Cărti polițiste

SEVER NORAN,  SECRETUL GLOBULUI DE ARGINT -VOL 1 Motto: Pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşăO COINCIDENTA STRANIE Cînd mi-am ales tema lucrării de doctorat nu aveam nici un motiv să bănuiesc că voi fi eroul unor întîmplări extraordinare. Speram ca subiectul — „Contribuţii la studiul continuităţii elementului daco-roman în bazinul superior al Arieşului” — să fie interesant, datorită, mai ales, multitudinii de date pe care le avem, culese de-a lungul unei perioade mai mari de timp. Participasem în anii studenţiei la o serie de săpături în zona Cîmpeni, Lupşa, Bistra şi mai sus, spre Gîrda şi Arieşeni, astfel că aveam multe date inedite, pe care apoi le completasem în cîteva noi „campanii” de săpaturi, după ce terminasem facultatea, ca asistent al profesorului Secăreanu. Datele pe care le culesesem aduceau multe limpeziri în studiul evoluţiei elementului daco-roman pe aceste meleaguri, în Apusenii lui Horia şi Avram Iancu. În timpul ultimelor săpături, găsisem mai sus de Roşia Montană multe elemente interesante. Avusesem marea şansă de a descoperi într-o galerie a muntelui — prefăcut în pulbere de agatîrşi, iar apoi de romani — o ,,tabula ceramica” cu înscrisuri despre eliberarea unui sclav, căutător de aur. Între tăbliţele de ceară se păstrau şi cîteva şuviţe -din părul iubitei acestuia. Cu ajutorul aparatului KSM 232, bazat pe ioni radioactivi, determinasem şi vîrsta tabulei. Dar, cu siguranţă, cititorul este mai curios să afle întămplările prin care am trecut datorită subiectului lucrării mele de doctorat, decît amănuntele care au precedat întocmirea acestei lucrări

saracu n-are duminica...n-are credinte, sarbatori si nici zei, singura lui bucurie e cand simte ceva parale in palma, hehe...asta am zis-o pentru mine, in barba, caci persoana, adrisantul, nu e saraca, boboaca e bogataaa !

Telefonul de la ora nouasprezece de Nicuta Tanase M-AM INTORS DE LA MARE. ILIUTA TMI AJUTA LA DESPACHETAT. SUNA TELEFONUL ŞI UN CQPIL MA INTREABA DACA VREAU SA DEVIN MARE SCRIITOR. Îl SPUN CA DA.! MI CERE SA-l RASPUND LA DOUA SUTE CINCIZECI DE iNTREBARI. CADEM LA 1NVOIALA I Eu, dragalaîi mei prieteni, desi sufar de sciatica şi uneori chiar de stomac, dei am numai numarul aptesprezece la poarta şi nu treizeci şi doi ori chiar trei sute şi ceva ca altii, consider ca-i o mare fericire sa ai ocazia sa aduci la cunotinta cititorilor tai o po- veste ca aceasta care urmeaza. Trebuie însă, adica este necesar sa va spun încă din capul locului ca povestea care urmeaza nu este o nascocire a imaginatiei. Poate sa manince un scriitor o tona de pete (petele confine mult fosfor) pe zi şi ma tem ca tot nu i-iar fi putut trece prin cap o poveste ca asta care mi s-a intimplat mie. Lata cum incepe! În ziua de ase august a anului 1976, cam pe la orele nouasprezece şi vreo douazeci de minute, m-am inters de la Neptun, unde fusesem sa fac o cura de pepeni verzi (care se vind pe taiete) şi de piersici, iar între timp sa ma mai coc putin la soarele dobrogean. Cu o zi inainte de a pica eu în Bucuretiul nostru drag, se intorsese de la Rucar, unde ii petrecuse o parte din vacana, ? i prietenul şi „aghiotantul” meu Iliuta Chealda. Bineineles ca imediat ce a auzit cheia rasucindu-se în broasca, a dat fuga sa ma vada. Cum a dat cu ochii de mine, a tras un chiot de indian nefumator. Dupa ce a sarit şi de vreo citeva ori în sus de bucurie ca am sosit, mi-a ajutat sa despachetez, mi-a povestit, a inceput sa-mi povesteasca cât de mult i-a placut şi cât de frumos s-au purtat cu el rudele lui din Rucar. Un unchi de al lui, care cica lucreaza la Intreprinderea forestiera, l-a urcat, zice Iliuta, pe un calu de munte şi ca acest caluf l-ar fi dus chiar până sus unde izvorapte Dimbovita şi ca de acolo ar fi venit cu o pluta. L-am crezut, pentru ca ştiu ca Iliuta nu prea are obiceiul sa minta în zilele lunii august. Mi-a povestit şi o intimplare pe care n-am ineles-o prea bine. O intimplare cu o veverita care zice ca venea în fiecare dimineata sa-’l scoale pentru a o trata cu nuci. Şi, tocmai când i-a venit şi lui rindul sa ma intrebe dac-am trecut vreodata de geamandure, daca au avut de lucru salvamaristii cu mine şi cum a fost vremea la mare, a sunat telefonul. Eu, drept sa va spun, când am auzit zbirniitul telefonului, m-am şi speriat, pentru ca între timp şi uitasem ca a fost inventat. Nu m-am grabit sa ridic receptorul. L-am lasat sa sune, doar, doar, o renunta cel de la celalalt capat al firuM. Dar i-ai gasit!… — Sa raspund eu? m-a intrebat Iliuta enervat de insistena celui care formase numarul. Dar voi credeti ca numai Iliuta avea dreptul sa se enerveze de zbirniitul telefonului? Eu nu? Unde scrie aşa ceva? De ce sa n-am acest drept? M-am enervat şi eu şi i-am facut semn ca sint de acord. Eu, desi tiu foarte bine de la un doctor stomatolog de mare prestigiu ca, în astfel de cazuri, scrinitul din masele nu ajuta cu nimic, am scrinit foarte usor şi mi-am vazut de despachetat. Am dus o parte din lucrurile scoase din valize intr-o alta camera şi, când m-am reintors, Iliuta mi-a intins receptorul şi mi-a zis: — Va cauta un pusti. Va rog sa poftiti la telefon! Sezonul acesta m-am balacit la marginea Marii Negre fara casca. Cu toate astea nu mi-a intrat deloc apa în urechi. Eu, însă, tot m-am facut ca n-am auzit prea bine. L-am intrebat pe Iliuta: — Cine ma cauta? Cine zici ca-i la telefon? Iliuta s-a incruntat putin, semn ca l-a deranjat ceva şi mi-a zis privind aiurea: — Un copil. Şi mi se pare ca este şi puîn obraznic. A vrea sa-l cunosc şi eu pe omul acela care ar vrea sa vorbeasca la telefon dupa ce se intoarce din concediu, cu un copil care i s-a parut lui Iliuta obraznic. I-am zis aghiotantului meu: — Ce vrea? Intreaba-l ce vrea? Vreau sa fiu lasat în pace. Iliuta, cu privirile agatate pe antena de camera a televizorului, mi-a zis: — L-am intrebat, dar nu vrea sa-mi spuna. M-a şi repezit. — Cum te-a repezit? m-am suparat eu aproape de-adevaratelea şi m-am şi incruntat pufin. Cum sa-l repeada cineva pe Iliuta al meu care nu maninca niciodata seminfe de dovleac sau floarea-soarelui în locuri publice şi nici nu arunca cojile aiurea?! — A zis ca ce ma intereseaza pe mine afacerile lui cu dumneavoastra. — Afaceri?! m-am mirat eu. M-am mirat pentru ca acest cuvint nu prea îmi place. — Aşa a zis. Pe cuvintul meu ca aşa a zis! Ce interes as avea sa va mint? Stiind de multa vreme ca Iliuta nu-i da cuvintul cu una cu doua, ba nici cu mai multe, i-am luat receptorul din mâna şi am zis un „Alo” cam nervos. Am auzit în receptor vocea unui copil care m-a luat în primire: — Pe unde umblati? De doua saptamini va tot caut la telefon. Nu tiam ca trebuie sa anunt; la megafoane când îmi vine şi mie sorocul sa plec în concediu. L-am intrebat pe cel care m-a certat: — Alo, cine este la telefon? Cu cine am einstea şi onoarea sa vorbesc? — Numele meu este Silviu Ceteras. Prietenii, însă, îmi spun Silvica. Timp de citeva secunde mi-am stors creierii… tii ce tare i-am stors, sarmanii de ei, sa-mi aduc aminte daca am avut vreodata de-a face cu un copil pe care-l chema Silviu Cetera? Nimic. M-am gindit eu sa pun receptorul în furca şi ’sa continui despacheltatul, dar m-am trezit zicind: — Spune-mi, Silvica draga, cu ce-ti pot fi de folos!? — Este invers. Iliuta n-a auzit replica interlocutorului meu, dar şi-a dat seama ca ceva nu este în regula. Am zis: — Cum adica invers? — Eu am sa va fiu de mare folos, nu dumneavoastra mie, daca vre; i sa ma ascultai. Ascultai-ma, va rog frumos! Cum tulpanul Mariei sa nu vrei sa asculi pe cineva care vrea sa-i fie de mare folos. Am zis: — Alo, te ascult. Imi iau şi notite, daca este neaparata nevoie! tii ce mi-a auzit urechea dreapta? Pe un vagon de ciocolata cu lapte? i alune ca nu tii! Am auzit: — Viitorul dumneavoastra literar este în miinile mele. — Ei nu mai spune! m-am speriat eu, ducind cealalta mâna la inima. — ISerios. Vrei sa deveniti un mare scriitor? Care scriitor nu ar vrea sa devina „mare scriitor”? am zis eu cu gindul la premiul Nobel. — As cam vrea… A urmat o pauza. Sa n-apuc niciodata loc în autobuzul 31, daca ştiu de ce a facut interlocutorul meu o pauza aşa de mare. Tocmai când ma pregateam sa suflu în receptor sa vad daca nu cumva s-a infundat, am auzit: — Alo, ma ascultaji? — Da, te ascult şi chiar cu mare atenie. Sint numai urechi. — Eu sint în posesia unui mare subiect de roman. Daca puneti mâna pie acest subiect, lasati în urma toi scriitorii. La o pota ramin în urma dumneavoastra. Deci, ziua de şase august a anului 1976 va deveni o cotitura în via’fa mea. Voi lasa scriitorii contemporani cu mine la o pota în urma mea. Vatmanii şi soferii ma vor ruga sa ma urc prin faa. Tinerii îmi vor ceda locul rezervat batrinilor şi oamenilor „mari”. Responsabilul alimentarei ma va servi el personal. Directorii caselor de filme îmi vor trimite invitajii la toate premierele cinematografice. Voi avea şi eu o masa rezervata la Casa scriitorilor! În sfirit, voi fi vazut şi eu la tribuna zero ori chiar în loja de onoare a stadioanelor la meciurile Rapidului. Vedeti voi cum este viaa asta? Până acum cinci minute eram un om linitit, eram un om care-si despacheta lucrurile cu care a fost la mare… şi deodata!… L-am intrebat: — Şi vrei sa-mi vinzi subiectul? Cât îmi ceri pe el? Va inchipuiti ca mi-a cerut pe subiectul care ma va face mare scriitor vreun milion de lei ori citeva sute de mii? Nuu! Mi-a spus: — Nu cer pe el niciun ban. Absolut niciun ban. — Mi-l dai gratis? Ii multumesc foarte mult daca-mi dai de pomana un subiect ca asta. — Nu chiar gratis…- Ce poi sa în; elegi prin „nu chiar gratis”? Mai nimic. Zic: — Ce-mi ceri în schimb? Un cuib de cuc cu cuc cu tot? S-a suparat puîn. Mi-a zis ca de ce-l iau peste picior cu cuibul de cuc. I-am spus ca n-am avut intentia sa-l supar şi dupa ce mi-a primit scuzele, mi-a spus: — Stii ce va cer în schimb? O nimica toata. Va cer sa-mi raspundei la doua sute cincizeci de intrebari. Am rasuflat usurat pentru ca ma gindeam c-o sa-mi ceara în schimb cine ştie ce serviciu. Dac-am vazut c-am scapat aşa de ieftin, am rasuflat a doua oara şi mai usurat şi am inceput sa ma tocmesc. — Aşa multe? Lasa şi tu mai jos… De unde-mi vorbesti? A urmat o scurta tacere, apoi am auzit: — De la un telef on public. Sa raspunzi la doua sute cincizeci de intrebari nu este un lucru prea lesne, mai ales pe caldura asta inabu? itoare a lunii august. Nu este lesne deloc, dar perspectivele pe care ti le-a pus în faa nu le pui la Kocoteala? Putin lucru este sa devii mare scriitor? Cam la lucrurile astea ma gindeam eu încă de când am inceput „tratativele”. Îl intreb pe viitorul meu binefacator: — Nu ai telefon acasa? Daca ai, fii atât de bun şi spune-mi-l şi mie ca… — Nu am! a zis el puîn cam incurcat şi a schimbat repede vorba. Stiti cum vom proceda? În situatii din astea, în care sa-mi puna cineva conditii, nu prea am fost. Dar aeum, pentru ca era în joc viitorul meu literar, nu mai aveam ce face, trebuia sa joc cum mi se cinta. Am zis: — Cum? Spune-mi repede cum vom proceda, ca sa nu mor de curiozitate. Imi mai pui şi alte condiîi? Prea pu’fin îi pasa lui ca mor eu de curiozitate. „Şi daca moare, ce? i-o fi zis el. Iaca, un scriitor mai putin pe lume”. Cred ca aşa si-o fi zis, pentru ca a facut iar o pauza. Dupa pauza, am auzit: — Stiti cum vom proceda? Va voi pune câte zece intrebari pe zi. Deci în douazeci şi cinci de zile îmi vei raspunde la cele doua sute cincizeci de intrebari. Va angajati? Am facut în cap nite socoteli, dar nu tiu ce rezultat mi-au dat. Ştiu doar ca am reusit sa-l intreb: — Întrebarile din ce domeniu sint? De data aceasta mi-a raspuns fara s ma mai fiarba. A zis imediat: — Vetivedea… M-am uitat la Iliuta, ajutorul meu de nadejde, care la rfndul lui se uita? i el cam nauc la mine şi m-am gindit sa-l iau pe vsilviu Ceteras mai pe ocolite. I-am facut cu ochiul „aghiotantului” meu, care nu intelegea nimic, şi i-am zis lui Silvica: — Nu vrei sa-mi povestesti putin din subiectul acela de roman? — Nu! Va este teama ca va pacalesc? Pe cuvintul meu ca este un subiect de roman nemaipomenit, dar acum, oricât v-ai stradui sa scoateti ceva de la mine, nu veti reusi. Ramine cum ne-am inteles. La sfirit. Ce ora va convine? La-ce ora sa va sun? — Dai ore ca dentitii? Tie când îţi convine? 9i-a facut el niste socoteli şi m-a intrebat: — Ora nouasprezece e bine? Cu gindurile la premiul Nobel şi la multiplele lui avantaje – ca-mi casunase pe acest premiu – am zis fara sovaire: — Este bine. Chiar foarte bine. Daca erai linga mine dadeam şi mâna, ori poate dadeam i-un aldama cum se obisnuieste când se face cite-o afacere.

Bombardament cu asteroizi de Victor Bercescu CAPITOLUL I Mineralierul românesc Drobeta naviga liniştit pe apele Oceanului Indian de Sud, purtându-şi silueta-i voinică. Pe valurile molcome, care veneau să se strivească de prora vasului, pluteau ierburi, dovedind că undeva, pe o insulă, fusese o furtună care răvăşise vegetaţia. Ierburile acestea banale dădeau un dublu sentiment de calm celor care le priveau, ele însemnând, totodată, ca tulburarea capricioasă a naturii se potolise şi că nu prea departe se afla o oază de pământ. Itinerariul nu prevedea prea curând vreo oprire, dar prezenţa pământului pe aproape era totuşi embrionul unei garanţii în acest sens. În fapt, eventualitatea unei furtuni nu constituia pentru echipaj un motiv de îngrijorare. Vasul era nou, solid, construit după ultimele tehnologii corespunzătoare unor asemenea împrejurări şi trecuse cu bine toate probele, în încercări destul de grele. Echipajul, ca la toate navele de acest fel, fusese selecţionat din marinari încercaţi, începând cu comandantul a cărui experienţă de navigator de cursă lungă de peste treizeci de ani era o garanţie care dădea deplină încredere celor de pe bord. Pe puntea superioară, doi membri ai echipajului continuau o discuţie începută încă de la popotă. Pe chipurile lor se putea citi uşor calmul pe care ţi-l dă satisfacţia unei misiuni îndeplinite. Plecaseră din ţară de mai multe săptămâni şi se gândeau că nu va trece mult şi vor reveni acasă… pentru ca, după nu prea multă vreme, să plece din nou. Pentru un marinar, întoarcerea la portul de ataş înseamnă o scurtă perioadă de repaus alternată cu acţiuni de pregătire în vederea unei noi plecări. Pe alte mări, în alte porturi, cu alţi oameni, cu alte chipuri şi alte obiceiuri. Trecuseră de mult Tropicul de Sud şi pluteau acum pe paralela 40, spre portul de destinaţie. Niciunul dintre cei doi, privind spre largul oceanului, nu spera să vadă, deocamdată, altceva decât frământarea nesfârşită a apelor verzui. Erau în emisfera australă unde marea se întinde de nouă ori mai mult decât în cea boreală, în care se află majoritatea continentelor. Ştiau bine că mai au de mers încă o jumătate de zi până să ajungă în apropierea vreunui ţărm. * Medicul Adrian Georgescu şi inginerul radiofonist Florian Pintilie erau vechi prieteni şi întâmplarea îi adusese pe acelaşi vas. Copilăriseră împreună în satul lor natal, Bâra, din sudul oraşului Roman. Soarta îi despărţise la două licee din localităţi diferite, iar, după bacalaureat, se pierduseră în două centre universitare, fără să mai ştie unul de altul. Medicul Georgescu era orfan. Mai avea o mătuşă, pe care o vizitase o singură dată, în anii studenţiei. Primirea ce i-o făcuse fusese destul de rece aşa că renunţase să o mai vadă. Tatăl inginerului Pintilie se recăsătorise şi plecase la familia noii soţii, undeva, pe Valea Jiului, unde intrase ca muncitor într-o mină. Schimbau scrisori stinghere când şi când, până într-o zi în care între ei se aşternuse o tăcere lungă, voită de ambele părţi. Trecuseră douăzeci de ani de la plecarea lor din sat şi nu mai aveau acum comun decât această navă pe care îi uneau aceleaşi idealuri. Frumoasele livezi de pe dealurile satului Bâra şi chipurile liniştite ale celor din sat fuseseră estompate de straniile ţărmuri cu plantaţii de palmieri şi faune ciudate şi de oamenii – stranii, la început – care se agitau în furnicarele porturilor în care ancorau. Acum, pierduseră acea inerentă curiozitate faţă de un nou care se repeta la infinit. Aveau amândoi psihologia ţăranilor români. — Fără îndoială, îşi continuă gândul doctorul, căutând parcă să pătrundă cu privirile spre adâncuri, că multa vreme oamenii n-au bănuit cum arată fundul oceanelor. — Da, ştiu, replică inginerul, şi în lipsă de date știinţifice, ca să mă exprim aşa, le-au povestit semenilor că fundul oceanelor este împărăţia lui Neptun, zeul mărilor, cum îl numeau romanii… bărbos şi răzbunător ca şi omologul, său Poseidon din mitologia vechilor greci… — Trebuia să se dea vina pe cineva când se producea vreo catastrofă navală şi erau destule, adăugă doctorul. — Numai că aş vrea să-ţi precizez că Neptun a fost pentru latini, la început, o zeitate cumsecade, atunci când aceştia nu cutreierau mările ca grecii. Neptun era o zeitate a Umidităţii, invocată de agricultori în zilele toride de iulie. Se organizau serbări câmpeneşti numite Neptunalii solicitându-i-se ploaie… Era un fel de Caloian de-al nostru. — Inginerule, bagatelizezi. E adevărat că Neptun a fost cum spui tu, la început, un fel de Caloian, dar Poseidon, care l-a precedat pe tronul din străfunduri, era cineva… — Ştiu, fiul lui Cronos şi al Reei, un tip neserios şi un bărbat nestatornic ca toţi zeii, căruia i-au plăcut şi muritoare de-ale noastre, precum Demeter şi Amfitrita, ba chiar unele pocite ca Meduza. Mersi de aşa personalitate! — Bagatelizezi şi minimalizezi, măi Florian! Poseidon ăsta, pe lângă viaţa sa familială care a lăsat de dorit, răspundea de cutremure şi de furtuni, avea un car cu cai frumoşi de culoarea algelor şi a spumei şi un trident de toată frumuseţea. Cam aşa pretinde mitologia… — Poveşti! Cel puţin după folclorul nostru, în adâncul mărilor locuiau împăraţi cumsecade, care aveau castele de cristal şi câte trei fete frumoase, cu care se însurau voinici tot atât de frumoşi şi care nu se uitau la Meduze. Dar… dar… doctore, ce te-o fi găsit să-mi vorbeşti de adâncuri tocmai acum când oceanul este liniştit şi stăm atât de bine la suprafaţă? Hai să vorbim despre altceva… — Mă gândeam aşa, spuse ca pentru sine doctorul, mă gândeam că nu sunt nici două secole de când oamenii de ştiinţă au început să descifreze tainele acestor adâncuri. Oceanele continuă să-şi mai apere secretele. — Mările au fost iubite sau urâte de oameni în măsura în care ele s-au purtat frumos sau urât cu semenii noştri. Şi, ca să fiu în notă cu tine, cred că marea se mai răzbună din când în când pe oameni, pentru că nu uită, şi nu va uita niciodată că a fost bătută cu bicele de un rege persan din antichitate fiindcă i-a distrus corăbiile. — Ca glumă e bună. Vezi însă că marea, luată cu binişorul, ar putea da fiecărui om atâta aur încât n-ar avea ce să facă cu el. Nu mai vorbesc de alte bogăţii ale ei, ca de exemplu petrolul. — Da. Apropo de aur, ştiu că te referi la calculul după care fiecare tonă de apă de mare conţine 50 miligrame de aur, astfel că ne-ar reveni de căciulă între 20-30.000 de kilograme de aur. Eu mă cam lipsesc, mai ales că la ora la care s-a făcut calculul populaţia Pământului avea câteva sute de milioane de locuitori mai puţin. În prezent, populaţia creşte cu peste şaptezeci de milioane pe an. S-a estimat că în 130 de ani populaţia va trece de 10 miliarde. — Şi de ce nu? Dar, hai să lăsăm glumele. Am văzut în cabina noastră o carte de călătorii scrisă în mileniul trecut. E interesantă? Ce-ţi mai poate spune după atâta timp? — Uite că poate. Ai să te miri, dar este cu adevărat interesantă, deşi nu-i decât opera unui negustor arab pe numele său Sulayman. A călătorit prin India şi China în prima jumătate a secolului al IX-lea şi vorbeşte despre nişte lucruri foarte ciudate în legătură cu acest ocean. — Poveşti, doctore, sau mai precis fapte care au dispărut odată cu legendele. Aşa, cam de genul peştelui lung de douăzeci de coţi care, tăiat, are în pântec alt pește mai mic şi acesta, la rândul lui, un altul sau alţii, toţi vii şi foarte veseli… — Exact, de unde ştii? — … Sau despre peştii mayi sau mij, tot din nordul Oceanului Indian, care au chip de om şi zboară deasupra apei iar când amerizează sunt înghiţiţi de un coleg de-al lor pe nume ankarus. — … ankatus, vrei să spui… — Şi am mai auzit câte ceva despre peştii awal, al căror deliciu gastronomic îl constituie chihlimbarul cenușiu. Oamenii îi prind, îi spintecă şi le răpesc „prada”. — Am impresia că ai citit cartea. — Şi eu am aceeaşi impresie. Recunosc că am făcut-o în orele mele libere. Este într-adevăr interesantă, nu prin aceste „de toate pentru toţi” ci printr-o anumită precizie – verificată astăzi – cu care dă multe detalii geografice. — Are însă şi câteva poveşti care ar fi putut lipsi… — Ca de exemplu cea cu obiceiurile din insula Nias. — Nu mi-o amintesc… — Mă mir, pentru că eşti neînsurat. — Şi ce legătură are povestea asta cu faptul ca n-a vrut să mă ia nicio fată? — Are… că în insula respectivă, când un tânăr voia să se însoare cu o tânără, trebuia să-i ofere ca dar de nuntă un cap de duşman. Poligamia fiind permisă, cel care aducea două, sau mai multe capete, putea lua tot atâtea neveste, cam până la cincizeci, spune autorul cărţii. — E bine că fetele noastre nu au asemenea pretenţii. Dar stai… după câte ştiu tu ai fost însurat. Aşa-i?

Un milion de lire de Victor Bercescu O poveste posibilă, ca orice fapt scornit de fantezie…                         Capitolul întâi în care Carlo… nu înjunghie pe nimeni   — De you speak english? Întrebarea venea de la o tânără doamnă, supărător de fardată, deşi chipul ei nu arăta mai mult de un sfert de veac şi nu avea nevoie deci de retuşuri atât de serioase. Lui Carlo nu-i trebui decât o secundă ca să evalueze cele câteva sute de centimetri pătraţi care, cu eforturi desperate, se străduiau să constituie veşmântul roşu aprins al interlocutoarei. Îşi dădu seama pe loc că ea nu face parte din personalul barului „Night Club” de pe via Boncompagni în care-şi dăduse întâlnire cu cel mai bun prieten al său, Arturo Modelli, întors chiar în dimineaţa acelei zile la Roma, după un lung voiaj peste ocean. — Da, răspunse el, dacă vă pot fi de folos, şi continuă să o examineze ceva mai atent. — Iertaţi-mi îndrăzneala, adăugă tânără cu un vag aer de panică. Am întâlnire cu un prieten, tot străin şi el. Văd că a întârziat. Permiteţi-mi să-l aştept câteva minute la masa dumneavoastră. Nu vă voi deranja. Am să fiu cuminte. Cei doi tineri se ridicară, Carlo trase scaunul pentru a-i permite doamnei să se aşeze, iar Arturo regretă ameninţarea tinerei că „va fi cuminte”. La cincizeci de centimetri distanţă, Carlo reuşi să stabilească faptul că fardul tinerei era menit să-i schimbe fizionomia destul de mult pentru ca, în altă împrejurare, să fie cu greu recunoscută. Rosti pe jumătate absent: „Cu plăcere”, apoi se uită crunt spre prietenul său Arturo, care obţinuse, în schimbul ocheadelor sale, un bilet în avanscenă la spectacolul inedit pe care-l oferea noua venită. — Noi nu vă obligăm să fiţi prea cuminte, zise Arturo dând un ton părintesc invitaţiei. — Prietenul meu glumeşte, adăugă Carlo, încercând să salveze o eventuală catastrofă. Inutil însă, deoarece tânăra nu-l mai lăsă să continue: — Nu-l scuzaţi; mai mult decât spiritual, amicul dumneavoastră este foarte simpatic. Arturo notă imediat, în gând, prima sută de puncte câştigate şi îşi potrivi nodul impecabil al cravatei – gest masculin instinctiv când se socoteşte că, în afară de acest loc în care cravata este chinuită în toate felurile, totul arată bine, ba chiar foarte bine. Tânără dădu replica feminină a ieşirii din situaţie, aşezându-şi cu căuşul palmelor colţurile unei coafuri pentru care un batalion de frizeriţe îşi consumaseră, cu folos, o bună parte din după-amiaza respectivă. — Ce doriţi să serviţi? întrebă Carlo punând capăt impasului mut care se continua. — Am spus că nu vreau să vă stânjenesc, ciripi mai curajoasă tânără, este suficient că v-am întrerupt discuţia. Era prea târziu, pentru că la un pas de masă se şi postase un chelner între două vârste, ca un câine de vânătoare care aşteaptă să pornească în căutarea unui vânat imaginar. — Ar fi nepotrivit, obiectă Arturo deranjând poziţia de aret a chelnerului, printr-un gest din cap. Noi bem gin cu Martini. Sau mai precis am băut, adăugă, indicând tot cu capul paharele goale. Rămâne să hotărâţi şi ne supunem. — E băutura mea preferată. Accept, dar cu o singură condiţie: când vine prietenul meu, să se revanşeze. — Vom vedea, triumfă Arturo, cu gândul la următoarea sută de puncte pe care urma s-o câştige. Chelnerul, mut ca marile dureri, nevoind să risipească farmecul acelei clipe, evită orice întrebare stupidă şi zâmbi inteligent, ca orice chelner care n-a înţeles nimic. Se aşternu o linişte care-i făcu pe toţi trei să contemple, cu o sinceră atenţie simulată, faţa de masă din plastic, imitând o splendidă ţesătură din fibre de palmier. Şi asta pe cât le permitea lumina din bar. Simţind o prezenţă în spate, Carlo zise: „Mulţumesc” şi se întoarse spre singura persoană care avea dreptul să se apropie de masa lor: chelnerul. Alături de el, în obscuritatea barului, Carlo contură însă, surprins, o siluetă destul de virilă, a unui domn tot între două vârste, de data aceasta mai aproape de cea de-a doua. Tânără rupse tăcerea, dar cu multă grijă, pentru a permite şi celor doi să intervină: — A! Iată-te! Ai venit. Scuză-mă că mă găseşti la masă cu doi domni; dar mi-a fost urât să stau singură. Omul din umbră – de fapt toţi erau în umbra abajururilor – se înclină şi, cine i-ar fi putut vedea ochii, ar fi stabilit subit o privire de părinte îngăduitor care şi-a găsit copilul lângă vitrina cu piese de bacara după ce încercase să pună în aplicare, pe viu, teoria rezistenţei materialelor. — Eu sunt vinovat, interveni omul care pusese demult mâna pe speteaza celui de-al patrulea scaun liber. Sunt vinovat. Am întârziat din cauza traficului şi a imposibilităţii de a parca. Vă mulţumesc, domnilor, că aţi găzduit-o pe amica mea şi vă rămân recunoscător. Acum, Edith, să ne căutăm o masă. Patru perechi de ochi scrutară cele patru puncte cardinale ale barului – fumul redusese vizibilitatea la cel mult doi metri – aşa că nu reuşiră să ajungă la nicio concluzie. — Nu mai sunt mese, alunecă o voce care, în cele din urmă, se stabili a fi a chelnerului. Dacă domnii permit, domnul e mai bine să stea aici – şi puse o mână atotstăpânitoare pe ceea ce mai rămăsese din speteaza celui de-al patrulea scaun. — Eu am şi adus patru pahare. Dacă domnul doreşte altceva, sunt gata să… — Luaţi loc, domnule, zise Arturo înţelegând că o altă variantă, plecarea tinerei, ar fi egalat cu un seism de gradul doisprezece de pe scara compatriotului său. — Ascult şi mă supun, răspunse noul venit care şi ocupase scaunul fulgerător, printr-o manevră de învăluire. Fraza o reţinuse dintr-un digest ilustrat care încerca să reducă cele 1001 de nopţi la 101 poze, expunând-o astfel pe frumoasa Şeherezadă la o decapitare înainte de termen. Accentul straniu al străinului îi făcu pe cei doi italieni să atribuie formula de politeţe unei regiuni terestre care a stat multă vreme sub o cruntă ocupaţie. Şi atmosfera deveni iar apăsătoare, nelalocul ei, ca o greutate de zece kilograme pe o bucată de unt. Străinul întinse mâna să ridice greutatea şi prinse între două degete cupa cu gin-Martini. — Pentru prietenii noştri necunoscuţi, toastă umil şi îşi muie buzele în lichidul combinat. Mii de scuze, încă o dată, şi permiteţi-mi să mă prezint: Cristoph Jebon, textilist, în vizită de afaceri la Roma. Femeia rosti şi ea pentru cei doi: — Edith Soning, secretara domnului Jebon. Tinerii îşi spuseseră numele şi prenumele. Profesia: ingineri chimişti. — Domnule, domnule Arturo, articulă Jebon. Dar noi ne cunoaştem. Aţi făcut parte dintr-o comisie de experţi care mi-a dat o mână de ajutor când fabrica mea de textile avea unele greutăţi cu coloranţii. Arturo reveni pe loc la o realitate pe care o întârziase voit şi se dădu bătut, cu tot regretul că uitase un detaliu atât de important. — Da, domnule… Jebon aţi spus, este cert că m-a lăsat memoria. Sunt numai doi ani de când am avut plăcerea să vă cunosc şi să vă servesc. Lumea e mică şi orice am face, este inutil să ne ascundem după deget. Jebon ridicase un deget pe care chelnerul îl şi prinsese în obiectiv şi se aplecase spre el ca să asculte comanda. — Eram la o fabrică de textile din Arizona, unde eu şi colegii mei… Ultimele cuvinte fură zdrobite de ţipătul unei trompete. Orchestra îşi vestea prezenţa. Reflectoarele de pe plafonul de deasupra ringului de dans, plafon care împiedica fumul să iasă pentru a ceda locul aerului curat, se stinseră pe vaietul lung al trompetei. Mai rămaseră câteva becuri-lumânări pe aplice, în colţuri, care se străduiau să pâlpâie în ceaţa artificială. Cei patru de la masă îşi aruncară priviri care nu reuşeau decât să confirme confuz prezenţele reciproce. Ochii, fidele oglinzi ale sufletului, se obişnuiră curând cu semiîntunericul şi dinspre nord-nord-vest, unde-şi avea sediul geografic Arturo, se auzi un glas lipsit de intenţii rele: — Cer voie domnului să dansez cu doamna. Până ca domnul să încuviinţeze, doamna se şi ridicase în picioare, sigură că va primi permisiunea. Arturo se afla de mult lângă ea şi elanul celor doi străpunse beznele localului până la presupusul ring de dans. Carlo nu-şi bătu capul să priceapă cum de a înţeles tânără cele spuse în italiană de grăbitul Arturo. Textilistul îl scăpă însă de orice efort intelectual: — Edith înţelege bine limba dumneavoastră şi s-a grăbit să fie amabilă. De fapt eu nu o ţin din scurt… aşa că poate face orice. Trecu timpul consacrat unui dans şi lângă masă reveni doar Arturo care, supărat ca un copil căruia i s-a dat o porţie dublă de untură de peşte, spuse în direcţia lui Carlo: — Prietene, doamna vrea să ne împace pe toţi. Stânjenit, Carlo căută în direcţia lui Jebon, care se şi ridicase să-i facă loc să treacă. Când Carlo ajunse lângă Edith, orchestra trecu nepermis – pentru persoane neavizate – de la inocentul blues la un cocteil de tot ce putea fi mai scandalos ca decibeli. Dinspre baterie veni un zgomot infernal de vase sparte, iar dinspre trompetă tot soiul de ţipete. Saxofonul făcea vocalize ca un tenor răcit care, dacă nu se vindecă, pierde unica şansă de a mai primi vreun rol, în timp ce la pian „cânta” cineva care vroia să demonstreze cum nu putuse fi acordat un instrument încăpăţânat de către un acordor surd de ambele urechi. Vibraţiile aerului făcură imprecise braţele lui Carlo, dar până în cele din urmă reuşi să atingă, cu ultimele falange de la mâna dreaptă, locul unde se bănuia a fi şoldul partenerei. Atingerea dură cât o închipuire de vis, când Edith, urmând ritmul muzicii, începu să se contorsioneze aidoma Cleopatrei după întâlnirea cu dinţii viperei. (Cine ştie care o fi fost realitatea!). Carlo era un bun dansator şi căuta – zdruncinându-se şi el – să reintre în posesia şoldului pierdut, sau a ceea ce mai rămăsese întreg din el. În jurul lui, mişcări furibunde ca ale unor spectatori dintr-un cinematograf în flăcări – fără „ieşire în caz de pericol” – dar care mai păstrau, totuşi, o ultimă speranţă. Nu mai erau cupluri, ci doar individualităţi care dansau după un program propriu, în altă sferă de acţiune. Carlo puse mâna pe un şold, dar care se dovedi, chiar din primele secunde, a fi al unui bărbat cu părul răvăşit peste ochi, atât cât putu el zări. Până să se scuze, primi în frunte o lovitură care-l făcu să vadă stele multicolore. Ca de la sine un reflector se aprinse în plafon. Carlo îl văzu mai bine pe agresor şi voi să lichideze incidentul. Tipul încercă însă să-i telegrafieze un upercut dar nu reuşi, primind un carate deasupra nodului cravatei. Se îndoi brusc şi, până să ajungă insul la podea, Carlo simţi că îl trage cineva de braţ.

Sus mainile domnule scriitor de Nicuta Tanase LADSJA CU BANCNOTE    Iliuta Chealda n-’are pistrui, dini lipsa, ori cicatrice pe obrazul drept, ca eroii din romane şi nici veleitai de mare inventator, ori ambitia sa devina ditamai cosmonautul. Nici marinar de cursa lunga, ori vreun „Sfint”, pe la televiziune, nu viseaza sa ajunga. Nu. Sa-l invidieze pe Elliot Ness, ori pe Roger Moore? Ferit-a sfintul! În schimb Iliuta are treisprezece ani şi sapte luni şi sita pe acelasi palier cu mine. Ce vorbesc eu de acelasi palier? Sta chiar usa-n usa cu mine. Sintem foarte buni amici. Amici e puîn spus. Sintem prieteni la catarama. Eu il ştiu pe el de când umbla în caruciior, iar el ma ştie de când nu purtam mustata şi umbrela, nici macar pe ploile torentiale. Daca ar fuma ne-am imprumuta şi cu tigari. Dar el n-are acest vficiu şi pe mine ma bucura. Ba m-a asigurat ca nu o sa fumeze toata viata lui, nici maoar Kent, ori Chesterfield. Asta numai şi numai pemtru ca în fiecare dimineata ma aude, de la el din dormitor, cum tusesc. Stiti cum tusesc? Colosal de interesant! Am un stil al meu personal. Inimitabil. M-a sfatuit şi pe mine sa ma las, dar calul batrin nu mad poate invata sa mearga în buiestru. Daca înati au/i tusind n-ati mai intra în debitul de. Tutun niei d-upa timbre fiscale. Iliuta s-a rugat de mine ca de Dumnezeu sa las tutunul. Nu pot. Fata de acest baietas eu sint dator vindut. De câte ori este trimis de paring dupa cumparaturi, trece şi pe la mine şi ma intreaba daca am nevoie de ceva. Eu nici nu ştiu unde este sifonaria din cartierul meu. Nam fost niciodata. Iliuta le duce la umplut. Şi am auziit ca-i aicolo o coada… Când scriu, intra în viirful picioarelor la mine în birou, baga lemne în soba, deschide fereastra sa mai iasa din fumul de tigara, îmi face uneori cafele, spala cestile, ibrioul şi toate as tea fara sa ma deranjeze citusi de puîn. \ De ziua lui am vrut sa-i cumpar o bicicleta. Am pus eu ochii pe o bicicleta formidabila. Cu schim- bator de Viteze, cu… ce miai, era o bicicleta… Când a aflat intenia mea, m-a amenintat ca nu-mi mai trece pragul în viaa lui diaca fac una ca asta. A primit doar o cutie de bomboane. De fapt nici pe aia n-a luat-o până n-a faout-o juma-juma cu mine. Ca sa mai scap de datoriile pe oare le am fata de el, l-am rugat sa accepte sa fie eroul unei sohite, ori nuvele. Gasisem şi un subieot de scienariu de film, în care rolul principal putea sa-l joace cu mult succes Iliuta al meu. În ruptul capului na acceptat. Şi i s-ar fi potrivit nolul ca o manusa cu cinci degete! Am renunat la scenariu din cauza lui. Acum citeva zile, avind mai mult timp liber, l-am chemat în biroul meu? i i-iam pus problema deschis: — Draga Iliuta, îmi pare foarte rau, dar din acest moment te rog sa nu mai intri în casa mea. Daca, cine ştie, este vreun caz de forta majora suni, astepti până vin eu, îmi spui despre ce este vorba, dar pragul n-ai voie sa mi-l mai treci! Asta e. Nu mai am nevoie de serviciile tale. Ce, crezi ca eu nu pot sa ma due sa-mi umplu siingur niste siifioane, ori sa-mi fac cumpar a turile de care am nevoie? Daca l-ati fi vazut cum arata, în momentul acela, vi se facea mila de el. Semana cu o lopata fara coada, daca nu chiar cu un cer fara pic de seniin. I-an dat lacrimile. Buzele şi barbia au inceput sa-i tremure, iar fata i se facuse mai ceva decât stacojie. — Dar oe s-a intimplat? V-a disparut ceva din casa? — Nu, Iliuta, eu nu mai pot s-uponta! — Ce anume? Ce nu mai puteti suporta? Va rog din suflet, lamuriti-ma! — Tu faoi atitea lueruri pentru mine şi eu… Am vrut sa-ti fac o bicicleta cadou, şi ce bicicleta?! N-am vazut în tot cartierul alta la fel: m-ai refuzat. Nimic, dar absolut nimic rau vrei sa primesti. Nici macar eroul unei schite n-ai vrut sa fii. Nu, Iliuta, eu nu mai pat. Totul s-a sfirsit. A inceput sa rida, de parca i-as fi spus o anecdota. Şi nu o anecdota oarecare, pentru ca Iliuta nu râde la orice… Zau ca incepuse sa ma calce pe nervi cu risul lui. Nu indraznesc sa zic prostesc, pentru ca nu vreau sa va faceti o parere cât de cât urita despre Iliuta. Dar ridea cu o pofta! — Nu râde, Iliuta, ca eu, trebuie sa stii, sint consecvent în botariiile mele. Gata, Din acest moment s-au intrerupt relatiile dinitre noi dai. Mi-am pus ochelarii, ca sa prind o mâna mai autoritara, m-am ridicat din fotoliu şi am inceput sa ma plimb prin camera. Când îmi pun ochelarii pe nas nu ştiu ce se petrece cu mine, dar devin cu vreo patru nuante mai cumplit decât Ion Voda cel Cumplit. — Te rog sa nu te amesteci în bucataria mea, am ordonat, apoi, cu o voce pe care o imprumutasem dintr-o tragedie antica. M-a lasat sa vorbesc singur şi a pus de cafea. Până atunci nu-i cunoscusiem şi aceaista latura. Nu stiam ca este şi incapatinat. Am deschis aparatul de radio, am cautat muzica de oboi, dar negasind am fredonat şi eu niste melodii intimplaitoare. M-am dus la birou si-am prins sa ma uit cu coada ochiului spre bucatarie. L-am vazut venind cu cafeaua, md-a impins ceasca linga notesul pe care ma faceam ca-l studiez cu interes, fredonfnd aceleasi melodii intimplatoare, dar triste. Apoi am auzit: — Accept! — Ce accepti? — Accept sa-mi faceti şi dumneavoastra un serviciu. — Iti multumesc. Asaza-te pe soaunul asta şi asteapta-ma putin. M-iam dus în camara, am pus pe o farfurioara o portie dubla de dulceata de nuci, am mai pus pe o tava un pahar cu apa rece şi l-am invitat pe Iliuta sa serveasca. Dupa ce am sorbit a doua oara din cafea şi dupa oe mi-a în pus în gind sa imbrac un oosturn nou, cu prilejul aoestei vilotorii, l-am initrebat: — Acum vreau sa aud: accepti bicicleta? — Nu, vreau mai mult de la dumneavoastra.

Eu, anchetatorul... de Arkadi Weiner CRIMEEA   FILA DE DOSAR 1   De multă vreme se întâmplă cu mine un lucru ciudat: indiferent ce s-ar vinde la un magazin, oricât de solicitată ar fi marfa aceea, când mă aşez şi eu la coadă observ – de fiecare dată – că în urma mea nu mai apare nimeni. Aşa că n-am niciodată prilejul ca – ieşind pentru o clipă – să spun celui din spate: „V-aş ruga… Sunt şi eu aici, la rând“. Să zicem că este o întâmplare. Dar uite că ciudăţenia se repetă şi la servici. E de ajuns să apară nu ştiu ce caz încâlcit şi fără vreo perspectivă, că se şi ajunge la concluzia că nimeni, în afară de mine, n-are timp să se ocupe de el. Iakov Mironovici nu-şi mai vede capul de treburi, Kolea Lavrov tocmai pleacă în concediu, iar Larisa Gorelova are copil mic… De când o ştiu, are mereu copil mic. Iată, deci, cum toate cazurile neplăcute îmi revin mie. În definitiv, dacă mă gândesc bine, nici nu prea există cazuri plăcute. Şi în ceea ce mă priveşte… Trebuie observat că acelaşi lucru ciudat se întâmpla şi când îmi prezentam, întotdeauna ultimul, cererea de concediu; atunci să fi văzut tărăşenie: Kolea Lavrov nu s-a întors încă din staţiune, Iakov Mironâci pleacă, vezi bine, la o casă de odihnă, iar Larisa… Larisa Gorelova – se ştie – are copil mic! Într-un cuvânt: „se amână“ – asta însemnând frumoasa lună noiembrie. Însă în anul acesta, închipuiţi-vă, totul a decurs neobişnuit de simplu. Ieri am prezentat raportul, după care am şi primit, pe loc, rezoluţia: „Aprobat concediul începând cu data de cinci septembrie”. Iar azi-dimineaţă, patru septembrie carevasăzică, m-a trezit telefonul. Buimac de somn, am răspuns precipitat: „Da, bine, am înţeles, sigur că vin, trimiteţi.. Şi numai după ce am abandonat receptorul mi-am amintit că a doua zi trebuia să plec. În concediu. Dar radiograma fusese deja primită…    RADIOGRAMĂ   În ziua de 4 septembrie, orele 7 şi 5 minute, la kilometrul treizeci şi opt de pe şoseaua Ialta-Karadag, locuitorii cătunului Solnecinâi Gai au descoperit – într-o tufă – cadavrul unui bărbat a cărui moarte a survenit în urma rănilor provocate de o armă de foc. Până la sosirea grupei operative s-au luat măsurile de urgenţă şi s-a organizat supravegherea locului unde a fost săvârşilă crima.   FILA DE DOSAR 2   Maşina operativă sosise; şoferul claxona cu semnalul binecunoscut: „ta-ta, ta-ta-ta“. M-am înfuriat dintr-o dată: Gata, ajunge neghiobule, am priceput aluzia! În general, claxonatul este interzis în oraş, şi tare bine ar fi dacă s-ar respecta şi în cazul de faţă; pentru că Nataşa cunoaşte perfect acest semnal: „ta-ta, ta-ta-ta“. Pentru ea, asta înseamnă alarmă, deci amânarea concediului. Mă învârteam fără niciun rost prin casă, am trecut din bucătărie în sufragerie, m-am întors şi am spus aşa, în treacăt, cu un ton pe care-l voiam cât mai dezinvolt: — Nataşa, n-o să dureze mult… Câteva zile… înţelegi, mă trimite ministerul… Ce vrei, au nevoie de un specialist! Scap cât se poate de repede, da? Nu, n-am fost destul de convingător. Şi-a scos bricheta, a aprins o ţigară şi mi-a răspuns tot atât de convinsă ca şi mine: — Dragul meu, să ştii că mi-e absolut indiferent. Scrie undeva că soţul şi soţia sunt obligaţi să plece împreună în concediu? Sau că singură am să mor de plictiseală? Aşa că poţi să stai liniştit… — Nataşa, de ce te enervezi? Doar e sarcină de serviciu! Înţelege că munca mea… Se întoarse şi mă privi drept în ochi, furioasă: — „Înţelege că munca mea…“ Munca ta?! Vreau să-ţi amintesc, scumpul meu, că în afară de înalta cinste de a fi soţia ta, sunt şi eu om al muncii! Şi ştiu foarte bine ce înseamnă asta. Iar de circul tău m-am săturat până peste cap. Am terminat! N-aveam niciun chef de ceartă şi eram dispus să fac orice concesii. Formale, bineînţeles: — Bine… Aşa e cum zici tu. Niciodată n-am putut să mă achit de obligaţii. — La asta trebuia să te gândeşti înainte de a te însura! Probabil că toate nevestele, mai devreme sau mai târziu, spun acest lucru. Ar fi fost înţelept să tac, dar n-am rezistat să nu rostesc această replică spirituală: — Data viitoare am să mă gândesc neapărat! — Gând… la gând… cu bucurie… Nataşa mă privea cu ochi mari şi mi-am dat seama că e gata să izbucnească în plâns. Mărturisesc că nu pot suporta s-o văd plângând. Nu pot suporta… De fapt, n-am văzut-o plângând niciodată. Şi ca să evit o asemenea scenă, am trecut la probleme organizatorice: — Dacă nu mai pot pleca acum în concediu, îţi telefonez. Să-mi vinzi biletul. — Atâta lucru poţi să faci şi singur! Din stradă, am auzit din nou semnalul: „ta-ta, ta-ta-ta“. Am simţit dintr-o dată, stingherit, că aici se consuma un joc de copii, între doi oameni care de mult deveniseră maturi. M-am îndreptat spre uşă, m-am oprit în prag şi în liniştea care se aşternuse, neaşteptat, am rostit foarte încet: — Nataşa, a fost ucis un om…   REZOLUŢIE pentru începerea urmăririi penale   Solnecinâi Gai, 4 septembrie   Eu, Anchetatorul, cercetând probele materiale în legătură cu descoperirea – la 4 septembrie, în apropierea cătunului Solnecinâi Gai – a unui cadavru rămas neidentificat şi prezentând semne de moarte violentă; ţinând seama de necesitatea unei anchete preliminare a cazului, Decid: Anchetarea cazului şi începerea urmăririi penale cu privire la crimă. O copie a rezoluţiei va fi trimisă şi Procuraturii regionale.   FILA DE DOSAR 3   Lungi fâşii de nori învăluiseră soarele-asemeni unor comprese reci, lumina era suferindă, palidă, sfioasă. Din când în când fulgera o rază de soare prin rupturi de nori; şi totuşi, aveai tot timpul senzaţia apăsătoare că va începe dintr-o clipă într-alta să plouă şi că va ploua mereu, fără vreo speranţă de a se însenina vreodată. Se frângea sub paşi iarba uscată; ca şi glasurile celor din jur. Şi m-a cuprins o tristeţe nesfârşită. Am simţit că este doar prima zi dintr-un şir nesfârşit de zile. Şi că există poate, ceva mai profund, mai grav în faptul că eu şi Nataşa nu ne putem înţelege. Câţi oameni însuraţi nu-şi petrec separat, uneori, concediile! Şi totuşi nu fac o tragedie şi nu se despart din pricina asta. Victima părea să aibă în jur de treizeci de ani. Zăcea cu faţa în jos în hăţişul de lângă drum, cu mâinile crispate la piept închipuind un gest de mare durere. În ceafă avea trei deschideri mici, rotunde, ce formau un triunghi cu laturile aproape egale. Expertul Haleţki mormăia tot timpul, neadresându-se cuiva anume: — Trei gloanţe în ceafă. Hm… Parc-ar fi un titlu de western american. „Trei gloanţe… “, auzi dumneata! Abracadabra! Lui Haleţki îi plac cuvintele rare. Uneori îmi vine să cred că el însuşi le inventează. Probabil că monologul acestuia i-a sugerat o idee lucrătorului operativ Klimov, căci spuse: — Chiar aşa! Tânărul pare a fi străin. — De ce? îl întreb. — Tot ce poartă e din străinătate. Chiar şi cămaşa îi este din import. Are etichetă… — „Din import”… „etichetă”, auzi dumneata, „etichetă”! îl îngână Haleţki. Chiar cu etichetă, eu zic că nu-i străin. — De ce? întreb iarăşi. Haleţki ridică din umeri: — Uite-aşa! Pentru că are figură de rus. — Sunteţi sigur că puteţi deosebi un finlandez de un ceh? Sau un ceh de un rus? — Nu, nu sunt sigur. De fapt, nici nu susţin asta; mă exprim ipotetic. — Pe front, toţi morţii aveau aceleaşi chipuri, îşi aminti Klimov pe neaşteptate. Lângă cadavru, o casma era înfiptă până la jumătate în pământ. În iarbă, străluceau trist câţiva bănuţi – o monedă de cinci copeici, una de trei şi una de doi. Zece copeici, carevasăzică. Buzunarele, întoarse, se iveau ca nişte pungi goale de pânză. Să fi fost vorba de un jaf? Dar cadavrul purta, la încheietura mâinii stângi, un foarte scump ceas de aur…   PROCES-VERBAL de cercetare a locului crimei   Solnecinâi Gai, 4 septembrie   …Asupra victimei, în buzunarul din spate al pantalonilor, s-au găsit un pieptene de plastic de culoare cafenie, cu marca fabricii pe el, şi un fragment dintr-o reţetă pe care erau înscrise data de 20 august a.c., câteva cuvinte indescifrabile şi urmele unei ştampile rotunde. La o distanţă de 120 cm. de marginea şoselei, iarba presată a păstrat conturul unui corp omenesc. În jur s-a constatat existenţa mai multor stropi de sânge închegat şi provenind, probabil, de la victimă. De aici şi până la locul unde a fost găsit cadavrul – urme evidente de târâre: iarba culcată şi dâre adânci lăsate de încălţămintea victimei. În urma cercetării amănunţite a locului faptei, foarte aproape de conturul corpului s-au găsit trei cartuşe provenind dintr-un pistolet de tip T.T. Tot aici a fost găsită o ţigară cu filtru, ruptă, şi având înscrisă – cu caractere latine – marca „Lux“; pe marginea şoselei – restul unei ţigări de acelaşi fel, cu urme distincte de muşcătură. La 25 cm. de partea asfaltată a şoselei s-a găsit urma unui cauciuc de maşină, pe o lungime de 70 cm. şi având lăţimea de 16 cm. La treizeci şi şase de metri mai departe, în direcţia Sudak, pe aceeaşi parte a şoselei – alte două urme de cauciucuri ale unei maşini de acelaşi tip, întipărite pe o distanţă de 62 şi respectiv 20 de cm., şi late de 16 cm. În tufele de la marginea şoselei s-au găsit încă trei mucuri de ţigară cu filtru, prezentând aceeaşi urmă de muşcătură. Urmele de cauciucuri au fost fotografiate şi au fost luate mulaje de ghips. S-a efectuat, de asemeni, fotografierea detaliată a corpului victimei, au fost luate amprentele, după care cadavrul s-a transportat în vederea unei expertize medico-legale. De menţionat că în apropierea cadavrului şi pe marginea şoselei s-au găsit nenumărate acte contabile aparţinând trustului „Krimspeţstroi“. Obiectele găsite în cursul cercetării, constituind dovezi materiale, au fost împachetate, sigilate şi ridicate de la faţa locului, nu înainte de a le fi trecut coordonatele în schiţa exactă a locului. Cercetarea s-a terminat la orele 16 şi 50 de minute. …Terminasem de cercetat locul crimei şi dintr-o dată începu să plouă. Ploaia pe care o aşteptam, dinainte presimţită, şi care venise ca un gest de revoltă, al naturii… Apoi, de-a lungul zilelor şi nopţilor nesfârşite ce au urmat, a plouat, a tot plouat şi cerul nu s-a mai luminat nici pentru o clipă.   FILA DE DOSAR 4   Habar n-am cine este – mai bine-zis cine a fost – bărbatul asasinat. Există pentru această situaţie delicată o expresie de toată frumuseţea: „necesitatea stabilirii identităţii victimei “. Fără asta – oricine îşi poate da seama – nu pot înainta nici măcar un pas în stabilirea adevărului. Am sosit la secţia raională a miliţiei unde m-am instalat într-o cameră mică şi destul de neprimitoare, având în vedere că era dotată cu gratii ruginite la fereastră şi cu o lampă de birou chioară, fără abajur. Iar pe acesta (pe birou, adică), pătat şi încrustat în fel-şi-chip cu briceagul, cineva scrisese cu cerneală violetă: „Kosiakin e un prost“. Mi-a trecut atunci prin minte că afirmaţia mi se potriveşte în mai mare măsură chiar, decât numitului Kosiakin. Probabil că cetăţeanul Kosiakin nu s-a aflat niciodată în faţa unei asemenea enigme, pe când eu… Cum să aflu cine a ucis, când nici măcar numele mic al victimei nu-l cunosc! O fi fost un tânăr de treabă sau cel din urmă dintre ticăloşi? Cine ştie? Cinstit vorbind, nici nu mă interesează asta, cel puţin deocamdată. Acum ar fi trebuit să-i ştiu doar numele, prenumele, domiciliul şi locul de muncă. Că era bun sau rău, cinstit sau ticălos – nu are prea mare importanţă. Am rămas lângă fereastră să privesc cum soarele dispare înghiţit de un nor uriaş, negru, în formă de balaur; şi mi-am zis cu tristeţe: „A naibii treabă! Munca asta îmi ucide sensibilitatea!“ Klimov tuşi în spatele meu. M-am întors. — Sunt gata fotografiile victimei? Klimov dădu din cap. Adică: „da, sunt gata“. — Te aşteaptă acum o treabă grea, i-am spus. Va trebui să treci pe la fiecare casă din sat.   INFORMARE   În urma interogării locuitorilor din sat s-a stabilit că bărbatul omorât şi găsit pe şosea n-a locuit niciodată în Solnecinâi Gai sau prin împrejurimi. Nimeni nu-l cunoaşte.   Inspector Klimov.   FILA DE DOSAR 5   Uneori mă gândesc că toate cazurile încurcate sunt aidoma unei cărţi făcute ferfeniţă, aruncată într-o ladă veche, fără început şi fără sfârşit; ba lipsindu-i şi pe la mijloc vreo câteva zeci de pagini. S-au petrecut evenimente importante, s-au dezlănţuit pasiuni, s-au înfruntat caractere – iar toate acestea au culminat cu o dramă. Bun… Şi eu, eu ce ştiam, concret? Că un om a fost ucis. Atât şi nimic mai mult. De ce a fost ucis? Cine-i asasinul? Şi cine este el, omul ucis? Datoria mea este să scriu, să reconstitui o carte din care nu am decât o singură filă. Vor ieşi la iveală nişte nume, simple nume în spatele cărora, deocamdată, nu se află nimeni, apoi vor apare oameni pe care am să-i văd pentru întâia oară, se vor descoperi întâmplări tainic petrecute şi menite a rămâne în taină. Enigme peste enigme. Şi pentru a scrie aşa cum trebuie prezumtiva carte, toate aceste enigme se cer dezlegate. Numai că, în faza în care mă găsesc, nici cele două-trei pagini găsite nu sunt numerotate; măcar să le aşez în ordine. Şi, mai ales, va trebui să am grijă ca printre ele să nu nimerească pagini dintr-altă carte. Mă gândeam la toate acestea, când a venit Klimov. — Pe negativ au început să apară primele imagini plastice! spuse el cu un aer important. Ia te uită la Klimov! O achiziţie neaşteptată în fondul său principal de cuvinte! Era clar: se întreţinuse cu Haleţki. — Pe cine reprezintă aceste, „imagini plastice“? m-am interesat eu. — Pe Iurka Prokudin. — Şi cine-i… Prokudin ăsta? — O haimana şi-un huligan.

Trei cazuri istorice uluitoare de Anonim chinez INTRODUCERE           Am tradus acest veritabil roman poliţist în anul 1980, după o ediţie publicată în Hong Kong, sub titlul: Wu Zetian qi an, Cazuri stranii din vremea împărătesei Wu Zetian, în şaizeci şi patru de capitole. Primele treizeci de capitole alcătuiesc cartea de faţă, prezentând reuşitele detectiviste repurtate de magistratul de judeţ Di Renjie, faimos om de stat care a trăit între anii 630 şi 700 în fastuoasa Dinastie Tang. Capitolele următoare înfăţişează activitatea magistratului la Curtea împărătesei Wu Zetian (624-705), accentul deplasându-se pe aventuri erotice şi intrigi de palat; fiind lipsite de valenţele poliţiste ale primei părţi, nu le-am tradus.      În Zhongguo Xiaoshuo shi liie, Scurtă istorie a prozei chineze, Lu Xun dedică un întreg capitol romanelor de aventură şi detectivistică. O primă scriere de acest gen ar fi apărut în Dinastia Ming (1368-l644), incluzând mai multe cazuri penale rezolvate de un magistrat pe nume Bao Longtu sau Bao Cheng. În dinastia următoare, romanul poliţist proliferează. Se produce o explozie de asemenea cărţi, în care crime dintre cele mai stranii şi mai încâlcite sunt elucidate în lanţ de magistraţi luminaţi, precum neîntrecuţii Shi, Peng, Li, Liu -;f, desigur, Di Renjie.      Aşadar, romanul „Cazuri stranii din vremea împărătesei Wu Zetian” a fost publicat pentru întâia oară în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea. fiind o compilaţie făcută de un anonim după versiuni populare mai vechi şi în concordanţă cu literatura la modă în acele timpuri.      În ceea ce priveşte prima parte, aceea care face obiectul cărţii de faţă, întâlnim caracteristicile îndeobşte cunoscute ale genului poliţist: acţiune trepidantă, mister, suspans, cutezanţă, inteligenţă şi inspiraţie din partea eroului detectiv.      Dincolo de exerciţiul enigmistic, cartea mai oferă ceva, şi anume panorama unei societăţi fascinante - lumea Orientului Antic (să nu uităm că acţiunea se petrece în secolul al Vll-lea), fapt care adaugă creaţiei romaneşti rare posibilităţi de cunoaştere.      Crimele, ca manifestări ale unor indivizi stăpâniţi de duhurile rele ale pierzaniei, apar pe cit de hidoase şi răvăşitoare, pe atât de transparente pentru mintea lucidă şi alertă a magistratului onest, care, de fiecare dată, restabileşte adevărul. În acest sens, un înalt simţ al moralităţii, al dreptei şi inflexibilei judecăţi împotriva atentatorilor la liniştea socială străbate paginile care urmează. Însuşi autorul anonim avertizează de la bun început: „De când e lumea, preacurvia, tâlhăria, viciul şi excesul de orice fel nu scapă, până la urmă, de lege”.      Sistemul judiciar chinez, preconizat în urmă cu douăzeci şi trei de secole de împăratul legendar Shun, a fost desăvârşit în Dinastia Tang (618-907) şi în linii mari s-a menţinut până la începutul secolului nostru. Tang Lu, Codul Tang, cuprinde douăsprezece capitole şi cinci sute de articole. Spre deosebire de dreptul roman, cel chinezesc are puţine stipulaţii în materie civilă, concentrându-se pe latura penală.      În Li Jing, Cartea Riturilor, una din operele clasice confucianiste, se spune: „Cum cerul nu are doi sori, la fel şi un stat nu poate avea doi principi, iar o familie nu poate avea două capete”. Autoritatea feudală era însăşi matricea legii. Împăratul se afla deasupra legii, el fiind Fiul Cerului, iar imperiul întreg, pământul şi oamenii erau proprietatea lui. Concepţia era confucianistă: „Riturile nu coboară la oamenii de rând; pedepsele nu se ridică până la mandarini.” Specialiştii evidenţiază unitatea dintre rit şi pedeapsă. Legea devenea cunoscută în numele împăratului. Ideograma „fa”, care notează legea sau dreptul, a fost utilizată pornindu-se de la imaginea licornului, socotit animal fabulos, în stare să discearnă răul de bine.      Administraţia cuprindea patru trepte: centru, provincie; prefectură şi judeţ. Autoritatea supremă în judeţ era magistratul, numit „părintele poporului”. El dispunea de un şir de funcţionari publici, portărei şi gardieni, cu ajutorul cărora supraveghea ordinea (bizuindu-se, la nevoie, pe comandantul garnizoanei militare, care altfel se afla în subordinea directă a Ministerului de Război), ţinea evidenţa populaţiei, strângea birurile etc. şi judeca toate pricinile ivite. Magistratul răspundea de întreaga procedură juridică, pornind de la anunţarea unei crime şi trecând prin întocmirea dosarului, cercetarea leşului şi judecata. El stabilea pedeapsa, care era hotărâtă definitiv pe cale ierarhică, de prefect, guvernator sau chiar de Xing Eu, Ministerul Justiţiei. Erau absolvite de judecată persoanele sub cincisprezece şi peste şaptezeci de ani.      Procesele erau publice şi numai preacurvia era judecată cu uşile închise. Pentru recurs era suficientă un fel de grevă, făcută trei zile şi trei nopţi, în faţa sediului administraţiei, de către împricinat sau rudele acestuia.      Pedepsele erau în general de o cruntă severitate ; privarea de libertate pentru un număr de ani, exilarea în zonele de graniţă (în vestul deşertic sau în jungla sudică), decapitarea, ştrangularea, sau „o mie de lovituri de cuţit” aplicate vinovatului în stare vie, în fapt măcelărirea trupului acestuia în părţile componente.      Pentru ca împricinaţii să facă mărturisiri complete, era permisă tortura, cum se va vedea şi din prezentul text. Anumite torturi sunt renumite pentru cruzime, cu atât mai mult cu cât se spune că chinezul, fiinţă socială şi civilizată prin excelenţă. ar fi împrumutat dreptul de la barbari.      Cartea de faţă urmăreşte investigaţiile magistratului Di Renjie în rezolvarea a trei cazuri dificile. Interesant este că aceste trei cazuri se înlănţuie, într-o scriitură şi viziune epică aproape moderne. Ca să nu mai spunem că magistratul Di Renjie, prin talentul, inspiraţia şi deducţiile sale detectiviste, îl anticipează cu un secol pe renumitul detectiv amator Sherlock Holmes al scriitorului englez Sir Arthur Conan Doyle (1859-l930).      În versiunea românească, am păstrat elemente originale, pitoreşti, în măsură să transmită specificul local: titlurile capitolelor ; dar şi elemente de stil, de construcţie epică populară menite să captiveze interesul spectatorului, ascultător sau cititor ; sintagma introductivă „se spune că” şi finalul stereotip, care îndeamnă la continuarea lecturii.      În schimb, am renunţat la pasajele de legătură de la începutul fiecărui capitol, care reluau ultimei secvenţe ale capitolului precedent, procedeu indispensabil povestirii orale, nu şi celei scrise. Avi detaşat unele repetiţii şi secvenţe nesemnificative, care făceau acţiunea să treneze şi am eliminai, de asemenea, anumite raţionamente ale eroilor, cele mult prea explicite şi care lungeau astfel materia epică. Toate acestea ne-au apărut a fi lipsite de interes pentru lectorul român de astăzi, iar păstrarea textului integral ar fi irosit câteva coli de hârtie, preţioase în vremurile pe care le trăim. Îi asigurăm pe cititori că aceste mărunte libertăţi nu aduc prejudicii atmosferei tipic chinezeşti.      În sfârşit, pentru a nu plictisi şi încurca cititorul cu numele chinezeşti greu de memorat şi chiar de deosebit un personaj de altul, am preferat să le redăm în traducere sau să găsim câte un echivalent românesc celor mai midie nume de eroi şi denumiri de locuri. În cazul personajelor episodice, oriunde a fost posibil, am renunţat la nume, prezentându-le prin poziţia socială sau îndeletnicire: ura hangiu, un vânzător etc.      Gândul care ne-a călăuzit în permanenţă a fost să oferim o lectură plăcută, atractivă. Dacă am reuşit sau nu, ne veţi confirma dumneavoastră, stimaţi cititori. Noi mulţumim tuturor pentru încrederea acordată prin lectura acestei scrieri, care are meritul de a fi una dintre primele cărţi ale genului poliţist în China şi poate chiar din lume.      Mira şi Constantin Lupeanu           Capitolul I EMINENTUL UMANIST ESTE NUMIT MAGISTRAT PESTE JUDEŢUL TIHNA PROSPERĂ; SUPUŞII ÎŞI ÎNFĂŢIŞEAZĂ NECAZURILE ÎN SALA DE JUDECATĂ           De-i chiar tot omul să ţintească, cit mai de sus, dregătoria,      Puţini sunt cei să îşi dea seama de câte cere un caz penal.      Severitate cumpănită prin legi ce-au dovedit tăria      Şi calea de mijloc în toate, bun vicleşug filosofal.      Un magistrat corect supuşii îşi fericeşte-adevărat      Şi numai un cuvânt - dreptate - aduce tihna tuturor.      Pilduitoarea judecată a unui mare magistrat,      Am însemnat-o ca să fie povaţă către cititor.           De când e lumea, preacurvia, tâlhăria, viciul şi excesul de orice fel nu scapă până la urmă de lege. Oamenii legii sunt aceia care au puterea să hotărască cine este vinovat şi cine nu. Dacă dregătorii sunt cinstiţi, atunci oamenii vor avea linişte şi. vieţuind în pace şi în bună înţelegere, comportarea şi morala lor vor fi bune. Vagabonzii şi trântorii, clevetitorii şi scandalagii îşi vor face pierdută urma, în vreme ce oamenii cumsecade au să-şi vadă bucuroşi de treburile lor. Şi dacă nişte ticăloşi de aiurea s-ar întâmpla să se stabilească într-un asemenea loc. până şi ei au să-şi îndrepte viaţa de la sine. Pentru că au şi ei ochi de văzut şi urechi de auzit, ca să priceapă cât de aspru sunt aplicate legile şi cât de neînduplecat e împărţită dreptatea. De aceea se poate spune că îndreptarea oamenilor de rând depinde de cinstea dregătorilor. Nici nu s-a pomenit până acum vreun dregător necinstit care să fi făcut oameni din supuşii săi nelegiuiţi. Cinstea dregătorilor nu înseamnă doar că ei refuză să primească mită şi că se abţin să facă rău. Ea stă mai ales în străduinţa lor de a sluji statul, făcând ceea ce alţii nu pot sau nu îndrăznesc să ducă până la capăt, iar în guvernarea oamenilor reparând nedreptăţile ii faţa cărora unii sunt neputincioşi şi slabi. Ei se cuvine să cerceteze nepărtinitor atât iţele iscusite a se pot afla în popor, cât şi intrigile complicate din lumea sus-pusă. Să dovedească cu limpezime pedeapsa cea dreaptă stabilită de cer şi să nu se îndepărteze câtuşi de puţin de la ea. Cei care s-au făcut vrednici de aceste înalte însuşiri au fost onoraţi încă din antichitate.      Cu toate acestea, se află şi dregători care se lasă unşi de mite în timpul cercetărilor, ori din frica de a nu îşi pierde poziţia, nedezlegând rapid cazurile dau verdicte pripite, pe baza mărturisirilor smulse prin torturi, ori sprijinindu-se pe câteva fărâme de mărturii. Astfel de dregători nu au izbutit să-şi facă nici măcar o cultură pentru sufletul lor şi de aceea nici nu ar trebui să fie vreodată numiţi conducători peste alţii. Pentru că în ce fel ar putea asemenea oameni să îşi facă supuşii cinstiţi şi să vegheze la liniştea oamenilor simpli?      În clipele mele de răgaz, răsfoind cărţi vechi şi cărţi noi şi căutând prin tot felul de cronici, am dat peste istorisirea sinistră a unor cazuri penale dezlegate de judecători faimoşi de odinioară. Dar puţine dintre acestea pot sta alături de ce este scris în însemnarea de faţă.      Cartea aceasta înfăţişează cercetări penale complicate, crime zădărnicite, uluitoare isprăvi detective şi soluţionări minunate în cazuri încâlcite. Ea povesteşte despre oameni care au ucis pentru a putea să trăiască până la capătul zilelor lor într-o aură de sfinţenie ; despre aceia care au săvârşit omoruri pentru a strânge nespuse bogăţii; despre oamenii care au ajuns amestecaţi în crime prin legături de adulter ; despre indivizi care au fost loviţi de o moarte aprigă bând licoarea otrăvitoare destinată altora ; despre oameni care prin vorbele aruncate în glumă au atras asupra lor bănuieli grave şi care, deşi nevinovaţi, abia au scăpat cu viaţa, de la o pedeapsă cruntă. Acestor întâmplări nu li s-ar fi putut da niciodată de capăt, dacă nu s-ar fi aflat un magistrat capabil şi sârguincios, care în anumite împrejurări, schimbându-şi vocea şi veşmintele, a mers, nerecunoscut de nimeni, să facă el însuşi cercetări secrete, şi care uneori a făcut şi pe fantoma de pe lumea cealaltă, numai şi numai pentru a găsi soluţia unui caz, pentru a îndrepta un rău şi pentru a pune mâna pe un ucigaş, ducând astfel la bun sfârşit cele mai ciudate şi mai uluitoare procese.      Acum, când zefirul de primăvară ispiteşte la trândăvie, iar eu am timp berechet la îndemână, aştern în scris această istorisire pe care o dăruiesc cititorilor. Neavând îndrăzneala să spun că povestirea acestor stranii întâmplări va fi spre învăţătura oamenilor şi că le va îmbunătăţi moravurile, mă încumet totuşi să sper că citirea ei le va oferi măcar prilejul petrecerii plăcute a câtorva ore, altfel plictisitoare.      Într-un poem se spune:           Odată puse-n scris aceste prea ciudate şi dejucate cazuri,      Nu-i om să nu-l admire pe-al timpurilor duse .judecător:      Bogat la suflet, minte ascuţită, cel mai corect apărător      Dreptăţii, prin neuitate fapte ce-au îndreptat necazuri.           Cartea de faţă aduce sub ochii cititorului câteva isprăvi ale unui mare mandarin care a trăit în timpul glorioasei dinastii Tang, în anii de domnie Zhongzong. [notă în text: Secolul al VII-lea.]      Numele lui de familie era Di [notă în text: Numele de familie al magistratului, Di, nu are sens, denumind o seminţie din partea de nord a ţării. Numele personal Ren Jie îl transcriem în text prin traducerea în limba română, ca de altfel cele mai multe nume proprii din roman, pentru uşurinţa lecturii şl pentru că aşa sunt ele receptate de cititorul chinez. Autorul anonim nici nu le-a ales la întâmplare. Numele chinezilor sunt fie pornite din realitatea înconjurătoare, fie poetice, filosofice, morale, în felul acesta, cititorii îşi vor face o părere despre sensul numelor chinezeşti care nouă ni se par atât de greu de pronunţat, de memorat În plus, trebuie ţinut cont că numele nu sunt alese întâmplător. ele având funcţie reală pe linia caracterizării personajelor, deoarece autorul nu va numi niciodată un personaj negativ - să zicem - Moralitate Exemplară, iar pe o femeie urâtă şi bătrână Floare de Prunişor, care are conotaţii erotice cunoscute.], numele personal Ren Jie, Eminentul Umanist, iar apelativul literar pe care îl adoptase era Moralitate Exemplară, fiind originar din Taiyuan, provincia Shanxi.      Omul acesta a dovedit o cinste exemplară şi o înţelepciune pătrunzătoare, încât a fost numit, la timpul cuvenit, într-o poziţie înaltă la Curtea împărătesei şi, prin memoriile sale făţişe şi curajoase, adresate tronului, a pus umărul la depăşirea nu puţinelor impasuri prin care a trecut ţara. Pentru serviciile sale credincioase, a fost mai târziu numit guvernator şi în cele din urmă înnobilat principe.      Faptele lui de o viaţă au fost trecute cum se cuvine în cronica Dinastiei Tang. Cu toate acestea, o sumă de întâmplări privitoare la cariera timpurie a Eminentului Umanist au fost fie omise, fie numai fugar tratate în hrisoavele oficiale. Acestea trebuie căutate în însemnările istorice minore, aflate printre catastifele oraşelor în care el a fost magistrat, dar şi în alte lucrări de acelaşi fel. Pentru că aceste întâmplări mai puţin cunoscute nu sunt de un interes deloc scăzut. Ele contribuie la sporirea veneraţiei noastre pentru el. Aceste împrejurări îl arată a fi fost nu numai un slujitor credincios împărăţiei, dar şi un magistrat înţelept, un mare dregător care a îmbinat spiritul neobişnuit de pătrunzător cu o comportare îngăduitoare şi iubitoare de dreptate. Ca magistrat de judeţ, el a izbutit să dea de capăt unui număr uluitor de cazuri penale stranii şi misterioase. El s-a arătat încă din copilărie drept deosebit de înzestrat de către ceruri, cu râvnă la carte şi cu înţelegere largă a lucrurilor. La vârsta de optsprezece ani, terminase de studiat toate cărţile străvechi şi, dat fiind talentul său ieşit din comun, fusese numit dregător. Curând, ducându-i-se faima, a fost înălţat magistrat peste judeţul Tihna Prosperă.      De îndată ce şi-a luat slujba în primire, magistratul Eminentul Umanist s-a pus de îndată pe treabă, străduindu-se să-i stârpească pe nelegiuiţi şi să-i ocrotească pe cei cinstiţi, punând la punct şi pricinile de judecată rămase nerezolvate.      În îndeplinirea acestor sarcini împovărătoare, s-a bucurat de ajutorul priceput a patru slujitori demni de toată încrederea sa.      Doi dintre ei, Qiao Tai, Lungilă, şi Ma Rong, Armăsarul, fuseseră haiduci. Odată, pe când magistratul călătorea cu treburi oficiale spre capitală, a fost atacat de nişte necunoscuţi. El a înţeles dintr-o privire că Lungilă şi Armăsarul, departe de a fi nişte hoţi de rând, erau bărbaţi fără seamăn de viteji, pricepuţi în artele marţiale. S-a gândit atunci că ar putea prea bine să încerce să-i aducă pe calea cea bună şi chiar să-i folosească ulterior, ca ajutoare iscusite în îndeplinirea treburilor dregătoreşti. În felul acesta talentele lor puteau fi puse în slujba împărăţiei. Astfel, fără să catadicsească să se ascundă, le-a ieşit în faţă şi le-a poruncit cu asprime să se potolească. Li s-a adresat apoi cu deosebită pricepere.      - Ne-am apucat amândoi de îndeletnicirea asta josnică, au mărturisit ei, numai fiindcă în împărăţie este o mare harababură şi împăratul este înconjurat de mandarini nemernici. Şi neavând noi nimic pe lumea asta decât trupurile noastre puternice şi ştiinţa artelor războinice, dar şi fiindcă nu am găsit pe nimeni care să vrea să îl slujim, nu ara văzut altă cale de ales decât aceea de a lua drumul codrului. Prea Cinstitul Magistrat ne-a vorbit cu atâta bunătate, că nu mai avem altă dorinţă, decât să ne fie îngăduit de aici încolo să ne supunem fără şovăire poruncii voastre, ca astfel să ne arătăm mulţumirea pentru bunăvoinţa acordată acum.      În felul acesta a făcut magistratul, din cei doi viteji, aghiotanţii săi.      Alt slujitor se numea Hong Liang, Torentul; vechiul şi bătrânul servitor, care îl cunoscuse pe magistrat de mic copil. Deşi înaintat în vârstă, Torentul era un om curajos, care nu se dădea în lături de la nici o încercare, oricât de primejdioasă sau delicată, dovedind un tact considerabil şi un dar înnăscut de a da de firul lucrurilor.      Cel de al patrulea aghiotant era Tao Gan, Mintosul, odinioară un pungaş fără căpătâi, care între timp se îndreptase, schimbându-şi apucăturile, şi ajunsese portărel. Ca un făcut, mulţi îi purtau pică şi fiind el necontenit urmărit şi hărţuit de aceşti vechi duşmani, şi-a găsit până la urmă liniştea, intrând în slujba magistratului. Era un om priceput la multe şi foarte dibaci, fapt pentru care a şi ajuns ajutorul magistratului, alăturându-se grupului alcătuit de ceilalţi trei prieteni nedespărţiţi.      De când îşi preluaseră însărcinările în Tihna Prosperă, toţi patru se îndeletniceau cu investigaţiile secrete, ajutându-l pe magistrat să facă lumină în nu puţine cazuri penale nespus de încâlcite.      Într-una din zile, pe când magistratul şedea în cabinetul său, aflat în spatele sălii de judecată şi era ocupat cu nişte treburi curente, a auzit pe neaşteptate bătaia răsunătoare a gongului de la poartă. Fiind înştiinţat astfel că i se înfăţişa un caz, şi-a pus în grabă roba şi boneta şi a intrat în sala de judecată, aşezându-se la masa sa înaltă. Slujbaşii, portăreii şi alţi oameni mărunţi ai legii se aliniaseră deja în două şiruri, jos, înaintea lui,' pe stânga şi pe dreapta mesei. Căutând spre intrare, magistratul a dat cu ochii de un om de rând, de vi eo patruzeci şi ceva de ani. El părea peste măsură de răvăşit, iar faţa îi era năpădită de transpiraţie. Rămăsese ţintuit locului, strigând necontenit că i se făcuse o mare nedreptate. Magistratul a poruncit portăreilor să-l aducă pe om înăuntru. Pe când omul îngenunchea în faţa mesei, i s-a adresat cu vorbele acestea:      - Cine eşti şi ce necaz mare s-a abătut asupra ta că ai lovit gongul înaintea ceasului la care tribunalul se deschide?      - Neînsemnata mea persoană, a început omul plin de respect, se numeşte Kong Wande, Morala Infinită. Sunt din satul Şase Li [notă în text: Li este unitate de măsură, semnificând 500 m. Ea va mai fi întâlnită în text. Aşezare aflată la 3 km de capitala judeţului.], aflat dincolo de poarta de sud a oraşului. Am o casă destul de încăpătoare, însă o familie mică, aşa că folosesc cea mai mare parte a locuinţei mele ca han. De mai bine de zece ani îmi văd liniştit de această treabă. Ieri pe la lăsatul serii, mi-au picat doi negustori de mătăsuri care călătoreau cu afacerile lor. Mi-au zis că veneau din Huzhou şi că erau numai în trecere, făcându-şi negustoria de-a lungul drumului. Cum se înnoptase bine, ei doreau să facă un popas la hanul meu. Am văzut că sunt oameni mult umblaţi şi le-am dat numaidecât o cameră. Au cinat, au băut; au râs şi au discutat, fapte care pot fi dovedite cu câţiva martori. Azi dimineaţă, cu puţin înainte de a se crăpa de ziuă, cei doi negustori au plecat. Mai apoi, pe neaşteptate, în cursul dimineţii, cam pe ia ceasul dragonului [notă în text: Chen. între 7 şi 9 dimineaţa.], gardianul satului, Hu De, Străinul, a venit să mă vadă, zicându-mi că fuseseră găsiţi doi morţi la marginea drumului, în faţa porţii din vecinătate. „Oamenii ăştia doi”, s-a răstit el la mine, „ţi-au fost oaspeţi la han şi nu este altul care să-i fi omorât şi jefuit de bani, decât tu. După ce ai săvârşit omorurile, le-ai târât cadavrele până la poarta târgului”. Făcându-mă astfel vinovat de o crimă aşa de cumplită, mi-a aruncat cele două leşuri în faţa hanului, înainte ca eu să pot rosti un singur cuvânt în apărarea mea. După aia s-a pornit să strige şi să mă ameninţe, cerându-mi cinci sute de Hang [notă în text: Hang este unitate de măsură de greutate, echivalând cu 50 de grame. Este vorba de circa 25 de kilograme do argint pur.] de argint ca să-mi treacă sub tăcere crima ce aş fi săvârşit-o. „Oamenii ăştia doi au venit la hanul tău”, a urlat el, „şi prin asta e clar ca lumina zilei că tu le-ai făcut de petrecanie, şi după aia le-ai târât corpurile până în piaţă, ca să ştergi toate urmele nelegiuirii”. Eu am pornit-o numaidecât încoace, abia trăgându-mi sufletul năpăstuit, ca să îl rog pe Prea Cinstitul Magistrat să facă dreptate.      La auzul acestor cuvinte, Eminentul Umanist l-a privit pe omul îngenuncheat dinaintea mesei judecătoreşti şi a înţeles că, în mod sigur, nu aşa putea să arate un ucigaş primejdios. Pe de altă parte, cazul înfăţişat nu era deloc simplu şi desigur că nu putea hotărî ceva doar după spusele omului pe care îl avea în faţă. Ca urmare, i s-a adresat:      - Pretinzi că eşti un om cinstit. Cum se explică atunci că gardianul te-a tratat numaidecât ca pe un ucigaş? Îmi vine greu să cred că eşti cu adevărat omul nevinovat drept care te dai. Îl voi asculta şi pe el, pentru a-ţi verifica declaraţia.      Spunând acestea a poruncit unui portărel să-l aducă pe gardian şi curând a fost introdus în sală un bărbat de vreo treizeci de ani. Faţa îi era plină de zbârcituri şi era înveşmântat într-o robă albastră, îngenunchind în faţa magistratului, a vorbit astfel:      - Umilul Hu De, gardian în satul Şase Li, îl salut plin de respect pe Prea Cinstitul Magistrat. Crima aceasta cade sub jurisdicţia mea. Azi dimineaţă am văzut corpurile a doi oameni zăcând lângă drum, în faţa porţii pieţei. La început nu am ştiut de unde veniseră aceşti oameni, dar întrebând în dreapta şi în stânga, am aflat de la sătenii din vecinătate că cei doi trăseseră peste noapte la hanul lui Morală Infinită. Prin urmare, l-am interogat, arătându-i că era cât se poate de clar că el târâse cele două cadavre în piaţă, după ce săvârşise omorurile pentru a-i jefui pe negustori. După spusele lui. cei doi părăsiseră hanul înainte de ivirea zorilor. Or ia vremea aia erau deja oameni pe drum şi n-am auzit ca ”cineva să se fi întâlnit cu niscai străini. Pe deasupra, întrebându-i pe oamenii care locuiesc pe lângă piaţă, a reieşit că nici unul din ei nu auzise măcar un strigăt de ajutor. Faptele astea dovedesc, spre împăcarea mea, că victimele au fost omorâte în timpul nopţii la han şi că numai după aia Morală Infinită le-a adus corpurile până la poarta târgului, pentru ca aşa să înlăture orice bănuială ce ar fi căzut asupra sa. Vinovatul aflându-se deja aici. eu îi cer Prea Cinstitului Magistrat să pornească o acţiune împotriva lui.      Argumentaţia gardianului i s-a părut magistratului destul de întemeiată. Pe de altă parte, aruncându-i o nouă privire pătrunzătoare lui Morala Infinită, a simţit totuşi că omul acela nu putea fi cu nici un chip un ucigaş fioros care să omoare cu sânge rece pentru a jefui.      - Voi doi aţi depus declaraţii care se bat cap în cap, a vorbit după un răstimp de gândire. Cum aş putea să deschid acest proces fără să fac o anchetă? Investigaţia va fi continuată după o cercetare la locul crimei.      A cerut portăreilor să-i scoată afară pe cei doi şi a poruncit să se facă pregătirile trebuincioase pentru a merge la locul crimei.      Dacă vreţi să ştiţi ce s-a înttmplat, citiţi capitolul următor.           Capitolul 2 GARDIANUL ÎŞI ATRAGE NĂPASTA ASUPRA SA; PRINTR-O PRESUPUNERE INTELIGENTĂ, SERGENTUL TORENTUL DĂ DE URMA UNUI FIR           Se spune că, întors în cabinetul său, magistratul i-a ordonat unui portărel să-l cheme la el pe cel însărcinat cu disecară cadavrelor. După a treia bătaie de gong, şi-a pus roba şi boneta şi a pornit-o spre satul Şase Li. Litiera sa era înconjurată do portărei şi de ceilalţi slujbaşi ai tribunalului său. Vestea omorului se răspândise deja în partea locului. Ştiindu-l pe magistrat cinstit, capabil să dezlege cele mai încâlcite iţe, o mare mulţime s-a strâns ca din pământ în urma procesiunii, pentru a vedea ce avea să se întâmple. Spre prânz au sosit cu toţii în sat. Gardianul, ajutorul său Zhao San, Al Treilea, şi căpetenia satului, Guo Liwen, Cultură Rituală, înjghebaseră deja un loc pentru desfăşurarea procesului şi ieşiseră în întâmpinarea magistratului să-i ureze bun venit. După obişnuitele schimburi de amabilităţi, magistratul a coborât din litieră.      - Voi merge mai întâi la han, s-a adresat însoţitorilor, după care voi deschide tribunalul şi voi trece la anchetă.      Apoi a poruncit să fie condus la hanul lui Morală Infinită, unde a găsit corpurile neînsufleţite ale celor doi oameni, având câteva răni făcute, după câte se părea, cu un cuţit care se afla aruncat pe pământ, în faţa uşii.      - Unde au fost descoperite prima dată cadavrele? l-a întrebat magistratul pe gardian.      - Cu voia Prea Cinstitului Magistrat, s-a grăbit să răspundă gardianul, declar că oamenii aceştia au fost omorâţi cu bună intenţie de Morală Infinită pentru a le lua argintii. Pe urmă, el a dus leşurile în faţa pieţei, pentru a putea ieşi basma curată. Cum nu am vrut să bag alţi oameni nevinovaţi într-o asemenea treabă necurată, am adus cadavrele aici, înaintea hanului lui. Îl rog pe Prea Cinstitul Magistrat să verifice faptul acesta.      Abia sfârşise de vorbit şi magistratul a izbucnit:      - Nătărăule ce eşti, nu ţi-am cerut să mă înveţi pe mine cum să identific vinovatul! Ceea ce vreau eu să ştiu este cum ai putut tu, având o funcţie oficială şi presupunând că nu îţi sunt străine normele şi reglementările, să încălci astfel legea? Ar trebui să ştii ce pedeapsă atrage după sine mutarea premeditată a cadavrelor, falsificând astfel o mărturie însemnată. Ţînând sau neţinând seama dacă Morală Infinită este sau nu vinovat, tu nu a-veai dreptul să îndepărtezi cadavrele de pe locul unde au fost ele la început descoperite. Ca să nu mai spun că nu aveai acest drept nici înainte de a-mi fi adus mie la cunoştinţă - aşa cum s-ar fi cuvenit - temeiurile tale şi nici înainte de a-mi ţine eu ancheta şi de a întocmi şi pecetlui raporUu oficial. Răspunde-mi, de ce ai îndrăznit să încălci m felul acesta legile ţării, ba ai mers atât de departe, încât te-ai atins de cadavre, neavând asupra ta nici o autorizaţie? Este cât se poate de limpede că încerci să acoperi vreo faptă mârşavă în care eşti amestecat chiar tu. Probabil că ai pus la cale crima aceasta, împreună cu Morală Infinită şi, certându-te cu el la împărţirea prăzii, cauţi acum să arunci toată vina în spatele lui. Ei bine, am să ordon să te bată mai întâi cu ciomegele de bambus şi apoi voi scoate din tine tot ce ascunzi, supunându-te torturilor.      Ca urmare, magistratul le-a poruncit portăreilor să-i aplice gardianului două sute de lovituri cu ciomegele de bambus. Urletele gardianului s-au ridicat până la cer şi în curând din pielea lui sfâşială a început să-i picure sânge. Acum toţi cei de faţa erau convinşi de nevinovăţia lui Morală Infinită şi îl admirau fără reţinere pe magistrat, pentru ascuţimea minţii sale. Gardianul a continuat să susţină că este nevinovat şi după ce a primit toate loviturile. Magistratul a hotărât că nu era momentul să insiste şi a intrat cu însoţitorii săi în han.      - Hanul tău, i s-a adresat mai întâi lui Morală Infinită, are peste zece camere. Mie să-mi faci o descriere exactă a acelora unde au stat victimele.      - Cele trei odăi din spatele casei sunt locuite de mine, de soţia mea şi fetiţa noastră. Altele două dinspre răsărit le folosim de bucătării. Aşa că astea cinci odăi nu au fost nicicând date oaspeţilor. Pentru ei avem odăile din prima şi din a doua curte. Cum cei doi musafiri care sosiseră ieri noapte erau negustori de mătăsuri, am ştiut că nu se vor zgârci la bani şi le-am dat o cameră mai bună din curtea a doua, că asta e şi mai plăcută ca prima, fiind departe de zarva şi praful străzii.      Terminând vorba, el l-a condus pe magistrat În cea de-a doua curte şi i-a arătat camera care fusese ocupată de cei doi negustori.      Magistratul şi ajutoarele sale au scrutat meticulos camera. Au văzut că pe masă mai zăceau încă resturile de mâncare şi de băutură din ziua dinainte şi că în faţa patului rămăseseră două vase de noapte. Nu se afla nici cea mai mică urmă a vreunei lupte, cu atât-mai puţin a unei crime ce ar fi fost făntuită acolo. Gândindu-se că hangiul ar putea să ascundă totuşi ceva, magistratul a început să-i descoasă.      - De mai bine de zece ani, de când ţii hanul acesta, a întrebat, cu siguranţă că ţi-au trecut pragul o mulţime de oaspeţi. Presupun că ieri ai mai avut şi alţi musafiri în afară de cei doi negustori de mătăsuri.      - în afară de ei, mai am încă trei. Unul este neguţător de piei şi călătoreşte spre Shanxi, iar ăilalţi doi, un patron şi servitorul său, sunt amândoi din provincia Henan. Ăştia doi se află încă în camerele lor din prima curte, deoarece patronul acela s-a îmbolnăvit. Dar şi neguţătorul de piei mai e aici.      Magistratul a cerut întâi să i se înfăţişeze ne-; guţătorul de piei.      - Mă numesc Gao Qingyuan, Izvor Pur, şi sunt neguţător de piei din Shanxi, a spus omul. Mă ocup de negoţul ăsta de un număr bun de ani. De câte ori trec pe aici trag la acest han. I-am văzut cu ochii mei pe cei doi neguţători de mătăsuri plecând de aici chiar înainte să se crape de ziuă şi mai pot să depun mărturie că în timpul nopţii nu am auzit nici un strigăt, nici o tulburare. Fireşte, sunt cu totul neştiutor de felul cum şi unde şi-au găsit cei doi oameni moartea.      Atunci magistratul l-a chemat pe servitorul domnului bolnav. Omul a întărit tot ce spusese negustorul de piei, adăugind că, din pricina îmbolnăvirii stăpânului său, abia a închis ochii, peste noapte. Dacă ceva nelalocul lui s-ar fi petrecut la han, el cu siguranţă ar fi ştiut.      La auzul acestor mărturii asemănătoare, magistratul a înţeles că i se adevereau îndoielile saie privitoare la nevinovăţia lui Morală Infinită. Pentru a fi şi mai sigur, el a poruncit să se cerceteze cu de-amănuntul fiecare odaie din han, însă nu s-a izbutit să se dea de nici o cât de mică urmă a crimei ce ar fi fost săvârşită acolo. „Este clar că omorurile fuseseră comise undeva în afară, şi-a zis el. Pentru că şi dacă cei trei martori erau în înţelegere cu hangiul, cum ar fi putut ei să şteargă toate urmele crimei?” Cufundat în gânduri, magistratul a făcut calea întoarsă, spre gura târgului şi a cercetat atent locul unde fuseseră descoperite cele două corpuri. Acesta era locul faptei, dovadă că pământul era îmbibat de sânge.      Nu se afla nici o casă în imediata vecinătate, ci numai câteva, puţin mai departe, anume chiar în târg. Magistratul a cerut să i se prezinte câţiva locuitori de acolo şi i-a interogat. Dar fără nici un rezultat. Singurul lucru despre care puteau să spună ceva era zarva unor trecători care îi treziseră cu noaptea în cap, ţipând că se săvârşise un omor. Pe dată ei l-au anunţat pe gardian şi în timpul cercetărilor făcute de acesta s-a aflat că victimele îşi petrecuseră noaptea la hanul lui Morală Infinită.      Această informaţie l-a determinat pe magistral să,încline că gardianul putea în definitiv să se dovedească a fi vinovatul. Dar cum întunericul sa lăsase, era prea târziu să deschidă ancheta. Aşadar a hotărât să facă în aceeaşi noapte investigaţii particulare şi să vadă de ce urme putea să dea. Ancheta avea să fie ţinută în zorii zilei următoare.      - încă de la începutul cercetării acestui caz, i s-a adresat, deci, căpeteniei satului, problemele s-au ridicat una după alta, făcându-l fiecare în parte din ce în ce mai complicat. De aceea, am şi venit astăzi aici de îndată ce mi s-a raportat întâmplarea,' pentru a întreprinde eu însumi investigaţiile. Într-o asemenea situaţie este de însemnătate capitală ţinerea unei anchete cât mai grabnic posibil. Aşa că voi rămâne chiar aici, peste noapte, pentru a pvitea deschide ancheta mâine în zori.      El a poruncit portăreilor să ţină sub stricta supraveghei'e cele două cadavre şi s-a retras în locuinţa oficială pregătită pentru el. După ce a tăifăsuit acolo o vreme cu căpetenia satului, în cele din urmă lc-a îngăduit tuturor să se retragă. Imediat l-a chemat pe Torentul şi i-a spus:      - În mod sigur această crimă nu a fost cornisă de Morală Infinită, li suspectez mai degrabă pe gardian. S-a grăbit să acuze pe cineva pentru a în” depărta orice bănuieli ce ar fi căzut asupra lui. Ai face bine să ieşi în cursul nopţii, să faci cercetări. Dacă descoperi vreun lucru însemnat, adu-mi-l neîntârziat la cunoştinţă.      Torentul s-a dus, însoţit de câţiva portărei, să-l vadă mai întâi pe ajutorul gardianului.      Acesta se afla cu oamenii care stăteau de pază lângă cele două cadavre. Torentul s-a îndreptat spre el.      - Am venit aici cu înălţimea Sa, i s-a adresat el, pentru a lua parte la dezlegarea acestui caz: Până acum nu ţi-am supărat superiorul. Se pare totuşi că bătrânul hangiu este nevinovat. Şi cu toate că eu şi oamenii mei aici de faţă suntem slujbaşi ai statului, nu am pricinuit niciodată necazuri celor nevinovaţi. Trebuie să-ţi spun că în toate priJ vinţele am avut o zi destul de obositoare şi mai suntem şi lihniţi de foame. Ar fi o îndrăzneală prea mare dacă aş gândi că stăpânul tău are pe aici, pe undeva, o leacă de mâncare şi vreo carafă cu băutură? Să nu înţelegi greşit cum că vrem să primim toate astea gratuit. Doar oricine ştie cât de cinstit este stăpânul nostru. Mâine el rie va da cu siguranţă; mie şi colegilor mei, bani pentru munca noastră şî 'din ei îţi voi plăti tot ce vom consuma. Aşa că până una-alta, nu ne lăsa să murim de foame.      - Vă rog să nu vă supăraţi, domnule sergent; a grăit el, salutându-l după cuviinţă. Gardianul nostru este aşa de ocupat acum cu acest caz, că a Uitat cu totul să dea îndrumările trebuincioase pentru ospătarea oamenilor Înălţimii Sale. Dar pentru că dumneavoastră şi colegii dumneavoastră sunteţi înfometaţi, lăsaţi acestei umile persoane cinstea să vă fie gazdă. Hai să mergem să luăm o gustare la birtul din piaţă.      El a trimis doi oameni să preia paza leşurilor şi i-a condus pe sergent şi pe portărei la birt. Servitorii de acolo, văzând că noii veniţi sunt slujbaşi de la judeţ, angajaţi în cercetarea omorului, s-au năspustit asupra lor cu întrebări despre una şi alta şi pe dată au încărcat masa cu bunătăţi peste bunătăţi.      - Noi nu suntem aidoma acelora care. cum ajung în locul unde trebuie să rezolve un caz, se pun numaidecât pe îndopat cu băutură şi mâncare, pe spezele stăpânului şi pe deasupra mai pretind şi câţiva arginţi din partea cârciumarului, ca să-şi u-şureze cheltuielile de drum, a ţinut să precizeze Torentul. Aduceţi-ne numai două feluri de mâncare şi dati-ne fiecăruia câte două cupe cu vin din orez şi cu asta, gata. Vom achita mâine nota de plată.      Abia atunci sergentul şi oamenii săi s-au aşezat la masă. Acum, fireşte că Torentul cunoştea prea bine faptul că gardianul, după primirea pedepsei., fusese reţinut la han şi pus sub paza lui Armăsarul şi Lungilă. Însă bunul simţ îl împiedicase să-i amintească lui Al Treilea de lucrul acesta dureros, chiar de la începutul convorbirii.      - Vorbind deschis, stăpânul vostru este prea nepăsător în privinţa îndatoririlor sale, a început el destăinuirea. Ei bine, ieri noapte a tot fost plecat, tntoreîndu-se acasă în zori şi aflând despre crimă, dintr-o dată şi-a adus aminte că bătrânul hangiu este un om bogat de la care ar putea stoarce ceva şi atunci i-a trăsnit planul ăla nechibzuit cu mutarea cadavrelor la han. Nu a întrecut o leacă măsura? Şi uite că ajungem şi la întrebarea legitimă: unde a fost stăpânul vostru noaptea trecută? Locul unde au fost găsite cadavrele este la drumul mare. Cum se face că nici el şi nici tu, care faceţi turele de noapte, nu aţi dat de ele decât în ultimul ceas? Azi, înălţimea Sa a pus să i se tragă gardianului două sute de lovituri cu ciomegele de bambus şi cu siguranţă că mâine nu-l va slăbi deloc cu întrebările, pentru a ne spune cine e criminalul. Acuma zi şi dumneata, nu şi-a făcut-o cu mâna lui?      - Domnule, sergent, a răspuns Al Treilea, dumneavoastră judecaţi această chestiune din afara ei. Âflâhdu-ne cu toţii din aceeaşi branşă, îndrăznesc să arăt că şeful nostru are de mai multă vreme un dinte contra hangiului. De Anul Nou, Morală Infinită îi picură cu zgârcenie gardianului nostru doar câţiva bănuţi de aramă. Şi deşi cu fiecare an şeful Âşi face visuri că va izbuti să stoarcă un bacşiş frumuşel, cu bătrânul linge-blide nu reuşeşte. Noaptea trecută s-a întimplat să se afle la familia Li, la nişte jocuri de noroc şi a fost pur şi simplu uscat de bani. A continuat să joace până ia zori,când a auzit ţipetele oamenilor, că se făptuise un omor. Cum a aflat că victimele au fost şi la hanul lui Morală Infinită, îndată s-a gândit că era un prilej cum nu se poate mai norocos să-i vină de hac bătrânului hapsân şi să-i smulgă o sumă grasă, după care chiar îi sfârâiau buricele degetelor. După cum vedeţi, gardianul nu are nimic de a face cu crima. El a încercat doar să-l pungăşească pe bă-trân şi a încasat drept răsplată o bătaie zdravănă. Şi-a făcut mai degrabă rău sieşi, decât altora. Cit priveşte omorul, asta e, fireşte, treaba ce ne nău-ceşte cel mai mult. E cât se poate de limpede că a fost făptuit în zori. Trebuie să se fi petrecut după ce mi-am încheiat eu .ultima tură de noapte, fiindcă până atunci totul era încă potolit. Este adevărat că Morală Infinită este un zgârcit şi jumătate, dar alit cât pot pricepe şi eu, nu este deloc criminalul.      La auzul acestei istorisiri, Torentul a mormăit ceva. Ajunsese la concluzia nemărturisită că nici gardianul nu putea fi criminalul. Încercase doar să-i smulgă hangiului câţiva arginţi, faptă pentru care îşi primise pedeapsa binemeritată prin cele două sute de lovituri. Dar cine făptuise omorul? Iată o întrebare încă de nedezlegat. Reflectând astfel, Torentul s-a apucat să înfulece cu poftă şi în scurt timp a dat totul gata. A cerut să se facă socoteala şi i-a spus cârciumarului să vină în ziua următoare lă tribunal, pentru a-şi primi plata. Apoi s-a despărţit de prieteni şi s-a dus direct la magistrat, căruia i-a povestit ce aflase.      - Avem de a face într-adevăr cu un caz greu, a spus Eminentul Umanist. Dacă hangiul n-a săvârşit crima, atunci cele două victime trebuie să fi lăsat să le scape pe altundeva vorba că aveau buzunarele burduşite bine cu bani. Vreun nemernic a aflat şi i-a urmărit pas cu pas, tot drumul, până azu dimineaţă când, părăsind cei doi hanul, acela a gă-i sit prilejul să-i omoare. Aceasta este singura expli' caţie pentru găsirea celor două cadavre la poarta aşezării. Numai că, vezi, ca magistrat al judeţului; sunt socotit părintele oamenilor de aici. Nu se cade să nu răzbun crima. Numai aşa pot sta faţă în faţă cu suveranul nostru şi cu oamenii simpli de jos: Oricum, nu mai este nimic de făcut pe ziua de azi; Să vedem ce va mai fi mâine dimineaţă, după ai-chetă.      Acestea fiind spuse, i-a permis Torentului să se retragă. Dacă vreţi să ştiţi ce s-a mai întimplat; citiţi capitolul următor.           Capitolul 3 MORALA INFINITĂ ARATĂ CĂ S-A FĂCUT O GREŞEALĂ ÎN PRIVINŢA CADAVRELOR ; MAGISTRATUL VINDE LEACURI DEGHIZAT ÎN VRACI           Se spune că, a doua zi dis-de-dimineaţă, magistratul s-a dichisit ca de obicei, a servit micul dejun şi le-a poruncit oamenilor săi să se adune cu toţii la locul unde zăceau cadavrele. În faţa hanului se afla deja o mulţime de portărei şi de alţi slujbaşi, clnd magistratul, venit pe jos de la locuinţa sa, s-a aşezat la masa înaltă a tribunalului provizoriu, înfiinţat acolo. A cerut mai întâi să i se înfăţişeze hangiul.      - Cu toate că pretinzi că eşti nevinovat în privinţa acestei crime, i-a grăit solemn, victimele s-au aflat totuşi în hanul tău înainte de a fi omorâte. De aceea nu poţi să te ţii de o parte, ca şi cum cazul acesta nu ar avea nici o legătură cu tine. Să începem prin a te întreba numele victimelor, aşa încât cercetarea să se poată desfăşura cum trebuie.      - Când cei doi oameni, a răspuns el, au sosit noaptea trecută la hanul meu, i-am întrebat cum se numesc. Unul a spus că numele său de familie e Xu, celălalt Shao. Cum tocmai apucaseră să-şi desfacă bagajele, am pierdut prilejul să-i mai întreb şi de numele personale.      Magistratul a încuviinţat din cap şi a scris cu pensula pe o hârtie: „Un bărbat cu prenumele Xu”. Apoi a poruncit celui însărcinat cu disecţia să cerceteze cadavrul. Acesta a luat înscrisul magistratului şi, ajutat de Al Treilea şi de portăreii de serviciu, a tras cadavrul care zăcea pe partea stingă, în mijloc, în faţa mesei judecătorului.      - Cer să i se poruncească hangiului să păşească înainte şi să recunoască acest cadavru, ca fiind sau nu al numitului Xu, a spus.      Magistratul i-a poruncit hangiului să facă după cum i s-a cerut. Bătrânul, deşi era îngrozit, nu a avut încotro şi s-a apropiat încet de corpul acoperit tot cu sânge. Tremurând din toate încheieturile, cu mare străduinţă s-a stăpânit şi, luându-şi inima în dinţi, l-a privit, recunoscându-l.      Cel care executa disecţiile a întins şase sau şapte rogojini de trestie pe pământ şi a tras cadavrul pe ele. Apoi l-a spălat cu apă caldă şi l-a” examinat cu de-amănuntul. La sfârşitul acestei operaţii, a raportat:      - Un cadavru bărbătesc, având: o rană de cuţit la umăr, în spate, adâncă de 2,8 cun şi lată de 4 fen [notă în text: Unităţi de măsură de lungime. Un cun este egal ev 8,33 cm, iar un fen este a zecea parte dintr-un cun.]; în partea stingă o tumefiere cauzată de o lovitură cu piciorul,măsurând 5 fen şi 5 cun; o tăietură în trahee, adâncă de 3,1 şi 6 fen.      Documentul astfel întocmit a fost pus pe masa magistratului. Acesta a chibzuit câteva clipe asupra acestui raport, după care şi-a părăsit scaunul şi a cercetat el însuşi cu atenţie cadavrul. Când a terminat de verificat raportul, şi-a aplicat pecetea sa roşie pe document şi a dat ordin să se aşeze cadavrul într-un sicriu şi să se afişeze o înştiinţare prin care se cerea tuturor acelora care îl cunoşteau pe omul ucis să se prezinte la tribunal.      Înapoindu-se În jilţul său, magistratul a caligrafiat pe o altă panglică de hârtie: „O persoană cu prenumele Shao”. Apoi a procedat ca mai înainte şi i-a cerut hangiului să identifice corpul. Morală Infinită s-a apropiat cu capul în pământ şi a îndrăznit să-şi salte privirea doar când s-a aflat direct în faţa cadavrului. Apoi brusc a tresărit violent, ochii i-an ieşit să-i sară din orbite şi, după că a bâlbâit nişte sunete fără nici o noimă, a leşinat.      Înţelegând că un fapt neobişnuit avea să schimbe cursul lucrurilor, magistratul i-a ordonat lui Torentul să-l ajute pe hangiu să-şi vină în fire, astfel ca ancheta să poată fi dusă mai departe, în urma lămuririlor depline pe care avea să le dea acesta. S-a aşternut o tăcere adâncă, toţi cei de faţă nedeslipindu-şi ochii de pe hangiu. Torentul a izbutit să-l facă pe bătrân să şadă în capul oaselor, pe pământ, şi a poruncit soţiei lui să aducă degrabă o cană cu ceai îndulcit.      Mulţimea spectatorilor care dintru început arătase nerăbdare pentru această zăbavă în ancheta şi chiar dăduse unele semne de a se răspândi şi întoarce pe la case, rămăsese acum înfiptă locului; dornică să vadă ce va mai urma. După un răstimp, hangiul şi-a revenit. El a încercat să vorbească, dar nu a reuşit.      - Nu e bine... Greşeală..., a bâiguit el în cele din urmă.      - Bătrâne, i s-a adresat sergentul, înălţimea Sa aşteaptă lămuririle tale. Vorbeşte răspicat, cine a greşit?      - Cadavrul... Shao era un flăcău, în vreme ce corpul ăsta este al unui bătrân, cu barbă. Cum să poată fi el al doilea oaspe? E limpede că aici e o greşeală. Îl rog pe înălţimea Sa să facă lumină!      Toţi erau foarte tulburaţi de această întorsătură şi s-au uitat spre magistrat.      - Cum se poate aşa ceva? s-a mirat el. Aceste două cadavre au zăcut aici toată ziua. De ce hangiul nu a descoperit mai devreme că unul dintre ela era al unui străin? Acum, la anchetă, în chiar ultima clipă, şi-a schimbat părerea. Aceasta dovedeşte că încearcă să ne înşele.      Morală Infinită a fost adus înaintea lui şi magistratul a strigat la el să spună adevărul.      Tremurând grozav, bătrânul şi-a lovit de citeva ori fruntea de pământ.      - Când gardianul a încercat să vâre aceasta umilă persoană în năpastă şi mi-a azvulit cele două Cadavre în faţa aşii, a zis el cu voce plângăreaţă, am fost cu totul buimăcit şi numaidccât am pornit-o în mare fugă la oraş să vă înştiinţez de cele întâm-plate. Cum să mă fi apucat mai întâi să cercetez cadavrele? Da, cadavrul ăsta de-al doilea a fost în bună parte acoperit de celălalt şi recunoscându-l 02 Xu dintr-o dată, am fost sigur că ălălalt cra'Shao. Îmi putea da mie prin minte o astfel de schimbare? Eu sunt cu adevărat nevinovat şi îmi pun soarta în mâinile Prea Cinstitului Magistrat.      Eminentul Umanist şi-a amintit că, în ajun. când văzuse şi el cadavrele, ele de fapt zăceau unul acoperindu-l pe jumătate pe celălalt. S-a gândil ca era foarte probabilă greşeala fără ”voie a hangiului. Pe de altă parte, faptul acesta nu părea să uşureze cu nimic cazul. A poruncit să fie adus gardianul. Acesta şi-a făcut apariţia după cum trebuia, încadrat de Lungilă şi Armăsarul.      - Nătărăule! i s-a adresat magistralul, umbli la cadavre şI mai învinuieşti şi oamenii nevinovaţi. Ai zis că hangiul ia ucis pe oamenii aceştia şi de aceea ieri ai şi dus corpurile la uşa lui. Rezultă că tu trebuie să fi avut din plin ocazia de a lua cât se poaTe de bine aminte la ele. Vorbeşte-mi acum răspicat şi repede cum arătau ei?      Gardianul Străinul aflase deja vestea că era o greşeală în privinţa cadavrelor şi acum, după felul în care i se adresase magistratul, se temea grozav că putea să fie acuzai chiar de crimă. S-a grăbii aşadar să înfăţişeze adevărul.      - Eu am zis că el e criminalul, numai fiindcă victimele au stat la hanul lui şi fiindcă omorul sa întâmplat să se petreacă în apropiere. Una dintre victime era, fireşte, flăcăul, iar cealaltă o persoana vârstnică şi cu barbă. Dar pentru că el, nemulţumit că i-am pus cadavrele la uşă, s-a năpustit val-vârtej la oraş, nu am mai avut cum să mai văd dacă recunoscuse amândouă cadavrele. Eu n-aş putea spune dacă este sau nu o greşeală în privinţa identităţii, fiindcă nu am dat ochii cu cei doi negustori, la venirea lor la han, cu o seară înainte.      Magistratul a ordonat portăreilor să îi dea gardianului încă o sută de lovituri cu ciomegile de bambus, declarând că gardianul se făcuse vinovat de depunerea unei acuzaţii false şi de încercarea de a implica o persoană nevinovată.      Apoi, magistratului i-au fost înfăţişaţi ceilalţi trei oaspeţi care mai stăteau la han şi el din nou i-a interogat. Toţi trei au întărit că amândoi negustorii erau tineri şi că victima cu mustăţi nu fusese la han; ei nu puteau spune cine e şi nici nu ştiau cum îşi găsise moartea.      - Lucrurile stând astfel, a conchis magistratul; este limpede pentru mine unde voi găsi criminalul:      El a poruncit să se treacă la examinarea cadavrului omului necunoscut.      - Cadavrul este al unei persoane bărbăteşti neidentificate, a fost dat raportul. Pe braţul stâng are un semn de rană, măsurând 2,8 cun şi la şale o vânătaie cauzată de o lovitură de picior, de 3 pe 5 cun; sub coastă o rană de cuţit, lată de 1,3 cun; lungă de 5,6 cun şi adâncă de 2,2 cun; o rană de cuţit în spate lată şi adâncă de câte 2,8 cun.      Aceste amănunte au fost cum se cuvine notate.1 Când formalităţile au fost îndeplinite, magistratul a cuvântat din nou:      - Cadavrul acesta urmează să fie lăsat aici; închis într-un sicriu. Rudele şi prietenii lui s-ar putea să locuiască prin împrejurimi. Îmi voi pune acum pecetea pe înştiinţarea ce o voi afişa, apelând la aceia care îl cunosc pe om să se înfăţişeze la mine. La timpul potrivit, îndată ce criminalul va fi arestat, se va ţine procesul. Morală Infinită este eliberat pe cauţiune, dar trebuie să se prezinte el însuşi la tribunal când acest caz va fi judecat, pentru a depune mărturie. Gardianul va fi pus sub arest o vreme.      După ce a făcut cunoscute aceste ordine, magistratul s-a urcat în litieră şi, înconjurat de personalul său, a părăsit satul Şase Li şi s-a întors în oraş. Acolo s-a dus mai întâi la templu şi a ars nişte santal. Apoi a mers la Yamen [notă în text: Sediul administraţiei judeţene.]. unde s-a aşezat la masa sa de judecată. A făcut apelul personalului magistraturii şi, aflând totul în ordine, s-a retras în cabinetul său, din spatele sălii de judecată.      Luându-şi pensula de scris, el a întocmit întâi un mesaj către autorităţile din Huzhou, făcând o descriere completă a victimei Xu şi cerându-le să încerce să-i găsească familia şi rudele. Apoi a compus o circulară către magistraturile judeţelor din vecinătatea judeţului său, cu cererea să îşi pună oamenii pe urmele unui om cu semnalmentele lui Shao negustorul care dispăruse.      Di a înmânat aceste ciorne funcţionarilor săi. pentru a le transcrie şi expedia, iar apoi i-a chemat la el pe Lungilă şl pe Armăsarul.      - Cazul acesta s-a lămurit acum, le-a spus. Nu poate fi nici o îndoială că omul cu numele Shao este ucigaşul. Dacă este prins, îl putem judeca şi cu aceasta cazul este încheiat. Aşa că vă poruncesc amândorura să-l căutaţi, să-l arestaţi şi să-l aduceţi aici fără zăbavă.      După plecarea lor, magistratul l-a chemat pe Torentul.      - Victima necunoscută, i-a spus, este probabil din judeţul acesta. Caută prin toate satele şi încearcă să descoperi pe cineva care îl cunoaşte. Pe urmă, eu nu cred că ucigaşul a reuşit să fugă prea departe. Probabil că a găsit de cuviinţă că e mii sigur să se ţină la adăpost într-o ascunzătoare prin împrejurimi, amânându-şl scăparea până ce urmărirea va înceta. Aşadar, ai putea în acelaşi timp să faci cercetări discrete în privinţa acestui Shao.      Magistratul a petrecut apoi câteva zile în aşteptarea ajutoarelor sale. Dar aceştia nu apăreau şi nici nu au dat vreun semn cât de mic de viată. Înciudat, şi-a zis că nu se putea ca respectivul caz sa nu-şi găsească dezlegarea, oricât de încâlcit se arăta. Deocamdată, ar fi fost mai bine să pornească ci însuşi într-o investigaţie tăinuită.      În dimineaţa următoare, magistratul şi-a pus veşminte de doctor ambulant. Ducând pe umeri o ladă înfundată bine cu ierburi, hapuri şi prafuri do leac, a pornit în cercetarea sa.      Ieşind din Yamen, a luat-o pe şoseaua dinspre miazănoapte. A zăbovit un timp destul de lung în preajma târgurilor aflate de-a lungul drumului, dar nimeni nu s-a apropiat de el. S-a gândit că poate va avea mai mult noroc dacă îşi va îaşira leacurile la vedere, în portalul unei prăvălii mari. În cele din urmă, a ajuns într-un târg, care, cu toate că era lipsit de fierberea şi furnicarul de oameni specifice pieţelor din oraş, se afla la încrucişarea unor drumuri mari şi astfel prin el era un necontenit du-te-vino al dregătorilor, negustorilor şi vânzătorilor ambulanţi, în colţul de răsărit şi miazăzi, se înălţa o arcadă, cu trei ideograme înscrise pe ea: „Târgul Floarea Imperială”. Trecând pe sub portalul acesta, a văzut o clădire cu trei caturi, pe a cărei firmă scria mare: „Casă de amanetat”. Magistratul s-a gândit că acesta era un loc grozav unde se putea a şeza. Şi-a despachetat aşadar lada cu doctorii şi întinzând o bucată de pânză pe dalele de piatră, şi-a expus apoi toate medicamentele şi ierburile. Şfârşind cu aceste pregătiri, a făcut o plecăciune şi a declamat cu o voce răsunătoare poezioara următoare:           Călător de la nord, de la sud. poposeşte o clipa aici.      Câtă vreme eşti zdravăn nici ca. iţi pasă de boală sau moarte.      Însă vracii dibaci nu-ţi stau în calc, muşuroi de furnici,      Şi-odată la pat. nici de vraci, nici de leac potrivit nu ai parte.           Şi a urmat să se prezinte:      - Vă înştiinţez cu umilinţă că prenumele meu este Ren, iar numele Jie şi sunt din oraşul Taiyuan, provincia Shanxi. M-am cufundat din tinereţe în studiul cărţilor rare, despre medicină, şi am ajuns să fac minuni ca deţinător al tainelor artei de lecuit. Cu toate că e departe de mine gândul de a mă asemui cu faimoşii vraci ai vremurilor străvechi, îndrăznesc să susţin că ştiu prea bine învăţătura doctorilor renumiţi, de mai târziu. Pot lua pulsul bărbaţilor şi femeilor, mă pricep la medicina internă şi la chirurgie şi tot la fel de bine sunt neîntrecut în recunoaşterea bolilor ciudate. Chiar poftiţi, con sultaţi-mă şi veţi afla voi singuri de ce sunt în stare ¦ Aveţi să vedeţi că dau prescripţia cuvenită şi ea va lecui bolile uşoare numaidecăt aici, pe loc, iar cât priveşte bolile grave, vă garantez că ele vor fi lecuite în numai trei zile. Doar din întâmplare m-am nimerit astăzi pe aici, chemat de un vechi pacient care în mod special a trimis după mine. Rog pe oricine care suferă de vreo boală să mi se înfăţişeze ca să-l lecuiesc.      În timpul cât a cuvântat, o mulţime de gură-cască s-a adunat în jurul lui şi el a iscodit-o atent cir coada ochiului. A observat că toţi păreau oameni din partea locului, flecărind, bine dispuşi, unii cu alţii. A remarcat mai ales o femeie de vârslă mijlocie, cu spatele încovoiat, croindu-şi drum printre ceilalţi privitori, parcă nerăbdătoare să ajungă în faţă. Când el abia îşi încheiase cuvântarea. femeia i s-a adresat:      - După cele grăite, domnule, negreşit că sunteţi în stare să mă scăpaţi de boala asta înrăită a mea.      - Cum să nu, a venit răspunsul. Dacă n-aş a-vea dibăcia aceasta, cum aş îndrăzni să bat drumurile încoace şi încolo, împăunându-mă cu vorbe goale? Înfăţişează-mi numai pe cât poţi de limpede semnele bolii tale şi te voi vindeca.      - Boala mea, a zis femeia, are rădăcini cară sunt împlântate uite, aici, taman în inima mea. Credeţi că mi-aţi putea lecui acest dor?      - Dar ce nu-mi stă mie în putere? a răspuns el. Dumneata ai o suferinţă de inimă şi eu am an medicament pentru inimă. Îndreaptă-ţi faţa la lumină şi lasă-mă să te privesc bine.      Când ea şi-a întors faţa, magistratul i-a aruncat doar o privire în treacăt. Pentru că, deşi se afla cu treaba aceasta în interesele justiţiei, rămăsese a-cela care era, un înalt dregător, iar ea numai o femeie de rând, fără nici o legătură cu el, şi ar fi fost împotriva regulilor buneicuviinţe să îi permită să se apropie prea mult de persoana lui.      - Ştiu ce te necăjeşte, i-a spus. Pielea îţi e uscata şi ofilită, ar vinele îţi sunt ieşite în afară. Acestea sunt semne sigure că ficatul dumitale este inflamat, iar sistemul nervos slăbit. Cândva, în trecut, dumneata trebuie să fi trecut printr-o mare tulburare. Chinuit din această pricină, ficatul ţi s-a iritat, iar digestia nu a mai lucrat normaL Durerea, aceasta de la inimă o ai tot timpul, nu-i aşa?      - Domnule, a răspuns femeia numaidecât. E adevărat că ai o pricepere nemaipomenită. Îndur boala asta a mea de amar de 'vreme, dar nicicând nu s-a aflat vreun doctor să-i dea de cap aşa de bine. Fiindcă ştii de ce sufăr, crezi că s-o găsi şi doctoria care să mă poată lecui?      Văzând că femeia se încrede în el, magistratul 8-a gândit să o iscodească mai mult.      Dacă vreţi să stiţi ce a dezvăluit femeia, citiţi capitolul următor.

CAPITOLUL I   În ziua când i se decernă, lui Karen Leith, marele premiu de literatură, fericitul ei editor fu încântat de a-şi fi putut decide eroina să apară în public. D-ra Leith, merse chiar până acolo, încât consimţi ca minunata sa grădină japoneză, situată în spatele cochetei case din Washington Square, să servească de cadru acestei manifestări în acelaşi timp mondenă şi literară. Laureată a marelui premiu de literatură! Această distincţie izbutise să producă o oarecare impresie asupra timidei femei, frumoasă încă în pragul celor patruzeci de ani, venită fără vâlvă din Japonia; şi de atunci ducea o viaţă izolată în dosul pereţilor opaci ai casei din Washington Square, unde scria romane minunate, pigmentate cu străluciri bogate. Puţinele persoane admise lângă domnişoara Karen, erau de acord în această zi memorabilă, că celebra romancieră nu le păruse niciodată atât de însufleţită şi surâzătoare; alţii, mult mai numeroşi, o vedeau pentru prima dată. Karen îşi primea musafirii mai de vază într-un mic pavilion situat în mijlocul grădinii exotice, în timp ce prepara ceaiul după un ceremonial cunoscut în Japonia sub numele Cha-noyu. Auzind-o fredonând cântecul ritual cu o uşurinţa surprinzătoare, s-ar fi crezut că fusese scris în limba sa maternă, vorbită înainte de engleză. Învârtea un bastonaş într-un vas de ceramică veche umplut cu praf de ceai verde; o femeie foarte bătrână, în kimono, stătea tăcută în spatele ei, ca o zeitate protectoare. Răspunzând unei întrebări cu privire la bătrâna femeie, Karen Leith, spuse: — Se numeşte Kinumé. Este un înger al blândeţii şi devotamentului. O am lângă mine de… oh! de secole. O umbră de neînţeles trecu pe faţa frumoasă şi obosită a romancierei. Un invitat observă: — Are tipul japonez, mignon, dacă aş putea să mă exprim astfel. Dumnezeule! cât este de mică! Karen murmurând câteva cuvinte nedesluşite pentru auditoriu, bătrâna femeie se înclină adânc înainte de a ieşi. — Kinumé înţelege perfect engleza, cu toate că n-a învăţat niciodată s-o vorbească curgător, explică Karen pe un ton de scuză. Este născută într-una din insulele Liou Kiou scăldate de Marea Chinei Orientale. Indigenii sunt încă mai mici dar mai bine proporţionaţi decât japonezii propriu-zişi şi sunt cunoscuţi pentru blândeţea caracterului lor. Un tânăr, înalt, purtând un pince-nez spuse: — Nu cred că spun prea mult când afirm că locuitorii din Liou Kiou nu cunosc armele mortale de peste trei secole. — Insule fericite, observă domnul cel înalt. — Ne puteţi da un exemplu despre această blândeţe de caracter, domnişoară Leith? Figura romancierei se lumină de unul din acele surâsuri rare. — Un paradis, unde crima este necunoscută! Aceasta pare prea frumos ca să pară adevărat. — Ceea ce nu-i împiedică pe japonezi să fie celebri pentru crimele lor, – interveni editorul d-rei Leith. Karen îi aruncă o privire înainte de a trece vasul din mână în mână. Un critic literar îi puse o întrebare. — Gustă-l… Nu, nu-mi amintesc de Lafcadio Hearn[1]. Aveam abia şapte ani la moartea sa. Dar tatăl meu îl cunoscuse bine; ocupau amândoi o catedră la Universitatea Imperială… Ceaiul meu este delicios, nu-i aşa? Întrebarea se adresa tânărului înalt cu pince-nez, dl. Queen, autorul unui oarecare număr de romane poliţiste, care luase vasul din mâinile d-rei Leith. Dl. Queen îşi opri o strâmbătură fără voie, şi răspunse: — Un nectar! Apoi trecu vasul vecinului său, un uriaş între două vârste, cu spatele încovoiat de studiu, care-l trecu mai departe fără să-şi fi muiat buzele. — Voi pune totul laolaltă, Karen, afară de microbi, explică uriaşul cu un zâmbet silit. Această butadă fu primită cu un hohot de râs; toată lumea ştia că d-rul John MacClure o cunoştea pe Karen Leith mai bine ca oricine şi că nu va trece mult până când îi va da numele său! Ochii săi albaştri deschişi, cu privirea ciudat de pătrunzătoare, aproape nu părăseau faţa ei. — Fie, doctore! exclamă o femeie de litere… Ce lipsă de simţ poetic! — Acesta îl am comun cu microbii, – răspunse MacClure. Chiar şi Karen schiţă un zâmbet. Manning, de la World, care tocmai îşi amintise data aproximativă a morţii lui Lafcadio Hearn, spuse ezitând: — Iartă-mă, d-ră Leith… dacă memoria mea nu mă înşeală aceasta v-ar da aproape patruzeci de ani. Karen începu prepararea delicată a unui alt castronaş cu ceai. — Foarte curios, murmură dl. Queen. Viaţa începe la patruzeci de ani, eram sigur de asta. Privirea timidă şi rezervată a lui Karen se întoarse spre dr. MacClure; ea răspunse: — Este o coincidenţă, d-le Queen. Viaţa începe la cincizeci de ani pentru unii şi la cincisprezece pentru alţii… începutul vieţii corespunde cu cel al fericirii. Femeile se priviră reciproc, înţelegând sensul cuvintelor lui Karen. Fericită muritoare care reuşise să se facă iubită de alesul inimii! Una din ele întrebă cu răutate pe d-rul MacClure care era părerea sa asupra chestiunii.. — Nu mă mai ocup de naşteri, răspunse el scurt. — John! — protestă Karen. — Cu alte cuvinte începutul vieţii nu mă interesează. Numai sfârşitul contează în ochii mei. Nimeni nu simţea nevoia să-i completeze gândul. Fiecare ştia că doctorul MacClure era un duşman neîmpăcat al morţii. Se făcu linişte. De la acest om obişnuit să lupte contra morţii emana o putere care reducea la tăcere pe muritori. D-rul MacClure părea a nu se teme de cei mai virulenţi microbi, sterilizaţi de atingerea sa… Dispreţul său pentru bani şi onoruri făcuse din el un personaj de legendă cu toate insinuările josnice ale invidioşilor care atribuiau atitudinea sa tocmai averii sale imense şi gloriei. Considera oamenii în general ca pe insecte care-şi urmau scopul pe măsura lor. Fiinţe neînsemnate bune cel mult de a servi pentru experienţe de laborator. Când acestea îl supărau, d-rul MacClure le îndepărta cu o simplă mişcare a mâinii sale antiseptice şi păroase.   [1] Scriitor american (1850-1904) născut într-o insulă din Marea Ionică. (N.ed.)

PRECUVÂNTARE Autor a peste cinci sute de povestiri poliţiste şi zece romane de mare calibru, circumscrise aceluiaşi gen literar, deloc la îndemâna oricărui scriitor, autorul acestei cărţi, l-am numit pe Olimpian Ungherea, este deja unul din marii consacraţi ai policierului românesc. Gazetar virulent, constructor de reviste, fin observator al universului uman, scriitorul Olimpian Ungherea are harul, şi de aci privilegiul, de a putea să extragă, din materia sordidelor întâmplări, sclipărul acela de spirit diamantin, a cărui lumină deopotrivă doare, încântă şi îndeamnă la grave reflexii. I-am citit aproape toate romanele, nuvelele şi povestirile poliţiste şi aş putea spune, fără niciun dubiu, că opera sa stă sub semnul, inconfundabil şi dur, al dramaticului. Al durerii. Al întrebărilor dureroase până la sfâşierea de sine. Aici, aventura nu este nicidecum frivolă, suspansul nu se naşte din gratuit, fiorul nu apare la capătul unui gest violent, ci haloul care te captivează, care te ţine cu pumnii strânşi, cu dinţii strânşi, cu sufletul la gură, izvorăşte dintr-o nesfârşită tristeţe, precum ţipătul singurătăţii într-un pustiu al tuturor disperărilor. De fapt, autorul nici nu ne spune poveşti poliţiste, poliţiştii şi asasinii lui nefiind decât decoruri între care evoluează o lume terifiantă, o lume inedită, o lume purulentă, febrilă şi incapabilă să-şi depăşească condiţia periferică, o lume tarată, lepădată de un destin absurd în zona interlopă a cetăţii, o lume care-şi urlă neputinţa, suferinţa şi singurătatea, întrebându-se fără speranţa vreunui răspuns: Până unde? Până când? Încotro? De ce? De ce aşa şi nu altfel? De ce noi şi nu alţii? De ce atâta ură? De ce duşmănie? De ce laşitate? De ce nepăsare? De ce ipocrizie? Minciună? Corupţie? Vrăjmăşie? Trădare? Ticăloşie? Egoism? Orgolii? Cupiditate? De ce atâtea întrebări şi nici un singur răspuns? Autorul nu oferă soluţii. El construieşte cazuri, în care toţi ne oglindim aşa cum suntem. Dar câţi dintre noi avem curajul recunoaşterii? Şi câţi, curajul adevărului? După ce vom citi această carte, poate vom deveni mai buni. Sau poate vom privi cu mai multă atenţie şi înţelegere în jurul nostru. Sau poate vom avea curajul unui surâs din care n-a dispărut încă speranţa. N.N. CAVAL     CITITORULE   Nu sunt puţine momentele în viaţa unui căpitan de poliţie, când tot ce a învăţat din cărţile marilor înaintaşi – şi mă gândesc cu veneraţie la celebrul criminalist DUMITRU CEACANICA – nu sunt, aşadar, deloc puţine cazurile când nici cărţile şi nici experienţa dobândită nu îl mai ajută cu nimic să răspundă, franc şi corect, celor şapte clasice întrebări, într-o terifiantă infracţiune de omor: Unde? Când? Cu ce? În ce mod? Cu ce scop? Asupra cui? De către cine? Toată ştiinţa şi toată experienţa se lovesc de acel bizar şi incontrolabil joc al întâmplărilor, când calea către adevăr, către descoperirea ucigaşului, se relevă a fi definitiv obturată. Întorc cazul, la care trudesc de multă vreme, pe toate feţele, asamblez şi demontez ipoteză după ipoteză, fac şi refac combinaţii şi judecăţi şi deducţii pe marginea probelor, a informaţiilor, a declaraţiilor şi nu se încheagă niciun răspuns acelor percutante întrebări profesionale. Dispun doar de o singură certitudine: omorul. Atât şi nimic mai mult. Şi atunci – eu, căpitanul de poliţie Andrei Zavera, – las dracului toate hârţoagele acelea de pe birou, le ştiu pe de rost, nu mă mai ajută cu nimic, mă bate gândul să clasez toată istoria asta urâtă, dar nu mă lasă inima, fac o pauză, ies afară, la aer, hai-hui printre oameni, arbori şi case, uit toate teoriile alea sofisticate din manualele de criminalistică şi evadez dincolo de zidurile rutinei, în imperiul fabulosului, unde guvernează absolutismul unei regine exotice: fantezia. ANDREI ZAVERA     SCARĂ CĂTRE INFERN   Era o casă veche, de dinainte de război, trainică încă, făloasă, cu zidurile uşor fumurii, ferestrele înalte, acoperişul şi mai înalt, parter, etaj şi mansardă, de jur împrejur o grădină cu arbori bătrâni. La parter locuiau două familii, la etaj una, la mansardă un bătrân singuratic. Florentina Prunaru locuia, împreună cu fiica ei, Domnica, la parter. Mama trecută de optzeci de ani, fiica, de şaizeci. Florentina nu fusese măritată niciodată, o culesese pe Domnica din flori. Nici Domnica nu se măritase, rămânând fată bătrână lângă poala maică-si. Două pensionare liniştite, stătute, uitate de noroc într-un colţ de destin banal: două jucării stricate, aşa cum suspina cândva un vers celebru. Tot la parter, locuia familia Jitaru. Tatăl – Ion Jitaru, ceferist, om cumsecade – îşi făcea veacul mai mult pe trenuri, venea acasă o dată sau de două ori pe săptămână, câteva ceasuri, rareori o noapte întreagă. Mama – Filofteia Jitaru – era casnică, blândă, purtându-şi cu seninătate cele peste o sută de kilograme, privind lumea cu un chip în care găseai oricând un strop de înţelegere şi împăcare. Aveau trei copii: Petre, Aurel şi Vasile. Primul, elev în ultima clasă de liceu, era un tip violent, imprevizibil, făcuse doi ani la o şcoală de corecţie, se certa cu toată lumea, înjura pe toată lumea; Petre numai în faţa Filofteii devenea un copil respectuos şi supus. Aurel şi Vasile, gemeni, erau elevi în clasa a X-a, premianţi şi cuminţi de parcă ar fi fost făcuţi de altă mumă. La etaj, locuia o pereche de tineri căsătoriţi, Stelian şi Rada Marinescu, el operator la Centrul de Calcul, ea funcţionară la Direcţia de Statistică, aveau împreună un copil de câteva luni. Ar fi fost o familie fericită, dacă Stelian n-ar fi avut din născare o meteahnă fără de leac: era somnambul. La mansardă, locuia Armand Paulescu, bătrân, târând după el trei sferturi de veac, văduv, singur, fost la vremea lui un avocat celebru. Fiul celuilalt distins avocat, din perioada interbelică, preferatul Curţii Regale, Marius Paulescu. Bătrânul Armand îşi plătea furtunoasa şi exuberanta tinereţe printr-o singurătate tristă, îngrozitor de tristă. El, singurătatea şi o cardiopatie ischemică incurabilă. Şi un fiu neterminat, bun de spânzurat, neînsurat, trecut de patruzeci de ani, trecut prin mai multe puşcării, trecut şi printr-un balamuc, fără profesie, fără serviciu, fără niciun Dumnezeu: Narcis Paulescu. Faimoasa genealogie a Pauleştilor se stingea în acest vreasc uscat şi sterp. Narcis trăia în concubinaj cu o spălătoreasă de la „Nufărul”, o chema Sofica Ruteanu, amândoi beţivi, răi şi scandalagii, locuind cu chirie într-o garsonieră pauperă din celălalt capăt al oraşului. Toată această lume eterogenă locuia pe strada Paltinului, la numărul 7, din oraşul nostru: o casă veche, fumurie, înaltă, parter, etaj şi mansardă. N-aş fi cunoscut-o niciodată, dacă de la dispecerat, ofiţerul de serviciu n-ar fi raportat, sec şi lapidar, prin interfon: „Domnule căpitan Zavera, pe strada Paltinului, la numărul 7, avem un mort”. Căpitanul Zavera sunt eu, adică fostul locotenent Andrei Zavera, cel care v-a mai spus pe vremuri nişte poveşti poliţiste, de atunci a trecut peste noi revoluţia, am mai pierdut cu toţii câte ceva, am mai câştigat câte ceva, eu am încărunţit, am ajuns căpitan, dumneavoastră vă doresc sănătate şi, mai ales, speranţă… Aşadar, pe strada Paltinului, la numărul 7, mă aştepta un mort. Am telefonat urgent procurorului, avea alte treburi mai presante, am sunat medicul legist, nevastă-sa mi-a zis că e plecat la Grădiştea după gogoşari, aşa că la mortul de pe strada Paltinului m-am dus singur… În faţa casei, lume ca la urs: colocatari, vecini, gură-cască. Am întrebat cine a murit, o femeie grasă, foarte grasă şi blajină mi-a răspuns că „domnul avocat Paulescu” şi, făcându-şi cruce cu o neprefăcută pioşenie, mi-a arătat scara de la mansardă. Din curte se ajungea la mansardă printr-o scară exterioară, am urcat, am ajuns, am împins uşa, dincolo de uşă parcă era infernul… La mansardă, se aflau două încăperi minuscule, un grup sanitar, o debara şi o bucătărioară cât o cutie de chibrituri. Prin tot spaţiul acela, parcă trecuse o hoardă de barbari, răvăşind lucrurile, spintecându-le, risipindu-le, întorcându-le pe dos. Una dintre cele două încăperi, cu toţi pereţii acoperiţi de rafturile unei venerabile biblioteci, rânjea sinistru cu rafturile goale deasupra duşumelei prăfuite, acoperite cu un strat monstruos de cărţi rupte, sfâşiate, trecute parcă prin violenţa unei nebunii. Peste tot, sertare smulse, scaune răsturnate, tablouri făcute zob, fotoliile înjunghiate în mai multe locuri, la bucătărie era prăpăd, o mână fierbinte şi tremurândă scotocise printre crătiţi şi farfurii, spărgând, smulgând, trântind, din debara fuseseră scoase şi puricate lucruri vechi şi inutile, lustra din tavan fusese smulsă cu sălbăticie, şifonierul lăsat vraişte, cu hainele buzunărite, câteva perechi de pantofi aveau talpa secţionată cu cuţitul, reverele halatului erau sfâşiate, bibelouri aruncate de-a valma cu desuuri bărbăteşti, medicamente, ziare vechi, fotografii de familie, cioburi de sticlă, cioburi de casă spartă, întreaga locuinţă arătând ca un borcan făcut ţăndări. Dincolo, în dormitor, printre cârpe şi perne spintecate, de-a curmezişul patului cu salteaua sfâşiată, se afla mortul, Armand Paulescu. Cadavrul era legat de mâini şi de picioare, cu un cablu electric, în gură avea un căluş, peste gură lipită o fâşie sângerie de leucoplast. Omul sucombase în urmă cu cel mult douăsprezece ceasuri. Şi, dacă flerul şi experienţa nu mă înşelau, moartea survenise – pe fondul bestial al maltratării – în urma unui infarct de miocard. Obrazul bătrânului avocat era zgâriat, fruntea jupuită, degetele picioarelor strivite, palmele arse cu ţigara. Doamne-Dumnezeule, cine săvârşise această cumplită operă? În jurul meu parcă gravita infernul, atâta ură, şi nemernicie, şi ticăloşie nu de prea multe ori am văzut în destinul meu de poliţist. Cadavrul şi isteria lucrurilor spulberate din preajma lui îmi acaparaseră toate gândurile, toate întrebările, şi totuşi un gând stingher, bizar, nebulos mă irita parcă cel mai mult şi nu ştiam precis ce, când deodată am tresărit de relevanţa unei tardive constatări: dincolo de dezordine şi moarte, în jurul meu se întindea o mizerie îngrozitoare. O mizerie perfectă. Murdărie, jeg, praf, pereţi nezugrăviţi de-un veac, cutii de conserve goale şi nespălate, cutii de chibrituri cu catranul tocit de mult, cocoloaşe de hârtie, vase năclăite de straturi suprapuse de grăsime arsă, gunoaie şi pânze de păianjen, coji de pâine uscată, haine murdare şi rupte, duşumelele acoperite cu o mâzgă cenuşie, păstoasă, scârboasă, grupul sanitar puţea ca o latrină publică, o duhoare pestilenţială plutea nepăsătoare peste mort şi peste lucruri şi peste toată greaţa şi tristeţea şi uimirile mele…   Prima declaraţie   — Numele, prenumele, profesia? — Păi, eu sunt fata doamnei Prunaru, de la parter, poate ar fi mai bine s-o chemaţi şi pe mama. — Numele şi prenumele dumneavoastră? — Păi, eu sunt Domnica, şi, după mamă, Prunaru, că tată nu am, adică, ştiţi cum se spune, din flori. Mama însă mă strigă „Măi, Puiule”, că ea toată viaţa şi-a dorit băiat, da’ n-a avut noroc. — Profesia? — Păi, am fost casieră la Cooperativa „Sporul”, acum sunt pensionară. — Vârsta? — Păi, am împlinit şaizeci şi trei de ani anul trecut, iar anul ăsta, de Crăciun, fac şaizeci şi patru, că sunt făcută la zile mari, d-aia zice mama că pe noi astea ne ocoleşte norocul, că şi ea e născută de Florii. Da’ n-ar fi mai bine s-o chem şi pe mama? — Ce cunoaşteţi despre viaţa avocatului Armand Paulescu şi ce ne puteţi declara despre tragicul său sfârşit? — Păi, domnule căpitan, asta e, ţiganii, ei l-au omorât. Mişună ca libărcile ţiganii pe strada noastră. Ba, cu vreo lună în urmă, unul din ei a şi intrat în curte la noi, a dat cu ochii de mine şi m-a întrebat dacă n-am de vânzare haine vechi, da’ eu nu m-am supărat de-asta, ci pentru că mi-a zis „coană mare”, auzi, să-mi zică mie un garaoi „coană mare”, l-am dat afară din curte şi i-am zis că dacă nu pleacă strig hoţii. S-a dus, a plecat, da’ ştiu eu ce-o fi fost mai târziu, în altă zi, poate chiar ieri? Că domnu’ avocat Paulescu era bun, era prost de bun şi se încredea în fitecine, aşa că ţiganu’ s-a dus cu fofârleaua la el, cu şmechereaua aia de „haine vechi”, omu’ bun l-a crezut, l-a chemat în casă, hoţu’ i-a dat la mir, a furat din casă ce-a vrut şi valea? Asta e, eu cred că ţiganii ăştia sunt de vină. Şi mama zice la fel. Chiar, nu vreţi s-o chem şi pe mama? A doua declaraţie   — Numele, prenumele, profesia? — Jitaru Ion, ceferist, conductor de tren. — Vârsta? — Patruzeci şi unu de ani. — Ce ne puteţi declara în legătură cu nenorocirea care s-a abătut asupra vecinului dumneavoastră, Armand Paulescu? — Domnule dragă, eu ştiu că domnul Armand Paulescu a fost mare om la viaţa lui, a fost avocat, şi tatăl său tot avocat a fost, oameni bogaţi. Casa asta toată a fost a lor, apoi a rămas numai domnul Armand, cu Narcis, derbedeul ăla de fi-su. Eu ştiu toată povestea, domnule dragă, pentru că eu aici, în curtea asta, am crescut. Tata a fost primul care a cumpărat unul din cele două apartamente de la parter. După noi, mai târziu, au venit şi au cumpărat şi ceilalţi. Încet-încet, domnul Armand şi-a vândut aproape toată casa, păstrându-şi numai încăperile de la mansardă. Asta, după ce vânduse tot din casă: mobilă, argintărie, tablouri, cristaluri scumpe. Şi-a cheltuit toată averea şi toată viaţa ca să facă om din fi-su. Îl cunoaşteţi pe Narcis Paulescu? Domnule dragă, dacă l-aţi vedea, l-aţi lua la pumni, pentru că are mutră de borfaş şi ochi de şarpe turbat. Cu toată averea bătrânului, n-a reuşit să-şi facă niciun rost în viaţă, nu tu şcoală terminată, nu tu profesie, a luat puşcăriile la rând, mi se pare că a stat şi într-un ospiciu de smintiţi câteva săptămâni. Acum, că ta-su n-a mai avut ce vinde, l-a părăsit şi a căzut pe capul unei spălătorese, nu ştiu prin ce capăt al oraşului, eu nu l-am mai văzut de vreo trei sau patru luni, mai ales că din cauza slujbei nici eu nu prea stau pe-acasă… Ştiu eu cine şi de ce să-l fi omorât pe domnul Armand Paulescu? Duşmani nu avea, era un om blând, avere nu mai avea, bătrânul se retrăsese în găoacea lui de sus, nu mai primea pe nimeni, nevastă-mea zicea că parcă s-ar fi şi ţicnit un pic, că trăieşte ca un pustnic şi nici măcar cu gunoiul nu mai iese afară. Auzi dumneata, să-l lege cu sârmă, şi-apoi să-l omoare! Domnule dragă, eu cred c-o fi fost vreunul din bandiţii ăia, pe care, în tinereţe, cine ştie când, l-o fi înfundat în puşcărie, omul a scăpat de curând, l-a căutat şi s-a răzbunat. Eu am mai auzit de cazuri din astea, că, o dată cu trenul, circulă prin lume tot felul de istorii şi întâmplări de ţi se face noapte în cap când le asculţi…   A treia declaraţie   — Numele, prenumele, profesia? — Dom’le, mă luaţi tare, ca-n filme, undeva într-un film am auzit chestia asta: „numele, prenumele, profesia!”. Sanchi, parcă dumneavoastră nu ştiţi că mă cheamă Jitaru Petre şi că sunt la Liceul nr.14, într-a XII-a. Hai să fim serioşi! — Vârsta? — Nouăsprezece ani, adică vârsta marilor speranţe. Dom’le căpitan, am eu mutră de cretin? Ce naiba vreţi de la mine? — Ce ne puteţi declara în legătură cu moartea avocatului Armand Paulescu? — Şi pentru boşorogul ăla vă pierdeţi timpul cu mine? Dom’le căpitan, ştiţi ce cred eu? Când o mierleşte un hodorog ca ăsta, de peste şaptezeci de ani, înseamnă că pe pământ rămâne liberă o lingură pentru un copil flămând. Mai ales că moş pârţă ăsta de sus îşi căuta moartea cu lumânarea, frecându-şi burta de tot soiul de indivizi dubioşi, canalii, samsari de cocoşei din aur. Ce, nu ştiaţi că bătrânul vinde cocoşei? Douăzeci de grame de aur pur! O juma de milion cocoşelul. Ce dracu facea cu banii, nu ştiu, că domnu’ Narcis, fi-su, e un pârlit, nici măcar maşină n-are. Sunt convins că de la cocoşeii din aur i se trage. Odată, mai demult, mi-a arătat şi mie unul şi m-a rugat să-i caut un client, dar eu de-atunci nu i-am mai trecut pragul. Nu-mi trebuie bucluc, poliţie, justiţie, pârnaie, pentru că ştiu cum e, eu am mai făcut, pentru nişte prostii, doi ani la corecţie, şi gata, mi-ajunge pentru toată viaţa. Unui altuia, însă, cu sângele mai iute, i-a luat aurul minţile şi a făcut moarte de om. Căutaţi-l pe ăla, nu pe mine, ce naiba, n-aveţi niciun pic de fler poliţist?