SEVER NORAN, SECRETUL GLOBULUI DE ARGINT -VOL 1 M...
Recent Posts
Petrecere in bîrlogul lupilor de Rubin Szilard
...
Cuvânt înainte
Romanul poliţist „Regele a murit...
PERSONAJE
ANDREW VAN : un profes...
TABLA DE MATERII
...
CAPITOLUL I
În ziua când i se decernă, lui...
Prefaţă
Etajul întâi, al doilea, al treilea, al...
EU PE ASTA O FAC ZOB!
ROMAN CUM NU SE POATE MAI...
In vizita la minotaur de Arkadi Weiner
Capitolu...
Posts
„Femeia de sticlă” este a doua parte din saga
„Dominoul viselor”.
PROLOG
Caravana din Damasc se apropia de cetate.
Sub soarele fierbinte al după-amiezii, negustorii locali aşteptau nerăbdători la poartă. Odată cu intrarea cămilelor şi a măgarilor, piaţa rotundă se aglomeră. Oaspeţii de departe forfoteau peste tot, ocupaţi să descarce mărfurile şi să adape animalele obosite. Pe Dominoul Viselor, tânărul proprietar al unui magazin în bazar, îl interesau obiectele de fildeş şi abanos, aflate la mare căutare printre oamenii din palatul califului şi printre femeile familiilor înstărite. Unul dintre ultimii sosiţi, Mustafa, aducea astfel de produse. Din amabilitate, dar şi pentru a avea prioritate la achiziţionarea mărfurilor, Dominoul Viselor se oferi să-l găzduiască. Negustorul din Damasc acceptă cu recunoştinţă. Tânărul îl conduse acasă, ordonă servitorilor să pregătească o baie fierbinte pentru musafir şi familia acestuia. Totodată, se asigură să le fie hrănite cămilele.
La cină avură ocazia să se cunoască mai bine. Mustafa era însoţit de soţie şi de copii, fiica Dolores, de 18 ani, şi Ibrahim, de 12. În timp ce mâncau şi vorbeau, Dominoul Viselor, întotdeauna tentat să pună în conversaţii pe primul loc afacerile, realiză că nu-şi putea dezlipi privirile de la chipul fetei, de o gingăşie fără egal. Deşi auzea ceea ce Mustafa spunea despre instabilitatea tranzacţiilor şi despre preţurile în creştere, tânărul negustor era acaparat de gropiţele făcute în obrajii fetei la fiecare zâmbet, de felul în care buzele ei se umezeau când muşca din smochinele uscate.
Părinţii fetei nu erau orbi, sesizară interesul gazdei pentru Dolores. Soţia lui Mustafa se exprimă în termeni direcţi:
—Fata noastră are vârsta la care trebuie să-şi găsească odihna în casa unui bărbat.
—Am observat, comentă Dominoul Viselor.
—Dacă doreşti, mâine poţi să le arăţi copiilor cetatea. Vei avea ocazia să cunoşti fata, să vorbeşti cu ea.
În noaptea aceea, tânărul negustor dormi puţin. Zorile, ca niciodată, întârziau. Servi micul dejun împreună cu Mustafa. Având permisiunea musafirului, luă copiii la o plimbare prin cetate, aşa cum conveniseră. Dominoul Viselor se asigură ca băiatul, Ibrahim, să fie ocupat cu ronţăirea curmalelor din bocceaua ce-i fusese umplută până la refuz. Astfel, putu să converseze nestingherit cu încântătoarea fată. Părinţii îi dăduseră o educaţie înaltă, pe lângă arabă vorbea alte două limbi, compunea cântece, ţesea covoare cu palmieri şi confecţiona tot felul de obiecte de artizanat.
Se plimbară pe aleile de lângă zidurile cetăţii, de acolo Dominoul Viselor îi arătă fetei nisipurile îndepărtate:
—Nu credeam că din deşert ar fi putut să apară cineva ca tine.
Îi făcu şi alte complimente, o compară cu o gazelă tânără, cu luna, cu oazele unde opresc caravanele, ea însă nu cobora ochii aşa cum ar fi făcut altele, dimpotrivă, îl privea lung, dornică să vadă dacă aceste cuvinte reflectau sentimente profunde sau erau numai nechezatul unui armăsar în călduri. Continuară să vorbească, tânăra înţelegea că avea în faţă un bărbat cu principii, dotat cu un puternic simţ practic, totuşi delicat şi, evident, îndrăgostit.
Plimbările în trei continuară timp de patru săptămâni, după care, cu ocazia unei cine, Dominoul Viselor declară oficial că şi-o dorea pe fată de soţie. Părinţii, văzând în tânărul amfitrion o partidă bună, fură de acord. Dolores fu de acord. Ibrahim, cu gura plină de curmale, fu de acord.
—Atunci, se exprimă tatăl, las-o pe tânără să-şi petreacă ultima ei noapte de fecioară. Mâine te va însoţi la plimbare în cetate fără Ibrahim. Veţi fi doar voi doi.
—Un aranjament desăvârşit, acceptă Dominoul Viselor.
Dimineaţă se afla singur cu Dolores lângă zidurile crenelate, nu se sfii să-i atingă din când în când obrazul cu degetele. Conversau, se priveau în ochi, căldura din piepturile lor o depăşea pe cea a deşertului.
Pe drumul de întoarcere, fură luaţi prin surprindere de trecerea unui grup de oameni înarmaţi. Garda califului. Zgomotoşi, brutali, conduşi de un ofiţer obez care îl chestionă pe Dominoul Viselor:
—E soţia ta, fata asta?
— ...Va fi.
—Deci nu e. Perfect, se adresă oamenilor săi. Luaţi-o. Arată bine.
—Ce faceţi? se zburli negustorul.
Ofiţerul îi puse tânărului sabia la gât:
—Nu te opune. Am tăiat azi două capete. Noul calif îşi formează haremul, îşi va alege o soţie. Nu-i treaba ta. Du-te mai bine acasă. Du-te acasă...
Dolores fu luată cu forţa de soldaţii care-i legară mâinile şi o împinseră pe drumul spre palat.
—Dragul meu! strigă disperată fata privind în urmă. Iubitule!...
Dar Dominoul Viselor, cu tăişul unei săbii curbate la gât, nu putea face nimic. Înlăcrimat, o vedea pe cea promisă să-i devină soţie dispărând după colţul unei case.
La palat, pe Dolores o aşteptau un administrator şi câteva femei bătrâne aflate în slujba califului. Fu informată că urma să fie supusă unui tratament de înfrumuseţare, după care suveranul avea să se culce cu ea. Alte patruzecişi nouă de fete erau în aceeaşi situaţie. Una dintre ele, la alegerea suveranului, devenea regină, restul rămânând în harem ca soţii secundare.
Aşa începu Dolores să facă băi aromate, femeile bătrâne îi aplicau în fiecare seară masaje cu ulei de palmier, părul îi era uns periodic cu smirnă şi mir. Între atâtea fete, se simţea teribil de singură. Privea ore în şir pe fereastra palatului, în speranţa că l-ar fi putut zări din întâmplare pe Dominoul Viselor. Asta nu se întâmplă. Într-una din zile auzi sau i se păru că le aude pe femeile bătrâne vorbind ceva despre un negustor din bazar care încercase s-o răscumpere pe fata numită Dolores oferindu-şi toată averea, fără să reuşească să-l înduplece pe calif.
Tratamentul de înfrumuseţare continuă. Într-o noapte cu lună plină, femeile bătrâne duseră prima fată în dormitorul califului. Dimineaţa, fosta fecioară reveni printre celelalte fete, acestea o copleşiră cu întrebări:
—Te-a pus să dansezi dezbrăcată?
—E brutal, e delicat?
—Aţi făcut baie împreună?
—Preferă să fie sărutat, sau îi place să sărute el?
Fata, încântată deoarece califul o numise „o floare a deșertului ” dădu răspunsuri vagi și contradictorii, rivalele o bănuiră că minţea în dorinţa de a-şi păstra intacte şansele să fie aleasă regină. Le spuse că suveranul râgâia în timp ce săruta şi că cerea să fie muşcat de nas, lucruri greu de crezut. Mai târziu, la virgine ajunse zvonul că nu florile deşertului îi plăceau califului, ci trandafirii, de aceea se creă o aşteptare stresantă printre ele, fiecare ar fi vrut ca după noaptea petrecută cu califul să fie numită trandafir
A doua fată fu numită floare a deşertului.
A treia fată fu numită tot floare a deşertului.
Frumoasele care treceau prin patul califului începură să lanseze alte informaţii dubioase, astfel că virginele aflate în aşteptare nu ştiau ce să creadă.
A optsprezecea fată povesti, deşi totul părea inventat, că fusese dusă de calif în deşert, într-o peşteră păzită de războinici pe cămile. În peşteră, suveranul i-ar fi arătat grămezi de aur şi argint, bijuterii, monede şi statui din materiale preţioase. După o baie în lapte de măgăriţă, cei doi ar fi făcut dragoste pe grămezile cu perle. Când fu întrebată ce îi spusese califul dimineaţă la despărţire, fata se bâlbâi, spuse la un moment dat că fusese asemănată cu un trandafir, apoi cu o orhidee, virginele căzură de acord că aveau în faţă încă o floare a deşertului. Regina urma să fie aleasă abia la sfârşit. Dacă asta s-ar fi produs înainte, vestea ar fi fost declarată imediat în palat şi în cetate.
Despre a treizeci şi una fată nu se auzi nimic, în orice caz nu reveni alături de celelalte şi se crezu că suveranul îşi alesese regina. Ulterior femeile bătrâne şoptiră ceva despre o izbucnire de mânie a califului, se părea că tânăra fusese ucisă cu violenţă. Asta le sperie de moarte pe fecioarele rămase. Dolores îşi aştepta rândul îngrozită, cu gândul la Dominoul Viselor, iubitul ei din bazar.
Zilele treceau, iar fetele descriau un calif din ce în ce mai obosit, suveranul încerca să rămână treaz cu ajutorul unor licori extrase din plante. În orice caz, toate veştile făceau referire la flori ale deşertului, niciodată la trandafiri.
Dolores nu dormea bine nopţile, avea vise agitate în care îl vedea pe Dominoul Viselor înconjurat de gazele tinere, de luni pline şi de oaze, chemând-o, chemând-o mereu.
Patruzeci şi nouă de flori ale deşertului fuseseră dezvirginate în patul califului. Dolores realiză că avea să treacă ultima detestabila probă. În după-amiza zilei în care îi veni rândul, fu îmbăiată într-o apă atât de plină cu arome încât aburii fierbinţi o ameţiră de-a binelea. Ca prin somn, le simţi pe femeile bătrâne masând-o din cap până în picioare cu uleiuri fine, fu îmbrăcată în mătase roşie. Una dintre bătrâne o conduse de mână pe coridoare în zigzag, deschise o poartă înaltă şi, împingând-o uşor într-o încăpere luminată de făclii, o închise înăuntru.
Năucă, speriată, tremurând, Dolores aştepta ca din întuneric să se desprindă umbra califului ce avea să-i răpească fecioria.
Auzi un zgomot din spate. Aşadar, pe acolo intra califul. Nu. Nu era califul, aceeaşi femeie bătrână o informă că cetatea fusese asediată, suveranul şi războinicii săi ieşiseră să lupte împotriva invadatorilor. Tot ce trebuia să facă Dolores era să aştepte în încăpere întoarcerea luptătorilor. Făcu întocmai. Se întinse în patul unde califul încercase alte patruzeci şi nouă de fete, rămânând trează. Îşi rememoră întreaga viaţă, în mare parte petrecută în corturi sau pe cămilele ce transportau mărfurile familiei. De departe se auzea larma bătăliei. Îi trecu prin minte că în caz de înfrângere ar fi putut ajunge nu în braţele califului ci ale vreunui beduin dintre rebeli.
Aşteptarea luă sfârşit dimineaţa, un eunuc de la palat intră s-o anunţe: inamicii fuseseră înfrânţi, dar suveranul pierise în luptă. Fratele califului, posesor al unui harem extins, urma să-i ia locul, nefiind interesat de fetele pe care le dezvirginase decedatul. Dolores îşi coborî pleoapele pentru a nu lăsa să se vadă bucuria ce-i umplea ochii. Nimeni nu părea curios să ştie dacă se culcase ori nu cu califul.
Pretendentele la tronul de regină fură anunţate că urmau să se întoarcă la casele lor. Femeile bătrâne le deposedară de hainele de mătase. Cineva aduse din pivniţa palatului trei legături mari cu îmbrăcămintea simplă purtată de tinere la momentul sosirii. Veştmintele erau reci şi umede, miroseau a mucegai, Dolores le îmbrăcă însă ca pe cele mai bune haine ale ei.
—Ştiţi să ajungeţi fiecare acasă, le spuse o bătrână.
Fură împinse cu bădărănie de eunuci pe coridoare spre ieşire, ca o turmă de cămile devenite bune de nimic. Din faţa palatului, fostele virgine se împrăştiară pe străduţele răsfirate radial în toate direcţiile.
Dolores se îndreptă spre bazar, cu inima îndoită, totuşi plină de speranţă.
Nu se opri decât în faţa magazinului unde Dominoul Viselor, tânărul negustor, cu mâinile încrucişate pe piept, cu gândul la plimbarea întreruptă în urmă cu două luni, îşi aştepta gazela, luna şi oaza.
nu am mai gasit nimic de Tecuceanu dar am adaugat Haralamb Zinca, care scrie bine...
https://latimp.net/forum/225/haralamb-zincă/
Justitiarii de Adam Creed
Luni după-amiază
Staffe își înalță capul cât de mult poate și trage în piept aerul din stația de metrou. Se simte împins din spate, atingând cu pieptul capul unei femei brunete, în timp ce sunt târâți de mulțime spre scările rulante. Femeia înjură într-o limbă estică, iar el vrea să-i ceară scuze, deși știe că nu e necesar și nici nu ar rezolva nimic cu asta.
Procesul este programat pentru ora 14:00. Încearcă să-și facă loc, pentru a înainta, prin partea stângă a rândului de oameni care așteptau să ajungă la scările rulante, însă nu descoperă niciun locșor prin care să se poată strecura. Un grup de adolescenți obraznici înaintează, contra curentului, înghiontind oamenii care își așteptau rândul, lăsând în urma lor un miros dulceag de dizolvant. Staffe își ține respirația, în timp ce pășește pe scările rulante, rămâne din nou pe loc, apoi inspiră adânc și gândul îi zboară spre judecătorul Burns și evenimentele petrecute în sala de judecată de-a lungul ultimelor două zile. Cu nervii încordați la maxim, bărbatul încearcă să se calmeze. Se asigură că mai are încă, bine strâns sub braț, dosarul cu actele cazului și trage de gulerul cămășii pe care o poartă. Nasturele de sus îi apasă mărul lui Adam în timp ce înghite în sec. Își strânge mai bine nodul cravatei.
Staffe recită, în gând, o mantra, spunându-și că asta este meseria pe care și-a ales-o. „Asta este viața mea. Trebuie să fac totul cât de bine pot. Asta este viața mea. Trebuie să fac totul cât de bine pot”. Apoi trece repede în revistă răspunsurile pe care le-a dat în acea dimineață la interogatoriul încrucișat și încearcă să-și dea seama, din rezumatul făcut de judecătorul Burns, dacă dovezile prezentate de el și colegii săi ar putea fi convingătoare. Își duce mâna în dreptul inimii și pipăie în buzunarul de la piept exemplarul în original al declarației unui martor secret.
I se pare că lumea coboară spre el, venindu-i în întâmpinare, și vede sistemele glisante în care se introduc biletele pentru a permite intrarea sau ieșirea din metrou, formând o barieră între el și lumina albă a zilei de dincolo de intrarea în stația de metrou. Vânzătorii ambulanți de ziare stau, precum niște suporturi pentru cărți, la ieșirea spre Chancery Lane.
Rândul de oameni se clatină precum piesele de domino, iar el se vede nevoit să înainteze cu pași mici, în timp ce femeia brunetă înjură din nou. Își simte mobilul vibrând în buzunarul de la pantaloni și se chinuie să ajungă la el fără să scape pe jos teancul de acte atât de importante. Când, în sfârșit, reușește să-și ducă telefonul la ureche, apelul încetează. Pe ecranul mobilului vede afișat Marie, numele surorii sale. Staffe știe că va avea necazuri, la fel cum știe și că trebuia să se concentreze asupra a ceea ce are de făcut.
Tot pe ecranul telefonului observă că e ora 13:56. Introduce cartela în aparatul de compostat și iese din stația de metrou, cu pas sigur. Amestecul de mirosuri de la canalizare, de la trupurile oamenilor și de la cerneala de tipar a ziarelor se risipește rapid. Murmurul discuțiilor și al înjurăturilor și zgomotul bagajelor pe rotile scad în intensitate în timp ce el merge pe trotuar. Lumina puternică a zilei îl orbește pentru o secundă, iar când clipește pentru a-și limpezi privirea, forma arcuită a intrării în stația de metrou îi apare în nuanțe de purpuriu și galben întipărită în spatele pleoapelor.
Staffe pornește să traverseze strada, unde traficul e blocat, spre celălalt trotuar care nu este la fel de aglomerat. Simte pe chip o briză ușoară, ca o șoaptă, și își îndreaptă privirea spre tribunalele aliniate pe stradă și spre Tamisa, aflată în spatele acestora. Șirul de mașini începe să se deplaseze și un claxon sună foarte aproape, chiar în timp ce el ajunge pe celălalt trotuar, iar clopotul de la St. Bride bate ora două. Știe că, dacă ar începe să alerge, ar transpira toată după-amiaza.
•
Staffe își șterge una dintre palme pe costumul său gri-închis, în dreptul coapsei, și privește direct în ochii judecătorului Burns. Burns răsfoiește actele, îngustându-și ochii, de parcă s-ar fi gândit foarte atent la sentința pe care trebuie să o dea, însă lui Staffe îi este clar că decizia era deja luată.
Aerul din sala de judecată este închis, iar căldura sufocantă a verii este blocată înăuntru, camera fiind aerisită doar prin cele câteva ferestre mici și dreptunghiulare, cu gratii, aflate la câțiva centimetri sub tavanul înalt. Jurații și reprezentanții presei își țin respirația, în așteptarea verdictului. Inculpatul, Jadus Golding, de nouăsprezece ani, este capul bandei Dalston e.Gang. Acesta rânjește, sprijinindu-se de grilajul din fața locului său, cu o atitudine tipică de proxenet aflat la treabă.
Ieri, trei membri ai bandei Dalston e. Gang au fost dați afară din sala de judecată, în timp ce Sohan Kelly își depunea mărturia. Aceștia au început să strige: „Nenorocitule, ești mort”, arătându-i degetul și îndreptând spre el niște pistoale imaginare. „Târfă turnătoare, ciripitorul dracului, care-i pupi în cur pe albi”. Kelly a privit prin cameră spre Staffe, clătinând din cap, iar membrii bandei și-au îndreptat atenția spre Staffe, cu chipuri zâmbitoare – de parcă nicio lege nu i-ar fi putut atinge.
Staffe inspiră adânc și atinge declarația dată de Sohan Kelly, aflată în buzunarul său. Simte cum transpirația i se prelinge prin spatele urechilor, ajungând în gulerul cămășii. Înghite în sec, având senzația că primul nasture al cămășii îl sugrumă. Judecătorul Burns evită privirea inculpatului și pe cele ale membrilor familiei acestuia, și, uitându-se în jos, spuse:
— Jadus Golding, te condamn la șapte ani.
Membrii familiei inculpatului se ridică în picioare, urlând de furie. Tatăl lui Golding scuipă înspre judecător și apoi, din nou, înspre Staffe, nimerindu-l pe acesta în umăr.
Astăzi, Sohan Kelly se află acasă la el, pregătindu-se pentru zborul care avea să-l ducă într-un loc în care să nu fie găsit de membrii bandei. Staffe îi spusese că era mai bine să nu vină la tribunal, că era mai bine să se dea la fund, poate chiar să plece în Mumbai și să stea la niște prieteni ai mamei sale. Sohan îi răspunsese că nu putea obține viza pentru Mumbai, dar șeful lui Staffe, Pennington, îi asigurase că va rezolva el chestiunea.
— Wagstaffe, nenorocitule, am să te omor, strigă Jadus Golding.
— Nu va fi nevoie, strigă și tatăl său.
Staffe se uită spre ei. El este un om al legii. De ce să se teamă de astfel de indivizi? Se roagă ca până acum Sohan Kelly să fi plecat deja, cu tot cu adevărul său îndoielnic.
Când după-amiaza se apropie de sfârșit, Staffe se ridică din scaunul său uzat din piele, trecându-și o mână prin părul răvășit. Ar trebui să se tundă, dar în vremurile astea este mai bine să nu arăți ca un copoi. Se apleacă spre ventilator și, lăsând aerul să-i răcorească fața, înalță, către oricine veghează acolo sus, o rugă de mulțumire pentru încă o mică victorie a binelui: și anume, o pedeapsă de șapte ani pentru un gangster mărunt care a crezut că, amenințându-l cu pistolul pe directorul unui oficiu poștal, își putea face viața mai bună. Acum, directorul era un om distrus, nevoit să-și povestească, oricui îl asculta, coșmarurile.
Staffe aranjează, într-un teanc, declarațiile martorilor, rapoartele medico-legale și cazierele. Scoate din buzunarul hainei declarația lui Sohan Kelly, împăturită de mai multe ori. De nenumărate ori se gândise să o rupă, dar o strecoară în teancul cu celelalte acte și, ridicându-le pe toate, le trântește pe fișetul din birou. Își șterge de șolduri palmele murdare și, privind la teancul de acte, le împrăștie, din nou, luând declarația lui Sohan Kelly și punând-o la loc în buzunarul hainei sale.
Apăsând butonul interfonului, spune:
— Pulford, ai un minut?
— Vin imediat, domnule, se aude răspunsul slab.
Staffe deschide sertarul biroului și scoate de acolo un bilet de avion. De mult ar fi trebuit să facă asta, dar, în sfârșit, a venit vremea să-l întâlnească pe Muñoz. A doua zi, de dimineață, se va afla la bordul avionului 729, cu destinația Bilbao. Au trecut mai bine de trei ani de la ultimul său concediu, în adevăratul sens al cuvântului, și cam tot atâta de la despărțirea sa de Sylvie. Atunci, ar fi trebuit să plece în Corsica, pentru două săptămâni, dar Staffe anulase plecarea, lucru pe care îl mai făcuse și înainte. Însă aceea fusese ultima oară.
Se aude un ciocănit în ușă și Staffe strigă:
— Intră.
Apoi, închizând ochii, își imaginează briza mării adiind peste o promenadă din Țara Bascilor; o săptămână în care să nu fie deranjat de niciun telefon.
— Deci, mâine plecați, domnule, nu? întreabă Pulford.
Staffe deschide ochii și îl privește pe sergent închizând ușa în urma lui. Costumul lui Pulford e impecabil, iar părul tuns și îngrijit, lucind de gel. Când intră într-o cameră, răspândește în jurul său un miros proaspăt. Nu are niciun pic de grăsime pe trup, chipul lui arată tânăr și are o roșeață sănătoasă în obraji. Dintre ei doi, Pulford aduce mai mult cu un detectiv decât inspectorul Staffe. „Va veni și vremea lui” gândește Staffe.
— Mi-e teamă că va rămâne ceva curățenie de făcut după plecarea mea, Pulford.
— Păi, pentru asta mă aflu aici, domnule. Este vorba despre cazul Golding? Șapte ani, deci? Ăsta da rezultat.
Staffe se gândește la amenințările lui Golding și ale tatălui acestuia. Se simte puțin stânjenit de faptul că era fericit să plece în străinătate, la mare.
— Va fi eliberat în trei ani și jumătate, iar banda lui se va ocupa cu aceleași infracțiuni și cât timp Golding va fi în închisoare. Îi vor pune deoparte partea lui, pentru când va ieși. Viața merge mai departe.
— Dumneavoastră ați fost cel care mi-ați spus că este bine să te bucuri de succese atunci când ai parte de ele.
— Da, dar cel care dă sfaturi nu trebuie neapărat să le și urmeze, sergent, spuse Staffe, izbucnind în râs.
— Și acesta este tot un sfat? răspunse Pulford, încercând să-și păstreze o figură serioasă.
Începură să râdă amândoi, iar Staffe se lasă pe spate în scaunul său, legănându-se puțin. Arătând spre teancul de acte, spune:
— Haide să zicem că te las pe tine să te delectezi cu acest succes. Te poți gândi la asta în timp ce scrii rapoartele.
Apoi, Staffe își pune biletul de avion în celălalt buzunar al hainei.
— Ați făcut o treabă foarte bună când ați reușit să obțineți declarația de la tipul acela, Kelly. L-ați făcut să depună mărturie.
— Avocatul acela deștept al lui Golding ar putea să facă apel, așa că redactează un inventar și îndosariază totul așa cum trebuie. A, și lasă ușa deschisă când ieși.
Îl urmărește pe Pulford luptându-se să iasă din cameră cu teancul de acte și se simte ca și cum o parte din el ar pleca și ea cu acesta.
Căldura este înăbușitoare, iar ventilatorul nu reușește decât să împingă aerul cald dintr-o parte în alta a biroului lui Staffe. Nici în oraș nu pare să existe vreun loc unde să te ascunzi de soarele arzător și de aburii care plutesc în aer. Căldura se ridică din stațiile de metrou sau coboară din cerul fără nori.
În cadrul ușii apare o siluetă. Josie Chancellor arată răvășită. Fusta îi este șifonată în jurul coapselor, iar primii trei nasturi ai cămășii sunt descheiați.
— Am auzit că vă luați concediu, domnule.
— Nu-mi dau seama de ce toată lumea este atât de interesată de chestia asta. Este vorba doar de o săptămână.
— Felicitări pentru cazul Golding.
— A fost un efort de echipă. Toată echipa ar trebui să primească felicitări, Chancellor.
Josie închide ușa și intră în cameră. Se așază pe marginea biroului, își încrucișează gleznele și spune:
— Dar dumneavoastră îl urmăreați cu mult înainte ca eu să fiu repartizată la această secție. Am auzit de amenințările de azi, de la tribunal.
— Nu e ceva important.
Staffe își simte inima bătând mai tare. Mai fusese amenințat și înainte și nu reușea să-și dea seama de ce de data aceasta amenințările îl deranjau atât de mult. Poate că îmbătrânea și nu mai făcea față acestui joc.
— În cele din urmă, cu ce l-ați prins?
— Tentativă de omor cu premeditare.
— Datorită lui Sohan Kelly. Dar arătați de parcă v-ar prinde bine un pahar de tărie.
— Mi-ar plăcea să beau ceva.
— Dar nu vreți, nu?
— Am putea merge să mâncăm ceva, spuse Staffe, în schimb.
— Trebuie să mă schimb mai întâi.
— Mie mi se pare că arăți în regulă.
— Dar dumneavoastră nu trebuie să vă faceți bagajul?
— Îmi iau puține lucruri cu mine.
Staffe se ridică, își luă haina de pe spătarul scaunului și și-o azvârli pe un umăr.
— Ar trebui să purtați costume mult mai des, domnule Staffe. Arătați bine în ele.
— Și tu…, spuse, privind spre ușa închisă și frecându-și cu degetele ceafa transpirată din cauza zilei lungi și caniculare.
— Da?
— Și tu arăți foarte bine.
— Mă întreb de unde știți să spuneți exact ceea ce vrea o femeie să audă?
— Nu știu, doar spun adevărul. Știi asta.
Josie îi aruncă o privire atotștiutoare.
— Acesta este lucrul cel mai bun și cel mai rău la dumneavoastră, domnule.
•••
Karl Colquhoun pășește peste resturile și așchiile de lemn și calcă în picioare rumegușul. Dacă ar închide ochii, și-ar putea imagina că se plimbă prin patul de frunze dintr-o pădure. Tastează codul de acces pentru toaleta personalului și deschide ușa. Miroase așa cum te aștepți să miroasă toaleta bărbaților dintr-o hală folosită de constructori.
Karl apasă, cu podul palmei, robinetul de apă rece. Așteaptă puțin, pentru ca apa să fie mai rece, și se stropește cu apă pe față și pe ceafă. De acolo aude zgomotul unui radio. Undeva, la malul mării, are loc un spectacol care îi amintește de ultima dată când el și Leanne s-au dus la Margate. Nu ar fi trebuit să se ducă. Asta era regula.
Mai sunt încă douăzeci de minute până la pauza de prânz și i-ar plăcea foarte mult să-și bea ceaiul în spate, cu restul băieților, lăsând să-i răcorească briza care bate dinspre autostrada cu câte două benzi pe sens. Însă nu o va face. Trebuie să stea retras. Se află aici de peste un an de zile, dar acum secretul său s-a aflat. Karl se apleacă peste chiuvetă și privește în oglinda murdară. Când își mijește ochii, vede în oglindă o variantă mai tânără și mai inocentă a figurii lui. Închide ochii și se imaginează pe el și pe Leanne, stând într-un colț liniștit al plajei: cu valurile clipocind lângă mal și zgomotul pietricelelor rostogolindu-se, ude. Deasupra, pe cerul vast și senin, pescăruși zburând și țipând.
Apoi deschide ochii și se privește, în oglindă, așa cum e în realitate. Se îndreaptă de spate. În seara aceea o va duce pe Leanne pe malul Tamisei în locul acela unde apele, retrăgându-se, lasă în urma lor un fel de plajă.
Apoi își amintește că ei doi nu-și mai vorbeau și nici nu mai avuseseră o relație normală de când se întorseseră de la Margate. Ea îl iubea, era sigur de asta. Îi spunea că îl iubește în fiecare zi, dar, în ultimul timp, pur și simplu, nu era în apele ei.
O bătaie puternică în ușă îl sperie și strigă:
— Ies imediat.
Apoi se aude, din nou, zgomotul făcut de un pumn puternic izbind ușa.
— Nenorocitul de pedofil este înăuntru.
Era vocea lui Denness.
— Sunt sigur că se masturbează.
Ross Denness era angajat de curând la Marvitz Builders Merchants. Venise cu o săptămână în urmă și adusese cu el povestea vieții lui Karl, pe care o cunoștea datorită faptului că era văr cu Leanne. Lui Denness îi luase mai puțin de o zi să le spună tuturor că el, Karl, era motivul pentru care Leanne fusese nevoită să-și lase copiii în grija celor de la asistența socială.
Chipul lui Karl reflectat în oglindă este al unui om înspăimântat – arătând mai în vârstă decât în realitate. Acum că Denness i-a dat în vileag secretul, va trebui să plece din nou. Va da un anunț în ziarele din nord, pentru a-și găsi o slujbă. Acolo, în Golders Green și Muswell Hill, lumea nu-l cunoaște. Planul este să se apuce, din nou, de meseria pe care o cunoaște cel mai bine, și anume restaurarea și construirea de mobilă de birou. Se câștigă destul de bine din asta, atâta timp cât va putea să se descurce până când va avea destui clienți și până când primul teanc de facturi va fi achitat.
Tot restul după-amiezii, Karl continuă să încarce rumegușul în saci și apoi pleacă fără să-și ia la revedere de la nimeni. Nimeni nu a putut dovedi niciodată faptul că el, Karl Colquhoun, ar fi avut un comportament nepotrivit față de copiii din prima sa căsătorie sau față de cei ai Leannei. Dar chiar și așa, s-a asigurat că nu vor mai exista probleme în viitor, făcând o vasectomie, iar Leanne, la vârsta de douăzeci și patru de ani, o operație de sterilizare.
Karl ia autobuzul 73 spre casă, și, odată urcat în autobuz, se așază la etaj, în partea din spate-stânga, privind East London trecând pe lângă el pe ruta de întoarcere spre centru. Observă un tip, cu o slujbă de birou probabil, mirosind a alcool și purtând un costum făcut pe comandă, care stă în partea din față a autobuzului. Mirosul de alcool îi face greață. Ar trebui să se ridice și să se mute pe un alt loc, dar nu se poate mișca. Își simte mușchii amorțiți. Una câte una, cântărește persoanele aflate la etajul autobuzului. Începe să respire mai greu și se simte amețit. Se apleacă înainte, privind podeaua autobuzului, însă aburii dulci de alcool devin și mai puternici. Inspiră pe gură, începând să numere descrescător de la cinci sute și, imediat ce își poate simți din nou picioarele, își adună toată energia și se ridică. Privind fix podeaua, își croiește drum spre etajul inferior al autobuzului și coboară cu o stație înainte de destinația sa.
Pe drumul de întoarcere spre blocul-turn Limekiln, se oprește la un magazin ca să cumpere lapte și deodorant. În timp ce stă la coadă, mirosul acela de alcool îl frapează din nou, dar, după ce plătește și se întoarce să vadă de unde venea, observă că, în afară de el, nu mai era nimeni în magazin. Karl își simte inima oprindu-se, apoi bătând mai tare, fără să își încetinească ritmul. Chiar și degetele îi tremură, iar în stomac are o senzație de gol.
Pornește repede spre Limekiln, însoțit de lătratul câinilor și mergând cu capul plecat tot timpul cât urcă treptele, pătate cu urină, ale platformei din beton a clădirii. Oare de ce oamenii cresc astfel de animale ucigașe într-un bloc-turn, se întreabă el, ridicând de pe jos o seringă folosită și vârând-o în buzunar, astfel încât să nu dea peste ea vreun copil. Tot ce își dorea era să ajungă în apartamentul lui, să încuie ușa în urmă și să o aștepte pe Leanne să vină acasă. Nu vor ieși la plimbare în seara acesta. Tamisa mai poate aștepta.
Își scoate cheia, iar ceasul sună făcându-l să tresară. E ora patru fix. Vâră cheia în broască, însă, înainte de a o răsuci, Karl se sperie de mirosul înțepător de alcool pe care-l simte dintr-odată. Peste el se proiectează o umbră, făcându-l să se înfioare de spaimă. Își simte mușchii slăbind și, din nou, nu se mai poate mișca. Umbra devine mai întunecată, mai rece, iar când se întoarce cu fața spre aceasta, vede o siluetă nedeslușită, mascată, doi ochi mari și pătrunzători și o gură cu buze roșii ca sângele. Karl închide ochii și își ridică brațele pentru a se apăra, însă e prea târziu. Mai aude un zgomot greu, ca și când ceva se crapă, și apoi simte cum o durere arzătoare îi explodează în cap, coborând spre ceafă. Picioarele îi cedează și cade, greu, pe podeaua din beton a turnului Limekiln, care îi zdrelește pielea. Cineva râde. Râsul unui bătăuș.
Karl își dorește să se poată ghemui și să lase întunericul să-l cuprindă și totul să se sfârșească, însă se forțează să privească în sus. Atunci, văzând o mână pe cheia din ușă, încearcă să ajungă la seringa pe care o are în buzunar, însă durerea aceea groaznică îi săgetează brațul. Privește piciorul individului care îl lovise și, mușcându-și buzele, se forțează să își bage mâna în buzunar, după seringă. Simțind seringa, își încleștează degetele pe ea și își scoate mâna din buzunar. Trage în piept cât de mult aer poate și prinde piciorul atacatorului. Știe că poți omorî pe cineva înfigându-i aer în venă. Dar, exact când își ridică brațul pentru a înfige seringa în piciorul atacatorului, acesta se mișcă, iar Karl simte o lovitură surdă în vintre. Expiră cu zgomot și se lasă cuprins de întuneric.
•
Când își revine, Karl se trezește privind tavanul propriului său dormitor. Nu se poate mișca, iar în gură are un gust metalic. Nu-și poate mișca maxilarul și nici limba, iar în interiorul trupului parcă are carne vie. Simte gust de sânge. Cineva cu o mască albă, ochi negri și buze roșii ca sângele ține deasupra lui o sticlă de whisky.
Pe măsură ce buzele acelea se apropie de el, Karl poate distinge forma unui zâmbet. Se chinuie să-și închidă gura, însă tot ce poate face, în timp ce whisky-ul îi este turnat pe gât, e să-și închidă strâns ochii, lăsând lichidul să-i ardă gâtul și stomacul. Cu fiecare înghițitură, scoate un suspin mut, înecat de alcool. Deodată, simte niște mâini aspre pe abdomen. Mâinile acestea îi trag în jos pantalonii și îi sfâșie cămașa.
Persoana mascată îi arată sticla pe care o ține într-o mână. În cealaltă mână are un cuțit lung, subțire, ascuțit și strălucitor. Intestinele lui Karl cedează când simte oțelul rece pe piele și aude un glas rostind:
— Asta este pentru ce le-ai făcut copiilor.
Karl începe să se teamă că nu acesta este momentul în care va muri, că ultima lui suflare va fi una lungă, venită după mult chin. În timp ce o linie albă și fierbinte este trasată în jurul testiculelor sale, mai apucă să vadă un singur lucru – o strălucire argintie, crescând tot mai mult sub privirea sa. Încearcă să-și închidă ochii, dar niște degete îi forțează pleoapele unuia dintre ochi să rămână deschise în timp ce lama cuțitului se apropie tot mai mult, blocând lumina și atingându-l, în cele din urmă. Pe când așteaptă durerea, știe că inima sa nu mai bate, când ar fi trebuit să o facă. Nu realizezi că inima ți s-a oprit, până când acea bătaie obișnuită nu mai există. Sângele începe să i se scurgă din trup, iar el se roagă să înceteze.
•••
Staffe o privește pe Josie și zâmbește. Se află în bucătăria casei din Kilburn, pe care el abia o terminase de renovat.
— Văd că nu mănânci, spune ea, așezându-și tacâmurile unul lângă altul pe farfuria goală.
— Prefer să gătesc în loc să mănânc.
— Ești o persoană căreia îi place să le facă plăcerile altora, râde ea. Cine ar fi crezut?
— Încearcă să-i spui asta și lui Jadus Golding.
— Faptul că nu i-ai făcut pe plac lui Jadus al nostru nu înseamnă că ești un om rău.
Staffe înfige furculița într-o scoică și o plimbă prin sosul alb de unt. Josie îl privește.
— Ai mâini mari, spune ea. Cu degete mari.
— Da, degetele mele sunt prea mari, iar eu sunt prea bătrân, răspunde el.
— Mie îmi plac degetele tale, Staffe.
— Mai vrei puțin vin? o întreabă el, luând sticla de pe masă și oferindu-se să-i mai toarne în pahar.
— Cred că și așa am băut destul, spune ea, și se apleacă să-și ia din mijlocul mesei inelul cu cheile de la mașină, pe care îl învârtește în jurul degetului arătător, așa cum fac pistolarii cu revolverele lor.
— Poți să mai stai, spune Staffe. Este încă devreme.
— Nu cred că este o idee prea bună, și oricum…
— Oricum ce?
— Nimic, îți doresc un concediu plăcut, continuă ea, cu un zâmbet ușor și insinuant.
Staffe aruncă la coșul de gunoi resturile de mâncare de pe farfurii, spală vasele, iar când aude ușa de la intrare închizându-se în urma fetei, se duce în camera de zi și o privește pe Josie coborând treptele casei și pornind pe aleea străjuită de fagi. Cumva, ea știe că el o privește, căci își flutură mâna în semn de la revedere, fără a se uita înapoi, în timp ce cu cealaltă mână își aranjează hainele. Apoi, iese din curtea casei, închizând poarta și strigând la copiii care jucau mingea pe stradă să se dea la o parte.
•••
Tanya Ford nu mai are răbdare să iasă mai repede din casă. Și-a făcut treburile din casă imediat cum a ajuns și de atunci și-a tot schimbat ținutele. Înfățișarea pe care voia s-o obțină era o combinație: pe jumătate prințesă din povești, pe jumătate târfa de la colțul străzii. Imediat ce aude soneria, coboară în grabă scările și iese, luând-o de braț pe cea mai bună prietenă a sa și strigând către mama ei:
— Să nu-ți faci griji, nu vin târziu și o să fiu atentă.
— Te iubesc, Tan, vine răspunsul mamei, iar Tanya simte nevoia să-i răspundă că și ea o iubește. Însă, în loc de asta, își flutură mâna către casă și îi trimite mamei ei un sărut din vârful degetelor. Prietena ei chicotește.
Când ajung la colțul străzii, Tanya își ridică fusta, îndoindu-i meticulos betelia o dată, de două ori, scurtând-o. Apoi se rujează și începe să scrie un mesaj pe telefonul mobil, lăsându-se purtată, ușor, de valul de iubire ce plutește în aer.
•
Guy Montefiore lasă întotdeauna un bacșiș de cinci la sută. Întotdeauna. Astfel, taxiul îl costă douăsprezece lire și optzeci și cinci de cenți, iar, în timp ce așteaptă să-i fie dat restul, cere și bonul. Șoferul taxiului, pufăind și oftând, îi spune că nu găsește niciun pix.
Continuând să aștepte chitanța, Guy se gândește la fiica sa. Thomasina are paisprezece ani și parcă merge pe nouăsprezece, iar el își face griji cu privire la modul în care fata se înțelege cu mama ei și se teme ca nu cumva să se molipsească de obiceiuri proaste de la aceasta. Apoi face o grimasă, oftează și își îndepărtează acest gând din minte.
Soneria telefonului mobil îl atenționează că are un mesaj, ceea ce-l face să se agite.
— Lăsați bonul, nu contează, spune el în timp ce deschide portiera și coboară. Ar trebui să aveți mereu la dumneavoastră un pix. Este un instrument necesar meseriei pe care o practicați.
Apoi trântește portiera, mai tare decât e necesar. Însă furia i se potolește când citește mesajul de la ea. Chiar începe să zâmbească în timp ce scrie un mesaj de răspuns.
Se întreabă dacă vara aceea se va mai sfârși vreodată. El preferă zilele mai scurte de toamnă și de iarnă. În nopțile lungi e mai bine – atunci nu trebuie să aștepte două-trei ore după ce iese de la serviciu pentru ca întunericul să-l ascundă și să-l protejeze. Însă problema cu nopțile lungi constă în faptul că iubirile sale sunt deja în pat, dormind, nu umblând pe străzi.
Iar acum nu se gândește la orice fel de iubire, dintre cele trecute. Trebuie să fie una perfectă, așa cum de cele mai multe ori nu există pentru majoritatea oamenilor.
Guy îi cunoaște și numele, toate mișcările, știe care este starul ei pop favorit și cine sunt cei mai buni prieteni ai ei. Până acum trecuse atât de mult timp de când o urmărea, încât putea chiar și să ghicească cu ce va fi îmbrăcată. Pentru tineri, serile de luni sunt serile de mers în club, iar ea se îmbracă precum o prostituată pentru că așa se îmbracă și prietenele ei, nu pentru că ar fi dorit să atragă atenția vreunui băiat. Ea nu este genul ăsta de fată. Nu, Tanya pur și simplu dorește să aparțină unui grup sau să aparțină cuiva, și în curând dorința i se va împlini. În curând va fi iubită și va putea să iubească și ea la rândul ei. Pentru prima dată.
Guy intră pe ușa din spate, cotește pe lângă pereți și merge târșâit printre mormanele de gunoi care așteaptă să fie strânse. O lumină slabă pătrunde prin ochiul de geam cu gratii aflat deasupra ușii din material ignifug, însă el cunoaște drumul și cu ochii închiși.
Trece de bucătăria micuță și inspiră adânc în timp ce simte că se excită. Deschide ușa spre scările care duc la subsol și sunetul muzicii urcă spre el. Basul vibrează, trimițându-i vibrații de-a lungul picioarelor, pe măsură ce el coboară în întunericul scărilor lăsându-și mâinile să alunece de-a lungul cărămizilor aspre, nevăruite, pipăind după salopetele pe care știe că le va găsi acolo. Găsindu-le, ia o salopetă din cuierul unde e agățată, la baza scărilor, se dezbracă de hainele sale și își pune salopeta. Apoi își împăturește hainele cât de bine și de atent poate. La urma urmelor, acestea sunt făcute exact pe măsura lui și sunt destul de scumpe.
Lui Guy îi pare rău că Tanya nu l-a văzut niciodată în momentele sale cele mai bune, dar simte un val de plăcere străbătându-l precum o undă de șoc, la gândul că în curând – chiar foarte, foarte curând – această situație se va schimba.
Apoi, se îndreaptă spre razele de lumină care răzbat dinspre scenă, pe măsură ce înaintează, muzica devine tot mai puternică. Începe să distingă mai bine sunetele care-l înconjoară: o mulțime de adolescenți dansând, chicoteli, agitație, învălmășeală, vocea mai profundă a unui tânăr, care pare a fi liderul grupului, cerând următorul cântec în timp ce melodia care se cântă se apropie de final. Pentru un moment nu se mai aud decât glasurile din club. Guy se oprește cu un picior suspendat în aer și își ține respirația până când acordurile următoarei melodii ajung la el. Apoi se ghemuiește în locul său obișnuit, în partea stângă a scenei. Acolo spațiul dintre secțiunile ce compun scena este cel mai mare. Și tot acolo este locul în dreptul căruia stă și ea, de obicei. Ce bine că ea este o ființă atât de previzibilă, de atașată de obiceiurile ei.
Guy își apasă obrazul de lemnul vopsit și, privind în sus chiar deasupra nivelului ringului de dans, o vede. Au trecut douăzeci și trei de ore de când a văzut-o ultima oară. Fata poartă fusta ei preferată și un top fără bretele, dintr-un material ca mătasea, care e nou. Guy ar fi trebuit să fie supărat pe ea, căci hainele ei lasă prea mult la vedere.
Picioarele Tanyei sunt extrem de catifelate, bronzate, având o nuanță de cafea cu lapte. Abdomenul îi e puțin rotunjit, ca burtica unui cățel, iar șoldurile ei nu sunt încă destul de largi, ca ale unei femei, ci înguste. Fata face o piruetă, arătând cu un gest ironic către cineva pe care el nu-l poate vedea. Cineva o înghiontește, iar ea se întoarce să vadă cine, cu fusta învolburându-i-se în jurul picioarelor. Din locul său, Guy îi poate vedea arcuirea frumoasă a spatelui în dreptul taliei.
Respirația i se întețește și simte cum nodul din stomac i se strânge mai tare. Cu picioarele slăbite, cade în genunchi și se lasă pe spate, rămânând astfel pentru un moment, lăsând muzica să-l invadeze. Simte mirosul lemnului din care sunt confecționate panourile scenei. Stând astfel în întuneric, și-o imaginează dansând în timp ce prietenele ei dispar încet, una câte una, până nu mai rămâne decât ea.
•••
Lui Staffe îi ia exact cincisprezece minute să-și facă bagajul: două tricouri și două bluze cu mânecă lungă; două perechi de pantaloni scurți și o pereche de pantaloni Docker. Va călători îmbrăcat cu blugii și cu o jachetă mai veche de in. Își mai ia cu el și opt perechi de boxeri și opt de șosete, precum și „Istoria mișcării ETA” scrisă de Douglass. Și asta e tot. Își verifică telefonul și observă că are încă apelul nepreluat de la sora sa, Marie, așa că o sună, dar nu-i răspunde nimeni. Îi lasă un mesaj, spunându-i că pleacă în concediu și că speră că Harry este bine. După o scurtă pauză mai adaugă că speră că și ea este bine.
Staffe a mai fost în Bilbao cu douăzeci de ani în urmă, pentru a identifica trupurile părinților săi în acea perioadă, sora lui era pe undeva în Orientul Îndepărtat, iar el a fost nevoit să facă față situației de unul singur. El se ocupase de aranjamentele necesare repatrierii trupurilor părinților săi. Atunci renunțase la cursurile universitare, pe care le urma, și, imediat ce primise partea lui din vânzarea casei părintești moștenite, cumpărase cu cash un apartament în South Ken. După un an, făcuse un împrumut ipotecar și mai cumpărase un apartament. Apoi primise despăgubirea pentru incidentul petrecut cu părinții săi. Este ciudat modul în care se poate măsura valoarea a doi oameni: se poate stabili un preț pentru lipsa părinților.
În anii care au urmat, tânărul Staffe băuse prea mult, se împrietenise prea repede cu oricine, luase droguri ușoare, prea des și în cantități prea mari. Se trezea din ce în ce mai târziu, uneori dormind zile la rând. Fermeca orice femeie întâlnea, așa cum făcuse întotdeauna – un dar care-l părăsise doar în perioada foarte scurtă în care ținuse cu adevărat doliu – pe urmă, aventurile sale deveniseră parte integrantă a doliului său, așa cum îi spusese odată un psiholog. Treptat, după ce intrase în poliție, renunțase la toate viciile sale, unul câte unul.
Cu trei ani în urmă, când a rămas fără Jessop, partenerul său, Staffe s-a reîntors în Țara Bascilor pentru a încerca să-l găsească pe omul care pusese bomba în restaurantul de pe malul mării. Tot atunci îl părăsise și Sylvie, iar el se simțea de parcă ar fi înotat într-un gol imens, închis în jurul său.
Jurase că va aduna dovezile, una câte una. Va obține o condamnare și îi va dărui criminalului dreptate, nu răzbunare. În visele sale, își dorește ca omul care i-a ucis părinții să ceară iertare, iar el, în numele părinților săi, să i-o acorde. Dar în cele mai negre momente ale sale, nu vede cum ar putea face asta.
Casa renovată miroase a văruială proaspătă, a tâmplărie lăcuită și a covoare noi. E prea mare pentru el, are prea mult spațiu. Staffe o sună pe Rosa, dar nu-i răspunse nimeni. Se decide să iasă din casă oricum și pornește spre etaj pentru a face ceea ce devenise un fel de ritual. Ajuns în baie, își scoate din geanta Adidas echipamentul de jogging și dă drumul la duș. Intră sub duș lăsând apa să-i curgă, cu putere, pe cap și pe umeri, rotește robinetul pentru ca apa să fie și mai fierbinte și începe să se săpunească. Mirosul de instalație încinsă devine tot mai puternic, iar aburii de la apa fierbinte, tot mai denși. În seara aceasta va alerga până în Kentish Town și prin Islington, până în centrul Londrei. Rosa locuiește pe Barbican și poate că ea va ști să-l sfătuiască în legătură cu gândurile pe care le are față de moartea părinților săi, își spuse el optimist.
•
Privind în sus spre apartamentul ei, lui Staffe îi este clar că Rosa nu este singură. Plămânii îi explodează și este leoarcă de transpirație, se simte fericit că se poate odihni un moment. Intră în piazza din fața clădirii și se sprijină de jardiniera înaltă a unui aranjament floral. Inspiră adânc, simțindu-și pieptul parcă arzând, și se șterge cu mâna în jurul gâtului, simțind cum se ia praful acumulat în timpul alergării. Pe măsură ce seara se lasă încet, el se gândește la cum începuse relația lui cu Rosa.
Sylvie îl părăsise de câteva luni, iar partenerul său, Jessop, fusese transferat la poliția metropolitană. Staffe primise prin dispecerat o sesizare despre un incident – nu era chiar treaba lui, dar se afla în zona respectivă.
Rosa se afla în apartamentul ei, cel spre care privea el acum. Un vecin sunase la poliție să raporteze incidentul, dar Rosa, care plângea, nu dorise să depună plângere. Staffe o îmbrățișase și îi spusese că nu era obligată să depună plângere și, în timp ce ea își ridicase capul pentru a-l săruta pe obraz în semn de mulțumire, el îi observase ochiul învinețit și cu pleoapa umflată. Nici până acum Staffe nu știa de ce, dar nu-i dăduse drumul din brațe, ținându-și mâinile pe șoldurile ei. Chiar și prin hainele cu care era îmbrăcată, el simțea trupul catifelat și moale al femeii.
— Dă-mi voie să te scot în oraș. Să te ajut să uiți prin ce ai trecut.
— Cred că tu nu știi cu ce mă ocup, îi răspunsese ea.
— Ba cred că știu. Și nu cred că-mi pasă, îi spusese el.
Astfel că ieșiseră în oraș, să ia cina, și apoi se duseseră în apartamentul său din Belsize Park. El îi spusese că semăna cu una dintre femeile pictate de Goya. Mai târziu trebuise să-i explice că se referea la picturile din tinerețe ale lui Goya, pe care i le și arătase într-un album și râseseră împreună. În acea primă noapte petrecută împreună ascultaseră Miles Davis și Bessie Smith, îi făcuse o ciocolată fierbinte și o ținuse în brațe, fără ca lucrurile să meargă mai departe. La un moment dat, când ea se dusese la toaletă, el îi căutase prin agendă și își notase numele bărbatului cu care se întâlnise ea în acea seară. Îi venea să se ducă și să-i dea o mamă de bătaie acestuia, dar nu o făcuse.
— Este totul în regulă? Mi se pare că ești trist, îi spusese ea, când revenise în cameră.
— Nu așa par eu întotdeauna? îi răspunsese el.
— Mie nu mi se pare.
Apoi îl trăsese spre ea și începuse să-l sărute. O vreme el o lăsase, apoi o îndepărtase de lângă el și îi spusese:
— Iubesc pe cineva.
— Și meriți să o faci, îi răspunsese ea.
Trei zile mai târziu, Staffe aflase unde lucra clientul Rosei și îi verificase cazierul. Bărbatul lucra ca broker, iar Staffe bănuia că angajatorii acestuia nu știau cu ce se ocupase în trecut tânărul lor protejat. Așa că se dusese și le spusese. Se simțise prost pentru acest lucru doar până își amintise de vânătăile de pe chipul Rosei.
Un bărbat de vârstă mijlocie iese pe holul din fața apartamentului Rosei. Pare că venise acolo direct de la serviciu, pentru o oră de distracție. Staffe urcă și el spre apartament, pe scări, trecând pe lângă bărbatul respectiv. Acesta miroase a parfum scump, are un zâmbet blând și verighetă pe deget. Bate la ușa Rosei, iar când aceasta îi deschide, Staffe vede chipul femeii luminându-se. Îl sărută, îl poftește să intre înăuntru și apoi stau de vorbă, nimic altceva – așa cum făceau întotdeauna – iar când el ajunge înapoi în casa renovată din Kilburn, trage draperiile noi pentru a opri razele încă strălucitoare ale soarelui în amurg, se întinde pe spate pe canapea și rămâne astfel ascultând strigătele copiilor care se jucau pe stradă. Închide ochii și spune în gând o mantră care-l liniștește și îl adoarme.
•
Doarme puțin și cu intermitențe, întorcându-se și zvârcolindu-se de pe o parte pe alta, cu somnul invadat de imagini ale lui Sohan Kelly și Jadus Golding – cu familia sa și cu banda lui Golding, cu rânjetele și amenințările lor pline de îngâmfare: „Te vom omorî, Kelly. Te vom omorî, Wagstaffe!”
Se trezește în țârâitul telefonului și se freacă la ochi. Afară e încă lumină și, aplecându-se, se întinde după vechiul aparat de telefon Bakelite – un obiect ridicat de la scena unei crime, care nu fusese cerut ca probă niciodată. L-ar fi putut returna proprietarului său, însă acesta decedase în secția de terapie intensivă, nelăsând pe nimeni în urma sa. Ridică receptorul și răspunde repezit:
— Da!
— Domnule? aude vocea lui Pulford, adjunctul său, o voce care la telefon suna mai gravă decât era, ca a unui bărbat mai în vârstă.
— E de rău, domnule. Foarte rău, spune el respirând precipitat.
— Ce e rău? întreabă Staffe.
— Eu nu am mai văzut niciodată așa ceva.
Pulford e un proaspăt absolvent al Academiei de Poliție care e antipatizat de toți colegii săi. Cu toate că Staffe nu poate fi sigur că băiatul va rezista prea mult în meseria lor, el, unul, e capabil să reziste tentației de a displăcea pe cineva tocmai pentru că e inteligent. Îl întreabă:
— Ce s-a întâmplat?
— Nici nu știam ce să fac, dacă să vă sun sau nu.
— Ei bine, acum că tot m-ai sunat, spune-mi despre ce este vorba.
— Aș putea să-i raportez această chestiune lui Pennington.
— Te mai întreb o dată: ce s-a întâmplat?
— O crimă, domnule.
Staffe și-l imaginează pe Pulford plimbându-se de colo-colo, cu chipul palid, pământiu.
— De fapt, nu, aș putea spune mai degrabă că a avut loc o execuție.
— Unde?
— În blocul-turn Limekiln.
— Fă-mi legătura cu Janine.
— Dar se știe că dumneavoastră sunteți…
— Lasă discuțiile și fă ceea ce ți-am spus!
Staffe se închipuie ajungând la locul crimei, trecând prin mijlocul unei cete de puști între zece și paisprezece ani care s-au oprit pentru un moment din afacerile lor – plasarea drogurilor, în special metamfetamină și crack. Toți acești copii fac parte din drojdia societății. Câțiva dintre ei vor ajunge să facă destui bani din droguri încât să-și ia o mașină Subaru Impreza și să bea șampanie Cristal în timp ce un alt puști va munci în locul lor, plasând pliculețele cu droguri. Însă cei mai mulți vor sfârși prin a deveni dependenți de droguri, coborând tot mai jos în acest lanț trofic pentru a nu se mai ridica niciodată. Vor aluneca pe această pantă la fel de ușor și de încet precum o apăsare a degetului pe trăgaciul unei arme care îți este pusă în mâini de un om care zâmbește.
În timp ce așteaptă să i se facă legătura telefonică, se ridică în picioare și, uitând că este desculț, lovește patul cu piciorul.
— La naiba!
În receptor se aude glasul lui Janine:
— Da?
— Janine? Tu te ocupi de cazul Limekiln?
I se pare că o aude înghițind în sec înainte de a-i răspunde.
— Mă aflu aici de aproximativ o oră. Dar se presupune că dumneavoastră sunteți în concediu.
În vocea femeii se distinge un ușor tremur.
— Ajung și eu acolo într-un sfert de oră.
Staffe închide telefonul, se spală rapid pe față și sub braț, apoi își azvârle pe el o cămașă. Își ia bagajul și tresare ușor când vede lumina apusului de soare invadând camera prin ochiul de geam cu vitraliu al ușii de la intrare. Casa e în stilul victorian, iar ușa i se potrivește perfect. Staffe cumpărase acea ușă cu ani în urmă de la un târg de antichități restaurate, din Southgate. Când o cumpărase, el și Sylvie formau încă un cuplu.
Își simte inima grea, dar își spune cu voce tare „Nu, nu te mai gândi la asta”. Totuși, nu poate înăbuși toată tristețea se care o simte. Își dorește să fi fost un bărbat mai bun. Ridică din umeri, deși e doar el în cameră, dar trăiește singur de prea mult timp încât să nu se aprecieze pe sine ca interlocutor.
Închide ușa grea în urma sa și își dorește ca puștii vecinilor să nu fi fost tot în stradă, jucându-se mingea, și la acea oră. Se gândește să le spună să fie atenți, să se ferească, dar nu rostește niciun cuvânt. Uneori nu te simți în stare să suporți nici măcar ocările unor copii.
Se duce în spatele casei pe aleea îngustă și introduce cheia mare și lată în lacătul rezistent care avea ca rol îndepărtarea „spiritelor rele” de lângă ușile garajului. Se dă doi pași înapoi, deschide ușile și se uită la cele două mașini. Decide că asta e o noapte potrivită pentru rabla sa. Aproape întotdeauna apar nopți potrivite pentru rablă.
În vechiul Peugeot există un pachet de țigări rămas acolo de mult, și, în timp ce întoarce cheia în contact, Staffe simte o nevoie arzătoare de a trage un fum lung și lent dintr-un Rothmans. Motorul diesel tușește precum un fumător. Radioul pornește, iar bărbatul îl dă mai tare. Stravinsky, se gândește el, iar viorile parcă scârțâie acoperind sunetul stins al alămurilor. I se pare că piesa pe care o ascultă e Pasărea de Foc. Îi place și Stravinsky, însă își dorește să fi fost Grieg. Niște acorduri mai line pentru o noapte ca aceea. Se imaginează stând singur pe coasta bască, privind Atlanticul învolburându-se.
•
Janine se află în fața apartamentului victimei atunci când Staffe sosește la clădirea Limekiln. Victima e Karl Colquhoun: treizeci și șase de ani și cu două eliberări condiționate. În acea zonă, acest aspect îl făcea să pară un înger.
În timp ce Staffe se apropie de Janine, pășind pe platforma de acces din beton, i se pare că femeia absorbise lumina apusului, așa cum stătea sprijinită de balustrada ruginită, privind spre curtea pătrată a clădirii Limekiln. Banda de delimitare a locului crimei e deja întinsă, semănând mai mult cu o cortină ce se ridică pentru a dezvălui o nouă dramă, și nu cu un cordon care să țină oamenii la distanță. De altfel, oamenii se și strânseseră de cealaltă parte a cordonului, adunați în grupuri. E ca la circ, iar Staffe se gândește ce glumă proastă este că trebuia să se întâmple așa ceva pentru ca întreaga comunitate să se adune laolaltă.
Staffe se apleacă peste cordon și strigă la polițiștii în uniformă, spunându-le să împrăștie mulțimea ale cărei rânduri se îngroșau. Ofițerii încuviințează și pornesc către grupurile de oameni, în timp ce Staffe se pregătește pentru reacția acestora, așteptându-se întrucâtva la o izbucnire. Dar nu se întâmplă nimic. Una sau două dintre femeile din mulțime ies în față, dezlipindu-se de grupurile lor, și înaintează către ofițeri. Încep să discute cu aceștia, gesticulând și arătând în sus către etajul al cincilea, nemulțumite.
— Ce dracului se întâmplă aici, Janine?
Ea face un gest din cap arătând spre ușă, fără să spună nimic. Doi polițiști în uniformă păzesc intrarea. Chipurile lor sunt palide, deși sunt niște oameni care au văzut cam tot ce putea fi mai groaznic în Londra.
— Am să arunc și eu o privire. Apoi îmi poți spune la ce concluzii ai ajuns, bine? spune Staffe, punând o mână pe umărul femeii. Rămânând cu mâna pe umărul ei, se apropie mai mult și îi șoptește: Nu te grăbi. Stai aici cât timp ai nevoie.
— Mulțumesc, Staffe. O să-mi revin imediat.
Apoi el o mângâie ușor pe spate, lăsându-și mâna să-i lunece spre talia femeii. Zâmbește, iar privirea i se îmblânzește. Amândoi își amintesc de legătura lor trecătoare, care ar fi trebuit să dureze mai mult. Lui Staffe îi vin în minte privirea ei sălbatică și adâncă și cuvintele ciudate pe care le rostea gura ei mică.
— Staffe.
— Da.
— Nimic, continuă ea și, privind în jur pentru a fi sigură că nu-i vedea nimeni, îi ia mâna, strângând-o ușor. Nimic.
Staffe inspiră adânc și intră în apartament.
— Unde e Pulford?
— S-a întors la secție. L-a zguduit rău ce a văzut aici, bietul de el, răspunde ea fără ironie.
— Dar nu e prima crimă la care lucrează.
— O să vezi despre ce e vorba când intri în cameră.
Peste tot în apartament se observă semnele care lasă să se înțeleagă că poliția și-a făcut treaba. Probele sunt strânse și stau înșirate, în pungile speciale, pe masa ovală din sufragerie. Însă nu mai e nimeni în apartament. Niciunul dintre polițiști nu a stat înăuntru mai mult decât era necesar.
În cameră e un raft din același set cu masa din sufragerie. Pe rafturile din placaj lăcuit se află fotografiile de școală a doi copii. Copiii nu zâmbesc, deși majoritatea fotografilor de la școli pot scoate un zâmbet chiar și de la cel mai timid sau mai nefericit copil. În acel moment Staffe simte și el atmosfera care plutește în casă, simte un fior rece pe șira spinării și părul zbârlindu-i-se pe ceafă. Aceasta nu e o casă fericită, nici pe departe.
Pereții holului care duce spre dormitoare sunt acoperiți cu un tapet cu flori mari și închise la culoare și, în timp ce Staffe deschide prima ușă, îl frapează mirosul. Un miros persistent, dens și dulceag care parcă îi rămâne lipit de nări. Inspiră adânc și privește picioarele care atârnă peste marginea patului, încă încălțate cu o pereche de adidași; în scobitura dintre călcâiul și talpa uneia dintre încălțări e lipită o gumă de mestecat. Pantalonii lui Karl Colquhoun sunt adunați în jurul gleznelor acestuia și o crustă maronie s-a format pe picioare, întinzându-se până pe patul răvășit. Sângele încă roșu s-a prelins pe coapsele lui Karl dintr-o rană în vintre.
Apoi Staffe vede tot cadavrul. Instinctiv, își acoperă gura și nasul cu mâna. Simte nevoia să icnească, dar o aude pe Janine intrând în cameră.
— Globul ocular uman este rotund, spune ea. Testiculele măsoară 2,5 centimetri cu 5 centimetri, dar sunt ovale. De aceea ies în afară, continuă Janine. În mod cert cine a făcut asta a trebuit să secționeze nervul optic, care are o grosime de jumătate de centimetru. Pentru asta este necesară utilizarea unui cuțit sau a unei foarfeci. La fel și în cazul canalului deferent al spermei.
— Ce-mi poți spune despre testiculele lui?
Ea face un gest din cap.
— Pentru a le secționa este nevoie de destul de multă forță și un cuțit bun.
— Și de cineva care să știe ce face? spune Staffe, prefăcându-se că examinează cadavrul, dar privind în gol, de fapt.
— Da, sau de cineva care învață repede pe măsură ce acționează. Și cu siguranță trebuie să fie cineva cu un stomac rezistent.
— Crezi că ar putea fi vorba de două persoane – încă una care să fi ținut victima imobilizată?
— Trebuie să așteptăm rezultatul autopsiei, dar eu cred că victima a fost paralizată. Lângă pat este o sticlă goală de whisky, răspunde Janine cu o voce obosită. Iar maxilarul este umflat, aș spune că a fost fracturat.
Staffe se forțează să privească trupul victimei; trebuie să vadă cadavrul așa cum este, la locul crimei. Se concentrează asupra chipului bărbatului, simțind că este pe punctul de a voma, însă înghite în sec și îi aruncă o privire. Dintr-odată se simte ca și cum ar fi legat cumva de această situație groaznică. Recunoaște victima, o știe. Este sigur că o știe.
Ia o pereche de mănuși și le trage pe mâini, intră în camera de zi și, scotocind prin sertarele bufetului, găsește în cele din urmă o fotografie cu Karl Colquhoun. Deci avea dreptate. Acest bărbat fusese și în casa lui. Cu mai bine de jumătate de an în urmă îl primise pe acesta în apartamentul său din Queens Terrace, South Ken. Chiar îi dăduse și o ceașcă de ceai în timp ce Karl îi restaura intarsiile de pe un birou Cobb. Karl Colquhoun făcuse o treabă foarte bună. Fusese meticulos și foarte atent. Un adevărat profesionist. Te făcea să crezi că are ceva de oferit societății civilizate.
Staffe se întoarce în dormitor și se uită la Karl Colquhoun. Bărbatul căruia i se întâmplase așa ceva, modul în care operaseră criminalii… nu e o victimă obișnuită. Poate că nici nu e o victimă, cel puțin nu în opinia unora. Se întoarce cu spatele și iese din apartament, dând din cap către ofițerul din ușă, care îl întreabă:
— Domnule, să încui apartamentul?
Staffe încuviințează din nou din cap, cu gândul la clima caldă care-l aștepta și la atacul de natură politică și mult mai vechi în care părinții săi își pierduseră viețile – o crimă cu un motiv. Se întrebă dacă existența unui motiv făcea ca acea crimă să fie mai gravă sau mai puțin gravă decât uciderea brutală a lui Karl Colquhoun, care probabil că nu era un nevinovat. Oricum, el îi va căuta pe criminali. În definitiv, cu asta se ocupă el, asta este meseria lui.
Coborând scările, aude cum sunetul pașilor săi își găsesc ecoul în sunetele altor pași care urcă spre el. Trecând pe lângă cei care urcau, aceștia se uită în jos, iar la etajul al doilea simte mirosul de vopsea proaspătă din spray. Chiar și cu poliția acolo, în clădire, indivizii nu se pot stăpâni să nu scrie pe pereți. Mirosul de vopsea îi rămâne în nări, iar Staffe coboară ultimele etaje sărind două trepte deodată și iese în fugă, în curte, inspirând cu aviditate aerul curat.
— Da’ știu că cineva se grăbește.
Pennington stă sprijinit cu spatele de vechiul Peugeot. Se dezlipește de mașina ruginită, se scutură de praf și își aranjează nodul de la cravată. Semănă mai mult cu un contabil decât cu un inspector-șef. E un bărbat subțire și musculos, cu părul brunet și lucios dat din belșug cu gel „Just For Men”. Ca de obicei, poartă un costum cu două rânduri de nasturi. Spune:
— Nu mă așteptam să te văd aici, Staffe.
— Mâine dimineață plec, domnule. Mâine, la prima oră.
— Și nu ai putut rezista tentației de a arunca o privire, nu-i așa? îl întreabă Pennington, uitându-se cu o privire studiată la ceasul său marca Seamster. Ne putem descurca și în lipsa ta, să știi, continuă fixându-l pe Staffe și zâmbind neconvingător.
— Tocmai mi-am dat seama: ce veți face acum când și Rimmer este într-un lung concediu medical?
Privind dincolo de Staffe, către blocul-turn Limekiln și ignorând întrebarea, Pennington spune, vorbind de parcă s-ar fi așteptat să-l înregistreze cineva:
— Concediu medical pentru stres. Ha! Nu crezi că, dacă acest cuvânt nu ar fi existat, atunci nici „boala” asta nu ar fi apărut? Sunt stresat, continuă mimând văicăreala și privindu-l pe Staffe cu ochii mijiți. Ei bine, toți suntem stresați, asta dacă nu cumva reușim să nu dăm doi bani pe nimic. Stresul ne face să mergem mai departe. Este bun pentru noi!
— Poate că pentru unii este mai bun decât pentru alții, domnule.
— Totuși, tu nu te îmbolnăvești de stres niciodată, nu-i așa, Staffe? Nu există niciun risc să se întâmple așa ceva! Pleci în vacanță. Cât a trecut de la ultimul tău concediu? Doi ani? Mai mult?
Dând din cap, Staffe întreabă:
— Nu vreți să rămân și eu, domnule?
— M-am gândit că din cauza episodului Golding vei înțelege avantajul de a nu te expune prea mult. Este mai plăcut să stai întins la soare.
— Și ce se mai aude cu Sohan Kelly? Va sta și el întins la soare? Am auzit că e pe cale de a fi trimis, ca prin farmec, în India, dar sunt ceva probleme cu viza lui.
— Problema lui Kelly a fost rezolvată. Nu mai trebuie să-ți faci tu griji.
— Dar îmi fac griji, domnule. El ne-a adus condamnarea pe care o doream pentru Golding.
Spunând acestea, Staffe pipăie declarația lui Kelly, care se află în siguranță în buzunarul său. Îl întreabă pe Pennington cu ce îl avea la mână pe Sohan, cum l-a convins să-și schimbe declarația. Și ce a primit în schimb?
Pennington îi aruncă lui Staffe o privire ucigătoare. Se mai apropie cu un pas de el și, coborându-și vocea, îi spune:
— Știi că nenorocitul acela de Golding și toți ticăloșii din banda lui și-o căutau cu lumânarea. Și mai știi că amărâtul ăla de director de poștă a rămas o epavă nenorocită pentru tot restul zilelor lui. Kelly a fost martorul tău, Staffe. Martorul tău. Nu-ți face griji, o să-l ajut să plece departe de aici. Ale dracului vize!
Staffe nu poate spune nimic; nu-i poate reaminti lui Pennington că fusese ideea lui citarea ca martor a lui Sohan Kelly. Doar îl privește pe Pennington în ochi și răspunde:
— Niciodată nu am fost de părere că scopul scuză mijloacele, domnule.
— Ce dracu’, Staffe – spune Pennington printre dinți – nu voi purta cu tine încă o discuție pe chestiuni de etică. Îți spun doar că ceea ce s-a făcut este bun făcut. Și, pentru numele lui Dumnezeu, s-a făcut dreptate.
— Dar nu dreptate în felul în care o înțeleg eu, domnule.
— În lumea lui Jadus Golding nu e loc pentru filozofi. Ține minte că Golding a comis fapta! Și, Wagstaffe, treaba asta se termină cu tine, spune Pennington agitând un deget spre Staffe, aproape împungându-l în piept.
— De parcă nu aș ști lucrul acesta, domnule. De parcă nu aș ști.
Pennington începe să se joace cu manșetele cămășii, încercând să se calmeze.
— Tu pleci în concediu, Staffe. Lasă-ne pe noi să ne ocupăm de cazul acesta.
Arătând cu capul spre blocul Limekiln, continuă:
— Este un caz ca și rezolvat, după cum arată. Soția victimei este dată dispărută. Pun pariu că ea a înfăptuit crima. Caz deschis. Caz închis.
— Și dacă nu e așa?
— Atunci vom aduna dovezile. La fel cum facem întotdeauna.
— Dar aveți prea puțini oameni.
— Există oricând varianta de a apela la poliția metropolitană, în cazul în care nu facem față.
— La poliția metropolitană!
Pennington se întoarce într-o parte și se dă un pas înapoi:
— Pleacă în concediu, Staffe. Crede-mă, putem supraviețui și fără tine.
Staffe dispare în noapte. În timp ce merge spre mașina sa, Jaguarul lui Pennington țâșnește pe lângă el, cu stopurile dispărând rapid din raza sa vizuală. Imediat ce rămâne singur cu blocul Limekiln profilându-se precum un monstru pe cerul nopții, aude o bubuitură puternică. Cioburi de sticlă se împrăștie pe stradă, căzând din felinarul de deasupra. Strada se cufundă în întuneric, într-un întuneric total. Staffe se oprește din mers, temându-se de ce putea fi mai rău. Își încleștează pumnii, așteptând. Dar ce așteaptă?
Privește în spatele său și în sus către blocul întunecat, apoi aude ceva. Se străduie să distingă ceva în întuneric și observă o siluetă mișcându-se pe lângă mașina sa. Știe că nu poate face niciun pas înapoi, așa că își continuă drumul pășind ușor. Dinspre turnul Limekiln se aud miorlăituri de pisici și câinii lătrând. De undeva din apropiere aude o respirație greoaie. Ajungând mai aproape de mașină, simte pe cineva în spatele său și, întorcându-se în loc, strigă:
— Cine-i acolo? apoi își scoate din buzunar lanterna Maglite, îndreptând fasciculul de lumină spre bezna străzii. Nu vede pe nimeni. Verifică și în susul, și în josul străzii și nu vede nimic. Când întoarce lanterna spre mașină, observă litera J, proaspăt scrijelită pe portiera acesteia. „J”, își spune el. Nenorocitul de Jadus Golding.
De pe partea cealaltă a străzii, două siluete cu șepci de baseball și glugi trase până peste cozoroc îl privesc din ușa unui magazin, însă poate fi oricine. O mașină trece în viteză prin apropiere. Dar, din nou, în mașină poate fi oricine, cu orice fel de treburi. În centrul Londrei sunt prea mulți oameni, prea multe mașini. Farurile mașinii luminează chipurile celor doi tineri cu șepci, iar Staffe observă că aceștia zâmbesc.
•••
Îmbrăcat din nou cu costumul său, Guy Montefiore aproape că trece neobservat. În această parte din Fulham, cei care locuiesc în centrul orașului se pot amesteca ușor printre albii săraci care stau în periferie.
Se plimbă puțin înainte și înapoi, evitând cele câteva străzi cu clădiri impozante. Face un mic ocol pentru a cumpăra niște apă tonică de la Oddbins și, pe când iese din nou în stradă, un bărbat cu o jachetă în stil aviator, aflat pe cealaltă parte a străzii, se întoarce rapid cu spatele. Guy aruncă o privire în jurul său și nu i se pare că ar fi urmărit, iar el se pricepe la asta.
După ce ajunge pe strada unde locuiește Tanya, nu mai trebuie să aștepte mult. Aceasta sosește, se desparte de prietena ei pupându-se pe obraji și începe să urce treptele care duc spre casa ei; ușa se deschide înainte ca fata să apuce să bată. Este o fată iubită, gândește el. Nu l-a observat pe Guy urmărind-o. Niciodată nu îl observă.
După zece minute, Guy scotocește în buzunarul pantalonilor după cheia cu care deschide ușa casei sale cu terasă, în stil târziu victorian, visul multor agenți imobiliari. Își aruncă pantofii din picioare și se duce în biroul care, cândva, fusese cameră de zi. Formează numărul de telefon al Thomasinei. În timp ce telefonul sună – și de obicei acesta sună, sună și tot sună până când fata răspunde –, își ține receptorul la ureche cu umărul și își pregătește un pahar cu G&T din care soarbe o înghițitură, izgonind pisica de pe fotoliu cu vârful piciorului.
— Aș dori să vorbesc cu Thomasina, îi spune el bărbatului care răspunde la telefon. Probabil vreun nenorocit pe care mama fetei îl adusese acasă la ea.
— Ești tatăl ei? Mi-au zis să-ți spun că nu poate veni la telefon.
— Tu cine ești? întreabă Guy, cu inima bătând mai puternic.
— Du-te dracului. Sunt prietenul ei.
— Prietenul ei? Al cui? Doar nu al Thomasinei.
Însă tipul îi închisese deja telefonul.
EU PE ASTA O FAC ZOB!
ROMAN CUM NU SE POATE MAI POLIŢIST
CU VEŞNICUL ONEST CARE FACE PE DURUL
UN CÂINE AMOREZAT LULEA
O CRIMĂ ÎN SACUL CU RUFE
O GAURĂ CARE-ŞI SCHIMBĂ LOCUL
ŞI ALTE MARAFETURI MAI MULT SAU MAI PUŢIN BIZARE
CE PAR „MADE ÎN U.S.A.”
SAU CAM AŞA CEVA.
CAPITOLUL I
Mă prefac că dorm, dar în realitate ies să-mi procur carburant. Dar abia îmi fac plinul, dau de bucluc.
Mă trezesc lac de sudoare, cu impresia că sunt într-o cadă de baie.
Într-o cadă de baie, pe întuneric. Pesemne e încă noapte.
Mă uit la ceasul de pe noptieră şi văd că e trei fără un sfert. Arătătoarele fosforescente îmi apar ca nişte braţe răstignite, deci niciun dubiu; nu poate fi nouă şi un sfert, din pricina întunericului.
Întind braţul şi vâr un deget în paharul de pe noptieră. Simt că paharul e gol. Iau sticla şi o zgâlţâi.
E goală şi ea.
Câtă vreme dorm, puţin îmi pasă că sticla de whisky e goală, dar când sunt treaz, treaba se schimbă.
Nu mă împac deloc cu sticlele de whisky goale.
Închid ochii şi încerc să readorm repede, dar degeaba, nu izbutesc.
Gândul îmi zboară la afurisitele de sticle goale şi cum naiba fac de se termină atât de repede.
Aşa e viaţa, oameni buni. Totul are un sfârşit pe lumea asta, dar se mai spune şi că totul o ia de la capăt.
În cazul de faţă însă, nu văd s-o ia nimic de la capăt. Când o sticlă e goală, goală rămâne fir-ar afurisită să fie; trebuie ca cineva să aibă grijă să cumpere una plină.
Încerc să gonesc gândul acesta, dar ce uşor e de spus!
Am nevoie de carburant şi când dorm; aşa-s eu făcut. Sunt nevoit deci să mă scol, să cumpăr o sticlă de jos, de la barul care ţine deschis toată noaptea.
La „Pipistrello”[1] ca să fiu mai precis.
Când să-mi dau jos picioarele din pat, mi-aduc aminte de Greg.
Greg e asociatul meu, şi ştiţi doar cine e asociatul meu.
Gregorio Scarta. Câinele poliţist care şi-a luat licenţa de detectiv particular odată cu mine şi cu care sunt acum asociat.
La ora asta doarme în bucătărie, unde-şi are culcuşul. Dacă simte că mă scol, o să vrea să vină cu mine, el fiind primul care aleargă când e rost de ceva de băut. Tot el mă ajută să golesc toate sticlele care-mi pică în mână, dar singur nu bea, ferit-a sfântul. Pot să-i las chiar cheile de la barul cu băuturi, nu e niciun pericol. Bea numai când beau eu, şi aici trebuie să vă mărturisesc că de-ar fi să mă iau la întrecere cu el, nu ştiu care din doi ar ieşi învingător.
Aseară am băut destul, aşa că nu-mi vine să-l iau din nou la „Pipistrello” –, mai ales că acolo e o căţeluşă, Fernanda, de care e amorezat lulea. Are slăbiciune pentru căţeluşele cu coada lungă, şi aici chiar că nu-l înţeleg, dar în fine, astea-s treburi de câine.
Deci, din partea mea, ducă-se când pofteşte, dar în noaptea asta găsesc că nu e cazul. Beau doar câteva păhărele, îmi cumpăr o sticlă plină şi mă întorc repede.
Ăsta mi-e planul.
Cobor aşadar din pat încet-încet, căci dacă mă aude cumva, o să priceapă că vreau să ies.
Scot dintr-un ascunziş magnetofonul şi-i dau drumul. Am gata înregistrată o bandă pe care mi-am imprimat sforăitul timp de patru ore. L-am înregistrat într-o noapte. Am pus magnetofonul în funcţiune înainte de a adormi, şi l-am oprit când m-am trezit. Aşa m-am auzit şi eu cum dorm şi vă asigur că fac ceva zgomot. E un întreg repertoriu de acute şi başi. De şuierături, de falseturi, de automobile în plină curbă, de trenuri care trec pe poduri de fier, ce mai tura-vura, o plăcere, nu alta.
Când vreo blondă încearcă să pună mâna pe mine cu gândul s-o iau de nevastă, scot banda şi i-o pun; aşa îi trece complet pofta să se mărite cu unul care, noaptea, parcă-i o uzină în plină activitate.
Aşa am procedat cu vreo duzină, şi de fiecare dată nu s-a mai pus problema căsătoriei.
Bun. Acum banda mi-e din nou utilă. Dacă Greg aude că sforăi, stă cuminte în culcuşul lui.
Mă îmbrac acum fără prea multe precauţii, fiindcă sforăitul meu e atât de puternic, că aş putea să trag şi cu pistolul fără să mă audă nimeni.
Ies, închid uşa, cobor scările şi dau să ies în stradă, când un individ dă buzna în hol alergând direct spre mine şi, dacă n-aveam prezenţa de spirit să-l prin în braţe, mi s-ar fi prăbuşit drept pe pantofii mei noi-nouţi. Îl repun pe picioare şi-i cercetez cu privirea.
Ei drăcie, pare să fie Demetrio, dar fac un efort să-l pot recunoaşte. E într-aşa un hal că pare mort din ’53.
Se vede treaba că a alergat ca o locomotivă, dacă nu reuşeşte să tragă aer până în fundul plămânilor.
Pariez pe ce vreţi că la mine venea, dar de ce, nu ştiu, şi nici n-am de gând să-i întreb pentru moment.
Nici n-ar putea să răspundă.
Îi trec o mână pe după spate şi-i târăsc după mine.
Îi spun:
— Nu trebuie altceva decât să pui din când în când câte-un picior pe pământ. De rest mă ocup eu.
Îl duc aşa, aproape în spate, până la „Pipistrello”, unicul local din cartierul meu deschis toată noaptea, pentru cazul că am nevoie de un păhărel de whisky.
Îl aşez la o masă, şi imediat îşi face apariţia Ercole cu două pahare şi o sticlă, după care dispare, ştiind foarte bine că nu suport pisălogi în jurul meu când sunt cu cineva la masă.
Umplu paharele ochi; Dem deschide gura să spună ceva, dar îi fac semn că nu mă grăbesc. E mai bine ca întâi să se liniştească şi să-i tragă o duşcă bună. Eu dau paharul pe gât dintr-o înghiţitură, după care mi-l umplu din nou.
Dem e un omuleţ care nu măsoară mai mult de un metru şaizeci, iar cele vreo patruzeci de kilograme variază în plus sau în minus după cantitatea de alimente ingerată. E omul care face curat la „Galeriile Fresco”, marele magazin de confecţii care ocupă tot blocul vecin cu cel în care locuiesc eu, şi a cărui ieşire de serviciu e chiar în faţa locului unde-mi parchez întotdeauna vechiul meu Blimbust. Dem e cel care îmi şterge în fiecare dimineaţă geamurile maşinii şi-mi lustruieşte clanţele, şi căruia îi dau din când în când câte-un bacşiş, când se întâmplă să am bani, iar când nu am, îi dau sa citească toate jurnalele vechi.
Bea câteva înghiţituri din paharul lui, şi văd cum prinde încet-încet puteri şi îi revine suflul.
— Bun, zic, acum, că te văd iar în stare de funcţiune, dă drumul la placă, să auzim ce ai de spus.
— Domnul Fresco, bâiguie el, e mort.
— Ascultă Dem, îi spun, îmi pare nespus de rău. O fi domnul Fresco un om de treabă dar nu-i sunt nici tată, nici frate. N-am din păcate nici cel mai mic grad de rudenie cu şeful dumitale, şi spun din păcate, fiindcă trebuie să lase o moştenire grasă, nu glumă! Nu înţeleg aşadar de ce-ai venit să-mi spui mie treaba asta.
— A fost asasinat, se bâlbâie el, şi începe să tremure de parcă el ar fi fost mortul.
— De unde ştii? întreb.
— În fiecare noapte fac curăţenie la etajul doi, îmi spune el, şi-n noaptea asta, tocmai când ştergeam praful la raionul de pălării, aud un zgomot. Mi s-a părut că e un foc de armă. Alerg înspre fundul coridorului care duce la biroul domnului Fresco, şi chiar în anticameră, să mă împiedic şi alta nu de corpul domnului Francisco, lungit lângă uşă. Mort, domnule Pipa, cu o gaură în piept, chiar aici, şi cu o pată mare de sânge pe cămaşă şi cravată.
Dem dă să-mi arate cu degetul stomacul în partea inimii, dar îi pun în mână paharul cu whisky care e încă aproape plin.
Bea o înghiţitură, încetează să tremure timp de zece secunde, apoi reîncepe.
— Am zbughit-o ca un fulger, continuă el, şi simţeam că mă sfârşesc, când aud pe cineva alergând în urma mea. Nu ştiu cum am ajuns la uşă. Sigur e că nu m-am oprit; am venit direct la dumneavoastră şi, dacă nu vă întâlneam în hol, cred că nu mai apucam să ajung la uşa dumneavoastră.
Trage aer în piept şi mai dă pe gât o duşcă bună.
Mă ridic, ocolesc masa, îl iau de guler şi-i salt în sus.
— Ascultă, Dem, îi spun, ne cunoaştem amândoi de o groază de vreme şi totul a mers până acum strună, dar dacă vrei să-mi mai lustruieşti clanţele şi să-mi speli geamurile, şterge-o, întinde-o cât mai repede şi să nu te mai arăţi prin preajma mea. Nu vreau să am în niciun fel de-a face cu cadavrele tale; sunt oameni plătiţi anume să se ocupe de asemenea lucruri şi nu vreau să iau pâinea nimănui. Ai priceput?
Îi dau drumul, se prăbuşeşte din nou pe scaun şi reîncepe tremuratul de unde îl lăsase.
Îl fac să bea tot paharul de whisky şi aştept să-i vină puţină roşeaţă în obraji.
Când văd că începe să mai prindă culoare, îl ridic din nou.
— Acum ai să faci ce-ţi spun eu, îi zic.
Îl duc până la tejgheaua unde se află cassa, iau receptorul telefonului, i-l vâr în mână, apoi fac numărul brigăzii criminale.
— Vorbeşte, îi zic, spune la telefon în ce stare se află directorul tău şi şterge-o.
Cască gura ca un peşte dar nu reuşeşte să lege nici două litere din alfabet în mod inteligibil, în timp ce-şi trece receptorul dintr-o mână în alta, de parcă ar fi fost un fier de călcat încins. Aud un cârâit în microfon şi mă văd nevoit să-i iau receptorul înainte să-l scape din mână.
— Alo, zic, e un individ cu o gaură în piept care vă aşteaptă la etajul doi al „Galeriilor Fresco”.
Trântesc receptorul în furcă, apoi îl iau pe Dem de braţ.
— Întinde-o repede, îi spun, în două minute vor veni la faţa locului şi e bine să te găsească acolo. Eu n-am nici în clin, nici în mânecă cu povestea asta. Nu ştiu nimic, n-am văzut nimic, ai înţeles? Tu l-ai găsit pe director mort şi ai fugit să telefonezi brigăzii criminale. Ne-am înţeles?
— Cineva alerga după mine, bâlbâie el.
Îl fac să dea pe gât un pahar întreg de whisky, ca să mai prindă un pic de curaj.
— Nu-ţi fie frică, îi spun, dacă tipul aude poliţia venind, o şterge cât ai zice peşte. Şi acum grăbeşte-te.
Îl conduc până la uşă şi-i văd, slavă Domnului, că se poate ţine singur pe picioare. Deschide uşa, pleacă, iar eu mă întorc la locul meu.
„Pipistrello” nu-i un local prea mare. Tejgheaua ocupă tot peretele din dreapta, în stânga sunt patru măsuţe şi o uşă care dă într-o a doua încăpere. Clienţii se duc mai toţi în această a doua încăpere, în prima oprindu-se doar cei care sunt în trecere.
Aici unde mă aflu, suntem numai eu şi Ercole, patronul localului. Întotdeauna mă serveşte personal, chiar când e şi Flic acolo. Flic însă se învârte tot timpul încoace şi încolo şi îi serveşte mai ales pe cei din a doua încăpere.
Mă aşez în faţa paharului şi mi-l umplu din nou, timp în care mă gândesc la toate porcăriile care se petrec în oraşul ăsta.
[1] Liliacul.
În seara zilei de 12 septembrie 196… un autoturism de culoare deschisă se opri în faţa clădirii cu numărul 293 de pe strada Melodiei. Câteva secunde mai târziu – ceasornicul de bord arăta ora 18 şi 58 de minute – portierele autoturismului se deschiseră, lăsând să iasă în stradă trei bărbaţi robuşti. Trântind portierele, nu se mai osteniră să le încuie, ci se îndreptară fără grabă către magazinul „Voiajor“, amplasat treizeci de metri mai departe, pe aceeaşi parte a străzii, în clădirea cu numărul 297.
Această clădire cu nouă etaje – construită pe terenul pe care, după bombardamentele de la începutul lui august 1944, se ridicaseră în pripă câteva magazine ce fuseseră apoi demolate – avea una dintre laturi pe strada Melodiei, iar o alta pe bulevardul Trandafirilor. Ceva mai retrasă decât casele de locuit, mai vechi, de pe cele două străzi, lăsa loc unor peluze late de peste doi metri, astfel încât iarba, bine îngrijită, ajungea până aproape de vitrinele magazinului, luminate a giorno. Decoratorul amplasase, între panouri mari cu reclame turistice, nenumărate pachete de ţigări Camel, Marlboro, Pall Mall şi Kent ca şi parfumuri de import şi obiecte de artizanat, deoarece magazinul desfăcea mărfuri cu plata în valută pentru străinii în trecere prin Capitală.
La cinematograful „Triumf” de vizavi, tocmai trebuia să înceapă al treilea spectacol din ziua aceea. Rula un western de mare popularitate, şi o mulţime de oameni se înghesuiau în faţa intrării, căutând un bilet în plus sau pur şi simplu privind fotografiile colorate, expuse în vitrine. Nimeni nu dădu însă atenţie celor trei bărbaţi, ale căror figuri nu ieşeau câtuşi de puţin în evidenţă. Ceva ar fi putu bate totuşi la ochi, şi anume modul în care îşi purtau pardesiele de ploaie, aruncate neglijent pe mâna dreaptă, dar nimeni nu remarcă acest amănunt – în definitiv, fiecare are dreptul să-şi poarte pardesiul aşa cum crede de cuviinţă…
Ajungând în faţa intrării magazinului, unul dintre cei trei bărbaţi trecu înainte şi înaintă degajat, urmat la mică distanţă de ceilalţi doi, care, înainte de a păşi înăuntru, îşi întoarseră instinctiv capetele, măsurând parcă din ochi distanţa parcursă. Simion Seceleanu, responsabilul magazinului, îşi privi ceasul – era şapte punct – apoi le ieşi înainte noilor veniţi, explicându-le politicos în franţuzeşte, că magazinul se închide la ora 19, deci nu-i mai poate servi.
Necunoscutul care intrase primul îl privi zâmbind, apoi, cu un gest scurt, dădu puţin la o parte pardesiul, pe care continuase să-l ţină, ca şi ceilalţi doi, aruncat pe mâna dreaptă, lăsând să se vadă gura ameninţătoare a unui revolver.
— Nu e nevoie să ridici mâinile, pronunţă el rar, în româneşte, dar cu un evident accent străin. Stai liniştit în poziţia în care eşti şi zâmbeşte… Casa de bani e deschisă?
— Da, bâigui Seceleanu, care transpirase deodată.
— Perfect. Altceva, ce mai faci? Merge vânzarea? întrebă cel din spatele revolverului, cu o umbră de ironie în voce.
— Merge… Lui Seceleanu nu-i venea să creadă că e victima unui atac banditesc în plin centru al oraşului, în lumina crudă a neonului din magazin, la câţiva metri de sutele de trecători de pe cele două străzi. Necunoscutul din faţa sa îi zâmbea însă prieteneşte, şi Seceleanu îşi dădu seama că un privitor din afară şi-ar închipui, firesc, că stă de vorbă cu un inofensiv client…
Bărbatul din faţă vorbi din nou:
— Nu vrei să-mi oferi o ţigară? Ai destule pe aici…
Seceleanu întinse mâna către un pachet de Marlboro.
— Nu, nu din acelea, sunt prea slabe pentru mine. Prefer, dacă eşti aşa de amabil, un Pall Mall.
Seceleanu apucă din raftul din spate un pachet, îl desfăcu cu mâinile tremurânde şi-i întinse ţigara cerută.
— Ia şi dumneata una, îl invită necunoscutul, în vreme ce cu mâna stângă îşi aprindea ţigara la o brichetă cu gaz, de culoare aurie.
„Ivelo“, recunoscu Seceleanu marca brichetei. Luă şi el o ţigară şi şi-o aprinse la flacăra brichetei ce-i fusese întinsă. Trase cu ochiul în stânga: Stela Vasiliu, vânzătoarea, tocmai terminase de aranjat – albă ca varul la faţă – câteva cartuşe de ţigări în servieta pe care i-o ţinea larg deschisă, în faţă, cel de al doilea necunoscut.
— Pune şi vreo două-trei sticle de gin, ceru acesta, jucându-se cu revolverul sub privirile îngrozite ale vânzătoarei. Îmi place foarte mult ginul. Dumitale, nu? Ştii, îi destăinui el, îl beau fără sifon şi fără lâmâie, numai cu câteva mici cuburi de gheaţă… Sunt un tip ciudat, nu-i aşa?
În clipa aceea uşa se deschise larg şi în magazin intră o tânără femeie. Înaltă, suplă, deosebit de frumoasă. Seceleanu îşi ţinu respiraţia. Ce avea să se întâmple?
— Guten Abend!
Noua venită zimbi politicos.
Al treilea necunoscut care stătuse până atunci cu spatele spre intrare, urmărind din priviri activitatea tovarăşilor săi, se întoarse lent şi-i răspunse calm:
— Guten Abend! Tut mir leid, Sie sind doch zu spat gekommen… Das Laden ist bereits geschlossen…
Tânăra blondă păru nemulţumită, vru să spună ceva, dar se răzgândi. Se întoarse şi părăsi magazinul, scuzându-se:
— Entschuldigung… Guten Abend!
După ieşirea ei, al treilea necunoscut se apropie de primul şi-i şopti:
— Să ne grăbim totuşi… Am putea avea surprize…
— Mă rog…
Primul necunoscut îl privi pe Seceleanu atent, apoi i se adresă din nou:
— Ai acolo, în raft, o valiză… Da, aceea neagră… Pune te rog toţi banii din casă înăuntru. Dar repede!
Ca un automat, Seceleanu se conformă ordinului, apoi îi întinse necunoscutului valiza.
— Mulţumesc. Acum, scoate-ţi batista. Aşa… Ia sticluţa asta şi toarnă câteva picături pe batistă… nu, mai multe… destul! Aşează-te în spatele tejghelei. Nu, nu acolo, dincolo! Perfect. Culcă-te pe spate! Mai repede, dacă vrei să-ţi mai vezi nevestica şi copiii! Acum, pune batista la nas şi inspiră adânc. Adânc am spus! Bine!…
Seceleanu simţi cum mirosul de cloroform îi pătrunde adânc în plămâni. Peste câteva secunde, adormise…
Între timp, al doilea necunoscut procedase în acelaşi mod cu Stela Vasiliu; aşa încât în clipa în care cei trei părăseau magazinul, personalul de deservire al acestuia dormea dus în spatele tejghelelor.
Înainte de a părăsi magazinul, unul dintre cei trei deblocă dispozitivul de siguranţă al broaştei de tip yale, după care şterse, cu o mişcare rapidă, porţiunea de metal atinsă; trântită, uşa se încuie automat. Şterse cu batista, la fel de repede, clanţa uşii, apoi traversă peluza, apropiindu-se de ceilalţi doi, care i-o luaseră înainte.
Peste două minute, autoturismul de culoare deschisă demară şi se îndepărtă pe bulevardul Trandafirilor. Cei trei pasageri lăsau în urmă nu numai un magazin devalizat ci şi o victimă. Stela Vasiliu, suferindă de inimă, sucombă în somnu-i artificial, la douăzeci de minute după ce adormise.
1.
Puţin după ora nouă a început să ţârâie blestematul de telefon. Deşi nu mă culcasem încă, soneria lui m-a deranjat: tocmai intrasem sub duş. Nu ştiu dacă telefonul meu auzise ceva despre teoria lui Pavlov, fapt este că îşi formase în ultima vreme un fel de reflex condiţionat – cum auzea picăturile de apă lovind porţelanul cadei, intra în alertă. Într-un timp reuşisem să-l păcălesc: intram în baie, dadeam drumul apei să curgă, dar nu mă repezeam sub duş, ci-mi aprindeam o ţigară: telefonul începea sa sune… Pe urmă, se pare că a observat şi a luat unele măsuri. Mă lăsa să intru, să-mi fumez tigara şi, la câteva secunde după ce şiroaiele de apă fierbinte începeau să mă biciuiască, începea sa sune batjocoritor… Hotărâsem să tranşez, o dată pentru totdeauna, lupta în favoarea mea, aşa că-l lasam să-şi facă de cap: ţârâia câte un sfert de oră, ba chiar mai mult, iar eu cântam arii din Traviata, în vreme ce apa îmi curgea pe spate. Speram din tot sufletul să mă caute cineva de la serviciu. A doua zi aflam însă că nimeni de acolo nu se sinchisise de mine. Altcineva mă căutase – mă rog. O persoană de sex feminin, pe care aş fi dorit s-o văd neapărat… Alteori, închipuindu-mi că mă caută tocmai persoana aceea, n-are importanţă cum o chema, să-i spunem Anda, ieşeam din baie ud şi desculţ, mă năpusteam la telefon, ridicam receptorul, dar în locul aşteptatei voci cristaline auzeam vocea dogită şi binecunoscută a colonelului Dumitrescu sau glasul îngroşat de nenumăratele Mărăşeşti fumate al bunului meu prieten, maiorul Grigoraş. Apa se scurgea pe parchet în pârâiaşe, se aduna în mici băltoace, iar maiorul mă chema, bineînţeles, de urgenţă.
Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi în seara aceea…
Grigoraş care îi ţinea locul colonelului plecat în concediu avea o problemă urgentă. I se părea evident că numai eu puteam să-i fac faţă, aşa că… m-am înapoiat în baie, am terminat în cea mai mare grabă ceea ce începusem şi peste zece minute, când locotenentul Lupu apăsa pe butonul soneriei, eu îi deschideam uşa gata îmbrăcat, ba apucasem să beau şi un nes atât de fierbinte încât cerul gurii mele avusese oarecum de suferit.
*
Maiorul Grigoraş, căruia toată lumea îi spunea Bătrânul, poreclă pe care o acceptase resemnat şi pe care o folosea chiar el destul de des pentru a-şi desemna propria persoană, mă bătu pe umăr:
— Ţi-l iau pe „doctor”, se grăbi el să-mi preîntâmpine atacul. I-l dau lui Teodorescu.
— Stai întâi să vedem ce zice şi tovarăşul colonel. Mâine se înapoiază din concediu.
— Ce să mai vedem? Până mâine. Eu sunt şeful. De altfel, Teodorescu s-a şi apucat să studieze dosarul.
Mi-am aprins o ţigară. În definitiv, mi-era indiferent cine o să se ocupe de „doctorul” care avusese fantezia „să se spânzure” în Pădurea Băneasa. Nu-mi plac doctorii, mai ales când, printre picături, se îndeletnicesc şi cu spionajul. Nu-mi place nici Teodorescu, dar asta e cu totul altă problemă… Am deschis fereastra şi am privit în jos, către furnicarul străzii. Deşi era destul de devreme, seara frumoasă de septembrie scosese din casă o mulţime de oameni. Din când în când, răzbateau până sus zgomotul frânei unui automobil, fluieratul unui agent de circulaţie sau râsul gâlgâit al unei fete.
— Ce, iar eşti în pasă proastă? mă întrebă Bătrânul, venind lângă mine. Îşi rezemă coatele pe pervaz şi privi şi el, încercănd parcă să deosebească, acolo jos, ce anume îmi captase atenţia.
— Cum adică „iar“? Când am mai fost?
— Anul trecut, când te-ai întors de la mare.
Am revăzut pentru o clipă silueta Cameliei, zveltă, bronzată, îndepărtându-se pe faleză la braţul unui tânăr bărbos. Era spre seară şi aerul mirosea a alge umede, a peşte, a nisip ud… Am strâns dinţii şi imaginea a dispărut
— Sunt puţin indispus, atâta tot…
— Mă rog… Grigoraş mă privi câteva secunde, apoi îmi spuse brusc: Se pare că Stela Vasiliu a fost ucisă.
Mă luase prin surprindere. Stela Vasiliu era un pion important în reţeaua a cărei activitate o supraveghea Bătrânul în ultima vreme. Era însoţită pas cu pas, trei băieţi de-ai noştri se ţineau, cu schimbul, pe urmele ei. Şi acum, deodată, ucisă!
— Cum adică, „se pare”? Şi cum s-a întâmplat?
Grigoraş îmi povesti pe scurt, se grăbea:
— Ştii că în următoarele zile Stela Vasiliu urma să-i transmită microfilmul „Trubadurului”. Dar nu ştii că Trubadurul a intrat aseară în ţară.
— Unde-i el acum?
— La Sinaia. S-a dus glonţ, a tras la Cazino şi n-a mai ieşit decât pentru a lua masa, şi încă la restaurantul hotelului. N-a intrat în legătură cu nimeni, dar cu nimeni, înţelegi? Îi ştim fiecare mişcare, ce-a făcut în fiecare secundă. E clar, n-are nicio legătură cu moartea Stelei Vasiliu.
— O reţea adversă?
— Posibil. Deşi mi se pare suspect. O reţea nu se naşte peste noapte, am fi mirosit noi ceva. Dar ai să vezi singur. Pleci acum, împreună cu cei de la Miliţie, la „Voiajor”. Amănunte mai primeşti pe drum. Am rugat să nu se înceapă ancheta decât în prezenţa ta. Îl cunoşti pe căpitanul Mihai Vornicu de la IMMB?
— Sigur. De vreo câţiva ani.
— Perfect, sper să colaboraţi bine. Hai, du-te. Ai să vezi dacă problema e de resortul nostru sau le-o lăsăm lor. Regret că eu sunt blocat… Ai dispărut?
— Stai, Bătrâne, nu mă lua aşa repede. Sub nasul cui a fost ucisă Stela Vasiliu?
— Sub nasul nimănui. Diaconescu o lua întotdeauna „în primire” la şapte şi un sfert, când pleca ea de la magazin. Or, la şi zece când a sosit el, o droaie de lume se zgâia prin vitrine. Stela Vasiliu era prăbuşită sub tejghea şi responsabilul la fel. Şi cu asta, basta!
Perfect, cu asta, basta! Am coborât în goană.
2.
Maşina de serviciu aştepta jos – şoferul nici măcar nu oprise motorul. I-am strâns mâna căpitanului Vornicu şi ne-am îndreptat către strada Melodiei. Şoferul întoarse butonul aparatului de radio şi în maşină se năpustiră zdrăngănelile unei chitare, şi o voce de tenor pasionat începu să ne descrie cu lux de amănunte ce sentimente copleşitoare încearcă el când iese luna din apa mării, când se gândeşte la Ea, şi persoana nu apare să-şi culce buclele blonde pe umărul lui însingurat… Melodia fără noimă mă călca pe nervi, dar un bărbat cu profesiunea mea n-are nervi, în principiu, aşa cum caii de cursă n-au splină. Iar dacă are, şi-i stăpâneşte, nu degeaba a urmat cursuri speciale de educaţia voinţei…
M-am întors către Mihai:
— Îmi faci şi mie un scurt rezumat?
Începu să-mi povestească puţin blazat, puţin ironic. Nu ştiu dacă-i făcea prea mare plăcere colaborarea noastră „ad hoc”…
— Jaf în plin centrul capitalei, la „Voiajor”. La ora nouăsprezece zero cinci ne-a telefonat un pensionar, un anume Grigore Savelciuc. A privit în vitrina magazinului şi a observat, ieşind de sub tejghea piciorul unui bărbat. Mai precis, a văzut pantoful, ciorapul şi puţin din manşeta pantalonului. Moşul şi-a dat seama că s-a petrecut ceva, magazinul era închis, a dat fuga la telefon. Simultan aproape, am primit telefonul maiorului Grigoraş de la voi… Mai precis, a vorbit cu colonelul Ifrim. Şi aşa, am aflat că ai să faci puţin pe ofiţerul de Miliţie…
— Ba n-am să fac de loc, l-am asigurat eu. Pur şi simplu am să te asist astă seară. Pe urmă, mai vedem noi… Ei, dar te-am întrerupt. Mai departe?
— Mai departe – punct.
— Cum punct? Ai spus, dacă-mi aduc bine aminte, „jaf în plin centrul capitalei”. Un pantof, fie el şi continuat de un ciorap şi o manşetă de pantalon, toate zărite de un pensionar prin vitrina magazinului, nu înseamnă încă, neapărat, jaf…
— Uşa casei de bani e larg deschisă. Uşa magazinului e încuiată.
— A încercat-o pensionarul tău?
— Da.
— S-a zis cu amprentele…
— Parcă hoţul era nebun să umble fără mănuşi…
— Mai ştii? Am văzut tot soiul de originali…
— Am ajuns, spuse şoferul, urcând maşina direct pe trotuar.
Am coborât şi ne-am croit drum prin mulţimea adunată pe aleea ce ducea, traversând peluza, spre intrarea magazinului. Cei din grupa operativă a căpitanului Vornicu ne precedaseră. Câţiva miliţieni abia reuşeau să-i ţină la distanţă pe inevitabilii curioşi.
Am privit în treacăt figurile celor din jur şi m-am simţit deodată, nu ştiu de ce, bătrân. Bătrân şi obosit. Începeam o nouă cercetare şi totuşi nu eram curios. Aveam senzaţia pe care o încearcă probabil funcţionarul când intră dimineaţa pe uşa biroului şi ezită puţin înainte de a-şi deschide sertarele biroului, pentru a scoate pixul, guma, stiloul, dosarele… „O să-mi treacă”, mi-am spus. Mulţimea din jur se liniştise, ne priveau cu toţii amuţiţi şi poate dezamăgiţi. Da, n-avem figura lui Maigret sau Poirot… ce să-i faci? Căpitanul Vornicu i-a făcut semn lăcătuşului care aştepta împreună cu băieţii din grupa lui operativă în faţa uşii, să se apuce de treabă. A meşterit puţin la broască, n-a durat mult, era o încuietoare de tip yale, nu prea complicată însă. Am intrat înăuntru şi ne-am oprit la un metru de uşă. Mirosea vag a cloroform. M-am dat puţin mai în stânga. Vornicu a făcut semn spre podeaua mozaicată. Cei doi subofiţeri specializaţi în ridicarea urmelor s-au apucat de treabă fără murmur. Lucrau în linişte, cu mişcări metodice, ca la manual. Nu-i mare scofală să ridici nişte urme de încălţăminte de pe o pardosea curată, proaspăt spălată, dar podeaua unui magazin în care au circulat o zi întreagă zeci de clienţi, nu prea constituie un teren de acţiune favorabil… Pe rând, specialiştii s-au ridicat în picioare, lăsându-se păgubaşi. Vornicu şi-a dat seama că n-avea niciun rost să se ambiţioneze, aşa că a renunţat.
În vreme ce Vornicu se distra cu amprentele iar fotograful ţăcănea declanşatorul făcând să fulgere flash-ul, m-am apropiat de tejghea, am ocolit-o şi am aruncat o privire spre trupul bărbatului prăbuşit în spatele ei. Dormea liniştit, ba, am avut impresia că chiar sforăia subţirel pe nas.
— Dincoace e o femeie, tovarăşe căpitan! Tot cloroformizată…
„Stela Vasiliu“, mi-am spus şi m-am apropiat cu un aer cât mai nepăsător. Am privit trupul femeii, întins în spatele tonetului. Mi s-a părut ciudată rigiditatea lui. Am scos o oglinjoară şi i-am apropiat-o de buze. Nu s-a aburit. Am lăsat mâna stângă să-mi alunece pe neobservate peste trupul rece. Microfilmul nu se afla asupra ei, pot să garantez; nu mi-ar fi scăpat neobservat.
— Mă laşi pe mine?
Am ridicat privirile. Era medicul legist. M-am ridicat şi am început să-mi scutur genunchii de praf. Doctorul îmi luă locul, ridică pleoapele femeii şi-i privi pupilele.
— E moartă, constată el. De puţină vreme. O oră, o oră şi jumătate, poate…
M-am rezemat de tejghea, lângă poşeta întredeschisă a Stelei Vasiliu şi i-am examinat rapid conţinutul. Nici urmă de microfilm.
În vreme ce activitatea celorlalţi continua, am început să mă învârtesc prin magazin, trăgând cu urechea la comentariile lui Vornicu, încercănd să-mi tipăresc în memorie unele amănunte: uşa larg deschisă a casei de bani, rafturile încărcate de băuturi, ţigări şi obiecte de artizanat, poziţia cadavrului. M-am îndreptat apoi spre ieşire. Vornicu mi-a făcut semn că are el grijă de rest. Am încuviinţat, clătinând uşor capul.
*
Bătrânul m-a primit tot în faţa ferestrei. Aveam impresia că nici nu se mişcase de acolo. M-a privit întrebător.
— Se confirmă?
— Moartă, i-am răspuns. Nici urmă de microfilm.
— Împuşcată?
— Nu. Cred că a murit în somn, poate avea ceva cu inima, nu ştiu încă exact, vom afla după autopsie.
— Cloroform?
— Mai mult ca sigur. E uimitor cât de mult se foloseşte cloroformul în ultima vreme! Hoţul, de fapt ucigaşul, a procedat foarte original… Stai puţin, că abia acum îmi dau seama, trebuie să fi fost mai mulţi, în orice caz – cel puţin doi… Ştii ce-au facut? I-au obligat probabil pe cei doi din magazin să-şi scoată propriile batiste, le-au întins câte o sticluţă de cloroform, i-au silit să toarne din sticluţe lichidul pe batiste şi apoi să-şi acopere cu ele nasul. Pe urmă… somn uşor, vise plăcute, noi plecăm cu ce s-a găsit prin casa de bani!…
— Cât au luat?
— Mult. Cifrele exacte nu le-am notat, în orice caz dolari, mărci, franci francezi şi elveţieni – toate încasările unei zile. Probabil că în clipa în care indivizii au intrat, responsabilul tocmai terminase de întocmit borderoul de casă, aşa că sumele exacte sunt trecute. Tipilor nu le-a dat prin cap să pună mâna şi pe documente… Dar seriile bancnotelor nu se trec în borderou, iar indivizii n-au luat banii ca să-i arunce pe piaţă. Nicăieri nu se poate schimba valuta în lei fără prezentarea paşaportului…
— Şi dacă au paşapoarte?
— Glumeşti?
— Nu, de ce?
— Păi dacă au paşapoarte înseamnă că sunt străini!
— Ei şi?
— Şi vezi tu nişte străini dând o lovitură în centrul Bucureştiului? Aşa, pe nepusă masă, fără pregătire prealabilă, fără să cunoască amănunte strict necesare despre… dar ce naiba, nu suntem copii! Asta-i treaba unora de la noi…
— Mă rog, s-ar putea să ai dreptate, consimţi Bătrânul. Dar ipoteza nu e de neglijat. Poate ar trebui s-o analizezi… Câţi crezi că au fost?
— Minimum doi. Bănuiesc că cei doi vânzători au fost adormiţi simultan. În plus, unul singur nu s-ar fi putut descurca cu ambii vânzători, e exclus… Dar n-are rost să ne batem capul acum, mâine aflu totul de la Seceleanu.
— Cine-i Seceleanu?
— Responsabilul magazinului.
— Eşti de părere să preluăm cazul?
— Ştiu eu? Cred că-i o pură întâmplare. Stela Vasiliu n-a fost ucisă premeditat, şi sunt aproape sigur că cei ce au dat lovitura habar n-aveau că face parte din reţea. Suspect mi s-a părut însă altceva: ostentaţia cu care a fost organizat totul. Pare regizat. Şi dacă sunt aproape sigur că moartea Stelei Vasiliu e o întâmplare, nu pot însă paria că tipii nu sunt dirijaţi de cineva din umbră…
— Mda… Bătrânul se gândi puţin, apoi spuse: Nu-ţi bate capul cu „Trubadurul”[1] şi cu dispariţia microfilmului, de asta mă ocup eu în continuare. Vezi însă, ca să avem conştiinţa împăcată, cine sunt aştia, şi dacă prinzi vreun fir care ne-ar putea interesa. Dacă nu, dă-i înapoi ştafeta lui Vornicu. Oricum, valuta nu intră în parohia noastră. Altceva mă determină însă să nu renunţ şi să cred, la fel ca tine, că totul e o pură întâmplare…
Bătrânul luă de pe birou o notă şi mi-o întinse. În timp ce o luam, mă întrebă:
— Atacul de la „Voiajor” s-a produs în jurul orei 19, nu?
— Exact.
— Mesajul radiofonic a fost interceptat la 19 şi treizeci. Citeşte! Am citit cele câteva cuvinte: „Copiii au răsădit varza.”
— Un post nou, spuse Bătrânul încet. Emite pentru prima oară. Un microemiţător cu rază scurtă de acţiune.
— În clar?
— Da. O voce de bărbat, răguşită. Nici-un răspuns.
— De unde s-a emis?
— De la Mogoşoaia. Crezi că-i tot o coincidenţă?
— Dar tu?
— Eu sunt de aceeaşi părere cu tine, zâmbi „Bătrânul”. Ei, dar s-a făcut târziu. Mergem?
— Mergem.
— Până la noi ordine, eşti „detaşat” la Miliţie. Vei lucra în biroul lui Vornicu, am aranjat cu colonelul Ifrim. Până ne clarificăm. Pe urmă, sau continui tu, sau se ocupă ei. Luăm maşina?
— Lasă, mergem mai bine pe jos, am propus.
— Cum vrei… Poate că nu strică o plimbare…
Am coborât scările şi, părăsind clădirea, am luat-o în sus pe bulevard. Ziua fusese foarte călduroasă. Deşi se înnoptase de mult, era trecut de unsprezece, din pereţii clădirilor şi din asfaltul străzii răbufneau valuri de căldură. Se pare că aveam o figură destul de plouată, deoarece Bătrânul mă întrebă, după vreo câteva sute de metri străbătuţi în trecere:
— Ce-i cu tine, omule? Ai necazuri?
— Da de unde, i-am replicat eu. Sunt mai fericit ca niciodată… Ce vrei să fac? Să sar într-un picior?
— Hai-hai, nu face pe umoristul cu mine, că te cunosc. Te-o fi părăsit şi Anda…
Am schimbat imediat vorba. Nu interesează în definitiv pe nimeni, inclusiv pe Bătrânul, dacă Anda „m-a părăsit” sau nu. N-o să mor dacă şi-a găsit vreun bărbos cu multe după-amieze libere şi care cântă din chitară. În general, oamenii mor greu din astfel de motive.
[1] Cititorul se va întâlni cu acest personaj în romanul în pregătire „Trubadurul“ pierde potul (N.A.).