Cărti polițiste

SEVER NORAN,  SECRETUL GLOBULUI DE ARGINT -VOL 1 Motto: Pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşăO COINCIDENTA STRANIE Cînd mi-am ales tema lucrării de doctorat nu aveam nici un motiv să bănuiesc că voi fi eroul unor întîmplări extraordinare. Speram ca subiectul — „Contribuţii la studiul continuităţii elementului daco-roman în bazinul superior al Arieşului” — să fie interesant, datorită, mai ales, multitudinii de date pe care le avem, culese de-a lungul unei perioade mai mari de timp. Participasem în anii studenţiei la o serie de săpături în zona Cîmpeni, Lupşa, Bistra şi mai sus, spre Gîrda şi Arieşeni, astfel că aveam multe date inedite, pe care apoi le completasem în cîteva noi „campanii” de săpaturi, după ce terminasem facultatea, ca asistent al profesorului Secăreanu. Datele pe care le culesesem aduceau multe limpeziri în studiul evoluţiei elementului daco-roman pe aceste meleaguri, în Apusenii lui Horia şi Avram Iancu. În timpul ultimelor săpături, găsisem mai sus de Roşia Montană multe elemente interesante. Avusesem marea şansă de a descoperi într-o galerie a muntelui — prefăcut în pulbere de agatîrşi, iar apoi de romani — o ,,tabula ceramica” cu înscrisuri despre eliberarea unui sclav, căutător de aur. Între tăbliţele de ceară se păstrau şi cîteva şuviţe -din părul iubitei acestuia. Cu ajutorul aparatului KSM 232, bazat pe ioni radioactivi, determinasem şi vîrsta tabulei. Dar, cu siguranţă, cititorul este mai curios să afle întămplările prin care am trecut datorită subiectului lucrării mele de doctorat, decît amănuntele care au precedat întocmirea acestei lucrări

saracu n-are duminica...n-are credinte, sarbatori si nici zei, singura lui bucurie e cand simte ceva parale in palma, hehe...asta am zis-o pentru mine, in barba, caci persoana, adrisantul, nu e saraca, boboaca e bogataaa !

Sus mainile domnule scriitor de Nicuta Tanase LADSJA CU BANCNOTE    Iliuta Chealda n-’are pistrui, dini lipsa, ori cicatrice pe obrazul drept, ca eroii din romane şi nici veleitai de mare inventator, ori ambitia sa devina ditamai cosmonautul. Nici marinar de cursa lunga, ori vreun „Sfint”, pe la televiziune, nu viseaza sa ajunga. Nu. Sa-l invidieze pe Elliot Ness, ori pe Roger Moore? Ferit-a sfintul! În schimb Iliuta are treisprezece ani şi sapte luni şi sita pe acelasi palier cu mine. Ce vorbesc eu de acelasi palier? Sta chiar usa-n usa cu mine. Sintem foarte buni amici. Amici e puîn spus. Sintem prieteni la catarama. Eu il ştiu pe el de când umbla în caruciior, iar el ma ştie de când nu purtam mustata şi umbrela, nici macar pe ploile torentiale. Daca ar fuma ne-am imprumuta şi cu tigari. Dar el n-are acest vficiu şi pe mine ma bucura. Ba m-a asigurat ca nu o sa fumeze toata viata lui, nici maoar Kent, ori Chesterfield. Asta numai şi numai pemtru ca în fiecare dimineata ma aude, de la el din dormitor, cum tusesc. Stiti cum tusesc? Colosal de interesant! Am un stil al meu personal. Inimitabil. M-a sfatuit şi pe mine sa ma las, dar calul batrin nu mad poate invata sa mearga în buiestru. Daca înati au/i tusind n-ati mai intra în debitul de. Tutun niei d-upa timbre fiscale. Iliuta s-a rugat de mine ca de Dumnezeu sa las tutunul. Nu pot. Fata de acest baietas eu sint dator vindut. De câte ori este trimis de paring dupa cumparaturi, trece şi pe la mine şi ma intreaba daca am nevoie de ceva. Eu nici nu ştiu unde este sifonaria din cartierul meu. Nam fost niciodata. Iliuta le duce la umplut. Şi am auziit ca-i aicolo o coada… Când scriu, intra în viirful picioarelor la mine în birou, baga lemne în soba, deschide fereastra sa mai iasa din fumul de tigara, îmi face uneori cafele, spala cestile, ibrioul şi toate as tea fara sa ma deranjeze citusi de puîn. \ De ziua lui am vrut sa-i cumpar o bicicleta. Am pus eu ochii pe o bicicleta formidabila. Cu schim- bator de Viteze, cu… ce miai, era o bicicleta… Când a aflat intenia mea, m-a amenintat ca nu-mi mai trece pragul în viaa lui diaca fac una ca asta. A primit doar o cutie de bomboane. De fapt nici pe aia n-a luat-o până n-a faout-o juma-juma cu mine. Ca sa mai scap de datoriile pe oare le am fata de el, l-am rugat sa accepte sa fie eroul unei sohite, ori nuvele. Gasisem şi un subieot de scienariu de film, în care rolul principal putea sa-l joace cu mult succes Iliuta al meu. În ruptul capului na acceptat. Şi i s-ar fi potrivit nolul ca o manusa cu cinci degete! Am renunat la scenariu din cauza lui. Acum citeva zile, avind mai mult timp liber, l-am chemat în biroul meu? i i-iam pus problema deschis: — Draga Iliuta, îmi pare foarte rau, dar din acest moment te rog sa nu mai intri în casa mea. Daca, cine ştie, este vreun caz de forta majora suni, astepti până vin eu, îmi spui despre ce este vorba, dar pragul n-ai voie sa mi-l mai treci! Asta e. Nu mai am nevoie de serviciile tale. Ce, crezi ca eu nu pot sa ma due sa-mi umplu siingur niste siifioane, ori sa-mi fac cumpar a turile de care am nevoie? Daca l-ati fi vazut cum arata, în momentul acela, vi se facea mila de el. Semana cu o lopata fara coada, daca nu chiar cu un cer fara pic de seniin. I-an dat lacrimile. Buzele şi barbia au inceput sa-i tremure, iar fata i se facuse mai ceva decât stacojie. — Dar oe s-a intimplat? V-a disparut ceva din casa? — Nu, Iliuta, eu nu mai pot s-uponta! — Ce anume? Ce nu mai puteti suporta? Va rog din suflet, lamuriti-ma! — Tu faoi atitea lueruri pentru mine şi eu… Am vrut sa-ti fac o bicicleta cadou, şi ce bicicleta?! N-am vazut în tot cartierul alta la fel: m-ai refuzat. Nimic, dar absolut nimic rau vrei sa primesti. Nici macar eroul unei schite n-ai vrut sa fii. Nu, Iliuta, eu nu mai pat. Totul s-a sfirsit. A inceput sa rida, de parca i-as fi spus o anecdota. Şi nu o anecdota oarecare, pentru ca Iliuta nu râde la orice… Zau ca incepuse sa ma calce pe nervi cu risul lui. Nu indraznesc sa zic prostesc, pentru ca nu vreau sa va faceti o parere cât de cât urita despre Iliuta. Dar ridea cu o pofta! — Nu râde, Iliuta, ca eu, trebuie sa stii, sint consecvent în botariiile mele. Gata, Din acest moment s-au intrerupt relatiile dinitre noi dai. Mi-am pus ochelarii, ca sa prind o mâna mai autoritara, m-am ridicat din fotoliu şi am inceput sa ma plimb prin camera. Când îmi pun ochelarii pe nas nu ştiu ce se petrece cu mine, dar devin cu vreo patru nuante mai cumplit decât Ion Voda cel Cumplit. — Te rog sa nu te amesteci în bucataria mea, am ordonat, apoi, cu o voce pe care o imprumutasem dintr-o tragedie antica. M-a lasat sa vorbesc singur şi a pus de cafea. Până atunci nu-i cunoscusiem şi aceaista latura. Nu stiam ca este şi incapatinat. Am deschis aparatul de radio, am cautat muzica de oboi, dar negasind am fredonat şi eu niste melodii intimplaitoare. M-am dus la birou si-am prins sa ma uit cu coada ochiului spre bucatarie. L-am vazut venind cu cafeaua, md-a impins ceasca linga notesul pe care ma faceam ca-l studiez cu interes, fredonfnd aceleasi melodii intimplatoare, dar triste. Apoi am auzit: — Accept! — Ce accepti? — Accept sa-mi faceti şi dumneavoastra un serviciu. — Iti multumesc. Asaza-te pe soaunul asta şi asteapta-ma putin. M-iam dus în camara, am pus pe o farfurioara o portie dubla de dulceata de nuci, am mai pus pe o tava un pahar cu apa rece şi l-am invitat pe Iliuta sa serveasca. Dupa ce am sorbit a doua oara din cafea şi dupa oe mi-a în pus în gind sa imbrac un oosturn nou, cu prilejul aoestei vilotorii, l-am initrebat: — Acum vreau sa aud: accepti bicicleta? — Nu, vreau mai mult de la dumneavoastra.

Telefonul de la ora nouasprezece de Nicuta Tanase M-AM INTORS DE LA MARE. ILIUTA TMI AJUTA LA DESPACHETAT. SUNA TELEFONUL ŞI UN CQPIL MA INTREABA DACA VREAU SA DEVIN MARE SCRIITOR. Îl SPUN CA DA.! MI CERE SA-l RASPUND LA DOUA SUTE CINCIZECI DE iNTREBARI. CADEM LA 1NVOIALA I Eu, dragalaîi mei prieteni, desi sufar de sciatica şi uneori chiar de stomac, dei am numai numarul aptesprezece la poarta şi nu treizeci şi doi ori chiar trei sute şi ceva ca altii, consider ca-i o mare fericire sa ai ocazia sa aduci la cunotinta cititorilor tai o po- veste ca aceasta care urmeaza. Trebuie însă, adica este necesar sa va spun încă din capul locului ca povestea care urmeaza nu este o nascocire a imaginatiei. Poate sa manince un scriitor o tona de pete (petele confine mult fosfor) pe zi şi ma tem ca tot nu i-iar fi putut trece prin cap o poveste ca asta care mi s-a intimplat mie. Lata cum incepe! În ziua de ase august a anului 1976, cam pe la orele nouasprezece şi vreo douazeci de minute, m-am inters de la Neptun, unde fusesem sa fac o cura de pepeni verzi (care se vind pe taiete) şi de piersici, iar între timp sa ma mai coc putin la soarele dobrogean. Cu o zi inainte de a pica eu în Bucuretiul nostru drag, se intorsese de la Rucar, unde ii petrecuse o parte din vacana, ? i prietenul şi „aghiotantul” meu Iliuta Chealda. Bineineles ca imediat ce a auzit cheia rasucindu-se în broasca, a dat fuga sa ma vada. Cum a dat cu ochii de mine, a tras un chiot de indian nefumator. Dupa ce a sarit şi de vreo citeva ori în sus de bucurie ca am sosit, mi-a ajutat sa despachetez, mi-a povestit, a inceput sa-mi povesteasca cât de mult i-a placut şi cât de frumos s-au purtat cu el rudele lui din Rucar. Un unchi de al lui, care cica lucreaza la Intreprinderea forestiera, l-a urcat, zice Iliuta, pe un calu de munte şi ca acest caluf l-ar fi dus chiar până sus unde izvorapte Dimbovita şi ca de acolo ar fi venit cu o pluta. L-am crezut, pentru ca ştiu ca Iliuta nu prea are obiceiul sa minta în zilele lunii august. Mi-a povestit şi o intimplare pe care n-am ineles-o prea bine. O intimplare cu o veverita care zice ca venea în fiecare dimineata sa-’l scoale pentru a o trata cu nuci. Şi, tocmai când i-a venit şi lui rindul sa ma intrebe dac-am trecut vreodata de geamandure, daca au avut de lucru salvamaristii cu mine şi cum a fost vremea la mare, a sunat telefonul. Eu, drept sa va spun, când am auzit zbirniitul telefonului, m-am şi speriat, pentru ca între timp şi uitasem ca a fost inventat. Nu m-am grabit sa ridic receptorul. L-am lasat sa sune, doar, doar, o renunta cel de la celalalt capat al firuM. Dar i-ai gasit!… — Sa raspund eu? m-a intrebat Iliuta enervat de insistena celui care formase numarul. Dar voi credeti ca numai Iliuta avea dreptul sa se enerveze de zbirniitul telefonului? Eu nu? Unde scrie aşa ceva? De ce sa n-am acest drept? M-am enervat şi eu şi i-am facut semn ca sint de acord. Eu, desi tiu foarte bine de la un doctor stomatolog de mare prestigiu ca, în astfel de cazuri, scrinitul din masele nu ajuta cu nimic, am scrinit foarte usor şi mi-am vazut de despachetat. Am dus o parte din lucrurile scoase din valize intr-o alta camera şi, când m-am reintors, Iliuta mi-a intins receptorul şi mi-a zis: — Va cauta un pusti. Va rog sa poftiti la telefon! Sezonul acesta m-am balacit la marginea Marii Negre fara casca. Cu toate astea nu mi-a intrat deloc apa în urechi. Eu, însă, tot m-am facut ca n-am auzit prea bine. L-am intrebat pe Iliuta: — Cine ma cauta? Cine zici ca-i la telefon? Iliuta s-a incruntat putin, semn ca l-a deranjat ceva şi mi-a zis privind aiurea: — Un copil. Şi mi se pare ca este şi puîn obraznic. A vrea sa-l cunosc şi eu pe omul acela care ar vrea sa vorbeasca la telefon dupa ce se intoarce din concediu, cu un copil care i s-a parut lui Iliuta obraznic. I-am zis aghiotantului meu: — Ce vrea? Intreaba-l ce vrea? Vreau sa fiu lasat în pace. Iliuta, cu privirile agatate pe antena de camera a televizorului, mi-a zis: — L-am intrebat, dar nu vrea sa-mi spuna. M-a şi repezit. — Cum te-a repezit? m-am suparat eu aproape de-adevaratelea şi m-am şi incruntat pufin. Cum sa-l repeada cineva pe Iliuta al meu care nu maninca niciodata seminfe de dovleac sau floarea-soarelui în locuri publice şi nici nu arunca cojile aiurea?! — A zis ca ce ma intereseaza pe mine afacerile lui cu dumneavoastra. — Afaceri?! m-am mirat eu. M-am mirat pentru ca acest cuvint nu prea îmi place. — Aşa a zis. Pe cuvintul meu ca aşa a zis! Ce interes as avea sa va mint? Stiind de multa vreme ca Iliuta nu-i da cuvintul cu una cu doua, ba nici cu mai multe, i-am luat receptorul din mâna şi am zis un „Alo” cam nervos. Am auzit în receptor vocea unui copil care m-a luat în primire: — Pe unde umblati? De doua saptamini va tot caut la telefon. Nu tiam ca trebuie sa anunt; la megafoane când îmi vine şi mie sorocul sa plec în concediu. L-am intrebat pe cel care m-a certat: — Alo, cine este la telefon? Cu cine am einstea şi onoarea sa vorbesc? — Numele meu este Silviu Ceteras. Prietenii, însă, îmi spun Silvica. Timp de citeva secunde mi-am stors creierii… tii ce tare i-am stors, sarmanii de ei, sa-mi aduc aminte daca am avut vreodata de-a face cu un copil pe care-l chema Silviu Cetera? Nimic. M-am gindit eu sa pun receptorul în furca şi ’sa continui despacheltatul, dar m-am trezit zicind: — Spune-mi, Silvica draga, cu ce-ti pot fi de folos!? — Este invers. Iliuta n-a auzit replica interlocutorului meu, dar şi-a dat seama ca ceva nu este în regula. Am zis: — Cum adica invers? — Eu am sa va fiu de mare folos, nu dumneavoastra mie, daca vre; i sa ma ascultai. Ascultai-ma, va rog frumos! Cum tulpanul Mariei sa nu vrei sa asculi pe cineva care vrea sa-i fie de mare folos. Am zis: — Alo, te ascult. Imi iau şi notite, daca este neaparata nevoie! tii ce mi-a auzit urechea dreapta? Pe un vagon de ciocolata cu lapte? i alune ca nu tii! Am auzit: — Viitorul dumneavoastra literar este în miinile mele. — Ei nu mai spune! m-am speriat eu, ducind cealalta mâna la inima. — ISerios. Vrei sa deveniti un mare scriitor? Care scriitor nu ar vrea sa devina „mare scriitor”? am zis eu cu gindul la premiul Nobel. — As cam vrea… A urmat o pauza. Sa n-apuc niciodata loc în autobuzul 31, daca ştiu de ce a facut interlocutorul meu o pauza aşa de mare. Tocmai când ma pregateam sa suflu în receptor sa vad daca nu cumva s-a infundat, am auzit: — Alo, ma ascultaji? — Da, te ascult şi chiar cu mare atenie. Sint numai urechi. — Eu sint în posesia unui mare subiect de roman. Daca puneti mâna pie acest subiect, lasati în urma toi scriitorii. La o pota ramin în urma dumneavoastra. Deci, ziua de şase august a anului 1976 va deveni o cotitura în via’fa mea. Voi lasa scriitorii contemporani cu mine la o pota în urma mea. Vatmanii şi soferii ma vor ruga sa ma urc prin faa. Tinerii îmi vor ceda locul rezervat batrinilor şi oamenilor „mari”. Responsabilul alimentarei ma va servi el personal. Directorii caselor de filme îmi vor trimite invitajii la toate premierele cinematografice. Voi avea şi eu o masa rezervata la Casa scriitorilor! În sfirit, voi fi vazut şi eu la tribuna zero ori chiar în loja de onoare a stadioanelor la meciurile Rapidului. Vedeti voi cum este viaa asta? Până acum cinci minute eram un om linitit, eram un om care-si despacheta lucrurile cu care a fost la mare… şi deodata!… L-am intrebat: — Şi vrei sa-mi vinzi subiectul? Cât îmi ceri pe el? Va inchipuiti ca mi-a cerut pe subiectul care ma va face mare scriitor vreun milion de lei ori citeva sute de mii? Nuu! Mi-a spus: — Nu cer pe el niciun ban. Absolut niciun ban. — Mi-l dai gratis? Ii multumesc foarte mult daca-mi dai de pomana un subiect ca asta. — Nu chiar gratis…- Ce poi sa în; elegi prin „nu chiar gratis”? Mai nimic. Zic: — Ce-mi ceri în schimb? Un cuib de cuc cu cuc cu tot? S-a suparat puîn. Mi-a zis ca de ce-l iau peste picior cu cuibul de cuc. I-am spus ca n-am avut intentia sa-l supar şi dupa ce mi-a primit scuzele, mi-a spus: — Stii ce va cer în schimb? O nimica toata. Va cer sa-mi raspundei la doua sute cincizeci de intrebari. Am rasuflat usurat pentru ca ma gindeam c-o sa-mi ceara în schimb cine ştie ce serviciu. Dac-am vazut c-am scapat aşa de ieftin, am rasuflat a doua oara şi mai usurat şi am inceput sa ma tocmesc. — Aşa multe? Lasa şi tu mai jos… De unde-mi vorbesti? A urmat o scurta tacere, apoi am auzit: — De la un telef on public. Sa raspunzi la doua sute cincizeci de intrebari nu este un lucru prea lesne, mai ales pe caldura asta inabu? itoare a lunii august. Nu este lesne deloc, dar perspectivele pe care ti le-a pus în faa nu le pui la Kocoteala? Putin lucru este sa devii mare scriitor? Cam la lucrurile astea ma gindeam eu încă de când am inceput „tratativele”. Îl intreb pe viitorul meu binefacator: — Nu ai telefon acasa? Daca ai, fii atât de bun şi spune-mi-l şi mie ca… — Nu am! a zis el puîn cam incurcat şi a schimbat repede vorba. Stiti cum vom proceda? În situatii din astea, în care sa-mi puna cineva conditii, nu prea am fost. Dar aeum, pentru ca era în joc viitorul meu literar, nu mai aveam ce face, trebuia sa joc cum mi se cinta. Am zis: — Cum? Spune-mi repede cum vom proceda, ca sa nu mor de curiozitate. Imi mai pui şi alte condiîi? Prea pu’fin îi pasa lui ca mor eu de curiozitate. „Şi daca moare, ce? i-o fi zis el. Iaca, un scriitor mai putin pe lume”. Cred ca aşa si-o fi zis, pentru ca a facut iar o pauza. Dupa pauza, am auzit: — Stiti cum vom proceda? Va voi pune câte zece intrebari pe zi. Deci în douazeci şi cinci de zile îmi vei raspunde la cele doua sute cincizeci de intrebari. Va angajati? Am facut în cap nite socoteli, dar nu tiu ce rezultat mi-au dat. Ştiu doar ca am reusit sa-l intreb: — Întrebarile din ce domeniu sint? De data aceasta mi-a raspuns fara s ma mai fiarba. A zis imediat: — Vetivedea… M-am uitat la Iliuta, ajutorul meu de nadejde, care la rfndul lui se uita? i el cam nauc la mine şi m-am gindit sa-l iau pe vsilviu Ceteras mai pe ocolite. I-am facut cu ochiul „aghiotantului” meu, care nu intelegea nimic, şi i-am zis lui Silvica: — Nu vrei sa-mi povestesti putin din subiectul acela de roman? — Nu! Va este teama ca va pacalesc? Pe cuvintul meu ca este un subiect de roman nemaipomenit, dar acum, oricât v-ai stradui sa scoateti ceva de la mine, nu veti reusi. Ramine cum ne-am inteles. La sfirit. Ce ora va convine? La-ce ora sa va sun? — Dai ore ca dentitii? Tie când îţi convine? 9i-a facut el niste socoteli şi m-a intrebat: — Ora nouasprezece e bine? Cu gindurile la premiul Nobel şi la multiplele lui avantaje – ca-mi casunase pe acest premiu – am zis fara sovaire: — Este bine. Chiar foarte bine. Daca erai linga mine dadeam şi mâna, ori poate dadeam i-un aldama cum se obisnuieste când se face cite-o afacere.

Bombardament cu asteroizi de Victor Bercescu CAPITOLUL I Mineralierul românesc Drobeta naviga liniştit pe apele Oceanului Indian de Sud, purtându-şi silueta-i voinică. Pe valurile molcome, care veneau să se strivească de prora vasului, pluteau ierburi, dovedind că undeva, pe o insulă, fusese o furtună care răvăşise vegetaţia. Ierburile acestea banale dădeau un dublu sentiment de calm celor care le priveau, ele însemnând, totodată, ca tulburarea capricioasă a naturii se potolise şi că nu prea departe se afla o oază de pământ. Itinerariul nu prevedea prea curând vreo oprire, dar prezenţa pământului pe aproape era totuşi embrionul unei garanţii în acest sens. În fapt, eventualitatea unei furtuni nu constituia pentru echipaj un motiv de îngrijorare. Vasul era nou, solid, construit după ultimele tehnologii corespunzătoare unor asemenea împrejurări şi trecuse cu bine toate probele, în încercări destul de grele. Echipajul, ca la toate navele de acest fel, fusese selecţionat din marinari încercaţi, începând cu comandantul a cărui experienţă de navigator de cursă lungă de peste treizeci de ani era o garanţie care dădea deplină încredere celor de pe bord. Pe puntea superioară, doi membri ai echipajului continuau o discuţie începută încă de la popotă. Pe chipurile lor se putea citi uşor calmul pe care ţi-l dă satisfacţia unei misiuni îndeplinite. Plecaseră din ţară de mai multe săptămâni şi se gândeau că nu va trece mult şi vor reveni acasă… pentru ca, după nu prea multă vreme, să plece din nou. Pentru un marinar, întoarcerea la portul de ataş înseamnă o scurtă perioadă de repaus alternată cu acţiuni de pregătire în vederea unei noi plecări. Pe alte mări, în alte porturi, cu alţi oameni, cu alte chipuri şi alte obiceiuri. Trecuseră de mult Tropicul de Sud şi pluteau acum pe paralela 40, spre portul de destinaţie. Niciunul dintre cei doi, privind spre largul oceanului, nu spera să vadă, deocamdată, altceva decât frământarea nesfârşită a apelor verzui. Erau în emisfera australă unde marea se întinde de nouă ori mai mult decât în cea boreală, în care se află majoritatea continentelor. Ştiau bine că mai au de mers încă o jumătate de zi până să ajungă în apropierea vreunui ţărm. * Medicul Adrian Georgescu şi inginerul radiofonist Florian Pintilie erau vechi prieteni şi întâmplarea îi adusese pe acelaşi vas. Copilăriseră împreună în satul lor natal, Bâra, din sudul oraşului Roman. Soarta îi despărţise la două licee din localităţi diferite, iar, după bacalaureat, se pierduseră în două centre universitare, fără să mai ştie unul de altul. Medicul Georgescu era orfan. Mai avea o mătuşă, pe care o vizitase o singură dată, în anii studenţiei. Primirea ce i-o făcuse fusese destul de rece aşa că renunţase să o mai vadă. Tatăl inginerului Pintilie se recăsătorise şi plecase la familia noii soţii, undeva, pe Valea Jiului, unde intrase ca muncitor într-o mină. Schimbau scrisori stinghere când şi când, până într-o zi în care între ei se aşternuse o tăcere lungă, voită de ambele părţi. Trecuseră douăzeci de ani de la plecarea lor din sat şi nu mai aveau acum comun decât această navă pe care îi uneau aceleaşi idealuri. Frumoasele livezi de pe dealurile satului Bâra şi chipurile liniştite ale celor din sat fuseseră estompate de straniile ţărmuri cu plantaţii de palmieri şi faune ciudate şi de oamenii – stranii, la început – care se agitau în furnicarele porturilor în care ancorau. Acum, pierduseră acea inerentă curiozitate faţă de un nou care se repeta la infinit. Aveau amândoi psihologia ţăranilor români. — Fără îndoială, îşi continuă gândul doctorul, căutând parcă să pătrundă cu privirile spre adâncuri, că multa vreme oamenii n-au bănuit cum arată fundul oceanelor. — Da, ştiu, replică inginerul, şi în lipsă de date știinţifice, ca să mă exprim aşa, le-au povestit semenilor că fundul oceanelor este împărăţia lui Neptun, zeul mărilor, cum îl numeau romanii… bărbos şi răzbunător ca şi omologul, său Poseidon din mitologia vechilor greci… — Trebuia să se dea vina pe cineva când se producea vreo catastrofă navală şi erau destule, adăugă doctorul. — Numai că aş vrea să-ţi precizez că Neptun a fost pentru latini, la început, o zeitate cumsecade, atunci când aceştia nu cutreierau mările ca grecii. Neptun era o zeitate a Umidităţii, invocată de agricultori în zilele toride de iulie. Se organizau serbări câmpeneşti numite Neptunalii solicitându-i-se ploaie… Era un fel de Caloian de-al nostru. — Inginerule, bagatelizezi. E adevărat că Neptun a fost cum spui tu, la început, un fel de Caloian, dar Poseidon, care l-a precedat pe tronul din străfunduri, era cineva… — Ştiu, fiul lui Cronos şi al Reei, un tip neserios şi un bărbat nestatornic ca toţi zeii, căruia i-au plăcut şi muritoare de-ale noastre, precum Demeter şi Amfitrita, ba chiar unele pocite ca Meduza. Mersi de aşa personalitate! — Bagatelizezi şi minimalizezi, măi Florian! Poseidon ăsta, pe lângă viaţa sa familială care a lăsat de dorit, răspundea de cutremure şi de furtuni, avea un car cu cai frumoşi de culoarea algelor şi a spumei şi un trident de toată frumuseţea. Cam aşa pretinde mitologia… — Poveşti! Cel puţin după folclorul nostru, în adâncul mărilor locuiau împăraţi cumsecade, care aveau castele de cristal şi câte trei fete frumoase, cu care se însurau voinici tot atât de frumoşi şi care nu se uitau la Meduze. Dar… dar… doctore, ce te-o fi găsit să-mi vorbeşti de adâncuri tocmai acum când oceanul este liniştit şi stăm atât de bine la suprafaţă? Hai să vorbim despre altceva… — Mă gândeam aşa, spuse ca pentru sine doctorul, mă gândeam că nu sunt nici două secole de când oamenii de ştiinţă au început să descifreze tainele acestor adâncuri. Oceanele continuă să-şi mai apere secretele. — Mările au fost iubite sau urâte de oameni în măsura în care ele s-au purtat frumos sau urât cu semenii noştri. Şi, ca să fiu în notă cu tine, cred că marea se mai răzbună din când în când pe oameni, pentru că nu uită, şi nu va uita niciodată că a fost bătută cu bicele de un rege persan din antichitate fiindcă i-a distrus corăbiile. — Ca glumă e bună. Vezi însă că marea, luată cu binişorul, ar putea da fiecărui om atâta aur încât n-ar avea ce să facă cu el. Nu mai vorbesc de alte bogăţii ale ei, ca de exemplu petrolul. — Da. Apropo de aur, ştiu că te referi la calculul după care fiecare tonă de apă de mare conţine 50 miligrame de aur, astfel că ne-ar reveni de căciulă între 20-30.000 de kilograme de aur. Eu mă cam lipsesc, mai ales că la ora la care s-a făcut calculul populaţia Pământului avea câteva sute de milioane de locuitori mai puţin. În prezent, populaţia creşte cu peste şaptezeci de milioane pe an. S-a estimat că în 130 de ani populaţia va trece de 10 miliarde. — Şi de ce nu? Dar, hai să lăsăm glumele. Am văzut în cabina noastră o carte de călătorii scrisă în mileniul trecut. E interesantă? Ce-ţi mai poate spune după atâta timp? — Uite că poate. Ai să te miri, dar este cu adevărat interesantă, deşi nu-i decât opera unui negustor arab pe numele său Sulayman. A călătorit prin India şi China în prima jumătate a secolului al IX-lea şi vorbeşte despre nişte lucruri foarte ciudate în legătură cu acest ocean. — Poveşti, doctore, sau mai precis fapte care au dispărut odată cu legendele. Aşa, cam de genul peştelui lung de douăzeci de coţi care, tăiat, are în pântec alt pește mai mic şi acesta, la rândul lui, un altul sau alţii, toţi vii şi foarte veseli… — Exact, de unde ştii? — … Sau despre peştii mayi sau mij, tot din nordul Oceanului Indian, care au chip de om şi zboară deasupra apei iar când amerizează sunt înghiţiţi de un coleg de-al lor pe nume ankarus. — … ankatus, vrei să spui… — Şi am mai auzit câte ceva despre peştii awal, al căror deliciu gastronomic îl constituie chihlimbarul cenușiu. Oamenii îi prind, îi spintecă şi le răpesc „prada”. — Am impresia că ai citit cartea. — Şi eu am aceeaşi impresie. Recunosc că am făcut-o în orele mele libere. Este într-adevăr interesantă, nu prin aceste „de toate pentru toţi” ci printr-o anumită precizie – verificată astăzi – cu care dă multe detalii geografice. — Are însă şi câteva poveşti care ar fi putut lipsi… — Ca de exemplu cea cu obiceiurile din insula Nias. — Nu mi-o amintesc… — Mă mir, pentru că eşti neînsurat. — Şi ce legătură are povestea asta cu faptul ca n-a vrut să mă ia nicio fată? — Are… că în insula respectivă, când un tânăr voia să se însoare cu o tânără, trebuia să-i ofere ca dar de nuntă un cap de duşman. Poligamia fiind permisă, cel care aducea două, sau mai multe capete, putea lua tot atâtea neveste, cam până la cincizeci, spune autorul cărţii. — E bine că fetele noastre nu au asemenea pretenţii. Dar stai… după câte ştiu tu ai fost însurat. Aşa-i?

Un milion de lire de Victor Bercescu O poveste posibilă, ca orice fapt scornit de fantezie…                         Capitolul întâi în care Carlo… nu înjunghie pe nimeni   — De you speak english? Întrebarea venea de la o tânără doamnă, supărător de fardată, deşi chipul ei nu arăta mai mult de un sfert de veac şi nu avea nevoie deci de retuşuri atât de serioase. Lui Carlo nu-i trebui decât o secundă ca să evalueze cele câteva sute de centimetri pătraţi care, cu eforturi desperate, se străduiau să constituie veşmântul roşu aprins al interlocutoarei. Îşi dădu seama pe loc că ea nu face parte din personalul barului „Night Club” de pe via Boncompagni în care-şi dăduse întâlnire cu cel mai bun prieten al său, Arturo Modelli, întors chiar în dimineaţa acelei zile la Roma, după un lung voiaj peste ocean. — Da, răspunse el, dacă vă pot fi de folos, şi continuă să o examineze ceva mai atent. — Iertaţi-mi îndrăzneala, adăugă tânără cu un vag aer de panică. Am întâlnire cu un prieten, tot străin şi el. Văd că a întârziat. Permiteţi-mi să-l aştept câteva minute la masa dumneavoastră. Nu vă voi deranja. Am să fiu cuminte. Cei doi tineri se ridicară, Carlo trase scaunul pentru a-i permite doamnei să se aşeze, iar Arturo regretă ameninţarea tinerei că „va fi cuminte”. La cincizeci de centimetri distanţă, Carlo reuşi să stabilească faptul că fardul tinerei era menit să-i schimbe fizionomia destul de mult pentru ca, în altă împrejurare, să fie cu greu recunoscută. Rosti pe jumătate absent: „Cu plăcere”, apoi se uită crunt spre prietenul său Arturo, care obţinuse, în schimbul ocheadelor sale, un bilet în avanscenă la spectacolul inedit pe care-l oferea noua venită. — Noi nu vă obligăm să fiţi prea cuminte, zise Arturo dând un ton părintesc invitaţiei. — Prietenul meu glumeşte, adăugă Carlo, încercând să salveze o eventuală catastrofă. Inutil însă, deoarece tânăra nu-l mai lăsă să continue: — Nu-l scuzaţi; mai mult decât spiritual, amicul dumneavoastră este foarte simpatic. Arturo notă imediat, în gând, prima sută de puncte câştigate şi îşi potrivi nodul impecabil al cravatei – gest masculin instinctiv când se socoteşte că, în afară de acest loc în care cravata este chinuită în toate felurile, totul arată bine, ba chiar foarte bine. Tânără dădu replica feminină a ieşirii din situaţie, aşezându-şi cu căuşul palmelor colţurile unei coafuri pentru care un batalion de frizeriţe îşi consumaseră, cu folos, o bună parte din după-amiaza respectivă. — Ce doriţi să serviţi? întrebă Carlo punând capăt impasului mut care se continua. — Am spus că nu vreau să vă stânjenesc, ciripi mai curajoasă tânără, este suficient că v-am întrerupt discuţia. Era prea târziu, pentru că la un pas de masă se şi postase un chelner între două vârste, ca un câine de vânătoare care aşteaptă să pornească în căutarea unui vânat imaginar. — Ar fi nepotrivit, obiectă Arturo deranjând poziţia de aret a chelnerului, printr-un gest din cap. Noi bem gin cu Martini. Sau mai precis am băut, adăugă, indicând tot cu capul paharele goale. Rămâne să hotărâţi şi ne supunem. — E băutura mea preferată. Accept, dar cu o singură condiţie: când vine prietenul meu, să se revanşeze. — Vom vedea, triumfă Arturo, cu gândul la următoarea sută de puncte pe care urma s-o câştige. Chelnerul, mut ca marile dureri, nevoind să risipească farmecul acelei clipe, evită orice întrebare stupidă şi zâmbi inteligent, ca orice chelner care n-a înţeles nimic. Se aşternu o linişte care-i făcu pe toţi trei să contemple, cu o sinceră atenţie simulată, faţa de masă din plastic, imitând o splendidă ţesătură din fibre de palmier. Şi asta pe cât le permitea lumina din bar. Simţind o prezenţă în spate, Carlo zise: „Mulţumesc” şi se întoarse spre singura persoană care avea dreptul să se apropie de masa lor: chelnerul. Alături de el, în obscuritatea barului, Carlo contură însă, surprins, o siluetă destul de virilă, a unui domn tot între două vârste, de data aceasta mai aproape de cea de-a doua. Tânără rupse tăcerea, dar cu multă grijă, pentru a permite şi celor doi să intervină: — A! Iată-te! Ai venit. Scuză-mă că mă găseşti la masă cu doi domni; dar mi-a fost urât să stau singură. Omul din umbră – de fapt toţi erau în umbra abajururilor – se înclină şi, cine i-ar fi putut vedea ochii, ar fi stabilit subit o privire de părinte îngăduitor care şi-a găsit copilul lângă vitrina cu piese de bacara după ce încercase să pună în aplicare, pe viu, teoria rezistenţei materialelor. — Eu sunt vinovat, interveni omul care pusese demult mâna pe speteaza celui de-al patrulea scaun liber. Sunt vinovat. Am întârziat din cauza traficului şi a imposibilităţii de a parca. Vă mulţumesc, domnilor, că aţi găzduit-o pe amica mea şi vă rămân recunoscător. Acum, Edith, să ne căutăm o masă. Patru perechi de ochi scrutară cele patru puncte cardinale ale barului – fumul redusese vizibilitatea la cel mult doi metri – aşa că nu reuşiră să ajungă la nicio concluzie. — Nu mai sunt mese, alunecă o voce care, în cele din urmă, se stabili a fi a chelnerului. Dacă domnii permit, domnul e mai bine să stea aici – şi puse o mână atotstăpânitoare pe ceea ce mai rămăsese din speteaza celui de-al patrulea scaun. — Eu am şi adus patru pahare. Dacă domnul doreşte altceva, sunt gata să… — Luaţi loc, domnule, zise Arturo înţelegând că o altă variantă, plecarea tinerei, ar fi egalat cu un seism de gradul doisprezece de pe scara compatriotului său. — Ascult şi mă supun, răspunse noul venit care şi ocupase scaunul fulgerător, printr-o manevră de învăluire. Fraza o reţinuse dintr-un digest ilustrat care încerca să reducă cele 1001 de nopţi la 101 poze, expunând-o astfel pe frumoasa Şeherezadă la o decapitare înainte de termen. Accentul straniu al străinului îi făcu pe cei doi italieni să atribuie formula de politeţe unei regiuni terestre care a stat multă vreme sub o cruntă ocupaţie. Şi atmosfera deveni iar apăsătoare, nelalocul ei, ca o greutate de zece kilograme pe o bucată de unt. Străinul întinse mâna să ridice greutatea şi prinse între două degete cupa cu gin-Martini. — Pentru prietenii noştri necunoscuţi, toastă umil şi îşi muie buzele în lichidul combinat. Mii de scuze, încă o dată, şi permiteţi-mi să mă prezint: Cristoph Jebon, textilist, în vizită de afaceri la Roma. Femeia rosti şi ea pentru cei doi: — Edith Soning, secretara domnului Jebon. Tinerii îşi spuseseră numele şi prenumele. Profesia: ingineri chimişti. — Domnule, domnule Arturo, articulă Jebon. Dar noi ne cunoaştem. Aţi făcut parte dintr-o comisie de experţi care mi-a dat o mână de ajutor când fabrica mea de textile avea unele greutăţi cu coloranţii. Arturo reveni pe loc la o realitate pe care o întârziase voit şi se dădu bătut, cu tot regretul că uitase un detaliu atât de important. — Da, domnule… Jebon aţi spus, este cert că m-a lăsat memoria. Sunt numai doi ani de când am avut plăcerea să vă cunosc şi să vă servesc. Lumea e mică şi orice am face, este inutil să ne ascundem după deget. Jebon ridicase un deget pe care chelnerul îl şi prinsese în obiectiv şi se aplecase spre el ca să asculte comanda. — Eram la o fabrică de textile din Arizona, unde eu şi colegii mei… Ultimele cuvinte fură zdrobite de ţipătul unei trompete. Orchestra îşi vestea prezenţa. Reflectoarele de pe plafonul de deasupra ringului de dans, plafon care împiedica fumul să iasă pentru a ceda locul aerului curat, se stinseră pe vaietul lung al trompetei. Mai rămaseră câteva becuri-lumânări pe aplice, în colţuri, care se străduiau să pâlpâie în ceaţa artificială. Cei patru de la masă îşi aruncară priviri care nu reuşeau decât să confirme confuz prezenţele reciproce. Ochii, fidele oglinzi ale sufletului, se obişnuiră curând cu semiîntunericul şi dinspre nord-nord-vest, unde-şi avea sediul geografic Arturo, se auzi un glas lipsit de intenţii rele: — Cer voie domnului să dansez cu doamna. Până ca domnul să încuviinţeze, doamna se şi ridicase în picioare, sigură că va primi permisiunea. Arturo se afla de mult lângă ea şi elanul celor doi străpunse beznele localului până la presupusul ring de dans. Carlo nu-şi bătu capul să priceapă cum de a înţeles tânără cele spuse în italiană de grăbitul Arturo. Textilistul îl scăpă însă de orice efort intelectual: — Edith înţelege bine limba dumneavoastră şi s-a grăbit să fie amabilă. De fapt eu nu o ţin din scurt… aşa că poate face orice. Trecu timpul consacrat unui dans şi lângă masă reveni doar Arturo care, supărat ca un copil căruia i s-a dat o porţie dublă de untură de peşte, spuse în direcţia lui Carlo: — Prietene, doamna vrea să ne împace pe toţi. Stânjenit, Carlo căută în direcţia lui Jebon, care se şi ridicase să-i facă loc să treacă. Când Carlo ajunse lângă Edith, orchestra trecu nepermis – pentru persoane neavizate – de la inocentul blues la un cocteil de tot ce putea fi mai scandalos ca decibeli. Dinspre baterie veni un zgomot infernal de vase sparte, iar dinspre trompetă tot soiul de ţipete. Saxofonul făcea vocalize ca un tenor răcit care, dacă nu se vindecă, pierde unica şansă de a mai primi vreun rol, în timp ce la pian „cânta” cineva care vroia să demonstreze cum nu putuse fi acordat un instrument încăpăţânat de către un acordor surd de ambele urechi. Vibraţiile aerului făcură imprecise braţele lui Carlo, dar până în cele din urmă reuşi să atingă, cu ultimele falange de la mâna dreaptă, locul unde se bănuia a fi şoldul partenerei. Atingerea dură cât o închipuire de vis, când Edith, urmând ritmul muzicii, începu să se contorsioneze aidoma Cleopatrei după întâlnirea cu dinţii viperei. (Cine ştie care o fi fost realitatea!). Carlo era un bun dansator şi căuta – zdruncinându-se şi el – să reintre în posesia şoldului pierdut, sau a ceea ce mai rămăsese întreg din el. În jurul lui, mişcări furibunde ca ale unor spectatori dintr-un cinematograf în flăcări – fără „ieşire în caz de pericol” – dar care mai păstrau, totuşi, o ultimă speranţă. Nu mai erau cupluri, ci doar individualităţi care dansau după un program propriu, în altă sferă de acţiune. Carlo puse mâna pe un şold, dar care se dovedi, chiar din primele secunde, a fi al unui bărbat cu părul răvăşit peste ochi, atât cât putu el zări. Până să se scuze, primi în frunte o lovitură care-l făcu să vadă stele multicolore. Ca de la sine un reflector se aprinse în plafon. Carlo îl văzu mai bine pe agresor şi voi să lichideze incidentul. Tipul încercă însă să-i telegrafieze un upercut dar nu reuşi, primind un carate deasupra nodului cravatei. Se îndoi brusc şi, până să ajungă insul la podea, Carlo simţi că îl trage cineva de braţ.

Cuvânt înainte Romanul poliţist „Regele a murit" de Ellery Queen a fost tipă­rit, începând din anul 1952 şi până în 1980, în unsprezece ediţii şi fie­care republicare a fost considerată un best-seller, o carte de mare succes nu numai în America, ci în toată lumea. Ellery Queen este pseudonimul a doi scriitori : Frederic Dannay (1905—1982) şi Manfred B. Lee (1905—1971). Ei îşi încep colaborarea în anul 1929 la o nuvelă poliţistă, cu care câştigă un concurs literar orga­nizat de o revistă americană. În acelaşi an, un editor publică lucrarea sub pseudonimul Ellery Queen. Acesta este, de altfel, şi numele eroului principal al cărţii — un detectiv amator care-şi depăşeşte confraţii în isteţime şi în capacitatea de a face deducţii logice care-l călăuzesc în descoperirea autorilor crimelor. Queen devine astfel, timp de aproape patru decenii, unul din cele mai populare personaje ale literaturii poli­ţiste din Statele Unite. Deosebit de fecunzi, cei doi scriitori (veri) au scris peste patruzeci de romane. Lucrările lor au fost traduse, ecranizate, adaptate pentru radio şi televiziune. Colaborarea lor s-a terminat la 3 aprilie 1971 când Lee a decedat. Romanul „Regele a murit", transcris acum pentru prima oară în versiune românească, a fost scris în anul 1952 şi este considerat printre cele mai reuşite, nu numai ale celor doi scriitori, ci şi ale genului poliţist. Lucru de care vă veţi convinge încă din primele pagini ale cărţii.   I. INVADAREA APARTAMENTULUI lui Queen se petrecu la ora 8, într-o dimineaţă obişnuită de iunie, când strada 87 din cartierul de vest era spălată până la etajul al treilea de către maşina stropitoare a oraşului, iar ArseneLupin, stăpânabsolut al cornişei estice, se îndopa din firimiturile de pâine cu care se puteau hrăni o duzină de porumbei din împrejurimi. Era o invazie în stilul secolului al douăzecilea. . . fără avertisment. În momentul în care survenea, inspectorul Queen îşi cumpănea pieziş linguriţa deasupra celui de-al doilea ou, apreciind calm lovitura ; doamna Fabrikant tocmai îşi ridicase fundu-i colosal din cealaltă parte a camerei, pregătindu-se să bage aspiratorul în priză; iar Ellery era pe punctul de a intra în living, cu mâinile ridicate la gât ca să-şi aranjeze gulerul hainei. — Nu mişcaţi, vă rog. Nu se auzise nici un zgomot. Uşa fusese descuiată şi deschisă până la perete, iar vestibulul traversat în linişte. Linguriţa Inspectorului, fundul doamnei Fabrikant, mâinile lui El­lery rămaseră unde se aflau. Cei doi bărbaţi stăteau sub arcada vestibulului. Mâna dreaptă le era acoperită de faldurile pardesiului. Erau îmbrăcaţi la fel, costume şi pălării de un cafeniu ambiguu, doar că unul purta cămaşă albastru închis, iar celălalt cămaşă brun închis. Amândoi erau voinici, cu chipuri simpatice, dar destul de inexpresive. Perechea privi prin livingul lui Queen, apoi se despărţiră şi Ellery observă că nu erau o pereche, ci un trio. Cel de-al treilea bărbat stătea în faţa apartamentului, călare pe ba­lustradă ca să supravegheze holul. Nemişcat, cu spatele spre uşa lui Queen, privea în josul scărilor. Cămaşă-albastră se îndepărtă brusc de gemenul său, trecând pe lingă inspectorul Queen de la masa rabatabilă, fără să-i acorde vreo atenţie bătrânului gentleman care-l privea cu ochii holbaţi. Intră foarte repede în bucătărie prin uşa turnantă. Colegul său rămase sub arcadă într-o atitudine aproape respec­tuoasă. Cămaşa brună adăugă un ton cald personalităţii sale. Îi apăru mâna dreaptă care ţinea un revolver calibrul 38 cu ţeava foarte scurtă. Cămaşă-albastră ieşi din bucătărie şi dispăru în dormitorul inspectorului Queen. Linguriţa Inspectorului, fundul doamnei Fabrikant, mâinile lui Ellery se lăsară cu grijă în jos şi în acelaşi moment. Nu se întâmplă nimic însă, doar Cămaşă-albastră ieşi din dormitorul Inspectorului, se îndreptă spre uşa unde stătea Ellery, îl dădu politicos la o parte şi intră în birou.   Cel de-al treilea bărbat supraveghea în continuare scările din hol. Gura doamnei Fabrikant se străduia să scoată un ţipăt. — Nu, Fabby, zise Ellery tocmai la timp. Cămaşă albastră reveni şi-i zise colegului său : — Drumul e liber. Cămaşă-brună încuviinţă din cap şi se îndreptă imediat spre doamna Fabrikant în partea cealaltă a camerei. Ea se ridică anevoios în picioare, mai galbenă decât lămâia. Fără să se uite la ea, Cămaşă-albastră îi zise cu o voce amabilă : — Maică, ia aspiratorul, du-l într-unul din dormitoare, închide uşa şi apucă-te de treabă. El se opri la fereastră. Arsene Lupin gunguri satisfăcut şi îşi luă zborul, iar doamna Fabrikant dispăru. De-abia atunci inspectorul Queen se dezmetici, regăsindu-şi vo­cea. Sări în picioare cât era de lung şi răcni : — Cine naiba sunteţi ? În dormitorul lui Ellery, dincolo de birou, aspiratorul începu să se tânguie, întocmai unui ferăstrău-bandă. Cămaşă-albastră închise uşa biroului, înăbuşind astfel zgomotul, şi îşi rezemă spatele de uşă. — Dacă asta este o tâlhărie... ! Cămaşă-albastră rânji, iar Cămaşă-brună — de la fereastră — Îşi îngădui un zâmbet care pentru o clipă îi schimbă înfăţişarea. Pri­virea sa rămase însă jos pe strada 87. — . . .e cea mai politicoasă din istorie, zise Ellery. Dumneata de la fereastră. Te-ar enerva dacă aş privi peste umărul dumitale ? Bărbatul dădu nerăbdător din cap în semn de dezaprobare. O maşină neagră cu număr de New York tocmai vira în strada 87 din Bulevardul Columb. Ellery îi văzu perechea strălucitoare parcată de cealaltă parte a străzii. În maşina parcată se aflau câţiva bărbaţi. Cămaşă-brună îşi ridică mâna stângă şi doi dintre bărbaţii din maşina parcată săriră afară şi traversară în goană strada până la tro­tuarul de sub ferestrele lui Queen. Când ajunseră la bordură, maşina care intrase pe strada 87 tocmai se opri în faţa casei. Unul dintre băr­baţi urcă în fugă scările de gresie ; celălalt deschise repede uşa din spate a maşinii şi, uitându-se în susul şi josul străzii, intră înăuntru. Din maşina care se oprise coborî un bărbat mărunţel. Era îm­brăcat într-un costum greu de descris şi purta o pălărie gri deformată. Urcă fără grabă treptele de gresie şi dispăru din vedere. — Îl recunoşti, papa ? Inspectorul Queen, alături de Ellery, negă clătinând din cap. Părea tulburat. — Nici eu. Cămaşă-brună era acum la uşa dormitorului Inspectorului, în aşa fel încât se afla faţă în faţă cu Cămaşă-albastră care stătea în cealaltă parte a camerei. Colegul de pe balustradă se apropie de pilastrul scării şi i se văzu mâna dreaptă în care ţinea, ca şi ceilalţi doi, un al treilea re­volver calibrul 38. Aparatul doamnei Fabrikant continua să se jeluiască. Brusc, afară pe hol, cel de-al treilea bărbat se trase îndărăt. Pălăria diformă şi costumul lipsit de distincţie al bărbatului mă­runţel începură să se înalţe din casa scării. — Bună dimineaţa, zise mărunţelul, ridicându-şi pălăria. Avea o voce ca o coardă de chitară din oţel. Văzut mai de aproape, nu era atât de mic cum păruse. Era mai înalt cu câţiva inci decât inspectorul Queen, dar cu aceleaşi oase mici ca ale acestuia şi faţa îngustă ca a multor oameni de statura mică. Capul i se lărgea la tâmple şi avea o frunte de savant. Pielea îi era netedă, fără riduri, cu o paloare specifică celor ce stau prea mult închişi în casă, părul şaten-cenuşiu, cu tendinţă de rărire. Ochii bul­bucaţi, protejaţi de ochelari fără ramă, aproape pătraţi, aveau o pri­vire oarecum indolentă, dar aceasta era doar o părere ; privirea lor furişată era de neevitat. O burtă în creştere îi bomba haina căreia nu i-ar fi stricat să fie călcată. După cum arăta i s-ar fi potrivit un me­lon şi o vestă  bordată. Putea avea cincizeci, şaizeci sau chiar patruzeci şi cinci de ani. Prima impresie a lui Ellery fu categorică: Profesorul distrat. Vocea autoritară şi întrucâtva stridentă de yankeu era potrivită pentru examene şi săli de clasă. Dar profesorii, distraţi sau altfel, nu umblau prin oraş însoţiţi de gardă înarmată în maşini puternice. Ellery se corectă. General, poate ofiţer superior, vreun individ din statul ma­jor al Pentagonului care a făcut minuni. Sau un bancher de modă veche din Vermont. Dar... — Mă numesc Abel Bendigo, zise oaspetele cu o voce nazală. — Bendigo ! Inspectorul făcu ochii mari. Nu sunteţi Bendigo. .. — Nu tocmai, zise Abel Bendigo cu un zâmbet. Presupun că nu i-aţi văzut niciodată fotografia. Dar ştiţi, inspectore Queen, eu am ghinion. Aceşti oameni care mă păzesc fac parte din Serviciul perso­nal şi de relaţii cu publicul al fratelui meu, serviciu condus de un tip foarte dur pe nume Spring. Colonelul Spring. .. mă îndoiesc că aţi auzit vreodată despre el. Ne tiranizează pe toţi, chiar şi pe fratele meu sau, aş zice, îndeosebi pe fratele meu ! Deci dumneavoastră sunteţi El­lery Queen, continuă musafirul fără măcar un glissando. E o mare plă­cere, domnule Queen. Totdeauna am considerat oarecum stupide aceste precauţiuni, dar ce pot face ? Colonelului Spring îi place să-mi aducă aminte că au e nevoie decât de un glonţ pentru a transforma farsa în tragedie... Pot să mă aşez ? Ellery trase în faţă vechiul fotoliu din piele, iar Inspectorul zise : — Îmi pare rău, domnule Bendigo, că nu ne-aţi înştiinţat mai dinainte.. . — Iarăşi Colonelul, murmură Abel Bendigo, lăsându-se în foto­liu. Mulţumesc, domnule Queen, pălăria poate sta foarte bine aici, pe podea... Deci în acest loc se rezolvă toate misterele. — Da, zise Ellery, dar eu cred că ceea ce-l nelinişteşte pe tata este faptul că peste vreo douăsprezece minute trebuie să fie în biroul său de la Sediul poliţiei care este în centrul oraşului. — Luaţi loc, inspectore. Vreau să vorbesc cu amândoi. — Nu pot, domnule Bendigo... — De data aceasta n-o să vi se observe lipsa. Garantez. Apropo, văd că v-am întrerupt de la micul dejun. Şi pe dumneavoastră, dom­nule Queen. — Avem doar cafea în dimineaţa asta. Ellery se duse la masă. Vreţi să beţi o cafea cu noi ? Din cealaltă parte a camerei Cămaşă-brună zise : — Domnule Bendigo. Bendigo îşi mişcă vesel mâna subţire. — Vedeţi ? Încă una din regulile colonelului Spring. Terminaţi. Vă rog.

Inotatorul ranit de Leonida Neamtu Sunt ani de zile de când nu mi s-a mai întâmplat nimic! E şi acesta, poate, un semn al crizei care trebuie să izbucnească. Mărinimoasă cu timpul meu, îl las să lunece şi mă bucur de perfecta simetrie a zilelor ce desenează aceeaşi scoică, aceeaşi lină spirală. Dar, de câtva timp, am observat că substanţele îmi joacă tot felul de feste! Se zice că înainte de sfârşitul lumii mările vor împietri iar pietrele vor începe să curgă; observ cu un fior, cum, sub ochii mei, corpurile insolubile, se dizolvă spectaculos şi pe neaşteptate, iar lichidele se cristalizează, împotriva oricăror legi fireşti. S-ar părea că e vorba tot de un sfârşit al lumii, însă parţial: numai pentru mine. Prin urmare restul omenirii nu trebuie să se teamă. Nu trebuie să se teamă încă… AXIX!! Mi se întâmplă şi alte lucruri ciudate. Când aud paşi în spatele meu, îngheţ toată. Am devenit sperioasă. Minute în şir rămân absentă, cu privirile fixate în gol, iar bărbaţii au şi observat că mă îngrijesc mai puţin decât de obicei. Lăsându-şi mâna pe umărul meu, spiritualul, dar puţin pătrunzătorul domn V., a şi strecurat o întrebare demnă de francheţea ce-l caracterizează: „Ioana, nu cumva eşti însărcinată?” „Ce vorbeşti, luminosule, la vârsta mea?” „Bah, la vârsta ta! N-ai decât patruzeci de ani şi arăţi ca o adolescentă… Eu, în locul lui Fred…” Pe Fred îl cheamă de fapt Anton, dar acest nume nu prea se potriveşte cu înfăţişarea lui distinsă de english gentleman; prin urmare a fost nevoie să-l rebotezăm.. Legătura noastră e veche şi fericită, cel puţin în ochii lumii. Oamenii se miră că nu ne-am căsătorit până acum, pe Fred îl miră de asemenea încăpăţânata mea rezistenţă în faţa perspectivei unui mariaj convenabil (în general, femeile nu dispreţuiesc această veselă ceremonie), pe mine mă miră insistenţele pe care le depune periodic Fred pentru a mă convinge… În sfârşit, toată lumea se miră şi se va mira în continuare pentru un motiv sau altul, dar asta nu schimbă nimic: nu mă voi mărita. Mă obsedează un refren pe care-l ştiu de multă vreme, pe care am. Impresia că l-am cântat cândva în faţa unei adunări de beţivani. Dar nu sunt sigură. E vorba de un om ce traversează fluviul, înotând cu o singură mână. Uriaşa umbră a înotătorului rănit mă acoperă cu încetul… Fred mă conduce acasă. Cu doi sau trei ani în urmă, o complicată execuţie testamentară m-a pus în posesia jumătăţii acestei mici vile ce aparţinuse unui preot-protopop, frate vitreg al mamei. Nu e cine ştie ce comoară. Un simplu acoperiş care mă adăposteşte împotriva ploii şi a frigului. Alt adăpost nu-mi oferă.. În cealaltă jumătate a clădirii locuiesc nişte bătrâni, dar nu-i văd niciodată fiindcă au în folosinţă o altă intrare. În faţa ferestrelor mele vibrează în lumină o grădină minusculă, năpădită de-a valma de tufe de coacăze, buruieni şi flori, iar de cealaltă parte a străzii, un pure încâlcit cu bătrâni castani şi plopi se înalţă ca o insulă de umbră. M-am salvat frumos din marele naufragiu, dar mai trist lucru e că unele fiinţe din cele ce mişună primprejur mă invidiază. Îmi trec mâna deasupra porţii pentru a lua cheia pe care o las pe cealaltă parte, agăţată într-un cui. Deschid. Fred mă urmează pe cărarea îngustă şi, după ce urcăm treptele, se apleacă şi scoate a doua cheie de sub preş. Însoţitor de ocazie şi amant convenţional, vrea să deschidă, dar îl opresc, şi, privindu-l drept: în ochi, îi arunc o frază livrescă: — Anton, fii drăguţ, astăzi insist să rămân singură. Haide, ştiu că nu eşti atât de dezolat pe cât vrei să pari… Du-te şi fă o partidă de biliard… Cu toate că mirarea lui trebuie să fie nemăsurată, reuşeşte să şi-o voaleze; stăpânirea de sine face parte din triunghiul educaţiei sale. — Ce s-a întâmplat, Ioana? Sper că nu suntem supăraţi. De ce-mi spui Anton? — Nu e acesta numele tău? — Aproape-l uitasem… Îmi spui Anton doar când… Plicticos animal acest Fred-Anton al meu! Dar, Doamne, ce băiat fricos şi cumsecade! Şi într-un fel, deşi n-ai spune, ghinionist.   Pe noptieră am un somnifer puternic, într-o sticluţă plată. Mi se întâmplă să-l folosesc în nopţile când întunericul devine fosforescent şi capetele retezate se ivesc ba la un geam, ba la altul… Singură (Fred se arătase docil), simt dorinţa nemăsurată de a înghiţi întregul hap. Să dorm, să plutesc în neant măcar câteva zile. Un câştig de câteva zile, un salt neaşteptat în timp mi-ar fi fără îndoială extrem de favorabil. Poate ar rezolva totul. Spaima ce mă asaltează în valuri succesive, brusc luminată de raza lâncedă a unui far bolnav („Nu e nimic, o uşoară nevroză, simple păreri, va trece…”), toate au desigur o cauză exactă, pe care eu mă prefac a n-o şti. Acum vreau să fiu singură, absolut singură, fără Fred, a cărui binevoitoare îngrijorare m-a urmărit în interiorul apartamentului, şi de aceea dau porunca: Anton, retrage-ţi umbra de lângă mine, umbra şi gândurile… Oricum, gândurile tale nu bat prea departe: artilerie uşoară. Aşa. Eşti un om de treabă, sprijin de nădejde, excelent amic (şi ai fi un soţ perfect, dar despre asta să nu vorbim), însă e momentul să te duci în drumul tău, cum zicea bunica. La club te aşteaptă bilele albe şi negre (de pe masa de biliard) şi nebunii (de pe tabla de şah). Nici acum nu sunt singură. Prin colţuri şi penumbre rătăcesc cuvinte, ironii, gânduri răzleţe, ale mele şi ale altora. Mai ales ale altora. Am deschis larg uşa şi le-am poftit pe toate să iasă: să nu vă mai prind pe aici, plimbaţi-vă pe unde poftiţi, sau întoarceţi-vă pe la casele voastre! Dacă ar şti cu ce mă ocup, Fred, cu artileria lui uşoară, şi-ar închipui că mi-am pierdut minţile. Pun pariu că nu s-ar gândi la altceva. O încercare de confesiune a unui tânăr nefericit, în fond o declaraţie de dragoste mascată (aş putea-o adăuga la hambarul unei recolte uimitoare), după disperate încercări de a se insinua pe lângă mine şi de a se ascunde, a fost nevoită să mă părăsească în cele din urmă, şi în sfârşit pot închide uşa cu cheia. Acum stau singură şi mă simt mai bine. În spatele meu în oglindă, tresar vagi pâlpâiri, într-un abur argintiu. Mărite Înotător, cum de am rămas atât de tânără, în ciuda anilor?. O forţă teribilă mă împinge spre fereastră şi de acolo încerc să scrutez prin umbra parcului, spre aleile încurcate şi băncile strâmbe unde omul acela îşi face de câtva timp veacul, schimbându-şi doar din când în când punctul de observaţie. Nu-l zăresc, poate a plecat, poate n-am să-l mai văd niciodată, poate că numai imaginaţia mea prea fecundă a creat strania capcană în care mă zbat. Prin umbră am umblat singură şi am aşezat trape ascunse, şi acum nu mai cunosc drumul înapoi. Iar prin aceste coclauri nu întâlneşti ghizi… Dar antenele cele mai sensibile mă avertizează că el nu poate fi prea departe, că n-a plecat, că un anumit destin ostil a hotărât să-l scoată mereu în calea mea» până în clipa când… AXIX!! E un ins cărunt, uscat, cu mers anormal, dar nu pot să explic din ce cauză e anormal: când încerci să-l analizezi, pare firesc, şi totuşi… O largă, uriaşă cicatrice, dar nu ştiu dacă e cicatrice, sau o malformaţie din naştere, sau poate o simplă deghizare, porneşte chiar de sub ochiul drept şi traversează faţa în diagonală, trecând peste nas, până sub urechea stângă. Din punctul meu de vedere nu e ceva hidos, pare mai mult o fâşie de piele străină, de nuanţă puţin diferită, aplicată cu dexteritate pe faţă. Gândul lui nu l-am putut pofti afară împreună cu toate celelalte. Gândul lui mă persecută în continuare, simt» şi zadarnic aş încerca să mă debarasez de această povară. O accept, încerc să mă obişnuiesc cu ea, încerc să-i descifrez sensul. „Îţi iese mereu în cale un om cu cicatrice, bah!”, ar râde veşnic glumeţul domn V. „Cum de ne poţi servi asemenea poveşti neacidulate, acum când omul cucereşte cosmosul?”, ar exclama acelaşi vesel, dar puţin inteligent domn. Ce gogoşi: eu simt că aceste fleacuri, precum zborul în cosmos, nu schimbă nimic, sau aproape nimic din condiţia noastră de oameni! E numai o activitate în plus. Şi mai simt că insul cărunt, cu mers ciudat şi cicatrice în diagonală, vine de departe. Poate de aceea picioarele lui calcă pământul în felul acesta neobişnuit, din cauza distanţei lungi pe care a parcurs-o, din cauza imensei oboseli acumulate, de-a lungul unui drum infernal, de muşchii gleznelor şi ai genunchilor, de oasele tălpilor chinuite şi de femurii săi. Şi tremur la gândul efortului inuman la care a fost supus tragicul meu urmăritor, şi mă simt formidabil de obosită, de parcă aş fi înfăptuit singură toate muncile derizoriei şi trecătoarei noastre, civilizaţii! Mă aşez la pian şi trimit câteva acorduri alarmate, închipuindu-mi că omul acela se află undeva printre umbrele parcului şi mă aude. Asta însă nu ajută la nimic: chiar dacă aude, nu înţelege. Aceste sunete, ce nu reprezintă altceva decât glasul teroarei ce mă cuprinde cu încetul, fac un scurt ocol şi se întorc, prăbuşindu-se peste mine. Tristă vânătoare cu bumerangul, împotriva unei ţinte necunoscute. Rămân în faţa pianului, degetele melc schiţează întrebări pe clape, înserarea trimite foşnet confuz de ape mari, gata să se dezlănţuie; dincolo de perdea, măştile îşi desăvârşesc hidoşenia, pregătindu-se să-mi iasă în întâmpinare. Cred că fiecare om are o perdea în spatele căreia ascunde tot felul de măşti. Încearcă să le ascundă, fiindcă tot apar ele din când în când. Nicio cortină nu poate fi trasă definitiv, nu-i aşa, domnii mei? AXIX!!               Dar eu mă prefac că nu-l observ şi mă prefac în continuare că nu-l recunosc. A juca teatru face parte din educaţia noastră elementară. Simt însă că aceasta e şi dorinţa lui, să rămână în umbră, ca să mă poată cerceta amănunţit, să-mi studieze în linişte existenţa, mocnind în adâncul catalepticei sale fiinţe o hotărâre pe care încă n-a cizelat-o suficient. Drumurile lui sunt, în principiu, de o concentrică precauţie, contrazisă pe neaşteptate: uneori dă dovadă de o uimitoare stângăcie! În asemenea cazuri acţiunile sale nu pot fi justificate în niciun fel: îmi răsare în faţă, privindu-mă drept în ochi, sfruntat, prea încrezător în lipsa de memorie a femeii! Ieşirile de sfidare sunt din ce în ce mai dese. Acest bărbat slab şi cărunt, atât de îmbătrânit, n-ar trebui să mă deranjeze, nici n-ar fi fost cazul să-l observ, însă eu ştiu că vine de departe şi înţepătura acestui gând trimite în sângele meu o infuzie de spaimă paralizantă. Iar când motivele fricii sunt neclare, e greu să iei hotărâri. Oricum e greu să iei hotărâri… După oarecari insistenţe, accept să ies la un local însoţită de Fred, împreună cu încă o pereche: el profesor, ea chimistă, colegă de laborator, ambii ceva mai tineri, lipsiţi de orice fel de complexe, cu viitorul aparent limpede, în fine, nişte oameni drăguţi. Înfiorătoare caracterizare: oameni drăguţi, dar aşa se exprimă lumea, cu intuiţia ei simplistă. Cele mai perverse canalii şi ticăloşii, cei mai abjecţi intră şi ei în această categorie. Toţi oamenii sunt drăguţi. În seara caldă, pe marginea trotuarului, bărbaţii, adică profesorul şi cu Fred, au o scurtă dispută cu privire la alegerea localului. Fiecare vine cu argumentele sale. Am revelaţia surprinzătoare că discuţia lor e decisivă pentru mine şi aştept înţepenită, privindu-mi vârfurile pantofilor. Sentinţa întârzie, aşa mi se întâmplă întotdeauna când mă las cucerită de nerăbdare. Soţia profesorului îmi vorbeşte despre ceva. Decid că dacă mergem la „Subterana Romanilor” presimţirile mele cele mai sumbre se adeveresc, iar dacă nu, va trebui să… Voi începe, poate, bătălia pentru certitudini. Bărbaţii cad de acord: da, mergem la „Subterana Romanilor”. Sângele îngheaţă în vinele mele, privesc cu grijă împrejur, în timp ce Fred, perfect mulţumit că şi-a impus punctul de vedere, mă ia de braţ. Neliniştea mea are o explicaţie precisă: „Subterana Romanilor” e fostul restaurant Bonel, dar despre asta vom mai vorbi… De vreo două zile neîndemânaticul meu urmăritor a dispărut. Sau a devenit dintr-o dată îndemânatec şi se află pe aproape, dar eu nu-l mai observ? Teroarea prezenţei sale nevăzute îmi macină încetul cu încetul rezistenţa. În paharul meu sclipeşte vin gălbui, ridic paharul, ridic şi ochii şi-l văd de cealaltă parte a sălii. Ce uşurare… parcă e mai bine aşa… ştiu că e acolo, lucrurile au revenit la normal… Deşi aproape toate mesele s-au ocupat, simt că aici ne aflăm numai noi doi. Situaţia e desăvârşită, ca un cerc. Destinul – geometru – marchează ultimul segment. Fred conversează cu profesorul. Culmea e că ascult cu atenţie tot ce-şi spun. — Ştiţi că de câtva timp Ioana îmi spune Anton? — Ştiţi că de câtva timp toate analizele îmi ies pe dos? reiau imediat. O necesitate acută îmi porunceşte să deschid gura, să vorbesc. Niciun ton fals. Două perechi onorabile, amice, la restaurant, distrându-se de minune, înconjurate de alţi oameni, la fel de onorabili şi de bine dispuşi. Fred al meu e un tip masiv. Dacă i-aş cere-o, ar înlocui bucuros o coloană, într-un templu. E plăcut, nu-i aşa, să fii alături de un bărbat de care să te poţi sprijini. Gânduri idioate – pentru a câştiga timp. Omul cu cicatrice cheamă chelnerul, cere de băut şi bea. O face cu gesturi nesigure, cred că îi tremură mâna. În sala plină de străluciri frivole, nimeni nu ştie de existenţa lui – în afară de mine. Singurătatea sa e amplificată de faptul că eu o constat şi o consemn. Chiar şi chelnerul îl serveşte cam peste umăr. Sâcâitor client: un om bătrân, prost îmbrăcat şi probabil fără multe parale, căruia mai bine i s-ar potrivi cârciumile de cartier.

PROLOG Se uita când în oglinda retrovizoare, când la banda de circulație din fața ei. Nu vedea motocicleta, cel puțin nu în acel moment. O văzuse ceva mai devreme apropiindu-se amenințător și pe urmă dispărând din nou. Conducea pe banda din dreapta în speranța că mașinile din spate ar putea crea un fel de scut între ei și motociclist. El stătea pe scaunul pasagerului, uitându-se mereu în urmă și încerca să-i controleze manevrele la volan. Ea nu mai auzea însă ce-i spune, percepea doar panica din vocea lui. Contururile motocicletei dansau în oglinda retrovizoare, dispăreau, pe urmă reapăreau și tot așa, în timp ce motociclistul naviga printre mașinile din spatele lor. Sophie se avântă pe banda din stânga, accelerând cu disperare. Motorul huruia la turație maximă. Băgă în viteza a cincea și ultima. Avea senzația că i se face rău. Simțea un curent de aer la picioare, deci gloanțele trebuie să fi nimerit pe acolo pe undeva. Șuieratul acela împreună cu huruitul motorului făceau o gălăgie insuportabilă. Nu-și mai aducea aminte cât timp mersese, înainte să audă împușcăturile care interveniseră brusc, aruncând-o într-o lume ireală. Văzuse că tipul care conducea motocicleta purta o cască albastră cu vizieră fumurie, în vreme ce țintașul de pe șaua din spate purta o cască neagră fără vizieră. Îi întâlnise fugitiv privirea lipsită de expresie. Împușcăturile veniseră din stânga, iar șirul rapid de pocnituri care le însoțise părea să fi apărut din senin. Răsuna ca și cum cineva ar fi lovit caroseria cu un lanț. În aceeași clipă auzi un țipăt. Nu-și dădea seama dacă venea de la bărbatul de lângă ea sau dacă ea însăși țipa. Îi aruncă o privire scurtă. Părea schimbat, nervozitatea și frica erau evidente și se manifestau sub forma unei expresii furioase care i se citea pe față, în încrețiturile frunții și în ochii holbați, dintre care unul clipea necontrolat când și când. Formă un număr pe telefon, pentru a doua oară de când începuseră rafalele. Așteptă cu receptorul la ureche, privind țintă înainte. Nu-i răspunse nimeni nici de data asta și închise. Motocicleta se apropia din nou cu viteză mare, iar el strigă la ea să conducă mai repede. Sophie își dădea seama că nici viteza, nici țipetele lui nu aveau cum să-i salveze. Frica produsese o reacție chimică în corpul ei care o făcea să simtă un gust metalic în gură, în timp ce capul i se umpluse de un țiuit surd. Panica trecuse deja la un nivel superior, nu mai tremura, își simțea doar brațele grele, ca și cum volanul ar fi cântărit foarte mult. Asemenea unui inamic imbatabil, motocicleta era din nou lângă mașina lor. Sophie aruncă o privire rapidă la stânga, apucând să observe cum arma cu țeavă scurtă din mâna țintașului se îndreaptă spre ea. Se adăposti instinctiv, arma începu să scuipe gloanțe ce scoteau bubuituri dure, cu ecou, de fiecare dată când pătrundeau în tabla caroseriei. Geamul lateral se fărâmiță și împrăștie o ploaie de cioburi peste ea. Își ținea capul în jos, într-o parte, și piciorul forța accelerația până la podea. Mașina mergea singură, iar Sophie n-avea nici cea mai vagă idee despre traficul din fața lor. Privirea îi înregistră torpedoul deschis, zări câteva cartușe înăuntru și reperă un pistol în mâna lui. Urmă o bubuitură puternică de tablă ce se izbește de metal. Se auzea un hârâit teribil pe partea dreaptă. Mașina atingea parapetul, însoțită de scrâșnete și scârțâieli. Începu să miroasă a ars. Sophie se ridică, învârti de volan și redresă mașina pe banda de circulație. Privind rapid peste umăr, constată că motocicleta se afla în spatele lor. El începu să înjure, se aplecă peste ea și trase trei focuri consecutive de pistol prin fereastra de pe partea ei. Bubuiturile armei răsunau ca niște explozii ireale în interiorul mașinii. Motocicleta frână și dispăru în urma lor. — Cât mai avem? întrebă ea. El o privi ca și cum n-ar fi înțeles întrebarea. Într-un târziu, mesajul ajunse la el ca un ecou interior și răspunse: — Nu știu… Continua să accelereze la maximum, acul vitezometrului tremura și mașina se clătina din cauza vitezei excesive. Aruncă încă o privire în oglinda retrovizoare. — Se apropie din nou, zise ea. Bărbatul încercă să deschidă geamul de pe partea sa, dar impactul cu parapetul turtise portiera și îl blocase. Se rezemă de Sophie, își făcu vânt cu piciorul drept și sparse geamul care se prăbuși aproape în totalitate. Dădu la o parte cioburile rămase cu patul pistolului, se aplecă în afară și trase spre motocicleta care se distanță din nou. Sophie înțelegea că se aflau într-o situație disperată. Erau la mâna tipilor de pe motocicletă. Se făcu tăcere, ca și cum cineva ar fi închis sunetul. Navigau pe autostradă privind fix înainte, încercând să se resemneze cu moartea iminentă. Erau palizi și păreau incapabili să înțeleagă ce se întâmpla în viața lor în acel moment. El părea obosit, ținea capul în jos și în ochi i se citea tristețea. — Spune ceva! îl îndemnă ea cu voce tare, în timp ce continua să conducă la fel de repede, cu ambele mâini pe volan și cu ochii la drum. Bărbatul nu reacționă imediat, pierdut în propriile-i gânduri, după care se întoarse spre ea și spuse: — Iartă-mă, Sophie! PARTEA ÎNTÂI Stockholm, șase săptămâni mai devreme, luna mai 1. Stilul și înfățișarea ei îi făceau pe mulți să spună că nu părea a fi asistentă medicală. Sophie nu știa niciodată dacă era un compliment sau o insultă. Era brunetă, cu părul lung și niște ochi verzi ce dădeau câteodată impresia că era pe cale să izbucnească în râs. De fapt, așa arăta ea, ca și cum s-ar fi născut cu o privire jucăușă. Treptele scării scârțâiau sub greutatea pașilor ei. Casa – o vilă mică din lemn, vopsită în galben, construită în 1911, cu ferestre decorative, podele strălucitoare din parchet vechi și o grădină micuță – era universul ei. Știuse lucrul acesta de prima dată când o văzuse. Prin fereastra deschisă de la bucătărie pătrundeau miresmele serii liniștite de primăvară. Senzația era mai degrabă de vară, deși vara n-avea să înceapă decât peste câteva săptămâni. Căldura se instalase însă devreme și acum era deja apăsătoare. Cu toate astea, lui Sophie îi pria, avea nevoie de căldură și îi plăcea să țină ferestrele și ușile deschise și să se poată mișca nestânjenită între casă și grădină. În depărtare se auzea o motoretă, într-un copac ciripea un sturz. Se mai auzeau și alte păsări, dar Sophie nu le știa numele. Scoase vesela și puse masa pentru două persoane. Alesese cele mai frumoase farfurii, cele mai bune tacâmuri și cele mai arătoase pahare, totul ca să evite monotonia. Știa însă că va mânca singură, căci Albert mânca doar când îi era foame, ceea ce se suprapunea rareori cu programul ei. Îl auzi coborând scara cu pași hotărâți în pantofii de sport. Lui Albert nu-i păsa că face zgomot. Sophie îi zâmbi când intră în bucătărie, iar el îi întoarse zâmbetul, după care deschise larg ușa de la frigider și rămase cu ea deschisă, inspectând conținutul acestuia. — Albert, închide frigiderul! Albert nu reacționă. Sophie luă câteva îmbucături, răsfoi distrată un ziar, apoi își ridică privirea și repetă cererea, de data asta pe un ton iritat. — Nu mă pot mișca…, șopti el teatral. Sophie izbucni în râs, nu neapărat din cauza umorului lui sec, ci mai mult pentru că era comic, ceea ce o bucura… o făcea chiar mândră. — Ce-ai făcut azi? îl întrebă ea. Observă că era gata să izbucnească în râs și el. Recunoștea genul ăsta de situație, întotdeauna râdea de propriile sale glume. Albert luă o sticlă de apă minerală din frigider, trânti la loc ușa și se tolăni pe canapeaua din bucătărie. Bioxidul de carbon sfârâi când desfăcu dopul. — E o nebunie generală, zise el și bău o gură. Apoi începu să-i spună cum fusese ziua, într-un stil fragmentat, dictat de modul în care detaliile îi reveneau în minte. Sophie asculta zâmbind cum făcea mișto de profesori sau de colegi. Își dădea seama că-i plăcea să fie amuzant, dar poveștile lui se terminau întotdeauna brusc. Sophie nu putea niciodată să anticipeze când se va opri; încheia brusc, ca și cum s-ar fi săturat de sine însuși și de propriul umor. Ar fi vrut să se repeadă după el, să-l roage să rămână, să continue să fie amuzant, să continue să fie uman, prietenos și răutăcios în același timp. Dar știa că n-are rost. Încercase deja și nu mergea niciodată – îl lăsă deci să plece. Albert dispăru în hol. Se făcu liniște o clipă. Poate își schimba pantofii. — Îmi datorezi o mie de coroane, zise el. — De ce? — Am plătit femeia de serviciu. — Nu se spune femeie de serviciu. Sophie auzi cum își trage fermoarul de la geacă. — Atunci cum se spune? întrebă el. Nici ea nu știa de fapt. Îl auzi ieșind pe ușă. — Pa, mami. Dintr-odată, tonul vocii lui devenise împăciuitor. Ușa se închise și Sophie îi auzi pașii pe pietriș prin fereastra deschisă. — Să mă suni dacă întârzii! strigă ea. Sophie își continuă rutina. Strânse masa, făcu puțină curățenie, apoi se uită la televizor, își sună o prietenă și stătură un pic de vorbă, orice ca să treacă timpul mai ușor. Apoi se duse la culcare și încercă să citească din cartea de pe noptieră. Era vorba despre o femeie care reușise să dea un sens nou vieții sale ajutând copii ai străzii în București. Era o carte plicticoasă, iar personajul principal era o femeie pretențioasă care nu avea nimic în comun cu ea. Închise cartea și adormi în singurătate, ca de obicei. Opt ore mai târziu era șase și un sfert dimineața. Sophie se trezi, făcu un duș și șterse oglinda din baie pe care apăreau cuvinte când se făcea abur: Albert, AIK[1] și multe alte lucruri ininteligibile pe care le scrisese Albert cu degetul în timp ce se spăla pe dinți. Și doar îi spusese să înceteze, dar nu părea să-i pese. Totuși, își dădea seama că lucrul ăsta n-o deranja de fapt. Se îmbrăcă și mâncă în fugă în timp ce citea prima pagină a cotidianului ei preferat. În curând urma să plece la serviciu. Îi strigă lui Albert de trei ori că era vremea să se trezească. Un sfert de oră mai târziu era pe bicicletă trăgând în piept aerul proaspăt al dimineții, care o ajută să se trezească de-a binelea. • I se spunea Jeans și ei chiar credeau că așa îl cheamă. Râseseră arătând cu degetul spre pantaloni. Jeans! Dar, de fapt, îl chema Jens și se afla în Paraguay, într-o colibă în mijlocul junglei, la masă cu trei ruși. Pe șeful rușilor îl chema Dmitry, un tip deșirat, cam la vreo treizeci de ani, cu o față de copil. Tovarășii săi, Gosha și Vitaly, aveau cam aceeași vârstă și semănau atât de mult de parcă părinții lor ar fi fost frați. Râdeau tot timpul fără motiv, cu gurile doar pe jumătate deschise și era clar că nu înțelegeau nimic. Dmitry pregătea dry martini într-un bidon de plastic. Puse și niște măsline și amestecă. Pe urmă, turnă în ceștile de cafea pe care le clătise, dădu pe dinafară, dar nu se sinchisi. Propuse un toast în rusește. Prietenii săi începură să chiuie și pe urmă băură cu toții băutura ce avea un gust de motorină. Jens nu-i putea suferi pe niciunul dintre ei. Erau necinstiți, nepoliticoși, impulsivi… Încerca să nu-și arate scârba, dar nu prea reușea, niciodată nu știuse cum să-și ascundă sentimentele. — Hai să vă arăt marfa, zise el. Rușii se entuziasmară din cale-afară. Jens ieși din colibă și se îndreptă spre jeepul care era parcat într-o curte prăfuită și slab iluminată. Nu înțelegea de ce rușii veniseră până în Paraguay să vadă marfa. De obicei, clientul comanda ceva, el livra, își primea banii și nu era nevoie de nicio întâlnire. Dar cu rușii era altfel, ca și cum cumpăratul de arme în sine era un lucru mare, amuzant, o aventură în toată regula. Nu știa cu ce se ocupau și nici nu voia să știe. Oricum, nu era important, veniseră să vadă marfa, să încerce armele, să ia cocaină, să se culce cu prostituate și să-i plătească lui a doua rată din cele trei prevăzute. Le adusese un MP7 și un Steyr AUG. Restul armelor erau împachetate într-un depozit din portul Ciudad del Este în așteptarea livrării. Rușii luară armele, prefăcându-se că trag unii în alții. Hands up… hands up! Râdeau în hohote, gata să-și piardă echilibrul. Dmitry avea o urmă albă de cocaină pe barbă. Gosha și Vitaly începură să se certe pe MP7. Trăgeau de armă în toate direcțiile, se loveau cu pumnii în cap. Dmitry îi despărți și le dădu bidonul cu dry martini. Jens îi observa de la distanță, zicându-și în sinea lui că lucrurile aveau să degenereze. Paraguaienii urmau să aducă prostituate ca să-și arate buna-credință. Rușii aveau să fie și mai drogați și mai beți și aveau să înceapă să tragă. Știa ce urma să se întâmple, dar nu putea face nimic. Situația era foarte neplăcută. Ar fi vrut să se care de acolo, dar era nevoit să aștepte până dimineața, să rămână treaz și să-și primească banii, atunci când Dmitry considera că venise vremea. — Jeans! Where the fuck is the ammo?[2] Jens arătă spre jeep. Rușii deschiseră ușile cu brutalitate și începură să caute. Jens băgă mâna în buzunar și scoase ultima gumă de mestecat cu nicotină. Se lăsase de prizat tutun cu două luni înainte și de fumat cu trei ani mai devreme. Acum se afla în junglă, la patruzeci de kilometri de Ciudad del Este. Simțea nevoia de nicotină propagându-i-se prin toate sinapsele și ajungându-i la creier. Luă guma, începu să mestece cu poftă și, privindu-i pe ruși cu o silă cu greu ascunsă, își dădu seama că în curând avea să se apuce din nou de fumat. • Odată ajunsă la spital, se concentra exclusiv pe munca sa. Rar mai avea vreme de altceva și, în plus, nici măcar nu-i făcea plăcere să stea la cafea cu colegii, nu se simțea în largul ei. Nu era timidă, faptul că nu putea să socializeze la o ceașcă de cafea era mai degrabă un defect personal. Nu lucra la spital din milă sau dintr-o dorință exacerbată de-i ajuta pe alții, ci pur și simplu pentru că-i plăcea să fie cu pacienții, să stea de vorbă cu ei. Cum erau bolnavi, erau de obicei deschiși, umani și sinceri. Lucrul acesta o făcea să se simtă în siguranță și împlinită. Era exact ce-și dorea de la oameni, era lucrul care o atrăgea în ceea ce făcea. De obicei, pacienții vorbeau doar ca să se afle în treabă numai când se însănătoșeau, dar atunci ea îi părăsea, și ei pe ea. Era cu siguranță motivul pentru care alesese această meserie. Se hrănea oare cu nefericirea altora? Posibil, dar nu se simțea ca un parazit. Se simțea mai mult ca un dependent. Era dependentă de sinceritatea celor din jur, de receptivitatea lor, de a putea surprinde, din când în când, o sclipire a profunzimii ființei umane. Și pacienții care îi ofereau lucrurile acestea deveneau favoriții săi pe coridor. Favoriții erau aproape întotdeauna maiestuoși. Îi plăcea cuvântul acesta: maiestuoși. De fiecare dată când îi întâlnea, se oprea și îi analiza, simțind cum se umple de o speranță greu de definit. Erau oameni fermi care aveau curajul să zâmbească în fața destinului cu maiestuozitate. Întotdeauna putuse să-i identifice, de fiecare dată la prima vedere, fără să poată să explice cum sau de ce. Era ca și cum oamenii aceștia își lăsau sufletul să înflorească, alegând tot timpul drumul cel bun și având curajul să-și accepte toate laturile, chiar și pe cele negative sau ascunse. Străbătu coridorul cu o tavă în mână, îndreptându-se spre salonul unsprezece, unde se afla Hector Guzman. Acesta venise cu trei zile în urmă, după ce fusese lovit de o mașină pe o trecere de pietoni din centru. Avea piciorul drept rupt de la genunchi în jos. Doctorii suspectau o problemă cu măduva osoasă și de aceea rămăsese internat sub observație. Hector era un tip cam la 45 de ani, care arăta bine fără să fie neapărat frumos, cu un corp masiv, însă fără să fie gras. Era spaniol, dar părea să aibă și trăsături nordice. Avea părul șaten-închis cu câteva șuvițe mai deschise. Nasul, pomeții și bărbia erau ascuțite și tenul măsliniu. Vorbea suedeza fluent și făcea parte din categoria oamenilor maiestuoși – poate din cauza ochilor plini de viață care îi împodobeau chipul sau poate grație agilității cu care se mișca, în ciuda faptului că era robust. Sau poate datorită indiferenței genuine pe care o afișa de fiecare dată când ea trecea prin salon – lucru care îl amuza, fiindcă își dădea seama că și ea înțelegea că era un joc, ceea ce o făcea să-i zâmbească la rândul ei. Hector se prefăcea că e cufundat în lectură, culcat pe spate în pat și cu ochelarii pe nas. Tot timpul juca jocuri de felul ăsta când trecea Sophie prin salon, se prefăcea că n-o vede, că e ocupat. Sophie îi pregăti pastilele și i le puse în păhăruțe de plastic, apoi îi întinse unul. El îl luă fără să ridice privirea, turnă pastilele în gură, apoi bău niște apă și le înghiți, tot timpul cu atenția îndreptată spre carte. Sophie îi dădu și cel de-al doilea păhăruț cu medicamente pe care el le luă în același mod. — Sunt delicioase de fiecare dată, zise Hector și își ridică privirea. Porți alți cercei azi, Sophie. Ea duse instinctiv mâna la ureche. — Poate, zise ea. — Nu poate, sigur și, în plus, îți vin bine. Sophie se îndreptă spre ușă și apăsă pe clanță. — Îmi dai, te rog, niște suc, dacă nu te deranjez? — Nu mă deranjezi, zise ea. În ușă îl întâlni pe bărbatul care se prezentase ca fiind vărul lui Hector. Nu semăna cu Hector, era slab, dar musculos, cu părul negru, cu o înălțime peste medie, cu ochi albaștri și reci care păreau să înregistreze tot ce se întâmpla în jurul lui. Bărbatul o salută, schițând un gest cu capul. Pe urmă îi spuse ceva lui Hector în spaniolă. Hector răspunse și începură să râdă amândoi. Sophie avu impresia că vorbeau despre ea și uită de suc. • Gunilla Strandberg stătea pe un scaun de pe coridor cu un buchet de flori în mână și o observă pe asistenta medicală când aceasta ieși din camera lui Hector. Gunilla o analiză în detaliu când ajunsese în dreptul ei. Părea oare fericită? Era oare tipul acela de fericire de care nici măcar nu suntem conștienți? Femeia trecu pe lângă ea. Pe buzunarul stâng de la piept purta un ecuson. Gunilla apucă să vadă că o chema Sophie. O urmări cu privirea. Avea trăsături frumoase. Chipul zvelt ce degaja discreție și sănătate îi conferea un aer distinct. Se mișca plină de grație, ca și cum picioarele de-abia atingeau podeaua. Avea mersul elegant. Continuă să o urmărească cu privirea până când femeia dispăru în un alt salon. Gunilla căzu pe gânduri, gânduri ce țeseau un labirint de sentimente. Se uită din nou în direcția în care dispăruse Sophie, pe urmă spre salonul unsprezece în care se afla Hector. Era ceva între ei… un fel de câmp energetic invizibil care părea să-i lege chiar și după ce Sophie ieșise din salon. Gunilla se ridică și o porni de-a lungul coridorului. Aruncă o privire în camera de gardă. Era goală. Programul săptămânii în curs era afișat pe perete. Se uită în jurul ei pe coridor, după care intră, se apropie de program și începu să caute cu arătătorul. Helena… Roger… Anne… Carro… Nicke… Sophie… o chema Sophie Brinkmann. Puse florile într-o vază goală care se afla pe o măsuță cu rotile de pe coridor, îndreptându-se spre ieșire. În lift, scoase mobilul și sună la birou, cerând adresa lui Sophie Brinkmann. În loc să se întoarcă la biroul din centru, de pe Brahegatan, ieși direct pe autostradă în dreptul spitalului Danderyd și apoi o coti printre casele din Stocksund. Se rătăci pe multitudinea de străduțe ce nu păreau să vrea s-o ghideze spre ținta sa – se învârtea ca într-un labirint și avea impresia că ajungea tot timpul înapoi în punctul de plecare. În cele din urmă, nimeri pe drumul cel bun, căută numărul casei și se opri în fața unei construcții galbene din lemn cu colțurile albe. Rămase la volan. Era o zonă liniștită, plină de verdeață și de mesteceni ce stăteau să înflorească. Gunilla ieși din mașină și fu întâmpinată de un miros puternic de mălin sălbatic. Dădu o tură în jurul casei, admirând casele vecinilor, după care își întoarse privirea spre casa lui Sophie. Era cochetă, un pic mai mică decât cele din jur și nu atât de aranjată precum cele ale vecinilor. Se întoarse din nou ca să compare. Nu, de fapt, nu era dezordine acasă la Sophie Brinkmann, era o locuință obișnuită. Problema era mai degrabă la vecini, unde totul inspira perfecționism și ordine într-un fel neînsuflețit. Casa lui Sophie era mai plină de viață – fațada nu era proaspăt vopsită, peluza nu era proaspăt tunsă, aleea de pietriș nu era foarte îngrijită, iar ferestrele nu erau recent spălate… Gunilla intră pe portiță și călcă cu atenție pe alee. Aruncă o privire înăuntru prin fereastra de la bucătărie. Partea de bucătărie pe care o văzu astfel îi păru aranjată cu gust. Vechi și nou îmbinate într-un mod plăcut, un robinet frumos din alamă, un aragaz scump, un blat din stejar masiv. Lustra era atât de frumoasă, de neobișnuită și de bine aleasă, încât Gunilla se simți cuprinsă de un val de invidie. Privirea îi stărui apoi asupra unei vaze mari de pe pervazul ferestrei din hol, care era plină cu flori proaspete. Făcu un pas înapoi și se uită la fațadă. Văzu încă un buchet superb la o fereastră de la etaj. În mașină, mergând înapoi către oraș, mintea îi lucra deja la turație maximă.   [1]Allmänna Idrottsklubben, club de fotbal din Stockholm, unul dintre cele mai mari din Suedia. (N.t.). [2] Unde dracului e muniția?, în engleză în orig. (N.t.).

Procurorul face recurs de Ioan Iancu 1. Urcă în fugă cele câteva trepte ale Inspectoratului judeţean al Ministerului de Interne, ca de obicei. În faţa uşii masive, ofiţerul de serviciu îi spuse: — Tovarăşe locotenent, maiorul Vaida a întrebat până acum de două ori dacă aţi sosit. Vă aşteaptă la dânsul în birou. Instinctiv, îşi confruntă ceasul de la mână cu masivul orologiu electric ce împodobea holul de la intrare şi, când constată că nu întârziase, făcu ştrengăreşte cu ochiul colegului care-l anunţase şi dispăru din câteva salturi pe scările care-l duceau spre etaj. Peste câteva clipe bătea la uşa unui birou de la etajul doi. Fără să dea răgaz celui dinăuntru să se pronunţe, deschise uşa şi se prezentă: — Locotenentul Bandu, la ordinele dumneavoastră! — Lasă prezentările, te cunosc îndeajuns, spune mai bine pe unde umbli? De aproape o oră încerc să te prind la telefon, dar nu-mi răspunde nimeni. Te pomeneşti că iar n-ai dormit acasă? Făcându-se că n-a auzit întrebarea, locotenentul răspunse: — Fără nicio insinuare, cu toate că ştiu că dumneavoastră întocmiţi caracterizările la sfârşit de an, vreau să vă amintesc că mai sunt douăzeci de minute până la începerea programului şi în loc să fiu lăudat… Văzând însă că şefului nu-i arde de glume, întrebă îngrijorat: — Ce s-a întâmplat? Privindu-l pe sub sprâncenele-i stufoase, maiorul se mulţumi să-şi continue gândul. — Nu m-ar mira ca într-o bună zi să-ţi aduc flori la spital, unde ai să-ţi tratezi câteva coaste rupte, rezultat al obiceiului de-a nu dormi acasă. — Aceleaşi presimţiri le are şi mama, oftă resemnat locotenentul. Faţa mare, dreptunghiulară a maiorului se adânci în hârtiile aflate pe birou. — Ieri, în jurul orei 19, în pădurea Ceala a fost găsit un cadavru. Până s-a deplasat şeful de post la faţa locului, până a luat primele măsuri de pază, până s-a reîntors ca să comunice cele constatate, s-a făcut noapte. — Eu ce trebuie să fac? — Iei o maşină şi-l aduci pe procurorul de serviciu. De medicul legist m-am îngrijit eu şi peste câteva minute trebuie să fie aici. — O singură întrebare şi dispar: plecăm cu laboratorul mobil? Maiorul dădu afirmativ din cap şi după ce uşa se închise îşi permise să zâmbească de pasiunea aproape copilărească a locotenentului de-a călători cu maşina. Pe coridor se auziră paşi apăsaţi iar când uşa aproape că zbură împinsă spre perete, maiorul întâlni figura fioroasă a unui bărbat de înălţime mijlocie. S-a oprit în prag şi doar burta-i mare şi privirea îi pătrunseră în birou. Fără a-i da răgazul să se dezlănţuie, maiorul i-o luă înainte. — Bună dimineaţa, Sergiule. Îţi mulţumesc că ai venit. Medicul legist Prică Sergiu nu se aşteptase la salutul acesta calm şi tot discursul lui pregătit pe drum se topi. Deschise de câteva ori gura fără să reuşească să articuleze ceva. Poate că şi din această cauză, dându-şi seama că devine ridicol, intră în birou şi se lasă să alunece pe scaun. — Ascultă, bătrân nebun şi fără somn, tu nu poţi aştepta omeneşte până îmi încep programul? Faci ce faci şi, de câte ori ai nevoie, mă aduci cu noaptea-n cap. Fac prinsoare că iarăşi ai găsit un cadavru şi vrei să mi-l bagi sub nas. Pentru noua ta achiziţie tot indiferent îi este dacă o văd cu o oră mai devreme sau mai târziu. Înţeleg să mă chemi pentru un lucru serios, dar aşa… — E mai bine că se întâmplă astfel. — Ce vrei să spui? întreabă contrariat doctorul. — Păi, dacă te-aş duce la capul unui suferind şi ar trebui să-l tratezi, tot cadavru ar ajunge. Bucură-te că te scutesc de efort. Dându-şi seama că-i ironizat, doctorul trânti pe birou trusa medicală pe care o ţinuse până atunci pe genunchi şi se îndreptă spre uşă. Cu mâna pe clanţă se întoarse. — Într-o bună zi am să uit că am fost colegi de liceu, am să uit că eşti maior, am să uit să mă stăpânesc şi s-ar putea să te alegi cu o vânătaie. — Asta-i huliganism şi se pedepseşte. — De acord! Dacă ai nevoie de mine mă găseşti la bufet, deoarece încă nu mi-am băut cafeaua. Când vii nu uita să-mi aduci trusa şi să ai la tine mărunţiş ca să plăteşti „turceasca” pe care ai uitat să mi-o serveşti în birou. Uşa aproape nu se închisese după plecarea doctorului, când în birou intrară Iovescu, şeful parcului auto, şi şoferul. — Tovarăşe maior, suntem gata, raportă primul. Şi-au strâns mâinile, după care maiorul se adresă şoferului: — Tovarăşe Rain, văd că ai porthartul la dumneata. Scoate te rog harta să stabilim unde ne vei duce. Îi expuse pe scurt ce avea de făcut, după care îl întrebă: — De cât timp ai nevoie ca să studiezi harta? — Câteva minute, veni prompt răspunsul. — Bine, treci la biroul meu, între timp, împreună cu tovarăşul Iovescu, vom pune la punct unele amănunte. Distanţa până la pădurea Ceala nu era prea mare, dar cum şoferul, care venise prin transfer în judeţ, nu prea cunoştea această parte a ţării, prefera să-şi întocmească în minte o schiţă a viitoarei rute. — Iovescule, se pare că din pădure şi până la şosea va trebui să transportăm un cadavru. Cum procedăm? — Simplu, şi la înapoiere o să vă declaraţi mulţumit. Vom folosi „nacela” care se află de-acum pliată în autodubă. Locotenentul Bandu apăru însoţit de procuror şi peste câteva minute toată echipa părăsea curtea inspectoratului. Au ieşit pe Drumul Naţional 69, cum era cunoscut în toate hărţile, mărind viteza căutau să recâştige timpul pierdut. Peste puţin timp, în faţă se profilă oraşul renumit prin vagoanele ce se construiau aici, prin fabricile de textile şi prin numărul mare de biciclete care-i împânzea zilnic străzile. L-au ocolit prin vest şi după alte câteva minute au oprit, preţ de clipe, suficient însă pentru a-i permite şefului postului de miliţie, conform înţelegerii telefonice cu maiorul Vaida, să urce. Coşurile fumegânde ale oraşului au rămas undeva în spate, nu prea departe de pădurea spre care se îndreptau. Ajunşi lângă marea de verdeaţă, la indicaţia şefului de post, o luară spre nord, apoi spre est. Au coborât şi întreaga echipă se afundă în pădure, lăsându-se călăuziţi de cel care-i chemase. Dintre copaci îşi făcu apariţia un sergent-major care se îndreptă spre maiorul Vaida, singurul în uniformă, raportându-i că, de când preluase paza, nu s-a produs nicio modificare a locului unde a fost găsit cadavrul şi nici în împrejurimi nu şi-a făcut nimeni apariţia. Maiorul mulţumi şi-l rugă să-i conducă. „Proaspăt reangajat, îl catalogă în gând locotenentul Bandu, privindu-i faţa tânără. Probabil că nu i-a fost prea plăcut să petreacă câteva ore în compania unui cadavru, când fiecare foşnet al pădurii îţi înflăcărează imaginaţia sau îţi îngheaţă sângele. Tinere, cu timpul, o să te obişnuieşti”, mai aruncă, drept încheiere, un gând spre cel care păşea în faţa lui, alături de maior, şi care era de fapt poate cu un an, sau doi, mai tânăr ca locotenentul. La marginea luminişului s-au oprit. O potecă, abia bănuită, venea din pădure şi urmărind-o cu privirea puteai să-ţi dai seama că traversa un colţ din luminiş ca apoi să se piardă din nou în pădure. — Cadavrul se află cam la zece metri de luminiş dacă mergem pe această potecă, preciză şeful de post. Atenţi pentru a nu distruge eventualele urme, s-au apropiat de locul indicat, păşind unul pe urmele celuilalt. Au parcurs distanţa indicată, când cel care îi conducea mai făcu o precizare: — Am ajuns! Aici în stânga, la vreo cinci-şase paşi, în dosul acestui tufiş de măcieş. Se dădu la o parte considerând că treaba lui se terminase. Maiorul, însoţit la niciun metru distanţă de locotenentul Bandu, porni înainte. Ceilalţi rămaseră pe loc urmărindu-i din priviri. Cei doi s-au oprit privind dincolo de tufiş. Nimeni nu scotea o vorbă, asistând parcă la o ceremonie al cărui ritual este cunoscut de toţi. Primul care şi-a întors privirea a fost maiorul, dar nu pentru a şi-o îndrepta spre cei rămaşi în urmă, ci pentru a şi-o roti încet de jur împrejur. Fără să înainteze, acelaşi lucru începu să-l facă şi locotenentul. Priveau atât de stăruitor, enervant de stăruitor, încât nimeni nu s-ar fi mirat dacă vreunul dintre ei s-ar fi aplecat şi triumfător ar fi ridicat din iarba deasă care le ajungea aproape până la genunchi un ac de patefon. S-au scurs aşa un minut sau două, poate mai mult, când sergentul-major, aşezat lângă şeful de post, în spatele celor veniţi, vru să întrebe ce tot fac cei doi lângă tufişul de măceş. N-apucă să întrebe, că un ghiont repezit de şeful lui îi aduse chipiul peste ochi şi, ca totul să fie în ordine, îşi mai muşcă şi limba. Vru să se explice, dar, când văzu figura încruntată a şefului de post, se mulţumi să dea din cap că a înţeles: trebuie să păstreze linişte! Se mulţumi să se revolte pe tăcute: — Bravo, asist şi eu pentru prima dată la o cercetare şi nimeni nu găseşte de cuviinţă să-mi explice ceva…

 Un dolar, doi dolari. Valetul de trefla de Chiril Tricolici  DE LA O CONTRAVENŢIE LA LEGEA CIRCULAŢIEI Primisem de câteva zile o Carte poştală foarte drăguţ tipărită, prin care eram invitat - câtă amabilitate! - să mă prezint „imediat” la Inspectoratul de Miliţie al Municipiului Bucureşti, etajul 5, camera 603, cu certificatul de înmatriculare şi carnetul de conducere auto. Şi cum în dimineaţa aceea eram foarte bine dispus, atât de bine dispus de parcă m-ar fi decorat cu vreun ordin, m-am hotărât să dau curs prea amabilei invitaţii acolo unde niciodată nu te cheamă să te felicite sau să te laude. Eu, cel puţin, n-am auzit. Cu aceste gânduri şi cu altele asemănătoare, o dată intrat în vasta şi ospitaliera clădire a Miliţiei de pe Calea Victoriei, în loc să apăs în lift pe butonul ce indica etajul cinci, l-am preferat pe cel din dreptul cifrei trei. Aici lucra şi mai lucrează încă un coleg de şcoală - nu e cazul să vă spun ce fel de şcoală - şi amic, cu care întreţineam bune relaţii. Sporadice, din păcate. Erau de vină cel puţin trei situaţii. În primul rând, constanţa relaţiilor noastre era grevată de lipsa acută de timp a prietenului meu. Colonel, ocupă o funcţie importantă (zvonul care circulă: cu cât salariul e mai mare, cu atât ai mai puţin timp să-l cheltui, fiind în acest caz confirmat) şi, de cele mai multe ori, când îi telefonam, la celălalt capăt al firului răsuna aproape invariabil: „Nu te supăra, sună-mă mai târziu, colega, am o discuţie”. E greu de precizat ce semnifica acest cuvânt, pentru că mereu avea câte o discuţie. Eu însă îl pisam cu telefonul (până s-a întâmplat „în al doilea rând”), colonelul fiind un adevărat sac fără fund cu tot felul de întâmplări adunate în cei peste douăzeci de ani de miliţie. Aşa se face că la întâlnirile noastre participa, nu o dată, şi un alt coleg de şcoală, cunoscut actor bucureştean. Atât de cunoscut, încât Jean Marais ţinuse cu orice preţ să se imortalizeze cu el într-un film, drept care şi eu şi colonelul primisem - cu dedicaţie - câte o fotografie făcută la Buftea în timpul filmărilor, fotografie păstrată şi azi cu sfinţenie sub sticla băruleţului meu (există o asociaţie), numai că din ea a dispărut, după o vizită feminină, decupat cu lama, actorul francez. În al doilea rând, amicul meu, colonelul Alexandru Banu, este un mare amator de pescuit. Şi aceasta nu numai pentru a-şi crea relaţii cu cei ce susţin că, după o săptămână de muncă intensă, o duminică la pescuit este cât se poate de reconfortantă - te gândeşti la peştele care, uite acum, acum o să muşte momeala şi atât. Pasiunii acesteia şi, în egală măsură, faptului că sunt un fericit posesor de autoturism le-am datorat invitaţia, lansată într-o sâmbătă, de a merge a doua zi la o baltă dintre acelea cu foarte mult peşte şi pescari mai puţini. Am acceptat cu nedisimulată bucurie invitaţia. Contramandând programul pe care mi-l aranjasem pentru duminica aceea, m-am culcat mai devreme, la două noaptea am fost în picioare, la cinci dimineaţa, după treizeci şi ceva de kilometri presăraţi cu hârtoape, eram pe marginea bălţii. Dar cu toată sticla de coniac pe care o luasem pentru a întreţine verva colonelului şi spumozitatea povestirilor sale, acesta n-a scos până seara o vorbă măcar. Să nu sperie peştii. Au urmat din nou cei treizeci şi ceva de kilometri plini de hârtoape, şi în timp ce maşina trosnea din toate încheieturile, colonelul reconstituia cu minuţie cum scosese el fiecare crap în parte şi ce a gândit, şi ce a simţit pentru fiecare din ei, iar ei - crapii - ieşind din găleata ce se răsturnase la o hurducătură a maşinii, îmi căptuşeau, zbătându-se la gropi, portbagajul cu solzi. Nu e greu de imaginat deci ce i-am răspuns colonelului când mi-a oferit jumătate din preţioasa captură. Eram ca o pompă cu verde de Paris. Amintirea acestei zile, amintire foarte consistentă, mai ales că a trebuit să schimb cele două amortizoare din faţă, a stăruit multă vreme, cam tot atât cât a stăruit şi mirosul din interiorul maşinii. Spălasem portbagajul cu „Alba”, ţinusem noaptea maşina cu uşile deschise în garaj, vărsasem în ea o sticlă de „Krasnaia Moskva”, cumpărată special în acest scop, dar mirosul de peşte tot nu dispăruse complet. Nu prea fericit pentru mine s-a soldat şi încercarea - aceasta ar fi „în al treilea rând” - de a câştiga simpatia soţiei colonelului, ratând, nu din vina mea, singura posibilitate care mi se oferise. Era tot într-o duminică dimineaţa, colonelul fusese trimis să cumpere pâine, dar, distrat cum e câteodată, a intrat într-un cafe-bar, în care ştia că nu-i exclus să mă găsească duminica. Am fost bucuros să-l invit la măsuţa pe care o ocupam, peste câteva minute a sosit un prieten, am făcut prezentările şi, din vorbă în vorbă, fiecare din noi ţinând să-şi onoreze rândul, ne-am trezit că trecuse de două. Magazinele unde se putea cumpăra pâine se închiseseră de mult; am intrat, continuând conversaţia, într-un restaurant şi aici, cumpărând o franzelă ca cele de ghips din vitrine, colonelul ne-a invitat acasă la el. Contribuise la aceasta şi grija de reproşurile soţiei care îl aştepta să vină cu pâinea. Dar calculul colonelului s-a dovedit până la urmă totalmente greşit. Este adevărat, văzându-ne atât de zâmbitori, doamna Banu ne-a primit ca o adevărată lady, iar când a auzit că prietenul meu este şi pictor, ea în orele libere fiind o talentată peisagistă, toate bunătăţile au început să se reverse pe masă. A apărut şi vinul cei mult lăudat. Aici a fost greşeala mea: am uitat să previn gazda că pictorul, după ce bea de şaisprezece ori la rând dintr-un pahar, îl sparge. La mine acasă nu s-a întâmplat niciodată - am grijă să nu păstrez pentru musafiri atâta băutură - dar la alte adrese s-a întâmplat şi nu o singură dată. Cum reuşeşte să memoreze numărul paharelor băute, nu pot să-mi dau seama - ce să mai vorbim, creierul nostru a rămas pentru ştiinţă încă o mare enigmă! Fapt este că, în timp ce ne sorbeam cafelele, în vizită a sosit şi o verişoară de-a soţiei colonelului, o doctoriţă foarte drăguţă, şi noi am rămas - eu din considerente strategice, pictorul din cele privind-o pe doctoriţă - să jucăm tabinet sau şaizeci şi şase, atmosfera fiind cât se poate de idilică. Şi, deodată, pictorul s-a ridicat cu paharul în mână, pe jos era un splendid covor persan, câţiva paşi şi paharul a zburat pe fereastră, în stradă. Stupoarea a fost generală. „Sandule, ce-i asta?” a reuşit, în cele din urmă, doamna Banu să spună. „Asta înseamnă, i-a explicat stăpânindu-se colonelul, că în cazul în care paharul a lovit pe cineva, eu o să spun că de aici, din casa colonelului de miliţie Banu, a fost aruncat!” „Eu nu înţeleg, i s-a adresat ea în şoaptă, tu, prieteni ca toţi oamenii nu poţi să-ţi faci?! Actorul ăla... acum ai venit cu ăştia!...” Adică noi. Dar toate acestea s-au întâmplat atunci, iar acum coboram din lift la etajul trei, preocupat de mobilul prea amabilei invitaţii care, în nici un caz, nu-mi prevestea o bucurie. În micul antreu ce ducea la biroul colonelului, un miliţian mă luă în primire şi, cunoscându-mă, mă conduse înăuntru. Colonelul se afla la biroul său, cu tot felul de telefoane în stânga, care-i dădeau, trebuie să recunosc, un aer foarte capabil. — Nu ştiu ce vor ăştia de la Circulaţie cu mine, am intrat eu direct în subiect, fără ipocrizii de genul „Ce mai faci?”, „Mi-a fost dor de tine”, „De o mie de ani nu te-am văzut” şi aşa mai departe. — Urci două etaje, colega, şi afli ce vor! Ce-i aşa o problemă?! — O amendă probabil, recompense n-am auzit încă să se împartă la voi! — Vezi, colega, nu eşti bine informat. Şoferii din rândul „ajutoarelor voluntare” ale organelor de circulaţie, dacă depun o activitate deosebită, primesc recompense cu premii, colega! — Bine, bine... Dă-le un telefon şi întreabă-i de ce m-au chemat. — Adică să intervin!? Eu intervin, colega, dar să ştii că te costă! Mergem diseară undeva şi dai două sute, uşor! În loc de o sută sus, arătă el cu degetul spre tavan. — La cârciumă nu-mi pare rău... — Nu, du-te şi plăteşte-ţi amendă, iar diseară dau eu. E ca şi cum m-ar ruga ei pentru cineva care... Hai, colega... Treci apoi pe la mine să bem o cafea. Dreptate avea, ştiam, şi neavând încotro, am urcat două etaje. Locotenentul la care m-am prezentat mi-a luat invitaţia, a căutat, după numărul înscris pe ea, ceva, într-un dosar şi, scoţând de acolo o hârtie, mi-a comunicat cu o voce ca o răzătoare de morcovi: — În ziua de 20 februarie, circulând cu autoturismul 1-B-2022 pe Calea Victoriei, dinspre Athénée Palace, n-aţi semnalat schimbarea direcţiei de mers. — Nu-i adevărat! am protestat eu. — Nu este maşina dumneavoastră? — Ba da, dar din 18 decembrie, când a căzut prima zăpadă, şi până în 4 aprilie, maşina mea n-a ieşit din garaj! — Îmi pare rău, aici scrie clar: „1-B-2022”. Contravenţia ne-a fost semnalată de unul din ajutoarele noastre voluntare. — O fi greşit numărul... Sau e vreo glumă a unui prieten... Cu toate că n-am nici un prieten care să fie cu Circulaţia în atât de bune relaţii!... — Vă rog să plătiţi o amendă de cincizeci de lei, a rămas el indiferent ca ziua de ieri la ironia mea gratuită. — V-am spus doar că maşina n-a părăsit garajul până la 4 aprilie! — Puteţi să ne probaţi acest lucru? — Nu, n-am cum. — Cu martori, să zicem. — Cine ar putea să depună o asemenea mărturie?! N-am încă portar la garaj!... — Tovarăşe, mai aşteaptă şi alţii! Dacă nu plătiţi amenda pe loc, o să fiu nevoit să vă întocmesc un proces-verbal şi veţi plăti două sute cincizeci! A fost argumentul care m-a convins imediat că, într-adevăr, eu săvârşisem în ziua respectivă contravenţia imputată. Am vrut să spun ceva de care să-mi pară rău mai târziu, dar n-am găsit nimic la îndemână şi atunci am pus din fondul meu de rezervă o bancnotă de o sută pe masă. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că bancnota îmi râde în nas - avusese o altă destinaţie. A fost doar o impresie probabil. Când m-am întors în biroul colonelului, acesta nu mai era singur. Un bărbat de vreo treizeci de ani, cu o înfăţişare plăcută, explica ceva cu aprindere. Intrarea mea l-a deranjat evident, când colonelul a făcut prezentările, căpitanul Pascu mi-a zâmbit aşa cum zâmbesc americanii în faţa aparatului de fotografiat, pronunţând în engleză cuvântul „brânză”. — Îmi permiteţi să plec? se adresă acesta nerăbdător colonelului. — Nu, stai puţin. Ascultă, colega, se întoarse colonelul spre mine, n-ai vrea să participi la o anchetă pe care o va conduce tovarăşul căpitan? Este vorba de o sinucidere, dar... şi colonelul făcu un gest în sensul că la mijloc e ceva dubios. Ei, ce zici? Mă băteai la cap că vrei să scrii ceva în acest gen... Predasem nu de mult editurii o carte... Ar fi o idee!... — O.K.! am acceptat eu propunerea colonelului. „VREŢI SĂ VĂ SPUN CE CONŢIN BUZUNARELE DUMNEAVOASTRĂ?” Mă şi vedeam străbătând străzile Capitalei în urlete de sirenă, miliţienii de circulaţie grăbindu-se să ne dea „liber”, iar eu - stând în faţă, lângă şofer, cu un aer important şi enigmatic. Da' de unde! Am coborât pe jos scările, pentru că ne „furase” cineva liftul şi, parcurgând tăcuţi curtea, am ieşit în stradă unde, chiar lângă poartă, era cât pe-aci să ne calce o maşină, ca pe nişte banali pietoni. — Poate scot maşina mea din garaj? i-am propus eu la un moment dat căpitanului. — Nu-i nevoie, mi-a răspuns el cu indiferenţă. E destul de aproape... Şi apoi, afară e şi foarte plăcut. Într-adevăr, după o iarnă reumatică, veniseră zile de adevărată primăvară, numai că starea mea psihologică reclama dinamism şi nu plimbare la aer curat. După un timp, am rupt din nou tăcerea. Nu ştiu de ce, dar aveam aceeaşi senzaţie pe care o încerc când mă aflu cu o necunoscută în lift. — Dacă tot nu dispare cadavrul, ce-ar fi să bem o cafea? am arătat eu spre cafe-barul pe lângă care treceam. — N-am nimic împotrivă, a acceptat el fără entuziasm, adăugând: Şi aşa trebuie să fim acolo abia peste o jumătate de oră. Evident, nu-l încânta deloc faptul că-i căzusem pe cap. În local era lume puţină, ne-am aşezat la o măsuţă şi, în timp ce-i comandam chelnerului două cafele scurte, m-am pomenit întrebat: — Sunteţi ulceros? — Nu, am negat eu. — Atunci, dă-ne şi două coniacuri mici! a completat căpitanul comanda. Apoi, întorcându-se spre mine, zâmbi cuprins de o bruscă veselie: Vra să zică o să devin, într-un fel, erou de roman! Nu-i rău. Să încep atunci prin a vă furniza câteva date: Tata a fost cazangiu... Am cunoscut pe cineva care scrisese în dreptul ocupaţiei tatălui său „de meserie trăgător”. „Ce-i aia trăgător?” a fost el rugat să explice, cu ocazia unei noi promovări. Bun de gură, taică-su fusese „şlepar” pe Lipscani. Trăgea clienţii de pe stradă în prăvălia fratelui său. „Trăgător”... Cum era şi normal, am îmbrăţişat meseria tatălui meu, însă, la douăzeci de ani, la propunerea organizaţiei U.T.C., am intrat să lucrez la Interne. Mi-am completat studiile, urmând liceul la fără frecvenţă, apoi facultatea de Ştiinţe juridice... Nu beau, nu fumez, nu-mi plac femeile, ador copiii, am trei şi îl aştept cu nerăbdare pe al patrulea, în timpul liber joc şah la clubul ministerului, înainte de a mă culca conspectez bibliografia pentru seminarul următor... Când am ieşit în stradă, un vânzător ambulant îmi oferi o „ocazie”. — Vedeţi, mi se adresă căpitanul, cam ăştia sunt clienţii noştri. E adevărat, era cât pe-aci să anchetez furtul unor lingouri de aur dintr-un vagon poştal, dar trenul a avut o întârziere de o oră, iar camionul cu care trebuia să sosească bandiţii în gara Ciulniţa, fiind reparat de I.R.A.-2, s-a defectat pe drum. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că o să devenim prieteni, eu şi căpitanul Pascu. Un troleibuz ne-a lăsat în Piaţa Romană, de aici, în câteva minute, am ajuns în faţa unui bloc cu patru etaje, al cărui lift era, după toate aparenţele, de multă vreme defect. La etajul doi, pe uşa masivă de nuc a apartamentului din stânga, se găsea încrustat, pe o tăbliţă nichelată, numele de Anca Petroveanu şi căpitanul a sunat. Ne-a deschis un locotenent major de miliţie. — Suntem aproape gata, tovarăşe căpitan, a raportat el. Vreţi s-o aducem pe vecină? Cea care... — Nu, lasă. Stăm mai târziu de vorbă cu ea. Şi m-a prezentat celor doi ofiţeri de miliţie. Doi, pentru că în cealaltă cameră mai era unul. Îşi scotea tocmai un halat atât de pătat cu diverse substanţe şi, probabil, de atâtea ori spălat, încât nici cel mai mare specialist din lume nu i-ar fi putut determina culoarea iniţială. Ne găseam într-un apartament format din două camere destul de spaţioase, despărţite, ca la garsonierele duble, printr-un glasvand larg deschis şi, ceea ce izbea în primul rând, era numărul mare de tablouri de o certă valoare; felul cum erau aşezate pe pereţi demonstra nu numai ştiinţa folosirii luminii ce venea de la cele două ferestre, dar şi un rafinat gust artistic. — Dumneata vezi ce-i aici!? am exclamat eu, adresându-mă căpitanului. Pallady, Luchian, Andreescu, Petraşcu... — Văd, şi drept să spun, rar mi-a fost dat să privesc un interior mai odihnitor ca acesta! Într-adevăr, totul era într-o armonie perfectă. Şi mobilă de autentic stil „Empire”, lucrată probabil la Viena, şi statuetele, şi vasele, şi carpetele, nimic în plus, nimic distonant, totul în cea mai desăvârşită ordine, ca şi cum ar fi fost o casă memorială şi doar locul pentru dormit - pentru că era de fapt un loc - din ultima cameră, două saltele mari suprapuse, acoperite cu un persan, contrasta. Aici fusese găsită moartă Anca Petroveanu. Vizavi se afla un splendid secretaire. Neputând rezista tentaţiei, am tras de cheie. Interiorul fusese transformat într-un bar, erau în el băuturi şi ţigări, totul însă fusese pensulat cu un praf alb ce relevase o sumedenie de impresiuni digitale. — Aţi descoperit ceva deosebit? m-am adresat eu ofiţerului de miliţie, care se dezbrăcase de halat când am intrat noi aici. — Deosebit, nu. Dar felul cum au rămas impresiunile de la mâna dreaptă a victimei pe un pahar găsit lângă pat mi-a dat de gândit. — Adică? am vrut eu să ştiu mai precis. — Adică, atunci când o mână apucă un pahar, efortul acesteia este distribuit într-un anumit fel. Mă refer la apăsarea falangelor... Or impresiunile relevate de noi indică o aşezare oarecum curioasă a mâinii, o distribuire cam neobişnuită a acelui efort. — Să vedem ce o să spună şi autopsia... se adresă locotenentul major căpitanului. Mâine aveţi raportul medicului legist. Căpitanul Pascu şi-a scos haina, a aşezat-o pe spătarul unui fotoliu şi, trăgând aer în piept, de parcă ar fi adunat puteri, spuse rar, ca pentru sine: — Ei, acum pot să intru în rol. Adăugă după o clipă de gândire: Nu ştiu de ce, dar atmosfera acestui apartament nu-mi vorbeşte deloc despre o sinucidere. Ba chiar respinge ipoteza unei sinucideri. Atmosfera aceasta însă n-ai cum s-o coşi la dosar!... Să începem sistematic. — N-o chemaţi pe vecina victimei? l-am întrerupt eu. — Nu. Nu sunt încă pregătit să stau de vorbă cu ea. Încerc să aflu singur câte ceva. Imposibil să nu găsesc aici puncte de sprijin pentru discuţia ce va urma. Puncte concrete. Am nevoie întâi de o oarecare, să-i zicem, bază obiectivă. Şi de-abia după aceea... — De ce m-aţi întrebat dacă sunt ulceros? — Şi sunteţi. — Da, sunt, am recunoscut eu. Cum aţi dedus? — Vreţi să vă spun ce conţin buzunarele dumneavoastră? Am râs neîncrezător. — Pe două sticle de vin! propuse căpitanul, adăugând: Una n-o să ne ajungă. — O.K.! am acceptat eu. — Să începem cu buzunarele pantalonilor. În cel din stânga aveţi cheile de la casă şi garaj, într-un port-chei din piele, iar în cel din dreapta - cheile maşinii prinse de un breloc, treizeci şi opt de lei - o bancnotă de 25, două de 5 şi una de 3 lei, şi o cutie de chibrituri, cu câteva beţe în ea. Actele maşinii sunt în buzunarul de la spate, iar în cel mic pentru ceas - o brichetă cu gaze defectă pe care intenţionaţi s-o daţi azi-dimineaţă la reparat. La haină, în buzunarul din stânga - o pereche de ciorapi, în dreapta - batistă şi o cutie nouă de chibrituri. În buzunarul de la piept - un pix „Parker” cu mină „King size” şi, bineînţeles, portofelul. Să ne oprim puţin la acesta. Are cusătura desfăcută acolo unde se îndoaie. Într-o despărţitură - nota de plată a abonamentului telefonic, în alta cărţi de vizită, apoi buletinul de identitate, o legitimaţie, o agendă telefonică, iar în despărţitură cu capac, patru sau cinci bancnote a câte o sută de lei. În sfârşit, în buzunarul pentru batistă - o periuţă albă de dinţi, cu păr negru de mistreţ... — Aţi câştigat! În timp ce vorbea, încercasem să-mi dau seama cum aflase toate acestea, dar căpitanul trecuse atât de repede în revistă conţinutul buzunarelor mele şi cu atâta precizie şi siguranţă, încât nu avusesem timp decât pentru a verifica exactitatea spuselor sale. — Şi acum, pentru că tot mi-aţi numărat banii, am continuat eu, şi aţi văzut că am cu ce să plătesc cele două sticle de vin, mai pun ceva lângă ele, ca să-mi spuneţi cum aţi reuşit să aflaţi toate acestea. — Secret profesional! râse el. Privindu-l, am avut impresia că muşcase cu poftă dintr-un măr ionatan. Acum ştiam de ce îmi fusese simpatic de cum îl văzusem în cabinetul colonelului Banu - râdea, arătând două şiruri de dinţi, ca într-o reclamă străină de asigurare pe viaţă. — Nu-i, bineînţeles, nici o scamatorie la mijloc, spuse el serios. Cheile de la casă le-am simţit cu ocazia aglomeraţiei din troleibuz, iar cele de la maşină le-am auzit zăngănind în celălalt buzunar. Banii nu sună aşa şi, după cum am văzut, aţi dat tot mărunţişul picolului, care nici pe acesta nu-l merită; diviziunea cea mai mică pe care aţi primit-o de la chelner, ca rest, era o bancnotă de 3 lei. Şi, pentru că am ajuns la bani, când aţi plătit cafelele, aţi scos portofelul şi, deschizând despărţitura cu capac, v-aţi adus aminte că aveţi bani schimbaţi în buzunarul pantalonilor. Într-adevăr, aveaţi două bancnote de 25 şi una de 5. Cafelele au costat, cu bacşiş cu tot, doisprezece lei. Aţi cumpărat un pachet mic de „Snagov” şi aţi primit, în loc de rest la 5 lei, o cutie de chibrituri. Aţi acceptat-o pentru că în cea pe care o aveaţi mai erau doar câteva beţe. — De brichetă cum aţi aflat? — Simplu. Când aţi vrut să vă aprindeţi ţigara, aţi dus mina la buzunarul pentru ceas, o secundă gândul v-a zburat în altă parte şi apoi aţi scos din buzunar cutia cu chibrituri. — Bine, dar de ce cu gaze? Şi de ce defectă? — Dacă era una obişnuită, cumpăraţi în loc de chibrituri o fiolă cu benzină. Apoi, judecând după felul cum vă îmbrăcaţi, după obiectele pe care le aveţi asupra dumneavoastră, - ceas, cureaua lui, pixul Parker - pe acesta l-am observat când eraţi cu haina desfăcută - am dedus că bricheta trebuie să fie din acelea cu gaze, bănuiesc „Ronson”. — Exact! — Iar defectă, pentru că, de obicei, ele la noi se defectează destul ele uşor. Sunt construite pentru butan, iar noi le umplem cu aragaz şi duzele se înfundă. — Şi conţinutul portofelului? — Când l-aţi deschis, am observat marginea notei de plată a abonamentului telefonic. Şi tot astfel buletinul de identitate, agenda telefonică. Iar după bombajul despărţiturii cu capac, de unde aţi vrut să scoateţi bani, am dedus că sunt cam patru-cinci bancnote de câte o sută. Acolo se ţin de obicei sutele şi nu încap decât împăturite. — Actele maşinii cum de-aţi ştiut unde sunt? — Din cele câteva cuvinte pe care le-aţi schimbat cu tovarăşul colonel Banu, am aflat că aţi fost la Circulaţie, unde aţi plătit e amendă, iar la ei toţi sunt invitaţi cu carnetul de conducere şi certificatul de înmatriculare a maşinii. În portofel am văzut că nu le aveaţi. De altfel, permisul de circulaţie nici nu încape acolo. Nu ştiu de ce l-or fi făcut de dimensiuni atât de incomode!... Deci, trebuie să-l aveţi în unul din buzunare. De obicei în cel din spate, la pantaloni. Şi dumneavoastră, când m-aţi întrebat dacă n-ar trebui să scoateţi maşina din garaj, aţi dus mâna la buzunarul din spate, ca pentru a vă încredinţa că nu le-aţi uitat cumva la ofiţerul care v-a încasat amenda. — Acum, periuţa de dinţi, pentru că aţi bătut cu ea toate recordurile! — Periuţa de dinţi a constituit într-adevăr o problemă. Aţi avut-o întâi în buzunarul din dreapta al hainei şi, simţind-o în troleibuz, m-am întrebat ce poate fi obiectul acela ca un creion. Pixul l-am văzut în buzunarul de la piept. Un stilou nu putea fi... Şi tocmai pentru că vă era incomod s-o purtaţi acolo, aţi scos-o pe drum şi aţi pus-o în buzunarul pentru batistă, iar batista şi cutia cea nouă de chibrituri le-aţi mutat în locul ei. A fost exact momentul când am observat că hârtia de ambalaj poartă marca magazinului „Adam”. Am şi văzut raionul cu articole de parfumerie, şi cum am căutat şi eu o periuţă străină - din ale noastre îţi rămâne tot părul printre dinţi - am bănuit că aţi cumpărat una din acelea „Carpyr”, care au sosit acum câteva zile. Am vrut să-mi aprind o ţigară. — Pachetul l-aţi lăsat pe măsuţa de colo, arătă căpitanul. Tocmai pentru că în buzunare nu mai aveaţi loc şi nu vă place să umblaţi cu ele umflate. — Trebuie să recunosc, aţi câştigat într-o notă de perfectă sportivitate cele două sticle de vin! — Şi ceva lângă ele... — O.K.! am exclamat eu. — Îmi exersez spiritul de observaţie, nimic altceva. Fără el, în meseria noastră, nu faci doi bani. Şi pentru că veni vorba, să vedem ce facem aici. Eu, dacă nu mă înşel, pentru asta sunt plătit!... Să începem cu începutul. Ultima oară, Anca Petroveanu a fost văzută în viaţă duminică după-amiază, în jurul orei nouăsprezece. A sunat la uşa apartamentului vecin, i-a deschis chiar doamna Pleşa şi, cum declară aceasta, Anca Petroveanu a întrebat-o ce se întâmplă cu remizierul care aduce lapte în bloc, pentru că de câteva zile nu l-a mai văzut. Doamna Pleşa, i-a răspuns că acesta continuă să vină, dar la ore mai târzii şi, la propunerea ei, Anca Petroveanu i-a adus şase borcane goale de iaurt şi banii respectivi. Dacă după aceea Anca Petroveanu a plecat în oraş sau a rămas acasă, nu mai ştie precis. Dar, după cum i s-a părut ei, pe la ora douăzeci şi treizeci de minute, a auzit maşina Ancăi Petroveanu oprindu-se în faţa blocului. A doua zi, deoarece vecina ei nu se prezentase să-şi ridice borcanele de iaurt, spre seară, a sunat la uşă. Anca Petroveanu nu i-a răspuns. Mirosul de gaz începuse să se simtă pe holul scării, însă doamna Pleşa şi-a zis că el vine din stradă. Abia în dimineaţa următoare, domnul Pleşa, care-i medic navetist la Buzău, şi-a dat seama că mirosul de gaz metan, acum foarte puternic, răzbate din apartamentul Ancăi Petroveanu. Şi, într-adevăr, Anca Petroveanu a fost găsită fără viaţă, acolo, pe divanul acela, arătă căpitanul spre ultima cameră. Alături de ea era o sticluţă goală de „Nozinan” - un somnifer franţuzesc - un pahar cu urme de apă şi toate robinetele aragazului de la bucătărie deschise la maximum. — S-ar putea deci presupune că Anca a luat o doză puternică din somniferul acela şi, când a văzut că acesta începe să-şi facă efectul, a deschis robinetele aragazului. — Să zicem... Dar atunci sticluţa cu „Nozinan” şi paharul de apă s-ar fi găsit în altă parte! În bucătărie, de pildă. De obicei, sinucigaşii îşi elaborează cât se poate de minuţios planul. Sunt însă cazuri, mai ales dacă hotărârea este luată în urma unui şoc foarte puternic, când se procedează într-o ordine cu totul inversă faţă de cea logică. — În primul rând, cred că ar trebui să aflăm... — Dumneavoastră vorbiţi la plural? m-a întrerupt căpitanul. Şi a exclamat: Mare cretin! În timp ce încercam să mă conving că nu mie îmi fusese adresat cuvântul acesta drăguţ, căpitanul se îndreptă în grabă spre telefon, formă un număr şi îl ceru pe locotenentul major Paraschiv. Numărul acesta îl aflase însă consultându-şi agenda. La naiba, nu era chiar în regulă!... — Maşina aţi cercetat-o? întrebă căpitanul. Răspunsul fu negativ şi el ceru locotenentului major Paraschiv să facă imediat cale întoarsă. — Şi mie mi-a scăpat din vedere, adăugă căpitanul. Probabil e jos, un moment... Aşezând receptorul alături, luă poşeta victimei, scoase din ea certificatul de înmatriculare a maşinii şi, cu el în mână, ieşi pe balconul ce răspundea în stradă. Curios, ca toţi automobiliştii, l-am urmat, să văd ce maşină avea Anca Petroveanu. Era un Fiat-850, de culoare albă. După ce căpitanul încheie convorbirea cu locotenentul major Paraschiv, intrigat, l-am întrebat prin ce asociaţie de idei i-a venit maşina în minte. Râse. — Când am pus sub semnul întrebării pluralul, m-am gândit în acelaşi timp că autoturismul pe care îl aveţi ne-ar putea fi de folos. Şi atunci mi-am amintit că victima are şi ea o maşină. Maşina despre care doamna Pleşa a declarat că a auzit-o oprindu-se în faţa blocului în jurul orei douăzeci şi treizeci de minute. Deci, ea trebuie să fi rămas jos, în stradă. Dacă este adevărat ce-a spus soţia doctorului, atunci, în această oră şi jumătate, s-a întâmplat acel ceva care a determinat-o pe Anca Petroveanu să ia tragica hotărâre. Pentru că nu te aprovizionezi cu şase borcane de iaurt ştiind că nu vei mai avea nevoie de ele! Iar în acea, să-i zicem fatidică, oră şi jumătate, Anca Petroveanu a fost cu maşina! — Spuneam că în primul rând ar trebui să aflăm cauza... — Şi într-o ipoteză şi în alta. — Adică, cealaltă ar fi că avem de-a face cu o crimă? — Da. Aşa susţine şi doamna Pleşa. Ea a declarat organelor de miliţie, care au venit să deschidă uşa apartamentului când soţul ei a dat alarma, că nimic pe lume n-o va face să creadă, având în vedere datele sufleteşti şi modul de viaţă al victimei, că este vorba de sinucidere. — Dar asta este o chestiune subiectivă! — Subiectivă. Subiectivă ca şi atmosfera odihnitoare a acestui apartament. Faptul că ea n-a lăsat nici o scrisoare, nici un rând cel puţin este însă o realitate, nu? — Înclinaţi, deci, spre o crimă? — Nu înclin spre nimic. Am remarcat doar. — Cine-i totuşi această Anca Petroveanu? — Deocamdată ştim doar că profesa avocatura şi că provine din familia unui profesor universitar. Să trecem însă la treabă. Căpitanul Pascu luă poşeta victimei şi, scoţând din ea buletinul de identitate, citi cu voce tare cele câteva date înscrise acolo. — O femeie încă tânără! remarcă el şi întorcând pagina exclamă: Şi pe deasupra destul de bine! Dacă în fotografia din buletin arata aşa, ce trebuie să fi fost în realitate! Nu, despre Anca Petroveanu nu se putea spune că fusese o femeie frumoasă, în accepţiunea curentă a acestui cuvânt. În afară de gura ei cu buze senzuale, desenate aproape rotund, în rest - o faţă puţin asimetrică, cu fruntea cam bărbătească, bărbia energică, scoase şi mai mult în evidenţă de o pieptănătură scurtă, cu părul rebel. Totul emana însă un anumit farmec, poate din pricina ochilor nu prea mari, dar vioi şi mai ales inteligenţi, probabil puţin saşii când privea undeva fix. Ceea ce nu era aici cazul. Scoase, rând pe rând, din poşeta Ancăi Petroveanu, pe masă se găseau: un ruj, o pudrieră, un pachet de ţigări „Kent”, două batiste, dintre care una mai mică, murdare de ruj... — Scrisoarea lipseşte, spuse ca pentru sine căpitanul Pascu, ţinând în mână un plic de format occidental. Citi ştampila poştală: „Paris, 9 ianuarie”. De ce păstra ea de atâta vreme acest plic în poşetă şi încă fără scrisoare? Ia să vedem, figurează vreun nume străin în agenda ei telefonică? Kandel Fred 140 440, spuse el la un moment dat. — Numărul de telefon al unui hotel! am zis eu cu voce sigură, demonstrând căpitanului o formidabilă intuiţie de detectiv sadea. El însă nu spuse nimic şi luând cartea de telefon găsi acolo, negru pe alb, ceea ce perspicacitatea mea mă făcuse să presupun încă de la bun început. Numărul de telefon era al hotelului „Ambasador”. În rest, poşeta nu conţinea nimic interesant şi în timp ce căpitanul Pascu începu să cerceteze sistematic sertarele unei comode, la uşă se auzi sunând. Era locotenentul major Paraschiv. Căpitanul îi înmână cheile Fiat-ului şi acesta coborî în stradă. Când am ieşit ceva mai târziu pe balcon, maşina era realmente asaltată de o droaie de copii, pentru care operaţia efectuată de ofiţerul de miliţie constituia un spectacol cât se poate de inedit. În scurt timp, acesta se întoarse în apartament. — Ei? îl întrebă nerăbdător căpitanul. — Lângă aparatul de radio, câteva impresiuni digitale mai vechi ale victimei, trei mucuri de ţigară în scrumieră, două foarte vechi de ţigări „Kent”, unul de „Carpaţi” cu filtru, foarte recent, arătă el cutiuţa din material plastic în care se vedeau cele trei mucuri de ţigară. — Le puteţi determina vechimea? am întrebat eu curios. — Da. Şi încă cu o exactitate de până la o jumătate de oră. Bineînţeles prin analize de laborator. Continuă, întorcându-se spre căpitan: Apoi, câteva fire de stofă pe spătarul scaunului din dreapta, un bilet de autobuz şi două fire de păr şaten închis, cred, bărbătesc. În cutia de bord am găsit carnetul ei de conducere şi poliţa asta de asigurare a maşinii. Le înmână căpitanului, adăugând: îşi asigură pe încă un trimestru maşina, când ştie că peste câteva zile nu va mai fi?! — Se pot petrece multe în câteva zile! nu fu de acord căpitanul. Da, spuse el examinând poliţa, a încheiat asigurarea în 7 martie, iar acum câteva zile a prelungit-o pe încă un trimestru. Gândindu-mă mai demult să-mi asigur maşina în perioada de vară, şi cum depusesem şi o cerere de paşaport pentru Austria, am luat poliţa cu intenţia de a prospecta condiţiile de acordare a despăgubirilor în caz de accident, dar, în aceeaşi clipă, în cameră izbucni soneria telefonului. Am tresărit fără să vreau, ca şi cum Anca Petroveanu ar fi apărut deodată acolo. — Alo, daaa, îşi modulă căpitanul vocea. Se auzi destul de clar o voce de bărbat. — Asasinul! am exclamat eu în şoaptă şi, apropiindu-mă în vârful picioarelor de aparat, am întins urechea la pândă. — Nu, n-aţi greşit, casa Petroveanu. Anca este plecată pentru câteva zile din Bucureşti. Cine să-i spun c-a sunat-o, vă rog? — Alexandru, spuse bărbatul de la celălalt capăt al firului. — Alexandru Greceanu? întrebă căpitanul. — Nici un Greceanu! Sunt fostul ei soţ. — O să-i comunic, făcu căpitanul, dar fostul soţ al Ancăi Petroveanu aşezase receptorul în furcă. — De ce nu l-aţi chemat aici? Am fi aflat lucruri cât se poate de interesante! — Totul la timpul său, spuse Pascu, mutându-şi privirea de la persoana mea. M-am străduit să pricep de ce nu era încă timpul să se stea de vorbă cu fostul soţ al Ancăi Petroveanu.

Era caritatii de Arkadi Weiner                                         I     Diferite instituţii şi întreprinderi angajează: contabili-şefi, ingineri, tehnicieni, constructori, ingineri mecanici, ingineri auto, mecanici auto, şoferi, hamali, expe­ditori, secretare-dactilografe, planificatori, şefi de echipă, constructori pentru şan­tiere, muncitori-constructori cu orice cate­gorie de calificare. Anunţ     — Deocamdată, stai jos, ascultă şi caută să înveţi, spuse Gleb Jeglov, care apoi uită cu totul de mine. Ca să nu mai atrag atenţia celorlalţi asupra mea, mă aşezai lîngă peretele împodobit cu o placardă veche, decolorată, pe care scria: „Lucrători ai Comisariatului Poporului pentru Afa­cerile Interne, economisind energia electrică, sprijiniţi frontul!” Frontul nu mai exista demult, însă deşi energia electrică trebuia economisită, becul din cameră mai pîlpîia şi acum. Ziua cenuşie de septembrie se transforma treptat într-o seară umedă şi posomorîtă, iar para galbenă de o sută de waţi se răsfrîngea ca o pată fumurie pe florile de gheaţă albăstrui de pe geam. În birou era frig. Pe sub oberlihtul oval al ferestrei pe care rămăseseră pînă acum lipite benzi de hîrtie albă pătrundea un curent rece. Nu mă supărasem că cei de faţă discutau de parcă pe scaunul vienez, cu picioare rahitice, absurde, ar fi stat un manechin, nu eu, Şarapov, noul lor colaborator şi coleg. Înţelegeam doar că aici nu-i pur şi simplu miliţia judiciară, ci iadul însuşi: secţia de combatere a banditismului, şi că în instituţia asta drăgălaşă n-avea nimeni timp să se ocupe de iniţierea mea în problemele operaţiunilor poliţieneşti. Mă simţeam totuşi amărît şi stînjenit, probabil tocmai din cauza acestei situaţii în care îmi revenea rolul unui şcolar ce a chiulit de la cursuri tot anul şi acum ascultă fără să priceapă nimic, în timp ce colegii lui, harnici, rezolvă probleme foarte complicate. Aşa că începui să urmăresc inconştient tot ce spuneau, încercînd să surprind o fisură cît de mică în raţionamentul lor sau vreo deducţie pripită. Dar nu era uşor, pentru că amănuntele operaţiei pe care o discutau cu atîta însufleţire nu-mi erau cunoscute, iar de întrebat nu voiam să-i întreb, astfel încît doar pe baza unor fraze disparate — replici, întrebări şi răspunsuri — mi se contura sensul operaţiei denumite „pătrunderea în bandă”. Senka Asul, un hoţ pe care Jeglov fie că-l speriase, fie că-l convinsese — asta n-am putut-o lămuri, dar oricum despre el era vorba — îi promisese acestuia să-i înlesnească un contact cu banda „Pisica Neagră”. El acceptase să le comunice bandiţilor că un „tip cu idei” caută nişte hoţi de mîna-ntîi pentru o afacere din care s-ar putea cîştiga un milion de ruble. Pentru pătrunderea în bandă fusese chemat special un lucrător operativ de la Iaroslav, pentru ca nimeni, nici chiar din întîmplare, să nu-l recunoască la Moscova. Iar azi dimineaţă Senka Asul telefonase anunţînd că „tipul cu idei” va fi aşteptat la ora nouă seara pe Bulevardul Ţvetnoi, pe a treia bancă din stînga, cum vii dinspre Piaţa Centrală. Lucrătorul operativ Vekşin care urma să joace rolul „tipului cu idei” nu-mi plăcea. Avea un păr care-i stătea drept în sus, de culoarea paiului, ochi rotunzi de pasăre, iar pe mîna dreaptă îşi tatuase cu albastru numele „Vasea”. Se străduia din răsputeri să dea impresia că întîlnirea care urma să aibă loc nu-l frămîntă cîtuşi de puţin, că la Iaroslav a mai văzut el de-alde astea. De aceea glumea tot timpul, presărînd în discuţie glume nesărate de care rîdea primul şi, alegîndu-mă pe mine ca fiind mai nou şi mai puţin experimentat decît el, mă întrebă: — Ştii să vorbeşti în argou? Comandasem un detaşament de pedeapsă şi avusesem de-a face cu nişte criminali cum Vekşin nici măcar nu visa, aşa că stăpîneam la perfecţie argoul borfaşilor, dar acum nu se cuvenea să vorbesc despre asta — putea să pară o lăudăroşenie din parte-mi. Vekşin rîse scurt şi-i zise lui Jeglov: — N-aveţi nici o grijă, tovarăşe căpitan. În vocea lui de băieţandru mi se păru că desluşesc o notă de încor­dare isterică. Totul o să meargă strună. Nici n-o să aibă timp să se dezmeticească şi i-am şi făcut marţ! Stătusem mult timp nemişcat şi, fiindcă-mi amorţise un picior îmi schimbai poziţia, scaunul vienez scîrţîi puternic şi toţi se întoarseră spre mine. Apoi, pentru că eu con­tinuam să stau nemişcat şi să tac chitic, se întoarseră din nou spre Vekşin, în timp ce Jeglov lovind cu muchia palmei în masă îi spunea: — Ia aminte, Vekşin, nu ţi se cere nici un fel de iniţiativă personală, să nu încerci să faci pe grozavul sau pe borfaşul trecut prin ciur şi prin dîrmon. Sarcina ta e simplă, tu eşti un pion neînsemnat, un bleguţ cu caş la gură şi ai fost trimis să vezi dacă e cumva pe acolo cineva cu care s-ar putea discuta. Dacă ei sînt de acord să jefuiască o agenţie CEC la care lucrează o complice de-a noastră, atunci o să vină să discute cu ei chiar şeful în persoană. Voi căutaţi o legătură, fiindcă sînteţi prea puţini şi n-aveţi decît o singură armă. — Şi dacă o să-ntrebe de ce n-a venit şeful de la bun început? Lui Vasea Vekşin îi luceau ochii rotunzi de coţofană, în timp ce-şi freca într-una palmele roşietice cu încheieturi subţiri de copil, care ieşeau din mînecile vestonului scurt, cafeniu. — Să le spui că şeful nu-i atît de prost încît să se bage singur în gura lupului, de unde să ştiţi voi că n-aveau să vină cu ei şi sticleţii? Şi-n afară de asta, că ţie nu ţi-e frică, fiindcă n-ai nimic pe suflet şi că nici n-ai putea să „ciripeşti” nimic despre treaba plănuită, fiindcă habar n-ai de ea. Faţa lui Jeglov părea îngîndurată şi tristă totodată, îmi făcea impresia că n-are nici el prea mare încredere în băieţandrul ăsta. Şi deodată îmi trecu prin minte să mă propun pe mine în locul lui Vekşin. E drept că de-abia venisem la DMJ[1], dar cred că aş fi putut îndeplini şi eu misiunea flăcăului ăstuia. La urma urmei, chiar dacă aş fi dat greş, şi banditul care trebuia să vină la întîlnire m-ar fi mirosit, oricum tot aş fi fost în stare să-l înhaţ şi să-l aduc viu în strada Petrovka nr. 38, ceea ce n-ar fi fost tocmai rău. Şi cum în timpul războiului capturasem destui informatori din liniile inamice, ştiam foarte bine ce măr­turisiri poate face un om luat prin surprindere. N-aveam nici o îndoială că pe banditul prins de mine o să-l facă să vorbească la DMJ. Iată de ce toată povestea asta în care rolul principal fusese atribuit tînărului Vekşin mi se părea riscantă şi chiar contraindicată. Mă răsucii din nou pe scaunul care scoase un scîrţîit. puternic. Era un scăunel caraghios pe al cărui spate curbat atîrna o bucată de tinichea rotundă ca o medalie. — N-ar fi poate mai bine să-l înhăţăm pe bandit şi să discutăm cu el mai serios aici? Toţi se întoarseră spre mine şi, pentru o clipă, în birou se lăsă liniştea, după care urmă o explozie asurzitoare de rîs. Rîdea nestăpînit, într-un falset subţirel, Vekşin, vocea baritonală a lui Jeglov hohotea reţinut şi cu mici pauze, Ivan Pasiuk, abia mişcîndu-şi buzele crăpate de vînt, răc­nea în lege — un adevărat rîs de sergent —, iar Grişa, fotograful, îşi ştergea lacrimile pe sub lentilele groase ale ochelarilor. Îi privii pe fiecare fără grabă. Jeglov se opri brusc din rîs şi toţi ceilalţi tăcură ca şi cînd le-ar fi comandat „drepţi!” Doar Vekşin nu se putu opri şi mai hohoti un pic. Jeglov puse o mînă pe umărul meu şi-mi spuse: — Aici, la noi, amice dragă, nu-i ca pe front. N-avem nevoie de prizonieri informatori! Mă miră faptul că Jeglov îmi ghicise atît de exact gîndurile. Fireşte, ar fi fost mai bine să tac şi să las să se uite propunerea pe care o făcusem şi care, judecînd după reacţia tuturor, li se păruse o absurditate, vădind o totală nepricepere. Dar mă aprinsesem şi atunci cînd mă aprind sînt cuprins nu de o exaltare prostească, ci de o îndărătnicie de tanc. De aceea, întrebai calm, cu voce nu prea tare: — Şi de ce, mă rog, n-aveţi nevoie de prizonieri informatori? Jeglov îşi răsuci o ţigară, suflă în ea şuierînd şi ridică din umeri. — Fiindcă pe front regula-i simplă: cel pe care l-ai prins e duşman, şi problema rămîne simplă pînă la capăt, dar pe banditul pe care-l înhaţi îl poţi numi duşman doar atunci cînd dovedeşti că a comis o infracţiune. Chiar dacă îl prindem, el ne poate trimite la plimbare. — Cum să ne trimită la plimbare? Doar de aia-i informator, ca să răspundă cînd îl întrebi. Iar de dovedit, putem dovedi şi mai tîrziu. Jeglov îşi aprinse ţigara, dădu drumul unui rotocol de fum şi mă întrebă: — Pe front, cînd un prizonier nu vrea să vorbească, ce păţeşte? — Cum ce păţeşte? rostii eu mirat. E tratat, cum se spune, conform legilor de război. — Întocmai, mă aprobă Jeglov. Dar de ce? Fiindcă e soldat sau ofiţer al unei armate duşmane, luptă împotriva ta cu arma în mînă, iar vinovăţia lui nu mai necesită dovezi... — Dar banditul nu are şi el armă? mă încăpăţînai eu. — La întîlnire poate veni foarte bine şi fără armă. — Şi ce-i cu asta? — Este, fiindcă-n buletinul lui nu scrie că-i bandit. Ba, dimpotrivă, scrie că-i cetăţean. Şi că locuieşte, ştiu eu, pe strada Încurcată nr. 5. Mai înhaţă-l dacă poţi! — La drept vorbind, acum, un infractor versat e mult mai periculos decît un fascist, spuse Vekşin rotindu-şi ochii ca nişte mărgele gălbui. Cu buletinul ăsta îi jefuieşte şi-i omoară pe-ai lui! Sînt mai răi decît fasciştii, repetă el pentru a fi mai convingător. „Multe mai ştii tu despre fascişti!” îmi zisei eu fără să mai deschid gura. Înţelegeam că greşisem amestecîndu-mă în discuţie. Acum, după ce dădusem dovadă de atîta nepricepere, nu mai aveam nici o şansă să fiu trimis la întîlnirea cu bandiţii în locul lui Vekşin. Consfătuirea luă sfîrşit. Timpul se scurgea insuportabil de încet. Jeglov îmi dădu un bon de masă şi merserăm cu toţii să mîncăm la cantina de la parter. În afară de Vekşin, care, pentru orice eventualitate, rămase în birou. Îi adu­serăm o jumătate de pîine şi o cutie cu stufat cu carne de porc pe care le înfulecă iute, bău apă dintr-o carafă, lingîndu-şi apoi degetele subţiri. Lîngă numele „Vasea”, tatuat cu litere stîngace, pe mînă avea o mulţime de excrescenţe şi privindu-le, nu ştiu de ce mi-am amintit de o superstiţie auzită în copilărie, care spune că dacă atingi o broască rîioasă, îţi cresc negi pe mîini. „E încă un puştan, mi-am spus îngăduitor, iertîndu-i lui Vasea aroganţa. Puştan de-a binelea.” Atunci nu ştiam că la activul acestui „puştan” se numărau nu numai vreo treizeci de pungaşi prinşi, ci şi banda de tîlhari a lui Iaşa Lălîul, capturată graţie excepţionalei iscusinţe a lui Vekşin de a pătrunde în adîncul sufletului infractorului. — Ai arma la tine? îl întrebă Jeglov. — Cum să nu! şi Vekşin îşi ridică puţin poala vestonului de lustrină, lovind uşor cu palma tocul revolverului. Nu mă despart de el niciodată. Jeglov zîmbi. — O să trebuiască să-l laşi aici. Acolo n-ai nevoie de el. — Chiar deloc? zîmbi şi Vekşin, descingîndu-şi tocul revolverului. Timpul se scurgea încet, minutele picurau leneşe şi dacă limba de aramă înverzită a pendulei nu s-ar fi legănat monoton în cutia ei lungă, ai fi crezut că încremeniseră pe vecie. Ploaia şuiera în geam insuportabil de uniform, cu sunet de muzicuţă stricată; din stradă răsună deodată sirena stridentă a unei salvări; de pe coridor se auziră tropăituri grele, iar la opt şi jumătate, cînd Jeglov se ridică spunînd: „Gata, să mergem!”, toţi săriră şi înce­pură să se îmbrace cu impermeabilele şi să-şi pună chipiele, îngrămădindu-se pentru o clipă în fata uşii. Jeglov răsuci comutatorul şi becul slab, gălbui, fu parcă înghiţit de întunericul ce năvăli din colţurile camerei, iar în beznă, pîlnia difuzorului mai murmură în urma noastră: „Este ora douăzeci şi treizeci de minute, ora Moscovei. Transmi­tem lieduri şi arii din opere, în interpretarea artistei eme­rite a R. S. F. S. R. Pantofel-Neceţkaia...” Pe aleea Kolobovski, Vekşin o luă înainte. Noi îl urmam la vreo sută de metri distanţă, apoi ne împrăştiarăm. Pe bulevardul Ţvetnoi, Vasea se aşeză pe a treia bancă din stînga, cum vii dinspre Piaţa Centrală, situată în luminişul unui boschet. De la distanţă era vizibilă din toate părţile. Eu şi Jeglov ne ascunserăm lîngă o prăvălioară de chimicale închisă, în spatele unei lustragerii, pe a cărei uşă fusese bătută în cuie o scîndură groasă. De aici puteam vedea silueta plăpîndă a lui Vekşin, gîrbovită pe bancă, sub ploaia rece şi măruntă de septem­brie. Oaspetele aşteptat de toţi nu putea să apară fără să-l vedem şi nici să plece neobservat. Pe stradă nu se mai vedeau trecători aproape deloc. Trecu un tramvai luminat cu becuri albăstrui. Îmi privii ceasul cu cadran fos­forescent. — Nouă şi un sfert...şoptii eu. Jeglov îmi strînse mîna cu putere. Lîngă Vekşin se oprise un bărbat înalt, care stătu puţin în picioare, apoi se aşeză alături de el. Nu reuşeam să-mi dau seama de unde apăruse: toate trecerile erau supravegheate şi nu se putea apropia neobservat. Mă uitai la Jeglov, şi el îmi şopti foarte încet, ca şi cum banditul l-ar fi putut auzi de unde se afla: — A sărit din mersul tramvaiului...   [1] Direcţia miliţiei judiciare (n.t.).

Eu, locotenentul Kojak de Abby Mann De câţiva ani buni, Kojak se mişcă dezinvolt printre personajele celebre ale literaturii poliţiste. Pătrunderea în această lume se datorează, în primul rând, serviciilor de bună calitate oferite de scriitorul american Abby Mann, pe parcursul mai multor microromane, cum este şi cel de faţă. Să nu uităm nici aportul actorului Telly Savalas, care l-a „încarnat” pe Kojak cu atâta dăruire, pe micul şi pe marele ecran, încât e la un pas (dacă între timp nu cumva l-a şi făcut) de a-şi pierde definitiv identitatea! Să dăm, însă, cezarului ce este al cezarului: Kojak a ajuns să fie îndrăgit de milioane de cititori şi telespectatori datorită felului în care contribuie, atât cât poate, la împlinirea eternului act de dreptate, la delimitarea şi limitarea răului debordat din tenebrele minţilor convulsionate de împătimiri criminale. Kojak nu e un superman. Ajunge, însă, la performanţe echivalente prin însuşiri circumscrise în sfera normalului. E un îndrăgostit de meseria lui, un profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Duce întotdeauna treaba la capăt, cu strădanie şi inteligenţă, cu bun simţ şi pricepere şi, de cele mai multe ori, cu riscul vieţii. Nu-l interesează avansările, gloria. Doar munca legată de profesia lui: pentru că îi place cu adevărat, e sensul vieţii lui. Dacă îl laşi fără ea, îi iei aproape totul, dacă nu cumva chiar totul. Cine nu doreşte să cunoască un asemenea personaj, să afle cât mai multe din isprăvile lui? Aşadar, legătura cu Manhattanul, cartierul cu rău renume al New-Yorkului, pentru a-l asculta „în direct” pe locotenentul Theo Kojak!   C. Manolache       1. EU, LOCOTENENTUL KOJAK… E un sentiment tare neplăcut să ajungi totdeauna prea târziu. Şi, de regulă, ori de câte ori sunt chemat la o crimă, este de fiecare dată cu adevărat prea târziu. Unui ins într-o asemenea stare nu-i mai poţi veni nicicum în ajutor. Pentru el, nu ştiu cât mai contează dacă voi reuşi sau nu să pun mâna pe asasin. Pentru noi, însă, pentru cei din poliţie, asta este o chestiune de viaţă şi de moarte. Acum, tocmai îl privesc pe băiatul ăsta mort. Presupun că nu are mai mult de optsprezece ani. Două gloanţe în cap, cu un pistol de 9 mm. Două. Asasinul a vrut să nu dea greş, Pentru unii oameni, sunt poate prea dur, fără prea mult sentiment, dar, în general, imaginea unui om mort îmi macină nervii. Mă obsedează o singură idee: eu, locotenentul Theo Kojak din poliţia newyorkeză, nu-mi voi afla liniştea atâta vreme cât nu-l voi dovedi pe asasin. Este aceasta o datorie faţă de propria-mi persoană şi faţă de acest băiat care zace fără viaţă în faţa mea, întins pe asfalt. 2. ÎL EXAMINEZ ŞI… Suntem în ziua de joi, 21 octombrie, orele 18.01. Poliţişti, curioşi, reporteri şi oameni din medicina judiciară. Se plimba cu toţii înfriguraţi de ici-colo. Cei de la laborator caută urme şi tremură şi ei de frig. Din când în când, îşi bagă mâinile în buzunarele halatelor. — Cine l-a găsit? îl întreb pe un sergent cu părul înspicat, aflat de serviciu împreună cu un alt coleg din cartierul de vest. — Băieţii ăştia, ’tenente, zice sergentul arătând spre doi băieţi de culoare. Paisprezece, poate cincisprezece ani. Cadavrul zăcea… — O clipa. Lasă-i pe ei să spună, îl întrerup, în timp ce mă îndrept spre cei doi. Nu mă pot vedea într-o oglindă, dar; sunt sigur că arăt ca un om din cale-afară de îndărătnic. Dar cum naiba aş putea arăta altfel, când sunt chemat la sfârşitul orelor de program să văd un băiat de optsprezece ani ciuruit? Cu o mutră ca a mea, nu i-aş putea întreba nimic pe martori. În niciun caz, pe cei doi băieţi de culoare, care nu văd în mine decât un curcan alb, un copoi alb gata să le scarmene pielea. — Noroc! îi salut ducând două degete la marginea pălăriei mele tiroleze. Sunt Kojak. Ochii lor mari, negri mă privesc fix. — Voi l-aţi găsit pe băiatul ăsta? îi întreb făcând eforturi ca să zâmbesc. Cei doi dau din cap. Deodată, îmi vine în minte acadeaua. Un poliţist cu acadeaua în gură nu poate arăta tot, atât de fioros ca unul cu trabucul în colţul gurii! Scot, deci trabucul şi strâng acadeaua între dinţi, dar asta nu face asupra principalilor mei martori niciun fel de impresie. — Mortul zăcea acolo… explică sergentul. Dar, voi, ce staţi ca nişte statui? Spuneţi cum a fost! strigă el către cei doi negri. Ochii lor sticliră. Dau amândoi din cap zicând: — Da, domnule… — Şi voi ce-aţi făcut?, întreb încercând să par cât mai răbdător. V-aţi uitat la el sau aţi anunţat poliţia? — Tocmai treceam pe aici, zice sergentul, şi pentru că i-am văzut aplecându-se şi uitându-se suspect în groapă, am coborât şi am dat peste cadavrul băiatului. — Aţi observat ceva deosebit? mă întorc iarăşi spre cei doi băieţandri, dar răspunsul lor – ridicară amândoi din umeri – nu-i de natură să mă ajute cu ceva. Stavros! strig deodată în lungul străzii. Stavros stă rezemat de una din maşinile noastre şi discută cu doctorul. Se uită la mine, apoi trece strada. — Creţule, avem doi martori guralivi. Mai mult ca sigur că acum ei se gândesc ce să ne spună. Dacă, însă, nu vor să deschidă gura, ia-i cu maşina şi du-i la secţie!! Pe drumul spre maşină, cei doi băieţi încep să-i povestească lui Stavros. Mă uit cu invidie la Stavros. Să aibe el un mod special de a dezlega limbile oamenilor?… Revin iarăşi lângă cadavrul băiatului şi îl bat pe umăr pe sergent. — Explicaţi-mi şi mie, îi zic cu aerul cel mai natural din lume, cum se face că băiatul a fost găsit în groapă, iar acum zace aici, pe trotuar? Privirea mea nu-i place. Îmi ies din pepeni ori de câte ori ceva se modifică la locul crimei, al acţiunii, şi asta se vede pe figura mea. — Păi… am crezut… ştiţi… Arăta ca şi când ar fi avut nevoie de ajutorul cuiva… de aceea l-am scos din groapă, să vedem ce şi cum… Ridic din umeri a nedumerire. În general nu-mi place să le reproşez nimic poliţiştilor. Mă uit din nou, gânditor, spre cadavrul băiatului. — Cămaşă cu mânecă scurtă şi blugi… Cam sumar îmbrăcat pentru vremea asta, nu credeţi?, îl întreb perseverent, privind cu ochii întredeschişi spre cerul întunecat. Peste Manhattan începe să se cearnă o ploaie măruntă. Nu-i chiar ploaie propriu zisă, dar e suficientă pentru ca orice urmă de bună dispoziţie să-ţi dispară. — Nicio altă piesă de îmbrăcăminte n-am găsit, locotenente, zice aprins sergentul. — Trebuie să examinăm foarte atent cadavrul, zic tare, făcând semn doctorului. Cineva ar fi putut să-i închidă băiatului pleoapele. Dintr-o dată, acadeaua nu mai are niciun gust. O arunc la canal şi mă aplec asupra cadavrului. Îl examinez şi, brusc, chipul lui îmi pare cunoscut. 3. CE PARERE AVEŢI DE TREABA ASTA? Stavros termină cu băieţii şi-i trimite acasă. După expresia feţei lui îmi dau seama că n-a reuşit să afle prea mare lucru de la ei. — Uită-te bine la el, Creţule, îl îndemn. Nu-l cunoşti? Stavros îngenunchează şi întoarce puţin capul băiatului. Fotografiile sunt făcute, băieţii de la laborator au examinat deja totul cu multă atenţie. — Nu l-am văzut niciodată,. Zice Stavros. Trebuie cumva să-l cunosc? — Nu ştiu, zic bălăbănindu-mă de pe un picior pe celălalt. Mi se pare că am mai văzut undeva figura asta, dar n-aş putea paria că lucrurile stau chiar aşa… — Cam sumar îmbrăcat, constată Stavros. S-ar putea să locuiască prin apropiere şi să fi ieşit doar pentru câteva clipe în stradă… — N-am găsit niciun fel de act asupra lui, de aceea nu avem idee cine ar putea fi. Cu o privire de rutină examinez braţele băiatului. Sunt curate. Aşadar, nu-i morfinoman. Zic, apoi. Pe nepusă masă: Dă-mi lupa, repede! Haide odată! Stavros dă fuga la maşina laboratorului şi revine cu o lupă. Mă aplec deasupra cadavrului şi examinez cu grijă ambele braţe. Îl chem apoi repede pe doctor. E galben la faţă, parcă ar avea hepatită, Şi se poartă întocmai. Am mai lucrat o dată sau de două ori cu el, dar nu l-am văzut niciodată zâmbind sau râzând. E-adevărat că nici meseria noastră nu ne oferă, totuşi, prea multe motive pentru a zâmbi. Vine lângă mine, apoi se apleacă peste cadavru. — Am venit, zice cu glas de parcă, era gata să adoarmă. — Priveşte, doctore, zic întinzându-i lupa şi arătându-i două puncte la încheietura braţului. Ce părere aveţi de treaba asta? Când tocmai credeam că a adormit de-a binelea, vine şi răspunsul lui: — Două împunsături… injecţii… Foarte vizibile, zice ridicând spre mine ochii lui obosiţi. Totul va fi clarificat la autopsie. Îmi stau pe limbă încă o grămadă de întrebări, dar doctorul s-a făcut deja nevăzut. În această situaţie, îl caut pe şeful grupului tehnic şi-i spun că tânărul a fost împuşcat pe şantier, într-o groapă unde a şi fost găsit de doi băieţi. Plec în clipa când îşi face apariţia maşina mortuară. Apăs puternic pe acceleraţie, pentru a nu fi de faţă când îl ridică pe tânărul necunoscut. 4. CRED CĂ DRACUL NU-I CHIAR ATÎT DE NEGRU… Ziua următoare, vinerea, nu începe mai bine decât se terminase joia. A plouat tot drumul de acasă până la secţie. Am văzut şi două accidente de circulaţie, de aceea, buna dispoziţie mi-a scăzut şi mai mult. Intrând pe poarta secţiei Manhattan Sud, nu mă uit nici în dreapta nici în stingă. Mormăi un „bună ziua” şi mă afund în spatele biroului meu. Aud deodată glasul lui Stavros: — Groaznic! Caraghios!! — Cred că dracul nu-i chiar atât de negru, zice Weaver. Saperstein, tu ce crezi? întreabă Bobby Crocker, — Despre ce este vorba? se trezi în mine curiozitatea. — Vreau să-mi cumpăr o pălărie nouă şi nu ştiu cum să fie. Mă informează Crocker. — Dar ai probleme! zic arătând spre vraful de hârtii de pe biroul lui. De părerea mea te poţi lipsi, eu am alte treburi decât să-mi bat capul cu fel de fel de pălării. Trântesc uşa în urma mea şi mă afund în marea de hârtii. În câteva minute, mi-e foarte clar că nici azi nu-mi ajunge timpul să le rezolv pe toate. Inventatorul hârtiilor ar trebui tradus în faţa tribunalului. — Kojak, strig în receptor, după ce am ridicat telefonul. — Doctorul Abramowich, aud în aparat o voce adormită. Sun în legătură cu Cadavrul acela din strada Marton. Am trimis ceva către dv., se află pe drum… — Mii de mulţumiri, dar… — …în legătură cu cele două înţepături, continuă doctorul fără să mă lase să mai scot o vorbă, mai mult ca sigur că una din ele este de la heroină. O cantitate mică, însă. Băiatul nu era morfinoman. Mi-am zis că poate doriţi să aflaţi cât mai repede… — Ceea ce nu-i deloc departe de adevăr, doctore, zic în receptor. Ce altceva aţi mai aflat în legătură cu cadavrul? Mai mult ca sigur că n-are chef să stea la taifas cu mine. — E trecut totul în procesul verbal, locotenente, mormăi el şi închise. N-am timp să mă enervez. În uşa biroului meu, îşi face apariţia Saperstein şi agită un plic galben. — E pentru dumneata, locotenente… Tocmai acum a venit, strigă el la mine, în timp ce puse plicul pe birou. Face apoi stânga-mprejur şi-i predă locul căpitanului McNeil. — Bună dimineaţa, Theo! Căpitanul arată odihnit şi e bărbierit proaspăt. Asta îmi aduce aminte că m-am sculat târziu şi că nu am lichidat miriştea din barbă. Ai avut neplăceri aseară? — Toate trec, Frank, îi răspund, în vreme ce mă uit la automatul pentru cafea. Am hotărât ca în dimineaţa asta să abandonez poşirca pe care noi o numim cafea. Un cadou la sfârşitul programului: în cartierul de vest a fost împuşcat un tânăr. Frank arată cu bărbia spre plicul galben şi se aşază pe scaun. — E rezultatul de la laborator? întrebă el plin de interes. Scot fără o vorbă din plicul galben câteva fotografii şi un proces verbal voluminos. Examinăm amândoi cu atenţie fotografiile. — Nu l-am văzut noi pe băiatul ăsta pe undeva? întrebă Frank gânditor. Cum se numeşte tânărul? — Încă nu a fost identificat, răspund. Răsfoiesc procesul verbal. Amprentele lui digitale nu figurează în cartotecile noastre. Fii atent, împuşcăturile alea sunt exact în frunte. Una lângă alta. Băiatul a fost împuşcat pe şantier. În zonă nu se află decât nişte şoproane şi depozitele unor firme. Loc ideal pentru o crimă. Mă întreb: de ce s-a dus el acolo? Dar până a nu apuca Frank să-mi răspundă, se deschide uşa şi, în cadrul ei, apare Crocker. Îmi întinde fără să deschidă măcar gura un plic maron. — Procesul verbal al cadavrului de la şantiere, zice în cele din urmă apropiindu-se de căpitan şi uitându-se peste umărul acestuia. Dar ăsta-i… ăsta-i… Îi smulge lui Frank fotografia din mână şi se duce cu ea la fereastră. Dă din cap ca şi când nu i-ar fi venit să creadă. — Asta-i băiatul împuşcat ieri? — Da, răspund. Îl cunoşti cumva? Chipul lui ne pare şi nouă cunoscut de undeva. — O clipă, zice Crocker, şi o zbugheşte în biroul lui. Îl văd căutând cu înfrigurare prin birou, apoi întorcându-se cu un biblioraft voluminos în mână. Mi-l pune în faţă. Frunzăreşte, apoi, cu degete sprintene prin el, printre formulare, însemnări şi fotografii, până găseşte ce căuta. Arată apoi cu aer triumfător fotografia unui tânăr zâmbitor. — Asta-i!, strigă el în acelaşi timp cu Frank. — Jim Finch, zice Crocker. Unul dintre dispăruţi. — Lasă-mă în pace cu toate astea, zic răutăcios lovind atât de tare cu pumnul în masă încât căpitanul tresări. De dispăruţii ăia nici nu vreau să mai aud! — Dar victima dumitale face parte din aceeaşi serie, locotenente, intervine Crocker. A dispărut acum o săptămână de acasă. Părinţii lui au fost aici şi au anunţat dispariţia lui. — De aia-mi părea mie o figură cunoscută, zice Frank. Dar, oare, cazul lui Finch este identic cu al celorlalţi dispăruţi? — Bine-nţeles, răspunse Crocker apăsat. — Adu-mi adresa părinţilor băiatului, zic deschizând plicul cu procesul verbal al autopsiei. Îl parcurg cu privirea. Crocker mă întrerupe. — Ai lui Finch locuiesc pe strada Hudson. — Pe Hudson, pe Hudson, dar unde? întreb aplecându-mă şi uitându-mă la numărul casei. Mda, păi asta-i aproape de şantierul unde a fost împuşcat băiatul. — Ciudată treabă, zice căpitanul dând din cap. Dispărutul Jim Finch apare pe nepusă masă foarte aproape de casa părinţilor săi. Şi tocmai acolo este împuşcat. — Poate or să ne explice ai lui Finch ce şi cum, răspund în timp ce-mi iau pălăria din cuier. Vino cu mine, Crocker. Chestia cu dispăruţii şi cu crima o să le rezolvăm împreună. Când o să ştim de ce au dispărut cei şaptesprezece bărbaţi, o să ştim şi pentru ce a trebuit să moară Jim Finch! 5. EU NU VÂND „ZĂPADĂ”, LOCOTENENTE! Membrilor familiei lui Finch le-am comunicat cât am putut mai cu menajamente moartea fiului lor. S-au stăpânit teribil, dar, cu toate acestea, le-a fost foarte greu să nu-şi piardă capul. Domnul Finch este un bărbat de vreo şaizeci de ani. Soţia lui este substanţial mai tânără şi este casnică. Asta o ştim din spusele lui Crocker. În realitate, nu are nicio importanţă câţi ani au şi cu ce se ocupă. Important este faptul că au pierdut unicul lor copil, pe care-l caută de o săptămână. — Nu, n-am idee pentru ce a venit aici, zice domnul Finch. La şantier, aţi spus, nu-i aşa, locotenente? Dau afirmativ din cap fără să scot o vorbă. De altfel, nici nu ştiu ce i-aş putea spune acestui om disperat. Ieri seară, am auzit sirena poliţiei şi am văzut câteva maşini de patrulare, zice domnul Finch. Se ridică scuturând din cap şi se îndreaptă spre fereastra care dă spre strada Hudson. Nici prin cap nu mi-a trecut că Jim… Dar cum s-a întâmplat? — L-au împuşcat, răspunse Crocker. Noi amândoi am mai stat de vorbă, nu-i aşa, domnule Finch? — Da, când am fost la secţie pentru a vă anunţa că a dispărut… Vocea domnului Finch este slabă, se frânge. — Atunci mi-aţi spus că nu ştiţi din ce cauză a dispărut fiul dvs., continuă Crocker. A mai intervenit ceva de atunci? Nu mai au idee de nimic. Sunt disperaţi. Nu este acesta primul caz când trebuie să discutăm cu părinţi ai căror fii sau fiice au fost asasinaţi sau răpiţi, iar ei nici măcar nu au idee pentru care motiv. — Jim consuma din când în când stupefiante? — Nu ştim nimic despre aşa ceva, răspunde grăbită doamna Finch. — Cred că nu, adaugă grav domnul Finch. Odată, ne-am distrat consumând droguri. Jim şi cu mine. Ne-am înţeles bine, locotenente, zice zâmbind. Jim nici nu voia să audă de droguri. Nu era nici măcar curios. Îmi vin în minte cele două înţepături, dintre care una era de la heroină. Tac însă. La ce bun să distrug iluziile celor doi părinţi? — Dacă o să aflaţi ceva, sunaţi-mă, zic şi mă ridic. Crocker se ridică şi el repede. Cei doi părinţi rămân în scaune în: timp ce noi plecăm. Ajunşi în coridor, tragem adânc aer în piept. Întotdeauna respir uşurat când las în urma mea un astfel de drum. — Oamenii aceştia dispăruţi au ceva comun? îl întreb pe Crocker pe drumul spre secţie. Nişte puncte comune, nişte… — Nu au, locotenente. Nici măcar nu sunt de aceeaşi vârstă. Cel mai tânăr are şaisprezece ani iar cel mai bătrân treizeci… Opresc la semafor. Îl ascult pe Crocker şi, în acest timp, îmi plimb ochii de-a lungul trotuarului. Deodată, tresar. Laverne! strig şuierând mai mult printre dinţi şi arăt spre un individ între două vârste. Acesta se furişa de-a lungul zidului unei case. Urmăreşte-l, Bobby! Crocker coboară, iar eu trag maşina pe dreapta. Opresc motorul. Crocker se apropie de Laverne. Acesta se face mic şi priveşte bănuitor în toate părţile. Pentru a-i tăia pofta de fugă apăs brusc pe claxon. Mă observă şi face o grimasă. — Bună ziua, locotenente Kojak, mă salută el. Asta-i o adevărată surpriză pentru mine… — Eşti fals ca o bancnotă de şapte dolari, îi răspund zâmbind larg şi arătându-i dinţii. Te sfătuiesc să nu încerci să ma potcoveşti. Crocker, zic, arată-i fotografia lui Jim Finch. Laverne o ia cu vârful degetelor de parcă ar fi pus mâna pe un şarpe veninos. — Nu-l cunoşti? îl întreabă Crocker. N-a cumpărat niciodată „zăpadă” de la tine? — Eu nu vând niciun fel de „zăpadă”, răspunde Laverne. Eu sunt curat ca lacrima, puteţi să mă buzunăriţi… — Se ştie cât eşti tu de curat, îi răspund zâmbindu-i ca mai înainte. Doar n-ai fi fost prost să umbli cu drogurile după tine. Chiar atât de prost nu eşti… — Putem să te pipăim puţin? întrebă Crocker plin de amabilitate. Laverne înţelege cum stau lucrurile! Se uită încordat! a fotografie apoi se întoarce spre mine. — Îmi pare foarte rău, dar pe ăsta chiar că nu l-am văzut niciodată. Cine-i tipul? — Gândeşte-te serios şi adu-ţi aminte figura lui. Chiar nu l-ai văzut deloc în ultimele săptămâni? Îi fac lui Crocker semn cu capul să urce în maşină. Laverne se apleacă în dreptul geamului, spre mine:   — O să te ajut, locotenente, mă asigură el plin de înfocare. Îl măsor din cap până-n picioare apăs puternic pe acceleraţie şi mă întorc la secţie.

Prefaţă Etajul întâi, al doilea, al treilea, al patrulea? N-are importanţă, peste tot e la fel. Mă opresc pe palierul etajului doi. Se simte un miros vag de pisică şi dezinfectant, de talaş umed. Pe uşă o tăbliţă de alamă pe care e gravat un nume: „Cavalcatore”. Apăs pe butonul soneriei şi după puţin timp aud nişte zgomote de dincolo de uşă. Paşi înăbuşiţi, zgomotul unui zăvor. Uşa se deschide şi apare o femeie. — E-acasă domnul Brambilla? — Încă nu, zice femeia, dar nu întârzie mult. Poftiţi vă rog. Generoasă, deschide larg uşa spre vestibul. E un vestibul ca oricare altul. Cuierul cu o pălărie bărbătească, un fular spânzurat şi două umbrele în suportul anume făcut. O bancheta, un telefon, o etajeră pentru flori cu un ghiveci gol. Pe jos, pe plăcuţele de faianţă violent lustruite, două dreptunghiuri de cârpă cenuşie mă invită să mă opresc şi să-mi şterg bine talpa pantofilor, în timp ce femeia mă priveşte recunoscătoare şi aşteaptă fără să dea niciun semn de nerăbdare. Un copil de şase sau şapte ani apare la o uşă pe coridorul lung şi mă priveşte cu ochii mari, şi, curios, dispare de îndată ce încerc să-i surâd. Un zgomot de vase se aude din nu ştiu ce parte a casei. — Bărbatu-meu e întotdeauna punctual, zice femeia, în câteva minute e acasă. Vreţi să vă scoateţi pardesiul? Făceţi-vă comod. Dezbrac pardesiul şi îl atârn în cuier. În vestibul se simte un miros puternic de ceară. Doamna o ia înaintea mea pe coridor şi străbatem o zonă unde mirosul de ceară dispare pentru a lăsa loc binecuvântatului miros de stufat, apoi renaşte din nou mirosul cerii, iar în salon acelaşi miros de ceară se atenuează pentru a face loc suavului parfum de garoafe. Copilul de şase sau şapte ani apare în uşă, mă priveşte cu ochii mari şi, curios, dispare de îndată ce îmi îndrept privirile spre el. — Sunteţi un Brambilla şi dumneavoastră? mă întreabă doamna, aşezându-se pe un mic fotoliu din faţa mea. — Sunt şi eu un Brambilla, zic, suntem din aceeaşi familie. Nevastă-mea lustruieşte podelele şi nu-mi dă voie să mă aşez pe patul abia făcut. Din când în când aduc acasă câte un buchet de flori sau o prăjitură. După masă mă întind pe canapea şi citesc, la o anumită vârstă, în mod fatal, devii un Brambilla. — Dumneavoastră bărbaţii sunteţi cu toţii nişte Brambilla numai când sunteţi acasă, în rest însă… zice doamna surâzând. Ce ştim noi femeile ce se întâmplă după aceea? — Suntem Brambilla şi în afara casei, zic, de-acum încolo avem o răspundere – familia, creşterea copiilor, atâtea şi atâtea sfinte obligaţii. Trebuie să cumperi o pereche de pantofi, să chemi un instalator pentru a-ţi repara conducta de apă, să repari rulourile la ferestre. Astea sunt singurele aventuri pe care ni le mai putem îngădui. Zugrăvirea unei odăi devine o aventură grozavă, de care îţi aminteşti toată viaţa. — E adevărat, zice doamna cutremurându-se, noi am pus să ne tapiseze trei încăperi, ceea ce e puţin. O grozăvie! Nu mai ştiam unde să mâncăm, unde să dormim, nu ne mai găseam lucrurile, iar mobila era târâtă de ici colo, mânjită de clei, de var. Dar podelele? Nu mai spun de podele, ce mizerie! El era furios, eu nu mai pricepeam nimic, copiii făceau să sporească tărăboiul iar femeia de serviciu umbla prin casă ca năucă de nu mai ştia încotro s-o ia. E într-adevăr o aventură extraordinară. — Când eram tineri, nu astea erau aventurile la care visam. Visam călătorii pe mare, cavalcade în deşert, caravane în pădurile virgine. — Prostii. Şi fantezie de prost gust. Realitatea e cu totul alta. Vă gândiţi la drama provocată de robinetul care nu se închide şi de apa care ameninţă să-ţi inunde casa? Şi la războaiele cu domnul Brambilla de sus care face gălăgie de se cutremură tavanul, şi cu domnul Brambilla de jos care ne pretinde să stăm nemişcaţi toată ziua şi să legăm copiii de piciorul mesei ca să nu mai facă gălăgie? Şi atâtea alte aventuri care desigur nu ţi se pot întâmpla în Sahara, ci numai într-un biet apartament, la oraş. Servitoarea apare în uşă. Din spatele ei, copilul de şase sau şapte ani îşi bagă capul şi mă fixează cu ochii mari. — Să pun masa, doamnă? întrebă servitoarea. — Da, Teresina, răspunde doamna. Servitoarea pleacă şi copilul rămâne fixându-mă în continuare şi, curios, când îi surâd, dispare. Se aude uşa de la intrare care se deschide şi se închide, cineva a alunecat pe plăcile de faianţă, o uşă care se trânteşte. — Fiica mea e un diavol! zice doamna ridicându-se şi privind din uşă pe coridor. Ţi-ai şters pantofii? — Bună, mamă, strigă un glas plin de prospeţime şi sălbatică energie. Ce-avem de mâncare astăzi? — La altceva nu se mai gândesc, zice doamna revenind în salon, să mănânce şi atâta tot. Noi ne frământăm dacă sunt uzi la picioare sau transpiraţi. Dar pentru ei lucrurile astea nu au importanţă. — Pentru moment, apoi vor deveni şi ei nişte domni Brambilla oarecare. Acuma visează să cucerească luna, dar mai târziu vor fi mulţumiţi dacă vor reuşi sa obţină o reducere de zece la sută la un serviciu de cafea.

Avertisment Închipuiţi-vă aceste povestiri ca pe nişte aisberguri în derivă: ceea ce vedeţi la suprafaţa apei nu-i decât o mică parte din ceea ce a vrut să spună povestitorul. Olimpian Ungherea   Un tip foarte personal   Se scriu tot felul de poveşti despre hoţi şi criminali, despre corupţie, trafic de influenţă şi delapidări, se scriu pagini frumoase şi muncite, se scrie cu inspiraţie şi cu nerv despre această lume interlopă, vorace şi periferică, se construieşte uneori o poveste palpitantă. Şi povestea asta, dragă prietene, circulă din gură în gură şi se întinde cu un spor diabolic: ai citit despre hoţul ăla prins la Vaslui? Ai auzit despre omorul din Braşov? Ştii ceva despre afacerea aia cu lapte, cică s-a scris şi la ziare, tu ai citit? Toată lumea vorbeşte despre cazul „Cutare”, evenimentul este forfecat şi mărunţit până în cele mai mici amănunte, se comentează cu împătimire şi avânt, se cleveteşte cu simţ de răspundere, sunt colportate tot soiul de teorii şi versiuni, este reţinut cu precizie numele infractorului, toţi ştiu câte ceva inedit despre locul faptei, dacă se fură milioane cota de interes creşte brusc, când se povesteşte o crimă, avortonul social devine personaj public… Doreşti un test? Poftim. Cine nu-şi aminteşte de Râmaru? Şi astăzi, la atâţia ani de când a fost exccutat, i-a uitat careva numele? Dar despre vreunul din ofiţerii de miliţie care l-au descoperit şi prins, despre unul măcar dintre ci cine mai ştie?! Hai să fim serioşi, bătrâne, dintr-o sută de cetăţeni, luaţi la întâmplare pe stradă, pun rămăşag pe ce vrei tu, că niciunul, absolut niciunul nu mai ştie nimic. Şi aici nu-i vorba doar de memorie, nu despre memorie e vorba. Iată şi mai recent. Până mai ieri-alaltăieri, cazul „Ştefănescu” era în vogă, s-au publicat articole, ştiri, anchete, ei bine, te rog să-mi spui, insist să-mi spui tu, acum, numele unui miliţian, atât, numele unui singur miliţian din afacerea ”Ştefănescu”! Păi, vezi!… Cam aceste gânduri mi le mărturisea – nu fără o umbră de amărăciune în priviri – prietenul meu, căpitanul de miliţie Marin Manu, parcurgând împreună drumul către Calafat. Căpitanul arc o „Dacie”-1100 cenuşie, sensibilă şi capricioasă, trecută zdravăn de întâile ei tinereţi, dar dacă îi cânţi în strună şi o iei cu binişorul, şi o măguleşti, toarce cuminte şi, cum-necum, te scoate la liman. A botezat-o „Lenuţa”. Are multă personalitate căpitanul Marin Manu. Plecasem din Bucureşti, aveam treabă la Calafat, urma să mă întâlnesc cu cineva, să-i iau un interviu, trebuia să fac lucrul acesta repede, foarte repede, de când mă ştiu eu toţi redactorii şefi sunt extrem de zgârcit. Cu timpul, abia am avut vreme să-l anunţ pe Marin că am sosit în Craiova, că vreau să-l văel. Că trebuie să mă duc la Calafat şi că… Într-un sfert de oră, a sosit cu „Lenuţa”, ne-am îmbrăţişat, ne-am privit, am vorbit, aveam ce ne povesti. Ne leagă o veche prietenie şi vechi amintiri. A doua zi, în zori, ne-am reîntâlnit în piaţa Unirii. Ani plecat împreună. De fapt, nutream po ascuns gândul de a subtiliza de la el un caz, o problemă, o chichiţă captivantă, era dorinţa mea secretă şi neîndeplinită până acum de a povesti un fapt de senzaţie din muma lui. Căpitanul nu se lăsase însă niciodată abordat din acest punct de vedere. Şi de astă dată mi-a desluşit numaidecât gândurile, m-a pipăit din priviri şi mi-a ţinut „lecţia” de mai sus, sugerându-mi că poate n-ar fi rău să fac săpături în altă parte, adăugând apoi cu un zâmbet subţire şi cu ochi daţi dracului că, la urmaul mei, n-are niciun interes să-şi divulge clientela, „ştii, secretul profesional…”, conchise el tranşant şi acceleră brusc, smulgând un vaier sinistru din pieptul „Lenuţei”, nedeprinsă cu asemenea gesturi de tandreţe năvalnică. Marin Manu e profesor de fiiosofie, adică a fost, acum e căpitan de miliţie, şi încă un căpitan reputat, o celebritate locală în materie. Unii zic că ar avea toate motivele să fie mulţumit, să fie fericit, să fie şi el mai vesel şi mai sociabil, cu toate acestea nimeni nu l-a văzut vreodată râzând în hohote, aşa cum râdem fiecare de o trăsnaie, de un banc bun, de o întâmplare hazlie. Marin Manu poartă cu el mereu o tristeţe calmă, un aer distant, rece şi trist, nu e îndârjire şi nici răutate în tristeţea lui, ci mai degrabă o înţelegere, o acceptate a condiţiei umane aflată sub semnul tragicului. A suferit mult căpitanul, a suferit mai ales pe vremea când nu era căpitan, ci profesor de filosofic la Cluj. I-a murit nevasta într-un accident, n-a fost accident, a fost crimă, o poveste halucinantă pe care el singur a rezolvat-o, a descâlcit-o şi a dus-o plocon la miliţie: poftim, astea sunt probele, ăsta e asasinul, n-a fost accident, ci crimă, aplicaţi legea… Şi a dispărut din oraş pentru totdeauna. Şi-a părăsit catedră, a trecut munţii, s-a oprit în Bucureşti, a ajuns miliţian. Dar n-a rămas nici în Capitală. A cerut să fie trimis oriunde, în provincie, numai la Cluj nu. Şi astfel s-a stabilit într-un judeţ din… Dar parcă jucicţul ne interesează pe noi? S-a recăsătorit târziu, foarte târziu, nevasta i-a născut la opt luni, copilul a murit după câteva zile, ea s-a îmbolnăvit grav, a rămas suferindă pentru tot restul zilelor, nu mai poate avea niciodată copii. Despre toate necazurile acestea, Marin Manu n-ar sufla o vorbă nimănui, e trist, îşi închide durerile în el, şi dacă cu povestesc acum câte ceva despre acest admirabil om, o fac cu sentimentul că-mi apăr prietenul în faţa celor care nu ştiu de ce nu râde niciodată în hohote Marin Manu, de ce e cam însingurat, şi tăcut, şi cu privirea veşnic împâclită de gânduri. Pentru că, atunci când nu se cunoaşte adevărul, o anumită atitudine care ţâşneşte afară poate declanşa, prin insolitul ei, cele mai ciudate şi mincinoase reacţii din partea semenilor noştri… Încă de ieri, îi spusesem căpitanului că am treabă la Calafat, că mă duc acolo la un învăţător bătrân, pensionar, să-i iau un interviu, şi dacă nu cumva are şi el drum prin părţile alea. Şi a avut. Sau poate că, de dragul meu, şi-a făcut. Nu ştiu. Cert este că, a doua zi, ne aflăm deja cu „Lenuţa” pe drumul Calafatului… Socoteam, poate meschin, că, în sfârşit, mă pricopsesc şi eu cu un caz, încropesc o poveste captivantă, palpitantă şi mă prezint la şeful redacţiei care se dă teribil în vânt după chestii din astea. Se poartă! Şi apoi gloria unui gazetar e atât de perisabilă… Am tatonat terenul, am adus vorba pe departe, Marin Manu m-a simţit şi mi-a dat cu tifla, mai în glumă, mai în serios, nu însă fără picul ăla de amărăciune, strecurat colo şi colo, printre vorbele lui calme şi grele, reamintindu-mi adevăruri eterne despre muncă, recunoştinţa şi uitarea oamenilor. Sunt e iudăţeniile noastre, ale oamenilor, reţinem mai degrabă partea întunecată a lucrurilor, a faptelor, partea lor cea mai urâtă. Vorbă lui Marin Manu: „Din această lume vorace şi periferică se construiesc, uneori, cele mai palpitante poveşti”. Şi a încheiat definitiv discuţia la acest capitol. Am tăcut. Ştiam până unde pot merge pe o linie unde scrie clar: „sens interzis”. La Calafat ne-am despărţit, eu m-am dus la pensionarul meu, el la miliţie, am convenit unde şi când să ne întâlnim, am plecat fiecare cu treburile lui. Interviul a mers repede, bătrânul era simpatic, vorbăreţ, sprinten, mi-a arătat colecţia lui de măşti populare, ne-am fotografiat împreună, ne-am luat la revedere, m-a condus până la colţul străzii. În Calafat n-ai cum să te rătăceşti, m-am fâţâit încolo şi-ncoace, câteva minute mai târziu intram în clădirea miliţiei. Am întrebat de căpitan, Marin Manu se afla într-un birou şi asculta răbdător explicaţiile lungi, întortocheate şi cam aţoase ale unui cetăţean. Eram încă în pragul uşii, ezitam, Marin mi-a zâmbit o clipă şi mi-a făcut semn să intru. Cetăţeanul, un tip bondoc, butucănos, cu barba nerasă de câteva zile, nici nu m-a luat în seamă, vârât în cele ce relata cu toată fiinţa lui. M-am aşezat pe un scaun, mai către fereastră, lângă o măsuţă cu nişte reviste. Nu, n-am răsfoit revistele, am avut doar această intenţie, am renunţat însă numaidecât, ciulind urechea la necazurile cetăţeanului. Era şofer pe un autocamion la întreprinderea „Vinalcool”, tată a trei copii, din care unul aşezat la casa lui, aici în oraş, restul familiei se află în comună Maglavit, este un om serios şi respectat în comună, arc gospodărie de se uită şi soarele cu invidie la ea, nu numai vecinii, că… precis este o pâră la mijloc… că aşa-s unii oameni, îi crezi cinstiţi şi cumsecade, dar cmd le vine lor bine te toarnă că ai făcut şi ai dres, le sticlesc ochii la averea pe care ai agonisit-o, trudind o viaţă întreagă, pe când ei băteau cârciumile şi se ţineau după muieri, fir-ar ei ai dracu’ de puturoşi, că pute pământul de turnători şi pârâcioşi, zicea grav şi rar, dar fără patimă, cetăţeanul din Maglavit. De ce, tovarăşe căpitan, căscaţi gura la ei, de ce vă plecaţi urechea la palavrele lor, de ce m-aţi pus pe drumuri? Credeţi că eu am timp de pierdut? Uite, acum trebuia să-mi pregătesc o cursă la Slatina. Eu din cursele astea îmi câştig pâinea, nu ca alţii… Şi-apoi, mai este şi onoarea mea în joc, am înţeles că ancheta s-a terminat în ceea ce mă priveşte, chiar aşa mi s-a spus de aici, de la miliţie, că sunt nevinovat, nevinovat ştiam şi eu că sunt, nu trebuia să mi-o spună mie cineva, doar s-au lămurit încurcăturile, am spus atunci tot ce aveam de spus, ce mai aveţi cu mine?!… Era convingător cetăţeanul din Maglavit, nu era furios, vorbele lui nu aveau ton de ofensă, nici măcar de reproş la adresa lui Marin Manu, ci se desprindea mai degrabă din atitudinea lui un soi de demnitate, de mândrie bine închegată, de siguranţă că lucrurile sunt atât de clare încât mai că îl compătimeşte po căpitan că nu este bine informat şi că răscoleşte încă lucruri clare şi limpezite de mult… Discuţia nu s-a încheiat aci, Marin Manu solicita imperturbabil nişte precizări, nişte amănunte, confrunta ceva în hârtiile răvăşite pe birou, asculta atent-atent reluările, sublinierile cetăţeanului, nu-şi nota nimic, asculta şi frunzărea nişte hârtii, apoi spuse, bătând uşurel cu degetul într-una din hârtiile acelea, că e acolo o declaraţie care vorbeşte despre un tip cu pantofi ortopedici, nişte pantofi din ăia curioşi, cu talpă din cauciuc, groasă de câteva degete, sunt unii cărora le plac aşa ceva, şi cel care dă declaraţia susţine că era noapte şi Că numai pantofii ăştia i-a reţinut, că autocamionul avea aprinse doar lanternele de poziţie şi atât a putut el. Observa, ortopedicii ăia, atât, altceva habar n-are… Cine o fi. Fost tipul acela şi ce căuta el acolo? murmură înciudat Marin Manu. La ce naiba mai luăm declaraţii din astea, la ce ne trebuie, dacă nu cumva o fi vreo aiureală toată chestia asta, unii martori vor să pară cât mai interesanţi, mai nu ştiu cum, şi fabulează, auzi „ortopedici”, bombănea mai mult pentru sine căpitanul, avea aerul că nu e convins, aerul specific al îndoielii, al plictiselii, şi deodată se ridică luminos în picioare, zâmbi concesiv, un pui de zâmbet abia crestat în colţul gurii, ca întotdeauna zâmbetul îi înflorea mai pregnant în priviri, se apropie de cetăţeanul din Maglavit, îi întinse mâna, îşi ceru scuze, adăugând ceva despre riscurile meseriei, despre adevăr, îi mulţumi şi-l conduse îndatortor până la uşă… Nu l-am întrebat pe Marin Manu despre ce e vorba, am tăcut, oricum o explicaţie tot îmi datora. Şi, întradevăr, după ce m-a chestionat scurt dară am servit sau nu o cafea pe unde am fost, i-am răspuns că nu, a dispărut iute ca un prâsnel, a revenit şi mi-a explicat aşa, în doi peri, că e o poveste banală, cu un depozit de materiale de unde s-au furat nişte saci cu ciment, nişte sârmă şi nişte tablă. Gestionarul a intrat la apă, a recunoscut că a delapidat, că a vândut pe sub mână ciment, sârmă şi tablă, a falsificat unele bonuri, i s-a făcut inventarul, când i s-a comunicat cifra a îngheţat: aproape o jumătate de milion de lei lipsă în gestiune. S-a zbătut, a urlat, a negat că el ar fi furat atâta, că e o eroare. Inventarul a fost repetat, lipsa era aceeaşi. Hoţii de soiul ăsta au cele mai imprevizibile reacţii. Nu poţi fi sigur niciodată pe declaraţiile lor, pe izbucnirile lor. Sunt mai multe persoane implicate în istoria aceasta, tăinuitori, cumpărători, chilipirgii, dar cantităţile şi sumele ce li se impută sunt mici, neverosimil de mici. Unde dispăruseră celelalte materiale? Nu cumva gestionarul avea dreptate şi că probabil din depozit mai furaseră şi alţii, nu numai el?! Întrebări şi îndoieli care se puteau răstălmăci aşa şi aşa. Multă lume de pe aici susţine că gestionarul e un şarlatan, uns cu toate alifiile, şi că o să scape, dacă nu basma curată-curată, în cel mai rău caz cu o condamnare cu suspendare. S-a făcut vâlvă, sămânţa neîncrederii a fost aruncată, a încolţit şi, ca să nu iasă cine ştie ce vorbe, dosarul a fost trimis la judeţ şi astfel a ajuns pe biroul căpitanului de miliţie Marin Manii. O afacere urâtă… Încheie căpitanul, adăugând că, dacă vreau, putem da o fugă să văd şi eu cum arată un depozit de materiale la Calafat. O duduie nostimă, cu ochii vii, luminoşi şi foarte iscoditori, ne-a adus două cafele, le-am savurat în linişte, căpitanul s-a ridicat, a deschis uşa şi a întrebat pe cineva din altă încăpere dacă a venit comandantul. I s-a răspuns că nu. Apoi a intrat un subofiţer, Marin Manu a strâns hârtiile de pe birou într-un dosar, i le-a dat, i-a zis că noi, eu şi ol, dăm o fugă până la depozit, subofiţerul a spus „am înţeles” şi am plecat. Pe drum. Marin Manu mi-a mai zis că asupra şoferului ăla bondoc, din comună Maglavit, se iviseră nişte semne de bănuială, se iscascră odată cu nişte sesizări pornite chiar din Maglavit, căci, într-adevăr, tipul a intuit perfect, cineva dintre vecini l-a reclamat”. Pârât” cum zicea el. A fost anchetat dacă a intrat vreodată, cu sau fără maşină, în depozitul acela, nu, nu intrase, nu avea niciun fort de relaţii la depozit, nu cunoştea pe nimeni acolo, se ascultaseră martori, se la cuscra confruntări, omul spusese adevăraul… Şi totuşi, cineva furase, cum se spune, peste capul gestionarului, exista o complicitate bizară, deocamdată bizară. Depozitul se întindea la marginea oraşului, era un ţarc imens în care se aflau stivuite în magazii, sub şoproane sau direct sub cerul liber, tot felul de materiale de construcţii: ciment, ţevi, cherestea, sârmă, gips, tablă galvanizată, lăzi eu vopsea, cuie, şuruburi, bidoane uriaşe cu aracet, cu vinacet etc. Am discutat cu noul gestionar, ne-am interesat de restul personalului – paznici, manipulanţi, funcţionari şi un şofer – am vizitat magaziile, şoproanele, Marin Manu şi-a aruncat ochii şi prin nişte registre, apoi a întrebat de şofer. Era un tip pirpiriu, ţigănos, osos, cu mişcări repezite şi vorbă aspră, cu priviri care nu te ocoleau ci te fixau, te cercetau cu o curiozitate şi francheţe dezarmante. Marin l-a descusut un pic, l-a întrebat despre familie, de câţi ani lucrează ca şofer şi de când e la depozit, întrebări de rutină, întrebări albe, răspunsuri albe. Încet-încet, din vorbă în vorbă, ne-am apropiat de autocamion. Era un „S.R.” vechi, cu o înfăţişare jalnică, bătrânicioasă. Dintr-un salt, căpitanul s-a urcat la volan, a cerut cheile şoferului, a pornit motorul şi a demarat în trombă, făcând un ocol larg prin curtea depozitului. Îl priveam curios, curios mai ales că mă aşteptasem să aud un zgomot de fierăraie ruginită, de motor astmatic, iar nicidecum duduitul echilibrat al unui motor bine întreţinut. Eternele şi înşelătoarele aparenţe! Căpitanul a virat brusc, a oprit exact lângă noi şi a sărit, la fel de sprinten, de la volan. În aceeaşi clipă, l-am auzit drăcuind şi se aplecă numaidecât asupra manşetei de la pantaloni. Se despicaso oleacă, agăţându-se probabil de vreo sârmă, de vreun colţ de tablă din podeaua maşinii. Se întoarse şi verifică şi-i scăpă chiar o înjurătură, iar şoferul cel ţigănos râse oarecum amuzat, arătându-şi şi el pantalonul făcut ferfeniţă, jos la manşeta piciorului drept, şi scuzându-se, totodată, că pricinuise, fără să vrea, această neplăcere căpitanului, deşi în ochii lui parcă râdea un drăcuşor, sticlindu-şi acolo apele iuţi ale unei satisfacţii răutăcioase. Căpitanul Marin Manu a mai schimbat o vorbă două cu cineva, a dispărut în magazie, a revenit, n-am stat prea mult” la urma urmei un depozit cu materiale de constucţii nu-i o privelişte prea reconfortantă, ne-am luat rămas bun şi am plecat. N-am plecat la miliţie, cum îmi închipuisem, ci la întreprinderea „Vinalcoolu. Căpitanul s-a interesat de şoferul din Maglavit, acesta se pregătea pentru cursa la Slatina, Marin i-a zâmbit prieteneşte, i-a strâns mâna şi ne-am tras puţin mai de o parte. L-a abordat direct: Venim de la depozit, şoferul de acolo a recunoscut tot, ei, ce spuneţi, anulăm cursa la Slatina? Cum, tot?! bâigui bondocul. Absolut tot! preciză sec Marin Manu, şi atunci am văzut, am observat stupefiat cum piere, cum se schimbă cu desăvârşirc un chip omenesc, cum capătă brusc alte trăsături, alte linii şi-o altă tăietură a privirilor, dominat ireversibil de o cumplită prăbuşire. Şoferul din Maglavit devenise de nerecunoscut… Încă nu trecuse de ora prânzului, când am părăsit Calafatul. Cei doi şoferi fuseseră aduşi, pe rând, la miliţie, camere separate, declaraţii separate, hoţia şi complicitatea erau de-acum dovedite. Căpitanul Marin Manu a predat cazul pentru instrumentarea legală obişnuită, n-am zăbovit prea mult… Era un cor superb şi calm”, Lenuţa” torcea cuminte şi ascultătoare, simţind cu flerul ei bătrân drumul către casă… Crăpăm de curiozitate, dar tot nu l-am întrebat pe Marin Manu, ce anume l-a determinat pe el să-i zr a vorbele alea ciudate, acolo, la „Vinalcool”, şoferului din Maglavit, să-l ia adică la sigur şi din scurt şi să-i spună că celălalt şofer, cel de la depozit, a recunoscut totul, absolut totul, tind îl ascultase el pe şoferul acela că doar fusesem tot timpul împreună, altceva era, desigur, la mijloc, dar ce? Am tăcut mâlc, vânturând prin cap tot felul de idei, apoi, deodată, m-am luminat. Ce simplu era! Deducţiile astea nu se petrec numai în romane, ci şi în viaţa cea de toate zilele, îmi ziceam, jubilând că dibuisem clenciul. Era clar că deducţie făcuse căpitanul Marin Manu, era foarte clar, dar vroian să i-o servesc şi eu într-un tacâm special… În aceeaşi după-amiază, ne-am despărţit la gară, trenul era tras la peron, Marin m-a îmbrăţişat repede, prea repede, ştiu că nu-i plac despărţirile, ne-am propus să ne căutăm la telefon, o vorbă, un rând pe o carte poştală… Apoi, i-am şoptit întrebarea care-mi frigea sufletul: Aşa-i că şi şoferul ăla din Maglavit avea şi el manşeta de la pantaloni despicată? adăugând numaidecât, tâmplă lângă tâmplă, iute, ca dintr-o suflare: Ei bine, toată deducţia ta, Marine, s-a bazat pe incidentul acela stupid din autocamionul depozitului, ţi-ai agăţat acolo pantalonii, şoferul ăla ţigănos ţi-a râs în nas că şi-i agăţase şi el, şi atunci ţi-ai reamintit de celălalt şofer, de bondocul din Maglavit, pentru că şi el avusese pantalonul despicat exact în acelaşi loc, jos la glezna dreaptă, şi care vasăzică… Mu rin Mann a făcut încet un pas înapoi, s-a uitat la mine lung-lung, de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară în viaţa lui, m-a cântărit cu priviri îndepărtate, îngândurate, după care, zâmbind în felul său, oleacă stins, oleacă ironic, mi-a spus pe acelaşi ton confesiv: Ascultă-mă cu atenţie, bătrâne, lumea nu e întotdeauna cum pare, cum ni se arată ea nouă, şi nu de fiecare dată o putem cerceta cu aceleaşi şi aceleaşi instrumente pe care le avem la îndemână din şcoală, din experienţă, şi atunci inventăm, căutăm, ne imaginăm alte unelte şi ne apucăm de treabă. Asta nu înseamnă neapărat că şi succesul ne pândeşte după primul colţ. Putem rata, putem să dăm în bară, să ajungem într-o înfundătură, zii cum viei, tu mânuieşti mai bine cuvintele, principalul însă e să nu stăm pe loc, să nu ne contemplăm neputinţa sau, şi mai rău, să clasăm un caz, acolo de fa-pt nici nu e un caz, ci o mică lume, un strop de viaţă, cu toate impurităţile şi cu toate strălucirile ei, ori, spune-mi tu, hai, spune-mi, poţi să clasezi lumea într-un raft, într-un fişet? Căpitanul Marin Manu mă pătrundea cu nişte ochi atât de expresivi, încât îi desluşeam mai degrabă gândurile decât cuvintele, îl auzeam parcă gândind. Mă apucă pe după umeri şi-mi spuse: O singură şi cam prăpădită suspiciune plana asupra celor doi şoferi, tipul de la „Vinalcool” şi cel de la depozit. O sesizare extrem de palidă, plecată, într-adevăr, din Maglavit, cum tănuisc şi şoferul ăla bondoc, un vecin de-al lui zicea aşa şi pe dincolo nişte vorbe pe care puteai să le întorci oricum. Era unica suspiciune, din acest caz, rămasă, cum se spune, fără acoperire, deşi fusese verificată, cap de acuzare însă nu ieşise, nu era. Şi atunci am inventat povestea aia cu pantofii ortopedici, pe care i-am servit-o şoferului din Maglavit. Ştiam, fusesem încă de dimineaţă la depozitul de materiale şi îl văzusem pe celălalt şofer, pe ţigănosul ăla pirpiriu de acolo că purta astfel de pantofi. Ei bine, când ne-am dus apoi, împreună, mai târziu, la depozit, ortopedicii dispăruseră. Şoferul purta nişte sandale. Îl avertizase complicele din Maglavit? Întâmplare? Coincidenţă? La plecare, am intrat câteva clipe, pe urmele şoferului, într-o magazie şi l-am întrebat, aşa în treacăt: pe la ce oră ţi-a telefonat? Cine? s-a chiorât el la mine, hlizindu-se ca un nerod. Tipul de la „Vinalcool”! i-am răspuns, zâmbetul îi pierise fulgerător, m-am uitat la sandalele lui şi am adăugat: Ia-ţi ortopedicii şi, într-o jumătate de oră, să fii la miliţie! A bălmăjit ceva, nu mă mai interesa, ai văzut şi tu că am plecat repede de acolo. Restul… Asta-i, bătrâne! Ceea ce mă miră însă cel mai cumplit este că n-ai observat, naiba ştie cum de n-ai observat tu, că şoferul din Maglavit purta cizme, e o chestie, nu?!… Şi Marin Manu îmi zâmbi, în felul său, un pic ironic, un pic îngândurat, se îndepărtă, flutură mâna prieteneşte, auzii pocnetul înfundat al portierei, şi „Lenuţa” dispăru, nepăsătoare şi ternă, dincolo de bulevardul Gării…

                                                                                   Si ne iarta noua greselile noastre de Claus Fischer                                                                                                   1   De regulă tânărul necopt nu obişnuia să meargă prin parc, cu atât mai puţin după lăsarea întunericului. Nu o făcea, fiindcă îi era frică să umble noaptea printre copaci. Câteodată chiar se ruşina de această teamă şi se gândea că îi va trece, desigur, într-o bună zi, atunci când va fi şi el copt. Cu toate acestea, frica de întuneric nu era singura care îi transmitea sentimentul imaturităţii. Mai erau şi timiditatea sa şi noianul de gânduri zburdându-i prin cap, întrebările în aşteptare de răspunsuri, fără de care îi era imposibil să înţeleagă întreg ansamblul. Sau chipul său reflectat în oglindă – nici un singur rid, nici o muchie, totul încă rotund şi moale, bărbia, buzele, ochii. Ca un desen de copil. Sperase dintotdeauna că la paisprezece ani nu va mai arăta atât de provizoriu, dar iată că se apropia de cincisprezece şi era în continuare obligat să-şi tragă o căciulă de lână până peste ochi, pentru a ascunde cât mai mult posibil din faţa sa. Cel mai mult îl rodea acest sentiment atunci când era singur, aşa ca acum. Chiar dacă în interiorul său beţia petrecerii mai vibra încă. Inima i-o lua razna, auzea başii, ba îi simţea chiar în piept, din imediata apropiere a coastelor până în cerul gurii şi mai sus, un fulger difuz şi colorat îndărătul frunţii. Turnase destule pe gât, ar fi trebuit să poată ţine această frică în frâu, cu toate acestea nu făcea decât să alerge prin parc, pentru a ajunge cât mai repede la Tic. Teama dispărea de cum era împreună cu ea. Era suficient să-l privească sau să-i atingă mâna. Cam kitsch probabil. Băiatul necopt se clătina uşor. Purta pantofi sport roşii, o pereche de pantaloni cu talie joasă gri, un tricou cenuşiu-închis şi, în ciuda căldurii, căciuliţa de lână. Portocalie astăzi, pentru că era ziua de naştere a reginei. Îşi vârâse mâinile adânc în buzunarele pantalonilor. Prefera să le ascundă, pentru că de regulă habar nu avea ce să facă cu ele. Când dorea să fie îmbrăţişată, Tic trebuia să i le scoată de acolo. Dacă ar fi fost după el, ar fi ţinut-o tot timpul în braţe, dar nu îndrăznea. Cât de mult şi-ar fi dorit să fie deja cu un pas înainte; să fie şi el gata. Era o noapte caldă, în special pentru luna aprilie. Băiatul putea vedea deja primii licurici sclipind deasupra tufişurilor, la fel şi luminiţele de pe gazon, din toate acele locuri în care oamenii, veniţi de pe la petreceri şi dornici să mai chefuiască puţin înainte de a se îndrepta spre case, continuau să se simtă bine. Stăteau acolo, beau bere sau orice altceva şi ascultau radio cu sonorul pus la maximum, hip-hop, cam tot ceea ce se cântase de-a lungul întregii după-amiezi în cârciumi sau pe străzi. În această parte a parcului creşteau arbori şi tufe dese, de peste tot răsunau muzici şi râsete, ici-colo chiar câte un ţipăt. Deşi era deja întuneric, puştiul putea vedea încă bine, pentru că cerul lumina roşu deasupra întregului oraş, a străzilor şi a canalelor sale. Unde mai pui că zgomotosul rave lăsase suficiente urme, astfel încât în faţa ochilor să continue să-i joace tot felul de lumini şi culori aprinse. Băiatul credea că s-ar simţi mult mai bine dacă ar trece şi pe la ceilalţi şi ar mai înghiţi din pastilele pe care le ţinea strâns în buzunare. Nu că ar fi fost vreun dependent. Sau dealer. Nici pomeneală! Avea doar accesul asigurat, putea face rost de una sau alta, nimic din ceea ce nu ar fi consumat el însuşi. Făcuse rost de marfă deja de ieri-seară şi totul doar pentru Deniz. Mergea mai repede acum. Iarba de sub tălpile sale se simţea moale şi-o imagina umedă şi suculentă. Încercase – fără succes însă – să o adulmece. Cine ştie, poate că există lucruri care noaptea miros mai puţin. Nu simţea decât fumul ridicat deasupra focurilor şi a balegii de cal sau urina din apropierea urinalelor metalice. Câteodată se mai împiedica de doze de cola sau bere aruncate, de vreo sticlă de apă din plastic goală sau de un carton de pizza. Le lovea cu piciorul, dar nu auzea nimic, de parcă sunetul nu ar mai fi reuşit să parcurgă distanţa de la propriile picioare şi până la cap. Încerca să-şi desfunde urechile înghiţind. I se părea tot timpul că un zumzet însoţeşte tobele şi başii şi întreg zgomotul traficului din jurul parcului. Toate maşinile circulau fie cu capota deschisă, fie cu geamurile lăsate. Şi cu radioul dat la maximum. Băiatul ar fi avut chef să mai danseze, toată noaptea, cu Tic şi Deniz şi Robbie. Tic fusese la petrecere, dar o pierduse din ochi cândva spre după-amiază. Noroc că exista clubul, o va reîntâlni mai târziu acolo, la fel ca şi pe toţi ceilalţi. Continua să înghită. Observă că îi este sete. Dar înghiţea şi pentru că în faţa ochilor i se tot perinda Tic, aşa cum dansase ceva mai devreme pe stradă, ca un delfin care sare din muzică, pentru a se reafunda în ea. Şi gândea că nu are voie să se teamă. Cu puţin timp în urmă întâlnise chiar şi un poliţist călare, de ce ar trebui deci să-i fie frică? Pretutindeni erau oameni, stăteau jos sau culcaţi, unii dintre ei în saci de dormit. Putea vedea jointurile arzând, flăcările brichetelor, ici şi colo chiar sclipirea vreunui artificiu. Se împiedică apoi de o bicicletă, pe care cineva o lăsase taman în mijlocul pajiştii. O porni din nou la drum, fără a fi însă prea sigur pe propriile picioare. Nu-i a bună. Era musai să-şi găsească echilibrul. De unul care merge drept nu prea au curajul să se apropie. Se opri să tragă cu urechea. Îşi ţinea respiraţia pentru că voia să se concentreze cât mai bine. Nu reuşea cu nici un chip să scape de acea imagine. A încăperii pline de prosoape şi de cearceafuri şi a tot ceea ce se întâmplase în ea. Se afla în clinică şi intrase din greşeală. De atunci nu mai reuşea să scape de sentimentul că fusese condamnat la moarte. Îl părăsise, parcă, în timpul muzicii rave, dar revenise. Îl văzuseră şi de aceea trebuia să moară. Vântul foşnea în frunzele unui castan, a cărui coroană se profila pe fundalul unui cer înroşit. Băiatul auzi un zgomot. Era un altfel de zgomot, mai puternic decât acela din castan şi mai aproape decât muzica, ba chiar mai tare decât zumzetul din propriile urechi. Stătea acolo, simţea ceva atingându-i pielea şi acum chiar că îţi este frică. Zgomotul – un trosnet şi apoi un şuierat ciudat sau poate pufăit – se repeta. Mai sonor şi parcă era cumva chiar mai mult decât un sunet, un fel de mişcare sumbră, ceva ce-l însoţea prin tufe. Credea că năluca se va face nevăzută de îndată ce va înceta să privească într-acolo. La fel cum dispăruseră şi poliţistul călare şi bicicleta lăsată în drum şi oamenii din jurul focurilor sau din sacii de dormit. Plecase deci şi merse şi merse, până ce nu mai era nimeni să îl vadă şi nimeni să îl audă. Plămânul său nu prea mai dădea semne de viaţă. Aerul se revolta de fiecare dată când încerca să-l reţină în piept. Iar bătăile inimii acopereau orice alt zgomot dimprejur, foşnetul frunzelor sau başii şi tobele din depărtare. Băiatul stătea acolo, beţia îl părăsise între timp şi nu-şi dorea nimic altceva decât să o mai poate atinge o dată, chiar şi foarte scurt, pe Tic. Ar fi trebuit să-i fie alături acum; toată mizeria vieţii pornea tocmai de le aceste permanente despărţiri, care te lăsau mereu singur; într-un fel sau altul, totul rămânea oarecum neterminat. Se gândea atât de intens la ea, încât o simţea, cu mâna mică şi uscată – chiar dacă dansaseră ore în şir – într-a sa. Cu nasul rece, în timp ce-i atingea obrazul cu buzele, într-un sărut. Cu pielea care alocuri era fierbinte, de parcă ar fi avut febră, sau dimpotrivă rece şi umedă precum o scoică pe nisipul plajei. Făcea câte un pas, încet şi încă unul, apoi se oprea brusc. Auzea ceva şi pornea iar. Dar de câte ori stătea pe loc, zgomotul amuţea. Voia să spună sau să strige ceva, dar nu ştia ce. Se simţi apoi dintr-odată obosit, lipsit de putere. Exista atât de mult întuneric pe lume, parcuri întunecate, odăi. Şi oameni. Ar fi putut paria, că indiferent ce sau cine îl urmărea pe ascuns, putea vedea, îl putea vedea, în întuneric. Şi înţelese, aşa dintr-odată, că niciodată nu avea să mai fie matur, precum şi-o dorise dintotdeauna. O ştia, pur şi simplu ştia. Fixă punctul dintre tufe în care văzuse mişcarea şi, fără măcar să-şi dea seama, îşi scoase mâna din buzunarul pantalonului şi-şi ridică mâneca tricoului, pentru atinge tatuajul de pe braţul stâng, Tic şi un trifoi cu trei foi, cam kitsch probabil. Şi fata purta un asemenea tatuaj, fără numele său însă, pe partea interioară a coapsei. Câteodată se întâmpla ca ea să-i ia mâna şi să o conducă într-acolo, simte, îi spunea, iar el se prefăcea că o face, era unul dintre locurile reci, care se înfierbânta însă sub palma sa. Mai departe de atât nu ajunsese încă niciodată. Dacă vrea Dumnezeu, mâine-dimineaţă vei fi trezit din nou – de ce oare îi treceau acum prin cap tocmai versurile acestei tâmpite melodii germane pentru copii, pe care o ascultase o singură dată la televizor? Mama sa încetase de mult să mai cânte, fredona cel mult câte ceva, chestii din opere, nu se ocupa de nimic, îl ignora, la fel cum o făcuse pe vremuri şi taică-său. Dar pentru asta existau tablete, pur şi simplu ca să le iei. Nu vei mai fi nicicând trezit, nicicând, fixă tufişul până ce totul din faţa ochilor săi deveni punctiform şi strălucitor. Nu-şi reluase încă drumul. Cu toate acestea zgomotul se reinstalase, un trosnet, paşi repezi. Care alergau, alergau spre el, ba nu, ţopăiau. Fugi, mai gândi, fugi de-acolo! Îşi ridică încet un picior, cine ştie, poate mai reuşea să scape, deşi – iată – tufa din apropierea castanului tocmai se desfăcuse. Ieşise ceva din ea, sărise, continua să sară spre el, se apropia iute, în salturi atât de mari, încât nu mai exista ieşire. O văzu doar foarte scurt, punctiform şi strălucitor, fiinţa aceea cu pielea de un alb îngheţat, suplă ca şi el, cu ochii larg deschişi. Îi desluşi şi dinţii lăptoşi şi – după ce se apropiase deja foarte mult – un nas plat şi lătăreţ cu două zgârciuri în dreapta şi în stânga lui. L-a nimerit, ciomagul care se năpustise asupra lui l-a nimerit, îi trosnea fruntea cu sete, tare şi sec şi surd. Se prăbuşi, a doua lovitură nici nu i se mai păru atât de puternică, simţea doar sângele prelingându-i-se în ochi, făptura aceea aplecându-se asupra sa şi trăgându-l în pădure. Gâfâind şi repede. Ultimele lucruri pe care le văzuse prin sângele şiroind, înainte ca toate crengile să se prăbuşească asupra sa, fuseseră picioarele goale îngenuncheate pe pieptul său, dar ele nu erau albe cu adevărat, ci vopsite, cu cretă parcă şi dedesubt negre, negre ca noaptea. Şi mâinile. Care-l apucau de beregată şi-l strângeau. Şi obrazul din faţa sa, ochii, gura, zgârciurile ca de os de pasăre de deasupra buzelor, gândi, de ce faci asta, de ce şi în minte îi reveni Tic, cea care îi era alături şi bătea în inima sa, tot mai rar însă, până când şi ea se opri. Tic. Tic. Tic. Şi astfel se termina şi viaţa băiatului a cărui copilărie era neterminată. Într-un sfârşit.    

Moartea ca o floare de Nu-ma-uita de Leonida Neamtu Stau iarăşi la „masa de plumb”. Mă bucur de o clipă de răgaz, trecătoare clipă intermediară, rotundă, sau mai curând ovală, ca desenată de un copil ce ţine pentru întâia oară creionul în mână, ca un inel al lui Saturn, văduvit de planeta sa, şi, fireşte, întristat. Din această cauză: a dispariţiei planetei-mamă. Dar iertaţi-mă pentru o asemenea introducere confuză! Liniştea aceasta nu mă poate înşela, aşa cum nu mă pot induce în eroare nici vrafurile de hârtii de pe „masa de plumb”. Agitaţia va începe într-o clipă-două: pun pariu pe cinci mere Ionathan, roşii, mari, dulci, aromate, că ştiu cine se va înfăţişa imediat: profesorul Marius Lupu, învă­luit în fumul pipei sale, ca-ntr-un mister. Sunt convins că vine să-mi spună cine e asasinul! El observă, trage con­cluzii, inspiraţia nu-i dă o clipă de răgaz. În acest interval pata de soare, mai bine zis raza ce reuşeşte să se strecoare prin frunzişul castanului din faţa ferestrei, imprimă pe peretele din dreapta un contur auriu, aducând perfect a revolver! Pe onoarea mea, pentru acţiune poliţistă, soarele ştie cum să-şi modeleze efortul. De câtva timp urmăresc pata de lumină: e distracţia mea de după masă. Înainte de a sugera un revolver, seamănă cu o floare, cu o garoafă, iar acum ia, încetul cu încetul, contu­rurile Americii. Puţin mai târziu se va transforma într-un nud superb, iar după o jumătate de ceas va prinde profi­lul unui topor. Ştiu, fiindcă în fiecare zi e la fel. Dar, ce e drept, şi fantezia mea o cam ia razna! Haide! Iată-l şi pe Marius Lupu. Nu spuneam că el va fi omul-cu-soluţia? Dar te pomeneşti că ar fi mai bine s-o iau de la înce­put? Nu sunt convins... Cine-şi mai începe astăzi cărţile cu începutul?   Cu îngăduinţa dumneavoastră, fotografiile mint. Nu din cauza calităţii discutabile a clişeu­lui, sau în orice caz nu totdeauna din acest motiv. Un zâmbet, ca să folosim un fel de figură de stil inversă, te expe­diază direct în cercul erorilor. Ce te faci, încrezutule? (Da, în acest moment, dacă vă interesează, pata de lumină de pe perete s-a alungit şi aduce a nud...) Şovăind, te zbaţi ca un înotător rănit, cu două săgeţi înfipte între omoplaţi, fără speranţe să ajungi la mal; între timp decorul e altul: fluviul pe cursul căruia sperai să navighezi îşi mistuie unduirile în deşert. Într-un fel de Sahară adică, peisajul căreia se schimbă din cauza nisipurilor mişcătoare, a simunului şi a celorlalte elemente fierbinţi ce brăzdează un deşert... Şi cu acest gând, să mai privim o dată fotogra­fia din stânga! Bine lucrată. Ştefan Paim trimite un zâmbet sfidător de bărbat frumos, potrivit pentru rolurile jucate în tinereţe de John Wayne; la mijlocul vârstei mature păstra obrazul neted, bronzat totdeauna, o limpezime a pri­virii calme, uşor insinuante. Dar fiindcă fotografia minte, pot spune că în realitate era un ins violent, dur, de o teri­bilă încăpuţi nare. Un om curios să afle, să cerceteze, ajutat de inteligenţă şi spirit de observaţie. Dacă mai trăia două luni, Ştefan Paim ar fi împlinit patruzeci şi opt de ani, şi cine ştie ce minuni ar mai fi făptuit. Trei gloanţe minuscule, trimise dintr-un revolver-jucărie, marca „Hagg”, l-au lichidat. Îmi permiteţi, nu-i aşa, să folosesc acest cuvânt, lichidat, care sună atât de pro­miţător într-o istorie detectivă. Moartea năprasnică, neaş­teptată, dură ca el însuşi, l-a surprins într-o seară din toamna anului trecut, la începutul lui august, o seară de­osebit de catifelată, când nimeni, nici măcar un om ca Şte­fan Paim, fost contrabandist, nu se pregăteşte să moară. La drept vorbind cred că nimeni, niciodată, nu se pregă­teşte să moară! Pe la două noaptea, după o goană infernală cu auto­mobilul, am ajuns în oraşul M. Din primul moment mi s-a părut că afacerea e încâlcită ca un blestem de vră­jitoare arsă pe rug, şi nu m-am bucurat. Strada Marco numărul 19, în apropierea gării mici, de unde pleacă zgomotoasele trenuleţe forestiere. Doi băr­baţi plini de importanţă de la secţia judiciară, doi medici şi alte persoane auxiliare, cu toţii transpirând ca nişte dia­voli puşi să supravegheze cazanele mari ale iadului, se cam agitau în derută, mai mult de formă, încercând să con­vingă nu ştiu pe cine să fac totuşi ceva util. Pesemne voiau să impresioneze stafia celui mort. Oameni ucişi, vreau să zic asasinaţi, cu trei gloanţe enigmatice în pântec, nu se mai pomeniseră în localitatea M., de multă vreme, dinainte de al doilea război mondial, când prin localurile din oraş se pomeneau brusc faţă-n faţă bande rivale de contra­bandişti, şi se ucideau niţel, ca-n Texas. (M. are o aşezare potrivita pentru aşa ceva, e oraş de frontieră). Revin însă la momentul sosirii: în stradă aşteptau mai mulţi indivizi, plesniţi de un fel de curiozitate lu­gubră, sau mai ştii, de compătimire, sau de frică? Risipiţi pe ici şi colo, gesticulau ca nişte personaje bacoviene, iar pe frunţile lor strălucea sudoarea. Pe dealurile dimpre­jurul oraşului poposiseră mingi luminoase de ceaţă. Te­ribil de caldă era noaptea aceea de august, îmi amintesc. Pe un scaun din curtea casei „în care se comisese omo­rul”, într-o poziţie destul de incomodă, cu picioarele lungi întinse şi capul dat peste spătarul scaunului, stătea sub supravegherea strictă a vreo trei bărbaţi cu mutrele exagerat de încruntate, un tânăr frumos, cu înfăţişare atle­tică, dar plin de vânătăi, cu ochii întunecaţi. La ivirea noas­tră abia s-a clintit. Scaunul pe care fusese bine înşurubat avea un picior mai scurt, avantaj care-i permitea să se legene uşor, când şi când, mimând un fel de nepăsare indolentă. Şi el transpira, ca şi păzitorii săi. Mai multe felinare cam chioare ardeau aşezate alandala prin curte; asta crea o impresie alarmantă, apăsătoare. Am remarcat şi o femeie cu trăsături interesante, în rochie închisă: stătea nemişcată, cu bărbia în piept, cumva absentă. Mi s-a spus că e Alexandrina Boroş, „prietena” celui ucis. Alături de ea se frământa un ins voinic, cu pipă. Noaptea înţepenise deasupra oraşului. Părea că un astru uriaş, negru şi totuşi fierbinte, se roteşte pe cer în imediata apropiere a pământului. În orice caz felinarele acelea, prea multe, nu mi-au plăcut de loc. Un căţel alb, prea viu în zăpuşeala aceea moale, se învârtea printre picioarele tuturor ca lovit de streche, iar din când în când se oprea, ancora în coadă şi se apuca să urle. Am cerut să fie dus cât mai departe, dar să-l lase, fi­reşte, în viaţă. Apoi am întrebat dacă există vreo posibi­litate, la ora aceea, să bem ceva, un nevinovat pahar de sifon, sau apă minerală. M-am bucurat aflând că această posibilitate exista. Câteva case mai încolo e înfiptă în pământ o bodegă, iar responsabilul se afla printre inşii ce şuşoteau în stradă. Sosiră sifoanele şi cu această ocazie am constatat că toată lumea, fără excepţie, crăpa de sete, numai că, prinşi de treburi, uitaseră. Câteva minute mai târziu pluti spre noi şi o tavă cu vreo duzină de cafele. Erau cam dulcege, dar fierbinţi – ca să ne ajute la transpirat – dar în orice caz ne prinseră bine tuturor. Îl văd pe tânărul plin de vânătăi ce şedea pe scaun, pă­zit, aruncând o privire plină de năzuinţe spre pahare, şi-i întind unul, cu riscul de a trezi dezaprobarea generală, îl soarbe dintr-o înghiţitură. Nu era greu de priceput că el e suspectul numărul unu. Deodată îl auzii: — Sunteţi domnul Adrian Mocanu? Şeriful, adică? Mă privea ţintă, pe deasupra barajului mişcător al celor ce se agitau între noi, cu nişte ochi nu suficient de trişti pentru un prezumtiv inculpat. Mai curând era o privire puţin ironică. I-am făcut semn că da. — Numele meu e Frank Bradea! — O.K., Frank, i-am zis. Sper să iasă bine! (Cum naiba să-i fi răspuns altfel, de vreme ce-l chema Frank?). Apropiindu-mă, l-am simţit că miroase a alcool, şi m-am gândit că asta nu-l prea favorizează, şi că s-ar putea să nu iasă chiar aşa de bine. În plus vânătăile ce-i împodobeau faţa frumoasă păreau să fie de toate felurile, şi mai vechi, şi foarte proaspete, dacă mă pot exprima astfel. Ne-am dus să vedem cadavrul, dar mai întâi m-am interesat ce se întâmplase cu rudele celui ucis. Nu are alte rude în afară de o fiică, Nona, care a fost dusă în ve­cini, mi s-a răspuns. Asta e bine, am dat din cap, intrând în casă. Ştefan Paim zăcea frumos pe spate, nu într-o poziţie chircită, crispată, aşa cum vedem morţii „eroi negativi” prin filme, ci ca un mort „erou pozitiv”, întins cât era de lung în diagonală peste covorul persian de un gri de nuanţă aleasă, cum nu mai văzusem; alba cămaşă a vic­timei, puţin şifonată, cu trei pete de sânge, nu grozav de mari, dar fotogenice, alcătuia un interesant efect coloristic – natură moartă, da – şi-n acest moment unul din bărbaţii de la judiciară, pe nume Cristescu, scund, sub­ţire, cu o faţă fină în care natura ingrată împlântase un nas uşor coroiat, totuşi nu dizgraţios, dar nu ştiu de ce insist asupra nasului lui Cristescu, se înţepeni în prag, tăcut, în elegantul său costum de seară. Semăna puţin, şi nu ştiu de unde această asociaţie, cu un mic sfinx. Mi s-a părut că vecinătatea naturii moarte îl incomodează într-o anumită măsură, dar nu, el îşi oprise privirea asupra celor doi doctori care jucau şah alături de ca­davru la o măsuţă mică, rotundă, împrejurul căreia se in­stalaseră turceşte. Se ridicară, nu tocmai convinşi, văzându-mă (trec peste semnalmentele şi numele lor, care nu prezintă vreo importanţă în această acţiune, să mă ierte medicina legală!) Îmi întinseră nişte hârtii, dar cu un zâmbet acru i-am rugat să-şi continue deocamdată gambitul damei, sau în general să facă ce vor, eventual să meargă la cul­care ori să-şi viziteze inopinat iubitele. Rondul de noapte. Unul râse, al doilea mă privi ostil, dezaprobator: încă o dovadă, dacă mai e nevoie, că oamenii sunt diferiţi. O pen­dulă îşi legăna braţul în dreapta uşii, bătăile i se auzeau distinct, mi-am zis că discul de alamă pare să fie o far­furie zburătoare captivă. Multe gânduri neroade îţi trec prin cap noaptea, în asemenea ocazii. Spuneam că mi-a sărit în ochi amănuntul: lui Ştefan Paim îi lipsea mâna dreaptă, aproape de la umăr. Un infirm, asasinat. Multe complicaţii şi implicaţii psihologice şi celelalte întortocheli, şi aşa mai departe. — Accident, de pe când lucra la căile ferate, s-a în­tâmplat acum vreo zece ani, explică, strâmbându-se, Cristescu, arătând mâneca îndoită a celui de pe covor. Uite aşa, i-am dat ocol de câteva ori cadavrului. (Foto­grafiile fuseseră luate între timp, chiar mai multe decât trebuiau, de fapt aşa cum se întâmplă de atâtea ori, ele n-au servit decât ca piese la dosar). Acest Cristescu găseşte tocmai acum momentul po­trivit să mă întrebe dacă sunt sau nu căsătorit. Îi fac semn că nu, mirându-mă de întrebare numai din umărul stâng, fiind prea cald să mă mir din amândoi. Iată un amănunt care ar fi trebuit să-l pună pe gânduri pe înrăitul autor de romane poliţiste Marius Lupu. (N-am explicat încă ce e cu acest personaj, dar o să-i vină şi lui rândul.) Vorbeam de amănunt: arma crimei se află acolo, revolverul negru, mic şi fin ca o bijuterie. (Proiectilele extrase din toracele încăpător al lui Ştefan Paim au dovedit că într-adevăr era vorba chiar de arma cu care s-a comis omorul, nu de un truc, aşa cum te-ai fi putut aştepta, dar asta am ştiut-o abia a doua zi.) Acest revolver marca „Hagg” fusese aruncat, sau scăpat, sau pus cu intenţie, sau uitat, pe covor, între cadavru şi uşă. Întâmplare? Calcul? Asasinul o fi sperat că an­cheta n-o să excludă chiar din primul moment sinuciderea? Fusese în acelaşi timp destul de rafinat – ucigaşul – pentru a nu-i potrivi revolverul în mână – mane­vră atât de grosolană! – mărginindu-se abia să sugereze posibilitatea ca în clipa morţii Paim să fi scăpat arma din mână? Dar ce sinucigaş poate să-şi tragă în piept trei gloanţe, în trei locuri diferite? Şi apoi, pe cât se ştie, sinucigaşii preferă tâmpla... Totuşi în sprijinul ideii de sinucidere sau a unei even­tuale vendete tainice, cu rădăcini în timpuri îndepăr­tate (de altfel şi arma era de fabricaţie veche), pleda foarte timid un atât de romantic indiciu pe care l-am lăsat cu intenţie la urmă. Iată despre ce este vorba. Alături de cadavru zăcea o tăietură dintr-o veche revistă, ca o limbă galbenă. Cine ar fi crezut că Ştefan Paim fusese cu mulţi ani în urmă un contrabandist iscusit? Şi cine ar fi crezut că în anii de liceu acelaşi Ştefan Paim scrisese şi publicase versuri! Iată ce poezie am găsit pe tăietura din revistă de pe covor:

Falsificatorii de bani de Andre Gide PARTEA ÎNTÂI PARIS     I     Parcă se aud paşi pe coridor, îşi spuse Bernard, înălţă capul şi îşi încordă auzul. Dar nu: tatăl şi fratele său aveau treabă la Palatul de Justiţie; mama era într-o vizită; sora la un concert; iar mezinul, micuţul Caloub, în fiecare zi, după ce termina şcoala, se ducea Într-un pension. Bernard Profitendieu rămăsese acasă ca să tocească pentru bacalaureat; nu mai avea înaintea lui decât trei săptamâni. Familia îi respecta singuratatea; diavolul nu. Deşi Bernard işi scosese vesta, se sufoca de căldură. Fruntea-i era transpirată. O picatură de sudoare i se prelinse de-a lungul nasului şi căzu pe scrisoarea ce-o ţinea în mână: — Seamană cu o lacrimă, gândi el. Dar mai bine să asuzi decât să plângi. Da, data vorbea de la sine. Nu încăpea nici o îndoială: într-adevăr, despre el, Bernard, era vorba. Scrisoarea îi era adresata mamei sale; o scrisoare de dragoste, veche de şaptesprezece ani; nesemnata. — Ce înseamnă această iniţială? Un V care poate să fie la fel de bine un N... S-ar cădea oare s-o întreb pe mama?... SĂ avem încredere în bunul ei gust. Am toată libertatea să-mi închipui că a fost un prinţ. Şi ce-aş câştiga aflând că sunt fiul unui mârlan oarecare? Neştiind cine ţi-e tata, nici nu-ţi mai e teama că ai putea să-i semeni. Orice investigaţie obligă. Din descoperirea noastră să nu reţinem decât că ne-am uşurat de-o povară. Să nu mai insistăm. Pentru astăzi ajunge. Bernard impături scrisoarea. Avea acelaşi format ca şi celelalte douăsprezece din pachet. Erau legate cu o panglică roz, pe care el nu-şi dădu osteneala s-o dezlege; o făcu să alunece la loc aşa cum fusese înainte, ca o bande­rolă în jurul teancului. Fuse pachetul în caseta din care îl scosese, şi caseta în sertarul consolei. Sertarul nu era deschis; îşi dezvăluise secretul pe sus. Bernard fixă la locul lor lamelele desfăcute ale capacului de lemn, pe care avea să-l acopere cu o placă grea de onix. Încet şi cu precauţie o lăsă în jos, puse deasupra două candelabre de cristal şi greoaia pendulă pe care, din simplu amuzament, tocmai o reparase. Pendula sună de patru ori. O potrivise exact. — Domnul judecător de instrucţie şi domnul avocat, fiul lui, nu se vor întoarce înainte de şase. Am tot timpul. Şi trebuie ca domnul judecător, când va veni acasă, să găsească pe birou frumoasa scrisoare În care îi voi notifica plecarea mea. Dar înainte de a o scrie, simt o teribila nevoie de a-mi limpezi puţin gândurile; şi să-l caut pe scumpul meu Olivier, ca să mă asigur, fie şi provizoriu, de un cotet. Oh, prietene, pentru mine a sosit timpul să-ţi pun bunăvoinţa la încercare, iar pentru tine să-mi arăţi cât valorezi. Frumos în prietenia noastră a fost faptul că poate acum nu ne-am servit niciodată unul de celălalt. Ei! dar un serviciu care te amuza când îl oferi nu poate fi sâcâitor când îl ceri. Problema e doar că Olivier nu va fi singur. Atâta paguba; dar o să reusesc eu să-l iau la o parte. Vreau să-l înspăimânt cu calmul meu. Căci mai ales În situaţiile extraordinare mă simt cel mai în largul meu. Strada T..., unde Bernard Profitendieu locuise până în ziua aceea, se afla în imediata apropiere a parcului Luxembourg. Acolo, pe vasta alee de lângă fântina Médicis, obişnuiau să se intâlneasca în fiecare miercuri, între patru şi şase, câtiva colegi de-ai lui. Se discuta arta, filozofie, sport, politica şi literatura. Bernard mergea foarte repede; dar, trecând de poarta parcului, îl zări pe Olivier şi Încetini pasul. Adunarea din ziua aceea era mai numeroasa ca de obicei; datorită timpului frumos, fără îndoială. Venisera şi unii pe care Bernard încă nu-i cunoştea. Fiecare dintre aceşti tineri, de îndata ce ajungea în faţa celorlalţi, intra în pielea unui personaj ticluit şi îşi pierdea aproape cu desăvârşire naturaletea. Olivier roşi văzându-l pe Bernard că se apropie şi, părăsind destul de brusc o tânăra cu care stătea de vorba, pleca într-altă parte. Bernard era prietenul lui cel mai intim şi de aceea Olivier avea grija să nu lase impresia că l-ar căuta cu tot dinadinsul; uneori se prefăcea chiar că nu-l vede. Înainte de a ajunge lînga el, Bernard trebui să înfrunte mai multe grupuri şi, cum el însuşi se prefăcea că nu-l cauta pe Olivier, zăbovea din loc în loc. Patru colegi de-ai săi îl inconjurau pe un barbos cu ochelari, mult mai în vârsta decât ei, şi care ţinea în mâna o carte. Era Dhurmer. — Ce vrei, spunea el adresindu-se în special unuia, dar vădit încântat că e ascultat de toţi. Am ajuns până la pagina treizeci fără să găsesc o singura culoare, un singur cuvânt care să picteze. Vorbeşte de o femeie; şi nu ştiu nici măcar dacă rochia ei era roşie sau albastra. Or, când nu exista culori, eu pur şi simplu nu văd nimic. Şi din nevoia de a exagera, cu atât mai mult cu cât se simţea mai puţin luat în serios, insista: — Absolut nimic. Bernard nu-l mai asculta pe cel ce vorbea; socotea că e necuviincios să plece de lângă ei prea repede, dar tragea cu urechea la alţii care se certau în spatele lui şi cărora li se alăturase Olivier, după ce o părăsise pe tânăra cu care discuta; unul dintre aceştia, aşezat pe o banca, citea L 'Action Française. Cât de grav pare Olivier Molinier în comparaţie cu ceilalţi! Deşi e unul dintre cei mai tineri. Figura să aproape copilărească şi privirea îi dezvăluie precocitatea gândirii. Roşeşte foarte uşor. E delicat. Şi zadarnic se arată afabil cu toţi, căci nu ştiu ce reticenţă secretă, ce sfiala, îi tine pe camarazii săi la distanta. Suferă din cauza asta. Dacă n-ar fi Bernard, ar suferi şi mai mult. Molinier se oprise câte o clipă, aşa cum face Bernard acum, în fiecare grup; din complezenţă, dar nimic din ce aude nu-l interesează. Se apleca peste umărul celui care citea. Bernard, fără să se întoarcă, îl auzi spunând: — Nu faci bine că citeşti ziarele; văd că ţi se urcă sîngele la cap. Şi celălalt replică acru: ― Şi tu, de îndată ce se vorbeşte de Maurras, te înverzeşti. Apoi un al treilea, pe un ton zeflemitor, întreba: — Articolele lui Maurras te amuză? Şi primul răspunse: — Mă adorm; dar găsesc că are dreptate. Apoi un al patrulea, a cărui voce Bernard n-o recunoscu: — Tu crezi că tot ce nu-i plictisitor e lipsit de profunzime. Primul ripostează: — iar tu crezi că e destul să fii dobitoc ca să fii şi amuzant! — Vino, spuse încet Bernard, apucându-l brusc pe Olivier de braţ. Îl trase câţiva paşi mai incolo: — Răspunde-mi repede; sunt grăbit. E adevărat ce mi-ai spus, că nu dormi la acelaşi etaj cu părinţii tăi? — Ţi-am arătat uşa camerei mele; da direct pe scara, cu câteva trepte mai jos de apartamentul nostru. — Îmi spuneai că şi fratele tău doarme cu tine, nu? — Da, Georges. — Numai voi doi, singuri? — Da. — Şi micuţul ştie să-şi ţină gura? — Da, dacă e nevoie. Dar de ce? — Asculta, eu am plecat de-acasă; sau în orice caz voi pleca În seara asta. Nu ştiu încă unde o să mă duc. Mă poţi primi la tine pentru o noapte? Olivier deveni foarte palid. Era atât de emoţional, încît nici nu se putea uita la Bernard. — Da, spuse, dar să nu vii înainte de unsprezece. Mama coboară în fiecare seara ca să ne spună noapte buna şi să ne încuie uşa cu cheia. — Şi-atunci cum facem? Olivier zlmbi: — Am şi eu o cheie. O să baţi încet, ca să nu-l trezeşti pe Georges dacă doarme. — Şi portarul mă Iasă să trec? — O să-l anunţ. Oho, sunt în relaţii foarte bune cu el. De altminteri, chiar el mi-a dat cealaltă cheie. Pe curând. Se despărţiră fără să-şi dea mâna. Şi în timp ce Bernard pleca gândindu-se la scrisoarea pe care voia s-o scrie, iar magistratul urma s-o găsească pe birou când se va fi întors acasă, Olivier, care nu dorea să fie văzut că stă de vorba numai cu Bernard, se duse la Lucien Bercail, pe care ceilalţi nu prea îl băgau în seama. Lui Olivier i-ar plăcea mult, dacă nu l-ar prefera pe Bernard. Pe cât este Bernard de intreprinzător, pe atât e Lucien de timid. Se simte că e slab; pare că nici nu exista decât prin inimă şi prin inteligentă. Rar îndrăzneşte să facă el primul pas, dar nu mai poate de bucurie de îndată ce-l vede pe Olivier apropiindu-se. Toată lumea bănuieşte că Lucien scrie versuri; totuşi, după câte îmi dau seama, numai lui Olivier i-a dezvăluit Lucien proiectele sale. Se retrasera amândoi spre capătul terasei. — Aş vrea, spunea Lucien, să povestesc nu istoria unui personaj, ci a unui loc — uite, de exemplu, istoria unei alei dintr-un pare, aşa cum e asta, să povestesc ce se petrece aici — de dimineaţa până seara. Sosesc în primul rând bonele cu copiii, doicile inzorzonate cu panglici... Nu, nu... mai întâi oamenii aceia cenuşii, fără sex şi fără vârstă, care mătură aleea, uda iarba, rasadesc florile, m sfârşit, pregătesc scena şi decorul înainte de a se deschide porţile, înţelegi? Apoi, intrarea doicilor. Copiii se joaca în nisip, se ciondanesc; bonele le ard câte o palmă. Pe urma vin şcolarii din clasele mici — apoi muncitoarele. Mai sunt şi oameni săraci care vin să mănânce pe câte-o bancă. Mai târziu, tineri care şi-au dat întălnire; alţii care se evita; sau cei care se izolează, visatorii. Apoi mulţimea, în momentul când începe muzica şi se inchid magazinele. Elevi, că în clipa asta. Seara, îndrăgostiţi care se săruta; sau alţii care se despart plângând. În sfârşit, când se Iasă noaptea, un cuplu de bătrâni... Şi dintr-o dată, un răpăit de tobă: ora inchiderii. Toată lumea iese. Piesa s-a terminal, înţelegi: ceva ce ţi-ar da impresia că totul şi toate s-au sfârşit, impresia mortii dar fără să se vorbească de moarte, bineînţeles. — Da, văd foarte bine scena, spuse Olivier, care se gândea la Bernard şi nu ascultase un cuvânt. — Şi asta încă nu e totul, nu e totul! relua Lucien cu ardoare. Aş vrea, într-un fel de epilog, să arăt aceeaşi alee, noaptea, după ce toată lumea a plecat, pustie, mult mai frumoasa decât ziua; iar marea tăcere amplifică toate zgomotele naturii: zgomotul fîntînii, al vântului prin frunze, şi cântecul unei păsări de noapte. M-am gândit la început că ar putea să se plimbe şi nişte umbre, poate statui..., dar cred că ar fi cam banal; ce părere ai? — Nu, fără statui, fără statui, protesta distrat Olivier; apoi, remarcând privirea tristă a celuilalt: Ei, află, bătrâne, că dacă reuseşti, va fi ceva uluitor, striga el cu căldură.  

Oferta misterioasa de Agatha Christie Doamna St. Vincent făcea socoteli. Oftă o dată sau de două ori şi-şi duse mâna la capul care o durea. Nu-i plăcuse niciodată aritmetica. Din nefericire, în prezent, viaţa ei părea compusă în întregime dintr-o anumită sumă de bani, adunarea neîncetată a unui număr mic de cheltuieli necesare dând un total care o surprindea şi o speria întotdeauna. Sigur că nu putea să se ridice la atâta! Se uită din nou peste cifre. Făcuse o mică eroare la penny, altfel cifrele erau corecte. Doamna St. Vincent oftă din nou. Acum o durea capul şi mai tare. Ridică privirea spre uşa care se deschidea şi fiica ei, Barbara, intră în cameră. Barbara St. Vincent era o fată foarte drăguţă; avea trăsăturile delicate ale mamei sale, acelaşi fel mândru de a-şi ţine capul, dar ochii erau negri în loc de albaştri şi gura o avea altfel, – o gură roşie, îmbufnată, morocănoasă, dar nu lipsită de atracţie. — O, mamă! strigă ea. Iar jonglezi cu socotelile alea groaznice? Aruncă-le pe toate în foc! — Trebuie să ştim cum stăm, îi răspunse nesigur doamna St. Vincent. Fata ridică din umeri. — Suntem întotdeauna în aceeaşi barcă, zise ea înţepat. Al dracului de strâmtoraţi. Ca de obicei până la ultimul penny. Doamna St. Vincent oftă. — Aş vrea... Începu ea şi apoi se opri. — Trebuie să găsesc să fac ceva, spuse Barbara pe un ton hotărât. Şi să găsesc repede. În fond, am urmat cursul acela de stenografie şi dactilografie. După câte îmi pot da seama, aşa au făcut un milion de alte fete! "Aveţi experienţă? Nu, dar... O! Vă mulţumim, bună dimineaţa. O să vă anunţăm." Dar ei nu te cheamă niciodată! Trebuie să găsesc un alt gen de slujbă, orice slujbă. — Nu încă, dragă, o imploră mama sa. Mai aşteaptă puţin. Barbara se duse la fereastră şi se uită afară, dar ochii ei nu vedeau siluetele posomorâte ale caselor de vizavi. — Câteodată, zise ea încet, îmi pare rău că verişoara Amy m-a luat cu ea în Egipt iarna trecută. O! Ştiu că m-am distrat, aproape singura distracţie pe care am avut-o vreodată şi, probabil, singura din viaţa mea. Mi-a plăcut foarte mult, mi-a plăcut enorm. Dar a fost foarte deprimant. Vreau să zic... să mă întorc aici. Şi arată cu mâna prin cameră. Doamna St. Vincent o urmări cu privirea şi clipi. Încăperea era tipică pentru locuinţele ieftine, mobilate. O aspidistra[1] prăfuită, mobilă aparent ornamentată, un tapet de prost gust, decolorat pe alocuri. Erau semne că personalitatea chiriaşilor se luptase cu cea a proprietarului; vreo două piese de porţelan bun, foarte crăpate şi reparate, aşa încât valoarea de vânzare era nulă, o broderie aruncată pe spătarul sofalei, acuarela unei tinere îmbrăcate ca în urmă cu 20 de ani înfăţişând-o, fără îndoială, pe doamna St. Vincent. — N-ar fi contat, continuă Barbara, dacă n-am fi cunoscut niciodată o altfel de viaţă. Dar când mă gândesc la Ansteys... Se opri, nemaiputând să vorbească de casa aceea atât de mult îndrăgită care aparţinuse de secole familiei St. Vincent şi care se afla acum în mâinile unor străini. — Numai dacă tata... n-ar fi făcut speculaţii şi nu s-ar fi împrumutat... — Draga mea, spuse doamna St. Vincent, tatăl tău n-a fost niciodată, în nici un sens al cuvântului, un om de afaceri. Rostise aceste vorbe ca un omagiu plin de atâta consideraţie încât Barbara se apropie şi-o sărută în timp ce murmura: — Mămică dragă, mămică dragă, tu nu te plângi niciodată. Doamna St. Vincent luă stiloul din nou şi se aplecă peste masa ei. Barbara se întoarse la fereastră. Deodată fata spuse:  — Mamă, am vorbit cu Jim Masterton în dimineaţa aceasta. Vrea să vină să mă vadă. Doamna St. Vincent lăsă jos stiloul şi ridică privirea speriată. — Aici? exclamă ea. — Bine, dar nu prea putem să-l invităm să luăm masa la Ritz, şuieră Barbara. Mama se arătă nefericită. Se uită din nou împrejur cu un dispreţ nedisimulat. — Ai dreptate, spuse Barbara. Este un loc dezgustător. Sărăcie de nobili! Sună bine – o casă albă la ţară, cretoane prăpădite cu desen frumos, vaze cu trandafiri, un serviri de ceai de Derby pe care-l speli singură. Este ca în cărţi. În viaţa adevărată, cu un fiu care porneşte în carieră de la postul cel mai de jos de funcţionar, asta înseamnă Londra. Proprietărese încruntate, copii murdari pe scară, haddok[2] pentru micul dejun, care nu este chiar aşa de…, de…, etc. — Numai dacă... Începu doamna St. Vincent. Dar, vorbesc serios, încep să mă tem că n-o să ne mai permitem multă vreme nici măcar această cameră. — Asta înseamnă o sufragerie – dormitor, groaznic! Pentru tine şi pentru mine, spuse Barbara. Şi o mansardă pentru Rupert. Şi când Jim o să vină să mă vadă, am să-l primesc în camera aceea îngrozitoare de jos, cu bătrâne cicălitoare stând roată şi tricotând, uitându-se la noi şi tuşind în chipul ăla groaznic! Urmă un moment de linişte. — Barbara, spuse doamna Vincent în cele din urmă, te-ai... vreau să zic, ai vrea...? Se opri, înroşindu-se puţin. — Nu trebuie să fii stânjenită, mamă, spuse Barbara. Astăzi nimeni nu este. Să mă căsătoresc cu Jim, cred că la asta te gândeşti! Aş face-o imediat dacă mi-ar cere mâna. Dar mi-e atât de groaznic de teamă că nu o s-o facă. — O, Barbara dragă. — Vezi, una e să mă vadă acolo, cu verişoara Amy, mişcându-mă (cum se spune prin povestiri) în înalta societate. S-a îndrăgostit de mine. Şi alta e să vină aici şi să mă vadă aşa! Şi trebuie să ştii că e o fiinţă nostimă, plină de aere şi demodată. Cred că tocmai asta îmi place la el. Îmi reaminteşte de Ansteys şi de sat, de tot ce era acum o sută de ani în urmă, dar aşa, aşa... nu ştiu. E atât de delicat. Ca lavanda! Fata râse, pe jumătate ruşinată de nerăbdarea ei. Doamna St. Vincent vorbi simplu şi serios. — Aş vrea să te căsătoreşti cu Jim Masterton. El este unul de-ai noştri. Este şi foarte bogat, dar nu prea îmi pasă de chestia asta. — Ba mie, da, spuse Barbara. M-am săturat de sărăcie! — Dar, Barbara, nu doar... — Nu doar pentru asta? Nu. Ţin la el cu adevărat. O, mamă, nu-ţi dai seama că ţin? Doamna St. Vincent arăta foarte nefericită. — Aş vrea să te poată vedea în ambianţa ta naturală, dragă, spuse ea necăjită. — Bine, spuse Barbara. De ce să ne facem griji? Am putea foarte bine să încercăm să fim vesele în privinţa lucrurilor astea. Îmi pare rău că am fost atât de morocănoasă. Înveseleşte-te dragă. Se aplecă spre mama sa, o sărută uşor pe frunte şi plecă. Doamna St. Vincent, renunţând la toate încercările sale financiare, se aşeză pe sofaua neconfortabilă. Gândurile i se învălmăşeau. Poate oricine să spună ce-i place, aparenţele îl îndepărtează pe un bărbat. Nu mai târziu, nu când ar fi cu adevărat logodiţi. Până atunci şi-ar da seama ce fată bună şi drăgălaşă e! Dar aşa de uşor tinerii se adaptează mediului lor. Uite, Rupert s-a cam schimbat faţă de cum era înainte. Nu că aş vrea să-mi izolez copiii. Câtuşi de puţin. Dar n-aş suporta ca Rupert să se logodească cu fata aia groaznică de la tutungerie. S-ar putea să fie chiar o fată foarte drăguţă. Dar, nu e dintre ai noştri. Totul e atât de greu. Biata mea micuţă Babs. Dacă aş putea face ceva... ceva. Dar de unde să iau banii? Am vândut totul ca Rupert să poată porni în viaţă. Cu adevărat nu ne mai putem permite altceva. Ca să-şi schimbe gândurile, doamna St. Vincent apucă "The Morning Post" şi parcurse reclamele de pe prima pagină. Pe majoritatea le ştia pe dinafară. Oameni care căutau capital, oameni care aveau capital şi erau dispuşi să-l împrumute numai cu chitanţe scrise de mână, alţii care vroiau să cumpere dinţi (se întreba întotdeauna de ce?), alţii care vindeau blănuri, rochii de seară şi aveau idei optimiste în privinţa preţului. Deodată îşi concentră atenţia. Citi de mai multe ori cuvintele tipărite. "Numai pentru nobili. Căsuţă la Westminster, excelent mobilată, oferită celor care ar avea cu adevărat grijă de ea. Chirie plătită personal. Fără intermediari." Un anunţ foarte obişnuit. Citise multe la fel, sau aproape la fel. Chirie plătită personal, în asta constă cursa. Dar pentru că era neliniştită şi dornică să scape de gândurile ei, îşi puse imediat pălăria şi luă autobuzul corespunzător spre adresa indicată în anunţ.   [1] Plantă din familia crinului, cu frunze late, ascuţite în vârf, frecvent cultivată ca plantă ornamentală de interior şi considerată adesea ca simbol al respectabilităţii aristocratice şi al înaltei burghezii. [2]  Peşte (Gadus aeglifinus) din familia codului, dar mai mic, întâlnit în apele Atlanticului de Nord şi folosit foarte mult ca hrană. Vizitati si siteul nostru audio-video unde puteti audia cartile Aghatei Christie.................https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie  

buna dimineata, mai avem, dar daca ne spui ce cauti, o sa postam