Cărti polițiste

Un milion de lire de Victor Bercescu O poveste posibilă, ca orice fapt scornit de fantezie…                         Capitolul întâi în care Carlo… nu înjunghie pe nimeni   — De you speak english? Întrebarea venea de la o tânără doamnă, supărător de fardată, deşi chipul ei nu arăta mai mult de un sfert de veac şi nu avea nevoie deci de retuşuri atât de serioase. Lui Carlo nu-i trebui decât o secundă ca să evalueze cele câteva sute de centimetri pătraţi care, cu eforturi desperate, se străduiau să constituie veşmântul roşu aprins al interlocutoarei. Îşi dădu seama pe loc că ea nu face parte din personalul barului „Night Club” de pe via Boncompagni în care-şi dăduse întâlnire cu cel mai bun prieten al său, Arturo Modelli, întors chiar în dimineaţa acelei zile la Roma, după un lung voiaj peste ocean. — Da, răspunse el, dacă vă pot fi de folos, şi continuă să o examineze ceva mai atent. — Iertaţi-mi îndrăzneala, adăugă tânără cu un vag aer de panică. Am întâlnire cu un prieten, tot străin şi el. Văd că a întârziat. Permiteţi-mi să-l aştept câteva minute la masa dumneavoastră. Nu vă voi deranja. Am să fiu cuminte. Cei doi tineri se ridicară, Carlo trase scaunul pentru a-i permite doamnei să se aşeze, iar Arturo regretă ameninţarea tinerei că „va fi cuminte”. La cincizeci de centimetri distanţă, Carlo reuşi să stabilească faptul că fardul tinerei era menit să-i schimbe fizionomia destul de mult pentru ca, în altă împrejurare, să fie cu greu recunoscută. Rosti pe jumătate absent: „Cu plăcere”, apoi se uită crunt spre prietenul său Arturo, care obţinuse, în schimbul ocheadelor sale, un bilet în avanscenă la spectacolul inedit pe care-l oferea noua venită. — Noi nu vă obligăm să fiţi prea cuminte, zise Arturo dând un ton părintesc invitaţiei. — Prietenul meu glumeşte, adăugă Carlo, încercând să salveze o eventuală catastrofă. Inutil însă, deoarece tânăra nu-l mai lăsă să continue: — Nu-l scuzaţi; mai mult decât spiritual, amicul dumneavoastră este foarte simpatic. Arturo notă imediat, în gând, prima sută de puncte câştigate şi îşi potrivi nodul impecabil al cravatei – gest masculin instinctiv când se socoteşte că, în afară de acest loc în care cravata este chinuită în toate felurile, totul arată bine, ba chiar foarte bine. Tânără dădu replica feminină a ieşirii din situaţie, aşezându-şi cu căuşul palmelor colţurile unei coafuri pentru care un batalion de frizeriţe îşi consumaseră, cu folos, o bună parte din după-amiaza respectivă. — Ce doriţi să serviţi? întrebă Carlo punând capăt impasului mut care se continua. — Am spus că nu vreau să vă stânjenesc, ciripi mai curajoasă tânără, este suficient că v-am întrerupt discuţia. Era prea târziu, pentru că la un pas de masă se şi postase un chelner între două vârste, ca un câine de vânătoare care aşteaptă să pornească în căutarea unui vânat imaginar. — Ar fi nepotrivit, obiectă Arturo deranjând poziţia de aret a chelnerului, printr-un gest din cap. Noi bem gin cu Martini. Sau mai precis am băut, adăugă, indicând tot cu capul paharele goale. Rămâne să hotărâţi şi ne supunem. — E băutura mea preferată. Accept, dar cu o singură condiţie: când vine prietenul meu, să se revanşeze. — Vom vedea, triumfă Arturo, cu gândul la următoarea sută de puncte pe care urma s-o câştige. Chelnerul, mut ca marile dureri, nevoind să risipească farmecul acelei clipe, evită orice întrebare stupidă şi zâmbi inteligent, ca orice chelner care n-a înţeles nimic. Se aşternu o linişte care-i făcu pe toţi trei să contemple, cu o sinceră atenţie simulată, faţa de masă din plastic, imitând o splendidă ţesătură din fibre de palmier. Şi asta pe cât le permitea lumina din bar. Simţind o prezenţă în spate, Carlo zise: „Mulţumesc” şi se întoarse spre singura persoană care avea dreptul să se apropie de masa lor: chelnerul. Alături de el, în obscuritatea barului, Carlo contură însă, surprins, o siluetă destul de virilă, a unui domn tot între două vârste, de data aceasta mai aproape de cea de-a doua. Tânără rupse tăcerea, dar cu multă grijă, pentru a permite şi celor doi să intervină: — A! Iată-te! Ai venit. Scuză-mă că mă găseşti la masă cu doi domni; dar mi-a fost urât să stau singură. Omul din umbră – de fapt toţi erau în umbra abajururilor – se înclină şi, cine i-ar fi putut vedea ochii, ar fi stabilit subit o privire de părinte îngăduitor care şi-a găsit copilul lângă vitrina cu piese de bacara după ce încercase să pună în aplicare, pe viu, teoria rezistenţei materialelor. — Eu sunt vinovat, interveni omul care pusese demult mâna pe speteaza celui de-al patrulea scaun liber. Sunt vinovat. Am întârziat din cauza traficului şi a imposibilităţii de a parca. Vă mulţumesc, domnilor, că aţi găzduit-o pe amica mea şi vă rămân recunoscător. Acum, Edith, să ne căutăm o masă. Patru perechi de ochi scrutară cele patru puncte cardinale ale barului – fumul redusese vizibilitatea la cel mult doi metri – aşa că nu reuşiră să ajungă la nicio concluzie. — Nu mai sunt mese, alunecă o voce care, în cele din urmă, se stabili a fi a chelnerului. Dacă domnii permit, domnul e mai bine să stea aici – şi puse o mână atotstăpânitoare pe ceea ce mai rămăsese din speteaza celui de-al patrulea scaun. — Eu am şi adus patru pahare. Dacă domnul doreşte altceva, sunt gata să… — Luaţi loc, domnule, zise Arturo înţelegând că o altă variantă, plecarea tinerei, ar fi egalat cu un seism de gradul doisprezece de pe scara compatriotului său. — Ascult şi mă supun, răspunse noul venit care şi ocupase scaunul fulgerător, printr-o manevră de învăluire. Fraza o reţinuse dintr-un digest ilustrat care încerca să reducă cele 1001 de nopţi la 101 poze, expunând-o astfel pe frumoasa Şeherezadă la o decapitare înainte de termen. Accentul straniu al străinului îi făcu pe cei doi italieni să atribuie formula de politeţe unei regiuni terestre care a stat multă vreme sub o cruntă ocupaţie. Şi atmosfera deveni iar apăsătoare, nelalocul ei, ca o greutate de zece kilograme pe o bucată de unt. Străinul întinse mâna să ridice greutatea şi prinse între două degete cupa cu gin-Martini. — Pentru prietenii noştri necunoscuţi, toastă umil şi îşi muie buzele în lichidul combinat. Mii de scuze, încă o dată, şi permiteţi-mi să mă prezint: Cristoph Jebon, textilist, în vizită de afaceri la Roma. Femeia rosti şi ea pentru cei doi: — Edith Soning, secretara domnului Jebon. Tinerii îşi spuseseră numele şi prenumele. Profesia: ingineri chimişti. — Domnule, domnule Arturo, articulă Jebon. Dar noi ne cunoaştem. Aţi făcut parte dintr-o comisie de experţi care mi-a dat o mână de ajutor când fabrica mea de textile avea unele greutăţi cu coloranţii. Arturo reveni pe loc la o realitate pe care o întârziase voit şi se dădu bătut, cu tot regretul că uitase un detaliu atât de important. — Da, domnule… Jebon aţi spus, este cert că m-a lăsat memoria. Sunt numai doi ani de când am avut plăcerea să vă cunosc şi să vă servesc. Lumea e mică şi orice am face, este inutil să ne ascundem după deget. Jebon ridicase un deget pe care chelnerul îl şi prinsese în obiectiv şi se aplecase spre el ca să asculte comanda. — Eram la o fabrică de textile din Arizona, unde eu şi colegii mei… Ultimele cuvinte fură zdrobite de ţipătul unei trompete. Orchestra îşi vestea prezenţa. Reflectoarele de pe plafonul de deasupra ringului de dans, plafon care împiedica fumul să iasă pentru a ceda locul aerului curat, se stinseră pe vaietul lung al trompetei. Mai rămaseră câteva becuri-lumânări pe aplice, în colţuri, care se străduiau să pâlpâie în ceaţa artificială. Cei patru de la masă îşi aruncară priviri care nu reuşeau decât să confirme confuz prezenţele reciproce. Ochii, fidele oglinzi ale sufletului, se obişnuiră curând cu semiîntunericul şi dinspre nord-nord-vest, unde-şi avea sediul geografic Arturo, se auzi un glas lipsit de intenţii rele: — Cer voie domnului să dansez cu doamna. Până ca domnul să încuviinţeze, doamna se şi ridicase în picioare, sigură că va primi permisiunea. Arturo se afla de mult lângă ea şi elanul celor doi străpunse beznele localului până la presupusul ring de dans. Carlo nu-şi bătu capul să priceapă cum de a înţeles tânără cele spuse în italiană de grăbitul Arturo. Textilistul îl scăpă însă de orice efort intelectual: — Edith înţelege bine limba dumneavoastră şi s-a grăbit să fie amabilă. De fapt eu nu o ţin din scurt… aşa că poate face orice. Trecu timpul consacrat unui dans şi lângă masă reveni doar Arturo care, supărat ca un copil căruia i s-a dat o porţie dublă de untură de peşte, spuse în direcţia lui Carlo: — Prietene, doamna vrea să ne împace pe toţi. Stânjenit, Carlo căută în direcţia lui Jebon, care se şi ridicase să-i facă loc să treacă. Când Carlo ajunse lângă Edith, orchestra trecu nepermis – pentru persoane neavizate – de la inocentul blues la un cocteil de tot ce putea fi mai scandalos ca decibeli. Dinspre baterie veni un zgomot infernal de vase sparte, iar dinspre trompetă tot soiul de ţipete. Saxofonul făcea vocalize ca un tenor răcit care, dacă nu se vindecă, pierde unica şansă de a mai primi vreun rol, în timp ce la pian „cânta” cineva care vroia să demonstreze cum nu putuse fi acordat un instrument încăpăţânat de către un acordor surd de ambele urechi. Vibraţiile aerului făcură imprecise braţele lui Carlo, dar până în cele din urmă reuşi să atingă, cu ultimele falange de la mâna dreaptă, locul unde se bănuia a fi şoldul partenerei. Atingerea dură cât o închipuire de vis, când Edith, urmând ritmul muzicii, începu să se contorsioneze aidoma Cleopatrei după întâlnirea cu dinţii viperei. (Cine ştie care o fi fost realitatea!). Carlo era un bun dansator şi căuta – zdruncinându-se şi el – să reintre în posesia şoldului pierdut, sau a ceea ce mai rămăsese întreg din el. În jurul lui, mişcări furibunde ca ale unor spectatori dintr-un cinematograf în flăcări – fără „ieşire în caz de pericol” – dar care mai păstrau, totuşi, o ultimă speranţă. Nu mai erau cupluri, ci doar individualităţi care dansau după un program propriu, în altă sferă de acţiune. Carlo puse mâna pe un şold, dar care se dovedi, chiar din primele secunde, a fi al unui bărbat cu părul răvăşit peste ochi, atât cât putu el zări. Până să se scuze, primi în frunte o lovitură care-l făcu să vadă stele multicolore. Ca de la sine un reflector se aprinse în plafon. Carlo îl văzu mai bine pe agresor şi voi să lichideze incidentul. Tipul încercă însă să-i telegrafieze un upercut dar nu reuşi, primind un carate deasupra nodului cravatei. Se îndoi brusc şi, până să ajungă insul la podea, Carlo simţi că îl trage cineva de braţ.

 Un dolar, doi dolari. Valetul de trefla de Chiril Tricolici  DE LA O CONTRAVENŢIE LA LEGEA CIRCULAŢIEI Primisem de câteva zile o Carte poştală foarte drăguţ tipărită, prin care eram invitat - câtă amabilitate! - să mă prezint „imediat” la Inspectoratul de Miliţie al Municipiului Bucureşti, etajul 5, camera 603, cu certificatul de înmatriculare şi carnetul de conducere auto. Şi cum în dimineaţa aceea eram foarte bine dispus, atât de bine dispus de parcă m-ar fi decorat cu vreun ordin, m-am hotărât să dau curs prea amabilei invitaţii acolo unde niciodată nu te cheamă să te felicite sau să te laude. Eu, cel puţin, n-am auzit. Cu aceste gânduri şi cu altele asemănătoare, o dată intrat în vasta şi ospitaliera clădire a Miliţiei de pe Calea Victoriei, în loc să apăs în lift pe butonul ce indica etajul cinci, l-am preferat pe cel din dreptul cifrei trei. Aici lucra şi mai lucrează încă un coleg de şcoală - nu e cazul să vă spun ce fel de şcoală - şi amic, cu care întreţineam bune relaţii. Sporadice, din păcate. Erau de vină cel puţin trei situaţii. În primul rând, constanţa relaţiilor noastre era grevată de lipsa acută de timp a prietenului meu. Colonel, ocupă o funcţie importantă (zvonul care circulă: cu cât salariul e mai mare, cu atât ai mai puţin timp să-l cheltui, fiind în acest caz confirmat) şi, de cele mai multe ori, când îi telefonam, la celălalt capăt al firului răsuna aproape invariabil: „Nu te supăra, sună-mă mai târziu, colega, am o discuţie”. E greu de precizat ce semnifica acest cuvânt, pentru că mereu avea câte o discuţie. Eu însă îl pisam cu telefonul (până s-a întâmplat „în al doilea rând”), colonelul fiind un adevărat sac fără fund cu tot felul de întâmplări adunate în cei peste douăzeci de ani de miliţie. Aşa se face că la întâlnirile noastre participa, nu o dată, şi un alt coleg de şcoală, cunoscut actor bucureştean. Atât de cunoscut, încât Jean Marais ţinuse cu orice preţ să se imortalizeze cu el într-un film, drept care şi eu şi colonelul primisem - cu dedicaţie - câte o fotografie făcută la Buftea în timpul filmărilor, fotografie păstrată şi azi cu sfinţenie sub sticla băruleţului meu (există o asociaţie), numai că din ea a dispărut, după o vizită feminină, decupat cu lama, actorul francez. În al doilea rând, amicul meu, colonelul Alexandru Banu, este un mare amator de pescuit. Şi aceasta nu numai pentru a-şi crea relaţii cu cei ce susţin că, după o săptămână de muncă intensă, o duminică la pescuit este cât se poate de reconfortantă - te gândeşti la peştele care, uite acum, acum o să muşte momeala şi atât. Pasiunii acesteia şi, în egală măsură, faptului că sunt un fericit posesor de autoturism le-am datorat invitaţia, lansată într-o sâmbătă, de a merge a doua zi la o baltă dintre acelea cu foarte mult peşte şi pescari mai puţini. Am acceptat cu nedisimulată bucurie invitaţia. Contramandând programul pe care mi-l aranjasem pentru duminica aceea, m-am culcat mai devreme, la două noaptea am fost în picioare, la cinci dimineaţa, după treizeci şi ceva de kilometri presăraţi cu hârtoape, eram pe marginea bălţii. Dar cu toată sticla de coniac pe care o luasem pentru a întreţine verva colonelului şi spumozitatea povestirilor sale, acesta n-a scos până seara o vorbă măcar. Să nu sperie peştii. Au urmat din nou cei treizeci şi ceva de kilometri plini de hârtoape, şi în timp ce maşina trosnea din toate încheieturile, colonelul reconstituia cu minuţie cum scosese el fiecare crap în parte şi ce a gândit, şi ce a simţit pentru fiecare din ei, iar ei - crapii - ieşind din găleata ce se răsturnase la o hurducătură a maşinii, îmi căptuşeau, zbătându-se la gropi, portbagajul cu solzi. Nu e greu de imaginat deci ce i-am răspuns colonelului când mi-a oferit jumătate din preţioasa captură. Eram ca o pompă cu verde de Paris. Amintirea acestei zile, amintire foarte consistentă, mai ales că a trebuit să schimb cele două amortizoare din faţă, a stăruit multă vreme, cam tot atât cât a stăruit şi mirosul din interiorul maşinii. Spălasem portbagajul cu „Alba”, ţinusem noaptea maşina cu uşile deschise în garaj, vărsasem în ea o sticlă de „Krasnaia Moskva”, cumpărată special în acest scop, dar mirosul de peşte tot nu dispăruse complet. Nu prea fericit pentru mine s-a soldat şi încercarea - aceasta ar fi „în al treilea rând” - de a câştiga simpatia soţiei colonelului, ratând, nu din vina mea, singura posibilitate care mi se oferise. Era tot într-o duminică dimineaţa, colonelul fusese trimis să cumpere pâine, dar, distrat cum e câteodată, a intrat într-un cafe-bar, în care ştia că nu-i exclus să mă găsească duminica. Am fost bucuros să-l invit la măsuţa pe care o ocupam, peste câteva minute a sosit un prieten, am făcut prezentările şi, din vorbă în vorbă, fiecare din noi ţinând să-şi onoreze rândul, ne-am trezit că trecuse de două. Magazinele unde se putea cumpăra pâine se închiseseră de mult; am intrat, continuând conversaţia, într-un restaurant şi aici, cumpărând o franzelă ca cele de ghips din vitrine, colonelul ne-a invitat acasă la el. Contribuise la aceasta şi grija de reproşurile soţiei care îl aştepta să vină cu pâinea. Dar calculul colonelului s-a dovedit până la urmă totalmente greşit. Este adevărat, văzându-ne atât de zâmbitori, doamna Banu ne-a primit ca o adevărată lady, iar când a auzit că prietenul meu este şi pictor, ea în orele libere fiind o talentată peisagistă, toate bunătăţile au început să se reverse pe masă. A apărut şi vinul cei mult lăudat. Aici a fost greşeala mea: am uitat să previn gazda că pictorul, după ce bea de şaisprezece ori la rând dintr-un pahar, îl sparge. La mine acasă nu s-a întâmplat niciodată - am grijă să nu păstrez pentru musafiri atâta băutură - dar la alte adrese s-a întâmplat şi nu o singură dată. Cum reuşeşte să memoreze numărul paharelor băute, nu pot să-mi dau seama - ce să mai vorbim, creierul nostru a rămas pentru ştiinţă încă o mare enigmă! Fapt este că, în timp ce ne sorbeam cafelele, în vizită a sosit şi o verişoară de-a soţiei colonelului, o doctoriţă foarte drăguţă, şi noi am rămas - eu din considerente strategice, pictorul din cele privind-o pe doctoriţă - să jucăm tabinet sau şaizeci şi şase, atmosfera fiind cât se poate de idilică. Şi, deodată, pictorul s-a ridicat cu paharul în mână, pe jos era un splendid covor persan, câţiva paşi şi paharul a zburat pe fereastră, în stradă. Stupoarea a fost generală. „Sandule, ce-i asta?” a reuşit, în cele din urmă, doamna Banu să spună. „Asta înseamnă, i-a explicat stăpânindu-se colonelul, că în cazul în care paharul a lovit pe cineva, eu o să spun că de aici, din casa colonelului de miliţie Banu, a fost aruncat!” „Eu nu înţeleg, i s-a adresat ea în şoaptă, tu, prieteni ca toţi oamenii nu poţi să-ţi faci?! Actorul ăla... acum ai venit cu ăştia!...” Adică noi. Dar toate acestea s-au întâmplat atunci, iar acum coboram din lift la etajul trei, preocupat de mobilul prea amabilei invitaţii care, în nici un caz, nu-mi prevestea o bucurie. În micul antreu ce ducea la biroul colonelului, un miliţian mă luă în primire şi, cunoscându-mă, mă conduse înăuntru. Colonelul se afla la biroul său, cu tot felul de telefoane în stânga, care-i dădeau, trebuie să recunosc, un aer foarte capabil. — Nu ştiu ce vor ăştia de la Circulaţie cu mine, am intrat eu direct în subiect, fără ipocrizii de genul „Ce mai faci?”, „Mi-a fost dor de tine”, „De o mie de ani nu te-am văzut” şi aşa mai departe. — Urci două etaje, colega, şi afli ce vor! Ce-i aşa o problemă?! — O amendă probabil, recompense n-am auzit încă să se împartă la voi! — Vezi, colega, nu eşti bine informat. Şoferii din rândul „ajutoarelor voluntare” ale organelor de circulaţie, dacă depun o activitate deosebită, primesc recompense cu premii, colega! — Bine, bine... Dă-le un telefon şi întreabă-i de ce m-au chemat. — Adică să intervin!? Eu intervin, colega, dar să ştii că te costă! Mergem diseară undeva şi dai două sute, uşor! În loc de o sută sus, arătă el cu degetul spre tavan. — La cârciumă nu-mi pare rău... — Nu, du-te şi plăteşte-ţi amendă, iar diseară dau eu. E ca şi cum m-ar ruga ei pentru cineva care... Hai, colega... Treci apoi pe la mine să bem o cafea. Dreptate avea, ştiam, şi neavând încotro, am urcat două etaje. Locotenentul la care m-am prezentat mi-a luat invitaţia, a căutat, după numărul înscris pe ea, ceva, într-un dosar şi, scoţând de acolo o hârtie, mi-a comunicat cu o voce ca o răzătoare de morcovi: — În ziua de 20 februarie, circulând cu autoturismul 1-B-2022 pe Calea Victoriei, dinspre Athénée Palace, n-aţi semnalat schimbarea direcţiei de mers. — Nu-i adevărat! am protestat eu. — Nu este maşina dumneavoastră? — Ba da, dar din 18 decembrie, când a căzut prima zăpadă, şi până în 4 aprilie, maşina mea n-a ieşit din garaj! — Îmi pare rău, aici scrie clar: „1-B-2022”. Contravenţia ne-a fost semnalată de unul din ajutoarele noastre voluntare. — O fi greşit numărul... Sau e vreo glumă a unui prieten... Cu toate că n-am nici un prieten care să fie cu Circulaţia în atât de bune relaţii!... — Vă rog să plătiţi o amendă de cincizeci de lei, a rămas el indiferent ca ziua de ieri la ironia mea gratuită. — V-am spus doar că maşina n-a părăsit garajul până la 4 aprilie! — Puteţi să ne probaţi acest lucru? — Nu, n-am cum. — Cu martori, să zicem. — Cine ar putea să depună o asemenea mărturie?! N-am încă portar la garaj!... — Tovarăşe, mai aşteaptă şi alţii! Dacă nu plătiţi amenda pe loc, o să fiu nevoit să vă întocmesc un proces-verbal şi veţi plăti două sute cincizeci! A fost argumentul care m-a convins imediat că, într-adevăr, eu săvârşisem în ziua respectivă contravenţia imputată. Am vrut să spun ceva de care să-mi pară rău mai târziu, dar n-am găsit nimic la îndemână şi atunci am pus din fondul meu de rezervă o bancnotă de o sută pe masă. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că bancnota îmi râde în nas - avusese o altă destinaţie. A fost doar o impresie probabil. Când m-am întors în biroul colonelului, acesta nu mai era singur. Un bărbat de vreo treizeci de ani, cu o înfăţişare plăcută, explica ceva cu aprindere. Intrarea mea l-a deranjat evident, când colonelul a făcut prezentările, căpitanul Pascu mi-a zâmbit aşa cum zâmbesc americanii în faţa aparatului de fotografiat, pronunţând în engleză cuvântul „brânză”. — Îmi permiteţi să plec? se adresă acesta nerăbdător colonelului. — Nu, stai puţin. Ascultă, colega, se întoarse colonelul spre mine, n-ai vrea să participi la o anchetă pe care o va conduce tovarăşul căpitan? Este vorba de o sinucidere, dar... şi colonelul făcu un gest în sensul că la mijloc e ceva dubios. Ei, ce zici? Mă băteai la cap că vrei să scrii ceva în acest gen... Predasem nu de mult editurii o carte... Ar fi o idee!... — O.K.! am acceptat eu propunerea colonelului. „VREŢI SĂ VĂ SPUN CE CONŢIN BUZUNARELE DUMNEAVOASTRĂ?” Mă şi vedeam străbătând străzile Capitalei în urlete de sirenă, miliţienii de circulaţie grăbindu-se să ne dea „liber”, iar eu - stând în faţă, lângă şofer, cu un aer important şi enigmatic. Da' de unde! Am coborât pe jos scările, pentru că ne „furase” cineva liftul şi, parcurgând tăcuţi curtea, am ieşit în stradă unde, chiar lângă poartă, era cât pe-aci să ne calce o maşină, ca pe nişte banali pietoni. — Poate scot maşina mea din garaj? i-am propus eu la un moment dat căpitanului. — Nu-i nevoie, mi-a răspuns el cu indiferenţă. E destul de aproape... Şi apoi, afară e şi foarte plăcut. Într-adevăr, după o iarnă reumatică, veniseră zile de adevărată primăvară, numai că starea mea psihologică reclama dinamism şi nu plimbare la aer curat. După un timp, am rupt din nou tăcerea. Nu ştiu de ce, dar aveam aceeaşi senzaţie pe care o încerc când mă aflu cu o necunoscută în lift. — Dacă tot nu dispare cadavrul, ce-ar fi să bem o cafea? am arătat eu spre cafe-barul pe lângă care treceam. — N-am nimic împotrivă, a acceptat el fără entuziasm, adăugând: Şi aşa trebuie să fim acolo abia peste o jumătate de oră. Evident, nu-l încânta deloc faptul că-i căzusem pe cap. În local era lume puţină, ne-am aşezat la o măsuţă şi, în timp ce-i comandam chelnerului două cafele scurte, m-am pomenit întrebat: — Sunteţi ulceros? — Nu, am negat eu. — Atunci, dă-ne şi două coniacuri mici! a completat căpitanul comanda. Apoi, întorcându-se spre mine, zâmbi cuprins de o bruscă veselie: Vra să zică o să devin, într-un fel, erou de roman! Nu-i rău. Să încep atunci prin a vă furniza câteva date: Tata a fost cazangiu... Am cunoscut pe cineva care scrisese în dreptul ocupaţiei tatălui său „de meserie trăgător”. „Ce-i aia trăgător?” a fost el rugat să explice, cu ocazia unei noi promovări. Bun de gură, taică-su fusese „şlepar” pe Lipscani. Trăgea clienţii de pe stradă în prăvălia fratelui său. „Trăgător”... Cum era şi normal, am îmbrăţişat meseria tatălui meu, însă, la douăzeci de ani, la propunerea organizaţiei U.T.C., am intrat să lucrez la Interne. Mi-am completat studiile, urmând liceul la fără frecvenţă, apoi facultatea de Ştiinţe juridice... Nu beau, nu fumez, nu-mi plac femeile, ador copiii, am trei şi îl aştept cu nerăbdare pe al patrulea, în timpul liber joc şah la clubul ministerului, înainte de a mă culca conspectez bibliografia pentru seminarul următor... Când am ieşit în stradă, un vânzător ambulant îmi oferi o „ocazie”. — Vedeţi, mi se adresă căpitanul, cam ăştia sunt clienţii noştri. E adevărat, era cât pe-aci să anchetez furtul unor lingouri de aur dintr-un vagon poştal, dar trenul a avut o întârziere de o oră, iar camionul cu care trebuia să sosească bandiţii în gara Ciulniţa, fiind reparat de I.R.A.-2, s-a defectat pe drum. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că o să devenim prieteni, eu şi căpitanul Pascu. Un troleibuz ne-a lăsat în Piaţa Romană, de aici, în câteva minute, am ajuns în faţa unui bloc cu patru etaje, al cărui lift era, după toate aparenţele, de multă vreme defect. La etajul doi, pe uşa masivă de nuc a apartamentului din stânga, se găsea încrustat, pe o tăbliţă nichelată, numele de Anca Petroveanu şi căpitanul a sunat. Ne-a deschis un locotenent major de miliţie. — Suntem aproape gata, tovarăşe căpitan, a raportat el. Vreţi s-o aducem pe vecină? Cea care... — Nu, lasă. Stăm mai târziu de vorbă cu ea. Şi m-a prezentat celor doi ofiţeri de miliţie. Doi, pentru că în cealaltă cameră mai era unul. Îşi scotea tocmai un halat atât de pătat cu diverse substanţe şi, probabil, de atâtea ori spălat, încât nici cel mai mare specialist din lume nu i-ar fi putut determina culoarea iniţială. Ne găseam într-un apartament format din două camere destul de spaţioase, despărţite, ca la garsonierele duble, printr-un glasvand larg deschis şi, ceea ce izbea în primul rând, era numărul mare de tablouri de o certă valoare; felul cum erau aşezate pe pereţi demonstra nu numai ştiinţa folosirii luminii ce venea de la cele două ferestre, dar şi un rafinat gust artistic. — Dumneata vezi ce-i aici!? am exclamat eu, adresându-mă căpitanului. Pallady, Luchian, Andreescu, Petraşcu... — Văd, şi drept să spun, rar mi-a fost dat să privesc un interior mai odihnitor ca acesta! Într-adevăr, totul era într-o armonie perfectă. Şi mobilă de autentic stil „Empire”, lucrată probabil la Viena, şi statuetele, şi vasele, şi carpetele, nimic în plus, nimic distonant, totul în cea mai desăvârşită ordine, ca şi cum ar fi fost o casă memorială şi doar locul pentru dormit - pentru că era de fapt un loc - din ultima cameră, două saltele mari suprapuse, acoperite cu un persan, contrasta. Aici fusese găsită moartă Anca Petroveanu. Vizavi se afla un splendid secretaire. Neputând rezista tentaţiei, am tras de cheie. Interiorul fusese transformat într-un bar, erau în el băuturi şi ţigări, totul însă fusese pensulat cu un praf alb ce relevase o sumedenie de impresiuni digitale. — Aţi descoperit ceva deosebit? m-am adresat eu ofiţerului de miliţie, care se dezbrăcase de halat când am intrat noi aici. — Deosebit, nu. Dar felul cum au rămas impresiunile de la mâna dreaptă a victimei pe un pahar găsit lângă pat mi-a dat de gândit. — Adică? am vrut eu să ştiu mai precis. — Adică, atunci când o mână apucă un pahar, efortul acesteia este distribuit într-un anumit fel. Mă refer la apăsarea falangelor... Or impresiunile relevate de noi indică o aşezare oarecum curioasă a mâinii, o distribuire cam neobişnuită a acelui efort. — Să vedem ce o să spună şi autopsia... se adresă locotenentul major căpitanului. Mâine aveţi raportul medicului legist. Căpitanul Pascu şi-a scos haina, a aşezat-o pe spătarul unui fotoliu şi, trăgând aer în piept, de parcă ar fi adunat puteri, spuse rar, ca pentru sine: — Ei, acum pot să intru în rol. Adăugă după o clipă de gândire: Nu ştiu de ce, dar atmosfera acestui apartament nu-mi vorbeşte deloc despre o sinucidere. Ba chiar respinge ipoteza unei sinucideri. Atmosfera aceasta însă n-ai cum s-o coşi la dosar!... Să începem sistematic. — N-o chemaţi pe vecina victimei? l-am întrerupt eu. — Nu. Nu sunt încă pregătit să stau de vorbă cu ea. Încerc să aflu singur câte ceva. Imposibil să nu găsesc aici puncte de sprijin pentru discuţia ce va urma. Puncte concrete. Am nevoie întâi de o oarecare, să-i zicem, bază obiectivă. Şi de-abia după aceea... — De ce m-aţi întrebat dacă sunt ulceros? — Şi sunteţi. — Da, sunt, am recunoscut eu. Cum aţi dedus? — Vreţi să vă spun ce conţin buzunarele dumneavoastră? Am râs neîncrezător. — Pe două sticle de vin! propuse căpitanul, adăugând: Una n-o să ne ajungă. — O.K.! am acceptat eu. — Să începem cu buzunarele pantalonilor. În cel din stânga aveţi cheile de la casă şi garaj, într-un port-chei din piele, iar în cel din dreapta - cheile maşinii prinse de un breloc, treizeci şi opt de lei - o bancnotă de 25, două de 5 şi una de 3 lei, şi o cutie de chibrituri, cu câteva beţe în ea. Actele maşinii sunt în buzunarul de la spate, iar în cel mic pentru ceas - o brichetă cu gaze defectă pe care intenţionaţi s-o daţi azi-dimineaţă la reparat. La haină, în buzunarul din stânga - o pereche de ciorapi, în dreapta - batistă şi o cutie nouă de chibrituri. În buzunarul de la piept - un pix „Parker” cu mină „King size” şi, bineînţeles, portofelul. Să ne oprim puţin la acesta. Are cusătura desfăcută acolo unde se îndoaie. Într-o despărţitură - nota de plată a abonamentului telefonic, în alta cărţi de vizită, apoi buletinul de identitate, o legitimaţie, o agendă telefonică, iar în despărţitură cu capac, patru sau cinci bancnote a câte o sută de lei. În sfârşit, în buzunarul pentru batistă - o periuţă albă de dinţi, cu păr negru de mistreţ... — Aţi câştigat! În timp ce vorbea, încercasem să-mi dau seama cum aflase toate acestea, dar căpitanul trecuse atât de repede în revistă conţinutul buzunarelor mele şi cu atâta precizie şi siguranţă, încât nu avusesem timp decât pentru a verifica exactitatea spuselor sale. — Şi acum, pentru că tot mi-aţi numărat banii, am continuat eu, şi aţi văzut că am cu ce să plătesc cele două sticle de vin, mai pun ceva lângă ele, ca să-mi spuneţi cum aţi reuşit să aflaţi toate acestea. — Secret profesional! râse el. Privindu-l, am avut impresia că muşcase cu poftă dintr-un măr ionatan. Acum ştiam de ce îmi fusese simpatic de cum îl văzusem în cabinetul colonelului Banu - râdea, arătând două şiruri de dinţi, ca într-o reclamă străină de asigurare pe viaţă. — Nu-i, bineînţeles, nici o scamatorie la mijloc, spuse el serios. Cheile de la casă le-am simţit cu ocazia aglomeraţiei din troleibuz, iar cele de la maşină le-am auzit zăngănind în celălalt buzunar. Banii nu sună aşa şi, după cum am văzut, aţi dat tot mărunţişul picolului, care nici pe acesta nu-l merită; diviziunea cea mai mică pe care aţi primit-o de la chelner, ca rest, era o bancnotă de 3 lei. Şi, pentru că am ajuns la bani, când aţi plătit cafelele, aţi scos portofelul şi, deschizând despărţitura cu capac, v-aţi adus aminte că aveţi bani schimbaţi în buzunarul pantalonilor. Într-adevăr, aveaţi două bancnote de 25 şi una de 5. Cafelele au costat, cu bacşiş cu tot, doisprezece lei. Aţi cumpărat un pachet mic de „Snagov” şi aţi primit, în loc de rest la 5 lei, o cutie de chibrituri. Aţi acceptat-o pentru că în cea pe care o aveaţi mai erau doar câteva beţe. — De brichetă cum aţi aflat? — Simplu. Când aţi vrut să vă aprindeţi ţigara, aţi dus mina la buzunarul pentru ceas, o secundă gândul v-a zburat în altă parte şi apoi aţi scos din buzunar cutia cu chibrituri. — Bine, dar de ce cu gaze? Şi de ce defectă? — Dacă era una obişnuită, cumpăraţi în loc de chibrituri o fiolă cu benzină. Apoi, judecând după felul cum vă îmbrăcaţi, după obiectele pe care le aveţi asupra dumneavoastră, - ceas, cureaua lui, pixul Parker - pe acesta l-am observat când eraţi cu haina desfăcută - am dedus că bricheta trebuie să fie din acelea cu gaze, bănuiesc „Ronson”. — Exact! — Iar defectă, pentru că, de obicei, ele la noi se defectează destul ele uşor. Sunt construite pentru butan, iar noi le umplem cu aragaz şi duzele se înfundă. — Şi conţinutul portofelului? — Când l-aţi deschis, am observat marginea notei de plată a abonamentului telefonic. Şi tot astfel buletinul de identitate, agenda telefonică. Iar după bombajul despărţiturii cu capac, de unde aţi vrut să scoateţi bani, am dedus că sunt cam patru-cinci bancnote de câte o sută. Acolo se ţin de obicei sutele şi nu încap decât împăturite. — Actele maşinii cum de-aţi ştiut unde sunt? — Din cele câteva cuvinte pe care le-aţi schimbat cu tovarăşul colonel Banu, am aflat că aţi fost la Circulaţie, unde aţi plătit e amendă, iar la ei toţi sunt invitaţi cu carnetul de conducere şi certificatul de înmatriculare a maşinii. În portofel am văzut că nu le aveaţi. De altfel, permisul de circulaţie nici nu încape acolo. Nu ştiu de ce l-or fi făcut de dimensiuni atât de incomode!... Deci, trebuie să-l aveţi în unul din buzunare. De obicei în cel din spate, la pantaloni. Şi dumneavoastră, când m-aţi întrebat dacă n-ar trebui să scoateţi maşina din garaj, aţi dus mâna la buzunarul din spate, ca pentru a vă încredinţa că nu le-aţi uitat cumva la ofiţerul care v-a încasat amenda. — Acum, periuţa de dinţi, pentru că aţi bătut cu ea toate recordurile! — Periuţa de dinţi a constituit într-adevăr o problemă. Aţi avut-o întâi în buzunarul din dreapta al hainei şi, simţind-o în troleibuz, m-am întrebat ce poate fi obiectul acela ca un creion. Pixul l-am văzut în buzunarul de la piept. Un stilou nu putea fi... Şi tocmai pentru că vă era incomod s-o purtaţi acolo, aţi scos-o pe drum şi aţi pus-o în buzunarul pentru batistă, iar batista şi cutia cea nouă de chibrituri le-aţi mutat în locul ei. A fost exact momentul când am observat că hârtia de ambalaj poartă marca magazinului „Adam”. Am şi văzut raionul cu articole de parfumerie, şi cum am căutat şi eu o periuţă străină - din ale noastre îţi rămâne tot părul printre dinţi - am bănuit că aţi cumpărat una din acelea „Carpyr”, care au sosit acum câteva zile. Am vrut să-mi aprind o ţigară. — Pachetul l-aţi lăsat pe măsuţa de colo, arătă căpitanul. Tocmai pentru că în buzunare nu mai aveaţi loc şi nu vă place să umblaţi cu ele umflate. — Trebuie să recunosc, aţi câştigat într-o notă de perfectă sportivitate cele două sticle de vin! — Şi ceva lângă ele... — O.K.! am exclamat eu. — Îmi exersez spiritul de observaţie, nimic altceva. Fără el, în meseria noastră, nu faci doi bani. Şi pentru că veni vorba, să vedem ce facem aici. Eu, dacă nu mă înşel, pentru asta sunt plătit!... Să începem cu începutul. Ultima oară, Anca Petroveanu a fost văzută în viaţă duminică după-amiază, în jurul orei nouăsprezece. A sunat la uşa apartamentului vecin, i-a deschis chiar doamna Pleşa şi, cum declară aceasta, Anca Petroveanu a întrebat-o ce se întâmplă cu remizierul care aduce lapte în bloc, pentru că de câteva zile nu l-a mai văzut. Doamna Pleşa, i-a răspuns că acesta continuă să vină, dar la ore mai târzii şi, la propunerea ei, Anca Petroveanu i-a adus şase borcane goale de iaurt şi banii respectivi. Dacă după aceea Anca Petroveanu a plecat în oraş sau a rămas acasă, nu mai ştie precis. Dar, după cum i s-a părut ei, pe la ora douăzeci şi treizeci de minute, a auzit maşina Ancăi Petroveanu oprindu-se în faţa blocului. A doua zi, deoarece vecina ei nu se prezentase să-şi ridice borcanele de iaurt, spre seară, a sunat la uşă. Anca Petroveanu nu i-a răspuns. Mirosul de gaz începuse să se simtă pe holul scării, însă doamna Pleşa şi-a zis că el vine din stradă. Abia în dimineaţa următoare, domnul Pleşa, care-i medic navetist la Buzău, şi-a dat seama că mirosul de gaz metan, acum foarte puternic, răzbate din apartamentul Ancăi Petroveanu. Şi, într-adevăr, Anca Petroveanu a fost găsită fără viaţă, acolo, pe divanul acela, arătă căpitanul spre ultima cameră. Alături de ea era o sticluţă goală de „Nozinan” - un somnifer franţuzesc - un pahar cu urme de apă şi toate robinetele aragazului de la bucătărie deschise la maximum. — S-ar putea deci presupune că Anca a luat o doză puternică din somniferul acela şi, când a văzut că acesta începe să-şi facă efectul, a deschis robinetele aragazului. — Să zicem... Dar atunci sticluţa cu „Nozinan” şi paharul de apă s-ar fi găsit în altă parte! În bucătărie, de pildă. De obicei, sinucigaşii îşi elaborează cât se poate de minuţios planul. Sunt însă cazuri, mai ales dacă hotărârea este luată în urma unui şoc foarte puternic, când se procedează într-o ordine cu totul inversă faţă de cea logică. — În primul rând, cred că ar trebui să aflăm... — Dumneavoastră vorbiţi la plural? m-a întrerupt căpitanul. Şi a exclamat: Mare cretin! În timp ce încercam să mă conving că nu mie îmi fusese adresat cuvântul acesta drăguţ, căpitanul se îndreptă în grabă spre telefon, formă un număr şi îl ceru pe locotenentul major Paraschiv. Numărul acesta îl aflase însă consultându-şi agenda. La naiba, nu era chiar în regulă!... — Maşina aţi cercetat-o? întrebă căpitanul. Răspunsul fu negativ şi el ceru locotenentului major Paraschiv să facă imediat cale întoarsă. — Şi mie mi-a scăpat din vedere, adăugă căpitanul. Probabil e jos, un moment... Aşezând receptorul alături, luă poşeta victimei, scoase din ea certificatul de înmatriculare a maşinii şi, cu el în mână, ieşi pe balconul ce răspundea în stradă. Curios, ca toţi automobiliştii, l-am urmat, să văd ce maşină avea Anca Petroveanu. Era un Fiat-850, de culoare albă. După ce căpitanul încheie convorbirea cu locotenentul major Paraschiv, intrigat, l-am întrebat prin ce asociaţie de idei i-a venit maşina în minte. Râse. — Când am pus sub semnul întrebării pluralul, m-am gândit în acelaşi timp că autoturismul pe care îl aveţi ne-ar putea fi de folos. Şi atunci mi-am amintit că victima are şi ea o maşină. Maşina despre care doamna Pleşa a declarat că a auzit-o oprindu-se în faţa blocului în jurul orei douăzeci şi treizeci de minute. Deci, ea trebuie să fi rămas jos, în stradă. Dacă este adevărat ce-a spus soţia doctorului, atunci, în această oră şi jumătate, s-a întâmplat acel ceva care a determinat-o pe Anca Petroveanu să ia tragica hotărâre. Pentru că nu te aprovizionezi cu şase borcane de iaurt ştiind că nu vei mai avea nevoie de ele! Iar în acea, să-i zicem fatidică, oră şi jumătate, Anca Petroveanu a fost cu maşina! — Spuneam că în primul rând ar trebui să aflăm cauza... — Şi într-o ipoteză şi în alta. — Adică, cealaltă ar fi că avem de-a face cu o crimă? — Da. Aşa susţine şi doamna Pleşa. Ea a declarat organelor de miliţie, care au venit să deschidă uşa apartamentului când soţul ei a dat alarma, că nimic pe lume n-o va face să creadă, având în vedere datele sufleteşti şi modul de viaţă al victimei, că este vorba de sinucidere. — Dar asta este o chestiune subiectivă! — Subiectivă. Subiectivă ca şi atmosfera odihnitoare a acestui apartament. Faptul că ea n-a lăsat nici o scrisoare, nici un rând cel puţin este însă o realitate, nu? — Înclinaţi, deci, spre o crimă? — Nu înclin spre nimic. Am remarcat doar. — Cine-i totuşi această Anca Petroveanu? — Deocamdată ştim doar că profesa avocatura şi că provine din familia unui profesor universitar. Să trecem însă la treabă. Căpitanul Pascu luă poşeta victimei şi, scoţând din ea buletinul de identitate, citi cu voce tare cele câteva date înscrise acolo. — O femeie încă tânără! remarcă el şi întorcând pagina exclamă: Şi pe deasupra destul de bine! Dacă în fotografia din buletin arata aşa, ce trebuie să fi fost în realitate! Nu, despre Anca Petroveanu nu se putea spune că fusese o femeie frumoasă, în accepţiunea curentă a acestui cuvânt. În afară de gura ei cu buze senzuale, desenate aproape rotund, în rest - o faţă puţin asimetrică, cu fruntea cam bărbătească, bărbia energică, scoase şi mai mult în evidenţă de o pieptănătură scurtă, cu părul rebel. Totul emana însă un anumit farmec, poate din pricina ochilor nu prea mari, dar vioi şi mai ales inteligenţi, probabil puţin saşii când privea undeva fix. Ceea ce nu era aici cazul. Scoase, rând pe rând, din poşeta Ancăi Petroveanu, pe masă se găseau: un ruj, o pudrieră, un pachet de ţigări „Kent”, două batiste, dintre care una mai mică, murdare de ruj... — Scrisoarea lipseşte, spuse ca pentru sine căpitanul Pascu, ţinând în mână un plic de format occidental. Citi ştampila poştală: „Paris, 9 ianuarie”. De ce păstra ea de atâta vreme acest plic în poşetă şi încă fără scrisoare? Ia să vedem, figurează vreun nume străin în agenda ei telefonică? Kandel Fred 140 440, spuse el la un moment dat. — Numărul de telefon al unui hotel! am zis eu cu voce sigură, demonstrând căpitanului o formidabilă intuiţie de detectiv sadea. El însă nu spuse nimic şi luând cartea de telefon găsi acolo, negru pe alb, ceea ce perspicacitatea mea mă făcuse să presupun încă de la bun început. Numărul de telefon era al hotelului „Ambasador”. În rest, poşeta nu conţinea nimic interesant şi în timp ce căpitanul Pascu începu să cerceteze sistematic sertarele unei comode, la uşă se auzi sunând. Era locotenentul major Paraschiv. Căpitanul îi înmână cheile Fiat-ului şi acesta coborî în stradă. Când am ieşit ceva mai târziu pe balcon, maşina era realmente asaltată de o droaie de copii, pentru care operaţia efectuată de ofiţerul de miliţie constituia un spectacol cât se poate de inedit. În scurt timp, acesta se întoarse în apartament. — Ei? îl întrebă nerăbdător căpitanul. — Lângă aparatul de radio, câteva impresiuni digitale mai vechi ale victimei, trei mucuri de ţigară în scrumieră, două foarte vechi de ţigări „Kent”, unul de „Carpaţi” cu filtru, foarte recent, arătă el cutiuţa din material plastic în care se vedeau cele trei mucuri de ţigară. — Le puteţi determina vechimea? am întrebat eu curios. — Da. Şi încă cu o exactitate de până la o jumătate de oră. Bineînţeles prin analize de laborator. Continuă, întorcându-se spre căpitan: Apoi, câteva fire de stofă pe spătarul scaunului din dreapta, un bilet de autobuz şi două fire de păr şaten închis, cred, bărbătesc. În cutia de bord am găsit carnetul ei de conducere şi poliţa asta de asigurare a maşinii. Le înmână căpitanului, adăugând: îşi asigură pe încă un trimestru maşina, când ştie că peste câteva zile nu va mai fi?! — Se pot petrece multe în câteva zile! nu fu de acord căpitanul. Da, spuse el examinând poliţa, a încheiat asigurarea în 7 martie, iar acum câteva zile a prelungit-o pe încă un trimestru. Gândindu-mă mai demult să-mi asigur maşina în perioada de vară, şi cum depusesem şi o cerere de paşaport pentru Austria, am luat poliţa cu intenţia de a prospecta condiţiile de acordare a despăgubirilor în caz de accident, dar, în aceeaşi clipă, în cameră izbucni soneria telefonului. Am tresărit fără să vreau, ca şi cum Anca Petroveanu ar fi apărut deodată acolo. — Alo, daaa, îşi modulă căpitanul vocea. Se auzi destul de clar o voce de bărbat. — Asasinul! am exclamat eu în şoaptă şi, apropiindu-mă în vârful picioarelor de aparat, am întins urechea la pândă. — Nu, n-aţi greşit, casa Petroveanu. Anca este plecată pentru câteva zile din Bucureşti. Cine să-i spun c-a sunat-o, vă rog? — Alexandru, spuse bărbatul de la celălalt capăt al firului. — Alexandru Greceanu? întrebă căpitanul. — Nici un Greceanu! Sunt fostul ei soţ. — O să-i comunic, făcu căpitanul, dar fostul soţ al Ancăi Petroveanu aşezase receptorul în furcă. — De ce nu l-aţi chemat aici? Am fi aflat lucruri cât se poate de interesante! — Totul la timpul său, spuse Pascu, mutându-şi privirea de la persoana mea. M-am străduit să pricep de ce nu era încă timpul să se stea de vorbă cu fostul soţ al Ancăi Petroveanu.

buna dimineata, mai avem, dar daca ne spui ce cauti, o sa postam

Și mie-mi place Horia, cu siguranță că o să le postez în curând. Aștept în continuare cereri.

nu am mai gasit nimic de Tecuceanu dar am adaugat Haralamb Zinca, care scrie bine... https://latimp.net/forum/225/haralamb-zincă/

saracu n-are duminica...n-are credinte, sarbatori si nici zei, singura lui bucurie e cand simte ceva parale in palma, hehe...asta am zis-o pentru mine, in barba, caci persoana, adrisantul, nu e saraca, boboaca e bogataaa !

sunt asa de bogata ca imi pierd cate un portofel pe saptamana si noaptea cand ma culc,visez ca ma binecuvanteaza lumea la biserica, sa raman la fel de fraiera  sa mai pierd si altele

Telefonul de la ora nouasprezece de Nicuta Tanase M-AM INTORS DE LA MARE. ILIUTA TMI AJUTA LA DESPACHETAT. SUNA TELEFONUL ŞI UN CQPIL MA INTREABA DACA VREAU SA DEVIN MARE SCRIITOR. Îl SPUN CA DA.! MI CERE SA-l RASPUND LA DOUA SUTE CINCIZECI DE iNTREBARI. CADEM LA 1NVOIALA I Eu, dragalaîi mei prieteni, desi sufar de sciatica şi uneori chiar de stomac, dei am numai numarul aptesprezece la poarta şi nu treizeci şi doi ori chiar trei sute şi ceva ca altii, consider ca-i o mare fericire sa ai ocazia sa aduci la cunotinta cititorilor tai o po- veste ca aceasta care urmeaza. Trebuie însă, adica este necesar sa va spun încă din capul locului ca povestea care urmeaza nu este o nascocire a imaginatiei. Poate sa manince un scriitor o tona de pete (petele confine mult fosfor) pe zi şi ma tem ca tot nu i-iar fi putut trece prin cap o poveste ca asta care mi s-a intimplat mie. Lata cum incepe! În ziua de ase august a anului 1976, cam pe la orele nouasprezece şi vreo douazeci de minute, m-am inters de la Neptun, unde fusesem sa fac o cura de pepeni verzi (care se vind pe taiete) şi de piersici, iar între timp sa ma mai coc putin la soarele dobrogean. Cu o zi inainte de a pica eu în Bucuretiul nostru drag, se intorsese de la Rucar, unde ii petrecuse o parte din vacana, ? i prietenul şi „aghiotantul” meu Iliuta Chealda. Bineineles ca imediat ce a auzit cheia rasucindu-se în broasca, a dat fuga sa ma vada. Cum a dat cu ochii de mine, a tras un chiot de indian nefumator. Dupa ce a sarit şi de vreo citeva ori în sus de bucurie ca am sosit, mi-a ajutat sa despachetez, mi-a povestit, a inceput sa-mi povesteasca cât de mult i-a placut şi cât de frumos s-au purtat cu el rudele lui din Rucar. Un unchi de al lui, care cica lucreaza la Intreprinderea forestiera, l-a urcat, zice Iliuta, pe un calu de munte şi ca acest caluf l-ar fi dus chiar până sus unde izvorapte Dimbovita şi ca de acolo ar fi venit cu o pluta. L-am crezut, pentru ca ştiu ca Iliuta nu prea are obiceiul sa minta în zilele lunii august. Mi-a povestit şi o intimplare pe care n-am ineles-o prea bine. O intimplare cu o veverita care zice ca venea în fiecare dimineata sa-’l scoale pentru a o trata cu nuci. Şi, tocmai când i-a venit şi lui rindul sa ma intrebe dac-am trecut vreodata de geamandure, daca au avut de lucru salvamaristii cu mine şi cum a fost vremea la mare, a sunat telefonul. Eu, drept sa va spun, când am auzit zbirniitul telefonului, m-am şi speriat, pentru ca între timp şi uitasem ca a fost inventat. Nu m-am grabit sa ridic receptorul. L-am lasat sa sune, doar, doar, o renunta cel de la celalalt capat al firuM. Dar i-ai gasit!… — Sa raspund eu? m-a intrebat Iliuta enervat de insistena celui care formase numarul. Dar voi credeti ca numai Iliuta avea dreptul sa se enerveze de zbirniitul telefonului? Eu nu? Unde scrie aşa ceva? De ce sa n-am acest drept? M-am enervat şi eu şi i-am facut semn ca sint de acord. Eu, desi tiu foarte bine de la un doctor stomatolog de mare prestigiu ca, în astfel de cazuri, scrinitul din masele nu ajuta cu nimic, am scrinit foarte usor şi mi-am vazut de despachetat. Am dus o parte din lucrurile scoase din valize intr-o alta camera şi, când m-am reintors, Iliuta mi-a intins receptorul şi mi-a zis: — Va cauta un pusti. Va rog sa poftiti la telefon! Sezonul acesta m-am balacit la marginea Marii Negre fara casca. Cu toate astea nu mi-a intrat deloc apa în urechi. Eu, însă, tot m-am facut ca n-am auzit prea bine. L-am intrebat pe Iliuta: — Cine ma cauta? Cine zici ca-i la telefon? Iliuta s-a incruntat putin, semn ca l-a deranjat ceva şi mi-a zis privind aiurea: — Un copil. Şi mi se pare ca este şi puîn obraznic. A vrea sa-l cunosc şi eu pe omul acela care ar vrea sa vorbeasca la telefon dupa ce se intoarce din concediu, cu un copil care i s-a parut lui Iliuta obraznic. I-am zis aghiotantului meu: — Ce vrea? Intreaba-l ce vrea? Vreau sa fiu lasat în pace. Iliuta, cu privirile agatate pe antena de camera a televizorului, mi-a zis: — L-am intrebat, dar nu vrea sa-mi spuna. M-a şi repezit. — Cum te-a repezit? m-am suparat eu aproape de-adevaratelea şi m-am şi incruntat pufin. Cum sa-l repeada cineva pe Iliuta al meu care nu maninca niciodata seminfe de dovleac sau floarea-soarelui în locuri publice şi nici nu arunca cojile aiurea?! — A zis ca ce ma intereseaza pe mine afacerile lui cu dumneavoastra. — Afaceri?! m-am mirat eu. M-am mirat pentru ca acest cuvint nu prea îmi place. — Aşa a zis. Pe cuvintul meu ca aşa a zis! Ce interes as avea sa va mint? Stiind de multa vreme ca Iliuta nu-i da cuvintul cu una cu doua, ba nici cu mai multe, i-am luat receptorul din mâna şi am zis un „Alo” cam nervos. Am auzit în receptor vocea unui copil care m-a luat în primire: — Pe unde umblati? De doua saptamini va tot caut la telefon. Nu tiam ca trebuie sa anunt; la megafoane când îmi vine şi mie sorocul sa plec în concediu. L-am intrebat pe cel care m-a certat: — Alo, cine este la telefon? Cu cine am einstea şi onoarea sa vorbesc? — Numele meu este Silviu Ceteras. Prietenii, însă, îmi spun Silvica. Timp de citeva secunde mi-am stors creierii… tii ce tare i-am stors, sarmanii de ei, sa-mi aduc aminte daca am avut vreodata de-a face cu un copil pe care-l chema Silviu Cetera? Nimic. M-am gindit eu sa pun receptorul în furca şi ’sa continui despacheltatul, dar m-am trezit zicind: — Spune-mi, Silvica draga, cu ce-ti pot fi de folos!? — Este invers. Iliuta n-a auzit replica interlocutorului meu, dar şi-a dat seama ca ceva nu este în regula. Am zis: — Cum adica invers? — Eu am sa va fiu de mare folos, nu dumneavoastra mie, daca vre; i sa ma ascultai. Ascultai-ma, va rog frumos! Cum tulpanul Mariei sa nu vrei sa asculi pe cineva care vrea sa-i fie de mare folos. Am zis: — Alo, te ascult. Imi iau şi notite, daca este neaparata nevoie! tii ce mi-a auzit urechea dreapta? Pe un vagon de ciocolata cu lapte? i alune ca nu tii! Am auzit: — Viitorul dumneavoastra literar este în miinile mele. — Ei nu mai spune! m-am speriat eu, ducind cealalta mâna la inima. — ISerios. Vrei sa deveniti un mare scriitor? Care scriitor nu ar vrea sa devina „mare scriitor”? am zis eu cu gindul la premiul Nobel. — As cam vrea… A urmat o pauza. Sa n-apuc niciodata loc în autobuzul 31, daca ştiu de ce a facut interlocutorul meu o pauza aşa de mare. Tocmai când ma pregateam sa suflu în receptor sa vad daca nu cumva s-a infundat, am auzit: — Alo, ma ascultaji? — Da, te ascult şi chiar cu mare atenie. Sint numai urechi. — Eu sint în posesia unui mare subiect de roman. Daca puneti mâna pie acest subiect, lasati în urma toi scriitorii. La o pota ramin în urma dumneavoastra. Deci, ziua de şase august a anului 1976 va deveni o cotitura în via’fa mea. Voi lasa scriitorii contemporani cu mine la o pota în urma mea. Vatmanii şi soferii ma vor ruga sa ma urc prin faa. Tinerii îmi vor ceda locul rezervat batrinilor şi oamenilor „mari”. Responsabilul alimentarei ma va servi el personal. Directorii caselor de filme îmi vor trimite invitajii la toate premierele cinematografice. Voi avea şi eu o masa rezervata la Casa scriitorilor! În sfirit, voi fi vazut şi eu la tribuna zero ori chiar în loja de onoare a stadioanelor la meciurile Rapidului. Vedeti voi cum este viaa asta? Până acum cinci minute eram un om linitit, eram un om care-si despacheta lucrurile cu care a fost la mare… şi deodata!… L-am intrebat: — Şi vrei sa-mi vinzi subiectul? Cât îmi ceri pe el? Va inchipuiti ca mi-a cerut pe subiectul care ma va face mare scriitor vreun milion de lei ori citeva sute de mii? Nuu! Mi-a spus: — Nu cer pe el niciun ban. Absolut niciun ban. — Mi-l dai gratis? Ii multumesc foarte mult daca-mi dai de pomana un subiect ca asta. — Nu chiar gratis…- Ce poi sa în; elegi prin „nu chiar gratis”? Mai nimic. Zic: — Ce-mi ceri în schimb? Un cuib de cuc cu cuc cu tot? S-a suparat puîn. Mi-a zis ca de ce-l iau peste picior cu cuibul de cuc. I-am spus ca n-am avut intentia sa-l supar şi dupa ce mi-a primit scuzele, mi-a spus: — Stii ce va cer în schimb? O nimica toata. Va cer sa-mi raspundei la doua sute cincizeci de intrebari. Am rasuflat usurat pentru ca ma gindeam c-o sa-mi ceara în schimb cine ştie ce serviciu. Dac-am vazut c-am scapat aşa de ieftin, am rasuflat a doua oara şi mai usurat şi am inceput sa ma tocmesc. — Aşa multe? Lasa şi tu mai jos… De unde-mi vorbesti? A urmat o scurta tacere, apoi am auzit: — De la un telef on public. Sa raspunzi la doua sute cincizeci de intrebari nu este un lucru prea lesne, mai ales pe caldura asta inabu? itoare a lunii august. Nu este lesne deloc, dar perspectivele pe care ti le-a pus în faa nu le pui la Kocoteala? Putin lucru este sa devii mare scriitor? Cam la lucrurile astea ma gindeam eu încă de când am inceput „tratativele”. Îl intreb pe viitorul meu binefacator: — Nu ai telefon acasa? Daca ai, fii atât de bun şi spune-mi-l şi mie ca… — Nu am! a zis el puîn cam incurcat şi a schimbat repede vorba. Stiti cum vom proceda? În situatii din astea, în care sa-mi puna cineva conditii, nu prea am fost. Dar aeum, pentru ca era în joc viitorul meu literar, nu mai aveam ce face, trebuia sa joc cum mi se cinta. Am zis: — Cum? Spune-mi repede cum vom proceda, ca sa nu mor de curiozitate. Imi mai pui şi alte condiîi? Prea pu’fin îi pasa lui ca mor eu de curiozitate. „Şi daca moare, ce? i-o fi zis el. Iaca, un scriitor mai putin pe lume”. Cred ca aşa si-o fi zis, pentru ca a facut iar o pauza. Dupa pauza, am auzit: — Stiti cum vom proceda? Va voi pune câte zece intrebari pe zi. Deci în douazeci şi cinci de zile îmi vei raspunde la cele doua sute cincizeci de intrebari. Va angajati? Am facut în cap nite socoteli, dar nu tiu ce rezultat mi-au dat. Ştiu doar ca am reusit sa-l intreb: — Întrebarile din ce domeniu sint? De data aceasta mi-a raspuns fara s ma mai fiarba. A zis imediat: — Vetivedea… M-am uitat la Iliuta, ajutorul meu de nadejde, care la rfndul lui se uita? i el cam nauc la mine şi m-am gindit sa-l iau pe vsilviu Ceteras mai pe ocolite. I-am facut cu ochiul „aghiotantului” meu, care nu intelegea nimic, şi i-am zis lui Silvica: — Nu vrei sa-mi povestesti putin din subiectul acela de roman? — Nu! Va este teama ca va pacalesc? Pe cuvintul meu ca este un subiect de roman nemaipomenit, dar acum, oricât v-ai stradui sa scoateti ceva de la mine, nu veti reusi. Ramine cum ne-am inteles. La sfirit. Ce ora va convine? La-ce ora sa va sun? — Dai ore ca dentitii? Tie când îţi convine? 9i-a facut el niste socoteli şi m-a intrebat: — Ora nouasprezece e bine? Cu gindurile la premiul Nobel şi la multiplele lui avantaje – ca-mi casunase pe acest premiu – am zis fara sovaire: — Este bine. Chiar foarte bine. Daca erai linga mine dadeam şi mâna, ori poate dadeam i-un aldama cum se obisnuieste când se face cite-o afacere.

Sus mainile domnule scriitor de Nicuta Tanase LADSJA CU BANCNOTE    Iliuta Chealda n-’are pistrui, dini lipsa, ori cicatrice pe obrazul drept, ca eroii din romane şi nici veleitai de mare inventator, ori ambitia sa devina ditamai cosmonautul. Nici marinar de cursa lunga, ori vreun „Sfint”, pe la televiziune, nu viseaza sa ajunga. Nu. Sa-l invidieze pe Elliot Ness, ori pe Roger Moore? Ferit-a sfintul! În schimb Iliuta are treisprezece ani şi sapte luni şi sita pe acelasi palier cu mine. Ce vorbesc eu de acelasi palier? Sta chiar usa-n usa cu mine. Sintem foarte buni amici. Amici e puîn spus. Sintem prieteni la catarama. Eu il ştiu pe el de când umbla în caruciior, iar el ma ştie de când nu purtam mustata şi umbrela, nici macar pe ploile torentiale. Daca ar fuma ne-am imprumuta şi cu tigari. Dar el n-are acest vficiu şi pe mine ma bucura. Ba m-a asigurat ca nu o sa fumeze toata viata lui, nici maoar Kent, ori Chesterfield. Asta numai şi numai pemtru ca în fiecare dimineata ma aude, de la el din dormitor, cum tusesc. Stiti cum tusesc? Colosal de interesant! Am un stil al meu personal. Inimitabil. M-a sfatuit şi pe mine sa ma las, dar calul batrin nu mad poate invata sa mearga în buiestru. Daca înati au/i tusind n-ati mai intra în debitul de. Tutun niei d-upa timbre fiscale. Iliuta s-a rugat de mine ca de Dumnezeu sa las tutunul. Nu pot. Fata de acest baietas eu sint dator vindut. De câte ori este trimis de paring dupa cumparaturi, trece şi pe la mine şi ma intreaba daca am nevoie de ceva. Eu nici nu ştiu unde este sifonaria din cartierul meu. Nam fost niciodata. Iliuta le duce la umplut. Şi am auziit ca-i aicolo o coada… Când scriu, intra în viirful picioarelor la mine în birou, baga lemne în soba, deschide fereastra sa mai iasa din fumul de tigara, îmi face uneori cafele, spala cestile, ibrioul şi toate as tea fara sa ma deranjeze citusi de puîn. \ De ziua lui am vrut sa-i cumpar o bicicleta. Am pus eu ochii pe o bicicleta formidabila. Cu schim- bator de Viteze, cu… ce miai, era o bicicleta… Când a aflat intenia mea, m-a amenintat ca nu-mi mai trece pragul în viaa lui diaca fac una ca asta. A primit doar o cutie de bomboane. De fapt nici pe aia n-a luat-o până n-a faout-o juma-juma cu mine. Ca sa mai scap de datoriile pe oare le am fata de el, l-am rugat sa accepte sa fie eroul unei sohite, ori nuvele. Gasisem şi un subieot de scienariu de film, în care rolul principal putea sa-l joace cu mult succes Iliuta al meu. În ruptul capului na acceptat. Şi i s-ar fi potrivit nolul ca o manusa cu cinci degete! Am renunat la scenariu din cauza lui. Acum citeva zile, avind mai mult timp liber, l-am chemat în biroul meu? i i-iam pus problema deschis: — Draga Iliuta, îmi pare foarte rau, dar din acest moment te rog sa nu mai intri în casa mea. Daca, cine ştie, este vreun caz de forta majora suni, astepti până vin eu, îmi spui despre ce este vorba, dar pragul n-ai voie sa mi-l mai treci! Asta e. Nu mai am nevoie de serviciile tale. Ce, crezi ca eu nu pot sa ma due sa-mi umplu siingur niste siifioane, ori sa-mi fac cumpar a turile de care am nevoie? Daca l-ati fi vazut cum arata, în momentul acela, vi se facea mila de el. Semana cu o lopata fara coada, daca nu chiar cu un cer fara pic de seniin. I-an dat lacrimile. Buzele şi barbia au inceput sa-i tremure, iar fata i se facuse mai ceva decât stacojie. — Dar oe s-a intimplat? V-a disparut ceva din casa? — Nu, Iliuta, eu nu mai pot s-uponta! — Ce anume? Ce nu mai puteti suporta? Va rog din suflet, lamuriti-ma! — Tu faoi atitea lueruri pentru mine şi eu… Am vrut sa-ti fac o bicicleta cadou, şi ce bicicleta?! N-am vazut în tot cartierul alta la fel: m-ai refuzat. Nimic, dar absolut nimic rau vrei sa primesti. Nici macar eroul unei schite n-ai vrut sa fii. Nu, Iliuta, eu nu mai pat. Totul s-a sfirsit. A inceput sa rida, de parca i-as fi spus o anecdota. Şi nu o anecdota oarecare, pentru ca Iliuta nu râde la orice… Zau ca incepuse sa ma calce pe nervi cu risul lui. Nu indraznesc sa zic prostesc, pentru ca nu vreau sa va faceti o parere cât de cât urita despre Iliuta. Dar ridea cu o pofta! — Nu râde, Iliuta, ca eu, trebuie sa stii, sint consecvent în botariiile mele. Gata, Din acest moment s-au intrerupt relatiile dinitre noi dai. Mi-am pus ochelarii, ca sa prind o mâna mai autoritara, m-am ridicat din fotoliu şi am inceput sa ma plimb prin camera. Când îmi pun ochelarii pe nas nu ştiu ce se petrece cu mine, dar devin cu vreo patru nuante mai cumplit decât Ion Voda cel Cumplit. — Te rog sa nu te amesteci în bucataria mea, am ordonat, apoi, cu o voce pe care o imprumutasem dintr-o tragedie antica. M-a lasat sa vorbesc singur şi a pus de cafea. Până atunci nu-i cunoscusiem şi aceaista latura. Nu stiam ca este şi incapatinat. Am deschis aparatul de radio, am cautat muzica de oboi, dar negasind am fredonat şi eu niste melodii intimplaitoare. M-am dus la birou si-am prins sa ma uit cu coada ochiului spre bucatarie. L-am vazut venind cu cafeaua, md-a impins ceasca linga notesul pe care ma faceam ca-l studiez cu interes, fredonfnd aceleasi melodii intimplatoare, dar triste. Apoi am auzit: — Accept! — Ce accepti? — Accept sa-mi faceti şi dumneavoastra un serviciu. — Iti multumesc. Asaza-te pe soaunul asta şi asteapta-ma putin. M-iam dus în camara, am pus pe o farfurioara o portie dubla de dulceata de nuci, am mai pus pe o tava un pahar cu apa rece şi l-am invitat pe Iliuta sa serveasca. Dupa ce am sorbit a doua oara din cafea şi dupa oe mi-a în pus în gind sa imbrac un oosturn nou, cu prilejul aoestei vilotorii, l-am initrebat: — Acum vreau sa aud: accepti bicicleta? — Nu, vreau mai mult de la dumneavoastra.

                                                                                   Si ne iarta noua greselile noastre de Claus Fischer                                                                                                   1   De regulă tânărul necopt nu obişnuia să meargă prin parc, cu atât mai puţin după lăsarea întunericului. Nu o făcea, fiindcă îi era frică să umble noaptea printre copaci. Câteodată chiar se ruşina de această teamă şi se gândea că îi va trece, desigur, într-o bună zi, atunci când va fi şi el copt. Cu toate acestea, frica de întuneric nu era singura care îi transmitea sentimentul imaturităţii. Mai erau şi timiditatea sa şi noianul de gânduri zburdându-i prin cap, întrebările în aşteptare de răspunsuri, fără de care îi era imposibil să înţeleagă întreg ansamblul. Sau chipul său reflectat în oglindă – nici un singur rid, nici o muchie, totul încă rotund şi moale, bărbia, buzele, ochii. Ca un desen de copil. Sperase dintotdeauna că la paisprezece ani nu va mai arăta atât de provizoriu, dar iată că se apropia de cincisprezece şi era în continuare obligat să-şi tragă o căciulă de lână până peste ochi, pentru a ascunde cât mai mult posibil din faţa sa. Cel mai mult îl rodea acest sentiment atunci când era singur, aşa ca acum. Chiar dacă în interiorul său beţia petrecerii mai vibra încă. Inima i-o lua razna, auzea başii, ba îi simţea chiar în piept, din imediata apropiere a coastelor până în cerul gurii şi mai sus, un fulger difuz şi colorat îndărătul frunţii. Turnase destule pe gât, ar fi trebuit să poată ţine această frică în frâu, cu toate acestea nu făcea decât să alerge prin parc, pentru a ajunge cât mai repede la Tic. Teama dispărea de cum era împreună cu ea. Era suficient să-l privească sau să-i atingă mâna. Cam kitsch probabil. Băiatul necopt se clătina uşor. Purta pantofi sport roşii, o pereche de pantaloni cu talie joasă gri, un tricou cenuşiu-închis şi, în ciuda căldurii, căciuliţa de lână. Portocalie astăzi, pentru că era ziua de naştere a reginei. Îşi vârâse mâinile adânc în buzunarele pantalonilor. Prefera să le ascundă, pentru că de regulă habar nu avea ce să facă cu ele. Când dorea să fie îmbrăţişată, Tic trebuia să i le scoată de acolo. Dacă ar fi fost după el, ar fi ţinut-o tot timpul în braţe, dar nu îndrăznea. Cât de mult şi-ar fi dorit să fie deja cu un pas înainte; să fie şi el gata. Era o noapte caldă, în special pentru luna aprilie. Băiatul putea vedea deja primii licurici sclipind deasupra tufişurilor, la fel şi luminiţele de pe gazon, din toate acele locuri în care oamenii, veniţi de pe la petreceri şi dornici să mai chefuiască puţin înainte de a se îndrepta spre case, continuau să se simtă bine. Stăteau acolo, beau bere sau orice altceva şi ascultau radio cu sonorul pus la maximum, hip-hop, cam tot ceea ce se cântase de-a lungul întregii după-amiezi în cârciumi sau pe străzi. În această parte a parcului creşteau arbori şi tufe dese, de peste tot răsunau muzici şi râsete, ici-colo chiar câte un ţipăt. Deşi era deja întuneric, puştiul putea vedea încă bine, pentru că cerul lumina roşu deasupra întregului oraş, a străzilor şi a canalelor sale. Unde mai pui că zgomotosul rave lăsase suficiente urme, astfel încât în faţa ochilor să continue să-i joace tot felul de lumini şi culori aprinse. Băiatul credea că s-ar simţi mult mai bine dacă ar trece şi pe la ceilalţi şi ar mai înghiţi din pastilele pe care le ţinea strâns în buzunare. Nu că ar fi fost vreun dependent. Sau dealer. Nici pomeneală! Avea doar accesul asigurat, putea face rost de una sau alta, nimic din ceea ce nu ar fi consumat el însuşi. Făcuse rost de marfă deja de ieri-seară şi totul doar pentru Deniz. Mergea mai repede acum. Iarba de sub tălpile sale se simţea moale şi-o imagina umedă şi suculentă. Încercase – fără succes însă – să o adulmece. Cine ştie, poate că există lucruri care noaptea miros mai puţin. Nu simţea decât fumul ridicat deasupra focurilor şi a balegii de cal sau urina din apropierea urinalelor metalice. Câteodată se mai împiedica de doze de cola sau bere aruncate, de vreo sticlă de apă din plastic goală sau de un carton de pizza. Le lovea cu piciorul, dar nu auzea nimic, de parcă sunetul nu ar mai fi reuşit să parcurgă distanţa de la propriile picioare şi până la cap. Încerca să-şi desfunde urechile înghiţind. I se părea tot timpul că un zumzet însoţeşte tobele şi başii şi întreg zgomotul traficului din jurul parcului. Toate maşinile circulau fie cu capota deschisă, fie cu geamurile lăsate. Şi cu radioul dat la maximum. Băiatul ar fi avut chef să mai danseze, toată noaptea, cu Tic şi Deniz şi Robbie. Tic fusese la petrecere, dar o pierduse din ochi cândva spre după-amiază. Noroc că exista clubul, o va reîntâlni mai târziu acolo, la fel ca şi pe toţi ceilalţi. Continua să înghită. Observă că îi este sete. Dar înghiţea şi pentru că în faţa ochilor i se tot perinda Tic, aşa cum dansase ceva mai devreme pe stradă, ca un delfin care sare din muzică, pentru a se reafunda în ea. Şi gândea că nu are voie să se teamă. Cu puţin timp în urmă întâlnise chiar şi un poliţist călare, de ce ar trebui deci să-i fie frică? Pretutindeni erau oameni, stăteau jos sau culcaţi, unii dintre ei în saci de dormit. Putea vedea jointurile arzând, flăcările brichetelor, ici şi colo chiar sclipirea vreunui artificiu. Se împiedică apoi de o bicicletă, pe care cineva o lăsase taman în mijlocul pajiştii. O porni din nou la drum, fără a fi însă prea sigur pe propriile picioare. Nu-i a bună. Era musai să-şi găsească echilibrul. De unul care merge drept nu prea au curajul să se apropie. Se opri să tragă cu urechea. Îşi ţinea respiraţia pentru că voia să se concentreze cât mai bine. Nu reuşea cu nici un chip să scape de acea imagine. A încăperii pline de prosoape şi de cearceafuri şi a tot ceea ce se întâmplase în ea. Se afla în clinică şi intrase din greşeală. De atunci nu mai reuşea să scape de sentimentul că fusese condamnat la moarte. Îl părăsise, parcă, în timpul muzicii rave, dar revenise. Îl văzuseră şi de aceea trebuia să moară. Vântul foşnea în frunzele unui castan, a cărui coroană se profila pe fundalul unui cer înroşit. Băiatul auzi un zgomot. Era un altfel de zgomot, mai puternic decât acela din castan şi mai aproape decât muzica, ba chiar mai tare decât zumzetul din propriile urechi. Stătea acolo, simţea ceva atingându-i pielea şi acum chiar că îţi este frică. Zgomotul – un trosnet şi apoi un şuierat ciudat sau poate pufăit – se repeta. Mai sonor şi parcă era cumva chiar mai mult decât un sunet, un fel de mişcare sumbră, ceva ce-l însoţea prin tufe. Credea că năluca se va face nevăzută de îndată ce va înceta să privească într-acolo. La fel cum dispăruseră şi poliţistul călare şi bicicleta lăsată în drum şi oamenii din jurul focurilor sau din sacii de dormit. Plecase deci şi merse şi merse, până ce nu mai era nimeni să îl vadă şi nimeni să îl audă. Plămânul său nu prea mai dădea semne de viaţă. Aerul se revolta de fiecare dată când încerca să-l reţină în piept. Iar bătăile inimii acopereau orice alt zgomot dimprejur, foşnetul frunzelor sau başii şi tobele din depărtare. Băiatul stătea acolo, beţia îl părăsise între timp şi nu-şi dorea nimic altceva decât să o mai poate atinge o dată, chiar şi foarte scurt, pe Tic. Ar fi trebuit să-i fie alături acum; toată mizeria vieţii pornea tocmai de le aceste permanente despărţiri, care te lăsau mereu singur; într-un fel sau altul, totul rămânea oarecum neterminat. Se gândea atât de intens la ea, încât o simţea, cu mâna mică şi uscată – chiar dacă dansaseră ore în şir – într-a sa. Cu nasul rece, în timp ce-i atingea obrazul cu buzele, într-un sărut. Cu pielea care alocuri era fierbinte, de parcă ar fi avut febră, sau dimpotrivă rece şi umedă precum o scoică pe nisipul plajei. Făcea câte un pas, încet şi încă unul, apoi se oprea brusc. Auzea ceva şi pornea iar. Dar de câte ori stătea pe loc, zgomotul amuţea. Voia să spună sau să strige ceva, dar nu ştia ce. Se simţi apoi dintr-odată obosit, lipsit de putere. Exista atât de mult întuneric pe lume, parcuri întunecate, odăi. Şi oameni. Ar fi putut paria, că indiferent ce sau cine îl urmărea pe ascuns, putea vedea, îl putea vedea, în întuneric. Şi înţelese, aşa dintr-odată, că niciodată nu avea să mai fie matur, precum şi-o dorise dintotdeauna. O ştia, pur şi simplu ştia. Fixă punctul dintre tufe în care văzuse mişcarea şi, fără măcar să-şi dea seama, îşi scoase mâna din buzunarul pantalonului şi-şi ridică mâneca tricoului, pentru atinge tatuajul de pe braţul stâng, Tic şi un trifoi cu trei foi, cam kitsch probabil. Şi fata purta un asemenea tatuaj, fără numele său însă, pe partea interioară a coapsei. Câteodată se întâmpla ca ea să-i ia mâna şi să o conducă într-acolo, simte, îi spunea, iar el se prefăcea că o face, era unul dintre locurile reci, care se înfierbânta însă sub palma sa. Mai departe de atât nu ajunsese încă niciodată. Dacă vrea Dumnezeu, mâine-dimineaţă vei fi trezit din nou – de ce oare îi treceau acum prin cap tocmai versurile acestei tâmpite melodii germane pentru copii, pe care o ascultase o singură dată la televizor? Mama sa încetase de mult să mai cânte, fredona cel mult câte ceva, chestii din opere, nu se ocupa de nimic, îl ignora, la fel cum o făcuse pe vremuri şi taică-său. Dar pentru asta existau tablete, pur şi simplu ca să le iei. Nu vei mai fi nicicând trezit, nicicând, fixă tufişul până ce totul din faţa ochilor săi deveni punctiform şi strălucitor. Nu-şi reluase încă drumul. Cu toate acestea zgomotul se reinstalase, un trosnet, paşi repezi. Care alergau, alergau spre el, ba nu, ţopăiau. Fugi, mai gândi, fugi de-acolo! Îşi ridică încet un picior, cine ştie, poate mai reuşea să scape, deşi – iată – tufa din apropierea castanului tocmai se desfăcuse. Ieşise ceva din ea, sărise, continua să sară spre el, se apropia iute, în salturi atât de mari, încât nu mai exista ieşire. O văzu doar foarte scurt, punctiform şi strălucitor, fiinţa aceea cu pielea de un alb îngheţat, suplă ca şi el, cu ochii larg deschişi. Îi desluşi şi dinţii lăptoşi şi – după ce se apropiase deja foarte mult – un nas plat şi lătăreţ cu două zgârciuri în dreapta şi în stânga lui. L-a nimerit, ciomagul care se năpustise asupra lui l-a nimerit, îi trosnea fruntea cu sete, tare şi sec şi surd. Se prăbuşi, a doua lovitură nici nu i se mai păru atât de puternică, simţea doar sângele prelingându-i-se în ochi, făptura aceea aplecându-se asupra sa şi trăgându-l în pădure. Gâfâind şi repede. Ultimele lucruri pe care le văzuse prin sângele şiroind, înainte ca toate crengile să se prăbuşească asupra sa, fuseseră picioarele goale îngenuncheate pe pieptul său, dar ele nu erau albe cu adevărat, ci vopsite, cu cretă parcă şi dedesubt negre, negre ca noaptea. Şi mâinile. Care-l apucau de beregată şi-l strângeau. Şi obrazul din faţa sa, ochii, gura, zgârciurile ca de os de pasăre de deasupra buzelor, gândi, de ce faci asta, de ce şi în minte îi reveni Tic, cea care îi era alături şi bătea în inima sa, tot mai rar însă, până când şi ea se opri. Tic. Tic. Tic. Şi astfel se termina şi viaţa băiatului a cărui copilărie era neterminată. Într-un sfârşit.    

Procurorul face recurs de Ioan Iancu 1. Urcă în fugă cele câteva trepte ale Inspectoratului judeţean al Ministerului de Interne, ca de obicei. În faţa uşii masive, ofiţerul de serviciu îi spuse: — Tovarăşe locotenent, maiorul Vaida a întrebat până acum de două ori dacă aţi sosit. Vă aşteaptă la dânsul în birou. Instinctiv, îşi confruntă ceasul de la mână cu masivul orologiu electric ce împodobea holul de la intrare şi, când constată că nu întârziase, făcu ştrengăreşte cu ochiul colegului care-l anunţase şi dispăru din câteva salturi pe scările care-l duceau spre etaj. Peste câteva clipe bătea la uşa unui birou de la etajul doi. Fără să dea răgaz celui dinăuntru să se pronunţe, deschise uşa şi se prezentă: — Locotenentul Bandu, la ordinele dumneavoastră! — Lasă prezentările, te cunosc îndeajuns, spune mai bine pe unde umbli? De aproape o oră încerc să te prind la telefon, dar nu-mi răspunde nimeni. Te pomeneşti că iar n-ai dormit acasă? Făcându-se că n-a auzit întrebarea, locotenentul răspunse: — Fără nicio insinuare, cu toate că ştiu că dumneavoastră întocmiţi caracterizările la sfârşit de an, vreau să vă amintesc că mai sunt douăzeci de minute până la începerea programului şi în loc să fiu lăudat… Văzând însă că şefului nu-i arde de glume, întrebă îngrijorat: — Ce s-a întâmplat? Privindu-l pe sub sprâncenele-i stufoase, maiorul se mulţumi să-şi continue gândul. — Nu m-ar mira ca într-o bună zi să-ţi aduc flori la spital, unde ai să-ţi tratezi câteva coaste rupte, rezultat al obiceiului de-a nu dormi acasă. — Aceleaşi presimţiri le are şi mama, oftă resemnat locotenentul. Faţa mare, dreptunghiulară a maiorului se adânci în hârtiile aflate pe birou. — Ieri, în jurul orei 19, în pădurea Ceala a fost găsit un cadavru. Până s-a deplasat şeful de post la faţa locului, până a luat primele măsuri de pază, până s-a reîntors ca să comunice cele constatate, s-a făcut noapte. — Eu ce trebuie să fac? — Iei o maşină şi-l aduci pe procurorul de serviciu. De medicul legist m-am îngrijit eu şi peste câteva minute trebuie să fie aici. — O singură întrebare şi dispar: plecăm cu laboratorul mobil? Maiorul dădu afirmativ din cap şi după ce uşa se închise îşi permise să zâmbească de pasiunea aproape copilărească a locotenentului de-a călători cu maşina. Pe coridor se auziră paşi apăsaţi iar când uşa aproape că zbură împinsă spre perete, maiorul întâlni figura fioroasă a unui bărbat de înălţime mijlocie. S-a oprit în prag şi doar burta-i mare şi privirea îi pătrunseră în birou. Fără a-i da răgazul să se dezlănţuie, maiorul i-o luă înainte. — Bună dimineaţa, Sergiule. Îţi mulţumesc că ai venit. Medicul legist Prică Sergiu nu se aşteptase la salutul acesta calm şi tot discursul lui pregătit pe drum se topi. Deschise de câteva ori gura fără să reuşească să articuleze ceva. Poate că şi din această cauză, dându-şi seama că devine ridicol, intră în birou şi se lasă să alunece pe scaun. — Ascultă, bătrân nebun şi fără somn, tu nu poţi aştepta omeneşte până îmi încep programul? Faci ce faci şi, de câte ori ai nevoie, mă aduci cu noaptea-n cap. Fac prinsoare că iarăşi ai găsit un cadavru şi vrei să mi-l bagi sub nas. Pentru noua ta achiziţie tot indiferent îi este dacă o văd cu o oră mai devreme sau mai târziu. Înţeleg să mă chemi pentru un lucru serios, dar aşa… — E mai bine că se întâmplă astfel. — Ce vrei să spui? întreabă contrariat doctorul. — Păi, dacă te-aş duce la capul unui suferind şi ar trebui să-l tratezi, tot cadavru ar ajunge. Bucură-te că te scutesc de efort. Dându-şi seama că-i ironizat, doctorul trânti pe birou trusa medicală pe care o ţinuse până atunci pe genunchi şi se îndreptă spre uşă. Cu mâna pe clanţă se întoarse. — Într-o bună zi am să uit că am fost colegi de liceu, am să uit că eşti maior, am să uit să mă stăpânesc şi s-ar putea să te alegi cu o vânătaie. — Asta-i huliganism şi se pedepseşte. — De acord! Dacă ai nevoie de mine mă găseşti la bufet, deoarece încă nu mi-am băut cafeaua. Când vii nu uita să-mi aduci trusa şi să ai la tine mărunţiş ca să plăteşti „turceasca” pe care ai uitat să mi-o serveşti în birou. Uşa aproape nu se închisese după plecarea doctorului, când în birou intrară Iovescu, şeful parcului auto, şi şoferul. — Tovarăşe maior, suntem gata, raportă primul. Şi-au strâns mâinile, după care maiorul se adresă şoferului: — Tovarăşe Rain, văd că ai porthartul la dumneata. Scoate te rog harta să stabilim unde ne vei duce. Îi expuse pe scurt ce avea de făcut, după care îl întrebă: — De cât timp ai nevoie ca să studiezi harta? — Câteva minute, veni prompt răspunsul. — Bine, treci la biroul meu, între timp, împreună cu tovarăşul Iovescu, vom pune la punct unele amănunte. Distanţa până la pădurea Ceala nu era prea mare, dar cum şoferul, care venise prin transfer în judeţ, nu prea cunoştea această parte a ţării, prefera să-şi întocmească în minte o schiţă a viitoarei rute. — Iovescule, se pare că din pădure şi până la şosea va trebui să transportăm un cadavru. Cum procedăm? — Simplu, şi la înapoiere o să vă declaraţi mulţumit. Vom folosi „nacela” care se află de-acum pliată în autodubă. Locotenentul Bandu apăru însoţit de procuror şi peste câteva minute toată echipa părăsea curtea inspectoratului. Au ieşit pe Drumul Naţional 69, cum era cunoscut în toate hărţile, mărind viteza căutau să recâştige timpul pierdut. Peste puţin timp, în faţă se profilă oraşul renumit prin vagoanele ce se construiau aici, prin fabricile de textile şi prin numărul mare de biciclete care-i împânzea zilnic străzile. L-au ocolit prin vest şi după alte câteva minute au oprit, preţ de clipe, suficient însă pentru a-i permite şefului postului de miliţie, conform înţelegerii telefonice cu maiorul Vaida, să urce. Coşurile fumegânde ale oraşului au rămas undeva în spate, nu prea departe de pădurea spre care se îndreptau. Ajunşi lângă marea de verdeaţă, la indicaţia şefului de post, o luară spre nord, apoi spre est. Au coborât şi întreaga echipă se afundă în pădure, lăsându-se călăuziţi de cel care-i chemase. Dintre copaci îşi făcu apariţia un sergent-major care se îndreptă spre maiorul Vaida, singurul în uniformă, raportându-i că, de când preluase paza, nu s-a produs nicio modificare a locului unde a fost găsit cadavrul şi nici în împrejurimi nu şi-a făcut nimeni apariţia. Maiorul mulţumi şi-l rugă să-i conducă. „Proaspăt reangajat, îl catalogă în gând locotenentul Bandu, privindu-i faţa tânără. Probabil că nu i-a fost prea plăcut să petreacă câteva ore în compania unui cadavru, când fiecare foşnet al pădurii îţi înflăcărează imaginaţia sau îţi îngheaţă sângele. Tinere, cu timpul, o să te obişnuieşti”, mai aruncă, drept încheiere, un gând spre cel care păşea în faţa lui, alături de maior, şi care era de fapt poate cu un an, sau doi, mai tânăr ca locotenentul. La marginea luminişului s-au oprit. O potecă, abia bănuită, venea din pădure şi urmărind-o cu privirea puteai să-ţi dai seama că traversa un colţ din luminiş ca apoi să se piardă din nou în pădure. — Cadavrul se află cam la zece metri de luminiş dacă mergem pe această potecă, preciză şeful de post. Atenţi pentru a nu distruge eventualele urme, s-au apropiat de locul indicat, păşind unul pe urmele celuilalt. Au parcurs distanţa indicată, când cel care îi conducea mai făcu o precizare: — Am ajuns! Aici în stânga, la vreo cinci-şase paşi, în dosul acestui tufiş de măcieş. Se dădu la o parte considerând că treaba lui se terminase. Maiorul, însoţit la niciun metru distanţă de locotenentul Bandu, porni înainte. Ceilalţi rămaseră pe loc urmărindu-i din priviri. Cei doi s-au oprit privind dincolo de tufiş. Nimeni nu scotea o vorbă, asistând parcă la o ceremonie al cărui ritual este cunoscut de toţi. Primul care şi-a întors privirea a fost maiorul, dar nu pentru a şi-o îndrepta spre cei rămaşi în urmă, ci pentru a şi-o roti încet de jur împrejur. Fără să înainteze, acelaşi lucru începu să-l facă şi locotenentul. Priveau atât de stăruitor, enervant de stăruitor, încât nimeni nu s-ar fi mirat dacă vreunul dintre ei s-ar fi aplecat şi triumfător ar fi ridicat din iarba deasă care le ajungea aproape până la genunchi un ac de patefon. S-au scurs aşa un minut sau două, poate mai mult, când sergentul-major, aşezat lângă şeful de post, în spatele celor veniţi, vru să întrebe ce tot fac cei doi lângă tufişul de măceş. N-apucă să întrebe, că un ghiont repezit de şeful lui îi aduse chipiul peste ochi şi, ca totul să fie în ordine, îşi mai muşcă şi limba. Vru să se explice, dar, când văzu figura încruntată a şefului de post, se mulţumi să dea din cap că a înţeles: trebuie să păstreze linişte! Se mulţumi să se revolte pe tăcute: — Bravo, asist şi eu pentru prima dată la o cercetare şi nimeni nu găseşte de cuviinţă să-mi explice ceva…

PROLOG Se uita când în oglinda retrovizoare, când la banda de circulație din fața ei. Nu vedea motocicleta, cel puțin nu în acel moment. O văzuse ceva mai devreme apropiindu-se amenințător și pe urmă dispărând din nou. Conducea pe banda din dreapta în speranța că mașinile din spate ar putea crea un fel de scut între ei și motociclist. El stătea pe scaunul pasagerului, uitându-se mereu în urmă și încerca să-i controleze manevrele la volan. Ea nu mai auzea însă ce-i spune, percepea doar panica din vocea lui. Contururile motocicletei dansau în oglinda retrovizoare, dispăreau, pe urmă reapăreau și tot așa, în timp ce motociclistul naviga printre mașinile din spatele lor. Sophie se avântă pe banda din stânga, accelerând cu disperare. Motorul huruia la turație maximă. Băgă în viteza a cincea și ultima. Avea senzația că i se face rău. Simțea un curent de aer la picioare, deci gloanțele trebuie să fi nimerit pe acolo pe undeva. Șuieratul acela împreună cu huruitul motorului făceau o gălăgie insuportabilă. Nu-și mai aducea aminte cât timp mersese, înainte să audă împușcăturile care interveniseră brusc, aruncând-o într-o lume ireală. Văzuse că tipul care conducea motocicleta purta o cască albastră cu vizieră fumurie, în vreme ce țintașul de pe șaua din spate purta o cască neagră fără vizieră. Îi întâlnise fugitiv privirea lipsită de expresie. Împușcăturile veniseră din stânga, iar șirul rapid de pocnituri care le însoțise părea să fi apărut din senin. Răsuna ca și cum cineva ar fi lovit caroseria cu un lanț. În aceeași clipă auzi un țipăt. Nu-și dădea seama dacă venea de la bărbatul de lângă ea sau dacă ea însăși țipa. Îi aruncă o privire scurtă. Părea schimbat, nervozitatea și frica erau evidente și se manifestau sub forma unei expresii furioase care i se citea pe față, în încrețiturile frunții și în ochii holbați, dintre care unul clipea necontrolat când și când. Formă un număr pe telefon, pentru a doua oară de când începuseră rafalele. Așteptă cu receptorul la ureche, privind țintă înainte. Nu-i răspunse nimeni nici de data asta și închise. Motocicleta se apropia din nou cu viteză mare, iar el strigă la ea să conducă mai repede. Sophie își dădea seama că nici viteza, nici țipetele lui nu aveau cum să-i salveze. Frica produsese o reacție chimică în corpul ei care o făcea să simtă un gust metalic în gură, în timp ce capul i se umpluse de un țiuit surd. Panica trecuse deja la un nivel superior, nu mai tremura, își simțea doar brațele grele, ca și cum volanul ar fi cântărit foarte mult. Asemenea unui inamic imbatabil, motocicleta era din nou lângă mașina lor. Sophie aruncă o privire rapidă la stânga, apucând să observe cum arma cu țeavă scurtă din mâna țintașului se îndreaptă spre ea. Se adăposti instinctiv, arma începu să scuipe gloanțe ce scoteau bubuituri dure, cu ecou, de fiecare dată când pătrundeau în tabla caroseriei. Geamul lateral se fărâmiță și împrăștie o ploaie de cioburi peste ea. Își ținea capul în jos, într-o parte, și piciorul forța accelerația până la podea. Mașina mergea singură, iar Sophie n-avea nici cea mai vagă idee despre traficul din fața lor. Privirea îi înregistră torpedoul deschis, zări câteva cartușe înăuntru și reperă un pistol în mâna lui. Urmă o bubuitură puternică de tablă ce se izbește de metal. Se auzea un hârâit teribil pe partea dreaptă. Mașina atingea parapetul, însoțită de scrâșnete și scârțâieli. Începu să miroasă a ars. Sophie se ridică, învârti de volan și redresă mașina pe banda de circulație. Privind rapid peste umăr, constată că motocicleta se afla în spatele lor. El începu să înjure, se aplecă peste ea și trase trei focuri consecutive de pistol prin fereastra de pe partea ei. Bubuiturile armei răsunau ca niște explozii ireale în interiorul mașinii. Motocicleta frână și dispăru în urma lor. — Cât mai avem? întrebă ea. El o privi ca și cum n-ar fi înțeles întrebarea. Într-un târziu, mesajul ajunse la el ca un ecou interior și răspunse: — Nu știu… Continua să accelereze la maximum, acul vitezometrului tremura și mașina se clătina din cauza vitezei excesive. Aruncă încă o privire în oglinda retrovizoare. — Se apropie din nou, zise ea. Bărbatul încercă să deschidă geamul de pe partea sa, dar impactul cu parapetul turtise portiera și îl blocase. Se rezemă de Sophie, își făcu vânt cu piciorul drept și sparse geamul care se prăbuși aproape în totalitate. Dădu la o parte cioburile rămase cu patul pistolului, se aplecă în afară și trase spre motocicleta care se distanță din nou. Sophie înțelegea că se aflau într-o situație disperată. Erau la mâna tipilor de pe motocicletă. Se făcu tăcere, ca și cum cineva ar fi închis sunetul. Navigau pe autostradă privind fix înainte, încercând să se resemneze cu moartea iminentă. Erau palizi și păreau incapabili să înțeleagă ce se întâmpla în viața lor în acel moment. El părea obosit, ținea capul în jos și în ochi i se citea tristețea. — Spune ceva! îl îndemnă ea cu voce tare, în timp ce continua să conducă la fel de repede, cu ambele mâini pe volan și cu ochii la drum. Bărbatul nu reacționă imediat, pierdut în propriile-i gânduri, după care se întoarse spre ea și spuse: — Iartă-mă, Sophie! PARTEA ÎNTÂI Stockholm, șase săptămâni mai devreme, luna mai 1. Stilul și înfățișarea ei îi făceau pe mulți să spună că nu părea a fi asistentă medicală. Sophie nu știa niciodată dacă era un compliment sau o insultă. Era brunetă, cu părul lung și niște ochi verzi ce dădeau câteodată impresia că era pe cale să izbucnească în râs. De fapt, așa arăta ea, ca și cum s-ar fi născut cu o privire jucăușă. Treptele scării scârțâiau sub greutatea pașilor ei. Casa – o vilă mică din lemn, vopsită în galben, construită în 1911, cu ferestre decorative, podele strălucitoare din parchet vechi și o grădină micuță – era universul ei. Știuse lucrul acesta de prima dată când o văzuse. Prin fereastra deschisă de la bucătărie pătrundeau miresmele serii liniștite de primăvară. Senzația era mai degrabă de vară, deși vara n-avea să înceapă decât peste câteva săptămâni. Căldura se instalase însă devreme și acum era deja apăsătoare. Cu toate astea, lui Sophie îi pria, avea nevoie de căldură și îi plăcea să țină ferestrele și ușile deschise și să se poată mișca nestânjenită între casă și grădină. În depărtare se auzea o motoretă, într-un copac ciripea un sturz. Se mai auzeau și alte păsări, dar Sophie nu le știa numele. Scoase vesela și puse masa pentru două persoane. Alesese cele mai frumoase farfurii, cele mai bune tacâmuri și cele mai arătoase pahare, totul ca să evite monotonia. Știa însă că va mânca singură, căci Albert mânca doar când îi era foame, ceea ce se suprapunea rareori cu programul ei. Îl auzi coborând scara cu pași hotărâți în pantofii de sport. Lui Albert nu-i păsa că face zgomot. Sophie îi zâmbi când intră în bucătărie, iar el îi întoarse zâmbetul, după care deschise larg ușa de la frigider și rămase cu ea deschisă, inspectând conținutul acestuia. — Albert, închide frigiderul! Albert nu reacționă. Sophie luă câteva îmbucături, răsfoi distrată un ziar, apoi își ridică privirea și repetă cererea, de data asta pe un ton iritat. — Nu mă pot mișca…, șopti el teatral. Sophie izbucni în râs, nu neapărat din cauza umorului lui sec, ci mai mult pentru că era comic, ceea ce o bucura… o făcea chiar mândră. — Ce-ai făcut azi? îl întrebă ea. Observă că era gata să izbucnească în râs și el. Recunoștea genul ăsta de situație, întotdeauna râdea de propriile sale glume. Albert luă o sticlă de apă minerală din frigider, trânti la loc ușa și se tolăni pe canapeaua din bucătărie. Bioxidul de carbon sfârâi când desfăcu dopul. — E o nebunie generală, zise el și bău o gură. Apoi începu să-i spună cum fusese ziua, într-un stil fragmentat, dictat de modul în care detaliile îi reveneau în minte. Sophie asculta zâmbind cum făcea mișto de profesori sau de colegi. Își dădea seama că-i plăcea să fie amuzant, dar poveștile lui se terminau întotdeauna brusc. Sophie nu putea niciodată să anticipeze când se va opri; încheia brusc, ca și cum s-ar fi săturat de sine însuși și de propriul umor. Ar fi vrut să se repeadă după el, să-l roage să rămână, să continue să fie amuzant, să continue să fie uman, prietenos și răutăcios în același timp. Dar știa că n-are rost. Încercase deja și nu mergea niciodată – îl lăsă deci să plece. Albert dispăru în hol. Se făcu liniște o clipă. Poate își schimba pantofii. — Îmi datorezi o mie de coroane, zise el. — De ce? — Am plătit femeia de serviciu. — Nu se spune femeie de serviciu. Sophie auzi cum își trage fermoarul de la geacă. — Atunci cum se spune? întrebă el. Nici ea nu știa de fapt. Îl auzi ieșind pe ușă. — Pa, mami. Dintr-odată, tonul vocii lui devenise împăciuitor. Ușa se închise și Sophie îi auzi pașii pe pietriș prin fereastra deschisă. — Să mă suni dacă întârzii! strigă ea. Sophie își continuă rutina. Strânse masa, făcu puțină curățenie, apoi se uită la televizor, își sună o prietenă și stătură un pic de vorbă, orice ca să treacă timpul mai ușor. Apoi se duse la culcare și încercă să citească din cartea de pe noptieră. Era vorba despre o femeie care reușise să dea un sens nou vieții sale ajutând copii ai străzii în București. Era o carte plicticoasă, iar personajul principal era o femeie pretențioasă care nu avea nimic în comun cu ea. Închise cartea și adormi în singurătate, ca de obicei. Opt ore mai târziu era șase și un sfert dimineața. Sophie se trezi, făcu un duș și șterse oglinda din baie pe care apăreau cuvinte când se făcea abur: Albert, AIK[1] și multe alte lucruri ininteligibile pe care le scrisese Albert cu degetul în timp ce se spăla pe dinți. Și doar îi spusese să înceteze, dar nu părea să-i pese. Totuși, își dădea seama că lucrul ăsta n-o deranja de fapt. Se îmbrăcă și mâncă în fugă în timp ce citea prima pagină a cotidianului ei preferat. În curând urma să plece la serviciu. Îi strigă lui Albert de trei ori că era vremea să se trezească. Un sfert de oră mai târziu era pe bicicletă trăgând în piept aerul proaspăt al dimineții, care o ajută să se trezească de-a binelea. • I se spunea Jeans și ei chiar credeau că așa îl cheamă. Râseseră arătând cu degetul spre pantaloni. Jeans! Dar, de fapt, îl chema Jens și se afla în Paraguay, într-o colibă în mijlocul junglei, la masă cu trei ruși. Pe șeful rușilor îl chema Dmitry, un tip deșirat, cam la vreo treizeci de ani, cu o față de copil. Tovarășii săi, Gosha și Vitaly, aveau cam aceeași vârstă și semănau atât de mult de parcă părinții lor ar fi fost frați. Râdeau tot timpul fără motiv, cu gurile doar pe jumătate deschise și era clar că nu înțelegeau nimic. Dmitry pregătea dry martini într-un bidon de plastic. Puse și niște măsline și amestecă. Pe urmă, turnă în ceștile de cafea pe care le clătise, dădu pe dinafară, dar nu se sinchisi. Propuse un toast în rusește. Prietenii săi începură să chiuie și pe urmă băură cu toții băutura ce avea un gust de motorină. Jens nu-i putea suferi pe niciunul dintre ei. Erau necinstiți, nepoliticoși, impulsivi… Încerca să nu-și arate scârba, dar nu prea reușea, niciodată nu știuse cum să-și ascundă sentimentele. — Hai să vă arăt marfa, zise el. Rușii se entuziasmară din cale-afară. Jens ieși din colibă și se îndreptă spre jeepul care era parcat într-o curte prăfuită și slab iluminată. Nu înțelegea de ce rușii veniseră până în Paraguay să vadă marfa. De obicei, clientul comanda ceva, el livra, își primea banii și nu era nevoie de nicio întâlnire. Dar cu rușii era altfel, ca și cum cumpăratul de arme în sine era un lucru mare, amuzant, o aventură în toată regula. Nu știa cu ce se ocupau și nici nu voia să știe. Oricum, nu era important, veniseră să vadă marfa, să încerce armele, să ia cocaină, să se culce cu prostituate și să-i plătească lui a doua rată din cele trei prevăzute. Le adusese un MP7 și un Steyr AUG. Restul armelor erau împachetate într-un depozit din portul Ciudad del Este în așteptarea livrării. Rușii luară armele, prefăcându-se că trag unii în alții. Hands up… hands up! Râdeau în hohote, gata să-și piardă echilibrul. Dmitry avea o urmă albă de cocaină pe barbă. Gosha și Vitaly începură să se certe pe MP7. Trăgeau de armă în toate direcțiile, se loveau cu pumnii în cap. Dmitry îi despărți și le dădu bidonul cu dry martini. Jens îi observa de la distanță, zicându-și în sinea lui că lucrurile aveau să degenereze. Paraguaienii urmau să aducă prostituate ca să-și arate buna-credință. Rușii aveau să fie și mai drogați și mai beți și aveau să înceapă să tragă. Știa ce urma să se întâmple, dar nu putea face nimic. Situația era foarte neplăcută. Ar fi vrut să se care de acolo, dar era nevoit să aștepte până dimineața, să rămână treaz și să-și primească banii, atunci când Dmitry considera că venise vremea. — Jeans! Where the fuck is the ammo?[2] Jens arătă spre jeep. Rușii deschiseră ușile cu brutalitate și începură să caute. Jens băgă mâna în buzunar și scoase ultima gumă de mestecat cu nicotină. Se lăsase de prizat tutun cu două luni înainte și de fumat cu trei ani mai devreme. Acum se afla în junglă, la patruzeci de kilometri de Ciudad del Este. Simțea nevoia de nicotină propagându-i-se prin toate sinapsele și ajungându-i la creier. Luă guma, începu să mestece cu poftă și, privindu-i pe ruși cu o silă cu greu ascunsă, își dădu seama că în curând avea să se apuce din nou de fumat. • Odată ajunsă la spital, se concentra exclusiv pe munca sa. Rar mai avea vreme de altceva și, în plus, nici măcar nu-i făcea plăcere să stea la cafea cu colegii, nu se simțea în largul ei. Nu era timidă, faptul că nu putea să socializeze la o ceașcă de cafea era mai degrabă un defect personal. Nu lucra la spital din milă sau dintr-o dorință exacerbată de-i ajuta pe alții, ci pur și simplu pentru că-i plăcea să fie cu pacienții, să stea de vorbă cu ei. Cum erau bolnavi, erau de obicei deschiși, umani și sinceri. Lucrul acesta o făcea să se simtă în siguranță și împlinită. Era exact ce-și dorea de la oameni, era lucrul care o atrăgea în ceea ce făcea. De obicei, pacienții vorbeau doar ca să se afle în treabă numai când se însănătoșeau, dar atunci ea îi părăsea, și ei pe ea. Era cu siguranță motivul pentru care alesese această meserie. Se hrănea oare cu nefericirea altora? Posibil, dar nu se simțea ca un parazit. Se simțea mai mult ca un dependent. Era dependentă de sinceritatea celor din jur, de receptivitatea lor, de a putea surprinde, din când în când, o sclipire a profunzimii ființei umane. Și pacienții care îi ofereau lucrurile acestea deveneau favoriții săi pe coridor. Favoriții erau aproape întotdeauna maiestuoși. Îi plăcea cuvântul acesta: maiestuoși. De fiecare dată când îi întâlnea, se oprea și îi analiza, simțind cum se umple de o speranță greu de definit. Erau oameni fermi care aveau curajul să zâmbească în fața destinului cu maiestuozitate. Întotdeauna putuse să-i identifice, de fiecare dată la prima vedere, fără să poată să explice cum sau de ce. Era ca și cum oamenii aceștia își lăsau sufletul să înflorească, alegând tot timpul drumul cel bun și având curajul să-și accepte toate laturile, chiar și pe cele negative sau ascunse. Străbătu coridorul cu o tavă în mână, îndreptându-se spre salonul unsprezece, unde se afla Hector Guzman. Acesta venise cu trei zile în urmă, după ce fusese lovit de o mașină pe o trecere de pietoni din centru. Avea piciorul drept rupt de la genunchi în jos. Doctorii suspectau o problemă cu măduva osoasă și de aceea rămăsese internat sub observație. Hector era un tip cam la 45 de ani, care arăta bine fără să fie neapărat frumos, cu un corp masiv, însă fără să fie gras. Era spaniol, dar părea să aibă și trăsături nordice. Avea părul șaten-închis cu câteva șuvițe mai deschise. Nasul, pomeții și bărbia erau ascuțite și tenul măsliniu. Vorbea suedeza fluent și făcea parte din categoria oamenilor maiestuoși – poate din cauza ochilor plini de viață care îi împodobeau chipul sau poate grație agilității cu care se mișca, în ciuda faptului că era robust. Sau poate datorită indiferenței genuine pe care o afișa de fiecare dată când ea trecea prin salon – lucru care îl amuza, fiindcă își dădea seama că și ea înțelegea că era un joc, ceea ce o făcea să-i zâmbească la rândul ei. Hector se prefăcea că e cufundat în lectură, culcat pe spate în pat și cu ochelarii pe nas. Tot timpul juca jocuri de felul ăsta când trecea Sophie prin salon, se prefăcea că n-o vede, că e ocupat. Sophie îi pregăti pastilele și i le puse în păhăruțe de plastic, apoi îi întinse unul. El îl luă fără să ridice privirea, turnă pastilele în gură, apoi bău niște apă și le înghiți, tot timpul cu atenția îndreptată spre carte. Sophie îi dădu și cel de-al doilea păhăruț cu medicamente pe care el le luă în același mod. — Sunt delicioase de fiecare dată, zise Hector și își ridică privirea. Porți alți cercei azi, Sophie. Ea duse instinctiv mâna la ureche. — Poate, zise ea. — Nu poate, sigur și, în plus, îți vin bine. Sophie se îndreptă spre ușă și apăsă pe clanță. — Îmi dai, te rog, niște suc, dacă nu te deranjez? — Nu mă deranjezi, zise ea. În ușă îl întâlni pe bărbatul care se prezentase ca fiind vărul lui Hector. Nu semăna cu Hector, era slab, dar musculos, cu părul negru, cu o înălțime peste medie, cu ochi albaștri și reci care păreau să înregistreze tot ce se întâmpla în jurul lui. Bărbatul o salută, schițând un gest cu capul. Pe urmă îi spuse ceva lui Hector în spaniolă. Hector răspunse și începură să râdă amândoi. Sophie avu impresia că vorbeau despre ea și uită de suc. • Gunilla Strandberg stătea pe un scaun de pe coridor cu un buchet de flori în mână și o observă pe asistenta medicală când aceasta ieși din camera lui Hector. Gunilla o analiză în detaliu când ajunsese în dreptul ei. Părea oare fericită? Era oare tipul acela de fericire de care nici măcar nu suntem conștienți? Femeia trecu pe lângă ea. Pe buzunarul stâng de la piept purta un ecuson. Gunilla apucă să vadă că o chema Sophie. O urmări cu privirea. Avea trăsături frumoase. Chipul zvelt ce degaja discreție și sănătate îi conferea un aer distinct. Se mișca plină de grație, ca și cum picioarele de-abia atingeau podeaua. Avea mersul elegant. Continuă să o urmărească cu privirea până când femeia dispăru în un alt salon. Gunilla căzu pe gânduri, gânduri ce țeseau un labirint de sentimente. Se uită din nou în direcția în care dispăruse Sophie, pe urmă spre salonul unsprezece în care se afla Hector. Era ceva între ei… un fel de câmp energetic invizibil care părea să-i lege chiar și după ce Sophie ieșise din salon. Gunilla se ridică și o porni de-a lungul coridorului. Aruncă o privire în camera de gardă. Era goală. Programul săptămânii în curs era afișat pe perete. Se uită în jurul ei pe coridor, după care intră, se apropie de program și începu să caute cu arătătorul. Helena… Roger… Anne… Carro… Nicke… Sophie… o chema Sophie Brinkmann. Puse florile într-o vază goală care se afla pe o măsuță cu rotile de pe coridor, îndreptându-se spre ieșire. În lift, scoase mobilul și sună la birou, cerând adresa lui Sophie Brinkmann. În loc să se întoarcă la biroul din centru, de pe Brahegatan, ieși direct pe autostradă în dreptul spitalului Danderyd și apoi o coti printre casele din Stocksund. Se rătăci pe multitudinea de străduțe ce nu păreau să vrea s-o ghideze spre ținta sa – se învârtea ca într-un labirint și avea impresia că ajungea tot timpul înapoi în punctul de plecare. În cele din urmă, nimeri pe drumul cel bun, căută numărul casei și se opri în fața unei construcții galbene din lemn cu colțurile albe. Rămase la volan. Era o zonă liniștită, plină de verdeață și de mesteceni ce stăteau să înflorească. Gunilla ieși din mașină și fu întâmpinată de un miros puternic de mălin sălbatic. Dădu o tură în jurul casei, admirând casele vecinilor, după care își întoarse privirea spre casa lui Sophie. Era cochetă, un pic mai mică decât cele din jur și nu atât de aranjată precum cele ale vecinilor. Se întoarse din nou ca să compare. Nu, de fapt, nu era dezordine acasă la Sophie Brinkmann, era o locuință obișnuită. Problema era mai degrabă la vecini, unde totul inspira perfecționism și ordine într-un fel neînsuflețit. Casa lui Sophie era mai plină de viață – fațada nu era proaspăt vopsită, peluza nu era proaspăt tunsă, aleea de pietriș nu era foarte îngrijită, iar ferestrele nu erau recent spălate… Gunilla intră pe portiță și călcă cu atenție pe alee. Aruncă o privire înăuntru prin fereastra de la bucătărie. Partea de bucătărie pe care o văzu astfel îi păru aranjată cu gust. Vechi și nou îmbinate într-un mod plăcut, un robinet frumos din alamă, un aragaz scump, un blat din stejar masiv. Lustra era atât de frumoasă, de neobișnuită și de bine aleasă, încât Gunilla se simți cuprinsă de un val de invidie. Privirea îi stărui apoi asupra unei vaze mari de pe pervazul ferestrei din hol, care era plină cu flori proaspete. Făcu un pas înapoi și se uită la fațadă. Văzu încă un buchet superb la o fereastră de la etaj. În mașină, mergând înapoi către oraș, mintea îi lucra deja la turație maximă.   [1]Allmänna Idrottsklubben, club de fotbal din Stockholm, unul dintre cele mai mari din Suedia. (N.t.). [2] Unde dracului e muniția?, în engleză în orig. (N.t.).

Petrecere in bîrlogul lupilor de Rubin Szilard   Colonelul Nox nu-i agrea pe unguri. Era de părere că agenţii săi trimişi în Ungaria acţionează de multe ori haotic. – Ai să vezi – îi zise căpitanului Marcus, care tocmai îi pusese pe birou raportul de zi – ca azi, mîine, vreuna dintre speranţele noastre din rîndul femeilor îşi uită în coc minignetofonul înainte de a se coafa, îşi pierde capul şi o împuşcă, pe coafeză. Cu avînt, cum îi stă bine unei Piroska unguroaice!... Căpitanul Marcus, care în profesia lor aprecia înainte de toate exactitatea, obiectă sec: – Agente cu coc nu avem. Nox nu-i mai răspunse nimic. Îl considera pe Marcus un băiat foarte isteţ, cu cap strălucit, din cei cărora le place să taie firul în patru, dar care niciodată nu gustă o glumă. Trase un fotoliu la soare şi se aşeză în el, cu spatele spre căpitan. Lui Marcus pe care-l supăra purtarea şefului său, nu i-ar fi păsat dacă, Nox ar fi dispărut pe neaşteptate din masivul fotoliu de club şi cînd să se răsucească iar spre interior, să şadă un altul în el. Din partea lui, putea fi şi un cadavru… Dar din fotoliu se auzi glasul spart al lui Nox: – Trăim iar nişte vremuri cînd în Ungaria nu ne mai putem baza decît pe cîteva personalităţi proeminente. Cîte un specialist decis, bine instruit, care luptă cu un aparat de transmisie şi un teleobiectiv. Din păcate, asemenea oameni sînt rari în Ungaria… – Acum există unul. Nox ştia că Marcus face aluzie la noul agent, la marea lor speranţă, pe care instructorii îl socoteau genial. – Te gîndeşti la O-6? – La el. E aproape un biochimist. – Şi cum stă ca aspect exterior? – A suportat două operaţii plastice. Un alter ego perfect. De altfel ştie şi el că semăna uimitor cu cel adevărat. I-am introdus toate amintirile doctorului Decsi. I-am rulat zece mii de metri de peliculă pentru documentare, în film figurează toţi cei pe care dublura doctorului Decsi trebuie să-i cunoască. Printre ei foşti colegi de şcoală, prieteni. De pildă, despre un scriitor pe nume Vértes am pregătit pelicule la Londra, cînd a fost în Anglia, la vărul său. Vara asta, dacă mai face vreo călătorie în afară, îl filmăm iar. – Sînt impresionat… – mormăi ironic colonelul. – Continuă! – Pe un ziarist numit Baksay l-am decupat dintr-o peliculă, un jurnal de actualităţi. Individul tocmai înfuleca un sandviş la o recepţie… – Nu-i necesar să-mi povesteşti clişeu de clişeu tot ce se află în acei zece mii de metri. – Cum doriţi. Concret, O-6 a primit material documentar cît toată literatura goetheană la un loc! – Sper că nici el n-o să fie o sursă documentară mai slabă!… Nox era convins că O-6 va deveni într-adevăr un maestru. O stea a spionajului care-i va aduce şi lui steaua de general şi despre bravurile căruia se vor scrie cîndva scenarii de film. – La toamnă, înainte de a pleca acasă, solicitaţi-i o declaraţie pe bandă de magnetofon. Dar de data asta ca persoană particulară. Cine e starul său de film preferat, ce fel de maşină şi-ar dori, ce marcă, ce calmant consideră că e cel mai bun… Banda va ajunge în arhiva mea personală. Nox se gîndea la emisiunea „Din destăinuirile unor vechi spioni”; după ce se va pensiona, va furniza pentru realizatorii acestei emisiuni materialul, să zicem la cincizeci de dolari minutul. O-6 e ce-i drept tînăr, poate activa treizeci de ani pe muchie. După cum – se gîndi Nox – nu-i exclus ca la toamnă, după ce va fi trimis acasă, să capoteze. Se sculă, se duse la birou şi se aşeză acolo, apoi scoase dintr-un sertar un dosar subţirel, pe care-l întinse căpitanului. – Pe ziua de azi, am încheiat cu problema asta! Dar… mai avem aici un flecuşteţ, cu care am putea începe o treabă. În timp ce Marcus parcurgea materialul, şeful său deschise televizorul pentru a ciupi două-trei imagini de la raliul automobilistic de la Nisa. Însă nu mai apucă decît pe un reporter, care încerca să-i ia un interviu nevestei unui concurent grav accidentat în urma exploziei maşinii pe care o pilota. „Ce simţiţi?”… Femeia plîngea şi îşi repezi pumnul spre reporter. În spate se zărea automobilul, încă fumegînd. Marcus nu văzu nimic din toate acestea. Era adîncit în lectura declaraţiilor unui transfug ungur mort într-un spital din Londra. Proprietarul de pe vremuri al farmaciei „Arhanghelul”, în ultimul său ceas îşi lăsase moştenire averea serviciului de spionaj secret. Cînd fugise, lăsase averea asta în Ungaria şi înainte de a muri încredinţase serviciului de spionaj cum anume s-o folosească. Nox închise televizorul. – Deci? Îl întrebă Marcus. – Totul e cui îi transmitem mai departe moştenirea. Riscurile sînt nule. – Tocmai asta-i partea cea mai interesantă. Noi cumpărăm, dar nota de plată se onorează dincolo. Asta nu-l entuziasmă pe Marcus. „Mai bine am avea idei, decît bani”, îşi spuse.. Dar nu rosti cu voce tare decît atîta: – Mîine pun problema asta în mişcare. Colonelul se ridică şi deschise ferestrele, ce ofereau privirii imaginea unui orăşel vechi, cu case bătrîne şi acoperişuri înalte şi ascuţite. Ca şi altădată, oraşul i se înfăţişa – a cîta oară? – aidoma unui Disneyland părăginit. – Ce vreme splendidă! rosti fascinat. Pare-ar fi vară! Deşi, după calendar, sîntem abia la mijlocul lui mai. Marcus salută şi dădu să se retragă. Dar colonelul îl oprii – Denumirea acţiunii? – Aş propune să-i zicem „Arhanghelul”.    

În seara zilei de 12 septembrie 196… un autoturism de culoare deschisă se opri în faţa clădirii cu numărul 293 de pe strada Melodiei. Câteva secunde mai târziu – ceasornicul de bord arăta ora 18 şi 58 de minute – portierele autoturismului se deschiseră, lăsând să iasă în stradă trei bărbaţi robuşti. Trântind portierele, nu se mai osteniră să le încuie, ci se îndreptară fără grabă către magazinul „Voiajor“, amplasat treizeci de metri mai departe, pe aceeaşi parte a străzii, în clădirea cu numărul 297. Această clădire cu nouă etaje – construită pe terenul pe care, după bombardamentele de la începutul lui august 1944, se ridicaseră în pripă câteva magazine ce fuseseră apoi demolate – avea una dintre laturi pe strada Melodiei, iar o alta pe bulevardul Trandafirilor. Ceva mai retrasă decât casele de locuit, mai vechi, de pe cele două străzi, lăsa loc unor peluze late de peste doi metri, astfel încât iarba, bine îngrijită, ajungea până aproape de vitrinele magazinului, luminate a giorno. Decoratorul amplasase, între panouri mari cu reclame turistice, nenumărate pachete de ţigări Camel, Marlboro, Pall Mall şi Kent ca şi parfumuri de import şi obiecte de artizanat, deoarece magazinul desfăcea mărfuri cu plata în valută pentru străinii în trecere prin Capitală. La cinematograful „Triumf” de vizavi, tocmai trebuia să înceapă al treilea spectacol din ziua aceea. Rula un western de mare popularitate, şi o mulţime de oameni se înghesuiau în faţa intrării, căutând un bilet în plus sau pur şi simplu privind fotografiile colorate, expuse în vitrine. Nimeni nu dădu însă atenţie celor trei bărbaţi, ale căror figuri nu ieşeau câtuşi de puţin în evidenţă. Ceva ar fi putu bate totuşi la ochi, şi anume modul în care îşi purtau pardesiele de ploaie, aruncate neglijent pe mâna dreaptă, dar nimeni nu remarcă acest amănunt – în definitiv, fiecare are dreptul să-şi poarte pardesiul aşa cum crede de cuviinţă… Ajungând în faţa intrării magazinului, unul dintre cei trei bărbaţi trecu înainte şi înaintă degajat, urmat la mică distanţă de ceilalţi doi, care, înainte de a păşi înăuntru, îşi întoarseră instinctiv capetele, măsurând parcă din ochi distanţa parcursă. Simion Seceleanu, responsabilul magazinului, îşi privi ceasul – era şapte punct – apoi le ieşi înainte noilor veniţi, explicându-le politicos în franţuzeşte, că magazinul se închide la ora 19, deci nu-i mai poate servi. Necunoscutul care intrase primul îl privi zâmbind, apoi, cu un gest scurt, dădu puţin la o parte pardesiul, pe care continuase să-l ţină, ca şi ceilalţi doi, aruncat pe mâna dreaptă, lăsând să se vadă gura ameninţătoare a unui revolver. — Nu e nevoie să ridici mâinile, pronunţă el rar, în româneşte, dar cu un evident accent străin. Stai liniştit în poziţia în care eşti şi zâmbeşte… Casa de bani e deschisă? — Da, bâigui Seceleanu, care transpirase deodată. — Perfect. Altceva, ce mai faci? Merge vânzarea? întrebă cel din spatele revolverului, cu o umbră de ironie în voce. — Merge… Lui Seceleanu nu-i venea să creadă că e victima unui atac banditesc în plin centru al oraşului, în lumina crudă a neonului din magazin, la câţiva metri de sutele de trecători de pe cele două străzi. Necunoscutul din faţa sa îi zâmbea însă prieteneşte, şi Seceleanu îşi dădu seama că un privitor din afară şi-ar închipui, firesc, că stă de vorbă cu un inofensiv client… Bărbatul din faţă vorbi din nou: — Nu vrei să-mi oferi o ţigară? Ai destule pe aici… Seceleanu întinse mâna către un pachet de Marlboro. — Nu, nu din acelea, sunt prea slabe pentru mine. Prefer, dacă eşti aşa de amabil, un Pall Mall. Seceleanu apucă din raftul din spate un pachet, îl desfăcu cu mâinile tremurânde şi-i întinse ţigara cerută. — Ia şi dumneata una, îl invită necunoscutul, în vreme ce cu mâna stângă îşi aprindea ţigara la o brichetă cu gaz, de culoare aurie. „Ivelo“, recunoscu Seceleanu marca brichetei. Luă şi el o ţigară şi şi-o aprinse la flacăra brichetei ce-i fusese întinsă. Trase cu ochiul în stânga: Stela Vasiliu, vânzătoarea, tocmai terminase de aranjat – albă ca varul la faţă – câteva cartuşe de ţigări în servieta pe care i-o ţinea larg deschisă, în faţă, cel de al doilea necunoscut. — Pune şi vreo două-trei sticle de gin, ceru acesta, jucându-se cu revolverul sub privirile îngrozite ale vânzătoarei. Îmi place foarte mult ginul. Dumitale, nu? Ştii, îi destăinui el, îl beau fără sifon şi fără lâmâie, numai cu câteva mici cuburi de gheaţă… Sunt un tip ciudat, nu-i aşa? În clipa aceea uşa se deschise larg şi în magazin intră o tânără femeie. Înaltă, suplă, deosebit de frumoasă. Seceleanu îşi ţinu respiraţia. Ce avea să se întâmple? — Guten Abend! Noua venită zimbi politicos. Al treilea necunoscut care stătuse până atunci cu spatele spre intrare, urmărind din priviri activitatea tovarăşilor săi, se întoarse lent şi-i răspunse calm: — Guten Abend! Tut mir leid, Sie sind doch zu spat gekommen… Das Laden ist bereits geschlossen… Tânăra blondă păru nemulţumită, vru să spună ceva, dar se răzgândi. Se întoarse şi părăsi magazinul, scuzându-se: — Entschuldigung… Guten Abend! După ieşirea ei, al treilea necunoscut se apropie de primul şi-i şopti: — Să ne grăbim totuşi… Am putea avea surprize… — Mă rog… Primul necunoscut îl privi pe Seceleanu atent, apoi i se adresă din nou: — Ai acolo, în raft, o valiză… Da, aceea neagră… Pune te rog toţi banii din casă înăuntru. Dar repede! Ca un automat, Seceleanu se conformă ordinului, apoi îi întinse necunoscutului valiza. — Mulţumesc. Acum, scoate-ţi batista. Aşa… Ia sticluţa asta şi toarnă câteva picături pe batistă… nu, mai multe… destul! Aşează-te în spatele tejghelei. Nu, nu acolo, dincolo! Perfect. Culcă-te pe spate! Mai repede, dacă vrei să-ţi mai vezi nevestica şi copiii! Acum, pune batista la nas şi inspiră adânc. Adânc am spus! Bine!… Seceleanu simţi cum mirosul de cloroform îi pătrunde adânc în plămâni. Peste câteva secunde, adormise… Între timp, al doilea necunoscut procedase în acelaşi mod cu Stela Vasiliu; aşa încât în clipa în care cei trei părăseau magazinul, personalul de deservire al acestuia dormea dus în spatele tejghelelor. Înainte de a părăsi magazinul, unul dintre cei trei deblocă dispozitivul de siguranţă al broaştei de tip yale, după care şterse, cu o mişcare rapidă, porţiunea de metal atinsă; trântită, uşa se încuie automat. Şterse cu batista, la fel de repede, clanţa uşii, apoi traversă peluza, apropiindu-se de ceilalţi doi, care i-o luaseră înainte. Peste două minute, autoturismul de culoare deschisă demară şi se îndepărtă pe bulevardul Trandafirilor. Cei trei pasageri lăsau în urmă nu numai un magazin devalizat ci şi o victimă. Stela Vasiliu, suferindă de inimă, sucombă în somnu-i artificial, la douăzeci de minute după ce adormise.   1. Puţin după ora nouă a început să ţârâie blestematul de telefon. Deşi nu mă culcasem încă, soneria lui m-a deranjat: tocmai intrasem sub duş. Nu ştiu dacă telefonul meu auzise ceva despre teoria lui Pavlov, fapt este că îşi formase în ultima vreme un fel de reflex condiţionat – cum auzea picăturile de apă lovind porţelanul cadei, intra în alertă. Într-un timp reuşisem să-l păcălesc: intram în baie, dadeam drumul apei să curgă, dar nu mă repezeam sub duş, ci-mi aprindeam o ţigară: telefonul începea sa sune… Pe urmă, se pare că a observat şi a luat unele măsuri. Mă lăsa să intru, să-mi fumez tigara şi, la câteva secunde după ce şiroaiele de apă fierbinte începeau să mă biciuiască, începea sa sune batjocoritor… Hotărâsem să tranşez, o dată pentru totdeauna, lupta în favoarea mea, aşa că-l lasam să-şi facă de cap: ţârâia câte un sfert de oră, ba chiar mai mult, iar eu cântam arii din Traviata, în vreme ce apa îmi curgea pe spate. Speram din tot sufletul să mă caute cineva de la serviciu. A doua zi aflam însă că nimeni de acolo nu se sinchisise de mine. Altcineva mă căutase – mă rog. O persoană de sex feminin, pe care aş fi dorit s-o văd neapărat… Alteori, închipuindu-mi că mă caută tocmai persoana aceea, n-are importanţă cum o chema, să-i spunem Anda, ieşeam din baie ud şi desculţ, mă năpusteam la telefon, ridicam receptorul, dar în locul aşteptatei voci cristaline auzeam vocea dogită şi binecunoscută a colonelului Dumitrescu sau glasul îngroşat de nenumăratele Mărăşeşti fumate al bunului meu prieten, maiorul Grigoraş. Apa se scurgea pe parchet în pârâiaşe, se aduna în mici băltoace, iar maiorul mă chema, bineînţeles, de urgenţă. Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi în seara aceea… Grigoraş care îi ţinea locul colonelului plecat în concediu avea o problemă urgentă. I se părea evident că numai eu puteam să-i fac faţă, aşa că… m-am înapoiat în baie, am terminat în cea mai mare grabă ceea ce începusem şi peste zece minute, când locotenentul Lupu apăsa pe butonul soneriei, eu îi deschideam uşa gata îmbrăcat, ba apucasem să beau şi un nes atât de fierbinte încât cerul gurii mele avusese oarecum de suferit. * Maiorul Grigoraş, căruia toată lumea îi spunea Bătrânul, poreclă pe care o acceptase resemnat şi pe care o folosea chiar el destul de des pentru a-şi desemna propria persoană, mă bătu pe umăr: — Ţi-l iau pe „doctor”, se grăbi el să-mi preîntâmpine atacul. I-l dau lui Teodorescu. — Stai întâi să vedem ce zice şi tovarăşul colonel. Mâine se înapoiază din concediu. — Ce să mai vedem? Până mâine. Eu sunt şeful. De altfel, Teodorescu s-a şi apucat să studieze dosarul. Mi-am aprins o ţigară. În definitiv, mi-era indiferent cine o să se ocupe de „doctorul” care avusese fantezia „să se spânzure” în Pădurea Băneasa. Nu-mi plac doctorii, mai ales când, printre picături, se îndeletnicesc şi cu spionajul. Nu-mi place nici Teodorescu, dar asta e cu totul altă problemă… Am deschis fereastra şi am privit în jos, către furnicarul străzii. Deşi era destul de devreme, seara frumoasă de septembrie scosese din casă o mulţime de oameni. Din când în când, răzbateau până sus zgomotul frânei unui automobil, fluieratul unui agent de circulaţie sau râsul gâlgâit al unei fete. — Ce, iar eşti în pasă proastă? mă întrebă Bătrânul, venind lângă mine. Îşi rezemă coatele pe pervaz şi privi şi el, încercănd parcă să deosebească, acolo jos, ce anume îmi captase atenţia. — Cum adică „iar“? Când am mai fost? — Anul trecut, când te-ai întors de la mare. Am revăzut pentru o clipă silueta Cameliei, zveltă, bronzată, îndepărtându-se pe faleză la braţul unui tânăr bărbos. Era spre seară şi aerul mirosea a alge umede, a peşte, a nisip ud… Am strâns dinţii şi imaginea a dispărut — Sunt puţin indispus, atâta tot… — Mă rog… Grigoraş mă privi câteva secunde, apoi îmi spuse brusc: Se pare că Stela Vasiliu a fost ucisă. Mă luase prin surprindere. Stela Vasiliu era un pion important în reţeaua a cărei activitate o supraveghea Bătrânul în ultima vreme. Era însoţită pas cu pas, trei băieţi de-ai noştri se ţineau, cu schimbul, pe urmele ei. Şi acum, deodată, ucisă! — Cum adică, „se pare”? Şi cum s-a întâmplat? Grigoraş îmi povesti pe scurt, se grăbea: — Ştii că în următoarele zile Stela Vasiliu urma să-i transmită microfilmul „Trubadurului”. Dar nu ştii că Trubadurul a intrat aseară în ţară. — Unde-i el acum? — La Sinaia. S-a dus glonţ, a tras la Cazino şi n-a mai ieşit decât pentru a lua masa, şi încă la restaurantul hotelului. N-a intrat în legătură cu nimeni, dar cu nimeni, înţelegi? Îi ştim fiecare mişcare, ce-a făcut în fiecare secundă. E clar, n-are nicio legătură cu moartea Stelei Vasiliu. — O reţea adversă? — Posibil. Deşi mi se pare suspect. O reţea nu se naşte peste noapte, am fi mirosit noi ceva. Dar ai să vezi singur. Pleci acum, împreună cu cei de la Miliţie, la „Voiajor”. Amănunte mai primeşti pe drum. Am rugat să nu se înceapă ancheta decât în prezenţa ta. Îl cunoşti pe căpitanul Mihai Vornicu de la IMMB? — Sigur. De vreo câţiva ani. — Perfect, sper să colaboraţi bine. Hai, du-te. Ai să vezi dacă problema e de resortul nostru sau le-o lăsăm lor. Regret că eu sunt blocat… Ai dispărut? — Stai, Bătrâne, nu mă lua aşa repede. Sub nasul cui a fost ucisă Stela Vasiliu? — Sub nasul nimănui. Diaconescu o lua întotdeauna „în primire” la şapte şi un sfert, când pleca ea de la magazin. Or, la şi zece când a sosit el, o droaie de lume se zgâia prin vitrine. Stela Vasiliu era prăbuşită sub tejghea şi responsabilul la fel. Şi cu asta, basta! Perfect, cu asta, basta! Am coborât în goană.   2. Maşina de serviciu aştepta jos – şoferul nici măcar nu oprise motorul. I-am strâns mâna căpitanului Vornicu şi ne-am îndreptat către strada Melodiei. Şoferul întoarse butonul aparatului de radio şi în maşină se năpustiră zdrăngănelile unei chitare, şi o voce de tenor pasionat începu să ne descrie cu lux de amănunte ce sentimente copleşitoare încearcă el când iese luna din apa mării, când se gândeşte la Ea, şi persoana nu apare să-şi culce buclele blonde pe umărul lui însingurat… Melodia fără noimă mă călca pe nervi, dar un bărbat cu profesiunea mea n-are nervi, în principiu, aşa cum caii de cursă n-au splină. Iar dacă are, şi-i stăpâneşte, nu degeaba a urmat cursuri speciale de educaţia voinţei… M-am întors către Mihai: — Îmi faci şi mie un scurt rezumat? Începu să-mi povestească puţin blazat, puţin ironic. Nu ştiu dacă-i făcea prea mare plăcere colaborarea noastră „ad hoc”… — Jaf în plin centrul capitalei, la „Voiajor”. La ora nouăsprezece zero cinci ne-a telefonat un pensionar, un anume Grigore Savelciuc. A privit în vitrina magazinului şi a observat, ieşind de sub tejghea piciorul unui bărbat. Mai precis, a văzut pantoful, ciorapul şi puţin din manşeta pantalonului. Moşul şi-a dat seama că s-a petrecut ceva, magazinul era închis, a dat fuga la telefon. Simultan aproape, am primit telefonul maiorului Grigoraş de la voi… Mai precis, a vorbit cu colonelul Ifrim. Şi aşa, am aflat că ai să faci puţin pe ofiţerul de Miliţie… — Ba n-am să fac de loc, l-am asigurat eu. Pur şi simplu am să te asist astă seară. Pe urmă, mai vedem noi… Ei, dar te-am întrerupt. Mai departe? — Mai departe – punct. — Cum punct? Ai spus, dacă-mi aduc bine aminte, „jaf în plin centrul capitalei”. Un pantof, fie el şi continuat de un ciorap şi o manşetă de pantalon, toate zărite de un pensionar prin vitrina magazinului, nu înseamnă încă, neapărat, jaf… — Uşa casei de bani e larg deschisă. Uşa magazinului e încuiată. — A încercat-o pensionarul tău? — Da. — S-a zis cu amprentele… — Parcă hoţul era nebun să umble fără mănuşi… — Mai ştii? Am văzut tot soiul de originali… — Am ajuns, spuse şoferul, urcând maşina direct pe trotuar. Am coborât şi ne-am croit drum prin mulţimea adunată pe aleea ce ducea, traversând peluza, spre intrarea magazinului. Cei din grupa operativă a căpitanului Vornicu ne precedaseră. Câţiva miliţieni abia reuşeau să-i ţină la distanţă pe inevitabilii curioşi. Am privit în treacăt figurile celor din jur şi m-am simţit deodată, nu ştiu de ce, bătrân. Bătrân şi obosit. Începeam o nouă cercetare şi totuşi nu eram curios. Aveam senzaţia pe care o încearcă probabil funcţionarul când intră dimineaţa pe uşa biroului şi ezită puţin înainte de a-şi deschide sertarele biroului, pentru a scoate pixul, guma, stiloul, dosarele… „O să-mi treacă”, mi-am spus. Mulţimea din jur se liniştise, ne priveau cu toţii amuţiţi şi poate dezamăgiţi. Da, n-avem figura lui Maigret sau Poirot… ce să-i faci? Căpitanul Vornicu i-a făcut semn lăcătuşului care aştepta împreună cu băieţii din grupa lui operativă în faţa uşii, să se apuce de treabă. A meşterit puţin la broască, n-a durat mult, era o încuietoare de tip yale, nu prea complicată însă. Am intrat înăuntru şi ne-am oprit la un metru de uşă. Mirosea vag a cloroform. M-am dat puţin mai în stânga. Vornicu a făcut semn spre podeaua mozaicată. Cei doi subofiţeri specializaţi în ridicarea urmelor s-au apucat de treabă fără murmur. Lucrau în linişte, cu mişcări metodice, ca la manual. Nu-i mare scofală să ridici nişte urme de încălţăminte de pe o pardosea curată, proaspăt spălată, dar podeaua unui magazin în care au circulat o zi întreagă zeci de clienţi, nu prea constituie un teren de acţiune favorabil… Pe rând, specialiştii s-au ridicat în picioare, lăsându-se păgubaşi. Vornicu şi-a dat seama că n-avea niciun rost să se ambiţioneze, aşa că a renunţat. În vreme ce Vornicu se distra cu amprentele iar fotograful ţăcănea declanşatorul făcând să fulgere flash-ul, m-am apropiat de tejghea, am ocolit-o şi am aruncat o privire spre trupul bărbatului prăbuşit în spatele ei. Dormea liniştit, ba, am avut impresia că chiar sforăia subţirel pe nas. — Dincoace e o femeie, tovarăşe căpitan! Tot cloroformizată… „Stela Vasiliu“, mi-am spus şi m-am apropiat cu un aer cât mai nepăsător. Am privit trupul femeii, întins în spatele tonetului. Mi s-a părut ciudată rigiditatea lui. Am scos o oglinjoară şi i-am apropiat-o de buze. Nu s-a aburit. Am lăsat mâna stângă să-mi alunece pe neobservate peste trupul rece. Microfilmul nu se afla asupra ei, pot să garantez; nu mi-ar fi scăpat neobservat. — Mă laşi pe mine? Am ridicat privirile. Era medicul legist. M-am ridicat şi am început să-mi scutur genunchii de praf. Doctorul îmi luă locul, ridică pleoapele femeii şi-i privi pupilele. — E moartă, constată el. De puţină vreme. O oră, o oră şi jumătate, poate… M-am rezemat de tejghea, lângă poşeta întredeschisă a Stelei Vasiliu şi i-am examinat rapid conţinutul. Nici urmă de microfilm. În vreme ce activitatea celorlalţi continua, am început să mă învârtesc prin magazin, trăgând cu urechea la comentariile lui Vornicu, încercănd să-mi tipăresc în memorie unele amănunte: uşa larg deschisă a casei de bani, rafturile încărcate de băuturi, ţigări şi obiecte de artizanat, poziţia cadavrului. M-am îndreptat apoi spre ieşire. Vornicu mi-a făcut semn că are el grijă de rest. Am încuviinţat, clătinând uşor capul. * Bătrânul m-a primit tot în faţa ferestrei. Aveam impresia că nici nu se mişcase de acolo. M-a privit întrebător. — Se confirmă? — Moartă, i-am răspuns. Nici urmă de microfilm. — Împuşcată? — Nu. Cred că a murit în somn, poate avea ceva cu inima, nu ştiu încă exact, vom afla după autopsie. — Cloroform? — Mai mult ca sigur. E uimitor cât de mult se foloseşte cloroformul în ultima vreme! Hoţul, de fapt ucigaşul, a procedat foarte original… Stai puţin, că abia acum îmi dau seama, trebuie să fi fost mai mulţi, în orice caz – cel puţin doi… Ştii ce-au facut? I-au obligat probabil pe cei doi din magazin să-şi scoată propriile batiste, le-au întins câte o sticluţă de cloroform, i-au silit să toarne din sticluţe lichidul pe batiste şi apoi să-şi acopere cu ele nasul. Pe urmă… somn uşor, vise plăcute, noi plecăm cu ce s-a găsit prin casa de bani!… — Cât au luat? — Mult. Cifrele exacte nu le-am notat, în orice caz dolari, mărci, franci francezi şi elveţieni – toate încasările unei zile. Probabil că în clipa în care indivizii au intrat, responsabilul tocmai terminase de întocmit borderoul de casă, aşa că sumele exacte sunt trecute. Tipilor nu le-a dat prin cap să pună mâna şi pe documente… Dar seriile bancnotelor nu se trec în borderou, iar indivizii n-au luat banii ca să-i arunce pe piaţă. Nicăieri nu se poate schimba valuta în lei fără prezentarea paşaportului… — Şi dacă au paşapoarte? — Glumeşti? — Nu, de ce? — Păi dacă au paşapoarte înseamnă că sunt străini! — Ei şi? — Şi vezi tu nişte străini dând o lovitură în centrul Bucureştiului? Aşa, pe nepusă masă, fără pregătire prealabilă, fără să cunoască amănunte strict necesare despre… dar ce naiba, nu suntem copii! Asta-i treaba unora de la noi… — Mă rog, s-ar putea să ai dreptate, consimţi Bătrânul. Dar ipoteza nu e de neglijat. Poate ar trebui s-o analizezi… Câţi crezi că au fost? — Minimum doi. Bănuiesc că cei doi vânzători au fost adormiţi simultan. În plus, unul singur nu s-ar fi putut descurca cu ambii vânzători, e exclus… Dar n-are rost să ne batem capul acum, mâine aflu totul de la Seceleanu. — Cine-i Seceleanu? — Responsabilul magazinului. — Eşti de părere să preluăm cazul? — Ştiu eu? Cred că-i o pură întâmplare. Stela Vasiliu n-a fost ucisă premeditat, şi sunt aproape sigur că cei ce au dat lovitura habar n-aveau că face parte din reţea. Suspect mi s-a părut însă altceva: ostentaţia cu care a fost organizat totul. Pare regizat. Şi dacă sunt aproape sigur că moartea Stelei Vasiliu e o întâmplare, nu pot însă paria că tipii nu sunt dirijaţi de cineva din umbră… — Mda… Bătrânul se gândi puţin, apoi spuse: Nu-ţi bate capul cu „Trubadurul”[1] şi cu dispariţia microfilmului, de asta mă ocup eu în continuare. Vezi însă, ca să avem conştiinţa împăcată, cine sunt aştia, şi dacă prinzi vreun fir care ne-ar putea interesa. Dacă nu, dă-i înapoi ştafeta lui Vornicu. Oricum, valuta nu intră în parohia noastră. Altceva mă determină însă să nu renunţ şi să cred, la fel ca tine, că totul e o pură întâmplare… Bătrânul luă de pe birou o notă şi mi-o întinse. În timp ce o luam, mă întrebă: — Atacul de la „Voiajor” s-a produs în jurul orei 19, nu? — Exact. — Mesajul radiofonic a fost interceptat la 19 şi treizeci. Citeşte! Am citit cele câteva cuvinte: „Copiii au răsădit varza.” — Un post nou, spuse Bătrânul încet. Emite pentru prima oară. Un microemiţător cu rază scurtă de acţiune. — În clar? — Da. O voce de bărbat, răguşită. Nici-un răspuns. — De unde s-a emis? — De la Mogoşoaia. Crezi că-i tot o coincidenţă? — Dar tu? — Eu sunt de aceeaşi părere cu tine, zâmbi „Bătrânul”. Ei, dar s-a făcut târziu. Mergem? — Mergem. — Până la noi ordine, eşti „detaşat” la Miliţie. Vei lucra în biroul lui Vornicu, am aranjat cu colonelul Ifrim. Până ne clarificăm. Pe urmă, sau continui tu, sau se ocupă ei. Luăm maşina? — Lasă, mergem mai bine pe jos, am propus. — Cum vrei… Poate că nu strică o plimbare… Am coborât scările şi, părăsind clădirea, am luat-o în sus pe bulevard. Ziua fusese foarte călduroasă. Deşi se înnoptase de mult, era trecut de unsprezece, din pereţii clădirilor şi din asfaltul străzii răbufneau valuri de căldură. Se pare că aveam o figură destul de plouată, deoarece Bătrânul mă întrebă, după vreo câteva sute de metri străbătuţi în trecere: — Ce-i cu tine, omule? Ai necazuri? — Da de unde, i-am replicat eu. Sunt mai fericit ca niciodată… Ce vrei să fac? Să sar într-un picior? — Hai-hai, nu face pe umoristul cu mine, că te cunosc. Te-o fi părăsit şi Anda… Am schimbat imediat vorba. Nu interesează în definitiv pe nimeni, inclusiv pe Bătrânul, dacă Anda „m-a părăsit” sau nu. N-o să mor dacă şi-a găsit vreun bărbos cu multe după-amieze libere şi care cântă din chitară. În general, oamenii mor greu din astfel de motive.   [1] Cititorul se va întâlni cu acest personaj în romanul în  pregătire „Trubadurul“ pierde potul (N.A.).

Trei cazuri istorice uluitoare de Anonim chinez INTRODUCERE           Am tradus acest veritabil roman poliţist în anul 1980, după o ediţie publicată în Hong Kong, sub titlul: Wu Zetian qi an, Cazuri stranii din vremea împărătesei Wu Zetian, în şaizeci şi patru de capitole. Primele treizeci de capitole alcătuiesc cartea de faţă, prezentând reuşitele detectiviste repurtate de magistratul de judeţ Di Renjie, faimos om de stat care a trăit între anii 630 şi 700 în fastuoasa Dinastie Tang. Capitolele următoare înfăţişează activitatea magistratului la Curtea împărătesei Wu Zetian (624-705), accentul deplasându-se pe aventuri erotice şi intrigi de palat; fiind lipsite de valenţele poliţiste ale primei părţi, nu le-am tradus.      În Zhongguo Xiaoshuo shi liie, Scurtă istorie a prozei chineze, Lu Xun dedică un întreg capitol romanelor de aventură şi detectivistică. O primă scriere de acest gen ar fi apărut în Dinastia Ming (1368-l644), incluzând mai multe cazuri penale rezolvate de un magistrat pe nume Bao Longtu sau Bao Cheng. În dinastia următoare, romanul poliţist proliferează. Se produce o explozie de asemenea cărţi, în care crime dintre cele mai stranii şi mai încâlcite sunt elucidate în lanţ de magistraţi luminaţi, precum neîntrecuţii Shi, Peng, Li, Liu -;f, desigur, Di Renjie.      Aşadar, romanul „Cazuri stranii din vremea împărătesei Wu Zetian” a fost publicat pentru întâia oară în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea. fiind o compilaţie făcută de un anonim după versiuni populare mai vechi şi în concordanţă cu literatura la modă în acele timpuri.      În ceea ce priveşte prima parte, aceea care face obiectul cărţii de faţă, întâlnim caracteristicile îndeobşte cunoscute ale genului poliţist: acţiune trepidantă, mister, suspans, cutezanţă, inteligenţă şi inspiraţie din partea eroului detectiv.      Dincolo de exerciţiul enigmistic, cartea mai oferă ceva, şi anume panorama unei societăţi fascinante - lumea Orientului Antic (să nu uităm că acţiunea se petrece în secolul al Vll-lea), fapt care adaugă creaţiei romaneşti rare posibilităţi de cunoaştere.      Crimele, ca manifestări ale unor indivizi stăpâniţi de duhurile rele ale pierzaniei, apar pe cit de hidoase şi răvăşitoare, pe atât de transparente pentru mintea lucidă şi alertă a magistratului onest, care, de fiecare dată, restabileşte adevărul. În acest sens, un înalt simţ al moralităţii, al dreptei şi inflexibilei judecăţi împotriva atentatorilor la liniştea socială străbate paginile care urmează. Însuşi autorul anonim avertizează de la bun început: „De când e lumea, preacurvia, tâlhăria, viciul şi excesul de orice fel nu scapă, până la urmă, de lege”.      Sistemul judiciar chinez, preconizat în urmă cu douăzeci şi trei de secole de împăratul legendar Shun, a fost desăvârşit în Dinastia Tang (618-907) şi în linii mari s-a menţinut până la începutul secolului nostru. Tang Lu, Codul Tang, cuprinde douăsprezece capitole şi cinci sute de articole. Spre deosebire de dreptul roman, cel chinezesc are puţine stipulaţii în materie civilă, concentrându-se pe latura penală.      În Li Jing, Cartea Riturilor, una din operele clasice confucianiste, se spune: „Cum cerul nu are doi sori, la fel şi un stat nu poate avea doi principi, iar o familie nu poate avea două capete”. Autoritatea feudală era însăşi matricea legii. Împăratul se afla deasupra legii, el fiind Fiul Cerului, iar imperiul întreg, pământul şi oamenii erau proprietatea lui. Concepţia era confucianistă: „Riturile nu coboară la oamenii de rând; pedepsele nu se ridică până la mandarini.” Specialiştii evidenţiază unitatea dintre rit şi pedeapsă. Legea devenea cunoscută în numele împăratului. Ideograma „fa”, care notează legea sau dreptul, a fost utilizată pornindu-se de la imaginea licornului, socotit animal fabulos, în stare să discearnă răul de bine.      Administraţia cuprindea patru trepte: centru, provincie; prefectură şi judeţ. Autoritatea supremă în judeţ era magistratul, numit „părintele poporului”. El dispunea de un şir de funcţionari publici, portărei şi gardieni, cu ajutorul cărora supraveghea ordinea (bizuindu-se, la nevoie, pe comandantul garnizoanei militare, care altfel se afla în subordinea directă a Ministerului de Război), ţinea evidenţa populaţiei, strângea birurile etc. şi judeca toate pricinile ivite. Magistratul răspundea de întreaga procedură juridică, pornind de la anunţarea unei crime şi trecând prin întocmirea dosarului, cercetarea leşului şi judecata. El stabilea pedeapsa, care era hotărâtă definitiv pe cale ierarhică, de prefect, guvernator sau chiar de Xing Eu, Ministerul Justiţiei. Erau absolvite de judecată persoanele sub cincisprezece şi peste şaptezeci de ani.      Procesele erau publice şi numai preacurvia era judecată cu uşile închise. Pentru recurs era suficientă un fel de grevă, făcută trei zile şi trei nopţi, în faţa sediului administraţiei, de către împricinat sau rudele acestuia.      Pedepsele erau în general de o cruntă severitate ; privarea de libertate pentru un număr de ani, exilarea în zonele de graniţă (în vestul deşertic sau în jungla sudică), decapitarea, ştrangularea, sau „o mie de lovituri de cuţit” aplicate vinovatului în stare vie, în fapt măcelărirea trupului acestuia în părţile componente.      Pentru ca împricinaţii să facă mărturisiri complete, era permisă tortura, cum se va vedea şi din prezentul text. Anumite torturi sunt renumite pentru cruzime, cu atât mai mult cu cât se spune că chinezul, fiinţă socială şi civilizată prin excelenţă. ar fi împrumutat dreptul de la barbari.      Cartea de faţă urmăreşte investigaţiile magistratului Di Renjie în rezolvarea a trei cazuri dificile. Interesant este că aceste trei cazuri se înlănţuie, într-o scriitură şi viziune epică aproape moderne. Ca să nu mai spunem că magistratul Di Renjie, prin talentul, inspiraţia şi deducţiile sale detectiviste, îl anticipează cu un secol pe renumitul detectiv amator Sherlock Holmes al scriitorului englez Sir Arthur Conan Doyle (1859-l930).      În versiunea românească, am păstrat elemente originale, pitoreşti, în măsură să transmită specificul local: titlurile capitolelor ; dar şi elemente de stil, de construcţie epică populară menite să captiveze interesul spectatorului, ascultător sau cititor ; sintagma introductivă „se spune că” şi finalul stereotip, care îndeamnă la continuarea lecturii.      În schimb, am renunţat la pasajele de legătură de la începutul fiecărui capitol, care reluau ultimei secvenţe ale capitolului precedent, procedeu indispensabil povestirii orale, nu şi celei scrise. Avi detaşat unele repetiţii şi secvenţe nesemnificative, care făceau acţiunea să treneze şi am eliminai, de asemenea, anumite raţionamente ale eroilor, cele mult prea explicite şi care lungeau astfel materia epică. Toate acestea ne-au apărut a fi lipsite de interes pentru lectorul român de astăzi, iar păstrarea textului integral ar fi irosit câteva coli de hârtie, preţioase în vremurile pe care le trăim. Îi asigurăm pe cititori că aceste mărunte libertăţi nu aduc prejudicii atmosferei tipic chinezeşti.      În sfârşit, pentru a nu plictisi şi încurca cititorul cu numele chinezeşti greu de memorat şi chiar de deosebit un personaj de altul, am preferat să le redăm în traducere sau să găsim câte un echivalent românesc celor mai midie nume de eroi şi denumiri de locuri. În cazul personajelor episodice, oriunde a fost posibil, am renunţat la nume, prezentându-le prin poziţia socială sau îndeletnicire: ura hangiu, un vânzător etc.      Gândul care ne-a călăuzit în permanenţă a fost să oferim o lectură plăcută, atractivă. Dacă am reuşit sau nu, ne veţi confirma dumneavoastră, stimaţi cititori. Noi mulţumim tuturor pentru încrederea acordată prin lectura acestei scrieri, care are meritul de a fi una dintre primele cărţi ale genului poliţist în China şi poate chiar din lume.      Mira şi Constantin Lupeanu           Capitolul I EMINENTUL UMANIST ESTE NUMIT MAGISTRAT PESTE JUDEŢUL TIHNA PROSPERĂ; SUPUŞII ÎŞI ÎNFĂŢIŞEAZĂ NECAZURILE ÎN SALA DE JUDECATĂ           De-i chiar tot omul să ţintească, cit mai de sus, dregătoria,      Puţini sunt cei să îşi dea seama de câte cere un caz penal.      Severitate cumpănită prin legi ce-au dovedit tăria      Şi calea de mijloc în toate, bun vicleşug filosofal.      Un magistrat corect supuşii îşi fericeşte-adevărat      Şi numai un cuvânt - dreptate - aduce tihna tuturor.      Pilduitoarea judecată a unui mare magistrat,      Am însemnat-o ca să fie povaţă către cititor.           De când e lumea, preacurvia, tâlhăria, viciul şi excesul de orice fel nu scapă până la urmă de lege. Oamenii legii sunt aceia care au puterea să hotărască cine este vinovat şi cine nu. Dacă dregătorii sunt cinstiţi, atunci oamenii vor avea linişte şi. vieţuind în pace şi în bună înţelegere, comportarea şi morala lor vor fi bune. Vagabonzii şi trântorii, clevetitorii şi scandalagii îşi vor face pierdută urma, în vreme ce oamenii cumsecade au să-şi vadă bucuroşi de treburile lor. Şi dacă nişte ticăloşi de aiurea s-ar întâmpla să se stabilească într-un asemenea loc. până şi ei au să-şi îndrepte viaţa de la sine. Pentru că au şi ei ochi de văzut şi urechi de auzit, ca să priceapă cât de aspru sunt aplicate legile şi cât de neînduplecat e împărţită dreptatea. De aceea se poate spune că îndreptarea oamenilor de rând depinde de cinstea dregătorilor. Nici nu s-a pomenit până acum vreun dregător necinstit care să fi făcut oameni din supuşii săi nelegiuiţi. Cinstea dregătorilor nu înseamnă doar că ei refuză să primească mită şi că se abţin să facă rău. Ea stă mai ales în străduinţa lor de a sluji statul, făcând ceea ce alţii nu pot sau nu îndrăznesc să ducă până la capăt, iar în guvernarea oamenilor reparând nedreptăţile ii faţa cărora unii sunt neputincioşi şi slabi. Ei se cuvine să cerceteze nepărtinitor atât iţele iscusite a se pot afla în popor, cât şi intrigile complicate din lumea sus-pusă. Să dovedească cu limpezime pedeapsa cea dreaptă stabilită de cer şi să nu se îndepărteze câtuşi de puţin de la ea. Cei care s-au făcut vrednici de aceste înalte însuşiri au fost onoraţi încă din antichitate.      Cu toate acestea, se află şi dregători care se lasă unşi de mite în timpul cercetărilor, ori din frica de a nu îşi pierde poziţia, nedezlegând rapid cazurile dau verdicte pripite, pe baza mărturisirilor smulse prin torturi, ori sprijinindu-se pe câteva fărâme de mărturii. Astfel de dregători nu au izbutit să-şi facă nici măcar o cultură pentru sufletul lor şi de aceea nici nu ar trebui să fie vreodată numiţi conducători peste alţii. Pentru că în ce fel ar putea asemenea oameni să îşi facă supuşii cinstiţi şi să vegheze la liniştea oamenilor simpli?      În clipele mele de răgaz, răsfoind cărţi vechi şi cărţi noi şi căutând prin tot felul de cronici, am dat peste istorisirea sinistră a unor cazuri penale dezlegate de judecători faimoşi de odinioară. Dar puţine dintre acestea pot sta alături de ce este scris în însemnarea de faţă.      Cartea aceasta înfăţişează cercetări penale complicate, crime zădărnicite, uluitoare isprăvi detective şi soluţionări minunate în cazuri încâlcite. Ea povesteşte despre oameni care au ucis pentru a putea să trăiască până la capătul zilelor lor într-o aură de sfinţenie ; despre aceia care au săvârşit omoruri pentru a strânge nespuse bogăţii; despre oamenii care au ajuns amestecaţi în crime prin legături de adulter ; despre indivizi care au fost loviţi de o moarte aprigă bând licoarea otrăvitoare destinată altora ; despre oameni care prin vorbele aruncate în glumă au atras asupra lor bănuieli grave şi care, deşi nevinovaţi, abia au scăpat cu viaţa, de la o pedeapsă cruntă. Acestor întâmplări nu li s-ar fi putut da niciodată de capăt, dacă nu s-ar fi aflat un magistrat capabil şi sârguincios, care în anumite împrejurări, schimbându-şi vocea şi veşmintele, a mers, nerecunoscut de nimeni, să facă el însuşi cercetări secrete, şi care uneori a făcut şi pe fantoma de pe lumea cealaltă, numai şi numai pentru a găsi soluţia unui caz, pentru a îndrepta un rău şi pentru a pune mâna pe un ucigaş, ducând astfel la bun sfârşit cele mai ciudate şi mai uluitoare procese.      Acum, când zefirul de primăvară ispiteşte la trândăvie, iar eu am timp berechet la îndemână, aştern în scris această istorisire pe care o dăruiesc cititorilor. Neavând îndrăzneala să spun că povestirea acestor stranii întâmplări va fi spre învăţătura oamenilor şi că le va îmbunătăţi moravurile, mă încumet totuşi să sper că citirea ei le va oferi măcar prilejul petrecerii plăcute a câtorva ore, altfel plictisitoare.      Într-un poem se spune:           Odată puse-n scris aceste prea ciudate şi dejucate cazuri,      Nu-i om să nu-l admire pe-al timpurilor duse .judecător:      Bogat la suflet, minte ascuţită, cel mai corect apărător      Dreptăţii, prin neuitate fapte ce-au îndreptat necazuri.           Cartea de faţă aduce sub ochii cititorului câteva isprăvi ale unui mare mandarin care a trăit în timpul glorioasei dinastii Tang, în anii de domnie Zhongzong. [notă în text: Secolul al VII-lea.]      Numele lui de familie era Di [notă în text: Numele de familie al magistratului, Di, nu are sens, denumind o seminţie din partea de nord a ţării. Numele personal Ren Jie îl transcriem în text prin traducerea în limba română, ca de altfel cele mai multe nume proprii din roman, pentru uşurinţa lecturii şl pentru că aşa sunt ele receptate de cititorul chinez. Autorul anonim nici nu le-a ales la întâmplare. Numele chinezilor sunt fie pornite din realitatea înconjurătoare, fie poetice, filosofice, morale, în felul acesta, cititorii îşi vor face o părere despre sensul numelor chinezeşti care nouă ni se par atât de greu de pronunţat, de memorat În plus, trebuie ţinut cont că numele nu sunt alese întâmplător. ele având funcţie reală pe linia caracterizării personajelor, deoarece autorul nu va numi niciodată un personaj negativ - să zicem - Moralitate Exemplară, iar pe o femeie urâtă şi bătrână Floare de Prunişor, care are conotaţii erotice cunoscute.], numele personal Ren Jie, Eminentul Umanist, iar apelativul literar pe care îl adoptase era Moralitate Exemplară, fiind originar din Taiyuan, provincia Shanxi.      Omul acesta a dovedit o cinste exemplară şi o înţelepciune pătrunzătoare, încât a fost numit, la timpul cuvenit, într-o poziţie înaltă la Curtea împărătesei şi, prin memoriile sale făţişe şi curajoase, adresate tronului, a pus umărul la depăşirea nu puţinelor impasuri prin care a trecut ţara. Pentru serviciile sale credincioase, a fost mai târziu numit guvernator şi în cele din urmă înnobilat principe.      Faptele lui de o viaţă au fost trecute cum se cuvine în cronica Dinastiei Tang. Cu toate acestea, o sumă de întâmplări privitoare la cariera timpurie a Eminentului Umanist au fost fie omise, fie numai fugar tratate în hrisoavele oficiale. Acestea trebuie căutate în însemnările istorice minore, aflate printre catastifele oraşelor în care el a fost magistrat, dar şi în alte lucrări de acelaşi fel. Pentru că aceste întâmplări mai puţin cunoscute nu sunt de un interes deloc scăzut. Ele contribuie la sporirea veneraţiei noastre pentru el. Aceste împrejurări îl arată a fi fost nu numai un slujitor credincios împărăţiei, dar şi un magistrat înţelept, un mare dregător care a îmbinat spiritul neobişnuit de pătrunzător cu o comportare îngăduitoare şi iubitoare de dreptate. Ca magistrat de judeţ, el a izbutit să dea de capăt unui număr uluitor de cazuri penale stranii şi misterioase. El s-a arătat încă din copilărie drept deosebit de înzestrat de către ceruri, cu râvnă la carte şi cu înţelegere largă a lucrurilor. La vârsta de optsprezece ani, terminase de studiat toate cărţile străvechi şi, dat fiind talentul său ieşit din comun, fusese numit dregător. Curând, ducându-i-se faima, a fost înălţat magistrat peste judeţul Tihna Prosperă.      De îndată ce şi-a luat slujba în primire, magistratul Eminentul Umanist s-a pus de îndată pe treabă, străduindu-se să-i stârpească pe nelegiuiţi şi să-i ocrotească pe cei cinstiţi, punând la punct şi pricinile de judecată rămase nerezolvate.      În îndeplinirea acestor sarcini împovărătoare, s-a bucurat de ajutorul priceput a patru slujitori demni de toată încrederea sa.      Doi dintre ei, Qiao Tai, Lungilă, şi Ma Rong, Armăsarul, fuseseră haiduci. Odată, pe când magistratul călătorea cu treburi oficiale spre capitală, a fost atacat de nişte necunoscuţi. El a înţeles dintr-o privire că Lungilă şi Armăsarul, departe de a fi nişte hoţi de rând, erau bărbaţi fără seamăn de viteji, pricepuţi în artele marţiale. S-a gândit atunci că ar putea prea bine să încerce să-i aducă pe calea cea bună şi chiar să-i folosească ulterior, ca ajutoare iscusite în îndeplinirea treburilor dregătoreşti. În felul acesta talentele lor puteau fi puse în slujba împărăţiei. Astfel, fără să catadicsească să se ascundă, le-a ieşit în faţă şi le-a poruncit cu asprime să se potolească. Li s-a adresat apoi cu deosebită pricepere.      - Ne-am apucat amândoi de îndeletnicirea asta josnică, au mărturisit ei, numai fiindcă în împărăţie este o mare harababură şi împăratul este înconjurat de mandarini nemernici. Şi neavând noi nimic pe lumea asta decât trupurile noastre puternice şi ştiinţa artelor războinice, dar şi fiindcă nu am găsit pe nimeni care să vrea să îl slujim, nu ara văzut altă cale de ales decât aceea de a lua drumul codrului. Prea Cinstitul Magistrat ne-a vorbit cu atâta bunătate, că nu mai avem altă dorinţă, decât să ne fie îngăduit de aici încolo să ne supunem fără şovăire poruncii voastre, ca astfel să ne arătăm mulţumirea pentru bunăvoinţa acordată acum.      În felul acesta a făcut magistratul, din cei doi viteji, aghiotanţii săi.      Alt slujitor se numea Hong Liang, Torentul; vechiul şi bătrânul servitor, care îl cunoscuse pe magistrat de mic copil. Deşi înaintat în vârstă, Torentul era un om curajos, care nu se dădea în lături de la nici o încercare, oricât de primejdioasă sau delicată, dovedind un tact considerabil şi un dar înnăscut de a da de firul lucrurilor.      Cel de al patrulea aghiotant era Tao Gan, Mintosul, odinioară un pungaş fără căpătâi, care între timp se îndreptase, schimbându-şi apucăturile, şi ajunsese portărel. Ca un făcut, mulţi îi purtau pică şi fiind el necontenit urmărit şi hărţuit de aceşti vechi duşmani, şi-a găsit până la urmă liniştea, intrând în slujba magistratului. Era un om priceput la multe şi foarte dibaci, fapt pentru care a şi ajuns ajutorul magistratului, alăturându-se grupului alcătuit de ceilalţi trei prieteni nedespărţiţi.      De când îşi preluaseră însărcinările în Tihna Prosperă, toţi patru se îndeletniceau cu investigaţiile secrete, ajutându-l pe magistrat să facă lumină în nu puţine cazuri penale nespus de încâlcite.      Într-una din zile, pe când magistratul şedea în cabinetul său, aflat în spatele sălii de judecată şi era ocupat cu nişte treburi curente, a auzit pe neaşteptate bătaia răsunătoare a gongului de la poartă. Fiind înştiinţat astfel că i se înfăţişa un caz, şi-a pus în grabă roba şi boneta şi a intrat în sala de judecată, aşezându-se la masa sa înaltă. Slujbaşii, portăreii şi alţi oameni mărunţi ai legii se aliniaseră deja în două şiruri, jos, înaintea lui,' pe stânga şi pe dreapta mesei. Căutând spre intrare, magistratul a dat cu ochii de un om de rând, de vi eo patruzeci şi ceva de ani. El părea peste măsură de răvăşit, iar faţa îi era năpădită de transpiraţie. Rămăsese ţintuit locului, strigând necontenit că i se făcuse o mare nedreptate. Magistratul a poruncit portăreilor să-l aducă pe om înăuntru. Pe când omul îngenunchea în faţa mesei, i s-a adresat cu vorbele acestea:      - Cine eşti şi ce necaz mare s-a abătut asupra ta că ai lovit gongul înaintea ceasului la care tribunalul se deschide?      - Neînsemnata mea persoană, a început omul plin de respect, se numeşte Kong Wande, Morala Infinită. Sunt din satul Şase Li [notă în text: Li este unitate de măsură, semnificând 500 m. Ea va mai fi întâlnită în text. Aşezare aflată la 3 km de capitala judeţului.], aflat dincolo de poarta de sud a oraşului. Am o casă destul de încăpătoare, însă o familie mică, aşa că folosesc cea mai mare parte a locuinţei mele ca han. De mai bine de zece ani îmi văd liniştit de această treabă. Ieri pe la lăsatul serii, mi-au picat doi negustori de mătăsuri care călătoreau cu afacerile lor. Mi-au zis că veneau din Huzhou şi că erau numai în trecere, făcându-şi negustoria de-a lungul drumului. Cum se înnoptase bine, ei doreau să facă un popas la hanul meu. Am văzut că sunt oameni mult umblaţi şi le-am dat numaidecât o cameră. Au cinat, au băut; au râs şi au discutat, fapte care pot fi dovedite cu câţiva martori. Azi dimineaţă, cu puţin înainte de a se crăpa de ziuă, cei doi negustori au plecat. Mai apoi, pe neaşteptate, în cursul dimineţii, cam pe ia ceasul dragonului [notă în text: Chen. între 7 şi 9 dimineaţa.], gardianul satului, Hu De, Străinul, a venit să mă vadă, zicându-mi că fuseseră găsiţi doi morţi la marginea drumului, în faţa porţii din vecinătate. „Oamenii ăştia doi”, s-a răstit el la mine, „ţi-au fost oaspeţi la han şi nu este altul care să-i fi omorât şi jefuit de bani, decât tu. După ce ai săvârşit omorurile, le-ai târât cadavrele până la poarta târgului”. Făcându-mă astfel vinovat de o crimă aşa de cumplită, mi-a aruncat cele două leşuri în faţa hanului, înainte ca eu să pot rosti un singur cuvânt în apărarea mea. După aia s-a pornit să strige şi să mă ameninţe, cerându-mi cinci sute de Hang [notă în text: Hang este unitate de măsură de greutate, echivalând cu 50 de grame. Este vorba de circa 25 de kilograme do argint pur.] de argint ca să-mi treacă sub tăcere crima ce aş fi săvârşit-o. „Oamenii ăştia doi au venit la hanul tău”, a urlat el, „şi prin asta e clar ca lumina zilei că tu le-ai făcut de petrecanie, şi după aia le-ai târât corpurile până în piaţă, ca să ştergi toate urmele nelegiuirii”. Eu am pornit-o numaidecât încoace, abia trăgându-mi sufletul năpăstuit, ca să îl rog pe Prea Cinstitul Magistrat să facă dreptate.      La auzul acestor cuvinte, Eminentul Umanist l-a privit pe omul îngenuncheat dinaintea mesei judecătoreşti şi a înţeles că, în mod sigur, nu aşa putea să arate un ucigaş primejdios. Pe de altă parte, cazul înfăţişat nu era deloc simplu şi desigur că nu putea hotărî ceva doar după spusele omului pe care îl avea în faţă. Ca urmare, i s-a adresat:      - Pretinzi că eşti un om cinstit. Cum se explică atunci că gardianul te-a tratat numaidecât ca pe un ucigaş? Îmi vine greu să cred că eşti cu adevărat omul nevinovat drept care te dai. Îl voi asculta şi pe el, pentru a-ţi verifica declaraţia.      Spunând acestea a poruncit unui portărel să-l aducă pe gardian şi curând a fost introdus în sală un bărbat de vreo treizeci de ani. Faţa îi era plină de zbârcituri şi era înveşmântat într-o robă albastră, îngenunchind în faţa magistratului, a vorbit astfel:      - Umilul Hu De, gardian în satul Şase Li, îl salut plin de respect pe Prea Cinstitul Magistrat. Crima aceasta cade sub jurisdicţia mea. Azi dimineaţă am văzut corpurile a doi oameni zăcând lângă drum, în faţa porţii pieţei. La început nu am ştiut de unde veniseră aceşti oameni, dar întrebând în dreapta şi în stânga, am aflat de la sătenii din vecinătate că cei doi trăseseră peste noapte la hanul lui Morală Infinită. Prin urmare, l-am interogat, arătându-i că era cât se poate de clar că el târâse cele două cadavre în piaţă, după ce săvârşise omorurile pentru a-i jefui pe negustori. După spusele lui. cei doi părăsiseră hanul înainte de ivirea zorilor. Or ia vremea aia erau deja oameni pe drum şi n-am auzit ca ”cineva să se fi întâlnit cu niscai străini. Pe deasupra, întrebându-i pe oamenii care locuiesc pe lângă piaţă, a reieşit că nici unul din ei nu auzise măcar un strigăt de ajutor. Faptele astea dovedesc, spre împăcarea mea, că victimele au fost omorâte în timpul nopţii la han şi că numai după aia Morală Infinită le-a adus corpurile până la poarta târgului, pentru ca aşa să înlăture orice bănuială ce ar fi căzut asupra sa. Vinovatul aflându-se deja aici. eu îi cer Prea Cinstitului Magistrat să pornească o acţiune împotriva lui.      Argumentaţia gardianului i s-a părut magistratului destul de întemeiată. Pe de altă parte, aruncându-i o nouă privire pătrunzătoare lui Morala Infinită, a simţit totuşi că omul acela nu putea fi cu nici un chip un ucigaş fioros care să omoare cu sânge rece pentru a jefui.      - Voi doi aţi depus declaraţii care se bat cap în cap, a vorbit după un răstimp de gândire. Cum aş putea să deschid acest proces fără să fac o anchetă? Investigaţia va fi continuată după o cercetare la locul crimei.      A cerut portăreilor să-i scoată afară pe cei doi şi a poruncit să se facă pregătirile trebuincioase pentru a merge la locul crimei.      Dacă vreţi să ştiţi ce s-a înttmplat, citiţi capitolul următor.           Capitolul 2 GARDIANUL ÎŞI ATRAGE NĂPASTA ASUPRA SA; PRINTR-O PRESUPUNERE INTELIGENTĂ, SERGENTUL TORENTUL DĂ DE URMA UNUI FIR           Se spune că, întors în cabinetul său, magistratul i-a ordonat unui portărel să-l cheme la el pe cel însărcinat cu disecară cadavrelor. După a treia bătaie de gong, şi-a pus roba şi boneta şi a pornit-o spre satul Şase Li. Litiera sa era înconjurată do portărei şi de ceilalţi slujbaşi ai tribunalului său. Vestea omorului se răspândise deja în partea locului. Ştiindu-l pe magistrat cinstit, capabil să dezlege cele mai încâlcite iţe, o mare mulţime s-a strâns ca din pământ în urma procesiunii, pentru a vedea ce avea să se întâmple. Spre prânz au sosit cu toţii în sat. Gardianul, ajutorul său Zhao San, Al Treilea, şi căpetenia satului, Guo Liwen, Cultură Rituală, înjghebaseră deja un loc pentru desfăşurarea procesului şi ieşiseră în întâmpinarea magistratului să-i ureze bun venit. După obişnuitele schimburi de amabilităţi, magistratul a coborât din litieră.      - Voi merge mai întâi la han, s-a adresat însoţitorilor, după care voi deschide tribunalul şi voi trece la anchetă.      Apoi a poruncit să fie condus la hanul lui Morală Infinită, unde a găsit corpurile neînsufleţite ale celor doi oameni, având câteva răni făcute, după câte se părea, cu un cuţit care se afla aruncat pe pământ, în faţa uşii.      - Unde au fost descoperite prima dată cadavrele? l-a întrebat magistratul pe gardian.      - Cu voia Prea Cinstitului Magistrat, s-a grăbit să răspundă gardianul, declar că oamenii aceştia au fost omorâţi cu bună intenţie de Morală Infinită pentru a le lua argintii. Pe urmă, el a dus leşurile în faţa pieţei, pentru a putea ieşi basma curată. Cum nu am vrut să bag alţi oameni nevinovaţi într-o asemenea treabă necurată, am adus cadavrele aici, înaintea hanului lui. Îl rog pe Prea Cinstitul Magistrat să verifice faptul acesta.      Abia sfârşise de vorbit şi magistratul a izbucnit:      - Nătărăule ce eşti, nu ţi-am cerut să mă înveţi pe mine cum să identific vinovatul! Ceea ce vreau eu să ştiu este cum ai putut tu, având o funcţie oficială şi presupunând că nu îţi sunt străine normele şi reglementările, să încălci astfel legea? Ar trebui să ştii ce pedeapsă atrage după sine mutarea premeditată a cadavrelor, falsificând astfel o mărturie însemnată. Ţînând sau neţinând seama dacă Morală Infinită este sau nu vinovat, tu nu a-veai dreptul să îndepărtezi cadavrele de pe locul unde au fost ele la început descoperite. Ca să nu mai spun că nu aveai acest drept nici înainte de a-mi fi adus mie la cunoştinţă - aşa cum s-ar fi cuvenit - temeiurile tale şi nici înainte de a-mi ţine eu ancheta şi de a întocmi şi pecetlui raporUu oficial. Răspunde-mi, de ce ai îndrăznit să încălci m felul acesta legile ţării, ba ai mers atât de departe, încât te-ai atins de cadavre, neavând asupra ta nici o autorizaţie? Este cât se poate de limpede că încerci să acoperi vreo faptă mârşavă în care eşti amestecat chiar tu. Probabil că ai pus la cale crima aceasta, împreună cu Morală Infinită şi, certându-te cu el la împărţirea prăzii, cauţi acum să arunci toată vina în spatele lui. Ei bine, am să ordon să te bată mai întâi cu ciomegele de bambus şi apoi voi scoate din tine tot ce ascunzi, supunându-te torturilor.      Ca urmare, magistratul le-a poruncit portăreilor să-i aplice gardianului două sute de lovituri cu ciomegele de bambus. Urletele gardianului s-au ridicat până la cer şi în curând din pielea lui sfâşială a început să-i picure sânge. Acum toţi cei de faţa erau convinşi de nevinovăţia lui Morală Infinită şi îl admirau fără reţinere pe magistrat, pentru ascuţimea minţii sale. Gardianul a continuat să susţină că este nevinovat şi după ce a primit toate loviturile. Magistratul a hotărât că nu era momentul să insiste şi a intrat cu însoţitorii săi în han.      - Hanul tău, i s-a adresat mai întâi lui Morală Infinită, are peste zece camere. Mie să-mi faci o descriere exactă a acelora unde au stat victimele.      - Cele trei odăi din spatele casei sunt locuite de mine, de soţia mea şi fetiţa noastră. Altele două dinspre răsărit le folosim de bucătării. Aşa că astea cinci odăi nu au fost nicicând date oaspeţilor. Pentru ei avem odăile din prima şi din a doua curte. Cum cei doi musafiri care sosiseră ieri noapte erau negustori de mătăsuri, am ştiut că nu se vor zgârci la bani şi le-am dat o cameră mai bună din curtea a doua, că asta e şi mai plăcută ca prima, fiind departe de zarva şi praful străzii.      Terminând vorba, el l-a condus pe magistrat În cea de-a doua curte şi i-a arătat camera care fusese ocupată de cei doi negustori.      Magistratul şi ajutoarele sale au scrutat meticulos camera. Au văzut că pe masă mai zăceau încă resturile de mâncare şi de băutură din ziua dinainte şi că în faţa patului rămăseseră două vase de noapte. Nu se afla nici cea mai mică urmă a vreunei lupte, cu atât-mai puţin a unei crime ce ar fi fost făntuită acolo. Gândindu-se că hangiul ar putea să ascundă totuşi ceva, magistratul a început să-i descoasă.      - De mai bine de zece ani, de când ţii hanul acesta, a întrebat, cu siguranţă că ţi-au trecut pragul o mulţime de oaspeţi. Presupun că ieri ai mai avut şi alţi musafiri în afară de cei doi negustori de mătăsuri.      - în afară de ei, mai am încă trei. Unul este neguţător de piei şi călătoreşte spre Shanxi, iar ăilalţi doi, un patron şi servitorul său, sunt amândoi din provincia Henan. Ăştia doi se află încă în camerele lor din prima curte, deoarece patronul acela s-a îmbolnăvit. Dar şi neguţătorul de piei mai e aici.      Magistratul a cerut întâi să i se înfăţişeze ne-; guţătorul de piei.      - Mă numesc Gao Qingyuan, Izvor Pur, şi sunt neguţător de piei din Shanxi, a spus omul. Mă ocup de negoţul ăsta de un număr bun de ani. De câte ori trec pe aici trag la acest han. I-am văzut cu ochii mei pe cei doi neguţători de mătăsuri plecând de aici chiar înainte să se crape de ziuă şi mai pot să depun mărturie că în timpul nopţii nu am auzit nici un strigăt, nici o tulburare. Fireşte, sunt cu totul neştiutor de felul cum şi unde şi-au găsit cei doi oameni moartea.      Atunci magistratul l-a chemat pe servitorul domnului bolnav. Omul a întărit tot ce spusese negustorul de piei, adăugind că, din pricina îmbolnăvirii stăpânului său, abia a închis ochii, peste noapte. Dacă ceva nelalocul lui s-ar fi petrecut la han, el cu siguranţă ar fi ştiut.      La auzul acestor mărturii asemănătoare, magistratul a înţeles că i se adevereau îndoielile saie privitoare la nevinovăţia lui Morală Infinită. Pentru a fi şi mai sigur, el a poruncit să se cerceteze cu de-amănuntul fiecare odaie din han, însă nu s-a izbutit să se dea de nici o cât de mică urmă a crimei ce ar fi fost săvârşită acolo. „Este clar că omorurile fuseseră comise undeva în afară, şi-a zis el. Pentru că şi dacă cei trei martori erau în înţelegere cu hangiul, cum ar fi putut ei să şteargă toate urmele crimei?” Cufundat în gânduri, magistratul a făcut calea întoarsă, spre gura târgului şi a cercetat atent locul unde fuseseră descoperite cele două corpuri. Acesta era locul faptei, dovadă că pământul era îmbibat de sânge.      Nu se afla nici o casă în imediata vecinătate, ci numai câteva, puţin mai departe, anume chiar în târg. Magistratul a cerut să i se prezinte câţiva locuitori de acolo şi i-a interogat. Dar fără nici un rezultat. Singurul lucru despre care puteau să spună ceva era zarva unor trecători care îi treziseră cu noaptea în cap, ţipând că se săvârşise un omor. Pe dată ei l-au anunţat pe gardian şi în timpul cercetărilor făcute de acesta s-a aflat că victimele îşi petrecuseră noaptea la hanul lui Morală Infinită.      Această informaţie l-a determinat pe magistral să,încline că gardianul putea în definitiv să se dovedească a fi vinovatul. Dar cum întunericul sa lăsase, era prea târziu să deschidă ancheta. Aşadar a hotărât să facă în aceeaşi noapte investigaţii particulare şi să vadă de ce urme putea să dea. Ancheta avea să fie ţinută în zorii zilei următoare.      - încă de la începutul cercetării acestui caz, i s-a adresat, deci, căpeteniei satului, problemele s-au ridicat una după alta, făcându-l fiecare în parte din ce în ce mai complicat. De aceea, am şi venit astăzi aici de îndată ce mi s-a raportat întâmplarea,' pentru a întreprinde eu însumi investigaţiile. Într-o asemenea situaţie este de însemnătate capitală ţinerea unei anchete cât mai grabnic posibil. Aşa că voi rămâne chiar aici, peste noapte, pentru a pvitea deschide ancheta mâine în zori.      El a poruncit portăreilor să ţină sub stricta supraveghei'e cele două cadavre şi s-a retras în locuinţa oficială pregătită pentru el. După ce a tăifăsuit acolo o vreme cu căpetenia satului, în cele din urmă lc-a îngăduit tuturor să se retragă. Imediat l-a chemat pe Torentul şi i-a spus:      - În mod sigur această crimă nu a fost cornisă de Morală Infinită, li suspectez mai degrabă pe gardian. S-a grăbit să acuze pe cineva pentru a în” depărta orice bănuieli ce ar fi căzut asupra lui. Ai face bine să ieşi în cursul nopţii, să faci cercetări. Dacă descoperi vreun lucru însemnat, adu-mi-l neîntârziat la cunoştinţă.      Torentul s-a dus, însoţit de câţiva portărei, să-l vadă mai întâi pe ajutorul gardianului.      Acesta se afla cu oamenii care stăteau de pază lângă cele două cadavre. Torentul s-a îndreptat spre el.      - Am venit aici cu înălţimea Sa, i s-a adresat el, pentru a lua parte la dezlegarea acestui caz: Până acum nu ţi-am supărat superiorul. Se pare totuşi că bătrânul hangiu este nevinovat. Şi cu toate că eu şi oamenii mei aici de faţă suntem slujbaşi ai statului, nu am pricinuit niciodată necazuri celor nevinovaţi. Trebuie să-ţi spun că în toate priJ vinţele am avut o zi destul de obositoare şi mai suntem şi lihniţi de foame. Ar fi o îndrăzneală prea mare dacă aş gândi că stăpânul tău are pe aici, pe undeva, o leacă de mâncare şi vreo carafă cu băutură? Să nu înţelegi greşit cum că vrem să primim toate astea gratuit. Doar oricine ştie cât de cinstit este stăpânul nostru. Mâine el rie va da cu siguranţă; mie şi colegilor mei, bani pentru munca noastră şî 'din ei îţi voi plăti tot ce vom consuma. Aşa că până una-alta, nu ne lăsa să murim de foame.      - Vă rog să nu vă supăraţi, domnule sergent; a grăit el, salutându-l după cuviinţă. Gardianul nostru este aşa de ocupat acum cu acest caz, că a Uitat cu totul să dea îndrumările trebuincioase pentru ospătarea oamenilor Înălţimii Sale. Dar pentru că dumneavoastră şi colegii dumneavoastră sunteţi înfometaţi, lăsaţi acestei umile persoane cinstea să vă fie gazdă. Hai să mergem să luăm o gustare la birtul din piaţă.      El a trimis doi oameni să preia paza leşurilor şi i-a condus pe sergent şi pe portărei la birt. Servitorii de acolo, văzând că noii veniţi sunt slujbaşi de la judeţ, angajaţi în cercetarea omorului, s-au năspustit asupra lor cu întrebări despre una şi alta şi pe dată au încărcat masa cu bunătăţi peste bunătăţi.      - Noi nu suntem aidoma acelora care. cum ajung în locul unde trebuie să rezolve un caz, se pun numaidecât pe îndopat cu băutură şi mâncare, pe spezele stăpânului şi pe deasupra mai pretind şi câţiva arginţi din partea cârciumarului, ca să-şi u-şureze cheltuielile de drum, a ţinut să precizeze Torentul. Aduceţi-ne numai două feluri de mâncare şi dati-ne fiecăruia câte două cupe cu vin din orez şi cu asta, gata. Vom achita mâine nota de plată.      Abia atunci sergentul şi oamenii săi s-au aşezat la masă. Acum, fireşte că Torentul cunoştea prea bine faptul că gardianul, după primirea pedepsei., fusese reţinut la han şi pus sub paza lui Armăsarul şi Lungilă. Însă bunul simţ îl împiedicase să-i amintească lui Al Treilea de lucrul acesta dureros, chiar de la începutul convorbirii.      - Vorbind deschis, stăpânul vostru este prea nepăsător în privinţa îndatoririlor sale, a început el destăinuirea. Ei bine, ieri noapte a tot fost plecat, tntoreîndu-se acasă în zori şi aflând despre crimă, dintr-o dată şi-a adus aminte că bătrânul hangiu este un om bogat de la care ar putea stoarce ceva şi atunci i-a trăsnit planul ăla nechibzuit cu mutarea cadavrelor la han. Nu a întrecut o leacă măsura? Şi uite că ajungem şi la întrebarea legitimă: unde a fost stăpânul vostru noaptea trecută? Locul unde au fost găsite cadavrele este la drumul mare. Cum se face că nici el şi nici tu, care faceţi turele de noapte, nu aţi dat de ele decât în ultimul ceas? Azi, înălţimea Sa a pus să i se tragă gardianului două sute de lovituri cu ciomegele de bambus şi cu siguranţă că mâine nu-l va slăbi deloc cu întrebările, pentru a ne spune cine e criminalul. Acuma zi şi dumneata, nu şi-a făcut-o cu mâna lui?      - Domnule, sergent, a răspuns Al Treilea, dumneavoastră judecaţi această chestiune din afara ei. Âflâhdu-ne cu toţii din aceeaşi branşă, îndrăznesc să arăt că şeful nostru are de mai multă vreme un dinte contra hangiului. De Anul Nou, Morală Infinită îi picură cu zgârcenie gardianului nostru doar câţiva bănuţi de aramă. Şi deşi cu fiecare an şeful Âşi face visuri că va izbuti să stoarcă un bacşiş frumuşel, cu bătrânul linge-blide nu reuşeşte. Noaptea trecută s-a întimplat să se afle la familia Li, la nişte jocuri de noroc şi a fost pur şi simplu uscat de bani. A continuat să joace până ia zori,când a auzit ţipetele oamenilor, că se făptuise un omor. Cum a aflat că victimele au fost şi la hanul lui Morală Infinită, îndată s-a gândit că era un prilej cum nu se poate mai norocos să-i vină de hac bătrânului hapsân şi să-i smulgă o sumă grasă, după care chiar îi sfârâiau buricele degetelor. După cum vedeţi, gardianul nu are nimic de a face cu crima. El a încercat doar să-l pungăşească pe bă-trân şi a încasat drept răsplată o bătaie zdravănă. Şi-a făcut mai degrabă rău sieşi, decât altora. Cit priveşte omorul, asta e, fireşte, treaba ce ne nău-ceşte cel mai mult. E cât se poate de limpede că a fost făptuit în zori. Trebuie să se fi petrecut după ce mi-am încheiat eu .ultima tură de noapte, fiindcă până atunci totul era încă potolit. Este adevărat că Morală Infinită este un zgârcit şi jumătate, dar alit cât pot pricepe şi eu, nu este deloc criminalul.      La auzul acestei istorisiri, Torentul a mormăit ceva. Ajunsese la concluzia nemărturisită că nici gardianul nu putea fi criminalul. Încercase doar să-i smulgă hangiului câţiva arginţi, faptă pentru care îşi primise pedeapsa binemeritată prin cele două sute de lovituri. Dar cine făptuise omorul? Iată o întrebare încă de nedezlegat. Reflectând astfel, Torentul s-a apucat să înfulece cu poftă şi în scurt timp a dat totul gata. A cerut să se facă socoteala şi i-a spus cârciumarului să vină în ziua următoare lă tribunal, pentru a-şi primi plata. Apoi s-a despărţit de prieteni şi s-a dus direct la magistrat, căruia i-a povestit ce aflase.      - Avem de a face într-adevăr cu un caz greu, a spus Eminentul Umanist. Dacă hangiul n-a săvârşit crima, atunci cele două victime trebuie să fi lăsat să le scape pe altundeva vorba că aveau buzunarele burduşite bine cu bani. Vreun nemernic a aflat şi i-a urmărit pas cu pas, tot drumul, până azu dimineaţă când, părăsind cei doi hanul, acela a gă-i sit prilejul să-i omoare. Aceasta este singura expli' caţie pentru găsirea celor două cadavre la poarta aşezării. Numai că, vezi, ca magistrat al judeţului; sunt socotit părintele oamenilor de aici. Nu se cade să nu răzbun crima. Numai aşa pot sta faţă în faţă cu suveranul nostru şi cu oamenii simpli de jos: Oricum, nu mai este nimic de făcut pe ziua de azi; Să vedem ce va mai fi mâine dimineaţă, după ai-chetă.      Acestea fiind spuse, i-a permis Torentului să se retragă. Dacă vreţi să ştiţi ce s-a mai întimplat; citiţi capitolul următor.           Capitolul 3 MORALA INFINITĂ ARATĂ CĂ S-A FĂCUT O GREŞEALĂ ÎN PRIVINŢA CADAVRELOR ; MAGISTRATUL VINDE LEACURI DEGHIZAT ÎN VRACI           Se spune că, a doua zi dis-de-dimineaţă, magistratul s-a dichisit ca de obicei, a servit micul dejun şi le-a poruncit oamenilor săi să se adune cu toţii la locul unde zăceau cadavrele. În faţa hanului se afla deja o mulţime de portărei şi de alţi slujbaşi, clnd magistratul, venit pe jos de la locuinţa sa, s-a aşezat la masa înaltă a tribunalului provizoriu, înfiinţat acolo. A cerut mai întâi să i se înfăţişeze hangiul.      - Cu toate că pretinzi că eşti nevinovat în privinţa acestei crime, i-a grăit solemn, victimele s-au aflat totuşi în hanul tău înainte de a fi omorâte. De aceea nu poţi să te ţii de o parte, ca şi cum cazul acesta nu ar avea nici o legătură cu tine. Să începem prin a te întreba numele victimelor, aşa încât cercetarea să se poată desfăşura cum trebuie.      - Când cei doi oameni, a răspuns el, au sosit noaptea trecută la hanul meu, i-am întrebat cum se numesc. Unul a spus că numele său de familie e Xu, celălalt Shao. Cum tocmai apucaseră să-şi desfacă bagajele, am pierdut prilejul să-i mai întreb şi de numele personale.      Magistratul a încuviinţat din cap şi a scris cu pensula pe o hârtie: „Un bărbat cu prenumele Xu”. Apoi a poruncit celui însărcinat cu disecţia să cerceteze cadavrul. Acesta a luat înscrisul magistratului şi, ajutat de Al Treilea şi de portăreii de serviciu, a tras cadavrul care zăcea pe partea stingă, în mijloc, în faţa mesei judecătorului.      - Cer să i se poruncească hangiului să păşească înainte şi să recunoască acest cadavru, ca fiind sau nu al numitului Xu, a spus.      Magistratul i-a poruncit hangiului să facă după cum i s-a cerut. Bătrânul, deşi era îngrozit, nu a avut încotro şi s-a apropiat încet de corpul acoperit tot cu sânge. Tremurând din toate încheieturile, cu mare străduinţă s-a stăpânit şi, luându-şi inima în dinţi, l-a privit, recunoscându-l.      Cel care executa disecţiile a întins şase sau şapte rogojini de trestie pe pământ şi a tras cadavrul pe ele. Apoi l-a spălat cu apă caldă şi l-a” examinat cu de-amănuntul. La sfârşitul acestei operaţii, a raportat:      - Un cadavru bărbătesc, având: o rană de cuţit la umăr, în spate, adâncă de 2,8 cun şi lată de 4 fen [notă în text: Unităţi de măsură de lungime. Un cun este egal ev 8,33 cm, iar un fen este a zecea parte dintr-un cun.]; în partea stingă o tumefiere cauzată de o lovitură cu piciorul,măsurând 5 fen şi 5 cun; o tăietură în trahee, adâncă de 3,1 şi 6 fen.      Documentul astfel întocmit a fost pus pe masa magistratului. Acesta a chibzuit câteva clipe asupra acestui raport, după care şi-a părăsit scaunul şi a cercetat el însuşi cu atenţie cadavrul. Când a terminat de verificat raportul, şi-a aplicat pecetea sa roşie pe document şi a dat ordin să se aşeze cadavrul într-un sicriu şi să se afişeze o înştiinţare prin care se cerea tuturor acelora care îl cunoşteau pe omul ucis să se prezinte la tribunal.      Înapoindu-se În jilţul său, magistratul a caligrafiat pe o altă panglică de hârtie: „O persoană cu prenumele Shao”. Apoi a procedat ca mai înainte şi i-a cerut hangiului să identifice corpul. Morală Infinită s-a apropiat cu capul în pământ şi a îndrăznit să-şi salte privirea doar când s-a aflat direct în faţa cadavrului. Apoi brusc a tresărit violent, ochii i-an ieşit să-i sară din orbite şi, după că a bâlbâit nişte sunete fără nici o noimă, a leşinat.      Înţelegând că un fapt neobişnuit avea să schimbe cursul lucrurilor, magistratul i-a ordonat lui Torentul să-l ajute pe hangiu să-şi vină în fire, astfel ca ancheta să poată fi dusă mai departe, în urma lămuririlor depline pe care avea să le dea acesta. S-a aşternut o tăcere adâncă, toţi cei de faţă nedeslipindu-şi ochii de pe hangiu. Torentul a izbutit să-l facă pe bătrân să şadă în capul oaselor, pe pământ, şi a poruncit soţiei lui să aducă degrabă o cană cu ceai îndulcit.      Mulţimea spectatorilor care dintru început arătase nerăbdare pentru această zăbavă în ancheta şi chiar dăduse unele semne de a se răspândi şi întoarce pe la case, rămăsese acum înfiptă locului; dornică să vadă ce va mai urma. După un răstimp, hangiul şi-a revenit. El a încercat să vorbească, dar nu a reuşit.      - Nu e bine... Greşeală..., a bâiguit el în cele din urmă.      - Bătrâne, i s-a adresat sergentul, înălţimea Sa aşteaptă lămuririle tale. Vorbeşte răspicat, cine a greşit?      - Cadavrul... Shao era un flăcău, în vreme ce corpul ăsta este al unui bătrân, cu barbă. Cum să poată fi el al doilea oaspe? E limpede că aici e o greşeală. Îl rog pe înălţimea Sa să facă lumină!      Toţi erau foarte tulburaţi de această întorsătură şi s-au uitat spre magistrat.      - Cum se poate aşa ceva? s-a mirat el. Aceste două cadavre au zăcut aici toată ziua. De ce hangiul nu a descoperit mai devreme că unul dintre ela era al unui străin? Acum, la anchetă, în chiar ultima clipă, şi-a schimbat părerea. Aceasta dovedeşte că încearcă să ne înşele.      Morală Infinită a fost adus înaintea lui şi magistratul a strigat la el să spună adevărul.      Tremurând grozav, bătrânul şi-a lovit de citeva ori fruntea de pământ.      - Când gardianul a încercat să vâre aceasta umilă persoană în năpastă şi mi-a azvulit cele două Cadavre în faţa aşii, a zis el cu voce plângăreaţă, am fost cu totul buimăcit şi numaidccât am pornit-o în mare fugă la oraş să vă înştiinţez de cele întâm-plate. Cum să mă fi apucat mai întâi să cercetez cadavrele? Da, cadavrul ăsta de-al doilea a fost în bună parte acoperit de celălalt şi recunoscându-l 02 Xu dintr-o dată, am fost sigur că ălălalt cra'Shao. Îmi putea da mie prin minte o astfel de schimbare? Eu sunt cu adevărat nevinovat şi îmi pun soarta în mâinile Prea Cinstitului Magistrat.      Eminentul Umanist şi-a amintit că, în ajun. când văzuse şi el cadavrele, ele de fapt zăceau unul acoperindu-l pe jumătate pe celălalt. S-a gândil ca era foarte probabilă greşeala fără ”voie a hangiului. Pe de altă parte, faptul acesta nu părea să uşureze cu nimic cazul. A poruncit să fie adus gardianul. Acesta şi-a făcut apariţia după cum trebuia, încadrat de Lungilă şi Armăsarul.      - Nătărăule! i s-a adresat magistralul, umbli la cadavre şI mai învinuieşti şi oamenii nevinovaţi. Ai zis că hangiul ia ucis pe oamenii aceştia şi de aceea ieri ai şi dus corpurile la uşa lui. Rezultă că tu trebuie să fi avut din plin ocazia de a lua cât se poaTe de bine aminte la ele. Vorbeşte-mi acum răspicat şi repede cum arătau ei?      Gardianul Străinul aflase deja vestea că era o greşeală în privinţa cadavrelor şi acum, după felul în care i se adresase magistratul, se temea grozav că putea să fie acuzai chiar de crimă. S-a grăbii aşadar să înfăţişeze adevărul.      - Eu am zis că el e criminalul, numai fiindcă victimele au stat la hanul lui şi fiindcă omorul sa întâmplat să se petreacă în apropiere. Una dintre victime era, fireşte, flăcăul, iar cealaltă o persoana vârstnică şi cu barbă. Dar pentru că el, nemulţumit că i-am pus cadavrele la uşă, s-a năpustit val-vârtej la oraş, nu am mai avut cum să mai văd dacă recunoscuse amândouă cadavrele. Eu n-aş putea spune dacă este sau nu o greşeală în privinţa identităţii, fiindcă nu am dat ochii cu cei doi negustori, la venirea lor la han, cu o seară înainte.      Magistratul a ordonat portăreilor să îi dea gardianului încă o sută de lovituri cu ciomegile de bambus, declarând că gardianul se făcuse vinovat de depunerea unei acuzaţii false şi de încercarea de a implica o persoană nevinovată.      Apoi, magistratului i-au fost înfăţişaţi ceilalţi trei oaspeţi care mai stăteau la han şi el din nou i-a interogat. Toţi trei au întărit că amândoi negustorii erau tineri şi că victima cu mustăţi nu fusese la han; ei nu puteau spune cine e şi nici nu ştiau cum îşi găsise moartea.      - Lucrurile stând astfel, a conchis magistratul; este limpede pentru mine unde voi găsi criminalul:      El a poruncit să se treacă la examinarea cadavrului omului necunoscut.      - Cadavrul este al unei persoane bărbăteşti neidentificate, a fost dat raportul. Pe braţul stâng are un semn de rană, măsurând 2,8 cun şi la şale o vânătaie cauzată de o lovitură de picior, de 3 pe 5 cun; sub coastă o rană de cuţit, lată de 1,3 cun; lungă de 5,6 cun şi adâncă de 2,2 cun; o rană de cuţit în spate lată şi adâncă de câte 2,8 cun.      Aceste amănunte au fost cum se cuvine notate.1 Când formalităţile au fost îndeplinite, magistratul a cuvântat din nou:      - Cadavrul acesta urmează să fie lăsat aici; închis într-un sicriu. Rudele şi prietenii lui s-ar putea să locuiască prin împrejurimi. Îmi voi pune acum pecetea pe înştiinţarea ce o voi afişa, apelând la aceia care îl cunosc pe om să se înfăţişeze la mine. La timpul potrivit, îndată ce criminalul va fi arestat, se va ţine procesul. Morală Infinită este eliberat pe cauţiune, dar trebuie să se prezinte el însuşi la tribunal când acest caz va fi judecat, pentru a depune mărturie. Gardianul va fi pus sub arest o vreme.      După ce a făcut cunoscute aceste ordine, magistratul s-a urcat în litieră şi, înconjurat de personalul său, a părăsit satul Şase Li şi s-a întors în oraş. Acolo s-a dus mai întâi la templu şi a ars nişte santal. Apoi a mers la Yamen [notă în text: Sediul administraţiei judeţene.]. unde s-a aşezat la masa sa de judecată. A făcut apelul personalului magistraturii şi, aflând totul în ordine, s-a retras în cabinetul său, din spatele sălii de judecată.      Luându-şi pensula de scris, el a întocmit întâi un mesaj către autorităţile din Huzhou, făcând o descriere completă a victimei Xu şi cerându-le să încerce să-i găsească familia şi rudele. Apoi a compus o circulară către magistraturile judeţelor din vecinătatea judeţului său, cu cererea să îşi pună oamenii pe urmele unui om cu semnalmentele lui Shao negustorul care dispăruse.      Di a înmânat aceste ciorne funcţionarilor săi. pentru a le transcrie şi expedia, iar apoi i-a chemat la el pe Lungilă şl pe Armăsarul.      - Cazul acesta s-a lămurit acum, le-a spus. Nu poate fi nici o îndoială că omul cu numele Shao este ucigaşul. Dacă este prins, îl putem judeca şi cu aceasta cazul este încheiat. Aşa că vă poruncesc amândorura să-l căutaţi, să-l arestaţi şi să-l aduceţi aici fără zăbavă.      După plecarea lor, magistratul l-a chemat pe Torentul.      - Victima necunoscută, i-a spus, este probabil din judeţul acesta. Caută prin toate satele şi încearcă să descoperi pe cineva care îl cunoaşte. Pe urmă, eu nu cred că ucigaşul a reuşit să fugă prea departe. Probabil că a găsit de cuviinţă că e mii sigur să se ţină la adăpost într-o ascunzătoare prin împrejurimi, amânându-şl scăparea până ce urmărirea va înceta. Aşadar, ai putea în acelaşi timp să faci cercetări discrete în privinţa acestui Shao.      Magistratul a petrecut apoi câteva zile în aşteptarea ajutoarelor sale. Dar aceştia nu apăreau şi nici nu au dat vreun semn cât de mic de viată. Înciudat, şi-a zis că nu se putea ca respectivul caz sa nu-şi găsească dezlegarea, oricât de încâlcit se arăta. Deocamdată, ar fi fost mai bine să pornească ci însuşi într-o investigaţie tăinuită.      În dimineaţa următoare, magistratul şi-a pus veşminte de doctor ambulant. Ducând pe umeri o ladă înfundată bine cu ierburi, hapuri şi prafuri do leac, a pornit în cercetarea sa.      Ieşind din Yamen, a luat-o pe şoseaua dinspre miazănoapte. A zăbovit un timp destul de lung în preajma târgurilor aflate de-a lungul drumului, dar nimeni nu s-a apropiat de el. S-a gândit că poate va avea mai mult noroc dacă îşi va îaşira leacurile la vedere, în portalul unei prăvălii mari. În cele din urmă, a ajuns într-un târg, care, cu toate că era lipsit de fierberea şi furnicarul de oameni specifice pieţelor din oraş, se afla la încrucişarea unor drumuri mari şi astfel prin el era un necontenit du-te-vino al dregătorilor, negustorilor şi vânzătorilor ambulanţi, în colţul de răsărit şi miazăzi, se înălţa o arcadă, cu trei ideograme înscrise pe ea: „Târgul Floarea Imperială”. Trecând pe sub portalul acesta, a văzut o clădire cu trei caturi, pe a cărei firmă scria mare: „Casă de amanetat”. Magistratul s-a gândit că acesta era un loc grozav unde se putea a şeza. Şi-a despachetat aşadar lada cu doctorii şi întinzând o bucată de pânză pe dalele de piatră, şi-a expus apoi toate medicamentele şi ierburile. Şfârşind cu aceste pregătiri, a făcut o plecăciune şi a declamat cu o voce răsunătoare poezioara următoare:           Călător de la nord, de la sud. poposeşte o clipa aici.      Câtă vreme eşti zdravăn nici ca. iţi pasă de boală sau moarte.      Însă vracii dibaci nu-ţi stau în calc, muşuroi de furnici,      Şi-odată la pat. nici de vraci, nici de leac potrivit nu ai parte.           Şi a urmat să se prezinte:      - Vă înştiinţez cu umilinţă că prenumele meu este Ren, iar numele Jie şi sunt din oraşul Taiyuan, provincia Shanxi. M-am cufundat din tinereţe în studiul cărţilor rare, despre medicină, şi am ajuns să fac minuni ca deţinător al tainelor artei de lecuit. Cu toate că e departe de mine gândul de a mă asemui cu faimoşii vraci ai vremurilor străvechi, îndrăznesc să susţin că ştiu prea bine învăţătura doctorilor renumiţi, de mai târziu. Pot lua pulsul bărbaţilor şi femeilor, mă pricep la medicina internă şi la chirurgie şi tot la fel de bine sunt neîntrecut în recunoaşterea bolilor ciudate. Chiar poftiţi, con sultaţi-mă şi veţi afla voi singuri de ce sunt în stare ¦ Aveţi să vedeţi că dau prescripţia cuvenită şi ea va lecui bolile uşoare numaidecăt aici, pe loc, iar cât priveşte bolile grave, vă garantez că ele vor fi lecuite în numai trei zile. Doar din întâmplare m-am nimerit astăzi pe aici, chemat de un vechi pacient care în mod special a trimis după mine. Rog pe oricine care suferă de vreo boală să mi se înfăţişeze ca să-l lecuiesc.      În timpul cât a cuvântat, o mulţime de gură-cască s-a adunat în jurul lui şi el a iscodit-o atent cir coada ochiului. A observat că toţi păreau oameni din partea locului, flecărind, bine dispuşi, unii cu alţii. A remarcat mai ales o femeie de vârslă mijlocie, cu spatele încovoiat, croindu-şi drum printre ceilalţi privitori, parcă nerăbdătoare să ajungă în faţă. Când el abia îşi încheiase cuvântarea. femeia i s-a adresat:      - După cele grăite, domnule, negreşit că sunteţi în stare să mă scăpaţi de boala asta înrăită a mea.      - Cum să nu, a venit răspunsul. Dacă n-aş a-vea dibăcia aceasta, cum aş îndrăzni să bat drumurile încoace şi încolo, împăunându-mă cu vorbe goale? Înfăţişează-mi numai pe cât poţi de limpede semnele bolii tale şi te voi vindeca.      - Boala mea, a zis femeia, are rădăcini cară sunt împlântate uite, aici, taman în inima mea. Credeţi că mi-aţi putea lecui acest dor?      - Dar ce nu-mi stă mie în putere? a răspuns el. Dumneata ai o suferinţă de inimă şi eu am an medicament pentru inimă. Îndreaptă-ţi faţa la lumină şi lasă-mă să te privesc bine.      Când ea şi-a întors faţa, magistratul i-a aruncat doar o privire în treacăt. Pentru că, deşi se afla cu treaba aceasta în interesele justiţiei, rămăsese a-cela care era, un înalt dregător, iar ea numai o femeie de rând, fără nici o legătură cu el, şi ar fi fost împotriva regulilor buneicuviinţe să îi permită să se apropie prea mult de persoana lui.      - Ştiu ce te necăjeşte, i-a spus. Pielea îţi e uscata şi ofilită, ar vinele îţi sunt ieşite în afară. Acestea sunt semne sigure că ficatul dumitale este inflamat, iar sistemul nervos slăbit. Cândva, în trecut, dumneata trebuie să fi trecut printr-o mare tulburare. Chinuit din această pricină, ficatul ţi s-a iritat, iar digestia nu a mai lucrat normaL Durerea, aceasta de la inimă o ai tot timpul, nu-i aşa?      - Domnule, a răspuns femeia numaidecât. E adevărat că ai o pricepere nemaipomenită. Îndur boala asta a mea de amar de 'vreme, dar nicicând nu s-a aflat vreun doctor să-i dea de cap aşa de bine. Fiindcă ştii de ce sufăr, crezi că s-o găsi şi doctoria care să mă poată lecui?      Văzând că femeia se încrede în el, magistratul 8-a gândit să o iscodească mai mult.      Dacă vreţi să stiţi ce a dezvăluit femeia, citiţi capitolul următor.

A V E R T I S M E N T !               Nu căuta, cititorule, cu tot dinadinsul, analogii, nu scormoni febril prin dicţio­nare şi atlasuri pentru confruntări, nu-i face autorului procese de intenţie. Lu­mea acestei cărţi îi aparţine integral. Ma­teria însă din care şi-a construit-o este universală.   Degeaba fugiţi spre necunoscut şi vă înălţaţi spre soare, dacă nu duceţi cu voi un suflet mai bun şi mai nobil.   Mihail Sadoveanu   CAPITOLUL 1.             Mă numesc Horia Velican. Ziaristul Horia Velican, născut la 16 iulie 1927, în satul Blidari, comuna Cîrligele, judeţul Vrancea. Sub această identitate am fost arestat luni, 26 septembrie 197 ... Cîte zile au trecut de atunci? Cîte luni? Cîţi ani? De ce mă întreb? Oare, mă interesează, în­tr-adevăr, timpul? Este necesar, absolut necesar, să răspun­dem tuturor întrebărilor din noi? Timpul nu mai lucrează pentru mine.’ De fapt, mă aflu în afara timpului. Acesta e sensul exact al condiţiei unui spion arestat. Un spion arestat nu are decît trecut. El a fost. Atît. Aste vroiam să spun: Spio­nul Horia Velican a fost. Timpul său curge pînă într-o dimi­neaţă de septembrie. Dincolo de cumpăna aceea nu rămîne decît un nume, o fişă, un dosar. Ce înseamnă, la urma urmei, soarta unui spion? Cît valorează viaţa lui? La cît se reduce ea? Satisfacţie, datorie, bani, spirit de aventură? O meserie ca oricare alta? Iubire, ură, tentaţia necunoscutului? Jocul în­tîmplării? Prăpastia şantajului? Frică sau nebunie? Nimic sau toate la un loc? Ce-a însemnat Casablanca, celebrul spion Casablanca? Dar Stieber? A existat într-adevăr un om care s-a numit Karl Schulmeister? Mata Hari n-a fost oare pură ficţiune? Să fi fost îtichard Sorge doar un simplu mit? Ce-au vrut aceşti oameni? Ce-au gîndit, ce-au făcut şi ce-au vrut ei? Baruri de noapte şi dansatoare fumînd tolănite lîngă generali năduşiţi, doldora de secrete militare? întîl- airi conspirative în vile cu pereţi dubli? Răpiri îndrăzneţe de magnaţi financiari străini? Pachete groase de bancnote noi, foşnitoare? Viciul jocului periculos? Dragostea anima­toarelor pieptoase şi flegmatice? Fiorul acela unic al unei recrutări subtile, la o inocentă ceaşcă de cafea, a miniştri­lor plenipotenţiari? Doamne, cît de ridicule sînt toate astea acum, cît de stupide, mai ales că în stupiditatea lor germi­nează atîta lipsă de omenie ... atîta cruzime ... Cunoşti o femeie, ai cunoscut-o întîmplător, ţi-o apropii, te apropii de ea şi vă împrieteniţi, te regăseşti în sufletul ei aşa cum nu­mai în sufletul mamei îţi mai poţi desluşi cugetul, chipul interior, şi viaţa pare dintr-o dată altfel, merită s-o chel­tuieşti, apoi primeşti un semnal de undeva şi i te supui, îţi inviţi iubita la plimbare, te uiţi în ochii ei ca şi altădată, cu aceeaşi candoare, o conduci pe o străduţă învăluită în beznă şi-i înfigi între omoplaţi un pumnal, lovitura e scurtă, fulgerătoare, gestul e profesional, deoarece a trebuit să ucizi un duşman. Femeia te vîna de mult, ea te-a căutat, ea te-a întîlnit, n-a fost, de fapt, nimic întîmplător, ţi-a ieşit în cale fiindcă a vrut ea, fiindcă era plătită să facă acest lucru, fiindcă erai sortit sacrificiului barbar pe altarul in­formaţiilor secrete. Atîta doar că, undeva sus, un ochi rece şi atent ţi-a trimis un semnal, un avertisment cu o clipă mai devreme, exact clipa cît ai avut răgazul să faci gestul acela îngrozitor. De ce femeia nu te-a lichidat din pri­mul moment? De ce zilele alea lungi, nesfîrşite, de iubire, îndărătul cărora ardea gîndul asasin? Sînt întrebări cum­plite care te vor mistui mereu, cît vei face umbră pămîn- tului, pentru că îndoiala sapă nişte prăpăstii din care nu mai poţi ieşi niciodată. Oare, cît mai am de trăit? Am fost arestat. Mă vor jude­ca. Ancheta curge parcă prea încet. Cît ştie căpitanul Bo- beică? Ce ştie el despre mine? Ce e în capul lui, de se uită la mine lung, fără adresă? Are un aev, ciudat, nu, mai degrabă un zîmbet ciudat. Ce urmăreşte căpitanul? De ce e atîta linişte în jurul meu? Voi fi condamnat? La ce bun toată istoria asta idioată? „Scrieţi, domnule Velican, scrieţi tot ce vreţi dumneavoastră!” De ce să scriu? Cui să scriu? Cui foloseşte? Mie, în orice caz, nu. Am pierdut, plătesc. Toţi pierdem. Toţi plătim. Mai devreme, sau mai tîrziu, toţi ne reglăm conturile. Nimeni nu rămîne veşnic debitor, chiar dacă ultima poliţă o achită neamurile care încă nu s-au născut. Terra e o imensă piaţă plină pînă la refuz cu debitori şi creditori. Restul e tăcere. Vreau să plătesc! Nu mai suport tăcerea! De ce-i atîta linişte în jurul meu? De ce nu se aud pereţii urlînd? De ce nu ţipă uşa de cît sar­casm şi furie şi durere şi neputinţă s-au strîns în spatele ei? De ce ancheta abia se tîrăşte — cuminte, calmă — cînd simt dincolo de ea spasmul nerăbdător al panterei? De ce nu sînt presat, confruntat, hărţuit, de ce nu sînt torturat să vorbesc, să zbier, să declar, să divulg? De ce tăcerea asta? Oglinda mă fascinează. Se află deasupra lavoarului. Se uită la mine cu un chip straniu. Oglinda îmi azvîrle în faţă o figură halucinantă, cu priviri negre, cu orbite negre, cu părul negru, zburlit, dezgolind o frunte înaltă, albă ca varul, pe care zadarnic o mînă străină pipăie, se plimbă, mîna şi fruntea şi chipul încropind o imagine pe oare n-o recunosc. Singuri ochii nu m-au trădat.. . „Scrieţi, dom­nule Velican, scrieţi! . -Şi dacă nu scriu? E simplu. Ex­trem de simplu. Nu mai scriu şi gata. Mă întind în pat şi aştept.. Mi-e somn. Aş vrea să dorm ... Oricum, sfîrşitul nu poate fi prea departe. Oricum, el trebuie să vină. Şi atunci, punct. Dar pînă atunci? Asta e. Se pare. că Radu Bobeică ştie cîte parale fac nervii unui ziarist bătrîn. . . S-o fi aflat oare la Centrală despre căderea mea? M-au abandonat? Nu există nici o scăpare? Doamne-dumnezeule, dacă am ajuns să-mi pun astfel de întrebări, înseamnă că sînt pierdut. Sînt eu şi totuşi altul. Mă recunosc din ce în ce mai greu. Puţin cîte puţin, Horia Velican piere, se stin­ge. Ceva >a dispărut din mine pentru totdeauna. Undeva, acolo în străfunduri, s-a produs o fisură şi mă scurg, încet- încet, clipă de clipă, afară, în neant. Cînd am simţit sur­parea? Atunci, în minutul căderii ... Imaginea are prospeţimea fulgerului. închid ochii şi re­văd desenul viu^şclipitor, orbitor ... Blocul „Minerva”, uşile mari din bronz şi cristal, scările din marmoră, coboram scările cu o casetă de voiaj în mîna stingă, fumam preocu­pat, detaşat, cu o distincţie de fumător înrăit, m-am oprit’ un moment, am zărit taxiul pe care-l comandasem telefonic din garsonieră, m-am precipitat către el, la aeroport mă aşteptau alţi colegi, o delegaţie de breaslă care pleca în străinătate, am deschis portiera, m-am urcat... Atunci, în minutul căderii, n-am rezistat. Minutul de cădere, minu­tul de care m-am temut toată viaţa, nu eram pregătit pen­tru acel minut. Atunci s-a rupt ceva în mine, am simţit că se frînge un resort acolo, înăuntrul meu, dar n-am ţipat, nu m-am zbătut, n-am zbierat ca un nebun, ar fi fost inutil şi mai ales de prost gust să mă dau în spectacol, să urlu, să muşc. Nu ştiam că mă pîndeşte minutul fatal, ches­ tia aia cu al şaselea simţ care te pune în gardă cînd te paşte un pericol e o chestie idioată, o aiureală, în care n-am crezut niciodată, am deschis portiera, m-am urcat şi abia în maşină am văzut că sînt încadrat de doi indivizi, desi­gur doi ofiţeri de securitate, care nicidecum nu erau puşi pe farse. Mai tîrziu, nu prea tîrziu, am aflat că unul din cei doi bărbaţi era chiar căpitanul Radu Bobeică ... Atunci s-a produs şocul, ruptura. Taxiul demarase lin, fără grabă, nimeni nu scotea un euvînt, era un sacrilegiu să pîngăreşti tăcerea aia sfîntă a gîndurilor cu vorbe calpe, priveam pier­dut uşile mari din bronz ale jîlocului „Minerva”, în care lo- cuisem pînă atunci, şi deodată l-am văzut pe Horia Velican coborînd scările, caseta de voiaj o ţinea în mîna stîngă şi fuma pătimaş, elegant... Apoi, halucinaţia a dispărut brusc, ireală ca un vis urît... Am scos un icnet scurt, scîrbos — am oroare întotdeauna faţă de slăbiciunile omeneşti! — şi mi-am cuprins fruntea între palme. N-am leşinat, n-am dat ochii peste cap, îmi presam tîmplele cu palmele, degetele mi s-au încleştat în păr şi am strîns ca un smintit pumnii. Minutul căderii tre­cuse:.. O săptămînă mai tîrziu, ori poate un veac mai tîrziu — nu ştiu, n-are importanţă! — căpitanul Bobeică mi-a vîrît în mîini un caiet şi un pix, m-a privit în albul ochilor într-un fel straniu, aş zice mai degrabă cu un soi de com­plicitate bizară, după care mi-a zîmbit cuminte, uluitor de cuminte, şi mi-a şoptit: „Scrieţi, domnule Velican, scrieţi tot ce vreţi dumneavoastră!”. S-a răsucit pe călcîie şi a dispă­rut numaidecît, cu mersul lui sportiv, uşor legănat, avînd ceva de sălbăticiune în felul de a se face nevăzut. Să scriu? Asta-i bună! Ce să scriu? De ce să scriu? Cine mă va crede? Şi, oare, mai pot? .Mai pot să scriu? Cîtă pu­tinţă şi cît curaj mai pot rămîne într-un ins pe care-l aşteap­tă plutonul de execuţie? Cît adevăr? Şi zîmbetul acela ciu­dat al căpitanului... N-am fost niciodată în satul Blidari, din ţinutul Vrancei. De ce n-am fost? M-am temut de ceva? Cunosc pe de” rost multe destine, multe biografii din satul acela. A trebuit — demult, tare demult — să le învăţ, să le repet, să le ştiu pe dinafară ca şi cum ar fi fost ale mele, oa şi cum aş fi cres­cut cu ele, acolo în ţara Vrancei. De ce n-am avut curajul să merg în satul Blidari? Curios ce-mi trece acum prin min­te! Curioase şi sucite gîndurile astea. Curioase şi hapsîne întrebările ... De ce scriu? Ce-ar fi să mă astîmpăr dracului odată, să fac greva foamei, să mă dau cu capul de pereţi, să-mi tai beregăţile cu un ciob din oglindă, să termin odată cu toate?! De ce mă zbat, ce oaut? N-am de ce .mă agăţa, asta-i sigur. Atunci?? în fond, ce mai aştept? Pentru mine lucrurile sînt clare. Nu urăsc pe nimeni. Nu reproşez nimic nimănui. Nu-mi regret faptele. O să fiu condamnat la moarte şi măsura luată n-o pot considera decît justă. Pentru mine însă lucrul acesta n-are nici-o importanţă. Absolut nici una. Şi zîmbetul acela ciudat al căpitanului... De ce-i atîta linişte aici? O viaţă întreagă am trăit singur, dar preţul cumplit al tăcerii abia aici în plătesc. De ce să plătesc nu­mai eu? Numai eu sînt vinovat? Să fie Horia Velican sin­gur vinovatul? De fapt, cine e Horia Velican?   CAPITOLUL 2.             Acolo, pe ţărmul Vardarului, timpul e alftel decît aici, la Brăila, altele îi eînt meandrele, curgerea alta, clep­sidra e aceeaşi, nisipul nu-i. Vardarul e aspru ca un cio­plitor de piatră, zîmbeşte rar, e mereu obosit, furios şi în­cruntat. Dunărea e calmă, Dunărea e blîndă, calmă şi blîndă ca un cîntec (dobrogean e Dunărea în ostrovul Brăilei. Sarava Cristian era pietrar brăilean din tată-n fiu. Din cine ştie ce vremuri incerte, germinate în negura istoriei, neamul Saravilor lepădase ţinuturi mai calde, trecuse apele de Marmara, a urcat către Bosfor şi Dardanele, mai departe pînă la gurile bătrînului Danubiu, căutînd şi găsind aşe­zare ,creştinească aici, în cetatea Brăilei. Saravii erau cioplitori în piatră, asta făceau, asta învă­ţaseră de cînd se ştiau, ciopleau piatra, scormoneau ou dalta în măruntaiele ei şi dezghiocau, scoteau în lumină cruci somptuoase şi îngeri costelivi, un popor de îngeri trişti pentru cimitirele cetăţii. Saravii erau truditori în pia­tră, sumbri, săraci şi tăcuţi. Dezrădăcinaţi şi încăpăţînaţi, culţivîndu-şi cu iubire sta­tornică meseria din bătrîni, refuzînd alte îndeletniciri mai uşoare pe care apa Dunării le oferea cu generozitate, Sara­vii cărau piatra tocmai din coamele Pricopanilor, de din­colo de fluviu, din Dobrogea, din carierele Casimcei şi Babadagului. Piatră grea, piatră scumpă, cîştigul se împu­ţina, datoriile creşteau, neamul Saravilor se împuţina şi el. Sarava Cristian ajunsese, astfel, singurul descendent al spiţei sale, se considera de-acum os brăilean, os din os românesc, din amintirile străbune stăruind doar un abur de legendă despre mări şi ţări calde de unde porniseră înaintaşii săi într-un lung şi ireversibil exod, într-o fugă a disperării, salt în necunoscut şi plecare tiranică în spe­ranţa unor zile şi locuri mai bune. In primul război mon­dial Cristian şi-a pierdut părintele şi cei doi fraţi, iar patru ierni mai tîrziu, o iarnă cumplită, lungă şi cumplită ca un blestem, a murit şi Marina, mezina familiei, sămînţă ciu- 10 dată în neamul lor, palidă şi plăpîndă, care s-a stins încetul cu încetul de oftică. Nu se împlinise anul de la dispariţia Marinei cînd bătrîna Sarava a pierit şi ea brusc, într-o noapte, singură, fără luminare, fără să geamă, fără să fie bolnavă: a fost descoperită în zori, ţeapănă, cuminte, cu ochii închişi, cu mîinile reci încrucişate, abia încrucişate deasupra pîntecului oare zămislise zadarnic. Cristian a rămas unicul moştenitor al pietrăriei, atelier bine cunoscut în mahalalele sărace de pescari. S-a căsăto­rit, şi-a ales o muiere pe măsura lui, robustă, răbdătoare, sănătoiasă, au muncit amîndoi ca nişte căpiaţi ani de zile, au refăcut spiţa şi averea Saravilor, curtea eră iarăşi plină de copii, de orătănii, de cruci şi îngeri din piatră, cei drept crucile nu mai aveau aerul acela somptuos, îngerii însă erau la fel de trişti... Apoi, vremurile s-au răsturnat din nou, preţul pietrei creştea, preţul pîinii creştea, viaţa avea alt preţ acum, banii dispăruseră parcă într-o hazna fără fund, oamenii nu mai aveau hani, oamenii nu mai aveau de lucru, gîndurile negre şi datoriile se înmulţeau, covîrşeau, secătuiau burţile, min­ţile, braţele. în 1927, în casa lui Cristian Sarava s-a născut al cincilea copil, în 1929 al şaselea. Opt guri la masă, opt guri mereu flămînde îl încrîncenau să lovească piatra cu furie, cu rîv- nă, cu speranţă. • — Nelă! i-a zis el nevestei într-o zi, întorcîndu-se de la primărie cu o hîrtie în mînă, dacă nu plătesc banii ăştia într-o săptămînă, ne bate toba în curte, trebuie să vînd atelierul sau să-mi atîrn o piatră de gît. Ce facem? Nelia, Ioana lu’Bădălan, fiică de camionagiu, vînjoasă la trup şi cumpătată în cuget, n-a început să plîngă, n-a zbie­rat că-şi blestemă zilele cînd l-a luat pe Cristian, n-a urlat că are caSa plină cu plozi şi că o să ajungă pe drumuri. Nu! Şi-a privit doar bărbatul în ochi — erau frumoşi ochii Saravilor, adînci şi albaştri ca cerul Mediteranei — a pri­vit, a oftat şi i-a spus calmă. — Lasă, mă Cristule, că n-om pieri noi, ne-om hărăni cum om putea, mai plătim o parte din angaralele alea şi n-om pieri. Ne-or mai ajuta şi ai mei ... Cerem o păsuire la per­cepţie .. . Nu într-o săptămînă, ci după aproape trei luni, toamna tîrziu, în ourtea pietrăriei, invadată de glotaşi, prostime şi gură cască, bătea toba perceptorului. 11 Piatra se scumpise, nimeni nu-şi mai comanda pentru răposaţi cruci din piatră, cei vii n-aveau după ce bea apă, iar cei morţi se puteau mulţumi şi cu două scînduri înfipte la căpătîi, atelierul „Sarava şi fiii” dădu faliment, licitaţia abia izbutind să agonisească gologanii pentru plata vechi­lor datorii. în aceeaşi toamnă, lăsîndu-şi familia în grija socrilor, Cristian şi-a luat lumea în cap, căutînd năuc alte ţărmuri ale pîinii. Ori, poate, chemarea străbunilor îl împingea — în vremuri de cumpănă — către mirificul pămînt al făgă­duinţei. Lăsa în urma lui un timp tulbure, lăsa cozile nesfîr- şite ale căruţaşilor în grevă, frunţile posomorite, întunecate ale hamalilor, şiruri nesfîrşite de hamali cu braţele atîrnînd inutile, cu spinări şi grumazuri inutile, aşteptînd disperaţi şi inutili, lăsa ochii mari, întrebători ai copiilor, ochii adînci ai nevestei care-l îndemnau caută, caută, caută.. In Australia s-a angajat ca văcar la un neamţ, venit înaintea lui acolo doar cu cinci ani. Neamţul — şi el de oRîrşie greacă, îl chema Otto Mahas — îşi încropise deja o avere zdravănă, aici oamenii erau altfel, altfel pămîntu- rile, cine se zbătea, şi dacă mai avea şi un dram da noroc... Mahas avusese, era dur, era viclean, în mina lui banii prăseau. 11 angajase pe Cristian, îi plăcuseră muşchii săi de atlet, privirea semeaţă, mîndră. în primăvară, Sarava expedia la Brăila prima pungă cu gologani cîştigaţi pe moşii străine. Bani grei în timpuri grele. După trei ani neamţul şi-a lichidat averea, acareturile şi cîteva păşuni i le-a vîndut lui Cristian, şi-a luat aurul şi a dispărut brusc, fără urmă, fără un cuvînt. La vreo lună i-a scris din Viena, Sarava a primit plic cu antet, hîrtie cu filigran, Otto Mahas se aranjase oa director la o societate de construcţii. Vremurile se schimbaseră, se limpeziseră, în 1935 nu mai erau zilele de acum trei ani — sumbre, cîinoa- se —, neamţul simţise la timp aerul proaspăt şi-şi investise banii în afaceri industriale. Cristian Sarava era de-acum proprietar, avea ferma lui, cîteva fîntîni, sute de capete de vite, pămînturi întinse. S-a interesat la autorităţi, a cheltuit eu folos nişte bani, s-a învîrtit prin cîteva birouri consulare, pînă la urmă a izbutit să-şi aducă familia în Australia. S-a umplut curtea de suflete: şase copii — Doru, Ştefan, Mihu, Ion, Liviu şi Titel, toţi băieţi — şi o muiere, Nela, nevastă-sa. Saravii 12 prosperau repede. In afară de Liviu şi Titel, cei mai mici, toţi munceau, toţi păzeau ca pe ochii din cap averea aia născută din speranţe, sudoare şi noroc. Se dezlegau vechile căi maritime australe, băierile de la pungi se dezlegau şi ele, comerţul înflorea, anul următor şi celălalt an Saravii şi-au vîndut la preţ bun baloturile de lînă, pieile, brînzeturile... Alţi fermieri, vecini, băştinaşi, cu pămînturi mai sterpe i’l priveau rînjirid, îl salutau rînjind şi era în rînjetul lor şi cruzime, şi nepăsare, şi tîmpenie, şi obsesia neputinţei, şi vraja aia ascunsă, ca o apă freatică, a urii cu care jinduieşti ia ciorba veneticului. De toate astea se temea şi nu se te­mea Cristian, prevăzător însă, lichidîndu-şi o parte din avere, transformînd-o în aur şi asigurîndu-l în bănci cu firmă seri­oasă. Către miezul unei nopţi s-a trezit deasupra unui rug în flăcări, pereţii caselor, pereţi din bîrne, ardeau înfiorător de repede, grinzile se prăbuşeau şi se mistuiau prea repede în aerul fierbinte şi nesăţios, ardeau magaziile, ardeau graj­durile cu vite. Nimeni n-a sărit, n-a mişcat un deget să-l ajute. Abia şi-a salvat copiii, muierea şi cîteva lucruri. A înţeles că n-are ce mai căuta printre acei oameni. A vîndut pămînturile, i-a scris lui Otto. Mahas, i-a cerut sfa­tul, l-a primit. „Ultimul drum al europenilor este către Europa”. Aşa i-a răspuns neamţul. Cristian s-a interesat colo şi colo, a aruncat o vorbă, a tras cu urechea, a aflat că şi alţii călătoreau spre obîrşie, reveneau îmbogăţiţi, se grăbeau să prindă ultimul tren, ultimul vapor. Şi-a scos aurul de la bancă, l-a cuprins dintr-o dată fierbinţeala ple­cării, a bătut depeşă la Brăila — eternul dor al revenirii. — Nelă, i-a zis el nevestei, N neclintită lîngă tîmpla lui, peste două săptămîni ajungem la gurile Dunării, şi de acolo la noi acasă. Ai grijă de copii. Mîine ne îmbarcăm pe „Mona Lisa”. Luxosul vas nu s-a îndepărtat prea mult de coasta Aus­traliei, cînd a început măcelul. A fost abordat de trei am­barcaţiuni uşoare, mici, unsuroase, care înălţaseră basmaua neagră a piraţilor. Tentaţia fusese prea mare. Pachebotul „Mona Lisa” gemea de aur, de bănet, de fermieri bogaţi. Au fost măcelăriţi toţi, cu o ură feroce, bărbaţi, muieri, co­pii, întregul echipaj. Vasul a fost prădat pînă la ultimul sfanţ, pînă la ultimul cercel, apoi abandonat mării. O singură suflare omenească a supraveţuit, totuşi, atunci, un singur om, de fapt era un pui de om. Se răzleţise de ai săi, în 13 joacă, şi adormise în sala cazanelor, cuibărit acolo dup& nişte calorifere calde, acoperite ou vată minerală, sau poate,, cine ştie, ocrotit acolo de mîna oarbă a destinului. Suflet rătăcitor pe un cimitir în derivă, copilul a fost descoperit,, o săptămînă mai tîrziu, de un echipaj grecesc şi predat unui orfelinat de pe malurile Vardarului, apa aceea bătrînă şi înţeleaptă căreia străbunii îi ziceau Axius. Puiul acela de om era Liviu Saravia, adică eu, adică Ho­ria Velican. De ce n-am pierit atunci, la şapte ani? De ce n-am înnebunit atunci? De ce-am supravieţuit? C A P I T O L U L 3. Ieri, căpitanul Radu Bobeică m-a invitat la el în birou. Un subofiţer înalt, mustăcios — ăsta cară într-o sin­gură mînă doi ca mine — a desferecat uşa celulei, a făcut treaba aceasta cu îndemînare, cu delicateţe chiar, totuşi zgomotul zăvoarelor trase, scrîşnetul acela sec, dur al fie­rului frecat pe fier, poartă în el, de fiecare dată, sîmburele prevestitor al ceasului rău, al clipei rele, poate ultima cli­pă, zgomotul zăvoarelor trase naşte în fiinţa mea o ghiară uriaşă care se strînge, se strînge încet, inexorabil, în mine, în jurul meu, peste mine, deasupra, pretutindeni, pînă în momentul în oare aflu adevărul: o nouă audiere, o con­fruntare, întrebări, reveniri, verificări. Adică viaţă. Oare mi se va apune mereu adevărul? Va să zică, astăzi n-a fost ultima clipă, ultimul drum. încă n-a fost. Subofiţerul mustăcios deschide şi mă priveşte curios, nu cu răutate, n-are nimic brutal în privirea lui, în gesturile lui, ci curiozitate, o infinită curiozitate, mă priveşte cam aşa cum te-ai cihiorî la o gînganie ciudată sau la un animal nevolnic, schilav şi-ţi zici cu gînduri aiurite: „Cum dracu, stîrpitura asta a putut face aşa şi pe dincolo?!” Aşa este, sînt slăbuţ, sînt palid, am trăsături apoase, priviri cenu­şii, oase subţiri, am părul rar, degetele mici, umerii înguşti, statura pirpirie, aproape infantilă. Nu sînt un tip prea ară­tos. Asta nu înseamnă însă că sînt respingător pentru sexul frumos. Lia Proper o poate spune mai cu temeinicie în lo­cul meu. De ce tocmai Lia Proper? Un sportiv mă ignoră cu desăvîrşire. Iar un bărbat viguros, aşa cam ca subofiţe­rul ăsta, se uită la mine ca la o moluscă. Dar dacă i-aş spune că sînt capabil să ridic dintr-o singură smulgere două sute de kilograme, că într-o luptă corp la corp ou el, în nici un caz eu n-aş ieşi pe locul doi, dacă i-aş spune mă­tăhălosului ăsta în cizme că viteza cu care pot administra eu o lovitură de karate e suficientă pentru a-i frînge gîtul? Dacă ar şti, ce-ar face? Desigur, dacă i-aş spune, nu m-ar crede, sau ar simţi subit nevoia unei înfruntări, adeseori 15 oamenii au reacţii de soiul acesta, nu cred pînă nu se con­ving pe pielea lor, convingerea asta însă îi poate fi fatala unuia care mă are ca partener. Dar subofiţerul nu ştie, iar eu nu mă sensibilizez la privirea lui. Cu Bobeică e altă chestie. Altfel stau treburile cu el. Căpitanul mă cunoaşte, el ştie precis cîte parale fac. Vînătorul ăsta de spioni are reflexe de pisică sălbatică şi privirea lui îţi spune, exiact cu o secundă mai devreme, „astîmpără-te, fii cuminte, fii rezonabil”, iar dacă eşti înţelept secunda asta te salvează de la dezastru, îţi măsori adversarul cu alte gînduri, i te supui, n-ai încotro, i te supui chiar şi atunci cînd nu-ţi mai pasă de viaţă. „Scrieţi, domnule Velican, scrieţi tot ce vreţi dumneavoastră!”. De ce acest îndemn şi această ciudată, neverosimilă apropiere? Şi mai uimitor este faptul că-l simt pe căpitan că-i sincer, că nu se preface, că nu e un tică­los care să mă atîrne zîmbind în ştreang, el e franc în tot ce face, mă pricep la oameni. Ce are de gînd cu mine Bo­beică? ... Datorită firii mele, n-am avut prea mulţi prieteni prin­tre semenii mei, bărbaţii. Aceştia m-au tratat întotdeauna cu o bunăvoinţă jignitoare, sufocantă, tolerîndu-mă în preaj­ma lor constrînşi de profesie, ori de anumite convenienţe sociale. Femeilor însă le inspiram alte sentimente. Intre femei întotdeauna m-am simţit mai în siguranţă, cu ele comunicarea se încheagă mai rapid, o anumită intuiţie co­mună, anumite gesturi comune, anumite slăbiciuni creau punţi de legătură durabile, mediul acesta îl cultiv, adică l-am cultivat ani de zile cu perseverenţă, cu pasiune, cu răbdare, din calcul şi dorinţă. Cînd am făcut această des­coperire nu aveam decît 16 ani, am exersat îndelung, am devenit o canalie stilată, mi-am exploatat înclinaţiile mor­bide spre jocul desăvîrşitei mimări a suferinţei, a tristeţei sfîşietoare, a dureroasei însingurări, am început să pri­vesc femeile cu alţi ochi. In acest mediu au germinat toate speranţele mele. Aici mi-am nutrit aşteptările şi năzuin­ţele de împlinire, vroiam să mă ridic, cu orice preţ, să mă salvez, să scap de mizeria orfelinatului, de bătăile crunte ale instructorilor, trebuia să scap de foame, de sărăcie, trebuia nu doar să supravieţuiesc, ci să mă înalţ, să învăţ, să cunosc lumea, să ies la suprafaţa ei, deasupra ei şi să-i dau cu tifla, să-mi urlu din bojoci marea scofală: „Na! lume tîmpită, lume idioată şi fudulă, lume violentă, nebu­nă şi barbară. Na! că tot m-am ridicat deasupra ta. M-am 16 ajuns, am bani, sînt-puternic. Mi-ai f ost potrivnică şi-am izbutit. Am sărutat mîna care m-a lovit, cînd a venit însă clipa răsplăţii am retezat mina aceea fără să clipesc. Lua- te-ar dracu, lume infernală!” Am învăţat de mic legile de junglă .ale izbutirii cu orice preţ, pe orice cale, numai să izbutesc, să răzbesc, eu şi numai eu, -fiecare pentru sine, într-o lume enormă omul luptă, trăieşte şi luptă ca un disperat de unul singur, care pe care, trebuie să înghiţi sau să fii înghiţit, ori ori, altă alternativă nu-i, trebuie să împărţi pîinea sau să ţi se împartă, să plăteşti sau să fii plătit, trebuie să cerşeşti sau să ţi se cerşească, trebuie să intinzi mîna sau să ţi se întindă, trebuie să comanzi sau să fii comandat, să condamni sau să fii condamnat, să înlături sau să fii înlăturat, trebuie să te impui sau să te supui — cale de mijloc nu există. Aici mi-am plămădit toate speranţele, în această lume deopotrivă superbă şi dementă, aici am devenit prizonierul propriilor mele spe­ranţe, iubind, urînd şi urlînd, rupînd cu ghiarele şi cu dinţii, croindu-mi cale spre bogăţie şi putere, uzînd, folo­sind, întrebuinţînd o singură unealtă, totodată armă şi scut: femeia. Am iubit-o atunci cînd a fost necesar, atunci cînd am crezut eu că aşa trebuie să fac. Am plătit-o, cînd femeia tre­buia plătită. Mi-am recrutat agentura exclusiv dintre femei — picoliţe, coafeze, reeepţionere de hotel, gîseuliţe de bule­vard, dactilografe, cameriste, şefe de cabinet, croitorese, şofe- riţe de getaxuri, surori medicale. Se găsesc destule nebune, destule nemulţumite şi descreierate sub soarele ăsta etern şi răbdător, destule debusolate, declasate, avide să prospere din cîştiguri uşoare, strălucitoare şi grase, amatoare de aven­turi, de lux, de trai pe vătrai din arginţi nemunciţi, din ar- ginţii trădării. Cea mai mare parte dintre ele sînt agente şi nu ştiu că sînt agente, habar n-au că fac muncă de informa­ţii, că spionează, că trădează, că le paşte puşcăria sau pluto­nul de execuţie. Apărîndu-mă cu deosebita lor prezenţă de spirit, cu sensibilitatea lor, cu viciile şi virtuţile lor în cea­suri negre de ananghie, baricadîndu-mă în spatele lor, în­genunchind în faţa lor sau îngenunchindu-mi-le sub scep­trul teroarei, al şantajului, al banilor, sacrificîmdu-le atunci cînd trebuia să mă salvez, ori abandonîndu-le cînd mă in­comodau, femeile au fost tot atîtea trepte pe care am ur­cat, sau pe care am coborît, nu mai ştiu, nu mai sînt sigur, am urcat? am coborît? Acum n-are nici o importanţă. Fe­meile au blestemul lor, ele, femeile, se dovedesc gata ori- 17 dud să ocrotească, să înconjoare la pieptul lor un mascul pipernicit, o jigodie masculină tristă şi nenorocită, cu te­nul serafic, cu trup de bibelou, cu ochi adinei, întrebători şi trişti, cu ochi rugători şi gînduri calpe care caută, care cerşesc milă, înţelegere, mîngîiere, iar femeile cad în tran­să, cad în plasă şi se vor protectoare, se vor protectoare poate dintr-un sentiment matern nesatisfăcut, ori din alte porniri sau neîmpliniri ancestrale. Multora dintre doam­nele pămîntului, multor preotese ale iubirii, nu sînt puţine acele femei —- urîte sau frumoase — cărora să nu li se pară o sfîntă plăcere de a se şti adorate în taină de băr­baţi sensibili şi trişti, solitari, nevolnici şi trişti, nişte aschi­modii plăpînde, doar eu un dram de virilitate, pe care ele, femeile, să-i ocrotească cu toată prostia şi puterea şi orgo­liul şi tandreţea lor. Şi iarăşi mă gîndesc la o femeie care se cheamă Lia Proper. Subofiţerul mustăcios m-a salutat, i-am răspuns la salut şi m-a invitat sus la etajul şapte. Ştiam. La etajul şapte îşi are biroul Bobeică. Niciodată n-a ordonat să fiu adus în biroul lui. Niciodată nu m-a chemat. De ce-o face acum? Ce urmăreşte? Asta-i bună, am început să mă ramolesc dacă-mi pun astfel de întrebări. Ce-aş urmări eu, dacă aş sta pe scaunul căpitanului şi mi-ar cădea în palmă Horia Velican? îşi poate lesne închipui oricine. Punct. Trecem iprintr-un culoar lung, nesfîrşit, cenuşiu, uricăm nişte trep­te, nu multe, cîteva, apoi aşteptăm în faţa unei uşi imen­se, o uşă cît un perete întreg. Aşteptăm pînă în clipa în care broasca uşii începe să zumzăie încet, se aude un declic interior, uşa se despică în două, dispare, se retrage în zi­duri şi intrăm într-o cuşcă metalică: liftul. în urma noastră uşa se închide automat, ermetic, cabina nu are butoane, nu are mînere, nimic. Nu ştiu cînd am pornit, am simţit doar un gol uşor în stomac o secundă, două, nouă, după care go­lul a dispărut. Am ajuns la etajul şapte, uşa glisează singură într-o parte, în pragul ei, atent, binevoitor, căpita­nul Bobeică. — Bună dimineaţa, domnule Velican. — Bună dimineaţa. Desigur, un cotoi bătrîn ca mine n-ar trebui să se arate surprins. Dealtfel, nici nu cred că se oglindeşte aşa ceva pe chipul meu. Căpitanul are însă drumurile lui pe care umblă. 18 — O surpriză, nu-i aşa? mă învălui el tranşant, fără mofturi ascunse, fără gînduri ascunse. Lăsa impresia neal­terată că spune exact ceea ce gîndeşte. Liftul coboară cu subofiţerul mustăcios, caut un răs­puns, alerg după o replică avantajoasă şi atunci am ră­mas cu garda complet descoperită. Făcuserăm doar cîţiva paşi, cînd în faţa noastră, pe coridor, s-a deschis iute, prea iute, uşa unui birou şi a plutit pe lîngă noi, cu nasul în vînt, cu mersul ei calm, princiar, Lia Proper. Nu ne-a în­vrednicit cu nici o privire, a trecut elegantă şi nepăsătoare pe lîngă noi, Bobeică mă studia atent, i-am simţit arsura ©chilor, tresărisem! Căpitanul a zîmbit, cîştigase. Cîştigase ® mare bătălie fără efort, fără inutile şi ample desfăşurări tactice, întrebîndu-mă, pur şi simplu, pe tonul cei mai banal din lume: „O surpriză, nu-i aşa?”. Adică e o surpriză, se înţelege că-i surpriză, că mă invită în biroul lui, la o discuţie, chestia asta nu se mai cheamă interogatoriu, altă ambianţă, fotolii, cărţi, poate şi o cafea, sigur că e o surpriză pentru unul de condiţia mea. Un spion nu e un musafir prea agreabil în birourile Securităţii de stat, la ur­ma urmei un spion prins e un nimic, nici măcar prizonier de război nu se poate considera că e, şi viaţa lui atîrnă j&e un fir de păr, asta e un spion prins, vreau să spun- că dacă a fost prins înseamnă că a făcut ceva — faptele lui sînt crime în toate codurile pămîntului —, n-a stat el cu mîinile în sîn, şina făcut, cu alte cuvinte, meseria, iar me­seria lui înseamnă, în esenţă, în chintesenţă, să-şi lovească adversarul sub centură, şi, dacă se poate, lovitura asta să-i fie fatală, dacă nu cel puţin să-i provoace inamicului grave pierderi materiale, morale, intelectuale, pierderi uma­ne uneori, şi pentru toate astea el, spionul, trebuie să plătească cu vîrf şi îndesat atunci cînd e prins, nu să fie invitat în biroul anchetatorului, picior peste picior, la o cafea. Aşa că eu căutam febril răspunsul la întrebarea aia banală, Lia Proper a reintrat brusc în universul meu — îngustat enorm în secundele acelea puţine —, am rămas stu­pefiat, din stupefacţia asta n-a ţîşnit afară nimic altceva decît tremurul scurt al unei pleoape, sau poate numai zvîc­netul ei, o dată, o singură dată, suficient însă pentru căpitan. Zîmbea satisfăcut. M-a luat pe după umeri, m-a împins încetişor în biroul său, intim, cald, plăcut, şoptin- du-mi lîngă umăr, deopotrivă hîtru şi caustic. 19 Sînt atît de curios să-mi spuneţi povestea ei, dom­nule Velican, încît n-o să aveţi inima aia neagră să mă refuzaţi, am dreptate? Eram un înfrînt. Refuzîndu-I m-aş fi umilit zadarnic. Vae metis!. Pe Lia Proper am cunoscut-o la Poiana Braşov, în­tîlnire întîmplătoare, întîlnire de vacanţă. Era vară, um­blam teleleu de la o cabană la alta, nu vroiam să mă fixez nicăieri, nu doream nici o legătură. Redactorul şef abia îmi acordase, parcă tăind din zilele lui, două săptămîni de va­canţă, aşa-i vara, se grămădesc toţi s-o-ntindă, dau bir eu fugiţii din metropolă, lasă redacţiile vraişte, lumea umblă ca zurlie după concedii, după escapade, excursii, turism, vax. N-aveam nici un chef să plec aiurea, să mă vîntur cu coada pe spinare hai-hui prin ţară, de felul meu nu-mi plac plimbările, o piatră, o frunză verde, un fir de iarbă gă­seşti oriunde, nu trebuie să le cauţi cu luminarea, la dra- cu-n praznic, cine ştie prin ee coclauri; sînt în general un tip sedentar, aveam apoi interesele mele în oraş, legăturile mele, desigur legături subterane, trebuia să le întreţin, să le alimentez cu acel combustibil al permanentei suprave­gheri, iar ieşirile prea dese la susai verde încep să bată la ochi, nasc întrebări periculoase, ce caută ăsta, ce se tot fîţîie atît pe colo şi pe dincolo, dar nici să stai agăţat în cetate, pe vipia aia din iulie, să faci pe mucenicul în redac­ţie nu miroase prea bine, trebuie să te dai cu gloata, să intri în ea, să te pierzi în deprinderile, în obişnuinţele, în tabieturile şi fasoanele ei, altfel iar se nasc pe undeva afurisitele alea de întrebări. Aşa că am plecat în concediu. Fără maşină personală. Cu trenul. Vă imaginaţi un spion fără maşină personală? Fără aventuri nocturne? Fără întîl­niri conspirative? Fără a se deplasa rapid, în trombă, din- tr-o localitate în alta, de la un punet nevralgic la altul al oraşului? E posibil aşa ceva? Uite că e. Nu sînt spioni ăia pe care îi bănuiţi dumneavoastră eă sînt. Sau, în orice caz, un spion nu arată aşa cum vi-l închipuiţi dumnea­voastră. Zadarnic îl veţi căuta în lumina marilor bulevarde, pe străzi, în ganguri, la recepţii, noaptea prin birouri se­crete, ziua pe lîngă unităţi militare, filmînd, fotografiind, înregistrînd benzi magnetice. Aia nu sînt spioni, ci nişte 20 pîriiţi care ne fac breasla de rîs. Pe ăştia îi prinzi la gră­madă, îi apuci de guler, le tragi un şut zdravăn — uneori nu doar la figurat — şi scapă lumea de nebuni, de agea­mii. Un spion veritabil este exact opusul acestora, un spion care se respectă e cel mai cuminte om din lume, cel mai cenuşiu, cel mai nebăgat în seamă, e modest, afişează o inteligenţă medie, e răbdător,-săritor la necazul altuia, har­nic, bun gospodar, demn, amabil cu toată lumea, iertător şi cumpătat, acesta e spionul de carieră, profesionistul, omul care valorează o avere pentru stăpînii săi, omul pe oare muritorii de rînd nu-l vor arăta niciodată cu degetul, zbierînd: „Iată spionul!”, pentru că spionul adevărat ara­tă ca un ies oarecare, dar un ies care ştie să se retragă la timp dintr-o discuţie, dintr-un conflict, dintr-un anturaj, ştie cînd să critice şi cînd să-şi facă autocritica, se comportă cu tact, are o mască pentru fiece împrejurare, se fereşte de animozităţi personale ca dracu de tămîie, îşi ascunde ma­gistral iritarea, preferinţele, prejudecăţile, vanitatea, indig­narea şi tocmai pentru că spionul dispune de o uriaşă mobilitate spirituală, tenacitate, cultură, fiind deopotrivă prudent şi curajos, tocmai pentru că este un fin obser­vator, un bun psiholog, spirit pătrunzător, tocmai pentru că are o robusteţe intelectuală neobişnuită, o memorie exersată şi o extraordinară capacitate de a se preface, toc­mai pentru acestea toate, şi încă pentru multe altele, a fost inventat contraspionul, vînătorul de spioni. Deci, n-am maşină personală, aşa că am plecat în con­cediu cu trenul. Braşovul nu e prea grozav, s-a industria­lizat, miroase a fum, a ţevi de eşapament, a oxizi de plumb, a cărbune rafinat. Mirosul de cetină îl simţi abia sus, la Poiană. Asta e, din Braşov a mai rămas numai Poiana. Cu greu am găsit la „Capra Neagră” o cameră cu două paturi. Le-am plătit pe amîndouă. Nu suport să dorm cu cineva în aceeaşi încăpere. N-am dormit bine niciodată. E un cal­var. Cînd dorm cu cineva în cameră visez numai morţi, visez oameni cu beregăţi însîngerate, cu ochii smulşi din orbite, visez bălţi de sînge, după asta zac o săptămînă ca de lingoare. Cîteva zile m-am plimbat fără rost prin îm­prejurimi, mîncam cînd la un restaurant, cînd la altul, serile mi le omoram la bar, reveneam la hotel şi, după o baie straşnică, citeam ‘pînă tîrziu, duipă miezul nopţii. întot­deauna iau cu mine în concediu un set de romane poliţiste şi istorice. Fiecare cu păsărică lui. Unii citesc, alţii fac 21 dragoste, pînă la urmă însă toţi adorm buştean şi unitatea speciei umane se poate declara satisfăcută în diversitatea ocupaţiilor sale. într-una din seri, la barul „Şura Dacilor” trăgeam de vreo două ceasuri dintr-un cocteil dulceag, mai mult arome decît alcool, nu-mi place alcoolul pur, sec, fumam, după obiceiul casei, kent, servit la tavă de o pico­liţă nurlie şi vopsită ca o puipăză, tocmai cerusem şi o cafea, cocteilul era pe sfîrşite, nu era prea tîrziu, după cafea1 vroiam să ies un piic la aer, — aerul alpin e cel mai frumos dar pe eare-l face pămîntul, seara, omului ob&sit — mă gîndeam cu plăcere la aburul cafelei, mă dau în vînt după o ceaşcă de dafea oricînd, am şi eu slăbiciunile mele, aşteptam, va să zică, nerăbdător cafeaua, cu ultiaile picături de cocteil în sondă, cînd, la o masă din spatele meu, aud nişte glasuri mai încordate. Se auzeau şoapte precipitate de femeie, apoi o voce răguşită, grosolană, de bărbat care spunea doar atît „bai, hai”, glasul femeii se înălţa penibil, rugător „taci, lasă-mă, du-te”, in­sistenţa masculului devenea agresivă. Curios, mă întorc pe jumătate şi în clipa următoare femeia se ridică fulgerător şi lipeşte o palmă răsunătoare peste obrazul jilav şi bueă- lat al insului, un blond de vreo doi metri, subţire, atletic, cu părul sîrmos, tuns perie. Pălmuirea publică a declanşat instantaneu bestia umană, amorul s-a stins subit din ochii împîcliţi de băutură, blondul ridicînd numaidecît o labă grea, uriaşă, asupra femeii. Lovitura plutea în aer, des­luşeam deja zgomotul cărnii strivite, scrîşnetul oaselor frin- te şi... Asta e, că ştiam. Ştiam că n-am voie să mă dau în spectacol, să fac circ, să intervin, dar bătaia îmi repugna fizic, am mînoat atîta bătaie în copilărie, acolo în orfelinatul ăla de pe ţărmul “Viardarului, încît nu mai rezist. Gestul ticălos al bătăii mă răscoleşte, mă tulbură, îmi urcă sîn- gele la creier, mi se întunecă mintea şi atunci intervin ne­socotit, brusc, fără putinţă de înfrîngere. M-am destins ca un arc, am plutit aproape o jumătate de metru pe verticală şi înainte de a reveni iarăşi pe locul meu de client ano­nim al barului, presasem deja cu forţă carotida huliganu­lui, dar nu forţa contează în treburi de-al-de-astea, ci viteza loviturii, iuţeala aceea năprasnică, formidabilă, care face ca plumbul moale şi inofensiv să poată perfora o şină de cale ferată. Nimeni din barul acela nocturn n-a ob­servat lovitura, absolut toată lumea a înţeles că am v?ut doar să barez, să opresc braţul acela vînjos ca un dr«%”, 22 periculos, să nu se mai abată asupra necunoscutei, asta au priceput toţi, apoi l-au văzut pe uriaşul blond prăvă- lindu-se, sufocîndu-se, horcăind cu ochii cît cepele şi ic­nind repetat, profund, dezgustător. „E beat, e beat criţă!”, aruncă cineva peste umăr, cîţiva ospătari îl şi apucaseră zdravăn de subsuori şi-l tîrau afară, la aer. Femeia m-a privit uimită, o dată, o singură dată, în ochii ei am citit recunoştinţă şi un licăr ciudat, sprinţar, nelalocul lui în astfel de momente, a zîmbit un picuţ, o fracţiune de se­cundă, s-a răsucit pe călcîie şi a dispărut fără o vorbă, fă­ră un gest. Dealtfel, nu aşteptam nici vorba, nici gestul. Privirea ei îmi fusese suficientă. Nu era o femeie fru­moasă în înţelesul modern al cuvîntului, adică răpitoare, adică vampă, avea un chip şaten, sensibil, interiorizat, pă­rul scurt tuns băieţeşte, <tu oleacă de breton, cu oleacă de frizură, o prezenţă oarecare ou un aer drăguţ, dar nu comun, cu un picior şic, dar nu provocator, în orice caz după femeia asta nu-ţi întorci neapărat capul pe stradă. Trece neobservată. Cunosc genul acesta de femei. Se impun atenţiei numai cînd vor ele. Aveam să aflu că o cheamă Lia Proper abia o săptămînă mai tîrziu. M-a aşteptat în holul hotelului, micuţă, delicată, numai nerv şi prospeţime. S-a recomandat ca o şcolăriţă. — Mă numesc Lia Proper. Eram exact de înălţimea ei. — Horia Velican! m-am prezentat şi eu. -— Ziaristul Horia Velican?! s-a mirat femeia spontan cu o francheţe cuceritoare. îa clipa aceea am aflat, am ştiut că este o fire voluntară, că-i place să fie independentă, practică sportul, este încă­păţînată, foarte orgolioasă, n-o atrage viaţa ordonată, dim­potrivă fuge în întîmpinarea hazardului, se crede grozav de deşteaptă, face ochi, dulci numai atunci cînd vrea ea, nu-i place să fie ocrotită, ci să ocrotească: asta era Lia Proper. De unde atîtea informaţii despre o necunoscută?! Chestie de antrenament. Dintr-o replică obişnuită, într-o anumită împrejurare, o minte îndelung instruită poate extrage fişa completă a unei persoane. „Ziaristul Horia Velican?” se mi­rase tînăra femeie. Deci, mă cunoştea după nume. Nu sînt un gazetar strălucit. Nici nu mi-ar fi priit. Dar scriu une­ori reportaje sportive, aşa, din capriciu, nu ştiu prea bine oum le scriu, nu ştiu ce pun în ele, dar oamenii — colegi, prieteni, necunoscuţi — zic că sînt al dracului, că scriu cu 23 bătaie lungă şi, uite aşa, vorba se duce din gură în gură, un microbist înrăit nu se poate să nu ştie cine e Horia Ve­lican. Iar de aici cîteva asociaţii de idei, cîteva deducţii, oamenii în general nu sînt prea complicaţi, trăsături comune găseşti la toţi, amănuntele îi diferenţiază — despre Lia Proper ştiam, în dimineaţa aia de iulie din holul hotelului „Capra Neagră”, îndeajuns ea să mă pot hotărî: risc sau nu risc. Şi am riscat. Ne-am plimbat atunci ca doi nebuni prin sihla munţilor, am mînoat în pripă sus pe nişte me­tereze din piatră, unde-a-nţărcat dracu copiii, nu mai ştiu la care cabană, ne-am întors noaptea tîrziu. în tot acest timp n-am sărutat-o niciodată, n-am făcut nici un gest in­decent, nici o privire de mascul înfierbîntat, i-am spus sute de anecdote, am aruncat cu pietricele într-un rîu, i-am cio­plit cu briceagul o elice de avion, pe oare singură a prins-o cu un cui în vîrful unui brad, s-a căţărat ca o diavoliţă pînă în pleasna bradului, cu o piatră în buzunar, a fixat acolo elicea într-un cui şi după ce a coborît n-a plecat, nu ne-am clintit nici unul pînă n-a suflat vîntul, am aşteptat acolo încremeniţi, în tăcere, să auzim cum începe să şuiere viatul şi cînd l-am auzit am priviit sus la elice, se învîrtea, abia atunci am plecat. Am fost desăvîrşit. Ştiam reacţia. — Horia, eşti un om ideal, eşti unic, mă înţelegi? De ce eşti tu atît de bun? Lia Proper s-a cuibărit la pieptul meu, mai degrabă pe umărul meu şi a început să plîngă în linişte. Prostule! mi-a zis într-un tîrziu. Sărută-mă! Şi am săru­tat-o acolo, în Poiană, sub risipa aia de stele, s-a zgribulit înfiorată, mi-a întors sărutul pătimaş şi în noaptea aceea n-am mai dormit singur. De fapt, nici n-am dormit. Lia Proper era pe atunci şefă de cabinet la o mare uzină braşoveană. Se căsătorise din facultate, în anul trei de filo­logie, la Cluj. Cunoscuse un inginer care lucra la Braşav, omul o fascinase, era un fel de savant, se agăţase de gîtul lui, părăsise facultatea, se căsătoriseră, făceau sport, de dragul lui învăţase să dactilografieze, îl ajuta la lucrări, se iubeau, se adorau, apoi într-o zi a plesnit ceva în labora­torul unde lucra inginerul Proper, s-a născut acolo o ex­plozie electrică urîtă, catastrofală, din savant n-au mai ră­mas decît eîţiva bulgări de materie carbonizată. Lia era gata să înnebunească atunci, s-a dus la uzină, a intrat în laborator, nu credea, a plecat la morgă, a văzut rămăşiţele, a smuls dintr-un ghem de falange arse veri- 24 gheta, a sărutat-o şi a jurat acolo, între morţii aceia neîn­gropaţi, să nu se mai mărite niciodată, iar verigheta s-o poarte la gît, talisman şi .amintire pe veci. A revenit în laborator, s-a aşezat pe un scaun în mijlocul încăperii, cei­lalţi oameni s-au retras plini de respect şi compasiune. A rămas singură. Tîrziu, după ceasuri de uitare, a început să umble ea o somnambulă printre lucrurile lui, prin sertarele lui, să-i mîngîie halatul, să-i sărute hainele de schimb din dulapul metalic, să privească îndelung obiectele atinse de el, folosite de el. A privit, a pipăit, a tras un sertar, şi încă unul, şi încă... năucă, buimacă, cu gînduri de moarte în priviri şi dintr-o dată lumea, lucrurile, faptele s-au schim­bat, s-au modificat brusc, au căpătat alt contur, alte sen­suri: descoperise într-un sertar un mic album cu fotografii, mai multe scrisori, cîteva nimicuri femeieşti. Cui pe cui se scoate. Durerea pe durere. Cînd a înţeles că fotografiile şi scrisorile sînt recente, că soţul ei, savantul, omul care o adora avea o amantă, că se fotografiase cu ea, că-şi scriau, că 6e... că se... Cum e eu putinţă?? A început să rîdă pros­teşte, a mai dat acolo, în sertar, peste nişte ţigări, şi-a aprins una, de atunci a început să fumeze. Aşa a găsit-o unul din laboranţi, rîzînd şi fumînd în neştire, tuşea, se îneca, rîdea ca o lunatică, cu ochi pustii. Au venit alţi oa­meni, au priceput în felul lor tulburarea femeii. Lia a strîns grăbită în poşetă fotografiile, scrisorile, le-a dus acasă şi toate astea, împreună eu lucrurile bărbăteşti ale ingineru­lui, le-a strîns pachet, le-a dus undeva, pe o coastă de pă­dure, înspre Valea Timişului, şi le-a dat foc. Doar veri­gheta şi-a păstrat-o ca pe un blestem, de care ţii eu tot- dinadinsul să-ţi reaminteşti, să te păzeşti mereu. Tăcea, se însingurase. Oamenii au ajutat-o. N-a spus nimănui secretul ei îngrozitor. S-a angajat la aceeaşi întreprindere. A muncit conştiincios. Cu timpul, a ajuns şefa de cabinet, a direc­torului. Blondul care a vrut s-o plesnească acum o săptămînă, la „Şura Dacilor”, era un medic din Bacău, trist, prăpădit şi el, îi pieriseră soţia şi doi copii într-un accident de auto­mobil, l-a cunoscut aici la Poiana, i s-a făcut milă de el. Femeia cunoştea preţul suferinţei. S-au împrietenit, apoi blondul s-a îmbătat ca un porc şi... Am făcut, între timp, din Lia Proper, una din cele mai bune agente ale mele.

PARTEA I DETECTIV PARTICULAR CU FORŢA 1 Am ieşit în hol şi am citit pentru a mia oară inscripţia fixată la o înălţime rezonabilă, deasupra treptelor scării: „Atenţie la coborârea scărilor!“ Litere galbene, pe fond negru. Până să apară inscripţia aceea acolo, responsabilul cu asigurările sociale din comitetul sindicatului dormise liniştit. Ulterior, viaţa lui personală se îmbogăţise cu o serie de vizite la domiciliul accidentaţilor: nu poţi coborî în deplină siguranţă o scară, dacă citeşti în acelaşi timp inscripţii, e un adevăr demonstrat de practică, practica fiind, la rândul ei, criteriul adevărului. M-am rezemat de zidul zgrunţuros, exact sub inscripţia „Nu staţionaţi pe hol“, mi-am ridicat privirile pătrunzătoare spre „Fumatul interzis“ şi mi-am aprins o ţigară. Atunci… atunci a apărut din spatele unui dulap „Fichet“ o doamnă foarte distinsă, care se îmbracă de obicei în vernil. Deşi e nouă pe la noi, o cunoaşte multă lume, aşa că eu am să-i zic de aici înainte doamna S. M-a privit galeş câteva secunde şi mi-a spus: — Iar am primit o circulară. — E, într-adevăr, un eveniment, am remarcat. — Primim din ce în ce mai multe, oftă doamna S. — Rabinul din Buhuşi avea o vorbă, mi-am amintit: „Să-ţi pară rău când dai, nu când primeşti“… — Sunteţi foarte glumeţ, zâmbi ea. Aveţi o fire optimistă! Am tras adânc din ţigară şi am tuşit. De când ţigările „Snagov“ s-au prostit în halul în care ştiţi, am trecut la „Amiral“ şi mă cam ustură gâtul. Dar nu e decât vina mea, deoarece „Calitatea superioară a ţigărilor Amiral satisface în cel mai înalt grad gusturile fumătorilor, prin fineţea şi îmbinarea armonioasă a tutunurilor folosite“. — Dumneavoastră scrieţi romane poliţiste, spuse doamna S. deodată. I-am privit visător cerceii ovali şi bălănganitori, de un verde aprins. — Alţii fură din avutul obştesc, am suspinat. Doamna S. trecu plină de bunăvoinţă peste observaţia mea şi continuă: — Când le faceţi? — În timpul liber, doamnă, vă asigur. Mai scriu şi pe la birou, dar asta rămâne între noi. „Top secret“, cum zic capitaliştii. E o chestie de care au aflat până în prezent numai doi oameni. — Cine? se arătă ea curioasă. — Dumneavoastră şi directorul general. Atunci rămâne între noi, consimţi doamna S. Am citit şi eu unul şi mi-a plăcut foarte mult. — Serios? Trebuia să mă arăt foarte flatat. Aşa e jocul. — Şi pe care anume? m-am interesat. — Pe ăla cu mătuşica. Nu am scris niciun roman „cu mătuşica“, cel mult unul intitulat, destul de bizar, recunosc, Unchiul dumneavoastră e brunet? Probabil că „mătuşica“ era „unchiul“. Sau invers.  — Şi ce v-a plăcut acolo mai mult şi mai mult? am întrebat-o, cu acea curiozitate care-l macină pe orice creator. — Urmărirea din tren. Aţi redat admirabil tensiunea… — Tensiunea şi pulsul îmi ies de minune totdeauna. — Iar glumiţi, mă ameninţă ea cu degetul, surâzând simultan foarte complice. Mereu glumiţi… — Şi încă în timpul orelor de producţie, doamnă. Sper să nu se afle. — Ştiţi ce? ma întrerupse ea. N-aţi vrea să mă puneţi în legătură cu căpitanul ăla? — Care căpitan? am întrebat-o – ca s-o întreb, deşi îmi dădeam seama unde bate. Se gândi puţin, încruntându-şi fruntea admirabil, boltită, apoi se destinse. — Alexandru Adrian, eroul dumneavoastră. Care altul? — Doamnă S., cred că am să vă dezamăgesc. Ţineţi-vă tare: căpitanul Adrian nu există. — Cum să nu existe? se uimi ea. Doar nu l-aţi inventat?! — Nenorocirea e că l-am inventat, mă înnegurai eu. L-am inventat, doamnă, mă apucă uneori aşa, un fel de amok, inventez, tot felul de lucruri, până şi un bar complet automat şi tranzistorizat am inventat. Tot într-un moment de-ăsta, de rătăcire, l-am inventat şi pe căpitan… — Atunci, el nu există?! — Nu, doamnă, aşa cum nu există fericirea. Nici măcar în proporţie de cincizeci la sută. — Şi atunci, ce facem? Doamna S. arătă dintr-o dată foarte nenorocită. Expresia i se schimbă. N-aş băga mâna în foc – dar mi se păru că ochii îi înotau în lacrimi. Am o inimă tâmpită, moale ca plastilina cu care sigilăm dulapurile. Am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva. Cred că asta şi aştepta. M-a invitat să trec după amiază pe la ea pe acasă, nu putea să-mi explice „totul”, „în incinta instituţiei”, dar voia să mă roage ceva, ceva foarte important pentru ea, de care atârnau multe şi îndeosebi fericirea ei. Fericirea ei era un lucru deosebit de important pentru mine, aşa încât am consimţit. Un singur impediment vedeam. Am întrebat-o: — E o chestiune secretă, sau pot să-i telefonez şi soţiei, s-o anunţ că am să întârzii? — E o chestiune deosebit de secretă, mă încredinţă doamna S. Strict secretă şi confidenţială. — Spionaj economic? — Mai rău. Ma aflam într-o grea situaţie. Nu obişnuiesc să întârzii de acasă fără motiv şi nici nu-mi trecea prin cap să-mi mint nevasta. N-o făcusem niciodată până atunci. În zece ani. Probabil că doamna S. intuise impasul în care mă aflam. Mă ajută: — Spuneţi-i că aveţi o şedinţă. Era o idee care nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap. — Aşa am să fac. — Atunci, la patru şi un sfert vin să vă iau, se înveseli subit doamna S. — Veniţi. Am intrat în birou şi m-am apropiat de telefon cu paşii criminalului torturat de conştiinţă. — Dacă am să-ţi spun că după amiază am o şedinţă, ai să mă crezi? mi-am întrebat nevasta, când i-am auzit vocea în receptor. — Tu ce zici? îmi replică ea. — N-ai să mă crezi. — Şi pe la ce oră vii? se interesă. — Naiba ştie, cred că… habar n-am. — Să nu ţină mai mult de opt, că închide la „Legume şi fructe” şi nu poţi să iei patru kilograme de cartofi. — Ce naiba faci cu patru kilograme?! — Eu te întreb ce naiba faci la şedinţă? Avea dreptate. Ca întotdeauna. După ce am terminat convorbirea, m-am aşezat pe un scaun şi am desenat pe mapa de lucrări urgente cranii şi oase încrucişate până când soneria ne anunţă că încă o zi de lucru luase sfârşit. Bunul meu prieten Cristi G. îşi îmbrăcă haina, mătură hârtiile de pe birou în sertar şi se îndreptă spre uşă. — Patru şi un sfert, îmi anunţă el noutatea. E momentul. Apoi ieşi, urându-ne o duminică plăcută. A doua zi era marţi, dar asta nu mai avea nicio importanţă: din uşă îmi zâmbea, ca însăşi primăvara, doamna S., înveşmântată în vernil din cap până în picioare. Mi-am trântit şi eu terfeloagele în sertar, sfidând regulamentul de ordine interioară care decretează că locul lor e numai în dulap, am încuiat şi m-am îndreptat spre pata verde.     2 Motorul n-a vrut să pornească vreo zece minute. Hotărât să văd care pe care, am pus contactul până ce ampermetrul sau voltmetrul sau cum naiba-i mai zice, îmi demonstră că ar fi cazul să mă las păgubaş. Se contura o victorie la puncte a maşinii asupra omului, când, fără niciun motiv evident, se produse miracolul şi motorul porni, umplând strada cu păcănituri sinistre şi fum albăstrui. — S-o luăm din loc până nu se răzgândeşte, i-am spus doamnei S., care stătea cuminte lângă mine. Am demarat puternic, hotărât să-i dau o mână de ajutor dinamului. Pe drum n-am scos nicio vorbă. Conduc atât de prost, încât mă mir zilnic că ajung teafăr acasă. Vă daţi seama ce-ar ieşi dacă m-aş pune pe trăncănit la volan… Doamna S. tăcu şi ea tot timpul drumului, asigurându-şi astfel veşnica mea recunoştinţă. Locuia la Şosea, într-o vilişoară vernil. Salonul în care m-a introdus sclipea de curăţenie ca vesela de la Lido. Mi-a indicat un fotoliu destul de rococo, dar n-am dat curs invitaţiei sale, ci m-am refugiat pe o canapea mai robustă, plasată în dreptul ferestrei. Gazda mea a dispărut într-o încăpere alăturată şi n-a mai apărut o lungă perioadă de timp. În jur era linişte, dacă făceam abstracţie de miorlăitul depărtat şi cuprins de o adâncă desperare al unei pisici care îşi jelea, de secole parcă, toate iluziile spulberate. Mă simţeam singur şi părăsit ca Robinson Crusoe în primele sale zece zile pe insulă. Doamna S. dispăruse şi aveam senzaţia că nu va mai reapare niciodată. M-am ridicat, hotărât s-o şterg englezeşte în direcţia celor patru kilograme de cartofi conjugali, dar ea se ivi în cadrul unei uşi, ţinând un gong în mâna stângă şi un ciocănel în dreapta. Lovi ciocănelul de tipsie şi anunţă pe fondul metalico-muzical: — Masa e servită! Am urmat-o în sufragerie, aşţeptându-mă să găsesc acolo o masă lungă pe care să pâlpâie şase luminări în două sfeşnice de argint masiv, luminând un prânz demn de cele patruzeci şi cinci de minute în care fusese pregătit. Dar ne aşteptau trei sandvişuri cu brânză, două porţii de salată de boeuf şi o sticlă cu gin autentic, plasate deasupra unei mese cu trei picioare valide. În sufragerie totul era vernil, chiar şi faţa de masă pe care zburdau mici purceluşi brodaţi. Am înghiţit fiecare câte un sandviş, m-am înfruptat individual din gin, în măsura în care se poate înfrupta posesorul unui permis de conducere auto, care are de trecut în drum prin cel puţin şase intersecţii dirijate, am aprins o ţigară şi am aşteptat. — Doriţi o cafea? Experienţa de curând câştigată mă îndreptăţea să cred că prepararea unei cafele urma să dureze între cincizeci şi şaizeci de minute, aşa că am declarat că nu doresc. Cafeaua atacă inima rapid şi cu o agresivitate blamabilă. — De ce v-am invitat? începu doamna S. Mă întrebam şi eu. — Chiar, de ce? mi-am dat frâu liber curiozităţii. — Ca să vă rog ceva, continuă ea. Această noutate îmi calmă nervii ca un balsam. Am tăcut chitic, aşteptând urmarea. — Iniţial am crezut că acel căpitan Alexandru Adrian există. — Dar nu există. — Dacă el nu există, înseamnă că l-aţi inventat dumneavoastră, deduse ea. Logica doamnei S. se arăta a fi o logică de fier. — Dacă l-aţi inventat dumneavoastră, pentru mine e clar că tot ceea ce face el în roman, puteţi face dumneavoastră în realitate, conchise doamna S. Dacă pentru ea acest lucru era clar, pentru mine, jur cu mâna pe conştiinţă, nu era. Am întrebat-o cu interes: — Credeţi că aş putea sări dintr-o maşină care zboară cu o sută de kilometri pe oră direct în apa unui râu plasat la aproximativ doisprezece metri sub un pod de metal? — Oh, nu… Ceva mai liniştit am continuat: — Credeţi atunci ca aş nimeri cu pistolul o carte de joc aşezată pe pervazul unei ferestre, fără să deteriorez acea fereastră şi nici eventualii trecători? — Oh, nu… Complet liniştit, am insistat: — Credeţi atunci că pot asista la o disecţie? — Oh, nu… Dacă aşa stăteau lucrurile, situaţia nu părea prea desperată Am suspinat uşurat şi mi-am aprins o nouă ţigară. — Nu mă refeream la acţiunile căpitanului care vizează forţă şi îndemânare, ci la acele acţiuni ce demonstrează inteligenţă. Inteligenţa căpitanului e, de fapt, inteligenţa dumneavoastră. Am privit-o zdrobit. Dacă facem abstracţie de propria mea soţie, doamna S. era prima persoană care gândea astfel cu voce tare. — Aşa că, mai zise doamna S., sunteţi singurul om care mă poate ajuta într-o anumită problemă. Trebuia să mă aştept la asta. Când o femeie te flatează, primejdia e la o azvârlitură de băţ. — Să trecem la concret, doamnă S. La acea anumită problemă, adică. — Daţi-mi însă cuvântul de onoare că tot ce vă voi spune rămâne între noi. Doamna S. Mă privea intens. Când o femeie mă priveşte intens, nu mă aştept la nimic bun. Am ezitat: — Presupun că nu-mi veţi spune că aţi omorât pe cineva şi, în havuzul din grădină, cadavrul aşteaptă să fie cărat de inteligenţa mea. — Nu-i vorba de nicio crimă. — O răpire, cumva? — Nu. — Bani falşi? — Glumiţi ca întotdeauna. — Un furt banal? — Ceva în felul ăsta. Acum daţi-vă cuvântul de onoare că ceea ce vom discuta rămâne între noi. Insistenţă în privire, insistenţă în voce. Ba chiar o umbră de enervare bine disimulată. M-am retras în carapace. — Doamnă, regret, nu cred că vă pot ajuta. Furturile, fie ele şi banale, depăşesc cu mult capacitatea mea. A, daţi-mi un plan de investiţii şi vi-l aranjez cât ai zice peşte, deşi nu cu prea mare plăcere. Şi acum, mulţumindu-vă pentru masă, daţi-mi voie să mă retrag. Patru kilograme de cartofi aşteaptă neliniştite de câtăva vreme să ajungă la mine acasă. Nu le pot lăsa să aştepte prea mult. Ar fi o nepoliteţe din partea mea. La revedere. M-am îndreptat către uşă, întorcându-i spatele. — Sus mâinile, i-am auzit vocea. Şi repede! „Iată gluma serii”, mi-am zis, şi mi-am continuat drumul. — Sus mâinile! Vocea doamnei S. nu mai era vocea doamnei S. Am auzit un ţăcănit suspect. Pe spinare mi se prelinse ceva rece şi umed. M-am întors; în mâna ei dreaptă sclipea un revolver.     3 Paradoxal, revolverul nu era vernil, cum ar fi fost normal. Era negru, ca orice armă care se respectă. Mărturisesc că era primul revolver pe care-l vedeam îndreptat spre mine în ultimii treizeci de ani. Am ridicat mâinile. Nu e o poziţie prea comodă. Uneori am silit personajele mele să adopte o astfel de poziţie. Mi-am jurat ca pe viitor – dacă voi mai avea ocazia – să fiu mai milostiv cu ele. Măcar cu cele pozitive. — Aruncaţi armele dumneavoastră pe canapea, mă somă doamna S. Şi fără şiretlicuri! — Vin de la birou, doamnă. De fapt, dacă vă mai amintiţi, am venit împreună. Arsenalul meu e depozitat acasă, într-o debara… Ah! Uitam… Am băgat încet mâna în buzunar, urmărit de gura neagră a revolverului, am extras briceagul, şi l-am lăsat să cada pe covor. — Aşezaţi-vă pe fotoliu şi să discutăm serios. Vremea glumelor a trecut! M-am aşezat în reprezentantul stilului rococo, decis să-mi port crucea până la capăt. — Sunt sigur că vremea glumelor a trecut, stimată doamnă. Dar sunt curios să aflu cum se va sfârşi această farsă. — Cu happy-end, dacă vă cunoaşteţi interesul. Îmi venea să râd. Situaţia părea copiată dintr-un film naiv de aventuri pentru uzul junilor arieraţi. Interesul meu, pe care-l cunoşteam foarte bine, era să ajung acasă cu cele patru kilograme de cartofi. Asta era tot ce-mi mai doream de la viaţă, iar doamna S. Îmi băga beţe în roate. — Îmi cunosc interesul, am declarat. Ce trebuie să fac pentru a-mi apăra acest interes? Doamna S. se aşeză comod în spatele mesei acoperită cu purceluşi verzulii, aşeză revolverul deasupra unuia dintre ei şi-mi zâmbi. — Aveţi o maşină nouă. Nu prea mă pricep la maşini, dar pare nouă. — Într-adevăr, e nouă. — Cât va costat? — Nu intenţionez s-o vând. De-abia s-a obişnuit cu mine. — Nici nu vreau s-o cumpăr. — Cadou nu v-o fac, să ştiţi. Dacă asta urmăriţi, ei bine, aflaţi că n-o să fie niciun happy-end. O să fie un fiasco de toată frumuseţea şi galeria va fluiera. Eu unul poate că aş fi fericit să scap de ea, dar nevastă-mea nu are aceleaşi sentimente. Vă spun sincer, decât s-o dau cadou, mai bine moartea! M-am ridicat în picioare şi, ca piesa să fie perfectă, mi-am dezvelit cu un gest plin de eroism şi bărbăţie pieptul. Poftim, trageţi! Nu-mi speram niciodată o moarte atât de frumoasă… Femeia vernil din spatele armei de foc nu aprecie gestul. Păru că nici nu l-a observat. Mă întrebă cu un aer absent: — Cât v-a costat? — Cât, cât! Am răspuns la întrebarea asta de o mie de ori! Cincizeci şi patru de mii cinci sute, atâta m-a costat. Şi ce-i cu asta? — Cincizeci şi patru de mii cinci sute, repeta visătoare doamna S. Cincizeci şi patru de mii cinci sute… Când aţi depus banii? — Data asta are vreo legătură cu interesul pe care trebuie să mi-l cunosc? — O foarte strânsă legătură. Ei bine, când? — În august 1968. 7 august 1968, orele 11 dimineaţa, fiind învoit de la serviciu în interes personal, cu bilet de voie în regulă, semnat de şeful serviciului şi contrasemnat de un director adjunct. Totul a fost cât se poate de legal. Se pot consulta documente existente în diverse arhive. — Ştiu, astfel de documente au o durată de păstrare de zece ani, spuse doamna S. Sunt de puţină vreme funcţionară, dar asta am aflat din primele zile… — E şi normal. E o problemă importantă. — Da, foarte importantă… Şi acum, după ce i-am apreciat importanţa, să trecem la fapte! Am profitat de ocazie şi m-am întors către uşă. — Perfect. Eu trebuie să mă duc să cumpăr nişte cartofi… — Ceva mai târziu… — Nu, acum. Mai târziu închide la „Legume şi fructe”. — Câte kilograme? fu curioasă să afle doamna S. — Patru, doamnă. Patru. Aveţi boala cifrelor, observ. — Atunci e perfect. Nu vreau să aveţi neplăceri acasă din cauza mea. Am în bucătărie cinci kilograme de cartofi. Îi puteţi lua după ce terminăm. Orice portiţă de scăpare îmi fusese închisă. M-am reaşezat în fotoliu. — Aveţi acolo pe birou o foaie de hârtie şi un stilou. M-am uitat în direcţia indicată de revolver. Într-adevăr, pe biroul din colţ se aflau cele două ustensile. — Ce trebuie să fac cu ele? m-am resemnat eu. — Să scrieţi ceva. M-am aşezat în spatele biroului, decis să scriu orice, chiar caligrafic. Mi se făcuse lehamite de tot circul. Am desfăcut capacul stiloului. — Dictez, mă anunţă doamna S. „Chitanţă. Subsemnatul – cum vă cheamă, domiciliat – strada pe care staţi, am primit de la doamna Virginia S. suma de lei cincizeci de mii – cifre şi litere – pe care mă oblig să i-o restitui la cerere, dar nu mai devreme de şase august 1970”. Aţi semnat? — Nu. — Atunci semnaţi. — Nici măcar n-am scris… — V-am spus că nu vă cunoaşteţi interesul… — Ba mi-l cunosc foarte bine. Dar cincizeci de mii n-o să obţineţi de la mine. În primul rând, nu-i am şi în al doilea rând, nu mă las escrocat. — Nici n-am de gând să vă escrochez. Chitanţa îmi trebuie ca o garanţie. — Ce fel de garanţie? — Că veţi proceda discret în afacerea pe care vreau să v-o încredinţez. Că totul va rămâne între noi. Că veţi acţiona în interesul meu. Şi, în concluzie, că vă veţi ţine de treabă. După ce veţi duce la bun sfârşit însărcinarea pe care v-o dau, primiţi chitanţa înapoi. Aveţi cuvântul meu de onoare. Şi chiar ceva în plus. N-aveam niciun motiv să nu mă încred orbeşte în cuvântul de onoare al doamnei S., aşa că am pus mâna pe stilou şi am scris chitanţa, semnând-o în regulă. — Aţi pus data? mă întrebă? — N-am pus-o. Bănuiesc că vreţi s-o antedatez. — Exact. Nu degeaba spuneam că aveţi logică. Antedataţi-o, deci. — Douăzeci şi nouă februarie e bine? — Iar vă ţineţi de glume… Nu e frumos ce faceţi, mă dojeni ea ca pe un bebeluş care a făcut pipi în pat. Dataţi-o cincisprezece iulie, 1968. Am scris data în colţul din dreapta, jos, şi i-am întins chitanţa. A luat-o cu delicateţă şi a ascuns-o în corsaj. Bănuia probabil că de acolo n-am să încerc să i-o iau. Cel puţin, nu cu forţa. — Şi acum, având această garanţie, nu văd de ce nu v-aş istorisi viaţa mea… Am făcut un gest de nerăbdare. Era deja prea mult. Rabd ameninţarea unui revolver, dar biografia vernil, probabil, a doamnei S… — Nu vă impacientaţi, cartofii sunt pregătiţi în bucătărie… De fapt, n-am să vă povestesc întreaga mea viaţă, ci numai ceea ce consider strict necesar să cunoaşteţi pentru a vă duce la bun sfârşit misiunea încredinţată. — Care misiune? Şi, de fapt, nici n-am acceptat… — Aţi semnat chitanţa. Şi misiunea o veţi afla. Dar nu doriţi totuşi o cafea? Cu un gest resemnat, i-am dat să înţeleagă că doresc totuşi. A ieşit din cameră plutind parcă, cu direcţia bucătărie. I-am strigat în urmă: — Să nu dispară cartofii! N-am auzit niciun răspuns, deşi ea poate replicase ceva: zărisem în aceeaşi clipă revolverul uitat pe masă. Am făcut un salt demn de acel cascador celebru al cărui nume l-am uitat şi am înşfăcat obiectul. Ţinându-l cu mare atenţie, m-am retras în fotoliul meu. Rolurile urmau să se schimbe şi de dragul loviturii de teatru eram dispus să aştept cele cincizeci de minute necesare pregătirii cafelei. Spre uimirea mea, doamna S. reveni cu ceştile plăcut mirositoare în foarte scurt timp. Am lăsat-o să le depună peste purceluşi şi apoi am îndreptat arma către ea, rugându-mă în gând domnului să nu facă opoziţie; nu prea eram sigur că voi şti să manevrez drăcia aia: — Şi acum. Doamnă Virginia S., chitanţa. Şi fără şiretlicuri! Spre stupefacţia mea, în loc să-mi arunce în plină figură cafeaua – truc întâlnit în toate romanele poliţiste proaste – vernila doamnă izbucni într-un râs homeric. Dacă aş scrie cândva o comedie, aşa mi-aş dori să râdă spectatorii în sală. Râsul dură cam cât durase prepararea cafelei, apoi conteni brusc: — Domnule, dar zău că nu te credeam atât de naiv! Dumneata, un om atât de inteligent… Dar bine, mă consideri complet idioată? Lăsam eu o armă de foc la îndemâna dumitale? Formidabil, păcat că nu voi putea povesti scena asta decât peste câţiva ani! Dar, domnule, e un simplu pistol de alarmă! Şi nici măcar nu funcţionează! Nu m-am simţit în viaţa mea atât de ridicol. Îmi venea să-mi zbor creierii. Cuprins deodată de o furie dementă, de taur excitat cu o basma roşie, am îndreptat arma către pieptul doamnei S., cu speranţa secretă că afirmaţiile ei sunt false, şi am apărat pe trăgaci. S-a auzit un fel de fâsâit. Am aruncat arma într-o oglindă care se transformă în sumedenie de cioburi. — Imitaţie de sticlă veneţiană, remarcă doamna S. Printre hohote. Nu zău, sunteţi de tot hazul… — Doamnă, daţi-mi imediat chitanţa şi cartofii, altfel nu ştiu de ce sunt în stare! am ameninţat-o eu, deşi începusem să mă calmez. — Chitanţa am ascuns-o, iar cartofii sunt în plasă, gata pregătiţi să ia drumul pribegiei, continuă ea să râdă. Puteţi căuta chitanţa mult şi bine, n-o veţi descoperi. Şi veţi întârzia şi de acasă, mă luă ea peste picior. Mai bine daţi dovadă că înţelegeţi o glumă, calmaţi-vă, ascultaţi ce am de spus şi apoi plecaţi liniştit. Nu durează mai mult de o jumătate de oră… M-am resemnat. Am sorbit din cafea, mi-am aprins o ţigară şi m-am arătat dispus să ascult ce avea de spus. — Aţi auzit de Miron S.? începu ea. — Am auzit. — Ştiţi că a murit acum patru luni? — Am citit. — Aflaţi că a fost soţul meu. M-am ridicat şi m-am înclinat. — Condoleanţele mele. — Mulţumesc, moartea lui nu m-a afectat. Decât pe plan material, poate… Auzisem şi citisem câte ceva despre profesorul doctor Miron S. Membru al mai multor academii din străinătate, fusese unul dintre cei mai mari specialişti în arhivistică ai secolului. Un om ciudat, de o rară inteligenţă şi putere de muncă, dar bizar în comportament, după cum se bârfea prin oraş. Şi mare afemeiat. — Pe plan material? Mi se pare imposibil, doamnă. Vila aceasta, economiile pe care le bănuiesc substanţiale, v-au rămas probabil moştenire. Nu văd de ce v-aţi plânge. Sau a donat totul, prin testament, Academiei? — Dacă domnişoara Râureanu se poate numi Academie, atunci presupunerea dumneavoastră pare a avea un suport real… Auzisem şi de domnişoara Râureanu. O şi văzusem, pe scenă bineînţeles. După umila mea părere, domnişoara Râureanu putea fi numită o academie: de arte frumoase. Era o bijuterie de femeie, de o rara frumuseţe, un exemplar care friza perfecţiunea. Nu ştiam că fusese amanta lui Miron S… — A lăsat un testament în favoarea ei? — Exact. Un testament care mă deposedează de orice bun material. Casa în întregime, banii depuşi la CEC în totalitate. Asta a făcut profesorul doctor Miron S., după douăzeci de ani de căsnicie… — Şi aţi atacat testamentul? — Pe ce motiv? — Ştiu eu? Alienare mintală, de exemplu. Toată lumea ştie că era puţin… ciudat. Un avocat bun vă putea sfătui… — Nu era nebun deloc, ăsta-i adevărul. N-aş fi putut aduce nicio dovadă în sensul ăsta… — Şi atunci, cum se explică faptul ca locuiţi încă în vilă? Sau domnişoara Râureanu vă mai tolerează o vreme? — Aia?! Nu m-ar tolera nicio secundă! În ochii doamnei S. se aprinseră nişte luminiţe periculoase. N-am văzut niciodată un lup în momentul în care atacă, dar probabil că aşa sclipesc şi ochii acestei paşnice vietăţi. — Atunci?! Nu găsesc nicio explicaţie… — Am făcut singurul lucru pe care îl puteam face. Ştiam unde îşi păstrează hârtiile de valoare. Ştiam şi ce-i poate pielea. La zece secunde după ce m-am convins că-i într-adevăr mort, am sustras testamentul. În lipsa testamentului, moştenirea îmi revine integral. — Atunci, din punctul dumneavoastră de vedere, problema e ca şi rezolvată. Nu ştiu însă dacă justiţia n-are o altă optică… — Puţin îmi pasă mie de justiţie, izbucni doamna S. Auziţi? Puţin îmi pasă. Justiţia trebuie să facă întâi dovada că acel testament există şi apoi să-l găsească. Dacă poate! — L-aţi distrus? — Asta a fost greşeala mea, că nu l-am distrus. Dacă-l distrugeam, acum nu mă durea capul… — De ce vă doare acum capul? am întrebat-o suav. Ea nu remarcă tonul meu. Se dezlănţuise. — Pentru că „Academia” dumitale ştie de testament. Pentru că îl caută. Şi pentru că testamentul nu mai e la mine! — Dar unde? — Aş vrea să ştiu şi eu!… De trei zile nu-l mai găsesc… — Poate că la rândul ei, domnişoara Râureanu v-a sustras testamentul. — Nu. Îl caută şi ea. Vrea să pună mâna pe el. — De unde ştiţi că îl caută? Doamna S. se ridică brusc, trase un sertar al biroului, răscoli puţin înăuntru, apoi reveni cu un plic. L-am deschis şi din el căzu un bileţel: „Dacă nu scoţi la iveală ceea ce ştii foarte bine, o să-ţi pară rău. O să pierzi mai mult decât vrei să pierzi. Dacă ţii la viaţă, scoate-l la iveală până luni.” Bileţelul nu era semnat. M-am întors către doamna S. — Când l-aţi primit? — Vinerea trecută. Am examinat plicul. Era unul obişnuit, putea fi cumpărat cu zece bani la orice tutungerie. Hârtia ordinară fusese procurată odată cu plicul. N-am zărit nici ştampile, nici numele destinatarului. — L-aţi găsit în cutia poştală? — Da. Când m-am înapoiat acasă de la serviciu. — Cunoaşteţi scrisul? E cumva al domnişoarei Râureanu? — Nu-i al ei. Îi cunosc scrisul. — Sunteţi sigură? Poate şi l-a prefăcut… — Nu-i scrisul ei. Am găsit odată o scrisoare în buzunarul lui Miron. Ea scrie mai lăbărţat, un scris de analfabet… — N-aţi dat niciun răspuns, nu-i aşa? — Bineînţeles. Duminică am primit un telefon. O voce baritonală. „Ai primit plicul?” m-a întrebat. I-am trântit telefonul. A sunat iar. Din nou am închis. De vreo şapte-opt ori a sunat. Ultima oară, agasată, l-am întrebat ce vrea. Mi-a răspuns că luni dimineaţa mă sună, să-i dau răspunsul. — Şi v-a sunat azi dimineaţă? — Bineînţeles. — Ce i-aţi răspuns? — Că nu-l mai am. — V-a crezut? — Nu ştiu. A râs în receptor, apoi a închis. Câteva minute am tăcut amândoi. Tocmai când deschideam gura s-o întreb ce are de gând, a ţârâit soneria. Doamna S. a ieşit şi a revenit cu un plic albastru în mână. Avea faţa descompusă, dar se ţinea totuşi bine. Mi-a întins plicul, pe care l-am examinat fugitiv: frate geamăn cu celălalt. — L-am găsit pe treptele de la intrare… — Era cineva pe stradă? — Nimeni suspect. Probabil că aducătorul a fugit… Am scos hârtia din plic şi am citit: „Nu vrei să fii femeie de înţeles. E ultimul avertisment. Dacă joi dimineaţă nu mi-l predai, sâmbătă seara te ajut să treci Stixul. La ora nouă.” Am comparat cele două bilete. Scrisul era identic. — Ce-i de făcut? mă întrebă doamna S. — Nimic. Anunţaţi Miliţia. Mă privi ca pe un dement. — Glumiţi? Va trebui să le spun întreaga poveste. N-am înnebunit peste noapte… Asta mi-ar mai lipsi, Miliţia… Să rămân şi cu buza umflată după bani şi casă şi condamnată, probabil, pentru sustragerea testamentului… Nu, domnule, nici nu mă gândesc! — Bine, dar azi dimineaţă nu mi-aţi cerut dumneavoastră să vă pun în legătură cu căpitanul Alexandru Adrian?! Doamna S. mă ţintui cu privirea provincialului care s-a trezit faţă în faţă cu hotelul Intercontinental. — Doamne, asta n-aş fi crezut, exclamă ea. Bine, domnule, dar cum poţi fi în halul ăsta de naiv?! Şi dumneata mă consideri o gâsculiţă oarecare, dispusă să apeleze la eroi de roman? Şi dumneata? Numai pe Miron îl credeam în stare… Toţi bărbaţii sunt la fel, o apă şi-un pământ… Căutam un pretext, stimate domn, numai un pretext! Fantastic! Doamna S. îşi frângea mâinile de uimire. Poate că avea dreptate. Naivul, ca întotdeauna, eram eu… — Ei bine, conteni ea să se mire, revenind la cele ce-o frământau, ei bine, n-am să mă sperii! Nu va avea curajul, lepra aia! Ştiu să mă apăr! Eram sigur că va şti să se apere, totuşi n-am demobilizat. — Cum credeţi… Părerea mea, la care rămân, e să anunţaţi Miliţia. Viaţa dumneavoastră e totuşi în pericol. Nu vă jucaţi cu focul. Scuzaţi-mi indiscreţia, ce sumă e în joc? Vreau să spun, la cât se cifrează valoarea casei şi banii de la CEC? — Am să vă spun: ceva peste o jumătate de milion. Miron câştiga bine. — Vedeţi? Un argument în plus să mă ascultaţi. Cunosc cazuri în care s-au produs victime pentru sume mult mai mici… — Nu v-am chemat ca să-mi daţi sfaturi, ci ca să acţionaţi. Îmi trebuie testamentul. — Ce să faceţi cu el? — Să-l distrug. Să-i dau foc şi să-l arunc în cele patru vânturi. Miliţia nu are ce căuta aici. Dumneavoastră aduceţi-mi testamentul, asta-i tot ce vă cer. Restul lăsaţi pe mine! Mi-am aprins o ţigară şi am meditat puţin. Doamna S. jucase necinstit în partida începută cu mine. Juca necinstit şi în cealaltă partidă, cea mare… — Ei bine, îmi întrerupse ea firul gândurilor, când începeţi cercetările? — Mâine după-amiază, i-am răspuns. Începând de la ora patru şi un sfert. Zilnic, până la acea oră, sunt economist… — Eram sigură că veţi accepta… Pe buzele doamnei S. încolţi un zâmbet vernil. Am întins mâna şi am luat cele două scrisori. — Am nevoie de ele, am răspuns privirii ei interogative. Vreau să consult un prieten, grafolog. — Le puteţi lua, îşi dădu ea asentimentul. Ne vedem mâine după patru şi un sfert? — Ne vedem chiar mai înainte, la şapte treizeci. Semnăm condica de prezenţă pe acelaşi palier, nu? M-am îndreptat către ieşire. — Cartofii, îmi reaminti doamna S. Am luat plasa, mi-am luat şi rămas bun şi am descuiat portiera maşinii. Duceam cu mine cinci kilograme de cartofi şi o taină.  

SEVER NORAN,  SECRETUL GLOBULUI DE ARGINT -VOL 1 Motto: Pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşăO COINCIDENTA STRANIE Cînd mi-am ales tema lucrării de doctorat nu aveam nici un motiv să bănuiesc că voi fi eroul unor întîmplări extraordinare. Speram ca subiectul — „Contribuţii la studiul continuităţii elementului daco-roman în bazinul superior al Arieşului” — să fie interesant, datorită, mai ales, multitudinii de date pe care le avem, culese de-a lungul unei perioade mai mari de timp. Participasem în anii studenţiei la o serie de săpături în zona Cîmpeni, Lupşa, Bistra şi mai sus, spre Gîrda şi Arieşeni, astfel că aveam multe date inedite, pe care apoi le completasem în cîteva noi „campanii” de săpaturi, după ce terminasem facultatea, ca asistent al profesorului Secăreanu. Datele pe care le culesesem aduceau multe limpeziri în studiul evoluţiei elementului daco-roman pe aceste meleaguri, în Apusenii lui Horia şi Avram Iancu. În timpul ultimelor săpături, găsisem mai sus de Roşia Montană multe elemente interesante. Avusesem marea şansă de a descoperi într-o galerie a muntelui — prefăcut în pulbere de agatîrşi, iar apoi de romani — o ,,tabula ceramica” cu înscrisuri despre eliberarea unui sclav, căutător de aur. Între tăbliţele de ceară se păstrau şi cîteva şuviţe -din părul iubitei acestuia. Cu ajutorul aparatului KSM 232, bazat pe ioni radioactivi, determinasem şi vîrsta tabulei. Dar, cu siguranţă, cititorul este mai curios să afle întămplările prin care am trecut datorită subiectului lucrării mele de doctorat, decît amănuntele care au precedat întocmirea acestei lucrări

PRECUVÂNTARE Autor a peste cinci sute de povestiri poliţiste şi zece romane de mare calibru, circumscrise aceluiaşi gen literar, deloc la îndemâna oricărui scriitor, autorul acestei cărţi, l-am numit pe Olimpian Ungherea, este deja unul din marii consacraţi ai policierului românesc. Gazetar virulent, constructor de reviste, fin observator al universului uman, scriitorul Olimpian Ungherea are harul, şi de aci privilegiul, de a putea să extragă, din materia sordidelor întâmplări, sclipărul acela de spirit diamantin, a cărui lumină deopotrivă doare, încântă şi îndeamnă la grave reflexii. I-am citit aproape toate romanele, nuvelele şi povestirile poliţiste şi aş putea spune, fără niciun dubiu, că opera sa stă sub semnul, inconfundabil şi dur, al dramaticului. Al durerii. Al întrebărilor dureroase până la sfâşierea de sine. Aici, aventura nu este nicidecum frivolă, suspansul nu se naşte din gratuit, fiorul nu apare la capătul unui gest violent, ci haloul care te captivează, care te ţine cu pumnii strânşi, cu dinţii strânşi, cu sufletul la gură, izvorăşte dintr-o nesfârşită tristeţe, precum ţipătul singurătăţii într-un pustiu al tuturor disperărilor. De fapt, autorul nici nu ne spune poveşti poliţiste, poliţiştii şi asasinii lui nefiind decât decoruri între care evoluează o lume terifiantă, o lume inedită, o lume purulentă, febrilă şi incapabilă să-şi depăşească condiţia periferică, o lume tarată, lepădată de un destin absurd în zona interlopă a cetăţii, o lume care-şi urlă neputinţa, suferinţa şi singurătatea, întrebându-se fără speranţa vreunui răspuns: Până unde? Până când? Încotro? De ce? De ce aşa şi nu altfel? De ce noi şi nu alţii? De ce atâta ură? De ce duşmănie? De ce laşitate? De ce nepăsare? De ce ipocrizie? Minciună? Corupţie? Vrăjmăşie? Trădare? Ticăloşie? Egoism? Orgolii? Cupiditate? De ce atâtea întrebări şi nici un singur răspuns? Autorul nu oferă soluţii. El construieşte cazuri, în care toţi ne oglindim aşa cum suntem. Dar câţi dintre noi avem curajul recunoaşterii? Şi câţi, curajul adevărului? După ce vom citi această carte, poate vom deveni mai buni. Sau poate vom privi cu mai multă atenţie şi înţelegere în jurul nostru. Sau poate vom avea curajul unui surâs din care n-a dispărut încă speranţa. N.N. CAVAL     CITITORULE   Nu sunt puţine momentele în viaţa unui căpitan de poliţie, când tot ce a învăţat din cărţile marilor înaintaşi – şi mă gândesc cu veneraţie la celebrul criminalist DUMITRU CEACANICA – nu sunt, aşadar, deloc puţine cazurile când nici cărţile şi nici experienţa dobândită nu îl mai ajută cu nimic să răspundă, franc şi corect, celor şapte clasice întrebări, într-o terifiantă infracţiune de omor: Unde? Când? Cu ce? În ce mod? Cu ce scop? Asupra cui? De către cine? Toată ştiinţa şi toată experienţa se lovesc de acel bizar şi incontrolabil joc al întâmplărilor, când calea către adevăr, către descoperirea ucigaşului, se relevă a fi definitiv obturată. Întorc cazul, la care trudesc de multă vreme, pe toate feţele, asamblez şi demontez ipoteză după ipoteză, fac şi refac combinaţii şi judecăţi şi deducţii pe marginea probelor, a informaţiilor, a declaraţiilor şi nu se încheagă niciun răspuns acelor percutante întrebări profesionale. Dispun doar de o singură certitudine: omorul. Atât şi nimic mai mult. Şi atunci – eu, căpitanul de poliţie Andrei Zavera, – las dracului toate hârţoagele acelea de pe birou, le ştiu pe de rost, nu mă mai ajută cu nimic, mă bate gândul să clasez toată istoria asta urâtă, dar nu mă lasă inima, fac o pauză, ies afară, la aer, hai-hui printre oameni, arbori şi case, uit toate teoriile alea sofisticate din manualele de criminalistică şi evadez dincolo de zidurile rutinei, în imperiul fabulosului, unde guvernează absolutismul unei regine exotice: fantezia. ANDREI ZAVERA     SCARĂ CĂTRE INFERN   Era o casă veche, de dinainte de război, trainică încă, făloasă, cu zidurile uşor fumurii, ferestrele înalte, acoperişul şi mai înalt, parter, etaj şi mansardă, de jur împrejur o grădină cu arbori bătrâni. La parter locuiau două familii, la etaj una, la mansardă un bătrân singuratic. Florentina Prunaru locuia, împreună cu fiica ei, Domnica, la parter. Mama trecută de optzeci de ani, fiica, de şaizeci. Florentina nu fusese măritată niciodată, o culesese pe Domnica din flori. Nici Domnica nu se măritase, rămânând fată bătrână lângă poala maică-si. Două pensionare liniştite, stătute, uitate de noroc într-un colţ de destin banal: două jucării stricate, aşa cum suspina cândva un vers celebru. Tot la parter, locuia familia Jitaru. Tatăl – Ion Jitaru, ceferist, om cumsecade – îşi făcea veacul mai mult pe trenuri, venea acasă o dată sau de două ori pe săptămână, câteva ceasuri, rareori o noapte întreagă. Mama – Filofteia Jitaru – era casnică, blândă, purtându-şi cu seninătate cele peste o sută de kilograme, privind lumea cu un chip în care găseai oricând un strop de înţelegere şi împăcare. Aveau trei copii: Petre, Aurel şi Vasile. Primul, elev în ultima clasă de liceu, era un tip violent, imprevizibil, făcuse doi ani la o şcoală de corecţie, se certa cu toată lumea, înjura pe toată lumea; Petre numai în faţa Filofteii devenea un copil respectuos şi supus. Aurel şi Vasile, gemeni, erau elevi în clasa a X-a, premianţi şi cuminţi de parcă ar fi fost făcuţi de altă mumă. La etaj, locuia o pereche de tineri căsătoriţi, Stelian şi Rada Marinescu, el operator la Centrul de Calcul, ea funcţionară la Direcţia de Statistică, aveau împreună un copil de câteva luni. Ar fi fost o familie fericită, dacă Stelian n-ar fi avut din născare o meteahnă fără de leac: era somnambul. La mansardă, locuia Armand Paulescu, bătrân, târând după el trei sferturi de veac, văduv, singur, fost la vremea lui un avocat celebru. Fiul celuilalt distins avocat, din perioada interbelică, preferatul Curţii Regale, Marius Paulescu. Bătrânul Armand îşi plătea furtunoasa şi exuberanta tinereţe printr-o singurătate tristă, îngrozitor de tristă. El, singurătatea şi o cardiopatie ischemică incurabilă. Şi un fiu neterminat, bun de spânzurat, neînsurat, trecut de patruzeci de ani, trecut prin mai multe puşcării, trecut şi printr-un balamuc, fără profesie, fără serviciu, fără niciun Dumnezeu: Narcis Paulescu. Faimoasa genealogie a Pauleştilor se stingea în acest vreasc uscat şi sterp. Narcis trăia în concubinaj cu o spălătoreasă de la „Nufărul”, o chema Sofica Ruteanu, amândoi beţivi, răi şi scandalagii, locuind cu chirie într-o garsonieră pauperă din celălalt capăt al oraşului. Toată această lume eterogenă locuia pe strada Paltinului, la numărul 7, din oraşul nostru: o casă veche, fumurie, înaltă, parter, etaj şi mansardă. N-aş fi cunoscut-o niciodată, dacă de la dispecerat, ofiţerul de serviciu n-ar fi raportat, sec şi lapidar, prin interfon: „Domnule căpitan Zavera, pe strada Paltinului, la numărul 7, avem un mort”. Căpitanul Zavera sunt eu, adică fostul locotenent Andrei Zavera, cel care v-a mai spus pe vremuri nişte poveşti poliţiste, de atunci a trecut peste noi revoluţia, am mai pierdut cu toţii câte ceva, am mai câştigat câte ceva, eu am încărunţit, am ajuns căpitan, dumneavoastră vă doresc sănătate şi, mai ales, speranţă… Aşadar, pe strada Paltinului, la numărul 7, mă aştepta un mort. Am telefonat urgent procurorului, avea alte treburi mai presante, am sunat medicul legist, nevastă-sa mi-a zis că e plecat la Grădiştea după gogoşari, aşa că la mortul de pe strada Paltinului m-am dus singur… În faţa casei, lume ca la urs: colocatari, vecini, gură-cască. Am întrebat cine a murit, o femeie grasă, foarte grasă şi blajină mi-a răspuns că „domnul avocat Paulescu” şi, făcându-şi cruce cu o neprefăcută pioşenie, mi-a arătat scara de la mansardă. Din curte se ajungea la mansardă printr-o scară exterioară, am urcat, am ajuns, am împins uşa, dincolo de uşă parcă era infernul… La mansardă, se aflau două încăperi minuscule, un grup sanitar, o debara şi o bucătărioară cât o cutie de chibrituri. Prin tot spaţiul acela, parcă trecuse o hoardă de barbari, răvăşind lucrurile, spintecându-le, risipindu-le, întorcându-le pe dos. Una dintre cele două încăperi, cu toţi pereţii acoperiţi de rafturile unei venerabile biblioteci, rânjea sinistru cu rafturile goale deasupra duşumelei prăfuite, acoperite cu un strat monstruos de cărţi rupte, sfâşiate, trecute parcă prin violenţa unei nebunii. Peste tot, sertare smulse, scaune răsturnate, tablouri făcute zob, fotoliile înjunghiate în mai multe locuri, la bucătărie era prăpăd, o mână fierbinte şi tremurândă scotocise printre crătiţi şi farfurii, spărgând, smulgând, trântind, din debara fuseseră scoase şi puricate lucruri vechi şi inutile, lustra din tavan fusese smulsă cu sălbăticie, şifonierul lăsat vraişte, cu hainele buzunărite, câteva perechi de pantofi aveau talpa secţionată cu cuţitul, reverele halatului erau sfâşiate, bibelouri aruncate de-a valma cu desuuri bărbăteşti, medicamente, ziare vechi, fotografii de familie, cioburi de sticlă, cioburi de casă spartă, întreaga locuinţă arătând ca un borcan făcut ţăndări. Dincolo, în dormitor, printre cârpe şi perne spintecate, de-a curmezişul patului cu salteaua sfâşiată, se afla mortul, Armand Paulescu. Cadavrul era legat de mâini şi de picioare, cu un cablu electric, în gură avea un căluş, peste gură lipită o fâşie sângerie de leucoplast. Omul sucombase în urmă cu cel mult douăsprezece ceasuri. Şi, dacă flerul şi experienţa nu mă înşelau, moartea survenise – pe fondul bestial al maltratării – în urma unui infarct de miocard. Obrazul bătrânului avocat era zgâriat, fruntea jupuită, degetele picioarelor strivite, palmele arse cu ţigara. Doamne-Dumnezeule, cine săvârşise această cumplită operă? În jurul meu parcă gravita infernul, atâta ură, şi nemernicie, şi ticăloşie nu de prea multe ori am văzut în destinul meu de poliţist. Cadavrul şi isteria lucrurilor spulberate din preajma lui îmi acaparaseră toate gândurile, toate întrebările, şi totuşi un gând stingher, bizar, nebulos mă irita parcă cel mai mult şi nu ştiam precis ce, când deodată am tresărit de relevanţa unei tardive constatări: dincolo de dezordine şi moarte, în jurul meu se întindea o mizerie îngrozitoare. O mizerie perfectă. Murdărie, jeg, praf, pereţi nezugrăviţi de-un veac, cutii de conserve goale şi nespălate, cutii de chibrituri cu catranul tocit de mult, cocoloaşe de hârtie, vase năclăite de straturi suprapuse de grăsime arsă, gunoaie şi pânze de păianjen, coji de pâine uscată, haine murdare şi rupte, duşumelele acoperite cu o mâzgă cenuşie, păstoasă, scârboasă, grupul sanitar puţea ca o latrină publică, o duhoare pestilenţială plutea nepăsătoare peste mort şi peste lucruri şi peste toată greaţa şi tristeţea şi uimirile mele…   Prima declaraţie   — Numele, prenumele, profesia? — Păi, eu sunt fata doamnei Prunaru, de la parter, poate ar fi mai bine s-o chemaţi şi pe mama. — Numele şi prenumele dumneavoastră? — Păi, eu sunt Domnica, şi, după mamă, Prunaru, că tată nu am, adică, ştiţi cum se spune, din flori. Mama însă mă strigă „Măi, Puiule”, că ea toată viaţa şi-a dorit băiat, da’ n-a avut noroc. — Profesia? — Păi, am fost casieră la Cooperativa „Sporul”, acum sunt pensionară. — Vârsta? — Păi, am împlinit şaizeci şi trei de ani anul trecut, iar anul ăsta, de Crăciun, fac şaizeci şi patru, că sunt făcută la zile mari, d-aia zice mama că pe noi astea ne ocoleşte norocul, că şi ea e născută de Florii. Da’ n-ar fi mai bine s-o chem şi pe mama? — Ce cunoaşteţi despre viaţa avocatului Armand Paulescu şi ce ne puteţi declara despre tragicul său sfârşit? — Păi, domnule căpitan, asta e, ţiganii, ei l-au omorât. Mişună ca libărcile ţiganii pe strada noastră. Ba, cu vreo lună în urmă, unul din ei a şi intrat în curte la noi, a dat cu ochii de mine şi m-a întrebat dacă n-am de vânzare haine vechi, da’ eu nu m-am supărat de-asta, ci pentru că mi-a zis „coană mare”, auzi, să-mi zică mie un garaoi „coană mare”, l-am dat afară din curte şi i-am zis că dacă nu pleacă strig hoţii. S-a dus, a plecat, da’ ştiu eu ce-o fi fost mai târziu, în altă zi, poate chiar ieri? Că domnu’ avocat Paulescu era bun, era prost de bun şi se încredea în fitecine, aşa că ţiganu’ s-a dus cu fofârleaua la el, cu şmechereaua aia de „haine vechi”, omu’ bun l-a crezut, l-a chemat în casă, hoţu’ i-a dat la mir, a furat din casă ce-a vrut şi valea? Asta e, eu cred că ţiganii ăştia sunt de vină. Şi mama zice la fel. Chiar, nu vreţi s-o chem şi pe mama? A doua declaraţie   — Numele, prenumele, profesia? — Jitaru Ion, ceferist, conductor de tren. — Vârsta? — Patruzeci şi unu de ani. — Ce ne puteţi declara în legătură cu nenorocirea care s-a abătut asupra vecinului dumneavoastră, Armand Paulescu? — Domnule dragă, eu ştiu că domnul Armand Paulescu a fost mare om la viaţa lui, a fost avocat, şi tatăl său tot avocat a fost, oameni bogaţi. Casa asta toată a fost a lor, apoi a rămas numai domnul Armand, cu Narcis, derbedeul ăla de fi-su. Eu ştiu toată povestea, domnule dragă, pentru că eu aici, în curtea asta, am crescut. Tata a fost primul care a cumpărat unul din cele două apartamente de la parter. După noi, mai târziu, au venit şi au cumpărat şi ceilalţi. Încet-încet, domnul Armand şi-a vândut aproape toată casa, păstrându-şi numai încăperile de la mansardă. Asta, după ce vânduse tot din casă: mobilă, argintărie, tablouri, cristaluri scumpe. Şi-a cheltuit toată averea şi toată viaţa ca să facă om din fi-su. Îl cunoaşteţi pe Narcis Paulescu? Domnule dragă, dacă l-aţi vedea, l-aţi lua la pumni, pentru că are mutră de borfaş şi ochi de şarpe turbat. Cu toată averea bătrânului, n-a reuşit să-şi facă niciun rost în viaţă, nu tu şcoală terminată, nu tu profesie, a luat puşcăriile la rând, mi se pare că a stat şi într-un ospiciu de smintiţi câteva săptămâni. Acum, că ta-su n-a mai avut ce vinde, l-a părăsit şi a căzut pe capul unei spălătorese, nu ştiu prin ce capăt al oraşului, eu nu l-am mai văzut de vreo trei sau patru luni, mai ales că din cauza slujbei nici eu nu prea stau pe-acasă… Ştiu eu cine şi de ce să-l fi omorât pe domnul Armand Paulescu? Duşmani nu avea, era un om blând, avere nu mai avea, bătrânul se retrăsese în găoacea lui de sus, nu mai primea pe nimeni, nevastă-mea zicea că parcă s-ar fi şi ţicnit un pic, că trăieşte ca un pustnic şi nici măcar cu gunoiul nu mai iese afară. Auzi dumneata, să-l lege cu sârmă, şi-apoi să-l omoare! Domnule dragă, eu cred c-o fi fost vreunul din bandiţii ăia, pe care, în tinereţe, cine ştie când, l-o fi înfundat în puşcărie, omul a scăpat de curând, l-a căutat şi s-a răzbunat. Eu am mai auzit de cazuri din astea, că, o dată cu trenul, circulă prin lume tot felul de istorii şi întâmplări de ţi se face noapte în cap când le asculţi…   A treia declaraţie   — Numele, prenumele, profesia? — Dom’le, mă luaţi tare, ca-n filme, undeva într-un film am auzit chestia asta: „numele, prenumele, profesia!”. Sanchi, parcă dumneavoastră nu ştiţi că mă cheamă Jitaru Petre şi că sunt la Liceul nr.14, într-a XII-a. Hai să fim serioşi! — Vârsta? — Nouăsprezece ani, adică vârsta marilor speranţe. Dom’le căpitan, am eu mutră de cretin? Ce naiba vreţi de la mine? — Ce ne puteţi declara în legătură cu moartea avocatului Armand Paulescu? — Şi pentru boşorogul ăla vă pierdeţi timpul cu mine? Dom’le căpitan, ştiţi ce cred eu? Când o mierleşte un hodorog ca ăsta, de peste şaptezeci de ani, înseamnă că pe pământ rămâne liberă o lingură pentru un copil flămând. Mai ales că moş pârţă ăsta de sus îşi căuta moartea cu lumânarea, frecându-şi burta de tot soiul de indivizi dubioşi, canalii, samsari de cocoşei din aur. Ce, nu ştiaţi că bătrânul vinde cocoşei? Douăzeci de grame de aur pur! O juma de milion cocoşelul. Ce dracu facea cu banii, nu ştiu, că domnu’ Narcis, fi-su, e un pârlit, nici măcar maşină n-are. Sunt convins că de la cocoşeii din aur i se trage. Odată, mai demult, mi-a arătat şi mie unul şi m-a rugat să-i caut un client, dar eu de-atunci nu i-am mai trecut pragul. Nu-mi trebuie bucluc, poliţie, justiţie, pârnaie, pentru că ştiu cum e, eu am mai făcut, pentru nişte prostii, doi ani la corecţie, şi gata, mi-ajunge pentru toată viaţa. Unui altuia, însă, cu sângele mai iute, i-a luat aurul minţile şi a făcut moarte de om. Căutaţi-l pe ăla, nu pe mine, ce naiba, n-aveţi niciun pic de fler poliţist?

Cuvânt înainte Romanul poliţist „Regele a murit" de Ellery Queen a fost tipă­rit, începând din anul 1952 şi până în 1980, în unsprezece ediţii şi fie­care republicare a fost considerată un best-seller, o carte de mare succes nu numai în America, ci în toată lumea. Ellery Queen este pseudonimul a doi scriitori : Frederic Dannay (1905—1982) şi Manfred B. Lee (1905—1971). Ei îşi încep colaborarea în anul 1929 la o nuvelă poliţistă, cu care câştigă un concurs literar orga­nizat de o revistă americană. În acelaşi an, un editor publică lucrarea sub pseudonimul Ellery Queen. Acesta este, de altfel, şi numele eroului principal al cărţii — un detectiv amator care-şi depăşeşte confraţii în isteţime şi în capacitatea de a face deducţii logice care-l călăuzesc în descoperirea autorilor crimelor. Queen devine astfel, timp de aproape patru decenii, unul din cele mai populare personaje ale literaturii poli­ţiste din Statele Unite. Deosebit de fecunzi, cei doi scriitori (veri) au scris peste patruzeci de romane. Lucrările lor au fost traduse, ecranizate, adaptate pentru radio şi televiziune. Colaborarea lor s-a terminat la 3 aprilie 1971 când Lee a decedat. Romanul „Regele a murit", transcris acum pentru prima oară în versiune românească, a fost scris în anul 1952 şi este considerat printre cele mai reuşite, nu numai ale celor doi scriitori, ci şi ale genului poliţist. Lucru de care vă veţi convinge încă din primele pagini ale cărţii.   I. INVADAREA APARTAMENTULUI lui Queen se petrecu la ora 8, într-o dimineaţă obişnuită de iunie, când strada 87 din cartierul de vest era spălată până la etajul al treilea de către maşina stropitoare a oraşului, iar ArseneLupin, stăpânabsolut al cornişei estice, se îndopa din firimiturile de pâine cu care se puteau hrăni o duzină de porumbei din împrejurimi. Era o invazie în stilul secolului al douăzecilea. . . fără avertisment. În momentul în care survenea, inspectorul Queen îşi cumpănea pieziş linguriţa deasupra celui de-al doilea ou, apreciind calm lovitura ; doamna Fabrikant tocmai îşi ridicase fundu-i colosal din cealaltă parte a camerei, pregătindu-se să bage aspiratorul în priză; iar Ellery era pe punctul de a intra în living, cu mâinile ridicate la gât ca să-şi aranjeze gulerul hainei. — Nu mişcaţi, vă rog. Nu se auzise nici un zgomot. Uşa fusese descuiată şi deschisă până la perete, iar vestibulul traversat în linişte. Linguriţa Inspectorului, fundul doamnei Fabrikant, mâinile lui El­lery rămaseră unde se aflau. Cei doi bărbaţi stăteau sub arcada vestibulului. Mâna dreaptă le era acoperită de faldurile pardesiului. Erau îmbrăcaţi la fel, costume şi pălării de un cafeniu ambiguu, doar că unul purta cămaşă albastru închis, iar celălalt cămaşă brun închis. Amândoi erau voinici, cu chipuri simpatice, dar destul de inexpresive. Perechea privi prin livingul lui Queen, apoi se despărţiră şi Ellery observă că nu erau o pereche, ci un trio. Cel de-al treilea bărbat stătea în faţa apartamentului, călare pe ba­lustradă ca să supravegheze holul. Nemişcat, cu spatele spre uşa lui Queen, privea în josul scărilor. Cămaşă-albastră se îndepărtă brusc de gemenul său, trecând pe lingă inspectorul Queen de la masa rabatabilă, fără să-i acorde vreo atenţie bătrânului gentleman care-l privea cu ochii holbaţi. Intră foarte repede în bucătărie prin uşa turnantă. Colegul său rămase sub arcadă într-o atitudine aproape respec­tuoasă. Cămaşa brună adăugă un ton cald personalităţii sale. Îi apăru mâna dreaptă care ţinea un revolver calibrul 38 cu ţeava foarte scurtă. Cămaşă-albastră ieşi din bucătărie şi dispăru în dormitorul inspectorului Queen. Linguriţa Inspectorului, fundul doamnei Fabrikant, mâinile lui Ellery se lăsară cu grijă în jos şi în acelaşi moment. Nu se întâmplă nimic însă, doar Cămaşă-albastră ieşi din dormitorul Inspectorului, se îndreptă spre uşa unde stătea Ellery, îl dădu politicos la o parte şi intră în birou.   Cel de-al treilea bărbat supraveghea în continuare scările din hol. Gura doamnei Fabrikant se străduia să scoată un ţipăt. — Nu, Fabby, zise Ellery tocmai la timp. Cămaşă albastră reveni şi-i zise colegului său : — Drumul e liber. Cămaşă-brună încuviinţă din cap şi se îndreptă imediat spre doamna Fabrikant în partea cealaltă a camerei. Ea se ridică anevoios în picioare, mai galbenă decât lămâia. Fără să se uite la ea, Cămaşă-albastră îi zise cu o voce amabilă : — Maică, ia aspiratorul, du-l într-unul din dormitoare, închide uşa şi apucă-te de treabă. El se opri la fereastră. Arsene Lupin gunguri satisfăcut şi îşi luă zborul, iar doamna Fabrikant dispăru. De-abia atunci inspectorul Queen se dezmetici, regăsindu-şi vo­cea. Sări în picioare cât era de lung şi răcni : — Cine naiba sunteţi ? În dormitorul lui Ellery, dincolo de birou, aspiratorul începu să se tânguie, întocmai unui ferăstrău-bandă. Cămaşă-albastră închise uşa biroului, înăbuşind astfel zgomotul, şi îşi rezemă spatele de uşă. — Dacă asta este o tâlhărie... ! Cămaşă-albastră rânji, iar Cămaşă-brună — de la fereastră — Îşi îngădui un zâmbet care pentru o clipă îi schimbă înfăţişarea. Pri­virea sa rămase însă jos pe strada 87. — . . .e cea mai politicoasă din istorie, zise Ellery. Dumneata de la fereastră. Te-ar enerva dacă aş privi peste umărul dumitale ? Bărbatul dădu nerăbdător din cap în semn de dezaprobare. O maşină neagră cu număr de New York tocmai vira în strada 87 din Bulevardul Columb. Ellery îi văzu perechea strălucitoare parcată de cealaltă parte a străzii. În maşina parcată se aflau câţiva bărbaţi. Cămaşă-brună îşi ridică mâna stângă şi doi dintre bărbaţii din maşina parcată săriră afară şi traversară în goană strada până la tro­tuarul de sub ferestrele lui Queen. Când ajunseră la bordură, maşina care intrase pe strada 87 tocmai se opri în faţa casei. Unul dintre băr­baţi urcă în fugă scările de gresie ; celălalt deschise repede uşa din spate a maşinii şi, uitându-se în susul şi josul străzii, intră înăuntru. Din maşina care se oprise coborî un bărbat mărunţel. Era îm­brăcat într-un costum greu de descris şi purta o pălărie gri deformată. Urcă fără grabă treptele de gresie şi dispăru din vedere. — Îl recunoşti, papa ? Inspectorul Queen, alături de Ellery, negă clătinând din cap. Părea tulburat. — Nici eu. Cămaşă-brună era acum la uşa dormitorului Inspectorului, în aşa fel încât se afla faţă în faţă cu Cămaşă-albastră care stătea în cealaltă parte a camerei. Colegul de pe balustradă se apropie de pilastrul scării şi i se văzu mâna dreaptă în care ţinea, ca şi ceilalţi doi, un al treilea re­volver calibrul 38. Aparatul doamnei Fabrikant continua să se jeluiască. Brusc, afară pe hol, cel de-al treilea bărbat se trase îndărăt. Pălăria diformă şi costumul lipsit de distincţie al bărbatului mă­runţel începură să se înalţe din casa scării. — Bună dimineaţa, zise mărunţelul, ridicându-şi pălăria. Avea o voce ca o coardă de chitară din oţel. Văzut mai de aproape, nu era atât de mic cum păruse. Era mai înalt cu câţiva inci decât inspectorul Queen, dar cu aceleaşi oase mici ca ale acestuia şi faţa îngustă ca a multor oameni de statura mică. Capul i se lărgea la tâmple şi avea o frunte de savant. Pielea îi era netedă, fără riduri, cu o paloare specifică celor ce stau prea mult închişi în casă, părul şaten-cenuşiu, cu tendinţă de rărire. Ochii bul­bucaţi, protejaţi de ochelari fără ramă, aproape pătraţi, aveau o pri­vire oarecum indolentă, dar aceasta era doar o părere ; privirea lor furişată era de neevitat. O burtă în creştere îi bomba haina căreia nu i-ar fi stricat să fie călcată. După cum arăta i s-ar fi potrivit un me­lon şi o vestă  bordată. Putea avea cincizeci, şaizeci sau chiar patruzeci şi cinci de ani. Prima impresie a lui Ellery fu categorică: Profesorul distrat. Vocea autoritară şi întrucâtva stridentă de yankeu era potrivită pentru examene şi săli de clasă. Dar profesorii, distraţi sau altfel, nu umblau prin oraş însoţiţi de gardă înarmată în maşini puternice. Ellery se corectă. General, poate ofiţer superior, vreun individ din statul ma­jor al Pentagonului care a făcut minuni. Sau un bancher de modă veche din Vermont. Dar... — Mă numesc Abel Bendigo, zise oaspetele cu o voce nazală. — Bendigo ! Inspectorul făcu ochii mari. Nu sunteţi Bendigo. .. — Nu tocmai, zise Abel Bendigo cu un zâmbet. Presupun că nu i-aţi văzut niciodată fotografia. Dar ştiţi, inspectore Queen, eu am ghinion. Aceşti oameni care mă păzesc fac parte din Serviciul perso­nal şi de relaţii cu publicul al fratelui meu, serviciu condus de un tip foarte dur pe nume Spring. Colonelul Spring. .. mă îndoiesc că aţi auzit vreodată despre el. Ne tiranizează pe toţi, chiar şi pe fratele meu sau, aş zice, îndeosebi pe fratele meu ! Deci dumneavoastră sunteţi El­lery Queen, continuă musafirul fără măcar un glissando. E o mare plă­cere, domnule Queen. Totdeauna am considerat oarecum stupide aceste precauţiuni, dar ce pot face ? Colonelului Spring îi place să-mi aducă aminte că au e nevoie decât de un glonţ pentru a transforma farsa în tragedie... Pot să mă aşez ? Ellery trase în faţă vechiul fotoliu din piele, iar Inspectorul zise : — Îmi pare rău, domnule Bendigo, că nu ne-aţi înştiinţat mai dinainte.. . — Iarăşi Colonelul, murmură Abel Bendigo, lăsându-se în foto­liu. Mulţumesc, domnule Queen, pălăria poate sta foarte bine aici, pe podea... Deci în acest loc se rezolvă toate misterele. — Da, zise Ellery, dar eu cred că ceea ce-l nelinişteşte pe tata este faptul că peste vreo douăsprezece minute trebuie să fie în biroul său de la Sediul poliţiei care este în centrul oraşului. — Luaţi loc, inspectore. Vreau să vorbesc cu amândoi. — Nu pot, domnule Bendigo... — De data aceasta n-o să vi se observe lipsa. Garantez. Apropo, văd că v-am întrerupt de la micul dejun. Şi pe dumneavoastră, dom­nule Queen. — Avem doar cafea în dimineaţa asta. Ellery se duse la masă. Vreţi să beţi o cafea cu noi ? Din cealaltă parte a camerei Cămaşă-brună zise : — Domnule Bendigo. Bendigo îşi mişcă vesel mâna subţire. — Vedeţi ? Încă una din regulile colonelului Spring. Terminaţi. Vă rog.