Cărti polițiste

SEVER NORAN,  SECRETUL GLOBULUI DE ARGINT -VOL 1 Motto: Pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşăO COINCIDENTA STRANIE Cînd mi-am ales tema lucrării de doctorat nu aveam nici un motiv să bănuiesc că voi fi eroul unor întîmplări extraordinare. Speram ca subiectul — „Contribuţii la studiul continuităţii elementului daco-roman în bazinul superior al Arieşului” — să fie interesant, datorită, mai ales, multitudinii de date pe care le avem, culese de-a lungul unei perioade mai mari de timp. Participasem în anii studenţiei la o serie de săpături în zona Cîmpeni, Lupşa, Bistra şi mai sus, spre Gîrda şi Arieşeni, astfel că aveam multe date inedite, pe care apoi le completasem în cîteva noi „campanii” de săpaturi, după ce terminasem facultatea, ca asistent al profesorului Secăreanu. Datele pe care le culesesem aduceau multe limpeziri în studiul evoluţiei elementului daco-roman pe aceste meleaguri, în Apusenii lui Horia şi Avram Iancu. În timpul ultimelor săpături, găsisem mai sus de Roşia Montană multe elemente interesante. Avusesem marea şansă de a descoperi într-o galerie a muntelui — prefăcut în pulbere de agatîrşi, iar apoi de romani — o ,,tabula ceramica” cu înscrisuri despre eliberarea unui sclav, căutător de aur. Între tăbliţele de ceară se păstrau şi cîteva şuviţe -din părul iubitei acestuia. Cu ajutorul aparatului KSM 232, bazat pe ioni radioactivi, determinasem şi vîrsta tabulei. Dar, cu siguranţă, cititorul este mai curios să afle întămplările prin care am trecut datorită subiectului lucrării mele de doctorat, decît amănuntele care au precedat întocmirea acestei lucrări

saracu n-are duminica...n-are credinte, sarbatori si nici zei, singura lui bucurie e cand simte ceva parale in palma, hehe...asta am zis-o pentru mine, in barba, caci persoana, adrisantul, nu e saraca, boboaca e bogataaa !

Sus mainile domnule scriitor de Nicuta Tanase LADSJA CU BANCNOTE    Iliuta Chealda n-’are pistrui, dini lipsa, ori cicatrice pe obrazul drept, ca eroii din romane şi nici veleitai de mare inventator, ori ambitia sa devina ditamai cosmonautul. Nici marinar de cursa lunga, ori vreun „Sfint”, pe la televiziune, nu viseaza sa ajunga. Nu. Sa-l invidieze pe Elliot Ness, ori pe Roger Moore? Ferit-a sfintul! În schimb Iliuta are treisprezece ani şi sapte luni şi sita pe acelasi palier cu mine. Ce vorbesc eu de acelasi palier? Sta chiar usa-n usa cu mine. Sintem foarte buni amici. Amici e puîn spus. Sintem prieteni la catarama. Eu il ştiu pe el de când umbla în caruciior, iar el ma ştie de când nu purtam mustata şi umbrela, nici macar pe ploile torentiale. Daca ar fuma ne-am imprumuta şi cu tigari. Dar el n-are acest vficiu şi pe mine ma bucura. Ba m-a asigurat ca nu o sa fumeze toata viata lui, nici maoar Kent, ori Chesterfield. Asta numai şi numai pemtru ca în fiecare dimineata ma aude, de la el din dormitor, cum tusesc. Stiti cum tusesc? Colosal de interesant! Am un stil al meu personal. Inimitabil. M-a sfatuit şi pe mine sa ma las, dar calul batrin nu mad poate invata sa mearga în buiestru. Daca înati au/i tusind n-ati mai intra în debitul de. Tutun niei d-upa timbre fiscale. Iliuta s-a rugat de mine ca de Dumnezeu sa las tutunul. Nu pot. Fata de acest baietas eu sint dator vindut. De câte ori este trimis de paring dupa cumparaturi, trece şi pe la mine şi ma intreaba daca am nevoie de ceva. Eu nici nu ştiu unde este sifonaria din cartierul meu. Nam fost niciodata. Iliuta le duce la umplut. Şi am auziit ca-i aicolo o coada… Când scriu, intra în viirful picioarelor la mine în birou, baga lemne în soba, deschide fereastra sa mai iasa din fumul de tigara, îmi face uneori cafele, spala cestile, ibrioul şi toate as tea fara sa ma deranjeze citusi de puîn. \ De ziua lui am vrut sa-i cumpar o bicicleta. Am pus eu ochii pe o bicicleta formidabila. Cu schim- bator de Viteze, cu… ce miai, era o bicicleta… Când a aflat intenia mea, m-a amenintat ca nu-mi mai trece pragul în viaa lui diaca fac una ca asta. A primit doar o cutie de bomboane. De fapt nici pe aia n-a luat-o până n-a faout-o juma-juma cu mine. Ca sa mai scap de datoriile pe oare le am fata de el, l-am rugat sa accepte sa fie eroul unei sohite, ori nuvele. Gasisem şi un subieot de scienariu de film, în care rolul principal putea sa-l joace cu mult succes Iliuta al meu. În ruptul capului na acceptat. Şi i s-ar fi potrivit nolul ca o manusa cu cinci degete! Am renunat la scenariu din cauza lui. Acum citeva zile, avind mai mult timp liber, l-am chemat în biroul meu? i i-iam pus problema deschis: — Draga Iliuta, îmi pare foarte rau, dar din acest moment te rog sa nu mai intri în casa mea. Daca, cine ştie, este vreun caz de forta majora suni, astepti până vin eu, îmi spui despre ce este vorba, dar pragul n-ai voie sa mi-l mai treci! Asta e. Nu mai am nevoie de serviciile tale. Ce, crezi ca eu nu pot sa ma due sa-mi umplu siingur niste siifioane, ori sa-mi fac cumpar a turile de care am nevoie? Daca l-ati fi vazut cum arata, în momentul acela, vi se facea mila de el. Semana cu o lopata fara coada, daca nu chiar cu un cer fara pic de seniin. I-an dat lacrimile. Buzele şi barbia au inceput sa-i tremure, iar fata i se facuse mai ceva decât stacojie. — Dar oe s-a intimplat? V-a disparut ceva din casa? — Nu, Iliuta, eu nu mai pot s-uponta! — Ce anume? Ce nu mai puteti suporta? Va rog din suflet, lamuriti-ma! — Tu faoi atitea lueruri pentru mine şi eu… Am vrut sa-ti fac o bicicleta cadou, şi ce bicicleta?! N-am vazut în tot cartierul alta la fel: m-ai refuzat. Nimic, dar absolut nimic rau vrei sa primesti. Nici macar eroul unei schite n-ai vrut sa fii. Nu, Iliuta, eu nu mai pat. Totul s-a sfirsit. A inceput sa rida, de parca i-as fi spus o anecdota. Şi nu o anecdota oarecare, pentru ca Iliuta nu râde la orice… Zau ca incepuse sa ma calce pe nervi cu risul lui. Nu indraznesc sa zic prostesc, pentru ca nu vreau sa va faceti o parere cât de cât urita despre Iliuta. Dar ridea cu o pofta! — Nu râde, Iliuta, ca eu, trebuie sa stii, sint consecvent în botariiile mele. Gata, Din acest moment s-au intrerupt relatiile dinitre noi dai. Mi-am pus ochelarii, ca sa prind o mâna mai autoritara, m-am ridicat din fotoliu şi am inceput sa ma plimb prin camera. Când îmi pun ochelarii pe nas nu ştiu ce se petrece cu mine, dar devin cu vreo patru nuante mai cumplit decât Ion Voda cel Cumplit. — Te rog sa nu te amesteci în bucataria mea, am ordonat, apoi, cu o voce pe care o imprumutasem dintr-o tragedie antica. M-a lasat sa vorbesc singur şi a pus de cafea. Până atunci nu-i cunoscusiem şi aceaista latura. Nu stiam ca este şi incapatinat. Am deschis aparatul de radio, am cautat muzica de oboi, dar negasind am fredonat şi eu niste melodii intimplaitoare. M-am dus la birou si-am prins sa ma uit cu coada ochiului spre bucatarie. L-am vazut venind cu cafeaua, md-a impins ceasca linga notesul pe care ma faceam ca-l studiez cu interes, fredonfnd aceleasi melodii intimplatoare, dar triste. Apoi am auzit: — Accept! — Ce accepti? — Accept sa-mi faceti şi dumneavoastra un serviciu. — Iti multumesc. Asaza-te pe soaunul asta şi asteapta-ma putin. M-iam dus în camara, am pus pe o farfurioara o portie dubla de dulceata de nuci, am mai pus pe o tava un pahar cu apa rece şi l-am invitat pe Iliuta sa serveasca. Dupa ce am sorbit a doua oara din cafea şi dupa oe mi-a în pus în gind sa imbrac un oosturn nou, cu prilejul aoestei vilotorii, l-am initrebat: — Acum vreau sa aud: accepti bicicleta? — Nu, vreau mai mult de la dumneavoastra.

Telefonul de la ora nouasprezece de Nicuta Tanase M-AM INTORS DE LA MARE. ILIUTA TMI AJUTA LA DESPACHETAT. SUNA TELEFONUL ŞI UN CQPIL MA INTREABA DACA VREAU SA DEVIN MARE SCRIITOR. Îl SPUN CA DA.! MI CERE SA-l RASPUND LA DOUA SUTE CINCIZECI DE iNTREBARI. CADEM LA 1NVOIALA I Eu, dragalaîi mei prieteni, desi sufar de sciatica şi uneori chiar de stomac, dei am numai numarul aptesprezece la poarta şi nu treizeci şi doi ori chiar trei sute şi ceva ca altii, consider ca-i o mare fericire sa ai ocazia sa aduci la cunotinta cititorilor tai o po- veste ca aceasta care urmeaza. Trebuie însă, adica este necesar sa va spun încă din capul locului ca povestea care urmeaza nu este o nascocire a imaginatiei. Poate sa manince un scriitor o tona de pete (petele confine mult fosfor) pe zi şi ma tem ca tot nu i-iar fi putut trece prin cap o poveste ca asta care mi s-a intimplat mie. Lata cum incepe! În ziua de ase august a anului 1976, cam pe la orele nouasprezece şi vreo douazeci de minute, m-am inters de la Neptun, unde fusesem sa fac o cura de pepeni verzi (care se vind pe taiete) şi de piersici, iar între timp sa ma mai coc putin la soarele dobrogean. Cu o zi inainte de a pica eu în Bucuretiul nostru drag, se intorsese de la Rucar, unde ii petrecuse o parte din vacana, ? i prietenul şi „aghiotantul” meu Iliuta Chealda. Bineineles ca imediat ce a auzit cheia rasucindu-se în broasca, a dat fuga sa ma vada. Cum a dat cu ochii de mine, a tras un chiot de indian nefumator. Dupa ce a sarit şi de vreo citeva ori în sus de bucurie ca am sosit, mi-a ajutat sa despachetez, mi-a povestit, a inceput sa-mi povesteasca cât de mult i-a placut şi cât de frumos s-au purtat cu el rudele lui din Rucar. Un unchi de al lui, care cica lucreaza la Intreprinderea forestiera, l-a urcat, zice Iliuta, pe un calu de munte şi ca acest caluf l-ar fi dus chiar până sus unde izvorapte Dimbovita şi ca de acolo ar fi venit cu o pluta. L-am crezut, pentru ca ştiu ca Iliuta nu prea are obiceiul sa minta în zilele lunii august. Mi-a povestit şi o intimplare pe care n-am ineles-o prea bine. O intimplare cu o veverita care zice ca venea în fiecare dimineata sa-’l scoale pentru a o trata cu nuci. Şi, tocmai când i-a venit şi lui rindul sa ma intrebe dac-am trecut vreodata de geamandure, daca au avut de lucru salvamaristii cu mine şi cum a fost vremea la mare, a sunat telefonul. Eu, drept sa va spun, când am auzit zbirniitul telefonului, m-am şi speriat, pentru ca între timp şi uitasem ca a fost inventat. Nu m-am grabit sa ridic receptorul. L-am lasat sa sune, doar, doar, o renunta cel de la celalalt capat al firuM. Dar i-ai gasit!… — Sa raspund eu? m-a intrebat Iliuta enervat de insistena celui care formase numarul. Dar voi credeti ca numai Iliuta avea dreptul sa se enerveze de zbirniitul telefonului? Eu nu? Unde scrie aşa ceva? De ce sa n-am acest drept? M-am enervat şi eu şi i-am facut semn ca sint de acord. Eu, desi tiu foarte bine de la un doctor stomatolog de mare prestigiu ca, în astfel de cazuri, scrinitul din masele nu ajuta cu nimic, am scrinit foarte usor şi mi-am vazut de despachetat. Am dus o parte din lucrurile scoase din valize intr-o alta camera şi, când m-am reintors, Iliuta mi-a intins receptorul şi mi-a zis: — Va cauta un pusti. Va rog sa poftiti la telefon! Sezonul acesta m-am balacit la marginea Marii Negre fara casca. Cu toate astea nu mi-a intrat deloc apa în urechi. Eu, însă, tot m-am facut ca n-am auzit prea bine. L-am intrebat pe Iliuta: — Cine ma cauta? Cine zici ca-i la telefon? Iliuta s-a incruntat putin, semn ca l-a deranjat ceva şi mi-a zis privind aiurea: — Un copil. Şi mi se pare ca este şi puîn obraznic. A vrea sa-l cunosc şi eu pe omul acela care ar vrea sa vorbeasca la telefon dupa ce se intoarce din concediu, cu un copil care i s-a parut lui Iliuta obraznic. I-am zis aghiotantului meu: — Ce vrea? Intreaba-l ce vrea? Vreau sa fiu lasat în pace. Iliuta, cu privirile agatate pe antena de camera a televizorului, mi-a zis: — L-am intrebat, dar nu vrea sa-mi spuna. M-a şi repezit. — Cum te-a repezit? m-am suparat eu aproape de-adevaratelea şi m-am şi incruntat pufin. Cum sa-l repeada cineva pe Iliuta al meu care nu maninca niciodata seminfe de dovleac sau floarea-soarelui în locuri publice şi nici nu arunca cojile aiurea?! — A zis ca ce ma intereseaza pe mine afacerile lui cu dumneavoastra. — Afaceri?! m-am mirat eu. M-am mirat pentru ca acest cuvint nu prea îmi place. — Aşa a zis. Pe cuvintul meu ca aşa a zis! Ce interes as avea sa va mint? Stiind de multa vreme ca Iliuta nu-i da cuvintul cu una cu doua, ba nici cu mai multe, i-am luat receptorul din mâna şi am zis un „Alo” cam nervos. Am auzit în receptor vocea unui copil care m-a luat în primire: — Pe unde umblati? De doua saptamini va tot caut la telefon. Nu tiam ca trebuie sa anunt; la megafoane când îmi vine şi mie sorocul sa plec în concediu. L-am intrebat pe cel care m-a certat: — Alo, cine este la telefon? Cu cine am einstea şi onoarea sa vorbesc? — Numele meu este Silviu Ceteras. Prietenii, însă, îmi spun Silvica. Timp de citeva secunde mi-am stors creierii… tii ce tare i-am stors, sarmanii de ei, sa-mi aduc aminte daca am avut vreodata de-a face cu un copil pe care-l chema Silviu Cetera? Nimic. M-am gindit eu sa pun receptorul în furca şi ’sa continui despacheltatul, dar m-am trezit zicind: — Spune-mi, Silvica draga, cu ce-ti pot fi de folos!? — Este invers. Iliuta n-a auzit replica interlocutorului meu, dar şi-a dat seama ca ceva nu este în regula. Am zis: — Cum adica invers? — Eu am sa va fiu de mare folos, nu dumneavoastra mie, daca vre; i sa ma ascultai. Ascultai-ma, va rog frumos! Cum tulpanul Mariei sa nu vrei sa asculi pe cineva care vrea sa-i fie de mare folos. Am zis: — Alo, te ascult. Imi iau şi notite, daca este neaparata nevoie! tii ce mi-a auzit urechea dreapta? Pe un vagon de ciocolata cu lapte? i alune ca nu tii! Am auzit: — Viitorul dumneavoastra literar este în miinile mele. — Ei nu mai spune! m-am speriat eu, ducind cealalta mâna la inima. — ISerios. Vrei sa deveniti un mare scriitor? Care scriitor nu ar vrea sa devina „mare scriitor”? am zis eu cu gindul la premiul Nobel. — As cam vrea… A urmat o pauza. Sa n-apuc niciodata loc în autobuzul 31, daca ştiu de ce a facut interlocutorul meu o pauza aşa de mare. Tocmai când ma pregateam sa suflu în receptor sa vad daca nu cumva s-a infundat, am auzit: — Alo, ma ascultaji? — Da, te ascult şi chiar cu mare atenie. Sint numai urechi. — Eu sint în posesia unui mare subiect de roman. Daca puneti mâna pie acest subiect, lasati în urma toi scriitorii. La o pota ramin în urma dumneavoastra. Deci, ziua de şase august a anului 1976 va deveni o cotitura în via’fa mea. Voi lasa scriitorii contemporani cu mine la o pota în urma mea. Vatmanii şi soferii ma vor ruga sa ma urc prin faa. Tinerii îmi vor ceda locul rezervat batrinilor şi oamenilor „mari”. Responsabilul alimentarei ma va servi el personal. Directorii caselor de filme îmi vor trimite invitajii la toate premierele cinematografice. Voi avea şi eu o masa rezervata la Casa scriitorilor! În sfirit, voi fi vazut şi eu la tribuna zero ori chiar în loja de onoare a stadioanelor la meciurile Rapidului. Vedeti voi cum este viaa asta? Până acum cinci minute eram un om linitit, eram un om care-si despacheta lucrurile cu care a fost la mare… şi deodata!… L-am intrebat: — Şi vrei sa-mi vinzi subiectul? Cât îmi ceri pe el? Va inchipuiti ca mi-a cerut pe subiectul care ma va face mare scriitor vreun milion de lei ori citeva sute de mii? Nuu! Mi-a spus: — Nu cer pe el niciun ban. Absolut niciun ban. — Mi-l dai gratis? Ii multumesc foarte mult daca-mi dai de pomana un subiect ca asta. — Nu chiar gratis…- Ce poi sa în; elegi prin „nu chiar gratis”? Mai nimic. Zic: — Ce-mi ceri în schimb? Un cuib de cuc cu cuc cu tot? S-a suparat puîn. Mi-a zis ca de ce-l iau peste picior cu cuibul de cuc. I-am spus ca n-am avut intentia sa-l supar şi dupa ce mi-a primit scuzele, mi-a spus: — Stii ce va cer în schimb? O nimica toata. Va cer sa-mi raspundei la doua sute cincizeci de intrebari. Am rasuflat usurat pentru ca ma gindeam c-o sa-mi ceara în schimb cine ştie ce serviciu. Dac-am vazut c-am scapat aşa de ieftin, am rasuflat a doua oara şi mai usurat şi am inceput sa ma tocmesc. — Aşa multe? Lasa şi tu mai jos… De unde-mi vorbesti? A urmat o scurta tacere, apoi am auzit: — De la un telef on public. Sa raspunzi la doua sute cincizeci de intrebari nu este un lucru prea lesne, mai ales pe caldura asta inabu? itoare a lunii august. Nu este lesne deloc, dar perspectivele pe care ti le-a pus în faa nu le pui la Kocoteala? Putin lucru este sa devii mare scriitor? Cam la lucrurile astea ma gindeam eu încă de când am inceput „tratativele”. Îl intreb pe viitorul meu binefacator: — Nu ai telefon acasa? Daca ai, fii atât de bun şi spune-mi-l şi mie ca… — Nu am! a zis el puîn cam incurcat şi a schimbat repede vorba. Stiti cum vom proceda? În situatii din astea, în care sa-mi puna cineva conditii, nu prea am fost. Dar aeum, pentru ca era în joc viitorul meu literar, nu mai aveam ce face, trebuia sa joc cum mi se cinta. Am zis: — Cum? Spune-mi repede cum vom proceda, ca sa nu mor de curiozitate. Imi mai pui şi alte condiîi? Prea pu’fin îi pasa lui ca mor eu de curiozitate. „Şi daca moare, ce? i-o fi zis el. Iaca, un scriitor mai putin pe lume”. Cred ca aşa si-o fi zis, pentru ca a facut iar o pauza. Dupa pauza, am auzit: — Stiti cum vom proceda? Va voi pune câte zece intrebari pe zi. Deci în douazeci şi cinci de zile îmi vei raspunde la cele doua sute cincizeci de intrebari. Va angajati? Am facut în cap nite socoteli, dar nu tiu ce rezultat mi-au dat. Ştiu doar ca am reusit sa-l intreb: — Întrebarile din ce domeniu sint? De data aceasta mi-a raspuns fara s ma mai fiarba. A zis imediat: — Vetivedea… M-am uitat la Iliuta, ajutorul meu de nadejde, care la rfndul lui se uita? i el cam nauc la mine şi m-am gindit sa-l iau pe vsilviu Ceteras mai pe ocolite. I-am facut cu ochiul „aghiotantului” meu, care nu intelegea nimic, şi i-am zis lui Silvica: — Nu vrei sa-mi povestesti putin din subiectul acela de roman? — Nu! Va este teama ca va pacalesc? Pe cuvintul meu ca este un subiect de roman nemaipomenit, dar acum, oricât v-ai stradui sa scoateti ceva de la mine, nu veti reusi. Ramine cum ne-am inteles. La sfirit. Ce ora va convine? La-ce ora sa va sun? — Dai ore ca dentitii? Tie când îţi convine? 9i-a facut el niste socoteli şi m-a intrebat: — Ora nouasprezece e bine? Cu gindurile la premiul Nobel şi la multiplele lui avantaje – ca-mi casunase pe acest premiu – am zis fara sovaire: — Este bine. Chiar foarte bine. Daca erai linga mine dadeam şi mâna, ori poate dadeam i-un aldama cum se obisnuieste când se face cite-o afacere.

Bombardament cu asteroizi de Victor Bercescu CAPITOLUL I Mineralierul românesc Drobeta naviga liniştit pe apele Oceanului Indian de Sud, purtându-şi silueta-i voinică. Pe valurile molcome, care veneau să se strivească de prora vasului, pluteau ierburi, dovedind că undeva, pe o insulă, fusese o furtună care răvăşise vegetaţia. Ierburile acestea banale dădeau un dublu sentiment de calm celor care le priveau, ele însemnând, totodată, ca tulburarea capricioasă a naturii se potolise şi că nu prea departe se afla o oază de pământ. Itinerariul nu prevedea prea curând vreo oprire, dar prezenţa pământului pe aproape era totuşi embrionul unei garanţii în acest sens. În fapt, eventualitatea unei furtuni nu constituia pentru echipaj un motiv de îngrijorare. Vasul era nou, solid, construit după ultimele tehnologii corespunzătoare unor asemenea împrejurări şi trecuse cu bine toate probele, în încercări destul de grele. Echipajul, ca la toate navele de acest fel, fusese selecţionat din marinari încercaţi, începând cu comandantul a cărui experienţă de navigator de cursă lungă de peste treizeci de ani era o garanţie care dădea deplină încredere celor de pe bord. Pe puntea superioară, doi membri ai echipajului continuau o discuţie începută încă de la popotă. Pe chipurile lor se putea citi uşor calmul pe care ţi-l dă satisfacţia unei misiuni îndeplinite. Plecaseră din ţară de mai multe săptămâni şi se gândeau că nu va trece mult şi vor reveni acasă… pentru ca, după nu prea multă vreme, să plece din nou. Pentru un marinar, întoarcerea la portul de ataş înseamnă o scurtă perioadă de repaus alternată cu acţiuni de pregătire în vederea unei noi plecări. Pe alte mări, în alte porturi, cu alţi oameni, cu alte chipuri şi alte obiceiuri. Trecuseră de mult Tropicul de Sud şi pluteau acum pe paralela 40, spre portul de destinaţie. Niciunul dintre cei doi, privind spre largul oceanului, nu spera să vadă, deocamdată, altceva decât frământarea nesfârşită a apelor verzui. Erau în emisfera australă unde marea se întinde de nouă ori mai mult decât în cea boreală, în care se află majoritatea continentelor. Ştiau bine că mai au de mers încă o jumătate de zi până să ajungă în apropierea vreunui ţărm. * Medicul Adrian Georgescu şi inginerul radiofonist Florian Pintilie erau vechi prieteni şi întâmplarea îi adusese pe acelaşi vas. Copilăriseră împreună în satul lor natal, Bâra, din sudul oraşului Roman. Soarta îi despărţise la două licee din localităţi diferite, iar, după bacalaureat, se pierduseră în două centre universitare, fără să mai ştie unul de altul. Medicul Georgescu era orfan. Mai avea o mătuşă, pe care o vizitase o singură dată, în anii studenţiei. Primirea ce i-o făcuse fusese destul de rece aşa că renunţase să o mai vadă. Tatăl inginerului Pintilie se recăsătorise şi plecase la familia noii soţii, undeva, pe Valea Jiului, unde intrase ca muncitor într-o mină. Schimbau scrisori stinghere când şi când, până într-o zi în care între ei se aşternuse o tăcere lungă, voită de ambele părţi. Trecuseră douăzeci de ani de la plecarea lor din sat şi nu mai aveau acum comun decât această navă pe care îi uneau aceleaşi idealuri. Frumoasele livezi de pe dealurile satului Bâra şi chipurile liniştite ale celor din sat fuseseră estompate de straniile ţărmuri cu plantaţii de palmieri şi faune ciudate şi de oamenii – stranii, la început – care se agitau în furnicarele porturilor în care ancorau. Acum, pierduseră acea inerentă curiozitate faţă de un nou care se repeta la infinit. Aveau amândoi psihologia ţăranilor români. — Fără îndoială, îşi continuă gândul doctorul, căutând parcă să pătrundă cu privirile spre adâncuri, că multa vreme oamenii n-au bănuit cum arată fundul oceanelor. — Da, ştiu, replică inginerul, şi în lipsă de date știinţifice, ca să mă exprim aşa, le-au povestit semenilor că fundul oceanelor este împărăţia lui Neptun, zeul mărilor, cum îl numeau romanii… bărbos şi răzbunător ca şi omologul, său Poseidon din mitologia vechilor greci… — Trebuia să se dea vina pe cineva când se producea vreo catastrofă navală şi erau destule, adăugă doctorul. — Numai că aş vrea să-ţi precizez că Neptun a fost pentru latini, la început, o zeitate cumsecade, atunci când aceştia nu cutreierau mările ca grecii. Neptun era o zeitate a Umidităţii, invocată de agricultori în zilele toride de iulie. Se organizau serbări câmpeneşti numite Neptunalii solicitându-i-se ploaie… Era un fel de Caloian de-al nostru. — Inginerule, bagatelizezi. E adevărat că Neptun a fost cum spui tu, la început, un fel de Caloian, dar Poseidon, care l-a precedat pe tronul din străfunduri, era cineva… — Ştiu, fiul lui Cronos şi al Reei, un tip neserios şi un bărbat nestatornic ca toţi zeii, căruia i-au plăcut şi muritoare de-ale noastre, precum Demeter şi Amfitrita, ba chiar unele pocite ca Meduza. Mersi de aşa personalitate! — Bagatelizezi şi minimalizezi, măi Florian! Poseidon ăsta, pe lângă viaţa sa familială care a lăsat de dorit, răspundea de cutremure şi de furtuni, avea un car cu cai frumoşi de culoarea algelor şi a spumei şi un trident de toată frumuseţea. Cam aşa pretinde mitologia… — Poveşti! Cel puţin după folclorul nostru, în adâncul mărilor locuiau împăraţi cumsecade, care aveau castele de cristal şi câte trei fete frumoase, cu care se însurau voinici tot atât de frumoşi şi care nu se uitau la Meduze. Dar… dar… doctore, ce te-o fi găsit să-mi vorbeşti de adâncuri tocmai acum când oceanul este liniştit şi stăm atât de bine la suprafaţă? Hai să vorbim despre altceva… — Mă gândeam aşa, spuse ca pentru sine doctorul, mă gândeam că nu sunt nici două secole de când oamenii de ştiinţă au început să descifreze tainele acestor adâncuri. Oceanele continuă să-şi mai apere secretele. — Mările au fost iubite sau urâte de oameni în măsura în care ele s-au purtat frumos sau urât cu semenii noştri. Şi, ca să fiu în notă cu tine, cred că marea se mai răzbună din când în când pe oameni, pentru că nu uită, şi nu va uita niciodată că a fost bătută cu bicele de un rege persan din antichitate fiindcă i-a distrus corăbiile. — Ca glumă e bună. Vezi însă că marea, luată cu binişorul, ar putea da fiecărui om atâta aur încât n-ar avea ce să facă cu el. Nu mai vorbesc de alte bogăţii ale ei, ca de exemplu petrolul. — Da. Apropo de aur, ştiu că te referi la calculul după care fiecare tonă de apă de mare conţine 50 miligrame de aur, astfel că ne-ar reveni de căciulă între 20-30.000 de kilograme de aur. Eu mă cam lipsesc, mai ales că la ora la care s-a făcut calculul populaţia Pământului avea câteva sute de milioane de locuitori mai puţin. În prezent, populaţia creşte cu peste şaptezeci de milioane pe an. S-a estimat că în 130 de ani populaţia va trece de 10 miliarde. — Şi de ce nu? Dar, hai să lăsăm glumele. Am văzut în cabina noastră o carte de călătorii scrisă în mileniul trecut. E interesantă? Ce-ţi mai poate spune după atâta timp? — Uite că poate. Ai să te miri, dar este cu adevărat interesantă, deşi nu-i decât opera unui negustor arab pe numele său Sulayman. A călătorit prin India şi China în prima jumătate a secolului al IX-lea şi vorbeşte despre nişte lucruri foarte ciudate în legătură cu acest ocean. — Poveşti, doctore, sau mai precis fapte care au dispărut odată cu legendele. Aşa, cam de genul peştelui lung de douăzeci de coţi care, tăiat, are în pântec alt pește mai mic şi acesta, la rândul lui, un altul sau alţii, toţi vii şi foarte veseli… — Exact, de unde ştii? — … Sau despre peştii mayi sau mij, tot din nordul Oceanului Indian, care au chip de om şi zboară deasupra apei iar când amerizează sunt înghiţiţi de un coleg de-al lor pe nume ankarus. — … ankatus, vrei să spui… — Şi am mai auzit câte ceva despre peştii awal, al căror deliciu gastronomic îl constituie chihlimbarul cenușiu. Oamenii îi prind, îi spintecă şi le răpesc „prada”. — Am impresia că ai citit cartea. — Şi eu am aceeaşi impresie. Recunosc că am făcut-o în orele mele libere. Este într-adevăr interesantă, nu prin aceste „de toate pentru toţi” ci printr-o anumită precizie – verificată astăzi – cu care dă multe detalii geografice. — Are însă şi câteva poveşti care ar fi putut lipsi… — Ca de exemplu cea cu obiceiurile din insula Nias. — Nu mi-o amintesc… — Mă mir, pentru că eşti neînsurat. — Şi ce legătură are povestea asta cu faptul ca n-a vrut să mă ia nicio fată? — Are… că în insula respectivă, când un tânăr voia să se însoare cu o tânără, trebuia să-i ofere ca dar de nuntă un cap de duşman. Poligamia fiind permisă, cel care aducea două, sau mai multe capete, putea lua tot atâtea neveste, cam până la cincizeci, spune autorul cărţii. — E bine că fetele noastre nu au asemenea pretenţii. Dar stai… după câte ştiu tu ai fost însurat. Aşa-i?

Un milion de lire de Victor Bercescu O poveste posibilă, ca orice fapt scornit de fantezie…                         Capitolul întâi în care Carlo… nu înjunghie pe nimeni   — De you speak english? Întrebarea venea de la o tânără doamnă, supărător de fardată, deşi chipul ei nu arăta mai mult de un sfert de veac şi nu avea nevoie deci de retuşuri atât de serioase. Lui Carlo nu-i trebui decât o secundă ca să evalueze cele câteva sute de centimetri pătraţi care, cu eforturi desperate, se străduiau să constituie veşmântul roşu aprins al interlocutoarei. Îşi dădu seama pe loc că ea nu face parte din personalul barului „Night Club” de pe via Boncompagni în care-şi dăduse întâlnire cu cel mai bun prieten al său, Arturo Modelli, întors chiar în dimineaţa acelei zile la Roma, după un lung voiaj peste ocean. — Da, răspunse el, dacă vă pot fi de folos, şi continuă să o examineze ceva mai atent. — Iertaţi-mi îndrăzneala, adăugă tânără cu un vag aer de panică. Am întâlnire cu un prieten, tot străin şi el. Văd că a întârziat. Permiteţi-mi să-l aştept câteva minute la masa dumneavoastră. Nu vă voi deranja. Am să fiu cuminte. Cei doi tineri se ridicară, Carlo trase scaunul pentru a-i permite doamnei să se aşeze, iar Arturo regretă ameninţarea tinerei că „va fi cuminte”. La cincizeci de centimetri distanţă, Carlo reuşi să stabilească faptul că fardul tinerei era menit să-i schimbe fizionomia destul de mult pentru ca, în altă împrejurare, să fie cu greu recunoscută. Rosti pe jumătate absent: „Cu plăcere”, apoi se uită crunt spre prietenul său Arturo, care obţinuse, în schimbul ocheadelor sale, un bilet în avanscenă la spectacolul inedit pe care-l oferea noua venită. — Noi nu vă obligăm să fiţi prea cuminte, zise Arturo dând un ton părintesc invitaţiei. — Prietenul meu glumeşte, adăugă Carlo, încercând să salveze o eventuală catastrofă. Inutil însă, deoarece tânăra nu-l mai lăsă să continue: — Nu-l scuzaţi; mai mult decât spiritual, amicul dumneavoastră este foarte simpatic. Arturo notă imediat, în gând, prima sută de puncte câştigate şi îşi potrivi nodul impecabil al cravatei – gest masculin instinctiv când se socoteşte că, în afară de acest loc în care cravata este chinuită în toate felurile, totul arată bine, ba chiar foarte bine. Tânără dădu replica feminină a ieşirii din situaţie, aşezându-şi cu căuşul palmelor colţurile unei coafuri pentru care un batalion de frizeriţe îşi consumaseră, cu folos, o bună parte din după-amiaza respectivă. — Ce doriţi să serviţi? întrebă Carlo punând capăt impasului mut care se continua. — Am spus că nu vreau să vă stânjenesc, ciripi mai curajoasă tânără, este suficient că v-am întrerupt discuţia. Era prea târziu, pentru că la un pas de masă se şi postase un chelner între două vârste, ca un câine de vânătoare care aşteaptă să pornească în căutarea unui vânat imaginar. — Ar fi nepotrivit, obiectă Arturo deranjând poziţia de aret a chelnerului, printr-un gest din cap. Noi bem gin cu Martini. Sau mai precis am băut, adăugă, indicând tot cu capul paharele goale. Rămâne să hotărâţi şi ne supunem. — E băutura mea preferată. Accept, dar cu o singură condiţie: când vine prietenul meu, să se revanşeze. — Vom vedea, triumfă Arturo, cu gândul la următoarea sută de puncte pe care urma s-o câştige. Chelnerul, mut ca marile dureri, nevoind să risipească farmecul acelei clipe, evită orice întrebare stupidă şi zâmbi inteligent, ca orice chelner care n-a înţeles nimic. Se aşternu o linişte care-i făcu pe toţi trei să contemple, cu o sinceră atenţie simulată, faţa de masă din plastic, imitând o splendidă ţesătură din fibre de palmier. Şi asta pe cât le permitea lumina din bar. Simţind o prezenţă în spate, Carlo zise: „Mulţumesc” şi se întoarse spre singura persoană care avea dreptul să se apropie de masa lor: chelnerul. Alături de el, în obscuritatea barului, Carlo contură însă, surprins, o siluetă destul de virilă, a unui domn tot între două vârste, de data aceasta mai aproape de cea de-a doua. Tânără rupse tăcerea, dar cu multă grijă, pentru a permite şi celor doi să intervină: — A! Iată-te! Ai venit. Scuză-mă că mă găseşti la masă cu doi domni; dar mi-a fost urât să stau singură. Omul din umbră – de fapt toţi erau în umbra abajururilor – se înclină şi, cine i-ar fi putut vedea ochii, ar fi stabilit subit o privire de părinte îngăduitor care şi-a găsit copilul lângă vitrina cu piese de bacara după ce încercase să pună în aplicare, pe viu, teoria rezistenţei materialelor. — Eu sunt vinovat, interveni omul care pusese demult mâna pe speteaza celui de-al patrulea scaun liber. Sunt vinovat. Am întârziat din cauza traficului şi a imposibilităţii de a parca. Vă mulţumesc, domnilor, că aţi găzduit-o pe amica mea şi vă rămân recunoscător. Acum, Edith, să ne căutăm o masă. Patru perechi de ochi scrutară cele patru puncte cardinale ale barului – fumul redusese vizibilitatea la cel mult doi metri – aşa că nu reuşiră să ajungă la nicio concluzie. — Nu mai sunt mese, alunecă o voce care, în cele din urmă, se stabili a fi a chelnerului. Dacă domnii permit, domnul e mai bine să stea aici – şi puse o mână atotstăpânitoare pe ceea ce mai rămăsese din speteaza celui de-al patrulea scaun. — Eu am şi adus patru pahare. Dacă domnul doreşte altceva, sunt gata să… — Luaţi loc, domnule, zise Arturo înţelegând că o altă variantă, plecarea tinerei, ar fi egalat cu un seism de gradul doisprezece de pe scara compatriotului său. — Ascult şi mă supun, răspunse noul venit care şi ocupase scaunul fulgerător, printr-o manevră de învăluire. Fraza o reţinuse dintr-un digest ilustrat care încerca să reducă cele 1001 de nopţi la 101 poze, expunând-o astfel pe frumoasa Şeherezadă la o decapitare înainte de termen. Accentul straniu al străinului îi făcu pe cei doi italieni să atribuie formula de politeţe unei regiuni terestre care a stat multă vreme sub o cruntă ocupaţie. Şi atmosfera deveni iar apăsătoare, nelalocul ei, ca o greutate de zece kilograme pe o bucată de unt. Străinul întinse mâna să ridice greutatea şi prinse între două degete cupa cu gin-Martini. — Pentru prietenii noştri necunoscuţi, toastă umil şi îşi muie buzele în lichidul combinat. Mii de scuze, încă o dată, şi permiteţi-mi să mă prezint: Cristoph Jebon, textilist, în vizită de afaceri la Roma. Femeia rosti şi ea pentru cei doi: — Edith Soning, secretara domnului Jebon. Tinerii îşi spuseseră numele şi prenumele. Profesia: ingineri chimişti. — Domnule, domnule Arturo, articulă Jebon. Dar noi ne cunoaştem. Aţi făcut parte dintr-o comisie de experţi care mi-a dat o mână de ajutor când fabrica mea de textile avea unele greutăţi cu coloranţii. Arturo reveni pe loc la o realitate pe care o întârziase voit şi se dădu bătut, cu tot regretul că uitase un detaliu atât de important. — Da, domnule… Jebon aţi spus, este cert că m-a lăsat memoria. Sunt numai doi ani de când am avut plăcerea să vă cunosc şi să vă servesc. Lumea e mică şi orice am face, este inutil să ne ascundem după deget. Jebon ridicase un deget pe care chelnerul îl şi prinsese în obiectiv şi se aplecase spre el ca să asculte comanda. — Eram la o fabrică de textile din Arizona, unde eu şi colegii mei… Ultimele cuvinte fură zdrobite de ţipătul unei trompete. Orchestra îşi vestea prezenţa. Reflectoarele de pe plafonul de deasupra ringului de dans, plafon care împiedica fumul să iasă pentru a ceda locul aerului curat, se stinseră pe vaietul lung al trompetei. Mai rămaseră câteva becuri-lumânări pe aplice, în colţuri, care se străduiau să pâlpâie în ceaţa artificială. Cei patru de la masă îşi aruncară priviri care nu reuşeau decât să confirme confuz prezenţele reciproce. Ochii, fidele oglinzi ale sufletului, se obişnuiră curând cu semiîntunericul şi dinspre nord-nord-vest, unde-şi avea sediul geografic Arturo, se auzi un glas lipsit de intenţii rele: — Cer voie domnului să dansez cu doamna. Până ca domnul să încuviinţeze, doamna se şi ridicase în picioare, sigură că va primi permisiunea. Arturo se afla de mult lângă ea şi elanul celor doi străpunse beznele localului până la presupusul ring de dans. Carlo nu-şi bătu capul să priceapă cum de a înţeles tânără cele spuse în italiană de grăbitul Arturo. Textilistul îl scăpă însă de orice efort intelectual: — Edith înţelege bine limba dumneavoastră şi s-a grăbit să fie amabilă. De fapt eu nu o ţin din scurt… aşa că poate face orice. Trecu timpul consacrat unui dans şi lângă masă reveni doar Arturo care, supărat ca un copil căruia i s-a dat o porţie dublă de untură de peşte, spuse în direcţia lui Carlo: — Prietene, doamna vrea să ne împace pe toţi. Stânjenit, Carlo căută în direcţia lui Jebon, care se şi ridicase să-i facă loc să treacă. Când Carlo ajunse lângă Edith, orchestra trecu nepermis – pentru persoane neavizate – de la inocentul blues la un cocteil de tot ce putea fi mai scandalos ca decibeli. Dinspre baterie veni un zgomot infernal de vase sparte, iar dinspre trompetă tot soiul de ţipete. Saxofonul făcea vocalize ca un tenor răcit care, dacă nu se vindecă, pierde unica şansă de a mai primi vreun rol, în timp ce la pian „cânta” cineva care vroia să demonstreze cum nu putuse fi acordat un instrument încăpăţânat de către un acordor surd de ambele urechi. Vibraţiile aerului făcură imprecise braţele lui Carlo, dar până în cele din urmă reuşi să atingă, cu ultimele falange de la mâna dreaptă, locul unde se bănuia a fi şoldul partenerei. Atingerea dură cât o închipuire de vis, când Edith, urmând ritmul muzicii, începu să se contorsioneze aidoma Cleopatrei după întâlnirea cu dinţii viperei. (Cine ştie care o fi fost realitatea!). Carlo era un bun dansator şi căuta – zdruncinându-se şi el – să reintre în posesia şoldului pierdut, sau a ceea ce mai rămăsese întreg din el. În jurul lui, mişcări furibunde ca ale unor spectatori dintr-un cinematograf în flăcări – fără „ieşire în caz de pericol” – dar care mai păstrau, totuşi, o ultimă speranţă. Nu mai erau cupluri, ci doar individualităţi care dansau după un program propriu, în altă sferă de acţiune. Carlo puse mâna pe un şold, dar care se dovedi, chiar din primele secunde, a fi al unui bărbat cu părul răvăşit peste ochi, atât cât putu el zări. Până să se scuze, primi în frunte o lovitură care-l făcu să vadă stele multicolore. Ca de la sine un reflector se aprinse în plafon. Carlo îl văzu mai bine pe agresor şi voi să lichideze incidentul. Tipul încercă însă să-i telegrafieze un upercut dar nu reuşi, primind un carate deasupra nodului cravatei. Se îndoi brusc şi, până să ajungă insul la podea, Carlo simţi că îl trage cineva de braţ.

Era caritatii de Arkadi Weiner                                         I     Diferite instituţii şi întreprinderi angajează: contabili-şefi, ingineri, tehnicieni, constructori, ingineri mecanici, ingineri auto, mecanici auto, şoferi, hamali, expe­ditori, secretare-dactilografe, planificatori, şefi de echipă, constructori pentru şan­tiere, muncitori-constructori cu orice cate­gorie de calificare. Anunţ     — Deocamdată, stai jos, ascultă şi caută să înveţi, spuse Gleb Jeglov, care apoi uită cu totul de mine. Ca să nu mai atrag atenţia celorlalţi asupra mea, mă aşezai lîngă peretele împodobit cu o placardă veche, decolorată, pe care scria: „Lucrători ai Comisariatului Poporului pentru Afa­cerile Interne, economisind energia electrică, sprijiniţi frontul!” Frontul nu mai exista demult, însă deşi energia electrică trebuia economisită, becul din cameră mai pîlpîia şi acum. Ziua cenuşie de septembrie se transforma treptat într-o seară umedă şi posomorîtă, iar para galbenă de o sută de waţi se răsfrîngea ca o pată fumurie pe florile de gheaţă albăstrui de pe geam. În birou era frig. Pe sub oberlihtul oval al ferestrei pe care rămăseseră pînă acum lipite benzi de hîrtie albă pătrundea un curent rece. Nu mă supărasem că cei de faţă discutau de parcă pe scaunul vienez, cu picioare rahitice, absurde, ar fi stat un manechin, nu eu, Şarapov, noul lor colaborator şi coleg. Înţelegeam doar că aici nu-i pur şi simplu miliţia judiciară, ci iadul însuşi: secţia de combatere a banditismului, şi că în instituţia asta drăgălaşă n-avea nimeni timp să se ocupe de iniţierea mea în problemele operaţiunilor poliţieneşti. Mă simţeam totuşi amărît şi stînjenit, probabil tocmai din cauza acestei situaţii în care îmi revenea rolul unui şcolar ce a chiulit de la cursuri tot anul şi acum ascultă fără să priceapă nimic, în timp ce colegii lui, harnici, rezolvă probleme foarte complicate. Aşa că începui să urmăresc inconştient tot ce spuneau, încercînd să surprind o fisură cît de mică în raţionamentul lor sau vreo deducţie pripită. Dar nu era uşor, pentru că amănuntele operaţiei pe care o discutau cu atîta însufleţire nu-mi erau cunoscute, iar de întrebat nu voiam să-i întreb, astfel încît doar pe baza unor fraze disparate — replici, întrebări şi răspunsuri — mi se contura sensul operaţiei denumite „pătrunderea în bandă”. Senka Asul, un hoţ pe care Jeglov fie că-l speriase, fie că-l convinsese — asta n-am putut-o lămuri, dar oricum despre el era vorba — îi promisese acestuia să-i înlesnească un contact cu banda „Pisica Neagră”. El acceptase să le comunice bandiţilor că un „tip cu idei” caută nişte hoţi de mîna-ntîi pentru o afacere din care s-ar putea cîştiga un milion de ruble. Pentru pătrunderea în bandă fusese chemat special un lucrător operativ de la Iaroslav, pentru ca nimeni, nici chiar din întîmplare, să nu-l recunoască la Moscova. Iar azi dimineaţă Senka Asul telefonase anunţînd că „tipul cu idei” va fi aşteptat la ora nouă seara pe Bulevardul Ţvetnoi, pe a treia bancă din stînga, cum vii dinspre Piaţa Centrală. Lucrătorul operativ Vekşin care urma să joace rolul „tipului cu idei” nu-mi plăcea. Avea un păr care-i stătea drept în sus, de culoarea paiului, ochi rotunzi de pasăre, iar pe mîna dreaptă îşi tatuase cu albastru numele „Vasea”. Se străduia din răsputeri să dea impresia că întîlnirea care urma să aibă loc nu-l frămîntă cîtuşi de puţin, că la Iaroslav a mai văzut el de-alde astea. De aceea glumea tot timpul, presărînd în discuţie glume nesărate de care rîdea primul şi, alegîndu-mă pe mine ca fiind mai nou şi mai puţin experimentat decît el, mă întrebă: — Ştii să vorbeşti în argou? Comandasem un detaşament de pedeapsă şi avusesem de-a face cu nişte criminali cum Vekşin nici măcar nu visa, aşa că stăpîneam la perfecţie argoul borfaşilor, dar acum nu se cuvenea să vorbesc despre asta — putea să pară o lăudăroşenie din parte-mi. Vekşin rîse scurt şi-i zise lui Jeglov: — N-aveţi nici o grijă, tovarăşe căpitan. În vocea lui de băieţandru mi se păru că desluşesc o notă de încor­dare isterică. Totul o să meargă strună. Nici n-o să aibă timp să se dezmeticească şi i-am şi făcut marţ! Stătusem mult timp nemişcat şi, fiindcă-mi amorţise un picior îmi schimbai poziţia, scaunul vienez scîrţîi puternic şi toţi se întoarseră spre mine. Apoi, pentru că eu con­tinuam să stau nemişcat şi să tac chitic, se întoarseră din nou spre Vekşin, în timp ce Jeglov lovind cu muchia palmei în masă îi spunea: — Ia aminte, Vekşin, nu ţi se cere nici un fel de iniţiativă personală, să nu încerci să faci pe grozavul sau pe borfaşul trecut prin ciur şi prin dîrmon. Sarcina ta e simplă, tu eşti un pion neînsemnat, un bleguţ cu caş la gură şi ai fost trimis să vezi dacă e cumva pe acolo cineva cu care s-ar putea discuta. Dacă ei sînt de acord să jefuiască o agenţie CEC la care lucrează o complice de-a noastră, atunci o să vină să discute cu ei chiar şeful în persoană. Voi căutaţi o legătură, fiindcă sînteţi prea puţini şi n-aveţi decît o singură armă. — Şi dacă o să-ntrebe de ce n-a venit şeful de la bun început? Lui Vasea Vekşin îi luceau ochii rotunzi de coţofană, în timp ce-şi freca într-una palmele roşietice cu încheieturi subţiri de copil, care ieşeau din mînecile vestonului scurt, cafeniu. — Să le spui că şeful nu-i atît de prost încît să se bage singur în gura lupului, de unde să ştiţi voi că n-aveau să vină cu ei şi sticleţii? Şi-n afară de asta, că ţie nu ţi-e frică, fiindcă n-ai nimic pe suflet şi că nici n-ai putea să „ciripeşti” nimic despre treaba plănuită, fiindcă habar n-ai de ea. Faţa lui Jeglov părea îngîndurată şi tristă totodată, îmi făcea impresia că n-are nici el prea mare încredere în băieţandrul ăsta. Şi deodată îmi trecu prin minte să mă propun pe mine în locul lui Vekşin. E drept că de-abia venisem la DMJ[1], dar cred că aş fi putut îndeplini şi eu misiunea flăcăului ăstuia. La urma urmei, chiar dacă aş fi dat greş, şi banditul care trebuia să vină la întîlnire m-ar fi mirosit, oricum tot aş fi fost în stare să-l înhaţ şi să-l aduc viu în strada Petrovka nr. 38, ceea ce n-ar fi fost tocmai rău. Şi cum în timpul războiului capturasem destui informatori din liniile inamice, ştiam foarte bine ce măr­turisiri poate face un om luat prin surprindere. N-aveam nici o îndoială că pe banditul prins de mine o să-l facă să vorbească la DMJ. Iată de ce toată povestea asta în care rolul principal fusese atribuit tînărului Vekşin mi se părea riscantă şi chiar contraindicată. Mă răsucii din nou pe scaunul care scoase un scîrţîit. puternic. Era un scăunel caraghios pe al cărui spate curbat atîrna o bucată de tinichea rotundă ca o medalie. — N-ar fi poate mai bine să-l înhăţăm pe bandit şi să discutăm cu el mai serios aici? Toţi se întoarseră spre mine şi, pentru o clipă, în birou se lăsă liniştea, după care urmă o explozie asurzitoare de rîs. Rîdea nestăpînit, într-un falset subţirel, Vekşin, vocea baritonală a lui Jeglov hohotea reţinut şi cu mici pauze, Ivan Pasiuk, abia mişcîndu-şi buzele crăpate de vînt, răc­nea în lege — un adevărat rîs de sergent —, iar Grişa, fotograful, îşi ştergea lacrimile pe sub lentilele groase ale ochelarilor. Îi privii pe fiecare fără grabă. Jeglov se opri brusc din rîs şi toţi ceilalţi tăcură ca şi cînd le-ar fi comandat „drepţi!” Doar Vekşin nu se putu opri şi mai hohoti un pic. Jeglov puse o mînă pe umărul meu şi-mi spuse: — Aici, la noi, amice dragă, nu-i ca pe front. N-avem nevoie de prizonieri informatori! Mă miră faptul că Jeglov îmi ghicise atît de exact gîndurile. Fireşte, ar fi fost mai bine să tac şi să las să se uite propunerea pe care o făcusem şi care, judecînd după reacţia tuturor, li se păruse o absurditate, vădind o totală nepricepere. Dar mă aprinsesem şi atunci cînd mă aprind sînt cuprins nu de o exaltare prostească, ci de o îndărătnicie de tanc. De aceea, întrebai calm, cu voce nu prea tare: — Şi de ce, mă rog, n-aveţi nevoie de prizonieri informatori? Jeglov îşi răsuci o ţigară, suflă în ea şuierînd şi ridică din umeri. — Fiindcă pe front regula-i simplă: cel pe care l-ai prins e duşman, şi problema rămîne simplă pînă la capăt, dar pe banditul pe care-l înhaţi îl poţi numi duşman doar atunci cînd dovedeşti că a comis o infracţiune. Chiar dacă îl prindem, el ne poate trimite la plimbare. — Cum să ne trimită la plimbare? Doar de aia-i informator, ca să răspundă cînd îl întrebi. Iar de dovedit, putem dovedi şi mai tîrziu. Jeglov îşi aprinse ţigara, dădu drumul unui rotocol de fum şi mă întrebă: — Pe front, cînd un prizonier nu vrea să vorbească, ce păţeşte? — Cum ce păţeşte? rostii eu mirat. E tratat, cum se spune, conform legilor de război. — Întocmai, mă aprobă Jeglov. Dar de ce? Fiindcă e soldat sau ofiţer al unei armate duşmane, luptă împotriva ta cu arma în mînă, iar vinovăţia lui nu mai necesită dovezi... — Dar banditul nu are şi el armă? mă încăpăţînai eu. — La întîlnire poate veni foarte bine şi fără armă. — Şi ce-i cu asta? — Este, fiindcă-n buletinul lui nu scrie că-i bandit. Ba, dimpotrivă, scrie că-i cetăţean. Şi că locuieşte, ştiu eu, pe strada Încurcată nr. 5. Mai înhaţă-l dacă poţi! — La drept vorbind, acum, un infractor versat e mult mai periculos decît un fascist, spuse Vekşin rotindu-şi ochii ca nişte mărgele gălbui. Cu buletinul ăsta îi jefuieşte şi-i omoară pe-ai lui! Sînt mai răi decît fasciştii, repetă el pentru a fi mai convingător. „Multe mai ştii tu despre fascişti!” îmi zisei eu fără să mai deschid gura. Înţelegeam că greşisem amestecîndu-mă în discuţie. Acum, după ce dădusem dovadă de atîta nepricepere, nu mai aveam nici o şansă să fiu trimis la întîlnirea cu bandiţii în locul lui Vekşin. Consfătuirea luă sfîrşit. Timpul se scurgea insuportabil de încet. Jeglov îmi dădu un bon de masă şi merserăm cu toţii să mîncăm la cantina de la parter. În afară de Vekşin, care, pentru orice eventualitate, rămase în birou. Îi adu­serăm o jumătate de pîine şi o cutie cu stufat cu carne de porc pe care le înfulecă iute, bău apă dintr-o carafă, lingîndu-şi apoi degetele subţiri. Lîngă numele „Vasea”, tatuat cu litere stîngace, pe mînă avea o mulţime de excrescenţe şi privindu-le, nu ştiu de ce mi-am amintit de o superstiţie auzită în copilărie, care spune că dacă atingi o broască rîioasă, îţi cresc negi pe mîini. „E încă un puştan, mi-am spus îngăduitor, iertîndu-i lui Vasea aroganţa. Puştan de-a binelea.” Atunci nu ştiam că la activul acestui „puştan” se numărau nu numai vreo treizeci de pungaşi prinşi, ci şi banda de tîlhari a lui Iaşa Lălîul, capturată graţie excepţionalei iscusinţe a lui Vekşin de a pătrunde în adîncul sufletului infractorului. — Ai arma la tine? îl întrebă Jeglov. — Cum să nu! şi Vekşin îşi ridică puţin poala vestonului de lustrină, lovind uşor cu palma tocul revolverului. Nu mă despart de el niciodată. Jeglov zîmbi. — O să trebuiască să-l laşi aici. Acolo n-ai nevoie de el. — Chiar deloc? zîmbi şi Vekşin, descingîndu-şi tocul revolverului. Timpul se scurgea încet, minutele picurau leneşe şi dacă limba de aramă înverzită a pendulei nu s-ar fi legănat monoton în cutia ei lungă, ai fi crezut că încremeniseră pe vecie. Ploaia şuiera în geam insuportabil de uniform, cu sunet de muzicuţă stricată; din stradă răsună deodată sirena stridentă a unei salvări; de pe coridor se auziră tropăituri grele, iar la opt şi jumătate, cînd Jeglov se ridică spunînd: „Gata, să mergem!”, toţi săriră şi înce­pură să se îmbrace cu impermeabilele şi să-şi pună chipiele, îngrămădindu-se pentru o clipă în fata uşii. Jeglov răsuci comutatorul şi becul slab, gălbui, fu parcă înghiţit de întunericul ce năvăli din colţurile camerei, iar în beznă, pîlnia difuzorului mai murmură în urma noastră: „Este ora douăzeci şi treizeci de minute, ora Moscovei. Transmi­tem lieduri şi arii din opere, în interpretarea artistei eme­rite a R. S. F. S. R. Pantofel-Neceţkaia...” Pe aleea Kolobovski, Vekşin o luă înainte. Noi îl urmam la vreo sută de metri distanţă, apoi ne împrăştiarăm. Pe bulevardul Ţvetnoi, Vasea se aşeză pe a treia bancă din stînga, cum vii dinspre Piaţa Centrală, situată în luminişul unui boschet. De la distanţă era vizibilă din toate părţile. Eu şi Jeglov ne ascunserăm lîngă o prăvălioară de chimicale închisă, în spatele unei lustragerii, pe a cărei uşă fusese bătută în cuie o scîndură groasă. De aici puteam vedea silueta plăpîndă a lui Vekşin, gîrbovită pe bancă, sub ploaia rece şi măruntă de septem­brie. Oaspetele aşteptat de toţi nu putea să apară fără să-l vedem şi nici să plece neobservat. Pe stradă nu se mai vedeau trecători aproape deloc. Trecu un tramvai luminat cu becuri albăstrui. Îmi privii ceasul cu cadran fos­forescent. — Nouă şi un sfert...şoptii eu. Jeglov îmi strînse mîna cu putere. Lîngă Vekşin se oprise un bărbat înalt, care stătu puţin în picioare, apoi se aşeză alături de el. Nu reuşeam să-mi dau seama de unde apăruse: toate trecerile erau supravegheate şi nu se putea apropia neobservat. Mă uitai la Jeglov, şi el îmi şopti foarte încet, ca şi cum banditul l-ar fi putut auzi de unde se afla: — A sărit din mersul tramvaiului...   [1] Direcţia miliţiei judiciare (n.t.).

Eu, locotenentul Kojak de Abby Mann De câţiva ani buni, Kojak se mişcă dezinvolt printre personajele celebre ale literaturii poliţiste. Pătrunderea în această lume se datorează, în primul rând, serviciilor de bună calitate oferite de scriitorul american Abby Mann, pe parcursul mai multor microromane, cum este şi cel de faţă. Să nu uităm nici aportul actorului Telly Savalas, care l-a „încarnat” pe Kojak cu atâta dăruire, pe micul şi pe marele ecran, încât e la un pas (dacă între timp nu cumva l-a şi făcut) de a-şi pierde definitiv identitatea! Să dăm, însă, cezarului ce este al cezarului: Kojak a ajuns să fie îndrăgit de milioane de cititori şi telespectatori datorită felului în care contribuie, atât cât poate, la împlinirea eternului act de dreptate, la delimitarea şi limitarea răului debordat din tenebrele minţilor convulsionate de împătimiri criminale. Kojak nu e un superman. Ajunge, însă, la performanţe echivalente prin însuşiri circumscrise în sfera normalului. E un îndrăgostit de meseria lui, un profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Duce întotdeauna treaba la capăt, cu strădanie şi inteligenţă, cu bun simţ şi pricepere şi, de cele mai multe ori, cu riscul vieţii. Nu-l interesează avansările, gloria. Doar munca legată de profesia lui: pentru că îi place cu adevărat, e sensul vieţii lui. Dacă îl laşi fără ea, îi iei aproape totul, dacă nu cumva chiar totul. Cine nu doreşte să cunoască un asemenea personaj, să afle cât mai multe din isprăvile lui? Aşadar, legătura cu Manhattanul, cartierul cu rău renume al New-Yorkului, pentru a-l asculta „în direct” pe locotenentul Theo Kojak!   C. Manolache       1. EU, LOCOTENENTUL KOJAK… E un sentiment tare neplăcut să ajungi totdeauna prea târziu. Şi, de regulă, ori de câte ori sunt chemat la o crimă, este de fiecare dată cu adevărat prea târziu. Unui ins într-o asemenea stare nu-i mai poţi veni nicicum în ajutor. Pentru el, nu ştiu cât mai contează dacă voi reuşi sau nu să pun mâna pe asasin. Pentru noi, însă, pentru cei din poliţie, asta este o chestiune de viaţă şi de moarte. Acum, tocmai îl privesc pe băiatul ăsta mort. Presupun că nu are mai mult de optsprezece ani. Două gloanţe în cap, cu un pistol de 9 mm. Două. Asasinul a vrut să nu dea greş, Pentru unii oameni, sunt poate prea dur, fără prea mult sentiment, dar, în general, imaginea unui om mort îmi macină nervii. Mă obsedează o singură idee: eu, locotenentul Theo Kojak din poliţia newyorkeză, nu-mi voi afla liniştea atâta vreme cât nu-l voi dovedi pe asasin. Este aceasta o datorie faţă de propria-mi persoană şi faţă de acest băiat care zace fără viaţă în faţa mea, întins pe asfalt. 2. ÎL EXAMINEZ ŞI… Suntem în ziua de joi, 21 octombrie, orele 18.01. Poliţişti, curioşi, reporteri şi oameni din medicina judiciară. Se plimba cu toţii înfriguraţi de ici-colo. Cei de la laborator caută urme şi tremură şi ei de frig. Din când în când, îşi bagă mâinile în buzunarele halatelor. — Cine l-a găsit? îl întreb pe un sergent cu părul înspicat, aflat de serviciu împreună cu un alt coleg din cartierul de vest. — Băieţii ăştia, ’tenente, zice sergentul arătând spre doi băieţi de culoare. Paisprezece, poate cincisprezece ani. Cadavrul zăcea… — O clipa. Lasă-i pe ei să spună, îl întrerup, în timp ce mă îndrept spre cei doi. Nu mă pot vedea într-o oglindă, dar; sunt sigur că arăt ca un om din cale-afară de îndărătnic. Dar cum naiba aş putea arăta altfel, când sunt chemat la sfârşitul orelor de program să văd un băiat de optsprezece ani ciuruit? Cu o mutră ca a mea, nu i-aş putea întreba nimic pe martori. În niciun caz, pe cei doi băieţi de culoare, care nu văd în mine decât un curcan alb, un copoi alb gata să le scarmene pielea. — Noroc! îi salut ducând două degete la marginea pălăriei mele tiroleze. Sunt Kojak. Ochii lor mari, negri mă privesc fix. — Voi l-aţi găsit pe băiatul ăsta? îi întreb făcând eforturi ca să zâmbesc. Cei doi dau din cap. Deodată, îmi vine în minte acadeaua. Un poliţist cu acadeaua în gură nu poate arăta tot, atât de fioros ca unul cu trabucul în colţul gurii! Scot, deci trabucul şi strâng acadeaua între dinţi, dar asta nu face asupra principalilor mei martori niciun fel de impresie. — Mortul zăcea acolo… explică sergentul. Dar, voi, ce staţi ca nişte statui? Spuneţi cum a fost! strigă el către cei doi negri. Ochii lor sticliră. Dau amândoi din cap zicând: — Da, domnule… — Şi voi ce-aţi făcut?, întreb încercând să par cât mai răbdător. V-aţi uitat la el sau aţi anunţat poliţia? — Tocmai treceam pe aici, zice sergentul, şi pentru că i-am văzut aplecându-se şi uitându-se suspect în groapă, am coborât şi am dat peste cadavrul băiatului. — Aţi observat ceva deosebit? mă întorc iarăşi spre cei doi băieţandri, dar răspunsul lor – ridicară amândoi din umeri – nu-i de natură să mă ajute cu ceva. Stavros! strig deodată în lungul străzii. Stavros stă rezemat de una din maşinile noastre şi discută cu doctorul. Se uită la mine, apoi trece strada. — Creţule, avem doi martori guralivi. Mai mult ca sigur că acum ei se gândesc ce să ne spună. Dacă, însă, nu vor să deschidă gura, ia-i cu maşina şi du-i la secţie!! Pe drumul spre maşină, cei doi băieţi încep să-i povestească lui Stavros. Mă uit cu invidie la Stavros. Să aibe el un mod special de a dezlega limbile oamenilor?… Revin iarăşi lângă cadavrul băiatului şi îl bat pe umăr pe sergent. — Explicaţi-mi şi mie, îi zic cu aerul cel mai natural din lume, cum se face că băiatul a fost găsit în groapă, iar acum zace aici, pe trotuar? Privirea mea nu-i place. Îmi ies din pepeni ori de câte ori ceva se modifică la locul crimei, al acţiunii, şi asta se vede pe figura mea. — Păi… am crezut… ştiţi… Arăta ca şi când ar fi avut nevoie de ajutorul cuiva… de aceea l-am scos din groapă, să vedem ce şi cum… Ridic din umeri a nedumerire. În general nu-mi place să le reproşez nimic poliţiştilor. Mă uit din nou, gânditor, spre cadavrul băiatului. — Cămaşă cu mânecă scurtă şi blugi… Cam sumar îmbrăcat pentru vremea asta, nu credeţi?, îl întreb perseverent, privind cu ochii întredeschişi spre cerul întunecat. Peste Manhattan începe să se cearnă o ploaie măruntă. Nu-i chiar ploaie propriu zisă, dar e suficientă pentru ca orice urmă de bună dispoziţie să-ţi dispară. — Nicio altă piesă de îmbrăcăminte n-am găsit, locotenente, zice aprins sergentul. — Trebuie să examinăm foarte atent cadavrul, zic tare, făcând semn doctorului. Cineva ar fi putut să-i închidă băiatului pleoapele. Dintr-o dată, acadeaua nu mai are niciun gust. O arunc la canal şi mă aplec asupra cadavrului. Îl examinez şi, brusc, chipul lui îmi pare cunoscut. 3. CE PARERE AVEŢI DE TREABA ASTA? Stavros termină cu băieţii şi-i trimite acasă. După expresia feţei lui îmi dau seama că n-a reuşit să afle prea mare lucru de la ei. — Uită-te bine la el, Creţule, îl îndemn. Nu-l cunoşti? Stavros îngenunchează şi întoarce puţin capul băiatului. Fotografiile sunt făcute, băieţii de la laborator au examinat deja totul cu multă atenţie. — Nu l-am văzut niciodată,. Zice Stavros. Trebuie cumva să-l cunosc? — Nu ştiu, zic bălăbănindu-mă de pe un picior pe celălalt. Mi se pare că am mai văzut undeva figura asta, dar n-aş putea paria că lucrurile stau chiar aşa… — Cam sumar îmbrăcat, constată Stavros. S-ar putea să locuiască prin apropiere şi să fi ieşit doar pentru câteva clipe în stradă… — N-am găsit niciun fel de act asupra lui, de aceea nu avem idee cine ar putea fi. Cu o privire de rutină examinez braţele băiatului. Sunt curate. Aşadar, nu-i morfinoman. Zic, apoi. Pe nepusă masă: Dă-mi lupa, repede! Haide odată! Stavros dă fuga la maşina laboratorului şi revine cu o lupă. Mă aplec deasupra cadavrului şi examinez cu grijă ambele braţe. Îl chem apoi repede pe doctor. E galben la faţă, parcă ar avea hepatită, Şi se poartă întocmai. Am mai lucrat o dată sau de două ori cu el, dar nu l-am văzut niciodată zâmbind sau râzând. E-adevărat că nici meseria noastră nu ne oferă, totuşi, prea multe motive pentru a zâmbi. Vine lângă mine, apoi se apleacă peste cadavru. — Am venit, zice cu glas de parcă, era gata să adoarmă. — Priveşte, doctore, zic întinzându-i lupa şi arătându-i două puncte la încheietura braţului. Ce părere aveţi de treaba asta? Când tocmai credeam că a adormit de-a binelea, vine şi răspunsul lui: — Două împunsături… injecţii… Foarte vizibile, zice ridicând spre mine ochii lui obosiţi. Totul va fi clarificat la autopsie. Îmi stau pe limbă încă o grămadă de întrebări, dar doctorul s-a făcut deja nevăzut. În această situaţie, îl caut pe şeful grupului tehnic şi-i spun că tânărul a fost împuşcat pe şantier, într-o groapă unde a şi fost găsit de doi băieţi. Plec în clipa când îşi face apariţia maşina mortuară. Apăs puternic pe acceleraţie, pentru a nu fi de faţă când îl ridică pe tânărul necunoscut. 4. CRED CĂ DRACUL NU-I CHIAR ATÎT DE NEGRU… Ziua următoare, vinerea, nu începe mai bine decât se terminase joia. A plouat tot drumul de acasă până la secţie. Am văzut şi două accidente de circulaţie, de aceea, buna dispoziţie mi-a scăzut şi mai mult. Intrând pe poarta secţiei Manhattan Sud, nu mă uit nici în dreapta nici în stingă. Mormăi un „bună ziua” şi mă afund în spatele biroului meu. Aud deodată glasul lui Stavros: — Groaznic! Caraghios!! — Cred că dracul nu-i chiar atât de negru, zice Weaver. Saperstein, tu ce crezi? întreabă Bobby Crocker, — Despre ce este vorba? se trezi în mine curiozitatea. — Vreau să-mi cumpăr o pălărie nouă şi nu ştiu cum să fie. Mă informează Crocker. — Dar ai probleme! zic arătând spre vraful de hârtii de pe biroul lui. De părerea mea te poţi lipsi, eu am alte treburi decât să-mi bat capul cu fel de fel de pălării. Trântesc uşa în urma mea şi mă afund în marea de hârtii. În câteva minute, mi-e foarte clar că nici azi nu-mi ajunge timpul să le rezolv pe toate. Inventatorul hârtiilor ar trebui tradus în faţa tribunalului. — Kojak, strig în receptor, după ce am ridicat telefonul. — Doctorul Abramowich, aud în aparat o voce adormită. Sun în legătură cu Cadavrul acela din strada Marton. Am trimis ceva către dv., se află pe drum… — Mii de mulţumiri, dar… — …în legătură cu cele două înţepături, continuă doctorul fără să mă lase să mai scot o vorbă, mai mult ca sigur că una din ele este de la heroină. O cantitate mică, însă. Băiatul nu era morfinoman. Mi-am zis că poate doriţi să aflaţi cât mai repede… — Ceea ce nu-i deloc departe de adevăr, doctore, zic în receptor. Ce altceva aţi mai aflat în legătură cu cadavrul? Mai mult ca sigur că n-are chef să stea la taifas cu mine. — E trecut totul în procesul verbal, locotenente, mormăi el şi închise. N-am timp să mă enervez. În uşa biroului meu, îşi face apariţia Saperstein şi agită un plic galben. — E pentru dumneata, locotenente… Tocmai acum a venit, strigă el la mine, în timp ce puse plicul pe birou. Face apoi stânga-mprejur şi-i predă locul căpitanului McNeil. — Bună dimineaţa, Theo! Căpitanul arată odihnit şi e bărbierit proaspăt. Asta îmi aduce aminte că m-am sculat târziu şi că nu am lichidat miriştea din barbă. Ai avut neplăceri aseară? — Toate trec, Frank, îi răspund, în vreme ce mă uit la automatul pentru cafea. Am hotărât ca în dimineaţa asta să abandonez poşirca pe care noi o numim cafea. Un cadou la sfârşitul programului: în cartierul de vest a fost împuşcat un tânăr. Frank arată cu bărbia spre plicul galben şi se aşază pe scaun. — E rezultatul de la laborator? întrebă el plin de interes. Scot fără o vorbă din plicul galben câteva fotografii şi un proces verbal voluminos. Examinăm amândoi cu atenţie fotografiile. — Nu l-am văzut noi pe băiatul ăsta pe undeva? întrebă Frank gânditor. Cum se numeşte tânărul? — Încă nu a fost identificat, răspund. Răsfoiesc procesul verbal. Amprentele lui digitale nu figurează în cartotecile noastre. Fii atent, împuşcăturile alea sunt exact în frunte. Una lângă alta. Băiatul a fost împuşcat pe şantier. În zonă nu se află decât nişte şoproane şi depozitele unor firme. Loc ideal pentru o crimă. Mă întreb: de ce s-a dus el acolo? Dar până a nu apuca Frank să-mi răspundă, se deschide uşa şi, în cadrul ei, apare Crocker. Îmi întinde fără să deschidă măcar gura un plic maron. — Procesul verbal al cadavrului de la şantiere, zice în cele din urmă apropiindu-se de căpitan şi uitându-se peste umărul acestuia. Dar ăsta-i… ăsta-i… Îi smulge lui Frank fotografia din mână şi se duce cu ea la fereastră. Dă din cap ca şi când nu i-ar fi venit să creadă. — Asta-i băiatul împuşcat ieri? — Da, răspund. Îl cunoşti cumva? Chipul lui ne pare şi nouă cunoscut de undeva. — O clipă, zice Crocker, şi o zbugheşte în biroul lui. Îl văd căutând cu înfrigurare prin birou, apoi întorcându-se cu un biblioraft voluminos în mână. Mi-l pune în faţă. Frunzăreşte, apoi, cu degete sprintene prin el, printre formulare, însemnări şi fotografii, până găseşte ce căuta. Arată apoi cu aer triumfător fotografia unui tânăr zâmbitor. — Asta-i!, strigă el în acelaşi timp cu Frank. — Jim Finch, zice Crocker. Unul dintre dispăruţi. — Lasă-mă în pace cu toate astea, zic răutăcios lovind atât de tare cu pumnul în masă încât căpitanul tresări. De dispăruţii ăia nici nu vreau să mai aud! — Dar victima dumitale face parte din aceeaşi serie, locotenente, intervine Crocker. A dispărut acum o săptămână de acasă. Părinţii lui au fost aici şi au anunţat dispariţia lui. — De aia-mi părea mie o figură cunoscută, zice Frank. Dar, oare, cazul lui Finch este identic cu al celorlalţi dispăruţi? — Bine-nţeles, răspunse Crocker apăsat. — Adu-mi adresa părinţilor băiatului, zic deschizând plicul cu procesul verbal al autopsiei. Îl parcurg cu privirea. Crocker mă întrerupe. — Ai lui Finch locuiesc pe strada Hudson. — Pe Hudson, pe Hudson, dar unde? întreb aplecându-mă şi uitându-mă la numărul casei. Mda, păi asta-i aproape de şantierul unde a fost împuşcat băiatul. — Ciudată treabă, zice căpitanul dând din cap. Dispărutul Jim Finch apare pe nepusă masă foarte aproape de casa părinţilor săi. Şi tocmai acolo este împuşcat. — Poate or să ne explice ai lui Finch ce şi cum, răspund în timp ce-mi iau pălăria din cuier. Vino cu mine, Crocker. Chestia cu dispăruţii şi cu crima o să le rezolvăm împreună. Când o să ştim de ce au dispărut cei şaptesprezece bărbaţi, o să ştim şi pentru ce a trebuit să moară Jim Finch! 5. EU NU VÂND „ZĂPADĂ”, LOCOTENENTE! Membrilor familiei lui Finch le-am comunicat cât am putut mai cu menajamente moartea fiului lor. S-au stăpânit teribil, dar, cu toate acestea, le-a fost foarte greu să nu-şi piardă capul. Domnul Finch este un bărbat de vreo şaizeci de ani. Soţia lui este substanţial mai tânără şi este casnică. Asta o ştim din spusele lui Crocker. În realitate, nu are nicio importanţă câţi ani au şi cu ce se ocupă. Important este faptul că au pierdut unicul lor copil, pe care-l caută de o săptămână. — Nu, n-am idee pentru ce a venit aici, zice domnul Finch. La şantier, aţi spus, nu-i aşa, locotenente? Dau afirmativ din cap fără să scot o vorbă. De altfel, nici nu ştiu ce i-aş putea spune acestui om disperat. Ieri seară, am auzit sirena poliţiei şi am văzut câteva maşini de patrulare, zice domnul Finch. Se ridică scuturând din cap şi se îndreaptă spre fereastra care dă spre strada Hudson. Nici prin cap nu mi-a trecut că Jim… Dar cum s-a întâmplat? — L-au împuşcat, răspunse Crocker. Noi amândoi am mai stat de vorbă, nu-i aşa, domnule Finch? — Da, când am fost la secţie pentru a vă anunţa că a dispărut… Vocea domnului Finch este slabă, se frânge. — Atunci mi-aţi spus că nu ştiţi din ce cauză a dispărut fiul dvs., continuă Crocker. A mai intervenit ceva de atunci? Nu mai au idee de nimic. Sunt disperaţi. Nu este acesta primul caz când trebuie să discutăm cu părinţi ai căror fii sau fiice au fost asasinaţi sau răpiţi, iar ei nici măcar nu au idee pentru care motiv. — Jim consuma din când în când stupefiante? — Nu ştim nimic despre aşa ceva, răspunde grăbită doamna Finch. — Cred că nu, adaugă grav domnul Finch. Odată, ne-am distrat consumând droguri. Jim şi cu mine. Ne-am înţeles bine, locotenente, zice zâmbind. Jim nici nu voia să audă de droguri. Nu era nici măcar curios. Îmi vin în minte cele două înţepături, dintre care una era de la heroină. Tac însă. La ce bun să distrug iluziile celor doi părinţi? — Dacă o să aflaţi ceva, sunaţi-mă, zic şi mă ridic. Crocker se ridică şi el repede. Cei doi părinţi rămân în scaune în: timp ce noi plecăm. Ajunşi în coridor, tragem adânc aer în piept. Întotdeauna respir uşurat când las în urma mea un astfel de drum. — Oamenii aceştia dispăruţi au ceva comun? îl întreb pe Crocker pe drumul spre secţie. Nişte puncte comune, nişte… — Nu au, locotenente. Nici măcar nu sunt de aceeaşi vârstă. Cel mai tânăr are şaisprezece ani iar cel mai bătrân treizeci… Opresc la semafor. Îl ascult pe Crocker şi, în acest timp, îmi plimb ochii de-a lungul trotuarului. Deodată, tresar. Laverne! strig şuierând mai mult printre dinţi şi arăt spre un individ între două vârste. Acesta se furişa de-a lungul zidului unei case. Urmăreşte-l, Bobby! Crocker coboară, iar eu trag maşina pe dreapta. Opresc motorul. Crocker se apropie de Laverne. Acesta se face mic şi priveşte bănuitor în toate părţile. Pentru a-i tăia pofta de fugă apăs brusc pe claxon. Mă observă şi face o grimasă. — Bună ziua, locotenente Kojak, mă salută el. Asta-i o adevărată surpriză pentru mine… — Eşti fals ca o bancnotă de şapte dolari, îi răspund zâmbind larg şi arătându-i dinţii. Te sfătuiesc să nu încerci să ma potcoveşti. Crocker, zic, arată-i fotografia lui Jim Finch. Laverne o ia cu vârful degetelor de parcă ar fi pus mâna pe un şarpe veninos. — Nu-l cunoşti? îl întreabă Crocker. N-a cumpărat niciodată „zăpadă” de la tine? — Eu nu vând niciun fel de „zăpadă”, răspunde Laverne. Eu sunt curat ca lacrima, puteţi să mă buzunăriţi… — Se ştie cât eşti tu de curat, îi răspund zâmbindu-i ca mai înainte. Doar n-ai fi fost prost să umbli cu drogurile după tine. Chiar atât de prost nu eşti… — Putem să te pipăim puţin? întrebă Crocker plin de amabilitate. Laverne înţelege cum stau lucrurile! Se uită încordat! a fotografie apoi se întoarce spre mine. — Îmi pare foarte rău, dar pe ăsta chiar că nu l-am văzut niciodată. Cine-i tipul? — Gândeşte-te serios şi adu-ţi aminte figura lui. Chiar nu l-ai văzut deloc în ultimele săptămâni? Îi fac lui Crocker semn cu capul să urce în maşină. Laverne se apleacă în dreptul geamului, spre mine:   — O să te ajut, locotenente, mă asigură el plin de înfocare. Îl măsor din cap până-n picioare apăs puternic pe acceleraţie şi mă întorc la secţie.

Prefaţă Etajul întâi, al doilea, al treilea, al patrulea? N-are importanţă, peste tot e la fel. Mă opresc pe palierul etajului doi. Se simte un miros vag de pisică şi dezinfectant, de talaş umed. Pe uşă o tăbliţă de alamă pe care e gravat un nume: „Cavalcatore”. Apăs pe butonul soneriei şi după puţin timp aud nişte zgomote de dincolo de uşă. Paşi înăbuşiţi, zgomotul unui zăvor. Uşa se deschide şi apare o femeie. — E-acasă domnul Brambilla? — Încă nu, zice femeia, dar nu întârzie mult. Poftiţi vă rog. Generoasă, deschide larg uşa spre vestibul. E un vestibul ca oricare altul. Cuierul cu o pălărie bărbătească, un fular spânzurat şi două umbrele în suportul anume făcut. O bancheta, un telefon, o etajeră pentru flori cu un ghiveci gol. Pe jos, pe plăcuţele de faianţă violent lustruite, două dreptunghiuri de cârpă cenuşie mă invită să mă opresc şi să-mi şterg bine talpa pantofilor, în timp ce femeia mă priveşte recunoscătoare şi aşteaptă fără să dea niciun semn de nerăbdare. Un copil de şase sau şapte ani apare la o uşă pe coridorul lung şi mă priveşte cu ochii mari, şi, curios, dispare de îndată ce încerc să-i surâd. Un zgomot de vase se aude din nu ştiu ce parte a casei. — Bărbatu-meu e întotdeauna punctual, zice femeia, în câteva minute e acasă. Vreţi să vă scoateţi pardesiul? Făceţi-vă comod. Dezbrac pardesiul şi îl atârn în cuier. În vestibul se simte un miros puternic de ceară. Doamna o ia înaintea mea pe coridor şi străbatem o zonă unde mirosul de ceară dispare pentru a lăsa loc binecuvântatului miros de stufat, apoi renaşte din nou mirosul cerii, iar în salon acelaşi miros de ceară se atenuează pentru a face loc suavului parfum de garoafe. Copilul de şase sau şapte ani apare în uşă, mă priveşte cu ochii mari şi, curios, dispare de îndată ce îmi îndrept privirile spre el. — Sunteţi un Brambilla şi dumneavoastră? mă întreabă doamna, aşezându-se pe un mic fotoliu din faţa mea. — Sunt şi eu un Brambilla, zic, suntem din aceeaşi familie. Nevastă-mea lustruieşte podelele şi nu-mi dă voie să mă aşez pe patul abia făcut. Din când în când aduc acasă câte un buchet de flori sau o prăjitură. După masă mă întind pe canapea şi citesc, la o anumită vârstă, în mod fatal, devii un Brambilla. — Dumneavoastră bărbaţii sunteţi cu toţii nişte Brambilla numai când sunteţi acasă, în rest însă… zice doamna surâzând. Ce ştim noi femeile ce se întâmplă după aceea? — Suntem Brambilla şi în afara casei, zic, de-acum încolo avem o răspundere – familia, creşterea copiilor, atâtea şi atâtea sfinte obligaţii. Trebuie să cumperi o pereche de pantofi, să chemi un instalator pentru a-ţi repara conducta de apă, să repari rulourile la ferestre. Astea sunt singurele aventuri pe care ni le mai putem îngădui. Zugrăvirea unei odăi devine o aventură grozavă, de care îţi aminteşti toată viaţa. — E adevărat, zice doamna cutremurându-se, noi am pus să ne tapiseze trei încăperi, ceea ce e puţin. O grozăvie! Nu mai ştiam unde să mâncăm, unde să dormim, nu ne mai găseam lucrurile, iar mobila era târâtă de ici colo, mânjită de clei, de var. Dar podelele? Nu mai spun de podele, ce mizerie! El era furios, eu nu mai pricepeam nimic, copiii făceau să sporească tărăboiul iar femeia de serviciu umbla prin casă ca năucă de nu mai ştia încotro s-o ia. E într-adevăr o aventură extraordinară. — Când eram tineri, nu astea erau aventurile la care visam. Visam călătorii pe mare, cavalcade în deşert, caravane în pădurile virgine. — Prostii. Şi fantezie de prost gust. Realitatea e cu totul alta. Vă gândiţi la drama provocată de robinetul care nu se închide şi de apa care ameninţă să-ţi inunde casa? Şi la războaiele cu domnul Brambilla de sus care face gălăgie de se cutremură tavanul, şi cu domnul Brambilla de jos care ne pretinde să stăm nemişcaţi toată ziua şi să legăm copiii de piciorul mesei ca să nu mai facă gălăgie? Şi atâtea alte aventuri care desigur nu ţi se pot întâmpla în Sahara, ci numai într-un biet apartament, la oraş. Servitoarea apare în uşă. Din spatele ei, copilul de şase sau şapte ani îşi bagă capul şi mă fixează cu ochii mari. — Să pun masa, doamnă? întrebă servitoarea. — Da, Teresina, răspunde doamna. Servitoarea pleacă şi copilul rămâne fixându-mă în continuare şi, curios, când îi surâd, dispare. Se aude uşa de la intrare care se deschide şi se închide, cineva a alunecat pe plăcile de faianţă, o uşă care se trânteşte. — Fiica mea e un diavol! zice doamna ridicându-se şi privind din uşă pe coridor. Ţi-ai şters pantofii? — Bună, mamă, strigă un glas plin de prospeţime şi sălbatică energie. Ce-avem de mâncare astăzi? — La altceva nu se mai gândesc, zice doamna revenind în salon, să mănânce şi atâta tot. Noi ne frământăm dacă sunt uzi la picioare sau transpiraţi. Dar pentru ei lucrurile astea nu au importanţă. — Pentru moment, apoi vor deveni şi ei nişte domni Brambilla oarecare. Acuma visează să cucerească luna, dar mai târziu vor fi mulţumiţi dacă vor reuşi sa obţină o reducere de zece la sută la un serviciu de cafea.

Avertisment Închipuiţi-vă aceste povestiri ca pe nişte aisberguri în derivă: ceea ce vedeţi la suprafaţa apei nu-i decât o mică parte din ceea ce a vrut să spună povestitorul. Olimpian Ungherea   Un tip foarte personal   Se scriu tot felul de poveşti despre hoţi şi criminali, despre corupţie, trafic de influenţă şi delapidări, se scriu pagini frumoase şi muncite, se scrie cu inspiraţie şi cu nerv despre această lume interlopă, vorace şi periferică, se construieşte uneori o poveste palpitantă. Şi povestea asta, dragă prietene, circulă din gură în gură şi se întinde cu un spor diabolic: ai citit despre hoţul ăla prins la Vaslui? Ai auzit despre omorul din Braşov? Ştii ceva despre afacerea aia cu lapte, cică s-a scris şi la ziare, tu ai citit? Toată lumea vorbeşte despre cazul „Cutare”, evenimentul este forfecat şi mărunţit până în cele mai mici amănunte, se comentează cu împătimire şi avânt, se cleveteşte cu simţ de răspundere, sunt colportate tot soiul de teorii şi versiuni, este reţinut cu precizie numele infractorului, toţi ştiu câte ceva inedit despre locul faptei, dacă se fură milioane cota de interes creşte brusc, când se povesteşte o crimă, avortonul social devine personaj public… Doreşti un test? Poftim. Cine nu-şi aminteşte de Râmaru? Şi astăzi, la atâţia ani de când a fost exccutat, i-a uitat careva numele? Dar despre vreunul din ofiţerii de miliţie care l-au descoperit şi prins, despre unul măcar dintre ci cine mai ştie?! Hai să fim serioşi, bătrâne, dintr-o sută de cetăţeni, luaţi la întâmplare pe stradă, pun rămăşag pe ce vrei tu, că niciunul, absolut niciunul nu mai ştie nimic. Şi aici nu-i vorba doar de memorie, nu despre memorie e vorba. Iată şi mai recent. Până mai ieri-alaltăieri, cazul „Ştefănescu” era în vogă, s-au publicat articole, ştiri, anchete, ei bine, te rog să-mi spui, insist să-mi spui tu, acum, numele unui miliţian, atât, numele unui singur miliţian din afacerea ”Ştefănescu”! Păi, vezi!… Cam aceste gânduri mi le mărturisea – nu fără o umbră de amărăciune în priviri – prietenul meu, căpitanul de miliţie Marin Manu, parcurgând împreună drumul către Calafat. Căpitanul arc o „Dacie”-1100 cenuşie, sensibilă şi capricioasă, trecută zdravăn de întâile ei tinereţi, dar dacă îi cânţi în strună şi o iei cu binişorul, şi o măguleşti, toarce cuminte şi, cum-necum, te scoate la liman. A botezat-o „Lenuţa”. Are multă personalitate căpitanul Marin Manu. Plecasem din Bucureşti, aveam treabă la Calafat, urma să mă întâlnesc cu cineva, să-i iau un interviu, trebuia să fac lucrul acesta repede, foarte repede, de când mă ştiu eu toţi redactorii şefi sunt extrem de zgârcit. Cu timpul, abia am avut vreme să-l anunţ pe Marin că am sosit în Craiova, că vreau să-l văel. Că trebuie să mă duc la Calafat şi că… Într-un sfert de oră, a sosit cu „Lenuţa”, ne-am îmbrăţişat, ne-am privit, am vorbit, aveam ce ne povesti. Ne leagă o veche prietenie şi vechi amintiri. A doua zi, în zori, ne-am reîntâlnit în piaţa Unirii. Ani plecat împreună. De fapt, nutream po ascuns gândul de a subtiliza de la el un caz, o problemă, o chichiţă captivantă, era dorinţa mea secretă şi neîndeplinită până acum de a povesti un fapt de senzaţie din muma lui. Căpitanul nu se lăsase însă niciodată abordat din acest punct de vedere. Şi de astă dată mi-a desluşit numaidecât gândurile, m-a pipăit din priviri şi mi-a ţinut „lecţia” de mai sus, sugerându-mi că poate n-ar fi rău să fac săpături în altă parte, adăugând apoi cu un zâmbet subţire şi cu ochi daţi dracului că, la urmaul mei, n-are niciun interes să-şi divulge clientela, „ştii, secretul profesional…”, conchise el tranşant şi acceleră brusc, smulgând un vaier sinistru din pieptul „Lenuţei”, nedeprinsă cu asemenea gesturi de tandreţe năvalnică. Marin Manu e profesor de fiiosofie, adică a fost, acum e căpitan de miliţie, şi încă un căpitan reputat, o celebritate locală în materie. Unii zic că ar avea toate motivele să fie mulţumit, să fie fericit, să fie şi el mai vesel şi mai sociabil, cu toate acestea nimeni nu l-a văzut vreodată râzând în hohote, aşa cum râdem fiecare de o trăsnaie, de un banc bun, de o întâmplare hazlie. Marin Manu poartă cu el mereu o tristeţe calmă, un aer distant, rece şi trist, nu e îndârjire şi nici răutate în tristeţea lui, ci mai degrabă o înţelegere, o acceptate a condiţiei umane aflată sub semnul tragicului. A suferit mult căpitanul, a suferit mai ales pe vremea când nu era căpitan, ci profesor de filosofic la Cluj. I-a murit nevasta într-un accident, n-a fost accident, a fost crimă, o poveste halucinantă pe care el singur a rezolvat-o, a descâlcit-o şi a dus-o plocon la miliţie: poftim, astea sunt probele, ăsta e asasinul, n-a fost accident, ci crimă, aplicaţi legea… Şi a dispărut din oraş pentru totdeauna. Şi-a părăsit catedră, a trecut munţii, s-a oprit în Bucureşti, a ajuns miliţian. Dar n-a rămas nici în Capitală. A cerut să fie trimis oriunde, în provincie, numai la Cluj nu. Şi astfel s-a stabilit într-un judeţ din… Dar parcă jucicţul ne interesează pe noi? S-a recăsătorit târziu, foarte târziu, nevasta i-a născut la opt luni, copilul a murit după câteva zile, ea s-a îmbolnăvit grav, a rămas suferindă pentru tot restul zilelor, nu mai poate avea niciodată copii. Despre toate necazurile acestea, Marin Manu n-ar sufla o vorbă nimănui, e trist, îşi închide durerile în el, şi dacă cu povestesc acum câte ceva despre acest admirabil om, o fac cu sentimentul că-mi apăr prietenul în faţa celor care nu ştiu de ce nu râde niciodată în hohote Marin Manu, de ce e cam însingurat, şi tăcut, şi cu privirea veşnic împâclită de gânduri. Pentru că, atunci când nu se cunoaşte adevărul, o anumită atitudine care ţâşneşte afară poate declanşa, prin insolitul ei, cele mai ciudate şi mincinoase reacţii din partea semenilor noştri… Încă de ieri, îi spusesem căpitanului că am treabă la Calafat, că mă duc acolo la un învăţător bătrân, pensionar, să-i iau un interviu, şi dacă nu cumva are şi el drum prin părţile alea. Şi a avut. Sau poate că, de dragul meu, şi-a făcut. Nu ştiu. Cert este că, a doua zi, ne aflăm deja cu „Lenuţa” pe drumul Calafatului… Socoteam, poate meschin, că, în sfârşit, mă pricopsesc şi eu cu un caz, încropesc o poveste captivantă, palpitantă şi mă prezint la şeful redacţiei care se dă teribil în vânt după chestii din astea. Se poartă! Şi apoi gloria unui gazetar e atât de perisabilă… Am tatonat terenul, am adus vorba pe departe, Marin Manu m-a simţit şi mi-a dat cu tifla, mai în glumă, mai în serios, nu însă fără picul ăla de amărăciune, strecurat colo şi colo, printre vorbele lui calme şi grele, reamintindu-mi adevăruri eterne despre muncă, recunoştinţa şi uitarea oamenilor. Sunt e iudăţeniile noastre, ale oamenilor, reţinem mai degrabă partea întunecată a lucrurilor, a faptelor, partea lor cea mai urâtă. Vorbă lui Marin Manu: „Din această lume vorace şi periferică se construiesc, uneori, cele mai palpitante poveşti”. Şi a încheiat definitiv discuţia la acest capitol. Am tăcut. Ştiam până unde pot merge pe o linie unde scrie clar: „sens interzis”. La Calafat ne-am despărţit, eu m-am dus la pensionarul meu, el la miliţie, am convenit unde şi când să ne întâlnim, am plecat fiecare cu treburile lui. Interviul a mers repede, bătrânul era simpatic, vorbăreţ, sprinten, mi-a arătat colecţia lui de măşti populare, ne-am fotografiat împreună, ne-am luat la revedere, m-a condus până la colţul străzii. În Calafat n-ai cum să te rătăceşti, m-am fâţâit încolo şi-ncoace, câteva minute mai târziu intram în clădirea miliţiei. Am întrebat de căpitan, Marin Manu se afla într-un birou şi asculta răbdător explicaţiile lungi, întortocheate şi cam aţoase ale unui cetăţean. Eram încă în pragul uşii, ezitam, Marin mi-a zâmbit o clipă şi mi-a făcut semn să intru. Cetăţeanul, un tip bondoc, butucănos, cu barba nerasă de câteva zile, nici nu m-a luat în seamă, vârât în cele ce relata cu toată fiinţa lui. M-am aşezat pe un scaun, mai către fereastră, lângă o măsuţă cu nişte reviste. Nu, n-am răsfoit revistele, am avut doar această intenţie, am renunţat însă numaidecât, ciulind urechea la necazurile cetăţeanului. Era şofer pe un autocamion la întreprinderea „Vinalcool”, tată a trei copii, din care unul aşezat la casa lui, aici în oraş, restul familiei se află în comună Maglavit, este un om serios şi respectat în comună, arc gospodărie de se uită şi soarele cu invidie la ea, nu numai vecinii, că… precis este o pâră la mijloc… că aşa-s unii oameni, îi crezi cinstiţi şi cumsecade, dar cmd le vine lor bine te toarnă că ai făcut şi ai dres, le sticlesc ochii la averea pe care ai agonisit-o, trudind o viaţă întreagă, pe când ei băteau cârciumile şi se ţineau după muieri, fir-ar ei ai dracu’ de puturoşi, că pute pământul de turnători şi pârâcioşi, zicea grav şi rar, dar fără patimă, cetăţeanul din Maglavit. De ce, tovarăşe căpitan, căscaţi gura la ei, de ce vă plecaţi urechea la palavrele lor, de ce m-aţi pus pe drumuri? Credeţi că eu am timp de pierdut? Uite, acum trebuia să-mi pregătesc o cursă la Slatina. Eu din cursele astea îmi câştig pâinea, nu ca alţii… Şi-apoi, mai este şi onoarea mea în joc, am înţeles că ancheta s-a terminat în ceea ce mă priveşte, chiar aşa mi s-a spus de aici, de la miliţie, că sunt nevinovat, nevinovat ştiam şi eu că sunt, nu trebuia să mi-o spună mie cineva, doar s-au lămurit încurcăturile, am spus atunci tot ce aveam de spus, ce mai aveţi cu mine?!… Era convingător cetăţeanul din Maglavit, nu era furios, vorbele lui nu aveau ton de ofensă, nici măcar de reproş la adresa lui Marin Manu, ci se desprindea mai degrabă din atitudinea lui un soi de demnitate, de mândrie bine închegată, de siguranţă că lucrurile sunt atât de clare încât mai că îl compătimeşte po căpitan că nu este bine informat şi că răscoleşte încă lucruri clare şi limpezite de mult… Discuţia nu s-a încheiat aci, Marin Manu solicita imperturbabil nişte precizări, nişte amănunte, confrunta ceva în hârtiile răvăşite pe birou, asculta atent-atent reluările, sublinierile cetăţeanului, nu-şi nota nimic, asculta şi frunzărea nişte hârtii, apoi spuse, bătând uşurel cu degetul într-una din hârtiile acelea, că e acolo o declaraţie care vorbeşte despre un tip cu pantofi ortopedici, nişte pantofi din ăia curioşi, cu talpă din cauciuc, groasă de câteva degete, sunt unii cărora le plac aşa ceva, şi cel care dă declaraţia susţine că era noapte şi Că numai pantofii ăştia i-a reţinut, că autocamionul avea aprinse doar lanternele de poziţie şi atât a putut el. Observa, ortopedicii ăia, atât, altceva habar n-are… Cine o fi. Fost tipul acela şi ce căuta el acolo? murmură înciudat Marin Manu. La ce naiba mai luăm declaraţii din astea, la ce ne trebuie, dacă nu cumva o fi vreo aiureală toată chestia asta, unii martori vor să pară cât mai interesanţi, mai nu ştiu cum, şi fabulează, auzi „ortopedici”, bombănea mai mult pentru sine căpitanul, avea aerul că nu e convins, aerul specific al îndoielii, al plictiselii, şi deodată se ridică luminos în picioare, zâmbi concesiv, un pui de zâmbet abia crestat în colţul gurii, ca întotdeauna zâmbetul îi înflorea mai pregnant în priviri, se apropie de cetăţeanul din Maglavit, îi întinse mâna, îşi ceru scuze, adăugând ceva despre riscurile meseriei, despre adevăr, îi mulţumi şi-l conduse îndatortor până la uşă… Nu l-am întrebat pe Marin Manu despre ce e vorba, am tăcut, oricum o explicaţie tot îmi datora. Şi, întradevăr, după ce m-a chestionat scurt dară am servit sau nu o cafea pe unde am fost, i-am răspuns că nu, a dispărut iute ca un prâsnel, a revenit şi mi-a explicat aşa, în doi peri, că e o poveste banală, cu un depozit de materiale de unde s-au furat nişte saci cu ciment, nişte sârmă şi nişte tablă. Gestionarul a intrat la apă, a recunoscut că a delapidat, că a vândut pe sub mână ciment, sârmă şi tablă, a falsificat unele bonuri, i s-a făcut inventarul, când i s-a comunicat cifra a îngheţat: aproape o jumătate de milion de lei lipsă în gestiune. S-a zbătut, a urlat, a negat că el ar fi furat atâta, că e o eroare. Inventarul a fost repetat, lipsa era aceeaşi. Hoţii de soiul ăsta au cele mai imprevizibile reacţii. Nu poţi fi sigur niciodată pe declaraţiile lor, pe izbucnirile lor. Sunt mai multe persoane implicate în istoria aceasta, tăinuitori, cumpărători, chilipirgii, dar cantităţile şi sumele ce li se impută sunt mici, neverosimil de mici. Unde dispăruseră celelalte materiale? Nu cumva gestionarul avea dreptate şi că probabil din depozit mai furaseră şi alţii, nu numai el?! Întrebări şi îndoieli care se puteau răstălmăci aşa şi aşa. Multă lume de pe aici susţine că gestionarul e un şarlatan, uns cu toate alifiile, şi că o să scape, dacă nu basma curată-curată, în cel mai rău caz cu o condamnare cu suspendare. S-a făcut vâlvă, sămânţa neîncrederii a fost aruncată, a încolţit şi, ca să nu iasă cine ştie ce vorbe, dosarul a fost trimis la judeţ şi astfel a ajuns pe biroul căpitanului de miliţie Marin Manii. O afacere urâtă… Încheie căpitanul, adăugând că, dacă vreau, putem da o fugă să văd şi eu cum arată un depozit de materiale la Calafat. O duduie nostimă, cu ochii vii, luminoşi şi foarte iscoditori, ne-a adus două cafele, le-am savurat în linişte, căpitanul s-a ridicat, a deschis uşa şi a întrebat pe cineva din altă încăpere dacă a venit comandantul. I s-a răspuns că nu. Apoi a intrat un subofiţer, Marin Manu a strâns hârtiile de pe birou într-un dosar, i le-a dat, i-a zis că noi, eu şi ol, dăm o fugă până la depozit, subofiţerul a spus „am înţeles” şi am plecat. Pe drum. Marin Manu mi-a mai zis că asupra şoferului ăla bondoc, din comună Maglavit, se iviseră nişte semne de bănuială, se iscascră odată cu nişte sesizări pornite chiar din Maglavit, căci, într-adevăr, tipul a intuit perfect, cineva dintre vecini l-a reclamat”. Pârât” cum zicea el. A fost anchetat dacă a intrat vreodată, cu sau fără maşină, în depozitul acela, nu, nu intrase, nu avea niciun fort de relaţii la depozit, nu cunoştea pe nimeni acolo, se ascultaseră martori, se la cuscra confruntări, omul spusese adevăraul… Şi totuşi, cineva furase, cum se spune, peste capul gestionarului, exista o complicitate bizară, deocamdată bizară. Depozitul se întindea la marginea oraşului, era un ţarc imens în care se aflau stivuite în magazii, sub şoproane sau direct sub cerul liber, tot felul de materiale de construcţii: ciment, ţevi, cherestea, sârmă, gips, tablă galvanizată, lăzi eu vopsea, cuie, şuruburi, bidoane uriaşe cu aracet, cu vinacet etc. Am discutat cu noul gestionar, ne-am interesat de restul personalului – paznici, manipulanţi, funcţionari şi un şofer – am vizitat magaziile, şoproanele, Marin Manu şi-a aruncat ochii şi prin nişte registre, apoi a întrebat de şofer. Era un tip pirpiriu, ţigănos, osos, cu mişcări repezite şi vorbă aspră, cu priviri care nu te ocoleau ci te fixau, te cercetau cu o curiozitate şi francheţe dezarmante. Marin l-a descusut un pic, l-a întrebat despre familie, de câţi ani lucrează ca şofer şi de când e la depozit, întrebări de rutină, întrebări albe, răspunsuri albe. Încet-încet, din vorbă în vorbă, ne-am apropiat de autocamion. Era un „S.R.” vechi, cu o înfăţişare jalnică, bătrânicioasă. Dintr-un salt, căpitanul s-a urcat la volan, a cerut cheile şoferului, a pornit motorul şi a demarat în trombă, făcând un ocol larg prin curtea depozitului. Îl priveam curios, curios mai ales că mă aşteptasem să aud un zgomot de fierăraie ruginită, de motor astmatic, iar nicidecum duduitul echilibrat al unui motor bine întreţinut. Eternele şi înşelătoarele aparenţe! Căpitanul a virat brusc, a oprit exact lângă noi şi a sărit, la fel de sprinten, de la volan. În aceeaşi clipă, l-am auzit drăcuind şi se aplecă numaidecât asupra manşetei de la pantaloni. Se despicaso oleacă, agăţându-se probabil de vreo sârmă, de vreun colţ de tablă din podeaua maşinii. Se întoarse şi verifică şi-i scăpă chiar o înjurătură, iar şoferul cel ţigănos râse oarecum amuzat, arătându-şi şi el pantalonul făcut ferfeniţă, jos la manşeta piciorului drept, şi scuzându-se, totodată, că pricinuise, fără să vrea, această neplăcere căpitanului, deşi în ochii lui parcă râdea un drăcuşor, sticlindu-şi acolo apele iuţi ale unei satisfacţii răutăcioase. Căpitanul Marin Manu a mai schimbat o vorbă două cu cineva, a dispărut în magazie, a revenit, n-am stat prea mult” la urma urmei un depozit cu materiale de constucţii nu-i o privelişte prea reconfortantă, ne-am luat rămas bun şi am plecat. N-am plecat la miliţie, cum îmi închipuisem, ci la întreprinderea „Vinalcoolu. Căpitanul s-a interesat de şoferul din Maglavit, acesta se pregătea pentru cursa la Slatina, Marin i-a zâmbit prieteneşte, i-a strâns mâna şi ne-am tras puţin mai de o parte. L-a abordat direct: Venim de la depozit, şoferul de acolo a recunoscut tot, ei, ce spuneţi, anulăm cursa la Slatina? Cum, tot?! bâigui bondocul. Absolut tot! preciză sec Marin Manu, şi atunci am văzut, am observat stupefiat cum piere, cum se schimbă cu desăvârşirc un chip omenesc, cum capătă brusc alte trăsături, alte linii şi-o altă tăietură a privirilor, dominat ireversibil de o cumplită prăbuşire. Şoferul din Maglavit devenise de nerecunoscut… Încă nu trecuse de ora prânzului, când am părăsit Calafatul. Cei doi şoferi fuseseră aduşi, pe rând, la miliţie, camere separate, declaraţii separate, hoţia şi complicitatea erau de-acum dovedite. Căpitanul Marin Manu a predat cazul pentru instrumentarea legală obişnuită, n-am zăbovit prea mult… Era un cor superb şi calm”, Lenuţa” torcea cuminte şi ascultătoare, simţind cu flerul ei bătrân drumul către casă… Crăpăm de curiozitate, dar tot nu l-am întrebat pe Marin Manu, ce anume l-a determinat pe el să-i zr a vorbele alea ciudate, acolo, la „Vinalcool”, şoferului din Maglavit, să-l ia adică la sigur şi din scurt şi să-i spună că celălalt şofer, cel de la depozit, a recunoscut totul, absolut totul, tind îl ascultase el pe şoferul acela că doar fusesem tot timpul împreună, altceva era, desigur, la mijloc, dar ce? Am tăcut mâlc, vânturând prin cap tot felul de idei, apoi, deodată, m-am luminat. Ce simplu era! Deducţiile astea nu se petrec numai în romane, ci şi în viaţa cea de toate zilele, îmi ziceam, jubilând că dibuisem clenciul. Era clar că deducţie făcuse căpitanul Marin Manu, era foarte clar, dar vroian să i-o servesc şi eu într-un tacâm special… În aceeaşi după-amiază, ne-am despărţit la gară, trenul era tras la peron, Marin m-a îmbrăţişat repede, prea repede, ştiu că nu-i plac despărţirile, ne-am propus să ne căutăm la telefon, o vorbă, un rând pe o carte poştală… Apoi, i-am şoptit întrebarea care-mi frigea sufletul: Aşa-i că şi şoferul ăla din Maglavit avea şi el manşeta de la pantaloni despicată? adăugând numaidecât, tâmplă lângă tâmplă, iute, ca dintr-o suflare: Ei bine, toată deducţia ta, Marine, s-a bazat pe incidentul acela stupid din autocamionul depozitului, ţi-ai agăţat acolo pantalonii, şoferul ăla ţigănos ţi-a râs în nas că şi-i agăţase şi el, şi atunci ţi-ai reamintit de celălalt şofer, de bondocul din Maglavit, pentru că şi el avusese pantalonul despicat exact în acelaşi loc, jos la glezna dreaptă, şi care vasăzică… Mu rin Mann a făcut încet un pas înapoi, s-a uitat la mine lung-lung, de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară în viaţa lui, m-a cântărit cu priviri îndepărtate, îngândurate, după care, zâmbind în felul său, oleacă stins, oleacă ironic, mi-a spus pe acelaşi ton confesiv: Ascultă-mă cu atenţie, bătrâne, lumea nu e întotdeauna cum pare, cum ni se arată ea nouă, şi nu de fiecare dată o putem cerceta cu aceleaşi şi aceleaşi instrumente pe care le avem la îndemână din şcoală, din experienţă, şi atunci inventăm, căutăm, ne imaginăm alte unelte şi ne apucăm de treabă. Asta nu înseamnă neapărat că şi succesul ne pândeşte după primul colţ. Putem rata, putem să dăm în bară, să ajungem într-o înfundătură, zii cum viei, tu mânuieşti mai bine cuvintele, principalul însă e să nu stăm pe loc, să nu ne contemplăm neputinţa sau, şi mai rău, să clasăm un caz, acolo de fa-pt nici nu e un caz, ci o mică lume, un strop de viaţă, cu toate impurităţile şi cu toate strălucirile ei, ori, spune-mi tu, hai, spune-mi, poţi să clasezi lumea într-un raft, într-un fişet? Căpitanul Marin Manu mă pătrundea cu nişte ochi atât de expresivi, încât îi desluşeam mai degrabă gândurile decât cuvintele, îl auzeam parcă gândind. Mă apucă pe după umeri şi-mi spuse: O singură şi cam prăpădită suspiciune plana asupra celor doi şoferi, tipul de la „Vinalcool” şi cel de la depozit. O sesizare extrem de palidă, plecată, într-adevăr, din Maglavit, cum tănuisc şi şoferul ăla bondoc, un vecin de-al lui zicea aşa şi pe dincolo nişte vorbe pe care puteai să le întorci oricum. Era unica suspiciune, din acest caz, rămasă, cum se spune, fără acoperire, deşi fusese verificată, cap de acuzare însă nu ieşise, nu era. Şi atunci am inventat povestea aia cu pantofii ortopedici, pe care i-am servit-o şoferului din Maglavit. Ştiam, fusesem încă de dimineaţă la depozitul de materiale şi îl văzusem pe celălalt şofer, pe ţigănosul ăla pirpiriu de acolo că purta astfel de pantofi. Ei bine, când ne-am dus apoi, împreună, mai târziu, la depozit, ortopedicii dispăruseră. Şoferul purta nişte sandale. Îl avertizase complicele din Maglavit? Întâmplare? Coincidenţă? La plecare, am intrat câteva clipe, pe urmele şoferului, într-o magazie şi l-am întrebat, aşa în treacăt: pe la ce oră ţi-a telefonat? Cine? s-a chiorât el la mine, hlizindu-se ca un nerod. Tipul de la „Vinalcool”! i-am răspuns, zâmbetul îi pierise fulgerător, m-am uitat la sandalele lui şi am adăugat: Ia-ţi ortopedicii şi, într-o jumătate de oră, să fii la miliţie! A bălmăjit ceva, nu mă mai interesa, ai văzut şi tu că am plecat repede de acolo. Restul… Asta-i, bătrâne! Ceea ce mă miră însă cel mai cumplit este că n-ai observat, naiba ştie cum de n-ai observat tu, că şoferul din Maglavit purta cizme, e o chestie, nu?!… Şi Marin Manu îmi zâmbi, în felul său, un pic ironic, un pic îngândurat, se îndepărtă, flutură mâna prieteneşte, auzii pocnetul înfundat al portierei, şi „Lenuţa” dispăru, nepăsătoare şi ternă, dincolo de bulevardul Gării…