Cărti polițiste

Actiunea banana de Ioan Iancu 1 Dacă nu s-ar fi înmulţit cutele din jurul ochilor, dacă tot mai multe fire albe n-ar răsări de sub caschetă, poate nu şi-ar aminti atât de des că mai sunt puţini, ba chiar foarte puţini ani până va ieşi la pensie. De fapt, mai erau şi cele câteva găuri în plus cu oare trebuise să slăbească cureaua şi efortul sporit atunci când se încălţa… Subofiţerul Stoica rememora toate acestea, făcând ca timpul să se scurgă mai repede iar patrularea să nu i se mai pară atât de monotonă. Trecuseră mai bine de zece ani de când era de serviciu numai noaptea. Ceruse el acest lucru că se obişnuise. Ziua îi plăcea să se ocupe de cei câţiva stupi şi de grădina la care lucra ori de câte ori avea răgaz. Era o destindere dar şi o mândrie a lui. Simţea o deosebită satisfacţie atunci când trecătorii – şi nu puţini dintre ei – se opreau să admire explozia florală a pomilor fructiferi, straturile de legume trase parcă cu echerul, butucii de viţă sau roşul trandafirilor care toamna urca în merii mai totdeauna gata-gata să se rupă sub povara rotundă. Liniştea nopţii se sparse prin apariţia a două autoturisme gonind spre el cu farurile aprinse. — Aleargă ca nebunii, remarcă subofiţerul în timp ce maşinile îl depăşeau. Poate în acelaşi moment, sau cel mult o fracţiune de secundă după, o detunătură îl făcu să se întoarcă fulgerător cu faţa spre maşini. Simţi o arsură în umărul stâng şi mai mult din instinct apasă mâna dreaptă peste locul lovit de glonţ. Sângele îi înroşise cămaşa şi după vreo doi paşi împleticiţi, alunecă moale la rădăcina unui pom. Maşinile se opriseră cu scrâşnet de frâne şi prin portierele violent deschise săreau afară oameni înarmaţi. Doi, trei, patru… nu-i mai distingea bine căci ochii i se împăienjeneau iar siluetele acelea care împroşcau cu gloanţe se dublau pe retină, se apropiau ori dispăreau undeva în ceaţă, ca apoi să apară sub forma unui grup compact. Fiecare împuşcătură îi producea o durere fizică şi parcă toate fanfarele din lume îşi răpăiau tobele în urechile lui. Înainte de-a leşina, a mai zărit pe unul dintre cei sosiţi croindu-şi drum prin vitrină, după ce în prealabil spulberase cu un întreg încărcător al armei automate geamul protector. Nu ştie cât a stat în nesimţire, dar când s-a trezit, în faţa magazinului mai era încă agitaţie. Câţiva dintre atacatori devastau magazinul, aruncând în stradă articolele stivuite până atunci cu grijă în rafturi. Unele mărfuri erau îngrămădite în maşini iar doi vlăjgani se distrau, pasându-şi unul altuia, în chip de minge, pe domnul Bercu, proprietarul magazinului. S-au urcat apoi în maşini, claie grămadă peste lucrurile furate, în timp ce Bercu s-a ridicat, năuc şi plin de sânge, încercând să-i oprească. Maşinile au pornit şi cu toate loviturile primite peste mâini şi faţă, acesta continua să se ţină agăţat de unul din atacatori. Disperarea îi înzecise forţele şi se părea că nimic n-o să-l determine să-i dea drumul, când, o împuşcătură venită din maşină curmă viaţa fostului proprietar. Se prăbuşi în drum cu mâna întinsă după cei care l-au ucis. — Afurisit reflex, murmură subofiţerul. De data aceasta detunătura a fost provocată de eşapamentul uneia dintre maşini, dar de fiecare dată când un zgomot asemănător îl surprindea, păţea acelaşi lucru. Şi asta de zeci de ani, mai precis, din toamna lui patruzeci când, întâmplător, a fost rănit de atacul unei bande de legionari. Tânăr fiind, nelegiuirea aceea l-a speriat şi nici spitalul şi nici timpul n-au reuşit să-i estompeze acea obsesie. Simţea până şi durerea provocată de glonţ – dureri fantomă – îi explicaseră doctorii, şi preţ de clipe retrăia de fiecare dată atacul la care asistase neputincios. Aşa s-a întâmplat şi acum. — N-o să mă pot vindeca niciodată de groaza cuibărită în mine. Câţi oameni, asemeni mie, n-au rămas cu amintiri dureroase din acele timpuri? gândi subofiţerul. În fiecare noapte îşi lua locul printre casele şi străzile de acum atât de bine cunoscute. Era un sector relativ uşor, căci cei ce locuiau în această parte a cartierului semănau foarte mult cu locuinţele în care trăiau: liniştiţi în aparenţă, indiferenţi cu ce se întâmplă la vecini, închişi în familia lor, dar bucuroşi totuşi de vizite – să meargă şi să primească. Chiar dacă se prelungeau sau se transformau în petreceri, niciodată aceste vizite n-au devenit prea zgomotoase pentru a reclama intervenţia subofiţerului. Doar în partea de sud a sectorului, acolo da! pulsează mai multă tinereţe şi de ce nu: dragoste. Acolo începe „orăşelul studenţilor” care parcă înmugureşte şi zumzăie odată cu venirea primăverii, pentru ca pe măsură ce ea se apropie de sfârşit tot mai multe geamuri luminate să rămână de veghe. Activitate febrilă de noapte, linişte aparent spintecată adesea de cântecele întârziaţilor „melancolici” la bodega din apropiere, după câte un examen luat cu brio. Era cunoscut aici şi, fără să se laude, cunoştea şi el destulă lume. Cu unii a mai schimbat câte o vorbă-două în decursul anilor, cu alţii o face mai frecvent, dar sunt mulţi pe care şi-i aminteşte doar din vedere. Ştie unde, sau cu aproximaţie pe unde locuiesc. Pe câţiva îi ştie de când erau copii sau adolescenţi. Ajunse în dreptul complexului odată cu maşina din care se descărca pâine proaspătă. Se opri mai mult pentru a inhala mirosul de pâine caldă decât din nevoia de a vorbi cu cineva. Îşi continuă apoi rondul, dar, ajuns la colţul următor unde începe bulevardul, de undeva, din faţă, îl izbi o voce stridentă; individul mai degrabă răcnea decât cânta. Grăbi pasul, atât cât îi permitea vârsta, pentru a ieşi în întâmpinarea celui ce tulbura liniştea cartierului, asupra căreia el veghea. De departe recunoscu, mai bine spus, intui umbra care tanga, cânta şi înainta, şerpuind printre cele două borduri ale străzii, de data aceasta prea apropiate. — Bătrâne… vino repede, bătrâne… auzi el chemarea. Se apropie încruntat, fără să ţină seama de figura plină de cordialitate şi de mâinile care ţineau morţiş să-l îmbrăţişeze. Reuşi să-l oprească pe chefliu. — Cornele… Cornele, de ce ai făcut asta? Iar ai început? Poate tocmai pentru că nu s-a răstit la el, poate că întrebarea conţinând o adâncă tristeţe şi cel puţin tot atât regret să-l fi făcut pentru un moment lucid, să înţeleagă cele ce i se spuneau. Celălalt izbucni în râs, un râs al omului dispus să se amuze parcă de o glumă bună sau de ceva care-i produce plăcere. Fără să facă vreo mişcare ce i-ar fi trădat gândul, îl cuprinse în braţe pe omul din faţa lui şi începu să-l învârtească: — Te înşeli, te înşeli… te înşeli, bătrâne… — Ar trebui să treacă acum vreo maşină de la direcţie şi să mă vadă în braţele acestui urs nebun, gândi miliţianul. — Cornele… lasă-mă… ai înnebunit? Ne poate vedea cineva… Cornele!… Eliberându-l, în fine, din strânsoare, chefliul se aşeză pe marginea bordurii invitându-l şi pe miliţian. Acesta era însă prea ocupat să dea curs invitaţiei deoarece îşi aranja ţinuta care avusese cel mai mult de suferit. — Dacă mă mai scuturai puţin rămâneam fără nasturi şi pantofi. Ce-ţi veni, drace, să-mi faci una ca asta? Ce-o să zică maică-ta când te-o vedea în halul ăsta… — O să se bucure… bucure… căci de-acum, gata… am… filmez. — Hai acasă şi lasă prostiile. S-au urnit greu. Cornel, mai degrabă sprijinit, abia reuşea să meargă alături. Vorbea, gesticula, ba a şi plâns – de fericire, cum spunea el. Lacrimile şiroiau pe faţa brăzdată şi se amestecau cu bolboroselile lui, din ce în ce mai nearticulate. Dar în tot acest monolog reveneau foarte des cuvintele: film, filmare… spuse când pe un ton blazat, când triumfător. — Ei, băiatule, dacă-ai fi tu copilul meu, ţi-aş da eu ţie film! Subofiţerul rosti fraza cu atâta năduf, încât lăsa impresia că a strâns în el toate dezamăgirile părinţilor din lumea întreagă provocate de odraslele lor… Îl sprijini mai bine, făcând eforturi vizibile, căci în picioarele lui Cornel parcă se adunase tot plumbul dintr-o tipografie. — Pentru a câta oară te ajut să ajungi acasă… Şi doar ai promis!… de fapt te-ai ţinut de cuvânt şi, uite, acum iarăşi!… Luă cheia din mâna care nu reuşea să se apropie de clanţă. După ce uşa a fost deschisă, făcură câţiva paşi prin dreapta scărilor care duceau la etaj şi după coborârea câtorva trepte ajunseră la demisol în faţa mai multor încăperi. Din vizite anterioare, ştia că într-una se află instalaţia termică, apoi spălătoria, iar mai încolo, camera tânărului. Nu era închisă. Intrară şi după ce acesta mai mult alunecă din braţele subofiţerului, se întinse pe singura sofa din încăpere pentru ca, până să se întoarcă însoţitorul de la geamul metalic, să adoarmă. Părăsi încăperea. Ieşi în stradă, încuie masiva uşă de stejar lucrată în lambriuri şi după câţiva paşi ajunse în dreptul ferestrei de la demisol. Vârî mâna pe geam şi aruncă cheia, convins că a doua zi dimineaţa ea va fi găsită de cel plecat acum departe, prin ţara unde nimeni n-a fost niciodată întrebat dacă şi-a vizat paşaportul. Îşi continuă patrularea după ce aruncă o ultimă privire spre casa neterminată, aşteptând de câţiva ani haina mortarului. — Este drept că niciunde, în niciun regulament nu se spune că trebuie să facă pe dădaca cu beţivii, ba din contră… dacă m-ar fi văzut cineva cărându-l în cârcă… Dar băiatul acesta…

ALERTĂ LA MILIŢIE DE GHEOKGHE ALDEA   URMĂRIŢI MAŞINA NR_ Amintire       Şoseaua asfaltată, pe care gonesc într-un sens şi în altul maşini de tot felul, sclipeşte în lumina soarelui de octombrie. Nicio adiere de vânt nu înfiorează lanurile ruginii. E cald, cald şi plăcut, ca într-o minunată zi de primăvară. Şi, totuşi, gândul te poartă fără să vrei către o noapte crâncenă de ianuarie. O noapte cu viscol năprasnic, cu trâmbe albe de zăpadă îngheţată măturând ponoarele, cu ger de-ţi tăia răsuflarea. Aici, în postul acesta de circulaţie, a făcut serviciul subofiţerul de miliţie Constantin Nedeloiu. De aici a pornit el în urmărirea unor infractori, care goneau turbaţi cu camionul. Zăpada înţepa obrajii cu mii de ace. Copacii de pe marginea şoselei gemeau în răstimpuri, învârtejiţi de viforniţă. Din camionul în care se afla, Nedeloiu dădea neobosit semnale de oprire. Fluierul său zbucnea în văzduh ascuţit, acoperind fierberea viscolului. Dar infractorii nu voiau să oprească. Goneau îndârjiţi. Nedeloiu îşi scoase pistoletul. Un foc de avertisment fulgeră în noapte. Apoi încă unul. Dar infractorii nu se supun şi ţeava pistoletului se îndreaptă spre cauciucurile din spate ale maşinii. Un glonte, două, trei. Ţinta este lovită cu precizie, însă plumbii nu pătrund grosimea cauciucurilor. Ricoşează. Şoferul, care doreşte din toată inima să-l ajute, îl sfătuieşte să tragă în cabină. Dar Nedeloiu refuză cu încăpăţânare. Vrea să-i prindă vii. Îi spune şoferului să mărească viteza şi să se alăture cu camionul de camionul urmărit. Plănuieşte să se arunce în acesta din urmă şi să-i someze pe fugari cu pistoletul prin geamul de la uşa cabinei. Dar când să sară dintr-un camion în celălalt, infractorii simt. O frână, o şmucitură hoţească şi miliţianul este zdrobit între cele două caroserii… Aşa a căzut Nedeloiu, hotărât să-şi facă cu orice preţ datoria. Mai sant infractori periculoşi. — Sergentul-major Vasile B. Nu face serviciu la circulaţie. E lucrător în paza generală, îmi spune sergentul-major Pătru. Dar, în noaptea aceea, el m-a anunţat. A dat telefon, aici, la post… Da, el a anunţat. Era de serviciu pe Calea Bucureşti, care coboară uşor dinspre centrul Piteştiului şi duce la # podul de peste Argeş. Ajunsese pe--aproape de depozitele întreprinderii comerţului cu ridicata, când a zărit venind în zigzag, dinspre centrul oraşului, un camion. Mergea dintr-o margine în alta a străzii, gata să urce cu roţile când pe un trotuar, când pe celălalt. — Îs beţi, i-a fulgerat prin minte lui Vasile şi s-a grăbit să facă semnalul regulamentar de oprire. Mai înainte însă ca el să ridice bastonul, camionul s-a oprit din cauza unei defecţiuni a motorului. Doi vlăjgani au sărit de pe platformă şi au început reparaţia. Alţi doi stăteau în cabină. Vasile B. A salutat politicos şi a cerut actele pentru control celui care se afla la volan. Acesta n-avea însă carnet de conducere şi, în loc de orice explicaţie, a început să înjure. Ca la un îndemn au început să înjure şi ceilalţi. Folosind o clipă de neatenţie, sergentul-major a ridicat cheia de contact şi fişa centrală a camionului. Apoi s-a îndreptat spre depozitele întreprinderii comerţului cu ridicata şi a raportat telefonic ofiţerului de serviciu de la miliţia oraş. — Reţineţi-i acolo până vă trimit ajutoare, a ordonat ofiţerul de serviciu. Dar Vasile B. N-a mai avut pe cine reţine. Cei patru stabiliseră contactul la motor prin legătură directă şi camionul se depărta spre pod. Atunci a dat telefon sergentului-major Pătru, la postul de control. — Opriţi maşina numărul 25 619!… Pătru a ieşit din cabină, a făcut semn, dar a fost nevoit să se refugieze în marginea şoselei. Fugarii erau cât pe ce să dea cu camionul peste el. Tocmai se gândea ce măsuri să întreprindă, când alături de el a oprit un taxi. De lângă şofer l-a strigat sergentul-major Vasile B.: — Urcă sus! Hai în urmărirea lor! Sunt beţi şi pot provoca cine ştie ce accident… Au pornit fără a pierde o clipă, dar după câteva sute de metri şi-au dat seama că fugarii au părăsit şoseaua şi au apucat pe un drum de câmp. — Nu-i nimic, a zis sergentul-major Pătru. Mergem până în Valea Mare. Acolo trebuie să iasă în şosea, că n-au alt drum pe care s-apuce. într-adevăr, la Valea Mare, fugarii au fost nevoiţi să oprească. Drumul ce ieşea în şosea urca în pantă şi n-au mai putut lua viteză. Miliţienii au cerut actele la control. Drept răspuns însă, doi dintre indivizi s-au repezit la sergentul-major Vasile B. L-au trântit la pământ, au început să-l lovească şi au dat să-i smulgă automatul. Vasile B. S-a ridicat cu greu, a pus o piedică la unul, l-a împins pe celălalt, dar infractorii nu dădeau drumul armei. Văzând că nu va putea păstra automatul, Vasile B. A scos cu o mişcare dibace încărcătorul şi i-a dat drumul în buzunarul pantalonilor. Ceilalţi doi nu fuseseră tot atât de iuţi şi nu izbutiseră să-l ia pe sergentul-major Pătru prin surprindere. Acesta scosese pistoletul şi un foc de avertisment a bubuit în noapte. Dar infractorii n-au dat înapoi şi un al doilea foc şi-a împrăştiat ecoul peste văi. Lui Vasile B. I-au smuls automatul. Văzând însă că n-au ce face cu el, bandiţii s-au repezit mai înverşunaţi asupra miliţianului. O lovitură cu patul armei. Încă una. La a treia, Vasile B. S-a clătinat. Banditul îi spărsese osul mâinii drepte, mai sus de cot şi acum se pregătea să-l lovească în cap. Dar n-a mai avut când. Izbind cu pumnul şi cu picioarele, sergentul-major Pătru îşi îndepărtase pentru o clipă adversarii şi prinsese un moment prielnic. Focul lui a ţintit fulgerător picioarele infractorului şi acesta s-a prăvălit ca secerat, scăpând automatul din miini. — Înapoi si mâinile sus! a strigat Pătru dezlănţuit. Văzând că cel mai voinic dintre ei a fost doborât, fugarii s-au supus unul câte unul la somaţie… — Da, aşa s-au petrecut lucrurile în noaptea aceea, îmi spune sergentul-major Pătru. Cei urmăriţi nu numai ca erau beţi, dar aveau la activul lor şi unele infracţiuni mai vechi, de aceea nu voiau să fie legitimaţi… Maşinile aleargă într-o parte şi în alta pe panglica asfaltată a şoselei. La semnul miliţianului îşi încetinesc viteza şi opresc pentru control. Totul decurge în cea mai perfectă ordine şi fapte ca aceea relatată de sergentul-major Pătru par de necrezut. Ea a avut însă loc. La miliţia orăşenească am citit ordinul de zi prin care sergentul-major Pătru şi sergentul-major Vasile B. Sunt citaţi pe întrega ţară şi sunt premiaţi şi avansaţi în grad, pentru comportarea lor… Da, mai sunt infractori periculoşi. De aceea, la postul’ unde a căzut eroul Nedeloiu, se mai aude şi acum din când în când: „Urmăriţi, urmăriţi maşina…” DAN CAEAGHEORGHE MISTERUL CELEI DE A TREIA SPARGERI — … Şi căutaţi amprentele cu grijă. Mai ales la clanţe, la sertarele de la galantare şi în locurile din care a fost sustrasă marfa… Apoi, către ofiţerii Beniamin M. Şi Ştefan C. Care între timp se apropiaseră: — Dumneavoastră stabiliţi, împreună cu gestionarii magazinelor, ce s-a furat. Vedeţi, poate este necesară o inventariere mai detaliată. Terminând de dat toate dispoziţiile, maiorul Grigore M. Se îndreaptă grăbit spre casa unde se săvârşise cea de a treia spargere, E un om scund, vioi, cu părul în (ă- runţit pe la tâmple, cu mustaţa scurtă, dedesubtul căreia se văd două buze roşii şi pline. Ochii lui ageri, răscolitori, părea că şi-i strunea cu greu, atunci când se recomandă cetăţeanului. Acesta, spre mulţumirea maiorului Grigore M., intră direct în subiect: — Azi-dimineaţă, când m-am dus să dau de mâncare orătăniilor, am văzut portiţa de la grădina din spate deschisă. M-am mirat, deoarece ştiam că aseară o închi- sesem înainte de a mă culca. Presimţirea că e ceva necurat la mijloc s-a adeverit atunci când am dat să intru în magazie. Încuietoarea uşii era ruptă. …Maiorul cercetă atent ivărul. De fapt, ca să-l forţezi, nu era mare lucru; era învechit, ruginit. Intrară în magazie. Înăuntru – ustensile gospodăreşti, într-un colţ, o scară ce ducea spre pod. — Eu am pus-o mai acum un sfert de oră, se grăbi să explice omul. Sus am afumături şi ceva alimente. Ştiţi, mă gândeam… — Şi? îl întrerupse maiorul. — Nu, nu lipseşte nimic. Toate sunt la locul lor. — Prin curte, aici, în casă? — Nicăierea. Cel puţin, atât cât am avut timp să caut până la venirea dumneavoastră. Insă… — Ce anume? Un gest silnic, omul se cotrobăi prin buzunare, de unde scoase un petic de hârtie mototolit. — L-am găsit pe măsuţa aceasta, atunci când am cobo- rât din pod, că la-nceput nu-l observasem. Ieşind mai la lumină, maiorul Grigore citi: „Să nu-ţi umble gura, că nu te-am furat”. Un cunoscut al locului Maiorul Grigore M. Rămase singur. Totul era cufundat în tăcere, nici măcar zgomotele oraşului nu ajungeau până acolo. Liniştea ce domnea în încăpere, te invita parcă la meditaţie. Se gândi mai întâi la rapoartele ofiţerilor Beniamin şi Ştefan. De la magazinul de desfacere a pâinii nu lipseau decât două franzele şi o sumă mică de bani, în schimb, de la magazinul alimentar, suma însuşită din sertarul galantarului era destul de mare. În plus, fuseseră furate o seamă de produse alimentare, dulciuri şi băuturi alcoolice. Răsfoi fotograf iile. Aduse de căpitanul Liviu R., de la serviciul tehnico-ştiinţific. Le cercetă cu minuţiozitate, pe fiecare în parte. În special, pe cele care surprindeau locurile unde uşile fuseseră forţate. Ele aduceau un element nou: lacătele, broaştele şi părţile lemnoase atestau clar urmele a două corpuri ascuţite, prezente la ambele spargeri de la magazine. Rămase multă vreme fără un gest, încercând să reconstituie cele întâmplate în seara precedentă, disecând şi analizând fiecare amănunt. O foaie mare de hârtie, albă, pe care o împărţise în coloane, se acoperi încetul cu încetul cu scrisul lui mărunt. Cu o cută de îngândurare adâncă între sprâncene, privi înaintea sa. Un element al problemei scăpa: cea de-a treia spargere. Comparând rezultatele pe care le obţinuse, termenul i se părea deplasat. Şi, totuşi, fusese o spargere! Dar care fusese obiectul ei, ce căutase infractorul? Şi, apoi, siguranţa cu care pătrunsese în curte, în magazie (şi numai în magazie), nu demonstra oare că era un cunoscut al locului? Şi biletul… Ceva, înăuntrul său, îi spunea maiorului Grigore că între cele două spargeri şi cea din magazia cetăţeanului exista o legătură. Mai mult chiar, de aici trebuia să pornească… Ce caută infractorul — Să trăiţi, tovarăşe maior. Gând la gând, cum s-ar" spune. Tocmai mă îmbrăcam, să vin la dumneavoastră. Ştiţi, am găsit ceea ce îmi lipsea. O toporişcă, pe care^ o ţineam aninată de o policioară.. A în magazie? — Da.! „Unul din cele două corpuri ascuţite,” se gândi maiorul. „Dar al doilea? ce Merse din nou în încăperea pe care o părăsise cu câteva ore înainte. Se aşeză tăcut pe un taburet. Scara nu mai era acolo. Lăsă să-i alunece privirea spre trapa ce închidea intrarea podului. Apoi o coborî încet pe bârnele care formau unul din pereţii magaziei. Deodată, scoase o exclamaţie scurtă, un „hei”. Merse drept la una din bârne, examinând-o stăruitor. — Tovarăşe Vasile, ce-a fost înainte aici? Mirat, omul se apropie, urmărind cu ochiul degetul maiorului care arăta două găuri, depărtate una de alta, din care fusese scos un obiect ascuţit. Apoi puse mâna la gură, uluit. — Păcatele mele, dar ieri era aici. — Ce era? — O scoabă mai mare. Mă urcam pe ea ca să nu mai aduc scara. Nici n-am văzut că lipseşte. „Deci, cel de-al doilea obiect ascuţit este scoaba. Scoaba şi toporul, iată ce-a căutat infractorul aici…” în casă, Grigore M. Reluă: — Eşti sigur, tovarăşe, că ieri scoaba era acolo? — Vai de mine. Tovarăşe maior, se poate? întrebaţi-o şi pe nevastă-mea… Femeia aprobă tăcută din cap. După câteva clipe, privindu-l stăruitor în ochi, Grigore M. Îl întrebă: — În afară de dumneata şi de soţia du mi tale, mai e cineva care cunoaşte locul? — Nu, tovarăşe maior. Eu sunt bătrân. Am ieşit ele curând la pensie. Soţia, la fel. Cu vecinii… Nici noi nu ne prea ducem pe la ei şi nici ei nu se-nghesuie să vină la noi. Ce să-i faci, aşa ni-e firea, mai retraşi. — Dar biletul acela nu ştii cine l-a scris? Vreo bănuială? — Nu. Tovarăşe maior, nu ştiu. Era, însă, în atitudinea omului acesta ceva care maiorului îi dădea de gândit: — Aşa să fie? Dar de la Matei n-ai mai primit nicio veste? Pe dată, parcă toată încrâncenarea ce sălăşluia în bătrân, otrăvindu-i sufletul, ţâşni afară: — Eu n-am niciun Matei, tovarăşe maior. Da, da, să ştiţi, eu n-am copil. Nu vreau să aud de el. De vagabondul ăsta care ne-a făcut de ruşine, care ne-a otrăvit bătrâneţea… Eu nu… Femeia sări de pe scaun, liniştindu-l. Peste umăr îi spuse maiorului: — Nu trebuia s-o spuneţi. Dacă ştiaţi, nu trebuia să vorbiţi despre… — Lasă, lasă, Livie, e mai bine. De ce să n-o spună?! Da, tovarăşe maior, pe Matei al nostru, omul care şi-a lăsat femeia, copiii, omul care şi-a schimbat serviciu’, omul care a furat, a minţit, copilul nostru, nu l-am mai văzut de câteva luni. Un cunoscut de-al meu mi-a spus, însă, că l-a întâlnit acum câteva zile în oraş. — Ştiam. — Şi dumneavoastră credeţi?… O posibilitate exclusă A doua zi, pe la ora zece, locotenentul Anton P. Raportă maiorului: — Toporişca şi scoaba au fost găsite cam la şase sute de metri de magazinul alimentar, într-o viroagă. Proprietarul le-a recunoscut. După ce depuse pachetul pe birou, reluă: — Gestionara magazinului alimentar mi-a spus să vă comunic că, împreună cu celelalte obiecte furate, i-au dispărut, şi un rucsac, pe care-l lăsase decuseară un cetăţean, şi o servietă, pe care o uitase, în aceeaşi zi, o femeie. A aflat de lipsa lor, atunci când păgubaşii s-au interesat de obiectele respective. Seara, însă, aduse o surpriză. Căpitanul Nicolae F., după ce ciocăni tare la uşă, intră radios: — Tovarăşe maior, raportez: a fost reţinut un infractor în timp ce încerca să spargă casa unui cetăţean. La interogatoriu a recunoscut alte zece furturi, unele nereclamate, comise în decurs de două săptămâni. Se opri câteva secunde pentru a da un mai mare efect frazei următoare: — Infractorul a recunoscut ceva referitor la magazinul alimentar. — Ce anume? — Acum trei luni a încercat o spargere la acest magazin, însă, în timp ce „opera”, a dat peste el paza obştească. A reuşit să dispară. — Da, da, înţeleg. Vestea îl descumpănise puţin pe maior. Hotărât să nu piardă niciun minut, se ridică şi porni împreună cu Nicolae F. Convorbirea cu infractorul nu dură mai mult de un sfert de oră. Căutând să-şi găsească alibiuri, o frază a acestuia atrase atenţia maiorului: — … poate să vă spună şi Matei i — Unde e Matei? — M-am întâlnit cu el ieri noapte, pe la două. Se grăbea spre gară-. Mergea la Bucureşti, cum mi-a spus. Avea în spate un rucsac şi în mină o servietă.

EU PE ASTA O FAC ZOB! ROMAN CUM NU SE POATE MAI POLIŢIST CU VEŞNICUL ONEST CARE FACE PE DURUL UN CÂINE AMOREZAT LULEA O CRIMĂ ÎN SACUL CU RUFE O GAURĂ CARE-ŞI SCHIMBĂ LOCUL ŞI ALTE MARAFETURI MAI MULT SAU MAI PUŢIN BIZARE CE PAR „MADE ÎN U.S.A.” SAU CAM AŞA CEVA. CAPITOLUL I Mă prefac că dorm, dar în realitate ies să-mi procur carburant. Dar abia îmi fac plinul, dau de bucluc.     Mă trezesc lac de sudoare, cu impresia că sunt într-o cadă de baie. Într-o cadă de baie, pe întuneric. Pesemne e încă noapte. Mă uit la ceasul de pe noptieră şi văd că e trei fără un sfert. Arătătoarele fosforescente îmi apar ca nişte braţe răstignite, deci niciun dubiu; nu poate fi nouă şi un sfert, din pricina întunericului. Întind braţul şi vâr un deget în paharul de pe noptieră. Simt că paharul e gol. Iau sticla şi o zgâlţâi. E goală şi ea. Câtă vreme dorm, puţin îmi pasă că sticla de whisky e goală, dar când sunt treaz, treaba se schimbă. Nu mă împac deloc cu sticlele de whisky goale. Închid ochii şi încerc să readorm repede, dar degeaba, nu izbutesc. Gândul îmi zboară la afurisitele de sticle goale şi cum naiba fac de se termină atât de repede. Aşa e viaţa, oameni buni. Totul are un sfârşit pe lumea asta, dar se mai spune şi că totul o ia de la capăt. În cazul de faţă însă, nu văd s-o ia nimic de la capăt. Când o sticlă e goală, goală rămâne fir-ar afurisită să fie; trebuie ca cineva să aibă grijă să cumpere una plină. Încerc să gonesc gândul acesta, dar ce uşor e de spus! Am nevoie de carburant şi când dorm; aşa-s eu făcut. Sunt nevoit deci să mă scol, să cumpăr o sticlă de jos, de la barul care ţine deschis toată noaptea. La „Pipistrello”[1] ca să fiu mai precis. Când să-mi dau jos picioarele din pat, mi-aduc aminte de Greg. Greg e asociatul meu, şi ştiţi doar cine e asociatul meu. Gregorio Scarta. Câinele poliţist care şi-a luat licenţa de detectiv particular odată cu mine şi cu care sunt acum asociat. La ora asta doarme în bucătărie, unde-şi are culcuşul. Dacă simte că mă scol, o să vrea să vină cu mine, el fiind primul care aleargă când e rost de ceva de băut. Tot el mă ajută să golesc toate sticlele care-mi pică în mână, dar singur nu bea, ferit-a sfântul. Pot să-i las chiar cheile de la barul cu băuturi, nu e niciun pericol. Bea numai când beau eu, şi aici trebuie să vă mărturisesc că de-ar fi să mă iau la întrecere cu el, nu ştiu care din doi ar ieşi învingător. Aseară am băut destul, aşa că nu-mi vine să-l iau din nou la „Pipistrello” –, mai ales că acolo e o căţeluşă, Fernanda, de care e amorezat lulea. Are slăbiciune pentru căţeluşele cu coada lungă, şi aici chiar că nu-l înţeleg, dar în fine, astea-s treburi de câine. Deci, din partea mea, ducă-se când pofteşte, dar în noaptea asta găsesc că nu e cazul. Beau doar câteva păhărele, îmi cumpăr o sticlă plină şi mă întorc repede. Ăsta mi-e planul. Cobor aşadar din pat încet-încet, căci dacă mă aude cumva, o să priceapă că vreau să ies. Scot dintr-un ascunziş magnetofonul şi-i dau drumul. Am gata înregistrată o bandă pe care mi-am imprimat sforăitul timp de patru ore. L-am înregistrat într-o noapte. Am pus magnetofonul în funcţiune înainte de a adormi, şi l-am oprit când m-am trezit. Aşa m-am auzit şi eu cum dorm şi vă asigur că fac ceva zgomot. E un întreg repertoriu de acute şi başi. De şuierături, de falseturi, de automobile în plină curbă, de trenuri care trec pe poduri de fier, ce mai tura-vura, o plăcere, nu alta. Când vreo blondă încearcă să pună mâna pe mine cu gândul s-o iau de nevastă, scot banda şi i-o pun; aşa îi trece complet pofta să se mărite cu unul care, noaptea, parcă-i o uzină în plină activitate. Aşa am procedat cu vreo duzină, şi de fiecare dată nu s-a mai pus problema căsătoriei. Bun. Acum banda mi-e din nou utilă. Dacă Greg aude că sforăi, stă cuminte în culcuşul lui. Mă îmbrac acum fără prea multe precauţii, fiindcă sforăitul meu e atât de puternic, că aş putea să trag şi cu pistolul fără să mă audă nimeni. Ies, închid uşa, cobor scările şi dau să ies în stradă, când un individ dă buzna în hol alergând direct spre mine şi, dacă n-aveam prezenţa de spirit să-l prin în braţe, mi s-ar fi prăbuşit drept pe pantofii mei noi-nouţi. Îl repun pe picioare şi-i cercetez cu privirea. Ei drăcie, pare să fie Demetrio, dar fac un efort să-l pot recunoaşte. E într-aşa un hal că pare mort din ’53. Se vede treaba că a alergat ca o locomotivă, dacă nu reuşeşte să tragă aer până în fundul plămânilor. Pariez pe ce vreţi că la mine venea, dar de ce, nu ştiu, şi nici n-am de gând să-i întreb pentru moment. Nici n-ar putea să răspundă. Îi trec o mână pe după spate şi-i târăsc după mine. Îi spun: — Nu trebuie altceva decât să pui din când în când câte-un picior pe pământ. De rest mă ocup eu. Îl duc aşa, aproape în spate, până la „Pipistrello”, unicul local din cartierul meu deschis toată noaptea, pentru cazul că am nevoie de un păhărel de whisky. Îl aşez la o masă, şi imediat îşi face apariţia Ercole cu două pahare şi o sticlă, după care dispare, ştiind foarte bine că nu suport pisălogi în jurul meu când sunt cu cineva la masă. Umplu paharele ochi; Dem deschide gura să spună ceva, dar îi fac semn că nu mă grăbesc. E mai bine ca întâi să se liniştească şi să-i tragă o duşcă bună. Eu dau paharul pe gât dintr-o înghiţitură, după care mi-l umplu din nou. Dem e un omuleţ care nu măsoară mai mult de un metru şaizeci, iar cele vreo patruzeci de kilograme variază în plus sau în minus după cantitatea de alimente ingerată. E omul care face curat la „Galeriile Fresco”, marele magazin de confecţii care ocupă tot blocul vecin cu cel în care locuiesc eu, şi a cărui ieşire de serviciu e chiar în faţa locului unde-mi parchez întotdeauna vechiul meu Blimbust. Dem e cel care îmi şterge în fiecare dimineaţă geamurile maşinii şi-mi lustruieşte clanţele, şi căruia îi dau din când în când câte-un bacşiş, când se întâmplă să am bani, iar când nu am, îi dau sa citească toate jurnalele vechi. Bea câteva înghiţituri din paharul lui, şi văd cum prinde încet-încet puteri şi îi revine suflul. — Bun, zic, acum, că te văd iar în stare de funcţiune, dă drumul la placă, să auzim ce ai de spus. — Domnul Fresco, bâiguie el, e mort. — Ascultă Dem, îi spun, îmi pare nespus de rău. O fi domnul Fresco un om de treabă dar nu-i sunt nici tată, nici frate. N-am din păcate nici cel mai mic grad de rudenie cu şeful dumitale, şi spun din păcate, fiindcă trebuie să lase o moştenire grasă, nu glumă! Nu înţeleg aşadar de ce-ai venit să-mi spui mie treaba asta. — A fost asasinat, se bâlbâie el, şi începe să tremure de parcă el ar fi fost mortul. — De unde ştii? întreb. — În fiecare noapte fac curăţenie la etajul doi, îmi spune el, şi-n noaptea asta, tocmai când ştergeam praful la raionul de pălării, aud un zgomot. Mi s-a părut că e un foc de armă. Alerg înspre fundul coridorului care duce la biroul domnului Fresco, şi chiar în anticameră, să mă împiedic şi alta nu de corpul domnului Francisco, lungit lângă uşă. Mort, domnule Pipa, cu o gaură în piept, chiar aici, şi cu o pată mare de sânge pe cămaşă şi cravată. Dem dă să-mi arate cu degetul stomacul în partea inimii, dar îi pun în mână paharul cu whisky care e încă aproape plin. Bea o înghiţitură, încetează să tremure timp de zece secunde, apoi reîncepe. — Am zbughit-o ca un fulger, continuă el, şi simţeam că mă sfârşesc, când aud pe cineva alergând în urma mea. Nu ştiu cum am ajuns la uşă. Sigur e că nu m-am oprit; am venit direct la dumneavoastră şi, dacă nu vă întâlneam în hol, cred că nu mai apucam să ajung la uşa dumneavoastră. Trage aer în piept şi mai dă pe gât o duşcă bună. Mă ridic, ocolesc masa, îl iau de guler şi-i salt în sus. — Ascultă, Dem, îi spun, ne cunoaştem amândoi de o groază de vreme şi totul a mers până acum strună, dar dacă vrei să-mi mai lustruieşti clanţele şi să-mi speli geamurile, şterge-o, întinde-o cât mai repede şi să nu te mai arăţi prin preajma mea. Nu vreau să am în niciun fel de-a face cu cadavrele tale; sunt oameni plătiţi anume să se ocupe de asemenea lucruri şi nu vreau să iau pâinea nimănui. Ai priceput? Îi dau drumul, se prăbuşeşte din nou pe scaun şi reîncepe tremuratul de unde îl lăsase. Îl fac să bea tot paharul de whisky şi aştept să-i vină puţină roşeaţă în obraji. Când văd că începe să mai prindă culoare, îl ridic din nou. — Acum ai să faci ce-ţi spun eu, îi zic. Îl duc până la tejgheaua unde se află cassa, iau receptorul telefonului, i-l vâr în mână, apoi fac numărul brigăzii criminale. — Vorbeşte, îi zic, spune la telefon în ce stare se află directorul tău şi şterge-o. Cască gura ca un peşte dar nu reuşeşte să lege nici două litere din alfabet în mod inteligibil, în timp ce-şi trece receptorul dintr-o mână în alta, de parcă ar fi fost un fier de călcat încins. Aud un cârâit în microfon şi mă văd nevoit să-i iau receptorul înainte să-l scape din mână. — Alo, zic, e un individ cu o gaură în piept care vă aşteaptă la etajul doi al „Galeriilor Fresco”. Trântesc receptorul în furcă, apoi îl iau pe Dem de braţ. — Întinde-o repede, îi spun, în două minute vor veni la faţa locului şi e bine să te găsească acolo. Eu n-am nici în clin, nici în mânecă cu povestea asta. Nu ştiu nimic, n-am văzut nimic, ai înţeles? Tu l-ai găsit pe director mort şi ai fugit să telefonezi brigăzii criminale. Ne-am înţeles? — Cineva alerga după mine, bâlbâie el. Îl fac să dea pe gât un pahar întreg de whisky, ca să mai prindă un pic de curaj. — Nu-ţi fie frică, îi spun, dacă tipul aude poliţia venind, o şterge cât ai zice peşte. Şi acum grăbeşte-te. Îl conduc până la uşă şi-i văd, slavă Domnului, că se poate ţine singur pe picioare. Deschide uşa, pleacă, iar eu mă întorc la locul meu. „Pipistrello” nu-i un local prea mare. Tejgheaua ocupă tot peretele din dreapta, în stânga sunt patru măsuţe şi o uşă care dă într-o a doua încăpere. Clienţii se duc mai toţi în această a doua încăpere, în prima oprindu-se doar cei care sunt în trecere. Aici unde mă aflu, suntem numai eu şi Ercole, patronul localului. Întotdeauna mă serveşte personal, chiar când e şi Flic acolo. Flic însă se învârte tot timpul încoace şi încolo şi îi serveşte mai ales pe cei din a doua încăpere. Mă aşez în faţa paharului şi mi-l umplu din nou, timp în care mă gândesc la toate porcăriile care se petrec în oraşul ăsta.   [1] Liliacul.

Balada Capitanului Haag de Leonida Neamtu Enigma doamnei cu pelerină neagră           Fermecătoarea femeie purta – purtase – o pelerină de catifea neagră. Beneficia – beneficiase – de nişte ochi verzi ce ar fi dat de gândit oricui – chiar şi unui negânditor; de un păr negru, greu, căzut pe umeri. Buzele răsfrânte vorbeau despre senzualitate – însă acesta nu e un deziderat obligatoriu. Cine a spus-o? Diderot? Nu suntem siguri... Vârsta ei părea să fie vârsta unei femei tinere ce in­tenţionează să îmbătrânească foarte târziu. Sau deloc. Sau niciodată... Până acum, ceva deosebit? Nu prea... Atâtea femei frumoase, cu, sau fără pelerine, cu păr negru, căzut pe umeri... Dar, dar, dar, între acei umeri deosebiţi, undeva între omoplat şi coloană, sărea în ochi – ca o podoabă de fru­museţe? – o, nu! – o rană urâtă, aducătoare de moarte. Însă doamna cu pelerină neagră şi ochi verzi încă nu decedase. Cei ce o găsiseră, la intersecţia străzii Pata cu Ghiocei­lor, din Cluj, au crezut-o moartă, se gândeau s-o transporte la morgă, se întrebau de fapt unde e morga, până ce un automobilist amabil a oprit, opinând că tânăra femeie tre­buie dusă mai întâi la Salvare. Aici, un tânăr stagiar, dr. Stănescu, îi examină cu se­veritate exagerată pe cei trei ce o aduseseră pe „moartă”; nu era un tip impozant stagiarul, dar dispunea de o dic­ţiune perfectă şi de nişte ochi stacojii... — Care din voi e vinovatul? Şi-n acelaşi timp, pro­fesional, cerceta mâinile şi hainele celor trei, căutând urme de sânge. Nu existau, – dar asta nu înseamnă cine ştie ce.   Comisarul Maximilian Cornea, şeful Brigăzii a 3-a Criminale din Capitală, un fercheş individ subţirel, ele­gant, spaima asasinilor şi fante recunoscut, unul dintre favoriţii şefiilor, fiindcă înregistra succese acolo unde în mod normal trebuie să te bucuri doar de insuccese, dar, în acelaşi timp persecutat de alţi şefi de concepţii opuse, detaşat la Cluj pentru a reorganiza serviciile după demi­terea Chestorului Mălai pentru şperţ, incompetenţă, tâmpenie, acest Maximilian Cornea, cu ochii lui cenuşii de oţel, ochii tuturor poliţailor pricepuţi din lume, (ce să fac! din această schemă nu pot ieşi – dar pot să ies din altele?) ceru să vadă rana, mai bine zis locul acelei răni, în principiu aducătoare de moarte. Mult prea decentul dr. Stănescu, stagiarul, se supuse cu o anumită rezervă cererii omului legii, indecentă după opinia sa. Trase, delicat, pătura şi cearşaful. Era ora 23,30. Ră­nita fusese adusă la Salvare în urmă cu 28 de minute. Maximilian Cornea văzu o femeie de circa un metru şapte­zeci, relativ înaltă (atenţie!), voinică, dar fără a prezenta urme vizibile de îngrăşare, cu forme categoric apetisante, cu frumoase mâini îngrijite terminate în unghii poleite în ojă palidă, ca soarele când apune, când se stinge, ca amur­gul... Amurgul... Pe mâna dreaptă, această doamnă cu pelerină neagră (acum era fără pelerină) purta două inele de aur, cu pie­tre, un diamant şi un saphir. Pe stânga, nimic. Liberă, nemări...? O femeie atât de frumoasă? Maximilian Cornea îşi aranjă ţinuta şi îşi compuse fi­gura de mare detectiv – cum şi era! — Dumneavoastră sunteţi liberi, le spuse celor trei care o aduseseră pe doamna cu pelerină neagră, şi vă mul­ţumim. Indivizii dispărură, dr. Stănescu rămase uimit, el îi bănuia. „Lasă, îl consolă comisarul Cornea, pe tânărul medic, dacă am nevoie de ei, îi găsesc când vreau. Eu când vreau, găsesc orice. Iar când găsesc, înseamnă că vreau! Dar poşeta unde este? Alături de frumoasa doamnă n-a fost găsită nici o poşetă?” — Nu, domnule comisar. Cei trei n-au amintit nimic de poşetă. Probabil au subtilizat-o. — Mă îndoiesc, surâse copoiul. Contradicţie! Inelele nu i-au fost luate, deşi sunt de preţ, iar poşeta a dispărut. Intenţie de jaf, fără jaf, sau jaf fără intenţie? Ce părere ai, doctore? — Nici una! Şi nu mă mai chestionaţi ca şi cum aş fi eu inculpatul! — De ce te enervezi? Am şi eu clipele mele de infa­tuare – cine nu le are? Poliţistul contemplă iarăşi, în­delung, figura femeii. Ciudat, vorbi ca pentru sine, parcă-mi amintesc de ea. Oare unde am văzut-o? A fost amestecată în nişte scandaluri? — Oricine vede, în afară de un poliţist, că o asemenea doamnă nu poate fi amestecată în scandaluri! protestă medicul, gata oricând să apere reputaţia clienţilor săi. Maximilian Cornea nu binevoi să se supere. Ridică din umeri. — Ce şanse are? A fost înjunghiată de sus în jos? — De unde ştiţi? — Ştiu! Uite ce e, doc! Pe mine nervii dumitale mă lasă rece, însă are să vină de îndată medicul legist, pe nume Botta. E un om bătrân care se dezmeticeşte greu, dar când se dezmeticeşte... Cu el să nu-ţi dai aere! — Eu nu-mi dau aere, domnule co...! — Lasă. Mai multă operativitate! — Ce aveţi de gând să faceţi? — Să găsesc bicicleta, îl ului pe medic Maximi­lian Cornea. — Care bicicletă? De ce nu criminalul? — Pentru că acela care a atacat-o pe clienta noastră a venit cu o bicicletă şi a fugit cu bicicleta. Aşa reiese din cercetarea sumară. — Dăm poza la ziar? — Poza bicicletei? se miră comisarul. — Nu ştiţi altceva decât să vă bateţi joc? Fotografia victimei, ca să aflăm cine e. — Bravo! O femeie atât de deosebită! Avem un mi­lion de mijloace pentru a o identifica! De ce să ne mai facem publicitate la ziar? Medicul rămase cu gura bee, comisarul părăsi încă­perea. În aparenţă cu totul dezinteresat de caz. Un caz de simplă rutină... Un foarte tânăr detectiv, pe nume Adrian Mocanu, ve­nise din Capitală însoţindu-l pe şeful Brigăzii a 3-a Cri­minale care-l considera om de viitor şi-l adusese anume ca să mai înveţe, pentru că un pic de practică în provincie e un galop de sănătate. Aşa considera marele criminalist Maximilian Cornea. Acest Adrian Mocanu mai rămase puţin cu indignatul medic. Păreau cam de aceeaşi vârstă, numai că tânărul po­liţist rămânea pururi calm, câtă vreme dr. Stănescu se agita exagerat. — Nu te şucări pe şef, spuse Adrian Mocanu. Aşa e firea sa... se preface, dar te asigur că ia foarte în serios lucrurile, noapte bună! Noaptea a trecut cum a trecut, bună, rea, dar a doua zi în gazeta locală, sub titlul „Încercare de omucidere pe strada Pata”, apărea fotografia doamnei cu pelerină nea­gră, nu o poză „de spital” ci una „artistică”, un izbutit semi-profil, femeia surâdea, şi surâdea frumos, iar sub acest surâs se insinua un text laconic, decent: «Doamna Aurora Nicolau, cunoscuta artistă miniaturistă, domiciliată în oraşul nostru pe strada Ghioceilor 51, a fost în cursul nopţii de ieri, aproximativ la ora 23, vic­tima unui atentat. Agresorul, deocamdată necunoscut, a folosit o armă albă, presupunem că un pumnal curbat, provocându-i frumoasei artiste (divorţată acum doi ani de dl. Inocenţiu Badea, de prof. arhitect), o vătămare gravă. Victima se află sub îngrijiri atente. Ancheta a fost pre­luată de cunoscutul detectiv Maximilian Cornea, din Bucureşti, secondat de ajutorul său inspectorul Adrian Mocanu, şi de forţele poliţieneşti locale. Medicul legist Botta a declarat textual: „Vom vedea!” Cei ce doresc să furnizeze informaţiuni, să-l caute pe comisarul Cornea la hotelul „New-York” sau la Prefec­tura de Poliţie. Iscălit: Informator.»   Comisarul Cornea s-a culcat în camera sa de la hotel la ora trei dimineaţa, trei şi ceva. Ce a făcut până atunci, vom vedea, sau nu vom vedea, în funcţie de necesităţi. La ora şase dimineaţa, comisarul a avut o convorbire tele­fonică. La ora şapte dimineaţa, tânărul detectiv Adrian Mocanu, folosind unul din procedeele cunoscute oricărui spărgător de clasă medie, intră neauzit în odaia de lux a lui Maximilian Cornea care dormea, sau se prefăcea că doarme. Adrian Mocanu, ardelean din naştere şi care fusese preferat de către Cornea tocmai fiindcă era ardelean, te­nace şi căpăţânos, dar şi iscusit, îi şopti chelnăraşului ce venea tiptil în spatele său aducând o tavă cu cafea tare, frişcă şi o gustare: „Fii atent, boy! Nu face zgomot. Când se enervează aruncă în tine cu ce are la-ndemână, în spe­cial cu papucii!” — În viaţa mea n-am avut şi n-am purtat papuci, ce, sunt scos la pensie? se răsti comisarul care drakku ştie din ce pricini nu dormea. Bine! Ce ai în spatele tău, Adrian? Cafea? Perfect. Şi mai ghicesc ce ai în buzunar: gazeta de dimineaţă. Iar în gazetă, nătărăii aceia au inse­rat ştirea cu privire la atentat şi chiar fotografia doamnei cu pelerină neagră. Am ghicit? Nu! Am dedus, din mutra ta misterioasă. De unde au luat fotografia? Cine le-a fur­nizat informaţia? Vom afla. Dar tu ce ai făcut toată noap­tea, puştiule? — Am executat întocmai dispoziţiile dumneavoastră, domnule comisar! — Nu mă lua oficial pe stomacul gol. Stimabile, i se adresă ajutorului de chelner. Eşti amabil să ne scuteşti de prezenţa dumitale? Şi să nu rămâi la uşă, că faci otită medie; Şi acum, Adrian, află că eu ştiu totul din privirea ta, ai grijă să te controlezi, înţeleg să aflu eu totul, dar de ce să afle oricine? Vanitate de om închipuit! Adevărul e că figura lui Adrian Mocanu era nepăsătoare şi, cum se zice, impe­netrabilă. — Prin urmare, acest ziar ne face un serviciu pe gra­tis... avem numele doamnei, profesiunea, adresa...

Bombardament cu asteroizi de Victor Bercescu CAPITOLUL I Mineralierul românesc Drobeta naviga liniştit pe apele Oceanului Indian de Sud, purtându-şi silueta-i voinică. Pe valurile molcome, care veneau să se strivească de prora vasului, pluteau ierburi, dovedind că undeva, pe o insulă, fusese o furtună care răvăşise vegetaţia. Ierburile acestea banale dădeau un dublu sentiment de calm celor care le priveau, ele însemnând, totodată, ca tulburarea capricioasă a naturii se potolise şi că nu prea departe se afla o oază de pământ. Itinerariul nu prevedea prea curând vreo oprire, dar prezenţa pământului pe aproape era totuşi embrionul unei garanţii în acest sens. În fapt, eventualitatea unei furtuni nu constituia pentru echipaj un motiv de îngrijorare. Vasul era nou, solid, construit după ultimele tehnologii corespunzătoare unor asemenea împrejurări şi trecuse cu bine toate probele, în încercări destul de grele. Echipajul, ca la toate navele de acest fel, fusese selecţionat din marinari încercaţi, începând cu comandantul a cărui experienţă de navigator de cursă lungă de peste treizeci de ani era o garanţie care dădea deplină încredere celor de pe bord. Pe puntea superioară, doi membri ai echipajului continuau o discuţie începută încă de la popotă. Pe chipurile lor se putea citi uşor calmul pe care ţi-l dă satisfacţia unei misiuni îndeplinite. Plecaseră din ţară de mai multe săptămâni şi se gândeau că nu va trece mult şi vor reveni acasă… pentru ca, după nu prea multă vreme, să plece din nou. Pentru un marinar, întoarcerea la portul de ataş înseamnă o scurtă perioadă de repaus alternată cu acţiuni de pregătire în vederea unei noi plecări. Pe alte mări, în alte porturi, cu alţi oameni, cu alte chipuri şi alte obiceiuri. Trecuseră de mult Tropicul de Sud şi pluteau acum pe paralela 40, spre portul de destinaţie. Niciunul dintre cei doi, privind spre largul oceanului, nu spera să vadă, deocamdată, altceva decât frământarea nesfârşită a apelor verzui. Erau în emisfera australă unde marea se întinde de nouă ori mai mult decât în cea boreală, în care se află majoritatea continentelor. Ştiau bine că mai au de mers încă o jumătate de zi până să ajungă în apropierea vreunui ţărm. * Medicul Adrian Georgescu şi inginerul radiofonist Florian Pintilie erau vechi prieteni şi întâmplarea îi adusese pe acelaşi vas. Copilăriseră împreună în satul lor natal, Bâra, din sudul oraşului Roman. Soarta îi despărţise la două licee din localităţi diferite, iar, după bacalaureat, se pierduseră în două centre universitare, fără să mai ştie unul de altul. Medicul Georgescu era orfan. Mai avea o mătuşă, pe care o vizitase o singură dată, în anii studenţiei. Primirea ce i-o făcuse fusese destul de rece aşa că renunţase să o mai vadă. Tatăl inginerului Pintilie se recăsătorise şi plecase la familia noii soţii, undeva, pe Valea Jiului, unde intrase ca muncitor într-o mină. Schimbau scrisori stinghere când şi când, până într-o zi în care între ei se aşternuse o tăcere lungă, voită de ambele părţi. Trecuseră douăzeci de ani de la plecarea lor din sat şi nu mai aveau acum comun decât această navă pe care îi uneau aceleaşi idealuri. Frumoasele livezi de pe dealurile satului Bâra şi chipurile liniştite ale celor din sat fuseseră estompate de straniile ţărmuri cu plantaţii de palmieri şi faune ciudate şi de oamenii – stranii, la început – care se agitau în furnicarele porturilor în care ancorau. Acum, pierduseră acea inerentă curiozitate faţă de un nou care se repeta la infinit. Aveau amândoi psihologia ţăranilor români. — Fără îndoială, îşi continuă gândul doctorul, căutând parcă să pătrundă cu privirile spre adâncuri, că multa vreme oamenii n-au bănuit cum arată fundul oceanelor. — Da, ştiu, replică inginerul, şi în lipsă de date știinţifice, ca să mă exprim aşa, le-au povestit semenilor că fundul oceanelor este împărăţia lui Neptun, zeul mărilor, cum îl numeau romanii… bărbos şi răzbunător ca şi omologul, său Poseidon din mitologia vechilor greci… — Trebuia să se dea vina pe cineva când se producea vreo catastrofă navală şi erau destule, adăugă doctorul. — Numai că aş vrea să-ţi precizez că Neptun a fost pentru latini, la început, o zeitate cumsecade, atunci când aceştia nu cutreierau mările ca grecii. Neptun era o zeitate a Umidităţii, invocată de agricultori în zilele toride de iulie. Se organizau serbări câmpeneşti numite Neptunalii solicitându-i-se ploaie… Era un fel de Caloian de-al nostru. — Inginerule, bagatelizezi. E adevărat că Neptun a fost cum spui tu, la început, un fel de Caloian, dar Poseidon, care l-a precedat pe tronul din străfunduri, era cineva… — Ştiu, fiul lui Cronos şi al Reei, un tip neserios şi un bărbat nestatornic ca toţi zeii, căruia i-au plăcut şi muritoare de-ale noastre, precum Demeter şi Amfitrita, ba chiar unele pocite ca Meduza. Mersi de aşa personalitate! — Bagatelizezi şi minimalizezi, măi Florian! Poseidon ăsta, pe lângă viaţa sa familială care a lăsat de dorit, răspundea de cutremure şi de furtuni, avea un car cu cai frumoşi de culoarea algelor şi a spumei şi un trident de toată frumuseţea. Cam aşa pretinde mitologia… — Poveşti! Cel puţin după folclorul nostru, în adâncul mărilor locuiau împăraţi cumsecade, care aveau castele de cristal şi câte trei fete frumoase, cu care se însurau voinici tot atât de frumoşi şi care nu se uitau la Meduze. Dar… dar… doctore, ce te-o fi găsit să-mi vorbeşti de adâncuri tocmai acum când oceanul este liniştit şi stăm atât de bine la suprafaţă? Hai să vorbim despre altceva… — Mă gândeam aşa, spuse ca pentru sine doctorul, mă gândeam că nu sunt nici două secole de când oamenii de ştiinţă au început să descifreze tainele acestor adâncuri. Oceanele continuă să-şi mai apere secretele. — Mările au fost iubite sau urâte de oameni în măsura în care ele s-au purtat frumos sau urât cu semenii noştri. Şi, ca să fiu în notă cu tine, cred că marea se mai răzbună din când în când pe oameni, pentru că nu uită, şi nu va uita niciodată că a fost bătută cu bicele de un rege persan din antichitate fiindcă i-a distrus corăbiile. — Ca glumă e bună. Vezi însă că marea, luată cu binişorul, ar putea da fiecărui om atâta aur încât n-ar avea ce să facă cu el. Nu mai vorbesc de alte bogăţii ale ei, ca de exemplu petrolul. — Da. Apropo de aur, ştiu că te referi la calculul după care fiecare tonă de apă de mare conţine 50 miligrame de aur, astfel că ne-ar reveni de căciulă între 20-30.000 de kilograme de aur. Eu mă cam lipsesc, mai ales că la ora la care s-a făcut calculul populaţia Pământului avea câteva sute de milioane de locuitori mai puţin. În prezent, populaţia creşte cu peste şaptezeci de milioane pe an. S-a estimat că în 130 de ani populaţia va trece de 10 miliarde. — Şi de ce nu? Dar, hai să lăsăm glumele. Am văzut în cabina noastră o carte de călătorii scrisă în mileniul trecut. E interesantă? Ce-ţi mai poate spune după atâta timp? — Uite că poate. Ai să te miri, dar este cu adevărat interesantă, deşi nu-i decât opera unui negustor arab pe numele său Sulayman. A călătorit prin India şi China în prima jumătate a secolului al IX-lea şi vorbeşte despre nişte lucruri foarte ciudate în legătură cu acest ocean. — Poveşti, doctore, sau mai precis fapte care au dispărut odată cu legendele. Aşa, cam de genul peştelui lung de douăzeci de coţi care, tăiat, are în pântec alt pește mai mic şi acesta, la rândul lui, un altul sau alţii, toţi vii şi foarte veseli… — Exact, de unde ştii? — … Sau despre peştii mayi sau mij, tot din nordul Oceanului Indian, care au chip de om şi zboară deasupra apei iar când amerizează sunt înghiţiţi de un coleg de-al lor pe nume ankarus. — … ankatus, vrei să spui… — Şi am mai auzit câte ceva despre peştii awal, al căror deliciu gastronomic îl constituie chihlimbarul cenușiu. Oamenii îi prind, îi spintecă şi le răpesc „prada”. — Am impresia că ai citit cartea. — Şi eu am aceeaşi impresie. Recunosc că am făcut-o în orele mele libere. Este într-adevăr interesantă, nu prin aceste „de toate pentru toţi” ci printr-o anumită precizie – verificată astăzi – cu care dă multe detalii geografice. — Are însă şi câteva poveşti care ar fi putut lipsi… — Ca de exemplu cea cu obiceiurile din insula Nias. — Nu mi-o amintesc… — Mă mir, pentru că eşti neînsurat. — Şi ce legătură are povestea asta cu faptul ca n-a vrut să mă ia nicio fată? — Are… că în insula respectivă, când un tânăr voia să se însoare cu o tânără, trebuia să-i ofere ca dar de nuntă un cap de duşman. Poligamia fiind permisă, cel care aducea două, sau mai multe capete, putea lua tot atâtea neveste, cam până la cincizeci, spune autorul cărţii. — E bine că fetele noastre nu au asemenea pretenţii. Dar stai… după câte ştiu tu ai fost însurat. Aşa-i?