-a făcut milă de el. Femeia cunoştea preţul suferinţei. S-au împrietenit, apoi blondul s-a îmbătat ca un porc şi... Am făcut, între timp, din Lia Proper, una din cele mai bune agente ale mele.