Cărti polițiste

SEVER NORAN,  SECRETUL GLOBULUI DE ARGINT -VOL 1 Motto: Pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşăO COINCIDENTA STRANIE Cînd mi-am ales tema lucrării de doctorat nu aveam nici un motiv să bănuiesc că voi fi eroul unor întîmplări extraordinare. Speram ca subiectul — „Contribuţii la studiul continuităţii elementului daco-roman în bazinul superior al Arieşului” — să fie interesant, datorită, mai ales, multitudinii de date pe care le avem, culese de-a lungul unei perioade mai mari de timp. Participasem în anii studenţiei la o serie de săpături în zona Cîmpeni, Lupşa, Bistra şi mai sus, spre Gîrda şi Arieşeni, astfel că aveam multe date inedite, pe care apoi le completasem în cîteva noi „campanii” de săpaturi, după ce terminasem facultatea, ca asistent al profesorului Secăreanu. Datele pe care le culesesem aduceau multe limpeziri în studiul evoluţiei elementului daco-roman pe aceste meleaguri, în Apusenii lui Horia şi Avram Iancu. În timpul ultimelor săpături, găsisem mai sus de Roşia Montană multe elemente interesante. Avusesem marea şansă de a descoperi într-o galerie a muntelui — prefăcut în pulbere de agatîrşi, iar apoi de romani — o ,,tabula ceramica” cu înscrisuri despre eliberarea unui sclav, căutător de aur. Între tăbliţele de ceară se păstrau şi cîteva şuviţe -din părul iubitei acestuia. Cu ajutorul aparatului KSM 232, bazat pe ioni radioactivi, determinasem şi vîrsta tabulei. Dar, cu siguranţă, cititorul este mai curios să afle întămplările prin care am trecut datorită subiectului lucrării mele de doctorat, decît amănuntele care au precedat întocmirea acestei lucrări

saracu n-are duminica...n-are credinte, sarbatori si nici zei, singura lui bucurie e cand simte ceva parale in palma, hehe...asta am zis-o pentru mine, in barba, caci persoana, adrisantul, nu e saraca, boboaca e bogataaa !

Un milion de lire de Victor Bercescu O poveste posibilă, ca orice fapt scornit de fantezie…                         Capitolul întâi în care Carlo… nu înjunghie pe nimeni   — De you speak english? Întrebarea venea de la o tânără doamnă, supărător de fardată, deşi chipul ei nu arăta mai mult de un sfert de veac şi nu avea nevoie deci de retuşuri atât de serioase. Lui Carlo nu-i trebui decât o secundă ca să evalueze cele câteva sute de centimetri pătraţi care, cu eforturi desperate, se străduiau să constituie veşmântul roşu aprins al interlocutoarei. Îşi dădu seama pe loc că ea nu face parte din personalul barului „Night Club” de pe via Boncompagni în care-şi dăduse întâlnire cu cel mai bun prieten al său, Arturo Modelli, întors chiar în dimineaţa acelei zile la Roma, după un lung voiaj peste ocean. — Da, răspunse el, dacă vă pot fi de folos, şi continuă să o examineze ceva mai atent. — Iertaţi-mi îndrăzneala, adăugă tânără cu un vag aer de panică. Am întâlnire cu un prieten, tot străin şi el. Văd că a întârziat. Permiteţi-mi să-l aştept câteva minute la masa dumneavoastră. Nu vă voi deranja. Am să fiu cuminte. Cei doi tineri se ridicară, Carlo trase scaunul pentru a-i permite doamnei să se aşeze, iar Arturo regretă ameninţarea tinerei că „va fi cuminte”. La cincizeci de centimetri distanţă, Carlo reuşi să stabilească faptul că fardul tinerei era menit să-i schimbe fizionomia destul de mult pentru ca, în altă împrejurare, să fie cu greu recunoscută. Rosti pe jumătate absent: „Cu plăcere”, apoi se uită crunt spre prietenul său Arturo, care obţinuse, în schimbul ocheadelor sale, un bilet în avanscenă la spectacolul inedit pe care-l oferea noua venită. — Noi nu vă obligăm să fiţi prea cuminte, zise Arturo dând un ton părintesc invitaţiei. — Prietenul meu glumeşte, adăugă Carlo, încercând să salveze o eventuală catastrofă. Inutil însă, deoarece tânăra nu-l mai lăsă să continue: — Nu-l scuzaţi; mai mult decât spiritual, amicul dumneavoastră este foarte simpatic. Arturo notă imediat, în gând, prima sută de puncte câştigate şi îşi potrivi nodul impecabil al cravatei – gest masculin instinctiv când se socoteşte că, în afară de acest loc în care cravata este chinuită în toate felurile, totul arată bine, ba chiar foarte bine. Tânără dădu replica feminină a ieşirii din situaţie, aşezându-şi cu căuşul palmelor colţurile unei coafuri pentru care un batalion de frizeriţe îşi consumaseră, cu folos, o bună parte din după-amiaza respectivă. — Ce doriţi să serviţi? întrebă Carlo punând capăt impasului mut care se continua. — Am spus că nu vreau să vă stânjenesc, ciripi mai curajoasă tânără, este suficient că v-am întrerupt discuţia. Era prea târziu, pentru că la un pas de masă se şi postase un chelner între două vârste, ca un câine de vânătoare care aşteaptă să pornească în căutarea unui vânat imaginar. — Ar fi nepotrivit, obiectă Arturo deranjând poziţia de aret a chelnerului, printr-un gest din cap. Noi bem gin cu Martini. Sau mai precis am băut, adăugă, indicând tot cu capul paharele goale. Rămâne să hotărâţi şi ne supunem. — E băutura mea preferată. Accept, dar cu o singură condiţie: când vine prietenul meu, să se revanşeze. — Vom vedea, triumfă Arturo, cu gândul la următoarea sută de puncte pe care urma s-o câştige. Chelnerul, mut ca marile dureri, nevoind să risipească farmecul acelei clipe, evită orice întrebare stupidă şi zâmbi inteligent, ca orice chelner care n-a înţeles nimic. Se aşternu o linişte care-i făcu pe toţi trei să contemple, cu o sinceră atenţie simulată, faţa de masă din plastic, imitând o splendidă ţesătură din fibre de palmier. Şi asta pe cât le permitea lumina din bar. Simţind o prezenţă în spate, Carlo zise: „Mulţumesc” şi se întoarse spre singura persoană care avea dreptul să se apropie de masa lor: chelnerul. Alături de el, în obscuritatea barului, Carlo contură însă, surprins, o siluetă destul de virilă, a unui domn tot între două vârste, de data aceasta mai aproape de cea de-a doua. Tânără rupse tăcerea, dar cu multă grijă, pentru a permite şi celor doi să intervină: — A! Iată-te! Ai venit. Scuză-mă că mă găseşti la masă cu doi domni; dar mi-a fost urât să stau singură. Omul din umbră – de fapt toţi erau în umbra abajururilor – se înclină şi, cine i-ar fi putut vedea ochii, ar fi stabilit subit o privire de părinte îngăduitor care şi-a găsit copilul lângă vitrina cu piese de bacara după ce încercase să pună în aplicare, pe viu, teoria rezistenţei materialelor. — Eu sunt vinovat, interveni omul care pusese demult mâna pe speteaza celui de-al patrulea scaun liber. Sunt vinovat. Am întârziat din cauza traficului şi a imposibilităţii de a parca. Vă mulţumesc, domnilor, că aţi găzduit-o pe amica mea şi vă rămân recunoscător. Acum, Edith, să ne căutăm o masă. Patru perechi de ochi scrutară cele patru puncte cardinale ale barului – fumul redusese vizibilitatea la cel mult doi metri – aşa că nu reuşiră să ajungă la nicio concluzie. — Nu mai sunt mese, alunecă o voce care, în cele din urmă, se stabili a fi a chelnerului. Dacă domnii permit, domnul e mai bine să stea aici – şi puse o mână atotstăpânitoare pe ceea ce mai rămăsese din speteaza celui de-al patrulea scaun. — Eu am şi adus patru pahare. Dacă domnul doreşte altceva, sunt gata să… — Luaţi loc, domnule, zise Arturo înţelegând că o altă variantă, plecarea tinerei, ar fi egalat cu un seism de gradul doisprezece de pe scara compatriotului său. — Ascult şi mă supun, răspunse noul venit care şi ocupase scaunul fulgerător, printr-o manevră de învăluire. Fraza o reţinuse dintr-un digest ilustrat care încerca să reducă cele 1001 de nopţi la 101 poze, expunând-o astfel pe frumoasa Şeherezadă la o decapitare înainte de termen. Accentul straniu al străinului îi făcu pe cei doi italieni să atribuie formula de politeţe unei regiuni terestre care a stat multă vreme sub o cruntă ocupaţie. Şi atmosfera deveni iar apăsătoare, nelalocul ei, ca o greutate de zece kilograme pe o bucată de unt. Străinul întinse mâna să ridice greutatea şi prinse între două degete cupa cu gin-Martini. — Pentru prietenii noştri necunoscuţi, toastă umil şi îşi muie buzele în lichidul combinat. Mii de scuze, încă o dată, şi permiteţi-mi să mă prezint: Cristoph Jebon, textilist, în vizită de afaceri la Roma. Femeia rosti şi ea pentru cei doi: — Edith Soning, secretara domnului Jebon. Tinerii îşi spuseseră numele şi prenumele. Profesia: ingineri chimişti. — Domnule, domnule Arturo, articulă Jebon. Dar noi ne cunoaştem. Aţi făcut parte dintr-o comisie de experţi care mi-a dat o mână de ajutor când fabrica mea de textile avea unele greutăţi cu coloranţii. Arturo reveni pe loc la o realitate pe care o întârziase voit şi se dădu bătut, cu tot regretul că uitase un detaliu atât de important. — Da, domnule… Jebon aţi spus, este cert că m-a lăsat memoria. Sunt numai doi ani de când am avut plăcerea să vă cunosc şi să vă servesc. Lumea e mică şi orice am face, este inutil să ne ascundem după deget. Jebon ridicase un deget pe care chelnerul îl şi prinsese în obiectiv şi se aplecase spre el ca să asculte comanda. — Eram la o fabrică de textile din Arizona, unde eu şi colegii mei… Ultimele cuvinte fură zdrobite de ţipătul unei trompete. Orchestra îşi vestea prezenţa. Reflectoarele de pe plafonul de deasupra ringului de dans, plafon care împiedica fumul să iasă pentru a ceda locul aerului curat, se stinseră pe vaietul lung al trompetei. Mai rămaseră câteva becuri-lumânări pe aplice, în colţuri, care se străduiau să pâlpâie în ceaţa artificială. Cei patru de la masă îşi aruncară priviri care nu reuşeau decât să confirme confuz prezenţele reciproce. Ochii, fidele oglinzi ale sufletului, se obişnuiră curând cu semiîntunericul şi dinspre nord-nord-vest, unde-şi avea sediul geografic Arturo, se auzi un glas lipsit de intenţii rele: — Cer voie domnului să dansez cu doamna. Până ca domnul să încuviinţeze, doamna se şi ridicase în picioare, sigură că va primi permisiunea. Arturo se afla de mult lângă ea şi elanul celor doi străpunse beznele localului până la presupusul ring de dans. Carlo nu-şi bătu capul să priceapă cum de a înţeles tânără cele spuse în italiană de grăbitul Arturo. Textilistul îl scăpă însă de orice efort intelectual: — Edith înţelege bine limba dumneavoastră şi s-a grăbit să fie amabilă. De fapt eu nu o ţin din scurt… aşa că poate face orice. Trecu timpul consacrat unui dans şi lângă masă reveni doar Arturo care, supărat ca un copil căruia i s-a dat o porţie dublă de untură de peşte, spuse în direcţia lui Carlo: — Prietene, doamna vrea să ne împace pe toţi. Stânjenit, Carlo căută în direcţia lui Jebon, care se şi ridicase să-i facă loc să treacă. Când Carlo ajunse lângă Edith, orchestra trecu nepermis – pentru persoane neavizate – de la inocentul blues la un cocteil de tot ce putea fi mai scandalos ca decibeli. Dinspre baterie veni un zgomot infernal de vase sparte, iar dinspre trompetă tot soiul de ţipete. Saxofonul făcea vocalize ca un tenor răcit care, dacă nu se vindecă, pierde unica şansă de a mai primi vreun rol, în timp ce la pian „cânta” cineva care vroia să demonstreze cum nu putuse fi acordat un instrument încăpăţânat de către un acordor surd de ambele urechi. Vibraţiile aerului făcură imprecise braţele lui Carlo, dar până în cele din urmă reuşi să atingă, cu ultimele falange de la mâna dreaptă, locul unde se bănuia a fi şoldul partenerei. Atingerea dură cât o închipuire de vis, când Edith, urmând ritmul muzicii, începu să se contorsioneze aidoma Cleopatrei după întâlnirea cu dinţii viperei. (Cine ştie care o fi fost realitatea!). Carlo era un bun dansator şi căuta – zdruncinându-se şi el – să reintre în posesia şoldului pierdut, sau a ceea ce mai rămăsese întreg din el. În jurul lui, mişcări furibunde ca ale unor spectatori dintr-un cinematograf în flăcări – fără „ieşire în caz de pericol” – dar care mai păstrau, totuşi, o ultimă speranţă. Nu mai erau cupluri, ci doar individualităţi care dansau după un program propriu, în altă sferă de acţiune. Carlo puse mâna pe un şold, dar care se dovedi, chiar din primele secunde, a fi al unui bărbat cu părul răvăşit peste ochi, atât cât putu el zări. Până să se scuze, primi în frunte o lovitură care-l făcu să vadă stele multicolore. Ca de la sine un reflector se aprinse în plafon. Carlo îl văzu mai bine pe agresor şi voi să lichideze incidentul. Tipul încercă însă să-i telegrafieze un upercut dar nu reuşi, primind un carate deasupra nodului cravatei. Se îndoi brusc şi, până să ajungă insul la podea, Carlo simţi că îl trage cineva de braţ.

Sus mainile domnule scriitor de Nicuta Tanase LADSJA CU BANCNOTE    Iliuta Chealda n-’are pistrui, dini lipsa, ori cicatrice pe obrazul drept, ca eroii din romane şi nici veleitai de mare inventator, ori ambitia sa devina ditamai cosmonautul. Nici marinar de cursa lunga, ori vreun „Sfint”, pe la televiziune, nu viseaza sa ajunga. Nu. Sa-l invidieze pe Elliot Ness, ori pe Roger Moore? Ferit-a sfintul! În schimb Iliuta are treisprezece ani şi sapte luni şi sita pe acelasi palier cu mine. Ce vorbesc eu de acelasi palier? Sta chiar usa-n usa cu mine. Sintem foarte buni amici. Amici e puîn spus. Sintem prieteni la catarama. Eu il ştiu pe el de când umbla în caruciior, iar el ma ştie de când nu purtam mustata şi umbrela, nici macar pe ploile torentiale. Daca ar fuma ne-am imprumuta şi cu tigari. Dar el n-are acest vficiu şi pe mine ma bucura. Ba m-a asigurat ca nu o sa fumeze toata viata lui, nici maoar Kent, ori Chesterfield. Asta numai şi numai pemtru ca în fiecare dimineata ma aude, de la el din dormitor, cum tusesc. Stiti cum tusesc? Colosal de interesant! Am un stil al meu personal. Inimitabil. M-a sfatuit şi pe mine sa ma las, dar calul batrin nu mad poate invata sa mearga în buiestru. Daca înati au/i tusind n-ati mai intra în debitul de. Tutun niei d-upa timbre fiscale. Iliuta s-a rugat de mine ca de Dumnezeu sa las tutunul. Nu pot. Fata de acest baietas eu sint dator vindut. De câte ori este trimis de paring dupa cumparaturi, trece şi pe la mine şi ma intreaba daca am nevoie de ceva. Eu nici nu ştiu unde este sifonaria din cartierul meu. Nam fost niciodata. Iliuta le duce la umplut. Şi am auziit ca-i aicolo o coada… Când scriu, intra în viirful picioarelor la mine în birou, baga lemne în soba, deschide fereastra sa mai iasa din fumul de tigara, îmi face uneori cafele, spala cestile, ibrioul şi toate as tea fara sa ma deranjeze citusi de puîn. \ De ziua lui am vrut sa-i cumpar o bicicleta. Am pus eu ochii pe o bicicleta formidabila. Cu schim- bator de Viteze, cu… ce miai, era o bicicleta… Când a aflat intenia mea, m-a amenintat ca nu-mi mai trece pragul în viaa lui diaca fac una ca asta. A primit doar o cutie de bomboane. De fapt nici pe aia n-a luat-o până n-a faout-o juma-juma cu mine. Ca sa mai scap de datoriile pe oare le am fata de el, l-am rugat sa accepte sa fie eroul unei sohite, ori nuvele. Gasisem şi un subieot de scienariu de film, în care rolul principal putea sa-l joace cu mult succes Iliuta al meu. În ruptul capului na acceptat. Şi i s-ar fi potrivit nolul ca o manusa cu cinci degete! Am renunat la scenariu din cauza lui. Acum citeva zile, avind mai mult timp liber, l-am chemat în biroul meu? i i-iam pus problema deschis: — Draga Iliuta, îmi pare foarte rau, dar din acest moment te rog sa nu mai intri în casa mea. Daca, cine ştie, este vreun caz de forta majora suni, astepti până vin eu, îmi spui despre ce este vorba, dar pragul n-ai voie sa mi-l mai treci! Asta e. Nu mai am nevoie de serviciile tale. Ce, crezi ca eu nu pot sa ma due sa-mi umplu siingur niste siifioane, ori sa-mi fac cumpar a turile de care am nevoie? Daca l-ati fi vazut cum arata, în momentul acela, vi se facea mila de el. Semana cu o lopata fara coada, daca nu chiar cu un cer fara pic de seniin. I-an dat lacrimile. Buzele şi barbia au inceput sa-i tremure, iar fata i se facuse mai ceva decât stacojie. — Dar oe s-a intimplat? V-a disparut ceva din casa? — Nu, Iliuta, eu nu mai pot s-uponta! — Ce anume? Ce nu mai puteti suporta? Va rog din suflet, lamuriti-ma! — Tu faoi atitea lueruri pentru mine şi eu… Am vrut sa-ti fac o bicicleta cadou, şi ce bicicleta?! N-am vazut în tot cartierul alta la fel: m-ai refuzat. Nimic, dar absolut nimic rau vrei sa primesti. Nici macar eroul unei schite n-ai vrut sa fii. Nu, Iliuta, eu nu mai pat. Totul s-a sfirsit. A inceput sa rida, de parca i-as fi spus o anecdota. Şi nu o anecdota oarecare, pentru ca Iliuta nu râde la orice… Zau ca incepuse sa ma calce pe nervi cu risul lui. Nu indraznesc sa zic prostesc, pentru ca nu vreau sa va faceti o parere cât de cât urita despre Iliuta. Dar ridea cu o pofta! — Nu râde, Iliuta, ca eu, trebuie sa stii, sint consecvent în botariiile mele. Gata, Din acest moment s-au intrerupt relatiile dinitre noi dai. Mi-am pus ochelarii, ca sa prind o mâna mai autoritara, m-am ridicat din fotoliu şi am inceput sa ma plimb prin camera. Când îmi pun ochelarii pe nas nu ştiu ce se petrece cu mine, dar devin cu vreo patru nuante mai cumplit decât Ion Voda cel Cumplit. — Te rog sa nu te amesteci în bucataria mea, am ordonat, apoi, cu o voce pe care o imprumutasem dintr-o tragedie antica. M-a lasat sa vorbesc singur şi a pus de cafea. Până atunci nu-i cunoscusiem şi aceaista latura. Nu stiam ca este şi incapatinat. Am deschis aparatul de radio, am cautat muzica de oboi, dar negasind am fredonat şi eu niste melodii intimplaitoare. M-am dus la birou si-am prins sa ma uit cu coada ochiului spre bucatarie. L-am vazut venind cu cafeaua, md-a impins ceasca linga notesul pe care ma faceam ca-l studiez cu interes, fredonfnd aceleasi melodii intimplatoare, dar triste. Apoi am auzit: — Accept! — Ce accepti? — Accept sa-mi faceti şi dumneavoastra un serviciu. — Iti multumesc. Asaza-te pe soaunul asta şi asteapta-ma putin. M-iam dus în camara, am pus pe o farfurioara o portie dubla de dulceata de nuci, am mai pus pe o tava un pahar cu apa rece şi l-am invitat pe Iliuta sa serveasca. Dupa ce am sorbit a doua oara din cafea şi dupa oe mi-a în pus în gind sa imbrac un oosturn nou, cu prilejul aoestei vilotorii, l-am initrebat: — Acum vreau sa aud: accepti bicicleta? — Nu, vreau mai mult de la dumneavoastra.

Telefonul de la ora nouasprezece de Nicuta Tanase M-AM INTORS DE LA MARE. ILIUTA TMI AJUTA LA DESPACHETAT. SUNA TELEFONUL ŞI UN CQPIL MA INTREABA DACA VREAU SA DEVIN MARE SCRIITOR. Îl SPUN CA DA.! MI CERE SA-l RASPUND LA DOUA SUTE CINCIZECI DE iNTREBARI. CADEM LA 1NVOIALA I Eu, dragalaîi mei prieteni, desi sufar de sciatica şi uneori chiar de stomac, dei am numai numarul aptesprezece la poarta şi nu treizeci şi doi ori chiar trei sute şi ceva ca altii, consider ca-i o mare fericire sa ai ocazia sa aduci la cunotinta cititorilor tai o po- veste ca aceasta care urmeaza. Trebuie însă, adica este necesar sa va spun încă din capul locului ca povestea care urmeaza nu este o nascocire a imaginatiei. Poate sa manince un scriitor o tona de pete (petele confine mult fosfor) pe zi şi ma tem ca tot nu i-iar fi putut trece prin cap o poveste ca asta care mi s-a intimplat mie. Lata cum incepe! În ziua de ase august a anului 1976, cam pe la orele nouasprezece şi vreo douazeci de minute, m-am inters de la Neptun, unde fusesem sa fac o cura de pepeni verzi (care se vind pe taiete) şi de piersici, iar între timp sa ma mai coc putin la soarele dobrogean. Cu o zi inainte de a pica eu în Bucuretiul nostru drag, se intorsese de la Rucar, unde ii petrecuse o parte din vacana, ? i prietenul şi „aghiotantul” meu Iliuta Chealda. Bineineles ca imediat ce a auzit cheia rasucindu-se în broasca, a dat fuga sa ma vada. Cum a dat cu ochii de mine, a tras un chiot de indian nefumator. Dupa ce a sarit şi de vreo citeva ori în sus de bucurie ca am sosit, mi-a ajutat sa despachetez, mi-a povestit, a inceput sa-mi povesteasca cât de mult i-a placut şi cât de frumos s-au purtat cu el rudele lui din Rucar. Un unchi de al lui, care cica lucreaza la Intreprinderea forestiera, l-a urcat, zice Iliuta, pe un calu de munte şi ca acest caluf l-ar fi dus chiar până sus unde izvorapte Dimbovita şi ca de acolo ar fi venit cu o pluta. L-am crezut, pentru ca ştiu ca Iliuta nu prea are obiceiul sa minta în zilele lunii august. Mi-a povestit şi o intimplare pe care n-am ineles-o prea bine. O intimplare cu o veverita care zice ca venea în fiecare dimineata sa-’l scoale pentru a o trata cu nuci. Şi, tocmai când i-a venit şi lui rindul sa ma intrebe dac-am trecut vreodata de geamandure, daca au avut de lucru salvamaristii cu mine şi cum a fost vremea la mare, a sunat telefonul. Eu, drept sa va spun, când am auzit zbirniitul telefonului, m-am şi speriat, pentru ca între timp şi uitasem ca a fost inventat. Nu m-am grabit sa ridic receptorul. L-am lasat sa sune, doar, doar, o renunta cel de la celalalt capat al firuM. Dar i-ai gasit!… — Sa raspund eu? m-a intrebat Iliuta enervat de insistena celui care formase numarul. Dar voi credeti ca numai Iliuta avea dreptul sa se enerveze de zbirniitul telefonului? Eu nu? Unde scrie aşa ceva? De ce sa n-am acest drept? M-am enervat şi eu şi i-am facut semn ca sint de acord. Eu, desi tiu foarte bine de la un doctor stomatolog de mare prestigiu ca, în astfel de cazuri, scrinitul din masele nu ajuta cu nimic, am scrinit foarte usor şi mi-am vazut de despachetat. Am dus o parte din lucrurile scoase din valize intr-o alta camera şi, când m-am reintors, Iliuta mi-a intins receptorul şi mi-a zis: — Va cauta un pusti. Va rog sa poftiti la telefon! Sezonul acesta m-am balacit la marginea Marii Negre fara casca. Cu toate astea nu mi-a intrat deloc apa în urechi. Eu, însă, tot m-am facut ca n-am auzit prea bine. L-am intrebat pe Iliuta: — Cine ma cauta? Cine zici ca-i la telefon? Iliuta s-a incruntat putin, semn ca l-a deranjat ceva şi mi-a zis privind aiurea: — Un copil. Şi mi se pare ca este şi puîn obraznic. A vrea sa-l cunosc şi eu pe omul acela care ar vrea sa vorbeasca la telefon dupa ce se intoarce din concediu, cu un copil care i s-a parut lui Iliuta obraznic. I-am zis aghiotantului meu: — Ce vrea? Intreaba-l ce vrea? Vreau sa fiu lasat în pace. Iliuta, cu privirile agatate pe antena de camera a televizorului, mi-a zis: — L-am intrebat, dar nu vrea sa-mi spuna. M-a şi repezit. — Cum te-a repezit? m-am suparat eu aproape de-adevaratelea şi m-am şi incruntat pufin. Cum sa-l repeada cineva pe Iliuta al meu care nu maninca niciodata seminfe de dovleac sau floarea-soarelui în locuri publice şi nici nu arunca cojile aiurea?! — A zis ca ce ma intereseaza pe mine afacerile lui cu dumneavoastra. — Afaceri?! m-am mirat eu. M-am mirat pentru ca acest cuvint nu prea îmi place. — Aşa a zis. Pe cuvintul meu ca aşa a zis! Ce interes as avea sa va mint? Stiind de multa vreme ca Iliuta nu-i da cuvintul cu una cu doua, ba nici cu mai multe, i-am luat receptorul din mâna şi am zis un „Alo” cam nervos. Am auzit în receptor vocea unui copil care m-a luat în primire: — Pe unde umblati? De doua saptamini va tot caut la telefon. Nu tiam ca trebuie sa anunt; la megafoane când îmi vine şi mie sorocul sa plec în concediu. L-am intrebat pe cel care m-a certat: — Alo, cine este la telefon? Cu cine am einstea şi onoarea sa vorbesc? — Numele meu este Silviu Ceteras. Prietenii, însă, îmi spun Silvica. Timp de citeva secunde mi-am stors creierii… tii ce tare i-am stors, sarmanii de ei, sa-mi aduc aminte daca am avut vreodata de-a face cu un copil pe care-l chema Silviu Cetera? Nimic. M-am gindit eu sa pun receptorul în furca şi ’sa continui despacheltatul, dar m-am trezit zicind: — Spune-mi, Silvica draga, cu ce-ti pot fi de folos!? — Este invers. Iliuta n-a auzit replica interlocutorului meu, dar şi-a dat seama ca ceva nu este în regula. Am zis: — Cum adica invers? — Eu am sa va fiu de mare folos, nu dumneavoastra mie, daca vre; i sa ma ascultai. Ascultai-ma, va rog frumos! Cum tulpanul Mariei sa nu vrei sa asculi pe cineva care vrea sa-i fie de mare folos. Am zis: — Alo, te ascult. Imi iau şi notite, daca este neaparata nevoie! tii ce mi-a auzit urechea dreapta? Pe un vagon de ciocolata cu lapte? i alune ca nu tii! Am auzit: — Viitorul dumneavoastra literar este în miinile mele. — Ei nu mai spune! m-am speriat eu, ducind cealalta mâna la inima. — ISerios. Vrei sa deveniti un mare scriitor? Care scriitor nu ar vrea sa devina „mare scriitor”? am zis eu cu gindul la premiul Nobel. — As cam vrea… A urmat o pauza. Sa n-apuc niciodata loc în autobuzul 31, daca ştiu de ce a facut interlocutorul meu o pauza aşa de mare. Tocmai când ma pregateam sa suflu în receptor sa vad daca nu cumva s-a infundat, am auzit: — Alo, ma ascultaji? — Da, te ascult şi chiar cu mare atenie. Sint numai urechi. — Eu sint în posesia unui mare subiect de roman. Daca puneti mâna pie acest subiect, lasati în urma toi scriitorii. La o pota ramin în urma dumneavoastra. Deci, ziua de şase august a anului 1976 va deveni o cotitura în via’fa mea. Voi lasa scriitorii contemporani cu mine la o pota în urma mea. Vatmanii şi soferii ma vor ruga sa ma urc prin faa. Tinerii îmi vor ceda locul rezervat batrinilor şi oamenilor „mari”. Responsabilul alimentarei ma va servi el personal. Directorii caselor de filme îmi vor trimite invitajii la toate premierele cinematografice. Voi avea şi eu o masa rezervata la Casa scriitorilor! În sfirit, voi fi vazut şi eu la tribuna zero ori chiar în loja de onoare a stadioanelor la meciurile Rapidului. Vedeti voi cum este viaa asta? Până acum cinci minute eram un om linitit, eram un om care-si despacheta lucrurile cu care a fost la mare… şi deodata!… L-am intrebat: — Şi vrei sa-mi vinzi subiectul? Cât îmi ceri pe el? Va inchipuiti ca mi-a cerut pe subiectul care ma va face mare scriitor vreun milion de lei ori citeva sute de mii? Nuu! Mi-a spus: — Nu cer pe el niciun ban. Absolut niciun ban. — Mi-l dai gratis? Ii multumesc foarte mult daca-mi dai de pomana un subiect ca asta. — Nu chiar gratis…- Ce poi sa în; elegi prin „nu chiar gratis”? Mai nimic. Zic: — Ce-mi ceri în schimb? Un cuib de cuc cu cuc cu tot? S-a suparat puîn. Mi-a zis ca de ce-l iau peste picior cu cuibul de cuc. I-am spus ca n-am avut intentia sa-l supar şi dupa ce mi-a primit scuzele, mi-a spus: — Stii ce va cer în schimb? O nimica toata. Va cer sa-mi raspundei la doua sute cincizeci de intrebari. Am rasuflat usurat pentru ca ma gindeam c-o sa-mi ceara în schimb cine ştie ce serviciu. Dac-am vazut c-am scapat aşa de ieftin, am rasuflat a doua oara şi mai usurat şi am inceput sa ma tocmesc. — Aşa multe? Lasa şi tu mai jos… De unde-mi vorbesti? A urmat o scurta tacere, apoi am auzit: — De la un telef on public. Sa raspunzi la doua sute cincizeci de intrebari nu este un lucru prea lesne, mai ales pe caldura asta inabu? itoare a lunii august. Nu este lesne deloc, dar perspectivele pe care ti le-a pus în faa nu le pui la Kocoteala? Putin lucru este sa devii mare scriitor? Cam la lucrurile astea ma gindeam eu încă de când am inceput „tratativele”. Îl intreb pe viitorul meu binefacator: — Nu ai telefon acasa? Daca ai, fii atât de bun şi spune-mi-l şi mie ca… — Nu am! a zis el puîn cam incurcat şi a schimbat repede vorba. Stiti cum vom proceda? În situatii din astea, în care sa-mi puna cineva conditii, nu prea am fost. Dar aeum, pentru ca era în joc viitorul meu literar, nu mai aveam ce face, trebuia sa joc cum mi se cinta. Am zis: — Cum? Spune-mi repede cum vom proceda, ca sa nu mor de curiozitate. Imi mai pui şi alte condiîi? Prea pu’fin îi pasa lui ca mor eu de curiozitate. „Şi daca moare, ce? i-o fi zis el. Iaca, un scriitor mai putin pe lume”. Cred ca aşa si-o fi zis, pentru ca a facut iar o pauza. Dupa pauza, am auzit: — Stiti cum vom proceda? Va voi pune câte zece intrebari pe zi. Deci în douazeci şi cinci de zile îmi vei raspunde la cele doua sute cincizeci de intrebari. Va angajati? Am facut în cap nite socoteli, dar nu tiu ce rezultat mi-au dat. Ştiu doar ca am reusit sa-l intreb: — Întrebarile din ce domeniu sint? De data aceasta mi-a raspuns fara s ma mai fiarba. A zis imediat: — Vetivedea… M-am uitat la Iliuta, ajutorul meu de nadejde, care la rfndul lui se uita? i el cam nauc la mine şi m-am gindit sa-l iau pe vsilviu Ceteras mai pe ocolite. I-am facut cu ochiul „aghiotantului” meu, care nu intelegea nimic, şi i-am zis lui Silvica: — Nu vrei sa-mi povestesti putin din subiectul acela de roman? — Nu! Va este teama ca va pacalesc? Pe cuvintul meu ca este un subiect de roman nemaipomenit, dar acum, oricât v-ai stradui sa scoateti ceva de la mine, nu veti reusi. Ramine cum ne-am inteles. La sfirit. Ce ora va convine? La-ce ora sa va sun? — Dai ore ca dentitii? Tie când îţi convine? 9i-a facut el niste socoteli şi m-a intrebat: — Ora nouasprezece e bine? Cu gindurile la premiul Nobel şi la multiplele lui avantaje – ca-mi casunase pe acest premiu – am zis fara sovaire: — Este bine. Chiar foarte bine. Daca erai linga mine dadeam şi mâna, ori poate dadeam i-un aldama cum se obisnuieste când se face cite-o afacere.