Cărti polițiste

SEVER NORAN,  SECRETUL GLOBULUI DE ARGINT -VOL 1 Motto: Pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşăO COINCIDENTA STRANIE Cînd mi-am ales tema lucrării de doctorat nu aveam nici un motiv să bănuiesc că voi fi eroul unor întîmplări extraordinare. Speram ca subiectul — „Contribuţii la studiul continuităţii elementului daco-roman în bazinul superior al Arieşului” — să fie interesant, datorită, mai ales, multitudinii de date pe care le avem, culese de-a lungul unei perioade mai mari de timp. Participasem în anii studenţiei la o serie de săpături în zona Cîmpeni, Lupşa, Bistra şi mai sus, spre Gîrda şi Arieşeni, astfel că aveam multe date inedite, pe care apoi le completasem în cîteva noi „campanii” de săpaturi, după ce terminasem facultatea, ca asistent al profesorului Secăreanu. Datele pe care le culesesem aduceau multe limpeziri în studiul evoluţiei elementului daco-roman pe aceste meleaguri, în Apusenii lui Horia şi Avram Iancu. În timpul ultimelor săpături, găsisem mai sus de Roşia Montană multe elemente interesante. Avusesem marea şansă de a descoperi într-o galerie a muntelui — prefăcut în pulbere de agatîrşi, iar apoi de romani — o ,,tabula ceramica” cu înscrisuri despre eliberarea unui sclav, căutător de aur. Între tăbliţele de ceară se păstrau şi cîteva şuviţe -din părul iubitei acestuia. Cu ajutorul aparatului KSM 232, bazat pe ioni radioactivi, determinasem şi vîrsta tabulei. Dar, cu siguranţă, cititorul este mai curios să afle întămplările prin care am trecut datorită subiectului lucrării mele de doctorat, decît amănuntele care au precedat întocmirea acestei lucrări

saracu n-are duminica...n-are credinte, sarbatori si nici zei, singura lui bucurie e cand simte ceva parale in palma, hehe...asta am zis-o pentru mine, in barba, caci persoana, adrisantul, nu e saraca, boboaca e bogataaa !

Bombardament cu asteroizi de Victor Bercescu CAPITOLUL I Mineralierul românesc Drobeta naviga liniştit pe apele Oceanului Indian de Sud, purtându-şi silueta-i voinică. Pe valurile molcome, care veneau să se strivească de prora vasului, pluteau ierburi, dovedind că undeva, pe o insulă, fusese o furtună care răvăşise vegetaţia. Ierburile acestea banale dădeau un dublu sentiment de calm celor care le priveau, ele însemnând, totodată, ca tulburarea capricioasă a naturii se potolise şi că nu prea departe se afla o oază de pământ. Itinerariul nu prevedea prea curând vreo oprire, dar prezenţa pământului pe aproape era totuşi embrionul unei garanţii în acest sens. În fapt, eventualitatea unei furtuni nu constituia pentru echipaj un motiv de îngrijorare. Vasul era nou, solid, construit după ultimele tehnologii corespunzătoare unor asemenea împrejurări şi trecuse cu bine toate probele, în încercări destul de grele. Echipajul, ca la toate navele de acest fel, fusese selecţionat din marinari încercaţi, începând cu comandantul a cărui experienţă de navigator de cursă lungă de peste treizeci de ani era o garanţie care dădea deplină încredere celor de pe bord. Pe puntea superioară, doi membri ai echipajului continuau o discuţie începută încă de la popotă. Pe chipurile lor se putea citi uşor calmul pe care ţi-l dă satisfacţia unei misiuni îndeplinite. Plecaseră din ţară de mai multe săptămâni şi se gândeau că nu va trece mult şi vor reveni acasă… pentru ca, după nu prea multă vreme, să plece din nou. Pentru un marinar, întoarcerea la portul de ataş înseamnă o scurtă perioadă de repaus alternată cu acţiuni de pregătire în vederea unei noi plecări. Pe alte mări, în alte porturi, cu alţi oameni, cu alte chipuri şi alte obiceiuri. Trecuseră de mult Tropicul de Sud şi pluteau acum pe paralela 40, spre portul de destinaţie. Niciunul dintre cei doi, privind spre largul oceanului, nu spera să vadă, deocamdată, altceva decât frământarea nesfârşită a apelor verzui. Erau în emisfera australă unde marea se întinde de nouă ori mai mult decât în cea boreală, în care se află majoritatea continentelor. Ştiau bine că mai au de mers încă o jumătate de zi până să ajungă în apropierea vreunui ţărm. * Medicul Adrian Georgescu şi inginerul radiofonist Florian Pintilie erau vechi prieteni şi întâmplarea îi adusese pe acelaşi vas. Copilăriseră împreună în satul lor natal, Bâra, din sudul oraşului Roman. Soarta îi despărţise la două licee din localităţi diferite, iar, după bacalaureat, se pierduseră în două centre universitare, fără să mai ştie unul de altul. Medicul Georgescu era orfan. Mai avea o mătuşă, pe care o vizitase o singură dată, în anii studenţiei. Primirea ce i-o făcuse fusese destul de rece aşa că renunţase să o mai vadă. Tatăl inginerului Pintilie se recăsătorise şi plecase la familia noii soţii, undeva, pe Valea Jiului, unde intrase ca muncitor într-o mină. Schimbau scrisori stinghere când şi când, până într-o zi în care între ei se aşternuse o tăcere lungă, voită de ambele părţi. Trecuseră douăzeci de ani de la plecarea lor din sat şi nu mai aveau acum comun decât această navă pe care îi uneau aceleaşi idealuri. Frumoasele livezi de pe dealurile satului Bâra şi chipurile liniştite ale celor din sat fuseseră estompate de straniile ţărmuri cu plantaţii de palmieri şi faune ciudate şi de oamenii – stranii, la început – care se agitau în furnicarele porturilor în care ancorau. Acum, pierduseră acea inerentă curiozitate faţă de un nou care se repeta la infinit. Aveau amândoi psihologia ţăranilor români. — Fără îndoială, îşi continuă gândul doctorul, căutând parcă să pătrundă cu privirile spre adâncuri, că multa vreme oamenii n-au bănuit cum arată fundul oceanelor. — Da, ştiu, replică inginerul, şi în lipsă de date știinţifice, ca să mă exprim aşa, le-au povestit semenilor că fundul oceanelor este împărăţia lui Neptun, zeul mărilor, cum îl numeau romanii… bărbos şi răzbunător ca şi omologul, său Poseidon din mitologia vechilor greci… — Trebuia să se dea vina pe cineva când se producea vreo catastrofă navală şi erau destule, adăugă doctorul. — Numai că aş vrea să-ţi precizez că Neptun a fost pentru latini, la început, o zeitate cumsecade, atunci când aceştia nu cutreierau mările ca grecii. Neptun era o zeitate a Umidităţii, invocată de agricultori în zilele toride de iulie. Se organizau serbări câmpeneşti numite Neptunalii solicitându-i-se ploaie… Era un fel de Caloian de-al nostru. — Inginerule, bagatelizezi. E adevărat că Neptun a fost cum spui tu, la început, un fel de Caloian, dar Poseidon, care l-a precedat pe tronul din străfunduri, era cineva… — Ştiu, fiul lui Cronos şi al Reei, un tip neserios şi un bărbat nestatornic ca toţi zeii, căruia i-au plăcut şi muritoare de-ale noastre, precum Demeter şi Amfitrita, ba chiar unele pocite ca Meduza. Mersi de aşa personalitate! — Bagatelizezi şi minimalizezi, măi Florian! Poseidon ăsta, pe lângă viaţa sa familială care a lăsat de dorit, răspundea de cutremure şi de furtuni, avea un car cu cai frumoşi de culoarea algelor şi a spumei şi un trident de toată frumuseţea. Cam aşa pretinde mitologia… — Poveşti! Cel puţin după folclorul nostru, în adâncul mărilor locuiau împăraţi cumsecade, care aveau castele de cristal şi câte trei fete frumoase, cu care se însurau voinici tot atât de frumoşi şi care nu se uitau la Meduze. Dar… dar… doctore, ce te-o fi găsit să-mi vorbeşti de adâncuri tocmai acum când oceanul este liniştit şi stăm atât de bine la suprafaţă? Hai să vorbim despre altceva… — Mă gândeam aşa, spuse ca pentru sine doctorul, mă gândeam că nu sunt nici două secole de când oamenii de ştiinţă au început să descifreze tainele acestor adâncuri. Oceanele continuă să-şi mai apere secretele. — Mările au fost iubite sau urâte de oameni în măsura în care ele s-au purtat frumos sau urât cu semenii noştri. Şi, ca să fiu în notă cu tine, cred că marea se mai răzbună din când în când pe oameni, pentru că nu uită, şi nu va uita niciodată că a fost bătută cu bicele de un rege persan din antichitate fiindcă i-a distrus corăbiile. — Ca glumă e bună. Vezi însă că marea, luată cu binişorul, ar putea da fiecărui om atâta aur încât n-ar avea ce să facă cu el. Nu mai vorbesc de alte bogăţii ale ei, ca de exemplu petrolul. — Da. Apropo de aur, ştiu că te referi la calculul după care fiecare tonă de apă de mare conţine 50 miligrame de aur, astfel că ne-ar reveni de căciulă între 20-30.000 de kilograme de aur. Eu mă cam lipsesc, mai ales că la ora la care s-a făcut calculul populaţia Pământului avea câteva sute de milioane de locuitori mai puţin. În prezent, populaţia creşte cu peste şaptezeci de milioane pe an. S-a estimat că în 130 de ani populaţia va trece de 10 miliarde. — Şi de ce nu? Dar, hai să lăsăm glumele. Am văzut în cabina noastră o carte de călătorii scrisă în mileniul trecut. E interesantă? Ce-ţi mai poate spune după atâta timp? — Uite că poate. Ai să te miri, dar este cu adevărat interesantă, deşi nu-i decât opera unui negustor arab pe numele său Sulayman. A călătorit prin India şi China în prima jumătate a secolului al IX-lea şi vorbeşte despre nişte lucruri foarte ciudate în legătură cu acest ocean. — Poveşti, doctore, sau mai precis fapte care au dispărut odată cu legendele. Aşa, cam de genul peştelui lung de douăzeci de coţi care, tăiat, are în pântec alt pește mai mic şi acesta, la rândul lui, un altul sau alţii, toţi vii şi foarte veseli… — Exact, de unde ştii? — … Sau despre peştii mayi sau mij, tot din nordul Oceanului Indian, care au chip de om şi zboară deasupra apei iar când amerizează sunt înghiţiţi de un coleg de-al lor pe nume ankarus. — … ankatus, vrei să spui… — Şi am mai auzit câte ceva despre peştii awal, al căror deliciu gastronomic îl constituie chihlimbarul cenușiu. Oamenii îi prind, îi spintecă şi le răpesc „prada”. — Am impresia că ai citit cartea. — Şi eu am aceeaşi impresie. Recunosc că am făcut-o în orele mele libere. Este într-adevăr interesantă, nu prin aceste „de toate pentru toţi” ci printr-o anumită precizie – verificată astăzi – cu care dă multe detalii geografice. — Are însă şi câteva poveşti care ar fi putut lipsi… — Ca de exemplu cea cu obiceiurile din insula Nias. — Nu mi-o amintesc… — Mă mir, pentru că eşti neînsurat. — Şi ce legătură are povestea asta cu faptul ca n-a vrut să mă ia nicio fată? — Are… că în insula respectivă, când un tânăr voia să se însoare cu o tânără, trebuia să-i ofere ca dar de nuntă un cap de duşman. Poligamia fiind permisă, cel care aducea două, sau mai multe capete, putea lua tot atâtea neveste, cam până la cincizeci, spune autorul cărţii. — E bine că fetele noastre nu au asemenea pretenţii. Dar stai… după câte ştiu tu ai fost însurat. Aşa-i?

Un milion de lire de Victor Bercescu O poveste posibilă, ca orice fapt scornit de fantezie…                         Capitolul întâi în care Carlo… nu înjunghie pe nimeni   — De you speak english? Întrebarea venea de la o tânără doamnă, supărător de fardată, deşi chipul ei nu arăta mai mult de un sfert de veac şi nu avea nevoie deci de retuşuri atât de serioase. Lui Carlo nu-i trebui decât o secundă ca să evalueze cele câteva sute de centimetri pătraţi care, cu eforturi desperate, se străduiau să constituie veşmântul roşu aprins al interlocutoarei. Îşi dădu seama pe loc că ea nu face parte din personalul barului „Night Club” de pe via Boncompagni în care-şi dăduse întâlnire cu cel mai bun prieten al său, Arturo Modelli, întors chiar în dimineaţa acelei zile la Roma, după un lung voiaj peste ocean. — Da, răspunse el, dacă vă pot fi de folos, şi continuă să o examineze ceva mai atent. — Iertaţi-mi îndrăzneala, adăugă tânără cu un vag aer de panică. Am întâlnire cu un prieten, tot străin şi el. Văd că a întârziat. Permiteţi-mi să-l aştept câteva minute la masa dumneavoastră. Nu vă voi deranja. Am să fiu cuminte. Cei doi tineri se ridicară, Carlo trase scaunul pentru a-i permite doamnei să se aşeze, iar Arturo regretă ameninţarea tinerei că „va fi cuminte”. La cincizeci de centimetri distanţă, Carlo reuşi să stabilească faptul că fardul tinerei era menit să-i schimbe fizionomia destul de mult pentru ca, în altă împrejurare, să fie cu greu recunoscută. Rosti pe jumătate absent: „Cu plăcere”, apoi se uită crunt spre prietenul său Arturo, care obţinuse, în schimbul ocheadelor sale, un bilet în avanscenă la spectacolul inedit pe care-l oferea noua venită. — Noi nu vă obligăm să fiţi prea cuminte, zise Arturo dând un ton părintesc invitaţiei. — Prietenul meu glumeşte, adăugă Carlo, încercând să salveze o eventuală catastrofă. Inutil însă, deoarece tânăra nu-l mai lăsă să continue: — Nu-l scuzaţi; mai mult decât spiritual, amicul dumneavoastră este foarte simpatic. Arturo notă imediat, în gând, prima sută de puncte câştigate şi îşi potrivi nodul impecabil al cravatei – gest masculin instinctiv când se socoteşte că, în afară de acest loc în care cravata este chinuită în toate felurile, totul arată bine, ba chiar foarte bine. Tânără dădu replica feminină a ieşirii din situaţie, aşezându-şi cu căuşul palmelor colţurile unei coafuri pentru care un batalion de frizeriţe îşi consumaseră, cu folos, o bună parte din după-amiaza respectivă. — Ce doriţi să serviţi? întrebă Carlo punând capăt impasului mut care se continua. — Am spus că nu vreau să vă stânjenesc, ciripi mai curajoasă tânără, este suficient că v-am întrerupt discuţia. Era prea târziu, pentru că la un pas de masă se şi postase un chelner între două vârste, ca un câine de vânătoare care aşteaptă să pornească în căutarea unui vânat imaginar. — Ar fi nepotrivit, obiectă Arturo deranjând poziţia de aret a chelnerului, printr-un gest din cap. Noi bem gin cu Martini. Sau mai precis am băut, adăugă, indicând tot cu capul paharele goale. Rămâne să hotărâţi şi ne supunem. — E băutura mea preferată. Accept, dar cu o singură condiţie: când vine prietenul meu, să se revanşeze. — Vom vedea, triumfă Arturo, cu gândul la următoarea sută de puncte pe care urma s-o câştige. Chelnerul, mut ca marile dureri, nevoind să risipească farmecul acelei clipe, evită orice întrebare stupidă şi zâmbi inteligent, ca orice chelner care n-a înţeles nimic. Se aşternu o linişte care-i făcu pe toţi trei să contemple, cu o sinceră atenţie simulată, faţa de masă din plastic, imitând o splendidă ţesătură din fibre de palmier. Şi asta pe cât le permitea lumina din bar. Simţind o prezenţă în spate, Carlo zise: „Mulţumesc” şi se întoarse spre singura persoană care avea dreptul să se apropie de masa lor: chelnerul. Alături de el, în obscuritatea barului, Carlo contură însă, surprins, o siluetă destul de virilă, a unui domn tot între două vârste, de data aceasta mai aproape de cea de-a doua. Tânără rupse tăcerea, dar cu multă grijă, pentru a permite şi celor doi să intervină: — A! Iată-te! Ai venit. Scuză-mă că mă găseşti la masă cu doi domni; dar mi-a fost urât să stau singură. Omul din umbră – de fapt toţi erau în umbra abajururilor – se înclină şi, cine i-ar fi putut vedea ochii, ar fi stabilit subit o privire de părinte îngăduitor care şi-a găsit copilul lângă vitrina cu piese de bacara după ce încercase să pună în aplicare, pe viu, teoria rezistenţei materialelor. — Eu sunt vinovat, interveni omul care pusese demult mâna pe speteaza celui de-al patrulea scaun liber. Sunt vinovat. Am întârziat din cauza traficului şi a imposibilităţii de a parca. Vă mulţumesc, domnilor, că aţi găzduit-o pe amica mea şi vă rămân recunoscător. Acum, Edith, să ne căutăm o masă. Patru perechi de ochi scrutară cele patru puncte cardinale ale barului – fumul redusese vizibilitatea la cel mult doi metri – aşa că nu reuşiră să ajungă la nicio concluzie. — Nu mai sunt mese, alunecă o voce care, în cele din urmă, se stabili a fi a chelnerului. Dacă domnii permit, domnul e mai bine să stea aici – şi puse o mână atotstăpânitoare pe ceea ce mai rămăsese din speteaza celui de-al patrulea scaun. — Eu am şi adus patru pahare. Dacă domnul doreşte altceva, sunt gata să… — Luaţi loc, domnule, zise Arturo înţelegând că o altă variantă, plecarea tinerei, ar fi egalat cu un seism de gradul doisprezece de pe scara compatriotului său. — Ascult şi mă supun, răspunse noul venit care şi ocupase scaunul fulgerător, printr-o manevră de învăluire. Fraza o reţinuse dintr-un digest ilustrat care încerca să reducă cele 1001 de nopţi la 101 poze, expunând-o astfel pe frumoasa Şeherezadă la o decapitare înainte de termen. Accentul straniu al străinului îi făcu pe cei doi italieni să atribuie formula de politeţe unei regiuni terestre care a stat multă vreme sub o cruntă ocupaţie. Şi atmosfera deveni iar apăsătoare, nelalocul ei, ca o greutate de zece kilograme pe o bucată de unt. Străinul întinse mâna să ridice greutatea şi prinse între două degete cupa cu gin-Martini. — Pentru prietenii noştri necunoscuţi, toastă umil şi îşi muie buzele în lichidul combinat. Mii de scuze, încă o dată, şi permiteţi-mi să mă prezint: Cristoph Jebon, textilist, în vizită de afaceri la Roma. Femeia rosti şi ea pentru cei doi: — Edith Soning, secretara domnului Jebon. Tinerii îşi spuseseră numele şi prenumele. Profesia: ingineri chimişti. — Domnule, domnule Arturo, articulă Jebon. Dar noi ne cunoaştem. Aţi făcut parte dintr-o comisie de experţi care mi-a dat o mână de ajutor când fabrica mea de textile avea unele greutăţi cu coloranţii. Arturo reveni pe loc la o realitate pe care o întârziase voit şi se dădu bătut, cu tot regretul că uitase un detaliu atât de important. — Da, domnule… Jebon aţi spus, este cert că m-a lăsat memoria. Sunt numai doi ani de când am avut plăcerea să vă cunosc şi să vă servesc. Lumea e mică şi orice am face, este inutil să ne ascundem după deget. Jebon ridicase un deget pe care chelnerul îl şi prinsese în obiectiv şi se aplecase spre el ca să asculte comanda. — Eram la o fabrică de textile din Arizona, unde eu şi colegii mei… Ultimele cuvinte fură zdrobite de ţipătul unei trompete. Orchestra îşi vestea prezenţa. Reflectoarele de pe plafonul de deasupra ringului de dans, plafon care împiedica fumul să iasă pentru a ceda locul aerului curat, se stinseră pe vaietul lung al trompetei. Mai rămaseră câteva becuri-lumânări pe aplice, în colţuri, care se străduiau să pâlpâie în ceaţa artificială. Cei patru de la masă îşi aruncară priviri care nu reuşeau decât să confirme confuz prezenţele reciproce. Ochii, fidele oglinzi ale sufletului, se obişnuiră curând cu semiîntunericul şi dinspre nord-nord-vest, unde-şi avea sediul geografic Arturo, se auzi un glas lipsit de intenţii rele: — Cer voie domnului să dansez cu doamna. Până ca domnul să încuviinţeze, doamna se şi ridicase în picioare, sigură că va primi permisiunea. Arturo se afla de mult lângă ea şi elanul celor doi străpunse beznele localului până la presupusul ring de dans. Carlo nu-şi bătu capul să priceapă cum de a înţeles tânără cele spuse în italiană de grăbitul Arturo. Textilistul îl scăpă însă de orice efort intelectual: — Edith înţelege bine limba dumneavoastră şi s-a grăbit să fie amabilă. De fapt eu nu o ţin din scurt… aşa că poate face orice. Trecu timpul consacrat unui dans şi lângă masă reveni doar Arturo care, supărat ca un copil căruia i s-a dat o porţie dublă de untură de peşte, spuse în direcţia lui Carlo: — Prietene, doamna vrea să ne împace pe toţi. Stânjenit, Carlo căută în direcţia lui Jebon, care se şi ridicase să-i facă loc să treacă. Când Carlo ajunse lângă Edith, orchestra trecu nepermis – pentru persoane neavizate – de la inocentul blues la un cocteil de tot ce putea fi mai scandalos ca decibeli. Dinspre baterie veni un zgomot infernal de vase sparte, iar dinspre trompetă tot soiul de ţipete. Saxofonul făcea vocalize ca un tenor răcit care, dacă nu se vindecă, pierde unica şansă de a mai primi vreun rol, în timp ce la pian „cânta” cineva care vroia să demonstreze cum nu putuse fi acordat un instrument încăpăţânat de către un acordor surd de ambele urechi. Vibraţiile aerului făcură imprecise braţele lui Carlo, dar până în cele din urmă reuşi să atingă, cu ultimele falange de la mâna dreaptă, locul unde se bănuia a fi şoldul partenerei. Atingerea dură cât o închipuire de vis, când Edith, urmând ritmul muzicii, începu să se contorsioneze aidoma Cleopatrei după întâlnirea cu dinţii viperei. (Cine ştie care o fi fost realitatea!). Carlo era un bun dansator şi căuta – zdruncinându-se şi el – să reintre în posesia şoldului pierdut, sau a ceea ce mai rămăsese întreg din el. În jurul lui, mişcări furibunde ca ale unor spectatori dintr-un cinematograf în flăcări – fără „ieşire în caz de pericol” – dar care mai păstrau, totuşi, o ultimă speranţă. Nu mai erau cupluri, ci doar individualităţi care dansau după un program propriu, în altă sferă de acţiune. Carlo puse mâna pe un şold, dar care se dovedi, chiar din primele secunde, a fi al unui bărbat cu părul răvăşit peste ochi, atât cât putu el zări. Până să se scuze, primi în frunte o lovitură care-l făcu să vadă stele multicolore. Ca de la sine un reflector se aprinse în plafon. Carlo îl văzu mai bine pe agresor şi voi să lichideze incidentul. Tipul încercă însă să-i telegrafieze un upercut dar nu reuşi, primind un carate deasupra nodului cravatei. Se îndoi brusc şi, până să ajungă insul la podea, Carlo simţi că îl trage cineva de braţ.

Sus mainile domnule scriitor de Nicuta Tanase LADSJA CU BANCNOTE    Iliuta Chealda n-’are pistrui, dini lipsa, ori cicatrice pe obrazul drept, ca eroii din romane şi nici veleitai de mare inventator, ori ambitia sa devina ditamai cosmonautul. Nici marinar de cursa lunga, ori vreun „Sfint”, pe la televiziune, nu viseaza sa ajunga. Nu. Sa-l invidieze pe Elliot Ness, ori pe Roger Moore? Ferit-a sfintul! În schimb Iliuta are treisprezece ani şi sapte luni şi sita pe acelasi palier cu mine. Ce vorbesc eu de acelasi palier? Sta chiar usa-n usa cu mine. Sintem foarte buni amici. Amici e puîn spus. Sintem prieteni la catarama. Eu il ştiu pe el de când umbla în caruciior, iar el ma ştie de când nu purtam mustata şi umbrela, nici macar pe ploile torentiale. Daca ar fuma ne-am imprumuta şi cu tigari. Dar el n-are acest vficiu şi pe mine ma bucura. Ba m-a asigurat ca nu o sa fumeze toata viata lui, nici maoar Kent, ori Chesterfield. Asta numai şi numai pemtru ca în fiecare dimineata ma aude, de la el din dormitor, cum tusesc. Stiti cum tusesc? Colosal de interesant! Am un stil al meu personal. Inimitabil. M-a sfatuit şi pe mine sa ma las, dar calul batrin nu mad poate invata sa mearga în buiestru. Daca înati au/i tusind n-ati mai intra în debitul de. Tutun niei d-upa timbre fiscale. Iliuta s-a rugat de mine ca de Dumnezeu sa las tutunul. Nu pot. Fata de acest baietas eu sint dator vindut. De câte ori este trimis de paring dupa cumparaturi, trece şi pe la mine şi ma intreaba daca am nevoie de ceva. Eu nici nu ştiu unde este sifonaria din cartierul meu. Nam fost niciodata. Iliuta le duce la umplut. Şi am auziit ca-i aicolo o coada… Când scriu, intra în viirful picioarelor la mine în birou, baga lemne în soba, deschide fereastra sa mai iasa din fumul de tigara, îmi face uneori cafele, spala cestile, ibrioul şi toate as tea fara sa ma deranjeze citusi de puîn. \ De ziua lui am vrut sa-i cumpar o bicicleta. Am pus eu ochii pe o bicicleta formidabila. Cu schim- bator de Viteze, cu… ce miai, era o bicicleta… Când a aflat intenia mea, m-a amenintat ca nu-mi mai trece pragul în viaa lui diaca fac una ca asta. A primit doar o cutie de bomboane. De fapt nici pe aia n-a luat-o până n-a faout-o juma-juma cu mine. Ca sa mai scap de datoriile pe oare le am fata de el, l-am rugat sa accepte sa fie eroul unei sohite, ori nuvele. Gasisem şi un subieot de scienariu de film, în care rolul principal putea sa-l joace cu mult succes Iliuta al meu. În ruptul capului na acceptat. Şi i s-ar fi potrivit nolul ca o manusa cu cinci degete! Am renunat la scenariu din cauza lui. Acum citeva zile, avind mai mult timp liber, l-am chemat în biroul meu? i i-iam pus problema deschis: — Draga Iliuta, îmi pare foarte rau, dar din acest moment te rog sa nu mai intri în casa mea. Daca, cine ştie, este vreun caz de forta majora suni, astepti până vin eu, îmi spui despre ce este vorba, dar pragul n-ai voie sa mi-l mai treci! Asta e. Nu mai am nevoie de serviciile tale. Ce, crezi ca eu nu pot sa ma due sa-mi umplu siingur niste siifioane, ori sa-mi fac cumpar a turile de care am nevoie? Daca l-ati fi vazut cum arata, în momentul acela, vi se facea mila de el. Semana cu o lopata fara coada, daca nu chiar cu un cer fara pic de seniin. I-an dat lacrimile. Buzele şi barbia au inceput sa-i tremure, iar fata i se facuse mai ceva decât stacojie. — Dar oe s-a intimplat? V-a disparut ceva din casa? — Nu, Iliuta, eu nu mai pot s-uponta! — Ce anume? Ce nu mai puteti suporta? Va rog din suflet, lamuriti-ma! — Tu faoi atitea lueruri pentru mine şi eu… Am vrut sa-ti fac o bicicleta cadou, şi ce bicicleta?! N-am vazut în tot cartierul alta la fel: m-ai refuzat. Nimic, dar absolut nimic rau vrei sa primesti. Nici macar eroul unei schite n-ai vrut sa fii. Nu, Iliuta, eu nu mai pat. Totul s-a sfirsit. A inceput sa rida, de parca i-as fi spus o anecdota. Şi nu o anecdota oarecare, pentru ca Iliuta nu râde la orice… Zau ca incepuse sa ma calce pe nervi cu risul lui. Nu indraznesc sa zic prostesc, pentru ca nu vreau sa va faceti o parere cât de cât urita despre Iliuta. Dar ridea cu o pofta! — Nu râde, Iliuta, ca eu, trebuie sa stii, sint consecvent în botariiile mele. Gata, Din acest moment s-au intrerupt relatiile dinitre noi dai. Mi-am pus ochelarii, ca sa prind o mâna mai autoritara, m-am ridicat din fotoliu şi am inceput sa ma plimb prin camera. Când îmi pun ochelarii pe nas nu ştiu ce se petrece cu mine, dar devin cu vreo patru nuante mai cumplit decât Ion Voda cel Cumplit. — Te rog sa nu te amesteci în bucataria mea, am ordonat, apoi, cu o voce pe care o imprumutasem dintr-o tragedie antica. M-a lasat sa vorbesc singur şi a pus de cafea. Până atunci nu-i cunoscusiem şi aceaista latura. Nu stiam ca este şi incapatinat. Am deschis aparatul de radio, am cautat muzica de oboi, dar negasind am fredonat şi eu niste melodii intimplaitoare. M-am dus la birou si-am prins sa ma uit cu coada ochiului spre bucatarie. L-am vazut venind cu cafeaua, md-a impins ceasca linga notesul pe care ma faceam ca-l studiez cu interes, fredonfnd aceleasi melodii intimplatoare, dar triste. Apoi am auzit: — Accept! — Ce accepti? — Accept sa-mi faceti şi dumneavoastra un serviciu. — Iti multumesc. Asaza-te pe soaunul asta şi asteapta-ma putin. M-iam dus în camara, am pus pe o farfurioara o portie dubla de dulceata de nuci, am mai pus pe o tava un pahar cu apa rece şi l-am invitat pe Iliuta sa serveasca. Dupa ce am sorbit a doua oara din cafea şi dupa oe mi-a în pus în gind sa imbrac un oosturn nou, cu prilejul aoestei vilotorii, l-am initrebat: — Acum vreau sa aud: accepti bicicleta? — Nu, vreau mai mult de la dumneavoastra.

Telefonul de la ora nouasprezece de Nicuta Tanase M-AM INTORS DE LA MARE. ILIUTA TMI AJUTA LA DESPACHETAT. SUNA TELEFONUL ŞI UN CQPIL MA INTREABA DACA VREAU SA DEVIN MARE SCRIITOR. Îl SPUN CA DA.! MI CERE SA-l RASPUND LA DOUA SUTE CINCIZECI DE iNTREBARI. CADEM LA 1NVOIALA I Eu, dragalaîi mei prieteni, desi sufar de sciatica şi uneori chiar de stomac, dei am numai numarul aptesprezece la poarta şi nu treizeci şi doi ori chiar trei sute şi ceva ca altii, consider ca-i o mare fericire sa ai ocazia sa aduci la cunotinta cititorilor tai o po- veste ca aceasta care urmeaza. Trebuie însă, adica este necesar sa va spun încă din capul locului ca povestea care urmeaza nu este o nascocire a imaginatiei. Poate sa manince un scriitor o tona de pete (petele confine mult fosfor) pe zi şi ma tem ca tot nu i-iar fi putut trece prin cap o poveste ca asta care mi s-a intimplat mie. Lata cum incepe! În ziua de ase august a anului 1976, cam pe la orele nouasprezece şi vreo douazeci de minute, m-am inters de la Neptun, unde fusesem sa fac o cura de pepeni verzi (care se vind pe taiete) şi de piersici, iar între timp sa ma mai coc putin la soarele dobrogean. Cu o zi inainte de a pica eu în Bucuretiul nostru drag, se intorsese de la Rucar, unde ii petrecuse o parte din vacana, ? i prietenul şi „aghiotantul” meu Iliuta Chealda. Bineineles ca imediat ce a auzit cheia rasucindu-se în broasca, a dat fuga sa ma vada. Cum a dat cu ochii de mine, a tras un chiot de indian nefumator. Dupa ce a sarit şi de vreo citeva ori în sus de bucurie ca am sosit, mi-a ajutat sa despachetez, mi-a povestit, a inceput sa-mi povesteasca cât de mult i-a placut şi cât de frumos s-au purtat cu el rudele lui din Rucar. Un unchi de al lui, care cica lucreaza la Intreprinderea forestiera, l-a urcat, zice Iliuta, pe un calu de munte şi ca acest caluf l-ar fi dus chiar până sus unde izvorapte Dimbovita şi ca de acolo ar fi venit cu o pluta. L-am crezut, pentru ca ştiu ca Iliuta nu prea are obiceiul sa minta în zilele lunii august. Mi-a povestit şi o intimplare pe care n-am ineles-o prea bine. O intimplare cu o veverita care zice ca venea în fiecare dimineata sa-’l scoale pentru a o trata cu nuci. Şi, tocmai când i-a venit şi lui rindul sa ma intrebe dac-am trecut vreodata de geamandure, daca au avut de lucru salvamaristii cu mine şi cum a fost vremea la mare, a sunat telefonul. Eu, drept sa va spun, când am auzit zbirniitul telefonului, m-am şi speriat, pentru ca între timp şi uitasem ca a fost inventat. Nu m-am grabit sa ridic receptorul. L-am lasat sa sune, doar, doar, o renunta cel de la celalalt capat al firuM. Dar i-ai gasit!… — Sa raspund eu? m-a intrebat Iliuta enervat de insistena celui care formase numarul. Dar voi credeti ca numai Iliuta avea dreptul sa se enerveze de zbirniitul telefonului? Eu nu? Unde scrie aşa ceva? De ce sa n-am acest drept? M-am enervat şi eu şi i-am facut semn ca sint de acord. Eu, desi tiu foarte bine de la un doctor stomatolog de mare prestigiu ca, în astfel de cazuri, scrinitul din masele nu ajuta cu nimic, am scrinit foarte usor şi mi-am vazut de despachetat. Am dus o parte din lucrurile scoase din valize intr-o alta camera şi, când m-am reintors, Iliuta mi-a intins receptorul şi mi-a zis: — Va cauta un pusti. Va rog sa poftiti la telefon! Sezonul acesta m-am balacit la marginea Marii Negre fara casca. Cu toate astea nu mi-a intrat deloc apa în urechi. Eu, însă, tot m-am facut ca n-am auzit prea bine. L-am intrebat pe Iliuta: — Cine ma cauta? Cine zici ca-i la telefon? Iliuta s-a incruntat putin, semn ca l-a deranjat ceva şi mi-a zis privind aiurea: — Un copil. Şi mi se pare ca este şi puîn obraznic. A vrea sa-l cunosc şi eu pe omul acela care ar vrea sa vorbeasca la telefon dupa ce se intoarce din concediu, cu un copil care i s-a parut lui Iliuta obraznic. I-am zis aghiotantului meu: — Ce vrea? Intreaba-l ce vrea? Vreau sa fiu lasat în pace. Iliuta, cu privirile agatate pe antena de camera a televizorului, mi-a zis: — L-am intrebat, dar nu vrea sa-mi spuna. M-a şi repezit. — Cum te-a repezit? m-am suparat eu aproape de-adevaratelea şi m-am şi incruntat pufin. Cum sa-l repeada cineva pe Iliuta al meu care nu maninca niciodata seminfe de dovleac sau floarea-soarelui în locuri publice şi nici nu arunca cojile aiurea?! — A zis ca ce ma intereseaza pe mine afacerile lui cu dumneavoastra. — Afaceri?! m-am mirat eu. M-am mirat pentru ca acest cuvint nu prea îmi place. — Aşa a zis. Pe cuvintul meu ca aşa a zis! Ce interes as avea sa va mint? Stiind de multa vreme ca Iliuta nu-i da cuvintul cu una cu doua, ba nici cu mai multe, i-am luat receptorul din mâna şi am zis un „Alo” cam nervos. Am auzit în receptor vocea unui copil care m-a luat în primire: — Pe unde umblati? De doua saptamini va tot caut la telefon. Nu tiam ca trebuie sa anunt; la megafoane când îmi vine şi mie sorocul sa plec în concediu. L-am intrebat pe cel care m-a certat: — Alo, cine este la telefon? Cu cine am einstea şi onoarea sa vorbesc? — Numele meu este Silviu Ceteras. Prietenii, însă, îmi spun Silvica. Timp de citeva secunde mi-am stors creierii… tii ce tare i-am stors, sarmanii de ei, sa-mi aduc aminte daca am avut vreodata de-a face cu un copil pe care-l chema Silviu Cetera? Nimic. M-am gindit eu sa pun receptorul în furca şi ’sa continui despacheltatul, dar m-am trezit zicind: — Spune-mi, Silvica draga, cu ce-ti pot fi de folos!? — Este invers. Iliuta n-a auzit replica interlocutorului meu, dar şi-a dat seama ca ceva nu este în regula. Am zis: — Cum adica invers? — Eu am sa va fiu de mare folos, nu dumneavoastra mie, daca vre; i sa ma ascultai. Ascultai-ma, va rog frumos! Cum tulpanul Mariei sa nu vrei sa asculi pe cineva care vrea sa-i fie de mare folos. Am zis: — Alo, te ascult. Imi iau şi notite, daca este neaparata nevoie! tii ce mi-a auzit urechea dreapta? Pe un vagon de ciocolata cu lapte? i alune ca nu tii! Am auzit: — Viitorul dumneavoastra literar este în miinile mele. — Ei nu mai spune! m-am speriat eu, ducind cealalta mâna la inima. — ISerios. Vrei sa deveniti un mare scriitor? Care scriitor nu ar vrea sa devina „mare scriitor”? am zis eu cu gindul la premiul Nobel. — As cam vrea… A urmat o pauza. Sa n-apuc niciodata loc în autobuzul 31, daca ştiu de ce a facut interlocutorul meu o pauza aşa de mare. Tocmai când ma pregateam sa suflu în receptor sa vad daca nu cumva s-a infundat, am auzit: — Alo, ma ascultaji? — Da, te ascult şi chiar cu mare atenie. Sint numai urechi. — Eu sint în posesia unui mare subiect de roman. Daca puneti mâna pie acest subiect, lasati în urma toi scriitorii. La o pota ramin în urma dumneavoastra. Deci, ziua de şase august a anului 1976 va deveni o cotitura în via’fa mea. Voi lasa scriitorii contemporani cu mine la o pota în urma mea. Vatmanii şi soferii ma vor ruga sa ma urc prin faa. Tinerii îmi vor ceda locul rezervat batrinilor şi oamenilor „mari”. Responsabilul alimentarei ma va servi el personal. Directorii caselor de filme îmi vor trimite invitajii la toate premierele cinematografice. Voi avea şi eu o masa rezervata la Casa scriitorilor! În sfirit, voi fi vazut şi eu la tribuna zero ori chiar în loja de onoare a stadioanelor la meciurile Rapidului. Vedeti voi cum este viaa asta? Până acum cinci minute eram un om linitit, eram un om care-si despacheta lucrurile cu care a fost la mare… şi deodata!… L-am intrebat: — Şi vrei sa-mi vinzi subiectul? Cât îmi ceri pe el? Va inchipuiti ca mi-a cerut pe subiectul care ma va face mare scriitor vreun milion de lei ori citeva sute de mii? Nuu! Mi-a spus: — Nu cer pe el niciun ban. Absolut niciun ban. — Mi-l dai gratis? Ii multumesc foarte mult daca-mi dai de pomana un subiect ca asta. — Nu chiar gratis…- Ce poi sa în; elegi prin „nu chiar gratis”? Mai nimic. Zic: — Ce-mi ceri în schimb? Un cuib de cuc cu cuc cu tot? S-a suparat puîn. Mi-a zis ca de ce-l iau peste picior cu cuibul de cuc. I-am spus ca n-am avut intentia sa-l supar şi dupa ce mi-a primit scuzele, mi-a spus: — Stii ce va cer în schimb? O nimica toata. Va cer sa-mi raspundei la doua sute cincizeci de intrebari. Am rasuflat usurat pentru ca ma gindeam c-o sa-mi ceara în schimb cine ştie ce serviciu. Dac-am vazut c-am scapat aşa de ieftin, am rasuflat a doua oara şi mai usurat şi am inceput sa ma tocmesc. — Aşa multe? Lasa şi tu mai jos… De unde-mi vorbesti? A urmat o scurta tacere, apoi am auzit: — De la un telef on public. Sa raspunzi la doua sute cincizeci de intrebari nu este un lucru prea lesne, mai ales pe caldura asta inabu? itoare a lunii august. Nu este lesne deloc, dar perspectivele pe care ti le-a pus în faa nu le pui la Kocoteala? Putin lucru este sa devii mare scriitor? Cam la lucrurile astea ma gindeam eu încă de când am inceput „tratativele”. Îl intreb pe viitorul meu binefacator: — Nu ai telefon acasa? Daca ai, fii atât de bun şi spune-mi-l şi mie ca… — Nu am! a zis el puîn cam incurcat şi a schimbat repede vorba. Stiti cum vom proceda? În situatii din astea, în care sa-mi puna cineva conditii, nu prea am fost. Dar aeum, pentru ca era în joc viitorul meu literar, nu mai aveam ce face, trebuia sa joc cum mi se cinta. Am zis: — Cum? Spune-mi repede cum vom proceda, ca sa nu mor de curiozitate. Imi mai pui şi alte condiîi? Prea pu’fin îi pasa lui ca mor eu de curiozitate. „Şi daca moare, ce? i-o fi zis el. Iaca, un scriitor mai putin pe lume”. Cred ca aşa si-o fi zis, pentru ca a facut iar o pauza. Dupa pauza, am auzit: — Stiti cum vom proceda? Va voi pune câte zece intrebari pe zi. Deci în douazeci şi cinci de zile îmi vei raspunde la cele doua sute cincizeci de intrebari. Va angajati? Am facut în cap nite socoteli, dar nu tiu ce rezultat mi-au dat. Ştiu doar ca am reusit sa-l intreb: — Întrebarile din ce domeniu sint? De data aceasta mi-a raspuns fara s ma mai fiarba. A zis imediat: — Vetivedea… M-am uitat la Iliuta, ajutorul meu de nadejde, care la rfndul lui se uita? i el cam nauc la mine şi m-am gindit sa-l iau pe vsilviu Ceteras mai pe ocolite. I-am facut cu ochiul „aghiotantului” meu, care nu intelegea nimic, şi i-am zis lui Silvica: — Nu vrei sa-mi povestesti putin din subiectul acela de roman? — Nu! Va este teama ca va pacalesc? Pe cuvintul meu ca este un subiect de roman nemaipomenit, dar acum, oricât v-ai stradui sa scoateti ceva de la mine, nu veti reusi. Ramine cum ne-am inteles. La sfirit. Ce ora va convine? La-ce ora sa va sun? — Dai ore ca dentitii? Tie când îţi convine? 9i-a facut el niste socoteli şi m-a intrebat: — Ora nouasprezece e bine? Cu gindurile la premiul Nobel şi la multiplele lui avantaje – ca-mi casunase pe acest premiu – am zis fara sovaire: — Este bine. Chiar foarte bine. Daca erai linga mine dadeam şi mâna, ori poate dadeam i-un aldama cum se obisnuieste când se face cite-o afacere.

TABLA DE MATERII     CARTEA ÎNTÎI   I.     CU 25 ANI ÎN URMĂ: IANUARIE 1905 În care o femeie însărcinată îşi pierde viaţa, datorită calamităţilor naturale şi încăpăţînării soţului ei.   CARTEA A DOUA   II.    MARŢI 24 DECEMBRIE 1929: AJUNUL CRĂCIUNULUI În care Ellery se alătură unui grup de invitaţi, pentru a petrece sărbătorile Crăciunului la ţară, într-o reşedinţă din Westchester, şi în care John Sebastian face anumite aluzii la unele evenimente viitoare.   III.   PRIMA NOAPTE: MIERCURI, 25 DECEMBRIE 1929 În care un fals Moş Crăciun se întrupează din neant şi în care un bou, o căsuţă şi o cămilă ocupă primul plan al acţiunii.   IV.   A DOUA NOAPTE: JOI, 26 DECEMBRIE 1929 În care misteriosul poznaş se dedă unui joc asasin, iar John Sebastian primeşte un nou dar, la fel de ciudat ca şi primul.   V.   NOAPTEA A TREIA: VINERI, 27 DECEMBRIE 1929 În care un pavilion de vară formează decorul unei poveşti de iarnă, iar un piron primit în dar asigură că acoperişul căsuţei nu mai poate fi ridicat.   VI.   A PATRA NOAPTE: SÎMBĂTĂ, 28 DECEMBRIE 1929 În care John Sebastian e lovit de o ciudată amnezie, lo­cotenentul Luria încearcă un şiretlic, iar Ellery Queen îşi pune din nou în joc întreaga sa perspicacitate.   VII.  A CINCEA NOAPTE: DUMINICĂ 29 DECEMBRIE 1929 În care Capricornului îi cresc patru coarne, în care apare un misterios semn X ce marchează un anumit loc şi în care încercările de a face o legătură între evenimentele petrecute şi numărul 12 nu duc nicăieri.   VIII. A ŞASEA NOAPTE: LUNI 30 DECEMBRIE 1929 În care reverendul Gardiner este amestecat într-o întîmplare ce n-are nimic de-a face cu religia, firma Freeman se clatină, iar John Sebastian primeşte în dar un bici.   IX.   A ŞAPTEA NOAPTE: MARŢI 31 DECEMBRIE 1929 În care două triunghiuri se transformă într-un pătrat, domnişoarele Brown şi Warren ajung la păruială, iar Anul Nou soseşte într-o atmosferă încărcată.   X.    A OPTA NOAPTE: MIERCURI 1 IANUARIE 1930 În care John primeşte în dar un cap de om, Ellery urmă­reşte o fantomă, iar inspectorul Queen face o vizită de Anul Nou la o oră cu totul neobişnuită.   XI.   A NOUA NOAPTE: JOI, 2 IANUARIE 1930 În care misterul lui John Sebastian devine mai de nepă­truns, Ellery Queen ajunge la disperare, iar menajeriei, tot mai numeroase i se mai adaugă o lighioană.   XII.  A ZECEA NOAPTE: VINERI 3 IANUARIE 1930 În care un călăreţ melancolic suferă un accident, păpuşii chioare îi creşte un dinte, iar detectivul nostru, tot mai perplex, ajunge în culmea deznădejdii.   XIII. A UNSPREZECEA NOAPTE: SIMBĂTA 4 IANUARIE 1930 În care doctorul Dark îi dă lui John unele sfaturi fără caracter medical şi în care semnul crucii completează căsuţa, aşa e oare?   XIV. A DOUĂSPREZECEA NOAPTE: DUMINICĂ 5 IANUARIE 1930 În care Olivette Brown conversează cu un spirit, lui Ellery i se dezvăluie misterul, iar John Sebastian primeşte ultimul său dar.   XV.  ZIUA DE BOBOTEAZA: 6 IANUARIE 1933 În care Queen junior refuză să se lase prins în cursă, mortul învie, multe lucruri se lămuresc, dar şi mai multe rămîn încă învăluite în mister.   XVI. CEEA CE A URMAT În care se face mult zgomot pentru nimic important, iar o dragoste ia sfîrşit, fără ca totul să fie rezolvat în această „tragedie a erorilor”.   CARTEA A TREIA   XVII. DUPĂ 27 ANI: VARA ANULUI 1957 În care Ellery Queen cade pradă nostalgiei, şi se lasă ispitit să reînvie unele lucruri din trecut.   XVIII. ZIUA URMĂTOARE În care se povesteşte — cît se poate mai pe scurt — ce s-a întîmplat de-a lungul anilor cu unele din cunoştinţele noastre, în viaţă sau decedate, şi în care Ellery pune la cale o călătorie.   XIX.  O ZI MAI TÎRZIU În care — pentru confirmarea ipotezei sale — Ellery Queen întreprinde o călătorie de 2500 mile în spaţiu şi de peste 3000 ani în timp.   XX.   URMARE ŞI EPILOG În care Ellery Queen îşi recunoaşte erorile tinereţii şi — cu oarecare întîrziere — lămureşte misterul celor douăsprezece nopţi.   SCURTĂ PREZENTARE A PERSONAJELOR     CLAIRE şi JOHN SEBASTIAN — o tînără pereche de oameni bogaţi ai căror descendenţi îl pun pe Ellery Queen în faţa unui mister, pe care nu va reuşi să-l dezlege decît 27 ani mai tîrziu.   DOCTORUL CORNELIUS F. HALL — un medic misterios, care asistă la o naştere şi la un deces, ţinute secret cu cea mai mare grijă.   ELLERY QUEEN — un tînăr detectiv în vîrstă de 25 ani; pus în faţa primei crime pe care o investighează independent, el reuşeşte să interpreteze corect complicata ţesătură de indicii; nesiguranţa tinereţii îl face însă să se îndoiască timp de 27 ani de justeţea soluţiei sale.   JOHN SEBASTIAN — un tînăr poet plin de imaginaţie, tot în vîrstă de 25 ani; deşi înclinat spre lucruri neprevăzute, ciudatele daruri de Crăciun pe care le primeşte constituie chiar şi pentru el o enigmă.   ARTHUR B. CRAIG — un tipograf cu totul deosebit, care în acelaşi timp este şi tutorele diligent al lui John Sebastian; reşedinţa sa de la ţară formează cadrul în care se desfăşoară dramaticele eve­nimente povestite.   RUSTY BROWN — o tînără şi atrăgătoare roşcată, creatoare de bijuterii sofisticate, ea a pus stăpînire pe inima lui John Sebastian.   DOAMNA OLIVETTE BROWN — mama lui Rusty; adeptă convinsă a ştiinţelor oculte, ea descoperă în globul său de cristal un secret, pe care John se considera a fi singurul care-l cunoaşte.   ELLEN CRAIG — o tînără şi drăguţă studentă la universitatea Wellesley, nepoată a lui Arthur Craig; ea îl urmăreşte pe Ellery aproape cu aceeaşi perseverenţă cu care acesta îl urmăreşte pe asasin.   VALENTINA WARREN — o artistă dramatică debutantă plină de ambiţie, care nu se dă în lături de la nimic pentru a-l cuceri pe John Sebastian.   MARIUS CARLO — un tînăr muzician „furios”, certat cu întreaga omenire.   DOCTORUL SAM DARK — medicul de casă al familiei Craig, care ţine loc de medic legist, pe timpul vacanţei forţate petrecute de invitaţii lui ARTHUR CRAIG la reşedinţa acestuia.   DAN Z. FREEMAN — editorul lui Ellery Queen; un om deosebit de manierat, a cărui vacanţă de Crăciun este tulburată de ameninţarea unei iminente prăbuşiri a firmei sale.   ROLAND PAYN — jovialul avocat al lui Arthur Craig, al cărui trecut se putea preta la un şantaj.   Reverendul ANDREW GARDINER — un pastor blînd în a cărui turmă se află şi o oaie rătăcită.   Locotenentul LURIA — un poliţist sever dar flexibil, care ţine în mîinile sale, timp de două săptămîni, soarta întregului grup.   DEVOE — un chipeş sergent de poliţie, căruia i se dă consemnul de a păzi grupul de invitaţi, lucru care, de altfel, nu displace întru totul unora dintre reprezentantele sexului slab.   Inspectorul de poliţie QUEEN — a cărui apariţie intempestivă în miez de noapte are efectul unei lovituri de teatru pentru socotelile fiului său Ellery.   Sergentul VELIE — principalul colaborator, al inspectorului QUEEN; el aduce de la New York unele informaţii nedorite, ce încurcă socotelile precum şi dovezile irefutabile ale acestora.         CARTEA ÎNTÎI     VITEZE LEGALE MAXIME PENTRU AUTOVEHICULE.   În localităţi aglomerate: 10 mile pe oră. În sate şi oraşe, în afara zonelor aglomerate: 15 mile pe oră. În afara localităţilor şi la periferii: 20 mile pe oră.   (Extras din legea circulaţiei, în vigoare în  statul New York, în anul 1905)   CAPITOLUL I     CU 25 DE ANI ÎN URMĂ Ianuarie 1905   În care o femeie însărcinată îşi pierde viaţa datorită ca­lamităţilor naturale şi încăpăţînării soţului ei.     Pentru Claire Sebastian, noul an începu ca o încîntare. Copilul era foarte vioi. — Tu ce crezi, n-o fi cumva un mînz, John? În intimitatea camerei de hotel, ea îl lăsă pe soţul ei să-i pipăie pîntecul în care mica vietate se răsucea izbind-o cu picioruşele. Soţii Sebastian au rîs mult timp împreună în săptămîna aceea. John se gîndise să petreacă anul nou la New York şi să ducă pentru cîteva zile o „viaţă de oraş”. — În ultimele luni, cît ai stat închisă la Rye, ţi-a lipsit veselia, Claire! îi spusese el. Cred că n-ar fi rău să facem o escapadă înainte de a trebui să te consacri gravelor răspun­deri de mamă. Claire socotise că era oarecum riscant să se amestece în vîrtejul vieţii mondene a New York-ului, în starea în care se afla. În cele din urmă, ajunsese însă la o indiferenţă în­găduitoare, ignorînd cu bună ştiinţă silueta deformată pe care i-o înfăţişa oglinda. — N-au decît să se zgîiască la mine cît or vrea cucoa­nele din New York! Pînă miercuri 4 ianuarie, escapada lor se desfăşurase cum nu se poate mai plăcut. John rezervase un apartament la Waldorf şi lăsase baltă în timpul sărbătorilor afacerile firmei Sebastian & Craig. — Săptămîna asta îţi aparţine, iubito, o asigurase el. Edi­tura şi Arthur Craig se pot descurca cîteva zile şi fără mine, chiar dacă unele lucruri au să şchioapete puţin. O sărută drăgăstos. Claire roşi de-a binelea. Se simţea ca în luna de miere. — Tu eşti pe cale să devii un pupăcios fără pereche, John, chicoti ea. Crezi că am putea merge să dansam undeva, unde cîntă o orchestră de jazz? John refuzase însă categoric această propunere. De fapt, Claire nu avusese nici măcar timp să simtă lipsa dansului. Revelionul îl petrecuseră în apartamentul somptuos al unuia din editorii cu care soţul ei era prieten, în compania unor nume ilustre din lumea literară. Şampania şi conversaţia erau la fel de spumoase; i se cerea lui Claire opinia în legătura cu succesele de librărie ale anului: „Traversarea” lui Winston Churchill, „Mica păstoriţă din împărăţia cerurilor” a lui John Fox junior şi „Rebecca de la ferma Sunnybrook” de doamna Wiggin, precum şi părerea în legătură cu unii tineri scrii­tori la modă, printre care se numărau Jack London, George Barr McCutcheon, Lincoln Steffens şi Joseph C. Lincoln. Claire avea rareori prilejul să participe la viaţa intelectuală rafinată pe care soţul ei o ducea la New York şi, fără îndo­ială, seara aceea fusese o seară dintre cele mai strălucitoare. John stăruise ca, dimineaţa, micul dejun să-i fie servit lui Claire la pat, în timp ce el parcurgea în fugă ziarele, citind cu voce tare ştirile mai importante. Claire avea impresia că, în onoarea copilului ei, în întreaga lume au loc evenimente deosebite. Urmărise ultimele zile ale asediului de la Port Arthur, ca şi cum ar fi interesat-o direct, iar în di­mineaţa zilei de 2 ianuarie, cînd ziarele comunicaseră ştirea că generalul Stoessel capitulase în faţa generalului Nogi, fu­sese surprinsă de tonul grav cu care i se adresase soţul: — Într-o bună zi o să avem de furcă cu japonezii, nu uita ce-ţi spun. Claire socotise că nu era frumos din partea lui John să-i strice dispoziţia. Nu-şi putuse însă stăpîni rîsul cînd ii citise propunerea preşedintelui Roosevelt, imitînd de minune lă­tratul acestuia, ca soţii care-şi maltratează nevestele să fie biciuiţi la stîlpul infamiei. De obicei, cinau la Reisenweber, mergeau la teatru în fiecare seară şi apoi cinau la Delmonico. În seara de revelion îi văzuseră pe Sothern şi Marlowe în „Romeo şi Julieta”, luni seara pe Fiske în „Hedda Gabler”, iar marţi seara, deşi o ninsoare abundentă începuse să cadă încă din timpul după-amiezii, reuşiseră să-l vadă pe David Warfield în „Profesorul de muzică”. După-mesele, Claire se ducea să facă tîrguieli pe Broadway. De la Arnold Constable, pe strada 19, cumpărase, cu conştiinţa că aşa se cădea, cîteva rochii potrivite ultimelor luni de sarcină; în schimb la magazinul Lord & Taylor de pe bulevardul 5 şi la B. Altman de pe bulevardul 6, renun­ţase să mai asculte de raţiune şi, cedînd tentaţiei, cumpărase o mulţime de lucruri pentru perioada ce avea să urmeze „fericitului eveniment”: jupoane de tafta cu volane ca spuma, fuste moderne scurte şi îndrăzneţe, a căror lungime abia ajungea pînă la gleznă şi care reprezentau atunci ultimul răcnet al modei, ghete înalte de antilopă, cu tocuri franţuzeşti, care atrăgeau privirile prin culorile lor pastelate şi o provizie în­treagă de rulouri, abil confecţionate din sîrmă, pe care să-şi facă cocul. Cumpărase chiar şi ace de pălărie lungi, din acelea noi, care, după cum o asigurase vînzătoarea de la Altman, erau mai şic decît cele scurte şi, bineînţeles, multe, multe rochii de seară.

A V E R T I S M E N T !               Nu căuta, cititorule, cu tot dinadinsul, analogii, nu scormoni febril prin dicţio­nare şi atlasuri pentru confruntări, nu-i face autorului procese de intenţie. Lu­mea acestei cărţi îi aparţine integral. Ma­teria însă din care şi-a construit-o este universală.   Degeaba fugiţi spre necunoscut şi vă înălţaţi spre soare, dacă nu duceţi cu voi un suflet mai bun şi mai nobil.   Mihail Sadoveanu   CAPITOLUL 1.             Mă numesc Horia Velican. Ziaristul Horia Velican, născut la 16 iulie 1927, în satul Blidari, comuna Cîrligele, judeţul Vrancea. Sub această identitate am fost arestat luni, 26 septembrie 197 ... Cîte zile au trecut de atunci? Cîte luni? Cîţi ani? De ce mă întreb? Oare, mă interesează, în­tr-adevăr, timpul? Este necesar, absolut necesar, să răspun­dem tuturor întrebărilor din noi? Timpul nu mai lucrează pentru mine.’ De fapt, mă aflu în afara timpului. Acesta e sensul exact al condiţiei unui spion arestat. Un spion arestat nu are decît trecut. El a fost. Atît. Aste vroiam să spun: Spio­nul Horia Velican a fost. Timpul său curge pînă într-o dimi­neaţă de septembrie. Dincolo de cumpăna aceea nu rămîne decît un nume, o fişă, un dosar. Ce înseamnă, la urma urmei, soarta unui spion? Cît valorează viaţa lui? La cît se reduce ea? Satisfacţie, datorie, bani, spirit de aventură? O meserie ca oricare alta? Iubire, ură, tentaţia necunoscutului? Jocul în­tîmplării? Prăpastia şantajului? Frică sau nebunie? Nimic sau toate la un loc? Ce-a însemnat Casablanca, celebrul spion Casablanca? Dar Stieber? A existat într-adevăr un om care s-a numit Karl Schulmeister? Mata Hari n-a fost oare pură ficţiune? Să fi fost îtichard Sorge doar un simplu mit? Ce-au vrut aceşti oameni? Ce-au gîndit, ce-au făcut şi ce-au vrut ei? Baruri de noapte şi dansatoare fumînd tolănite lîngă generali năduşiţi, doldora de secrete militare? întîl- airi conspirative în vile cu pereţi dubli? Răpiri îndrăzneţe de magnaţi financiari străini? Pachete groase de bancnote noi, foşnitoare? Viciul jocului periculos? Dragostea anima­toarelor pieptoase şi flegmatice? Fiorul acela unic al unei recrutări subtile, la o inocentă ceaşcă de cafea, a miniştri­lor plenipotenţiari? Doamne, cît de ridicule sînt toate astea acum, cît de stupide, mai ales că în stupiditatea lor germi­nează atîta lipsă de omenie ... atîta cruzime ... Cunoşti o femeie, ai cunoscut-o întîmplător, ţi-o apropii, te apropii de ea şi vă împrieteniţi, te regăseşti în sufletul ei aşa cum nu­mai în sufletul mamei îţi mai poţi desluşi cugetul, chipul interior, şi viaţa pare dintr-o dată altfel, merită s-o chel­tuieşti, apoi primeşti un semnal de undeva şi i te supui, îţi inviţi iubita la plimbare, te uiţi în ochii ei ca şi altădată, cu aceeaşi candoare, o conduci pe o străduţă învăluită în beznă şi-i înfigi între omoplaţi un pumnal, lovitura e scurtă, fulgerătoare, gestul e profesional, deoarece a trebuit să ucizi un duşman. Femeia te vîna de mult, ea te-a căutat, ea te-a întîlnit, n-a fost, de fapt, nimic întîmplător, ţi-a ieşit în cale fiindcă a vrut ea, fiindcă era plătită să facă acest lucru, fiindcă erai sortit sacrificiului barbar pe altarul in­formaţiilor secrete. Atîta doar că, undeva sus, un ochi rece şi atent ţi-a trimis un semnal, un avertisment cu o clipă mai devreme, exact clipa cît ai avut răgazul să faci gestul acela îngrozitor. De ce femeia nu te-a lichidat din pri­mul moment? De ce zilele alea lungi, nesfîrşite, de iubire, îndărătul cărora ardea gîndul asasin? Sînt întrebări cum­plite care te vor mistui mereu, cît vei face umbră pămîn- tului, pentru că îndoiala sapă nişte prăpăstii din care nu mai poţi ieşi niciodată. Oare, cît mai am de trăit? Am fost arestat. Mă vor jude­ca. Ancheta curge parcă prea încet. Cît ştie căpitanul Bo- beică? Ce ştie el despre mine? Ce e în capul lui, de se uită la mine lung, fără adresă? Are un aev, ciudat, nu, mai degrabă un zîmbet ciudat. Ce urmăreşte căpitanul? De ce e atîta linişte în jurul meu? Voi fi condamnat? La ce bun toată istoria asta idioată? „Scrieţi, domnule Velican, scrieţi tot ce vreţi dumneavoastră!” De ce să scriu? Cui să scriu? Cui foloseşte? Mie, în orice caz, nu. Am pierdut, plătesc. Toţi pierdem. Toţi plătim. Mai devreme, sau mai tîrziu, toţi ne reglăm conturile. Nimeni nu rămîne veşnic debitor, chiar dacă ultima poliţă o achită neamurile care încă nu s-au născut. Terra e o imensă piaţă plină pînă la refuz cu debitori şi creditori. Restul e tăcere. Vreau să plătesc! Nu mai suport tăcerea! De ce-i atîta linişte în jurul meu? De ce nu se aud pereţii urlînd? De ce nu ţipă uşa de cît sar­casm şi furie şi durere şi neputinţă s-au strîns în spatele ei? De ce ancheta abia se tîrăşte — cuminte, calmă — cînd simt dincolo de ea spasmul nerăbdător al panterei? De ce nu sînt presat, confruntat, hărţuit, de ce nu sînt torturat să vorbesc, să zbier, să declar, să divulg? De ce tăcerea asta? Oglinda mă fascinează. Se află deasupra lavoarului. Se uită la mine cu un chip straniu. Oglinda îmi azvîrle în faţă o figură halucinantă, cu priviri negre, cu orbite negre, cu părul negru, zburlit, dezgolind o frunte înaltă, albă ca varul, pe care zadarnic o mînă străină pipăie, se plimbă, mîna şi fruntea şi chipul încropind o imagine pe oare n-o recunosc. Singuri ochii nu m-au trădat.. . „Scrieţi, dom­nule Velican, scrieţi! . -Şi dacă nu scriu? E simplu. Ex­trem de simplu. Nu mai scriu şi gata. Mă întind în pat şi aştept.. Mi-e somn. Aş vrea să dorm ... Oricum, sfîrşitul nu poate fi prea departe. Oricum, el trebuie să vină. Şi atunci, punct. Dar pînă atunci? Asta e. Se pare. că Radu Bobeică ştie cîte parale fac nervii unui ziarist bătrîn. . . S-o fi aflat oare la Centrală despre căderea mea? M-au abandonat? Nu există nici o scăpare? Doamne-dumnezeule, dacă am ajuns să-mi pun astfel de întrebări, înseamnă că sînt pierdut. Sînt eu şi totuşi altul. Mă recunosc din ce în ce mai greu. Puţin cîte puţin, Horia Velican piere, se stin­ge. Ceva >a dispărut din mine pentru totdeauna. Undeva, acolo în străfunduri, s-a produs o fisură şi mă scurg, încet- încet, clipă de clipă, afară, în neant. Cînd am simţit sur­parea? Atunci, în minutul căderii ... Imaginea are prospeţimea fulgerului. închid ochii şi re­văd desenul viu^şclipitor, orbitor ... Blocul „Minerva”, uşile mari din bronz şi cristal, scările din marmoră, coboram scările cu o casetă de voiaj în mîna stingă, fumam preocu­pat, detaşat, cu o distincţie de fumător înrăit, m-am oprit’ un moment, am zărit taxiul pe care-l comandasem telefonic din garsonieră, m-am precipitat către el, la aeroport mă aşteptau alţi colegi, o delegaţie de breaslă care pleca în străinătate, am deschis portiera, m-am urcat... Atunci, în minutul căderii, n-am rezistat. Minutul de cădere, minu­tul de care m-am temut toată viaţa, nu eram pregătit pen­tru acel minut. Atunci s-a rupt ceva în mine, am simţit că se frînge un resort acolo, înăuntrul meu, dar n-am ţipat, nu m-am zbătut, n-am zbierat ca un nebun, ar fi fost inutil şi mai ales de prost gust să mă dau în spectacol, să urlu, să muşc. Nu ştiam că mă pîndeşte minutul fatal, ches­ tia aia cu al şaselea simţ care te pune în gardă cînd te paşte un pericol e o chestie idioată, o aiureală, în care n-am crezut niciodată, am deschis portiera, m-am urcat şi abia în maşină am văzut că sînt încadrat de doi indivizi, desi­gur doi ofiţeri de securitate, care nicidecum nu erau puşi pe farse. Mai tîrziu, nu prea tîrziu, am aflat că unul din cei doi bărbaţi era chiar căpitanul Radu Bobeică ... Atunci s-a produs şocul, ruptura. Taxiul demarase lin, fără grabă, nimeni nu scotea un euvînt, era un sacrilegiu să pîngăreşti tăcerea aia sfîntă a gîndurilor cu vorbe calpe, priveam pier­dut uşile mari din bronz ale jîlocului „Minerva”, în care lo- cuisem pînă atunci, şi deodată l-am văzut pe Horia Velican coborînd scările, caseta de voiaj o ţinea în mîna stîngă şi fuma pătimaş, elegant... Apoi, halucinaţia a dispărut brusc, ireală ca un vis urît... Am scos un icnet scurt, scîrbos — am oroare întotdeauna faţă de slăbiciunile omeneşti! — şi mi-am cuprins fruntea între palme. N-am leşinat, n-am dat ochii peste cap, îmi presam tîmplele cu palmele, degetele mi s-au încleştat în păr şi am strîns ca un smintit pumnii. Minutul căderii tre­cuse:.. O săptămînă mai tîrziu, ori poate un veac mai tîrziu — nu ştiu, n-are importanţă! — căpitanul Bobeică mi-a vîrît în mîini un caiet şi un pix, m-a privit în albul ochilor într-un fel straniu, aş zice mai degrabă cu un soi de com­plicitate bizară, după care mi-a zîmbit cuminte, uluitor de cuminte, şi mi-a şoptit: „Scrieţi, domnule Velican, scrieţi tot ce vreţi dumneavoastră!”. S-a răsucit pe călcîie şi a dispă­rut numaidecît, cu mersul lui sportiv, uşor legănat, avînd ceva de sălbăticiune în felul de a se face nevăzut. Să scriu? Asta-i bună! Ce să scriu? De ce să scriu? Cine mă va crede? Şi, oare, mai pot? .Mai pot să scriu? Cîtă pu­tinţă şi cît curaj mai pot rămîne într-un ins pe care-l aşteap­tă plutonul de execuţie? Cît adevăr? Şi zîmbetul acela ciu­dat al căpitanului... N-am fost niciodată în satul Blidari, din ţinutul Vrancei. De ce n-am fost? M-am temut de ceva? Cunosc pe de” rost multe destine, multe biografii din satul acela. A trebuit — demult, tare demult — să le învăţ, să le repet, să le ştiu pe dinafară ca şi cum ar fi fost ale mele, oa şi cum aş fi cres­cut cu ele, acolo în ţara Vrancei. De ce n-am avut curajul să merg în satul Blidari? Curios ce-mi trece acum prin min­te! Curioase şi sucite gîndurile astea. Curioase şi hapsîne întrebările ... De ce scriu? Ce-ar fi să mă astîmpăr dracului odată, să fac greva foamei, să mă dau cu capul de pereţi, să-mi tai beregăţile cu un ciob din oglindă, să termin odată cu toate?! De ce mă zbat, ce oaut? N-am de ce .mă agăţa, asta-i sigur. Atunci?? în fond, ce mai aştept? Pentru mine lucrurile sînt clare. Nu urăsc pe nimeni. Nu reproşez nimic nimănui. Nu-mi regret faptele. O să fiu condamnat la moarte şi măsura luată n-o pot considera decît justă. Pentru mine însă lucrul acesta n-are nici-o importanţă. Absolut nici una. Şi zîmbetul acela ciudat al căpitanului... De ce-i atîta linişte aici? O viaţă întreagă am trăit singur, dar preţul cumplit al tăcerii abia aici în plătesc. De ce să plătesc nu­mai eu? Numai eu sînt vinovat? Să fie Horia Velican sin­gur vinovatul? De fapt, cine e Horia Velican?   CAPITOLUL 2.             Acolo, pe ţărmul Vardarului, timpul e alftel decît aici, la Brăila, altele îi eînt meandrele, curgerea alta, clep­sidra e aceeaşi, nisipul nu-i. Vardarul e aspru ca un cio­plitor de piatră, zîmbeşte rar, e mereu obosit, furios şi în­cruntat. Dunărea e calmă, Dunărea e blîndă, calmă şi blîndă ca un cîntec (dobrogean e Dunărea în ostrovul Brăilei. Sarava Cristian era pietrar brăilean din tată-n fiu. Din cine ştie ce vremuri incerte, germinate în negura istoriei, neamul Saravilor lepădase ţinuturi mai calde, trecuse apele de Marmara, a urcat către Bosfor şi Dardanele, mai departe pînă la gurile bătrînului Danubiu, căutînd şi găsind aşe­zare ,creştinească aici, în cetatea Brăilei. Saravii erau cioplitori în piatră, asta făceau, asta învă­ţaseră de cînd se ştiau, ciopleau piatra, scormoneau ou dalta în măruntaiele ei şi dezghiocau, scoteau în lumină cruci somptuoase şi îngeri costelivi, un popor de îngeri trişti pentru cimitirele cetăţii. Saravii erau truditori în pia­tră, sumbri, săraci şi tăcuţi. Dezrădăcinaţi şi încăpăţînaţi, culţivîndu-şi cu iubire sta­tornică meseria din bătrîni, refuzînd alte îndeletniciri mai uşoare pe care apa Dunării le oferea cu generozitate, Sara­vii cărau piatra tocmai din coamele Pricopanilor, de din­colo de fluviu, din Dobrogea, din carierele Casimcei şi Babadagului. Piatră grea, piatră scumpă, cîştigul se împu­ţina, datoriile creşteau, neamul Saravilor se împuţina şi el. Sarava Cristian ajunsese, astfel, singurul descendent al spiţei sale, se considera de-acum os brăilean, os din os românesc, din amintirile străbune stăruind doar un abur de legendă despre mări şi ţări calde de unde porniseră înaintaşii săi într-un lung şi ireversibil exod, într-o fugă a disperării, salt în necunoscut şi plecare tiranică în spe­ranţa unor zile şi locuri mai bune. In primul război mon­dial Cristian şi-a pierdut părintele şi cei doi fraţi, iar patru ierni mai tîrziu, o iarnă cumplită, lungă şi cumplită ca un blestem, a murit şi Marina, mezina familiei, sămînţă ciu- 10 dată în neamul lor, palidă şi plăpîndă, care s-a stins încetul cu încetul de oftică. Nu se împlinise anul de la dispariţia Marinei cînd bătrîna Sarava a pierit şi ea brusc, într-o noapte, singură, fără luminare, fără să geamă, fără să fie bolnavă: a fost descoperită în zori, ţeapănă, cuminte, cu ochii închişi, cu mîinile reci încrucişate, abia încrucişate deasupra pîntecului oare zămislise zadarnic. Cristian a rămas unicul moştenitor al pietrăriei, atelier bine cunoscut în mahalalele sărace de pescari. S-a căsăto­rit, şi-a ales o muiere pe măsura lui, robustă, răbdătoare, sănătoiasă, au muncit amîndoi ca nişte căpiaţi ani de zile, au refăcut spiţa şi averea Saravilor, curtea eră iarăşi plină de copii, de orătănii, de cruci şi îngeri din piatră, cei drept crucile nu mai aveau aerul acela somptuos, îngerii însă erau la fel de trişti... Apoi, vremurile s-au răsturnat din nou, preţul pietrei creştea, preţul pîinii creştea, viaţa avea alt preţ acum, banii dispăruseră parcă într-o hazna fără fund, oamenii nu mai aveau hani, oamenii nu mai aveau de lucru, gîndurile negre şi datoriile se înmulţeau, covîrşeau, secătuiau burţile, min­ţile, braţele. în 1927, în casa lui Cristian Sarava s-a născut al cincilea copil, în 1929 al şaselea. Opt guri la masă, opt guri mereu flămînde îl încrîncenau să lovească piatra cu furie, cu rîv- nă, cu speranţă. • — Nelă! i-a zis el nevestei într-o zi, întorcîndu-se de la primărie cu o hîrtie în mînă, dacă nu plătesc banii ăştia într-o săptămînă, ne bate toba în curte, trebuie să vînd atelierul sau să-mi atîrn o piatră de gît. Ce facem? Nelia, Ioana lu’Bădălan, fiică de camionagiu, vînjoasă la trup şi cumpătată în cuget, n-a început să plîngă, n-a zbie­rat că-şi blestemă zilele cînd l-a luat pe Cristian, n-a urlat că are caSa plină cu plozi şi că o să ajungă pe drumuri. Nu! Şi-a privit doar bărbatul în ochi — erau frumoşi ochii Saravilor, adînci şi albaştri ca cerul Mediteranei — a pri­vit, a oftat şi i-a spus calmă. — Lasă, mă Cristule, că n-om pieri noi, ne-om hărăni cum om putea, mai plătim o parte din angaralele alea şi n-om pieri. Ne-or mai ajuta şi ai mei ... Cerem o păsuire la per­cepţie .. . Nu într-o săptămînă, ci după aproape trei luni, toamna tîrziu, în ourtea pietrăriei, invadată de glotaşi, prostime şi gură cască, bătea toba perceptorului. 11 Piatra se scumpise, nimeni nu-şi mai comanda pentru răposaţi cruci din piatră, cei vii n-aveau după ce bea apă, iar cei morţi se puteau mulţumi şi cu două scînduri înfipte la căpătîi, atelierul „Sarava şi fiii” dădu faliment, licitaţia abia izbutind să agonisească gologanii pentru plata vechi­lor datorii. în aceeaşi toamnă, lăsîndu-şi familia în grija socrilor, Cristian şi-a luat lumea în cap, căutînd năuc alte ţărmuri ale pîinii. Ori, poate, chemarea străbunilor îl împingea — în vremuri de cumpănă — către mirificul pămînt al făgă­duinţei. Lăsa în urma lui un timp tulbure, lăsa cozile nesfîr- şite ale căruţaşilor în grevă, frunţile posomorite, întunecate ale hamalilor, şiruri nesfîrşite de hamali cu braţele atîrnînd inutile, cu spinări şi grumazuri inutile, aşteptînd disperaţi şi inutili, lăsa ochii mari, întrebători ai copiilor, ochii adînci ai nevestei care-l îndemnau caută, caută, caută.. In Australia s-a angajat ca văcar la un neamţ, venit înaintea lui acolo doar cu cinci ani. Neamţul — şi el de oRîrşie greacă, îl chema Otto Mahas — îşi încropise deja o avere zdravănă, aici oamenii erau altfel, altfel pămîntu- rile, cine se zbătea, şi dacă mai avea şi un dram da noroc... Mahas avusese, era dur, era viclean, în mina lui banii prăseau. 11 angajase pe Cristian, îi plăcuseră muşchii săi de atlet, privirea semeaţă, mîndră. în primăvară, Sarava expedia la Brăila prima pungă cu gologani cîştigaţi pe moşii străine. Bani grei în timpuri grele. După trei ani neamţul şi-a lichidat averea, acareturile şi cîteva păşuni i le-a vîndut lui Cristian, şi-a luat aurul şi a dispărut brusc, fără urmă, fără un cuvînt. La vreo lună i-a scris din Viena, Sarava a primit plic cu antet, hîrtie cu filigran, Otto Mahas se aranjase oa director la o societate de construcţii. Vremurile se schimbaseră, se limpeziseră, în 1935 nu mai erau zilele de acum trei ani — sumbre, cîinoa- se —, neamţul simţise la timp aerul proaspăt şi-şi investise banii în afaceri industriale. Cristian Sarava era de-acum proprietar, avea ferma lui, cîteva fîntîni, sute de capete de vite, pămînturi întinse. S-a interesat la autorităţi, a cheltuit eu folos nişte bani, s-a învîrtit prin cîteva birouri consulare, pînă la urmă a izbutit să-şi aducă familia în Australia. S-a umplut curtea de suflete: şase copii — Doru, Ştefan, Mihu, Ion, Liviu şi Titel, toţi băieţi — şi o muiere, Nela, nevastă-sa. Saravii 12 prosperau repede. In afară de Liviu şi Titel, cei mai mici, toţi munceau, toţi păzeau ca pe ochii din cap averea aia născută din speranţe, sudoare şi noroc. Se dezlegau vechile căi maritime australe, băierile de la pungi se dezlegau şi ele, comerţul înflorea, anul următor şi celălalt an Saravii şi-au vîndut la preţ bun baloturile de lînă, pieile, brînzeturile... Alţi fermieri, vecini, băştinaşi, cu pămînturi mai sterpe i’l priveau rînjirid, îl salutau rînjind şi era în rînjetul lor şi cruzime, şi nepăsare, şi tîmpenie, şi obsesia neputinţei, şi vraja aia ascunsă, ca o apă freatică, a urii cu care jinduieşti ia ciorba veneticului. De toate astea se temea şi nu se te­mea Cristian, prevăzător însă, lichidîndu-şi o parte din avere, transformînd-o în aur şi asigurîndu-l în bănci cu firmă seri­oasă. Către miezul unei nopţi s-a trezit deasupra unui rug în flăcări, pereţii caselor, pereţi din bîrne, ardeau înfiorător de repede, grinzile se prăbuşeau şi se mistuiau prea repede în aerul fierbinte şi nesăţios, ardeau magaziile, ardeau graj­durile cu vite. Nimeni n-a sărit, n-a mişcat un deget să-l ajute. Abia şi-a salvat copiii, muierea şi cîteva lucruri. A înţeles că n-are ce mai căuta printre acei oameni. A vîndut pămînturile, i-a scris lui Otto. Mahas, i-a cerut sfa­tul, l-a primit. „Ultimul drum al europenilor este către Europa”. Aşa i-a răspuns neamţul. Cristian s-a interesat colo şi colo, a aruncat o vorbă, a tras cu urechea, a aflat că şi alţii călătoreau spre obîrşie, reveneau îmbogăţiţi, se grăbeau să prindă ultimul tren, ultimul vapor. Şi-a scos aurul de la bancă, l-a cuprins dintr-o dată fierbinţeala ple­cării, a bătut depeşă la Brăila — eternul dor al revenirii. — Nelă, i-a zis el nevestei, N neclintită lîngă tîmpla lui, peste două săptămîni ajungem la gurile Dunării, şi de acolo la noi acasă. Ai grijă de copii. Mîine ne îmbarcăm pe „Mona Lisa”. Luxosul vas nu s-a îndepărtat prea mult de coasta Aus­traliei, cînd a început măcelul. A fost abordat de trei am­barcaţiuni uşoare, mici, unsuroase, care înălţaseră basmaua neagră a piraţilor. Tentaţia fusese prea mare. Pachebotul „Mona Lisa” gemea de aur, de bănet, de fermieri bogaţi. Au fost măcelăriţi toţi, cu o ură feroce, bărbaţi, muieri, co­pii, întregul echipaj. Vasul a fost prădat pînă la ultimul sfanţ, pînă la ultimul cercel, apoi abandonat mării. O singură suflare omenească a supraveţuit, totuşi, atunci, un singur om, de fapt era un pui de om. Se răzleţise de ai săi, în 13 joacă, şi adormise în sala cazanelor, cuibărit acolo dup& nişte calorifere calde, acoperite ou vată minerală, sau poate,, cine ştie, ocrotit acolo de mîna oarbă a destinului. Suflet rătăcitor pe un cimitir în derivă, copilul a fost descoperit,, o săptămînă mai tîrziu, de un echipaj grecesc şi predat unui orfelinat de pe malurile Vardarului, apa aceea bătrînă şi înţeleaptă căreia străbunii îi ziceau Axius. Puiul acela de om era Liviu Saravia, adică eu, adică Ho­ria Velican. De ce n-am pierit atunci, la şapte ani? De ce n-am înnebunit atunci? De ce-am supravieţuit? C A P I T O L U L 3. Ieri, căpitanul Radu Bobeică m-a invitat la el în birou. Un subofiţer înalt, mustăcios — ăsta cară într-o sin­gură mînă doi ca mine — a desferecat uşa celulei, a făcut treaba aceasta cu îndemînare, cu delicateţe chiar, totuşi zgomotul zăvoarelor trase, scrîşnetul acela sec, dur al fie­rului frecat pe fier, poartă în el, de fiecare dată, sîmburele prevestitor al ceasului rău, al clipei rele, poate ultima cli­pă, zgomotul zăvoarelor trase naşte în fiinţa mea o ghiară uriaşă care se strînge, se strînge încet, inexorabil, în mine, în jurul meu, peste mine, deasupra, pretutindeni, pînă în momentul în oare aflu adevărul: o nouă audiere, o con­fruntare, întrebări, reveniri, verificări. Adică viaţă. Oare mi se va apune mereu adevărul? Va să zică, astăzi n-a fost ultima clipă, ultimul drum. încă n-a fost. Subofiţerul mustăcios deschide şi mă priveşte curios, nu cu răutate, n-are nimic brutal în privirea lui, în gesturile lui, ci curiozitate, o infinită curiozitate, mă priveşte cam aşa cum te-ai cihiorî la o gînganie ciudată sau la un animal nevolnic, schilav şi-ţi zici cu gînduri aiurite: „Cum dracu, stîrpitura asta a putut face aşa şi pe dincolo?!” Aşa este, sînt slăbuţ, sînt palid, am trăsături apoase, priviri cenu­şii, oase subţiri, am părul rar, degetele mici, umerii înguşti, statura pirpirie, aproape infantilă. Nu sînt un tip prea ară­tos. Asta nu înseamnă însă că sînt respingător pentru sexul frumos. Lia Proper o poate spune mai cu temeinicie în lo­cul meu. De ce tocmai Lia Proper? Un sportiv mă ignoră cu desăvîrşire. Iar un bărbat viguros, aşa cam ca subofiţe­rul ăsta, se uită la mine ca la o moluscă. Dar dacă i-aş spune că sînt capabil să ridic dintr-o singură smulgere două sute de kilograme, că într-o luptă corp la corp ou el, în nici un caz eu n-aş ieşi pe locul doi, dacă i-aş spune mă­tăhălosului ăsta în cizme că viteza cu care pot administra eu o lovitură de karate e suficientă pentru a-i frînge gîtul? Dacă ar şti, ce-ar face? Desigur, dacă i-aş spune, nu m-ar crede, sau ar simţi subit nevoia unei înfruntări, adeseori 15 oamenii au reacţii de soiul acesta, nu cred pînă nu se con­ving pe pielea lor, convingerea asta însă îi poate fi fatala unuia care mă are ca partener. Dar subofiţerul nu ştie, iar eu nu mă sensibilizez la privirea lui. Cu Bobeică e altă chestie. Altfel stau treburile cu el. Căpitanul mă cunoaşte, el ştie precis cîte parale fac. Vînătorul ăsta de spioni are reflexe de pisică sălbatică şi privirea lui îţi spune, exiact cu o secundă mai devreme, „astîmpără-te, fii cuminte, fii rezonabil”, iar dacă eşti înţelept secunda asta te salvează de la dezastru, îţi măsori adversarul cu alte gînduri, i te supui, n-ai încotro, i te supui chiar şi atunci cînd nu-ţi mai pasă de viaţă. „Scrieţi, domnule Velican, scrieţi tot ce vreţi dumneavoastră!”. De ce acest îndemn şi această ciudată, neverosimilă apropiere? Şi mai uimitor este faptul că-l simt pe căpitan că-i sincer, că nu se preface, că nu e un tică­los care să mă atîrne zîmbind în ştreang, el e franc în tot ce face, mă pricep la oameni. Ce are de gînd cu mine Bo­beică? ... Datorită firii mele, n-am avut prea mulţi prieteni prin­tre semenii mei, bărbaţii. Aceştia m-au tratat întotdeauna cu o bunăvoinţă jignitoare, sufocantă, tolerîndu-mă în preaj­ma lor constrînşi de profesie, ori de anumite convenienţe sociale. Femeilor însă le inspiram alte sentimente. Intre femei întotdeauna m-am simţit mai în siguranţă, cu ele comunicarea se încheagă mai rapid, o anumită intuiţie co­mună, anumite gesturi comune, anumite slăbiciuni creau punţi de legătură durabile, mediul acesta îl cultiv, adică l-am cultivat ani de zile cu perseverenţă, cu pasiune, cu răbdare, din calcul şi dorinţă. Cînd am făcut această des­coperire nu aveam decît 16 ani, am exersat îndelung, am devenit o canalie stilată, mi-am exploatat înclinaţiile mor­bide spre jocul desăvîrşitei mimări a suferinţei, a tristeţei sfîşietoare, a dureroasei însingurări, am început să pri­vesc femeile cu alţi ochi. In acest mediu au germinat toate speranţele mele. Aici mi-am nutrit aşteptările şi năzuin­ţele de împlinire, vroiam să mă ridic, cu orice preţ, să mă salvez, să scap de mizeria orfelinatului, de bătăile crunte ale instructorilor, trebuia să scap de foame, de sărăcie, trebuia nu doar să supravieţuiesc, ci să mă înalţ, să învăţ, să cunosc lumea, să ies la suprafaţa ei, deasupra ei şi să-i dau cu tifla, să-mi urlu din bojoci marea scofală: „Na! lume tîmpită, lume idioată şi fudulă, lume violentă, nebu­nă şi barbară. Na! că tot m-am ridicat deasupra ta. M-am 16 ajuns, am bani, sînt-puternic. Mi-ai f ost potrivnică şi-am izbutit. Am sărutat mîna care m-a lovit, cînd a venit însă clipa răsplăţii am retezat mina aceea fără să clipesc. Lua- te-ar dracu, lume infernală!” Am învăţat de mic legile de junglă .ale izbutirii cu orice preţ, pe orice cale, numai să izbutesc, să răzbesc, eu şi numai eu, -fiecare pentru sine, într-o lume enormă omul luptă, trăieşte şi luptă ca un disperat de unul singur, care pe care, trebuie să înghiţi sau să fii înghiţit, ori ori, altă alternativă nu-i, trebuie să împărţi pîinea sau să ţi se împartă, să plăteşti sau să fii plătit, trebuie să cerşeşti sau să ţi se cerşească, trebuie să intinzi mîna sau să ţi se întindă, trebuie să comanzi sau să fii comandat, să condamni sau să fii condamnat, să înlături sau să fii înlăturat, trebuie să te impui sau să te supui — cale de mijloc nu există. Aici mi-am plămădit toate speranţele, în această lume deopotrivă superbă şi dementă, aici am devenit prizonierul propriilor mele spe­ranţe, iubind, urînd şi urlînd, rupînd cu ghiarele şi cu dinţii, croindu-mi cale spre bogăţie şi putere, uzînd, folo­sind, întrebuinţînd o singură unealtă, totodată armă şi scut: femeia. Am iubit-o atunci cînd a fost necesar, atunci cînd am crezut eu că aşa trebuie să fac. Am plătit-o, cînd femeia tre­buia plătită. Mi-am recrutat agentura exclusiv dintre femei — picoliţe, coafeze, reeepţionere de hotel, gîseuliţe de bule­vard, dactilografe, cameriste, şefe de cabinet, croitorese, şofe- riţe de getaxuri, surori medicale. Se găsesc destule nebune, destule nemulţumite şi descreierate sub soarele ăsta etern şi răbdător, destule debusolate, declasate, avide să prospere din cîştiguri uşoare, strălucitoare şi grase, amatoare de aven­turi, de lux, de trai pe vătrai din arginţi nemunciţi, din ar- ginţii trădării. Cea mai mare parte dintre ele sînt agente şi nu ştiu că sînt agente, habar n-au că fac muncă de informa­ţii, că spionează, că trădează, că le paşte puşcăria sau pluto­nul de execuţie. Apărîndu-mă cu deosebita lor prezenţă de spirit, cu sensibilitatea lor, cu viciile şi virtuţile lor în cea­suri negre de ananghie, baricadîndu-mă în spatele lor, în­genunchind în faţa lor sau îngenunchindu-mi-le sub scep­trul teroarei, al şantajului, al banilor, sacrificîmdu-le atunci cînd trebuia să mă salvez, ori abandonîndu-le cînd mă in­comodau, femeile au fost tot atîtea trepte pe care am ur­cat, sau pe care am coborît, nu mai ştiu, nu mai sînt sigur, am urcat? am coborît? Acum n-are nici o importanţă. Fe­meile au blestemul lor, ele, femeile, se dovedesc gata ori- 17 dud să ocrotească, să înconjoare la pieptul lor un mascul pipernicit, o jigodie masculină tristă şi nenorocită, cu te­nul serafic, cu trup de bibelou, cu ochi adinei, întrebători şi trişti, cu ochi rugători şi gînduri calpe care caută, care cerşesc milă, înţelegere, mîngîiere, iar femeile cad în tran­să, cad în plasă şi se vor protectoare, se vor protectoare poate dintr-un sentiment matern nesatisfăcut, ori din alte porniri sau neîmpliniri ancestrale. Multora dintre doam­nele pămîntului, multor preotese ale iubirii, nu sînt puţine acele femei —- urîte sau frumoase — cărora să nu li se pară o sfîntă plăcere de a se şti adorate în taină de băr­baţi sensibili şi trişti, solitari, nevolnici şi trişti, nişte aschi­modii plăpînde, doar eu un dram de virilitate, pe care ele, femeile, să-i ocrotească cu toată prostia şi puterea şi orgo­liul şi tandreţea lor. Şi iarăşi mă gîndesc la o femeie care se cheamă Lia Proper. Subofiţerul mustăcios m-a salutat, i-am răspuns la salut şi m-a invitat sus la etajul şapte. Ştiam. La etajul şapte îşi are biroul Bobeică. Niciodată n-a ordonat să fiu adus în biroul lui. Niciodată nu m-a chemat. De ce-o face acum? Ce urmăreşte? Asta-i bună, am început să mă ramolesc dacă-mi pun astfel de întrebări. Ce-aş urmări eu, dacă aş sta pe scaunul căpitanului şi mi-ar cădea în palmă Horia Velican? îşi poate lesne închipui oricine. Punct. Trecem iprintr-un culoar lung, nesfîrşit, cenuşiu, uricăm nişte trep­te, nu multe, cîteva, apoi aşteptăm în faţa unei uşi imen­se, o uşă cît un perete întreg. Aşteptăm pînă în clipa în care broasca uşii începe să zumzăie încet, se aude un declic interior, uşa se despică în două, dispare, se retrage în zi­duri şi intrăm într-o cuşcă metalică: liftul. în urma noastră uşa se închide automat, ermetic, cabina nu are butoane, nu are mînere, nimic. Nu ştiu cînd am pornit, am simţit doar un gol uşor în stomac o secundă, două, nouă, după care go­lul a dispărut. Am ajuns la etajul şapte, uşa glisează singură într-o parte, în pragul ei, atent, binevoitor, căpita­nul Bobeică. — Bună dimineaţa, domnule Velican. — Bună dimineaţa. Desigur, un cotoi bătrîn ca mine n-ar trebui să se arate surprins. Dealtfel, nici nu cred că se oglindeşte aşa ceva pe chipul meu. Căpitanul are însă drumurile lui pe care umblă. 18 — O surpriză, nu-i aşa? mă învălui el tranşant, fără mofturi ascunse, fără gînduri ascunse. Lăsa impresia neal­terată că spune exact ceea ce gîndeşte. Liftul coboară cu subofiţerul mustăcios, caut un răs­puns, alerg după o replică avantajoasă şi atunci am ră­mas cu garda complet descoperită. Făcuserăm doar cîţiva paşi, cînd în faţa noastră, pe coridor, s-a deschis iute, prea iute, uşa unui birou şi a plutit pe lîngă noi, cu nasul în vînt, cu mersul ei calm, princiar, Lia Proper. Nu ne-a în­vrednicit cu nici o privire, a trecut elegantă şi nepăsătoare pe lîngă noi, Bobeică mă studia atent, i-am simţit arsura ©chilor, tresărisem! Căpitanul a zîmbit, cîştigase. Cîştigase ® mare bătălie fără efort, fără inutile şi ample desfăşurări tactice, întrebîndu-mă, pur şi simplu, pe tonul cei mai banal din lume: „O surpriză, nu-i aşa?”. Adică e o surpriză, se înţelege că-i surpriză, că mă invită în biroul lui, la o discuţie, chestia asta nu se mai cheamă interogatoriu, altă ambianţă, fotolii, cărţi, poate şi o cafea, sigur că e o surpriză pentru unul de condiţia mea. Un spion nu e un musafir prea agreabil în birourile Securităţii de stat, la ur­ma urmei un spion prins e un nimic, nici măcar prizonier de război nu se poate considera că e, şi viaţa lui atîrnă j&e un fir de păr, asta e un spion prins, vreau să spun- că dacă a fost prins înseamnă că a făcut ceva — faptele lui sînt crime în toate codurile pămîntului —, n-a stat el cu mîinile în sîn, şina făcut, cu alte cuvinte, meseria, iar me­seria lui înseamnă, în esenţă, în chintesenţă, să-şi lovească adversarul sub centură, şi, dacă se poate, lovitura asta să-i fie fatală, dacă nu cel puţin să-i provoace inamicului grave pierderi materiale, morale, intelectuale, pierderi uma­ne uneori, şi pentru toate astea el, spionul, trebuie să plătească cu vîrf şi îndesat atunci cînd e prins, nu să fie invitat în biroul anchetatorului, picior peste picior, la o cafea. Aşa că eu căutam febril răspunsul la întrebarea aia banală, Lia Proper a reintrat brusc în universul meu — îngustat enorm în secundele acelea puţine —, am rămas stu­pefiat, din stupefacţia asta n-a ţîşnit afară nimic altceva decît tremurul scurt al unei pleoape, sau poate numai zvîc­netul ei, o dată, o singură dată, suficient însă pentru căpitan. Zîmbea satisfăcut. M-a luat pe după umeri, m-a împins încetişor în biroul său, intim, cald, plăcut, şoptin- du-mi lîngă umăr, deopotrivă hîtru şi caustic. 19 Sînt atît de curios să-mi spuneţi povestea ei, dom­nule Velican, încît n-o să aveţi inima aia neagră să mă refuzaţi, am dreptate? Eram un înfrînt. Refuzîndu-I m-aş fi umilit zadarnic. Vae metis!. Pe Lia Proper am cunoscut-o la Poiana Braşov, în­tîlnire întîmplătoare, întîlnire de vacanţă. Era vară, um­blam teleleu de la o cabană la alta, nu vroiam să mă fixez nicăieri, nu doream nici o legătură. Redactorul şef abia îmi acordase, parcă tăind din zilele lui, două săptămîni de va­canţă, aşa-i vara, se grămădesc toţi s-o-ntindă, dau bir eu fugiţii din metropolă, lasă redacţiile vraişte, lumea umblă ca zurlie după concedii, după escapade, excursii, turism, vax. N-aveam nici un chef să plec aiurea, să mă vîntur cu coada pe spinare hai-hui prin ţară, de felul meu nu-mi plac plimbările, o piatră, o frunză verde, un fir de iarbă gă­seşti oriunde, nu trebuie să le cauţi cu luminarea, la dra- cu-n praznic, cine ştie prin ee coclauri; sînt în general un tip sedentar, aveam apoi interesele mele în oraş, legăturile mele, desigur legături subterane, trebuia să le întreţin, să le alimentez cu acel combustibil al permanentei suprave­gheri, iar ieşirile prea dese la susai verde încep să bată la ochi, nasc întrebări periculoase, ce caută ăsta, ce se tot fîţîie atît pe colo şi pe dincolo, dar nici să stai agăţat în cetate, pe vipia aia din iulie, să faci pe mucenicul în redac­ţie nu miroase prea bine, trebuie să te dai cu gloata, să intri în ea, să te pierzi în deprinderile, în obişnuinţele, în tabieturile şi fasoanele ei, altfel iar se nasc pe undeva afurisitele alea de întrebări. Aşa că am plecat în concediu. Fără maşină personală. Cu trenul. Vă imaginaţi un spion fără maşină personală? Fără aventuri nocturne? Fără întîl­niri conspirative? Fără a se deplasa rapid, în trombă, din- tr-o localitate în alta, de la un punet nevralgic la altul al oraşului? E posibil aşa ceva? Uite că e. Nu sînt spioni ăia pe care îi bănuiţi dumneavoastră eă sînt. Sau, în orice caz, un spion nu arată aşa cum vi-l închipuiţi dumnea­voastră. Zadarnic îl veţi căuta în lumina marilor bulevarde, pe străzi, în ganguri, la recepţii, noaptea prin birouri se­crete, ziua pe lîngă unităţi militare, filmînd, fotografiind, înregistrînd benzi magnetice. Aia nu sînt spioni, ci nişte 20 pîriiţi care ne fac breasla de rîs. Pe ăştia îi prinzi la gră­madă, îi apuci de guler, le tragi un şut zdravăn — uneori nu doar la figurat — şi scapă lumea de nebuni, de agea­mii. Un spion veritabil este exact opusul acestora, un spion care se respectă e cel mai cuminte om din lume, cel mai cenuşiu, cel mai nebăgat în seamă, e modest, afişează o inteligenţă medie, e răbdător,-săritor la necazul altuia, har­nic, bun gospodar, demn, amabil cu toată lumea, iertător şi cumpătat, acesta e spionul de carieră, profesionistul, omul care valorează o avere pentru stăpînii săi, omul pe oare muritorii de rînd nu-l vor arăta niciodată cu degetul, zbierînd: „Iată spionul!”, pentru că spionul adevărat ara­tă ca un ies oarecare, dar un ies care ştie să se retragă la timp dintr-o discuţie, dintr-un conflict, dintr-un anturaj, ştie cînd să critice şi cînd să-şi facă autocritica, se comportă cu tact, are o mască pentru fiece împrejurare, se fereşte de animozităţi personale ca dracu de tămîie, îşi ascunde ma­gistral iritarea, preferinţele, prejudecăţile, vanitatea, indig­narea şi tocmai pentru că spionul dispune de o uriaşă mobilitate spirituală, tenacitate, cultură, fiind deopotrivă prudent şi curajos, tocmai pentru că este un fin obser­vator, un bun psiholog, spirit pătrunzător, tocmai pentru că are o robusteţe intelectuală neobişnuită, o memorie exersată şi o extraordinară capacitate de a se preface, toc­mai pentru acestea toate, şi încă pentru multe altele, a fost inventat contraspionul, vînătorul de spioni. Deci, n-am maşină personală, aşa că am plecat în con­cediu cu trenul. Braşovul nu e prea grozav, s-a industria­lizat, miroase a fum, a ţevi de eşapament, a oxizi de plumb, a cărbune rafinat. Mirosul de cetină îl simţi abia sus, la Poiană. Asta e, din Braşov a mai rămas numai Poiana. Cu greu am găsit la „Capra Neagră” o cameră cu două paturi. Le-am plătit pe amîndouă. Nu suport să dorm cu cineva în aceeaşi încăpere. N-am dormit bine niciodată. E un cal­var. Cînd dorm cu cineva în cameră visez numai morţi, visez oameni cu beregăţi însîngerate, cu ochii smulşi din orbite, visez bălţi de sînge, după asta zac o săptămînă ca de lingoare. Cîteva zile m-am plimbat fără rost prin îm­prejurimi, mîncam cînd la un restaurant, cînd la altul, serile mi le omoram la bar, reveneam la hotel şi, după o baie straşnică, citeam ‘pînă tîrziu, duipă miezul nopţii. întot­deauna iau cu mine în concediu un set de romane poliţiste şi istorice. Fiecare cu păsărică lui. Unii citesc, alţii fac 21 dragoste, pînă la urmă însă toţi adorm buştean şi unitatea speciei umane se poate declara satisfăcută în diversitatea ocupaţiilor sale. într-una din seri, la barul „Şura Dacilor” trăgeam de vreo două ceasuri dintr-un cocteil dulceag, mai mult arome decît alcool, nu-mi place alcoolul pur, sec, fumam, după obiceiul casei, kent, servit la tavă de o pico­liţă nurlie şi vopsită ca o puipăză, tocmai cerusem şi o cafea, cocteilul era pe sfîrşite, nu era prea tîrziu, după cafea1 vroiam să ies un piic la aer, — aerul alpin e cel mai frumos dar pe eare-l face pămîntul, seara, omului ob&sit — mă gîndeam cu plăcere la aburul cafelei, mă dau în vînt după o ceaşcă de dafea oricînd, am şi eu slăbiciunile mele, aşteptam, va să zică, nerăbdător cafeaua, cu ultiaile picături de cocteil în sondă, cînd, la o masă din spatele meu, aud nişte glasuri mai încordate. Se auzeau şoapte precipitate de femeie, apoi o voce răguşită, grosolană, de bărbat care spunea doar atît „bai, hai”, glasul femeii se înălţa penibil, rugător „taci, lasă-mă, du-te”, in­sistenţa masculului devenea agresivă. Curios, mă întorc pe jumătate şi în clipa următoare femeia se ridică fulgerător şi lipeşte o palmă răsunătoare peste obrazul jilav şi bueă- lat al insului, un blond de vreo doi metri, subţire, atletic, cu părul sîrmos, tuns perie. Pălmuirea publică a declanşat instantaneu bestia umană, amorul s-a stins subit din ochii împîcliţi de băutură, blondul ridicînd numaidecît o labă grea, uriaşă, asupra femeii. Lovitura plutea în aer, des­luşeam deja zgomotul cărnii strivite, scrîşnetul oaselor frin- te şi... Asta e, că ştiam. Ştiam că n-am voie să mă dau în spectacol, să fac circ, să intervin, dar bătaia îmi repugna fizic, am mînoat atîta bătaie în copilărie, acolo în orfelinatul ăla de pe ţărmul “Viardarului, încît nu mai rezist. Gestul ticălos al bătăii mă răscoleşte, mă tulbură, îmi urcă sîn- gele la creier, mi se întunecă mintea şi atunci intervin ne­socotit, brusc, fără putinţă de înfrîngere. M-am destins ca un arc, am plutit aproape o jumătate de metru pe verticală şi înainte de a reveni iarăşi pe locul meu de client ano­nim al barului, presasem deja cu forţă carotida huliganu­lui, dar nu forţa contează în treburi de-al-de-astea, ci viteza loviturii, iuţeala aceea năprasnică, formidabilă, care face ca plumbul moale şi inofensiv să poată perfora o şină de cale ferată. Nimeni din barul acela nocturn n-a ob­servat lovitura, absolut toată lumea a înţeles că am v?ut doar să barez, să opresc braţul acela vînjos ca un dr«%”, 22 periculos, să nu se mai abată asupra necunoscutei, asta au priceput toţi, apoi l-au văzut pe uriaşul blond prăvă- lindu-se, sufocîndu-se, horcăind cu ochii cît cepele şi ic­nind repetat, profund, dezgustător. „E beat, e beat criţă!”, aruncă cineva peste umăr, cîţiva ospătari îl şi apucaseră zdravăn de subsuori şi-l tîrau afară, la aer. Femeia m-a privit uimită, o dată, o singură dată, în ochii ei am citit recunoştinţă şi un licăr ciudat, sprinţar, nelalocul lui în astfel de momente, a zîmbit un picuţ, o fracţiune de se­cundă, s-a răsucit pe călcîie şi a dispărut fără o vorbă, fă­ră un gest. Dealtfel, nu aşteptam nici vorba, nici gestul. Privirea ei îmi fusese suficientă. Nu era o femeie fru­moasă în înţelesul modern al cuvîntului, adică răpitoare, adică vampă, avea un chip şaten, sensibil, interiorizat, pă­rul scurt tuns băieţeşte, <tu oleacă de breton, cu oleacă de frizură, o prezenţă oarecare ou un aer drăguţ, dar nu comun, cu un picior şic, dar nu provocator, în orice caz după femeia asta nu-ţi întorci neapărat capul pe stradă. Trece neobservată. Cunosc genul acesta de femei. Se impun atenţiei numai cînd vor ele. Aveam să aflu că o cheamă Lia Proper abia o săptămînă mai tîrziu. M-a aşteptat în holul hotelului, micuţă, delicată, numai nerv şi prospeţime. S-a recomandat ca o şcolăriţă. — Mă numesc Lia Proper. Eram exact de înălţimea ei. — Horia Velican! m-am prezentat şi eu. -— Ziaristul Horia Velican?! s-a mirat femeia spontan cu o francheţe cuceritoare. îa clipa aceea am aflat, am ştiut că este o fire voluntară, că-i place să fie independentă, practică sportul, este încă­păţînată, foarte orgolioasă, n-o atrage viaţa ordonată, dim­potrivă fuge în întîmpinarea hazardului, se crede grozav de deşteaptă, face ochi, dulci numai atunci cînd vrea ea, nu-i place să fie ocrotită, ci să ocrotească: asta era Lia Proper. De unde atîtea informaţii despre o necunoscută?! Chestie de antrenament. Dintr-o replică obişnuită, într-o anumită împrejurare, o minte îndelung instruită poate extrage fişa completă a unei persoane. „Ziaristul Horia Velican?” se mi­rase tînăra femeie. Deci, mă cunoştea după nume. Nu sînt un gazetar strălucit. Nici nu mi-ar fi priit. Dar scriu une­ori reportaje sportive, aşa, din capriciu, nu ştiu prea bine oum le scriu, nu ştiu ce pun în ele, dar oamenii — colegi, prieteni, necunoscuţi — zic că sînt al dracului, că scriu cu 23 bătaie lungă şi, uite aşa, vorba se duce din gură în gură, un microbist înrăit nu se poate să nu ştie cine e Horia Ve­lican. Iar de aici cîteva asociaţii de idei, cîteva deducţii, oamenii în general nu sînt prea complicaţi, trăsături comune găseşti la toţi, amănuntele îi diferenţiază — despre Lia Proper ştiam, în dimineaţa aia de iulie din holul hotelului „Capra Neagră”, îndeajuns ea să mă pot hotărî: risc sau nu risc. Şi am riscat. Ne-am plimbat atunci ca doi nebuni prin sihla munţilor, am mînoat în pripă sus pe nişte me­tereze din piatră, unde-a-nţărcat dracu copiii, nu mai ştiu la care cabană, ne-am întors noaptea tîrziu. în tot acest timp n-am sărutat-o niciodată, n-am făcut nici un gest in­decent, nici o privire de mascul înfierbîntat, i-am spus sute de anecdote, am aruncat cu pietricele într-un rîu, i-am cio­plit cu briceagul o elice de avion, pe oare singură a prins-o cu un cui în vîrful unui brad, s-a căţărat ca o diavoliţă pînă în pleasna bradului, cu o piatră în buzunar, a fixat acolo elicea într-un cui şi după ce a coborît n-a plecat, nu ne-am clintit nici unul pînă n-a suflat vîntul, am aşteptat acolo încremeniţi, în tăcere, să auzim cum începe să şuiere viatul şi cînd l-am auzit am priviit sus la elice, se învîrtea, abia atunci am plecat. Am fost desăvîrşit. Ştiam reacţia. — Horia, eşti un om ideal, eşti unic, mă înţelegi? De ce eşti tu atît de bun? Lia Proper s-a cuibărit la pieptul meu, mai degrabă pe umărul meu şi a început să plîngă în linişte. Prostule! mi-a zis într-un tîrziu. Sărută-mă! Şi am săru­tat-o acolo, în Poiană, sub risipa aia de stele, s-a zgribulit înfiorată, mi-a întors sărutul pătimaş şi în noaptea aceea n-am mai dormit singur. De fapt, nici n-am dormit. Lia Proper era pe atunci şefă de cabinet la o mare uzină braşoveană. Se căsătorise din facultate, în anul trei de filo­logie, la Cluj. Cunoscuse un inginer care lucra la Braşav, omul o fascinase, era un fel de savant, se agăţase de gîtul lui, părăsise facultatea, se căsătoriseră, făceau sport, de dragul lui învăţase să dactilografieze, îl ajuta la lucrări, se iubeau, se adorau, apoi într-o zi a plesnit ceva în labora­torul unde lucra inginerul Proper, s-a născut acolo o ex­plozie electrică urîtă, catastrofală, din savant n-au mai ră­mas decît eîţiva bulgări de materie carbonizată. Lia era gata să înnebunească atunci, s-a dus la uzină, a intrat în laborator, nu credea, a plecat la morgă, a văzut rămăşiţele, a smuls dintr-un ghem de falange arse veri- 24 gheta, a sărutat-o şi a jurat acolo, între morţii aceia neîn­gropaţi, să nu se mai mărite niciodată, iar verigheta s-o poarte la gît, talisman şi .amintire pe veci. A revenit în laborator, s-a aşezat pe un scaun în mijlocul încăperii, cei­lalţi oameni s-au retras plini de respect şi compasiune. A rămas singură. Tîrziu, după ceasuri de uitare, a început să umble ea o somnambulă printre lucrurile lui, prin sertarele lui, să-i mîngîie halatul, să-i sărute hainele de schimb din dulapul metalic, să privească îndelung obiectele atinse de el, folosite de el. A privit, a pipăit, a tras un sertar, şi încă unul, şi încă... năucă, buimacă, cu gînduri de moarte în priviri şi dintr-o dată lumea, lucrurile, faptele s-au schim­bat, s-au modificat brusc, au căpătat alt contur, alte sen­suri: descoperise într-un sertar un mic album cu fotografii, mai multe scrisori, cîteva nimicuri femeieşti. Cui pe cui se scoate. Durerea pe durere. Cînd a înţeles că fotografiile şi scrisorile sînt recente, că soţul ei, savantul, omul care o adora avea o amantă, că se fotografiase cu ea, că-şi scriau, că 6e... că se... Cum e eu putinţă?? A început să rîdă pros­teşte, a mai dat acolo, în sertar, peste nişte ţigări, şi-a aprins una, de atunci a început să fumeze. Aşa a găsit-o unul din laboranţi, rîzînd şi fumînd în neştire, tuşea, se îneca, rîdea ca o lunatică, cu ochi pustii. Au venit alţi oa­meni, au priceput în felul lor tulburarea femeii. Lia a strîns grăbită în poşetă fotografiile, scrisorile, le-a dus acasă şi toate astea, împreună eu lucrurile bărbăteşti ale ingineru­lui, le-a strîns pachet, le-a dus undeva, pe o coastă de pă­dure, înspre Valea Timişului, şi le-a dat foc. Doar veri­gheta şi-a păstrat-o ca pe un blestem, de care ţii eu tot- dinadinsul să-ţi reaminteşti, să te păzeşti mereu. Tăcea, se însingurase. Oamenii au ajutat-o. N-a spus nimănui secretul ei îngrozitor. S-a angajat la aceeaşi întreprindere. A muncit conştiincios. Cu timpul, a ajuns şefa de cabinet, a direc­torului. Blondul care a vrut s-o plesnească acum o săptămînă, la „Şura Dacilor”, era un medic din Bacău, trist, prăpădit şi el, îi pieriseră soţia şi doi copii într-un accident de auto­mobil, l-a cunoscut aici la Poiana, i s-a făcut milă de el. Femeia cunoştea preţul suferinţei. S-au împrietenit, apoi blondul s-a îmbătat ca un porc şi... Am făcut, între timp, din Lia Proper, una din cele mai bune agente ale mele.

Petrecere in bîrlogul lupilor de Rubin Szilard   Colonelul Nox nu-i agrea pe unguri. Era de părere că agenţii săi trimişi în Ungaria acţionează de multe ori haotic. – Ai să vezi – îi zise căpitanului Marcus, care tocmai îi pusese pe birou raportul de zi – ca azi, mîine, vreuna dintre speranţele noastre din rîndul femeilor îşi uită în coc minignetofonul înainte de a se coafa, îşi pierde capul şi o împuşcă, pe coafeză. Cu avînt, cum îi stă bine unei Piroska unguroaice!... Căpitanul Marcus, care în profesia lor aprecia înainte de toate exactitatea, obiectă sec: – Agente cu coc nu avem. Nox nu-i mai răspunse nimic. Îl considera pe Marcus un băiat foarte isteţ, cu cap strălucit, din cei cărora le place să taie firul în patru, dar care niciodată nu gustă o glumă. Trase un fotoliu la soare şi se aşeză în el, cu spatele spre căpitan. Lui Marcus pe care-l supăra purtarea şefului său, nu i-ar fi păsat dacă, Nox ar fi dispărut pe neaşteptate din masivul fotoliu de club şi cînd să se răsucească iar spre interior, să şadă un altul în el. Din partea lui, putea fi şi un cadavru… Dar din fotoliu se auzi glasul spart al lui Nox: – Trăim iar nişte vremuri cînd în Ungaria nu ne mai putem baza decît pe cîteva personalităţi proeminente. Cîte un specialist decis, bine instruit, care luptă cu un aparat de transmisie şi un teleobiectiv. Din păcate, asemenea oameni sînt rari în Ungaria… – Acum există unul. Nox ştia că Marcus face aluzie la noul agent, la marea lor speranţă, pe care instructorii îl socoteau genial. – Te gîndeşti la O-6? – La el. E aproape un biochimist. – Şi cum stă ca aspect exterior? – A suportat două operaţii plastice. Un alter ego perfect. De altfel ştie şi el că semăna uimitor cu cel adevărat. I-am introdus toate amintirile doctorului Decsi. I-am rulat zece mii de metri de peliculă pentru documentare, în film figurează toţi cei pe care dublura doctorului Decsi trebuie să-i cunoască. Printre ei foşti colegi de şcoală, prieteni. De pildă, despre un scriitor pe nume Vértes am pregătit pelicule la Londra, cînd a fost în Anglia, la vărul său. Vara asta, dacă mai face vreo călătorie în afară, îl filmăm iar. – Sînt impresionat… – mormăi ironic colonelul. – Continuă! – Pe un ziarist numit Baksay l-am decupat dintr-o peliculă, un jurnal de actualităţi. Individul tocmai înfuleca un sandviş la o recepţie… – Nu-i necesar să-mi povesteşti clişeu de clişeu tot ce se află în acei zece mii de metri. – Cum doriţi. Concret, O-6 a primit material documentar cît toată literatura goetheană la un loc! – Sper că nici el n-o să fie o sursă documentară mai slabă!… Nox era convins că O-6 va deveni într-adevăr un maestru. O stea a spionajului care-i va aduce şi lui steaua de general şi despre bravurile căruia se vor scrie cîndva scenarii de film. – La toamnă, înainte de a pleca acasă, solicitaţi-i o declaraţie pe bandă de magnetofon. Dar de data asta ca persoană particulară. Cine e starul său de film preferat, ce fel de maşină şi-ar dori, ce marcă, ce calmant consideră că e cel mai bun… Banda va ajunge în arhiva mea personală. Nox se gîndea la emisiunea „Din destăinuirile unor vechi spioni”; după ce se va pensiona, va furniza pentru realizatorii acestei emisiuni materialul, să zicem la cincizeci de dolari minutul. O-6 e ce-i drept tînăr, poate activa treizeci de ani pe muchie. După cum – se gîndi Nox – nu-i exclus ca la toamnă, după ce va fi trimis acasă, să capoteze. Se sculă, se duse la birou şi se aşeză acolo, apoi scoase dintr-un sertar un dosar subţirel, pe care-l întinse căpitanului. – Pe ziua de azi, am încheiat cu problema asta! Dar… mai avem aici un flecuşteţ, cu care am putea începe o treabă. În timp ce Marcus parcurgea materialul, şeful său deschise televizorul pentru a ciupi două-trei imagini de la raliul automobilistic de la Nisa. Însă nu mai apucă decît pe un reporter, care încerca să-i ia un interviu nevestei unui concurent grav accidentat în urma exploziei maşinii pe care o pilota. „Ce simţiţi?”… Femeia plîngea şi îşi repezi pumnul spre reporter. În spate se zărea automobilul, încă fumegînd. Marcus nu văzu nimic din toate acestea. Era adîncit în lectura declaraţiilor unui transfug ungur mort într-un spital din Londra. Proprietarul de pe vremuri al farmaciei „Arhanghelul”, în ultimul său ceas îşi lăsase moştenire averea serviciului de spionaj secret. Cînd fugise, lăsase averea asta în Ungaria şi înainte de a muri încredinţase serviciului de spionaj cum anume s-o folosească. Nox închise televizorul. – Deci? Îl întrebă Marcus. – Totul e cui îi transmitem mai departe moştenirea. Riscurile sînt nule. – Tocmai asta-i partea cea mai interesantă. Noi cumpărăm, dar nota de plată se onorează dincolo. Asta nu-l entuziasmă pe Marcus. „Mai bine am avea idei, decît bani”, îşi spuse.. Dar nu rosti cu voce tare decît atîta: – Mîine pun problema asta în mişcare. Colonelul se ridică şi deschise ferestrele, ce ofereau privirii imaginea unui orăşel vechi, cu case bătrîne şi acoperişuri înalte şi ascuţite. Ca şi altădată, oraşul i se înfăţişa – a cîta oară? – aidoma unui Disneyland părăginit. – Ce vreme splendidă! rosti fascinat. Pare-ar fi vară! Deşi, după calendar, sîntem abia la mijlocul lui mai. Marcus salută şi dădu să se retragă. Dar colonelul îl oprii – Denumirea acţiunii? – Aş propune să-i zicem „Arhanghelul”.    

Naratiuni detective de Leonida Neamtu INOCENŢA UNEI AMAZOANE          Odată cu înserarea, în „nişa căutătorilor de comori” se înfiinţară prompt Sergiu Ceclan, Silviu Balamela şi un ins mai în vârstă, ale cărui cârje scârţâiau; nu-i reţinuseră numele; picase la cabană abia de câteva ore. La capătul unei conversaţii duse pe jumătate în glumă, iar pe jumă­tate în serios, necunoscutul dădu din cap. — Bine, domnilor, bine, dacă trebuie, trebuie. Ce ziceţi, care va fi fost în tinereţe meseria mea? Silviu Balamela îşi juca isteţimea pe o singură carte: — Popă, opină el. — Mai rău, îl contrazise insul, întorcându-se către Ceclan. D-ta, ce crezi? — N-am idee... Ce poate fi mai rău? Gulgutier? — Nu, spuse omul care, de altfel, nu cunoştea termenul folosit de Ceclan. Am fost copoi. Pe frâncheneşte, limier. Detectiv particular, mai exact. Şi, observând că ascultă­torii săi trag cu ochiul către cârje, preciză: Da, le folo­seam pe astea şi atunci. Credeţi? — Suntem dispuşi să credem aproape orice, îi surâse Ceclan până la măsele. Fostul detectiv particular, domnul V., ca să-i folosim şi numele întreg, puse pe masă palma sa mare, scorojită, ca o frunză de stejar toamna. — Am să vă povestesc, cu unele prescurtări, primul meu caz. Mă strămutasem de nevoie în Capitală, unde cu­noşteam un singur om, pe domnul G., ziarist la o fiţuică obscură, lefter ca si mine, singurele sale bogăţii fiind două idei fixe: vindecarea schizofreniei prin pufkalo (acesta e un mod de a respira sistem yoga, sau cam aşa ceva) şi înfiinţarea unei agenţii particulare. El însuşi, domnul G.. era cam exaltat. A dat la foaia lui o ştire ciudată; „După o faimoasă carieră la Londra, detectivul Bonifaciu Lăzău revine printre noi”. Pe urmă, la un ziar mai de doamne ajută: „Lăzău, faimosul as al deducţiunii, are unele intenţiuni...” N-am înţeles cum de i se publicau tâmpeniile astea – fiindcă, după cum v-aţi şi dat seama, Lăzău nici nu exista! Au mai apărut pe ici şi pe colo două sau trei articolaşe despre Lăzău – aşa se creează o faimă, domnii mei! – pentru ca, în fine, cu litere de o şchioapă, la un ziar important: „Bonifaciu Lăzău, în fruntea Agenţiei Lăzău”. Amicul meu ziaristul era exaltat, însă operativ. Mi-a zis „Tu vei fi Lăzău! Ai mutră de Lăzău!” şi m-a condus la o garsonieră de la etajul patru, unde puteai dresa cămile de pustie ce era. Aici e Agenţia, mi-a explicat domnul G. Firma de la intrare eu am pictat-o. Pune-te pe treabă fără zăbavă. L-am întrebat: — Perfect! Ce trebuie să fac? — Cum ce?! Primeşti clienţii. Rezolvi cazurile. Simplu. — Desigur citiseşi multă literatură poliţistă, îşi dădu cu părerea Balamela. — Nici un rând, Eram om serios. Nu ştiam deosebi o amprentă de un Ampére, Dacă mă puneai în fruntea unui convoi de beduini să-i călăuzesc spre Mecca, sau Babilon, aş fi fost la fel de încurcat. Stăteam la birou, fiindcă exista totuşi un fel de fantomă de birou în Agenţie, iar pe birou se afla şi un telefon, pe care staţiona o muscă lihnită de foame, şi nădăjduiam că nu voi fi de­ranjat, însă lumea e ciudată; poţi sa publici la gazetă o idioţie, „somnambul caut somnambulă pentru a o lua de nevastă”, sau „fabricăm mâţe artificiale decorative”, că vei şi recolta ecoul cuvenit! Lumea citise anunţurile maniacului, dl. G., al cărui „asociat” mă pomenisem peste noapte şi peste vrerea mea. Da, domnii mei, ce poate fi mai verosimil decât neverosimilul? — Mare vorbă! mormăi Ceclan. Povestitorul îl suspectă o clipă că-şi bate joc, pe urmă reluă: — Aprinsesem a treia ţigară, când musca de pe telefon decolă brusc. De ce credeţi? — Ai vrut s-o pocneşti cu ştergarul, presupuse Balamela. — Aşi, nici nu exista vreun ştergar pe acolo... O spe­riase telefonul. O voce de soprană alintată cerea să vor­bească personal cu domnul Lăzău. Personal! Într-o pro­blemă gravă. I-am răspuns că firul e prea subţire pentru problemele grave, să vină la sediu, cunoaşte adresa? O cunoştea, mica bestie, iar peste un minut ascultam cum cântă pe clapele treptelor tocurile ei, în urcare. Fata era, ca să mă exprim astfel, diafană şi nici nu împlinise două­zeci şi doi... Ea declară, rotind nişte ochi verzi, că altfel îşi imaginase o Agenţie de detectivi, poate de unde spera să vadă cartuşiere pe zid şi mitralieră la geam. — Sunteţi chiar domnul Lăzău? se interesă, privind cam cu jale cârjele mele, şi mi-am dat seama, într-o stră­fulgerare, că unul care făcuse praf Londra şi continentul e necesar să fie zdravăn ca stânca şi enigmatic precum ceea ce poate fi sub o stâncă, deci am răspuns, distant: — Domnul Lăzău e prins în treburi importante, sunt unul din ajutoarele sale... O cam strecurasem pe fată din ochi şi aparenţa ei diafană se topise: era suplă ca o felină. Am încercat să mi-o închipui cârpind un ciorap, şi n-am reuşit. De atunci, când vreau să-mi formez părerea cu privire la o duduie, încerc să mi-o închipui cârpind ciorapi, proba nu e prea elegantă, dar pe deplin eficientă. Despre fata aceea mi-am zis: o amazoană... — Adică venea din Amazonia? se informă Balamela. Povestitorul tresări neplăcut şi în continuare nu-i mai acordă mare importanţă. — Domnişoara se încăpăţâna să-l pretindă pe Lăzău, dar n-aveam cum să fac rost de el! I-am zis: „Eu sunt domnul V., dacă vorbeşti cu mine e ca şi cum ai conversa cu şeful!” Foarte aferat, am dat să răsfoiesc nişte hârţoage de pe birou, însă uitasem să le aduc... Fata şovăia. M-am dus la uşiţa laterală şi am ridicat preţ de o secundă perdeaua ce o moştenisem de la premergătorii noştri, nişte reprezentanţi ai medicamentelor împotriva gutei, care dăduseră faliment. Prin dreptunghiul murdar al uşii se zări, ca într-un vis urât, un şir de mutre blegi parcă anume confecţionate pentru a demonstra neurastenia şi plictisul: o altă invenţie „diabolică” a maniacului de G., menită să arate cât de tare ne asaltează clientela, în rea­litate profilurile erau din carton, furate, zic eu, din recu­zita unui teatru pentru trăsniţi. — Precum observaţi, sunt extrem de ocupat, treceţi la subiect, duduiţă! Fata vârî în mine întreaga verzime a ochilor ei. — Aţi văzut gazetele de dimineaţă? — Fireşte! am minţit. Ea împinse către mine un ziar ce-l adusese, indicând un titlu: „Delia Sânnicăuanu, marea vedetă, moare subit. Dilema poliţiei. Încă odată, poliţia incapabilă! Sora cea mică a actriţei, Stela, decisă să ceară ajutorul lui Bonifaciu Lăzău”. Am mârâit cum îmi închipuiam că trebuie să mârâie un copoi: — Cunosc cazul. Dumneata eşti desigur Stela Sânnicăuanu, ce doreşti de la noi? — Capetele vinovaţilor! împuşcă fata, împungându-mi fruntea cu o privire atât de ascuţită că mă prinse o durere. Însă demonul ţâfnoşeniei îmi trase un ghiont, aşa că am răspuns: — Simplu. Când doreşti aceste capete? Ea îmi aruncă o privire puţin descumpănită de data asta. Zise: — Poliţia calcă în... astea, cum le zice, străchini, sper că Lăzău va face lumină... Aici interveni iarăşi Balamela: — Era vorba de o sinucidere, nu? Domnul V. abia de-i aruncă o privire jenată şi continuă; — Am întrebat-o pe amazoană pentru ce venise ea la noi şi nu „tăticul”, sau în fine altcineva din spiţa bărbă­tească a familiei, cum ar fi fost firesc. — Tata, se strâmbă clienta, e la Basel, la conferinţele lui. A răcnit prin telefon să facem ce putem! N-o iubea pe Delia, bănuia că ar fi un păcat din tinereţe al mamei… Zicând acestea, Stela Sânnicăuanu scoase din poşetă ceva frumos, un teanc de... — ...batiste roz, spuse Balamela. — Un teanc de bancnote. Nu numai musca din birou era lihnită, ci şi mie-mi cântau maţele. Fata zise: — Pasează acest avans domnului Lăzău! Îl aştept! Am condus-o pe prima clientă a Agenţiei, am ascultat o clipă cum ţocăie din tocuri; visul meu era să cobor iute să înfulec o iahnie bună, când ce se întâmplă? Iarăşi telefonul... — La receptor – actriţa asasinată! se repezi Balamela. — La telefon, ziarele. Şi aceia, nebuni! întrebări peste întrebări! Ce răspunsuri ameţite am mai dat! A doua zi însă din ziare aveam să aflu că fusesem angajat – că Lăzău fusese angajat – de una dintre cele mai cu ifose familii. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am înhămat la costumul de duminică, deşi era miercuri, zi de post. Palatul Sânnicăuanilor mă năuci! — Altfel ne-am înţeles, domnule V.! mă întâmpină Stela, jucându-se cu o cravaşă moale, galbenă. De ce n-a venit domnul Lăzău? Am îngăimat că şeful e prins în treburi „mai impor­tante”, explicaţie ce avu darul de a-i scoate coarne prin tâmplă, de furie. Ce treburi pot să fie mai importante, decât moartea Deliei? — Domnule, îl întrerupse Balamela, ai dezlegat cazul – ori ba? — Lasă-l pe om să expună faptele, protestă Ceclan. — Am făcut, îşi urmă domnul V. firul, o serie de vizite la locul asasinatului, dar de dragul unităţii de timp, de spaţiu, de retorică, le voi trata ca şi cum ar fi fost una singură. Stela Sânnicăuanu începuse a mă urî, iar refre­nul ei favorit era SĂ VINA LÂZĂU!! În spatele casei lor, veritabil palat, exista un spaţiu unde, prin luminişurile de fagi, soarele de toamnă pornise un joc. Acolo murise actriţa. M-am apropiat de o statuie a lui Bachus, zeul acela beţivan, ştiţi, am atins cu vârful cârjei urciorul de la picioarele zeului, şi urciorul, sunând a gol, se clătina puţin, desprins din soclu. De la mică distanţă Stela urmă­rea cu dispreţ tentativa mea de a face pe deşteptul, pe detectivul... Cunoşteam desigur împrejurările stranii în care murise soră-sa, vedeta: de necrezut, dar o lovise în gât o săgeată otrăvită... — Imposibil! Aşa ceva se întâmplă numai în junglă, bolborosi Balamela. — I-am şi spus Stelei: „Domnişoară, în veacul nostru se moare de glonte, ştreang, gaze asfixiante, demenţa, ciroză, – neplăcute, murdare morţi. Sora dumitale, veri­tabilă artistă, şi-a ales un sfârşit romantic, o săgeată care vine de undeva, trimisă nu se ştie de către cine… — Nu Delia şi-a ales acest sfârşit, scrâşni Stela Sânnicăuanu. Săgeata aceea romantică era otrăvită, ţi-o rea­mintesc, domnule! Dar ce stau să discut, UNDE Ε LĂZĂU?? Ε la dracu, aş fi vrut să-i arunc, dar în loc de asta am pus iar placa cea veche cu treburi mai presante şi mi-am continuat „investigaţiile”. Mare lucru nu nădăjduiam să aflu, totuşi, ca să par a fi în centrul chestiunii, am cerut să mi se indice exact locul unde căzuse actriţa, acolo în pajiştea aceea ademenitoare, precum şi distanţa la care se aflau persoanele ce o însoţiseră în plimbare, adică bătrâna ei doică şi o anumită domnişoară Vascopol. şi aceasta actriţă, însă, ca să zic aşa, ratată, admiratoare a Deliei, sau mai ştii, falsă admiratoare... — Da, aici e cuiul chestiunii! se precipită Balamela. Domnul V. sorbi din paharul său. — Victima obişnuia să se preumble în spaţiul acela însorit şi pustiu, fiind o fire meditativă; ocupându-mă de sfârşitul unei firi meditative, încercam să-mi compun o faţă meditativă, dar în realitate mă simţeam ridicol şi nu mă gândeam decât cum să evadez, când glasul pene­trant al Stelei mă ajunse din urmă: — Dar lupa unde-ţi este, domnule ajutor de copoi? — Lupa?! am tresărit eu din toate fibrele şi tot întrebându-mă ce naiba voise să spună, am călcat greşit şi m-am prăbuşit ca un sac. Am recuperat cu greu cârjele, şi mai greu m-am pus pe picioare, rezemându-mă de ceva... Am mai continuat vreun ceas jocul meu penibil de-a poliţistul în acţiune, nu de alta dar să nu zică bestia aia mică şi cu gură rea, că mă plătise pe degeaba, mi-am săltat apoi panamaua şi m-am tot dus învârtindu-mă, nu înainte de a promite într-o frază seacă precum cartonul presat că voi raporta şefului, lui Lăzău deci, tot ce este necesar, iar el va trage concluziile definitive. Concluzii definitive – auziţi! Mă vârâsem într-o încurcătură bles­temată Când l-am revăzut pe amicul meu, domnul G., exaltatul şi maniacul, i-am zis că dracul s-o ia de treabă, eu dispar de pe schema Agenţiei, dar el pretinse că alta va fi dispoziţia mea după o cină suculentă şi cum, graţie Stelei, întâmplării şi Satanei în acelaşi timp, ne aflam în fonduri, ne-am prelins către „Cişmeaua Roşie”, un birt în vogă unde friptură şi vin roşu am cerut. — Dă-i drumu’! zise domnul G., şi i-am povestit vizita, el medită, maniacii ăştia uneori meditează, face parte din boală, şi au şi idei; „asociatul” frunzări cu grijă fiecare amănunt, se opri asupra căderii mele, cinci mi-am pierdut cârjele şi capul. — Stela te-a ajutat să te ridici? — Stela? N-ar fi întins un deget – nici dacă mă înecam. M-am rezemat de ceva... era acolo, parcă, o rablă de măsuţă şchioapă... — Ce să caute o blestemată de măsuţă pe o blestemată de pajişte? se agăţă maniacul de acest fleac. — Habar nu am, ce importanţă are? am strigat, şi deodată am dus degetul la gură. În cârciumă, la „Cişmeaua Roşie”, intrase cine? Domnişoara Stela Sânnicăuanu în persoană. O însoţea un tip fercheş... — Asta e o blestemată de coincidenţă, se opuse Balamela, eu nu cred în coincidenţe... — Ia mai taci, ceru Ceclan, fără coincidenţe nu s-ar întâmpla nimic pe lume! — Mare vorbă, aprobă domnul V. Şi cum vă zic, tânăra pereche se instalează într-un colţ, fără să mă observe... Bineînţeles, n-am făcut nimic pentru a-i stimula spiritul de observaţie... — Nu pare cine ştie cât de marcată de moartea surorii ei! comentă maniacul meu. — Păi, am zis, acum e unica moştenitoare, sau cam aşa ceva... — Atunci, ea este şi asasina, şopti ziaristul. — Nu ţine, băiete, i-am răspuns. — Crede-mă, totdeauna ei, moştenitorii unici, sunt asasinii! — Nu merge, îţi spun! Pentru ce l-ar fi angajat pe „Marele Lăzău”? — Nu ştiu. Ba ştiu. Ca să arunce praf în ochii lumii. — Nici acum nu stă în picioare teoria ta, i-am spus maniacului. Când a fost asasinată actriţa, sora ei lipsea de acasă. Plecase de vreun sfert de ceas. A aflat despre tristul eveniment pe terenul de tenis, la club... Domnul G. îl arătă pe frumuşelul de lângă Stela. — Cine-i individu’’? I-am explicat că n-am de unde să ştiu, dar amicul pretinse că un detectiv particular trebuie să cunoască totul despre clienţii săi, şi nu numai despre ei, apoi momi un picollo cu oareceva mărunţiş şi astfel aflarăm foarte simplu, iar nu prin investigaţiuni subtile, că însoţitorul Stelei Sânnicăuanu e un domn Flentea, băiat de lume, sportsman şi aşa mai departe, şi că ei doi se cam vânzolesc împreună de la un timp, însă cu mare discreţie…

Detectivii de duminica de Corneliu Cadelcu trei                                                1 TREI CAFELE MICI FĂRĂ ΖAHĂR     Pe terasa „Crizantemei” puteai întâlni, în toate zilele cu soare, dintre 1 mai şi 15 octombrie pe toţi cei din oraş cu care voiai sau nu voiai să te întâlneşti ca şi pe toţi bucureştenii, ieşenii, băcăuanii, botoşănenii ori sucevenii în trecere prin N. Popularitatea terasei o făcuserăm noi, câţiva gazetari, câţiva actori, câţiva oameni de cultură împătimiţi întru cafele bune şi o întreţinea strădania doamnei Lăzărescu de-a-i păs­tra faima. Strădania ei se materializa în servire ireproşabilă, fete frumoase şi o nemaipomenită elasticitate în sortimentarea cafelelor şi-a celorlalte preparate de mic dejun şi cofe­tărie. Cel aşezat la una din mese, sub pinul dinspre biserică, era îmbrăcat foarte corect de parcă ar fi mers într-o vizită ofici­ală. Deschise un ziar, la pagina a treia, îl împături în aşa fel încât să rămână vederii numai o anume coloană, prima din dreapta, cu titlul mărunt şi încercuit cu străşnicie. Se aşeză şi aştepta să i se simtă venirea. Ieşi de după peretele de sticlă Violeta cu tava cu cafele şi văzându-l pe cel cu ziarul îi zâmbi, şi-l întrebă peste umăr: — Cu ceva serios înainte? — Trei mici fără zăhar! făcu sec cel cu ziarul stricând echilibru] prin rostirea incorectă a vorbei din urmă. — Deci mai aşteptaţi pe cineva, domnule Moroianu? — Exact! — Ca dumneavoastră sau din Bucureşti? — Ca mine. — Cine e? se alintă Violeta. — Mihai Iovan! — Boxerul? Dar ce aveţi dumneavoastră cu el? — O afacere. — Hm. O afacere sau vreo anchetă? — O întâlnire de afaceri, cum ţi-am spus! Moroianu intră în ritualul obişnuit al savurării cafelei: o gură, un fum, o pauză. În timpul acesta un ins îmbrăcat de­cent şi purtând ochelari fumurii, cam mari pentru vârsta lui, surprinzând privirea tânărului i se adresă: — Scrie ceva şi despre meciul cu „Farul”? — Nu. Nu e ziarul de azi! Sunteţi constănţean? — Într-un fel. — Au mâncat iar bătaie. — Cu cât? — Nu ştiu. I-am auzit pe colegi dimineaţă comentând. Eu nu-s... — Păcat! Mulţumesc. — N-aveţi pentru ce. Oricum vă puteţi informa imediat ce vin ziarele, pe la unsprezece şi... făcu Moroianu politicos şi aruncându-şi privirea spre stradă zări pe unul din cei aş­teptaţi. Un foarte fercheş ofiţer de poliţie get-beget din N. — De ce dai alarma fără rost, amice? îl luă acesta re­pede pe Moroianu. Ce ţi s-a mai întâmplat? — Ai să vezi tu dacă e fără rost. Poftim! zise Moroia­nu întinzându-i ziarul şi aşteptând să vadă pe obrazul priete­nului lumina unei aprecieri favorabile. Ofiţerul citi distrat, îşi luă cafeaua, cam răcită acum, puse ziarul deoparte, căută o ţigară, aprinse şi apoi întrebă: — Şi ce-i cu asta? — Ai citit? — Păi, dragul meu, fapte de astea, „evenemente” cum le zice nea Tăbăcaru îţi dau şi eu câte vrei. De asta m-ai che­mat? Puteai veni direct la sediu. Dar nu văd ce-i aşa de gro­zav în asta. Sau te-ai săturat de „Arca lui Noe” şi vrei să faci o rubrică nouă? — Ai citit chiar totul? întrebă încă nedezumflat Moro­ianu. — Am citit şi îţi repet, nimic deosebit; aşa ceva se întâmplă şi pe la noi. — Şi morţi misterioase? — Misterioase, numai la început, preluă ofiţerul, pe ur­mă se constată că omul era bătrân, bolnav de cine ştie ce maladie, singuratec, şi nici măcar n-avea obiecte de mare preţ prin casă. Deci nu putea fi victima unei agresiuni. Apoi sorbind din cafea întrebă: Tu nu mai vrei una? — Ba da, făcu Moroianu alunecând spre dezumflare dar încă având argumente. Fă-i semn Violetei! Iar cu asta n-am terminat. — Nu? se miră ofiţerul. Dar pentru cine e a treia cafea? — Pentru Mihai. — Da?! — Ce-i, Samuraiule? Te temi că-ţi strici reputaţia? — De unde îmi ştii tu porecla? — Ascultă domnule lent maior Petre Mateescu, nu nu­mai voi sunteţi informaţi, ci şi noi gazetăraşii de provincie. N-ai să-mi spui că nu-ţi place porecla asta. — S-au găsit şi băieţii să-mi dea o poreclă, mamă-mamă! Numai Bărbuţă e vinovat. Am să-l rad eu într-o zi pentru asta. — Nu zău? făcu Moroianu, chiar nu-ţi place? Violeta veni, foarte sobră, luă ceştile aproape fără să-i privească şi mai ales căutând să nu vadă Samuraiul că e admirat, aşa ca un actor de cinema, de la distanţă. Simţeam asta, simţeam privirea Violetei. Am spus simţeam pentru că e inutil să mă mai ascund şi să povestesc la persoana a treia. Eu eram Moroianu, adică mai sunt şi acum. — Las-o pe-a lui Mihai, am spus eu ca să-i dau Violetei un ajutor, s-o bea rece. Aşa-i trebuie dacă întârzie nejustificat. Între timp Mateescu mai citi o dată ştiruţa încercuită de mine şi mă întrebă: — Ce ziar e ăsta? — „Flamura Prahovei”! Mizilul e în judeţul Prahova, nu ştiai? — Hm, făcu el, ştiam, dar nu ştiam ce ziar e ăsta. Apoi mă privi lung. Şi tu chiar crezi că acolo, la Mizil, s-a săvârşit o crimă? — Da. am răspuns eu cu toată gura. — Crezi sau ştii? — Presupun. — L-ai cunoscut cumva pe A. Z. ăsta? Că aveţi şi voi o pudoare de nu se mai află pereche, daţi numai iniţiale. De-ai face şi tu aşa! Da’ tu eşti în stare când încondeiezi pe unul în „Arcă” să-i scrii numele cu majuscule şi să-i dai şi poza. — Poza o daţi voi la „Cleştele Opiniei Publice”. — Şi ce te face să crezi că a fost o crimă? Nu mi-ai spus. — Pentru că pe cel mort îl cheamă Amilcar Zaharescu şi a fost magistrat. — De unde ştii asta? — De la colegul care a scris rubrica. — Şi colegul ăla al tău ţi-a spus că a fost ucis? Au aflat ei aşa ceva? Sau numai tu cu imaginaţia ta...? — Nu, el nu mi-a spus că A. Z. ar fi fost ucis. Dar închipuie-ţi că un bătrân magistrat a putut face destule victime şi că una dintre ele, oricare dintre ele, ar fi... — Putut să se răzbune suprimându-l?... — Exact, am făcut eu, înfierbântat de cele ce urmau să fie spuse lui Mateescu. — Prietene, începu ritos Mateescu, asta se întâmplă în romanele poliţiste. În realitate e ceva mai greu. — Să-ţi spun bomba, domnule Holmes? nu m-am mai putut eu abţine. — Spune-mi-o, dacă ţii, dar mai întâi lămureşte-mă de ce l-ai amestecat în treaba asta pe Mihai Iovan, că am în­ţeles acum că pentru aşa ceva l-ai invitat. Doar nu vrei să facă cu tine o cursă clandestină până la Mizil ca să faceţi voi acolo pe detectivii? — Nu. Ai să râzi dacă-ţi spun de ce l-am chemat pe Io­van. Ca să te convingem pe tine să cercetezi. — Asta e bomba? — Nu. Bomba e că omul, A. Z., nu era ştiut ca bolnav, de nimeni, din cei care-l cunoşteau mai îndeaproape şi că a fost găsit cu mâinile asupra obrazului, acoperindu-şi ochii de parcă ar fi văzut o stafie. — Iar fabulezi. — Hm, am făcut eu, vine Iovan şi ai să vezi ce spune şi el. Într-adevăr, Mihai Iovan venea, agil şi puternic, printre mese spre noi. — Salut băieţi! ne întinse el mâna. — Ai găsit ceva senzaţional, Dinule? Ceva vrednic de imaginaţia noastră? spuse el aşezându-se. Şi apoi luând ca­feaua, rece: O beau, cu condiţia ca voi să mai beţi câte una caldă, cu mine. Da? Violeta! Violeta era „pe fază” îl aşteptase doar. — Unde? întrebă Mihai după ce-şi încercă puterea cu gustul răsuflat al cafelei. — La Mizil. — Perfect. Vorbesc cu domnul Niţu şi-mi dă o cursă la Ploieşti de două zile. Crezi că-mi ajunge? Partea din urmă a întrebării fu adresată lui Mateescu. — Voi chiar aveţi de gând să faceţi pe detectivii? se miră locotenentul. — Şi de ce nu? răspunse Mihai pe acelaşi ton. Iar eu am izbucnit în râs şi Mateescu mă secondă şi el molipsit. — Dacă râd, am spus eu, nu înseamnă că nu mai cred în ce ţi-am spus. Şi către Mihai: Nu e cazul să te grăbeşti, Mihai, poate ne ajută „mareşalul”. — Staţi cuminţi, fraţilor! ne ţistui Mateescu. Ne mai aude cineva. — Păi cum, Petre, spuse Mihai, sorbind cu sete din ca­fea, şi foarte încet în acelaşi timp, dacă tu descoperi o cri­mă aşa misterioasă ori vreo poznă gravă a cuiva, gravă şi camuflată frumos, nu te avansează? — Băi neinformaţilor, voi acuma ori râdeţi de mine ori v-aţi pus în gând să mă faceţi să trădez secrete de serviciu. Mă compromit cu voi! şi se ridică. Mihai îl privi lung Eu îl priveam încă lung când el se ridicase şi porni spre uşa cofetăriei. Ne întrebam din priviri şi eu şi Mihai, ce-o fi cu amicul nostru. — De ce râzi? — Râd că Samuraiul vine cu cafea rece şi foarte tare. Mihai se întoarse către convoiul ce-l anunţasem. — Aşa, mareşalule, spuse Mihai, încalci legea în loc s-o aperi! Frumos! — Curaj! spuserăm noi. Ăsta era un salut foarte răspândit la „Crizantema”. După ce gustă puţin din ceaşcă, Mateescu mi se adresă mie foarte serios: — Dinule, tu crezi serios în ce spui ori îţi construieşti un subiect de serial, pentru „Zorile”? — Deocamdată, am răspuns eu la fel de serios, nu mă gândesc la niciun serial. Sunt doar curios să aflu cum a mu­rit Amilcar Zaharescu. Atât. Poate nici nu e nevoie să mear­gă Mihai acolo. Poate... — Este în stare să mai aştepte? – întrebă Mateescu. — Să aştept, altceva ce-mi rămâne? — Bine. — Dacă nu se iveşte altceva între timp, am zis eu du­pă asta. — Ce anume, făcu îngrijorat Mateescu, ce să se ivească? — Vreo ştire de la colegul meu, l-am rugat să mă ţină la curent, vreun nou indiciu, vreo... — Vreun alt mort misterios, aruncă o vorbă în vânt Mi­hai Iovan.

Dominoul viselor de Albert Mure volumul 1 PROLOG   ...Toc! O secundă goală. Toc!... Toc!... -Voi veni si mâine seară, Eliza, să ştii. Si, astfel, în fiece seară.   A început să vină din ziua în care mi-am mutat mărunţişurile, hainele, mobila, obiceiurile în casa mătuşii Maria. După moartea mătuşii, se ştie. Bate încet în uşă, spune că revine, apoi pleacă. Întâia oară m-am speriat îngrozitor şi-mi amintesc că mi-am petrecut restul nopţii cu mîna încleşatată pe gîtul unei sticle pe care o dibuisem sub pat. Asta ca, la nevoie, să mă apăr. N-a intrat însă nimeni.   A doua seară la fel. A treia seară la fel. A patra seară la fel. Câteva săptămâni am fost bolnavă, galbenă şi cei din jur nu înţelegeau ce mi se întâmpla.   Trecură aşa multe luni. Deoarece vizitatorul meu părea paşnic, m-am obişnuit cu bătăile degetului său în uşă, cred că deget era, cum te obişnuieşti cu cântecul cucului cuibărit în pendulă.   Nu venea la o oră fixă. Venea seara. Recunosc, vocea lui începuse să-mi placă. Era vocea profundă şi inteligentă a unui bărbat. Iar eu eram femeie. Asta putea să însemne ceva.   Am ajuns până acolo încât într-o seară l-am dorit, l-am aşteptat. M-am aşezat în genunchi pe covorul rece, cu urechea lipită de uşă. Vino, îi şopteam în gând, vino odată! Aveam impresia că întârzia. Deodată: Toc! Inima mea: cât un purice. Toc!... Toc! Glasul lui: -Voi veni şi mâine seară, Eliza, să ştii. Am deschis uşa brusc, tremurând şi cumva împotriva voinţei mele. Zgomotele unor paşi grăbiţi se stingeau către capătul coridorului. Nimeni în aer, nimeni pe podea. Am alergat înainte, cu jumătatea din mine care tremura de frică trasă de mână de jumătatea care vroia să ştie. În curte, sub razele lunii, ceva... dar nu. Lângă nuc, fata vecinului săruta pe gură un băiat pe care în ultima vreme îl văzusem vânzând îngheţată în cartier. Săriseră gardul, probabil. Stăteam, ca nebună, mă uitam ţintă la ei. În depărtare pâlpâiau lumini mari, toate galbene şi înconjurate de întuneric. Mi-am cerut scuze bâlbâindu-mă destul de tare şi m-am retras. Deşi ar fi fost normal, sigur, să o facă ei. Bărbatul şi glasul lui, nicăieri. Mi-am zis după aceea, iar ideea mi-a dat teamă, că în lipsa mea intrase în dormitor, că era acolo şi aştepta. Că mă aştepta. Mi-a trebuit o jumătate de oră până am deschis uşa. Nu era acolo. In dimineaţa aceea am dormit şi am visat mult. M-am gândit. Poate nu ieşise în curte. Sau era băiatul cu îngheţata şi se înţelesese cu fata vecinului. Dacă fata vroise să-mi joace o festă? Prostii...   Noaptea următoare am petrecut-o în altă odaie, odaia dinspre grădină. Aveam nevoie de o certitudine: venea pentru mine, sau venea pur si simplu să bată la uşă? Aşteptam înfrigurată şi, tot timpul, simţeam cum prinţi preschimbaţi în porumbei soseau să gângurească la geam. Într-un târziu, l-am auzit!... Ciocăniturile... Vocea amestecată cu vâjâitul prunilor din grădină... Venea pentru mine! M-a cuprins, subit, o bucurie stranie. Venea pentru mine. Bătuse la uşa asta. Aflase că eram acolo, nu în camera mea. Aşadar ştia. Oriunde, oricum, mă vedea. În zilele care au urmat, când se întâmpla să mă aflu în baie, să zicem, mă surprindeam cuprinsă de un sentiment de sfială. El mă vedea. Mă vedea oare? Viaţa mea luase cu hotărâre un nou curs. Încercam, cât puteam, să-i ajut pe oamenii din jur. În casă, în oraş, n-are importanţă unde. Ca să plac lui. Am căpătat după un timp curajul de a deschide uşa, dacă doream. Aşteptam să spună ce avea de spus - nu l-am întrerupt niciodată - şi mă lăsam cu toată greutatea pe clanţă. Dar nu era. Nici el, nici băiatul cu îngheţata, nici fata vecinului, nici altcineva. Venea în fiecare seară.   Trecură ani. Trec anii, îmi spuneau unii şi alţii, rămâi fată bătrână, Eliza. Găseşte-ţi un bărbat dintr-o bucată, fato. E vremea ta. Este adevărat, se perindau prin cercul meu de cunoscuţi diferiţi bărbaţi, care mă plăceau mai mult sau mai puţin, pe care îi plăceam mai mult sau mai puţin. Nu-i adevărat. Nu-i plăceam. Cum puteam să-i plac când ştiam că, în fiecare seară, cineva bătea la uşă pentru mine? Numai pentru mine. O dată am plecat două săptămâni la o prietenă de departe. Mă îndoiam, mă întrebam, doream, ştiam că o să mă urmeze şi acolo. M-a urmat. Acolo, şi în orice loc se întâmpla să înnoptez. Nu mi-e frică s-o spun: îl iubesc. Doamne, cum îl iubesc! Vine seara, bate la uşă. Vocea îi este neschimbată: -Eliza... Ah, cum spune Eliza... Era spre primăvară, pe la începutul lui mai, ora două şi jumătate, după prânz, când mi-a venit gândul cel bun. Cum am putut ca atâţia ani să nu mă gândesc la asta? Am fost nebună. Nebună, oarbă. Nu ştiu cum am fost. Am trecut la fapte. Îmi închipuiam că nu o voi putea face singură şi că voi fi nevoită să apelez la ajutorul vreunui vecin. Dar n-a fost aşa. M-am descurcat binişor. Folosindu-mă de o rangă al cărei capăt l-am fixat pe prag, încet, am ridicat uşa, scoţând-o din balamale. Am târât-o afară în curte, răvăşind carpetele pătrate şi zgâriind dalele de gresie neagră. Am vândut-o pe o nimica toată, în chiar după-amiaza aceea, unui bătrân necăjit. După cină, am stat la oglindă. Acolo, în cameră, aproape de uşă. Ploua. Norii schimbau fulgere între ei. În fereastră, fluvii oblice formau delte pe sticla verzuie. El, poate, nu poate, sigur, îmi vedea pielea albă a feţei, cerceii de păr de la urechi, sprâncenele arcuite, nasul cârn, pieptenele de os şi surâsul de carne.   La timpul ştiut m-am vârât sub pătură si am aşteptat. Nu mai avea cum să bată fără să-l văd. Rafalele ploii, crengile ce loveau în geam mă făceau să stau cu auzul la pândă. Vedeam bine uşa. Prin uşă. Ascultând şipotulploii când bogată, când rară, am simţit pe neaşteptate... -Toc, toc... Degetul care ciocănise la uşă atinse şi întrerupătorul pentru a aprinde lumina. -Bună dimineaţa, iubito, şopti Alex lăsând pe măsuţa din dormitor tava cu micul dejun. -Cum? îngăimă Lucia trezită din visul rămas fără final. -Bună dimineaţa, spuse din nou Alex. - ...Am visat ...că mă cheamă Eliza. -Eliza? Nu-i nimic. Am pregătit croissante şi pentru Eliza şi pentru tine. Hai, trezeşte-te. Lucia se ridică în coate, adormită, îşi trecu mâna prin părul bogat ce-i ajungea până la umeri. Îl privi lung pe bărbatul cu care se căsătorise în urmă cu cinci ani. Când trecuse timpul acela? Da, trecuseră cinci ani petrecuţi alături la bine şi la rău, vreme în care Alex umpluse pivniţa de la subsolul imobilului cu portrete ale ei. Îl iubea cu o dragoste profundă, mare cât cerul gri din fereastra acoperită de stropii unei ploi de vară. Simţi dorinţa puternică de a-l strânge în braţe. Se ridică din pat. Primele care se întâlniră fură buzele. Alex o aduse încetişor mai aproape, trase în piept aer cât încăpea între două săruturi. Îi muşcă buza de jos şi lobul urechii. Îi sărută ochii închişi, fruntea albă, apoi ochii deschişi. Se potriveau. O blondă suplă şi un brunet cu un zâmbet incredibil nu aveau cum să nu se potrivească. Locuiau tot în mansarda modestă unde se mutaseră imediat după nuntă, pe strada La Palma numărul 99. Fuseseră la limită cu banii toţi anii ăştia, nici acum nu le mergea prea grozav. Lucia se obişnuise se fie mulţumită cu puţin. Viaţa alături de un desenator freelance mereu preocupat să-şi vândă lucrările pe la ziare şi reviste, nu era o viaţă uşoară. Nici ea, dactilografă cu jumătate de normă, nu câştiga mare lucru. Dar lipsa banilor şi căutarea stresantă a unei stabilităţi financiare erau acoperite de iubirea care le guverna viaţa de fiecare zi. Despre nopţi, ce să mai vorbim. Lucia se desprinse din îmbrăţişare şi se opri lângă fereastră, împreună cu imaginea reflectată de sticla udă. Căută cu privirea un curcubeu. Cerul Madridului rămăsese gri. Deschise uşa ce dădea spre terasă. Peste drum, berăria lui Toni, Mustaţa Galbenă, era deschisă. Dintr-o furgonetă albă, tineri vânjoşi descărcau cutii de carton cu inscripţia Fragil. -Cred că Toni îşi renovează localul, zise ea. -Nu e asta, răspunse Alex sorbind din cafea. Mi-a spus zilele trecute că în sala de mese o să deschidă un locutorio. Cică aproape nimeni nu mai merge să mănânce la prânz. -Şi de clienţii din locutorio cine-o să se-ocupe?

Și mie-mi place Horia, cu siguranță că o să le postez în curând. Aștept în continuare cereri.

Moartea Misterioasa A Veronicai de A. K. Green CAPITOLUL I Ca detectiv ale cărui merite nu fuseseră recunoscute de superiori, nutream o ambiţie considerabilă. Aveam certa convingere că, dacă mi s-ar ivi vreo afacere importantă, aş dovedi că sunt capabil s-o rezolv cu mult succes; vreau să spun că aş fi făcut ceva mai mult decât vedeam făcându-se la corpul de poliţie al districtului Columbia, de care aveam onoarea să aparţin; iar când mă pomenii solicitat în afacerea Jeffrey-Moore, mă încredinţai că, în sfârşit, mi se oferea prilejul să mă afirm. Această tragedie era ţesută din dedesubturile tenebroase pe care publicul nu le-a bănuit niciodată, cu toată vâlva pe care a stârnit-o la Washington şi în toate Statele, îmi propun să reconstitui aici, cu toată sinceritatea, amănuntele ei cu- * rioase. În decursul cercetărilor, întâlnii tot atâtea decepţii şi triumfuri, iar după ce mi-am îndeplinit datoria, am rămas cu inima deopotrivă de îndurerată şi mulţumită; căci eu am un cult pentru femei, şi… Dar nu vreau să mă abat prea mult de la istorisirea mea. Eram de serviciu la post în seara când sosi „unchiul Da-vid”. Aşa-L numeau copiii care-L urmăreau pe stradă pe acest gentleman şi încerc să păstrez respectul ce se datoreşte unui om de viţă nobilă şi veche, dându-i denumirea care, pe vremea aceea, îl caracteriza la fel ca şi 3eprinderile-i bizare, veşmin-t<3e-i baroce şi încăpăţânarea de a-L sili pe dulăul său danez, Eudge, să meargă întotdeauna alături de eL Auzisem de mult vorbindu-se despre bătrân ca despre unul dintre personajele cele mai interesante ale cartierului. Ba, în diferite rânduri, îl zărisem pe Avenue Waverley; niciodată însă nu mă întâlnisem faţă în faţă cu el. Nu cunoşteam deci, deeât superficial, fizionomia şi manierele. Sale, pentru a-mi da seama 'de la prima vedere dacă privirea neliniştita a ociiilor-lui mici, cenuşii, îi era naturală, ori dacă se datora numai emoţiei de moment. Când începu să vorbească, surprinsei o anumită tremurătură în vocea lui, şi dedusei că se găsea într-o stare de agitaţie reţinută Cu toate acestea, ştirea pe care ne-o comunica se rezuma la faptul, prea puţin alarmant în definitiv, că zărise lumină Ia o casă care se bănuia că este nelocuită. Faptul în sine era atât de banal, încât nu jdădui prea. Multă importanţă spuselor sale; dar el pronunţă deodată un nume care mă făcu să ciulesc urechea şi chiar să-L întrerup. Pomenise despre „casa Moore”. — Casa Moore? Repetai eu uimit. Despre casa Moore din avenue Waverley vorbeşti? — Dar care alta crezi că mă interesează? Mormăi el aruncându-mi o privire tăioasă şi iritată. Crezi că mi-aş bate capul cu o casă oarecare fără a avea vreun interes direct? Şi-ţi închipui că L-aş smulge pe Rudge de pe covorul său confortabil pentru a sesiza unui vecin ingrat o spargere posibilă? Nu, răufăcătorul, s-a ascuns cu siguranţă în casa mea. Adică, vreau să spun, casa care mi-ar reveni mie dacă s-ar întâmpla vreun accident aceleia care-o stăpâneşte în momentul de faţă… Chemându-şi brusc câinele, omul se îndreptă spre uşă fără să mai spună un cuvânt. Alergai după. El şi, în momentul când era în stradă, îl ajunsei — Dumneata eşti un membru al familiei Moore? Între- • bai eu. Ocupi casa aceea veche, ori locuieşti numai în vecină- -tatea ei? Uimirea semeaţă cu care primi el întrebările, mă intimida puţin — De cât timp eşti la Washington? Iată ce-aş putea eu să te întreb, ripostă el cu vocea înţepată. — De vreo cinci luni. Figura irascibilului bătrân se însenină şi răspunse scurt, dar fără răutate: — N-ai aflat mare lucru în vremea asta! Apoi cu demnitate subită: — Da, sunt un Moore şi ocup un pavilion situat în fata vechii locuinţe şi sunt singurul locuitor al acestui cartier Dună ce vei mai sta pe-aici, vei afla că vecinătatea lui nu e oe. Placul celor ce fac parte din familia Moore. Deocamdată proasta reputaţie a locului o atribuim… Malariei. Înălţă semnificativ din umori şi norni mai departe Oqr reuşi să-mi stârnească curiozitatea. Ştiam mai mult decât îşi închipuia el despre casa aceea faimoasă. Niciunul dintre aceia care citiseră ziarele de curând şi mai puţin un p.jli-ţist – nu puteau să ignore ciudata întimplare. Ceea ce ignoram totuşi era înrudirea bătrânului cu familia al cărei nume era, de cinsprezece ziie, pe toate buzele — Ascultă! Strigai eu, Spui că locuieşti în faţa c^<-i Moore. Poţi, în cazul acesta, să-mi spui… Dar el nu era dispus să stea la palavre. — S-a povestit totul în ziare. Citiţi-le. Dar cercetează rnai întâi cine a adus lumină într-o casă care, după cum ştie toată' lumea, nu are nici paznic. Sfatul era bun iar datoria şi curiozitatea mă îndemnară să-L urmez. Ultimele evenimente puseseră o pecete de groaza pe vechea'locuinţă, făcând din ea un loc sinistru, la vederea căruia, nu numai oamenii de culoare, întotdeauna superstiţioşi, ci şi persoanele mai temerare se arătau înfioraţi şi se grăbeau să-L ocolească când se înnopta Ea exista încă de pe când Washingtonul nu era decât un sat. A precedatcapitoliul şi Casa Albă, Clădită de un om foarte bogat, purta amprenta belşugului solid caracteristic epocii coloniale. Dar o umbră ameninţătoare o învălui în curând: prea multe drame se desfăşuraseră acolo; prea mulţi oameni îşi găsiseră moartea. S-ar putea susţine, pe drept cuvânt, că este de-ajuns ca o locuinţă să fie veche pentru ca înăuntrul ei să se fi produs multe decese şi tragedii intime; rareori totruşi, s-ar putea spune, ca în căzui de faţă, că decesele au fost subite şi au prezentat acelaşi caracter. Nu mi-aş permite să repet legendele acestea vechi dacă o dramă recentă nu le-ar readuce în toate memoriile. Vreau să vorbesc despre curioasele fapte care au marcat căsătoria domnişoarei Moore. Bogată, frumoasă, energică, tânăra Veronica Moore nutrise întotdeauna o_ ciudată afecţiune pentru casa strămoşilor ei şi, în ceasul cel mai critic al vieţii sale, dorea să demonstreze societăţii că asupra locuinţei nu plana nici un blestem real. In preajma căsătoriei cu acela căruia îi dăruise inima ei tânăra, hotărî ca nunta, celebrată cu o pompă de'o-sebită, să aibă loc în casa fatală. Sărbătoarea a fost strălucită, aşa cum o dorise domnişoara Moore; ea nu putea însă să scape de piaza rea care, vădit lucru, domnea acolo. Una din persoanele prezente, aventurându-se în camera cu amintiri funeste, fu găsită moartă în ziua oficierii nunţii. Câteva clipe, groaznica veste a putut să fie tăinuită; îndată însă după rostirea cuvintelor sacre de la cununie, ea se răspândi: panica îşi făcu drum, iar musafirii plecară în mare grabă de parcă ar fi fost vorba de ciumă. De aceea m-am şi grăbit să-L urmez pe unchiul David care mă înştiinţa că în această casă cu tragice amintiri se petrecea ceva neobişnuit. CAPITOLUL II Deşi trecut de şaptezeci de ani, unchiul David era un drumeţ excelent, iar mersul său era atât de rapid îi: -t el ajungea la capătul străzii H când eu treceam colţul bulevardului New-Hampshire. Silueta lui deşeiată dar nu dizgraţioasă şra singurul obiect mişcător în perspectiva posacă a acestui cartier, cel mai pustiu din Washington. Apropiindu-ir-î de casa Moore, eram atât de impresionat de calmul din jur încât aş fi jurat că aici întunericul era mai dens decât în altă parte şi că cele câteva felinare plantate la distanţe lungi pe stradă răspândeau o lumină mai slabă decât pe orice altă cale de aceeaşi lungime. In vremea aceasta, silueta unchiului David dispăruse. El se oprise în dreptul unui gard care» încărcat cu plante agăţătoare, înconjura micul pavilion pe care-L indicase ca singura locuinţă a cartierului, cu excepţia casei Moore, adică locuinţa lui. In momentul când eram lângă el, îl auzii mormăind fraze confuze ce păreau a fi mustrări la adresa câi-neâui său. In morala pe care o făcea tovarăşului său, izbutii să disting cuvintele acestea: „Eşti rău, din cale-afară de rău! Vezi ca şi mine oblonul desprins de colo şi pleci, cu coada în jos, fricosule! Stai să-ţi arăt ce gândesc eu despre un câine care nu-i cuminte şi ^nu-L ajută pe bătrânul lui stăpân la nevoie. Trozneşte oblonul, nu-i aşa? Lasă-L să troznească. Nu-mi pasă că trozneşte, chiar dacă aş vrea să ştiu ce mână L-a… A, ai venit?”. Ultimele cuvinte mi se adresau mie, care înaintasem spre el. — Da, am venit. Hai să vedem acum ce se întâmplă în casa Moore. Se aştepta desigur la propunerea mea şi totuşi răspunsul întârzie. Glasul lui mi se păru tulburat şi fără naturaleţe. — Priveşte fereastra aceea, strigă el, aceea cu un oblon deschis. Observ-o şi vei vedea că oblonul se mişcă. Ascultă! A troznit! Ai auzit? Un mârâit care semăna mai mult a geamăt se auzi la spatele nostru. Bătrânul se întoarse deodată şi strigă cu un gest furios: — Linişte! Dacă n-ai curajul să înfrunţi un oblon ce se mişcă, închide-ţi cel puţin fălcile şi nu te arăta nătărău. Nici vorbă, câinele acesta îmbătrâneşte. Nu te mai poţi încrede în el. Îşi părăseşte stăpânul în momentul când… Restul cuvintelor se pierdură în gâtlejul lui într-o bolbo-rosire care exprima ceva mai mult decât iritaţia. În acest li mp eu observam casa cu atenţie. O mai văzusem şi altă dată dar n -o examinasem niciodată la această oră; îmi făcu o impresie funebră, dezolantă, printre copacii înalţi,care o învăluiau într-o umbră ameninţătoare. Mă străbătu un fior şi mă cuprinse gân-dul de a-mi lua tălpăşiţa. Dar îmi impusei să fixez mai bine cu privirea fereastra cu pricina. Prin ochiurile ei văzui sau fu'sei convins că văd o rază de lumină ce trăda o prezenţă îndeajuns de suspectă într-o locuinţă care fusese declarată ca înlocuibilă. - — Aveai dreptate, îi spusei bătrânului care se fiv. Niinta neliniştit lângă mine. Cineva cotrobăieşte prin casă. N-o fi doamna Jeffrey sau soţul ei? — Noaptea, într-o casă fără lumină? Nu-mi vine să cred. Cuvintele, păreau fireşti, dar glasul nu era. Nici atitudinea lui nu se adapta pe deplin situaţiei. Re. Marcând aerul stânjenit cu care se retrăgea în beznă, exclamai cu un ton mai degajat decât se putea aştepta: — Voi chema un coleg şi, tustrei, ne vom furişa în. Casă pentru a vedea ce se petrece acolo. — Duceţi-vă! Eu, nu! Replică violent bătrânul. Familia ^Jeffrey mi-ar lua în nume de rău intrarea în proprietatea lor, adăugă cu un ton mai liniştit. — Adevărat? Răspunsei eu râzând. Dusei fluierul la gură, scosei apelul reglementar, obser-vându-L mereu, căci mă intriga bizareria atitudinii sale ce-mi stârnea interesul, apoi adăugai: — N-ar trebui să te oprească un motiv atât de copilăresc. Vino să vezi ce se petrece în casa despre care spuneai adineaori că e a dumitale. — N-am ce să caut acolo! Spuse el cu hotărâre. Eu şi cu Veronica n-am fost niciodată în relaţii bune. N-am fost invitat nici la nuntă, măcar că stau la zece paşi de casă. Nu 5 Mi-am făcut datoria atrăgându-vă atenţia asupra luminii,şi mă _, „., „ 0; „; r- r;!I-~ – • – opresc aici. Ian terna oarbă a unui Mă Un licurici îi sperie pe nătărăi sau pe idiotul de câ'ine, m priveşte; te salut şi mă retrag. Deschise poarta lui şi dispăru sub verdeaţa care acoperea ca o draperie faţada pavilionului. Curând, sunetele ample ale unei orgi-răsunară înăuntru, urmate de urletele prelungi ale câinelui. Fie că aprecia cu prea multă însufleţire muzica, fie ca îl enerva, bătrânul Rudge avea obiceiul să-şi acompania a:4fel stăpânul. De altfel, unchiul David nu se oprea niciodată pentru a pune capăt hărmălaiei discordante. Dimpotrivă, muzica creştea în forţă şi volum, sporind de asemenea exprimarea durerii sau plăcerii nefericitului Rudge. Curând, agentul Hibbard, care auzise primul apelul meu, veni în fugă. Când a j anse lângă mine, lumiba reapăru la fereastra spre care 'âmi era îndreptată atenţia. — E cineva în casa Moore, spusei eu pe un ton cit se poate de liniştit. Hibbard e un vlăjgan voinic pe care-L considerasem până atunci ca pe unul dintre cei mai straşnici din brigadă. Dar, după o ochire fugară asupra zidurilor înalte ale — Solitarei clădiri, el manifestă o.reală încurcătură şi nu păţu deloc grăbit să traverseze strada — Hai repede să vedem ce se întâmplă acolo, exclamai eu. Imobilul e superb, plin cu obiecte de valoare… Se pare că rafturile bibliotecii cuprind multe tomuri preţioase. Ai chibrituri şi un revolver? El îmi dădu chibriturile, îmi întinse revolverul şi, cu un aer plouat pe care căuta să-L mascheze printr-un hohot de râs, rosti: — Dacă credeţi că aveţi nevoie de armă, m-aş desparţi cu plăcere de ea pentru o jumătate de ceas Uluit că descopăr laşitate la un om pe care-! Ştiam întotdeauna întreprinzător şi hotărât, respinsei mâna care-mi oferea arma şi, cu aerul cel mai sever, străbătui strada spu-nându-i fără să întorc capul: — S-ar putea să dăm peste o bandă în toată regula. Dacă crezi că e frumos să mă laşi singur cu câţiva răufăcători te felicit! Biciuit de cuvintele mele, el mă urmă, dar fără însufleţirea pe care as fi vrut s-o văd, d=it fiind că propria mea şi curantă era mai mult nref? „'1^ decât reală şi rq, serios vor” simpatizam câinele care r>rr>ţw* ^ nrlp li'fi'hru la nriile.,. Pinului decât?Ă vadă ce se petrece în tulburătoarea locuinţă a familiei Râoora. Casa este prea cunoscută pentru a fi nevoie s-o descriu în chip minuţios. Ilustraţiile care au apărut în ziare au familiarizat publicul cu toate amănuntele impozantei faţade. Poarca principală, cu banca ei pentru servitorii negri, a fost fotografiată şi reprodusă de nenumărate ori, arătându-i pe invitaţii speriaţi care dădeau buzna printre cele două canaturi larg deschise. După ce străbătui peronul monumental, azi tăcut şi pustiu, pusei mâna pe butonul uşii străvechi. Nu mă aşteptam jfcotuşi să pot pătrunde pe acolo în casă, dar simţeam nevoia ^instinctivă de a proceda întotdeauna în modul cel mai obişnuit pe care bunul simţ îl comandă. Vă închipuiţi deci, uimirea niea când, cedând unei uşoare apăsări a mâinii, văzui că uşa se dă în lături. Nu era nici măcar fixată în clanţă. — Hehe! Şoptii. Nu mi se pare glumă. Cu siguranţă ca este cineva în casă. Rămâne să descoperim 'noisecretul vizitei nocturne, să ne încredinţăm dacă niscai criminali îndrăzneţi nu şi-au făcut cumva un refugiu secret sau un loc de tntâlnire. Dar să procedăm cu prudenţă şi să începem prin a ne scoate încălţămintea, adăugai eu pe şoptite. A dumitale face un zgomot asurzitor. — Răcesc totdeauna când merg desculţ, mormăi tovarăşul meu. Neprimind însă nici un răspuns, el se descălţă şi-şi puse, pantofii lângă ai mei. Apoi îşi scoase revolverul din toc, îl în? Cărcă şi stătu în gardă, în timp ce eu împingeam uşurel uşa, ţinând lanterna oarbă în mâna. Totul era beznă şi tăcere. Aş fi preferat să mă găsesc în faţa unei lumini şi să aud un zgomot oarecare, sentimente pe care le împărtăşea şi Hibbard. 'a care domina groaza superstiţioasă şi nu teama de un pericol normal. — Nici revolverele, nici lanternele n-au ce căuta aici, murmura el cu voce tremurată. Ce ne-ar trebui în casa asta blestemată e un preot cu descântece… Şi serios vorbind, în-trucât mă priveşte… Fără să termine ce avea de spus, făcu o mişcare s-o şteargă, îl reţinui cu o înjurătură înăbuşită. — Ce? Nu-ţi este ruşine? Exclamai eu… Ce mai este? Mă apucase de braţ şi cu degetul arăta uşa care se închidea încet în urma noastră. — Vedeţi? Murmură el. În broască nici nu există cheie. Cu toate acestea, se umblă cu cheia… Ajunsesem la capătul răbdării, îmi smuncii braţul din strângerea lui, spunându-i în şoaptă, furios: — Şterge-o! La-ţi tălpăşiţa! Uu-te aracuiui.' ju mai am nevoie de tine. Rămân eu singur! Efectul produs fu fantastic. Camaradul meu care gâfâia lingă mine nu profită de permisiunea ce i-o dădusem de a o lua din loc. Poate că era fascinat ca şi mine de spectacolul zidurilor impozante, al scării grandioase ce ţâşnea din bezna cş părea de nepătruns. Poate, de asemenea, era ruşinat de laşi-» tatea' lui. In orice caz, se ţinu bine privind cu ochii holbaţi ungherul vastului vestibul unde două coloane corintiene cu capiteluri aurite încadrau uşa încăperii peste al cărei prag nu-trecea nimeni fără sa-i fie frică. Se gândea desigur la misterioasele morţi care se produseseră în dosul coloanelor. Şi eu gândeam la fel. Iar când. Sub impulsul unui curent de aer, draperiile se ondulau încet, nu mă mirai că-L văd pierzându-şi bruma de curaj ce-i mai rămăsese. La drept vorbind, mă simţii şi eu tulburat, însă izbutii să ascund sentimentul acesta pentru a-L dojeni cu jumătate de glas pe impresionabilul meu tovarăş. — Nu fi prost! Draperia nu poate să ascundă ceva mai rău decât vreun refugiat politic sau o bandă de falsificatori. — Se poate. Aş prefera să pun mâna pe niscai… Oameni în carne şi oase! — Sst/ Auzisem un zgomot. Ne ţinurăm respiraţia… Cum însă zgomotul nu se repeta, trăsei concluzia • că era poate trosnitura oblonului de afară. Cu siguranţă că în jurul nostru nu se clintea nimic. — Ai de gând să urci la primul etaj? Întrebă Hibbard clănţănind din dinţi. — Nu mai înainte de a mă asigura că nu mişcă ceva, jos. * O uşă era întredeschisă în stjnga noastră. O împinserăm as-tfel încât să vedem tot interiorul încăperii. Un salon bo<?At mobilat, clar în cea mai mare dezordine. — Aici a avut loc căsătoria, observă Hibbard trecându-şi capul peste umărul meu. Intr-adevăr, recunoşteai pretutindeni urmele ceremoniei, poeţii, căminul, pervazul uşii erau împodobite cu ghirlande ş; rrengi; covorul era acoperit cu buchete ofilite, aruncatp în f „3bă de invitaţi. Mesele, scaunele, mobilele răsturnate în c?Ip. Dovedeau graba fiecăruia de a fugi, stăpânit de o teroare S”nerst'tiossă atât dp puternică încât nimeni nu sp îm7r°dn'„oe să 9e întoarcă pentru a face nutină ordine în sală. Nici m ă r n r pianul nu fusese închis iar câteva caiete de muzică zăceau pe Jos, acolo unde căzuseră. Numai pendula de pe cămin părea să fi rămas indiferentă tulburării obşteşti. Fusese întoarsă pentru ceremonie şi încă mai mergea. Tic-tac-ul ei netulburat se auzea cu regularitate în întunericul străpuns doar de raza slabă a lanternei mele. — E lugubru! Clănţăni Hibbard. Avea dreptate. Când am închis uşa, avui impresia că lăsam să cadă pleoapa unui sicriu. Explorarăm alte câteva încăperi unde nu ne opri nici un amănunt vrednic de luat în îseamă; în cele din urmă, cu o frică îndreptăţită, ne îndreptarăm spre sala cu coloane corintiene. Uşa era, ca şi celelalte, întredeschisă. Numiţi-mă laş sau imbecil – cum eu însumi îi spun lui Hibbard. — Dar mi-a trebuit mult curaj să pun mâna pe panourile ei de mahon. Eu, care nu eram deprins să tremur, şi care adineaori judecam cu asprime teama camaradului meu, îmi dădeam limpede seama că nu simţeam nici o atracţie pentru pericole misterioase şi imprevizibile. La prima vedere nu zării decât silueta masivă a unui jilţ străvechi care, de lângă colţul căminului, avansa spre mijlocul camerii; de bună seamă că, pe scaunul acesta, victimele îşi găsiseră moartea; reţinui forma grea şi umbra densă pe care el o proiecta asupra căminului. Mă străbătu un fior de groază. Intorsei capul şi făcui un pas înainte. Raza lanternei mele depăşi atunci punctul asupra căruia o concentrasem, fără alt rezultat decâtr de a., lăsa să se vadă şi mai bine dezolarea cumplită a vastei săli. Jilţul fixat de zid, cum constatai pe urmă, era, cu excepţia unei mese şi a unei canapeluţe aşezate într-un ungher întunecos, singurul obiect vizibil.pe toată întinderea parchetului neacoperit de nici un covor. Dar dacă sala era goală, nu se, putea spune la fel despre pereţi. Ei dispăreau cu totul sub rafturile încărcate de cărţi cu legătura scumpă, cărţi,rare jşi preţioase, după spusele unchiului David; dar care, nefiind – atinse, fără îndoială, de multă vreme, răspândeau acel miros greţos de mucegai ce se desprinde din lucrurile dosite, ani în şir, de aer şi lumină. Somptuozitatea extremă a plafonului, sculpturile bogate ale căminului, tăiate în marmoră, făceau şi mai izbitoare dără-pănarea restului încăperii. Considerând că este inutil să mai zăbovesc în acel loc izolat, şi convins că el este înţr-adevăr gol, după cum părea, mă întorceam să ies, când razele lanternei căzură peste ceva atât de neaşteptat şi de extraordinar încât rămăsei ţintuit, incapabil să înninte* şi întrebându-mă d?Că. Contemplam un lucru real sau dacă mi se oferea o farsă. In faţa mea, pe podea, zării o formă omenească, o formă de femeie care, chiar în penumbră, îmi dădu impresia netă a unei gingăşii aeriene şi a unui rafinament extrem. Forma zăcea acolo, aşa cum numai morţii zac… Morţii 1. Şi eu care adi-neaori scrutam căminul să descopăr urma unei drame, pe când e; era aici, la dor paşi! După ce-mi revenii din spaimă, privii cu luare-aminte: pe parchet, lângă tânăra femeie, era sânge. O mână mă trase de mânecă. Era Hibbard. Neliniştit de încremenirea şi de tăcerea mea, el intrase, tremurând din toate mădularele şi aşteptându-se la toate catastrofele. Dar ochii lui abia distinseră forma dinaintea căreia eu stăteam împietrit, şi o schimbare neprevăzută se produse într-însul. Ceea ce pe mine mă demonta, lui îi reda subit sângele rece, moartea îi era familiară sub forma aceasta şi, găsindu-se pe un teren cunoscut, recăpăta stăpânirea de sine. — Un foc de revolver, spuse el laconic aplecându-se asupra corpului, Un glonţ drept în inima. A murit desigur înainte de a cădea. Era o trăsătură nouă în istoria dramatică a bibliotecii. Niciodată până atunci o rană nu desfigurase pe cei ce sucombau aici şi niciuna dintre victimele precedente nu fusese găsită în alt loc decât lângă căminul unde prezida jilţul cel mare. De ce schimbarea aceasta şi ce nouă serie de atentate ne-anunţa ea? Un strigăt de uimire scos de Hibbard-mă scoase din buimăcirea mea. — Ia uită-te! Ce părere ai? Arăta cu degetul mâna dreaptă a cadavrului. Examinân-^d-o mai de aproape, văzurăm o panglică înnodată de pumnul delicat şi care se întindea până la. Patul revolverului căzut mai departe. — S-ar zice că arma era legată. Iată ceva cu totul neaşteptat. Ce tâlc o fi ascunzând faptul acesta? Vai! O singură explicaţie era posibilă. Tânăra femeie murise în urma unei lovituri trase, de ea. Gingaşa făptură se sinucisese. Dar o sinucidere în locul acesta? De ce? Reputaţia locului acţionase hipnotic asupra ei, sau trecuse din întâmplare prin locul funest, fericită că găseşte un refugiu unde să pună capăt mizeriei, Scrutând cu multă aten-_ţie,'lgura, căutam un răspuns acestei întrebări şi atunci mă năvăli o emoţie nouă pe care nu ezitai s-o împrătăşesc tovarăşului meu care devenise netulburat şi flegmatic ca de 6bicei. — Priveşte trăsăturile! Exclamai. Mi se pare că le cunosc. Nu-ţi amintesc de cineva? El mormăi câteva cuvinte de dezaprobare, dar, aplecându-se, examina îndelung jalnicul chip. Când înălţă capul, sprâncenele contractate Fi dădeau un aer intrigat şi perplex. — Cu siguranţă că am văzut figura aceasta undeva, mărturisi el şovăielnic, trăgându-se spre uşă. Poate că în ziare… Nu seamănă oare cu…? — Seamănă! Îl întrerupsei. Este chiar Veronica Moore! Stăpâna acestei case unde abia acum cincisprezece zile s-a cu-'nunat cu domnul Jeffrey. Fără îndoială, mintea ei zdruncinată de oribilul eveniment care a marcat ziua aceea, n-a putut rezista loviturii -primite… CAPITOLUL III Nu mă îndoii nici o clipă că o recunoscusem pe moştenitoarea casei Moore. Toate reproducerile pe care le văzusem, după portretul acestei frumuseţi, faimoasă în societatea din Washington, purtau o individualitate de expresie care se fixa în memorie şi pe care o regăseam acum în trăsăturile neînsufleţite. Buimăcit încă de descoperirea ce-o făcusem, dar având în vedere datoria profesională, procedai la formalităţile de rigoare. U trimisei pe Hibbard să înştiinţeze secţia-de poliţie 'şi mă pregăteam să redactez un proces-verbal cu amănun-îtele care mi se păreau importante. Lanterna mea se stinse ^subit. Accidentul era neplăcut, dar el dădu rezultate bune. Ţ-Mă aflam singur în bezna înfricoşătoare şi o convingere se î impunea: nici o femeie, chiar cu mintea înnebunită, n-ar fi 'executat cufundarea în necunoscut, în bezn? Care creează j imaginea mormântului. Faptul era contrar naturii, mai ales i naturii feminine. Ori ea se omorâse înaintea dispariţiei luminii slabe ce se strecura printre persienele camerei închise. — Ipoteză ce căzu imediat prin faptul că trupul sinucigaş era cald. — Ori lumina care-ardea când a apăsat pe trăgaci fusese dusă în altă parte, sau stinsă. — Moartea misterioasă a Veronicăi Moore Cu gândul la licăririle care luminaseră una din ferestrele etajului de sus, înclinam pentru a doua ipoteză. După ce re-aprinsei lanterna, întorsei butonul unuia din becurile da gaz ale candelabrului de deasupra capului meu şi apropiai un chibrit. Aşa cum îmi închipuiam, de altfel, pe ţevi nu era gaz… Ziarele vorbiseră în mai multe rinduri despre efectul neobişnuit pe care lumina zilei îl produsese asupra toaletelor de gală ale femeilor. Nu se aprovizionaseră măcar cu Iu-» minări. Dar, în cazul acesta, ce obiect era acela a cărui sclipire o vedem pe măsuţă, în capătul celălalt al încăperii? Cu siguranţă, un sfeşnic sau, mai degrabă, un candelabru de formă demodată, purtând într-un potir al său o luminară consumată pe jumătate. Mă îndreptai repede spre masă, pi-păii feştila: era ţeapănă. Considerând însă că dovada nu era deplin satisfăcătoare – vârful unei feştile se usca repede după stingerea flăcării – voiam să ştiu dacă luminarea •fusese aprinsă de curând. Luai briceagul şi o înţepai în par* tea de jos: constatai atunci că firele protejate de ceară erau relativ moi şi uşorde pătruns. Sentimentul meu era confirmat. Nefericita nu se omorâse pe întuneric; luminarea era aprinsă,. Dar, aici deducţiile mele se opriră. Dacă fusese aprinsă înainte, cine a stins.-O după? Desigur, nu tânăra femeie; rana ei produsese cu siguranţă o moarte fulgerătoare.' Altcineva, cineva a cărui suflare plutea încă în jurul meu, nici vorbă, stinsese flacăra după căderea Corpului… Şi atunci _ moartea nu fusese consecinţa unei sinucideri, ci a unei crime. Surescitarea pe care o pricinui în mine această descoperire se datora ambiţiei despre care am vorbit la începutul istorisirii mele. Îmi spusei că ocazia, atât de mult aşteptată, se oferea în sfârşit. Cu un astfel de start, voi putea să adun indicii, să descopăr fapte care ar impune noua mea teorie în locul' verdictului de sinucidere, pronunţat de Hibbard, şi care desigur era acceptat de postul de poliţie şi de parchet. Cât de strălucit va fi triumful meu şi, în cazul acesta, ce datorie de recunoştinţă contractam faţă de bătrânul arţăgos ale cărui bănuieli, în aparenţă fantastice, mă aduseseră aici! Înţelegând cât de preţioase erau pentru mine cele câteva minute pe care urma să le petrec singur la locul crimei, rnă apucai de lucru cu promptitudinea şi metoda pe care îmi făgăduisem totdeauna să le aduc în cea dintâi afacere impor-' tantă, şi care-mi va garanta succesul. În primul rând, aşadar, încă o ochire aruncată frumoasei şi tinerei victime. Ce cută dureroasă îi brăzda fruntea l Ce 18 Sumbre zbârcituri desfigurau oorajii, delicaţi altădată, ca petalele unui trandafir! Figura aceasta interesantă, dacă nu de-o frumuseţe desăvârşită, în orice caz remarcabilă în moarte pentru intensitatea expresiei, părea că. Vrea să vorbească, eă-mi destăinuiască un secret pe care nu-L sesizam. Dar timpul trecea. Renunţând să pătrund pasionantul mister, mă hotărâi să studiez mâinile care prezentau, fiecare, o problemă distinctă. Aceea pe care o prezenta dreapta, o cunoşteam – panglica lungă, albă, ce lega pumnul de patul revolverului. Degetele nu purtau nici un inel, dispăruse până şi verigheta. Fuseseră furate? Nu putui să surprind nici un semn de violenţă sau de dezordine. Gulerul de dantelă fină care înconjura gâtul moartei era drept şi intact, până la bărbie; iar cutele grele ale rochiei elegante de stofă cădeau în jurul ei, armonioase şi corecte. Dacă purta bijuterii la gât şi la urechi, ele fuseseră luate de o mână prudentă, dacă nu pioasă. Eram însă înclinat să cred că ea sosise pe scena morţii sale fără podoabe, ţinând seama de simplitatea ce-i caracteriza întreaga făptură.?Ălăria, simplă şi elegantă ca şi restul veş- Mintelor, se afla lângă trup, pe parchet… Fusese scoasă şi aruncată acolo de o mână vădit nerăbdătoare. Că mâna fusese a victimei, o dovedea un fapt neînsemnat, dar decisiv. Acul care o fixa de coc fusese scos cu grijă. Nici o altă mână, în afară de a ei, nu pv. Tuse'lua această măsură de precauţie. Un bărbat ar fi aruncat acul împreună cu pălăria, fără să-i pese. Îmi pusei îndată această întrebare: — Faptul arăta că ea nădăjduia să-şi pună din nou pălăria pe cap, ori era rezultatul unei deprinderi inconştiente? Fără să impietez drepturile rezervate judecătorului, luai notă de toate aceste amănunte şi pornii în căutarea indiciilor care să-mi ajute la identificarea persoanei presupusă a fi stins luminarea. Aici însă mă aştepta o mare dezamăgire. Nu izbutii să descopăr nimic care să poată dezvălui prezenţa unei a doua persoane, afară de puţin scrum de ţigară lângă un scaun de bucătărie aşezat lângă rafturile bibliotecii, nu departe de masa pe care se afla candelabrul. Scrumul mi se. Păru vechi şi nu putui să adulmec nici un miros de tutun, din pricina mucegaiului care infecta încăperea. Poate că bărbatul care murise acolo, mai de mult, intrase fumând… În c: -izul acesta, restul ţigării nu putea fi departe. Să-L caut? Nu, căci ar însemna să înaintez până la cămin şi locul acela era prea primejdios ca să se apropie cineva de el. TI Şi apoi nu terminasem cu cotlonul unde mă aflam. Dacă scrumul nu-mi dezvăluia nimic, poate că scaunul de lemn sau rafturile în faţa cărora fusese aşezat îmi vor furniza o pistă mulţumitoare. Trecuse pe acolo cineva care se interesa de cărţi, cineva care nădăjduia să consulte un timp vechile tomuri şi care simţise nevoia să se aşeze. Interesul lui era general sau se limita la un anumit volum? Parcursei cu privirea rafturile învecinate, sperând să rezolv întrebarea; şi, deşi cunoştinţele mele sunt limitate în materie de cărţi> observai că toate lucrările erau ceea ce se cheamă rarităţi. Câteva,. Umezite şi prăfuite prezentau caractere gotice; pe altele citii date de apariţie care le-ar,fi făcut preţioase pentru colecţionari. Niciuna dintre ele nu păru să fi fost răsfoită recent. Nevoind să-mi pierd vremea cu detalii inutile, părăsii brusc scaunul şi mă pregăteam să-mi îndrept atenţia aiurea, când remarcai pe un raft înalt o carte al cărei cotor ieşea în evidenţă. — Imediat piciorul meu fu pe scaun, şi cartea în mâna mea. Oferea ea vreun interes? Desigur. Nu prin, conţinut, care era pentru mine lipsit de interes, ci pentru că partea de sus a cotorului era ştearsă de praful care se afla într-un strat gros peste celelalte volume cercetate. Iată deci lucrarea care L-a atras spre rafturi pe vizitatorul necunoscut: dacă nu mă înşel era un Studiu asupra vechilor linii de navigaţie. Serios vorbind, îmi pierdeam timpul. Ce legătură era între un tratat de acest fel şi corpul scăldat în sânge, aflat la câţiva paşi de mine sau mâna care a stins luminarea după crimă? Desigur că niciuna. Pusei cartea la loc, nu fără a avea grijă s-o am în evidenţă; căci, dacă ea ascundea vreo explicaţie utilă, aveam datoria să permit celor mai pricepuţi decât mine, să ia cunoştinţă de ea. Mă îndreptai apoi spre mobila care susţinea candelabrul; era, aşa cum recunoscui imediat, partea superioară a unora din acele mese mici care se îmbucă unele într-altele. Aruncându-mi ochii în jur, văzui la o mică distanţă partea inferioară a mobilei şi mă încredinţai că prima masă fusese recent despărţită de celelalte deoarece o acoperea un strat gros de praf, pe când a doua avea doar o urmă. Tot astfel, candelabrul fusese mutat de puţin timp, căci sub piciorul lui era tot atâta praf ca şi în juru-i. Aşezase victima obiectele acestea în poziţia lor prezentă? Puţin probabil, mai ales_ dacă sfeşnicul fusese luat de pe căminul spre care îmi îndreptai acum investigaţiile. Nu mă puteam împiedica de a reveni la cămin deoarece el tăinuia după toate aparenţele cheia misterului care făcea atât de temut acest loc. Nu mă încumetai însă a.mă apropia dincolo de-o anumită rază. Examinând acum dacă n-aş putea să micşorez distanţa, încercai interesul acela subit şi irezistibil care te leagă de toate obiectele”primejdioase. Făcui un pas în direcţia căminului şi, în vreme ce-i luminai rând pe rând toate părţile, raza lanternei mele căzu pe suprafaţa îngălbenită a unei vechi -gravuri agăţată deasupra căminului. Era tabloul bine cunoscut – la Washington, cel puţin. — Care-L înfăţişează pe Benjamin Franklin la curtea Franţei; 'subiect interesant desigur, dar care nu era de natură să mă reţină într-un moment atât de critic. — Tableta căminului absolut goală, nu avea nimic care să merite prea multă atenţie. Am mai descris impresia pe care o făcu asupra mea, la prima vedere, mobila aceasta străveche şi masivă. Acum când privirea mea inspecta sculpturile bizare ale spătarului înalt, drept şi rigid, când puteam să respir mirosul pernelor mucegăite şi roase de şoareci, o senzaţie nouă luă locul dezgustului meu. Instinctiv… Nu fiindcă superstiţia -a pus stă-pânire pe mine, deşi locul, ora, vecinătatea imediată a morţii ar fi fost suficientă spre a zăpăci imaginaţia; nu: în vreme ce examinam scaunul monstruos, încercam puţin câte puţin pentru el o atracţie morbidă. Partea din faţă a jilţului, şi numai ea, fusese făcută confortabilă pentru ocupant. Pe acest spaţiu restrâns, un capitonaj de piele era fixat în cuie mari, înflorate. Restul se întindea neted, tare, respingător. Nu avea un oarecare tâlc aparenta meschinărie? Pe când îmi puneam întrebarea, remarcând că braţele lungi ale fotoliului erau netezite în aşa fel încât să poată ţine la nevoie sticle şi pahare, un sentiment pe care nu L-aş putea descrie alungă în mine orice prudenţă şi orice raţiune, înainte de a înţelege căruţ imbold cedam începui să înaintez spre jilţul formidabil, cu dorinţa irezistibilă de-a mă lăsa pe pecnele lui vechi. Dar în acel moment oblonul se izbi de zid şi mă readuse la problemele momentului. Amintindu-m: ea cercetările mele nu erau terminate şi că în orice moment puteam fi întrerupt de sosirea magistraţilor, mă smulsei farmecului blestemat de care îmi fu ruşine aproape imediat. Părăsii biblioteca pe o uşă situată la extremitatea opusa şi căutai în încăperile alăturate indiciile pe care nu putusem să le descopăr la locul propriu-zis al crimei. Ir Lugubra exploatare îmi dezvăluia la fiecare pas graba nebună cu care casa a fost părăsită în ziua nunţii. Indiciile erau evidente în special în sufragerie. Masa, pregătită pentru ospăţ, fusese strânsă cu atâta grabă încât bucatele căzuseră de pe tăvi pe duşumea. Pahare sparte, şervete mototolite, flori ofilite zăceau prin toate colţurile şi era totodată primejdios şi respingător să mergi printre rămăşiţele acestea. Oficiile care dădeau în sală nu se găseau într-o stare mai bună. Ocolind spectacolul şi infecţiile acestea, „trecui în bucătărie şi, de acolo, printr-un coridor strimt, înăbuşitor, ajunsei în dependinţele rezervate negrilor. Aici făcui o descoperire. Una din ferestrele locului pustiu de atâta vreme era întredeschisă. Cum însă nu găsii nici o urmă care să-mi dovedească că ucigaşul fugise prin deschizătura aceasta, revenii spre faţada casei, până la scara ce ducea la etajul întâi. Remarcai la piciorul scării şi pe câteva trepte chibrituri, în parte consumate, a căror dâră o. $urmării până la primul etaj, şi care mă duseră în pragul unei camere din sud-vestul casei. Deoarece arseseră aproape până la capăt, era evident că ele serviseră să lumineze paşii cuiva, ai asasinului, cars căutase acolo un refugiu… Ce să fac în cazul acesta? Să merg mai departe sau să aştept sosirea întăririlor, de teamă să nu dau nas' în nas cu criminalul? Mă notării să continui cercetările, încurajat de aspectul nu prea primejdios al semnelor pe care le urmăream. Mărturisesc, totuşi, că înainte de a pune mâna pe clanţă, mă oprii un moment. O uşă deschisă poatesă tăinuiască atâtea lucruri! Ezitarea meu nu ţinu însă mult. Neastâmpă-rul meu firesc şi imboldurile vanităţii biruiră asupra eforturilor raţiunii. Nepăsându-mi de consecinţe, poate dispre-ţuindu-le, întorsei iyărul. Împinsei uşa încetişor şi, zărind prin deschizătură o dâră de lumină, o deschisei din ce în ce mai mult până când putui să văd întreaga încăpere. În clipa aceea, zgomotul foarte, apropiat al unei jaluzele, îmi dovedi că de acolo pornea lumina văzută de jos. De altfel, nimic nu se mişca în jur. O ochire fugară îmi dovedi că nu se afla aici alt semn de viaţă în afară de un c: păt de lumânare ce sfârâia pe fundul unui pahar răsturnat şi pus pe colţul unei mese de toaletă. Amănuntul acesta dizgraţios într-o încăpere cu mobilier somptuos releva prezenţa nuită a unui personaj redus Ja expediente şi nepăsător faţă de consecinţedar nimic altceva nu-i arăta prezenţa. Hotărât să cunosc totul, să merg până la capăt şi să sfâr-şesc, înaintai drept în mijlocul camerei, scotocind cu privirea toate ungherele, scrutând umbra tuturor obiectelor. Nici o formă ghemuită nu se înălţă din întuneric, nici un cap nu se ivi deasupra paravanului. Liniştit pe deplin şi convins că oriunde s-ar fi pitib deocamdată, criminalul nu se găsea în încăperea unde eram eu, acordai toată atenţia lucrurilor ce mă înconjurau. In dreapta, un pat cu coloane ocupa un spaţiu larg. Nu văzusem niciodată până atunci unul la fel; mă intrigară îndeosebi dimensiunile lui impozante şi aerul da mister pe care i-L dădeau perdelele de brocart şters. Datorită înfăţişării lui neobişnuite sau influenţei oculte pe care 0 degaja, patul exercita asupra mea o fascinaţie reală. Ezitai să mă apropii, fără a putea să mă împiedic totuşi de a-J. Privi îndelung. Era cineva, în spatele perdelelor lăsate? Poate că e-ciudat/ dar nu mă simţeam câtuşi de puţin îmboldit să le dau la o parte şi să mă conving.

In vizita la minotaur de Arkadi Weiner Capitolul 1                   Zâmbetul reginei Coda nu i-a reușit nici ea. În locul unui pizzicato înalt, aproape țipător, iscase un sunet greoi, obtuz, tern. Din adâncul sălii, unde licăreau palid câteva lampioane, se auziră râsete. Plutea, respirând greu, noaptea încinsă, venețiană. Doamnele își agitau evantaiele, cavalerii le suflau de bună seamă la ureche vorbe galante, ele surâdeau, iar Antonio prindea mereu cu auzul zumzetul vocilor din sală și din această pricină blestemata de vioară suna tot mai urât. În cele din urmă, cineva rosti foarte deslușit, ca și când ar fi aruncat un bolovan în apă: „Și ce iscusit cioplitor în lemn l-am știut!“ În clipa aceea Antonio coborî dintr-o smucitură arcușul de pe strune și vioara țipă cu o bucurie răutăcioasă, infamă, iar lumea din sală începu să aplaude alene, cu nepăsare, zicându-și pesemne că, slavă Domnului, piesa muzicală s-a sfârșit… Stradivari porni cu pași țepeni spre odaia lui și, ajuns acolo, duse carafa cu apă la gură și bău îndelung, până la ultima picătură. Apa era caldă, vâscoasă și nu-i potoli setea. Antonio își trase peruca de pe cap, se șterse cu ea pe chipul încins, nădușit, și stătu multă vreme fără niciun ghid în minte, fără nicio tresărire a inimii, doar un gol imens, obositor, îl cuprindea ca o mare. Cineva bătu la ușă, dar el nu-i răspunse, căci masa festivă, organizată de contele Monzi, ar fi fost acum pentru el o tortură. Și-apoi nici nu-i mai păsa dacă el, contele, nu i-ar mai fi acordat de aici încolo protecția sa: istoria vieții îi era oricum încheiată. Întunericul și singurătatea făcură să-i mai scadă încordarea de până atunci și Antonio încercă deodată un profund sentiment de milă pentru sine însuși. Aprinse o lumânare de seu și scoase din raniță un cleștișor și o daltă lungă și subțire. Își luă vioara în mâini, iar aceasta - scurtă, umflată, cu gâtul proțăpit în sus, semănând cu un negustor genovez mulțumit de sine - îi provocă din nou un acces de ură. Propti vioara în tăblia mesei și cu o mișcare scurtă și precisă vârî lama de oțel a dălții pe sub placa de rezonanță. Vioara trosni prelung, iar trosnetul acesta - înspăimântat și hârâit - îl scârbi de asemenea. Scoase călușele din cuiburile lor, dădu jos strunele moi, neputincioase, și ridică placa. Văzu puntea groasă, ca din topor, bara de rezistență așezată prostește, aidoma unui ombilic strâmb, eclisele groase ca doagele unui butoi pentru păstrat scrumbii. Cu amară nedumerire continuă Antonio să cerceteze sfărâmăturile de lemn, dându-și seama prea bine că nu mai sunt bune de nimic. Doamne, arată-mi și mă-nvață: oare cum ar trebui să fie? De pe o clopotniță se auzi bătând miezul nopții și undeva, departe, în rada portului, bubui tunul bricului poștal, sosit din Neapole. Timpul se scurgea domol ca apa prin canalul din fața casei, însă harul Domnului, întârzia să pogoare. Pe fereastra deschisă se abătu o adiere nocturnă, mirosind a umezeală și a pește. Antonio se ridică în picioare, strânse de pe masă rămășițele viorii sale nesuferite, apoi veni la fereastră și aruncă în apa verzuie scândurelele amuțite. Pe urmă, fără să-și scoată haina și ghetele, se culcă în patul îngust și, dându-și seama că viața lui aici se încheie, își vârî capul în perna tare, umplută cu lână, și plânse amar. Plânse astfel multă vreme, iar lacrimile îi topiră încetul cu încetul amărăciunea, duseră cu ele rușinea pe care o încercase în seara aceea. Perna umezită de lacrimi i se încălzise, adierea ce se abătea pe fereastră îi răvășea molcom părul scurt din creștetul capului și, pe nesimțite, Antonio adormi. Când se trezi din somn, soarele se și înălțase pe cer, iar orizontul nu se mai putea distinge, căci pânza sclipitoare a apei părea totuna cu bolta de un liliachiu gingaș, vântul gonea vălătucii foșnitori, dantelați ai norilor, și numai dalta subțire de pe masă și cleștișorul cel negru îi amintiră că aseară viața de fapt i se sfârșise. Își aminti de acest lucru și izbucni în râs. În ziua aceea Antonio Stradivari împlinea nouăsprezece ani. …………………………………………………………………………..   Regina zâmbea. Surâsul îi era blând, curățel, de băbuță, iar crăpăturile geamului spart, schițându-i pe chip riduri mărunte, îi sporeau expresia de bunătate și, parcă, de ușoară tristețe. Portretul zăcea pe parchet și, de pe locul unde mă aflam, părea că maiestatea-sa și-a dat capul pe spate, cercetând cu luare-aminte soarele purpuriu al toamnei, spânzurat de cerceveaua ferestrei dinspre răsărit a salonului. — Ora e nouă și șaisprezece minute, rosti expertul Halețki. — Poftim? nu l-am înțeles eu. — Ziceam că am ajuns aici în opt minute. — Cum nu se poate mai bine, am zâmbit eu în colțul gurii. Dacă am mai fi întârziat două minute, chiar că nu ne-am fi ales cu nimic… Expertul mă privi chiorâș, vru să mai spună ceva, dar pentru orice eventualitate tăcu din gură. Ne oprisem cu toții într-un vestibul larg, chiar în pragul ușii care da în salon și priveam fără grabă haosul din încăperea devastată, căci dezordinea aceea era acum pentru noi sacră și intangibilă, fiind de fapt o ordine irațională pe care o crease ultima persoană abătută pe aici înaintea noastră. Hoțul. — Știți, Noe Markovici, eu cred că procentul de criminali depistați ar crește mult dacă locul delictului ar putea fi conservat. Ce ziceți? — Nu te-am înțeles, replică prudent Halețki, crezând pesemne că-i întind o cursă. — Am vorbit foarte clar. Uite, acum vom termina cu cercetarea terenului, vom face fotografii, ne vom lua notițe, după care aici va veni multă lume. De tot soiul. Și astfel vor dispare pentru totdeauna o mulțime de urme și de amănunte pe care de prima dată pur și simplu nu le-am putut sesiza… — Și ce propui? — Nu propun nimic. Nu fac decât să-mi exprim o părere fantezistă. Dacă am putea, isprăvindu-ne cercetările, să sigilăm acest apartament și să venim aici mâine sau poimâine, cred că am observa multe lucruri noi… — Strașnic exemplu de cercetare a urmelor calde, făcu iritat Halețki. Ar fi mult mai bine să le observi de pe acum. În afară de asta, nu prea cred că proprietarul apartamentului ar fi dispus să aștepte acasă la dumneata până vei izbuti să descoperi urmele neobservate la primul contact. Am izbucnit în râs: — Aveți dreptate. În vastul meu apartament ar fi cam greu de plasat pianele astea de concert. Căci, deși nu sunt tare în acest domeniu, cred că omul are nevoie de amândouă. În spatele meu se auzi clanța ușii de intrare și în încăpere își făcu apariția inspectorul Lavrova, iar în urma ei Kaceanov, ducându-l de lesă pe Marcel. Uriașul câine cu blana fumurie, presărată ici, colo, cu irizări roșcate, se așeză liniștit pe pardoseala vestibulului și-mi aruncă o privire veselă, mișcând caraghios din nasul lui negru, ca de pluș. Sunt gata, părea să ne spună Marcel, nu înțeleg ce mai așteptați. — Să pornim la treabă, nu-i așa, Marcel? i-am spus, bătându-l ușor pe spate, și câinele își miji ochii rotunzi, de culoarea chihlimbarului. — Stanislav Pavlovici, acum n-ar trebui să-i vorbiți, rosti cu un aer de nemulțumire Kaceanov. Când pleacă la treabă, câinele de urmărire trebuie să se concentreze asupra urmelor mai dihai decât asupra unui ficat prăjit. Lavrova își scoase bricheta, trase din țigară și râse scurt: — Și cu ce folos? Ca în raport să fie scris: „… la stația de taximetre, câinele a pierdut urma…”? — Asta v-aș ruga să n-o mai spuneți, tovarășa locotenent! se supără de-a binelea Kaceanov. La muzeul miliției încă nu există nicio fotografie de-a dumneavoastră, pe câtă vreme cea a lui Marcel al meu a ajuns acolo încă de acum trei ani. Pe degeaba nu i-ar fi agățat portretul în perete. Ba l-au pus și în ramă… — Stanislav Pavlovici, mulțumiți-i, vă rog, din partea mea, lui Kaceanov, pentru compliment, râse Lavrova. Doar am văzut și portretul dumneavoastră la muzeul miliției. Căută din ochi o scrumieră, apoi se duse spre măsuța pe care se afla o scoică mare, adusă din mările tropicale. I-am luat-o înainte, despăturindu-i în față un ziar. — Cu voia dumitale, scrumul îl vom scutura aici. După cum vezi, astăzi mă deosebesc de Marcel prin aceea că, înainte de a-mi începe investigațiile, sunt obligat să păstrez neatinsă ordinea pe care am găsit-o la fața locului. Lavrova mă privi și surâse ironic: — Ca de obicei, aveți dreptate. Deplâng soarta femeii care se va mărita cu dumneavoastră. Am dat din cap: — Și eu. După cum vezi, nu-ți rămâne decât să te sacrifici. Și-acum, domnilor, după cum spuneau duelgiii, e timpul să începem. Kaceanov, dumneata intri primul. Ții urma împreună cu Marcel, iar noi ne vom începe trista cronică. Kaceanov desfăcu lesa, șopti ceva la urechea dulăului și-i dădu drumul în salon. Eu am rămas în vestibul, cu umărul sprijinit de cerceveaua ușii. Câinele pesemne luase urma. Deveni agitat, blana i se zburli la ceafă, nasul îi fremăta spasmodic - negru, umed, cu nările în vânt. Marcel traversă salonul, dispăru în dormitor, apoi reveni și continuă să se miște în cerc, uneori alungindu-l sau făcând opturi prin încăpere. În cele din urmă ieși din nou în vestibul și se opri în poziție de pândă la ușa de intrare. În clipa aceea Kaceanov îi agăță printr-o mișcare iute și sigură carabina lesei de zgardă. Marcel începu să zgârie ușa cu ghearele, apoi, ca și când ar fi fost fulgerat de-o durere, scoase un urlet scurt și subțire: „A-u-u”. Kaceanov deschise ușa, se repezi în urma câinelui pe palier, și cizmele îi tropotiră sacadat pe treptele scării. — Poftiți, vă rog, am făcut eu un gest larg cu mâna, invitându-i pe ceilalți să intre în salon, și am adăugat, adresându-mă de data aceasta lui Halețki, deși Lavrova, ba chiar și expertul își dădură prea bine seama că îi vorbeam numai ei: Tot gunoiul pe care o să-l facem aici - mucuri de țigară, petece de hârtie, etâcî, etâcî[1] - îl vom arunca numai pe ziarul din vestibul… Tocmai pentru că știau cu toții cui îi este adresată indicația, aceasta rămase fără răspuns, așa cum se întâmplă cu observațiile impersonale de genul: „s-a și făcut ziuă”. Pe urmă m-am oprit lângă portretul care zăcea pe parchet. Nu știu de ce mă atrăgea mai mult decât celelalte obiecte. Era o fotografie de foarte bună calitate, încadrată într-o ramă scumpă, cu ornament sobru. Doar o frântură de geam mai acoperea fotografia, în jur se răspândiseră cioburi prelungi, strâmbe ca niște iatagane, iar alături, pe parchet, se zăreau pete brune de sânge uscat. Picăturile de pe geamul portretului aveau o culoare mai deschisă. Una din ele picase chiar pe fotografie, alcătuind la sfârșitul inscripției, care se deslușea în colțul ei, un semn de exclamare cam nelalocul lui. — Este regina Elisabeta a Belgiei, spuse Halețki, aplecându-se și el peste portret. — Așa scrie aici sau asta e părerea dumneavoastră? l-am întrebat, spre a mă verifica pe mine însumi. — I-am mai văzut chipul, îmi răspunse. Păcat că nu știu franțuzește: aș fi curios să aflu cum sună dedicația. — Cam așa: „Privește copia și nu uita originalul”, am surâs ironic. Lavrova aruncă o privire peste umărul meu și am auzit-o rostind: — „Femeile și monarhii se pleacă în fața geniilor, căci brațul lor este binecuvântat de Dumnezeu”. — Chiar ești convinsă de acest lucru? am întrebat-o. — Nu eu. Regina Belgiei e convinsă, îmi răspunse Lavrova. — M-da, păcat că nu sunt și eu un geniu, am clătinat din cap. — Ce nevoie aveți să fiți geniu? făcu Lavrova. Bunăvoința monarhilor nu vă interesează, iar de admiratoare știu că nu duceți lipsă. Am privit-o cu atenție. Aveam impresia că tonul cu care îmi vorbise era mai mult iritat decât ironic. Apoi din nou m-am aplecat peste portret. Regina zâmbea nepăsătoare, iar acum - privindu-i de aproape chipul - această nepăsare acumulată de-a lungul atâtor decenii de către necârmuitorul monarh-femeie n-au mai putut-o ascunde nici măcar ridurile - plesniturile geamului spart. — Și totuși, îmi pare rău că nu sunt un geniu. — Ascultă, negeniule, la ce te tot gândești? mi se adresă Halețki. — La nimic. Acum nu e bine să mă gândesc la ceva. Acum nu trebuie să fiu decât o mașină de memorat. Abia după ce îmi fixez totul în memorie, pot încerca să și gândesc. — Nu vă mai săturați odată s-o faceți pe originalul? mă întrebă, iritată de-a binelea, Lavrova. Am privit-o mirat și am izbucnit în râs: — N-o fac deloc pe originalul. Și nici n-am născocit eu treaba asta. M-a învățat așa cu mulți ani în urmă un comandant vestit: colonelul de miliție Șarapov. — Ce v-a învățat? Să nu gândiți? — Nu. M-a învățat să apelez în primul rând la memorie. Să memorez de la bun început și cât se poate de bine tot ce-a rămas la locul delictului, înainte ca urmele să dispară ori să ia o altă înfățișare… — De exemplu? — Aici nu-i vorba de exemple, ci de un lucru foarte concret: avem la dispoziția noastră câteva reguli precise și stabilite odată pentru totdeauna. În primul rând să memorezi ora pe care o arată atât ceasul tău, cât și cel găsit la fața locului. Apoi să cercetezi ușa de intrare: în ce stare e, încuiată sau descuiată, unde i se află cheia. Același lucru în ceea ce privește ferestrele. De asemenea, să constați dacă lumina e aprinsă ori stinsă. Să cercetezi draperiile. Să constați prezența sau absența unor mirosuri: de gaze, fum de țigară, praf de pușcă, parfum, benzină, usturoi, hârtie arsă și așa mai departe. Starea vremii este și ea un amănunt prețios. În același timp, să nu te pripești cu concluziile: răspunsul la problemă se află totdeauna la sfârșitul ei, nicidecum la început. Și-apoi, să nu te lași atras în discuție de către tot felul de gură-cască… Lavrova mi se uită o vreme drept în ochi, apoi mă întrebă: — Ultima din aceste porunci ale M.U.R.[2]-ului mi-a fost adresată mie? Mi-am mutat din nou privirea la regina care continua să zâmbească, apoi mi-am întors capul spre Lavrova. — Ia-o mai încet, Lena. După cum știi, față de dumneata eu nu sunt mai mare numai în grad. Sunt și mai bătrân. Și am destulă experiență. Cu toate astea, mai sunt încă lucruri pe care nu le cunosc. Și-atunci când mă împinge cineva în ele cu botul ca pe un pisoi nou-născut, nu mă supăr deloc, ci caut să învăț. În orice caz n-o fac pe jignitul. Cred că este procedeul demn de un om cu scaun la cap. — Având în vedere că n-aveți numai gradul mai mare decât al meu, să zicem că m-ați convins, înălță din umeri Lavrova. — Perfect, i-am răspuns, încercând să-mi stăpânesc enervarea. Să știi că este cea mai bună metodă de convingere. — Îmi dau seama, fu de acord Lavrova. Ce-i drept, însă, metoda asta parcă ar avea o altă denumire… — N-are decât să aibă, am încheiat eu. Execută-mi, rogu-te, ordinul: cercetează locul delictului și întocmește o schiță de plan… Lena o privi cu ură pe regina cea zâmbăreață, apoi intră în încăperea de alături. I-am strigat din urmă. — Și nu uita poruncile acelea… Halețki rosti alene: — Dacă îmi este permis să fac o observație, ți-aș atrage atenția, Tihonov, că la rândul meu sunt un om mai în vârstă și cu mai multă experiență decât dumneata. — Vă este permis. Ce vreți să spuneți cu asta? — Vreau să spun că nu ai dreptate. — De ce? — Pentru că gravitatea dumitale tinerească te face să-ți închipui în mod greșit că peste câțiva ani, când Lena va deveni un lucrător matur și experimentat, își va aminti cu foarte multă căldură de primul ei dascăl în materie de criminalistică - severul, dar înțeleptul Stanislav Tihonov… — Poate. Nu m-am prea gândit la asta. — Să știi că n-o să fie așa. N-o să-și aducă aminte cu căldură. O să-și amintească de dumneata ca de un ins sâcâitor și pe deasupra înzestrat cu multă răutate. — Noe Markovici, sunt eu un ins sâcâitor și rău? Chiar așa mă vedeți dumneavoastră? — Cred că nu te interesează cum am să-mi amintesc eu de dumneata. Deocamdată, fiind mai în vârstă și cu mai multă experiență, consider că peste stăvilarul inteligenței dumitale se revarsă din când în când câte un val de ciudă și de intoleranță adolescentină. Încearcă să fii mai cumsecade: să știi că o să-ți prindă bine. — S-ar putea, s-ar putea, i-am răspuns. — Așadar, ce părere îți face portretul de colo? — Cred că pe undeva, pe-aproape, trebuie să fi căzut și cuiul care l-a susținut. — Sunt de aceeași părere, dădu din cap Halețki. Hoțul n-a dat jos portretul, doar l-a atins. Cuiul a sărit din perete și portretul a căzut. Lucram de multă vreme împreună și învățasem să fim laconici. Așa cum limbajul telegrafic omite prepozițiile pentru economie de spațiu, omiteam și noi frânturi întregi de conversație, totuși ne înțelegeam bine.   [1] Etcétera adv. (Arată că enumerarea ar putea fi continuată) Și alții, și altele, și ceilalți, și așa mai departe. [Prescurtat: etc. – Var.: ețétera adv.] – Din lat. et caetera. [2] M.U.R. - Moskovskii ugolovnîi rozîsk (Secția judiciară a miliției din Moscova).