Amanda Quick carti

Meduza albastra  de Amanda Quick PROLOG Custodele se aşeză în dreptul luminării şi deschise cartea veche legată în piele. întoarse cu grijă paginile îngălbenite, până ce găsi pasajul pe care îl căuta. ... Se spune că aceştia se întâlnesc în taină, la miezul nopţii, şi îşi oficiază straniile lor ceremonii. Se zvoneşte că cei acceptaţi la aceste întâlniri o divinizează pe Gorgona, cea care în loc de păr are şerpi. Alte păreri susţin că ei propovăduiesc supunerea faţă de conducătorul lor, singurul care stăpâneşte puterea Meduzei de a-i transforma pe oameni în adevărate stane de piatră. Se mai spune că această forţă a lui este un fel de magie ciudată şi înspăimântătoare. După ce îşi aruncă victimele într-o transă profundă, fixează în subconştientul lor anumite comenzi, pe care acestea, după ce îşi revin, le execută fără niciun fel de împotrivire. Ceea ce făcea stăpânul era un mare mister, aşa că nimeni din cei asupra cărora şi-a exercitat puterea nu păstrează vreo amintire despre comenzile care le-au fost date în timp ce se aflau în transă. Se crede că forţa stăpânului este amplificată de puterea unei pietre preţioase pe care o poartă. Pe această piatră este cioplită imaginea înspăimântătoare a Meduzei. Sub gâtul retezat al creaturii, este gravat un baston de comandant. Se spune că acest simbol constituie reprezentarea baghetei magice pe care maestrul cultului o foloseşte la executarea ritualului de magie. Piatra gravată este asemănătoare cu onixul, cu deosebirea că printre dungile sale se pot vedea rare şi extrem de bizare nuanţe de albastru, în loc de alb şi negru. Stratul exterior al pietrei are o tentă atât de închisă, încât pare aproape negru. Acesta încadrează imaginea Meduzei, săpată în stratul de culoare mai deschisă. Al doilea strat este albăstrui asemenea unor safire fine de o nuanţă mai pală. Brăţara de aur, pe care este montată piatra, are numeroase incrustaţii minuscule, alcătuind un desen de şerpi încolăciţi. Prin părţile acestea, stăpânul este extrem de temut. în timpul ceremoniilor cultului, el apare întotdeauna camuflat sub o mantie cu glugă. Nimeni nu-i ştie numele, iar piatra preţioasă, pe care sunt gravate capul Gorgonei şi bagheta magică, reprezintă emblema şi sigiliul său. Se consideră că această piatră este, totodată, izvorul care îi dă întreaga sa putere. Mi s-a spus că piatra este cunoscută sub numele de „Meduza Albastră”.       l   Tobias o văzu pe Lavinia urcând treptele casei cu numărul 7, de pe Aleea Claremont; deodată îşi dădu seama că ceva nu era în regulă. Sub borul larg al pălăriei elegante, figura ei luminoasă, care întotdeauna îl fascina, dezvăluia acum semnele unei tensiuni neobişnuite. Din câte reuşise el să o cunoască, Lavinia arareori i se păruse frământată de vreo problemă sau vreo nesiguranţă. Era mai mult înclinată să ia hotărâri şi să facă totul neîntârziat. Chiar mult prea înclinată în această direcţie, se gândi el după o lungă reflecţie. Nechibzuită şi impetuoasă erau cuvintele care i-au venit imediat în minte. O privea de la fereastra salonaşului intim, fiecare fibră a trupului său tremurând de o încordare pe care nu şi-o putea stăpâni. El nu avea răbdare pentru premoniţii şi alte asemenea fleacuri metafizice; avea încredere în impresiile sale, mai ales când acestea aveau legătură cu noua sa parteneră şi iubită. Iar acum Lavinia nu părea deloc în apele ei. El ştia mai bine ca oricine că nu era prea uşor să-i tulburi Laviniei liniştea. — Doamna Lake a venit, spuse el, privind peste umăr la menajeră. — Tocmai la timp. Doamna Chilton lăsă tava de ceai, grăbindu-se către uşă. Credeam că nu mai ajunge. Mă duc să-i iau haina şi mănuşile. Sunt sigură că i-ar plăcea să servească dânsa ceaiul musafirilor. Probabil că abia aşteaptă să bea şi ea o ceaşcă. Din câte putea zări pe faţa ei ascunsă în umbra pălăriei, Tobias avea sentimentul că Lavinia ar fi avut mai curând nevoie de o porţie bună de sherry, din rezerva pe care o ţinea în camera ei de lucru. însă porţia de alcool va trebui să mai aştepte. Trebuia mai întâi să se ocupe de oaspeţii care o aşteptau aici, în salonaş. Lavinia zăbovi în faţa uşii de la intrare, cotrobăind prin geanta ei încăpătoare, după cheie. Acum el putea citi cu claritate semnele încordării, adunate în jurul ochilor ei frumoşi. Ce naiba să se fi întâmplat? În timpul afacerii cu crimele figurinelor de ceară, de acum câteva săptămâni, el credea că ajunsese să o cunoască pe Lavinia destul de bine. Nu putea fi tulburată sau speriată prea uşor. în cariera sa de detectiv, uneori cu destule pericole, întâlnise foarte puţine persoane, indiferent de sex, care să dovedească atâta sânge rece în condiţii periculoase, cum făcea Lavinia Lake. Ar fi fost nevoie de ceva cu totul dramatic, ca să aducă în ochii ei o expresie atât de întunecată. Fiorul neliniştii care îl cuprinsese avea un efect paralizant atât în privinţa răbdării, cât şi a stăpânirii de sine, ambele fiind pentru moment într-o stare jalnică. De îndată ce va rămâne între patru ochi cu Lavinia, va trebui să analizeze amănunţit situaţia care apăruse. Din nefericire însă, acest lucru părea să mai întârzie ceva timp. Oaspeţii ei erau, în mod evident, pregătiţi pentru o conversaţie de durată. Tobias nu era foarte interesat de niciunul dintre aceştia. Doctorul Howard Hudson, înalt, subţire şi elegant îmbrăcat, se prezentase drept un vechi prieten de familie. Soţia lui, Celeste, era una din acele femei foarte atrăgătoare, mult prea conştiente de efectul lor asupra masculilor speciei umane şi care nu pierd nicio ocazie de a-şi folosi farmecul dăruit de Natură, pentru a-i manipula pe bărbaţi. Părul ci, de un blond strălucitor, era strâns în creştetul capului, într-o coafură înaltă, iar ochii aveau culoarea cerului senin de vară. Purta o rochie dintr-un şifon foarte fin, cu imprimeu de trandafiri micuţi şi ornamente de panglici roz şi verzi. Avea şi un mic evantai prins de poşetă. Tobias se gândi că rochia ei era cam scurtuţă pentru o zi atât de răcoroasă de primăvară timpurie, dar privind decolteul larg al acesteia era aproape sigur că Celeste o alesese intenţionat. În cele douăzeci de minute petrecute în compania cuplului de musafiri, Tobias ajunsese la două concluzii de netăgăduit. Prima – că doctorul Howard Hudson nu era altceva decât un şarlatan. A doua o plasa pe Celeste în categoria aventurierelor de înaltă clasă. Însă Tobias gândea că ar fi mai bine să-şi păstreze aceste păreri numai pentru el. Se îndoia că Lavinia le-ar fi primit cu prea mult entuziasm. — De-abia aştept s-o revăd pe Lavinia, spuse Hudson, din fotoliul în care se lăfăia cu nonşalanţă. Au trecut câţiva ani buni de când am văzut-o ultima dată. Sunt nerăbdător să-i fac cunoştinţă cu draga mea Celeste. Hudson avea un glas răsunător de bariton, demn de un actor profesionist. Timbrul vocii sale era grav şi vibrant ca al unor instrumente muzicale bine acordate. Pe Tobias îl cam călca pe nervi această sonoritate, dar nu putea să nu recunoască faptul că atrăgea atenţia într-o manieră spectaculoasă. Silueta lui Howard Hudson era realmente remarcabilă, fiind scoasă în evidenţă de croiala elegantă a sacoului său bleumarin, a vestei în dungi şi a pantalonilor impecabili. Cravata avea un nod neobişnuit şi sofisticat; Tobias se gândea că ar fi fost foarte apreciat de cumnatul său, Anthony. Acesta, la cei douăzeci şi unu de ani ai săi, era la vârsta când tinerii acordă mare atenţie unor asemenea detalii vestimentare. Cu siguranţă că el ar fi admirat în egală măsură şi incrustaţiile din aur, care împodobeau ceasul lui Hudson. Tobias îşi făcu în minte socoteala că doctorul trebuia să aibă între patruzeci şi cincizeci de ani. Figura lui Hudson era înzestrată cu acele trăsături distinse şi armonioase care făceau ca femeile, indiferent de vârstă, să întoarcă după el capul. Părul său, de un castaniu închis brăzdat de şuviţe argintii, era extrem de bogat, iar bărbatul îşi purta hainele cu o degajare şi un aplomb care l-ar fi făcut invidios şi pe cel mai mare campion al eleganţei masculine, în zilele lui de mare glorie. — Howard. Tensiunea din ochii verzi ai Laviniei dispăru cu desăvârşire, când intră în salonaş. întinse braţele înspre doctor, cu un entuziasm nedisimulat. Scuză-mă pentru întârziere. Am fost la cumpărături în Pali Mall şi am pierdut noţiunea timpului, fără a mai lua în calcul şi traficul aglomerat. Tobias se simţi de-a dreptul fascinat de schimbarea totală şi rapidă a expresiei Laviniei. Dacă nu i-ar fi văzut figura în timp ce urca treptele de la intrare, n-ar fi ghicit că era supărată, judecând după expresia pe care o avea acum îl deranja că simpla revedere a doctorului Howard Hudson avusese un efect atât de binefăcător asupra stării ei de spirit. — Lavinia, draga mea. Howard se ridica şi, cu degetele sale lungi şi foarte îngrijite, îi cuprinse mâinile. Nu pot exprima în cuvinte cât de fericit sunt să te pot revedea, după atâta amar de vreme. Un alt val de nemulţumire, la fel de inexplicabilă, îl străbătu pe Tobias din cap până-n picioare. Ceea ce atrăgea atenţia asupra lui Hudson, pe lângă vocea sa tulburătoare, erau şi ochii. Combinaţia, cu totul ieşită din comun, de căprui şi auriu, realiza un efect irezistibil. Atât glasul, cât şi privirea, constituie, fără îndoială, un ansamblu extrem de util în profesia lui, se gândea Tobias. Doctorul Howard Hudson practica aşa-zisa ştiinţă a hipnozei. — M-am bucurat când am primit ieri mesajul tău, spuse Lavinia. Habar nu aveam că te afli la Londra. Hudson zâmbi. — Iar eu am fost de-a dreptul încântat să aflu că şi tu eşti la Londra. îţi poţi închipui ce surpriză am avut, draga mea. Ultima oară când am avut veşti despre tine plecaseşi împreună cu nepoţica ta în Italia, în calitate de însoţitoare a unei persoane de neam mare, pe care o chema doamna Underwood. — Planurile noastre s-au schimbat pe neaşteptate, spuse dulce Lavinia. Circumstanţele ne-au obligat, pe Emeline şi pe mine, să ne întoarcem în Anglia mai curând decât ne tăcuserăm noi socoteala. Tobias ridică din sprâncene la auzul acestei afirmaţii atât de false, însă făcu bine şi îşi ţinu gura. — Atunci am, cu siguranţă, mare noroc. Howard îi mai strânse încă o dată mâinile uşor, cu familiaritate, după care îi dădu drumul. Permite-mi să ţi-o prezint pe soţia mea, Celeste. — Este o mare plăcere, pentru mine, să vă cunosc, doamnă Lake, şopti Celeste pe un ton mieros. Howard mi-a povestit multe despre dumneavoastră. Tobias se amuză pentru un moment, observând maniera femeii de a se comporta. înclinarea graţioasă, aproape teatrală a capului, nu putea ascunde evaluarea riguroasă, pe care o remarcase în ochii ei frumoşi. El a reuşit să desluşească etapele succesive de fotografiere, analiză şi catalogare. Evident Celeste a înţeles imediat că Lavinia putea fi scoasă de sub suspiciunea de a reprezenta o potenţială ameninţare la adresa ei. Pentru prima oară, în acea după-amiază, Tobias reuşise să se amuze. Ridicarea Laviniei deasupra oricărei suspiciuni constituia o greşeală de neiertat. — Plăcerea este de partea mea. Lavinia se aşeză pe canapea, îşi aranjă faldurile rochiei de culoarea prunei şi apoi ridică ceainicul. N-aş fi putut să bănuiesc că Howard s-a căsătorit, dar mă bucur nespus să aud acest lucru. Prea mult timp a fost singur. — Am fost subjugat, fără vreo şansă de scăpare, o asigură Howard. Când am văzut-o prima dată pe frumoasa mea Celeste, acum un an, soarta mi-a fost pecetluită. Nu numai că este o încântătoare soţie şi o prezenţă extrem de agreabilă, dar s-a dovedit şi foarte pricepută în a se ocupa de contabilitatea şi de agenda mea de lucru. Chiar nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea. — De-a dreptul mă flataţi, domnule. Celeste îşi lăsă în jos privirea şi îi zâmbi Laviniei. A încercat Howard să mă iniţieze şi în tainele hipnozei, însă din păcate mă tem că nu am niciun fel de aptitudini în această privinţă. La invitaţia gazdei, Celeste luă ceaşca de ceai şi farfurioara. Dacă nu mă înşel, soţul meu era foarte bun prieten cu părinţii dumneavoastră. — Într-adevăr. O expresie de tristeţe umbri faţa Laviniei. Pe vremuri, ne vizita adeseori, la noi acasă. Părinţii mei nu numai că îl iubeau mult, dar se numărau şi printre cei mai mari admiratori ai săi. Tatăl meu nu o dată mi-a mărturisit că îl considera cel mai desăvârşit practician al hipnozei, din câţi cunoscuse la viaţa lui. — Este un compliment deosebit pentru mine, spuse Howard cu modestie. Părinţii tăi au fost ei înşişi foarte dotaţi în această artă. Eram realmente fascinat, privindu-i la lucru. Fiecare avea stilul său propriu şi amândoi ajungeau la rezultate uimitoare. — Soţul meu mi-a povestit că părinţii dumneavoastră s-au prăpădit într-un naufragiu, acum vreo zece ani, şopti Celeste. Şi că dumneavoastră v-aţi pierdut, în acelaşi an, şi soţul. îmi închipui că aţi avut atunci o perioadă foarte grea. — Da. Lavinia mai umplu cu ceai încă două ceşti. Dar nepoata mea, Emeline, a venit acum şase ani să locuiască împreună cu mine şi ne înţelegem foarte bine. îmi pare rău că nu este şi ea în după-amiaza aceasta aici, să te cunoască. Participă alături de nişte prieteni la o prelegere despre monumentele şi fântânile din Roma. Celeste schiţă o expresie de compasiune şi politeţe. — Tu şi nepoata ta sunteţi singure pe lume? — Nu consider că suntem singure, răspunse Lavinia înţepată. Ne avem una pe cealaltă. — Totuşi, sunteţi doar voi două. Două femei singure pe lume. Celeste aruncă pe furiş o privire în direcţia lui Tobias. Din experienţa mea, femeia lipsită de sfatul, ca şi de sprijinul unui bărbat, se află într-o situaţie dificilă şi nefericită. Tobias aproape că scăpă din mână ceaşca şi farfurioara pe care Lavinia tocmai i le oferise. Nu l-a şocat afirmaţia lui Celeste, de altfel în totală neconcordanţă cu realitatea, privind posibilităţile şi resursele personale ale Laviniei şi ale lui Emeline, cât mai degrabă impresia că, pentru câteva secunde, putea să jure că soţia lui Howard flirta cu el, fără nicio disimulare. — Dacă vrei să ştii, ne descurcăm de minune, Emeline şi cu mine, rosti Lavinia, brusc agasată. Tobias, te rog, ai grijă să nu verşi ceaiul pe tine. Acesta îi surprinse o clipă privirea, înţelegând că masca bunelor maniere ascundea de fapt iritarea Laviniei. El se întrebă cu ce oare reuşise să o supere de data asta. Relaţia dintre ei părea să alterneze între ciondăneală şi pasiune, cu tot mai neaşteptate salturi şi cu foarte rare perioade de acalmie, după părerea lui. Niciunul din ei nu se simţea cu adevărat la largul său în această poveste mistuitoare de dragoste, care se înfiripase între ei. Însă de un lucru era absolut sigur în privinţa legăturii lor: nu era deloc plictisitoare. Din punctul lui de vedere era destul de neplăcut. Existau momente în care ar fi dat oricât pentru câteva clipe plictisitoare petrecute împreună cu Lavinia. Dar poate că timpul îi va oferi şi ocazia de a-şi mai trage sufletul. — Scuză-mă, Lavinia, rosti Howard cu aerul unuia care se află pe punctul de a aborda un subiect delicat. Nu pot să nu remarc faptul că nu îţi practici profesia. Ai abandonat cumva ştiinţa hipnozei, considerând că piaţa de-aici, din Londra, este slabă? Ştiu că e greu să-ţi atragi genul potrivit de clientelă, când îţi lipsesc legăturile sociale adecvate. Spre uimirea lui Tobias, întrebarea lui Howard părea s-o fi luat pe Lavinia prin surprindere. Ea avu o scurtă tresărire care făcu să i se clatine ceaşca din mână. Dar îşi reveni imediat. — Din mai multe motive, am început o nouă carieră. Deşi cererea privind terapia prin hipnoză pare a fi mai mare ca oricând, concurenţa este extrem de dură în acest domeniu şi, după cum ai observat şi tu, nu este uşor să câştigi exclusivitatea unei clientele alese decât dacă ai relaţii şi referinţe din lumea bună. — Înţeleg. Howard dădu din cap cu multă seriozitate. In cazul acesta va trebui ca Celeste şi cu mine să apelăm la altcineva, care să ne recomande clientela potrivită. Nu-mi va fi uşor să încep practica aici. — Unde ai practicat până acum? îl întrebă Tobias. — Am petrecut câţiva ani în America, călătorind şi ţinând prelegeri despre ştiinţa hipnozei. însă, cu mai bine de un an în urmă, a început să-mi fie dor de ţară şi m-am întors în Anglia. Celeste se uită la el cu nişte ochi strălucitori. — L-am cunoscut pe Howard anul trecut, în Bath. El izbutise să desfăşoare acolo o activitate înfloritoare, dar a înţeles că venise vremea să se întoarcă la Londra. — Sper să descopăr aici o mai mare varietate de cazuri interesante şi neobişnuite, le explică Howard cu un aer serios. Cei mai mulţi dintre pacienţii mei din Bath, ca şi din America, erau interesaţi de tratamente pentru afecţiuni din cele mai banale. Reumatism, isterie la femei, probleme cu somnul, genul ăsta de boli. Acestea erau, fără îndoială, destul de neplăcute pentru pacienţii mei, iar pentru mine – prea plictisitoare. — Howard intenţionează să se ocupe de cercetare şi să efectueze experimente în domeniul hipnozei. Celeste de-a dreptul îşi sorbea soţul din ochi. Vrea să descopere toate aplicaţiile şi binefacerile posibile ale acestei ştiinţe. Intenţionează să scrie şi o carte pe tema asta. — Şi, pentru a putea realiza cu deplin succes ceea ce mi-am propus, trebuie să am ocazia să examinez pacienţi cu afecţiuni neurologice mai ieşite din comun, decât aş putea întâlni în mod obişnuit, în ţară, concluzionă Howard. În ochii Laviniei se aprinse flacăra entuziasmului. — Dar este un lucru realmente admirabil şi interesant. Ar fi timpul ca ştiinţa hipnozei să ocupe locul pe care îl merită. Ea aruncă în direcţia lui Tobias o privire semnificativă. Credeţi-mă, foarte mulţi oameni, neinformaţi, mai persistă în convingerea lor, potrivit căreia hipnotizatorii sunt cu toţii, fără nicio excepţie, nişte şarlatani şi nişte escroci de cea mai joasă speţă. Tobias ignoră comentariul Laviniei, sorbind liniştit din ceai. Hudson răsuflă zgomotos şi scutură din cap cu un aer grav. — Din păcate, trebuie să recunosc că, în profesia noastră, există prea mulţi practicieni neaveniţi. — Numai progresele înregistrate în domeniu vor descuraja acest soi de oameni, declară sentenţios Lavinia. Tocmai de aceea este atâta nevoie de cercetare şi de experimente inedite. Celeste se uită la ea cu un aer întrebător. — Sunt curioasă să ştiu care este natura noii tale cariere, doamnă Lake. Există atât de puţine profesii la îndemâna unei doamne. — Îmi câştig existenţa din încasarea unor comisioane de la diverse persoane care mă angajează pentru efectuarea unor investigaţii private discrete. Lavinia puse ceaşca pe farfurioară. Cred că am pe-aici câteva cărţi de vizită. Se aplecă peste braţul canapelei şi trase un sertăraş al mesei. A, da, le-am găsit. Scoase două cărţi de vizită, înmânând câte una celor doi soţi. Tobias ştia deja ce era tipărit pe micuţele cartonaşe albe. INVESTIGAŢII PARTICULARE DISCREŢIE GARANTATĂ — Cu totul ieşit din comun, spuse Celeste surprinsă. — Interesant. Howard strecură în buzunar cartea de vizită a Laviniei, încruntându-se preocupat. Dar trebuie să-ţi repet că îmi pare nespus de rău să aflu că ai renunţat să mai practici hipnoza. Aveai un mare talent înnăscut pentru această artă, draga mea. Decizia de a-ţi schimba cariera reprezintă o mare pierdere pentru această nobilă profesie. Celeste o cercetă pe Lavinia cu o privire iscoditoare. — Ai abandonat această ştiinţă numai de teama concurenţei? Tobias îşi spuse că, dacă n-ar fi urmărit-o cu atenţie pe Lavinia, ar fi ratat clipa de întristare din ochii ei. Şi n-ar fi remarcat nici contractarea abia perceptibilă a micuţilor muşchi ai gâtului. Ar fi putut pune rămăşag că i se pusese un nod în gât, înainte de a răspunde. — A existat şi un... incident neplăcut, cu un pacient de-al meu, zise Lavinia pe un ton neutru. Iar veniturile nu se ridicau la nivelul dorit. Este greu să pretinzi aici onorarii mari, după cum desigur cred că ştii deja. în plus, trebuia să mă gândesc şi la viitorul lui Emeline. Terminase şcoala şi am considerat că venise vremea să-şi desăvârşească educaţia. Sunt de părere că manierele elegante şi rafinamentul nu pot fi dobândite decât prin călătorii în străinătate. Aşa încât, una peste alta, am socotit că e bine să accept oferta doamnei Underwood de a petrece împreună cu ea un sezon la Roma. — Înţeleg. Howard nu-şi putea lua ochii de la figura ei uşor întristată. Trebuie să recunosc că mi-a ajuns câte ceva la urechi, în legătură cu neplăcerile pe care le-ai avut în acel sătuc din nord. Sper că nu te-ai lăsat prea mult afectată de acest caz. — Nu, nu, sigur că nu, răspunse Lavinia cu prea multă grabă. Doar că alunei când m-am întors cu Emeline din Italia, am vrut să încerc şi această nouă ocupaţie, pe care am găsit-o pe gustul meu. — Este o meserie practicată destul de rar de către o doamnă. Celeste îi aruncă din nou lui Tobias o privire semnificativă. Să înţeleg că agreezi noua profesie a doamnei Lake, domnule? — Te asigur că am şi eu momentele mele de îndoială şi de multă nesiguranţă, în legătură cu ocupaţia ei actuală, răspunse sec Tobias. Ca să nu mai vorbesc şi de nenumăratele nopţi nedormite. — Domnul March vrea să glumească. Lavinia îl fulgeră o clipă pe Tobias, cu o privire aspră. El nu are calitatea de a fi sau nu de acord. De fapt, uneori face pentru mine unele treburi de asistent. — Asistentul tău? Ochii lui Celeste se măriseră, exprimând o vădită uimire. Vrei să spui că este angajatul tău? — Nu e chiar aşa, rosti molcom Tobias. S-ar putea spune mai degrabă că îi sunt partener. Nici Celeste şi nici Howard nu păreau a fi auzit mica lui corectură. Amândoi se holbau la el uluiţi. Howard clipi. — Asistent, zici. — Partener, repetă apăsat Tobias, ca să fie mai clar. — Apelez, câteodată, şi la serviciile lui Tobias, în cazurile mai deosebite. Lavinia făcu un gest cu mâna prin aer. Ori de câte ori am nevoie de priceperea lui. Ii zâmbi dulce. Presupun că e foarte mulţumit să obţină un venit suplimentar. Nu-i aşa, domnule? Pe Tobias, turnura conversaţiei începuse să-l cam agaseze. Venise momentul să-i amintească Laviniei că nu numai ea avea limbă ascuţită. — Banii sunt doar un aspect al parteneriatului nostru, ţinu el să sublinieze. Trebuie să recunosc că în cadrul acestei colaborări am descoperit şi alte beneficii suplimentare, deosebit de plăcute. Femeia avu delicateţea să roşească. Şi totuşi, într-un mod destul de vizibil, ea refuza cu îndârjire să cedeze teren, îşi întoarse privirea înspre musafirii ei, cu un zâmbet candid în vârful buzelor. — Cooperarea noastră este pentru domnul March un prilej de a-şi exercita capacităţile în sensul raţionamentului logic deductiv. El găseşte foarte stimulativ faptul că este asistentul meu. E adevărat, domnule? — Perfect adevărat, acceptă Tobias. De fapt, cel mai corect ar fi să admit că această colaborare mi-a dat posibilitatea să mă bucur de unul dintre cele mai stimulatoare exerciţii pe care le-am cunoscut de mult timp, doamnă Lake. Lavinia miji puţin ochii, în semn de avertisment tacit. El zâmbi satisfăcut şi muşcă lacom dintr-o prăjitură cu gem de coacăze, pe care doamna Chilton le pusese pe tavă. Doamna Chilton face adevărate minuni din coacăze, gândi Tobias cu admiraţie. — Dar este de-a dreptul fascinant. Celeste îl examină pe acesta, pe deasupra ceştii, sorbindu-şi ceaiul. Şi, de fapt, cu ce te ocupi dumneata, domnule March? — Domnul March se pricepe excelent să obţină informaţii din anumite surse inaccesibile mie, rosti Lavinia înainte ca Tobias să poată scoate vreun sunet. Un domn poate face mici investigaţii în locurile unde o doamnă nu este bine venită, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Howard se lumină la faţă, dumerindu-se. — Ce colaborare extraordinară! Pot presupune că noua ta ocupaţie s-a dovedit mai bănoasă decât cea dinainte, Lavinia? — Poate fi destul de profitabilă. Lavinia făcu intenţionat o pauză, după care adăugă: Uneori. însă trebuie să recunosc faptul că, sub aspect financiar, este cam imprevizibilă. — Înţeleg. Howard părea din nou preocupat de ceva. — Dar cred că am pălăvrăgit destul în legătură Cu noua mea carieră, zise repede Lavinia. Spune-mi, când crezi că o să începi tratamentele terapeutice, la noua ta adresă, Howard? — Va fi nevoie de cel puţin o lună, poate chiar mai mult, până voi termina cu amenajarea cabinetului, răspunse bărbatul. Apoi va mai dura o vreme ca să dau de veste în mediile adecvate că aştept pacienţi şi că sunt interesat numai de bolnavii cu afecţiuni neurologice atipice. Dacă nu eşti suficient de precaut, te poţi trezi invadat de doamne dornice să-şi trateze isteria şi, după cum am mai spus, n-am de gând să-mi irosesc timpul cu asemenea tulburări banale. — Înţeleg. Lavinia se uita la el cu o expresie de un interes surprinzător. Ai de gând să dai anunţuri în ziare? Eu aşa m-am gândit să procedez. Tobias se întrerupse din mestecat şi lăsă jos restul din prăjitura cu coacăze. — Ce naiba? Mie nu mi-ai spus că ai de gând să faci aşa ceva. — N-are importanţă. Ea îi reteză întrebarea, printr-o scurtă mişcare a mâinii. îţi voi explica mai târziu amănuntele. Este doar o idee la care m-am gândit în ultima vreme. — Ar fi mai bine să te preocupe altceva, o sfătui el, băgând apoi repede în gură ultima bucăţică de prăjitură. Lavinia îl fulgeră cu o privire cruntă. El se prefăcu a nu observa. Howard îşi drese glasul. — Să-ţi spun drept, nu intenţionez să apelez la ziare, pentru că mi-e teamă că în felul acesta aş atrage exact clientela obişnuită a bolnavilor cu afecţiuni banale. — Da, cred că există acest risc. Lavinia căzu pe gânduri. Şi totuşi, afacerile sunt afaceri. Conversaţia alunecă apoi înspre secretele şi aspectele cât se poate de tehnice ale hipnozei. Tobias se apropie de fereastră, ascultând discuţia înfierbântată, fără a lua parte la ea. El avea rezerve serioase în privinţa întregii probleme a hipnozei. Adevărul era că, până s-o întâlnească pe Lavinia, Tobias fusese ferm convins de corectitudinea rezultatelor la care ajunseseră cercetătorii francezi, printre care câţiva reputaţi oameni de ştiinţă, precum doctorii Franklin şi Lavoisier. Concluziile acestora erau cât se poate de simple şi de clare: nu exista niciun fel de magnetism animal şi, prin urmare, hipnoza nu avea niciun fel de bază ştiinţifică. Practicarea hipnozei nu era decât o simplă înşelătorie. Tobias acceptase repede ideea că posibilitatea de a induce o transă adâncă nu era decât acţiunea unui escroc, menită să-i distreze pe naivi. El recunoştea cel mult faptul, că un hipnotizator înzestrat ar putea să exercite o anumită influenţă asupra unor indivizi mai slabi de înger, iar asta făcea ca hipnoza să fie şi mai suspectă în ochii lui. Totuşi, nu se putea nega faptul că oamenii erau foarte interesaţi de hipnoză şi nu dădeau semne că acest interes ar scădea, în ciuda părerilor contrare ale multor medici şi reputaţi oameni de ştiinţă. Uneori el era de-a dreptul îngrijorat de aptitudinile Laviniei în acest domeniu. Familia Hudson plecă după o jumătate de oră. Lavinia îi conduse pe cei doi până la uşă. Tobias rămase la locul lui lângă fereastră şi îl văzu pe Howard cum îşi ajută soţia să se urce într-o birjă. Lavinia aşteptă să plece birja, după care închise uşa de la intrare. Revenind după câteva clipe în salonaş, părea mult mai relaxată decât atunci când ajunsese acasă. Era evident că vizita vechiului ei prieten de familie mai destinsese atmosfera. Tobias nu ştia ce să creadă despre efectul binefăcător pe care îl avusese Hudson asupra dispoziţiei Laviniei. — Mai vrei o ceaşcă de ceai, Tobias? Se aşeză la loc pe canapea, ridicând ceainicul. Eu o să mai beau una. — Nu, mulţumesc. El îşi puse mâinile la spate, privind-o. Ce dracu’ s-a întâmplat, cât ai fost plecată de-acasă în după-amiaza asta? Lavinia tresări, vărsând pe masă puţin ceai. — Dumnezeule, uite ce-am făcut din cauza ta. Luă un şerveţel şi începu să şteargă picăturile de ceai. Ce te face să crezi că mi s-ar fi întâmplat ceva? — Ştiai că vei avea oaspeţi. Chiar tu i-ai invitat. Lavinia continua să-şi facă de lucru cu ştergerea picăturilor de ceai de pe măsuţă. -■ Ţi-am spus, am pierdut noţiunea timpului, iar traficul a fost îngrozitor de aglomerat. — Lavinia, să ştii că nu sunt tâmpit. — Ajunge, domnule. Ea puse deoparte şerveţelul şi îl fixă pe Tobias cu o privire mohorâtă. Nu sunt deloc dispusă să fiu supusă interogatoriului tău. Şi, de fapt, tu nu ai niciun drept să mă chestionezi în legătură cu problemele melc personale. Trebuie să recunosc că, în ultima vreme, ai cam început să semeni tot mai mult cu un soţ. Se lăsă o tăcere mormântală. Cuvântul său plutea sinistru în atmosferă, scris parcă cu litere de foc. — Când de fapt, rosti pe un ton răspicat în cele din urmă Tobias, eu nu sunt decât partenerul tău ocazional de afaceri, iar uneori şi amantul tău. Asta ai vrut să spui, doamnă? Obrajii Laviniei se colorară intens. — Iartă-mă domnule, nu ştiu ce m-a apucat. Am fost cam deplasată. Unica mea scuză este aceea că în clipa asta mă simt iritată. — Văd şi eu lucrul ăsta. Iar în calitatea mea de partener al tău ocazional şi grijuliu, aş putea să aflu şi eu ce anume te-a iritat? Lavinia strânse îmbufnată din buze. — Faptul că a flirtat cu tine. — Nu înţeleg/ — Celeste. A flirtat cu tine. Nu încerca să negi acest lucru. Am văzut foarte bine ce a făcut. Şi nici măcar nu s-a deranjat să fie mai subtilă, nu eşti de acord? Tobias era atât de surprins, încât avu nevoie de câteva momente bune ca să înţeleagă ce spunea ea. — Celeste Hudson? repetă el aşteptând, parcă, o confirmare. Implicaţiile acelei acuzaţii îi răsunau foarte clar în minte. Da, am remarcat şi eu că a făcut câteva încercări în acest sens, dar... Lavinia îşi îndreptă umerii, iar spatele îi deveni rigid. — A fost dezgustător. Era Lavinia oare cu adevărat geloasă? Acea posibilitate uluitoare îi produse o plăcută euforie. Tobias încercă un zâmbet timid. — A fost din partea ei o procedură de rutină şi prin urmare nu m-a flatat în mod deosebit, însă nu aş denumi-o un lucru dezgustător. — Ba eu aşa aş numi-o. Este o femeie căsătorită. Ce rost avea să clipească atâta din gene spre tine? — Din câte ştiu eu, femeile înclinate către flirt fac acest lucru indiferent dacă sunt sau nu căsătorite. Presupun că există în ele un fel de impuls înnăscut. — Ce jenant trebuie să fie pentru bietul Howard. Dacă ea se comportă aşa cu toţi bărbaţii pe care îi întâlneşte, bănuiesc că el se simte mai tot timpul umilit şi nefericit. — Mă îndoiesc de asta. — Ce vrei să spui? — Îl suspectez pe bietul Howard ca socotind foarte folositor acest dar al soţiei sale de a flirta. Tobias traversă încăperea şi mai luă o prăjitură de pe tavă. De fapt, nici nu m-ar mira să aflu că a luat-o de nevastă chiar pentru acest talent al ei înnăscut. — Tobias, cum poţi să vorbeşti aşa? — Vorbesc cât se poate de serios. Sunt absolut sigur că ea a atras, la cabinetul lui din Bath, un mare număr de pacienţi din rândul bărbaţilor. Lavinia părea destul de şocată de afirmaţiile lui Tobias. — La asta nu m-am gândit. Crezi că încerca doar să-ţi trezească interesul cu privire la tratamentele lui terapeutice? — Se pare că da, aşa că ar fi mai bine să ne limităm la a considera că doamna Hudson clipea din genele ei lungi doar pentru a face reclamă metodei Hudson de terapie prin hipnoză. — Hmm. — Şi acum, că am rezolvat această problemă, continuă el, să revenim la micul meu interogatoriu. Ce dracu’ ţi s-a întâmplat astăzi, cât ai fost plecată la cumpărături? Lavinia ezită o vreme, apoi suspină uşor. — Nimic deosebit. Mi s-a părut că am văzut pe cineva cunoscut. Făcu o pauză, luând o gură de ceai, după care continuă: O persoană pe care nu mă aşteptam s-o văd aici, în Londra. — Pe cine anume ai văzut? Lavinia strâmbă din nas. — Trebuie să recunosc că nu am mai întâlnit niciodată un om atât de tenace ca tine în a tot reveni asupra unui subiect despre care i s-a atras în repetate rânduri atenţia că nu se doreşte a fi adus în discuţie. — Şi ăsta nu este decât unul din nenumăratele mele talente. Şi cu siguranţă, unul dintre motivele pentru care tu continui să apelezi din când în când la serviciile mele, în cazurile mai deosebite. Lavinia nu replică. Însă nu o făcea nici din secretomanie, nici din încăpăţânare, se gândi el. Părea foarte neliniştită şi probabil că nu ştia de unde să-şi înceapă istorisirea. Tobias se ridică în picioare. — Hai, draga mea. Să ne luăm hainele şi mănuşile şi să facem împreună o plimbare în parc.

Prolog   Ochii intrusului scăpărau de furie. Dintr-o mişcare, bărbatul mătură cu mâna încă un şir de vase de pe raft. Fragile, obiectele se sparseră pe podea, împrăştiindu-se în sute de cioburi. A trecut apoi la nişte statuete miniaturale. — Doamnă Lake, te sfătuiesc să te grăbeşti cu împachetatul, zise el, canalizându-şi violenţa spre câteva figurine de lut, înfăţişând, în mai multe variante, diverse personaje mitologice – Pani, Afrodite şi satiri. Trăsura pleacă peste cincisprezece minute şi, te asigur, te vei număra printre pasageri împreună cu nepoata dumitale, cu sau fără bagaj e. De lângă scară, Lavinia privea neputincioasă cum musafirul acesta nepoftit îi distrugea toate mărfurile. — N-ai dreptul să faci una ca asta. Mă aduci în sapă de lemn. — Ba dimpotrivă, doamnă. Îţi salvez pielea, spuse el, răsturnând cu vârful cizmei o urnă mare decorată cu motive etrusce. Dar stai liniştită, n-am nevoie de mulţumirile nimănui. Lavinia s-a albit la faţă când urna s-a făcut ţăndări, în contact cu podeaua. Şi-a dat seama că n-avea niciun rost să discute cu un dement. Tipul era hotărât să-i distrugă magazinul, or ea nu putea să-l împiedice. Învăţase de mică să recunoască semnele care indică întotdeauna că e momentul să recurgi la o retragere tactică. Cu toate astea, nu putuse niciodată să accepte cu calm adversităţile sortii. — Dacă am fi în Anglia, aş cere să fii arestat, domnule March. — Ah, ce păcat, dar noi nu ne aflăm în Anglia, doamnă Lake, nu-i aşa?! Tobias March a înşfăcat un centurion de piatră, în mărime naturală şi, apucându-l de scut, l-a azvârlit în faţă. Romanul s-a prăbuşit pe propria-i sabie. — Ne aflăm în Italia, reluă el, aşa că nu-ţi rămâne decât să te supui ordinului meu. Nu avea niciun rost să mai insiste. Fiecare clipă petrecută aici, în încercarea de a-l determina pe Tobias March să se poarte raţional, însemna timp pierdut. Mai bine se ducea să îşi facă bagajele. Din nefericire însă, încăpăţânarea care o caracteriza nu-i permitea să părăsească fără luptă câmpul de bătălie. — Ticălosule, mârâi ea printre dinţi. — Ei, să nu exagerăm, totuşi, o puse el la punct, trântind pe jos încă un rând de vase roşii de lut. Dar cred că am înţeles ce vrei să insinuezi. — E limpede că nu ai nici cel mai elementar bun-simţ, Tobias March. — Nu vreau să mă cert cu dumneata pe această temă, zise el, lovind cu piciorul o statuetă de mărime mijlocie ce o înfăţişa pe Venus goală. Dar nici dumneata nu eşti mai brează din punctul acesta de vedere, să ştii. O trecu un fior de gheaţă, când statuia se sfărâmă. Aceste Venus goale erau solicitate frecvent de clienţii ei. — Nu ţi-e ruşine?! Cum îndrăzneşti?! Faptul că eu şi nepoata mea ne-am trezit izolate aici, la Roma, şi că nevoia ne-a împins să ne apucăm de comerţ, pentru câteva luni, nu te îndreptăţeşte nicidecum să ne insulţi în halul ăsta. — Gata, ajunge, se răsti Tobias, întorcându-se cu faţa spre ea. La lumina lanternei, chipul lui necruţător părea dăltuit într-o piatră mai rece decât oricare dintre statuile aflate acolo. Zi mersi că te-am considerat doar o victimă naivă a infractorului pe care îl urmăresc, şi nu o membră a bandei lui de hoţi şi ucigaşi. — Mi-ai spus că răufăcătorii se foloseau de magazinul meu pentru a face schimb de mesaje. Dar, sinceră să fiu, domnule March, având în vedere comportamentul dumitale grosolan, îmi vine greu să te cred pe cuvânt. Bărbatul scoase din buzunar o foaie de hârtie împăturită. — Negi că acest bilet era ascuns într-unul dintre vasele dumitale? Aruncă o privire spre hârtia aceea blestemată. Cu numai câteva momente în urmă, se uitase uluită la March, care zgâlţâia zdravăn un splendid vas grecesc. Un mesaj, care semăna izbitor de mult cu raportul unui răufăcător către şeful lui, fusese dosit cu grijă în interior. Ceva legat de un târg încheiat cu nişte piraţi. — Ce vină am eu dacă unul dintre clienţii mei a pus un bilet în vasul acela?! exclamă Lavinia, ridicând bărbia. — N-a fost vorba doar despre un client, doamnă Lake. Răufăcătorii se folosesc de magazinul dumitale de câteva săptămâni. — Şi, mă rog, de unde ştii dumneata asta, domnule? — Află că urmăresc acest loc şi pe dumneata personal cam de o lună. Lavinia făcu ochii mari, uluită de tupeul cu care March îşi recunoştea fapta. — Vasăzică, mă spionezi de o lună? — La începutul investigaţiilor mele am presupus că eşti membră a cercului lui Carlisle de aici, din Roma. Abia după ce am studiat bine toate aspectele, am ajuns la concluzia că, probabil, dumneata habar n-ai avut cu ce se îndeletniceau unii dintre aşa-zişii dumitale clienţi. — E revoltător! — Vrei să spui că ai ştiut ce urmăresc, în momentul în care ai sesizat regularitatea cu care veneam aici? o întrebă el pe un ton batjocoritor. — N-am afirmat aşa ceva, negă ea pe un ton cam strident. Ştia însă că nu îşi mai putea stăpâni nervii. În viaţa ei nu fusese aşa de furioasă şi speriată. — Credeam, sincer, că sunt doar nişte cumpărători de antichităţi. — Nu mai spune! făcu Tobias, uitându-se la o colecţie de vase de sticlă verde, aşezate frumos pe un raft de sus. Zâmbetul care i se aşternuse pe buze o înfioră. Şi cât de sinceră eşti, de fapt, doamnă Lake? — Ce vrei să insinuezi? tresări Lavinia. — Nu insinuez nimic. Remarc doar că majoritatea articolelor din acest magazin sunt nişte copii ieftine ale unor obiecte de artă foarte vechi. Prea puţin din ceea ce se află expus aici este autentic. — De unde ştii, mă rog? se răsti ea la el. Până acum nu mi-ai spus că eşti expert în antichităţi, domnule. Să ştii că nu mă impresionezi cu asemenea afirmaţii absurde. Nimeni nu şi-ar închipui că ai fi vreun cunoscător în materie de artă atâta vreme cât mi-ai făcut praf magazinul. — Ai dreptate, doamnă Lake. Nu sunt expert în antichităţile greceşti şi romane. Sunt doar un om de afaceri. — Aiurea! Ce motiv ar avea un simplu om de afaceri să bată drumul până la Roma în urmărirea unui răufăcător pe nume Carlisle? — Sunt aici în numele unuia dintre clienţii mei, care m-a angajat să investighez ce s-a întâmplat cu un individ pe nume Bennett Ruckland. — Şi ce-a păţit acest domn Ruckland? — A fost ucis aici, la Roma, declară Tobias, uitându-se fix la ea. Clientul meu e convins de acest lucru, fiindcă Ruckland aflase prea multe despre organizaţia secretă condusă de Carlisle. — Povestea pare plauzibilă. — Nu mă interesează, e povestea mea, or nimic altceva nu contează în seara asta, rosti el apăsat, azvârlind încă un vas pe jos. Ţi-au mai rămas zece minute, doamnă Lake. Inutil. Apucându-şi poalele rochiei cu mâinile, Lavinia începu să urce scările, dar, străfulgerată de o idee, se opri la jumătatea drumului. — Meseria asta de a investiga tot soiul de crime pentru nişte clienţi care te plătesc mi se pare o îndeletnicire destul de bizară, remarcă ea. Tobias făcu praf o mică lampă cu ulei, de pe vremea romanilor. — Nu mai puţin bizară decât comercializarea unor false antichităţi. — Domnule, ţi-am mai spus că nu sunt false, se aprinse Lavinia. Sunt reproduceri realizate cu scopul de a fi cumpărate ca suveniruri. — Poţi să le numeşti cum vrei. Mie tot mi se pare că seamănă cu nişte pastişe grosolane. — Dar parcă spuneai, domnule, că nu eşti expert în materie de artă! Ai zis că eşti un simplu om de afaceri. — Mai ai încă aproximativ opt minute, doamnă Lake. Lavinia pipăia cu degetele pandantivul de argint de la gât, aşa cum făcea adesea când îşi simţea nervii întinşi la maximum. — Nu-mi dau seama dacă eşti un nemernic monstruos sau doar ţăcănit, şopti ea. — Şi crezi că ar fi vreo diferenţă? remarcă el amuzat, dar pe un ton glacial. — Nu, niciuna. Situaţia devenise imposibilă. N-avea încotro; trebuia să se dea bătută în faţa lui. Oftând uşor din cauza furiei sale neputincioase, se răsuci pe călcâie şi pomi valvârtej în sus, pe scări. Când ajunse în cămăruţa slab luminată, constată că, spre deosebire de ea, Emeline profitase din plin de răgazul care li se lăsase la dispoziţie. Două cufere de mărime mijlocie şi încă unul foarte mare erau deschise, pe jos. Cuferele mai mici erau deja umplute până la refuz. — Bine că ai venit, zise Emeline pe un ton înfundat, cu capul în şifonier. De ce-ai stat atât de mult? — Am încercat să-l conving pe domnul March că n-are dreptul să ne arunce în stradă, acum, în plină noapte. — Dar nu ne aruncă în stradă, o contrazise Emeline, scoţând la iveală un mic vas antic, pe care îl ţinea strâns la piept. Ne-a pus la dispoziţie o trăsură şi doi oameni înarmaţi, care să ne scoată din Roma, tefere şi nevătămate, şi să ne ducă apoi acasă, în Anglia. Mie mi s-a părut un gest mărinimos din partea lui. — Aiurea! Joacă tare, ascultă-mă pe mine, şi nu vrea să-i stăm în cale. în timp ce se străduia să înfăşoare vasul într-o rochie de voal, Emeline zise: — Tipul e convins că suntem în mare primejdie din cauza lui Carlisle, un ticălos care, potrivit spuselor lui, s-ar fi folosit de magazinul nostru pentru a face schimb de mesaje cu oamenii lui. — Ei, na! De ce să luăm de bune afirmaţiile domnului March şi să credem că există un răufăcător ca acesta, care operează aici, la Roma! exclamă Lavinia, deschizând un dulap. Dinăuntru o privea galeş un Apolo frumos şi extrem de bine dotat. Eu, una, nu pun prea mult preţ pe spusele tipului. Un lucru e, însă, limpede: are nevoie de încăperile acestea pentru scopurile lui dubioase. — Eu sunt convinsă că ne-a spus adevărul, insistă Emeline, îndesind vasul învelit într-un al treilea cufăr. Şi, dacă aşa stau lucrurile, are dreptate. Suntem într-adevăr în primejdie. — Dacă există efectiv o bandă de răufăcători în toată tărăşenia asta, nu m-ar mira să aflu că Tobias March e şeful lor. Susţine că e un simplu om de afaceri, dar mie mi s-a părut că are ceva diabolic în el. — Te enervezi uşor şi ai o imaginaţie prea bogată, Lavinia, o dojeni Emeline. Ştii că nu poţi gândi limpede dacă laşi frâu liber imaginaţiei. De jos, se auzeau zgomote de vase sparte. — Lua-l-ar naiba pe tipul ăsta, mormăi Lavinia. Oprindu-se din împachetat, Emeline îşi înclină capul pe umăr, ciulind urechile. — Vrea să lase impresia că am fost victimele unui jaf, nu crezi?! — A zis ceva cum că e mai bine să distrugă magazinul, ca nu cumva Carlisle să intre la bănuieli şi să creadă că a fost descoperit, zise Lavinia, chinuindu-se să-l scoată pe Apolo din dulap. Dar probabil că şi asta e tot o minciună de-a lui. Dacă vrei să ştii părerea mea, tipul se distrează pe cinste acolo, în magazin. E nebun de legat. — Nici vorbă, o contrazise Emeline, ducându-se să mai ia un vas din şifonier. Recunosc, însă, că a fost o idee bună să depozităm piesele autentice aici, sus, ca să nu îi tentăm pe hoţi. — De fapt, singurul nostru noroc în toată povestea asta, preciză Lavinia, apucându-l pe Apolo de bust şi trăgându-l afară din dulap. Mă cutremur când mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă am fi expus originalele astea alături de copiile de jos. Precis că March le-ar fi făcut praf şi pe ele. — Dacă vrei să ştii părerea mea, cel mai mare noroc în chestia asta îl reprezintă convingerea domnului March că nu facem parte din cercul de criminali al lui Carlisle, zise Emeline, învelind un văsuţ într-un prosop şi punându-l apoi în cufăr. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi putut să ne facă dacă ar fi crezut că suntem în cârdăşie cu răufăcătorii aceia, şi nu doar victimele lor inocente. — Asta s-o crezi tu! Ce poate fi mai rău decât faptul că ne-a distrus singura noastră sursă de venit şi că ne dă afară din casă. Aruncând o privire spre zidurile vechi de piatră din jurul lor, Emeline oftă uşor. — Cum să fie cămăruţa asta urâtă „casă“ pentru noi?! Mie nu-mi pare rău că plec de-aici. — Ba ai să vezi tu cât de mult îţi va lipsi, când o să ne trezim leftere la Londra şi nevoite să ne câştigăm existenţa pe stradă. — N-o să ajungem până acolo, o contrazise Emeline, bătând uşor cu palma în vasul învelit în prosop, pe care îl ţinea în mână. Vom vinde toate aceste antichităţi, după ce o să ajungem în Anglia. Ştii bine că sunt o mulţime de colecţionari de vase vechi şi statui antice. Cu banii pe care o să-i scoatem din vânzare vom putea închiria o casă. — Nu pentru multă vreme, însă. Zi mersi dacă vom avea norocul să obţinem suficienţi bani ca să ne putem întreţine măcar şase luni. Când o să rămânem fără niciunul dintre aceste obiecte de valoare, vom fi la mare ananghie. — Până atunci, născoceşti tu ceva, Lavinia, cum ai făcut întotdeauna. Uită-te numai cât de bine ne-am descurcat când ne-am trezit izolate aici, la Roma, după ce patronul nostru a fugit cu contesa aia frumoasă. Ideea ta de a ne apuca de comerţul cu antichităţi a fost absolut genială. Cu un mare efort de voinţă, Lavinia se abţinu să nu urle de exasperare. O înnebunea efectiv această încredere nemărginită pe care o avea Emeline în capacitatea ei de a ieşi cu bine din orice dezastru. — Hai, te rog, ajută-mă să-l mut pe Apolo ăsta, îi zise ea. Emeline se uită lung la imensul nud, pe care Lavinia se căznea să-l târască prin cameră. — O să ocupe aproape tot spaţiul din ultimul cufăr. Poate că ar fi mai bine să renunţăm la el şi să luăm în schimb nişte vase. — Statuia asta a lui Apolo face cât zeci de vase la un loc, îi atrase atenţia Lavinia. Se oprise în mijlocul odăii, gâfâind din cauza efortului şi încercând să apuce mai bine nudul. E cel mai valoros obiect de artă pe care îl avem. Trebuie neapărat să-l luăm cu noi. — Dacă îl băgăm în cufăr, n-o să mai avem loc pentru cărţile tale, remarcă Emeline, cu blândeţe. Lavinia simţi că i se face rău de la stomac. Oprindu-se brusc, se uită la raftul plin eu cărţi de poezie, pe care le adusese din Anglia. Gândul de a renunţa la ele i se părea de neconceput. — O să-mi iau eu altele, rosti ea cu îndârjire, apucând zdravăn statuia. Emeline şovăia, uitându-se atentă la faţa Laviniei. — Eşti sigură? Ştiu că înseamnă enorm pentru tine. — Apolo e mai important. — Foarte bine, zise Emeline, aplecându-se să-l ridice pe Apolo de membrele inferioare. De pe scară se auzea călcătura grea a cizmelor lui Tobias March. După câteva clipe, acesta îşi făcu apariţia în pragul uşii. Se uită întâi la cufere, apoi îşi mută privirile spre Lavinia şi Emeline. — Trebuie să plecaţi imediat, zise el. Nu pot risca să vă mai las să rămâneţi aici nici măcar zece minute. Laviniei îi venea să-i arunce în cap cu unul dintre vase. — Nu plec fără Apolo. Statuia asta e tot ce ne-a mai rămas ca să putem trăi, dacă nu vrem să ajungem pensionarele vreunui bordel din Anglia. Emeline se strâmbă. — Zău aşa, Lavinia, nu mai exagera. — Ăsta e purul adevăr, se răţoi Lavinia. — Ia daţi-mi mie statuia asta afurisită, spuse Tobias, venind spre ele. Şi, luând nudul în braţe, îl puse în cufăr. — Mulţumesc, îi zâmbi Emeline cu căldură. E tare grea. — Ia nu-i mai mulţumi atât, zise Lavinia, scârbită. Uiţi că el e cauza tuturor necazurilor noastre din seara asta?! — Încântat întotdeauna să vă pot fi de folos, spuse Tobias, aranjând mai bine statuia în cufăr. Mai aveţi ceva? — Da, răspunse Lavinia cu promptitudine. Urna aceea de lângă uşă. Este o piesă extrem de rară şi valoroasă. — Nu mai încape în cufăr, remarcă Tobias, cu capacul în mână. Trebuie să alegi între Apolo şi urnă. Nu le poţi lua pe amândouă. Lavinia miji ochii, devenind bănuitoare. — Aha, asta fiindcă vrei să iei dumneata urna, nu-i aşa?! Ţi-ai pus în gând să mi-o furi. — Te asigur, doamnă Lake, că nu mă interesează deloc blestemata asta de urnă. Spune, vrei urna sau statuia lui Apolo? Alege. Acum. — Statuia lui Apolo, mormăi ea. Emeline se dusese să îndese o cămaşă de noapte şi nişte pantofi în jurul nudului. — Cred că suntem gata, domnule March. — Da, într-adevăr, întări şi Lavinia, cu un zâmbet tăios. Complet gata. Sper ca într-o bună zi să te pot răsplăti pentru munca din seara asta, domnule March. — Ce-i asta, doamnă Lake, o ameninţare? întrebă el, trântind capacul cufărului. — Ia-o cum vrei, domnule, îi replică ea, luând poşeta într-o mână şi pelerina de drum în cealaltă. Haide, Emeline, să plecăm până nu-i trece prin cap domnului March să dea foc la casă cu noi înăuntru. — N-are rost să fii aşa de urâcioasă, o dojeni Emeline, luându-şi pelerina şi o pălărie. În situaţia de faţă, cred că domnul March dă dovadă de o admirabilă stăpânire de sine. Tobias a înclinat din cap. — Îţi mulţumesc pentru înţelegere, domnişoară Emeline. — Nu trebuie să iei în seamă remarcile Laviniei, domnule, zise Emeline. Aşa e ea; când se simte contrariată şi presată, are tendinţa să-şi cam piardă cumpătul. — Am remarcat, răspunse Tobias, fixând-o pe Lavinia cu o privire rece. — Sper să fii înţelegător, aşadar, continuă Emeline. Pe lângă toate neplăcerile din seara asta, ne vedem obligate să lăsăm aici şi cărţile ei de poezie. I-a fost foarte greu să ia această decizie. Îi plac enorm poeziile, să ştii. — Oh, Doamne, încetează! exclamă Lavinia, punându-şi pelerina pe umeri şi pornind cu paşi iuţi spre uşă. Refuz să mai ascult conversaţia asta ridicolă. Un lucru e cert, abia aştept să scap de compania dumitale dezagreabilă, domnule March. — Mă jigneşti, doamnă Lake. — Nu atât de tare cum aş fi vrut. Oprindu-se în capul scărilor, Lavinia întoarse capul spre el. Nu părea câtuşi de puţin ofensat. Ba dimpotrivă, ai fi putut jura că se simte la largul său. Iar uşurinţa cu care a ridicat imul dintre cufere dovedea excelenta lui condiţie fizică. — În ce mă priveşte, eu abia aştept să ajung acasă, zise Emeline, grăbindu-se spre scară. Italia e o ţară frumoasă, dar mie mi-a fost dor de Londra. — Şi mie, confirmă Lavinia, făcând efortul de a-şi smulge privirea de la umerii laţi ai lui Tobias March. Toată aventura asta m-a dat peste cap, adăugă ea, coborând furioasă scara. De fapt, cine a avut ideea să venim la Roma ca însoţitoare ale doamnei Underwood?! Oribilă creatură! — Parcă tu, spuse Emeline, dregându-şi glasul. — Data viitoare, când o să-ţi mai sugerez ceva atât de bizar, te rog să fii aşa de bună şi să-mi dai cu nişte oţet pe la nas, ca să-mi revin în simţiri. — Fără îndoială că, la momentul respectiv, ideea a părut de-a dreptul strălucită, spuse, din spatele ei, Tobias March. — Aşa e, murmură Emeline, pe un ton neutru. „Gândeşte-te ce încântător ar fi să petrecem un sezon la Roma“, zicea Lavinia. „în mijlocul atâtor antichităţi inspirate“, insista tot ea. „Şi totul pe cheltuiala doamnei Underwood“, nu uita ea să adauge. „Vom trăi pe picior mare, alături de nişte oameni din lumea bună’ ’, spunea Lavinia, atunci. — Încetează, Emeline, se răţoi Lavinia la ea. Ştii foarte bine că a fost o experienţă instructivă. — Din mai multe puncte de vedere, îmi imaginez, se grăbi Tobias să comenteze. Asta dacă mă gândesc la bârfele pe care le-am auzit despre petrecerile date de către doamna Underwood. E-adevărat că până la orgii mai era doar un pas? Lavinia scrâşni din dinţi. — Recunosc că au avut loc vreo două incidente minore, nu prea fericite. — Dădea nişte petreceri cam ciudate, mărturisi Emeline. Lavinia şi cu mine a trebuit să ne închidem în dormitor, până s-au terminat. După părerea mea, însă, situaţia a scăpat complet de sub control, într-o dimineaţă, când am constatat că doamna Underwood fugise cu contele ei. Din cauza asta, noi ne-am trezit singure şi leftere într-o ţară străină. — Totuşi, ţinu să precizeze Lavinia, ne-am descurcat destul de bine, până când ai apărut dumneata, domnule March, şi te-ai amestecat în treburile noastre. — Regret nespus, doamnă Lake, că am fost nevoit să procedez aşa, zise Tobias. Ajunsă la parter, Lavinia se opri lângă scară, cuprinzând cu privirea magazinul plin de vase şi statui făcute ţăndări. A distrus tot, se gândi ea. N-a rămas un vas nespart. În niciun ceas, omul acesta distrusese o afacere pe care ele o puseseră în picioare într-un răstimp de aproape patru luni. — Nu pot crede că regretele dumitale sunt la fel de mari ca ale mele, domnule March, îi zise ea, apucând mai bine poşeta şi păşind printre cioburi spre uşă. După părerea mea, dezastrul acesta ti se datorează exclusiv dumitale.   Nu se crăpase încă de ziuă, când Tobias a auzit deschizându-se, în fine, uşa din spatele magazinului. Stătea la pândă pe scări, în întuneric, cu pistolul în mână. Din camera din spate şi-a făcut apariţia un bărbat cu un felinar, ce împrăştia o lumină slabă. Când a văzut dezastrul din magazin şi podeaua plină de cioburi, a încremenit locului. — Fir-ar să fie de porcărie! Punând felinarul pe tejghea, a traversat repede încăperea ca să vadă ce mai rămăsese dintr-un anumit vas mare. — Ce porcărie! bombăni el din nou. Răsucindu-se pe călcâie, se uită la toate obiectele distruse. — Cauţi ceva, Carlisle? îl întrebă Tobias, coborând o treaptă. Carlisle înlemni. La lumina palidă a felinarului, faţa lui era ca o mască a răului. — Tu cine mai eşti? — Nu mă cunoşti. M-a trimis după tine un prieten de-al lui Bennett Ruckland. — Ruckland. Da, bineînţeles. Trebuia să mă fi aşteptat la asta. Carlisle se mişcă cu o iuţeală fulgerătoare. Ridicând mâna, scoase la iveală un pistol, gata să tragă. Dar Tobias era pregătit. Trase şi el piedica de la pistol şi apăsă pe trăgaci. Împuşcătura nu şi-a atins ţinta. Tobias a băgat mâna în buzunar şi a scos o altă armă, mai eficientă. Prea târziu, însă. Carlisle trăsese deja. Tobias simţi că-i fuge pământul de sub picioare. Impactul îl aruncă pe spate. Descleştându-şi degetele de pe pistolul cu care nu mai apucase să tragă, Tobias se prinse de balustradă în ultimul moment, astfel că nu se rostogoli pe scări, cu capul în jos. Carlisle se pregătea deja să tragă cu al doilea pistol. Tobias încercă să urce scara înapoi. Îl durea foarte tare piciorul stâng. Abia dacă putea să-l mai mişte. Întorcându-se pe burtă, se târî în sus pe scări, împingându-se în mâini şi în piciorul drept, ca un crab. Piciorul îi alunecă pe ceva umed – îi curgea sânge din piciorul rănit. Dedesubt, Carlisle înainta cu prudenţă spre scară. Nu mai trăsese şi cu al doilea pistol din cauza luminii difuze, care nu-i permitea să-l repereze. Da, întunericul era singura lui speranţă. Izbuti să ajungă pe palier, iar de acolo se aruncă peste pragul uşii, în încăperea neluminată, atingând cu mâna urna grea pe care Lavinia n-o mai luase cu ea, la plecare. — Ce poate fi mai supărător decât să ratezi ţinta? întrebă Carlisle, pe un ton voit amabil. Şi, pe urmă, să-ţi mai cadă din mână şi al doilea pistol. Mare neîndemânare, zău aşa. Acum urca repede scara, mult mai sigur pe el. Tobias apucă urna, o întoarse cu partea rotunjită spre sine şi încercă să respire cât mai liniştit. Durerea din piciorul stâng se accentuase. — Tipul care te-a trimis pe urmele mele s-a sinchisit măcar să-ţi spună că probabil n-o să te mai întorci viu în Anglia? îl întrebă Carlisle, de la jumătatea scărilor. Ţi-a zis cumva că am fost membru al Camerei albastre? Ştii ce înseamnă asta, amice? N-avea decât o şansă, îşi spuse Tobias. Trebuia să aştepte momentul propice. — Nu ştiu cu cât te-au plătit ca să vii după mine, dar în mod cert te-ai lăsat păcălit. Mare prost ai fost că ai acceptat târgul, mai zise Carlisle, pregătindu-se să păşească pe palier. Chestia asta te va costa viaţa, adăugă el, pe un ton nerăbdător. În acel moment, cu un ultim efort, Tobias dădu brânci urnei grele, care se rostogoli spre scară. — Ce-i asta? exclamă Carlisle, încremenind pe ultima treaptă. De unde vine zgomotul ăsta? Urna se izbi violent de picioarele lui. Carlisle scoase un urlet de durere. Tobias îl auzi zgâriind peretele cu unghiile, în încercarea disperată, dar zadarnică, de a-şi recăpăta echilibrul. Se auzi o serie de bufnituri sacadate, pe măsură ce Carlisle se rostogolea pe trepte. Zbieretele lui Carlisle amuţiră înainte ca trupul lui să se lovească de podea. Smulgând cearşaful de pe pat, Tobias rupse din el o fâşie lungă, pe care şi-o înfăşură pe coapsa stângă. Când se ridică în picioare, simţi că se învârte camera cu el. Clătinându-se, gata să leşine, începu să coboare treptele, făcând eforturi supraomeneşti să nu cadă. Carlisle zăcea răstignit la picioarele scării, cu gâtul răsucit într-o poziţie nefirească. Cioburile urnei sparte erau împrăştiate în jurul lui. — Ghinionul tău că l-a ales pe Apolo, şopti Tobias, uitându-se la mort. Dacă mă gândesc bine, decizia s-a dovedit excelentă. Doamna a avut o intuiţie nemaipomenită.    

PROLOG   Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   Scheletul zăcea întins pe un pat sculptat migălos şi foarte împodobit, plasat în centrul vechiului laborator care devenise mormântul alchimistului. Oasele vechi de mai bine de două sute de ani erau încă înfăşurate în zdrenţele unui halat care fusese cu siguranţă croit din cea mai scumpă mătase şi catifea. Mănuşi și papuci brodaţi cu fir de aur încă mai înfăşurau oasele mâinilor, respectiv ale picioarelor, creând o stranie iluzie de carne. — Probabil croitorul lui îl iubea, spuse Gabriel Jones. — Dacă ai un client alchimist, asta nu însemnă neapărat că omul nu poate avea un acut simţ al eleganţei, remarcă Caleb Jones. Gabriel aruncă o privire la hainele vărului său, apoi se uită la ţinuta lui. Atât pantalonii, cât şi cămăşile de in pe care le purtau erau pline de praf şi de noroi, dar, ca şi cizmele, erau lucrate de mână şi le veneau ca turnate. — O trăsătură de familie, după câte se pare, spuse Gabriel. — O adăugire frumoasă la legenda familiei Jones, fu de acord Caleb. Gabriel se apropie de pat şi ridică mai sus braţul în care ţinea felinarul. În lumina tremurătoare a acestuia putu să distingă simbolurile criptice, specifice alchimiştilor, pentru mercur, argint şi aur, simboluri care împodobeau poalele largi ale halatului în care era înfăşurat scheletul. Simboluri similare erau incrustate şi în tăblia de lemn a patului. Lângă pat, pe podea, se afla un cufăr. Cele două sute de ani care trecuseră peste metalul părţilor lui laterale îl acoperiseră cu rugină, dar capacul era protejat de un strat subţire de metal rezistent la coroziune. Aur, gândi Gabriel. Se aplecă şi şterse cu o batistă imaculată o mică parte din praful care acoperea capacul. În lumina puţină se puteau desluşi decoraţiunile care împodobeau stratul subţire de aur – un model cu frunze – precum şi câteva cuvinte în latina veche, gravate de asemenea în aur. — E uimitor că în două sute de ani locul acesta nu a fost descoperit şi jefuit, spuse el. Mai mult ca sigur că alchimistul îşi făcuse o grămadă de duşmani şi de rivali de‑a lungul vieţii. Asta ca să nu mai vorbim de toţi membrii Societăţii Arcanului şi nici de membrii familiei Jones, care îl caută de zeci de ani. — Alchimistul era, pe bună dreptate, cunoscut drept o persoană foarte isteaţă şi foarte secretoasă, îi reaminti Caleb. — O altă trăsătură de familie. — E adevărat, fu de acord Caleb. În vocea lui apăruse o umbră de tristețe. între el şi vărul lui existau multe deosebiri, gândi Gabriel. Caleb era un tip meditativ, care cădea adesea în muţenie. Prefera să stea singur în laboratorul lui. Nu avea prea multă răbdare cu vizitatorii, cu musafirii sau cu orice alte persoane care așteptau din partea lui cordialitate sau măcar o urmă de amabilitate. Gabriel fusese dintotdeauna mai activ din punct de vedere social şi mai puţin capricios decât vărul său, dar în ultima vreme simţise şi el nevoia să se retragă în propria bibliotecă pentru perioade destul de mari de timp. Ştia că se folosea de clipele acestea de studiu nu numai ca o modalitate de îmbogăţire a cunoştinţelor, ci şi de izolare, poate chiar de evadare. Amândoi încercau să scape, fiecare în felul lui, de acele aspecte ale firii lor care nu puteau fi calificate decât ca anormale, gândi el. Se îndoia că vreunul dintre ei ar fi putut să găsească într‑o bibliotecă, ori într‑un laborator, ceea ce căutau. Caleb examină una dintre cărţile vechi. — O să avem nevoie de ajutor pentru a împacheta toate relicvele astea. — Putem să angajăm câţiva oameni din sat, spuse Gabriel. Începu automat să schiţeze în gând un plan de acţiune cu privire la împachetarea şi expedierea lucrurilor găsite în laboratorul‑mormânt al alchimistului. Se pricepea la planuri de acţiune. Tatăl său îi spusese nu o dată că talentul lui la construirea celor mai bune strategii era strâns legat de neobişnuitele sale puteri paranormale. Totuşi, Gabriel prefera să considere acest talent ca pe o manifestare a acelei părţi a lui care era normală. Îşi dorea cu disperare să creadă că era un om logic, raţional, modern şi nu un individ primitiv, necivilizat, blocat într‑un stadiu inferior al evoluţiei. Alungă din minte aceste gânduri tulburătoare şi se concentră asupra planurilor de transportare a relicvelor. Cel mai apropiat sat se afla la câţiva kilometri distanţă. Era o mică aşezare, care supravieţuise de‑a lungul secolelor datorită contrabandei. Oamenii de acolo ştiau să păstreze un secret, mai ales dacă la mijloc erau şi ceva bani pentru ei. Societatea Arcanului îşi putea permite să cumpere tăcerea sătenilor, reflectă Gabriel. Locaţia izolată de pe coastă, pe care alchimistul o alesese pentru laboratorul său, o mică fortăreaţă, arăta dezolant chiar şi astăzi. Acum două sute de ani probabil că zona era şi mai sălbatică şi mai izolată, gândi el. Laboratorul‑mormânt era ascuns sub pământ, sub ruinele unui castel. Când el şi Caleb reuşiseră în sfârşit să deschidă uşa laboratorului, cu puţină vreme în urmă, îi întâmpinase o duhoare grea de cadavru care îi făcuse pe amândoi să se dea înapoi, tuşind şi gâfâind. Hotărâseră de comun acord să aştepte până când atmosfera din cameră avea să fie împrospătată de briza răcoroasă a oceanului şi abia apoi să intre. Odată înăuntru, se treziseră într‑o cameră mobilată în maniera unui birou de studiu. Volume vechi, legate în piele, cu cotoarele roase şi crăpate pe alocuri, erau aliniate în rafturile bibliotecii. Două sfeşnice erau puse la îndemână, aşteptând parcă să fie împodobite cu lumânări şi aprinse. Aparatele vechi de două sute de ani pe care alchimistul le folosise pentru experimentele sale se aliniau ordonat de‑a lungul unei mese lungi de lucru. Eprubetele şi celelalte vase de sticlă erau năclăite de mizerie. Instrumentele metalice, arzătoarele şi foalele erau pline de rugină. — Dacă există ceva de valoare aici, cu siguranţă că se află în cufărul acela, spuse Caleb. Dar nu văd pe nicăieri vreo cheie. Crezi c‑ar trebui să forţăm încuietoarea acum sau să aşteptăm până ajungem înapoi Ia Casa Arcanului? — Eu zic c‑ar fi mai bine să aflăm acum cu ce avem de‑a face, spuse Gabriel. Se lăsă pe vine lângă cufărul solid şi examină atent încuietoarea de metal. Dacă înăuntru se află o comoară, aur şi pietre preţioase, va trebui să luăm măsuri suplimentare de precauţie pentru protejarea conţinutului pe drumul spre casă. — Avem nevoie de nişte scule solide pentru a forţa încuietoarea aia. Gabriel aruncă o privire spre schelet. Un mic obiect metalic se zărea lângă o mână, ascuns parţial sub mănuşă. — Cred c‑am zărit cheia, spuse el. Se aplecă şi ridică cu grijă degetele mănuşii pentru a scoate cheia. Se auzi un trosnet uşor. Mâna se desprinse din încheietură. Gabriel se trezi ţinând în mână o mănuşă plină cu oase. — La naiba, murmură Caleb. M‑au trecut fiori pe şira spinării. Credeam că asta se întâmplă numai în romanele de senzaţie. — Nu e decât un schelet, spuse Gabriel, punând pe pat mănuşa şi conţinutul ei morbid. Un schelet vechi de două sute de ani. — Ah, dar acesta se întâmplă să fie scheletul lui Sylvester Jones, Alchimistul, strămoşul nostru şi fondatorul Societăţii Arcanului, spuse Caleb. Din câte ştim noi, tipul era foarte viclean şi foarte periculos. Poate că nu‑i place ca laboratorul lui să fie descoperit după atâta amar de ani. Gabriel se lăsă din nou pe vine, lângă cufăr. — Dacă i‑ar fi păsat atât de mult de intimitatea lui, n‑ar mai fi lăsat tot felul de indicii despre locul ăsta în seria de scrisori pe care le‑a trimis înainte de a muri. Scrisorile zăcuseră în arhivele Societăţii până în urmă cu câteva luni, când el le scosese de acolo şi reuşise să descifreze codul secret al alchimistului. Introduse cheia în broasca cufărului şi îşi dădu imediat seama că nu va merge. — E prea ruginită, spuse el. Adu sculele. Zece minute mai târziu reuşiră împreună să deschidă cufărul. Capacul se ridică greu. Balamalele ruginite scârţâiră prelung. Dar nu urmă nicio explozie, nu se ridicară limbi de foc şi nu avură parte de nicio altă surpriză neplăcută. Gabriel şi Caleb se uitară în cufăr. — Şi noi care credeam că o să găsim aur şi pietre preţioase, spuse Caleb. — Din fericire, n‑am pornit această expediţie în speranţa că vom descoperi o comoară, îl aprobă Gabriel. În cufăr nu se afla decât un caiet mic, legat în piele. Ridică respectivul caiet şi îl deschise cu mare grijă. — Bănuiesc că aici vom găsi formula la care făcea referire alchimistul în hârtiile şi în scrisorile lui. Pentru el, probabil că formula aceea era mai preţioasă decât aurul şi pietrele preţioase. Paginile îngălbenite erau acoperite cu scrisul ordonat al alchimistului, totul într‑o latină criptică. Caleb se aplecă spre a se putea uita mai bine la adunătura aceea aparent neinteligibilă de cifre, litere, simboluri şi cuvinte care acopereau prima pagină. — E scris într‑unul dintre blestematele lui de coduri secrete, spuse el, clătinând din cap. Gabriel întoarse o pagină. — Înclinaţia pentru secrete şi coduri este o tradiţie pe care membrii Societăţii Arcanului o păstrează cu mare entuziasm de peste două secole. — În viața mea n‑am întâlnit o adunătură mai mare de excentrici obsedaţi şi exclusivişti ca Societatea Arcanului. Gabriel închise grijuliu caietul şi întâlni privirea lui Caleb. — Cred că există destui oameni care ne‑ar cataloga şi pe noi cel puţin la fel de excentrici ca oricare dintre membrii Societăţii. — Probabil că excentrici nu este cuvântul care ni se potriveşte cel mai bine. Maxilarul lui Caleb se încordă. Dar nici n‑aş încerca să găsesc un altul mai potrivit. Gabriel nu‑l contrazise. Când erau mai tineri, se bucuraseră din plin de excentricităţile lor şi consideraseră sensibilitatea lor specială ca pe ceva normal. Dar vârsta adultă şi maturitatea le oferiseră altă perspectivă, mai precaută. Şi acum, parcă pentru a‑şi face viaţa şi mai dificilă, gândi Gabriel, avea de furcă şi cu un părinte cu vederi foarte moderne, care devenise un entuziast susţinător al teoriilor domnului Darwin. Hippolyte Jones era hotărât să‑l vadă pe fiul lui căsătorit cât mai repede cu putinţă. Gabriel ajunsese la concluzia că dorinţa secretă a tatălui său era să vadă dacă neobişnuita sensibilitate paranormală pe care o avea fiul lui se va dovedi o trăsătură ereditară. La naiba, nu se va lăsa târât într‑un experiment asupra evoluţiei, gândi Gabriel. Cât despre găsirea unei soţii, prefera să conducă el însuşi operaţiunile. Se uită spre Caleb. — Te‑ai gândit vreodată că noi suntem membrii unei societăţi pline de excentrici secretoşi şi singuratici, obsedaţi de mistere şi ciudăţenii? — Nu e vina noastră, declamă Caleb, aplecându‑se să se uite mai bine la unul din străvechile instrumente de pe masa de lucru. Noi nu făceam decât să ne îndeplinim îndatoririle de buni fii atunci când ne‑am lăsat prinşi în mrejele lor. Ştii la fel de bine ca şi mine că atât tatăl meu, cât şi al tău ar fi fost pur şi simplu scandalizaţi dacă am fi refuzat să intrăm şi noi în mult‑iubita lor Societate. Pe lângă asta, n‑ai niciun drept să te plângi. Tu ai fost cel care m‑a convins să particip la ceremonia aia blestemată. Gabriel se uită în jos la inelul negru‑auriu cu onix pe care‑l purta pe mâna dreaptă. Pe piatră era incrustat simbolul alchimist al focului. — Ştiu foarte bine chestia asta, spuse el. Caleb răsuflă zgomotos. — Îmi dau seama că ai fost supus unei presiuni imense pentru a intra în Societate, mai ales ţinând seama de circumstanţe. — Da. Gabriel închise capacul greu al cufărului şi studie cuvintele criptice incrustate în foiţa de aur ce‑l acoperea. Sper din toată inima că nu e vorba de un blestem de alchimist. Cel care va cuteza să deschidă acest cufăr va muri în chinuri înainte de răsăritul soarelui, sau ceva de genul ăsta. — Probabil că e vorba de un blestem sau cel puţin de un fel de avertisment. Caleb ridică din umeri. Vechii alchimişti erau cunoscuţi pentru chestiile de genul ăsta. Dar tu şi cu mine aparţinem vremurilor moderne, nu‑i aşa? Noi nu credem în astfel de baliverne.   Primul bărbat a murit trei zile mai târziu. Se numea Riggs. Era unul dintre sătenii pe care Gabriel şi Caleb îi angajaseră să împacheteze lucrurile găsite în mormântul alchimistului şi să ducă în siguranţă cutiile în vagoane pentru a fi transportate. Trupul lui fusese descoperit într‑o fundătură străveche, în apropierea portului. Riggs fusese înjunghiat de două ori. Prima lovitură îi perforase pieptul. A doua îi tăiase beregata. Pe pietrele vechi ale aleii se scursese mult sânge. Fusese ucis cu propriul lui cuţit, aflat acum lângă el, cu lama plină de sânge închegat. — Mi s‑a spus că Riggs era un singuratic căruia îi plăceau femeile, îi plăcea să bea şi să se încaiere prin taverne, spuse Caleb. Din câte spun localnicii, era de aşteptat s‑o sfârşească rău mai devreme sau mai târziu. Se presupune că s‑a luat la harţă cu cineva care era mai puternic, mai rapid sau mai norocos decât el. Se uită la Gabriel; aşteptă fără să mai spună nimic. Resemnat în faţa inevitabilului, Gabriel se lăsă pe vine lângă cadavru. Apucă îngândurat cuţitul de mâner, îşi concentră atenţia asupra armei crimei şi se pregăti de şocul avertismentului cutremurător care ştia că o să vină. În mânerul cuţitului rămăsese o mare cantitate de energie. Crima nu fusese comisă decât cu câteva ore în urmă. Senzaţii puternice rămăseseră încă legate de lama cuţitului, de‑ajuns de puternice pentru a declanşa emoţii întunecate în adâncurile fiinţei lui. Îşi simţi toate simţurile ascuţindu‑se. Se simţea dintr‑o dată mai alert, într‑o anume stare metafizică. Tulburător era că dorinţa primordială de a vâna îi încingea sângele. Dădu drumul repede cuţitului care căzu zdrăngănind pe pietrele aleii şi se ridică în picioare. Caleb îl urmărea cu o privire intensă. — Ei bine? — Riggs nu a fost ucis de un străin cuprins deodată de furie sau de panică, spuse Gabriel. Strânse absent mâna în care ţinuse cuţitul. Era un gest automat, o încercare zadarnică de a scăpa de întinarea răului care continua parcă să plutească în jurul lui şi de dorinţa de a vâna pe care i‑o stârnise. Cel peste care‑a dat în fundătura asta venise aici cu intenţia de a‑l ucide. A fost o crimă comisă cu premeditare, cu sânge rece. — Un soţ încornorat sau poate un duşman mai vechi. — Asta e cea mai plauzibilă explicaţie, îl aprobă Gabriel. Dar putea simţi cum influxurile energetice fac să i se ridice părul de pe ceafă. Autorităţile vor ajunge cu siguranţă la această concluzie, mai ales ţinând seama de reputaţia lui Riggs. Totuşi, cred c‑ar fi bine să inventariem conţinutul lăzilor. Sprâncenele tui Caleb se ridicară. — Crezi că Riggs a furat vreun artefact şi a încercat sa‑l vândă cuiva care apoi l‑a omorât? — Poate. — Credeam c‑am căzut amândoi de acord că în laboratorul alchimistului n‑am prea văzut obiecte de valoare, oricum, niciunul care să merite sa mori pentru el. Hai să anunţăm autorităţile locale şi apoi să ne uităm la lăzile acelea, spuse Gabriel încet. Se întoarse şi o luă repede spre intrarea îngustă a aleii, dornic să se îndepărteze cât mai rapid de locul în care se petrecuse răbufnirea aceea de violenţă. Îşi ţinea încă sub control impulsul de a vâna, dar îl simţea şoptindu‑i din adâncurile întunecoase ale ființei lui, făcându‑l atent la cealaltă latură a firii lui, o parte care nu avea nimic în comun cu modernul.   Dură destul de mult ca să verifice toate lăzile în care fuseseră puse artefactele după ce fuseseră împachetate cu grijă, gata de transport. Totul fusese confruntat cu lista pe care Caleb şi Gabriel o întocmiseră înainte de ambalarea lucrurilor. Până la urmă descoperiră că nu lipsea decât un singur obiect. — A luat blestematul acela de caiet, spuse Caleb dezgustat. N‑o să fie deloc amuzant să explicăm pierderea asta taţilor noştri, cu atât mai puţin membrilor Consiliului. Gabriel contemplă interiorul gol al cufărului. — Probabil că i‑am uşurat munca forţând capacul. N‑a trebuit să se chinuie prea mult pentru a pune mâna pe caiet. Dar de ce‑ar vrea cineva chestia aia? Mâzgălelile şi elucubraţiile unui bătrân alchimist nebun ar fi putut fi interesante doar pentru un cercetător. Obiectul avea o însemnătate istorică doar pentru membrii Societăţii Arcanului şi doar pentru că Sylvester a fost fondatorul Societății. Caleb clătină din cap. — Se pare că există cineva care chiar crede că formula aceea funcţionează. Cineva care este dispus să ucidă pentru a pune mâna pe ea. — Ei bine, un lucru e sigur. Am fost martorii începutului unei noi legende numai bună de adăugat în panoplia Societăţii Arcanului. Caleb se încruntă. — Blestemul lui Sylvester Alchimistul? — Sună interesant, nu crezi?    

1 Primul indiciu că planurile lui întocmite cu grijă pentru noaptea aceea erau condamnate îl avu când deschise uşa dormitorului şi o găsi pe Cleopatra stând în hol. — Fir-ar al dracului! spuse cl foarte încet. Mă aşteptam să fie Minerva. Îndelung anticipata lui viziune a unei nopţi de pasiune petrecută într-un pat confortabil cu amanta şi ocazionala parteneră a lui de afaceri, Lavinia Lake, se estompă într-o ceaţă nedesluşită. Trecutul venise să-l bântuie în cel mai nepotrivit moment. — Bună, Tobias. Femeia din hol coborî masca verde cu auriu ataşată la beţişorul de aur din mână. Diadema în formă tic cobră care îi împodobea peruca lungă şi neagră, împletită cu artă, licărea la lumina unui felinar de perete. Un amuzament răutăcios licărea în ochii întunecaţi. — A trecut mult timp, nu-i aşa? Pot să intru? De fapt, trecuseră trei ani de când o văzuse ultima dată pe Aspasia Gray, dar se schimbase foarte puţin. Încă era o femeie uluitor de frumoasă, cu un profil clasic care se potrivea bine deghizării ei în regină a Egiptului. El ştia că părul ei adevărat era de un castaniu închis, frumos. Silueta înaltă, elegant proporţionată era şi mai bine pusă în valoare de rochia lungă, de un verde pal, tivită cu broderii de aur. Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă în seara asta era să reînnoiască vechi cunoştinţe, se gândi Tobias March. Dar vederea Aspasiei Gray spulberase net starea de spirit. Amintiri din perioada foarte întunecată din urmă cu trei ani năvăliră peste el cu forţa valurilor purtate de furtună. Cu un efort, îşi adună minţile şi trecu repede în revistă holul întunecat din spatele Aspasiei. Nici urmă de Lavinia. Poate că, dacă acţiona repede, reuşea să scape de musafira lui nedorită înainte ca seara să fie total compromisă. — Cred că ar fi bine să intri. Reţinut, se dădu înapoi. — Nu te-ai schimbat, domnule, murmură ea. La fel de politicos ca întotdeauna, văd. Intră în camera luminată de foc cu un foşnet moale de fuste de mătase şi o iluzie de parfum exotic. El închise uşa şi se întoarse spre ea. Nu observase nicio Cleopatră la balul de la începutul serii, dar nu era de mirare. Castelul Beaumont era o monstruozitate de casă – uriaşă, întinsă – şi în seara asta era înţesat de oameni. Pe el îl interesase doar un oaspete anume. Invitaţia la petrecere venise prin intermediul bunăvoinţei lordului Vale. Primul impuls al lui Tobias fusese să decline oferta. Nu-1 prea interesau astfel de chestii. Petrecerile de casă, mai ales, i se păreau în cel mai bun caz plicticoase, cu toate că experienţa lui în acest domeniu era limitată. Dar apoi Vale îi reamintise de atracţia deosebită a unei petreceri într-o casă de ţară organizată aşa cum se cuvine. Da, există mic dejunuri lungi şi plicticoase şi conversaţii frivole şi jocuri prosteşti, dar reţine acest aspect extrem de important, foarte relevant: ţie şi doamnei Lake vi se va pune la dispoziţie câte un dormitor privat. Mai mult, nimeni nu va acorda nici cea mai mică atenţie pe care dintre aceste dormitoare veţi alege să le ocupaţi la noapte. Într-adevăr, obiectivul real al unei petreceri de casă bine plănuite este să asigure multe ocazii de genul ăsta. Aluzia la adevăratul caracter al unei mari petreceri de casă îl lovise pe Tobias cu forţa unui trăsnet. Când Vale, care nu avea nicio intenţie să participe la afacerea Beaumont, îi oferise să călătorească cu una dintre caleştile lui personale, Tobias se însufleţise. Fusese surprins, ca să nu spunem foarte uşurat, când Lavinia acceptase planul fără multe fasoane. Bănuia că entuziasmul ei era generat în mare parte de faptul că ea vedea într-o asemenea petrecere un excelent prilej de a pescui noi afaceri. Dar refuza să admită aspectul ăsta ca să nu-i afecteze moralul. Pentru prima dată de când se cunoşteau aveau să-şi permită luxul de a petrece nu numai o bună parte de noapte, ci două nopţi întregi în căldura şi intimitatea confortabilă a unui pat adevărat. Perspectiva fusese ameţitoare. Pentru prima dată nu avea să mai fie nevoie să se furişeze în zonele izolate ale parcului sau să se mulţumească cu masa de lucru din micul birou al Laviniei. Timp de trei zile minunate nu va fi obligat să se bizuie pe bunăvoinţa menajerei Laviniei, care putea fi convinsă uneori să se ducă la prăvălie după stafide când venea cl în vizită. Bineînţeles că savura toate întâlnirile prea scurte cu Lavinia în oraş, dar ocaziile acelea – oricât de stimulatoare – tindeau să fie precipitate şi uneori îl călcau pe nervi. Vremea avea scârbosul obicei de a se strica, aducând ploaie în după-amiezele în care el alegea parcul pentru întâlnire, şi nu ştiai niciodată când nepoata Laviniei, Emeline, putea alege un moment inoportun pentru a se întoarce acasă. Mai era şi caracterul imprevizibil al afacerii în care el şi Lavinia erau angajaţi. Când îţi oferi serviciile persoanelor care doresc să întreprinzi pentru ele investigaţii şi anchete particulare, nu ştii niciodată când îţi poate bate la uşă un client. Se uită la Aspasia. — Ce dracu’ cauţi aici? Credeam că eşti la Paris. — Ştiu prea bine că ai tendinţa să fii direct până la a deveni grosolan uneori, Tobias Dar sunt convinsă că merit o primire mai caldă din partea ta. În definitiv, nu sunt doar o cunoştinţă întâmplătoare. Avea dreptate, se gândi el. Amândoi erau înlănţuiţi pe veci de evenimentele din trecut şi de un mort pe nume Zachary Elland. — Scuzele mele, spuse el încet, dar adevărul e că m-ai luat prin surprindere. Nu te-am văzut azi după-amiază când au năvălit ceilalţi oaspeţi în castel, şi nici nu te-am observat la balul mascat din seara asta. — Am ajuns foarte târziu, după ce festivităţile serii începuseră. Te-am văzut la bal, dar erai ocupat cu micuţa ta prietenă roşcată. Aspasia îşi scoase mănuşile cu o graţie languroasă şi întinse mâinile spre foc. Cine naiba e ea, Tobias? N-aş fi zis că e genul tău. — Se numeşte doamna Lake. Nu se osteni să-şi ascundă enervarea din glas. — Ah, înţeleg. se uită în flăcări. Sunteţi amanţi. Era o afirmaţie, nu o întrebare. — Suntem şi parteneri de afaceri, spuse el pe un ton egal. Din când în când. Aspasia se uită la el, cu sprâncenele fine ridicate într-o expresie uşor ironică. — Nu înţeleg. Te referi la tranzacţii financiare în care sunteţi angajaţi voi doi? — Într-un fel. Doamna Lake şi cu mine ne câştigăm existenţa în acelaşi fel. Ea primeşte comenzi pentru anchete private, exact ca şi mine. Anumite cazuri le investigăm împreună. Pe buzele ei flutură un zâmbet trecător. — Presupun că afacerea cu anchete particulare este o treaptă mai sus de spionaj, dar de bună seamă nu e nici pe departe la fel de respectabilă precum cariera ta anterioară de om de afaceri. — Consider că se potriveşte cu temperamentul meu. — N-am să întreb cum îşi câştiga existenţa partenera ta înainte de a aborda această profesie ciudată. Ce e destul e destul, se gândi el. Obligaţiile faţă de vechile cunoştinţe au şi ele limite. — Aspasia, spune-mi de ce te afli aici. Am planuri pentru restul nopţii. — Planuri care o includ fără îndoială pe doamna Lake. Scuzele din glasul Aspasiei sunau autentic. Cu adevărat îmi pare rău, Tobias. Te rog să mă crezi când îţi spun că n-aş fi venit în dormitorul tău la ora asta dacă n-ar fi fost vorba de ceva extrem de urgent. — Şi treaba asta nu poate aştepta până dimineaţă? — Mă tem că nu. Se îndepărtă de foc şi se apropie încet de el. Aspasia era femeie de lume. Ştia că este bine şcolită în grozava artă socială de a-şi ascunde sentimentele şi simţămintele personale. Dar acum el prinse o schimbare tulburătoare în umbrele de sub aerul ei detaşat. Văzuse destul de des aceeaşi emoţie la alţii ca s-o recunoască pe loc. Aspasia Gray se temea. — Ce s-a întâmplat? întrebă el, de data asta ceva mai blând. Ea oftă. — N-am venit aici să petrec câteva zile în izolare la ţară. Până aseară nu aveam nici cea mai mică intenţie să accept invitaţia la petrecerea lui Beaumont. Am transmis chiar părerile mele de rău acum câteva săptămâni. Dar lucrurile s-au schimbat. Sunt aici acum pentru că te-am urmat, domnule. El se uită la ceasul său de buzunar care zăcea pe masa de toaletă şi văzu că era aproape unu noaptea. Forfota din casă se domolise. In câteva minute Lavinia avea să bată la uşa lui. Ţinea cu tot dinadinsul să scape de Aspasia înainte să se întâmple treaba asta. — De ce dracu’ ai bătut atâta drum după mine? întrebă el. Din Londra până aici sunt şase ore de mers cu caleaşca. — N-am avut de ales. Azi-dimineaţă m-am dus direct la adresa ta din Slate Street, dar nu mai erai. Omul tău m-a informat că ai plecat spre castelul Beaumont şi ai să lipseşti mai multe zile. Din fericire, mi-am amintit că în invitaţie era menţionat balul mascat. Am reuşit să găsesc în ultimul moment peruca asta şi o mască. — Ai primit invitaţie la chestia asta? întrebă el, curios. — Da, bine-nţeles. Lady Beaumont a trimis invitaţii tuturor celor din Societate. Petrecerile o încântă. E pasiunea ei de ani de zile şi lordul Beaumont e prea fericit să-i facă pe plac. Tuturor celor din Societate nu se referea cu siguranţă la Lavinia sau la el, reflectă Tobias. Ei reuşeau să se ţină pe marginea lumii distinse mulţumită legăturilor cu nişte foşti clienţi puternici şi înstăriţi, precum Vale şi doamna Dove, dar asocierea aceea nu-i califica automat să apară pe lista oaspeţilor regulaţi ai unei gazde. Pe de altă parte, pedigriul Aspasiei era impecabil. Era ultima din ramura sa şi controla o moştenire substanţială pe care o primise de la tatăl ei. La şaptesprezece ani fusese măritată pentru scurt timp cu un bărbat cu patruzeci de ani mai mare ca ea. Moartea lui la şase luni după cununie o lăsase cu un venit suplimentar. Tobias calculă că femeia avea acum douăzeci şi opt de ani. Combinaţia de frumuseţe, educaţie şi bani arăta extrem de atrăgător pe oricare listă de oaspeţi. Nu era deci de mirare că primise o invitaţie la castelul Beaumont. — Mă miră că menajera a reuşit să-ţi găsească un dormitor aşa, pe loc, spuse el. Credeam că întreg castelul e plin ochi. — E foarte aglomerat. Însă când am sosit şi am spus răspicat că s-a făcut „o încurcătură" cu invitaţiile, valetul şi menajera s-au consultat. Au reuşit să-mi găsească o cameră foarte plăcută chiar pe culoar. Presupun că au aranjat să mute pe cineva de mai mică importanţă într-o încăpere mai modestă. — Aspasia, spune-mi despre ce-i vorba. Tânăra femeie începu să se plimbe în sus şi în jos prin faţa şemineului. — Nu ştiu cum să încep. M-am întors de la Paris luna trecută şi am luat o casă în Londra. Fireşte că aveam de gând să trec pe la tine după ce mă instalam. Tobias îi scrută atent faţa şi hotărî că nu crede întru totul această ultimă afirmaţie. Era foarte sigur că, dacă ea ar fi avut de ales în problema respectivă, s-ar fi mulţumit să-l evite la infinit. Întotdeauna avea să-l asocieze cu tragicele evenimente din urmă cu trei ani. — Ce te-a făcut să te răzgândeşti? întrebă el. Expresia ei nu se schimbă, însă eleganţii umeri goi se încordară. Era nevoie de foarte mult ca să zdruncine nervii Aspasiei, reflectă el. — S-a întâmplat ceva azi-dimineaţă, spuse ea, uitându-se în foc. Ceva foarte tulburător. Şi nu mi-a venit nicio altă idee decât să mă consult imediat cu tine, Tobias. — Îţi propun să treci direct la subiect, o îndemnă el. — Foarte bine, dar mă tem că nu vei da crezare celor ce am de spus dacă nu îţi arăt ce mi-a fost lăsat azi-dimineaţă devreme pe treptele din faţă. Deschise o poşetă micuţă, brodată cu mărgele şi scoase un obiect mic, înfăşurat într-o batistă de olandă. 1-1 întinse pe palmă. El culese pacheţelul şi se duse cu el în cealaltă parte a camerei ca să-l examineze la lumina luminării. Acolo dezlegă batista şi o lăsă să cadă. Se uită la inelul din mână şi simţi că i se zburlise părul pe ceafă. — Ei drăcia dracului! şopti el. Aspasia nu spuse nimic. Încrucişă braţele la piept şi aşteptă. El studie mai bine inelul. Cercul era bătut cu pietre negre. Nestematele care licăreau întunecat încadrau un mic sicriu de aur. Cu vârful degetului, ridică capacul. Un craniu micuţ şi alb, excelent detaliat, rânji la el din sarcofagul miniatural. Aplecă inelul ca să citească inscripţia latinească de pe interiorul capacului, traducând în gând străvechea avertizare. Moartea vine. Întâlni ochii Aspasiei. — Este un vechi inel memento-mori. — Da, zise ea, strângând mai strâns braţele la piept. — Spuneai că a fost lăsat pe treptele de la intrare? — Menaj era mea l-a găsit. Inelul era într-o cutiuţă învelită în catifea neagră. — Era şi un bilet? Un mesaj de vreun fel? — Nu. Doar afurisitul ăsta de inel. Ea se cutremură, ne mai străduindu-se să-şi ascundă neliniştea. Acum înţelegi de ce am bătut atâta drum ca să te găsesc în seara asta. — Este imposibil, spuse el sec. Zachary Elland e mort, Aspasia. Amândoi am văzut cadavrul. îndurerată, ea închise un moment ochii, apoi se uită drept la el. — Nu e nevoie să-mi reaminteşti. Vechea vinovăţie îl zgudui. — Fireşte că nu. Scuzele mele. — După aceea, spuse ea încetişor, mi-ai zis că ai auzit zvonuri despre un alt om care şi-a făcut o profesie din crimă, exact cum îşi făcuse Zachary, un ucigaş care folosea aceeaşi semnătură înfiorătoare. — Calmează-te, Aspasia. — Îmi amintesc că mi-ai spus că n-a fost prins niciodată şi că nu a existat vreo dovadă a crimei în primul rând pentru că decesele păreau întotdeauna accidentale sau naturale. — Aspasia… — Poate că mai e încă acolo. Poate că… — Ascultă-mă bine, spuse el pe un ton care reuşi să o reducă în cele din urmă la tăcere. Iniţialul Om Memento-Mori, dacă a existat cu adevărat, trebuie să fie foarte bătrân acum. Mort, cel mai probabil. Zvonurile alea erau vechi de zeci de ani. Crackenburne şi unii dintre tovarăşii lui le-au auzit acum mai multe decenii, când ei înşişi erau tineri. — Da, ştiu. — Până la urmă au ajuns la concluzia că basmul cu un ucigaş profesionist de angajat nu era decât asta, o legendă sinistră. Era alimentat de zvonurile care circulau printre servitorii care bârfeau prin taverne şi le spuneau astfel de basme prietenilor lor. Nu încape îndoială că lui Zachary îi făcea plăcere să evoce vechile poveşti pentru că asta se potrivea cu simţul melodramei pe care îl avea el. Ştii cât prospera de pe urma senzaţiilor tari. — Da, ştiu. În cameră era cald, însă ea îşi freca braţele de parcă îi era frig. Era dependent de emoţii şi dramă aşa cum unii sunt dependenţi de opiu. Ezită. Nu încape îndoială că i-a făcut mare plăcere să reinventeze legenda Omului Memento-Mori. Acum s-ar părea că altcineva are acelaşi gust pentru melodramă. — Poate. — Tobias, nu mă feresc să-ţi spun că sunt înspăimântată. — Evident că altcineva ştie de Zachary Elland şi de legătura lui cu tine. Studie craniul miniatural din sicriul de aur. Eşti sigură că nu era niciun bilet? — Absolut sigură. Se uită deprimată la inel. A lăsat pe treptele mele capul ăla de mort ca să mă înspăimânte. — De ce ar fi făcut asta? — Nu ştiu. O străbătu un tremur vizibil. Toată ziua m-am gândit la întrebarea asta. Chiar aşa, nu prea m-am gândit la altceva. Făcu o pauză. Dar dacă… dar dacă cel care a lăsat inelul ăsta mă învinuieşte de moartea lui Zachary şi urmăreşte vreo răzbunare dementă? — Zachary şi-a luat viaţa când şi-a dat seama că eram pe cale să-l aduc în faţa justiţiei sub acuzaţia de crimă. Tu n-ai avut nicio legătură cu moartea lui. — Poate că cel care a lăsat inelul nu ştie asta. — Într-adevăr. Dar concluzia asta nu părea corectă, se gândi el. Ridică din nou spre lumină micul craniu. Capul de mort se holba la el cu orbitele lui goale, ironizându-1 cu un rânjet macabru. Trebuie să ne gândim şi la posibilitatea ca acest craniu să constituie un fel de anunţ. — Ce vrei să spui? El cântări inelul în palmă. — Eşti unul dintre foarte puţinii oameni care ar înţelege semnificaţia acestui inel, pentru că puţini ştiau că Zachary Elland îşi spunea Omul Memento-Mori şi folosea astfel de inele ca semnătură. Mă întreb dacă un alt ticălos nu îşi propune să preia mantaua profesiei lui Zachary. — Vrei să spui că s-ar putea să existe alt criminal care caută să rivalizeze cu Omul Memento-Mori? Ce idee cumplită! Făcu o pauză. Dar dacă e adevărat, ar fi fost mult mai logic să-şi lase cartea de vizită la tine, nu la mine. Tu ai fost cel care l-ai vânat pe Zachary. — Din câte înţeleg, şi pe mine mă va aştepta un inel când mă voi întoarce la Londra, spuse el încet. Azi-dimineaţă am pornit la drum foarte devreme. Poate că ţi-a adus mai întâi ţie inelul ăsta, iar când a ajuns la mine cu plecasem deja. Ea se întoarse brusc şi făcu un pas către el. În ochi i se citea limpede neliniştea. — Tobias, cel care a lăsat inelul avea în minte ceva îngrozitor. Dacă ai dreptate şi asta e o carte de vizită, avem de-a face cu un nou Om Memento-Mori. Trebuie să-l găseşti înainte ca cineva să fie omorât. 2 Lavinia auzi o uşă deschizându-se chiar când ajunse la piciorul scării scăldate în umbră. La jumătatea coridorului de piatră apăru lumina slabă a unei luminări. Un domn ieşi pe furiş din dormitor şi pomi către ea. încă se circula. Nu era pentru prima dată când se vedea nevoită să se repeadă într-o debara sau să dea fuga colţul în ultimele câteva minute. În noaptea asta, culoarele de la Beaumont Castle erau aglomerate ca o stradă din Londra. Tot acel du-te-vino dintre dormitoare ar fi fost amuzant dacă ea însăşi n-ar fi încercat să-şi croiască drum spre o întâlnire clandestină. Era vina ei, îşi zise. Tobias propusese să o viziteze în dormitorul ei după ce casa se liniştea. Ar fi fost un plan excelent dacă ar fi lăsat-o să rămână în camera spaţioasă şi confortabilă care îi fusese dată atunci când sosiseră amândoi în după-amiaza asta. Însă pe la începutul serii, din motive de neînţeles, fusese mutată într-un dormitor foarte mic. Aruncase o privire spre patul din noua ei cameră şi îşi dăduse seama că ar fi fost extrem de neconfortabil pentru două persoane, mai ales când una dintre ele era un bărbat înzestrat cu umeri largi. Îl informase pe Tobias că va veni ea în camera lui, neimaginându-şi o clipă că sarcina avea să fie atât de greu de îndeplinit fără să atragă atenţia. Era perfect conştientă că majoritatea oaspeţilor nu îşi făceau griji pe nedrept în legătură cu perspectiva de a fi zăriţi navigând între dormitoare. Era de la sine înţeles că toată lumea ignora tacit genul ăsta de întâmplări. Aşa stau lucrurile când te învârţi în cercuri sociale înalte, îşi zise. Însă avea sentimentul că n-ar fi bine pentru afacere ca o doamnă care îşi câştigă existenţa făcând cercetări private şi discrete să se comporte de o manieră indiscretă. Trebuia luată în calcul şi posibilitatea ca unele dintre persoanele elegante care fuseseră invitate în seara asta pe domeniul Beaumont să fie viitori clienţi. Îi păru deodată foarte bine că avusese ideea să-şi aducă masca de argint care îi ascundea faţa pe jumătate, ca şi sabia şi scutul pe care le purtase la balul mascat în care fusese costumată în Minerva. Ridicând masca pentru a-şi ascunde trăsăturile, păşi în heleşteul de întuneric din spatele scării. Domnul cu luminarea nici nu o observă. Era prea preocupat să ajungă la destinaţia lui. Când el începu să urce scara, auzi o bufnitură puternică, urmată de un geamăt înăbuşit. — La naiba! Domnul se aplecă şi bâjbâi pe la vârful picioarelor. Apoi, bombănind alte câteva înjurături, pomi şchiopătând pe scări în sus. Ea aşteptă până când fu convinsă că omul dispăruse, apoi ieşi cu grijă din ascunzătoare. În momentul acela, la mică distanţă pe culoar se deschise o altă uşă. — Chinurile iadului! şopti ea. În ritmul ăsta nu va ajunge niciodată în dormitorul lui Tobias. În lumina slabă aruncată de un felinar de perete, văzu două siluete ieşind din cameră. Femeia scoase un chicot adânc din gât. — Vino cu mine, domnule; n-o să-ţi pară rău, îţi promit. O servitoare, aprecie Lavinia. Era evident că oaspeţii nu erau singurii care luau parte la orgiile din miez de noapte ale unei petreceri de ţară. Îşi înăbuşi cu un efort iritarea, ridică din nou masca şi se întoarse în umbra din spatele scării. — Nu văd de ce nu ne-am distra în dormitorul meu, spuse bărbatul. Vorbea împleticit ca un om băut. Am un pat plăcut încălzit. — Am să te încălzesc eu repede bine şi cum trebuie, domnule. Nu-ţi face griji în privinţa asta. Bărbatul chicoti răguşit. — Atunci să mergem. Unde-i dormitorul tău? — O, nu putem folosi dormitorul meu, domnule. În noaptea asta îl împart cu alte trei servitoare din cauză că avem casa atât de aglomerată. O să ieşim pe acoperiş. E cam frig, dar am acolo sus nişte cuverturi călduroase care ne aşteaptă. — La naiba, vrei să-mi spui că trebuie să mă caţăr tocmai până în vârful blestematului ăsta de castel doar ca să mă bucur de o târfa? — O să merite, domnule. Am eu un aparat foarte special care sigur o să distreze un om de lume ca dumneata. — Aparat, ’ai? Nerăbdarea şi emoţia domnului răzbăteau chiar şi prin ceaţa beţiei. Ce fel de echipament foloseşti, fata mea? Eu, unul, prefer biciuşca. Servitoarea şopti ceva ce Lavinia nu putu auzi. — Ei bine, fie. Glasul bărbatului se îngroşă şi mai mult de poftă. Asta chiar sună interesant. Aştept cu nerăbdare o demonstraţie. — Curând, domnule. Servitoarea îl zori spre scară. de îndată ce ajungem la acoperiş. Perechea îşi continuă drumul către piciorul scării. Lavinia zări în treacăt un domn corpolent care părea să fie de vreo şaizeci de ani. Era îmbrăcat într-o haină de catifea de culoarea prunei şi pantaloni bufanţi de modă veche. Avea o cravată complicat legată. Capul lui chel licărea în lumina aplicei de pe perete. Servitoarea era îmbrăcată ca restul personalului de la Beaumont Castle. Purta o rochie simplă, de culoare închisă, şi şorţ. Faţa ei era aproape în întregime ascunsă de borul lăsat al unei bonete mari. Domnul puse un picior pe treapta de jos şi se împiedică greoi. Pasul greşit îl făcu să râdă pe înfundate. — Un tribut adus excelentului coniac al lui Beaumont, aşa-i? Să încerc din nou. — Nu, nu pe scara asta, domnul meu. Servitoarea îl trase de braţ. O să folosim scara din spate. M-ar costa postul dacă valetul sau menajera m-ar vedea cu dumneavoastră. — Prea bine. Îndatoritor, chelul se lăsă condus pe coridor. Servitoarea îşi ridică fustele, dând la iveală pantofii solizi şi ciorapii. Îşi zori însoţitorul pe lângă mica pată de lumină aruncată de o altă aplică. De sub borul bonetei se iţeau câteva bucle groase şi spiralate de un blond-auriu. Domnul beat se lăsă pilotat pe după un colţ într-un alt hol întunecos. Uşurată că se găsea iar singură pe coridor, Lavinia ieşi iute de după scară şi pomi în grabă spre dormitorul lui Tobias. În ritmul ăsta va avea nevoie de un pahar de vin ca să-şi calmeze nervii când va sosi la destinaţie. Pe sub uşa lui Tobias răzbătea o dungă subţire de lumină. Lavinia ridică mâna, apoi ezită. Ocupantul dormitorului învecinat putea să audă ciocănitul şi să devină curios. Ţinând ferm într-o mână scutul şi masca, încercă clanţa care se răsuci uşor. Aruncând o ultimă privire pe culoar ca să fie sigură că nu o vede nimeni, deschise uşa. Priveliştea cuplului înlănţuit într-o îmbrăţişare strânsă în faţa focului o făcu să încremenească. Bărbatul era cu spatele la ea. Îşi scosese haina şi cravata şi îşi desfăcuse gulerul. Linia puternică a umerilor lui avea ceva foarte cunoscut. Nu-i putea vedea faţa fiindcă cl stătea cu capul înclinat intim spre o femeie cu părul negru, lung, ale cărei braţe erau petrecute pe după gâtul lui. — Îmi cer scuze. Umilită, Lavinia îşi feri repede privirea şi se retrase pe coridor. Am greşit camera. Îmi pare îngrozitor de rău că v-am deranjat. — Lavinia? Glasul lui Tobias plesni ca un bici pe distanţa scurtă. Nu era de mirare că linia acelor umeri i se păruse familiară. Se întoarse în loc, conştientă că rămăsese cu gura căscată. — Tobias? — Drăcia dracului! Dintr-o singură mişcare iute, se desprinse din braţele femeii. Intră şi închide uşa după tine. Vreau să cunoşti pe cineva. — Oh, vai de mine! Femeia se îndepărtă de Tobias şi o corectă pe Lavinia cu un amuzament detaşat. Cred că am şocat-o pe biata Minerva. Simţindu-se parcă prinsă în vraja unui misterios magician, Lavinia intră iar în cameră şi închise uşa cu mare grijă, Tobias, arătând foarte întunecat şi periculos, se duse la o masă mică, rotundă şi luă o carafă. — Lavinia, dă-mi voie să ţi-o prezint pe doamna Gray. Îşi turnă puţin coniac. A venit aici la mine în seara asta într-o problemă profesională. Aspasia, ea e, ăăă, asociata mea, doamna Lake. Lavinia recunoscu tonul rece, fără inflexiuni. Ceva nu era deloc în ordine în camera asta. Se întoarse iar spre Aspasia. — Presupun că sunteţi una dintre clientele lui Tobias, doamnă Gray. — Cred că am devenit de curând. Îi aruncă lui Tobias o privire indescifrabilă. Dar, te rog, trebuie să-mi spui Aspasia. Lavinia îşi dădea seama că femeia era foarte sigură pe ca şi la fel de sigură de locul ei în viaţa lui Tobias. Ăştia doi au avut de mult o legătură, se gândi ca. O legătură care o excludea pe ea. — Înţeleg. O străbătu un fior rece. Se întoarse spre Tobias, străduindu-se să vorbească cu calm. Ai să ai nevoie de j ajutorul meu în cazul ăsta? — Nu, spuse Tobias. Luă o înghiţitură de coniac. Am să rezolv singur problema asta. Un duş rece! Poate că presupusese prea multe, se gândi ea. După încheierea cu succes a afacerii hipnotizatorului nebun din urmă cu câteva săptămâni, se pomenise cu tendinţa i crescândă de a se considera partenera de afaceri cu normă întreagă a lui Tobias. Însă lucrurile nu stăteau aşa şi ar fi făcut bine să nu uite asta, se gândi ea. În realitate, aranjamentele lor de afaceri oglindeau mai mult sau mai puţin relaţia lor personală. Uneori lucrau împreună, aşa cum uneori făceau dragoste împreună. Însă fiecare avea cariera lui, exact cum avea casa lui. Cu toate astea, Tobias nu ezitase să se implice în ultimele două cazuri ale ei, şi faptul că el nu saluta ajutorul ei de data asta venea ca o surpriză dureroasă. — Prea bine. Se reculese, afişă ceea ce spera că era un zâmbet politicos, detaşat şi deschise uşa. În cazul ăsta, vă urez amândurora o seară bună şi vă las să vă întoarceţi la problemele voastre. Maxilarul lui Tobias încremeni – un semnal de avertizare pe care ea ajunsese să-l recunoască. Nu era în toane bune. Destul de corect, se gândi ea. Propria ei stare de spirit din momentul acela n-ar fi putut fi descrisă ca însorită. Mâna lui puternică se strânse pe gâtul carafei cu coniac. Preţ de o clipă, ea se gândi că poate se va răzgândi şi îi va cere să rămână. Însă în cele din urmă el nu făcu nicio mişcare să o reţină. Supărarea înlocui durerea pricinuită de vorbele lui. Ce era cu el? Pentru ea era evident că avea nevoie de ajutorul ei. — Am să vin la tine mai târziu, spuse Tobias hotărât, după ce Aspasia şi cu mine ne vom încheia treaba. Practic, îi ordona să se întoarcă în dormitorul ei şi să aştepte până când o avea el chef să vină. Revolta o sufocă. Chiar îşi imagina că îi va deschide uşa în noaptea asta după ce o expediase din camera lui într-un mod atât de sumar? — Nu te deranja, domnule. Era mulţumită că zâmbetul ei rămăsese lipit la locul lui. E târziu, şi cum a trebuit să îndurăm călătoria, precum şi diversele distracţii de aici de la castel, sunt sigură că vei fi absolut extenuat după ce vei termina de discutat cu doamna Gray. Nici nu mă gândesc să te las să faci efortul de a urca scara aceea înaltă. Ne vedem la micul dejun. Mânia ardea în ochii de gheaţă şi ceaţă ai lui Tobias. Mulţumită că făcuse impresie, Lavinia păşi uşor pe coridor şi închise uşa cu mult mai multă forţă decât era nevoie. La jumătatea scării hotărî că nu-i plăcea Aspasia Gray.

1     Călugărul Nebun de la Monkcrest stătea în faţa focului din şemineu, frământat de gânduri negre. Era ca şi cum s‑ar fi aflat la marginea unei fântâni şi şi‑ar fi cufundat privirea în apele întunecate. Deocamdată nu căzuse pradă adâncurilor, dar în ultima vreme simţea, din când în când, că echilibrul său era îngrijorător de precar. Vreme de mulţi ani se împotrivise ispitei de a arunca o privire în acele umbre. Studiile sale, precum şi sarcina de a creşte doi băieţi zburdalnici, orfani de mamă, îi dirijaseră în mare măsură atenţia spre probleme mai importante. În urmă cu o lună şi jumătate însă, moştenitorul său, Carlton, şi fiul său mai mic, William, plecaseră pe continent însoţiţi de bătrânul lor preceptor. Întreprindeau „Marea călătorie în jurul lumii“. Călugărul Nebun constatase cu surprindere cât de pustii i se păreau acum vechile săli ale somptuoasei sale locuinţe, fosta abaţie Monkcrest. Rămăsese singur, dacă făcea abstracţie de credincioşii săi slujitori şi de excelentul său câine de vânătoare, Elf. Ştia că, atunci când aveau să se înapoieze Carlton şi William, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel ca înainte. În vârstă de nouăsprezece şi respectiv şaptesprezece ani, fiii săi se aflau în pragul bărbăţiei. Erau puternici, inteligenţi şi independenţi – vulturi tineri, gata să‑şi ia zborul. Ştia că această pornire de a privi partea întunecată a lucrurilor era o trăsătură moştenită de la strămoşii săi – acel lung şir de bărbaţi care, înaintea lui, deţinuseră titlul de „Conte de Monkcrest”, printre care se aflau câţiva răspunzători pentru nefericitul epitet care îi urmărise pe toţi ceilalţi: Călugării Nebuni. Câinele tolănit în faţa focului deveni agitat, de parcă ar fi simţit neliniştea stăpânului său. Animalul îşi înălţă capul masiv şi se uită la Leo Drake cu o privire tulburător de directă. — E din cauza furtunii, Elf. Toată energia asta încarcă atmosfera cu electricitate. Este explicabil faptul că are un efect neplăcut asupra unui om cu temperamentul meu. Deşi nu părea pe de‑a‑ntregul mulţumit de această explicaţie, Elf îşi rezemă iar capul pe labele‑i uriaşe. Ţintele metalice de pe zgarda lată de piele din jurul gâtului său sclipiră vag în lumina pâlpâitoare a focului. Leo privi cu atenţie firele argintii ivite în părul din jurul botului lui Elf. Nu demult, privindu‑se în oglindă în timp ce se bărbierea, remarcase şi în părul său negru ace de gheaţă asemănătoare. — Crezi, Elf, că suntem pe cale de a îmbătrâni? Elf nu se osteni să deschidă ochii. — Slavă Domnului că asta‑i părerea ta. M‑ai liniştit, zise Leo, luând de pe masa alăturată paharul de coniac pe jumătate gol şi sorbind din el. O clipă, mă cuprinsese îngrijorarea. Afară, vântul urla. Era o oră de când o furtună îşi dezlănţuise toanele izbind în zidurile străvechii şi somptuoasei clădiri de piatră care, de‑a lungul mai multor generaţii, îi adăpostise pe Călugării Nebuni. Din când în când, fulgerele continuau să se descarce cu zgomot sec, în depărtări, umplând biblioteca cu o lumină stranie. Dar partea mai rea trecuse; furtuna slăbea în intensitate. Leo reflecta la faptul că, în ultima vreme, cercetările sale în tainicele domenii ale civilizaţiilor antice îi abăteau tot mai puţin atenţia de la întunecatele ape ale fântânii. — S‑ar putea ca problema să se datoreze mai degrabă unui exces de studiu, şi nu invers. Poate că‑i vremea să pornim iar la vânătoare, Elf. Ca o exprimare a acordului total faţă de o asemenea sugestie, coada lui Elf izbi o dată tare în pardoseală. — Din nefericire, de luni de zile n‑a mai apărut în district vreo pradă interesantă, continuă Leo, după care mai luă o înghiţitură de coniac. Cu toate acestea, trebuie să găsesc ceva cu care să mă distrez, altminteri aş putea sfârşi asemeni unuia din personajele romanelor care‑ţi îngheaţă sângele în vine şi care se bucură de atâta căutare în bibliotecile volante. Elf îşi mişcă nervos o ureche. Leo bănuia că pe câinele său îl interesau şi mai puţin decât pe el povestirile de groază ce descriu mistere întunecate cunoscute sub denumirea de romane „sumbre”. — Mă şi văd petrecându‑mi nopţile preumblându‑mă alene dintr‑o încăpere pustie şi plină de pânze de păianjen în alta, căutând în întuneric spectre şi apariţii stranii şi aşteptând ca frumoasa şi neajutorata eroină să‑mi cadă în gheare. Ideea de a ţine în ghearele sale o frumoasă şi neajutorată eroină nu contribui cu nimic la îmbunătăţirea stării sale de spirit. Adevărul era că, de foarte multă vreme, nu avusese în ghearele sale nicio fiinţă de gen feminin, fie ea sau nu neajutorată. Poate că tocmai această nefericită împrejurare era cauza neliniştii lui din seara asta. Aruncă o privire spre rafturile de cărţi, încărcate cu nenumărate volume. Nimic nu‑l atrăgea. Plictiseala părea să‑i fi pătruns până în măduva oaselor. Se gândi să‑şi umple din nou paharul de coniac. Elf se întinse şi‑şi înalţă capul. De astă dată nu se uită la Leo, ci privi spre fereastra bibliotecii. — Te nelinişteşte furtuna? Ai văzut tu altele şi mai rele. Elf nu‑l băgă în seamă. Cu strădanii lenevoase, se ridică în picioare şi, câteva secunde, rămase nemişcat. Apoi se îndreptă spre fereastră. Pe covorul oriental, labele lui mari nu făceau niciun zgomot. Sesizând atitudinea de alertă a câinelui, Leo se încruntă. Cineva se apropia de Monkcrest Abbey[1]; în miez de noapte, în mijlocul uneia dintre cele mai puternice furtuni de primăvară. — Imposibil, îşi zise Leo. Nimeni n‑ar îndrăzni să vină aici fără a fi invitat; iar eu n‑am mai lansat nicio invitaţie de când am comis greşeala de a‑l primi, luna trecută, pe idiotul acela de Gilmartin. Amintirea scurtei vizite a acestuia îl făcu să schiţeze o grimasă. Charles Gilmartin pretinsese că ar fi fost un erudit, însă se dovedise un şarlatan şi un prost. Leo nu suporta niciuna din aceste categorii de oameni. Îşi zise că, dacă îşi irosise cât de cât timpul cu un asemenea individ, trebuie să fi fost realmente cumplit de dornic de compania unui om inteligent. Strălucirea unui nou fulger, mai îndepărtat, ilumină cerul întunecat, urmată nu de un tunet, ci de huruitul înăbuşit al unor roţi de trăsură pe pietrele caldarâmului curţii din faţă. Cineva avusese, într‑adevăr, neobrăzarea de a veni, pe neanunţate, la conac. — Fir‑ar al dracului! ocărî Leo, cuprinzând între degete gâtul fragil al clondirului de cristal şi turnându‑şi coniac în pahar. Indiferent cine‑ar fi, fără îndoială că se va aştepta să‑i ofer adăpost în noaptea asta, ascultă‑mă pe mine, Elf. Tăcut, Elf privea afară pe fereastră. — Finch o să ne scape de el. Finch venise să lucreze la conac pe vremea când Leo era doar un băieţel. Cu timpul căpătase mare experienţă în îndepărtarea musafirilor nepoftiţi. Potrivit legendei Monkcrest-ului, Călugării Nebuni erau bine cunoscuţi pentru lipsa lor de ospitalitate. În poveştile referitoare la proastele lor maniere exista mai mult decât un simplu sâmbure de adevăr. Stăpânii de la Monkcrest Abbey aveau o îndelungată tradiţie în ceea ce priveşte evitarea celor care ameninţau să‑i plictisească. O asemenea conduită nu era de natură să stimuleze o viaţă socială activă. Elf mârâi uşor. Nu era mârâitul de avertizare, după cum remarcă Leo. Sunetul scos de el părea a fi mai mult exprimarea unei întrebări canine. De afară, se auzi zgomotul făcut de oprirea trăsurii. Tropăitul pe loc al copitelor răsună pe pietrele caldarâmului. Dinspre grajduri veni zvon de glasuri. Un vizitiu strigă ceva, cerând ajutor. — Hei, omule, mişcă‑ţi fundu’! Am în trăsura asta o doamnă respectabilă şi camerista ei. Vor avea nevoie de un foc zdravăn şi de ceva mâncare, aşa cum se cuvine. Dă‑i zor! Afurisitele astea de fulgere îmi sperie caii. — O doamnă? se întrebă Leo, rămânând nemişcat. Despre ce dracu’ vorbeşte individul? Cu urechile ciulite, Elf continuă să privească atent prin fereastră. Fără chef, Leo lăsă pe masă paharul cu coniac, se ridică în picioare şi se îndreptă cu paşi mari spre geam. Se opri lângă Elf şi îşi rezemă mâna pe capul masiv al animalului. Jos, curtea conacului devenise scena unei activităţi neobişnuite. Felinarele trăsurii dădeau la iveală conturul unui vehicul mic, plin de noroi. Din grajduri ieşiră doi rândaşi, cu lanterne, care se pregăteau să se ocupe de noii sosiţi. Vizitiul, înfăşurat într‑o manta amplă, coborî din cabina sa şi deschise portiera trăsurii. — Indiferent cine‑or fi, probabil că au fost îndrumaţi greşit, îi spuse Leo lui Elf. Finch îi va lămuri în curând şi‑i va trimite să‑şi vadă de drum. Finch îşi făcu apariţia pe treptele de intrare ale conacului. Din câte se părea, vârstnicul majordom se bucurase de câteva clipe de tihnă în bucătărie – într‑una din mâini ţinea o felie de brânză, iar cu cealaltă se străduia să‑şi încheie haina peste abdomenul burduhănos. Finch îşi vârî ultima bucăţică de brânză în gură şi începu să‑şi agite braţele. Vorbele îi erau întrucâtva înăbuşite de mâncarea ce‑i umplea gura; deşi fereastra era închisă, Leo reuşi să le desluşească. — Ei, ia ascultă, ce‑i asta? exclamă Finch, coborând treptele. Cine vă‑nchipuiţi că sunteţi, de sosiţi pe neanunţate, la o oră atât de necreştinească? Împins de o curiozitate crescândă, Leo deschise fereastra, pentru a auzi mai bine. Ploaia aproape că încetase, însă rafalele de vânt umede îi udară părul. Elf îşi scoase nasul pe fereastră, să adulmece aerul nopţii. — Aveţi musafiri, omule! anunţă vizitiul, întinzând mâna pentru a‑i da ajutor uneia din ocupantele trăsurii. — Vă aflaţi la reşedinţa contelui de Monkcrest, decretă Finch. Dânsul nu aşteaptă niciun vizitator. Aţi greşit adresa. Înainte ca vizitiul să apuce să dea vreo replică, din trăsură coborî o femeie, cu chipul acoperit de gluga pelerinei. În mod evident, nu părea intimidată de primirea nepoliticoasă a lui Finch. — Dimpotrivă, afirmă ea, cu un glas calm şi tăios, care nu suporta contrazicere. Monkcrest Abbey este destinaţia noastră. Fii bun şi informează‑l pe domnul conte că are oaspeţi. Sunt doamna Beatrice Pool. Mă însoţeşte camerista mea. Intenţionăm să ne petrecem noaptea aici. Finch îşi îndreptă spatele, depăşind‑o cu mult în înălţime pe Beatrice Poole, care, după cum observă Leo, nu era prea înaltă. Centimetrii lipsă îi compensa însă printr‑o atitudine poruncitoare cu care s‑ar fi mândrit chiar şi Wellington[2]. — Domnul conte nu primeşte oaspeţi neinvitaţi, replică Finch, pe un ton aspru. — Prostii! Pe mine mă va primi. — Doamnă… — Te asigur că nu voi pleca de aici înainte de a sta de vorbă cu el, declară Beatrice, aruncând o privire în interiorul trăsurii. Vino, Sally. Am suportat îndeajuns furtuna. Genul ăsta de condiţii atmosferice s‑ar potrivi foarte bine cu decorul unui roman, însă în viaţa reală este extrem de incomod. — Asta aşa‑i, doamnă, zise o femeie durdulie şi robustă, lăsându‑se ajutată să coboare din trăsură. Nu‑i o noapte plăcută nici pentru oameni, nici pentru animale, n’est‑ce pas[3]? Mizerabilul accent franţuzesc îl făcu pe Leo să‑şi înalţe sprâncenele. Era gata să parieze că, indiferent cine ar fi fost Sally, persoana respectivă nu petrecuse în Franţa nici măcar o oră. — În curând vom fi la căldură, într‑o încăpere uscată, spuse Beatrice. — Staţi pe loc! exclamă Finch, desfăcându‑şi larg braţele pentru a bloca accesul spre treptele de intrare. Nu puteţi să vă invitaţi, pur şi simplu, singură, la Monkcrest Abbey! — Cu siguranţă n‑am bătut atâta drum pentru a fi alungată, îl informă Beatrice. Am o treabă cu domnul conte. Dacă nu ai de gând să ne însoţeşti în casă într‑un mod civilizat, fii atât de bun şi dă‑te la o parte. — Cel care dă ordine pe‑aici este domnul conte, ripostă Finch, pe tonul lui cel mai dur. — Am auzit că Înălţimea sa contele de Monkcrest este cunoscut ca un excentric, spuse Beatrice, dar refuz să cred că ar încredinţa două femei neajutorate, nevinovate şi extenuate fălcilor lacome ale acestei înspăimântătoare furtuni. — Doamna are o întorsătură a frazei mai degrabă teatrală, nu‑i aşa? comentă Leo, scărpinând cu un aer absent urechile lui Elf. Ceva îmi spune că această doamnă Poole nu este nici neajutorată, nici nevinovată. Şi nu pare a fi nici deosebit de extenuată. Elf mişcă o ureche. Orice doamnă care îndrăzneşte să vină la Monkcrest într‑o noapte ca asta, fără a fi invitată, însoţită numai de camerista sa, nu‑i câtuşi de puţin o floare plăpândă. Elf îşi schimbă locul, apropiindu‑se mai mult de fereastra deschisă. Finch, cu braţele larg desfăcute se retrase în susul treptelor. — Doamnă, trebuie să insist să vă înapoiaţi în trăsură. — Nu fi caraghios! replică Beatrice, înaintând spre el cu alura unui feldmareşal. — Sărmanul Finch nu are nicio şansă, Elf, comentă Leo, cu un zâmbet uşor. — Ascultaţi‑mă! continuă Finch, în al cărui glas începea să se simtă disperarea. La marginea satului se află un han. Vă puteţi petrece noaptea acolo. Îl voi informa pe domnul conte că doriţi să staţi de vorbă cu dânsul mâine dimineaţă. Dacă va fi de acord, vă voi da de ştire. — Îmi voi petrece noaptea sub acest acoperiş, şi la fel vor face cei care mă însoţesc, ripostă doamna, arătând cu mâna spre vizitiu. Condu‑l pe John, cel de aici, într‑un loc curat şi uscat în care să se poată instala. Are nevoie de o halbă de bere şi de o mâncare caldă. Mă tem că acest om cumsecade a avut parte de tot ce‑a fost mai rău în timpul neplăcutei noastre călătorii. Nu vreau să se aleagă cu o răceală. Camerista mea va rămâne, bineînţeles, împreună cu mine. — N‑am pretenţii prea mari, interveni vizitiul, gratificându‑l pe Finch cu un zâmbet triumfător. Câteva felii de şuncă, puţin pateu de ţipar, dacă se‑ntâmplă să ai aşa ceva la îndemână, şi nişte bere îmi vor fi de ajuns. Deşi am o slăbiciune pentru budinci. — Ai grijă să capete o budincă şi orice altceva îşi doreşte, zise Beatrice. Merită asta, după nefericita întâlnire cu acel tâlhar de drumul mare. — Un tâlhar de drumul mare? repetă Finch, holbându‑se la ea. — A fost o experienţă absolut îngrozitoare, preciză Sally, ducându‑şi o mână la piept şi cutremurându‑se în mod vizibil. Ce ticăloşi!… Nu se dau în lături de la a răpi femei nevinovate, aşa cum suntem madame şi moi[4], zău aşa! Al dracului de mare noroc am avut că n‑am păţit‑o… — Ajunge, Sally, o întrerupse Beatrice cu vioiciune. Nu‑i nevoie să înfloreşti povestea adăugind comentarii melodramatice. Amândouă am trecut prin asta fără nicio urmare supărătoare. — Ce‑i cu toată vorbăria aceasta despre un tâlhar de drumul mare? întrebă Finch. Pe domeniile de la Monkcrest nu există niciun tâlhar de drumul mare. Niciunul n‑ar îndrăzni să vină aici. — Da’, ce‑i povestea asta, cu un tâlhar? repetă şi Leo, în şoaptă, aplecându‑se mai mult în afara ferestrei. — Hoţul acţiona de cealaltă parte a râului, explică Beatrice. Chiar dincolo de pod. Un ticălos. Din fericire, aveam la mine pistolul, iar John era şi el înarmat, aşa că am reuşit să‑l punem pe fugă. — Da’ să ştii că ticălosul nu mi‑a dat prea multă atenţie, interveni vizitiul, adresându‑i lui Finch un zâmbet larg. Cea care l‑a băgat în toţi sperieţii a fost doamna Poole. Probabil că niciodată n‑a mai avut de‑a face cu o doamnă cu pistol. Poate că, înainte de a‑ncerca să jefuiască următoarea trăsură, se va gândi de două ori. — Dacă l‑aţi întâlnit de cealaltă parte a râului, înseamnă că nu se afla pe domeniile Monkcrest, trase Finch concluzia, trecând cu vederea amănuntele de mai mică importanţă. — Eu una nu văd care‑i diferenţa, replică Beatrice. Un tâlhar este un tâlhar, oriunde ar fi. — Atâta vreme cât rămâne departe de domeniile Monkcrest, domnul conte nu va fi nevoit să se ocupe de această problemă, explică Finch. — Ceea ce e foarte comod pentru dânsul, remarcă Beatrice. — Se pare că dumneavoastră, doamnă, nu înţelegeţi situaţia, ripostă Finch, pe un ton tăios. Domnul conte este deosebit de meticulos în legătură cu anumite lucruri. — La fel sunt şi eu. După ce te vei fi ocupat de John, poţi avea grijă să se trimită sus, lui Sally şi mie, o tavă cu ceai fierbinte şi ceva substanţial de mâncare. După ce ne vom fi înviorat, voi avea o întrevedere cu domnul conte. — Ascultă, interveni Sally, pune pe tava aia şi o halbă de bere, s’il vous plait[5]. În scop pur terapeutic. Beatrice îşi ridică uşor fustele şi se pregăti să treacă pe lângă Finch. — Eşti atât de amabil să te dai la o parte din drum? — Monkcrest Abbey nu‑i un nenorocit de han, doamnă Poole! răcni majordomul. — În acest caz serviciile şi mâncarea ar trebui să fie de o calitate mult superioară în comparaţie cu cele cu care am fost nevoite să ne confruntăm noaptea trecută, pe drum. Fii bun şi informează‑l pe domnul conte că voi fi gata să mă întâlnesc cu dânsul peste o jumătate de oră. În clipa aceea, vântul se învolbură în gluga pelerinei lui Beatrice, smulgându‑i‑o de pe faţă. Pentru prima oară, Leo îi văzu trăsăturile, în lumina ce se revărsa prin fereastra deschisă. Înainte ca Beatrice să‑şi tragă gluga la loc, Leo reuşi să desluşească un profil pur, alcătuit dintr‑o frunte înaltă şi inteligentă, un nas ce denota siguranţă de sine şi un maxilar cu un contur fin. Avea între douăzeci şi treizeci de ani, apropiindu‑se periculos de mult de treizeci – fu concluzia la care ajunse Leo – şi părea înclinată să cedeze calităţii ei înnăscute de a‑şi manifesta autoritatea. În mod categoric, o femeie de lume. Genul acela care izbuteşte întotdeauna să facă în aşa fel încât lucrurile să decurgă aşa cum vrea ea. — Vă asigur, doamnă, că domnul conte dispune de mijloacele de a fi la curent cu tot ce se întâmplă în propria‑i casă şi pe domeniile Monkcrest, zise Finch, pe un ton ameninţător. Mijloace care nu sunt la îndemâna oamenilor obişnuiţi, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. — Presupun că te referi la acele zvonuri interesante în legătură cu obiceiul contelui de a se îndeletnici cu probleme de ordin supranatural. Eu una nu cred nimic din toate astea. — Poate că ar trebui să credeţi, doamnă. Pentru binele dumneavoastră. — Nu încerca să mă sperii, bătrâne, replică Beatrice, chicotind. Îţi pierzi timpul. Nu mă îndoiesc că sătenii savurează asemenea poveşti, însă eu mă consider o autoritate în materie şi nu dau crezare prostiilor pe care le‑am auzit. — O autoritate? se miră Leo, încruntându‑se. Ce dracu’ vrea să spună prin asta? Elf adulmecă aerul. Devenise evident faptul că Beatrice ajunsese la capătul răbdării. — Sally, decretă ea, nu am de gând să mai stăm nicio clipă aici, afară. Hai să intrăm în casă. Acestea fiind zise, trecu la acţiune cu o rapiditate care îl luă pe Finch prin surprindere. Fără să vrea, Leo privi cu admiraţie cum femeia îl ocoleşte sprinten pe majordom. Trecând pe lângă el, urcă treptele de piatră şi se făcu nevăzută prin uşa ce dădea în hol. Sally o urmă îndeaproape. Cu gura deschisă, Finch se holba în urma celor două nepoftite. Vizitiul îşi exprimă simpatia, bătându‑l uşor cu palma pe umăr. — Nu te învinui, omule. În scurtul timp în care am fost în slujba ei, am descoperit că doamna Poole este o forţă a naturii. O dată ce a pornit la drum, cel mai bun lucru este să te dai la o parte din calea ei. — De câtă vreme eşti în serviciul ei? îl întrebă Finch, posomorât. — M‑a angajat ieri dimineaţă, ca s‑o aduc aici, la Monkcrest. Dar răstimpul ăsta a fost îndeajuns de lung pentru a mă face să înţeleg o mulţime de lucruri în legătură cu această doamnă. Ceva ce pot spune în favoarea ei este că, spre deosebire de majoritatea celor din lumea bună, are grijă de personalul ei. Pe drum, am fost hrăniţi bine. Şi niciodată nu strigă şi nu ocărăşte oamenii, aşa cum fac unii ale căror nume le‑aş putea aminti. — Trebuie să întreprind ceva în privinţa ei, zise Finch, cu privirile aţintite spre treptele acum pustii. Domnul conte se va înfuria. — În locul tău, nu m‑aş agita în legătură cu stăpânul, îl sfătui vizitiul, pe un ton vesel. Chiar dacă e puţin ciudat, cum susţin unii, doamna Poole o să aranjeze lucrurile cu el. — Nu‑l cunoşti pe domnul conte. — Într‑adevăr, dar, aşa cum ziceam, o cunosc oarecum pe doamna Poole. Călugărul tău Nebun e pe cale să‑şi întâlnească perechea. Leo se trase înapoi şi închise fereastra. — S‑ar putea ca vizitiul să aibă dreptate, Elf, comentă el. Un om prudent ar trebui, fără îndoială, să acţioneze cu multă precauţie în orice tratative cu formidabila doamnă Poole. Elf execută echivalentul canin al unei înălţări din umeri şi se înapoie cu paşi mici în faţa şemineului. Mă întreb de ce o fi venit aici? continuă Leo, trecându‑şi mâna prin părul umezit. Bănuiesc că există o singură cale prin care să aflu răspunsul corect. Ca de obicei, Elf nu zise nimic. Se instală în faţa focului şi închise ochii. Leo oftă şi întinse mâna spre şnurul clopoţelului, pentru a‑l chema pe Finch. — Fără îndoială că voi regreta asta, însă, privind partea pozitivă a situaţiei, seara promite să devină mult mai interesantă decât era în urmă cu o oră.   Beatrice luă o înghiţitură bună din ceaiul fierbinte. — Minunat! exclamă ea. Acesta‑i întăritorul de care aveam nevoie. Sally cercetă conţinutul tăvii pe care o adusese camerista de la bucătărie. — Aici nu‑i niciun amărât de gin, constată ea, fulgerând‑o cu privirea pe nefericita fată. Ia ascultă, unde‑i ginu’ meu? — Bucătăreasa a trimis puţin dintr‑al ei, răspunse camerista, tresărind. Este în carafă. — În sticluţa aia fantezistă, da? se miră Sally, uitându‑se cu îndoială la micul clondir de cristal. Cred că o s‑ajungă. Îşi turnă o porţie zdravănă şi dădu pe gât jumătate din ea. Mais  oui[6]. Vădit uşurată, camerista se dedică aranjării pâinii prăjite şi feliilor de pateu de peşte rece. Al dracului de bun, ţiparu’, aprecie ea, după care sorbi încă o dată din pahar şi se prăbuşi într‑un fotoliu din faţa şemineului. Credeam, doamnă, că n‑o să mai ajungem aici. Ce să mai spun de tâlharul ăla şi de furtună! Ai fi zis că nu se ştie ce forţe supranaturale, diabolice, se străduiau să ne ţină departe de aici, n’est‑ce pas? — Nu fi caraghioasă, Sally! Farfuriile de pe tavă zăngăniră zgomotos. Beatrice auzi un uşor suspin, ca o exclamaţie de uimire. — Oh! şopti camerista. Iertaţi‑mă, doamnă! Beatrice îi aruncă o privire şi constată că fata era foarte tânără. Să fi avut cel mult şaisprezece ani. — S‑a întâmplat ceva? o întrebă. — Nu, doamnă, răspunse camerista, grăbindu‑se să aranjeze platourile şi să ridice borcanul cu gem, care se răsturnase. Totul e‑n ordine. — Cum te cheamă? se interesă Beatrice, încruntându‑se. — Alice, doamnă. — Arăţi de parcă tocmai ai fi văzut o stafie, Alice. Eşti cumva bolnavă? — Nu. Pe cinstea mea, doamnă, spuse Alice, ştergându‑şi mâinile pe şorţ, cu gesturi nervoase. Sunt sănătoasă ca un cal, după cum ar zice maică‑mea. Zău aşa. — Sunt încântată să te‑aud spunând asta. — Dacă e să‑mi cereţi părerea, interveni Sally, măsurând‑o din ochi pe Alice, fata asta pare a fi speriată de moarte. — Eu nu mă sperii de nimic! protestă Alice, îndreptându‑şi spatele, cu mândrie. — Au contrariu, zise Sally, cu mărinimie. — Au contraire[7], murmură Beatrice. — Au contraire, repetă, sârguincioasă, Sally. Alice se uită la Sally cu o curiozitate nedisimulată. — Bucătăreasa spune că eşti o cameristă franţuzoaică de lux. Este adevărat? — Absolument[8], confirmă Sally, radiind de mândrie. Acolo, la Londra, toate doamnele din înalta societate preferă să angajeze cameriste, croitorese şi modiste franţuzoaice, şi de asemenea alt personal. — Oh!… exclamă Alice, impresionată după cum se şi cuvenea. — Alice, zice Beatrice, încruntându‑se, cu siguranţă nu te temi de reacţia stăpânului tău faţă de neaşteptata mea vizită din seara aceasta aici. În ciuda celor spuse de majordom, nu pot crede că domnul conte şi‑ar învinovăţi slujitorii pentru prezenţa mea sub acoperişul său. — Nu, doamnă, se grăbi Alice să răspundă. Nu‑i vorba de asta. Lucrez aici doar de câteva săptămâni, dar ştiu că domnul conte n‑ar da vina pe mine pentru ceva de care n‑am fost vinovată. Toată lumea îl ştie ca pe un om cu foarte multe ciudăţenii… În mod evident îngrozită de propriile‑i cuvinte, Alice se întrerupse brusc. — Ciudăţenii? interveni Sally, pe un ton tăios. Que c’est[9]? — Ei bine, zise Alice, a cărei faţă deveni roşie ca racul, dânsul este unul dintre Călugării Nebuni. Maică‑mea spune că atât tatăl cât şi bunicul lui erau şi ei ciudaţi, da’ eu nici nu m‑am gândit să… — Linişteşte‑te, Alice, îi spuse Beatrice, făcându‑i‑se milă de ea. Îţi făgăduiesc să nu‑i raportez stăpânului tău că l‑ai calificat ca fiind un om ciudat. — Ceea ce voiam să zic – se strădui Alice, cu curaj, să îndrepte răul făcut – este că oricine de pe domeniile Monkcrest ştie că toţi Călugării Nebuni au grijă de oamenii lor. Sunt stăpâni buni, doamnă. — Atunci nu ai de ce să te temi de toanele lui, o încredinţă Beatrice, zâmbind. Totuşi, dacă cineva din personalul acestei case ar avea oarecare îndoieli în privinţa asta, fii sigură că sunt hotărâtă să‑i explic stăpânului tău cum stau lucrurile. După ce voi fi încheiat întrevederea mea cu el, va înţelege totul cât se poate de bine. — Dar, doamnă, replică Alice, facând ochii mari, asta şi este situaţia. Vreau să zic, el ştie oricum totul foarte bine. — Ce mama dracului vrei să zici? o întrebă Sally, aruncându‑i o privire mânioasă. Alice păru că nu observă revenirea la jargonul englezesc, chipul ei tânăr exprimând un amestec de spaimă, admiraţie şi emoţie. — L‑am auzit pe Finch spunându‑i bucătăresei că, atunci când s‑a dus să‑l informeze pe domnul conte despre prezenţa dumneavoastră aici, dânsul ştia de sosirea dumneavoastră. — Quel uluitor[10]! şopti Sally. — Uimitor, conveni Beatrice, amuzându‑se. — Da, doamnă. A fost de‑a dreptul uimitor. Finch zicea că domnul conte ştia totul în legătură cu vizita dumneavoastră. Că aţi venit încoace tocmai de la Londra şi că aveţi o cameristă franţuzoaică, şi că de cealaltă parte a râului aţi fost opriţi de un tâlhar la drumul mare. Ştia chiar şi că doreaţi să vă întâlniţi cu dânsul peste o jumătate de oră. — Cu tâlharul de drumul mare? zise Beatrice, pe un ton blajin. Aş prefera să evit o altă întâlnire cu el, dac‑ar fi posibil. — Nu, doamnă, protestă Alice, cu oarecare iritare. Cu domnul conte. În mod cert, contele reuşise să‑şi creeze în mintea slujitorilor săi o imagine de omnipotenţă. „Nu mai spune!“ gândi Beatrice în sinea ei. — Nimeni nu pricepe cum de poate domnul conte să ştie lucruri de felul ăsta, continuă Alice, dând din cap cu un aer confidenţial, da’ bucătăreasa susţine că‑i ceva caracteristic. Finch zice că stăpânul are metodele lui. — A, da, „metodele” domnului conte, spuse Beatrice, sorbind o gură de ceai. Îmi displace să‑ţi spulber iluziile, Alice, însă eu bănuiesc că, pentru a ajunge la uimitoarele lui previziuni, stăpânul tău n‑a recurs la o intuiţie metafizică. Cred mai degrabă că el a deschis o fereastră, prin care şi‑a scos capul şi a ascultat pe ascuns conversaţia mea cu majordomul. Jignită de presupunerea că era posibil ca mult respectatul conte să se înjosească până la a trage cu urechea, Alice se îmbăţoşă. — Oh, nu, doamnă, protestă ea. Sunt sigură că dânsul n‑ar face aşa ceva. De ce să‑şi fi scos capul afară, în ploaie? — O purtare ciudată, într‑adevăr, murmură Beatrice. Am putea risca să avansăm o posibilă explicaţie a motivului pentru care este cunoscut sub denumirea de Călugărul Nebun, ce crezi? Părând zdrobită de incapacitatea lui Beatrice de a fi impresionată de misterioasele metode ale contelui, Alice se retrase cu spatele spre uşă. — Iertaţi‑mă, doamnă, mai doriţi ceva? — Deocamdată, nimic, spuse Beatrice. Îţi mulţumesc, Alice. — Da, doamnă, zise fata, grăbindu‑se să plece. Beatrice aşteptă să se închidă uşa, apoi luă o felie de pâine prăjită şi muşcă din ea. — Cred că sunt de‑a dreptul înfometată, Sally. — Şi moi la fel, zise camerista, înşfăcând cea mai mare bucată de pateu de peşte şi o furculiţă. Dumneavoastră, doamnă, puteţi să luaţi în râs treaba aia cu tâlharul de drumul mare, dar eu una jur că am avut noroc c‑am scăpat cu viaţă. I‑am văzut expresia din ochi. Era una urâtă. — Am fost norocoase că am avut un vizitiu atât de iscusit, replică Beatrice. Din fericire, John nu se lasă uşor pradă panicii. — Atâta rău! comentă Sally, vârându‑şi în gură o bucată mare de pateu. Toţi vizitiii sunt la fel: nepăsători în faţa primejdiei. Şi, mai tot timpul, beţi criţă. Cel care l‑a speriat şi l‑a făcut s‑o ia la fugă a fost micul dumneavoastră pistol, nu John. — Ştiu că ne‑am aventurat într‑o călătorie dificilă, Sally. Îţi mulţumesc încă o dată că ai acceptat să mă însoţeşti, deşi nu prea ţi‑am lăsat timp de gândire. În momentul acesta, mi‑ar fi fost imposibil să‑i scot din oraş pe vărul meu şi pe mătuşa mea. Erau invitaţi la o serată extrem de importantă. N‑am vrut s‑o iau cu mine nici pe sărmana menajeră. Doamna Cheslyn nu „ţine“ la drum. — Ei, lăsaţi, nu vă mai agitaţi atâta! Pe mine m‑a bucurat prilejul de a‑mi exersa franceza. În curând o să‑mi iau diploma de absolvire de la Academie, şi mă voi pregăti să‑mi ofer serviciile unei familii din lumea bună. Trebuie să‑mi îmbunătăţesc accentul, nu‑i aşa? — Accentul tău devine mai bun pe zi ce trece. Ţi‑ai ales deja un nou nume? — Încă mai ezit între unul simplu, cum ar fi Marie, şi unul care să sune ceva şi mai bine. Ce părere aveţi despre Jacqueline? — Foarte drăguţ. — Mais oui, aprobă Sally, ridicându‑şi paharul cu gin. Aşadar, Jacqueline va rămâne. Beatrice zâmbi. Din fericire pentru Sally şi pentru oribilul ei accent, folosirea unei cameriste franceze era la modă. Străduindu‑se să obţină una, majoritatea doamnelor din lumea bună treceau cu îngăduinţă peste un accent dubios. Adevărul era că nu existau suficient de multe cameriste, croitorese sau modiste franţuzoaice, ca să poţi alege. Bineînţeles că, dacă vreuna dintre potenţialele stăpâne ale lui Sally şi‑ar da seama că nu numai accentul lui Sally era îndoielnic, ci şi talentul ei, lucrurile s‑ar mai complica niţeluş, îşi zise Beatrice. Sally, ca şi celelalte femei care trecuseră prin Academie, dusese o existenţă mizerabilă. Toate fuseseră prostituate în cele mai jalnice bordeluri din Londra. Beatrice şi prietena ei Lucy Harby – cunoscută clientelor sale sub numele Madame d’Arbois, modista franceză exclusivistă – nu‑şi propuseseră să le ofere femeilor sărace o modalitate de a scăpa de „stradă“. Confruntându‑se cu sărăcia claselor de jos, fuseseră amândouă prea ocupate cu strădania de a scăpa de cariere cum ar fi cea de guvernantă pentru a‑şi mai face griji în legătură cu salvarea altora. Însă imediat după ce se lansaseră în noile lor profesiuni, hotărâseră să încerce să schimbe destinul unor tinere nefericite. Prima tânără – sângerând în urma pierderii unei sarcini – sosise la uşa de serviciu a noului atelier de croitorie al lui Lucy la o lună după deschiderea acestuia. Beatrice şi Lucy o căraseră la etaj, în încăperile înghesuite în care locuiau împreună. Când supravieţuirea fetei devenise certă, puseseră la cale un plan pentru a‑i găsi o nouă profesiune. Biletul de drum către o viaţă mai bună era o imitaţie de accent franţuzesc. Planul de a preschimba o tânără prostituată într‑o cameristă de origine franceză pentru doamne din lumea bună se bucurase de un succes deosebit şi astfel luase naştere „Academia”. Trecuseră cinci ani. Acum, Beatrice avea propria ei vilă în oraş. Lucy, care cu rochiile ei de gală la preţuri revoltător de mari înregistrase succese financiare mult superioare celor ale lui Beatrice, se căsătorise cu un bogat negustor de textile care îi aprecia talentele de afaceristă. Se mutase într‑o frumoasă casă nouă, situată într‑un cartier scump, dar continua să conducă salonul ei de croitorie sub numele de Madame d’Arbois. Beatrice şi Lucy transformaseră fosta lor locuinţă de deasupra atelierului de croitorie în sală de clasă, şi angajaseră o profesoară care să le predea o franceză rudimentară unor tinere disperate. Uneori, pierdeau câte o elevă, care se înapoia pe străzi. De fiecare dată Beatrice era marcată de insuccesul înregistrat. Lucy, mult mai practică, privea lucrurile într‑un mod mai filosofic: nu le poţi salva pe toate. Beatrice ştia că prietena ei avea dreptate; cu toate acestea, în adâncul fiinţei sale – fiind fiica unui vicar – nu‑i venea uşor să accepte eşecurile. Sally se uită cu interes la pereţii posomorâţi ai încăperii. — Credeţi că locurile astea sunt bântuite de stafii, aşa cum zicea nevasta hangiului? — Nu, nu cred, spuse Beatrice, pe un ton ferm. Am impresia că personalul domnului conte este încântat de reputaţia stăpânului lor. — Călugării Nebuni de la Monkcrest, şopti Sally, cutremurându‑se. Te face să te‑nfiori, n’est‑ce pas? — Să nu‑mi spui că tu crezi poveştile pe care ni le‑a istorisit aseară soţia hangiului! replică Beatrice, schiţând o grimasă. — Erau tocmai bune ca să‑ţi creeze coşmaruri, zău aşa. Toată vorbăria aceea despre lupi şi vrăjitorii, şi tot felul de lucruri oribile care se‑ntâmplă noaptea… — Toate sunt nişte prostii. — Atunci, de ce aţi lăsat‑o să le înşire, până aproape de miezul nopţii? i‑o întoarse Sally. — Am socotit că era un mod amuzant de a ne petrece timpul. Sally nu bănuia nimic despre adevăratul scop al călătoriei nebuneşti către regiunile sălbatice ale Devonului. Din câte ştia ea, Beatrice venise să‑l vadă pe contele de Monkcrest în legătură cu nişte nebuloase treburi de familie. Ceea ce, de fapt, era absolut adevărat, gândi Beatrice în sinea ei. — Din câte se vorbesc despre el, continuă Sally, al cărei piept plin se cutremură sub efectul unui nou fior, ar putea fi eroul unuia din romanele doamnei York. — Vrei să‑mi spui că tu citeşti romanele doamnei York? se miră Beatrice. — Nu citesc eu prea bine, recunoscu Sally, da‑ntotdeauna e cineva prin preajmă care ni le poate citi cu glas tare nouă, celorlalte. Mie‑mi plac cel mai mult chestiile cu fantome şi cu degete însângerate care te cheamă în ganguri întunecoase. — Înţeleg. — Fetele aşteaptă cu nerăbdare noul roman al doamnei York, Castelul Umbrelor. Rose zice că stăpâna ei a cumpărat un exemplar. De îndată ce doamna îl va termina, Rose o să‑l împrumute şi o să ni‑l citească. — Habar nu aveam că te interesează romanele de groază, remarcă Beatrice, simţindu‑se străbătută de un bine cunoscut fior de plăcere. Îţi voi împrumuta cu plăcere exemplarul meu din Castelul Umbrelor. — Asta‑i tare drăguţ din partea dumneavoastră, doamnă Poole! exclamă Sally, cu ochii măriţi de încântare. Vă vom fi teribil de recunoscătoare. Nu atât de recunoscătoare pe cât sunt eu, gândi Beatrice. Întotdeauna se bucura pe ascuns atunci când afla că exista cineva căruia îi plăceau romanele pe care le semna ea cu pseudonimul de „doamna Amelia York”. Cu toate acestea, nu‑i spuse nimic lui Sally despre tainica ei identitate ca autoare de romane. Numai Lucy şi membrii familiei sale ştiau că ea scria pentru a‑şi câştiga existenţa. Urmări privirea lui Sally, de jur‑împrejurul încăperii. Poate că, înainte de plecare, avea să‑şi facă unele însemnări. Monkcrest Abbey era o construcţie cât se poate de pitorească. Ziduri groase de piatră, uşi în arcadă şi kilometri de coridoare posomorite; totul contribuia pentru a crea atmosfera unei case care se potrivea perfect într‑unul din romanele ei. În drum spre camerele lor, Beatrice şi Sally trecură printr‑o lungă galerie plină de obiecte datând din epoca primitivă şi din antichitate. Statui greceşti, romane şi egiptene, chipuri de piatră, impasibile, se găseau într‑o sumedenie de firide. Dulapuri încărcate cu cioburi de oale şi o oglindă antică ocupau, pe coridoare, unghere ciudate. Pe lângă calitatea sa de erudit, reflectă Beatrice, Monkcrest era, în mod evident, un colecţionar de antichităţi. Închise ochii, lăsându‑se cuprinsă de atmosfera străvechilor ziduri de piatră. Simţi o senzaţie ciudată. Vreme de o clipă, aproape că fu conştientă de povara trecerii anilor. Era un sentiment vag, abia sesizabil şi indescriptibil, unul pe care‑l trăise adesea în prezenţa unor clădiri foarte vechi sau a unor obiecte din vremuri de mult apuse. Era vorba de melancolie, desigur. Adesea o simţise, atunci când se afla în clădiri atât de vechi, însă aici exista şi ceva ce‑i vorbea despre viitor. În trecut, casa cunoscuse vremuri fericite, şi avea să le cunoască din nou. Paginile grele de istorie păreau că o apasă, însă aici nu exista nimic care să‑i provoace coşmaruri sau care s‑o ţină trează noaptea. Când deschise ochii, îşi dădu seama că impresia pregnantă pe care i‑o crea Monkcrest era aceea de solitudine. — Închipuiți-vă cum e să locuieşti într‑o ruină ca asta, zise Sally. Poate că domnul conte este într‑adevăr nebun. — Monkcrest Abby nu‑i tocmai o ruină. Este o clădire foarte veche, dar pare bine reparată. Nu e casa unui nebun. Beatrice nu încercă să‑i explice lui Sally reacţia ei faţă de atmosfera acelor locuri. Era ceva ce făcea parte din ea, ceva ce nu putea fi exprimat prin cuvinte. În orice caz, era convinsă de adevărul spuselor ei. Contele o fi fost un om retras, neospitalier şi excentric, dar în niciun caz nebun. — Cum puteţi fi sigură că acest Călugăr Nebun nu ne va închide în pivniţă şi nu ne va supune la ritualuri stranii, oculte? întrebă Sally, luând încă o îmbucătură de pateu. — Din puţinul pe care‑l ştiu în legătură cu genul ăsta de practici, am impresia că, pentru a fi supusă unor ritualuri oculte, trebuie să fii virgină, replică Beatrice, zâmbind ironic. Niciuna din noi nu intră în categoria asta. — Mais oui! exclamă Sally, luminându‑se la faţă. Ei bine, atunci, asta‑i o uşurare, nu‑i aşa? Cred că o să mai iau puţin gin. Beatrice era în egală măsură sigură de dispreţul lui Monkcrest faţă de ştiinţele oculte, cât şi de sănătatea lui mentală. Contele se bucura de respect în calitatea sa de cunoscător în materie de antichităţi şi de legende străvechi. Scrisese mult pe această temă, şi întotdeauna dovedise rigoare şi erudiţie, evitând înfloriturile romantice. Spre deosebire de mine, îşi zise Beatrice cu tristeţe, el nu încearcă, în lucrările sale, să accentueze elementul supranatural sau romantic. În ultimele două zile, citise câteva dintre lungile şi plictisitoarele articole scrise de el pentru Societatea Colecţionarilor de Antichităţi. Constatase cu regret că Monkcrest dispreţuia profund elementele palpitante care constituiau instrumentele ei de lucru. Dacă ar afla că ea, pentru a‑şi câştiga existenţa, scria romane de groază, probabil că ar trimite‑o să‑şi facă imediat bagajele. Dar riscul acesta era extrem de redus. Faptul că ea se ascundea sub pseudonimul „doamna York“ constituia un secret foarte bine păstrat. În ciuda părerii slujitorilor lui, Beatrice era convinsă că aşa‑numitul Călugăr Nebun nu era un vrăjitor, astfel încât nu‑i putea stabili adevărata identitate. — Din câte spunea majordomul ăla gras, zise Sally, sorbindu‑şi ginul, pe domnul conte nu‑l prea încântă să aibă musafiri. Mă întreb de ce a fost de acord să vă primească, fără să protesteze? Beatrice se gândi la imensa singurătate ce răzbătea prin atmosfera de la Monkcrest Abbey. — Poate că se plictiseşte, sugeră ea.         [1] Abbey (lb. engl.): Clădire sau grup de clădiri locuite de călugări sau călugăriţe, sub conducerea unui abate (stareţ) sau a unei stareţe. Denumirea este utilizată şi pentru definirea unei locuinţe somptuoase care, în trecut, a fost abaţie (mănăstire) (nota trad.).   [2] Wellington (Arthur Wellesley, duce de ~) (1769‑1852): general britanic, care a luptat împotriva trupelor franceze în Portugalia şi în Spania şi care, în 1814, a dat bătălia de la Toulouse, câștigând apoi în luptele de la Waterloo. Prim‑ministru al Marii Britanii între 1828‑1830 (nota trad.).   [3] N 'est‑ce pas (lb. fr. în original): Nu‑i aşa? (nota trad.).   [4] Moi (lb. fr. în original) = Eu; cu mine (nota trad.).   [5] S’il vous plait (lb.fr. în original) = Vă rog (nota trad.).   [6] Mais oui (lb. fr. în original) = Mda /Chiar aşa (nota trad.).   [7] Au contraire (lb. fr. în original) = Dimpotrivă (nota trad.).   [8] Absolument (lb. fr. în original) = Categoric / Absolut (nota trad.).   [9] Que c’este? (lb. fr. în original)= Într‑o exprimare agramată, Alice vrea probabil să întrebe „Qu’est‑ce que c’est que ça?“ (Ce‑i aia? / Cum adică?) (nota trad.).   [10] Quel= Exprimare agramată în lb.fr., în loc ‑ probabil ‑ de: Comme c’est... = Ce/Cît de... (nota trad.).    

1   Arzi, vrăjitoareo, arzi…   Vocea îi răsună în minte ca o şoaptă lugubră şi cavernoasă. Raine Tallentyre se opri în capul scărilor care duceau la pivniţă. Prevăzătoare, atinse balustrada cu vârful degetelor; contactul se dovedi edificator. Vibrând de cruzime şi patimă malefică, vocea murmură gros, din nou: …Nu există decât un singur mod de a ucide o vrăjitoare. Pedepseşte‑o. Fă‑o să sufere. Arzi, vrăjitoareo, arzi… Era aceeaşi voce pe care o auzise când se atinsese în trecere de bufetul din bucătărie, în urmă cu câteva minute. Şoaptele evocau adâncul întunericului, abisul fricii şi puterea focului mistuitor. Urmele unei energii paranormale erau foarte proaspete în jurul ei. Un individ cu tulburări psihice profunde trecuse recent prin această casă. Măcar de‑ar fi fost vorba despre un degenerat, care să se limiteze la diverse fantezii denaturate depănate doar în mintea lui. Dar Raine Tallentyre avea suficientă experienţă, încât să ştie că lucrurile nu stăteau, probabil, aşa. Nemernicul acela era capabil de cele mai josnice atrocităţi: un monstru uman. Înfiorându‑se, îşi smulse mâna de pe balustradă şi îşi şterse podul palmei de impermeabil. Gestul fusese instinctiv, ca un reflex. Trenciul lung şi negru era ud, fiindcă afară turna cu găleata, însă apa, fie ea cât de abundentă, nu ar fi putut spăla complet amintirea energiei nefaste pe care Raine Tallentyre tocmai o sesizase. Răsucind capul spre Doug Spicer, care era în urma ei, mai auzi o voce, de data aceasta vocea mătuşii ei. Avertizarea venea direct din amintirile ei din adolescenţă. Raine, niciodată să nu le povesteşti celorlalţi despre şoaptele din capul tău. Rişti să‑ţi spună că eşti nebună, ca mine. — Vreau doar să arunc o privire rapidă prin pivniţă, spuse ea, îngrozită de ceea ce o putea aştepta. Mijind ochii stânjenit în bezna de la picioarele scării, Doug zise: — Chiar crezi că e necesar, domnişoară Tallentyre? S‑ar putea să colcăie de şoareci pe‑acolo sau poate chiar şobolani ori şerpi. Nu îţi face griji, pot întocmi inventarul şi fără o inspecţie amănunţită a subsolului clădirii. Doug era proprietarul firmei „Spicer Properties“, una dintre cele trei agenţii imobiliare din orăşelul Shelbyville, Washington. Îl contactase când sosise în acea dimineaţă, deoarece el fusese singurul agent imobiliar care catadicsise să ia legătura cu ea, după ce aflase de moartea Vellei Tallentyre. Cu delicateţe, Doug întrebase dacă putea face inventarul proprietăţii, în vederea vânzării. Raine acceptase bucuroasă propunerea lui. Realitatea era că nu fusese nicidecum asaltată de solicitările vreunor agenţi imobiliari entuziaşti. Cât despre Doug, acesta era relativ nou în oraş şi se căznea să îşi consolideze afacerea. Altfel spus, aveau nevoie unul de celălalt. Îmbrăcat într‑un costum elegant din stofa gri‑închis, la care asortase o cravată bleu, şi ţinând în mână o servietă frumoasă din piele maro, Doug era prototipul agentului imobiliar profesionist. Nişte ochelari de firmă, cu rame fine, îi încadrau ochii spălăciţi. Maşina lui, parcată pe alee, era un Jaguar. Cât priveşte vârsta, Raine îi dădea vreo patruzeci de ani. O calviţie incipientă îi înălţa cumva fruntea; în rest, avea o alură de bărbat solid şi bine hrănit care, fără să fie deocamdată supraponderal, luase deja câteva kilograme în plus. O avertizase că nu va fi uşor să vândă o asemenea casă dezolantă, cu conducte şi cabluri electrice învechite. — Vin înapoi imediat, îl linişti ea. Nu putea să‑i explice că, de fapt, nu mai avea încotro acum, după ce prinsese murmurul paranormal al unui individ care visa să omoare vrăjitoare. Raine ştia că trebuia să afle adevărul înainte de a pleca din casă. — Am făcut ceva investigaţii şi l‑am sunat pe Phil Brooks, după ce am vorbit cu dumneata, spuse Doug. Mi‑a explicat că mătuşa dumitale a renunţat la serviciile firmei lui de deratizare, cu puţin timp înainte, ăăă, de a părăsi oraşul. Cu puţin timp înainte ca eu să o fi mutat de aici, îl corectă în gând Raine. Degetele mâinii cu care atinsese balustrada se încleştară strâns pe cureaua poşetei. Cu puţin timp înainte de a trebui să o internez într‑un sanatoriu foarte scump şi foarte izolat. În urmă cu o lună, Vella Tallentyre murise în cămăruţa ei din Spitalul Psihiatric St. Damian, din Oriana, o localitate de pe malul Lacului Washington. Potrivit autorităţilor, decesul survenise din cauza unui atac de cord. Vella Tallentyre avea cincizeci şi nouă de ani. Brusc, îi trecu prin minte că Doug nu voia, probabil, să‑şi murdărească imaculatul lui costum de haine şi pantofii frumos lustruiţi. Şi adevărul era că nici nu‑l putea blama pentru asta. — Nu‑i nevoie să vii cu mine, zise ea. Cobor doar scările. Te rog, fii un domn şi insistă că vrei să mă însoţeşti. — În fine, dacă ţii neapărat, spuse Doug, făcând un pas înapoi. Nu văd niciun întrerupător de lumină, aici, sus. — Este unul jos, la baza scării. Vai şi‑amar de codul bunelor maniere pentru gentlemeni. În fond, ce pretenţie putea să aibă şi ea?! Doar nu trăiau în secolul al XIX‑lea! Codul bunelor maniere, dacă existase vreodată, nu se mai aplica în prezent. După experienţa prin care trecuse cu Bradley, s‑ar fi cuvenit să ştie lucrul acesta, mai bine decât oricine. Gândurile legate de detectivul Bradley Mitchell avură un efect de îmbărbătare asupra lui Raine. Valul de indignare feminină, ce o cuprinsese când îşi amintise de el, declanşă în ea o doză de adrenalină care se dovedi suficient de puternică încât să o propulseze pe trepte în jos. Doug rămase ezitând în capul scărilor, umplând spaţiul din cadrul uşii. — Dacă nu funcţionează lumina, am eu o lanternă în maşină, se oferi el. Prototipul agentului imobiliar dornic să se facă util întotdeauna. Raine Tallentyre îl ignoră şi coborî cu precauţie în bezna de dedesubt. Poate că până la urmă nu‑i va da acceptul să scoată casa la vânzare. Problema era, însă, că niciunul dintre ceilalţi doi agenţi imobiliari din oraş nu părea interesat de această tranzacţie. Şi conta nu numai faptul că această clădire ajunsese aşa de părăginită. Adevărul era că părea puţin probabil ca vreunul dintre locuitorii acestui orăşel să fie tentat să achiziţioneze casa. De douăzeci de ani, acest imobil se aflase în proprietatea unei femei care fusese diagnosticată drept nebună, o femeie care auzea voci în mintea ei. Asemenea informaţii riscau, desigur, să domolească entuziasmul posibililor clienţi. Aşa cum îi explicase şi Doug, va fi nevoie, probabil, să ademenească vreun cumpărător din afara oraşului, o persoană dispusă să investească în renovarea construcţiei. Treptele vechi din lemn scârţâiau şi pârâiau. În timp ce cobora, Raine încerca să evite să se mai atingă de balustradă, având grijă totodată să pună piciorul cât mai aproape de marginea fiecărei trepte, astfel încât să nu rişte să calce direct pe urmele lui. Cu preţul unor încercări dificile, învăţase că energia paranormală, în cazul fiinţelor umane, se transmitea foarte uşor prin contactul direct al pielii cu o suprafaţă dură, însă un act de cruzime sângeros de o asemenea intensitate putea pătrunde şi prin tălpile pantofilor. Dar, oricât de prudentă ar fi fost, îi era imposibil să se ferească întru totul de acele porţiuni. Fă‑o să sufere. Pedepseşte‑o, aşa cum mă pedepsea Mama pe mine. Izul de igrasie şi mucegai se accentua pe măsură ce Raine cobora. Bezna se căsca la picioarele scărilor ca un puţ fără fund. Raine se opri pe ultima treaptă, bâjbâi cu mâna pe perete şi găsi întrerupătorul. Când îl atinse, simţi o scuturătură în mână, care nu avea nimic de‑a face cu electricitatea. Arzi, vrăjitoareo, arzi. Noroc că becul simplu din dulia montată deasupra funcţiona încă, luminând palid şi gălbui spaţiul cu tavan scund şi fără ferestre, care se afla dincolo de pragul uşii. Pivniţa era ticsită cu tot felul de vechituri şi obiecte rămase de la Vella Tallentyre, după o viaţă plină de amar. Câteva piese de mobilier uzate, inclusiv un dulap masiv, cu oglinzi pe uşi, o masă de bucătărie cu schelet metalic cromat şi un blat din melamină roşie, plus patru scaune asortate, cu tapiţerie din vinilin roşu, fuseseră îngrămădite laolaltă într‑un colţ. În rest, cea mai mare parte a spaţiului era ocupată de câteva cutii de carton şi lăzi mari, în care se aflau multe dintre nenumăratele tablouri pictate de Vella de‑a lungul anilor. Picturile evidenţiau toate una şi aceeaşi temă: diverse măşti sumbre şi tulburătoare. Raine simţi o strângere de inimă. Ce simplu ar fi fost ca acum, după ce aruncase repede o privire în jur, să se retragă înapoi, sus, pe scări. Pentru a se convinge, însă, că niciun secret cumplit nu zăcea îngropat acolo, trebuia să coboare şi acea ultimă treaptă, care îi servise drept refugiu, şi să se aventureze prin labirintul de cutii şi lăzi din pivniţă. Numai asta nu‑i trebuia ei acum, când şi‑aşa avea destule probleme personale. Formalităţile legate de succesiunea micii averi lăsate de mătuşa Vella îi răpiseră enorm de mult timp şi se dovediseră teribil de deprimante. Şi, simultan cu aceste triste activităţi, Raine se văzuse nevoită să se împace cu gândul că unicul bărbat despre care credea că o accepta aşa cum era, cu vocile acelea pe care le auzea numai ea, o considera complet neatrăgătoare în pat. Iar, peste toate astea, Raine mai avea şi o firmă de care trebuia să se ocupe. Sfârşitul lui octombrie reprezenta o perioadă de activitate frenetică pentru „Incognito“, magazinul ei de confecţii de lux. Nu, categoric nu avea nevoie de alte încurcături şi probleme, însă, pe de altă parte, ştia prea bine că, dacă ignora şoaptele, risca să aibă nenumărate nopţi albe, în săptămânile următoare. Fără să încerce să‑şi explice motivul, intuia că descoperirea adevărului constituia singurul antidot împotriva vocilor ameninţătoare, care reveneau obsesiv în mintea ei. Cu un nod în stomac, păşi pe pardoseala de ciment şi, întinzând o mână, atinse cel mai apropiat obiect – o cutie de carton prăfuită. Acum nu mai avea cum să se eschiveze. Trebuia să urmărească dâra de murmure paranormale lăsate de monstru. — Ce faci acolo? strigă îngrijorat Doug, din capul scărilor. Parcă ziceai că arunci doar o privire şi urci imediat înapoi. — Sunt o grămadă de catrafuse aici. Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să fac ordine, aşa că mai bine să‑mi formez o idee de pe‑acum, ca să ştiu ce mă aşteaptă. — Te rog să ai grijă, domnişoară Tallentyre. Se prefăcu, însă, că nu‑l aude. Dacă nu catadicsise să o însoţească în această explorare prin întunecimea beciului, atunci nici pe ea nu o interesau acum platitudinile lui. Pe cutia de carton nu exista nimic; în schimb, când îşi plimbă vârful degetelor peste suprafaţa melaminată a mesei vechi, Raine simţi o nouă scuturătură sinistră. Demonul este mai puternic decât vrăjitoarea. Gâfâind şocată, îşi trase degetele de pe masă şi păşi repede înapoi. Oricât ar fi încercat să se pregătească psihic, ştia că niciodată nu se va putea obişnui cu senzaţia aceea oribilă pe care o avea atunci când se atingea de dâra invizibilă lăsată de nişte şoapte cu adevărat funeste. Privi în jos, spre pardoseală, căutând urme de paşi, dar nu reuşi să distingă nimic. La lumina pală din pivniţă, praful cenuşiu care acoperea totul părea de aceeaşi culoare cu cimentul. În plus, umbrele adânci ce umpleau spaţiile dintre cutiile stivuite acolo lăsau într‑o beznă neagră o bună parte din suprafaţa pardoselii. Înainta cu paşi mărunţi, pipăind cu precauţie obiectele pe care le întâlnea în cale, ca şi cum s‑ar fi temut să nu se frigă la degete. Energia statică paranormală, lipită parcă de oglinda prăfuită a dulapului, o făcu să tresară violent. Privind în jur, îşi dădu seama că se deplasa în lungul unei cărări înguste, care şerpuia prin jungla de lăzi şi cutii. Imaginara potecă ducea la uşa închisă a vechii magazii de lemne. Un lacăt gros ţinea încuiată uşa solidă din faţa ei. Un lacăt nou şi foarte strălucitor. Ştia, dinainte să fi atins lacătul, că suprafaţa metalică a acestuia păstrase pregnant amprenta biologică a monstrului. Când mai avea de făcut doar un pas până la uşa magaziei, Raine îşi luă inima în dinţi şi întinse braţul spre lacăt. Deşi îl atinse doar fugitiv, cu vârful degetului, şocul se dovedi, totuşi, înfricoşător. Arzi, vrăjitoareo, arzi. „Oh, fir‑ar să fie!“ şuieră Raine, cu respiraţia întretăiată. — Domnişoară Tallentyre? strigă Doug, de‑a dreptul alarmat acum. Ce s‑a întâmplat? Ai păţit ceva? Auzi paşii lui pe trepte. Nu încăpea îndoială că ţipătul ei, denotând spaimă şi uimire, declanşase în el vreun impuls bărbătesc latent, care îl îmboldise să îi vină în ajutor. Mai bine mai târziu decât niciodată. — N‑am păţit nimic, dar e ceva foarte dubios aici, jos, spuse ea, scoţând din buzunar telefonul celular. Sun acum la 911. — Nu înţeleg, spuse Doug, oprindu‑se pe ultima treaptă, cu palma încleştată strâns pe mânerul servietei. Privind atent în jur, o zări într‑un final lângă uşa magaziei. — De ce naiba vrei să chemi poliţia? — Pentru că presimt că această pivniţă s‑ar putea să fie scena unei crime. Operatoarea de la 911 intră pe fir, înainte ca Doug să‑şi poată reveni din şoc. — Pompierii sau poliţia? întrebă femeia, pe un ton sec. — Poliţia, replică Raine, adoptând un ton cât mai convingător cu putinţă, pentru a fi sigură că operatoarea o va lua în serios. Mă aflu pe Crescent Lane numărul 14, casa Tallentyre. Spuneţi‑le celor care vor veni să aducă o unealtă pentru a putea tăia un lacăt. Repede. — Dar care‑i problema, doamnă? insistă femeia, care nu accepta să fie zorită aşa. — Tocmai am descoperit un cadavru. Închise telefonul, înainte ca operatoarea să apuce să îi mai pună alte întrebări. În clipa aceea, sesiză că Doug nu se clintise încă din pragul pivniţei. Deşi trăsăturile lui erau parţial estompate din cauza întunericului, Raine ar fi putut paria că agentul imobiliar rămăsese cu gura căscată. Bietul om începea să se dumirească, probabil, că existau într‑adevăr nişte motive temeinice pentru care confraţii lui din localitate preferaseră să nu promoveze la vânzare fosta proprietate Tallentyre. Precis că îi ajunseseră şi lui la urechi diversele zvonuri despre mătuşa Vella. Poate începea să se întrebe dacă nu cumva nebunia era o trăsătură specifică membrilor acestei familii. Şi întrebarea era îndreptăţită. Doug îşi drese glasul. — Sigur eşti în regulă, domnişoară Tallentyre? insistă el. Raine îi adresă zâmbetul pe care îl rezerva pentru situaţii de acest gen, un zâmbet special pe care Pandora, asistenta ei, îl etichetase drept un surogat de „du‑te naibii“. — Nu, dar ce‑ar fi nou în asta? spuse ea, pe un ton politicos.   Numele ofiţerului de poliţie era Bob Fulton, tipul bărbatului dur, serios şi milităros. Coborî în pivniţă cu o lanternă mare şi un patent foarte periculos, după cum arăta. — Unde‑i cadavrul? întrebă el, pe un ton ce denota că văzuse destui morţi la viaţa lui. — Nu ştiu exact dacă există vreun cadavru, recunoscu Raine. Dar cred că ar fi bine să verificaţi un pic lacătul de la uşa magaziei. Poliţistul se uită la ea cu o expresie pe care Raine o recunoscu imediat, fiindcă o văzuse de atâtea ori la Bradley, când acesta lucra la o anchetă: „toţi cei de‑aici sunt suspecţi, până la proba contrarie“. — Dumneata cine eşti? întrebă Fulton. — Raine Tallentyre. — Rudă cu cucoana ţicnită… ăăă, am vrut să spun Vella Talentyre? — Nepoata ei. — Nu vă supăraţi dacă vă întreb, dar ce căutaţi astăzi aici? — Am moştenit această casă, spuse ea, pe un ton glacial. Comisese indelicateţea de a o face „ţicnită“ pe mătuşa Vella, ceea ce însemna că nici ea nu mai avea de ce să fie politicoasă. Sesizând clar că spiritele începuseră să se cam încingă, Doug făcu un pas în faţă. — Sunt Doug Spicer. Firma „Spicer Properties“. Nu cred că ne‑am mai întâlnit, îi spuse el poliţistului. Am venit, azi, aici, cu domnişoara Tallentyre, pentru a face o evaluare a clădirii, pe care urmează să o scoatem la vânzare. — Am auzit că Vella Tallentyre s‑a prăpădit. Scuze, doamnă, spuse Fulton, înclinând capul. — Mulţumesc, răspunse Raine, pe un ton înţepat. În privinţa lacătului de la magazie… Ofiţerul de poliţie studie uşa şi încuietoarea metalică, după care se uită bănuitor la Raine: — Ce vă face să credeţi că înăuntru s‑ar afla un cadavru? Raine îşi încrucişă braţele la piept şi adoptă o atitudine defensivă. Se aşteptase la atitudinea suspicioasă a poliţistului. Era mult mai simplu când lucra cu Bradley, care ştia să intervină în asemenea momente, ferind‑o de ridiculizarea şi incredulitatea interlocutorilor. — O presimţire, spuse ea, pe un ton neutru. Fulton pufai prelung. — Staţi aşa, nu‑mi spuneţi; lăsaţi‑mă să ghicesc. Credeţi că aveţi capacităţi paranormale, ca mătuşa dumneavoastră, aşa‑i? Raine îi adresă faimosul ei zâmbet. — Mătuşa mea a avut într-adevăr capacităţi paranormale. Sprâncenele stufoase ale lui Fulton se arcuiră brusc. — Am auzit că ar fi ajuns până la urmă într‑un spital de psihiatrie, în Oriana. — Exact, în principal din cauză că nimeni nu credea ce spunea ea. Vă rog să deschideţi magazia, domnule poliţist. Dacă e goală, îmi voi cere scuze pentru că v‑am răpit din timp. — Sunteţi conştientă că dacă voi găsi cu adevărat un cadavru în acea magazie va trebui să răspundeţi la o mulţime de întrebări, la secţia de poliţie. — Staţi liniştit, ştiu perfect acest lucru. Ofiţerul îi scrută faţa cu atenţie. Timp de câteva secunde, Raine avu impresia că Fulton va continua să obiecteze, dar expresia de pe chipul ei îl determinase, probabil, să treacă la acţiune. Fără să mai spună alt cuvânt, Fulton se întoarse spre uşa magaziei şi ridică patentul. Se auzi un scrâşnet metalic, tăios, în momentul în care cleştele reteză toarta lacătului. Fulton lăsă jos patentul şi, apucând strâns lanterna cu mâna stângă, întinse spre clanţă mâna dreaptă învelită în mănuşă. Uşa se deschise gemând din balamalele ruginite. Raine simţi că i se taie respiraţia, imaginându‑şi ce ar putea descoperi şi dacă se uita, şi dacă nu se uita înăuntru. Îşi impuse să se uite. Pe cimentul rece din magazie zăcea o femeie goală. Singurul articol de vestimentaţie din apropiere era o curea groasă de piele, încolăcită ca un şarpe lângă ea. Femeia avea mâinile şi picioarele legate. Peste gură, i se lipise o bandă adezivă. Părea tânără – nu‑i dădeai mai mult de optsprezece sau nouăsprezece ani – și groaznic de slabă. Părul negru şi foarte încâlcit îi acoperea parţial trăsăturile. Surpriza consta în faptul că tânăra trăia.

1     Ajunsese altcineva înaintea lui la farmacie. Edison Stokes se aplecă în penumbra micului şi întunecosului magazin. Privi mânerul cuţitului împlântat adânc în pieptul bătrânului. Dacă‑l scotea, n‑ar fi făcut decât să grăbească inevitabilul. — Cine a făcut asta? întrebă Edison apucând strâns mâna crispată. Spune‑mi, Jonas. Îţi jur că va plăti. Sângele gâlgâia în gura farmacistului. — Ierburile. A cerut ierburile acelea speciale. Lorring mi‑a spus să‑i dau imediat de ştire dacă cineva caută… — Lorring ţi‑a primit mesajul. De asta sunt aici. Edison se aplecă şi mai mult. Cine a cumpărat ierburile? — Nu ştiu. A trimis un servitor după ele. — Nu‑mi poţi spune ceva care să mă ajute să‑l găsesc pe cel care ţi‑a făcut asta? — Servitorul spunea… vocea lui Jonas se stinse, căci sângele îi umpluse gura. — Ce‑a spus servitorul, Jonas? — Că‑i trebuie ierburile imediat. Şi că pleacă din oraş… ceva despre o petrecere la un conac, la ţară… Edison simţi cum mâna farmacistului îşi slăbeşte strânsoarea. — Cine dă petrecerea asta, Jonas? Unde o să aibă loc? Bătrânul închise ochii. Timp de câteva secunde, Edison îşi zise că n‑are să mai afle nimic altceva. Însă buzele pline de sânge ale farmacistului se mişcară pentru ultima dată. — Ware Castle, veni şoapta, aproape stinsă.     2     Mizerabilul era acolo, la Ware Castle. Să‑l ia dracu’. Emma Greyson izbi cu pumnul înmănuşat în balustrada de piatră a balconului. Numai de ghinioane avea parte. Oriunde s‑ar fi dus, era la fel, gândea ea. Şi ghinioanele durau de ceva vreme, culminând cu dezastrul financiar absolut petrecut cu două luni în urmă. Iar acum, punând capac la toate, era obligată să‑şi petreacă următoarea săptămână încercând să‑l evite pe Chilton Crane. Părea mai mult decât era în stare să îndure. Bătea darabana cu degetele pe piatra străveche. N‑ar fi trebuit să o surprindă atât de mult apariţia lui Crane în după‑amiaza aceea. În definitiv, Lumea Bună era o lume oarecum restrânsă. Nimic ciudat, deci, în faptul că mizerabilul se afla printre numeroşii invitaţi la petrecere. „Nu‑ţi poţi permite să pierzi şi postul ăsta“, îşi repetă Emma cu voce înăbuşită. Se putea ca Crane să nu‑şi amintească de ea, dar singurul lucru pe care‑l putea face era să se ferească din calea lui pe durata şederii la castel. Cu atâta lume prin preajmă, n‑o să‑ţi fie prea greu să te confunzi cu mobilierul, se îmbărbătă ea. Sunt prea puţini cei care dau atenţie domnişoarelor de companie. De undeva, din întunericul de sub balcon, zgomotul unei mişcări uşoare o smulse din gândurile sumbre. Se aplecă şi scrută atent umbrele proiectate de un zid înalt. Una din umbre prinse viaţă, ieşi din conul de beznă şi alunecă traversând pajiştea scăldată în lumina lunii. Emma se aplecă mai mult şi zări silueta care înainta, precum o fantomă, pe cărarea argintată. Înaltă, zveltă, cu părul întunecat şi îmbrăcată în întregime în negru. N‑a mai fost nevoie ca razele palide ale lunii să cadă pe chipul auster, ascetic al bărbatului de jos: Edison Stokes. Se întorcea de la plimbare în după‑amiaza zilei de ieri, când el îşi făcuse apariţia la castel. Îl văzuse intrând cu trăsura‑i strălucitoare în curtea interioară. Vehiculul elegant era tras de armăsari perfect armonizaţi şi foarte bine antrenaţi. Animalele răspundeau cu precizie calmă comenzilor transmise de mâinile lui Stokes prin hăţuri. Supunerea de care dădeau dovadă arăta că stăpânul lor foloseşte mai degrabă îndemânarea şi fermitatea, decât strigătele şi loviturile sălbatice pentru a‑i ţine în frâu. Mai târziu, Emma remarcase că ceilalţi oaspeţi îi aruncau priviri piezişe de fiecare dată când intra în vreo încăpere. Ştia că atitudinea lor de viclenie temătoare însemna că bărbatul este extrem de bogat şi extrem de puternic. Şi, probabil, deosebit de periculos. Iar toate acestea îl făceau extrem de fascinant în ochii elitei sufocate de plictis şi blazare. Umbrele se mişcau din nou. Emma se aplecă mai tare peste balcon şi îl văzu pe Stokes încălecând pervazul de piatră al unei ferestre deschise. Ce ciudat! În definitiv, era un oaspete al castelului, nu avea nevoie să se furişeze astfel. Nu exista decât o explicaţie pentru ca Stokes să procedeze aşa: fie că se întorcea de la o întâlnire secretă cu soţia vreunuia dintre musafiri, fie că tocmai se îndrepta spre una. Fără să ştie de ce, se aşteptase parcă la mai mult de la Stokes. Stăpâna ei, lady Mayfield, le făcuse cunoştinţă cu o seară înainte. Când bărbatul îşi înclinase foarte ceremonios capul deasupra mâinii ei, intuiţia o luminase ca un fulger. Acesta nu este un alt Chilton Crane, îşi spusese ea atunci. Edison Stokes părea ceva mai mult decât un alt libidinos mizerabil într‑o lume în care asemenea specimene se găseau din belşug. Era evident că se înşelase din nou. Şi nu pentru întâia oară în ultima vreme. Un hohot copios de râs se răspândi în noapte prin una dintre ferestrele deschise din aripa de est a castelului. Bărbaţii din sala de biliard păreau chercheliţi binişor. În sala de bal, muzica continua să cânte. Jos, sub balconul în care se afla ea, Edison Stokes dispăruse într-o cameră întunecoasă care nu‑i aparţinea. După o vreme, Emma se întoarse şi se îndreptă încet spre coridorul slab luminat. Putea să se retragă în linişte în propriu‑i dormitor. Lady Mayfield trebuie să fi fost în formă deja. Letty avea o adevărată pasiune pentru şampanie, aşa că nu va băga de seamă că domnişoara ei de companie dispăruse pentru tot restul serii. Sunetul unor voci şoptite venind dinspre scara de serviciu, foarte rar folosită, o sili să se oprească brusc pe la mijlocul coridorului. Îşi ţinu respiraţia şi ascultă atentă. Se auzeau râsete înăbuşite. Un cuplu, desigur. Bărbatul părea dezgustător de beat. — Bănuiesc că te aşteaptă camerista? şoptea Chilton Crane cu o nerăbdare prost mascată. Pe casa scărilor apăru lumina şovăitoare a unei lumânări. Emma îngheţă. Sperase din tot sufletul să scape de ghinioane! În câteva clipe, Crane şi însoţitoarea lui aveau să intre în holul unde se afla ea. Era prinsă în capcană. Chiar dacă se întorcea şi o lua la fugă cât o ţineau picioarele, n‑ar fi reuşit să străbată întregul coridor până la holul principal. — Nu fi stupid, murmură Miranda, lady Ames. I‑am dat liber fetei în seara asta, înainte să cobor. Nu aveam niciun chef să dau ochii cu ea la întoarcere. — Nu era nevoie să‑i dai liber, se repezi Chilton. Sunt sigur că i‑am fi găsit ceva de făcut. — Domnule Crane, vrei cumva să insinuezi că ar fi putut să ni se alăture în aşternuturi? replică Miranda cu falsă indignare. Sir, sunt de‑a dreptul şocată. — Diversitatea este sarea şi piperul vieţii, draga mea. Am observat că femeile care depind în întregime de o slujbă ca să poată trăi sunt extrem de doritoare să facă tot ce li se cere. Ba chiar de‑a dreptul nerăbdătoare. — Va trebui să‑ţi satisfaci altă dată gustul pentru servitoare. N‑am nicio intenţie să te împart în seara asta cu camerista mea. — Poate că ar trebui să căutăm un pic mai sus, pentru o partidă în trei. Am observat că lady Mayfield a venit însoţită de o domnişoară de companie. Ce părere ai dacă am chema‑o în dormitorul tău, sub un pretext oarecare… — Domnişoara de companie a lui lady Mayfield? Adică vrei să spui miss Greyson? De această dată, Miranda era cu adevărat indignată. Să nu îndrăzneşti să‑mi spui că ţi‑a trecut prin minte să o seduci pe creatura aia cu ochelari şi bonetă. Şi cu părul acela roşu, îngrozitor. Chiar eşti lipsit de gust? — Am descoperit adesea că îndărătul hainelor anoste şi al ochelarilor de vedere se poate ascunde un spirit deosebit. Chilton tăcu câteva clipe. Cât despre însoţitoarea lui lady Mayfield… — Prefer să nu, dacă nu te superi. — Îmi pare ciudat de cunoscută, spuse Chilton în şoaptă. Mă întreb dacă n‑am mai întâlnit‑o pe undeva. Ghearele spaimei strânseră stomacul Emmei. Avusese toate motivele să spere că Crane n‑a recunoscut‑o când, ceva mai devreme, fusese obligată să treacă pe lângă el, în sala de muzică. Nu o privise decât în treacăt. Îşi spusese că bărbaţii asemenea lui Crane, care dădeau iama printre cameristele, guvernantele şi domnişoarele de companie ale gazdelor nu se obosesc să reţină trăsăturile nefericitelor victime. Şi‑apoi, părul ei avea acum altă culoare. Temându‑se că vreuna din fostele ei stăpâne, care o concediase pentru nesupunere, ar putea să‑şi prevină cunoştinţele despre roşcata cea insolentă, purtase o perucă brunetă în timpul scurt cât fusese angajată la Ralston Manor. — Las‑o pe domnişoara de companie a lui lady Mayfield, îi ceru Miranda pe un ton imperativ. Nu‑i decât o creatură micuţă şi plictisitoare. Te asigur ca eu am de oferit lucruri mult mai interesante şi mai tentante. — Desigur, draga mea. Cum spui tu. În glasul lui Crane se simţea o undă de dezamăgire. Emma se retrase cu un pas. Trebuia să facă ceva. Nu putea să stea pur şi simplu acolo, aşteptând să apară Miranda şi Crane. Privi peste umăr. Singura sursă de lumină de pe coridorul întunecat era o aplică montată cam pe la jumătatea peretelui. Uşi din lemn masiv, adânc afundate în zidul de piatră, marcau intrarea în numeroase odăi de oaspeţi. Se răsuci, îşi prinse fustele cu amândouă mâinile şi porni în grabă de‑a lungul coridorului de piatră. O să se ascundă într‑una din camere. La castel sosiseră o mulţime de invitaţi, astfel că fiecare încăpere de pe etaj găzduia pe cineva, însă cu siguranţă că erau toate goale la ora aceea. Seara abia începuse. Prietenii familiei Ware se aflau încă jos, dansând, flirtând, distrându‑se. Se opri în faţa celei mai apropiate uşi şi încercă clanţa, închisă. Inima i se opri câteva clipe, apoi îşi înteţi bătăile. Se repezi la uşa următoare. Nici aceea nu voia să se deschidă. O cuprinse panica. Ajunse la a treia uşă, apucă clanţa, o apăsă şi, cu un imens suspin de uşurare, descoperi că se deschide. Se strecură fără zgomot în cameră şi închise cu mare grijă uşa după ea. Apoi privi cu atenţie în jur. Lumina puternică a lunii, revărsată prin ferestre, dezvăluia perdelele grele ale unui pat mare, cu baldachin. Măsuţa de toaletă era plină cu sticluţe frumoase. Pe un fotoliu se vedea o cămaşă de noapte vaporoasă, tivită cu dantelă. O să aştepte acolo până când Chilton şi Miranda vor intra într‑unul din celelalte dormitoare. Apoi se va strecura înapoi până la scara de serviciu, hotărî ea. Se întoarse şi îşi lipi urechea de lemnul uşii, ascultând zgomotul paşilor de pe coridor, care se auzea din ce în ce mai aproape. O cuprinse o presimţire sumbră. Dacă nimerise tocmai în dormitorul Mirandei? Paşii se opriră în faţa uşii. — Iată‑ne ajunşi, Chilton. Vocea Mirandei era înăbuşită de lemnul gros. Stai puţin să găsesc cheia. Emma se îndepărtă de uşă, de parcă ar fi devenit brusc din fier încins. N‑avea la dispoziţie decât câteva secunde. Miranda credea că uşa ei este închisă şi căuta de zor cheia în poşeta‑i minusculă. Privi disperată în jur, prin camera luminată de razele lunii. Sub pat nu era loc; se vedeau cuferele aşezate acolo, probabil din lipsă de spaţiu. Nu‑i rămânea decât dulapul masiv. Alergă spre el, fără zgomot, pe covorul gros. Râsul de beţiv al lui Crane răsună de cealaltă parte a uşii. Se auzi apoi clinchet de metal făcut de cheile căzute pe pardoseala de gresie. — Asta‑i culmea, vezi ce m‑ai determinat să fac? spuse Miranda. Am scăpat‑o. — Dă‑mi voie, zise Chilton. Emma smuci uşile dulapului masiv şi se strecură prin desişul foşnitor al rochiilor, făcându-și loc înăuntru. Apoi întinse mâna şi trase uşile până se asigură că sunt bine închise, şi se lăsă învăluită de întunericul dens. În aceeaşi clipă, mâna unui bărbat îi cuprinse talia. Încercă să ţipe. O palmă caldă îi apăsă gura şi se simţi strânsă cu asprime şi lipită de un piept larg şi tare ca piatra. O cuprinse o spaimă cumplită. Teama de a fi recunoscută părea un fleac pe lângă situaţia în care se afla. Nu era de mirare că găsise uşa dormitorului deschisă. Cineva se strecurase înăuntru înaintea ei. — Vă rog să tăceţi, miss Greyson, îi şopti în ureche Edison Stokes, altfel vom avea amândoi de dat o grămadă de explicaţii.   *   O recunoscuse când smucise uşile dulapului. Ascuns îndărătul unei complicate şi elegante rochii de seară, Edison văzuse lumina lunii reflectată într‑o pereche de ochelari cu rame de aur. În ciuda situaţiei delicate în care se afla el însuşi, simţi o satisfacţie ciudată la gândul că avusese dreptate în privinţa micuţei însoţitoare a lui lady Mayfield. În momentul când făcuseră cunoştinţă, avusese certitudinea că tânăra nu posedă niciuna din calităţile cerute unei persoane care îmbrăţişează o asemenea carieră. Se purtase sobru şi reţinut, însă nu era nimic umil sau supus în ochii aceia verzi, atât de pătrunzători. În adâncul lor se citea hotărâre, inteligenţă şi o ironie bine mascată. O doamnă cu totul deosebită, îşi aminti că gândise atunci. Şi încă una foarte atrăgătoare, cu toate că se străduia să ascundă acest lucru îndărătul ochelarilor şi al rochiei demodate, care arăta de parcă ar fi fost vopsită de mai multe ori. Şi acum afla că doamna cea deosebită se distra ascunzându‑se în dulapuri aflate în dormitoarele altor persoane. Ce interesant! Emma se foia agitată în strânsoarea lui şi deveni brusc conştient de rotunjimea fermă a sânilor ei apăsaţi de propriu‑i antebraţ. Mireasma de curat şi de proaspăt a trupului ei îl făcu să‑şi dea seama cât de mic, de strâmt şi de intim era interiorul dulapului. Nu se îndoia că îl recunoscuse, deoarece se liniştise şi renunţase să se mai lupte cu el. Îi luă cu grijă mâna de pe gură. Niciun sunet. Era limpede că nu doreşte nici ea să fie descoperită. Constatarea îl făcu să se întrebe dacă nu cumva împărţea spaţiul dulapului cu o mică hoaţă de bijuterii. — Uşurel, Chilton. Vocea Mirandei nu mai părea amuzată. O să‑mi distrugi rochia. Te rog frumos să nu mă bruschezi. Ştii bine că nu‑i nicio grabă. Dă‑mi voie să aprind lumânarea. — Iubita mea, inspiri atâta pasiune, încât îţi jur că nu mai pot să aştept nicio secundă. — Ai putea cel puţin să‑şi scoţi cămaşa şi cravata. Miranda părea din ce în ce mai agasată. Nu sunt una din servitoarele tale şi nici vreo domnişoară insipidă de companie ca să fiu îmbrăţişată sprijinită de un perete. Edison simţi limpede tremurul care o străbătu pe Emma. Îi luă mâinile într‑ale lui şi descoperi că îşi ţinea pumnii strânşi. Mânie sau teamă? se întrebă el. — Dar i‑a luat o veşnicie valetului meu să facă nodul acesta special, spuse Chilton cu glas plângăreţ. Se numeşte „fântâna antică“, ştii? Ultimul strigăt al modei. — Am să‑ţi scot cravata şi am să refac nodul înainte să pleci, murmură Miranda îmblânzită. Am visat mereu s‑o fac pe valetul pentru un gentleman ca tine. Un bărbat atât de splendid dăruit de natură. — Chiar aşa? Chilton părea complet copleşit de compliment. Bine, dacă insişti… Dar grăbeşte‑te, ştii bine că nu avem toată noaptea la dispoziţie. — Dar avem toată noaptea la dispoziţie, bunul meu domn. Este exact ce‑mi doresc. Fâşâit moale de îmbrăcăminte. Miranda murmură ceva. Chilton geme şi respiră sacadat. — Măi, dar eşti nerăbdător în seara asta, spuse Miranda, nu foarte încântată de descoperire. Sper că nu te vei dovedi prea nerăbdător. Detest bărbaţii care nu au grijă ca doamna să fie satisfăcută mai întâi. — Patul, gâfâi Chilton. Haide o dată în pat. Doar n‑am venit aici să facem conversaţie mondenă. — Lasă‑mă să‑ţi scot cămaşa. Ador priveliştea unui piept musculos. — Îmi scot singur blestemata asta de cămaşă. Urmă o scurtă tăcere. Gata, acuma cred că este în regulă, suspină el exasperat. Hai s‑o facem o dată, doamnă! — Pe naiba, Chilton, mi‑a ajuns. Dă‑mi drumul. Nu sunt o târfă ieftină din Covent Garden. Ia‑ţi mâinile de pe mine. M‑am răzgândit. — Dar, Miranda… vocea bărbatului se frânse într‑un geamăt aspru şi prelung. Pe toţi dracii, murmură el în cele din urmă. Uite ce m‑ai determinat să fac. — Deocamdată văd că mi‑ai mototolit cearşaful, spuse Miranda cu o satisfacţie cinică în glas. L‑am adus cu mine de la Londra ca să fiu sigură că dorm în aşternut de calitate, şi uite ce ai făcut. — Dar, Miranda… — Acum înţeleg de ce preferi femeile care nu au posibilitate să‑ţi pretindă vreun talent de amorez. Ai rafinamentul unui puşti de şaptesprezece ani în braţele primei lui femei. — A fost din vina ta, bombăni Chilton. — Las‑o baltă. Dacă mai stai mult aici, voi muri de plictiseală. Din fericire, mai am destul timp să găsesc un domn mai talentat care să‑mi ţină companie restul nopţii. — Ei, stai puţin… — Am spus să ieşi afară. Vocea Mirandei avea acum accentele ascuţite ale furiei. Sunt o doamnă, merit ceva mai mult. Du‑te şi‑ţi găseşte o cameristă, sau pe insipida aia de domnişoară de companie a lui lady Mayfield, dacă ai chef să te distrezi. Ţinând cont de felul jalnic în care te comporţi ca amant, numai unele ca ele te‑ar putea accepta. — Poate că am să fac exact ce mi‑ai sugerat, izbucni Chilton. Pun pariu că m‑aş simţi mult mai bine cu miss Greyson decât cu tine. Emma se zbătu în strânsoarea braţelor lui Stokes. — Nici nu mă îndoiesc de asta, răspunse tăios Miranda. Hai, pleacă. — Am avut odată o porţie de tăvăleală cu o domnişoară de companie la Ralston Manor. Vocea lui Chilton se înăspri brusc. Era o căţea afurisită. Nu ştia când să se oprească din luptă. — Să nu‑mi spui că o biată domnişoară de companie a îndrăznit cu adevărat să‑ţi refuze farmecele şi talentul de amorez. — Şi‑a luat pedeapsa, fii pe pace. Chilton părea insensibil la sarcasmul evident din vocea Mirandei. Lady Ralston ne‑a găsit împreună în debaraua cu aşternuturi. Bineînţeles că a concediat‑o imediat pe creatura aia neînsemnată şi proastă. — Nu mă interesează deloc detaliile aventurii tale cu o însoţitoare plătită, spuse Miranda pe un ton rece; îşi recăpătase fără îndoială stăpânirea de sine. — Şi, evident, fără referinţe, adăugă Chilton cu voce vindicativă. Mă îndoiesc că o să‑şi mai găsească de lucru vreodată. Probabil că acum moare de foame într‑un azil pentru nevoiaşi. Emma tremura violent şi respira sacadat, cu pumnii lipiţi de coapse. Teamă sau mânie? se întrebă Edison din nou. Ceva îi spunea că este mânie. Începuse să se teamă că Emma va deschide uşile dulapului şi‑l va lua pe Crane la întrebări. Ar fi fost, probabil, o scenă amuzantă, dar nu şi‑o putea permite. Un asemenea gest ar fi fost un adevărat dezastru pentru ea şi ar fi năruit propriile‑i planuri. O ţinu mai strâns, încercând să‑i transmită un avertisment tăcut. Emma păru să înţeleagă. Cel puţin nu mai dădea impresia că este gata să dea buzna afară din dulap. — Dacă nu pleci imediat, Chilton, mă voi vedea obligată să‑l chem pe Swan, spuse Miranda cu o voce de gheaţă. Sunt sigură că nu‑i va fi deloc greu să te scoată afară. — Stai aşa, nu‑i nevoie să chemi bruta aia uriaşă şi plină de muşchi, mormăi Chilton. Plec singur. Se auziră paşi apăsaţi pe podea, uşa deschizându‑se şi apoi închizându‑se. — Idiot blestemat, murmură Miranda cu dezgust. Sunt o adevărată doamnă. Merit tot ceea ce este mai bun. Alţi paşi. De data aceasta mai uşori. Miranda traversa încăperea îndreptându‑se spre măsuţa de toaletă. Edison spera din tot sufletul să nu aibă nevoie de ceva din dulap. Se auzeau sunete uşoare: un pieptene de argint lăsat pe tăblia de lemn a măsuţei, clinchetul unor sticluţe ciocnite, fâşâitul unei fuste din satin scump şi‑apoi alţi paşi uşori. Uşa dormitorului se deschise şi se închise din nou. Edison şi Emma ştiură că sunt, în sfârșit, singuri. — Cred, domnişoară Greyson, spuse el, că după ce am împărtăşit o experienţă atât de intimă, ar trebui să ne cunoaştem mai bine. Îţi propun să găsim un loc ceva mai confortabil unde să putem avea o discuţie deschisă. — Pe toţi dracii, răspunse Emma. — Sunt întru totul de acord cu dumneata, domnişoară.

Prolog   — Este foarte puţin probabil ca domnişoara de Desire să fie încă virgină, spuse Thurston de Landry. Dar, ţinând cont de circumstanţe, sunt sigur că vei reuşi să verifici acest aspect al problemei. Gareth îşi privi impasibil tatăl. Reacţia lui la ştirea că viitoarea lui soţie îşi pierduse onoarea în braţele altui bărbat fusese aproape imperceptibilă, cu excepţia unei mici încordări a degetelor pe paharul cu vin. Ca fiu bastard, ce fusese obligat să‑şi facă loc în lume cu sabia, avea câţiva ani de experienţă care‑l ajutau să‑şi ascundă emoţiile. De fapt, devenise atât de priceput la asta încât majoritatea cunoscuţilor credeau că nu avea deloc sentimente. — Spui că e moştenitoare? întrebă, străduindu‑se să se concentreze pe cel mai important aspect al problemei. Are avere? — Mda. — În acest caz, e bună de soţie, răspunse Gareth disimulându‑şi satisfacţia. Tatăl lui avea dreptate. Atâta timp cât femeia nu purta în pântec bebeluşul altcuiva, Gareth era pregătit să treacă totuşi cu vederea chestiunea onoarei sau a lipsei acesteia dacă în schimb se alegea cu un domeniu. Un domeniu al lui, unde să nu fie doar un fiu bastard a cărui prezenţă trebuia tolerată. Un loc unde să fie bine‑venit şi dorit nu numai pentru că priceperea lui în a mânui cuvintele îl făcea util pe moment. Un loc unde să nu‑i conteste nimeni dreptul de a sta în faţa şemineului. Gareth avea treizeci şi unu de ani şi ştia că, probabil, nu avea să i se mai ivească niciodată o asemenea ocazie. Era un om care învăţase de mult că trebuia să profite de fiecare şansă pe care destinul i‑o scotea în cale. Filosofia aceasta îi fusese de ajutor în trecut. — Este singura moştenitoare a insulei Desire, spuse Thurston sorbind încet din frumoasa lui cupă din argint incrustată şi privind gânditor la foc. Tatăl ei, Sir Humphrey, avea vocaţie de explorator şi era preocupat de aplicarea noilor descoperiri la exploatarea pământurilor. Din păcate, se aude că a murit acum câteva luni, în timpul unei călătorii în Spania. Ucis de bandiţi. — Şi nu există moştenitori de sex masculin? — Nu. În urmă cu doi ani, unicul fiu al lui Humphrey, Edmund, şi‑a rupt gâtul la un turnir. Clare, fiica, este singura rămasă. Domeniul îi revine ei. — Şi ca suzeran al lui Sir Humphrey, tu deţii tutela asupra fetei lui. Ea se va căsători la comanda ta. Gura lui Thurston se transformă într‑un rictus. — Asta rămâne de văzut, zise el. Deloc în largul lui, Gareth observă că tatăl lui abia se abţinea să nu rânjească. Serios şi reţinut din fire, tânărul detesta umorul grosolan. Rareori răspundea chiar şi cu un amuzament moderat glumelor şi farselor care îi făceau pe alţii să râdă cu gura până la urechi. Înfăţişarea sa sobră îi completa foarte bine reputaţia de bărbat necruţător, care putea fi extrem de periculos dacă era provocat. Nu avea nimic împotriva zâmbetelor şi a râsului; pur şi simplu nu se simţea înclinat să se bucure de ele. În acel moment aşteptă cu prudenţă să afle ce i se părea atât de amuzant lui Thurston într‑o chestiune care ar fi trebuit să ţină strict de afaceri. Cercetă profilul simetric şi elegant al tatălui său în lumina flăcărilor din vatră. Thurston avea cincizeci şi ceva de ani. Părul său des, negru, era presărat cu fire argintii, dar încă atrăgea privirile tuturor femeilor care se aflau în preajma sa. Gareth ştia că nu numai prezenţa lui în cercul restrâns de baroni preferaţi ai lui Henric al II‑lea îl transformase într‑un obiect de interes pentru sexul opus, ci o contribuţie importantă o avusese şi înfăţişarea lui extrem de agreabilă. Reputaţia lui de seducător, manifestată liber în tinereţe, atât înainte cât şi după căsătoria sa aranjată, fusese legendară. Mama lui Gareth, cea mai mică dintre fiicele unei familii nobile din sud, fusese una dintre multele lui cuceriri. Din câte ştia Gareth, el era singura progenitură adultă ilegitimă a tatălui său. Dacă mai fuseseră şi alţii de‑a lungul anilor, niciunul nu supravieţuise copilăriei. Spre satisfacţia lui Thurston şi spre nemulţumirea prea puţin ascunsă a soţiei sale, el îşi făcuse datoria faţă de fiul său bastard. Îl recunoscuse pe Gareth încă de la început. Gareth fusese crescut de mama lui până la opt ani. În acea perioadă, Thurston vizitase frecvent conacul liniştit unde locuiau cei doi, dar când băiatul împlinise vârsta la care fiii de nobili îşi începeau instrucţia pentru a deveni cavaleri, mama lui anunţase că intenţiona să se călugărească. Avusese loc o ceartă înverşunată. Gareth nu avea să uite niciodată furia tatălui său. Dar mama lui fusese atât de hotărâtă, încât într‑un final câştigase, ba chiar se alesese cu o zestre consistentă, spre încântarea stareţei, care fusese mai mult decât fericită să o primească la mănăstire ca novice. Thurston îl adusese pe fiul său bastard acasă, la castelul Beckworth, unde se îngrijise de educaţia sa cu aceeaşi atenție şi sârguinţă pe care le arătase faţă de moştenitorul său, Simon, şi ceilalţi fii legitimi. Soţia lui Thurston, Lady Lorice, frumoasă, rece şi mândră, nu avusese încotro decât să tolereze situaţia. Cu toate acestea, nu se străduise prea mult pentru a‑l face pe Gareth să se simtă bine‑venit în gospodărie. Profund conştient de statutul său şi ducând dorul atmosferei studioase şi contemplative din casa mamei sale, Gareth îşi vărsase toată energia în antrenamentele cu suliţa şi sabia. Exersase la nesfârşit, căutând o satisfacţie trecătoare în desăvârşirea propriilor aptitudini. Când nu‑şi perfecţiona talentele de luptător, se refugia în solitudinea bibliotecii de la mănăstirea benedictină din vecinătate, unde citea tot ce îi dădea fratele Andrew, bibliotecarul. Până la şaptesprezece ani, Gareth dobândise o cultură remarcabilă. Studiase tratatele de matematică şi optică traduse din greacă şi arabă de Gerard din Cremona. Meditase la teoriile lui Aristotel asupra celor patru elemente: pământul, apa, aerul şi focul. Fusese fascinat de scrierile lui Platon despre astronomie, lumină şi materie. Preocupările lui pentru subiectele academice nu se dovediseră niciodată de folos, dar talentele sale de cavaler şi de comandant îi dăduseră ocazia să‑şi construiască o carieră. Mulţi seniori puternici, inclusiv tatăl său, aveau nevoie de un luptător care să combată hoţii şi cavalerii renegaţi ce reprezentau o ameninţare pentru moşiile şi conacele lor îndepărtate. Vânarea nelegiuiţilor era o activitate bine plătită, la care Gareth se pricepea de minune, astfel că devenise un om bogat mulţumită priceperii sale în mânuirea sabiei, însă nu‑şi putuse satisface dorinţa ce ardea mocnit în interiorul lui, aceea de a avea propriul domeniu. Numai suzeranul, tatăl lui, îl putea împroprietări cu o moşie. În urmă cu patru zile, Thurston îl convocase la castelul Beckworth, iar în seara aceea aflase că cea mai mare dorinţă a sa era pe cale să se îndeplinească. Nu trebuia decât să accepte drept soţie o domnişoară cu o reputaţie pătată. Era un preţ mic pentru lucrul la care râvnea cel mai mult pe lume. Gareth era obişnuit să plătească pentru ceea ce dorea să obţină. — Câţi ani are domnişoara de Desire? întrebă el. — Stai să mă gândesc. Clare ar trebui să aibă douăzeci şi trei de ani acum, zise Thurston. Gareth se încruntă. — Şi e încă nemăritată? — Am înţeles că nu‑şi prea doreşte asta. Unele femei nu vor, să ştii. Mama ta, spre exemplu. — Mă îndoiesc de faptul că mama a avut de ales după ce am fost conceput, zise Gareth pe un ton calculat neutru. Era un subiect vechi şi prea familiar. Ştia foarte bine cum să‑şi ascundă amărăciunea. A fost norocoasă că a găsit o mănăstire care a primit‑o, adăugă el. — Aici greşeşti, replică Thurston rezemându‑şi coatele de braţele sculptate ale fotoliului şi sprijinindu‑şi bărbia pe degetele lungi. Cu zestrea pe care i‑am acordat‑o, poţi să fii sigur că mama ta a avut de unde să aleagă în privinţa mănăstirilor. Într‑adevăr, cele mai importante lăcaşuri s‑au bătut pentru ea, zâmbi el. Desigur, nu aveau idee că orice loc ar fi primit‑o avea să ajungă foarte curând sub comanda ei. Gareth ridică din umeri. Îşi vedea foarte rar mama, dar coresponda cu ea în mod regulat şi ştia că Thurston avea dreptate. Mama lui era o femeie deşteaptă, formidabilă. Exact la fel de deşteaptă şi de formidabilă ca şi tatăl lui. Gândurile îi reveniră la chestiunea arzătoare. — Domnişoara Clare este cumva urâtă? — Din câte ştiu eu, nu. Nu am văzut‑o de când era doar o copilă, dar din câte îmi amintesc, era bine făcută. Nu promitea că o să devină o mare frumuseţe, dar nu am observat în înfăţişarea ei ceva urât sau nepotrivit. Te preocupă mult felul în care arată? se interesă Thurston ridicând din sprânceană. — Nu, răspunse Gareth cu ochii la foc. Mă preocupă numai pământurile ei. — Și eu am crezut la fel. — Încercam doar să‑mi dau seama de ce nu s‑a măritat până acum. Thurston dădu din mână a lehamite. Superba broderie în roşu şi auriu de pe mâneca tunicii străluci în lumina flăcărilor. — Aşa cum am zis, unele femei nu au o dorinţă deosebită pentru măritiş, dintr‑un motiv sau altul. Din câte am înţeles, domnişoara Clare se numără printre acestea. A consimţit la căsătorie acum numai pentru că ştie că n‑are loc de întors. — De dragul proprietăţilor sale? — Da. Insula Desire este o pasăre grasă, îndeajuns de mare ca să fie jumulită. Are nevoie de protecţie. Se pare că a avut deja probleme cu vecinul său, Nicholas de Seabern, dar şi cu o bandă de tâlhari care îi atacă transporturile de bunuri spre Londra. — Deci are nevoie de un soţ care să fie în stare să‑i apere conacul, iar tu vrei o garanţie că Desire va continua să‑ţi aducă profit. — Da. Insula nu e mare. Pământurile ei produc o cantitate importantă de lână şi de grâne, însă nu asta este principala sursă de bunăstare acolo, spuse Thurston luând o punguţă brodată elegant de pe masa din apropiere. De aici provine cea mai mare parte a veniturilor de la Desire. Aruncă punguţa spre Gareth, care o prinse cu uşurinţă. Mirosul de flori şi ierburi pluti afară din ea. O apropie de nas şi inhală aroma bogată, plină, izbitor de complexă. Era un iz îmbătător care stârni o poftă senzuală undeva înlăuntrul său. Mai mirosi o dată. — Parfumuri? — Da. Este o insulă a florilor şi a ierburilor aromatice. Iar produsele pe care le exportă sunt parfumuri şi alifii din cele mai diverse. — Deci o să devin grădinar? — Chiar că va fi o schimbare pentru Cerberul din Wyckmere, zâmbi Thurston. — Aşa e. Ştiu prea puţine despre grădinărit, dar o să învăţ curând tot ce e necesar. — Ai învăţat mereu repede, oricare a fost subiectul. Gareth ignoră comentariul. — Aşadar, domnişoara de Desire este dispusă să se mărite cu un bărbat care să‑i protejeze vasta grădină de flori. Iar eu vreau ca pământul să fie al meu. Se pare că noi doi putem ajunge la o înţelegere corectă. — Se poate. — E vreo urmă de îndoială? se interesă tânărul. Zâmbetul care dădea târcoale gurii lui Thurston se transformă într‑un rânjet de scurtă durată. — Mă tem că ai ceva concurenţă pe acest post. — Despre cine e vorba? — Nicholas de Seabern, vecinul lui Clare, şi totodată unul dintre vasalii mei. A pus ochii pe Desire de un timp. De fapt, el este motivul principal pentru care suspectez că domnişoara nu mai este virgină. — A sedus‑o? — Potrivit surselor mele, Nicholas aproape a răpit‑o luna trecută şi a ţinut‑o ostatică la castelul Seabern vreme de patru zile. — Şi apoi a încercat să‑i smulgă prin forţă acceptarea măritişului? — Da. Domnişoara însă a refuzat. Gareth ridică o sprânceană. Nu era surprins de poveste. Răpirea moştenitoarelor nemăritate era un sport destul de des practicat. Dar era surprins să afle că tânăra nu se măritase imediat după incident. Puţine femei ar fi avut tăria de a refuza căsătoria după ce‑şi pierdeau virginitatea şi reputaţia din cauza unui lord violator. — O femeie neobişnuită. — Da. Se pare că domnişoara Clare are anumite cerinţe cu privire la viitorul ei stăpân, zise Thurston cu un nou rânjet. De fapt, chiar mi‑a trimis prescripţiile sale, cerându‑mi să‑i caut un bărbat care să respecte întocmai criteriile. — La dracu’! Prescripţii? bombăni Gareth. Ce prostie mai e şi asta? Ştiam eu că e ceva ce nu mi‑ai spus. — A scris aceste specificaţii cu lux de amănunte. Uite, vezi şi singur. Thurston luă de pe masă o foaie împăturită şi i‑o înmână fiului său. Acesta privi sigiliul rupt şi văzu că avea forma unui trandafir. Trecu repede peste salutări şi paragraful de deschidere al scrisorii caligrafiate. Încetini când ajunse la porţiunea ce detalia cerinţele domnişoarei cu privire la un soţ:   Am cedat rugăminţilor dumneavoastră şi am luat în calcul nevoile oamenilor mei, milord. Cu regret accept necesitatea unei căsătorii. Din această cauză m‑am gândit la această chestiune cu foarte multă grijă. Desire este un loc izolat, după cum bine ştiţi. Nu cunosc niciun posibil candidat în preajmă cu excepţia vecinului meu, Sir Nicholas, care este inacceptabil. De aceea vă rog respectuos să îmi trimiteţi o selecţie de cel puţin patru pretendenţi. Ca să vă ajut la sarcina selectării candidaţilor pentru acest post, am pregătit o listă a calităţilor pe care le caut. Domnia voastră, milord, sunteţi, evident, interesat de aceste pământuri. Am certitudinea că, la fel ca mine, doriţi ca acestea să fie în siguranţă. De aceea, din perspectiva dumneavoastră, viitorul lord de Desire trebuie să fie un cavaler care poate comanda o companie mică, dar eficientă, de luptători. Vă reamintesc faptul că trebuie să‑şi aducă el însuși trupele, din moment ce aici, pe insulă, nu există soldaţi. Pe lângă această cerinţă, cu care neîndoielnic sunteţi de acord, mai am încă trei solicitări personale. Vreau să le specific în detaliu, astfel încât să le înţelegeţi cu uşurinţă. În primul rând, în ceea ce priveşte calităţile lui fizice, viitorul lord de Desire trebuie să fie un bărbat cu un fizic bine proporţionat. Am observat că bărbaţii masivi preferă să se bazeze pe forţa brută pentru a‑şi atinge scopurile în loc de înţelepciune şi educaţie. Nu‑mi pasă de bărbaţii care încearcă să‑i domine pe ceilalţi prin puterea fizică. De aceea, vă rog să țineți cont de acest aspect când faceţi alegerea. În al doilea rând, viitorul meu domn trebuie să aibă o fire veselă şi maniere agreabile. Sunt sigură că o să înţelegeţi când vă spun că nu doresc să fiu legată de un bărbat melancolic sau predispus la toane şi stări proaste. Vreau ca soţul meu să aibă simţul umorului, să fie un om care să se bucure de umilele noastre mijloace de distracţie de aici, de pe insulă. În al treilea rând, este absolut esenţial ca soţul meu să fie un om învăţat, căruia să‑i placă discuţiile intelectuale. Vreau să port cât mai multe conversaţii cu el, în special în lunile reci de iarnă când vom fi amândoi obligaţi să ne petrecem timpul în casă. Sper că cele trei cerinţe sunt datul de simple, iar prescripţiile mele sunt clare. Nu ar trebui să fie nicio problemă la selectarea mai multor candidaţi dintre cunoştinţele dumneavoastră. Vă rog să‑i trimiteţi pe aceşti pretendenţi la mine oricând puteţi. O să iau o hotărâre cât mai repede şi o să v‑o transmit. Scrisă la Desire, pe şaptesprezece aprilie.   Gareth împături scrisoarea, conştient de amuzamentul enervant din ochii tatălui său. — Mă întreb cum a reuşit să creeze aceste prescripţii pentru lordul şi soţul perfect. Thurston chicoti. — Cred că a preluat elementele de bază din vreo baladă romantică. Ştii genul. De obicei, este vorba despre un erou, în general tipul de cavaler care măcelăreşte vrăjitori malefici şi îi jură dragoste veşnică domniţei lui. — O domnişoară care, de obicei, aparţine altui bărbat, mormăi Gareth. Suzeranului, de exemplu. Da, ştiu cântecele la care te referi. Nu‑mi pasă de ele. — Femeile le adoră. Gareth ridică din umeri. — Câţi candidaţi o să trimiţi, milord? — Cred cu tărie că e bine să le faci pe plac femeilor până la un punct. O să‑i permit domnişoarei Clare să aleagă dintre doi pretendenţi. — Nu trei sau patru? se miră tânărul. — Nu. Din experienţă ştiu că ai parte numai de belele atunci când îi oferi unei femei prea multe posibilităţi. — Deci doi pretendenţi… Eu şi încă unul. — Da. — Şi împotriva cui o să concurez? Thurston rânji. — Împotriva lui Sir Nicholas de Seabern. O veste bună pentru tine, fiule. Cerinţele domnişoarei sunt foarte clare, nu‑i aşa? Vrea un bărbat care are o statură medie, îi place să râdă şi ştie să citească. Gareth îi restitui scrisoarea cu un zâmbet lipsit de veselie. — Este norocoasă, nu‑i aşa? Îndeplinesc una dintre cerinţe. Ştiu să citesc.     capitolul 1   Clare se afla în grădina mănăstirii cu Margaret, maica superioară de la Sfânta Ermiona, când ajunse vorba la ea că primul pretendent sosise pe insulă. — A venit o companie numeroasă, Lady Clare. Chiar în acest moment intră în sat, strigă William. Tânăra se opri în mijlocul unei discuţii detaliate despre cea mai bună metodă de extragere a esenţei de trandafiri. — Îmi cer scuze, maică superioară, îi spuse ea lui Margaret. — Sigur. Margaret era o femeie voinică, de vârstă mijlocie. Boneta de călugăriţă care‑i completa ţinuta benedictină îi scotea în evidenţă privirea atentă şi trăsăturile uşor rotunjite. Este un eveniment important, adăugă ea. Clare se întoarse spre William, care aştepta lângă poarta grădinii fluturând vesel o traistă plină de coacăze roşii. Era un puştan rotofei, cu părul castaniu şi ochi căprui, a cărui fire împletea curiozitatea neostoită cu entuziasmul. El şi mama lui, Lady Joanna, veniseră pe insula Desire în urmă cu trei ani. Clare se ataşase de amândoi. Din moment ce familia i se micşorase treptat până nu mai rămăsese nimic din ea, lăsând‑o singură pe lume, îşi petrecea foarte mult timp împreună cu ei. — Cine a venit, William? Clare se pregăti sufleteşte să afle răspunsul. Fiecare locuitor de pe Desire, cu excepţia ei, aştepta de săptămâni bune, cu mare nerăbdare, acea zi. Numai ea nu era dornică să‑l cunoască pe noul senior al domeniului. Cel puţin avea posibilitatea să aleagă, îşi reaminti. Era mult mai mult decât îşi permiteau femeile aflate în situaţia ei. — Este primul dintre pretendenţii pe care aţi spus că‑i va trimite lordul Thurston, zise William îndesându‑şi în gură o mână de coacăze. Din cât se zice, e un cavaler straşnic, Lady Clare. Aduce cu el un alai mare de soldaţi. L‑am auzit pe John fierarul spunând că ar fi nevoie de jumătate dintre bărcile din Seabern ca să‑i transporte pe toţi, cu cai şi bagaje. O senzaţie ciudată de agitaţie şi nesiguranţă o făcu pe Clare să‑şi ţină răsuflarea. Îşi promisese că avea să fie calmă şi să trateze totul ca pe o afacere, dar apropierea momentului fatidic o emoţiona peste aşteptări. — Un alai mare? întrebă ea ridicând din sprâncene. — Da, răspunse William încântat. Razele soarelui sclipesc atât de tare în coifurile lor încât te dor ochii, adăugă el înghiţind încă doi pumni cu coacăze. Iar caii sunt imenşi. În special unul dintre ei, a zis John, un armăsar mare cu potcoave care cutremură pământul pe care calcă. — Dar eu nu am cerut ditamai oastea, bombăni Clare. Desire nu are nevoie decât de o companie restrânsă care să ne protejeze transporturile. Ce naiba o să fac eu cu un număr aşa de mare de soldaţi aici? Şi cu toţi caii lor. Bărbaţii şi caii mănâncă mult, să ştii. — Nu te agita, Clare, zâmbi Margaret. Viziunea tânărului William despre un alai mare de soldaţi este probabil foarte diferită de a noastră. Ţine cont că singura trupă înarmată pe care a văzut‑o în viaţa lui este cea a lui Sir Nicholas de la mica reşedinţă din Seabern. — Sper că aveţi dreptate. Clare ridică flaconul cu pomadă care îi atârna de un lănţişor la cingătoare şi inhală aroma delicată a trandafirilor şi a ierburilor. Parfumul o linişti, ca întotdeauna. Oricum, ar fi o mare risipă dacă voi fi nevoită să hrănesc şi să adăpostesc atâţia bărbaţi şi cai, urmă ea. Pe urechea Sfintei Ermiona, nu‑mi place deloc ideea de a întreţine atâţia oameni. Şi e abia primul dintre candidaţi. — Calmează‑te, Clare. Este posibil ca mulţimea care a debarcat în port să nu însoţească un singur pretendent. Cei trei sau patru pe care i‑ai comandat e posibil să fi ajuns toţi în acelaşi timp. Asta ar explica de ce sunt atâţia bărbaţi şi cai. Lui Clare îi plăcu această variantă. — Da, asta trebuie să fie. Lăsă jos micuţul recipient pentru pomadă şi îl lăsă să atârne la loc între pliurile rochiei. Toţi pretendenţii mei au sosit laolaltă. Şi pentru că fiecare şi‑a adus propriul anturaj, atunci se poate explica numărul mare de bărbaţi şi de cai. — Da. Pe Clare o lovi însă un alt gând, care‑i îndepărtă rapid scurtul moment de uşurare. — Sper că nu vor sta mult. Va costa o avere să‑i hrănim pe toţi. — Îţi poţi permite, Clare. — Nu despre asta e vorba. Cel puţin, nu în totalitate. Ochii lui Margaret licăriră. — După ce vei alege, ceilalţi candidaţi, inclusiv soldaţii lor şi tot alaiul vor pleca. — Pe degetul Sfintei Ermiona, atunci o să aleg repede, ca să nu risipim mai multă mâncare şi fân pe această adunătură decât este necesar. — Un plan inteligent. Privind‑o îndeaproape, stareţa se interesă: Eşti nerăbdătoare, copila mea? — Nu, nu, sigur că nu, minţi Clare. Nu vreau decât să pun lucrurile la punct. Sunt multe de făcut. Nu‑mi pot permite să irosesc mult timp în această chestiune a alegerii unui soţ. Sunt sigură că lordul Thurston mi‑a trimis candidaţi care îndeplinesc toate cerinţele mele. — Sunt sigură că aşa a făcut, murmură Margaret. Ai fost foarte clară în scrisoarea pe care i‑ai trimis‑o. — Da. Clare îşi petrecuse ore întregi la formularea criteriilor pentru noul stăpân al domeniului Desire. Acele ore urmaseră altora în care se gândise la numeroase motive pentru care nu avea nevoie de un soţ. În final, apelase la toate artificiile de retorică, logică şi dezbatere pe care le învăţase de la Margaret, fiind pe deplin conştientă că nu se putea feri de inevitabil decât dacă îi furniza lordului Thurston o scuză genială ca să nu se mărite. Îşi testase fiecare argument iscusit formulat mai întâi asupra Joannei şi apoi a lui Margaret. Solidare cu ea, ambele femei cântăriseră pretextele atent construite, una după alta, şi îi oferiseră critici şi sfaturi. În lunile de după moartea tatălui ei, Clare dezvoltase ceea ce era sigură că reprezenta argumentul absolut, de necontestat şi perfect logic împotriva necesităţii unei căsătorii; se bazase în acest demers pe amplasarea strategică, practic inexpugnabilă, a insulei Desire. Dar atunci se întâmplase nenorocirea. Cel mai apropiat vecin al ei de pe ţărm, Sir Nicholas de Seabern, îi stricase planurile şi o răpise în timp ce se afla într‑o vizită scurtă pe domeniul lui. Furioasă pe Nicholas pentru că îi distrusese planurile demonstrându‑i că era foarte vulnerabilă, Clare se hotărâse să îi facă viaţa un coşmar. Până la finele şederii sale forţate, Nicholas îi mărturisise că era bucuros că avea să n‑o mai vadă niciodată. Dar era prea târziu. Pentru că se întâmplase în perioada în care se înmulţiseră şi jafurile asupra regiunii, răpirea fusese cireaşa de pe tort. Clare îşi dăduse seama atunci că nu era decât o chestiune de timp până când lordul Thurston avea să audă zvonurile. Avea să ajungă la concluzia că ea era incapabilă să protejeze Desire şi urma să acţioneze imediat, ocupându‑se personal de problemă. Oricât ar fi fost de furioasă şi de frustrată, Clare trebuia să recunoască faptul că nu‑l putea condamna pe Thurston. Dacă s‑ar fi aflat în poziţia lui şi ea ar fi procedat la fel. Partea din venit la care avea dreptul ca suzeran era prea consistentă ca s‑o expună pericolelor. Iar Clare nu putea să primejduiască vieţile bărbaţilor din sat, care însoţeau transporturile de parfum. Mai devreme sau mai târziu, hoţii aveau să omoare pe cineva în timpul atacurilor. Adevărul era că nu exista altă variantă. Avea o datorie faţă de locuitorii insulei. Mama ei, care murise când Clare avea doisprezece ani, o învăţase încă din leagăn că dorinţele stăpânei erau pe locul doi, după nevoile oamenilor şi ale pământurilor de pe urma cărora îşi câştigau traiul. Clare ştia prea bine că, deşi avea capacitatea de a obţine în continuare profituri de pe moşie, nu era o luptătoare antrenată. Nu avea în subordine cavaleri, nici măcar soldaţi de rând. Cei puţini care fuseseră odată se risipiseră de‑a lungul anilor. Unii îl însoţiseră pe fratele ei, Edmund, la turniruri şi nu se mai întorseseră pe insulă după ce acesta fusese omorât. În definitiv, Desire nu era un loc prea interesant. Nu‑i atrăgea cu nimic pe cavalerii tineri şi pe aceia dornici de glorie şi de profituri, pe care le obţineau concurând de nenumărate ori în turniruri sau plecând în cruciade. Ultimii doi bărbaţi care trăiseră în castelul Desire plecaseră în călătorie alături de tatăl lui Clare, Sir Humphrey. Îi trimiseseră apoi vorbă despre moartea tatălui ei şi nu se mai întorseseră. Odată ce lordul lor murise, fuseseră eliberaţi de sub jurământul de credinţă. Îşi găsiseră stăpâni noi în sud. Clare nu avea nici cea mai mică idee despre cum să facă rost de o trupă de soldaţi de încredere şi nici nu îndrăznea să se gândească la antrenarea şi la controlarea lor. Prima scrisoare de atenţionare de la Thurston sosise în urmă cu şase săptămâni. Redactată pe un ton politicos, exprima sincere condoleanţe pentru moartea lui Sir Humphrey, însă aluziile referitoare la apărarea insulei transpăreau clar. În a doua scrisoare spunea fără ocolişuri: Clare trebuia să se mărite. Spre disperarea ei, şi ea ajunsese la aceeaşi concluzie. Ştiind că mariajul era inevitabil, procedase ca în toate cazurile când se punea problema îndatoririlor: se hotărâse să‑şi îndeplinească responsabilităţile. Însă, în stilul ei caracteristic, preluase controlul asupra problemei. Le spusese Joannei şi lui Margaret că, dacă tot avea să‑i fie pusă în cârcă povara unui soţ, intenţiona să aibă un cuvânt de spus în privinţa alesului. — Se apropie, Lady Clare, ţipă William din dreptul porţii. Clare îşi scutură pământul negru şi gras de pe mâini. — Vă rog să mă scuzaţi, maică superioară. Trebuie să mă întorc la castel ca să mă schimb înainte de sosirea oaspeţilor mei. Aceşti cavaleri dichisiţi din sud se aşteaptă, fără îndoială, să fie întâmpinaţi cu mare pompă. — Aşa şi trebuie, zise Margaret. Ştiu că nu eşti nerăbdătoare să te măriţi şi nu arăţi niciun entuziasm pentru asta, dar fii veselă, copila mea. Aminteşte‑ţi că mai mult ca sigur vor fi trei, poate chiar patru candidaţi. O să ai de unde alege. Clare îi aruncă bătrânei sale prietene şi profesoare o privire fugară. Îşi coborî vocea astfel încât nici William şi nici portăreasa din apropiere să n‑o audă: — Şi dacă nu‑mi place de niciunul dintre cei trei pretendenţi pe care mi i‑a trimis lordul Thurston? — Atunci o să ne întrebăm dacă eşti greu de mulţumit, mai cu seamă când vine vorba despre alegerea viitorului senior al domeniului Desire, sau doar cauţi pretexte ca să nu mergi până la capăt. Clare se strâmbă şi‑i aruncă interlocutoarei sale o privire abătută. — Sunteţi întotdeauna atât de practică şi de directă! Aveţi un mod unic de a pătrunde în miezul problemei. — Ştiu, din experienţă, că o femeie care este practică şi sinceră faţă de sine însăşi are şanse mai mari de a‑şi atinge ţelurile. — Da, aşa m‑aţi învăţat întotdeauna, doamnă, spuse Clare îndreptându‑şi umerii. N‑o să uit niciodată lecţiile dumneavoastră. — Mama ta ar fi mândră de tine, copila mea. Clare observă că Margaret nu‑l menţionase pe tatăl ei. Nu era nevoie. Ştiau amândouă că Sir Humphrey nu fusese niciodată interesat de administrarea pământurilor sale, pe care o lăsase în seama soţiei sale şi, mai târziu, a fiicei, în timp ce el se ocupa cu studii erudite şi experimente. La un moment dat, un strigăt puternic se auzi de pe stradă, din cealaltă parte a zidului mănăstirii. Miraţi şi bucuroşi, sătenii se adunaseră ca să‑i vadă pe cavalerii nou‑sosiţi. William îndesă pachetul de afine roşii în săculeţul care îi atârna de curea şi se grăbi spre o bancă joasă rezemată de perete. Clare îşi dădu seama prea târziu ce avea de gând să facă. — William, să nu îndrăzneşti să te caţări pe zid. Ştii ce ar spune mama ta! — Nu vă faceţi probleme, n‑o să cad. Vreau doar să‑i văd pe cavaleri. Băiatul se urcă pe băncuţă şi încercă să‑şi salte trupul durduliu peste zidul de piatră în timp ce Clare ofta, schimbând priviri resemnate cu Margaret. Nu era nicio îndoială că mama mult prea protectoare a lui William ar fi făcut o criză dacă s‑ar fi aflat acolo. Joanna era convinsă că fiul ei era delicat şi că nu trebuia să‑şi asume vreun risc. — Doamna Joanna nu‑i aici, zise stareţa impasibilă, ca şi cum Clare s‑ar fi exprimat cu voce tare. Aşa că îţi sugerez să ignori problema. — Dacă William o să cadă, Joanna n‑o să mă ierte niciodată. — Într‑o bună zi va trebui să înceteze să‑l mai cocoloşească pe puşti, spuse Margaret ridicând din umeri cu o atitudine filosofică. Altfel o să devină un tânăr temător şi gras. — Ştiu, dar Joanna nu poate fi învinovăţită în totalitate pentru că îl protejează, şopti Clare. A pierdut totul. Nu suportă gândul de a‑şi pierde şi fiul. — Îi văd! strigă William cu un picior pe zid. Au ajuns deja pe stradă, anunţă el ducându‑şi mâna streaşină la ochi ca să se apere de razele primăvăratice. Bidiviul sur e în fața celorlalți. Jur, călărețul e aproape la fel de mare ca armăsarul lui! Clare se încruntă. — Am cerut candidaţi de statură medie. — Poartă un coif strălucitor şi o tunică din zale, exclamă William. Şi duce un scut argintat care străluceşte ca o oglindă mare în lumina soarelui. — O oglindă mare? Intrigată, Clare se grăbi pe cărarea din grădină ca să‑i vadă chiar ea pe nou‑veniţi. — Este foarte ciudat, milady. Totul în ţinuta lui este argintiu sau gri – chiar şi îmbrăcămintea cavalerului şi harnaşamentul calului sunt gri. E ca şi cum el şi armăsarul au fost modelaţi numai din argint şi fum. — Argint şi fum… repetă Clare. Imaginaţia ta a luat‑o razna, odată cu minţile. — E adevărat, jur! Uimirea lui William părea absolut autentică, sporind curiozitatea tinerei femei. — Şi cam cât de mare e acest cavaler din fum şi argint? — Este foarte, foarte mare, raportă puştiul din postul său de observaţie. Iar cavalerul care vine în spatele lui este aproape la fel de mare. — Nu e deloc un semn bun, comentă Clare. Se îndreptă spre poartă ca să privească spre stradă, însă priveliştea era blocată de mulţimea de săteni entuziasmaţi. Zvonul se împrăştiase rapid, aşa că toată lumea sosise ca să asiste la marele spectacol oferit de alaiul de cavaleri. John fierarul, Robert dogarul, Alice de la berărie şi trei fermieri musculoşi, toţi mai înalţi decât ea, o împiedicau să‑i vadă pe nou‑veniţi. — Nu te alarma, spuse Margaret cu o licărire de amuzament în privire. Încă o dată, trebuie să fim indulgente cu experienţa de viaţă limitată a băiatului. Orice cavaler i s‑ar părea imens. Armura şi toate celelalte accesorii creează această impresie. — Da, ştiu. Totuşi, aş vrea foarte mult să‑l văd cu ochii mei pe acest cavaler, zise Clare. Estimând rapid înălţimea de la bancă la marginea de sus a zidului, strigă: William, pregăteşte‑te să‑mi dai o mână de ajutor! Puştiul îşi întoarse ochii de la scena din stradă şi se uită la ea. — Doriţi să staţi aici pe zid lângă mine, Lady Clare? — Da. Dacă rămân jos, o să fiu ultima persoană de pe insulă care o să vadă invazia. Clare îşi ridică marginile tunicii lungi şi se urcă pe băncuţă. Margaret scoase un sunet de dezaprobare. — Zău, Clare, este de‑a dreptul necuviincios. Gândeşte‑te cât de stânjenită o să te simţi dacă vreunul dintre pretendenţi o să te vadă comportându‑te ca o ţărancă mânată de curiozitate. Ar putea să te recunoască mai târziu, la castel. — N‑o să mă observe nimeni aici. Din ce se aude, vizitatorii noştri sunt mult prea ocupaţi să se dea în spectacol în sat. Vreau să văd şi eu ce se întâmplă. Clare apucă marginea zidului, găsi o crăpătură între pietre cu vârful pantofului moale şi se luptă să se ridice lângă William. — Aveți grijă, stăpână, zise băiatul, care se aplecă să o prindă de mână. — Nu‑ţi face griji, spuse Clare gâfâind în timp ce îşi trecu un picior şi apoi şi pe celălalt peste zidul lat din piatră. Oi fi eu o fată bătrână de douăzeci şi trei de ani, dar încă mai pot să mă caţăr, zâmbi ea pe când îşi netezea rochia. Uite, am reuşit. Acum, ia să vedem, unde e cavalerul acesta din argint şi fum? — Este în capătul străzii, îi arătă William spre port. Ascultaţi tunetul potcoavelor. E ca şi cum ar fi o furtună de pe apă. — Cu siguranţă fac îndeajuns de mult zgomot ca să scoale morţii din morminte. Tânăra femeie îşi împinse pe spate gluga mantiei şi se întoarse ca să se uite în lungul străzii înguste. Bubuitul potcoavelor se apropia. Sătenii tăcură. Atunci îl văzu Clare pe cavalerul îmbrăcat în argintiu şi gri. Ţinându‑şi respiraţia, înţelese uimirea lui William. Omul şi calul, ca unul, păreau să fie compuşi din toate elementele unei furtuni magnifice: vânt, ploaie şi fulger. Nu era nevoie decât de o privire ca să‑şi dea seama că acea furie mohorâtă, odată stârnită, era capabilă să distrugă tot ce‑i stătea în cale. Pentru o clipă, vederea cavalerului din argint şi fum o amuţi, la fel ca şi pe sătenii adunaţi în drum. O senzaţie disperată de scufundare puse stăpânire pe stomacul ei în timp ce‑şi dădu seama că se uita, fără îndoială, la unul dintre pretendenţii ei. „Este prea mare, îşi spuse. Mult prea mare. Şi prea periculos. În mod cert, nepotrivit.“ Cavalerul cenuşiu călărea în fruntea unei trupe formate din şapte bărbaţi – cavaleri, oşteni şi unul sau doi servitori. Clare se uită curioasă la luptătorii care călăreau în spatele imensei maşinării de război. Deşi văzuse foarte puţini soldaţi la viaţa ei, nu putea să nu remarce că aveau ţinute asortate cu a conducătorului lor. Erau îmbrăcaţi în nuanţe sobre de gri, maro şi negru care îi făceau să pară cumva şi mai ameninţători. Cortegiul se apropiase, ocupând toată strada îngustă. Steagurile fluturau în briza mării. Clare putea auzi scârţâitul şi alunecarea oţelului pe piele. Harnaşament şi armură se mişcau împreună în ritmuri bine rodate. Caii cu potcoave imense înaintau ca nişte maşini de luptă imense, ceea ce şi erau. Se deplasau cu o lentoare care le sublinia puterea şi le îngăduia tuturor celor prezenţi să vadă bine spectacolul. Clare se holba la ciudata privelişte cu aceeaşi doză de uimire ca toţi ceilalţi. Era vag conştientă de şoaptele care se propagau prin mulţime ca un val pornind de la chilia de piatră unde locuia pustnica satului. Fascinată de scena care se derula în faţa ochilor ei, ignoră la început murmurele, dar, pe măsură ce creşteau în intensitate, îi atraseră într‑un final atenţia. — Ce spun, William? — Nu ştiu. Ceva despre un cerber. Clare se uită peste umăr înspre chilia construită în zidul mănăstirii. Pustnica Beatrice trăia acolo; alesese calea sihăstriei în urmă cu aproape zece ani şi de atunci nu ieşise niciodată afară. Ar fi trebuit să‑şi dedice întreaga viaţă rugăciunii şi meditaţiei, dar adevărul era că se preocupa numai de colportarea bârfelor. Nu ducea niciodată lipsă de aşa ceva, pentru că în timpul zilei toată lumea trecea pe sub fereastra ei. Mulţi se opreau ca să stea de vorbă ori să‑i ceară sfatul, iar Beatrice se purta cu ei aşa cum se poartă o lăptăreasă cu o vacă, storcându‑le şi ultima picătură de informaţie. Beatrice nu‑şi ignora totuşi menirea, astfel că le oferea cu mult zel sfaturi tuturor celor care‑i solicitau părerea. Nu de puţine ori se oferea să ajute chiar dacă nimeni nu‑i cerea acest lucru. Avea o înclinaţie către prevestiri sumbre şi se grăbea să avertizeze cu privire la nenorocirea şi dezastrul ce urmau. Uneori avea dreptate. — Ce spun? o strigă Margaret pe Clare. — Încă nu sunt sigură, răspunse tânăra femeie, chinuindu‑se să distingă şoaptele. William zice că e vorba despre un cerber. Cred că pustnica a început să vorbească. — Atunci nu‑s decât închipuiri, bombăni stareţa. — Ascultaţi, le întrerupse William. Acum puteţi desluşi cuvintele. Valul de şoapte se înălţă cu repeziciune din marea de săteni. — … cerber. — Spun că ar fi un cerber de pe undeva din sud. Nu am prins numele… — Cerberul din Wyckmere? — Da, aşa e, Wyckmere. Este cunoscut drept Cerberul din Wyckmere. Se spune că poartă o sabie mare, care se numeşte Fereastra Iadului. — De ce i se spune aşa? — Pentru că de multe ori e ultimul lucru pe care îl vede un om înainte să moară răpus de lama ei. Ochii lui William se măriră. Tremurând de emoţie, îşi duse mâna repede la punguţa de la brâu pentru o altă mână de fructe. Aţi auzit, Lady Clare? întrebă el cu gura plină de coacăze. Cerberul din Wyckmere. — Da. Clare observă că oamenii din mulţime se uitau unii la alţii când vestea ajunse la ei, dar licărirea de încântare nu le părăsi chipurile. Orice se întâmpla, îşi dădu ea seama cu stupoare, sătenii păreau mai fascinaţi ca oricând de sosirea cavalerilor. Se gândeau, fără îndoială, la prestigiul pe care avea să‑l reverse asupra lor un senior cu o reputaţie de temut. „Reputaţia e bună, dar numai dacă nu eşti obligată să te măriţi cu ea”, îşi zise Clare. — Cerberul din Wyckmere, şopti William cu o reverenţă care ar fi fost mai potrivită pentru o rugăciune. Cred că este, într‑adevăr, un mare cavaler. — Ceea ce aş vrea să ştiu e unde sunt ceilalţi. — Care ceilalţi? Clare se uită cu atenţie la călăreţii care se apropiau şi se încruntă. — Trebuiau să fie cel puţin încă trei cavaleri din care să‑mi aleg soţul. Aceşti bărbaţi par să se afle cu toţii sub un singur steag. — Păi, acest Cerber din Wyckmere e aproape la fel de mare ca trei oameni puşi unul lângă altul, rosti William cu mare satisfacţie. Nu mai avem nevoie de alţii. Clare se încruntă. „Cerberul nu e chiar aşa de mare, îşi zise, dar arată formidabil.” Nu avea deloc proporţiile medii pe care le ceruse. Cavalerul cenuşiu şi anturajul său se aflau aproape în faţa ei. Indiferent de situaţie, nou‑veniţii le ofereau privitorilor o distracţie pe cinste. „E interesant de văzut dacă ceilalţi pretendenţi vor întrece această demonstraţie de oţel şi putere”, medită ea. Era atât de prinsă de spectacolul neobişnuit, încât abia băgă de seamă o altă clipocire de şoapte care străbătu mulţimea. I se păru că îşi aude numele, dar nu dădu atenţie acestui lucru. Ca stăpână a domeniului, era obişnuită ca oamenii să vorbească despre ea. Era în firea lucrurilor. — Clare, ar fi bine să te întorci imediat la castel, i se adresă Margaret. Dacă o să stai acolo sus pe zid n‑o să poţi ajunge la timp ca să‑l întâmpini aşa cum se cuvine pe marele cavaler. — E prea târziu, doamnă, zise Clare ridicând vocea pentru a se face auzită peste vacarmul glasurilor şi bubuitul potcoavelor. Sunt prinsă aici până când se împrăştie mulţimea. Joanna şi servitorii se vor ocupa de primirea oaspeţilor noştri. — Cum adică? o mustră Margaret. Joanna şi servitorii nu sunt potriviţi pentru a‑l întâmpina aşa cum se cuvine pe viitorul senior al domeniului. Clare îşi întoarse capul şi rânji. — A, dar nu ştim dacă acest mare cavaler va deveni stăpânul insulei, nu‑i aşa? De fapt, şansele lui sunt mici. Din câte văd, nu are deloc dimensiunile potrivite. — Mărimea, copila mea, e prea puţin importantă, murmură Margaret. Tunetul potcoavelor şi zornăitul harnaşamentelor se opriră brusc. Un icnet de uimire scos de William şi liniştea subită care se lăsase peste mulţime o făcură pe Clare să se întoarcă încet. Fu uimită să observe că armata de călăreţi, care îşi făcuse loc încet dar sigur în centrul satului, se oprise chiar în mijlocul străzii. Direct în faţa locului în care ea stătea cocoţată pe zid. Înghiţi în sec atunci când îşi dădu seama că masivul cavaler cenuşiu o privea fix. Primul instinct fu să alunece înapoi peste marginea zidului şi, după o aterizare discretă, să se refugieze în grădină. Dar era prea târziu ca să‑şi ia zborul. Trebuia să acţioneze vitejeşte. Clare deveni dintr‑odată conştientă de faptul că rochia i se murdărise de noroi, iar părul îi era ciufulit de vânt. Palmele i se umeziră în timp ce strânse marginea zidului încălzit de soare. Sigur nu se uita la ea. Nu se putea uita la ea. Nu făcuse nimic ca să atragă atenţia cavalerului cenuşiu. Era doar o femeie care stătea pe zid şi urmărea spectacolul împreună cu restul sătenilor. Cu toate acestea, el o ţintuia cu privirea. Momentul părea să nu se mai termine. Tinerei femei i se păru că până şi briza se oprise. Frunzele copacilor din grădina mănăstirii atârnau nemişcate. Nu se auzea niciun sunet, nici măcar fâşâitul unui stindard. Se uită la ochii aflaţi în umbra vizierei de oţel şi se rugă fierbinte ca temutul Cerber din Wyckmere să o confunde cu o săteancă. La o comandă nevăzută, imensul armăsar rotat porni spre zidul mănăstirii. Cei care stăteau în drumul bestiei se topiră instantaneu în lături ca să creeze un culoar de trecere. Privirile tuturor erau îndreptate direct spre Clare. — Vine încoace, stăpână, cârâi William. Poate că vă recunoaşte. — Dar nu ne‑am întâlnit niciodată, răspunse ea, strângând şi mai tare cu degetele marginea de piatră. Nu are de unde să ştie cine sunt. William deschise gura ca să spună ceva, dar o închise brusc în momentul în care bidiviul masiv se opri chiar în faţa lui Clare. Privirea cavalerului o fixă. Clare se uită adânc în ochii sumbri de culoarea cristalului fumuriu. Văzu inteligenţa rece, calculată care ardea în adâncuri şi ştiu în acel moment că nou‑venitul o recunoscuse. Îşi ţinu respiraţia încercând frenetic să găsească o modalitate de a scăpa basma curată. Niciodată nu se mai confruntase cu o asemenea situaţie stânjenitoare. — O caut pe stăpâna domeniului Desire, a spus cavalerul. Un tremur curios o străbătu la auzul vocii lui. Nu‑şi dădea seama de ce reacţionase atât de ciudat pentru că în mod cert vocea i se potrivea. Era joasă, ameninţătoare, emanând o forţă perfect stăpânită. Clare se agăţă de piatră pentru a‑şi stăpâni degetele din tremurat, apoi ridică bărbia şi îşi îndreptă umerii. Ea era stăpâna acelei moşii şi intenţiona să se poarte într‑o manieră adecvată acelui titlu, chiar dacă avea în faţă un bărbat cum nu mai întâlnise niciodată în viaţa ei. — Eu sunt cea pe care o căutaţi. Cine sunteţi? — Sunt Gareth de Wyckmere. Clare îşi aminti şoaptele. Cerberul din Wyckmere. — Am auzit despre dumneavoastră că sunteţi cunoscut sub alt nume. — Sunt cunoscut sub multe nume, dar nu răspund la toate. Era un avertisment clar în cuvintele lui. Clare îl percepu şi se hotărî să dea înapoi ascunzându‑se în spatele bunelor maniere. Îşi înclină capul cu politeţe. — Bine aţi venit pe insula Desire, Sir Gareth. Permiteţi‑mi să vă mulţumesc în numele întregului sat pentru spectacolul oferit astăzi. Foarte rar avem ocazia de a ne delecta cu o asemenea privelişte grandioasă. — Mă bucur că sunteţi satisfăcută de ceea ce aţi văzut până acum, milady. Sunt sigur că veţi fi la fel de mulţumită şi de restul reprezentaţiei, spuse Gareth, după care lăsă frâiele, îşi ridică mâinile îmbrăcate în armură şi îşi scoase coiful. Clare observă că nu privi peste umăr şi nu făcu niciun semn, doar îşi ţinu coiful într‑o parte. Un alt cavaler se apropie imediat, luă acoperământul de oţel din mâna lui Gareth şi se retrase în mijlocul celorlalţi războinici. Clare îşi studie oaspetele cu o curiozitate pe care nu o putea masca nici măcar de dragul bunelor maniere. La urma urmelor, acesta era unul dintre bărbaţii care fuseseră trimişi să‑i ceară mâna. Era surprinsă să descopere că în adâncul ei era încântată de ceea ce vedea. Era, cu siguranţă, prea mare, dar cumva acest neajuns nu mai părea atât de alarmant, aşa cum se gândise când elaborase criteriile pentru viitorul soţ. Motivul era evident. În ciuda staturii şi a puterii fizice, ceva îi spunea că nu avea în faţă un bărbat care se baza numai pe forţa brută ca să obţină ceea ce dorea. Gareth de Wyckmere era neîndoielnic un cavaler versat în arta sângeroasă a războiului, dar nu era bătut în cap. Clare putea vedea asta pe faţa lui. Razele soarelui străluciră în părul lui negru, lung până la umeri. Ceva în trăsăturile lui feroce, parcă sculptate, îi aduseră aminte castelanei de stâncile care îi protejau insula mult iubită. În ciuda inteligenţei ce strălucea în ochii lui, simţi că avea o hotărâre de neclintit. Acesta era un bărbat care se luptase pentru tot ceea ce obţinuse în viaţă. Examinarea nu părea să‑l deranjeze. Pur şi simplu stătea calm şi răbdător, cu o atitudine sugerând că nu‑l preocupa verdictul. Se vedea că avea ţelul lui, pe care intenţiona să‑l atingă indiferent de decizia ei şi de concluzii. Acest lucru o îngrijoră pe Clare. Cerberul din Wyckmere nu era un individ pe care să‑l poată refuza cu uşurinţă. „Dar, până la urmă, şi eu pot fi la fel de hotărâtă ca să‑mi ating ţelul“, îşi reaminti ea. În definitiv, fusese nevoită să administreze insula încă de la vârsta de doisprezece ani. — Ei, milady? întrebă Gareth. Sunteţi mulţumită de viitorul vostru senior? Viitorul senior? Clare clipi uimită. Nu ştia dacă să râdă sau să se încrunte pentru această mostră de aroganţă care îi tăiase răsuflarea. Se hotărî să reacţioneze politicos, dar afişând un zâmbet rece: — Nu pot spune. Nu i‑am întâlnit pe ceilalţi candidaţi. — Vă înşelaţi, doamnă. Sunt eu şi Sir Nicholas. Gura lui Clare se deschise din cauza şocului. — Dar nu e posibil! Am solicitat o selecţie de cel puţin trei sau patru cavaleri. — Nu primim întotdeauna tot ce vrem de la viaţă, nu‑i aşa? — Dar nu îndepliniţi niciuna dintre cererile mele, răbufni ea. Nu vreau să vă jignesc, dar nu aveţi statura potrivită. Şi păreţi a fi un războinic, nu un om paşnic, urmă ea privindu‑l încruntată. În plus, nu mi se pare că aveţi un temperament vesel. — În legătură cu statura mea nu am ce face. Şi e adevărat că am fost foarte bine antrenat în arta războiului, dar vă jur că sunt în căutarea unei vieţi liniştite şi paşnice. Cât despre temperamentul meu, cine poate şti? Un om se poate schimba, nu? — Nu sunt sigură, răspunse Clare îngrijorată. — Ştiu să citesc. — Păi, e ceva, cred. Totuşi… — Milady, experienţa m‑a învăţat că trebuie să ne mulţumim cu ceea ce ni se oferă. — Nimeni nu ştie asta mai bine ca mine, replică ea pe un ton glacial. O să fiu directă. Aţi bătut o cale lungă şi ne‑aţi oferit un spectacol de zile mari. Nu vreau să vă dezamăgesc, dar ţin să fiu corectă; mă tem că sunt puţine şanse să deveniţi seniorul acestor locuri. Poate că ar fi mai bine să vă luaţi oamenii şi să plecaţi cu aceleaşi bărci cu care aţi sosit. — Nu, domnişoară. Am aşteptat prea mult şi am bătut un drum prea lung. Sunt aici să‑mi revendic viitorul. Nu am nicio intenţie să plec. — Dar trebuie să insist… Se auzi un sunet încet, letal. Sabia lui Gareth apăru în mâna lui ca prin farmec. Mişcarea rapidă, înspăimântătoare stârni rumoare în mulţime. Clare se opri în mijlocul propoziţiei. Ochii ei se măriră. Razele soarelui dansară şi licăriră pe lama de oţel în timp ce Gareth o ţinu ridicată. Totul şi toţi păreau să fi îngheţat. Tânărul William reuşi să rupă vraja. — Nu aveţi voie s‑o vătămaţi pe doamna mea! ţipă el la Gareth. N‑o să vă las să‑i faceţi vreun rău! Mulţimea fu la fel de şocată de curajul băiatului cum fu şi de vederea sabiei scoase din teacă. — Taci, William, şopti Clare. Gareth îi aruncă puştiului o privire. — Eşti foarte curajos, tinere. Majoritatea o iau la goană de frică atunci când văd Fereastra Iadului. Se vedea clar că William era înspăimântat, dar avea o expresie de hotărâre încăpăţânată. Se uită la Gareth. — Nu‑i faceţi rău. — N‑o să‑i fac rău, zise Gareth. Ca viitor lord îmi face plăcere să văd că a avut parte de un protector atât de curajos până la sosirea mea. Îţi sunt îndatorat, băiete. Pe faţa lui William apăru o expresie ce oglindea nesiguranţa. Gareth întoarse sabia cu o altă mişcare rapidă, ca un fulger. Întinse lama spre Clare cu mânerul înainte, într‑un gest clar de omagiu şi respect. Aşteptă, împreună cu toţi ceilalţi, ca ea să apuce arma. Un murmur de uimire şi de aprobare trecu prin mulţime. Clare îl auzi. Percepu încântarea lui William, care se abţinea cu greu. Tensiunea din atmosferă era copleşitoare. Să refuze sabia ar fi fost o decizie plină de riscuri. Nu se ştia cum avea să reacţioneze Gareth sau ce ar fi făcut războinicii lui călare pentru a se răzbuna. Puteau distruge întreg satul în doar câteva minute. S‑o accepte, pe de altă parte, însemna să le ofere lui Gareth şi tuturor celorlalţi motiv să creadă că avea să accepte oferta. Era o capcană. Una bine construită, trebui ea să recunoască, dar în mod clar o capcană. O cursă cu doar două ieşiri, amândouă periculoase. Dar ştiuse de la început că bărbatul acela îşi folosea înţelepciunea ca principală armă pentru a obţine ceea ce dorea. Se uită în jos la mânerul sabiei lungi de oţel. Observă că la capăt avea incrustat un cristal cenuşiu imens care părea să fie umplut cu fumul de la nişte focuri nevăzute. Dintr‑odată îşi dădu seama de unde provenea numele lamei. Nu era nevoie de prea multă fantezie ca să‑ţi imaginezi cristalul din mâner ca pe o poartă către iad. Când li se întâlniră privirile, Clare observă că acel cristal fumuriu se potrivea perfect cu ochii lui. Ştiind că nu era altă ieşire din capcană, alese una din cele două opţiuni disponibile şi, cu un gest lent, apucă mânerul sabiei. Arma era atât de grea, încât îşi folosi ambele mâini ca să o ţină. Un strigăt puternic de bucurie se ridică din mulţime. William rânji. Uralele umplură atmosfera. Armurile răsunară când cavalerii şi soldaţii îşi etalară lăncile şi loviră cu ele scuturile. Clare se uită la Gareth şi se simţi de parcă tocmai coborâse de pe cel mai înalt vârf al insulei. Cavalerul îşi întinse mâinile mari, acoperite cu zale, o apucă şi o trecu peste zid. Lumea începu să se învârtă în jurul ei. Era cât pe‑aci să scape sabia grea. O clipă mai târziu se trezi aşezată în siguranţă în şa, în faţa Cerberului. Se uită în sus şi văzu licărirea de satisfacţie din ochii lui Gareth, care o ţinea cu o mână împlătoşată de mărimea unui arbore. Clare se întrebă în sinea ei de ce se simţea totuşi de parcă s‑ar fi aflat încă în cădere. Gareth ridică o mână şi chemă un cavaler. Un luptător cu o expresie severă se apropie. — Da, Sir Gareth? — Ulrich, spuse acesta ridicând vocea pentru ca omul lui să îl poată auzi peste uralele mulţimii. Escortează‑l pe nobilul protector al doamnei mele într‑o manieră demnă de serviciile sale excelente. — Am înţeles. Ulrich îşi conduse calul mai aproape de zid şi îşi întinse mâinile ca să‑l apuce pe William de talie, după care îl coborî şi‑l puse în şa. Clare observă cât de fericit era băiatul să fie purtat prin mulţime pe bidiviul impunător şi îşi dădu seama cu tristeţe că Gareth tocmai dobândise un supus loial pe viaţă. Ascultă strigătele exaltate ale oamenilor ei în timp ce Cerberul din Wyckmere îşi plimba armăsarul rotat ca la paradă. Se uită în spate peste umăr şi o zări pe Margaret, care stătea în poarta mănăstirii. Stareţa îi făcu veselă cu mâna. Clare strânse mai bine Fereastra Iadului şi reflectă la capcana meşteşugită în care fusese prinsă.

Deceptie de Amanda Quick PROLOG — Spune-i să se ferească de Gardian. Artemis Wingfield se întinse peste masa cârciumii. Ochii lui de un albastru spălăcit priveau fix de sub sprâncenele stufoase. Ai priceput, Chillhurst? Trebuie să se ferească de Gardian. Jared Ryder, viconte de Chillhurst, îşi sprijini coatele de masă, privindu-l cu unicul său ochi valid pe bărbatul care îl însoţea. Wingfield se obişnuise cu el în ultimele două zile, îşi zise în sinea lui. Se acomodase atât de bine, încât nu se mai zgâia la peticul de catifea neagră care îi acoperea ochiul bolnav. Era clar că Wingfield îl acceptase pe Jared, deoarece îl lua exact drept ceea ce se dăduse: un aventurier englez, asemeni lui, hotărât să plece într-o călătorie acum când, în fine, războiul împotriva lui Napoleon luase sfârşit. Cei doi bărbaţi îşi petrecuseră ultimele două nopţi în acelaşi han. Se aflau într-un port francez mic şi murdar, în aşteptarea vapoarelor pe care urmau să se îmbarce. Era o seară de primăvară caldă. Cârciuma plină de fum se umpluse de consumatori. Jared îşi spuse că Wingfield se supusese unor chinuri inutile îmbrăcându-se în felul acela. În mod categoric, la disconfortul bărbatului mai vârstnic contribuiau gulerul înalt până la bărbie, cravata elegant înnodată, vesta perfect mulată pe trup şi haina bine croită. Costumaţia modernă nu era potrivită nici pentru o seară atât de călduroasă, nici pentru cârciuma în care se aflau. Dar Wingfield era genul de englez care punea mai mare preţ pe aspect decât pe confortul personal. Jared bănuia că, în timp ce călătorea, noul lui amic se îmbrăca la patru ace înaintea fiecărei cine; ar fi făcut-o chiar dacă cina i-ar fi fost servită într-un cort. — Am auzit ce ai spus, domnule. Dar nu înţeleg la ce te referi. Cine, sau ce este acest Gardian? — Circulă o mulţime de aberaţii, ca să fiu sincer. E vorba de o legendă veche, care are legătură, printre altele, şi cu un jurnal ce intenţionez să-l trimit în Anglia, nepoatei mele. Contele care mi-a vândut acest jurnal m-a avertizat. — Înţeleg, spuse Jared, politicos. Fereşte-te de Gardian. La asta te referi, nu? Interesant. — După cum am precizat, jurnalul are legătură doar parţial cu legenda. Aseară însă a avut loc un incident ciudat. Nimeni nu poate fi suficient de vigilent… — Un incident ciudat? Wingfield strânse pleoapele. — Am impresia că, în timpul cinei, mi-a cotrobăit prin cameră cineva de aici, de la han. Jared se încruntă. — Azi-dimineaţă, la micul dejun, n-ai suflat o vorbă despre chestia asta. — Nu eram sigur. Nu mi s-a furat nimic, înţelegi? Dar toată ziua am avut bizara senzaţie că sunt urmărit. — Neplăcut. — Într-adevăr. Oricum, incidentul nu are nimic de-a face cu jurnalul. Totuşi, am început să-mi fac unele griji. Nu vreau să-mi pun nepoata în pericol. Jared sorbi din berea slabă de provenienţă englezească. — Ce conţine jurnalul pe care vrei să-i trimiţi nepoatei tale? — Este jurnalul unei doamne, explică Wingfield. Claire Lightbourne. Asta-i tot ce ştiu. Textul este neinteligibil. — Adică? — Pare să fie scris într-un melanj de limbi: greacă, latină, engleză. Parcă ar fi un cod inventat de doamna respectivă. Nepoata mea crede că jurnalul Lightbourne conţine cheia necesară descoperirii unei comori fabuloase. Wingfield pufni cu dispreţ. — Crezi că este o simplă poveste complet neadevărată? — După părerea mea, şansele de a descoperi o comoară sunt nule. Olympia însă se va distra încercând să descifreze jurnalul. Îi place să se ocupe de chestii dintr-astea. — Pare o femeie ciudată. Wingfield chicoti. — Este. Dar presupun că nu din vina ei. A fost crescută de o mătuşă destul de excentrică şi de dama ei de companie. Niciodată n-am fost în relaţii foarte bune cu această ramură a familiei mele. Se spune că mătuşa şi dama de companie au hotărât să o educe singure pe Olympia şi i-au umplut capul cu o groază de idei ciudate. — Ce fel de idei? — Mulţumită educaţiei primite, Olympiei nu-i pasă deloc de etichetă. Nu mă înţelege greşit. Este o tânără minunată, cu o reputaţie nepătată, dar preocupările fetelor de vârsta ei o lasă rece… dacă pricepi ce vreau să spun. — Preocupări cum ar fi…? — Moda, de exemplu. Nu o interesează vestimentaţia. Pe deasupra, mătuşa aia a ei nu i-a dat niciodată sfaturile de care trebuie să ţină seama orice domnişoară: cum să danseze, cum să flirteze, cum să se facă plăcută unui eventual pretendent. Wingfield clătină din cap, dezaprobator. Foarte ciudată educaţie, dacă-mi ceri părerea. Ăsta-i motivul principal pentru care nu şi-a găsit încă un soţ, cel puţin aşa cred. — Ce o interesează pe nepoata ta? Curiozitatea lui Jared fusese stârnită şi el nu reuşi să şi-o stăpânească. — Orice are legătură cu obiceiurile şi legendele tărâmurilor străine care i se par fascinante. Depune o activitate intensă la Societatea pentru călătorii şi explorări, deşi n-a trecut niciodată hotarele Dorset-ului. Jared îl privi lung. — Dacă nu călătoreşte, ce fel de activitate desfăşoară la societate? — Încearcă să dea de urma tuturor cărţilor, jurnalelor şi scrisorilor vechi, în care se vorbeşte despre călătorii şi explorări. Studiază ceea ce găseşte şi trage nişte concluzii. În ultimii trei ani a publicat mai multe articole în revista trimestrială a societăţii. — Serios? Jared devenea din ce în ce mai curios. — Da. În ochii lui Wingfield apăru o sclipire trecătoare de mândrie. Articolele se bucură de popularitate, deoarece conţin tot felul de informaţii instructive despre tradiţiile şi deprinderile străinilor. — Cum a aflat de existenţa jurnalului Lightbourne? Wingfield ridică din umeri. — Prin intermediul unor scrisori, peste care a dat pe parcursul cercetărilor. A pierdut aproape un an, dar, până la urmă, l-a localizat. Se afla într-un orăşel de aici, de pe coasta Franţei. Iniţial, a aparţinut unei biblioteci mari, care a fost distrusă în timpul războiului. — Ai venit în Franţa special pentru a-i face rost nepoatei tale de acest jurnal? — Nu. Orăşelul se afla în drumul meu, spuse Wingfield. Am pornit spre Italia. Se pare că în ultimii câţiva ani jurnalul a trecut prin mai multe mâini. Bătrânul care mi l-a vândut avea nevoie de bani şi îşi vindea cărțile. Am fost nevoit să mă tocmesc cu el şi să cumpăr mai multe volume. — Unde se află jurnalul în acest moment? — O, la loc sigur! L-am împachetat şi l-am lăsat în grija celor de pe Sea Flame, împreună cu celelalte lucruri pe care i le trimit Olympiei. — Nu ţi-e teamă că la bordul corăbiei ar putea păţi ceva? — Dumnezeule, nu! Sea Flame este unul dintre vasele companiei Flamecrest. Are o reputaţie excelentă şi echipaje demne de toată încrederea. Prezintă toate garanţiile. Nu, nu, lucrurile mele sunt pe mâini bune. Pe mare, nu li se poate întâmpla nimic. — Dar pe drumurile Angliei? De ele nu eşti chiar atât de sigur, nu? Wingfield făcu o grimasă. — Acum, când ştiu că lucrurile mele vor fi însoţite de tine până în Dorset, la Upper Tudway, sunt mult mai liniştit. — Mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o acorzi. — Ţi-o acord, domnule. Nepoata mea va fi cât se poate de fericită când va vedea jurnalul. Jared îşi zise că Olympia Wingfield era, într-adevăr, o fiinţă deosebit de ciudată, dar el era obişnuit cu asemenea fiinţe. În definitiv, crescuse în mijlocul unei familii de excentrici. Wingfield se rezemă de peretele separeului şi se uită în jur. Privirile i se opriră asupra unui bărbat robust, care şedea la masa alăturată. Remarcă o cicatrice şi faptul că era înarmat cu un cuţit. Figura primitivă alunga eventualii comeseni. Era genul tipic de client al cârciumilor din porturi. — Al naibii de duri tipi, nu? spuse Wingfield pe un ton care spunea că nu se simte la largul lui. — Jumătate din bărbaţii care se află aici nu arată mult mai civilizaţi decât nişte piraţi, zise Jared. Sunt soldaţi rămaşi pe drumuri după înfrângerea lui Napoleon. Marinari care aşteaptă să se urce la bordul unui vas. Oameni care caută o femeiuşcă dispusă să-i accepte, sau un motiv de bătaie. Lepădăturile obişnuite care îşi pierd vremea prin porturi. — Dar cealaltă jumătate? Pe faţa lui Jared apăru un zâmbet fugar. — Ceilalţi, probabil că sunt piraţi în toată regula. — Nu m-aş mira. Spuneai că ai călătorit foarte mult, domnule. Trebuie să fi trecut printr-o mulţime de locuri de genul acesta. Presupun că ai învăţat să te descurci. — După cum vezi, am reuşit să supravieţuiesc. Wingfield se uită cu subînţeles la bucata de catifea neagră care acoperea ochiul lui Jared. — Însă n-ai scăpat chiar nevătămat, după cum observ. — E adevărat, zise Jared schiţând o strâmbătură. Era conştient că, în general, oamenii nu considerau că are un aspect prea liniştitor. Emoţia nu se datora doar peticului de catifea neagră. Chiar şi atunci când se îmbrăca în haine mai elegante, membrii familiei îi spuneau că arată ca un pirat. Marele lor regret era că nu se comporta ca atare şi că se ocupa de afaceri. Înşelase speranţele tatălui său care îşi dorise un fiu îndrăzneţ, entuziast, cu sânge fierbinte, capabil să ducă mai departe tradiţiile familiei. Iniţial, Wingfield îl tratase cu precauţie. Jared era conştient că nu aspectul lui, ci calmul şi limbajul elevat îl convinseseră până la urmă pe bărbatul mai vârstnic că are de-a face cu un gentleman, care îi poate fi amic. — Cum ţi-ai pierdut ochiul, dacă nu te deranjează întrebarea mea? — Este o poveste lungă, spuse Jared. Şi cam dureroasă. Prefer să nu vorbesc despre ea. — Desigur, desigur. Wingfield roşi. Scuză-mi impertinenţa. — Nu-ţi face probleme. Sunt obişnuit să stârnesc curiozitatea oamenilor. — Mda… Ei bine, trebuie să-ţi spun că mâine dimineaţă, când îl voi vedea pe Sea Flame pornind în larg, mi se va lua o piatră de pe inimă. Mă linişteşte gândul că te vei afla la bord şi că îmi vei duce lucrurile până în Upper Tudway. Îţi mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţa de care ai dat dovadă asumându-ţi această sarcină. — Dacă tot mă întorc în Dorset, mă bucur că-ţi pot fi de folos. — Trebuie să recunosc că m-ai scăpat de nişte cheltuieli suplimentare, i se destăinui Wingfield. Nu mai sunt obligat să apelez, ca de obicei, la firma din Weymouth, care s-ar fi ocupat de transportul bunurilor până la Olympia. Serviciile lor sunt foarte scumpe. — Niciodată nu scapi ieftin când vrei să imporţi ceva. — Adevărat. Din păcate, Olympia n-a reuşit să valorifice aşa cum trebuie mărfurile din ultimele două transporturi. Sumele obţinute nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor mele. Cred că amândoi am duce-o mai bine dacă am renunţa la acest gen de afaceri. — Piaţa importurilor este imprevizibilă, spuse Jared. Nepoata ta se pricepe la afaceri? — O, Doamne, nu! Olympia nu are cap de afaceristă. Este isteaţă foc, dar n-o interesează problemele financiare. Mi-e teamă că a moştenit caracteristicile familiei mele. Doreşte din tot sufletul să călătorească, la fel ca mine, dar n-are posibilitatea să o facă. — O femeie care călătoreşte singură întâmpină mari dificultăţi, admise Jared. — Nu dificultăţile o sperie. Nu este genul tipic de domnişoară englezoaică. Are douăzeci şi cinci de ani şi obişnuieşte să facă ce-o taie capul. Nici nu vreau să mă gândesc de ce-ar fi fost în stare dacă veniturile i-ar fi permis să-şi pună ideile în aplicare. Şi, mai ales, dacă n-ar fi avut în cârcă trei nepoţi groaznic de zburdalnici. — Îşi creşte nepoţii? — Aşa îi numeşte: nepoţi. Adevărul este că există nişte relaţii de rudenie, dar ceva mai îndepărtate. Băieţii sunt fiii unui văr. Vărul şi soţia lui au murit într-un accident de trăsură, cu doi ani în urmă. — Şi cum au ajuns copiii în grija nepoatei tale? — Habar n-am cum se fac chestiile astea, domnule. După moartea părinţilor, băieţii au trecut de la o rudă la alta, până când, în final, adică acum şase luni, au aterizat în faţa uşii Olympiei, care i-a luat în îngrijire. — Dificilă sarcină pentru o tânără necăsătorită. — În special pentru una care nu se gândeşte decât la tărâmuri îndepărtate şi legende vechi. Wingfield se încruntă, gânditor. Băieţii ăia cresc ca nişte sălbăticiuni. Au făcut praf trei preceptori la rând. Sunt nişte puşti drăguţi, dar se ţin doar de năzbâtii. În casa lor este un talmeş-balmeş permanent. — Înţeleg. Jared crescuse şi el într-o casă asemănătoare, dar nu căutase niciodată să trăiască noi experienţe. Preferase existenţa calmă, ordonată. — Evident, eu încerc s-o ajut pe Olympia. Ori de câte ori mă aflu în Anglia, fac tot ce pot pentru ea. Dar nu stai în Anglia suficient timp. Nu ai cum să-i ţii sub control pe cei trei băieţi, nu? gândi Jared. — În afară de jurnalul Lightbourne, ce-i mai trimiţi nepoatei tale? Wingfield sorbi ultima picătură de bere. — Haine, condimente, câteva bijuterii fără valoare. Şi cărţile, evident. — Ea se va ocupa de vânzarea lor în Londra? — Cărţile sunt pentru biblioteca ei. Restul, însă, da, ia drumul Londrei. O parte din banii câştigaţi vor fi folosiţi în gospodăria ei. Cu cealaltă parte, îmi va finanţa călătoriile. Sistemul acesta s-a dovedit avantajos pentru amândoi, deşi, după cum ţi-am spus, am duce-o mai bine dacă am renunţa la el. — Este dificil să faci afaceri bune dacă nu-ţi ţii cu atenţie contabilitatea, observă Jared pe un ton sec. Îşi aminti brusc de problemele apărute în ultimele şase luni în propriile-i registre contabile. Avea intenţia să cerceteze cu mai multă atenţie această problemă. Era deja clar că din imensul imperiu financiar Flamecrest se furase o mare sumă, care se ridica la mai multe mii de lire sterline. Jared nu suporta ideea că fusese înşelat. Nu-i plăcea să-l ia cineva de prost. Dar, pe moment, trebuia să se concentreze asupra jurnalului. — Corect, domnule. Este necesar să dai atenţie contabilităţii, însă pe Olympia şi pe mine ne plictisesc de moarte aceste aspecte. Cu toate acestea, am scos-o până acum la capăt. Wingfield îşi strânse pleoapele şi îl privi ţintă pe Jared. Ascultă, eşti sigur că nu te deranjează serviciul pe care ţi le-am cerut? — Absolut deloc. Jared se uită spre fereastră. Lângă cheiul cufundat în întuneric, se deslușea silueta negricioasă a corăbiei Sea Flame, care aştepta începerea mareei de dimineaţă. — Îţi apreciez bunăvoinţa, domnule. Mare noroc să dau tocmai aici, în această zonă a Franţei, peste un astfel de gentleman şi pe deasupra să te întorci în Anglia chiar cu Sea Flame. Jared schiţă un surâs discret. — Da, mare noroc, spuse, întrebându-se ce reacţie ar fi avut Wingfield dacă ar fi aflat că el nu era doar proprietarul corăbiei Sea Flame, ci a întregii flote Flamecrest. — Mă simt mult mai bine ştiind că vei avea grijă ca mărfurile şi jurnalul să ajungă cu bine la nepoata mea. Îmi pot continua liniştit călătoria. — Parcă ai zis că te îndrepţi spre Italia, nu? — Apoi spre India. Ochii lui Wingfield căpătară expresia entuziastă a oricărui călător pasionat. Întotdeauna mi-am dorit să văd India. — Îţi urez călătorie plăcută, spuse Jared. — La fel, domnule. Şi încă o dată, mulţumesc. — Plăcerea-i de partea mea. Jared îşi scoase ceasul şi după ce îl consultă spuse: — Acum, te rog să mă scuzi, şi se ridică în picioare. — Te culci? — Nu încă. Înainte de a urca în cameră, voi face o plimbare pe chei, ca să-mi limpezesc mintea. — Ai grijă să nu te urmărească cineva, îl avertiză Wingfield cu voce joasă. Este bine să-ţi păzeşti spatele. Nu prea-mi place adunătura de aici, ca să nu mai vorbesc de răufăcătorii care bântuie pe afară la ora asta. — Nu-ţi face griji pentru mine, domnule. Jared înclină capul, salutându-şi politicos tovarăşul, se întoarse şi se îndreptă spre uşă. Câţiva dintre bărbaţii care şuşoteau stând aplecaţi deasupra halbelor cu bere îi studiară cu ochi cunoscători cizmele scumpe. De la ele, privirile li se ridicară spre cuţitul pe care îl avea prins la şold, apoi mai sus, spre peticul negru care îi acoperea ochiul. Nimeni nu se ridică pentru a-l urmări pe Jared. Briza mării îi răsfiră părul lung, imediat ce se cufundă în întunericul de afară. Spre deosebire de Wingfield, Jared era îmbrăcat în haine potrivite climatului cald. Detesta eşarfele şi cravatele. Gulerul cămăşii fine din bumbac îi era desfăcut şi mânecile ridicate. Jared privi de-a lungul cheiului din piatră. Mintea, concentrată la afacerea în curs de derulare, nu-i afecta atenţia. Un om care şi-a pierdut un ochi avea motive să aibă grijă de celălalt. În depărtare, la capătul opus al cheiului, văzu un semnal făcut cu o lanternă. Din întuneric se desprinseră siluetele a doi bărbaţi. Amândoi erau masivi. Aproape la fel de înalţi şi de laţi în spate ca Jared. Feţele lor dure, cioplite parcă în piatră, erau încadrate de favoriţi argintii şi ciufuri bogate de păr alb. Păşeau vioi, deşi amândoi depăşiseră vârsta de şaizeci de ani. Doi aventurieri îmbătrâniţi, gândi Jared cu o oarecare afecţiune. Bărbatul care mergea ceva mai în faţă îl salută pe Jared zâmbind. În razele lunii, ochii bătrânului păreau complet decoloraţi, dar Jared era familiarizat cu această neobişnuită nuanţă cenuşie. O vedea în fiecare dimineaţă în oglindă, atunci când se bărbierea. — Bună seara, domnule, îi spuse el politicos tatălui său. Apoi îl salută printr-o înclinare de cap pe celălalt bărbat. Unchiule Thaddeus… Superbă noapte, nu-i aşa? — Era timpul să-ţi faci apariţia. Magnus, conte de Flamecrest, se încruntă. Începusem să cred că noul tău amic o să te ţină de vorbă toată noaptea. — Wingfield adoră conversaţia. Thaddeus ridică lanterna. — Ia zi, flăcăule, ce-ai aflat? Jared avea treizeci şi patru de ani. Trecuse multă vreme de când nu se mai considera „flăcău“. Mai mult decât atât, se simţea mult mai vârstnic decât oricare alt membru al familiei sale. Cu toate acestea, nu era cazul să-l corecteze pe Thaddeus. — Wingfield crede că a descoperit jurnalul lui Claire Lightbourne, spuse el calm. — Al naibii să fiu. Faţa lui Magnus exprimă o vizibilă satisfacţie. Deci este adevărat. Jurnalul a fost, în sfârşit, descoperit. Auzi, după atâţia ani de căutări! — Fir-ar al naibii, exclamă Thaddeus. Cum dracu’ a ajuns Wingfield primul la el? — Cred că a fost localizat de nepoata lui, spuse Jared, aici, în Franţa. Verii mei şi-au pierdut vremea de pomană căutându-l în Spania. — Haide, Jared, spuse Magnus împăciuitor. Charles şi William au avut toate motivele să creadă că jurnalul a fost dus acolo în timpul războiului. Tinerii tăi veri te-au cam supărat pentru că s-au lăsat prinşi de afurisiţii ăia de bandiţi. — S-au lansat într-o aventură stupidă, spuse Jared, morocănos. Am pierdut aproape două mii de lire ca să-i răscumpăr. Ca să nu mai pomenesc de timpul pierdut şi de energia consumată, pe care aş fi putut să le utilizez ocupându-mă de afacerile mele. — La naiba, fiule, se răsti Magnus. Numai la asta te gândeşti? Numai la afacerile tale? Pentru numele lui Dumnezeu, prin vene îţi curge sânge de aventurier, dar ai inimă şi suflet de neguţător. — Sunt conştient că te dezamăgesc, domnule. Pe dumneata şi pe toţi membrii familiei noastre. Jared se sprijini de parapetul din piatră care mărginea cheiul. Am mai discutat de câteva ori. Nu-i cazul s-o facem şi în seara asta. — Are dreptate, Magnus, interveni Thaddeus. Avem de rezolvat probleme mult mai importante. Jurnalul se află, practic, în mâinile noastre. După părerea mea, trebuie doar să ni le întindem şi să-l luăm. Jared ridică o sprânceană. — Care dintre voi a încercat aseară să şi le întindă? Wingfield susţine că cineva i-a cotrobăit prin cameră. — A meritat să facem o încercare, recunoscu Thaddeus, fără pic de jenă. Magnus îl aprobă printr-o înclinare a capului. — Ne-am uitat prin jur. Atâta tot. Jared se stăpâni să nu înjure. — Jurnalul se află pe Sea Flame încă de ieri după-amiază. Ca să ajungem la el ar trebui să descărcăm toată încărcătura afurisitei ăleia de corăbii. — Păcat, mormăi Thaddeus, dezolat. — În orice caz, continuă Jared, jurnalul îi aparţine domnişoarei Olympia Wingfield, de la Meadow Stream Cottage, Dorset. Ea l-a cumpărat, ea a plătit. — Aş! Jurnalul este al nostru, protestă Magnus. Este o moştenire de familie. Tipa nu are niciun drept asupra lui. — Se pare că uiţi un amănunt: chiar dacă punem mâna pe el, este puţin probabil să-l putem descifra. În schimb… Jared făcu o pauză suficient de lungă pentru a capta atenţia tatălui şi a unchiului său. — În schimb…? îl îndemnă Magnus nerăbdător. — Artemis Wingfield este convins că nepoata lui va găsi codul în care este scris jurnalul, spuse Jared. Se pare că domnişoara Wingfield excelează în probleme de acest gen. Thaddeus se entuziasmă imediat. — Ia ascultă, flăcăule. Înseamnă că planul este cât se poate de clar. Trebuie să mergi pe urmele jurnalului, până la destinaţie, apoi să intri în graţiile domnişoarei Wingfield şi s-o determini să-ţi destăinuiască tot ce află. — Excelentă idee, zise Magnus. Farmec-o, fiule. Sedu-o. Când vei putea s-o modelezi ca pe o cocă, determin-o să ne transmită toate informaţiile pe care le obţine din jurnal. Abia după aceea i-l vom sufla de sub nas. Jared oftă. Era dificil să fii singura fiinţă sensibilă şi sănătoasă la minte într-o familie de excentrici. De trei generaţii, jurnalul Lightbourne îi preocupa pe bărbaţii familiei Flamecrest, cu excepţia lui Jared. Tatăl, unchiul şi verii lui plecaseră în căutarea acestuia. La fel ca bunicul şi fraţii acestuia. Presupusa comoară domina cu o forţă incredibilă preocupările acestui mare clan întemeiat de un aventurier autentic. Dar totul trebuia să aibă o limită. Cu câteva săptămâni în urmă, verii săi erau cât pe ce să fie ucişi din cauza jurnalului. Jared hotărâse că a sosit vremea să pună capăt acestei isterii o dată pentru totdeauna. Din păcate, n-o putea face decât recuperând jurnalul, pentru a vedea dacă acesta conţine, într-adevăr, secretul comorii dispărute. Nimeni nu protestase atunci când anunţase că a venit rândul lui să plece după misteriosul tezaur care dispăruse în urmă cu aproape o sută de ani. De fapt, toată lumea – şi, în special, tatăl lui – fusese peste măsură de încântată să constate că Jared manifestă interes faţă de problema care îi preocupa. Jared ştia că familia îl aprecia pentru talentul său de afacerist. În acelaşi timp, era conştient că nu reprezenta prea mult într-o familie faimoasă pentru bărbaţii ei curajoşi şi pasionaţi. Rudele îl considerau deprimant de moale. Susţineau că-i lipseşte „focul Flamecrest“. La rândul lui, Jared aprecia că le lipseşte autocontrolul şi capacitatea de a raţiona. Remarcase graba cu care veneau la el atunci când aveau o problemă sau rămâneau fără bani. Jared soluţiona toate problemele clanului Flamecrest, inclusiv amănuntele „plictisitoare“ care condiţionau desfăşurarea normală a vieţii de familie. Şi făcea asta de la vârsta de nouăsprezece ani. Toţi membrii familiei erau de acord că se pricepea mai bine decât ei la asta. Uneori, când rămânea treaz până la ore târzii din noapte pentru a-şi pune la punct agenda de lucru, se întreba în treacăt dacă îi va sări şi lui cineva în ajutor, când va avea nevoie. — Vorbiţi de farmece şi seducţie, spuse Jared, însă, eu nu am moştenit talentele Flamecrest, aşa că nu pot nici să farmec, nici să seduc. — Aş! Magnus făcu o mişcare amplă cu braţul, dându-i astfel de înţeles că refuză să-i accepte ideea. Problema constă în faptul că n-ai fost niciodată tentat să încerci. Faţa lui Thaddeus exprima îngrijorare. — Haide, Magnus! Eu n-aş merge chiar atât de departe. Cum poţi să afirmi că nu a încercat niciodată? Gândeşte-te la situaţia aceea nefericită, de acum trei ani, când flăcăul nostru s-a străduit să-şi facă rost de o soţie. Jared se uită la unchiul său. — Cred că putem renunţa la discuţia asta. Nu am intenţia s-o seduc pe domnişoara Wingfield doar pentru a-mi dezvălui secretul jurnalului. Şi nici pe altcineva. Thaddeus se încruntă. — Atunci, flăcăule, cum îl vom scoate de la ea? — Cumpăr informaţiile, spuse Jared. — Le cumperi! Magnus părea şocat. Crezi că un secret ca acesta poate fi obţinut cu ajutorul banilor? — Experienţa îmi spune că se poate cumpăra practic orice. O abordare directă şi o ofertă corespunzătoare face minuni în cele mai dificile situaţii. — Flăcăule, flăcăule, ce ne facem cu tine? gemu Thaddeus. — Îmi daţi mână liberă să mă ocup de problema asta. Hai să ne înţelegem. Eu voi merge după jurnal, iar voi îmi promiteţi că nu veţi uita de învoială. — Care învoială? întrebă Magnus nedumerit. Jared strânse din dinţi. — Cât timp mă ocup de această problemă, nu vă băgaţi în afacerile Flamecrest-ului. — Fir-ar al naibii, fiule, dar eu şi Thaddeus conducem afacerile familiei încă dinainte de a te naşte. — Da, domnule, ştiu. Amândoi sunteţi de vină că s-au dus de râpă. Magnus se încruntă revoltat. — Nu-i vina noastră că am trecut prin vremuri grele. În anii aceia, afacerile nu mergeau. Jared consideră că e mai înţelept să nu insiste asupra acestui subiect. Toţi ştiau că lipsa flerului de care dădea dovadă contele, combinată cu nepriceperea fratelui său, contribuiseră la distrugerea averii familiei Flamecrest. Jared luase în mână frâiele, la vârsta de nouăsprezece ani – exact la timp pentru a salva ultimul vas hodorogit pe care îl mai poseda familia. Amanetase colierul mamei sale pentru a completa suma necesară ca să-l păstreze. Niciunul dintre membrii familiei nu-l iertase pentru lipsa de sentimentalism de care dăduse dovadă. Nici măcar mama lui. Abordase subiectul chiar pe patul de moarte, cu doi ani în urmă. Jared fusese însă prea îndurerat pentru a-i aminti că se bucurase din plin, la fel ca toţi ceilalţi membri ai clanului, de rodul eforturilor sale, adică de noua avere Flamecrest. Jared reconstruise imperiul Flamecrest pornind de la acel unic vas. Spera din tot sufletul că, în momentul întoarcerii din nebuneasca lui călătorie, nu va fi nevoit să-o ia de la capăt. — Nu-mi vine să cred, în sfârşit, comoara familiei Flamecrest aproape că se află în mâinile noastre. Thaddeus strânse degetele, ridicând triumfător pumnul. — Posedăm deja o avere, îi atrase atenţia Jared. Nu avem nevoie de comoara aceea furată, pe care căpitanul Jack şi partenerul său, Edward Yorke, au îngropat-o pe insula aia blestemată, cu aproape o sută de ani în urmă. — N-a fost furată, tună Magnus. — Aminteşte-ţi, domnule, că atunci când a trăit în Indiile de Vest, străbunicul a fost pirat. Sprâncenele lui Jared se ridicară. Este puţin probabil ca el şi Yorke să fi ajuns în posesia comorii într-un mod onorabil. — Căpitanul Jack nu a fost pirat, protestă Thaddeus cu vehemenţă. A fost un englez loial, plecat pe mare în misiune. Pentru numele lui Dumnezeu, comoara este o pradă de război, luată legal de pe un vas spaniol! — Ar fi interesant să auzim şi versiunea spaniolă a acestei poveşti, remarcă Jared. — Aş! Magnus îl fulgeră cu privirile. Ei sunt de vină pentru situaţia creată. Dacă afurisiţii ăia de spanioli nu i-ar fi urmărit, căpitanul Jack şi Yorke n-ar fi fost obligaţi să o îngroape pe insula aia nenorocită, iar noi n-am mai fi acum, aici, bătându-ne capul cum s-o recuperăm. — Da, domnule, spuse Jared, obosit. Auzise toate astea de nenumărate ori şi de fiecare dată îl plictisiseră. — Singurul pirat adevărat a fost Edward Yorke, continuă Magnus. Mincinosul, escrocul, criminalul ăla, care l-a turnat spaniolilor pe străbunicul tău. Căpitanul Jack a reuşit să scape de cursa care i-a fost întinsă doar cu ajutorul lui Dumnezeu. — Chestiile astea s-au petrecut cu aproape o sută de ani în urmă. Nu putem fi siguri că Yorke l-a trădat pe căpitanul Jack, spuse Jared, calm. Şi, oricum, nu prea mai contează ce s-a întâmplat. — Ba contează, se răsti Magnus. Eşti descendentul unei familii care are cu ce să se mândrească, băiete. Este datoria ta să găseşti comoara dispărută. Comoara aceea ne aparţine. Avem toate drepturile s-o revendicăm. — În definitiv, spuse Thaddeus grav, tu eşti noul Gardian, flăcăule. — La naiba, bombăni Jared. Ştii foarte bine că astea-s nişte prostii. — Nu-s prostii, insistă Thaddeus. Ai câştigat dreptul de a purta acest titlu cu mulţi ani în urmă, în noaptea în care te-ai folosit de stiletul căpitanului Jack pentru a-ţi scăpa verii de contrabandistul ăla. Ai uitat? — Este cam greu să uit acel incident care m-a costat un ochi, domnule, mormăi Jared. Nu intenţiona să provoace o ceartă din cauza acestei legende idioate a familiei lor. Îi ajungeau problemele create de comoară. — Trebuie să ţii cont de faptul că eşti noul Gardian, spuse Magnus, cu un aer solemn. Ai însângerat stiletul. Mai mult decât atât, eşti imaginea fidelă a căpitanului Jack. Arăţi exact cum arăta el în tinereţe. — Destul. Jared îşi scoase ceasul din buzunar şi îl apropie de lumină, pentru a-i putea vedea cadranul. Este târziu. Mâine trebuie să mă trezesc devreme. — Du-te naibii cu ceasul tău afurisit, cu tot, bodogăni Thaddeus. Pun pariu că îţi notezi în agendă şi întâlnirea pe care ai avut-o cu noi. — Evident, îl asigură Jared cu răceală. Depind de agenda aia. Ceasul şi agenda erau lucrurile pe care le preţuia cel mai mult, îşi zise Jared. Trecuseră destui ani de când acestea îl ajutaseră să stabilească ordinea într-o lume care se dovedea adesea haotică din cauza sucitei, imprevizibilei lui familii. — Nu-mi vine să cred. Magnus clătină capul, deprimat. Noi discutăm despre descoperirea unei imense comori şi tu îţi consulţi ceasul şi agenda, ca un obtuz om de afaceri. — Sunt un obtuz om de afaceri, domnule, spuse Jared. — Iată un motiv suficient de bun pentru ca un tată să înceapă să plângă, bombăni Magnus. — Încearcă să demonstrezi că nu-ţi lipseşte complet „spiritul Flamecrest“, flăcăule, îl rugă Thaddeus. — Suntem pe cale să ne recuperăm moştenirea pierdută, fiule. Magnus se agăţă de marginea parapetului din piatră şi privi marea întunecată, de parcă ar fi putut întrezări ceva dincolo de linia orizontului. O simt în oase. Comoara Flamecrest se află, în sfârşit, la îndemâna noastră. Ţie îţi revine cinstea de a o reda familiei. — Te asigur, domnule, spuse Jared politicos, că entuziasmul pe care mi-l provoacă această perspectivă

Dansatoarea de tango de Amanda Quick NUMĂRUL DE ANALIZĂ AL VISULUI: 2 - 10     Întocmită pentru: Clientul 2 Poziţia celui care visează: Nivelul Cinci pe scara Visului Lucid      Belvedere. Analist: I. Wright, asistent cercetător, Centrul Belvedere de Studiere a Somnului.     ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE Elementele şi simbolurile care indică violenţă extremă şi perversiune sexuală, în acest vis, sunt atât de exagerate şi atât de bizare, încât ele duc la concluzia că săvârşirea faptelor de către individ este supusă setei de sânge. Totuşi, în opinia analistului, această concluzie este greşită. Dimpotrivă, este probabil ca acel făptuitor să-şi fi înscenat, în mod deliberat, crimele în scopul de a se asigura că investigatorii le vor socoti creaţiile unei minţi bolnave. Analistul sugerează că dezlegarea mesajului criptic al respectivului vis rezidă în eşarfa roşie pe care cel ce visează a văzut-o când a deschis uşa dulapului. În lipsa contextului adiţional, este întrucâtva posibil ca acest lucru să facă obiectul analizei. Întocmită de: I. Wright.   PS.: Analistul consemnează că cel care visează (clientul 2) relatează şi despre zgomotul excesiv şi derutant al caruselului[1] care izbeşte în poarta din visul său. Este al treilea asemenea vis în care se întâmplă acest lucru, ce indică faptul că cel care visează trece încă printr-o mare suferinţă fizică. Deşi clientul 2 este perfect capabil să-şi controleze disconfortul, în timp ce se află în starea de vis lucid de Nivelul Cinci, acest fapt nu este decât o distragere a atenţiei.   Se pare că clientul 2 a consultat un doctor, aşa după cum a recomandat analistul în notele pe marginea primelor două din aceste vise „sonore“, dar nu a primit mare ajutor. Trebuie luate imediat măsuri suplimentare pentru a ajuta la stăpânirea durerii şi a disconfortului. Analistul sugerează ca persoana care visează să consulte un specialist în acupunctură.         NUMĂRUL DE ANALIZĂ AL VISULUI: 2 - 11     Întocmită pentru: Clientul 2 Poziţia celui care visează: Nivelul Cinci pe scara Visului Lucid Belvedere. Analist: I.Wright, asistent cercetător, Centrul Belvedere de Studiere a Somnului.     ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE Repetarea culorii albastru-deschis este aspectul cel mai semnificativ al acestui raport despre vis. Toate elementele albastre (ciocanul, computerul, fotografia şi oglinda) au cel puţin două lucruri în comun: (1) fiecare este un obiect care în mod obişnuit nu are culoarea albastru-deschis şi (2) fiecare este un obiect care nu pare să aparţină locului în care a fost găsit. Din aceste motive, este neîndoielnic că ele au fost identificate de clientul 2 cu o culoare ciudată în starea de vis lucid de Nivel Cinci. S-a sugerat, în mod susţinut, ca aceste lucruri să fie reexaminate în lumina prezentei analize. Ca întotdeauna, analistul ar aprecia existenţa unui context mai detaliat, ceea ce ar permite o interpretare completă. Întocmită de: I. Wright.   P.S.: Analistul este bucuros să observe că zgomotul violent al caruselului din visele anterioare n-a mai apărut în relatarea acestui vis. El speră că acest lucru dovedeşte că acupunctura a dat rezultate şi că persoana care visează nu a mai suferit durerea fizică intensă din visele anterioare.   Se presupune, de asemenea, că aşa după cum a recomandat analistul la începutul consultului, clientul 2 continuă să urmeze indicaţiile. Din experienţa analistului, rezultă că efectele traumatice ale viselor violente şi bizare de Nivel Cinci sunt atenuate de următoarele recomandări: (1) Să se ţină, la început, o dietă vegetariană (puţin peşte este admis, dar clientul trebuie să evite, în mod categoric, carnea roşie); (2) Să nu se vizioneze filme cu caracter violent (se sugerează, în mod special, să se revadă genul de comedii trăsnite din anii ’30); (3) Să nu se citească scrieri cu tentă violentă, romane care prezintă ucigaşi în serie. Toate acestea sunt, evident, mult prea asemănătoare cu visele de Nivel Cinci şi au tendinţa de a întări imaginea violenţei. Romanele de dragoste sunt, în schimb, călduros recomandate.     1 O înmormântare face întotdeauna ca ziua să fie neplăcută. Conştiinţa faptului că, probabil, modul lui defectuos de a fi o băgase în pământ pe Katherine Ralston, a înrăutăţit şi mai mult lucrurile pentru Ellis Cutler, în acea după-amiază. Se presupunea că el poate prevedea acţiunile persoanei pe care o avea în vizor. Toţi care lucraseră cu el spuneau că era un mare talent vizionar. Fusese o legendă la Frey-Salter Inc., sau cel puţin până în urmă cu câteva luni, când au început să se răspândească zvonurile. Însă, în pofida cercetărilor sale, crudul adevăr era că niciodată nu-i trecuse prin minte că Vincent Scargill ar putea-o ucide pe Katherine. Fie ca Domnul, în infinita lui mărinimie, să le dea familiei şi prietenilor lui Katherine liniştea şi pacea cugetului care pot veni doar din convingerea că mult iubita lor se află, în sfârşit, pe un tărâm lipsit de primejdie… Katherine a fost ucisă în apartamentul ei din Raleigh, Carolina de Nord, dar, pentru înmormântare, rudele sale i-au adus trupul acasă, în acest orăşel din Indiana. Era ora zece dimineaţa, dar într-o zi de vară din Vestul Mijlociu, căldura înăbuşitoare se instala repede. Cerul era apăsător şi plumburiu. Vântul făcea să se clatine stejarii bătrâni care străjuiau cimitirul. În depărtare se auzea tunetul. Ellis s-a ţinut departe de mulţimea de jeluitori, ocupându-şi locul ce-i era destinat. Toţi ceilalţi îi erau necunoscuţi. O întâlnise pe Katherine doar în câteva ocazii. Fusese angajată după ce el demisionase oficial din funcţia de la Frey-Salter ca să se ocupe de alte interese, aşa cum a spus Jack Lawson. Mai colabora totuşi cu Jack Lawson şi a fost de acord să conducă seminarii cu noii angajaţi. Katherine frecventase două dintre atelierele lui de lucru. Şi-o amintea ca fiind o blondă atrăgătoare, plină de viaţă. Lawson îi spusese că ea era nu numai o visătoare de Nivelul Cinci, ci şi o expertă în computere. Lawson era pasionat de tehnologia avansată, dar nu avea aptitudini de a o utiliza. Fusese încântat de îndemânarea lui Katherine. Ellis s-a simţit ca o pasăre de pradă, aşa cum stătea la marginea mormântului lui Katherine. Norul făcea inutili ochelarii de soare fumurii pe care-i purta şi care-i acopereau faţa. Nu şi i-a scos însă. Puterea obişnuinţei. Cu mult timp în urmă, descoperise că ochelarii fumurii erau o modalitate în plus de a păstra o distanţă de siguranţă între el şi ceilalţi. Serviciul solemn nu a durat mult. Când ultimele rugăciuni au fost rostite, Ellis s-a întors şi a pornit-o spre maşina închiriată. Nu mai avea nimic de făcut acolo. — Ai cunoscut-o? Vocea venea din spate, de la mică distanţă. Ellis s-a oprit şi a privit peste umăr. Un tânăr care părea să aibă douăzeci şi ceva de ani s-a apropiat repede, călcând peste iarba umedă. Paşii lui mari şi grăbiţi trădau o intensă agitaţie. Avea ochii albaştri ca ai lui Katherine, aceleaşi trăsături grave şi o figură uscăţivă. În dosarul ei personal era menţionat un frate geamăn. — Am fost colegi, a spus Ellis. A vrut să spună ceva care să sune potrivit, dar a rostit doar: Îmi pare rău. — Dave Ralston. Dave s-a oprit în faţa lui, cu un aer dezamăgit, cu trăsăturile înăsprite şi cu ochii mijiţi. Credeam că poate eşti un poliţist. — Ce te-a făcut să crezi asta? — Aşa arăţi. Dave a ridicat din umeri impacientat şi agitat. Totuşi, nu eşti din zonă. Nu te-a recunoscut nimeni. A ezitat puţin, apoi a adăugat: Am auzit că în cazul unei crime, poliţia participă deseori la înmormântări. Există o teorie cu privire la apariţia ucigaşului în mulţime. Ellis a mai scuturat o dată din cap. — Îmi pare rău, a spus din nou. — Ziceai că ai lucrat cu sora mea. — Sunt afiliat la Frey-Salter, firma din Carolina de Nord la care a fost angajată. Numele meu este Ellis Cutler. Pe chipul lui s-a văzut că numele îi era cunoscut. Expresia a fost rapid înlocuită de una de suspiciune. — Katherine a pomenit de tine. A spus că erai un fel de analist special la Frey-Salter, dar că ai plecat şi ai devenit consultant extern. Spunea că erai, practic, o legendă. — A exagerat. Dave a privit lung la Fordul de culoare crem, parcat sub un stejar. — Este al tău? — L-am închiriat de la aeroport. Frustrat, Dave a făcut o strâmbătură. Intuiţia îi spunea lui Ellis că tânărul se străduise să memoreze numărul de pe plăcuţa de înmatriculare şi fusese dezamăgit când aflase că maşina era închiriată. — Ai auzit, probabil, că poliţiştii cred că sora mea a fost ucisă pentru că a zădărnicit un jaf în apartamentul ei. — Da, a spus Ellis. Nu chiar aceasta era teoria pe care o auzise, dar citise fiecare cuvânt din raportul ofiţerului, încercând să găsească ceva ce i-ar fi putut sluji drept fir conducător pentru propria lui investigaţie. Examinase şi fotografiile victimei. Spera că Dave să nu le fi văzut. Katherine fusese împuşcată de aproape. — Părinţii mei şi ceilalţi s-au consolat cu această versiune. Dave a aruncat o privire rapidă peste umăr, spre un mic grup de oameni care se îndreptau încet spre mormânt: Eu însă nu. Niciun moment. Ellis a dat din cap şi n-a spus nimic. — Domnule Cutler, ştii ce cred eu? — Nu. Dave şi-a încleştat pumnii. — Sunt aproape sigur că Katherine a fost ucisă din cauza legăturii sale cu Frey-Salter. Lui Lawson nu-i va plăcea asta, s-a gândit Ellis. Ultimul lucru pe care-l dorea directorul era să atragă atenţia asupra fiefului său. La urma urmelor, Frey-Salter Inc. era o unitate corporativă, organizată minuţios pentru agenţia guvernamentală superior clasificată pe care Lawson o conducea. — De ce să fi vrut cineva să o ucidă pe Katherine? a întrebat Ellis, pe un ton cât mai neutru posibil. — Nu sunt sigur, a recunoscut Dave cu chipul împietrit, dar cred că motivul ar fi faptul că ea descoperise ceva ce nu trebuia să ştie. Spunea că la Frey-Salter totul se baza pe confidenţialitate, dată fiind mulţimea de secrete. Când a primit slujba, a trebuit să semneze documente în care se angaja să nu discute lucruri interpretabile cu nimeni din afara firmei. Ceva în modul în care privirea lui Dave s-a schimbat brusc pentru a reveni repede la aceeaşi intensitate l-a făcut pe Ellis să creadă că, probabil, el ştia mai multe despre activitatea surorii sale decât ar fi trebuit. Dar dacă aşa stăteau lucrurile, era problema lui Lawson. El avea propriile sale probleme. — Semnarea unei declaraţii de confidenţialitate este o cerinţă obişnuită în companiile care conduc investigaţii de maximă importanţă, a spus Ellis pe un ton moderat. Spionajul corporatist este o problemă majoră. — Ştiu. Dave era vizibil străbătut de valuri de furie. Mă întreb dacă este posibil ca sora mea să fi descoperit ceva de acest gen. — Spionaj corporatist? — Exact. Poate că cineva a ucis-o ca să-i închidă gura. Exact ce-i trebuia, s-a gândit Ellis, un frate aiurit care explica uciderea surorii sale printr-o teorie a conspiraţiei. — Frey-Salter face cercetări în domeniul somnului şi al viselor, i-a reamintit Ellis, încercând să fie calm şi autoritar. Nu există niciun fel de motive pentru crimă în acest domeniu. Dave a făcut un pas înapoi, privindu-l cu suspiciune. — De ce aş crede că-mi spui adevărul? Lucrezi pentru Frey-Salter. — Consultant extern. — Care-i diferenţa? Le eşti încă loial. Ei îţi plătesc salariul. — Doar o parte din el, a spus Ellis. Acum am o slujbă permanentă. — Dacă abia ai cunoscut-o pe Katherine, de ce te afli aici? Dave a făcut un gest de ameninţare cu mâinile. Poate că tu eşti cel care a ucis-o. Poate că teoria cu ucigaşul care apare la înmormântare este reală. Lucrurile nu mai mergeau bine. — N-am ucis-o eu, Dave. — Cineva a făcut-o şi eu nu cred că a fost un hoţ oarecare. Într-una dintre zilele astea, voi descoperi cine mi-a ucis sora. Şi atunci, am de gând să mă asigur că va plăti. — Să-i lăsăm pe poliţişti să se ocupe de asta. E treaba lor. — Pe naiba! Ei sunt de prisos. Dave i-a întors spatele şi s-a îndepărtat în grabă de cimitir. Ellis a respirat uşurat şi a pornit prin iarbă spre locul în care-şi parcase maşina închiriată. Şi-a dat jos jacheta gri-închis, făcută pe comandă. A respirat adânc, căci mişcarea i-a produs o durere în umărul drept. S-a gândit că în curând va afla. Rana se vindecase şi el se simţea din zi în zi mai viguros. Spre surprinderea sa, şedinţele de acupunctură îl ajutaseră mult. Unele lucruri însă nu vor mai fi la fel. Scargill aproape că reuşise să-l ucidă. Bine cel puţin că nu fusese vreun pasionat de golf sau tenis, pentru că, fireşte, nu se mai punea problema practicării vreunui sport. Şi-a pus jacheta pe bancheta din spate şi a trecut la volan. N-a pornit însă motorul. În schimb, a stat mult timp, urmărindu-i pe cei care participaseră la înmormântare. Nu se ştie niciodată. Poate că era ceva adevărat în acea veche teorie despre ucigaşul care apare la înmormântarea victimei. Totuşi, dacă Vincent Scargill venise cumva să-şi pecetluiască crima, reuşise să se facă nevăzut. Un lucru nu uşor de realizat într-un orăşel din Indiana. Când n-a mai rămas nimeni, cu excepţia celor doi gropari, Ellis a pornit motorul şi a luat-o spre drumul care îl ducea înapoi la aeroportul din Indianapolis. Vestea morţii lui Katherine îi parvenise în timp ce participa la o întrunire de afaceri în zona San Francisco Bay. Plecase imediat la înmormântare. Furtuna a izbucnit douăzeci de minute mai târziu, dezlănţuită, spectaculoasă, aşa cum sunt furtunile în acea parte faimoasă de ţară. Ploaia torenţială a redus vizibilitatea la minimum. Dar Ellis putea conduce şi legat la ochi prin labirintul şoselelor şi al autostrăzilor care duceau înapoi la Indianapolis. Îi fusese suficient să parcurgă o dată drumul, când se îndreptase spre cimitir pentru ca acea parte din el care se baza pe observaţie să culeagă informaţii şi să le înregistreze în memorie. Un fulger ameninţător a luminat cerul, urmat de bubuitul tunetului. Ploaia a continuat, inundând lanurile de soia şi grâu care se întindeau pe mile întregi, de o parte şi de cealaltă a autostrăzii. Roţile din spate ale maşinilor împroşcau cu şuvoaie de apă. A simţit cum îi creşte adrenalina, lucru care i se întâmpla întotdeauna când natura se dezlănţuia. Îi plăceau furtunile puternice, aşa cum îi plăcea să-şi conducă propriul Maserati, cum pe vremuri îi plăcuse să se dea în montagne-russe. Această pasiune pentru furtuna cu tunete şi fulgere îl făcea să se gândească la Dansatoarea de Tango, la misterioasa doamnă care, uneori, apărea în visele sale. Se întreba cum ar fi să o aibă chiar acum alături, pe scaunul de lângă el. S-ar fi temut ea de furtună? Intuiţia sau poate imaginaţia prea înfierbântată îi spunea că aşa s-ar fi întâmplat, dar nu putea fi sigur. Se întreba ce făcea ea în acel moment, în însorita Californie. Deşi, în ultimele luni, apăruse de nenumărate ori în fanteziile sale, nu o întâlnise niciodată. Acum, situaţia părea să se fi schimbat. Făcuse planuri, dar din cauza lui Vincent Scargill acestea trebuiau să mai aştepte. Cu părere de rău, îşi abătu gândurile de la Dansatoarea de Tango şi le îndreptă spre următoarea mişcare pe care fostul său patron şi, uneori, client, Jack Lawson, o numea obsesia lui în legătură cu Vincent Scargill. A hotărât să se ducă la Raleigh şi să cerceteze apartamentul unde fusese găsit trupul lui Katherine. Poate că poliţiştii trecuseră cu vederea vreun indiciu neînsemnat care însă lui i-ar netezi drumul spre Scargill. Din nefericire, propria sa teorie referitoare la identitatea celui care o ucisese pe Katherine Ralston avea o mare problemă. Era motivul pentru care nu-i spusese lui Dave Ralston că era aproape sigur că ştie numele ucigaşului surorii sale. Vincent Scargill era mort.   Dave Ralston, aflat în maşina sa parcată pe un drum lateral, îl văzuse pe Ellis Cutler conducând pe autostradă. Descrierea pe care o făcuse celui considerat legenda de la Frey-Salter nu-i dădea pace. Se spune despre Cutler că este cel mai bun agent pe care l-a avut vreodată Lawson, dar omul mă intrigă. Nu-ţi poţi da seama ce gândeşte sau ce simte. Este ca şi cum ar sta întotdeauna în afara cercului. Urmăreşte jocul, dar nu se bucură de el, dacă înţelegi ce vreau să spun. Este definiţia curentă a singuraticului. Solitarii erau periculoşi, îşi spuse Dave. Ei merg pe drumul lor şi joacă după propriile reguli. Poate că Ellis Cutler comisese crima sau poate că urmărea un plan secret încredinţat de misteriosul Jack Lawson. Oricum, Cutler era un veritabil fir conducător, primul pe care putuse să-l găsească. Avea un nume şi un număr al maşinii închiriate. În această seară, după ce mulţimea de oameni care veniseră să-şi prezinte condoleanţele vor fi părăsit casa părinţilor săi, va pune în funcţiune computerul şi va încerca să-şi facă o idee în funcţie de informaţiile pe care le va obţine. Se pricepea la computere, la fel ca şi Katherine. Era unul dintre multele talente pe care le avuseseră în comun. A pornit maşina şi s-a îndepărtat de cimitir, fără a mai privi în urmă la mormântul lui Katherine. Ştia că nu va reveni aici să-şi ia cu adevărat rămas-bun până când nu-l va găsi pe cel care îi luase viaţa surorii sale gemene. Trebuia să facă dreptate, nu pentru ea, ci pentru el însuşi. Fuseseră foarte apropiaţi, aşa cum numai gemenii pot fi. Katherine va constitui o parte din el pentru tot restul vieţii sale. Nu va putea trăi cu amintirea ei, dacă nu va reuşi să o răzbune. Psihologii aveau o vorbă pentru asta. Sfârşit.   Dimineaţa următoare, Ellis a arătat legitimaţia sa de la Mapstone Investigations administratorului blocului din suburbia Raleigh, unde locuise Katherine, şi i-a cerut să-i împrumute cheia. — Locul n-a fost curăţat, l-a avertizat administratorul. — Nicio problemă, a spus Ellis. A intrat în apartament, a închis uşa şi a stat o clipă pe loc înainte de a păşi în obscuritatea apăsătoare. Era pe deplin conştient, ca întotdeauna în asemenea împrejurări, de respectul datorat memoriei mortului. A mers încet prin apartament, examinând fiecare detaliu, înmagazinând imaginile pe care urma să le analizeze în visele sale. Sângele care îmbibase covorul bej se uscase şi era de un cafeniu-închis, atât de familiar. Ucigaşul răsturnase biblioteca, golise sertarele şi smulsese tablourile de pe pereţi, desigur, în încercarea de a crea impresia unui jaf violent. S-a înapoiat în living şi a stat un timp lângă pata de sânge uscat. Atunci a observat singurul obiect care părea nelalocul lui în apartament. Dovada crimei căzuse pe jos. Evident, poliţia nu considerase obiectul ca fiind o probă. El a luat-o de jos şi a pus-o sub braţ. La uşă a mai stat puţin, lăsându-se pătruns de atmosfera sumbră şi bântuită de spirite. Îl voi găsi, Katherine, ajurat el.     [1] De fapt, „montagne-russe“, trenuleţ cu vagoane, folosit în parcurile de distracţii (n.tr.).  

Dama de companie de Amanda Quick PROLOG: ARTHUR   Arthur Lancaster, conte de St. Merryn, şedea la clubul său în faţa unui foc în care trosneau lemnele, bând un pahar de excelent vin de porto şi citind un ziar, când i se anunţă că logodnica lui fugise cu un alt bărbat. — Mi s-a spus că tânărul Burnley a folosit o scară pentru a se căţăra până la fereastra ei şi a o ajuta pe domnişoara Juliana să coboare la trăsură. Bennett Fleming îşi lăsă trupul scurt şi zdravăn pe scaunul din faţa lui Arthur şi întinse mâna către sticla de porto. După cât se pare, cei doi au luat-o spre nord. Nu încape îndoială că se îndreaptă către Gretna Green. Tatăl Julianei a pornit deja în urmărirea fugarilor, însă trăsura acestuia e veche şi înceată. O tăcere absolută se lăsă peste întreaga încăpere. Toate discuţiile încetară. Niciun ziar nu mai foşnea, niciun pahar nu se mai mişca. Era aproape de miezul nopţii şi clubul era ticsit de lume. Toţi bărbaţii din apropiere păreau să fi îngheţat în scaun, încordându-se din răsputeri să tragă cu urechea la conversaţia care se desfăşura lângă şemineu. Cu un oftat, Arthur îşi împături ziarul, îl lăsă deoparte şi luă o înghiţitură de vin. Apoi privi în direcţia ferestrei, la rafalele de ploaie pe care vântul dezlănţuit le izbea de geamuri. — Pe o asemenea furtună vor fi foarte norocoşi dacă vor izbuti să străbată măcar cincisprezece kilometri, zise bărbatul. După cum avea să se întâmple cu tot ce va spune el în noaptea aceea, remarca deveni şi ea o parte a legendei lui St. Merryn… Un om dotat cu atâta stăpânire de sine încât, atunci când i s-a spus că logodnica lui fugise cu un alt bărbat, el s-a mulţumit să facă un comentariu asupra vremii umede de-afară. Bennett dădu repede pe gât o duşcă de porto, după care însoţi privirea lui Arthur, uitându-se şi el pe fereastră. — Tânărul Burnley şi domnişoara Juliana au o trăsură excelentă şi rapidă, precum şi un atelaj puternic şi odihnit. Bărbatul îşi drese glasul. Este puţin probabil ca tatăl ei să-i mai poată ajunge din urmă, dar un călăreţ bun, cu un cal sprinten, ar fi capabil să pună mâna pe fugari. Aşteptarea mocnea în liniştea limpede ca de cristal. St. Merryn era un burlac ale cărui grajduri adăposteau câţiva cai de mare clasă, ceea ce nu era pentru nimeni un secret. Toţi aşteptau să afle dacă însuşi contele va decide să pornească pe urmele cuplului fugar. Arthur se ridică cu un aer nonşalant, luând cu el sticla de vin pe jumătate goală. — Ştii, Bennett, în seara asta constat că m-a cuprins o imensă plictiseală. Cred că am să mă duc să văd dacă se întâmplă ceva interesant în sala pentru jocuri de cărţi. Sprâncenele lui Bennett se înălţară brusc spre marginea părului. — Dar tu nu joci niciodată. Nu mă încumet nici măcar să încep să număr de câte ori te-am auzit susţinând că este ilogic să pariezi nişte bani pe rostogolirea zarului ori pe o mână de cărţi de joc. — Azi mă simt neobişnuit de norocos. Arthur o luă din loc în direcţia anunţată. — Naiba s-o ia de treabă! murmură Bennett. Trăsăturile lui grosolane se adânciră în semn de îngrijorare, sări în picioare, îşi înşfacă paharul de vin pe jumătate plin şi se urni pentru a-l ajunge din urmă pe conte. — Ştii, spuse Arthur pe când cei doi ajunseseră la mijlocul încăperii nefiresc de tăcute, îmi trece acum prin minte că am apreciat mai degrabă greşit când i-am cerut lui Graham mâna fiicei sale. — Cum aşa? Bennett se uită pieziş la Arthur cu o privire neliniştită, căutând parcă semne de febră. — Da. Cred că data următoare când o să mă mai hotărăsc să-mi găsesc o nevastă, voi aborda problema de o manieră mai logică, adică aşa cum aş proceda cu una dintre investiţiile mele. Bennett se strâmbă, conştient fiind că asistenţa prezentă era încă atentă la tot ce spunea Arthur. — Şi cum dracu’ intenţionezi să aplici logica în găsirea unei neveste? — Mă gândesc că acele calităţi pe care cineva le cere unei neveste nu sunt diferite de calităţile pe care se aşteaptă să le întâlnească la o însoţitoare plătită. Bennett, care tocmai înghiţea o gură de porto, se înecă şi începu să tuşească, împroşcând în jur cu stropi de vin. — O însoţitoare? izbuti el să îngaime într-un târziu. — Te rog doar să analizezi atent chestiunea. Paharul lui Arthur scoase un clinchet în momentul în care bărbatul aplecă sticla de vin şi atinse buza cu gâtul. O însoţitoare ideală este o doamnă manierată şi cultă, cu o reputaţie nepătată şi un psihic solid şi liniştit, precum şi cu modestie şi echilibru în comportament şi fel de a se îmbrăca. Iar aceste însuşiri nu sunt ele oare aceleaşi prin care oricine ar caracteriza o nevastă perfectă? — O însoţitoare plătită este, prin definiţie, o persoană care a sărăcit şi a rămas singură pe lume. — Bineînţeles că este Săracă şi lipsită de orice mijloace de subzistenţă, dădu din umeri Arthur. Altminteri de ce ar solicita o atât de umilă poziţie? — Majoritatea domnilor ar prefera o nevastă care să le poată aduce o oarecare avere sau ceva proprietăţi imobiliare, preciză Bennett. — Ooo, dar tocmai în privinţa asta am eu un imens avantaj, nu-i aşa? Arthur se opri în uşa sălii de jocuri şi trecu în revistă mesele ocupate. Fără să subliniez prea apăsat aspectul ăsta, pot spune că sunt putred de bogat şi că mă îmbogăţesc tot mai mult cu fiecare zi. Eu n-am nevoie de o nevastă înstărită. Bennett se opri şi el lângă Arthur, încuviinţând fără prea mare tragere de inimă: — Adevărat… — Unul dintre marile avantaje la însoţitoarele plătite constă tocmai în crunta lor sărăcie, continuă Arthur. Asta le face să se arate recunoscătoare în egală măsură indiferent ce angajament li se oferă. — Ah! La asta nu mă gândisem. Bennett mai luă o înghiţitură bună de porto, coborând apoi încet paharul. Cred că încep să-ţi înţeleg raţionamentul. — Lipsite de adăpost, tinerele doamne romantice ale căror concepţii despre dragoste au fost trist deformate de Byron şi de romanele Minervei Press, ca însoţitoare plătite, trebuie, obligatoriu, să dovedească un mult mai accentuat spirit practic. Ele au învăţat, şi încă pe o cale foarte dură, cât de nemiloasă poate fi lumea. — Fără îndoială. — În consecinţă, prototipul însoţitoarei nu va fi înclinat către o purtare care i-ar periclita poziţia. Un bărbat ar putea, de exemplu, să conteze că o asemenea doamnă nu ar fugi cu un altul cu puţin timp înainte de cununie. — Poate că de vină este şi vinul de porto, dar consider că tot ce ai spus corespunde unui excelent raţionament. Bennett se încruntă. Însă cum ar putea cineva să găsească o nevastă care să întrunească integral calităţile unei însoţitoare plătite? — Fleming, sunt nevoit să-ţi spun că mă cam dezamăgeşti. Răspunsul la întrebarea ta mi se pare limpede ca lumina zilei. Dacă cineva doreşte să-şi aleagă o astfel de nevastă, trebuie să se adreseze unei agenţii care furnizează asemenea însoţitoare. Apoi el nu are decât să intervieveze un număr de solicitante, după care să facă propria alegere. Bennett clipi nedumerit. — O agenţie? — Cum s-ar putea înşela un bărbat? Arthur îşi reproşă: Ar fi trebuit să mă gândesc la o astfel de idee încă de acum câteva luni. Spune şi tu dacă n-aş fi evitat numeroase neplăceri! — Păi… — Acum te rog să mă scuzi, dar cred că s-a ivit un loc liber la masa din colţ. — Jocul va fi aspru, îl preveni Bennett. Eşti absolut sigur că…? Însă Arthur nu mai era atent. Traversă încăperea şi se aşeză la masa de joc. Când se ridică din nou, câteva ore mai târziu, era cu câteva mii de lire sterline mai bogat. Faptul că domnul conte îşi încălcase propria regulă de fier de a se împotrivi jocurilor de noroc şi reuşise să câştige în noaptea aceea o considerabilă sumă de bani mai adăugase ceva la legenda lui St. Merryn. Prima geană de lumină a unor zori de zi cenuşii de-abia începea să se ivească peste acoperişuri când Arthur părăsi clubul. Bărbatul se urcă în trăsura care îl aştepta şi fu condus înapoi la casa lui mare, cufundată în beznă, din Rain Street[1]. Se duse apoi direct în pat. La nouă şi jumătate în dimineaţa următoare fu trezit din somn de venerabilul său majordom, care îi aduse la cunoştinţă că tatăl logodnicei sale o descoperise în cele din urmă pe fiica lui la un han, acolo unde aceasta împărţea o cameră cu tânărul şi frumosul ei salvator. Bineînţeles că, în scopul salvării reputaţiei tinerei domnişoare, nu mai era de făcut decât un singur lucru. Ofensatul părinte hotărâse că tânăra pereche va fi cununată imediat, cu dispensă specială. Arthur mulţumi politicos servitorului pentru ştire, după care se întoarse pe partea cealaltă şi adormi imediat la loc.     PROLOG: ELENORA   Vestea morţii tatălui său vitreg îi fu adusă Elenorei Lodge de cei doi bărbaţi în favoarea cărora el pierduse tot ce investise într-o afacere păguboasă. Bărbaţii ajunseseră acasă la ea pe la trei după-amiază. — Samuel Jones a decedat brusc, în urma unui atac de apoplexie, când a aflat că proiectul minier eşuase, o informă, fără niciun semn de compasiune, unul dintre cei doi bărbaţi din Londra. — Această casă, tot ce se află în ea, precum şi terenul care o înconjoară, de aici şi până la pârâu, totul ne aparţine acum nouă, îi aduse la cunoştinţă şi cel de-al doilea creditor, fluturându-i prin faţa ochilor un vraf de hârtii semnate pe fiecare pagină de Samuel Jones. Primul bărbat aruncă pe furiş o privire lacomă către micul inel de aur pe care Elenora îl purta pe unul dintre degetele ei delicate. — Răposatul a inclus pe lista bunurilor cu care a garantat împrumutul şi bijuteriile dumitale, precum şi toate celelalte lucruri care îţi aparţin, cu excepţia îmbrăcămintei. Cel de-al doilea creditor mişcă brusc un deget pentru a indica un individ mătăhălos care îi însoţea. — Dânsul este domnul Hitchins. Noi l-am angajat din Bow Street. Se află aici ca să se asigure că nu iei nimic de valoare din casă. Huiduma cu păr cărunt care îi însoţea pe creditorii lui Samuel Jones avea nişte ochi atenţi şi duri. Adusese cu el însemnul caracteristic al secţiei de poliţie din Bow Street: un baston. Elenora îi înfruntă pe cei trei bărbaţi cu înfăţişări care mai de care mai agresive, conştientă de prezenţa menajerei şi a cameristei sale agitându-se neliniştite în spatele ei. Gândurile îi zburau către băieţii de la grajduri şi către oamenii care aveau grijă de grădină şi de mica fermă de pe lângă casă. Îşi dădea perfect seama că nu putea face aproape nimic pentru a-i proteja. Unica ei speranţă era aceea de a sugera că ar fi o mare prostie ca personalul să fie concediat. — Presupun că vă daţi seama că această proprietate produce un venit frumuşel, începu ea. — Da, Miss Lodge. Primul creditor se legănă pe călcâie cu vădită satisfacţie. Samuel Jones ne-a explicat asta suficient de clar. Cel de-al doilea bărbat se uita la îngrijita grădină din jurul casei cu un aer anticipativ. — Este într-adevăr o fermă foarte frumoasă. — Atunci cred că vă daţi seama şi că unicul motiv pentru care această proprietate este atât de valoroasă constă în aceea că oamenii care lucrează pământul şi au grijă de gospodărie sunt foarte pricepuţi şi harnici. Ar fi imposibil să fie înlocuiţi. Dacă îi veţi lăsa să plece de-aici, vă pot asigura că recoltele vor scădea, iar valoarea proprietăţii se va micşora sensibil în doar câteva luni. Cei doi creditori se uitară încruntaţi unul la celălalt. Era evident că niciunul nu luase în considerare problema muncitorilor agricoli şi a servitorilor care îngrijeau proprietatea. La auzul celor spuse de tânăra femeie, sprâncenele sure ale celui de-al treilea bărbat se ridicară şi în ochii lui apăru o expresie ciudată. Dar nu zise nimic. În definitiv, de ce ar fi intervenit el? gândi Elenora. Finalul acestei probleme nu avea nimic de-a face cu el. Cei doi creditori se puseră de acord din priviri, fără o vorbă. Apoi primul îşi drese glasul: — Personalul existent va rămâne la fermă. Noi am demarat deja demersurile pentru vânzarea proprietăţii, iar viitorul ei deţinător s-a exprimat cât se poate de limpede cum că doreşte ca totul să rămână aşa cum este. — Desigur, doar cu excepţia dumitale, Miss Lodge. Al doilea creditor legănă capul cu un aer înţelept. Noul proprietar n-ar avea nevoie şi de dumneata. Încordarea Elenorei se reduse oarecum. Cei care lucrau pentru ea erau salvaţi. Acum putea să-şi concentreze atenţia asupra propriului ei viitor. — Presupun că mi se va acorda răgazul necesar ca să-mi împachetez hainele, zise ea cu răceală. Niciunul dintre cei doi creditori nu părea să fi remarcat dispreţul profund din glasul femeii. Unul dintre ei îşi scoase ceasul din buzunar. — Miss Lodge, ai pentru asta exact treizeci de minute. Omul dădu din cap în direcţia uriaşului din Bow Street. Domnul Hitchins va rămâne aici pe tot parcursul împachetatului pentru a se asigura că nu vei fura nimic din argintărie. Când vei fi gata de plecare, unul dintre lucrătorii de la fermă te va duce în sat şi te va lăsa la han. Te priveşte personal ce vei face după aceea. Elenora se întoarse, cu atâta demnitate de câtă mai era în stare, trezindu-se faţă în faţă cu menajera care plângea cu suspine şi cu camerista uluită. În faţa dezastrului, simţea şi ea că i se învârte capul, însă ştia că trebuie să-şi păstreze cumpătul în faţa celor două. Schiţă în direcţia lor ceva ce spera să semene a zâmbet de încurajare. — Vă rog să vă liniştiţi, spuse ea vioaie. După cum aţi auzit, voi vă veţi păstra locurile de muncă, precum şi toţi bărbaţii de la fermă. Menajera şi camerista se opriră din plâns şi lăsară jos batistele. Neputincioase, cele două răsuflară uşurate. — Mulţumesc, domnişoară Elenora, şopti menajera. Elenora o bătu uşor cu palma pe umăr şi se grăbi spre scări. Se strădui să-l ignore pe poliţistul care îi supraveghea fiecare mişcare, urmând-o la un pas în spatele ei. Hitchins se postă în uşa dormitorului Elenorei, cu mâinile la spate şi cu picioarele depărtate, urmărind-o când trase de sub pat un geamantan încăpător. Elenora se întrebă ce ar zice dacă l-ar informa că era unicul bărbat care pusese vreodată piciorul în iatacul ei. — Ăsta a fost cufărul de călătorie al bunicii mele, îi spuse, deschizând capacul şi arătându-i interiorul gol. Bunica mea a fost actriţă. Numele ei de scenă era Agatha Knight. Când s-a măritat cu bunicul meu, în familie s-a iscat mare zarvă. A fost un scandal teribil. Străbunicii mei l-au ameninţat pe bunicul că îl vor dezmoşteni. Însă până la urmă au fost nevoiţi să accepte situaţia. Ştii cum sunt treburile de familie. Hitchins mârâi. Ori nu avea nicio experienţă de familie, ori găsea că povestea ei este extrem de plictisitoare. Ea bănuia că a doua variantă era cea mai probabilă. Deşi Hitchins nu avea chef de conversaţie, Elenora continuă să sporovăiască fără încetare în timp ce îşi scotea din dulap îmbrăcămintea. Urmărea să-i distragă atenţia. Nu voia ca el să devină prea curios în legătură cu vechiul cufăr. — Biata mea mamă a suferit foarte mult din cauză că mama ei îşi alesese o asemenea profesie. Şi-a petrecut toată viaţa încercând să trăiască în umbra faimoasei cariere a bunicii mele. Hitchins se uită la ceas. — V-au mai rămas zece minute. — Îţi mulţumesc, domnule Hitchins, îi zâmbi rece Elenora. Îmi eşti de foarte mare ajutor. Poliţistul se dovedea deprins cu sarcasmul. Fără îndoială că, în profesia lui, avea experienţa unor asemenea situaţii. Elenora deschise brusc un sertar şi scoase de acolo un braţ de lenjerie intimă, impecabil apretată şi călcată. — Poate că aţi vrea să întoarceţi privirea, domnule. Hitchins avu bunăvoinţa de a nu se holba prea tare la cămăşile ei de noapte. Însă atunci când ea întinse mâna către micul ceas deşteptător de pe măsuţa de noapte, strânse din buze. — Nu aveţi voie să luaţi decât îmbrăcămintea personală, Miss Lodge, îi atrase el atenţia, dând din cap. — Da, bineînţeles. Ce mare lucru dacă şterpelea ceasul? Păcat. Dacă l-ar fi amanetat, ar fi putut primi câteva lire în schimbul lui. Cum de am uitat? comentă ea. Trânti capacul cufărului şi îl încuie repede cu un fior de uşurare. Poliţistul nu manifestase nici cel mai mic interes faţă de vechiul cufăr al bunicii ei. — Mi s-a spus că semăn leit cu ea când avea vârsta mea de acum, zise Elenora pe un ton de conversaţie. — Cu cine anume, Miss Lodge? — Cu bunica mea, actriţa. — Aşa, deci. Hitchins ridică din umeri. Eşti gata? — Da. Sper că îmi vei coborî dumneata bagajul, nu? — Desigur, domniţă. Hitchins săltă cufărul şi îl cără până în holul de la intrare. Afară, îl încărcă în cotiga fermierului, gata de plecare. Unul dintre creditori îi aţinu calea Elenorei când ea se pregătea să-l urmeze pe Hitchins. — Micul inel de aur de la mâna dumitale, dacă nu te superi, Miss Lodge, spuse el răspicat. — Într-adevăr. Cu o graţioasă îndemânare, ea izbuti să scoată inelul de pe deget şi să-l scape din mână concomitent cu momentul în care bărbatul se întindea să-l ia. Cerculeţul de aur se izbi de pardoseală. — La naiba! Nesuferitul omuleţ se aplecă să-l recupereze. Câtă vreme era încă aplecat, parodiind parcă o stângace plecăciune, Elenora îl depăşi şi porni să coboare treptele. Agatha Knight subliniase întotdeauna marea însemnătate a unei bine regizate ieşiri din scenă. Hitchins, manifestând o neaşteptată dovadă de maniere alese, o ajută să se suie în prea puţin eleganta cotigă de ţară. — Mulţumesc, domnule, murmură Elenora. Se aşeză pe grosolana băncuţă de lemn a cotigii cu toată graţia şi aplombul pe care le-ar fi afişat urcând într-o superbă caleaşcă. În ochii omului legii trecu o sclipire admirativă. — Vă urez mult noroc, Miss Lodge. El se uită în partea din spate a cotigii, unde se lăfăia în voie cufărul. V-am spus cumva că şi unchiul meu a călătorit în tinereţea lui cu o trupă de actori ambulanţi? Elenora îngheţă. — Nu, nu mi-ai spus. — El avea un cufăr foarte asemănător. Spunea că un asemenea cufăr este cât se poate de practic. Mi-a povestit că avea întotdeauna grijă să ţină împachetate acolo câteva lucruri de primă necesitate pentru cazul în care ar fi obligat să plece în mare grabă din localitate. Femeia înghiţi în sec. — Şi bunica mea m-a sfătuit cam la fel. — Sunt convins că i-aţi urmat întocmai sfatul, Miss Lodge, nu? — Da, domnule Hitchins, aşa am făcut. — Aţi făcut foarte bine urmându-i sfatul, Miss Lodge. Aţi fost foarte inspirată. Bărbatul clipi, îşi atinse marginea pălăriei şi se retrase în direcţia celor care îl angajaseră. Elenora inspiră adânc, după care deschise umbreluţa de soare şi o ţinu drept în sus, ca pe o mândră flamură în luptă. Apoi cotiga se puse în mişcare. Tânăra femeie nu se întoarse să privească înapoi la casa în care se născuse şi în care trăise toată viaţa. Moartea tatălui ei vitreg nu o surprinsese cine ştie ce şi nu era prea mâhnită. Atunci când Samuel Jones se căsătorise cu mama ei, Elenora avea deja şaisprezece ani. El petrecuse prea puţin timp aici, la ţară, preferind Londra şi interminabilele lui proiecte de investiţii. După ce mama Elenorei murise, cu trei ani în urmă, el nu se mai arătase aproape deloc. Această stare de fapt îi convenise perfect Elenorei. Ei nu-i păsa de Jones şi fusese foarte mulţumită să nu-l aibă în preajmă. Dar desigur că asta se întâmpla mai înainte ca ea să fi descoperit că avocatul lui izbutise să transfere sub controlul lui Jones moştenirea pe care i-o lăsase bunica ei şi care includea casa şi terenurile înconjurătoare. Iar acum totul se dusese pe apa sâmbetei. Ei bine, nu chiar absolut totul, gândi ea cu o satisfacţie răutăcioasă. Creditorii lui Samuel Jones nu avuseseră habar de broşa de aur cu perle a bunicii ei şi nici de cerceii asortaţi, bijuterii ascunse toate sub fundul fals al vechiului cufăr de recuzită. Agatha Knight îi dăruise aceste giuvaieruri imediat după ce mama Elenorei se măritase cu Samuel Jones. Agatha ţinuse secret acest cadou, povăţuind-o pe Elenora să ascundă în cufăr şi broşa, şi cerceii şi să nu vorbească nimănui despre ele, nici măcar propriei sale mame. Acum era evident că intuiţia Agathei în privinţa lui Jones fusese corectă. Cei doi creditori nu ştiuseră nimic nici despre cele douăzeci de lire sterline, în bancnote, sumă aflată de asemenea în cufăr. Ea pusese aceşti bani deoparte după vânzarea recoltei, dosindu-i laolaltă cu bijuteriile atunci când îşi dăduse seama că Jones avea de gând să investească în proiectul său minier întreaga contravaloare a recoltei. Ce-a fost a fost, îşi spuse ea. Acum trebuia să-şi îndrepte atenţia spre viitor. Norocul ei se afla pe o pantă vădit descendentă, dar cel puţin Elenora nu era chiar singură pe lume. Era logodită, urmând să se mărite cu un domn foarte drăguţ. Atunci când Jeremy Clyde va afla despre situaţia ei disperată, Elenora ştia că se va grăbi să-i vină în ajutor. Şi va insista ca ei doi să grăbească data cununiei. Da, cu siguranţă că aşa se va întâmpla, gândi ea. Iar după aproximativ o lună de zile, teribilul incident va rămâne de domeniul trecutului. Ea va fi atunci o femeie căsătorită şi va organiza şi conduce o nouă gospodărie. Perspectiva o bucura grozav. Dacă exista un talent în care excela cu-adevărat, atunci acela era priceperea ei de a organiza şi a supraveghea puzderia de treburi solicitate de buna funcţionare a unei gospodării-model şi a unei ferme prospere. Se descurca în orice situaţie, de la încheierea vânzării profitabile a recoltelor şi până la evidenţa unei stricte contabilităţi, având grijă de toate reparaţiile curente, de angajarea servitorilor şi a lucrătorilor agricoli, precum şi de prepararea leacurilor medicinale în casă. Dacă s-ar strădui, ar putea deveni o soţie ideală pentru Jeremy.   * Mai târziu în aceeaşi seară, Jeremy Clyde intra cu calul la galop în curtea hanului exact în momentul în care Elenora o instruia pe nevasta hangiului cât de important este să se asigure că cearşafurile ei sunt proaspăt spălate. Când se uită pe fereastră şi văzu cine sosise, Elenora întrerupse brusc lecţia şi se grăbi să coboare. Nu se opri decât în braţele primitoare ale lui Jeremy. — Iubita mea. Jeremy o îmbrăţişă scurt, după care o depărtă uşor de el. Chipul lui frumos purta semnele unei mari îngrijorări. Am venit de cum am auzit trista veste. Ce cumplit trebuie să fi fost pentru tine! Şi creditorii tatălui tău vitreg au luat chiar totul? Casa? Întreaga proprietate? Elenora oftă. — Mă tem că da. — Este o lovitură îngrozitor de grea pentru tine, draga mea. Nici nu ştiu ce să-ţi spun. Se simţea însă că Jeremy avea să-i spună ceva extrem de important. Îi luă ceva timp pentru a ajunge la subiect şi o asigură în prealabil pe Elenora că i se rupe inima că este nevoit să-i frângă şi ei inima cu ceea ce avea de zis, însă realmente nu avea încotro. Totul se reducea, de fapt, la o chestiune foarte simplă: din pricină că fusese deposedată de moştenirea ei, el era nevoit să rupă imediat logodna. La scurt timp după aceea, tânărul plecă la fel de grăbit precum venise. Elenora urcă scara până în odăiţa ei şi comandă o sticlă din cel mai ieftin vin pe care îl avea hangiul. După ce sticla de vin îi fusese adusă în cameră, încuie uşa, aprinse o lumânare şi îşi turnă un pahar plin-ochi cu reconfortanta licoare. Rămase timp îndelungat privind în noapte, bând vinul prost şi gândindu-se la viitorul ei. Acum era într-adevăr singură pe lume. Era un gând straniu şi tulburător. Viaţa ei bine rânduită fusese întoarsă cu susul în jos. Cu numai câteva ore înainte, viitorul i se păruse cât se putea de clar şi de luminos. Jeremy proiectase să se mute, după nunta lor, la ea acasă. Elenora îşi făcuse o imagine trandafirie despre traiul ei ca soţie şi parteneră de viaţă; imagine în care ea conducea gospodăria, îi creştea pe copiii lor şi continua să supravegheze bunul mers al afacerilor fermei. Iar acum, diafanul balon de săpun din visul ei se spărsese. Însă foarte târziu în noapte, după ce aproape tot conţinutul sticlei de vin se dusese, Elenora avu sentimentul că acum era liberă aşa cum nu mai fusese niciodată în viaţa ei. Pentru prima oară, acum nu mai avea niciun fel de obligaţii faţă de nimeni. Nu mai avea nici servitori şi nici alţi locatari care să depindă de ea. Nimeni nu mai avea nevoie de ea. Nu mai avea nici rădăcini, nici legături, nici casă. Nu mai exista nimeni căruia să-i pese dacă ea devenea faimoasă ori dacă târa numele Lodge prin noroiul unui imens scandal, exact aşa cum făcuse bunica ei. Avea acum o nesperată ocazie de a da un nou curs existenţei sale. În lumina palidă a primilor zori, întrezări o uluitoare perspectivă a unui cu totul alt viitor pe care şi l-ar putea făuri. Era un viitor în care va fi eliberată de încorsetările structurilor rigide şi înguste în care ar fi fost silită să evolueze într-o mică comunitate rurală, un viitor în care îşi va putea controla propriile posesiuni şi propria situaţie financiară. În acest nou viitor grandios va fi capabilă să facă lucruri pe care nu le-ar fi putut realiza niciodată în vechea ei existenţă. Şi-ar putea permite să guste chiar şi din acele rare plăceri stimulatoare despre care bunica ei o asigurase că nu puteau fi găsite decât în braţele bărbatului potrivit. Însă nu va fi nevoită să plătească preţul pe care cele mai multe dintre femeile de condiţia ei socială îl plăteau pentru a cunoaşte aceste plăceri, îşi jură ea. Nu va fi nevoită să se căsătorească. La urma urmei, nu mai exista nimeni căruia să-i pese dacă îşi făcea numele de ruşine. Da, acest nou viitor va fi unul măreţ. Nu trebuia decât să găsească o cale de a plăti pentru a ajunge la el.       [1] Strada Ploii (n.r.).  

Cumplita vaduva de Amanda Quick PRIMUL PROLOG     Coşmar…   FOCUL cobora mugind pe scările din spate. Flăcările strălucitoare aruncau o lumină drăcească în hol. Îi mai rămăsese atât de puţin timp… Ridicând cheile care îi căzuseră printre degetele tremurânde, femeia mai încercă o dată să nimerească broasca uşii de la dormitor. Bărbatul mort care zăcea în balta de sânge de lângă ea râse. Femeia scăpă din nou cheile.     AL DOILEA PROLOG   Răzbunare…   ARTEMIS HUNT vârî ultimul medalion gravat în cea de–a treia scrisoare şi o puse lângă celelalte două de pe birou. Studie mult timp cele trei scrisori din faţa lui. Fiecare îi era adresată câte unui bărbat. Plănuia de multă vreme răzbunarea, dar acum toate elementele erau bine puse la punct. Primul pas era să expedieze scrisorile celor trei bărbaţi. Aveau menirea să le bage frica în oase; să–i facă să se uite peste umăr în nopţile întunecate şi ceţoase. Al doilea pas presupunea punerea în practică a unei complicate scheme financiare, care avea să ducă în cele din urmă la falimentarea lor. I–ar fi fost extrem de simplu să–i ucidă pe toţi trei. Nu meritau o pedeapsă mai mică, iar el, cu dibăcia lui, putea destul de uşor să ducă la capăt o astfel de treabă. Nu risca să fic prins. În definitiv, era Maestru. Dar voia ca cei trei să sufere pentru ceea ce făcuseră. Dorea ca el să–i ajute să cunoască neliniştea, apoi spaima covârşitoare. Avea să–i dezbare de aroganţă. Avea să le spulbere simţământul de siguranţă şi securitate de care se bucurau datorită poziţiei lor în societate. Iar în final avea să–i lase fără resursele care le permiteau, ocazional, să–i distrugă pe cei născuţi sub stele mai puţin norocoase decât ale lor. Înainte de a se termina totul, vor avea suficiente prilejuri să înţeleagă că, în ochii lumii, sunt nişte oameni definitiv distruşi. Vor fi nevoiţi să fugă din Londra nu numai pentru a se ascunde de creditori, ci şi pentru a scăpa de dispreţul nemilos al înaltei societăţi. Vor fi excluşi din cluburile cărora le aparţineau şi lipsiţi atât de plăcerile şi privilegiile clasei lor, cât şi orice posibilitate de a–şi reface averile prin căsătorii avantajoase. În cele din urmă, probabil, vor ajunge să creadă în stafii. Erau cinci ani de la moartea lui Catherine. Trecuse atât de mult timp încât cei trei nemernici depravaţi care trebuiau traşi la răspundere ajunseseră, cu siguranţă, să creadă că nu li se mai poate întâmpla nimic. Probabil că şi uitaseră evenimentele din seara aceea. Dar scrisorile cu medalioanele de la lănţişoarele ceasurilor de buzunar aveau să le facă zob convingerea că trecutul este la fel de mort ca tânăra pe care o distruseseră. Înainte de a face următoarea mişcare, trebuia să le dea un ragaz de câteva luni, timp în care să se obişnuiască să se uite peste umăr, gândi Artemis. Trebuia să–i lase o vreme ca să le slăbească vigilenţa. Abia după aceea va acţiona. Ridicându–se în picioare, se duse la carafa din cristal care se afla pe o masă din apropiere. Îşi turnă un pahar de brandy şi rosti în gând un toast în memoria lui Catherine. „În curând, îi promise fantomei care îl obseda. Te–am dezamăgit cât ai trăit, dar îţi jur că nu te voi dezamăgi şi după moarte. Ai aşteptat suficient timp clipa răzbunării. Eu o voi face în locul tău. Este singurul lucru pe care îl mai pot face pentru tine. Când termin, mă rog Domnului să ne simţim amândoi eliberaţi.” Dădu peste cap băutura şi puse paharul jos. Apoi aşteptă o clipă, dar nu observă nicio schimbare. Senzaţia de răceală şi goliciune era încă acolo, înăuntrul lui, aşa ca în toţi aceşti ultimi cinci ani. Nu se aştepta să cunoască vreodată fericirea adevărată. De fapt, era sigur că un sentiment atât de frivol nu putea fi nutrit de un om cu temperamentul lui. Datorită instruirii sale, învăţase că fericirea este iluzorie, la fel ca toate celelalte emoţii puternice. Dar sperase ca iniţierea planului său de răzbunare să–i dea o oarecare satisfacţie; în ultimă instanţă, poate chiar şi un sentiment de împăcare. Nu simţea însă decât o hotărâre nezdruncinată de a vedea toată treaba terminată. Începea să bănuiască că era blestemat. Oricum, trebuia să termine ceea ce începuse scriind celor trei epistole. Nu avea ce face. Lumea îl numea Negustorul de Visuri. Le va demonstra celor trei desfrânaţi care o uciseseră pe Catherine că putea vinde coşmaruri.     CAPITOLUL 1   SE SPUNEA că îşi omorâse soţul pentru că îl considerase nepotrivit. Şi se mai spunea că îşi incenfiase singură casa pentru a–şi ascunde crima. Lumea zicea că este foarte posibil să fie nebună. În cărţile de pariuri ale tuturor cluburilor de pe strada St. James tocmai se făcuse un rămăşag. Se ofereau o mie de lire oricărui bărbat care reuşea să petreacă o noapte cu Cumplita Văduvă şi să supravieţuiască pentru a istorisi cum a fost. Se vehiculau multe vorbe pe seama acelei doamne. Ajunseseră şi la urechile lui Artemis Hunt, fiindcă se obişnuise să se ţină la curent cu tot ceea ce se întâmpla. Datorită reţelei sale de spioni şi informatori, era asaltat de un flux neîntrerupt de bârfe, speculaţii şi fragmente de poveşti inspirate din fapte reale. Unele dintre mizeriile strânse pe biroul lui se bazau pe adevăr, altele erau numai probabile, iar altele complet false. Sortarea lor presupunea un consum considerabil de timp şi energie. Dar el nu–şi irosea nici timpul, nici energia pentru a verifica toate informaţiile primite. Pe multe dintre ele le ignora pur şi simplu pentru că nu–i afectau propriile afaceri. Până în seara asta nu avusese niciun motiv să dea atenţie noianului de bârfe care o priveau pe Madeline Deveridge. Nu–i păsase dacă doamna aceasta îşi expediase sau nu soţul pe lumea cealaltă. Îl preocupaseră alte probleme. Până în seara asta, Cumplita Văduvă nu prezentase absolut niciun interes pentru el. Dar acum părea că el începuse să prezinte un anumit interes pentru ea. Majoritatea oamenilor ar fi spus că asta este un semn extraordinar de rău. El constatase însă, amuzat, că devenise curios. Nu i se mai întâmplase de foarte mult timp ceva atât de interesant. Lucru care nu face decât să demonstreze, gândi el, cât de fade şi limitate sunt preocupările mele de la o vreme. Stând pe strada învăluită în întunericul nopţii, se uită gânditor la trăsurica elegantă care se contura în ceaţă. Lămpile vehiculului străluceau fantomatic în aburii lăptoşi care pluteau prin preajma lui. Perdelele erau trase, ascunzând interiorul. Caii stăteau liniştiţi. Vizitiul arăta ca o moviliţă informă pusă pe capră. Artemis îşi aminti aforismul învăţat cu ani în urmă de la călugării Templelor Grădinii, care îl familiarizaseră cu filosofia antică Vanza şi cu arta marţială cu acelaşi nume. Viaţa oferă un banchet interminabil de oportunităţi. Înţelepciunea constă în felul în care ştii să faci distincţia între cele otrăvite şi cele care merită gustate. Auzi în spate uşa clubului său deschizându–se, apoi închizându–se. În noapte răsunară râsete puternice, de oameni beţi. Absent, Artemis se retrase în întunericul mai dens din dreptul unui gang apropiat şi se uită la cei doi bărbaţi care coborau treptele cu paşi împleticiţi. Se urcară într–o birjă staţionată în faţă, apoi, cu glasuri ridicate, îi cerură vizitiului să–i ducă la unul dintre cazinourile din zona lupanarelor. Plictiseala era inamica numarul unu a oamenilor de teapa lor. Erau în stare să facă absolut orice pentru a o învinge. Artemis aşteptă ca hodorogitul vehicul să pornească greoi spre celălalt capăt al străzii. Apoi se uită încă o dată la negricioasa siluetă fantomatică a trăsuricii din ceaţă. Marea problemă cu Vanza era că, cu toate sistemele ei de luptă şi cu toată filosofia ei instructivă, nu dădea suficientă atenţie acestei foarte umane caracteristici care este curiozitatea. Sau, cel puţin, nu dăduse atenţie curiozităţii lui. Artemis se hotărî. Ieşind din gang, o luă printre vălătucii de ceaţă, spre trăsura Cumplitei Văduve. Emoţia pe care i–o dădu anticipaţia în clipa aceea îl avertiză că s–ar putea să–şi regrete hotărârea. Dar decise să o ignore. Vizitiul se mişcă şi se încordă când îl văzu apropiindu–se. — Vă pot ajuta cu ceva, domnule? Întrebarea era respectuoasă, însă lui Artemis nu–i scăpă aversiunea ascunsă sub aparenţa politicoasă. Înţelese că omul care stătea adunat sub mantaua groasă şi largă, cu pălăria trasă bine peste urechi, nu era doar vizitiu, ci şi gardă de corp. — Mă numesc Hunt. Artemis Hunt. Cred că am o întâlnire cu doamna. — Aşadar dumneavoastră sunteţi, hm? Bărbatul nu se relaxă. Dimpotrivă, parcă se încordă şi mai mult. Urcaţi, vă rog, domnule. Vă aşteaptă. Artemis ridică sprâncenele auzind cu ce glas autoritar i se vorbeşte, dar, în loc să riposteze, întinse mâna şi deschise portiera. Lumina caldă, chihlimbarie a lămpii din interior se revărsă prin deschizătură. Pe una dintre canapelele tapiţate cu catifea neagră şedea o femeie înfăşurată într–o pelerină neagră, foarte scumpă după croială, de sub care nu se zărea decât un petic de rochie, tot neagră. Faţa femeii se distingea cu greu prin voaleta din dantelă neagră care o acoperea, însă Artemis îşi putea da seama că era zveltă. Avea o ţinută demnă, graţioasă, care îl avertiza că nu are de–a face cu o tânără crudă, stângace, abia ieşită de pe băncile şcolii. Sincer, ar fi trebuit să dea mai multă atenţie bârfelor cu privire la ea care îi ajunseseră la urechi în ultimul an, gândi. Ah, dar asta era situaţia. Ei bine, prea târziu acum. — Drăguţ din partea dumneavoastră că aţi răspuns atât de prompt la biletul pe care vi l–am trimis, domnule Hunt. Timpul este esenţial. Vocea ei joasă avea un timbru gutural care aprinse o scânteie de senzualitate adânc înăuntrul lui. Din nefericire, însă, deşi îi vorbise pe un ton oarecum agitat, de om care vrea să facă ceva fără întârziere, nu putea detecta la ea promisiunea nici unei relaţii amoroase. În aparenţă, Cumplita Văduvă nu–l ademenise în trăsura ei cu intenţia de a–l seduce şi de a petrece împreună cu el o noapte de dragoste, plină de nebunii şi năzbâtii. Artemis se aşeză şi închise portiera. Se întrebă dacă ar trebui să se simtă dezamăgit sau uşurat. — Mesajul dumneavoastră a ajuns la mine exact în clipa în care mă pregăteam să joc o mână de cărţi cu care eram sigur că voi câştiga, zise el. Sper că ceea ce aveţi să–mi spuneţi va compensa pierderea celor câteva sute de lire la care am fost obligat să renunţ pentru a veni la această întâlnire. Femeia înţepeni. Degetele ei, ascunse în mănuşi negre, din piele de căprioară, se strânseră pe închizătoarea imensului sac de mână pe care îl avea în poală. — Permiteţi–mi să mă prezint, domnule. Sunt Madeline Reed Deveridge. — Ştiu cine sunteţi, doamnă Deveridge. Şi, cum este clar că şi dumneavoastră ştiţi cine sunt, propun să trecem peste formalităţi şi să intrăm direct în miezul problemei. — Da, desigur. În spatele voaletei, ochii ei avură o sclipire care putea fi semn de iritare. Cu mai puţin de o oră în urmă, slujnica mea, Nellie, a fost răpită de lângă poarta de vest a Pavilioanelor Visurilor. Cum dumneavoastră sunteţi proprietarul acelui parc de distracţii, mă aştept să vă consideraţi răspunzător pentru toate infracţiunile comise în el sau în preajmă. Vreau să mă ajutaţi s–o găsesc pe Nellie. Artemis se simţi de parcă ar fi plonjat într–un ocean îngheţat. Femeia cunoştea legătura dintre el şi Pavilioanele Visurilor. Cum era posibil? Când primise bileţelul ei, se gândise şi eliminase, considerându–le improbabile, vreo jumătate de duzină dintre motivele întâlnirii din seara asta, dar niciunul nu se apropiase nici pe departe de ceea ce auzise. Cum putea să fi aflat ea că el era proprietarul parcului? Ştiuse de la bun început la ce riscuri se expunea în cazul în care era dat în vileag, dar se considerase un atât de bun cunoscător al Strategiilor Disimulării şi Diversiunii, încât crezuse că, exceptând un alt Maestru Vanza, nimeni nu putea descoperi adevărul. Iar Maeştrii Vanza nu aveau motive să se intereseze cu ce se ocupa el. — Domnule Hunt? Vocea lui Madeline răsună ascuţit. Aţi auzit ce–am spus? — Fiecare cuvânt, doamnă Deveridge. Pentru a–şi ascunde supărarea, Artemis vorbi deliberat pe un ton uşor obosit, de aşteptat de la un gentleman care trăieşte sub permanenta ameninţare a cruntei plictiseli. Dar trebuie să recunosc că nu înţeleg. Cred că aţi greşit adresa. Dacă slujnica dumneavoastră a fost răpită cu adevărat, trebuie să–i ordonaţi vizitiului să vă ducă în Bow Street. Acolo veţi putea găsi fără niciun dubiu un detectiv care s–o caute. Noi, cei de aici, din St. James, preferăm să avem alte preocupări, mai aşezate. — Nu folosiţi cu mine jocurile dumneavoastră Vanza, domnule. Nu–mi pasă că sunteţi Maestru. Ca proprietar al Pavilioanelor Visurilor, aveţi responsabilitatea de a vă asigura că cei care vă frecventează parcul se află în deplină siguranţă. Mă aştept să începeţi imediat s–o căutaţi pe Nellie. Aşadar, ştia că este un Vanza. Chestia asta era mai alarmantă decât vestea anterioară, cum că este conştientă că discută cu proprietarul Pavilioanelor. Senzaţia de răceală care pusese stăpânire pe el începu să se răspândească în tot trupul. Brusc, avu o viziune înspăimântătoare şi anume cum putea fi distrus planul conceput cu atâta grijă. Într–un fel sau altul, această extraordinară femeie adunase o cantitate periculos de mare de informaţii despre el. Ca să nu–şi trădeze furia şi mirarea, Artemis zâmbi. — Curiozitatea mă îndeamnă să vă întreb cum v–a trecut prin minte bizara idee că aş avea vreo legătură cu Pavilioanele Visurilor sau cu Societatea Vanzagariană. — Nu prea contează, domnule. — Vă înşelaţi, doamnă Deveridge, replică Artemis cu glas foarte moale. Contează. Se vede că, din cine ştie ce motiv, vocea lui reuşi să o tulbure. De când se urcase în trăsura ei, o vedea pentru prima dată ezitând. Era şi timpul, gândi el morocănos. Dar când îi răspunse, femeia fu şocant de rece: — Domnule, sunt conştientă că nu sunteţi un simplu membru al Societăţii Vanzagariene, ci un Maestru. De cum am descoperit acest lucru, am ştiut că trebuie să caut ce se ascunde dincolo de aparenţe. Se întâmplă rareori ca cei familiarizaţi cu această filosofie să fie exact ceea ce par. Tuturor le este dragă iluzia şi au înclinaţii spre excentricitate. Situaţia era de o mie de ori mai proastă decât crezuse Artemis. — Înţeleg. Îmi pot permite să vă întreb cine v–a vorbit despre mine? — Nimeni, domnule. Cel puţin nu în sensul la care vă referiţi. Am descoperit singură adevărul datorită eforturilor mele. Al dracului de puţin probabil să fie aşa, gândi Artemis. — Vreţi să aveţi amabilitatea să–mi explicaţi, doamnă? — Sincer, acum n–am timp să intru în amănunte, domnule. Nellie este într–un mare pericol. Insist să mă ajutaţi s–o localizez. — De ce m–aş obosi să vă ajut să daţi de urma unei fugare, doamnă Deveridge? Sunt sigur că vă puteţi face rost repede de o altă slujnică. — Nellie n–a fugit. V–am spus, a fost răpită de nişte răufăcători. Prietena ei, Alice, a fost martora întregii scene. — Alice? — S–au dus amândouă în seara asta să vadă noile atracţii ale Pavilioanelor. Când au părăsit parcul prin poarta de vest, doi bărbaţi au înhăţat–o pe Nellie. Au aruncat–o ca pe un pachet într–o trăsură şi au fugit înainte ca lumea să–şi poată da seama ce se întâmplă. — Mai degrabă cred că este posibil ca această Nellie a dumneavoastră s–o fi tulit cu un tânăr, ripostă Artemis fără menajamente. Şi că prietenul ei a născocit un plan de răpire pentru ca, în cazul în care Nellie se răzgândeşte, să–i permiteţi să se întoarcă la fostul ei loc de muncă. — Prostii. Nellie a fost luată pe sus direct din stradă. Artemis îşi aminti tardiv că această Cumplită Văduvă are reputaţia de nebună. — De ce v–ar fi răpită slujnica? se interesă el, gândind că întrebarea era destul de raţională în împrejurările respective. — Mi–e teamă că a fost luată de unii dintre bărbaţii aceia josnici care alimentează bordelurile cu tinere inocente. Madeline înşfăcă o umbrelă neagră. Destul cu explicaţiile. Nu avem nicio clipă de pierdut. Artemis se întrebă dacă femeia intenţiona să utilizeze vârful umbrelei ca să–i dea un mic impuls, menit să–l determine să intre în acţiune. Se simţi uşurat când o văzu apucând obiectul de mâner şi izbind energic cu vârful în capota trăsurii. Evident, vizitiul stătuse cu urechile ciulite anume pentru a auzi acest semnal. Vehiculul se puse imediat în mişcare. — Ce naiba faceţi? spuse Artemis. V–a trecut prin minte ideea că s–ar putea să am obiecţii cu privire la propria–mi răpire? — Nu prea–mi pasă de obiecţiile dumitale, domnule. Madeline îşi sprijini spatele de spătarul canapelei. Ochii ei sclipiră prin voaleta de dantelă. În momentul de faţă, doar găsirea slujnicei mele are importanţă. Dumneavoastră am să vă cer scuze ceva mai târziu, dacă va fi necesar. — Abia aştept. Unde mergem? — Înapoi, la locul din care a fost răpită. La poarta de vest a parcului dumneavoastră de distracţii, domnule. Artemis miji ochii. După voce, Madeline nu părea furioasă, doar extrem de hotărâtă. — Doamnă Deveridge, aş vrea să ştiu exact la ce vă aşteptaţi din partea mea. — Sunteţi proprietarul Pavilioanelor Visurilor. Şi sunteţi un Vanza. Date fiind aceste două calităţi, bănuiesc că aveţi relaţii în unele locuri în care eu n–am. Artemis o studie cu atenţie. — Vreţi să spuneţi că mă aflu în bune relaţii cu membrii clasei criminale a societăţii, doamnă? — Nu mi–aş permite să fac nicio presupunere cu privire la extinderea reţelei dumneavoastră de asociaţi şi cu atât mai puţin la categoriile sociale din care fac ei parte. Dispreţul din vocea femeii era deosebit de interesant, mai ales având în vedere neliniştitoarele informaţii pe care le deţinea despre foarte intimele lui afaceri. Un lucru era cert: în conjunctura aceasta, Artemis nu putea să se dea jos din trăsură şi să plece. Simplul fapt că Madeline aflase că el deţinea Pavilioanele era mai mult decât suficient pentru ca planurile lui atent concepute să fie date peste cap. Acum nu mai era deloc amuzat de curiozitatea şi anticipaţia care îl animaseră iniţial. Era strict necesar să descopere cât de multe lucruri ştia Madeline Deveridge şi cum reuşise ea să intre în posesia unor informaţii atât de bine tăinuite. Tolănindu–se într–un colţ al canapelei tapiţate cu catifea neagră, îi studie trăsăturile voalate. — Foarte bine, doamnă Deveridge, spuse. Voi face tot ce voi putea pentru a vă recupera slujnica dispărută. Da să nu daţi vina pe mine dacă din cercetările făcute va rezulta că tânăra Nellie nu doreşte să fie găsită. Madeline întinse mâna pentru a ridica un colţ al perdelei de la geam şi aruncă o privire pe strada înceţoâată. — Vă asigur că vrea să fie salvată. Atenţia lui Artemis fu atrasă pentru câteva clipe de graţioasa mână înmănuşată care apucase marginea perdelei. Fără să vrea, îl fascina delicata curbă descrisă de încheietură şi palmă. Iar în nări îi ajunse un miros slab dar tulburător de ierburi şi flori pe care, probabil, Madeline le pusese în apa în care se îmbăiase. Cu un efort, îşi întoarse atenţia la mult mai presantul subiect pus în discuţie. — Oricum va fi soluţionată problema, doamnă, este bine să vă avertizez că în momentul definitivării ei voi vrea să primesc şi eu nişte răspunsuri. Întorcând brusc capul, Madeline îl privi lung. — Răspunsuri? Ce fel de răspunsuri? — Nu mă luaţi drept prost, doamnă Deveridge. Sunt extrem de impresionat de cantitatea şi calitatea informaţiilor pe care le posedaţi. Sursele dumneavoastră trebuie să fie excelente. Dar mă tem că ştiţi puţin cam multe lucruri despre mine şi afacerile mele. Madeline jucase cu disperare, dar câştigase. Se afla faţă în faţă cu misteriosul Negustor de Visuri, cu proprietarul tainic al celui mai exotic parc de distracţii din Londra. Era conştientă că îşi asumase un mare risc spunându–i că îi cunoaşte identitatea. El avea toate motivele să fie îngrijorat, gândi. Se învârtea prin cercuri înalte ale Lumii Politicoase. Se afla pe listele de musafiri ale tuturor persoanelor importante din societate şi era membru al celor mai bune cluburi. Dar nici măcar o avere ca a lui nu avea cum să–l ocrotească de dezastrul social ce se putea declanşa în momentul în care înalta societate afla că a admis în cele mai exclusiviste cercuri ale ei un gentleman care s–a apucat de comerţ. Ea era nevoită să admită că Hunt dădea un spectacol îndrăzneţ. Îşi crease un rol care era pe măsura marelui Edmund Kean. Izbutise să–şi păstreze secretă identitatea de Negustor de Visuri. Nimeni nu se gândea să se întrebe care era sursa lui de venituri. În definitiv, era un gentleman. Gentlemanii nu discutau asemenea probleme decât în cazul în care era evident că unul dintre ei a rămas fără niciun ban – caz în care respectivul devenea subiectul unui dispreţ considerabil şi al multor bârfe răutăcioase. De nenumărate ori se întâmplase ca bărbaţii ajunşi în asemenea situaţii să–şi pună pistolul la tâmplă pentru a nu fi nevoiţi să facă faţă scandalului declanşat de ruina lor financiară. Madeline nu avea cum să se ascundă pe după deget. Practic, îl şantajase pe Hunt pentru a o ajuta în această seară, dar nu avusese de ales. Cu siguranţă, avea să fie nevoită să plătească un anumit preţ pentru ceea ce făcuse. Artemis Hunt era un Maestru Vanza, unul dintre cei mai talentaţi gentlemani care studiaseră vreodată această artă. Bărbaţii de genul lui aveau tendinţa să fie extrem de secretoşi din fire. Hunt mersese până în pânzele albe pentru a–şi ascunde trecutul de adept al cultului Vanza – o mişcare care nu prevestea nimic bun. Faţă de calitatea de proprietar al Pavilioanelor Visurilor, cea de membru al Societăţii Vanzagariene nu–i putea face niciun rău în cercurile sociale. La urma urmelor, el oărea ferm hotărât să se învăluie în mister. Ceva nu era în regulă. Experienţa o învăţase că majoritatea membrilor Societăţii Vanzagariene puteau fi consideraţi nişte lunatici inofensivi. Existau şi unii ceva mai entuziaşti, care nu depăşeau însă limita excentricităţii, dar şi câţiva de–a dreptul nebuni. Dintre aceştia, unii erau chiar periculoşi. Artemis Hunt putea aparţine ultimei categorii. Cel puţin aşa începuse ea să bănuiască. O dată terminată treaba din seara asta, se putea trezi nevoită să facă fată multor alte probleme. De parcă n–ar fi avut deja destule… Pe de altă parte, însă, date fiind insomniile de care suferea de la o vreme, poate că era mai bine să aibă cu ce să–şi umple timpul, gândi ea prost dispusă. Brusc, un frison îi străbătu tot trupul. Abia acum realiză că Hunt făcea impresia că ar ocupa o prea mare parte din interiorul micuţei ei trăsuri. În ansamblu, el nu era la fel de masiv ca vizitiul Latimer, dar lăţimea umerilor lui era impresionantă şi se mişca cu o graţie periculos de lascivă, care o tulbura, fără să ştie de ce, într–un mod foarte ciudat. Iar inteligenţa şi vigilenţa din ochii lui nu făceau decât să sporească senzaţia de neastâmpăr care pusese stăpânire pe ea. Realiză că, în ciuda tuturor amănuntelor pe care le ştia despre acest bărbat, se simţea fascinaăa de el. Neliniştită, îşi strânse mai bine pelerina în jurul trupului. Nu fi proastă, gândi. Ultimul lucru pe care îl dorea era să se încurce cu un alt membru al Societăţii Vanzagariene. Dar era prea târziu să se răzgândească. Luase o decizie şi acum trebuia să–şi pună planul în aplicare până la capăt. Viaţa slujnicei ei, Nellie, putea depinde doar de această lovitură îndrăzneaţă. Cu o hurducătură, trasura se opri, smulgând–o din gândurile ei îngrijorătoare. Artemis se întinse spre lampă şi o stinse. Apoi, punând mâna pe perdea, o trase într–o parte. Madeline îl urmări atentă, parcă hipnotizată de puterea controlată a mişcărilor pe care îl văzu făcându–le pentru a se putea uita afară, în noapte. — Ei bine, doamnă, am ajuns la poarta de vest. După cum vedeţi, aglomeraţia este destul de mare chiar şi la acestă oră. Nu–mi vine să cred că este posibil ca o tânără să fie băgată cu forţa într–o trăsură în faţa atâtor oameni. Doar dacă nu doreşte ea însăşi să fie luată. Madeline se aplecă în faţă ca să poată examina scena. Parcul era luminat de o mulţime de lampadare colorate. Datorită preţului mic al biletelor de intrare, practic orice om, indiferent de clasa socială din care făcea parte, putea petrece o seară distractivă la Pavilioanele Visurilor. Gentlemani cu doamnele lor, membri ai aristocraţiei rurale, comercianţi, ucenici, servitoare, valeţi filfizoni, ofiţeri, crai şi escroci – toţi intrau şi ieşeau printre porţile puternic iluminate. Hunt are dreptate, gândi Madeline. Erau acolo o mulţime de oameni şi de vehicule. Ar fi fost dificil să urci cu forţa o femeie într–o trăsură fără să te observe nimeni. — Răpirea nu a avut loc chiar în faţa porţii, spuse ea. Alice mi–a zis că huliganii au apărut pe când stătea împreună cu Nellie în dreptul unei alei din apropiere, ca să aştepte trăsura trimisă de mine să le ia. Madeline studie capătul întunecos al unei străzi înguste. Presupun că s–a referit la colţul acela, acolo unde îşi pierd vremea puştii ăia. — Hmm. Scepticismul lui Artemis era aproape palpabil. Alarmată, Madeline îi aruncă o scurtă privire. Dacă el nu lua lucrurile în serios, nu va rezolva nimic în seara asta. Or ea ştia că nu mai aveau prea mult timp. — Domnule, trebuie să ne grăbim. Dacă nu ne mişcăm repede, Nellie va dispărea în cartierul rău famat. Va fi imposibil s–o mai găsim. Artemis lăsă perdeaua să cadă peste geam. Mâna lui se strânse în jurul mânerului portierei. — Rămâneţi aici. Mă întorc în câteva minute. Madeline se trase repede spre marginea canapelei. — Unde vă duceţi? — Calmaţi–vă, doamnă Deveridge. Nu intenţionez să renunţ la această investigaţie. Mă voi întoarce după ce îi voi supune unui interogatoriu pe câţiva inşi. Cu mare uşurinţă, el sări din trăsură şi închise portiera înainte ca Madeline să–i mai poată cere şi alte detalii. Iritată şi consternată de felul neaşteptat de brusc în care Hunt preluase comanda, îl urmări cum se îndreaptă spre aleea întunecoasă. Îl văzu rearanjându–şi mantaua şi pălăria şi fu uluită de rezultatul obţinut. După numai câţiva paşi, îşi schimbase complet înfăţişarea. Dar, deşi nu mai arăta ca un gentleman venit direct de la club, Hunt continua să se mişte cu o siguranţă şi o eleganţă care nu–i erau deloc nefamiliare. Ţinuta lui semăna atât de mult cu cea a lui Renwick, că se înfioră. Toată viaţa avea să asocieze mersul acesta uşor, de om care dă târcoale, cu abilii practicanţi ai artei marţiale Vanza. Se întrebă aşadar din nou dacă nu cumva făcuse o gravă greşeală. Termină odată, se mustră. Ştiai în ce te bagi încă de când i–ai trimis mesajul la club. Ai vrut să te ajute şi acum, de bine–de rău, ai exact ce ţi–ai dorit. Oricum, exista şi o parte pozitivă a lucrurilor, fiindcă din punct de vedere al aspectului fizic, Hunt nu semăna deloc cu decedatul ei soţ. Şi, din cine ştie ce motiv, constatarea era pentru ea ciudat de liniştitoare. Cu ochii lui albaştri, cu părul spălăcit şi cu trăsăturile frumoase, de crai, Renwick fusese o copie a îngerilor cu bucle aurii din tablourile marilor pictori. Hunt, în schimb, ar putea poza diavolului însuşi. Nu doar părul aproape negru ca smoala, ochii verzi şi liniile rigide ale feţei lui de ascet creau impresia unor adâncuri întunecate, imposibil de pătruns. În primul rând expresia rece, atotcunoscătoare a privirii lui era cea care îi trimitea lui Madeline câte un mic frison paralizant. Bărbatul acesta părea să fi explorat periferiile infernului. Spre deosebire de Renwick, care, întocmai ca un vrăjitor, reuşise să farmece pe oricine se apropiase de el cu felul lui degajat, Hunt arăta atât de periculos pe cât era, cu siguranţă, în realitate. Sub ochii lui Madeline, el dispăru printre umbrele ce se unduiau pe la hotarele insulei de lumină în mijlocul căreia se ridicau Pavilioanele Visurilor. Latimer coborî de pe capră. Faţa lui lată, boţită de nelinişte, apăru în dreptul geamului portierei. — Doamnă, nu–mi place chestia asta, spuse el. Ar fi trebuit să mergem pe Bow Street şi să luăm un detectiv. — S–ar putea să ai dreptate, dar este prea târziu ca să mai încercăm şi varianta asta. Eu sunt unica vinovată. Nu–mi rămâne decât să sper că… Madeline se opri în momentul în care în spatele lui Latimer se materializă Hunt. Oh, iată–vă, domnule. Începusem să ne facem probleme. — El este Short John. Artemis arătă spre un puşti slab ciufulit, neîngrijit, care nu putea avea mai mult de zece sau unsprezece ani. Ne va însoţi, adăugă Hunt. Madeline se uită încruntată la Short John. — Este cam târziu. N–ar fi trebuit să te afli în pat tinere? Capul lui Short John se ridică brusc. Gestul, care nu putea fi interpretat greşit, spunea clar că puştiul se simte adânc jignit în mândria lui. Scuipă pe pavaj cu o dexteritate de expert. — Eu nu sunt un mucos, doamnă. Eu activez într–o ramură respectabilă a comerţului. Madeline îl privi stupefiată. — Poftim? Ce vinzi? — Informaţii, spuse Short John vesel. Sunt unul dintre „Ochii şi Urechile” lui Zachary. — Cine este Zachary? — Zachary lucrează pentru mine, interveni Artemis punând capăt explicaţiilor care tindeau evident să devină tot mai amănunţite. Short John, permite–mi să ţi–o prezint pe doamna Deveridge. Short John zâmbi cu gura până la urechi, îşi scoase şapca şi o salută pe Madeline cu o plecăciune surprinzător de graţioasă. — La dispoziţia dumneavoastră, doamnă. Madeline îi răspunse cu o înclinare a capului. — Încântată de cunoştinţă, Short Iohn. Sper că ne poţi ajuta. — Voi face tot ce–mi stă în puteri, doamnă. — Destul. Nu mai putem pierde vremea. Artemis se uită la Latimer când vizitiul întinse mâna spre mânerul portierei. Grăbeşte–te, omule. Short John, aici prezent, te va călăuzi. Mergem la o tavernă din Blister Lane – „Câinele cu Ochi Galbeni”. O ştii? — Nu taverna, domnule, dar ştiu unde este Blister Lane. Latimer se întunecă la faţă. Acolo au dus–o nemernicii ăia pe Nellie? — Aşa zice Short John. El se urcă cu tine, pe capră. Artemis deschise portiera şi se strecură în trăsură. Hai s–o luăm din loc. Dintr–un salt, Latimer se urcă pe locul lui. Short Iohn se cocoţă ceva mai greu în spatele vizitiului. Trăsura se puse în mişcare înainte ca Artemis să închidă portiera. — Omul dumneavoastră este cu siguranţă foarte nerăbdător s–o găsească pe Nellie, spuse el când se aşeză pe canapea. — Latimer o iubeşte pe Nellie, îi explică Madeline. Intenţionează să se căsătorească cu ea în curând. Apoi, Madeline încercă să descifreze expresia feţei lui Hunt. Cum aţi aflat că Nellie a fost dusă la taverna aceea? — Short Iohn a fost martorul întregii scene. Uluită, Madeline îl privi lung. — Şi de ce naiba n–a raportat infracţiunea? — După cum v–a spus, este om de afaceri. Nu–şi poate permite să divulge secretele care ţin de meseria lui. Aşteaptă ca Zachary să facă obişnuitele tururi de colectare a informaţiilor care în dimineaţa zilei imediat următoare trebuie să ajungă la mine. Dar în seara asta, în locul lui, am apărut eu, aşa că băiatul mi–a vândut direct ponturile. Ştie că prezint suficientă încredere pentru a nu–l lăsa pe Zachary fără onorariul uzual. — Dumnezeule mare! Domnule, vreţi să–mi daţi de înţeles că aţi angajat o întreagă reţea de informatori de genul lui Short John? Artemis ridică din umeri. — Le acord onorarii mult mai mari decât ar fi primit de la beneficiarii cărora cei mai mulţi dintre ei obişnuiau să le vândă ceasul ori şfeşnicul pe care reuşeau când şi când să–l fure. În plus, lucrând cu mine, Zachary şi puştii pe care îi numim „Ochii şi Urechile” lui nu mai riscă să fie băgaţi în închisoare, ca pe vremea când practicau cealaltă meserie. — Nu înţeleg. De ce aţi da bani pentru genul de ştire şi bârfe pe care le poate colecta de pe străzi banda dumneavoastră de tineri potlogari? — Aţi fi uimită dacă aţi şti ce se poate afla din asemene surse. Madeline strâmbă din nas cu delicateţe. — Nu mă îndoiesc că informaţiile sunt, într–adevăr stupefiante. Dar de ce ar prezenta interes pentru un gentleman care ocupă poziţia dumneavoastră? Artemis nu spuse nimic. Nu făcu decât să se uite la ea. În ochi îi apăruseră nişte sclipiri amuzante, care nu aveau însă nicio legătură cu buna dispoziţie, apoi păru să se retragă într–un ungher întunecos dinăuntrul său. Dar la ce s–ar fi putut aştepta? se întrebă Madeline. Ar fi trebuit să presupună că Hunt este unul dintre cei mai mari excentrici. Îşi drese glasul. — N–am vrut să vă jgnesc, domnule. Am pus această întrebare din simplul motiv că treaba asta pare… ăă… oarecum neobişnuită. — Vreţi să ziceţi prea ascunsă, prea complexă, prea secretoasă? Vocea lui Artemis era nefiresc de politicoasă. Prea în stil Vanza, nu? Mai bine schimb subiectul, gândi Madeline. — Unde este acum acel Zachary? — Zachary este un tânăr de o anumită vârstă, spuse Artemis sec. Îseara asta s–a dus să–şi curteze domnişoara. Fata lucrează la atelierul unei modiste. Asta este seara ei liberă. Tânărul va regreta că a ratat această aventură. — Ei, cel puţin ştim ce s–a întâmplat. V–am spus că Nellie n–a fugit cu un bărbat. — Adevărat. Obişnuiţi ca, ori de câte ori aveţi dreptate, să le atrageţi atât de promt atenţia oamenilor că nu v–aţi înşelat? — Nu suport să vorbesc pe ocolite, domnule. În special atunci când se pune o problemă atât de importantă ca siguranţa unei tinere inocente. Madeline se încruntă. Îi trecuse un anumit gând prin minte. Cum a aflat Short John unde a fost dusă Nellie? întrebă. — A urmărit trăsura. A luat–o pe jos după ea. Mi–a zis că nu i–a fost greu, deoarece ceaţa a încetinit traficul. Pe faţa lui Artemis apăru un zâmbet ce nu părea să prevestească nimic bun. Short John este un puşti isteţ. A ştiut că–l voi plăti foarte bine dacă voi afla că de lângă una dintre intrările Pavilioanelor a fost răpită o tânără. — Mă faceţi să cred că vreţi neapărat să ştiţi ce activităţi infracţionale se desfăşoară în vecinătatea centrului dumneavoastră de afaceri. În definitiv, ca proprietar al Pavilioanelor, aveţi o anumită responsabilitate. — Corect. Artemis păru să se retragă şi mai mult în întunecosul colţ al canapelei. Nu–mi pot permite să accept ca în zona aia să aibă loc astfel de incidente. Este dăunător pentru afaceri.

Comoara de ametist de Amanda Quick CAPITOLUL 1   Unii bărbaţi par să fie ieşiţi direct din visele unei femei. Alţii sunt de-a dreptul coşmaruri. În ceea ce o privea pe Lyra Dore, Cruz Sweetwater stătea cu picioarele în ambele tărâmuri. Când unda de conştiență o învălui, aproape că scăpă paharul din mână. — Nu pot să cred, zise ea, vărsând puţin din şampania din care tocmai sorbise. Bastardul e aici. Dar adevărul era că nici nu o şoca, nici nu o surprindea. În inima ei ştiuse că, mai curând sau mai târziu, el se va întoarce în viaţa ei. Totul era învăluit de o senzaţie tulburătoare şi continuă de inevitabilitate. Ca şi cum ar fi urmărit cu încetinitorul un accident feroviar, gândi ea. O parte din mintea ei îndrăznise chiar să spere că, atunci când se va întoarce la ea, o va face în genunchi. Dar cu norocul ei – scandalos de nestatornicul noroc Dore – era foarte greu să se întâmple aşa ceva. Aşa erau visele. Cele bune aveau decenţa de a se risipi la răsăritul soarelui. Coşmarurile, pe de altă parte, aveau tendinţa obraznică de a reveni mereu ca să te obsedeze. — Glumeşti. Nancy Halifax privi în jurul galeriei înţesate de oameni, faţa ei atrăgătoare era luminată de bucurie. Nu avea nevoie să întrebe cine era bastardul. Eşti sigură? — Sunt, îngână Lyra cu buzele pe marginea paharului. Încă o şoaptă de conştiență intensă îi străbătu simţurile. Ştia că Cruz se afla în apropiere, în acelaşi fel în care ar fi ştiut dacă oricare dintre celelalte specii din vârful piramidei prădătorilor s-ar fi aflat acolo. — Ăsta-i doar un eveniment într-o expoziţie mică, zise Nancy. Nu este genul de licitaţie de anvergură sau expoziţie de muzeu la care să vină un Sweetwater. Nu există decât un singur motiv pentru care tipul ăsta al tău ar veni aici în seara asta. Ştie că eşti aici. Vrea să vorbească cu tine. — Nu este în niciun caz tipul meu, iar dacă tu crezi că a venit aici să mă vadă, atunci poţi să crezi şi că am o mină de chihlimbar pe care pot să ţi-o vând, zise Lyra. Dar, adânc în sufletul ei, speranţa se ridica deja. — Pun pariu că vrea să te implore să-l ierţi şi să fiţi din nou împreună. Dar nu-l văd. Eşti sigură că e aici? Nancy era o femeie impresionantă, înaltă de aproape un metru şi optzeci în picioarele goale. În seara asta, purta pantofi cu tocuri de opt centimetri, care îi accentuau rochia neagră, mulată pe forme. Vederea ei asupra încăperii era, fără îndoială, excelentă. — Sunt sigură, zise Lyra. Dacă nu-l vezi, înseamnă că nu vrea el să-l vezi. Oricum, nu încă. Vânează. — Oh, fii serioasă, Lyra. De parcă ar fi o felină-fantomă care îşi urmăreşte prada. — O analogie greşită. — Aşa sper şi eu. — Gândeşte-te la el ca la un asasin profesionist, zise Lyra. Un asasin foarte, foarte elegant îmbrăcat. — Nu crezi că exagerezi puţin? — Îmmm. Nu, nu cred. Lyra nu se deranjă să cerceteze mulţimea. Nu avea rost. Era cu câţiva centimetri buni mai scundă decât Nancy şi, chiar şi cu tocurile foarte înalte, nu ar fi putut să vadă peste capetele celor din jurul ei. Şi, oricum, nu era nevoie să-l caute pe Cruz. Ştia deja că se află acolo. Îi simţea prezenţa cu tot corpul ei. Încercă să-şi concentreze atenţia asupra artefactului din cuarţ verde, expus în vitrina de sticlă din apropiere. Galeria Swan de colecţii de antichităţi extraterestre era, cu siguranţă, una respectabilă, dar Nancy avea dreptate, Swan nu se afla printre cele de înaltă clasă aşa cum era Galeria Fairstead, care se ocupa numai de colecţionarii cei mai bogaţi şi mai exclusivişti. Dacă Swan ar fi fost o galerie de vârf, gândi Lyra, ea şi cu Nancy nu ar fi primit niciodată invitaţii la licitaţia care urma să aibă loc peste o oră. Niciuna dintre ele nu se învârtea printre cercurile înalte ale lumii artei. Niciuna dintre ele nu se afla în situaţia de a putea licita pentru vreuna din relicvele care aveau să fie prezentate în seara asta. Se aflau aici doar pentru că erau prietene cu Harriet Swan, proprietara galeriei. Harriet era disperată să aibă cât mai multă lume. — Tot nu-l văd, zise Nancy. — Asta se întâmplă pentru că încă nu vrea să fie văzut. Lyra mai luă grăbită încă o gură de şampanie, într-un efort disperat de a-şi de-rezona simţurile sleite. Aşa fac toţi prădătorii care se respectă. Stau pitiţi, feriţi de ochii celorlalţi, până când sunt gata să lovească. În momentul în care îi zăreşti, e prea târziu. Şi-au înfipt deja colţii în gâtul tău. Nancy rânji. — Pare interesant. Lyra o privi fără să scoată un cuvânt. — Scuze. Nancy avu decenţa să pară mâhnită. Ştiu că ai toate motivele să fii foarte supărată pentru ce ţi-a făcut Sweetwater. Dar trebuie să recunoşti că noi, ăştia care n-am avut un iepuraş de praf în lupta aia, avem dreptul să fim curioşi în ceea ce-l priveşte. Cum să-ţi zic, până la urmă e un Sweetwater. — N-ai avut un iepuraş de praf în lupta aia? repetă Lyra ultragiată. În caz că n-ai observat, prietena ta cea mai bună a fost sfâşiată de către Cruz Sweetwater împreună cu un grup de avocaţi plătiţi regeşte de la Chihlimbar, Inc. — E doar un fel de-a spune, zise Nancy repede. Nu-ţi face griji, te susţin sută la sută. Cele mai bune prietene pentru eternitate. Ştii asta. — Mulţumesc, zise Lyra cu răceală. Furnicătura electrifiantă a energiei care îi ridica fiecare fir de păr de pe ceafă nu se estompa. Mai mult, devenea din ce în ce mai puternică. Încearcă să ţii minte că prietenele se susţin reciproc în asemenea situaţii. — Absolut. Sunt categoric de partea ta. Doar că, cum să zic, Cruz Sweetwater este unul dintre oamenii de la Chihlimbar, Inc. Toată lumea e atentă atunci când un Sweetwater apare. E ca şi cum un şef de Ghildă ar intra în încăpere. De fapt, mulţi ar spune că acum, de când Cruz a devenit şeful firmei de securitate a familiei, are mai multă putere aici în Frecvenţa, decât conducătorul local al Ghildei. — Asta nici n-ar fi prea greu, răspunse Lyra sec, din moment ce Ghilda locală se află între şefi. — Ştii tu ce vreau să spun. Lyra oftă. — Ştiu. Iartă-mă. Sunt puţin iritată. Harold Taylor, şeful Ghildei din Frecvenţa, murise de curând, iar Consiliul nu alesese încă un nou şef. Dar asta, Lyra trebuia să recunoască, era doar o tehnică. Nancy avea dreptate. În calitate de şef executiv al Chihlimbar, Inc. Security, Cruz Sweetwater chiar deţinea mai multă putere decât un şef de Ghildă, cel puţin în lumea de la suprafaţă. Când venea vorba de lumea subterană, cei de la Chihlimbar, Inc. deţineau de multă vreme o relaţie de muncă apropiată cu Ghildele. După părerea Lyrei, asocierea lor semăna cu o alianţă între două organizaţii criminale care căzuseră de acord să-şi respecte una celeilalte teritoriile. Abilitatea de a rezona chihlimbarul începuse să apară la scurt timp după sosirea coloniştilor de pe Pământ. Iniţial fusese considerată o adaptare la mediu ciudată, fără nicio importanţă practică. Dar atunci când cortina de energie, care făcea posibilă călătoria între planeta-mamă şi o mulţime de alte lumi, s-a închis fără niciun avertisment, chihlimbarul a devenit singurul lucru care stătea între colonişti şi dezastrul total. Când maşinăriile lor high-tech au început inevitabil să cedeze, membrii Primei Generaţii – uniţi în dorinţa de a nu fi şi Ultima Generaţie de pe Armonia – au apelat la chihlimbar ca sursă de energie. De mai bine de două sute de ani de când se închisese Cortina, le era de mare ajutor descendenţilor lor. În aceste vremuri alimenta totul, de la maşini de spălat la computere. Legile inamovibile ale economiei fiind cele care erau, cine controla mineritul chihlimbarului de rezonanţă standard – CRS – controla, de asemenea, o mulţime de alte lucruri pe Armonia. Iar în ultimii cincizeci de ani, misterioasa şi retrasa familie Sweetwater reuşise să preia o mare parte din această piaţă. Singurul competitor serios al lui Chihlimbar, Inc. era corporaţia Rez-Stone, care controla o porţiune la fel de mare din piaţă. Rivalitatea dintre cele două firme era legendară. — Nu poţi să mă învinovăţeşti dacă sunt un pic curioasă în legătură cu Cruz Sweetwater, zise Nancy. Nici măcar nu am apucat să-l întâlnesc acum trei luni când ieşeai cu el. — Crede-mă, curiozitatea e un lucru periculos când e vorba de domnul Sweetwater, zise Lyra. Îl simţea foarte aproape acum. Senzaţia de scântei, care îi invadau simţurile, o făcea să respire cu greutate. Paharul pe jumătate gol pe care îl ţinea îi tremură uşor între degete. Practic îl simţea pe Cruz cum o încolţeşte. Nevoia de a o rupe la fugă aproape că o copleşea. Din nefericire, vroia să fugă spre el şi nu de el. Era o nebunie, gândi ea. Dacă ar avea un pic de minte, ar trebui să se furişeze pe uşa din spate. Indiferent de ce vroia Cruz de la ea, putea fi sigură că nu era ceva bun pentru ea. Dar amintirea orhideelor violet, care stăteau într-o vază neagră pe măsuţa ei de cafea, îi copleşi orice urmă de minte. Ultima livrare a spectaculos de frumoaselor şi oripilant de scumpelor flori sosise în acea după-amiază. Nota care le însoţea era identică cu toate celelalte. Suntem făcuţi unul pentru altul. Nu urma nicio semnătură. Niciodată nu existase vreo semnătură. Îndrăznise să viseze, în ultimele câteva săptămâni, dar fusese nevoită să recunoască faptul că frumoasa ei fantezie despre întoarcerea lui Cruz Sweetwater avea o parte întunecată. O parte din ea era speriată că acest scenariu romantic pe care îl construia nu era nimic altceva decât o variantă nouă, seducătoare, a coşmarurilor ciudate, pe care le avea în plină zi şi care o asaltau în ultima vreme. Dacă despre asta era vorba, atunci, cel puţin era o halucinaţie mult mai plăcută decât cele prin care trecuse. Aceste episoade care o storceau de puteri deveniseră din ce în ce mai rele. Nu spusese nimănui, nici măcar lui Nancy, temându-se că, doar vorbind despre viziunile ciudate, le-ar face cumva mult mai reale. — Uite-l, şopti Nancy. Tocmai a intrat. L-am recunoscut după pozele din ziare. Uau. Înţeleg ce vrei să spui. — Ţi-am zis, hainele sunt de calitate. — Costumul ăla e superb, zise Nancy. Întotdeauna am susţinut că nimic nu scoate mai bine în evidenţă ce-i mai bun în masculul speciei decât combinaţia de negru cu negru. Dar nu despre asta vorbeam. E aerul ăla cool, sofisticat, pe care îl are. Ai dreptate. N-aş vrea să-l întâlnesc într-o alee întunecoasă. Reuşi să tremure teatral. Pe de altă parte, un dormitor întunecos… — Nu te duce aşa departe, o avertiză Lyra. — Spui asta pentru că n-ai ajuns tu acolo. Te întreb din nou, aşa cum am făcut în ultimele trei luni. Ce-a fost în capul tău, femeie? — Ăăă, nu ştiu. Poate autoconservarea? Ce puteam să fac după ce am descoperit că urma să fiu dată la o parte din cea mai mare descoperire de chihlimbar a decadei, dacă nu a secolului? Să-l las să mă înşele în mai multe feluri? În niciun caz. Pe de altă parte, la vremea aia citeam manualul de căsătorie şi eram sfătuită cu străşnicie să nu sar în pat prea devreme cu un bărbat. Cumpărase Zece paşi către o căsătorie de făgăduinţă; Secretele unei codoaşe profesioniste, imediat după ce îl cunoscuse pe Cruz. Fusese atât de sigură că el era bărbatul potrivit. Nu vrusese să lase nimic la voia întâmplării. Norocul Dore avea obiceiul să dispară atunci când aveai mai multă nevoie de el. Dar, până la urmă, nu avusese ocazia să cadă victimă tentaţiei. Şi nu Zece paşi către o căsătorie de făgăduinţă o salvase. Adevărul, pe care nu l-ar fi recunoscut faţă de nimeni, nici măcar faţă de cea mai bună prietenă a ei, era că invizibila linie de demarcaţie din scurta lor relaţie fusese trasă de Cruz. Nici măcar nu încercase să o atragă în pat. Avusese parte de multe săruturi înfocate şi de gâfâieli în urmă cu trei luni, dar asta fusese tot. Cât de rău s-ar fi simţit după ce fusese strivită de cizma grea a Chihlimbar, Inc., dacă ar mai fi făcut şi greşeala de a se culca cu Cruz? Pe de altă parte, cât de mult mai rău s-ar fi putut simţi? — Îţi dau un sfat, prieteno, zise Nancy. Data viitoare, când cunoşti un tip interesant, ar fi bine să aştepţi până ce v-aţi distrat puţin în pat, şi după aia să-l dai în judecată pe el şi compania lui. Bărbaţii au obiceiul să se enerveze atunci când sunt daţi în judecată. — Şi mult mi-a folosit. Chihlimbar, Inc. strivise procesul ei patetic şi pe şi mai pateticul ei avocat, fără niciun efort. — Cum ai făcut chestia asta? întrebă Nancy, cu atenţia încă îndreptată asupra scenei din spatele lui Lyra. — Cum am intentat proces? Lyra ridică din umeri. Nu e greu. Îţi trebuie doar bani. Mulţi. Mai mulţi decât aveam eu, din câte se pare. — Nu vorbeam despre proces, zise Nancy nerăbdătoare. Vroiam să ştiu cum de ai ghicit acum câteva minute că Sweetwater Cruz se pregătea să intre aici? Ştiai că e aici înainte ca el să intre în încăpere. Cum e cu chestia asta? — Probabil un soi de instinct primitiv de conservare. Păcat că nu-l aveam şi acum trei luni. Dar, în realitate, simţurile ei paranormale se acordaseră la Cruz Sweetwater instantaneu şi permanent din primul moment în care se întâlniseră. Nu îşi formase o imagine mentală a bărbatului visurilor ci, dar îl recunoscuse pe Cruz din momentul în care îl văzuse. El este cel pe care îl aşteptai. Certitudinea profundă se intensificase cu fiecare oră pe care o petreceau împreună şi cu fiecare sărut fierbinte. Trei luni mai târziu, şi după un proces fără şanse, legătura psihică nu slăbise niciun pic. Era sigură că puteau trece trei ani, treizeci sau tot restul vieţii, şi un frison de recunoaştere tot ar fi alertat-o, dacă Cruz ar fi apărut din senin oriunde în apropierea ei. Trebuia să fii al meu. — Nu te uita acum, dar cred că te-a văzut, zise Nancy. Vine încoace. O cascadă de emoţii o inundă pe Lyra. Mânie, dorinţă frustrată, nevoia de răzbunare şi o senzaţie fragilă de speranţă, toate amestecate la un loc în mod haotic. — Se pare că se aşteaptă să alergi la toaletă, zise Nancy. Merge pe lângă oameni ca să-ţi taie drumul. Asta punea capac la toate. Lyra se simţi invadată de adrenalina fierbinte şi stimulatoare. Singurul lucru care o putea determina să rămână pe loc şi să accepte confruntarea era cunoaşterea faptului că el se aştepta ca ea să încerce să fugă. Era o Dore, fir-ar să fie. Ultima din această ramură. Avea de susţinut tradiţia familiei. Cei din familia Dore nu fugeau de nimic. Mai mult, nu fugeau din calea unui Sweetwater. Nu avea nevoie de expresia foarte mirată a lui Nancy ca să ştie că Cruz îi invadase spaţiul personal. Îl simţea direct în spatele ei. — Bună, Lyra, zise el. Vocea lui era joasă, întunecată, plină de putere; total masculină. Ea se întoarse spre el cu răceală, uimită că reuşea să menţină o doză de autocontrol acum, când ajunsese la momentul confruntării. Reuşi chiar şi un zâmbet de gheaţă. Nimic nu se schimbase; şi, mai ales, avea aceiaşi ochi de vânător. Văzuse ochii ăştia noapte de noapte în visele ei, precum şi piatra neagră din inelul greu pe care îl purta el, erau întunecaţi ca obsidianul, cu focuri verzi care ardeau în adâncurile lor. Părul lui era la fel de negru cum şi-l amintea, tot scurt tăiat. Trăsăturile aspru sculptate ale feţei dure erau la fel de excitant de sălbatice. O bucurie intimă o cuprinse. Cuminte, fată! — Bună seara, domnule Sweetwater, zise ea prefăcându-se uşor surprinsă. Nu ştiam că sunteţi interesat în achiziţionarea de antichităţi de la licitaţiile galeriilor de artă. Aveam impresia că preferaţi achiziţionarea prin metode mai directe. — Cum ar fi? Cruz arcui o sprânceană neagră, politicos mirat. — Oh, să zicem, prin desfiinţarea competitorilor, răspunse Lyra dulce. Nancy tresări şi se înecă cu şampanie. — Pentru Dumnezeu, Lyra. Cruz se uită la ea. — Nu cred că ne-am cunoscut. Mă numesc Cruz Sweetwater. — Da, bineînţeles, domnul Sweetwater, zise Nancy. Tuşi de câteva ori, dar îşi reveni rapid. Eu sunt Nancy Halifax. Galeria Halifax din Cartierul Vechi? Sunt sigură că n-aţi auzit de ea. Sunt specializată în artă modernă. — E o plăcere să te cunosc, Nancy. Lyra mi-a pomenit de tine de câteva ori. — Vrei să spui pe vremea când eraţi împreună? întrebă Nancy. Cruz privi spre Lyra. — Da. — Pe vremea când credeam că domnul Sweetwater este un client adevărat, care doreşte să angajeze serviciile mele profesionale, zise Lyra cu o voce egală. Pe vremea când purta un nume fals. Nancy privi uşor oripilată. Ca de obicei, Cruz nu muşcă momeala. Asta era ceva obişnuit pentru Cruz Sweetwater, gândi Lyra. Nu-şi pierdea niciodată calmul. Probabil că era la fel de controlat şi în pat. Nu că ar fi avut vreo şansă să afle dacă are sau nu dreptate. Cruz era definit de control. Nu era ea parapsiholog, dar avea o puternică suspiciune că autocontrolul pe care el îl afişa era rezultatul direct al componentei psi a naturii sale. Nu-i vorbise niciodată de simţurile sale psi – unul dintre multele secrete pe care le ţinuse faţă de ea, cu trei luni în urmă – dar ar fi trebuit să fie incredibil de proastă ca să nu realizeze că era plin de putere naturală. Oricine poseda un grad înalt de talent trebuia să aibă şi un înalt grad de autocontrol. Cei care aveau doar talentul petreceau, în general, cea mai mare parte a vieţii în spitale de boli parapsihice, împletind fulare şi luând pastile. — Eram plecată din oraş la vremea respectivă, zise Nancy încercând să treacă peste momentul de stânjeneală. Închid întotdeauna galeria pentru vreo două săptămâni pe la începutul verii. Reuniune obligatorie cu familia la casa de lângă lac. Se strâmbă. Ştii cum e cu familia. — Da, zise Cruz. Părea amuzat. Ştiu cum e cu familia. Schimbară un zâmbet de înţelegere mutuală. Dacă exista un singur lucru asupra căruia oamenii să se simtă apropiaţi, acela era subiectul familie. După ce se închisese Cortina, exilându-i pe colonişti, Prima Generaţie de colonişti a înţeles că supravieţuirea lor depindea de puterea familiei, piatra de temelie a oricărei societăţi. Şi s-au apucat să croiască legături de familie prin toate mijloacele legale, sociale şi morale pe care le aveau la dispoziţie. Fondatorii îşi atinseseră scopul. Familia însemna totul pe Armonia. Mai puţin atunci când nu aveai una personală. Lyra mai luă o înghiţitură de şampanie fără să facă vreun comentariu, acesta fiind răspunsul ei standard atunci când se ridica subiectul legăturilor de familie. Bunicul ei, care o crescuse după ce părinţii îi muriseră într-un accident minier, se prăpădise cu patru ani în urmă, lăsând-o singură pe lume. — Apoi m-am decis să încerc o incursiune de cumpărături în Rezonanţa şi Cadenţa, continuă Nancy simţindu-se obligată să continue conversaţia. Asta mi-a mai luat o săptămână. Când am ajuns acasă… Ah. Se opri, se înroşi la faţă şi aruncă o privire stânjenită către Lyra. — Când ai ajuns acasă, se terminase deja totul, zise Lyra uimită de propriul ei calm. Rezonă un zâmbet politicos pentru Cruz şi făcu semn cu mâna către artefactele expuse. Care dintre aceste lucruri drăguţe v-a adus aici în seara asta, domnule Sweetwater? — Tu, zise el. Avu senzaţia că podeaua galeriei i se prăbuşeşte sub picioare. Chiar venise să-şi ceară scuze şi să-şi repare greşeala. Săptămânile în care îi trimisese orhideele de ametist fuseseră un mod de a-şi face drum către ea, aşa cum sperase. Dar trebuia să fie tare, îşi spuse ea severă. Mai rămăseseră o mulţime de implorări care trebuiau făcute. Dacă îi permitea să intre în viaţa ei prea repede, ar fi creat un precedent nesănătos. Acum avea un avantaj în această relaţie. Trebuia să şi-l menţină. Cruz Sweetwater avea prostul obicei de a obţine ceea ce vroia. Asta nu mai putea continua. Trebuiau trasate graniţele. — Sunt derutată, zise ea punând în voce cantitatea exactă de uimire. Vrei să mă angajezi ca să acordez vreun chihlimbar sau să mă consulţi în privinţa vreunui artefact din ametist? — Nu, zise el. Aş vrea să stăm de vorbă. — Desigur. Îşi lua o figură atentă. — În particular, adăugă Cruz. — Oh, uite, zise Nancy înainte ca Lyra să poată răspunde. E domnul Fitzburn. Îi zâmbi lui Cruz. Va trebui să mă scuzi. Trebuie să stau de vorbă cu el. Fitzburn este un potenţial client. Nu a reuşit sa cumpere primele trei tablouri ale lui Chimera pe care le aveam în expoziţie şi se teme că nu-i voi oferi o şansă pentru următorul. — Înţeleg, zise Cruz. — Te interesează arta modernă, domnule Cruz? întrebă Nancy. — Nu prea mă preocupă, zise Cruz. Presupun că Chimera este foarte popular? — Este cel mai nou talent. Se află pe punctul de a fi descoperit de către lumea artei, după cum susţine un critic de la Frecvenţa Herald. Dar este foarte retras. Nu acordă niciun fel de interviuri şi nu face niciun fel de publicitate. Expune numai în galeria mea. — Înţeleg. — Poţi să vii oricând să-mi vizitezi expoziţia, zise Nancy. Scoase o carte de vizită din poşeta mică şi neagră. Ar fi o onoare pentru mine. — Mulţumesc, zise Cruz. Luă cartea de vizită şi-i dădu drumul în buzunarul jachetei negre. Lyra se încruntă spre Nancy. — Cred că te aşteaptă domnul Fitzburn. — Aşa e, zise Nancy. Pa! Se grăbi să plece, oprindu-se doar un moment în spatele lui Cruz ca să-i facă cu ochiul Lyrei peste umărul lui şi ca să dea din mâini în gesturi încurajatoare. Lyra se prefăcu că nu observă. — Despre ce vroiai să vorbeşti cu mine, Cruz? zise ea. — Aş prefera să nu vorbim aici. Apartamentul tău este aproape. Te-ar deranja să mergem acolo ca să stăm de vorbă? O alarmă se declanşa în ea. Se gândi imediat că nu ar fi fost o idee bună să se ducă singură cu el acasă. Oricum, nu încă. Următorul gând se îndreptă spre vasele rămase nespălate în chiuvetă încă de la micul dejun. Şi mai era şi sutienul de mătase ciocolatie pe care îl spălase de mână în dimineaţa aceea, înainte de a pleca de-acasă. Sutienul era întins peste un prosop pe o băncuţă de fereastră. Apartamentul ei era mic, deschis, ca o mansardă. Şi bucătăria şi băncuţa de fereastră se vedeau clar de la intrare şi din camera de zi. Nu avea cum să-l împiedice pe Cruz să vadă vasele sau sutienul. Era aşa de specific norocului Dore, gândi ea. Bărbatul visurilor ei îi intra din nou în viaţă, dând semne că dorea să îndrepte trădarea pe care o comisese, iar ea trebuia să-şi facă griji de vasele murdare şi de un sutien spălat. Îşi drese vocea. — Cum să-ţi zic… — Dacă te deranjează să fii singură cu mine, zise Cruz, probabil că putem găsi un restaurant liniştit prin apropiere. — Nu. Cuvântul îi scăpase înainte de a-l putea opri. Inspiră adânc. Putea face faţă. Cruz avea şi el mândria lui. Putea să-i permită un pic de intimitate pentru implorările pe care urma să le facă şi, de la una la alta, după cum părea foarte posibil, vor urma o mulţime de săruturi şi împăcarea. Şi pentru asta era nevoie de intimitate. — Nu, e în ordine. Putem merge la mine. — Mulţumesc. O luă de braţ şi porni către uşă. Îmi pare rău că te-am luat prin surprindere. Am vrut să te sun, dar m-am gândit că ar fi mai bine să discutăm faţă în faţă. Unele lucruri nu se pot spune la telefon. — Mai ales dacă ai în vedere că ultimele noastre conversaţii au avut loc prin intermediul avocaţilor, zise ea. Gura lui schiţă un zâmbet uşor. — Aşa ceva are tendinţa de a limita conversaţia. — De fapt, s-a dovedit a fi mai mult un monolog. — Asta pentru că ai avut un avocat foarte slab. Toate capetele se întoarseră în timp ce Cruz o conducea prin încăpere către uşile de sticlă. Ca şi cei mai mulţi dintre membrii ai clanului Sweetwater, faimoşi pentru izolarea lor, el încerca să fie cât mai discret. Până de curând, îşi desfăşurase cariera lucrând ca agent în diversele birouri teritoriale ale AI Security. Acest gen de anonimitate îi permisese să o păcălească acum trei luni. Dar recenta numire ca şef executiv îi atrăsese multă atenţie din partea media. Procesul intentat de ea pusese paie pe foc. Acum, la adunările de genul celei la care se afla, nu avea cum să treacă neobservat. O linişte bizară coborî peste mulţime. Aproape imediat fu urmată de sunetul conversaţiilor puţin forţate. Ritmul inconfundabil al bârfei, gândi Lyra. Mâine vorba se va răspândi prin toate străzile Cartierului, acolo unde se aflau galeriile şi magazinele de antichităţi, şi poate chiar o menţionare în secţia de artă a ziarului Frecvenţa Herald. Cu siguranţă că Harriet Swan era ameţită. Nimic nu ar fi ridicat mai mult statutul modestei ei galerii decât vorba că Cruz Sweetwater a fost prezent în seara asta. Cu trei luni în urmă genul ăsta de atenţie nu ar fi fost o problemă. Sub acoperirea unui colecţionar secretos din subteran, Cruz preferase restaurantele retrase şi cu lumină puţină, precum şi cinele romantice în apartamentul ei. Dar în seara asta lucrurile stăteau altfel. Tensiunea i se zvârcoli în stomac. Nu-i plăcea senzaţia asta. Era ca şi cum ar fi fost pe scenă. — Ignoră-i, zise Cruz. Ca şi cum mi-ar citi gândurile. Nici ideea asta nu-i plăcea. Experţii erau siguri că telepatia este imposibilă, dar ei nu-l cunoscuseră pe Cruz Sweetwater. Poate că nu era în stare să citească gândurile, dar nu exista nimeni mai priceput atunci când venea vorba de a prezice mişcarea următoare a unui oponent. Era întotdeauna cu un pas înainte. Nu trebuia să uite asta. Nancy îi surprinse privirea din partea opusă a încăperii şi îi făcu semn cu degetele arătându-i subtil semnul de high-rez: mâna închisă, degetul mare şi cel mic ridicate în aer. Lyra inspiră adânc. Un lucru, cel puţin, era clar. Nu avea de-a face cu unul din oribilele ei coşmaruri cu ochii deschişi. Cruz nu era o iluzie. Putea simţi puterea din el; simţea energia care rezona între ei. Orice avea să se întâmple în seara asta, avea să fie real. Ieşi cu el în noaptea strălucitoare.

Casatorie de forma de Amanda Quick 1   Pereţii urlau la ea. — Of, Doamne, şopti Zoe Luce oprindu-se în pragul dormitorului şi uitându-se disperată la pereţii albi. Nu acum. Nu azi. Nu în clipa asta. Chiar am nevoie de serviciul ăsta. Pereţii hohoteau. Prin straturile de zugrăveală proaspătă, albă care îi acopereau răzbătea groaza. Ţipetele mute ricoşau din podea în tavan. Instinctiv îşi duse degetele la tâmplă, dar în zadar. Închise ochii şi strânse pleoapele, concentrându-se asupra zigzagului de săgeţi luminoase care treceau prin ea şi se scufundau într-o mare glacială, undeva în pântece. Davis Mason o urmase îndeaproape şi se afla la un pas în spatele ei, când Zoe se opri brusc. Luat pe nepregătite, dădu peste ea. — Uf, îmi cer scuze, zise el. Nu eram atent. — E vina mea. Zoe Luce făcu un pas înapoi şi se întoarse pe culoar. Era mult mai bine aici. Putea face faţă situaţiei. Se strădui să îi ofere lui Davis un zâmbet cât mai optimist şi mai convingător. Nu fu uşor, din cauza ţipetelor înăbuşite care încă mai veneau dinspre dormitor. Trebuia să iasă din casa asta. Repede. Orice se întâmplase în dormitorul ăla, nu fusese de bine. — Hei, Davis o atinse uşor pe umăr, e totul în ordine, Zoe? Îi zâmbi nesigură. Era relativ uşor să-i zâmbeşti lui Davis. Avea trăsături fine şi un comportament civilizat, cu o notă bine venită de ştrengărie. Dacă ar fi fost maşină, ar fi fost una cochetă, europeană. Judecându-l după casa spaţioasă, cămaşa şi pantalonii de comandă şi inelul cu onix şi diamant, mai era şi bogat. Pe scurt, se gândi ea cu tristeţe, până în clipa aceea păruse clientul ideal. Bineînţeles, totul se schimbase. — Da, e bine. Respiră adânc, aşa cum învăţase la cursul de autoapărare. Încercând să îşi reamintească instrucţiunile profesorului, căută centrul calm, stabil din ea. Din nefericire, nu putea să controleze încă partea aceasta. Nu simţea decât începutul neliniştii care urma să se instaleze. — Ce s-a întâmplat? Davis părea de-a dreptul îngrijorat. — Un început de migrenă, spuse Zoe. Mi se întâmplă adesea când sar peste micul dejun. Reuşea să mintă cu uşurinţă, căci exersase mult. Păcat că nu putea să se convingă pe sine, gândi ea. Puţină autoamăgire i-ar prinde bine acum. Davis se uită fix la ea câteva clipe, după care se relaxă. — Nu ţi-ai luat doza de cafeină de dimineaţă? — Şi de hrană. E vorba de glicemie. Ar trebui să mă învăţ minte. Simţind nevoia imperioasă să schimbe subiectul, se uită înapoi, în dormitor, şi spuse primul lucru care îi veni în minte: Ce s-a întâmplat cu patul? — Patul? Se uitară amândoi la spaţiul dintre cele două noptiere din lemn masiv. Zoe înghiţi în sec, jenată. — Toată locuinţa este complet mobilată, spuse ea, şi lipsa patului sare în ochi. — L-a luat ea, zise Davis înverşunat. — Fosta soţie? Davis oftă. — Adora afurisitul ăla de pat. A căutat luni întregi până l-a găsit. Ţinea la patul ăla mai mult decât la mine. Când a plecat, a insistat să-l ia. — Aha. — Ştii ce înseamnă un divorţ. Uneori certurile cele mai mari sunt din cauza lucrurilor lipsite de importanţă. Orice ar mai fi fost, se gândi Zoe, patul numai lipsit de importanţă nu era. — Înţeleg. Davis o privi atent. — Te mai doare capul? — Se rezolvă după ce iau micul dejun şi beau o ceaşcă de cafea, îi linişti ea. — Uite cum vom proceda. Ai văzut restul casei. Sunt sigur ca ţi-ai făcut o impresie generală. Hai să luăm o pauză şi să mâncăm ceva la club. Vom avea ocazia să-mi spui ce părere ai. Gândul la mâncare îi întoarse stomacul pe dos. Din experienţă, ştia că nu va putea înghiţi nimic până nu îi vor trece fiorii. Şi asta va dura o vreme. Fusese o experienţă şocantă şi o luase prin surprindere. Era vina ei. Ştia că nu trebuia să intre într-un spaţiu fără să-şi ia măsuri de precauţie, dar fusese acaparată de planurile de interior şi de restul casei, unde totul părea atât de nou, de curat. Pur şi simplu nu se aşteptase să aibă probleme şi, aşa cum se întâmpla adesea, trebuia să plătească. — Aş merge cu plăcere, dar am o altă întâlnire după-amiază şi trebuie să mă pregătesc. Davis păru să ezite. — Eşti sigură… — Mă tem că da. Chiar trebuie să plec. De fapt, am văzut tot ce era de văzut pentru moment. Şi am simţit mai mult decât aş fi dorit să ştiu, mulțumesc foarte mult. Am planul etajului. Voi face nişte copii şi câteva schiţe ca să înţelegi la ce m-am gândit. — Aş aprecia dacă ai face nişte desene. Davis se uită spre dormitor şi dădu din cap parcă îndurerat. Recunosc că nu prea pot vizualiza lucrurile. Mi-e mai uşor să înţeleg o idee dacă o văd transpusă într-o imagine. — Întotdeauna e mai uşor dacă te uiţi la un desen. O clipă, vreau să-mi verific agenda. Deschise geanta imensă, una dintre cele şase identice, dar de culori diferite pe care le avea. Erau o combinaţie de servietă şi geantă. Azi o alesese pe cea verde pentru că îi plăcuse cum contrasta cu costumul violet închis. Pipăind, dădu la o parte un mic aparat foto, un caiet de schiţe, ruleta, o cutie transparentă de plastic cu multe pixuri de diferite culori şi markere, un dosar cu mostre de material şi brelocul mare, de colecţie, legat de inelul cu cheile apartamentului ei. Agenda era ultima. O scoase din geantă şi o deschise. — Voi nota câteva idei, spuse ea pe un ton vioi, şi voi încerca să fac nişte schiţe până la sfârşitul săptămânii. Ne putem vedea la mine la birou vineri după-amiază? — Vineri? Davis era vizibil dezamăgit. Asta înseamnă peste o săptămână. Durează chiar atât de mult? Aş vrea să începem cât mai curând posibil. Adevărul este că totul mi se pare deprimant în casa asta de când a plecat soţia mea. Sunt sigură de asta, îşi spuse Zoe în gând. — Înţeleg, rosti ea cu voce tare, încercând să pară înduioşată. Îi era destul de greu, deoarece îşi mai simţea părul zbârlit pe ceafă şi pielea de găină pe sub mânecile jachetei uşoare. — Mă străduiesc să nu am resentimente, spuse Davis, dar divorţul mă costă enorm. Cred că voi primi note de plată de la avocaţi mult timp de acum încolo. Davis Mason părea într-o formă destul bună, financiar vorbind, după divorţ. Deţinea o casă foarte scumpă, era dispus să o plătească generos pentru amenajarea interiorului şi făcea parte dintr-un club exclusivist. Zoe se abţinu să comenteze, deoarece învăţase să dea dovadă de diplomaţie faţă de persoanele proaspăt divorţate, după ce descoperise că sunt clienţi potenţiali pentru decoratorii de interioare. După o căsnicie distrusă, oamenii se grăbeau să-şi redefinească spaţiul în care locuiau. Era un fel de terapie necesară depăşirii stării emoţionale provocată de despărţire. Zoe răsfoi paginile agendei, prefăcându-se că se uită peste program. Apoi o închise brusc şi spuse hotărât: — Îmi pare rău, dar am un program foarte încărcat. Vineri este singura zi în care am destul timp să mă pot ocupa aşa cum trebuie de acest proiect. La ora două este bine? — Se pare că nu am de ales. Davis nu părea prea încântat. Era obişnuit să obţină ce voia. Atunci rămâne pe vineri. Nu am vrut să par nerăbdător, dar chiar îmi doresc să începem treaba. — E normal. Din moment ce v-aţi hotărât să redecoraţi spaţiul în care locuiţi este firesc să doriţi să grăbiţi lucrurile, dar refacerea întregului interior este o operaţie majoră şi o greşeală în această fază poate fi extrem de costisitoare. — Da, am constatat asta. Se mai uită încă o dată înspre dormitor. Am încercat să zugrăvesc camera şi mi-am dat seama că am nevoie de ajutorul unui specialist. Am încercat s-o fac mai luminoasă vopsind-o în alb, dar după ce am terminat mi-am dat seama că nu era bine. Ridică din umeri, neputincios. În schimb, dormitorul avea aerul tihnit al unei camere de autopsie sau de îmbălsămare, îşi zise Zoe în sinea ei. Nici măcar lumina soarelui reflectată de suprafaţa piscinei de safir nu putea contracara efectul. Parte din senzaţia neplăcută se datora probabil zugrăvelii albe, dezolante, dar ea ştia că adevărata problemă era dată de ceea ce se petrecuse în acel dormitor. Anumite lucruri nu puteau fi îngropate sub un strat de vopsea. Şi mai ştia că Domnul Client Ideal nu conştientiza senzaţiile reţinute de pereţi. Îi părea nespus de rău că până acum nu întâlnise pe nimeni în stare să perceapă ceea ce simţea ea – ca energie pură, brută. Se întâmplase de multe ori să-i vadă pe alţii reacţionând inconştient la atmosfera dintr-o anumită cameră, ceea ce însemna că subconştientul lor sesiza existenţa unor semnale aproape fizice. Pe de altă parte, învăţase să păstreze pentru ea tot ce afla. — Aţi ales un alb strălucitor rigid, spuse ea făcând încă un pas în spate pentru a mări distanţa dintre ea şi dormitor. Există credinţa că albul este cea mai bună şi mai simplă soluţie. În realitate este dificil, deoarece reflectă lumina orbitoare, în special aici, în Arizona. În plus, are tendinţa să formeze umbre reci acolo unde este mobila. În final, toate astea duc la lipsa de armonie şi de linişte. Aţi făcut bine că v-aţi oprit după ce aţi terminat camera asta. — Am ştiut că nu este soluţia cea bună. Davis făcu un gest invitând-o să o ia înaintea lui pe culoar. Trebuie să-ţi spun că, atunci când m-am hotărât să apelez la un decorator profesionist, nu dădeam doi bani pe treaba asta cu feng shui a ta. — Mulţi oameni au îndoieli până ajung să vadă rezultatul. — Ştiam că e la modă. Femeile de la club sunt foarte încântate. Helen Weymouth, cea care te-a recomandat, era încântată de felul în care i-ai transformat casa după divorţ. Intenţionase să o vândă din cauza amintirilor urâte. Susţine că întreaga atmosferă s-a schimbat datorită ţie. — Proiectul Weymouth a fost interesant. Nu mai era mult până la uşă. În câteva minute va fi afară. Doamna Weymouth mi-a dat mână liberă. — M-a sfătuit să fac acelaşi lucru. Acum câteva luni, după ce a plecat Jennifer, aş fi spus că toată treaba asta cu aranjarea mobilierului pentru a ordona fluxul de energii pozitive şi negative mă depăşeşte. Dar, cu cât stau mai mult aici, cu toate lucrurile exact aşa cum erau înainte de a pleca ea, cu atât sunt mai convins că ai dreptate cu teoriile tale despre decorare. — Nu practic un anumit tip de feng shui. Îşi dădu seama îngrozită ca vorbeşte mult prea repede. Poartă-te normal. Poţi să te descurci. Folosesc elemente din moduri de abordare diferite, combinate cu principii de organizare din alte tradiţii clasice de decorare, cum ar fi Vastu. — Ce-i aia? — O ştiinţă antică hindusă care stabileşte principiile de arhitectură şi decorare. Mai folosesc şi elementele pe care le consider utile din teoriile contemporane privind armonia şi proporţiile. Am un stil destul de eclectic. De fapt, mă hotărăsc în timp ce lucrez, continuă ea în gând, conştientă că niciunul dintre clienţi n-ar fi încântat să ştie asta. Zoe se îndreptă grăbită spre uşă, dornică să respire aer proaspăt. Acum, că fusese sensibilizată de experienţa din dormitor, se simţea cuprinsă de emoţii bolnăvicioase care o asaltau dinspre ceilalţi pereţi ai casei. Trebuia să iasă cât mai repede de acolo. Ajunse în sfârşit în hol. Davis, aflat chiar în spatele ei, îi deschise uşa din faţă şi Zoe ieşi în căldura plăcută de început de octombrie. — Eşti sigură că te simţi destul de bine ca să conduci până la birou? o întrebă Davis. Poartă-te normal. — Am un baton cu vitamine în maşină. Încă o minciună. Chiar era bună la treaba asta! — Bine. Ai grijă atunci. Ne vedem vineri. — Sigur. Vineri. Îi adresă ceea ce spera să fie un zâmbet vesel, profesional, strânse bine geanta verde şi se îndreptă sprintenă spre maşină, străduindu-se să nu pară că fuge de casa plină de ţipete. Când ajunse la maşină oftă uşurată, deschise brusc uşa, aruncă geanta pe scaunul din dreapta, se aşeză la volan, îşi puse ochelarii fumurii şi porni motorul. Mâinile îi mai tremurau încă. Efectul valului de adrenalină, presupuse ea. Nu era prima dată când i se întâmpla. Se descurca. Cu toate astea, fu nevoită să ţină volanul strâns ca să poată conduce pentru a ieşi din cartierul acela elegant. La stânga, o pajişte de un verde imposibil servea ca pasaj către cea de-a şaisprezecea gropiţă a Clubului de Ţară Desert View. În jurul terenului de golf erau răspândite cu pricepere case elegante, asemănătoare reşedinţei Mason. Dincolo de fâşiile de un verde viu se întindea Deşertul Sonoran şi ceva mai departe se profilau înălţimile de la baza muntelui. Clubul de golf şi oraşul învecinat, Whispering Springs, se aflau la aproximativ o oră de condus de Phoenix, destul de aproape ca să acapareze o parte din comerţul turistic, dar destul de departe de traficul şi aglomeraţia oraşului. Peisajul sălbatic i se păruse straniu şi străin când se mutase aici cu un an în urmă, dar, cu timpul, se familiarizase cu noul mediu şi se simţea bine. Descoperise frumuseţea surprinzătoare a deşertului la răsăritul şi apusul soarelui şi profunzimile uluitoare de lumini şi umbre. Fusese întotdeauna atrasă de contraste. Decizia de a se muta în Whispering Springs fusese bună, îşi zise ea, dar poate că ar trebui să se mai gândească la alegerea carierei pe care o făcuse în acelaşi timp. I se păruse natural şi logic să aleagă decoraţiunile de interior. La urma urmei avea experienţă în artele frumoase, ochiul format şi se pricepea să amenajeze un spaţiu. Mai mult, nu avea nevoie de nicio diplomă sau calificare suplimentară pentru a intra legal în afaceri. Cu toate acestea, întâlnirea din ziua aceea o pusese pe gânduri. Un gardian în uniformă ieşi dintr-o clădire micuţă de lângă poarta de la intrare. După insigna de pe haina kaki elegantă era un angajat de la Radnor Security Systems. O salută politicos, îi ură o zi bună şi se întoarse în sanctuarul lui cu aer condiţionat ca să noteze ceva în jurnal. Paza era destul de strictă în această enclavă de bogătaşi, cu toate acestea, cineva din reşedinţa Mason nu beneficiase de ea. Aşteptă până se deschiseră porţile şi ieşi pe drumul de întoarcere spre centrul oraşului Whispering Springs înainte de a ridica telefonul. Formă singurul număr pe care îl introdusese în meniul de apelare rapidă. Arcadia Ames răspunse la al treilea apel, rostind cu vocea ci guturală numele magazinului de suveniruri care îi aparţinea. — Galeria Euphoria. Arcadia vindea suveniruri unicat, scumpe, unei clientele înstărite, dar Zoe era convinsă că ea ar fi putut vinde şi nisip cu vocea ei. Era cea mai bună prietenă a ei, singura de altfel. Cândva, avusese şi alţi prieteni. Asta fusese cu mult timp în urmă, când avea o viaţă reală şi nu trăia printre umbre. — Sunt eu, spuse Zoe. — S-a întâmplat ceva? Ceva n-a mers bine cu Domnul Client Ideal? — Poţi spune şi aşa. — S-a hotărât să nu te angajeze? Ce idiot! Nu-ţi face griji, vor mai fi şi alţi clienţi la fel de buni. Numărul divorţurilor nu pare să scadă. — Din nefericire, Mason nu s-a răzgândit, spuse Zoe pe un ton egal. Aş fi preferat s-o facă. — Nenorocitul s-a dat la tine? — S-a comportat impecabil. — Probabil că este bogat, aşa sunt toţi cei din Desert View, şi un jucător pe sume mari. Deci, ce n-a mers bine? — Am motive să cred că Domnul Client Ideal şi-a ucis soţia.

Casa oglinzilor de Amanda Quick PROLOG   CU UN AN ÎNAINTE   Halucinaţiile se amplificau cu repeziciune. Se opri la capătul scărilor, încercând să se liniştească. Holul îmbrăcat în oglinzi întunecate se întindea la nesfârşit, ca o casă a groazei cufundată în noapte şi bântuită de umbre înşelătoare. Trebuia să străbată drumul acesta înainte de a-şi pierde şi ultimele sclipiri de luciditate. Unghiurile coridorului întunecos se topeau, căpătând forme ce-i aminteau de dungile Möbius. Cercuri infinite, fără sfârșit. Nu ştia cât timp se mai putea agăţa de ultimele gânduri conştiente. Ar fi vrut să doarmă, dar nu se putea lăsa pradă dorinţei copleşitoare. Nu încă. Mai era ceva ce trebuia făcut. Curentul se întrerupsese în urmă cu câteva clipe. Lumina slabă a stelelor se furişa prin ferestrele mici de la cele două capete ale holului. Privi înainte, spre drumul îngust, zărind o licărire argintie. Ştia că acolo era intrarea în bibliotecă. A patra uşă pe stânga. O dorinţă disperată îi străbătu fiinţa. Ar putea lăsa mesajul dacă ar ajunge la acea lumină. — Bethany? auzi vocea ucigaşului la capătul scărilor. Unde eşti? Lasă-mă să te ajut. Cred că acum eşti foarte somnoroasă. Spaima îngrozitoare îi dădu energia de a depăşi pentru o clipă efectul substanţelor halucinogene. Strânse poşeta, făcând câţiva paşi împleticiţi de-a lungul holului, apoi se opri din nou. Se străduia să-şi amintească ce trebuia să facă. Deşi totul i se păruse foarte clar la capătul scărilor, acum lucrurile deveniseră din nou confuze. Privi în cele mai apropiate oglinzi care acopereau pereţii. Abia putea distinge în întuneric rama grea a sticlei din secolul optsprezece, astfel încât pipăi materialul rece încercând să-şi amintească. Mai era ceva de făcut înainte de a adormi. — Pot să te ajut, Bethany. I se păru că vede o umbră mişcătoare în oglinda unde o imagine stărui doar o clipă. Se strădui să înţeleagă ce era. Biblioteca. Trebuia să meargă în bibliotecă. Da. Asta era. Trebuia să ajungă acolo înainte ca ucigaşul să o găsească. O cifră apăru dincolo de amintirile ce începeau să se cufunde în uitare. Patru. Intrarea în bibliotecă era a patra uşă pe stânga. Recunoscătoare, încercă să se concentreze asupra cifrei care îi oferea puţină linişte. Se simţea nespus de bine în lumea matematicii; calmă, mulţumită, aşa cum nu fusese niciodată în universul unde emoţiile oamenilor complicau totul. A patra uşă pe stânga. Pentru a ajunge acolo trebuia să treacă de infinitul număr de oglinzi. Gândul acesta o paraliza. — Nu trebuie să te ascunzi de mine, Bethany. Nu vreau decât să te ajut. Trebuia să o facă. Deke trebuia să primească nişte răspunsuri. Nu va avea linişte până când nu va afla adevărul. Şi Thomas îl va ajuta, fiindcă era fratele lui, iar cei din familia Walker erau întotdeauna unul alături de celălalt. Deşi nu înţelesese niciodată profunzimea unei astfel de legături, mintea ei accepta relaţia puternică dintre cei doi. Era la fel de reală ca orice ecuaţie matematică. Adunându-şi ultimele picături de voinţă începu să străbată coridorul spre licărirea slabă care marca uşa bibliotecii. Halucinaţiile deveniră mai puternice. Făpturi ciudate se iveau dincolo de suprafaţa oglinzilor ce o înconjurau, rugând-o să li se alăture. Nu încă. Încleşta dinţii, concentrându-se doar asupra paşilor săi. Nu îndrăznea să privească în oglinzile vechi şi întunecate dinaintea ei, ca să nu fie atrasă în lumea de dincolo. Nu se temea de asta, dar ştia că mai trebuia să rămână câteva clipe aici. Le datora măcar atât lui Deke şi Thomas. — Bethany? Nu te simţi bine, Bethany. Lasă-mă să te ajut. Ucigaşul se afla pe hol, în urma ei. — Nu mai e mult, Bethany. Halucinaţiile trebuie să fie îngrozitoare. Curând însă vei dormi şi totul se va termina. Îşi fixă gândurile asupra triunghiului de lumină aruncată de razele lunii. Liniile strălucitoare o atrăgeau şi o linişteau. Puritatea formei geometrice era un antidot puternic, chiar dacă pentru scurt timp, împotriva halucinaţiilor. Ajunse la a patra uşă, intră, apoi se opri în mijlocul camerei pline de cărţi, încercând să se gândească. Aici, undeva, trebuia să fie un mic birou, iar în el, o carte. Chiar în după-amiaza asta o răsfoise. Era o carte foarte importantă deoarece în ea se afla fotografia ucigaşului ei. Trebuia să facă un semn pe acea imagine pentru Deke şi Thomas. Rafturile din jurul ei se învârteau, topindu-se în ceaţă. Adunându-şi ultimele puteri, se îndreptă spre birou. Cartea micuţă se afla chiar pe masă, întocmai cum îşi amintea. O deschise, privind descumpănită prima filă. Fotografia se afla undeva între paginile acesteia. Trebuia să o găsească cât mai repede. Ucigaşul era deja pe hol. Întoarse foile, încercând să se gândească din nou doar la cifrele din faţa ei. Şaptezeci şi nouă. Optzeci. Optzeci şi unu. Aici era. Fotografia ucigaşului. Lângă carte se afla şi un stilou. Reuşi să-l ridice abia la a treia încercare. Deşi nu mai putea scrie ceva, găsi puterea de a trasa un cerc tremurător în jurul fotografiei de la pagina optzeci şi unu. După aceea se opri, încercând să se gândească. Mai trebuia să facă ceva pentru a fi sigură că Deke şi Thomas aveau să înţeleagă. Plicul, acum. Zâmbi mulţumită când amintirea îşi făcu loc prin gândurile înceţoşate. Plicul se afla în poşeta ce-i atârna pe umăr. Îl scoase, reuşind să-l strecoare printre paginile volumului. Şi acum? Să ascundă cartea cu plicul. Nu-şi putea asuma riscul ca ucigaşul să le găsească. — Ştiu unde eşti, Bethany. Credeai că te poţi ascunde în bibliotecă? Privi un loc potrivit pentru a ascunde obiectele. Un fişier vechi, din lemn, cu sertare mici era sprijinit de un perete. Minunat. — Oglindă, oglinjoară, murmura ucigaşul din pragul bibliotecii. Cine este cel mai inteligent? Nu tu, Bethany. Şi nici Sebastian Eubanks. Eu sunt acela, Bethany. Ignoră cuvintele, strecurând cartea şi plicul în ascunzătoare. Mai devreme sau mai târziu, Deke şi Thomas aveau să le găsească. Terminase. Se simţi învăluită de linişte. Îşi îndeplinise misiunea. Acum putea în sfârşit dormi. Se întoarse, încercând să se sprijine de masă. Ucigaşul se ivi în uşa biroului. — Eu sunt cel mai inteligent dintre toţi, Bethany. Bethany Walker nu răspunse. Închise ochii, alunecând în lumea liniştită de dincolo de oglinzi, unde legile matematicii erau cele mai importante, dând înţeles tuturor lucrurilor.       1 PREZENTUL   Raza de lumină, alunecând din oglinda de deasupra dulapului constituia un indiciu că nu era singură în apartamentul femeii moarte. Îşi simţi mâinile reci ca gheaţa, iar părul la ceafa i se ridică de parcă ar fi fost electrizat. Leonora renunţă să mai cerceteze sertarul şi se întoarse ţinând în mâini un pulover moale, roz pal, din caşmir. Două făpturi se aflau în pragul dormitorului. Una dintre ele, o siluetă umană. Umerii lui largi acopereau o mare parte din priveliştea coridorului din spate. Avea aerul relaxat, graţios al unei fiare sălbatice. Nu un vânător ce se năpusteşte asupra primei prăzi, ci un profesionist care preferă să-şi aleagă victimele. Chipul era al unui om ce obţinuse greu anumite lucruri, iar ochii reci şi cenuşii îţi întăreau această impresie. Fiara asemănătoare unei fantome de la picioarele lui semăna foarte mult cu tovarăşul său. Deşi nu foarte mare, era totuşi masiv. Una dintre urechi era întoarsă, fiind, fără îndoială, dovada unei lupte. Era greu să îţi imaginezi acest animal alergând să prindă un frisbee[1]. Probabil că ar rupe jucăria, înghiţindu-i marginea de plastic. Cu toate că amândoi intruşii păreau primejdioşi, intuiţia îi spunea că e bine să fie mai atentă la bărbat. Nu-i putea zări mâinile ascunse în buzunarele adânci ale fâşului de culoarea mangalului. Pe sub jacheta deschisă se vedea o cămaşă din material de blugi; purta o pereche de pantaloni kaki, iar în picioare avea cizme de piele ce păreau mai mari decât ar fi trebuit. Atât bărbatul cât şi câinele erau uzi până la piele din pricina ploii ce se năpustise asupra Californiei de Sud în acea zi. Amândoi păreau cât se poate de capabili să o atace fără prea mare greutate şi într-o clipită. — Îi erai prietenă sau pur şi simplu ai aflat de moartea ei şi ai venit să vezi dacă nu cumva poţi şterpeli ceva de pe aici? întrebă bărbatul. Chiar şi vocea se potrivea înfăţişării: era joasă, ameninţătoare, ca un mârâit. Se strădui să-şi potolească imaginaţia prea bogată. — Cine eşti? — Eu te-am întrebat primul. Ce eşti, prietenă sau o oportunistă ocazională? Oricum, cred că eşti o hoaţă, aşa că răspunsul devine inutil. — Cum îţi permiţi? Teama ce-i iuţise bătăile inimii făcu loc furiei. Nu sunt o hoaţă, ci bibliotecară. La naiba, cuvintele sunaseră extrem de ciudat. Ei bine, îşi zise, cel puţin nu se poate spune că nu se pricepea să dea replici rapide. — I-auzi! rosti bărbatul cu buzele arcuite într-un zâmbet batjocoritor. Şi cauţi cărţi cu termenul de predare expirat? Ar fi trebuit să ştii că nu trebuie să-i împrumuţi nimic lui Meredith Spooner. Mă îndoiesc că a înapoiat ceva din lucrurile pe care le-a furat. — Nu prea ai simţul umorului. — Nu am de gând să mă fac comedian. În astfel de situaţii trebuie să fii prompt, gândi Leonora. Să iei iniţiativa. Să preiei conducerea situaţiei dovedind siguranţă şi autoritate. Nu se putea spune că nu mai avusese de-a face până atunci cu oameni dificili. Ca bibliotecară era din când în când obligată să discute cu persoane antipatice, de la profesorii egoişti şi pretenţioşi ai facultăţii până la studenţi prost crescuţi. Se îndreptă aşadar spre uşă, rugându-se ca străinul şi câinele lui să se dea înapoi în mod automat, cum se întâmplă când vrei să treci pe lângă cineva. — De fapt, sunt îndreptăţită să mă aflu aici, lucru care nu e valabil şi pentru tine, spuse zâmbind cu răceală către cei doi intruşi. Propun să discutăm asta cu proprietarul apartamentului. — E ocupat. Spunea ceva de o urgenţă la instalaţiile de la etajul trei. Oricum cred că e mai bine să ne ocupăm noi singuri de această situaţie. Ai un nume? Era clar că nici el, nici câinele nu aveau de gând să se dea la o parte, astfel încât se văzu nevoită să se oprească în mijlocul camerei. — Sigur că am, replică ea încordată, însă nu văd de ce ţi-aş spune ţie cum mă cheamă. — Lasă-mă să ghicesc. Leonora Hutton? Fata îngheţă. — De unde ai ştiut? El ridică din umeri, iar mişcarea îi atrase din nou atenţia asupra dimensiunii impresionante a acestora. Mai îngrijorător era faptul că părea fascinată de asta. Nu obişnuia să fie atrasă de bărbaţi musculoşi; prefera mai degrabă genul intelectual. — Meredith nu avea prea mulţi prieteni, spuse el. Cei mai mulţi erau doar nişte simboluri, din câte mi-am putut da seama. — Simboluri. — Semne. Săgeţi. Victime. Fraieri. Cum vrei să-i numeşti pe cei de care s-a folosit sau i-a păcălit cu escrocheriile sale. Se opri o clipă. Asta dacă presupunem că eşti Leonora Hutton. Fata îşi încleşta dinţii. — Bine, eu sunt Leonora Hutton. Iar tu eşti…? — Walker. Thomas Walker. Bărbatul îşi îndreptă apoi privirea asupra câinelui. El este Wrench. Wrench îşi ridică rânjind capul, drept răspuns. Privi colţii ameninţători ai animalului. — Muşcă? — Nu. Thomas părea amuzat de întrebare. Este o dulceaţă, foarte blând. Probabil că într-o viaţă anterioară a fost un micuţ pudel. Fata nu putea crede asta nici măcar o clipă. Dacă Wrench trăise într-o altă viaţă, fără îndoială fusese un dulău de vânătoare, din timpuri medievale, dar decise că era mai bine să-şi păstreze părerile pentru ea. — Te aşteptam, domnişoară Hutton, zise Thomas. Leonora îl privi uluită. — Pe mine? — De vreo trei zile. Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o în cafeneaua de peste drum. Bărbatul arătă cu capul spre fereastra dincolo de care se zăreau câteva magazine. Tu ai fost aceea care a luat trupul şi a făcut toate aranjamentele pentru înmormântare în ultima săptămână. Am bănuit că mai curând sau mai târziu o să revii să aduni ce-a mai rămas prin apartament. — Se pare că ştii o mulţime de lucruri despre mine. Thomas zâmbi într-un mod ce o îndemna să se dea câţiva paşi înapoi şi să o ia la goană. Însă acesta ar fi lucrul cel mai nepotrivit, îşi spuse. Cunoştea destule despre comportamentul animalelor pentru a şti că fiarele atacau cu şi mai multă cruzime atunci când prada o lua la fugă. — Nu atât cât aş vrea să ştiu, domnişoară Hutton. Oricum nu ar fi avut unde să fugă. O încolţise în camera asta micuţă şi goală. Astfel încât se strădui să rămână calmă. — Cum ai găsit adresele de e-mail din agenda lui Meredith? îl întrebă. — Foarte uşor, răspunse Thomas. Am venit aici şi i-am luat calculatorul imediat ce am aflat de accident. Auzind mărturisirea nonşalantă, Leonora rămase fără grai câteva clipe. — I-ai furat calculatorul? reuşi în cele din urmă să întrebe. — Să zicem că l-am împrumutat, replică el cu un alt zâmbet respingător, lipsit de orice urmă de umor. Cam tot aşa cum ea a împrumutat un milion şi jumătate din Fondul pentru burse Bethany Walker. O, la naiba. Nu prea era bine. Era chiar foarte, foarte rău. Delapidarea reprezentase una dintre activităţile preferate ale lui Meredith, dar întotdeauna preferase hoţii şi escrocii asemenea ei, care nu se puteau plânge nicăieri. Din câte ştia Leonora, niciodată nu luase o sumă atât de mare. Numai Meredith putea da o ultimă lovitură aşa de puternică. Şi numai ea mă putea lăsa pe mine să curăţ mizeria în urma ei. — Eşti poliţist? întrebă precaut. — Nu. — Detectiv particular? El scutură din cap. — Nu. Nu era un reprezentant al legii. Nu ştia dacă acesta era un lucru bun sau rău. Îşi drese vocea: — Ai cunoscut-o personal pe Meredith? — A, da, am cunoscut-o, zise el. Desigur că, asemenea tuturor celorlalţi, aş fi preferat ca asta să nu se fi întâmplat niciodată, dar lucrurile nu ies întotdeauna aşa cum vrei, nu? Cuvintele aveau o semnificaţie aproape implacabilă. — Înţeleg. Ai fost unul dintre – se întrerupse căutând să continue cât mai elegant fraza. Adică aţi frecventat aceleaşi cercuri? Thomas răspunse abia silabisind: — Nu pentru mult timp. Însemna că fusese unul dintre iubiţii lui Meredith. Dintr-un motiv neştiut, noţiunea i se părea straniu de deprimantă. De ce îi păsa dacă individul avusese sau nu o relaţie cu Meredith? Cu siguranță nu fusese primul, dar este posibil să fi fost ultimul. — Mă mir, răspunse fără a sta prea mult pe gânduri. Nu pari a fi genul ei. O, Doamne! Ce naiba o făcuse să spună una ca asta? Oricum, era adevărat. Meredith obişnuia să aibă relaţii numai cu bărbaţi pe care îi putea manipula. Ceva din înfăţişarea lui Thomas Walker îţi dădea de înţeles că nu putea fi marioneta cuiva prea mult timp, nici măcar în mâinile unui femei atât de sexy, seducătoare şi pricepută precum Meredith. Dacă ea îşi dăduse seama de asta, gândi Leonora, atunci şi Meredith, care dintotdeauna avusese intuiţii extrem de exacte în privinţa sexului opus, înţelesese acelaşi lucru. Poate că tocmai de aceea relaţia nu durase prea mult. — Meredith prefera un anumit gen de bărbaţi? Thomas părea uşor surprins de informaţie; dădu apoi din cap gânditor. Probabil că ai dreptate. Avea anumite preferinţe în privinţa vieţii sociale, nu? Din câte mi-am dat seama nu ieşea decât cu bărbaţi care o puteau ajuta să-şi atingă scopurile. Leonora se întrebă dacă nu cumva adevărata problemă era faptul că Thomas fusese foarte tare rănit când îi fusese dezvăluită adevărata faţă a lui Meredith. O inimă frântă putea produce multă suferinţă, iar aceasta la rândul ei putea da naştere furiei. Poate că el suferea acum, într-un mod specific masculin. Îi zâmbi compătimitor. — Îmi pare rău, zise cu blândeţe. — Da, şi mie. Chiar mai mult. Dacă vrei să ştii adevărul, am fost cam supărat când am aflat că şi-a însuşit cei un milion ş jumătate de dolari. Ei, poate că nu era chiar copleşit de durere, ci mai degrabă furios. — Ăăă, cuvintele întârziau să apară. — Dar tu? întrebă Thomas pe un ton exagerat de politicos. Ai ceva amintiri dragi legate de defunctă? De când vă cunoaşteţi? — Ne-am cunoscut la facultate. Am ţinut legătura de-a lungul anilor, dar – înghiţi în sec, încercând să reformuleze. Nu prea ne-am văzut în ultimele luni. De când am surprins-o în pat cu fostul meu logodnic, adăugă în gând, considerând că nu este cazul să menţioneze cu glas tare acest lucru. — Ar trebui să te consideri norocoasă, spuse Thomas. Meredith Spooner era o adevărată pacoste. Dar probabil că ştii deja asta. Vechile năravuri erau greu de îndepărtat. Ca întotdeauna, atunci când situaţia devenea neplăcută, apăru tentaţia de a lua apărarea şi de a scuza comportamentul lui Meredith. Îşi ridică bărbia. — Eşti sigur că Meredith a luat acei bani? — Absolut sigur. — Cum a reuşit una ca asta? — Foarte uşor. S-a angajat ca funcţionar însărcinat cu acordarea burselor pentru studenţi la Colegiul Eubanks. Adaugă la aceasta o moralitate îndoielnică şi o mare pricepere la calculatoare şi obţii astfel toate datele unei delapidări. — Dacă ceea ce spui e adevărat, atunci ce cauţi aici? Dacă suma e atât de mare, nu ar fi trebuit să te duci la poliţie? — Încerc să evit această cale. — Când îţi lipsesc mai mult de un milion de dolari? întrebă ea, profitând de ocazie şi atacând. Mi se pare destul de suspicios. Toate astea aruncă o umbră de îndoială asupra poveştii tale, domnule Walker. — Vreau să evit poliţia fiindcă o asemenea publicitate poate dăuna fondului burselor, zdruncinând încrederea eventualilor sponsori. I-ar face să se îndoiască de integritatea celor însărcinaţi cu administrarea banilor, dacă înţelegi ce vreau să spun. Cum Leonora avea destulă experienţă în legătură cu subiectul delicat al strângerii de fonduri academice, îi dădu dreptate. Dar asta nu însemna că avea să scape prea uşor de ea, cu atât mai mult cu cât acesta nu părea deloc a fi genul de persoană implicată în donarea unor sume destinate studiilor. De asta se ocupau intelectuali cu costume fine, care ştiau cum să se adreseze unor studenţi bogaţi. Îi zâmbi politicos. — Cred că încep să înţeleg. Acum e rândul meu să încerc a ghici. Ar putea fi adevărat, domnule Walker, că nu ai sesizat poliţia în legătură cu dispariţia banilor tocmai fiindcă ai putea fi considerat suspectul principal? Sprâncenele întunecate ale bărbatului se ridicară, ca reacţie la afirmaţia ei. — Destul de aproape, domnişoară Hutton. Nu chiar la ţintă, dar foarte aproape. — Bănuiam. — Meredith a lăsat urme care ar duce la fratele meu, Deke, dacă s-ar afla de dispariţia banilor. — Fratele tău. Îi venea destul de greu să accepte cuvintele lui. Unde anume se află sediul central al Fondului Bethany Walker? — Face parte din fondul pentru burse al Colegiului Eubanks. A fost constituit pentru a sprijini cercetarea şi predarea ştiinţelor exacte. — Eubanks? întrebă ea încruntându-se. Numele nu îmi este cunoscut. — Este un mic colegiu dintr-un orăşel numit Wing Cove; se află cam la o oră şi jumătate distanţă de nordul oraşului Seatlle. — Înţeleg. — Fondul a fost intitulat după numele lui Bethany, soţia lui Deke, o matematiciană strălucită. A murit anul trecut. Deke este preşedintele comitetului care supraveghează operaţiunile şi investiţiile fondului. Peste trei luni va avea loc o verificare. Dacă suma va lipsi, atunci el va fi răspunzător, mulţumită scumpei tale prietene. O operaţiune tipică pentru Meredith, gândi Leonora. Asigură-te că victima nu va suna la poliţie. — Îmi dau seama cât de neplăcut trebuie să fie pentru tine şi fratele tău, domnule Walker. Dar pentru cineva care vrea să păstreze situaţia cât mai discretă, pari neobişnuit de vorbăreţ. — Asta fiindcă doresc foarte mult să recuperez banii. Vreau să ajungă înapoi în contul fondului înainte de acea afurisită de verificare financiară. — Înţeleg, zise ea. Dar de ce îmi spui mie toate astea? — Simplu. Eşti cel mai bun indiciu al meu. Îl privi uluită. — Poftim? — Hai să zicem altfel, eşti singurul meu indiciu. Simţi cum panica îi cuprinde cu repeziciune tot trupul. — Dar nu ştiu nimic despre bani. — Nu zău? Bărbatul nu părea convins de spusele ei. De dragul conversaţiei, să zicem că spui adevărul. — Dar acesta este adevărul. — Chiar şi aşa, rămâi în continuare singurul meu indiciu. — De ce? — Pentru că, din câte îmi dau seama, ai cunoscut-o pe Meredith mai bine decât oricine altcineva. Sper să mă ajuţi, domnişoară Hutton. Ai vrea tu, gândi Leonora. — Tocmai ţi-am spus, nu am vorbit prea des cu ea în ultimul an. Nici măcar nu ştiam că s-a angajat la Colegiul Eubanks sau că locuieşte aici; am aflat despre asta abia când autorităţile m-au contactat după accident. — Nu, zău! După spusele proprietarului, Meredith s-a folosit de numele tău când a închiriat apartamentul. Leonora rămase tăcută. Nu era prima oară când Meredith se folosea de numele şi referinţele ei. — Mă îndoiesc că avea de gând să stea prea mult timp aici, spuse Thomas cercetând camera sumar mobilată, cu un aspect sărăcăcios. Probabil avea nevoie de o adresă pe care să o folosească cât timp îşi pregătea următoarea lovitură. — Uite, chiar nu ştiu ce să spun. Nu te pot ajuta, domnule Walker. Am venit doar să iau lucrurile lui Meredith; intenţionez să le donez unui magazin de aici, iar după aceea să mă întorc acasă. Mi-am rezervat un loc pentru avionul din seara aceasta. Trebuie să mă prezint la serviciu mâine dimineaţă. — Acasă, adică în Melba Creek, nu? Chiar lângă San Diego? Încercă să ignore neliniştea stârnită de cuvintele lui. — Aşadar ştii unde locuiesc. Ar trebui ca acest lucru să mă sperie? — Nu încerc să te sperii, domnişoară Hutton, vreau doar să colaborăm. — Aha. — Ţi-aş face o propunere. — Dă-mi un singur motiv pentru care ar trebui să o ascult. — Îţi voi oferi chiar mai multe. Mai întâi, dacă lucrezi cu mine şi mă ajuţi să găsesc banii, voi avea grijă să primeşti o recompensă. — Fă-mă să înţeleg. Vrei să mă mituieşti ca să-ţi înapoiez banii? — Nu crezi că e mai bine decât să ajungi la închisoare pentru delapidare? — La închisoare? Involuntar, făcu un pas înapoi, iar Wrench se mişcă, vădit interesat de gestul ei. Rămase ţintuită locului. De ce să fiu arestată? Ai spus că fratele tău ar fi răspunzător pentru lipsa banilor. — Nu am de gând să permit ca el să fie considerat vinovat pentru escrocheria lui Meredith, spuse Thomas pe un ton blând. Dacă suma nu ajunge în cont înainte de verificare, mă voi asigura că poliţiştii te vor cerceta cât se poate de amănunţit. — Cum? — Deke se pricepe de minune la calculatoare, iar eu mă descurc destul de bine cu cifrele. N-ar trebui să fie foarte greu să facem o legătură între tine şi Meredith. — Şi mine? Afirmaţiile acestea o lăsară mută de uimire. Dar nu am avut nimic de-a face cu delapidarea. — Cine ştie? Poate că în cele din urmă vei reuşi să o şi dovedeşti. Dar între timp, crede-mă că îţi pot face viaţa foarte grea. Spune-mi, cum ar reacţiona şeful tău dacă ar auzi că eşti cercetată pentru delapidare? — Cum îndrăzneşti să mă atragi în această poveste cu ameninţări? Thomas scoase din buzunar o mână mare, puternică; avea palmele unuia care a muncit din greu sau a escaladat munţii, nu îngrijite ca ale unui om de afaceri. Îşi răsfiră degetele subliniindu-şi vorbele: — Dacă nu ai observat până acum, domnişoară Hutton, eşti deja amestecată în povestea asta până peste urechile tale drăgălaşe. — Cum poţi spune aşa ceva? — Din câte îmi dau seama, tu ai fost persoana cea mai apropiată de Meredith, iar pentru mine asta înseamnă că eşti cel mai aproape de statutul de partener al ei. — Nu am fost partenerul ei. — Vă leagă multe lucruri. Eşti singura cu care a continuat să ţină legătura de-a lungul timpului. Cu puţin ajutor din partea lui Deke, sunt sigur că poţi fi considerată complicele ei. — Dumnezeule, vorbeşti serios, nu? — Atunci când sunt în joc un milion şi jumătate de dolari şi reputaţia fratelui meu? Da, domnişoară Hutton. Vorbesc cât se poate de serios. Cooperează cu mine. Ajută-mă să găsesc banii şi amândoi putem ieşi din situaţia asta fără a fi nevoie să angajăm un avocat. — Unde crezi că aş ascunde o asemenea sumă? — Până acum nu ştiu decât că banii nu se află în contul tău. Cuvintele o uluiră. — Ai verificat? — A fost primul lucru pe care l-am făcut după ce ţi-am găsit numele în adresele de e-mail ale lui Meredith. — Cum? — Ţi-am spus deja, fratele meu se pricepe la calculatoare. — O astfel de încălcare a intimităţii este ilegală. Aş putea cere să fiţi arestaţi. — Vorbeşti serios? Va trebui să ţin minte asta în viitor. Îl privi ţintă. — Şi ai neobrăzarea să mă acuzi pe mine de comportament ilegal. — Imaginează-ţi că am! — Nu-mi vine să cred! Se simţea ameţită. E mai mult decât bizar. Bărbatul părea aproape amuzat. — Fii recunoscătoare. Ţie îţi revine un rol mai uşor, nu trebuie decât să mă ajuţi să găsesc banii. Îl urmări îngrijorată. — Care este partea grea? Să-i punem înapoi în fond? — Nu, şi asta va fi simplu. Cel mai greu va fi să-l convingem pe fratele meu că Meredith Spooner nu a fost asasinată. Leonora simţi cum plămânii i se golesc de aer. Se uita uluită la el, incapabilă să mai spună ceva. — Poliţia nu a menţionat nimic de un asasinat, reuşi ea să îngaime în cele din urmă. — Fiindcă nu au găsit nicio dovadă care să indice altceva decât un accident, zise el. Probabil şi pentru că nici nu exista aşa ceva. Fata avu impresia că Thomas mai purtase această conversaţie de câteva ori în ultimele zile. — Fratele tău are însă o altă părere? — Deke este – se întrerupse, căutând cuvântul potrivit. Unii îl cred obsedat de ideea că soția sa, Bethany, a fost ucisă acum un an. Când a auzit de accidentul lui Meredith, s-a grăbit să tragă concluzia că ucigaşul a lovit din nou. — Dumnezeule! Tu ce crezi? Thomas rămase o clipă tăcut, iar Wrench se sprijini de piciorul lui, ca şi când ar fi vrut să spună că e alături de el. Leonora credea că bărbatul va nega presupunerea aceasta îngrozitoare, însă spre uimirea ei, el doar scutură din cap. — Nu ştiu, răspunse într-un târziu. — Nu ştii? Ce vrea să însemne asta? Doar vorbim de o crimă. — Uite, nu-ţi pot spune decât că acum un an, la moartea lui Bethany, nu credeam că poate exista vreo îndoială cu privire la ce se întâmplase. Verdictul oficial a fost sinucidere. Din nefericire, se potrivea împrejurărilor şi nu era nicio urmă a vreunei violenţe. — A existat un bilet de adio? — Nu. Dar asta nu e chiar atât de neobişnuit cum par să creadă oamenii. — Sinuciderea este întotdeauna greu de suportat de cei care cunoşteau victima. Nu e de mirare că fratele tău caută alte răspunsuri. Dar ce anume din moartea lui Meredith îl face să creadă că există vreo legătură între cele două evenimente? — Nu sunt prea multe lucruri, recunoscu Thomas. Meredith a sosit în Wing Cove la şase luni după moartea lui Bethany. Însă Deke încearcă să găsească asemănări chiar şi acolo unde nu există. Singurul lucru pe care cele două îl aveau în comun, după părerea mea, este faptul că petreceau foarte mult timp în Casa Oglinzilor. — Ce anume este Casa Oglinzilor? — Sediul central al Asociaţiei Colegiului Eubanks. — Doar atât? Faptul că amândouă au lucrat în acelaşi loc? Asta este singura legătură dintre ele? Bărbatul şovăi o clipă înainte de a continua: — Singurul amănunt solid. — Nu vreau să-l jignesc pe fratele tău, dar este foarte puţin. — Îmi dau seama de asta, domnişoară Hutton, răspunse Thomas cu o voce joasă. După cum spuneam, lui Deke i-a fost foarte greu să accepte moartea lui Bethany. M-am străduit cât am putut să demolez teoriile lui legate de o anumită conspiraţie. În ultimele luni mi se părea chiar că făceam progrese. Cel puţin părea să-şi depăşească stare de depresie. Însă moartea lui Meredith i-a întărit presupunerile. Fata reluă în gând ultimul lui comentariu. — Stai puţin. Mi-ai spus că singura legătură solidă între cele două victime este faptul că au lucrat în acelaşi loc. Mai sunt şi altele, mai puţin substanţiale? — Poate, răspunse el încet. În orice caz mai există încă un mod de a privi toată povestea. Reticenţa de care dădea el dovadă o făcea să înţeleagă că deşi acesta nu credea pe de-a-ntregul povestea fratelui său, se simţea totuşi obligat să o privească cu oarecare seriozitate. Probabil că sentimentul se datora unei loialităţi familiale. Iar ea cunoştea prea bine acest lucru. — Care? întrebă când observă că el refuza să ofere alte amănunte. — Au existat anumite zvonuri după înmormântare. — Zvonuri? — Câţiva localnici susţineau că Bethany lua nişte substanţe când s-a sinucis, spuse fără prea multă convingere. Atât eu, cât şi Deke am căzut de acord că ea nu ar fi fost capabilă să recurgă la aşa ceva. Din câte ştim noi, ea nu a luat niciodată droguri. — S-au efectuat teste pentru verificarea prezenţei drogurilor în organism? — Au fost făcute câteva analize obişnuite, dar nu existau motive care să justifice o mulţime de teste costisitoare. Legile şi bugetele medicale ale orăşelelor de provincie nu permit efectuarea de teste amănunţite decât atunci când cauza morţii este pusă serios la îndoială. Bethany nu luase niciodată droguri. Deke nu credea în teoria sinuciderii, iar motivele lui nu se refereau la droguri. Şi oricum, în momentul de faţă nu se mai poate face nimic. Potrivit propriului său testament, Bethany a fost incinerată. — Moartea lui Meredith a fost etichetată drept accident. Nimic nu a indicat prezenţa drogurilor sau a alcoolului. În ce fel se leagă de moartea ei zvonurile referitoare la Bethany Walker? — După ce s-a aflat de accidentul ei, în Wing Cove au existat câteva zvonuri referitoare la faptul că şi Meredith luase droguri cât timp a locuit aici. — Nu, răspunse limpede Leonora. Ochii lui Thomas se îngustară. — Nu? Eşti sigură? — O, da. Cât se poate de sigură. Meredith avea o mulţime de păcate, dar drogurile nu erau printre ele. Vezi tu, mama ei a murit tocmai din cauza asta. — Aha, spuse bărbatul fără a mai adăuga nimic altceva. Părea gânditor, în vreme ce Wrench arăta doar plictisit. — Accidente de circulaţie au loc tot timpul. Se întreba dacă încerca să se convingă pe ea sau pe Thomas. Şi nu există niciun motiv pentru crimă. — N-aş spune asta. Un milion şi jumătate de dolari sunt o grămadă de bani. Să presupunem, de dragul conversaţiei, că Meredith avea un partener. Cineva care nu dorea să împartă cu ea profiturile. Începea să se simtă prinsă în capcană. Situaţia devenea din ce în ce mai greu de suportat. — Pentru ultima oară, nu am fost partenera lui Meredith, spuse cu asprime. Nu ştiu nimic despre escrocheria pe care pretinzi că a pus-o la cale la Colegiul Eubanks. — Dovedeşte-o. Ajută-mă să găsesc banii dispăruţi. — Mă ameninţi şi nu-mi place câtuşi de puţin. — Ţi-am oferit de asemenea şi o importantă recompensă, îi aminti el. Gândeşte-te la asta ca la o abordare ceva mai tentantă. — Dacă nu te superi, zise Leonora pe un ton glacial, trebuie să termin de împachetat lucrurile lui Meredith. — Ce bine că mi-ai adus aminte; trebuie să te întreb ceva în legătură cu asta. — Ce anume? — De ce tocmai tu ai venit aici? De ce trebuie să-i iei lucrurile şi să te ocupi de ultimele detalii ale vieţii ei? Leonora privi în jur spre pereţii goi şi mobila impersonală. Îi venea greu să şi-o imagineze pe Meredith, întotdeauna atât de plină de viaţă, petrecându-şi ultimele zile în locuinţa aceasta simplă, sordidă. Se simţi copleşită de tristeţe. Meredith fusese o fire complicată, care adeseori te scotea din minţi. Oriunde îşi făcea apariţia, necazurile celorlalţi nu întârziau să apară. Însă lumea avea să fie cu siguranţă un loc mult mai puţin viu fără ea. — Nu există nimeni altcineva care să se ocupe de asta, răspunse fata. 2 O noapte fără sfârşit părea a inunda casa lui Deke. Draperiile erau trase peste ferestre deşi, chiar fără acestea, după-amiaza de noiembrie nu oferea prea multă lumină prin stratul gros de nori. Întunericul era străpuns doar de lumina monitorului ce se reflecta în ramele aurite ale ochelarilor lui Deke, scăldându-i faţa nebărbierită într-o lumină nefirească. Deprimat, Thomas stătea la celălalt capăt al biroului, cu o ceaşcă de cafea lângă el, iar Wrench întins la picioarele lui. Orice progres făcuse încercând să-şi scoată fratele din lumea calculatorului, se risipise atunci când aflaseră de moartea lui Meredith Spooner. Deke se repezise în faţa computerului, căutând asemănări care să argumenteze teoria că Bethany fusese ucisă. — Leonora Hutton şi-a făcut apariţia în cele din urmă la apartament? întrebă Deke. Nerăbdarea era atât de evidentă încât simpla imagine a chipului său devenea dureroasă. Aşa cum ai bănuit? — Da. Spunea că a venit să împacheteze lucrurile lui Meredith. — Ei bine? Ce s-a întâmplat? Vrea să ne ajute? — Nu ştiu, răspunse Thomas. — Ce vrei să spui? Mi-ai spus că e singura noastră legătură cu cele întâmplate. — Ştiu. Şovăi o clipa. Dar nu e aşa cum mi-am închipuit. — Cum adică? Thomas se gândi, încercând încă să se lămurească ce impresie îi făcuse Leonora. Aşa îşi petrecuse cea mai mare parte a drumului înapoi şi a nopţii trecute, fără însă a progresa prea mult. Din orice perspectivă ar fi încercat să o catalogheze, fata refuza să intre într-o anumită categorie. — Nu seamănă deloc cu Meredith, zise el. De fapt, este chiar opusul ei. Sunt ca noaptea şi ziua. Dacă blonda Meredith cu ochi albaştri, vocea dulce şi accent texan fusese ziua, atunci Leonora era noaptea. — Precum gemenii bun şi rău? sugeră Deke. — Crede-mă, fetele astea n-au fost niciodată gemene. Îi reveni în minte imaginea Leonorei întorcându-se spre el din faţa sertarului deschis. Secvenţa îl urmărise cu stăruinţa unui vis de care nu te poţi descotorosi. O revăzu în gând, încercând să privească totul cât mai obiectiv. Purta pantaloni verzi şi un pulover de aceeaşi culoare; părul negru îi era prins într-un coc franţuzesc, iar ochelarii delicaţi, cu ramă neagră accentuau ochii verzi şi trăsăturile chipului inteligent care, dintr-un motiv neştiut, reuşise să-l fascineze. Într-atât încât fu nevoit să facă un efort pentru a privi în altă parte preţ de câteva clipe. Era foarte puţin sau chiar deloc machiată. Era femeia care nu se baza pe înfăţişarea ei, aşa cum o făcea Meredith, gândi Thomas. La numai câteva secunde de când o privise prima oară, îşi dăduse seama că Leonora într-o anumită privinţă era ca el. Obişnuia să încerce să capete un lucru atunci când şi-l dorea foarte mult. Probabil că nici nu renunţa prea uşor, după ce îşi fixa un anumit scop. — Normal, e vorba de principii. — Îhî, zise Deke. N-ai cum să nu ţii la principii. Thomas se afundă mai mult în scaun. — Ştii, ne creăm o anumită reputaţie pe aici. Lumea începe să ne numească „fraţii Walker ăia nebuni”. — Am auzit şi eu. Rămaseră tăcuţi în întuneric câteva clipe. Wrench se întinse, schimbându-şi uşor poziţia şi adormind după aceea la loc. — Trebuie să găsim banii, spuse Thomas într-un târziu, fiindcă altfel nu avem cum să ştim dacă ai dreptate să susţii că Bethany şi Meredith au fost ucise. — Ce vrei să spui? Că începi să crezi teoria mea? — Să zicem că discuţia cu Leonora m-a făcut să-mi pun câteva întrebări la care mi-ar plăcea să aflu răspunsuri. — Ce întrebări? — Ştii chestiunea legată de droguri? Mâna lui Deke se încleşta în jurul unui stilou. — Ce anume? Bethany nu lua droguri. Thomas se aplecă şi scarpină urechile lui Wrench. — Leonora Hutton jură că nici Meredith nu se droga. — Serios? Deke aşeză stiloul pe birou, lăsându-se pe spătarul scaunului şi mângâindu-şi barba. Şi cu toate astea, zvonurile continuă să circule. Iată un lucru de-a dreptul interesant. — Da. — O vreme ai fost destul de apropiat de Meredith, zise Deke. Ce părere ai de zvonurile care s-au răspândit? Thomas ezită să răspundă. Era ciudat să-ţi dai seama că te puteai culca cu o femeie de mai multe ori fără să ştii un lucru esenţial, cum ar fi dacă foloseşte sau nu substanţe interzise. Nu putea spune decât că în prezenţa lui nu luase niciodată aşa ceva şi nici nu păruse vreodată a se afla sub influenţa lor. — Ce părere a avut despre recompensă? întrebă Deke. — A numit-o mită. Imediat după aceea am insinuat că poliţia ar cerceta-o îndeaproape dacă ar afla de prietenia ei cu Meredith. Deke tresări. — Cum a reacţionat? — Nu cred că i-a plăcut să fie ameninţată. — Nu mi se pare o surpriză aşa de mare, spuse celălalt privind către ecranul luminos al calculatorului ca spre un oracol. M-am gândit la banii dispăruţi. — Ce-i cu ei? — Dintr-un punct de vedere, ei reprezintă problema noastră cea mai neînsemnată. — Am noutăţi pentru tine, Deke; când la verificare se va afla că din fond lipsesc mai mult de un milion de dolari, vom avea o mare problemă. — Voi pune banii la loc înainte de asta. Nimeni nu va şti de dispariţia lor. — De unde plănuieşti să faci rost de o asemenea sumă? — Voi lichida alte conturi. — Pe naiba, zise Thomas cu un glas domol. Eu sunt managerul de investiţii, îţi aminteşti? În niciun caz nu voi permite să faci aşa ceva. — Îi pot înlocui. Ar trebui să urmezi câteva lecţii de Consulting şi ai să vezi. — Las-o baltă. Meredith Spooner a furat banii şi noi îi vom lua înapoi. Un zâmbet slab lumină chipul lui Deke. — Ce este? întrebă Thomas. — Nimic. Doar că atunci când vine vorba de recuperarea acelor bani pari la fel de obsedat ca mine când încerc să înţeleg cine a ucis-o pe Bethany. — Nu pot fi sigur, dar dacă ar trebui să-mi dau cu părerea, aş spune că Meredith Spooner era mult prea concentrată asupra escrocheriilor ei pentru a risca să dea greş din cauza drogurilor, răspunse într-un final. — Aşa cum şi Bethany era prea concentrată asupra muncii ei pentru a se prosti în felul acesta. Uite o altă asemănare între ele, recunosc. — Bine, oftă Thomas. Avem poate două legături. Amândouă îşi petreceau foarte mult timp în Casa Oglinzilor şi despre amândouă se spune că au folosit droguri, deşi acest fapt nu a putut fi demonstrat cu ocazia morţii, iar toţi cei care le-au cunoscut susţin că nu au luat niciodată substanţe interzise. Cuvintele au fost urmate de o scurtă tăcere. — Nu e o bază prea bună de la care să pornim, nu? întrebă Deke pe un ton obosit. — Nu. — Poate că Leonora Hutton se va dovedi cheia întregii poveşti, spuse Deke. Thomas nu răspunse. Nu era sigur că îşi dorea un asemenea lucru.   Deşi ploaia se oprise când Thomas şi Wrench au ieşit din casă, aerul era extrem de răcoros. Norii grei şi întunecaţi acopereau lumina şi aşa slabă a după-amiezii. Brazii erau încărcaţi de umezeală, iar iarba de pe cărare plină de noroi. Suprafaţa apei reci a golfului era agitată ca şi când cine ştie ce făptură monstruoasă a adâncului se avânta dedesubt în căutarea prăzii. Thomas scurtă lesa lui Wrench şi porniră împreună pe cărarea ce ducea spre casă. Deşi câinele nu avea nevoie de strunire, trecătorii se speriau când îl vedeau alergând liber, lucru pe care stăpânul lui îl înţelegea. Uneori oamenii îşi formau şi despre Thomas o impresie greşită. Poate că tocmai de aceea el şi Wrench se înţelegeau atât de bine. Amândoi erau nişte victime inocente ale unei moşteniri genetice. Cărarea pietruită se prelungea de-a lungul golfului. Traficul era destul de aglomerat în această perioadă a zilei. De pretutindeni apăreau oameni care făceau jogging, alergau sau pur şi simplu se plimbau. Aceştia din urmă, precum Wrench şi Thomas, erau nevoiţi să facă loc celor ce-şi luau în serios condiţia fizică. Alţi câini apăreau la capătul câtorva lese. Wrench îi privi ca pe nişte egali ai săi pe un labrador de culoarea ciocolatei şi un retriever, ignorând politicos fâlfâitul alb al cozii unui căţel ce-şi dorea cu disperare să se împrietenească cu el. Wing Cove[2] se afla într-o regiune cu multă vegetaţie, de la marginea zonei Puget Sound. În alte împrejurări, gândi Thomas, locul i-ar fi plăcut foarte mult, în ciuda faptului că părea a fi populat cu precădere de figuri academice. Numele i se potrivea golfului, care avea forma unei aripi întinse de pescăruş. Intrarea era partea cea mai lată a zonei, marcând intersecţia cu Sound, oraşul fiind situat la celalalt capăt al aripii. Câteva case mai mici sau mai arătoase erau împrăştiate pe dealurile împădurite ce se înălţau pe marginea apei. Wrench preluase controlul pe cărarea îngustă care traversa mijlocul golfului. Podul de lemn oferea posibilitatea de a scurta drumul spre partea opusă; acesta îi scutea pe cei mai puţin dispuşi să facă mişcare de a traversa tot oraşul sau de a merge până la intrarea în golf pentru a ajunge la şoseaua principală. După ce traversară podul, Thomas observă o maşină albă SUV, cu însemnele bleu-aurii ale Departamentului de Poliţie din Wing Cove, parcată chiar la marginea cărării. Ridică mâna pentru a-l saluta pe Ed Stovall, şeful poliţiei, pe care-l recunoscu la volanul automobilului. Ed coborî geamul, dând din cap. — Bună seara, zise acesta. Thomas simţi răceala din glasul lui. Ed era un bărbat mic de statură, bine făcut, cu un început de chelie şi fără simţul umorului. După părerea lui Thomas, părea întotdeauna mult prea încordat, astfel încât tânărul bănuia că poliţistul fie nu reuşise să ajungă într-un comando militar, fie fusese dat afară din forţele Marinei. Pe de altă parte, el şi Deke nu putuseră fi niciodată obiectivi în privinţa lui Stovall cu care nu o dată se certaseră după moartea lui Bethany. Ed fusese desemnat să se ocupe de investigaţii. Deke protestase destul de hotărât atunci când şeful poliţiei numise moartea soţiei sale sinucidere – verdict cu care ceilalţi, inclusiv medicul legist, fuseseră de acord. Stovall nu se arătase deloc încântat de afirmaţiile lui Deke care susţinea că în împrejurimile oraşului pândeşte un ucigaş neidentificat. Nici cei din administraţia colegiului nu priviseră cu ochi buni teoria acestuia legată de o conspiraţie. Populaţia oraşului Wing Cove era angajată în cadrul unor companii, iar Colegiul Eubanks, cea mai mare instituţie de aici, impunea regulile. Membrii comitetului şi cei care aveau un cuvânt greu de spus, erau oameni conservatori în marea lor majoritate şi, după părerea lui Thomas, obsedaţi de reputaţia instituţiei. Era însă nevoit să le dea dreptate în privinţa siguranţei din campus. Părinţii s-ar fi neliniştit auzind despre acte de violenţă într-un astfel de loc, şi asta i-ar fi determinat să-şi trimită copiii la studii altundeva. Pentru o instituţie mică precum Eubanks, fiecare donaţie era extrem de importantă. Deşi înţelegea punctul de vedere al lui Stovall şi al autorităţilor din campus, Thomas fusese nevoit să-l sprijine pe Deke, când acesta ceruse o investigaţie mai amănunţită în privinţa morţii lui Bethany. Fraţii Walker erau mereu unul alături de celălalt, chiar şi atunci când unul din ei era convins în sinea lui că celălalt nu avea întru totul dreptate. — Salut, Ed, zise Thomas oprindu-se lângă geamul coborât al maşinii, în vreme ce Wrench adulmeca unul din cauciucuri. Supraveghezi drumul ca nu cumva unul dintre alergători să depăşească viteza? Chipul celuilalt rămase la fel de serios. Thomas se gândi că niciodată nu-l văzuse zâmbind. — Am avut câteva minute libere, răspunse Ed cu o voce gravă. Am venit să beau o cafea. E plăcut aici în timpul zilei. Tânărul observă că Ed îi urmărea cu atenţie pe cei care treceau pe cărare. Privind şi el în direcţia aceea, Thomas remarcă o femeie în pantaloni de culoare deschisă, mergând pe marginea drumului. Atrăgătoare într-o oarecare măsură, părea a fi trecută de treizeci de ani. Mersul ei hotărât îi dădu lui Thomas impresia că femeia încerca să se elibereze de o mare tensiune. Mutându-şi privirea înapoi la Ed, recunoscu expresia de pe chipul acestuia; orice bărbat ar fi înţeles-o. Femeia în costum sport însemna foarte mult în ochii şefului de poliţie. Un sentiment de simpatie îşi făcu apariţia pentru câteva clipe, amintindu-şi imediat că în faţa lui se afla totuşi Stovall, care-l considera nebun pe Deke. — O prietenă? întrebă. — Ne-am întâlnit de câteva ori, răspunse Ed în grabă. Am petrecut amândoi mult timp la Hidden Cove. Era vorba de una din cele două librării ale oraşului. Thomas fu surprins să audă că Ed era preocupat de cărţi; fără îndoială misterioase proceduri poliţiste şi thrilleruri din viaţa militarilor. Urmări din ochi femeia. — Cine este? — Elissa Kern. Fiica profesorului Kern. — Nu ştiam că are o fiică. — Elissa mi-a spus că părinţii ei au divorţat când ea avea cinci ani. S-a mutat împreună cu mama ei, după care nu şi-a mai revăzut tatăl timp îndelungat. A divorţat acum un an şi s-a întors aici pentru a-şi cunoaşte mai bine tatăl. Ed luă o înghiţitură de cafea, aşezând apoi paharul pe bord. Nu cred că lucrurile merg prea bine între ei. Kern are o problemă cu băutura, iar singurul motiv pentru care nu a fost concediat este acela că ocupă un post permanent. — Am auzit. Toţi din oraş ştiau că doctorul Osmond J. Kern, un distins profesor de matematică, bea peste măsură. Bethany fusese o mare admiratoare a lui, lăudându-l mereu. Profesorul îşi câştigase renumele cu treizeci de ani în urmă, cu un algoritm ce-i adusese importante premii în matematică – algoritm care ulterior s-a dovedit esenţial în industria calculatoarelor. Din câte ştia Thomas, Kern nu mai descoperise nimic notabil după aceea, mulţumindu-se doar să-şi facă apariţia la anumite seminalii şi cursuri. Cum subliniase şi Ed, algoritmul îi asigurase trecerea spre nirvana academică: un post permanent. Elissa Kern ajunsese aproape în dreptul maşinii, în vreme ce Ed o urmărea cu o expresie încordată. În ciuda copacilor umbroşi, femeia observă maşina parcată şi chipul păru să i se lumineze uşor. Nu se opri, însă ridică mâna în semn de salut. Ed răspunse cu un gest extrem de larg. Pasiune copleşitoare, în stilul şefului de poliţie. Dar cine era el pentru a-i judeca pe alţii? se întrebă Thomas. Nu se putea spune că el avea parte de astfel de sentimente în ultima perioadă de timp. — Hei, Ed, ai auzit de zvonurile cum că Meredith Spooner se droga? Privirea celuilalt o urmări pe Elissa îndepărtându-se. — Da. — Ieri am cunoscut pe cineva care o cunoştea destul de bine şi spunea că Meredith nu ar fi luat niciodată aşa ceva. Ţi se pare cunoscută afirmaţia? Oftând, Ed îşi îndreptă atenţia asupra lui. — Am mai discutat despre asta, Walker. — Voiam doar să-ţi spun şi ţie. — Se pare ca fratele tău lucrează la o altă teorie a conspiraţiilor. Spune-i să nu-şi mai piardă timpul. Investigaţia privind moartea lui Bethany Walker este încheiată şi aşa va rămâne până când nu veţi avea nişte dovezi solide. — Bineînţeles, Ed. Mă bucur să aflu că ţii cont şi de alte opţiuni. — Cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru fratele tău este să-l duci la un psihiatru, spuse Ed pornind motorul maşinii. N-ar fi o idee rea dacă ai discuta cu el. Mi se pare că începi şi tu să crezi toate poveştile acelea. Exact în aceeaşi clipă, Wrench ridică piciorul lângă cauciucul din faţă. Din fericire, prea ocupat să privească în spate pentru a se asigura, Ed nu observă gestul jignitor al câinelui. Apoi ambală motorul, îndepărtându-se. Wrench se apropie cuminte de Thomas. — A fost un gest cât se poate de pasiv-agresiv, Wrench. Câinele îşi arătă colţii. — Bine, poate că sunt la fel de rău ca Deke, spuse Thomas. Dar cel puţin eu nu parchez lângă copacii din apropierea aleii pentru a urmări o femeie care îşi face exerciţiile zilnice. Ar trebui să fii un disperat sa faci una ca asta. Wrench ridică privirea spre el. — Ei, ne-am învârtit şi noi în preajma unui apartament din Los Angeles în aşteptarea Leonorei Hutton. Dar era vorba de afaceri, cu totul altceva, nu? Îşi continuară drumul cu acelaşi pas lent, ignorând mulţimea agitată din jur. Câteva clipe după aceea se îndreptau spre dealul împădurit, unde printre copaci se zărea o casă. Thomas se opri pe verandă, scoţând cheia din buzunar şi deschizând uşa. O dată ajunşi în micul hol, îl eliberă pe Wrench din lesă şi îşi agăţă haina în debara în vreme ce câinele se duse să bea apă. În casă era răcoare, aşa că Thomas aprinse focul în camera din faţă. După ce flăcările începură să se ridice cu putere, se îndreptă spre barul care separa bucătăria de restul casei. Atât în baie cât şi în holul de la intrare, aproape totul strălucea. Îi trebuiseră câteva luni bune ca să termine de pus faianţa şi gresia întrebându-se uneori dacă nu cumva exagerase. Îşi verifică robotul; nu erau mesaje noi. Leonora Hutton nu telefonase. Dintr-o pungă mare din dulap scoase o gustare pentru Wrench, aruncându-i-o. Câinele începu să ronţăie fericit osul fals. — Se spune că e bun pentru dinţii tăi, zise Thomas. Wrench însă nu părea a fi prea îngrijorat de sănătatea danturii sale. Era greu să explici importanţa bunei igiene orale unui câine ce fusese binecuvântat cu dinţi excelenţi. Thomas renunţă să mai încerce, deschise uşa de lângă frigider, intrând în camera lui preferată – atelierul. Aprinse lumina. Pe pereţi se vedeau şiruri de scule strălucitoare – cleşti, şurubelniţe, chei franceze, toate aranjate după mărime şi tip. Cuie şi şuruburi se aflau în lăzi cu sertare prevăzute cu mici ferestre din plastic. Într-un colţ al încăperii era un sac cu pietriş, rămas de la lucrările recent terminate. Se apropie de masa mare, din lemn, aflată în mijlocul încăperii, sprijinindu-se de ea, lângă maşina de găurit. Aici reuşea cel mai bine să-şi limpezească gândurile, iar acum voia să se gândească la Leonora Hutton. Noaptea şi ziua. Imagini inversate în oglindă. Fusese atât de sigur pe lucrurile la care trebuia să se aştepte din partea femeii bănuite a fi complicea lui Meredith! Însă Leonora reuşise să-l descumpănească. Nici măcar nu încercase să-l seducă. Îşi spuse că nu trebuia să considere asta o jignire. Cu toate astea, intuia că ar fi fost o experienţă mult mai interesantă decât cea pe care o avusese cu Meredith. Pentru aceasta, sexul reprezentase un mijloc cât se poate de sigur de care se folosea cu o competenţă profesională. Din câte îşi putuse da seama însă, procesul în sine nu o interesase la fel de mult şi nici rezultatul ce nu avea nimic în comun cu orgasmul; aflase asta pe propria-i piele. În schimb, ca orice om care-şi alege o anumită meserie, Meredith se îngrijea ca totul să decurgă cât mai potrivit şi mai plăcut. Toate aceste lucruri fuseseră de ajuns pentru un timp. Ea niciodată nu-i ceruse să-i arate sentimente despre care amândoi ştiau că nu există. Privind în urmă, Thomas înţelese că Meredith a considerat oportun să pună capăt relaţiei când realizase că nu avea cum să o ajute mai departe. Femeia fusese o escroacă, o mincinoasă de profesie şi o hoaţă, însă niciodată un adevărat mister. Ştia asta, pentru că o cunoscuse destul de bine. Pe de altă parte însă, Leonora era o enigmă. Se gândi la ea, întrebându-se dacă procedase corect în privinţa ei.   * — Te-a ameninţat? întrebă Gloria Webster. Leonora îşi privi bunica aşezată în faţa ei, la masa din restaurant. Bunicii fuseseră aceia care o crescuseră după moartea părinţilor într-un accident de avion, când ea avea doar trei ani. Bunicul Calvin murise în urmă cu şase ani. Deşi Gloria avea peste optzeci de ani, niciodată nu renunţa la culoarea blond deschis a buclelor mereu îngrijite şi nu ieşea din casă nerujată. Prefera costumele pantalon, din poliester şi bluze gen tunică, cu guler înalt pentru a-şi ascunde ridurile. Costumul din această seară avea o culoare verde închis, potrivită cu ochii ei. Încheieturile mâinilor îi erau împodobite cu brăţări de aur, eleganţa ei fiind completată de inele strălucitoare. Cu toate că niciuna din bijuterii nu avea o valoare prea mare, Gloria ţinea foarte mult la ele. Leonora îşi considera bunica un adevărat model. Intenţiona să se îmbrace exact la fel atunci când va avea optzeci de ani. Cu mult timp în urmă hotărâse că nu ar greşi prea mult dacă şi-ar modela existenţa după cea a Gloriei. În cel mai rău caz, nu s-ar plictisi niciodată. — Aşa mi s-a părut, răspunse. Mi-a dat de înţeles, mai mult sau mai puţin, că voi fi implicată în furt dacă nu-l ajut. — Crezi că vorbea serios? Cântărind întrebarea, Leonora muşcă dintr-un crevete. — Da, cred că vorbea serios, zise. Thomas Walker nu părea că glumeşte câtuşi de puţin. — Pare un bărbat disperat. Comentariul avu darul să o sperie pe fată. — Disperat? Nu cred că e cel mai potrivit cuvânt. Hotărât, mai degrabă. Gândeşte-te la un transatlantic, e foarte greu să-l întorci din drum. Ochii Gloriei se înviorară. — O, Doamne! Este un bărbat puternic, domnul Walker al tău? — Mai bine spus de nestăvilit. — Prost ca noaptea? — Din păcate, nu. — Hmm. Gloria luă o gură din vinul roşu, aşezând apoi paharul la loc. Nu mi se pare a fi genul lui Meredith. — Şi eu am avut aceeaşi impresie. Mă îndoiesc că legătura lor a durat prea mult. Fără îndoială că a încercat să-l folosească pentru a-şi atinge nişte scopuri, renunţând la el când şi-a dat seama că nu-l putea manipula. — Nu crezi că l-a putut controla pe Thomas Walker? — Nu cred că cineva în afara lui însuşi poate face asta. Cuvintele au fost urmate de o scurtă tăcere, timp în care Leonora ciugulea cartofii copţi. — Ca să vezi, spuse Gloria foarte încet. Nepoata ei ridică iute privirea din farfurie. — Asta ce vrea să mai însemne? — Nimic, răspunse aceasta cu un ton neaşteptat de degajat. — Încetează, zise tânăra ţintind furculiţa spre ea. Opreşte-te imediat. Cunosc expresia de pe chipul tău şi este cum nu se poate mai nepotrivită în cazul ăsta. Să nu-ţi vină cine ştie ce idei, bunico. — Sigur că nu, draga mea. Răspunsul nu o mulţumi pe Leonora. Îşi cunoştea bunica foarte bine şi ştia că îşi dorea să-şi vadă nepoata căsătorită. După ruperea logodnei cu Kyle, bunica manifesta un interes aproape bolnăvicios pentru viaţa ei amoroasă. Gloria adoptase o poziţie tranşantă de „acum ori niciodată” în legătură cu problema care uneori pentru Leonora era de-a dreptul înspăimântătoare. — Crezi că Meredith a furat într-adevăr banii? întrebă ea. — Probabil că da, doar era o escroacă. — Din păcate, ai dreptate. — Problema e, continuă Leonora încet, că nu ştiu exact ce urmăreşte Thomas Walker în toată povestea asta. — Chiar tu ai spus că vrea să găsească banii dispăruţi. — Da, dar poate nu are de gând să-i pună la loc în fondul de acordare a burselor. — Aha, rosti Gloria ridicând sprâncenele. Crezi că vrea să şi-i însuşească? — După cum a spus chiar el, un milion şi jumătate de dolari reprezintă o sumă îndeajuns de motivantă. — Dumnezeule, totul este foarte complicat, nu? — Şi nu se termină aici, spuse fata oprindu-se puţin după aceea. Ţine-te bine. Mi-a sugerat că există o mică posibilitate ca Meredith să fi fost ucisă. Gloria tocmai luase o altă gură de vin. Se înecă tuşind, sorbind din nou pentru a-şi opri tusea. — Ucisă? repetă cu un ton slab. Ucisă? — Walker a sugerat că un complice ar putea fi răspunzător pentru accidentul ei. Bănuieşte că Meredith nu a lucrat singură. — Şi cine ar putea fi acela? — Eu. — Tu? Dar e o prostie. Tu şi Meredith nu aveţi nimic în comun. — Thomas Walker nu mă cunoaşte aşa bine ca tine, bunico. — Da, cred că e adevărat. Gloria îşi ţuguie buzele. Poate că domnul Walker a inventat o astfel de poveste ca să te determine să cooperezi cu el. — Cine ştie? Tocmai asta e problema. Nu ştiu ce se întâmplă cu adevărat sau ce să cred. — Tipic pentru Meredith, nu? spuse Gloria. Să creeze o asemenea dezordine şi să-i lase pe alţii să cureţe în urma ei.   * După cină, Leonora îşi conduse bunica înapoi la căminul Melba Creek Gardens. Parcă maşina şi coborî scoţând cadrul din portbagaj. Gloria deschisese deja portiera maşinii în timp ce nepoata sa pregătea aparatul. Intrară amândouă în holul elegant al azilului. Recepţionera le salută cu o înclinare din cap. Până la etajul trei, au urcat cu liftul transparent ce oferea priveliştea terenurilor din jurul aşezământului. Leonora coborî prima, aşteptând apoi ca Gloria să direcţioneze cadrul. Numeroase apartamente dădeau spre hol, iar lângă fiecare uşă exista un raft mic de lemn, îndeajuns de lat pentru ca pe el să poată fi puse o vază cu flori, câteva gustări sau ornamente de sărbători. Era de la sine înţeles că fiecare locatar trebuia să-şi împodobească cât mai ingenios raftul din faţa camerei. Pe Leonora o amuza întotdeauna să constate că niciuna din aceste bucăţi de lemn nu era goală. Presiunea celorlalte priviri este o forţă deosebit de puternică indiferent de vârstă. Una dintre uşile de la jumătatea holului se deschise şi un bărbat scoase capul afară. Puţinul păr din vârful creştetului era alb ca neaua; le privea pe deasupra ochelarilor. — Bună, Herb, spuse Leonora. — Bună seara, Leonora. Mi s-a părut că-ţi zăresc maşina în parcare. V-aţi distrat bine? — Cina a fost minunată, răspunse Gloria. Probabil că mai târziu se vor cunoaşte efectele, dar cui îi pasă? Am dulapul de medicamente plin de pastile împotriva arsurilor. — Arăţi foarte bine, Gloria, zise Herb. Îmi place cum îţi vine verdele, îţi scoate ochii în evidenţă. — Lasă complimentele, Herb. Nu te duc nicăieri. Ţi-ai terminat articolul? — La naiba, sigur că da. Spre deosebire de alţii pe care-i cunosc, eu îl predau întotdeauna la timp. — Haide, haide, ştii că Irma a avut o scuză serioasă săptămâna trecută. Primise vizita nepotului ei din Denver. — Şi ce dacă? Nepoata mea m-a vizitat acum două săptămâni şi tot am reuşit să fiu punctual. — De data asta, Irma a scris un articol foarte bun despre călătorii, zise Gloria. O listă detaliată a hotelurilor din Las Vegas cu instalaţii corespunzătoare în baie şi mese accesibile celor în scaune cu rotile. Iar eu voi urma cu un editorial destul de dur în care voi pune marea întrebare. Leonora o privi uimită. — Care e marea întrebare? — De ce hotelurile rezervă camerele accesibile celor în scaun cu rotile sau cu cadru tocmai la capătul holului, cât mai departe de lift? Şi de ce aceste camere au priveliştea cea mai puţin favorabilă? — Bună întrebare, recunosc, spuse Leonora. Gazeta Gloriei, publicaţia electronică pe care Gloria o înfiinţase cu câteva luni în urmă, după ce urmase câteva cursuri de calculatoare, se dovedise un succes. Lista abonaţilor creştea în fiecare zi, pe măsură ce tot mai mulţi vârstnici aveau acces la Internet. — Spune-mi, Herb, care este problema dezbătută în rubrica „Întrebaţi-o pe Henrietta” de săptămâna asta? vru Leonora să ştie. — Milicent din Portland mi-a trimis un e-mail în care-mi spunea că familia ei încerca să o convingă să renunţe la condusul maşinii. Ea nu e sigură că asta şi-ar dori, dar rudele o presează cu insistenţă. Pe lângă asta, unul dintre prietenii ei tocmai a suferit un accident de automobil, lucru ce a neliniştit-o puţin. — Este o problemă destul de dificilă, zise Leonora. — Ba deloc, o contrazise Herb. I-am subliniat cât de mult ar economisi dacă ar renunţa la maşină. Întreţinerea ei, benzina şi toate celelalte costă foarte mult. I-am mai spus că ar putea aloca o sumă călătoriilor cu taxiul şi tot i-ar mai rămâne destul. — Eşti foarte priceput, Herb, remarcă Leonora pe un ton plin de admiraţie. — Ştiu, răspunse acesta, privind apoi sugestiv spre Gloria. — Să nu-ţi vină vreo idee, zise ea. — Dar ştii ce-mi doresc. — Încă nu, Herb. Trebuie să mă mai gândesc. — La naiba, merit să-mi apară numele în rubrică, zise Herb. M-am săturat de mesajele adresate Henriettei. Ar trebui ca toţi să se adreseze rubricii „Întrebaţi-l pe Herb”. — Nu sună la fel de bine, spuse Gloria. — Cui îi pasă de asta? Aici e doar o problemă de principii jurnalistice. — Ţi-am spus, mă mai gândesc. Gloria luă cadrul, îndepărtându-se. Să mergem, draga mea, i se adresă Leonorei. E târziu, iar Herb trebuie să doarmă. — Pe naiba, strigă el în urma bătrânei. Nu am mai dormit bine de douăzeci de ani; somnul n-are nimic de-a face cu asta. Vreau să-mi apară numele la blestemata aia de rubrică. — Noapte bună, Herb, zise Gloria fără a privi în urma ei. Dădură colţul, oprindu-se apoi în faţa unei uşi. Leonora aşteptă în vreme ce bunica ei scotea cheia din poşetă. — Ştii, bunico, cred că Herb te place. — Ha. Ziariştii ăştia sunt toţi la fel. Ar face orice pentru un articol.   Leonora conduse până acasă prin noaptea caldă a Californiei. Melba Creek era un oraş plăcut, aflat la marginea suburbiilor din San Diego. Se mutase aici cu patru ani în urmă, când i se oferise un post în cadrul departamentului de cercetare la Colegiul Piercy din apropiere, o mică şcoală de arte. După moartea lui Calvin, Gloria o urmase. Cele două locuiseră o vreme în apartamente învecinate, în aceeaşi clădire, însă după ce a căzut a doua oară, rămânând câteva ore întinsă pe pardoseală, Gloria alesese siguranţa azilului Melba Creek Gardens; aici, în fiecare cameră existau alarme, băi cu instalaţii adecvate şi un personal permanent, la care se adăugau activităţile zilnice incluzând bridge, înot şi cursuri de calculatoare. Deşi ea pretindea că se mutase fiindcă îi plăcea mai mult aici, Leonora ştia că o făcuse de dragul ei. Nu avea rost să nege că se simţea extrem de uşurată să poată pleca la serviciu sau din oraş pentru mai multe zile fără grija că Gloria ar putea cădea din nou sau s-ar îmbolnăvi neavând pe nimeni aproape care să o ajute. Observă luminiţa robotului telefonic imediat ce intră în casă. Primul lucru la care s-a gândit a fost că Thomas Walker sunase să vadă cât timp mai putea rezista tensiunii. Brusc, valul de adrenalină deveni mai puternic, simţindu-se copleşită de o nelinişte ciudată. Ar fi fost încântată să-i spună ca nu era deloc speriată, ci aştepta chiar cu nerăbdare continuarea poveştii. Cu foarte multă nerăbdare. Triumfătoare, constată că avusese aşadar dreptate, el fusese cel care cedase primul. Fu dezamăgită să audă vocea familiară a fostului ei logodnic.   „… Leo? Sunt Kyle. Încep sa cred că îmi eviţi telefoanele…”   — Extrem de perspicace.   „… Trebuie să vorbim, Leo. E important. S-a ivit o bună ocazie de a ocupa un post în cadrul Departamentului de Engleză anul acesta, însă există o mică problemă. Din comitet face parte prietena ta, Helena Talbot. Ştii doar ce crede despre mine după ce s-a întâmplat anul trecut. Lucrurile s-ar schimba dacă i-ai telefona şi i-ai spune că a fost o întâmplare nefericită şi că tu nu mă învinovăţeşti câtuşi de puţin…”   Leonora şterse mesajul. Era singurul. Thomas Walker nu sunase, încercând să o sperie şi mai mult. Nu avea de ce să se simtă atât de… atât de dezamăgită. Pentru Dumnezeu, doar era un joc al nervilor tari şi nu al seducţiei. La naiba. Acum se gândea la sex; ce o făcuse să se gândească la asta? Deşi ar fi trebuit să fie ultimul lucru care să o preocupe, nu era deloc aşa.   Thomas nu sună nici în seara următoare. În loc să se simtă uşurată, devenea din ce în ce mai neliniştită. Ceva îi spunea că nu era genul de om care să renunţe atât de uşor. Încă o lăsa să aştepte. Nu va fi ea cea care va ceda prima.   Două zile mai târziu, după un somn agitat se trezi dimineaţă ameţită şi neliniştită. Deschise laptopul abia după ce-şi pregăti o cană mare de ceai verde Dragon Well. Primise doar un mesaj. De la Meredith. Titlul suna în felul următor: De dincolo de mormânt… Aproape că o putea auzi pe Meredith râzând în vreme ce scria aceste cuvinte.   Leo, Dacă citeşti asta, înseamnă că am murit. Păcat. Mesajul acesta trebuie să ajungă la tine doar dacă nu mai sunt pe lumea asta pentru a-l şterge. Un gând destul de înfiorător, nu? Ceea ce mă deranjează cel mai mult este faptul că bunica ta avea dreptate când spunea că nu voi avea parte de un sfârşit prea bun. Sper, măcar că m-am stins în plină glorie. Voi trece la subiect acum. Prin acest mesaj îţi las moştenire tot ceea ce-mi aparţine. Asta înseamnă cam un milion şi jumătate. Nu e rău pentru o hoaţă neînsemnată ca mine, nu? Este cea mai mare sumă pe care mi-am însuşit-o vreodată. Îţi vei găsi moştenirea într-un cont din Caraibe. Cum un e-mail nu este cel mai sigur mijloc de a comunica, nu voi scrie aici numărul fermecat de care vei avea nevoie. În drum spre tine se află chiar acum cheia unui seif. În afara numărului de acces la cont, acolo se mai află şi alte două obiecte. Un sfat. Câteva persoane de prin partea locului s-ar simţi un pic supărate dacă ar afla cu ce m-am ocupat în ultima vreme. (Parcă ar fi prima oară…) Dacă cineva îţi va pune întrebări despre mine, să le spui că ultima oară când m-ai văzut a fost atunci când ţi-am stricat logodna. Apropo, cred în continuare că ţi-am făcut un imens serviciu. Kyle te-ar fi înşelat până acum cu altcineva. Crede-mă, cunosc bine bărbaţii. Şi încă ceva: dacă dintr-un motiv sau altul lucrurile iau o întorsătură nedorită, sună-l pe Thomas Walker. Îl poţi găsi la numărul de mai jos. Am fost o vreme împreună şi s-ar înfuria teribil dacă ar şti ce am făcut. Ştii, unii bărbaţi nu au deloc simţul umorului. Cu toate acestea, este o persoană cum rar întâlneşti: un om în care poţi avea încredere. Închei sperând că-mi vei duce dorul măcar din când în când. Ştiu că am creat multe necazuri, dar uneori ne-am distrat bine, nu? Îmi pare rău că nu am avut ocazia să ne luăm rămas-bun. Cu dragoste, Meredith.      

Prolog Ceasul din hol bătu miezul nopţii, răsunând ca un clopot de moarte. Frumoasa rochie de modă veche, îngrozitor de grea şi puţin nepotrivită pentru trupul ei deoarece fusese croită pentru o altă femeie, îi împiedica fuga disperată de-a lungul coridorului: stofa de lână fină i se înfăşură pe picioare ameninţând s-o doboare la fiecare pas. Femeia îşi ridică poalele sus, mai sus, până aproape de genunchi, şi riscă o privire în urmă, peste umăr. Bărbatul se apropia, alergând după ea în acelaşi mod în care un ogar setos de sânge, se năpusteşte asupra unei căprioare. Faţa lui, cândva demonic de frumoasă, faţa care ademenise o femeie inocentă şi încrezătoare, mai întâi spre o căsătorie şi apoi spre pierzanie, era acum o mască de furie arzătoare, ucigaşă, înfricoşătoare. Cu ochi sălbatici, ieşiţi din orbite şi părul ridicat pe creştet, bărbatul o urmărea îndeaproape. Cuţitul din mâna lui avea să fie curând la gâtul ei. — Căţea blestemată! Strigătul lui de furie răsună cu ecou pe coridorul de sus. Lumina tremurătoare a unui sfeşnic sclipi pe lama fieroasă ascuţitului. — Eşti moartă! De ce nu mă laşi în pace? Jur să te trimit înapoi în Iad unde ţi-e locul. Şi de data asta am să m-asigur că te-am aranjat cum trebuie. M-auzi, stafie blestemată? De data asta s-a zis cu tine. Femeia ar fi dorit să ţipe, dar nu putea. Singurul lucru pe care îl putea face era să fugă pentru a se salva. — Am să privesc cum îţi curge sângele printre degetele mele până n-o mai rămâne o picătură! strigă el în urma ei, mult mai aproape acum. De data asta ai să fii moartă de-a binelea, căţea afurisită. Mi-ai dat destul de furcă. Femeia se afla acum în capul scărilor, cu răsuflarea tăiată. Frica îi strângea măruntaiele. Ridicând greaua rochie şi mai sus, porni în jos pe scări, cu o mână pe balustradă pentru a nu cădea. Ar fi fost o cumplită ironie să moară cu gâtul frânt şi nu tăiat. Urmăritorul era extrem de aproape acum. Femeia îşi dădea seama că existau toate şansele să nu reuşească să scape cu bine. De data asta mersese prea departe, îşi luase prea multe riscuri. Făcuse pe stafia, iar acum nu mai lipsea mult să devină stafie cu adevărat. Urmăritorul o va înşfăca înainte de a atinge ultima treaptă. În sfârşit obţinuse dovada pe care o căuta. În furia lui, bărbatul mărturisise. Dacă va supravieţui, avea s-o răzbune pe sărmana ei mamă. Dar aşa cum stăteau lucrurile, investigaţia ei avea s-o coste probabil viaţa. În curând avea să simtă mâinile lui înşfăcând-o, într-o parodie îngrozitoare a îmbrăţişării sexuale cu care o ameninţase când fusese mai tânără. Apoi va simţi cuţitul. Cuţitul. Doamne Sfinte, cuţitul. Era la jumătatea treptelor când ţipătul înfiorător al urmăritorului ei zgudui tenebrele. Privi înapoi cu groază şi îşi dădu seama că din acel moment miezul nopţii nu va mai fi niciodată ca până atunci, pentru ea. Miezul nopţii avea să fie un coşmar.     Capitolul 1 Victoria Claire Huntington îşi dădea seama când cineva are gânduri ascunse cu ea; nu ajunsese la matura vârstă de douăzeci şi patru de ani fără a fi învăţat să-i recunoască pe sofisticaţii vânători de zestre din lumea bună. Moştenitoarele erau, la urma urmei, un vânat atrăgător. Faptul că era încă nemăritată şi stăpână a unei averi substanţiale era o dovadă a îndemânării ei de a scăpa de oportuniştii şmecheri şi vicleni care mişunau prin saloane. Victoria se hotărâse de mult să nu se lase pradă farmecului lor înşelător şi superficial. Lucas Mallory Colebrook însă, noul conte de Stonevale era altfel. Putea fi şi el un oportunist, dar în mod sigur nu exista nimic viclean sau superficial la el. Printre păunaşii din lumea bună, contele era un vultur. Victoria începea să se întrebe dacă nu cumva chiar calităţile care ar fi trebuit s-o pună în gardă, tăria ascunsă şi voinţa neînfrântă pe care le observase la el, nu erau exact lucrurile care o atrăgeau. Era de netăgăduit că fusese fascinată de acest om încă din clipa în care îl cunoscuse, cu mai puţin de o oră în urmă. Atracţia pe care o simţea era foarte tulburătoare. De fapt, era de-a dreptul periculoasă. — Cred c-am câştigat iar, milord. Victoria îşi coborî mâna ei elegant înmănuşată şi răsfiră cărţile pe postavul verde al mesei de joc, trimiţând adversarului ei un zâmbet ameţitor. — Felicitări, domnişoară Huntington. Se pare că aveţi un noroc formidabil în seara asta. Stonevale, ai cărui ochi cenuşii o făceau pe Victoria să se gândească la stafii mişunând în miezul nopţii, nu arăta deloc afectat de pierdere. Părea mai degrabă cuprins de o satisfacţie discretă, ca şi cum tocmai i se realizase un plan alcătuit cu grijă. Avea aerul că anticipase cu calm totul. — Da, am un noroc uimitor în seara asta, nu? murmură Victoria. S-ar putea chiar bănui că am fost ajutată… — Resping o astfel de posibilitate. Nu pot accepta să vă pătaţi onoarea, domnişoară Huntington. — Sunteţi foarte galant, milord. Dar aici nu era vorba de onoarea mea. Vă asigur că sunt perfect conştientă că n-am trişat. Victoria se opri brusc. Îşi dăduse seama că prin această remarcă se afla acum pe o gheaţă foarte subţire. Practic îl acuzase pe conte că jucase cu cărţi măsluite pentru a-i da ei posibilitatea să câştige. Ochii lui Stonevale o fixară pe deasupra mesei. Expresia lor era enervant de calmă, înfricoşător de calmă, gândi Victoria cu un fior. Ar fi trebuit să existe un licăr de emoţie în privirea aceea cenuşie, rece, dar nu exista nimic în afară de o anumită încordare. — Nu vreţi să vă exprimaţi mai clar, domnişoară Huntington? Victoria se hotărî repede să se întoarcă pe un teren mai sigur. — Vă rog, milord, nu luaţi în seamă cuvintele mele. Sunt extrem de uimită de norocul meu la cărţi în seara asta având în vedere că în cel mai bun caz nu sunt decât o jucătoare oarecare. Dumneavoastră, pe de altă parte, aveţi reputaţia unui jucător abil, sau cel puţin aşa mi s-a spus. — Mă flataţi, domnişoară Huntington. — Deloc, spuse Victoria. Am auzit vorbindu-se de abilitatea cu care jucaţi la White şi la Brooks, ca şi pe la alte cluburi din oraş, mai puţin onorabile, ca să zic aşa. — Poveşti mult înflorite, bănuiesc. Totuşi, m-aţi făcut curios. Întrucât abia ne-am cunoscut, de unde ştiţi poveştile astea? Victoria nu putea recunoaşte că ceruse relaţii despre el de la prietena ei, Annabella Lyndwood, în clipa în care îl văzuse intrând în sala de bal, cu două ore în urmă. — Sunt convinsă că ştiţi cum zboară vorbele, milord. — Într-adevăr. Dar o femeie cu inteligenţa dumneavoastră n-ar trebui să se ia după nişte vorbe. Cu gesturi uşoare şi elegante, Stonevale adună cărţile frumos, una peste alta. Apoi, odihnindu-şi degetele lui fine, lungi, deasupra lor, îi zâmbi rece şi adăugă: — Ei bine, domnişoară Huntington? Victoria îl privi cercetător, incapabilă să-şi reprime emoţia care o stăpânea. Dacă ar avea cât de cât minte, ar trebui să curme totul acum, îşi spuse ea. Dar în seara aceasta era greu să gândească logic şi clar aşa cum făcea de obicei în astfel de împrejurări. Nu mai cunoscuse nici un bărbat ca Stonevale până atunci. Zumzetul conversaţiilor şi râsetele din salonul de joc a Lady-ei Atherton se atenuaseră; chiar şi muzica din sala de bal se auzea acum slab, distant. Imensa reşedinţă londoneză a Lordului Atherton era plină de oameni bine îmbrăcaţi, din înalta societate, şi de numeroşi servitori, dar Victoria avu brusc sentimentul că se află singură cu Stonevale. — Câştigul meu, repetă Victoria încet, încercând să-şi adune gândurile. Da, va trebui să întreprind ceva, nu? — Miza a fost un serviciu nu-i aşa? Câştigând, aveţi dreptul să-mi cereţi un serviciu. Vă stau la dispoziţie. — Momentan n-am nevoie de nici un serviciu de la dumneavoastră. — Sunteţi sigură? Victoria avu o tresărire sub privirea lui pătrunzătoare, lată un bărbat care ştie mai mult decât ar trebui, gândi ea. — Da. — Mă tem că trebuie să vă contrazic, domnişoară Huntington. Cred că aveţi nevoie de un serviciu din partea mea. Din câte ştiu, aveţi nevoie de un însoţitor în seara asta când veţi merge împreună cu domnişoara Lyndwood la parcul de distracţii în căutare de aventuri. Victoria înlemni. — Ce ştiţi dumneavoastră despre asta? Stonevale răvăşi uşor cărţile cu unul din degetele lui lungi. — Lyndwood şi cu mine suntem prieteni; frecventăm acelaşi club, uneori jucăm şi cărţi, ştiţi cum se petrec lucrurile. — Lordul Lyndwood? Fratele Annabellei? Ati vorbit cu el? — Da. Victoria se înfurie. — A promis că ne va însoţi în seara asta şi ne-a dat cuvântul că nu va sufla o vorbă nimănui. Cum îndrăzneşte să discute asta cu prietenii lui? A întrecut orice limită. Şi le mai acuzaţi pe femei că sunt bârfitoare! Ce neruşinare! — Nu fiţi atăt de supărată pe el, domnişoară Huntington. — Ce-a făcut Lyndwood? Un anunţ general la vreunul din cluburile lui că le va aduce pe sora lui şi pe prietena ei la parcul de distracţii? — N-a fost un anunţ general, vă asigur. A fost cât se poate de discret. În fond e vorba de sora lui, nu? Dacă vreţi să ştiţi adevărul, eu cred că Lyndwood mi s-a confesat pentru că se simţea stresat de asta. — Stresat? De ce? Nu există nimic în toată povestea asta care să-i dea emoţii. Pur şi simplu ne va însoţi pe Annabella şi pe mine la parcul de distracţii. Ce poate fi mai simplu? — Din câte am înţeles, aţi exercitat amândouă o anumită presiune asupra lui pentru a-l face să accepte. Sărmanul e încă destul de tânăr pentru a rezista unor manevre feminine. Din fericire însă a fost destul de înţelept pentru a-şi regreta slăbiciunea şi destul de deştept pentru a cere ajutor. — Într-adevăr sărman. Ce prostie. Ca şi cum eu şi Annabella l-am fi obligat pe Bertie la asta. — Şi nu-i aşa? întrebă Stonevale. — Bineînţeles că nu. I-am spus doar că suntem hotărâte să mergem în parc astă seară iar el a insistat să ne însoţească. Foarte galant, am gândit noi. — Nu prea avea de ales, ca gentleman. Nu vă putea lăsa să mergeţi singure. Ştiaţi foarte bine asta. A fost un şantaj, în plus, cred că a fost mai mult ideea dumneavoastră domnişoară Huntington. — Şantaj! - Victoria era de-a dreptul furioasă. Resping această acuzaţie, domnule. — De ce? Asta e adevărul. Credeţi că Lyndwood ar fi acceptat de bună voie să vă însoţească dacă nu-l ameninţaţi c-o să vă duceţi singure? Mama Annabellei ar fi făcut o criză de nervi dacă ar fi aflat de această mică escapadă şi la fel şi mătuşa dumneavoastră, bănuiesc. — Vă asigur că mătuşa Cleo e mult prea tare pentru a face o criză de nervi, declară Victoria loială. Stonevale însă avea dreptate în legătura cu mama Annabellei. Lady Lyndwood ar fi făcut o criză de isterie dacă afla despre intenţiile fiicei ei din seara aceea. Tinerele bine crescute din lumea bună nu merg noaptea în parcul de distracţii. — O fi mătuşa dumneavoastră o femeie tare, vă cred pe cuvânt întrucât n-am avut încă onoarea de a-i fi prezentat, dar mă îndoiesc sincer că ar fi de acord cu intenţia dumneavoastră din seara asta, spuse Stonevale. — Am să-l sugrum pe Lyndwood când îl văd. E lipsit de nobleţe să trădeze un secret de maniera asta. — N-a fost numai vina lui. Am fost ofiţer destul de mulţi ani ca să-mi dau seama când un tânăr are ceva pe suflet şi nu mi-a fost greu să-l fac să-mi spună ce-l apasă. Victoria îşi îngustă ochii. — De ce? — Să zicem că eram doar curios. Când Lyndwood a văzut că sunt bucuros să-l ajut, mi-a mărturisit tot şi m-a rugat să-l însoţesc. — Nu mi-aţi răspuns la întrebare. De ce eraţi atât de curios? — Motivele mele nu interesează în mod deosebit. Degetele lui Stonevale răvăşiră din nou cărţile. — Alta e problema importantă acum, adăuga el. — Eu nu văd nicio problemă. „În afară de a scăpa de tine”, adăugă ea în gând. Primul ei instinct fusese corect. Ar fi trebuit să plece cât timp mai putuse. Dar se părea că nici nu avusese ocazia asta, de fapt. Brusc, totul părea că se desfăşoară potrivit unui plan conceput dinainte şi asupra căruia controlul ei era din ce în ce mai slab. — Ar trebui să discutăm despre unele detalii ale aventurii din seara asta, nu credeţi? — Detaliile sunt deja puse la punct, mulţumesc. Victoriei nu-i plăcea să preia altcineva conducerea. — Vă rog să mă înţelegeţi. Poate că e fostul soldat din mine, sau poate simpla curiozitate, nu ştiu, dar aş dori să aflu exact despre ce e vorba înainte de a porni într-o aventură. N-aţi vrea să faceţi unele precizări în privinţa evenimentelor? întrebă Stonevale inocent. — Nu văd ce ce. Nu v-am invitat să veniţi cu noi. — Nu doresc decât să vă fiu util, domnişoară Huntington. Nu numai că Lyndwood îmi este recunoscător pentru ajutorul meu în seara asta, dar chiar şi dumneavoastră veţi constata că e foarte convenabil să ai un om în plus la nevoie. — Nu mă tem câtuşi de puţin de mulţimea dezlănţuită. Din contră, o să fie mai palpitant. — Atunci sper că-mi veţi fi recunoscătoare pentru discreţia mea, dacă se va întâmpla să-i fiu prezentat mătuşii dumneavoastră în seara asta. Victoria îl privi în tăcere o clipă. — Se pare că nu numai lordul Lyndwood e în pericol de a fi şantajat, ci şi eu. — Mă răniţi, domnişoară Huntington. — Din păcate nu mortal. Altminteri aş scăpa de o problemă, nu? — Eu vă rog să mă consideraţi o soluţie şi nu o problemă. Stonevale îi zâmbi lent. Umbrele din ochii lui însă nu dispărură. — Nu vă cer decât să vă slujesc ca însoţitor în seara asta când vă aventuraţi pe străzile periculoase ale oraşului, continuă el. Sunt foarte nerăbdător să-mi achit datoria de la jocul de cărţi. — Şi dacă eu refuz să accept plata sub formă de însoţitor, îi veţi spune mătuşii mele totul, nu-i aşa? Stonevale suspină. — Ar fi foarte neplăcut pentru toţi cei interesaţi ca mătuşa dumneavoastră sau mama domnişoarei Lyndwood să afle ce intenţii aveţi, dar nu se ştie niciodată ce subiecte de conversaţie apar în cursul unei seri, nu? Victoria izbi cu evantaiul închis în masă. — Am ştiut eu. Ăsta e şantaj. — E un cuvânt urât, dar cred că într-un anumit sens, e într-adevăr şantaj, recunoscu Stonevale. Vânător de zestre. Asta era singura explicaţie. Încă nu întâlnise unul atât de îndrăzneţ şi agresiv. Erau în general extrem de manieraţi şi plini de graţie, cel puţin la început. Victoria avea însă încredere în instinctele ei. Îl fixă pe Stonevale o clipă, fascinată de licărul expectativ din ochii lui duri, cenuşii. Când începu să se ridice de la masa de joc, contele se ridică în picioare s-o ajute. — Sper să ne vedem mai târziu, îi şopti el la ureche în timp ce ea se ridica. — Dacă urmăriţi moştenirea, milord, spuse Victoria tărăgănat, aruncaţi-vă undiţa în altă parte. Vă pierdeţi timpul cu mine. Metoda dumneavoastră e nouă, dar nu mi se pare deloc atrăgătoare. Vă asigur că am rezistat unor încercări mult mai agreabile. — Am aflat. Contele merse alături de ea în timp ce intrau în strălucitoarea şi aglomerata sală de bal. Victoria observă din nou, ca şi mai înainte, mersul lui echilibrat, dar inegal. Hainele negre, elegante, de seară, cravata artistic legată, pantalonii strânşi pe picior şi cizmele lustruite nu reuşeau să ascundă şchiopătatul care afecta piciorul lui stâng. — Ce anume vi s-a spus, milord? întrebă Victoria. Contele dădu din umeri. — Că nu prea vă interesează căsătoria. — Sursele dumneavoastră se înşală, spuse ea cu un zâmbet uşor. Nu mă interesează deloc. Nu am absolut nici un interes să mă căsătoresc. Stonevale îi aruncă o privire piezişă. — Păcat. Poate dacă aţi avea un soţ şi o familie cu care să vă petreceţi serile, n-aţi mai fi obligată să vă amuzaţi cu aventuri riscante ca aceea pe care aţi plănuit-o în seara asta. Zâmbetui Victoriei se lărgi. — Sunt sigură că genul de aventură pe care l-am plănuit pentru seara asta va fi mult mai amuzant decât îndatoririle nocturne ale unei soţii. — Ce vă face atăt de convinsă? — Istoria personală. Mama a fost cerută în căsătorie pentru averea ei şi asta a distrus-o. Scumpa mea mătuşă a fost de asemenea căsătorită pentru banii ei. Din fericire pentru ea, soţul ei a avut nobleţea de a muri repede într-un accident de vânătoare. Eu, neputând miza pe un asemenea noroc, m-am hotărât să nu risc o căsătorie. — Nu vă e teamă că aţi putea pierde o parte importantă din viaţa unei femei? spuse el. —Câtuşi de puţin. N-am observat nimic atrăgător la o căsătorie. Victoria îşi desfăcu evantaiul ei aurit pentru a ascunde un fior. Amintirea micilor cruzimi zilnice ale tatălui ei vitreg şi actele de violenţă la beţie exercitate asupra mamei ei era mereu vie. Nici chiar luminile strălucitoare ale sălii de bal n-o putea întuneca. Îşi făcu vânt de câteva ori sperând ca Stonevile să creadă că era foarte plictisită de direcţia pe care o luase conversaţia. — Acum, cu voia dumneavoastră, milord, aş vrea să vorbesc ceva cu o prietenă. Stonevale îi urmări direcţia privirii. — A, da, întreprinzătoarea Annabella Lyndwood. Fără îndoială că e nerăbdătoare să discutaţi amănuntele planului. Se pare că, de vreme ce sunteţi hotărâtă să nu acceptaţi ajutorul meu, voi fi obligat să aflu singur amănuntele. Dar nu vă fie teamă, sunt foarte bun strateg, spuse Stonevale înclinând uşor capul asupra mâinii Victoriei. Ne vedem mai târziu, domnişoară Huntington. — Am să mă rog la Dumnezeu să găsiţi ceva mai amuzant de făcut în seara asta, decât să ne însoţiţi. — Slabă speranţă. Zâmbetul uşor al contelui deveni un rânjet scurt, răutăcios, dezgolindu-i o clipă dinţii albi, puternici. Victoria îşi întoarse spatele cu o piruetă elegantă fluturându-şi rochia de mătase galben-aurie, refuzând să-i dea bărbatului satisfacţia unei priviri peste umăr. Omul ăsta nu era numai potenţial periculos, ci şi nesuferit. Îşi înăbuşi un mic suspin în timp ce aluneca prin mulţime. N-ar fi trebuit să-i permită contelui s-o ademenească în sala de joc. De fapt nici nu se făcea ca o doamnă să joace cărţi cu un bărbat într-o împrejurare ca asta. Ea însă nu putuse niciodată rezista unei aventuri iar afurisitul de bărbat păruse să-şi fi dat seama de asta imediat. O simţise şi se folosise de slăbiciunea ei. Era de reţinut asta. Nu existase nimic care s-o avertizeze. În fond Stonevale îi fusese prezentat după toate regulile nici mai mult nici mai puţin de însăşi Jessica Atherton. Toată lumea ştia că Lady Atherton era complet deasupra oricărui reproş, o femeie perfectă. Slabă, cu părul negru şi ochi albaştri, vicecontesa nu numai că era tânără, delicată, chiar încântătoare, dar şi de o modestie care i se potrivea. Era veşnic zâmbitoare, păstrând mereu un aer respectabil şi ţinând la buna cuviinţă. Cu alte cuvinte, nu ar fi prezentat niciodată un ticălos, un vânător de zestre, vreunuia din oaspeţii ei. — Vicky, te-am căutat pretutindeni. Annabella se îndreptă grăbită spre prietena ei. Îşi desfăcu evantaiul şi îl folosi pentru a-şi ascunde buzele în timp ce şoptea: — Ai jucat cărţi cu Stonevale? Câtă nesăbuinţă! Cine a câştigat? Victoria suspină. — Eu, din păcate. — Ţi-a spus că Bertie l-a invitat să ne însoţească în seara asta? Am fost foarte furioasă pe el, dar Bertie insistă că trebuie să mai fie un bărbat cu noi, pentru protecţie. —Aşa mi s-a dat şi mie de înţeles. — O, scumpa mea, eşti furioasă. Îmi pare rău, crede-mă, dar nu l-am putut împiedica. Bertie a promis să nu sufle un cuvânt despre planul nostru, dar se pare că Stonevale a reuşit să-l facă să vorbească. — Da. Înţeleg cum a procedat. Probabil că i s-a dat de băut până când a spus tot. E păcat că fratele tău nu-şi poate ţine gura, dar nu-i nimic, Bella. Sunt sigură că ne, vom amuza şi aşa. Ochii albaştri azurii ai Annabellei străluciră de uşurare. Buclele ei blonde tresăltară încântător când dădu din cap şi zâmbi. Annabella Lyndwood era considerată de anumiţi arbitri ai eleganţei doar un pic mai plinuţă decât o cerea moda. Tendinţa asta spre corpolenţă însă nu-i îndepărtase deloc pe mulţii ei curtezani. Împlinise de curând douăzeci şi unu de ani şi îi mărturisise Victoriei că va fi obligată fără îndoială să accepte una din numeroasele propuneri pe care le primise în acest sezon. Annabella intrase târziu în cursa pentru căsătorie datorită morţii neaşteptate a tatălui ei, dar se dovedise extrem de populară când îşi făcuse în cele din urmă apariţia la Londra. — Ce ştii despre el, Bella? întrebă Victoria încet. — Despre cine? Despre Stonevale? Nu prea multe, ca să fiu sinceră. Bertie spune că e respectat în cluburi. Titlul l-a obţinut abia de curând, cred. Fostul conte îi era un fel de rudă, unchi sau cam aşa ceva. Bertie vorbea de nişte moşii în Yorkshire. — Altceva n-a mai spus? — Să mă mai gândesc… După Bertie, familia lui e aproape stinsă. Era cât pe ce să se stingă de tot, cred, când Lucas Colebrook a fost grav rănit în Peninsulă cu vreun an în urmă. Victoria simţi un ciudat ghem în stomac. — Şchiopătatul? — Da. A fost sfârşitul carierei lui militare, care oricum s-ar fi sfârşit odată cu preluarea titlului. Prima lui datorie este acum faţă de titlu şi de moşie, normal. — Normal. Victoria n-ar fi dorit să pună următoarea întrebare dar nu se putu abţine. — Cum s-a întâmplat? — Rana de la picior? Nu ştiu amănuntele. Bertie spune că Stonevale nu vorbeşte niciodată de ea, dar că însuşi Wellington l-a citat în mai multe ordine de zi. Se spune că în timpul luptei în care a fost rănit, Stonevale a reuşit să se menţină în şa şi să-şi conducă oamenii spre obiectiv înainte de a se prăbuşi pe câmp şi a fi considerat mort. Considerat mort. Victoria simţi că-i vine rău. Reuşi să-şi învingă senzaţia neplăcută, amintindu-şi că Lucas Colebrook nu era genul de om de care ei să-i fie milă. În plus, se îndoia serios că Stonevale ar fi apreciat-o. Afară de cazul în care găsea vreun mod de a o folosi în propriul lui avantaj. Se întrebă dacă nu cumva Stonevale propusese jocul de cărţi pentru a nu fi obligat să îndure o rundă de dansuri populare. Probabil că şchiopătatul nu-i permitea accesul pe ringul de dans. — Ce crezi despre el, Vicky? Am văzut-o pe perfecta domnişoară Pilkington privindu-l toată seara, ca şi alte fete din sala de bal. Ca să nu mai pomenesc şi de mamele lor. Nimic nu deşteaptă mai bine apetitul decât un pic de sânge proaspăt, nu? spuse Annabella uşor înţepător. — Ce imagine dezgustătoare, spuse Victoria râzând fără voie. Mă întreb dacă Stonevale ştie că e privit ca un armăsar. — Nu ştiu. Tu eşti însă singura la care se uită. Toată lumea a observat că tu ai fost aceea pe care a ademenit-o în sala de joc. — Cred că e în căutarea unei zestre, spuse Victoria. — M-ai omorât, Vicky. Veşnic ai impresia că bărbaţii te curtează pentru moştenirea ta. Eşti de-a dreptul bătută în cap în privinţa asta. Ţi se pare imposibil ca unii din admiratorii tăi să fie interesaţi de persoana ta şi nu de zestre? — Bella, am aproape douăzeci şi cinci de ani. Ştim amândouă că bărbaţii din lumea noastră nu fac propuneri fetelor mai în vârstă decât dacă sunt tentaţi de motive practice. Averea mea e un motiv foarte practic. — Vorbeşti de parcă ai fi expusă într-o vitrină. Şi nu ăsta-i adevărul. — Ba da, şi ca să fiu sinceră, prefer lucrurile aşa cum sunt, spuse Victoria cu voce egală. Annabella scutură din cap. — De ce? — Pentru că totul devine mult mai simplu, replică Victoria vag, căutându-l pe Stonevale prin mulţime fără să-şi dea seama. Îl găsi în cele din urmă vorbind cu amfitrioana lângă uşa care dădea spre vastele grădini ale Athertonilor. Privi atentă camera intimă în care stătea, dominând-o cu înălţimea lui pe Lady Atherton care era ca o viziune în roz. — Dacă asta te face să te simţi mai bine, află că Bertie n-a zis absolut nimic care să implice că Stonevale ar fi un vânător de zestre, spuse Annabella. Din contră, se spune că bătrânul conte era un excentric care a strâns bogăţii până în ziua morţii. Acum i-au revenit toate noului conte. Şi tu-l ştii pe Bertie. Nici n-ar visa să invite pe cineva să ne însoţească în seara asta dacă nu l-ar place. Asta era adevărat, gândi Victoria. Lordul Lyndwood, doar cu doi ani mai în vârstă decât sora lui, privea îndatoririle legate de proaspătul său titlu cât se poate de serios. Era foarte protector cu exuberanta şi sprinţara lui soră şi veşnic amabil cu Victoria. Nu le-ar expune pe niciuna din ele unui bărbat a cărui reputaţie ar fi îndoielnică. Probabil că Annabella avea dreptate, poate că ea însăşi era un pic prea pornită contra vânătorilor de zestre. Apoi îşi aminti de ochii lui Stonevale. Chiar dacă nu era un vânător de zestre, era totuşi mai periculos decât oricare alt bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, poate cu excepţia tatălui ei vitreg. Victoria scoase un suspin la acest gând apoi îl înlătură furioasă. Nu, îşi spuse ea brusc cu mânie, indiferent cât de periculos ar putea fi Stonevale nu putea să-l pună în aceeaşi categorie cu bruta care se însurase cu mama ei. Ceva din adâncul ei îi spunea că, cei doi bărbaţi nu erau de aceeaşi speţă. — Felicitări, draga mea Victoria, văd că te bucuri de atenţia noului nostru conte. Stonevale e un specimen interesant, nu? Trezită din gândurile ei de vocea gâtuită, cunoscută, Victoria privi în stânga şi o văzu pe Isabel Rycott lângă ea. Adevărul era că nu-i prea plăcea femeia asta, dar simţea o uşoară invidie când era prin preajma ei. Isabel Rycott îi amintea întotdeauna Victoriei de o bijuterie exotică. Avea treizeci şi ceva de ani şi plutea în jurul ei un aer de mister feminin şi erotism care părea să atragă bărbaţii precum mierea albinele. Aerul de erotism era sporit de graţia ei felină, părul ei negru lucios şi ochii uşor oblici. Era una din puţinele femei din sală în afară de Victoria, care desfideau moda zilei purtând culori puternice în loc de monotonul alb sau pastel. Neobişnuita ei rochie de un verde profund ca smaraldul strălucea puternic în lumina sălii de bal. Dar nu aspectul neobişnuit al Isabelei o făcea pe Victoria s-o privească cu o anumită invidie gânditoare; libertatea pe care i le confereau vârsta şi statutul ei de văduvă erau lucrurile care o făceau pe Victoria s-o admire în secret. O femeie în situaţia Isabelei Rycott atrăgea atenţia societăţii mult mai puţin decât Victoria. Lady Rycott era liberă să aibă chiar şi aventuri galante. Victoria nu cunoscuse niciodată un bărbat cu care să fi dorit să aibă o aventură, dar i-ar fi plăcut foarte mult s-o poată face dacă i se năzărea. — Bună seara, Lady Rycott, spuse Victoria privind în jos la femeia care era cu câţiva centimetri mai scundă decât ea. L-aţi cunoscut pe conte? Isabel scutură din capul ei frumos modelat. — Încă n-am fost prezentaţi din păcate. A intrat în societatea noastră abia de curând, deşi am auzit că şi-a făcut apariţia pe la mesele de joc din cluburi de mai mult timp. — Aşa am auzit şi eu, spuse Annabella. Bertie spune că e un jucător excelent, cu mult sânge rece. — Da? Isabel privi spre contele care încă mai stătea de vorbă cu Lady Atherton. — Nu-i de loc genul de bărbat chipeş, nu? Dar are ceva care te intrigă. Chipeş? Victoria ar fi râs în gura mare la ideea de a folosi acest cuvânt insipid pentru a-l descrie pe Stonevale. Nu, nu era chipeş. Avea trăsături puternice, chiar aspre, cu un nas ascuţit, o falcă agresivă şi o expresie de permanentă veghe în ochii aceia cenuşii. Părul lui era de culoarea unei nopţi fără lună, înspicat cu argintiu la tâmple, dar nimic din toate astea nu-l făcea chipeş. Când te uitai la Stonevale vedeai o faţă masculină tăcută, controlată, şi nu un filfizon arătos. — Trebuie să recunoaşteţi, spuse Anabella, că îşi poartă bine hainele. — Da, aprobă Isabel şoptit. Îşi poartă hainele extrem de bine. Victoriei nu-i plăcea privirea cercetătoare a Isabelei în timp ce-l privea pe conte, dar trebuia să admită că Stonevale era unul din acei oameni rari care nu era dominat de croielile elegante în mare vogă. Umerii lui puternici, abdomenul suplu şi pulpele musculoase n-aveau nevoie de perniţe de vată sau camuflaje. — S-ar putea să fie chiar amuzant, spuse Isabel. — S-ar putea, o aprobă Annabella. Victoria privi din nou silueta înaltă, întunecată de lângă Lady Atherton. — S-ar putea ca amuzant să nu fie cuvântul cel mai potrivit. Periculos era cuvântul potrivit. Victoria simţi brusc dorinţa de a se juca puţin cu acest pericol. Tumultul lumii bune, de care se folosea tot mai des în ultimul timp pentru a-şi umple lungile ore ale nopţii nu mai era deajuns. Îi trebuia ceva nou care s-o scape de coşmarurile ei neîntrerupte. Contele de Stonevale putea fi exact tonicul pe care îl căuta.

Atractie periculoasa de Amanda Quick Capitolul 1 Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   Galeria întunecată a muzeului era plină cu tot felul de exponate stranii, tulburătoare. Niciuna dintre antichităţi nu era însă la fel de şocantă precum femeia căzută pe podeaua de marmură rece, într-o baltă de sânge. Deasupra trupului se întrezărea silueta ameninţătoare a unui bărbat. Lămpile de pe perete aveau flacăra mică, dar luminau destul cât să dea la iveală un trup înveşmântat într-o haină lungă până la pământ. Gulerul înalt era ridicat astfel încât să-i ascundă şi chipul pe jumătate. Leona Hewitt avu la dispoziţie doar o clipă ca să înregistreze scena înfricoşătoare. Tocmai trecuse de o statuie masivă din piatră, un monstru mitic, înaripat. Era deghizată în servitor, cu părul ei lung strâns sub o perucă bărbătească, şi se mişca rapid, aproape în fugă, grăbindu-se să găsească cristalul. Inerţia mişcării o duse direct spre bărbatul aflat lângă trupul femeii. Ucigaşul se întoarse spre ea, iar haina lui se învolbură ca o aripă uriaşă, neagră. Leona încercă din toate puterile să-şi schimbe traiectoria, dar era prea târziu. Bărbatul o prinse fără niciun efort, de parcă ea era o iubită care i se aruncase în braţe, o iubită pe care o aşteptase cu mare nerăbdare. — Linişte, îi şopti el la ureche, foarte încet. Nu te mişca. Nu cuvintele lui o făcură să rămână nemişcată, ci vocea. Fiecare cuvânt pulsa de energie, inundându-i simţurile ca un val uriaş într-un ocean de emoţii. Se simţea de parcă un doctor nebun îi injectase cine ştie ce drog ciudat, o poţiune care o paralizase imediat. Iar teama pe care o simţise cu mai puţin de o clipă în urmă dispăru ca prin minune. — Vei rămâne nemişcată şi nu vei scoate niciun sunet până când nu-ţi spun să faci altceva. Vocea bărbatului era puternică, o adevărată forţă a naturii; era rece ca gheaţa, dar în acelaşi timp ciudat de plăcută, şi parcă o atrăgea într-o altă dimensiune. Sunetele înăbuşite ale petrecerii care continua cu două etaje mai jos – râsul oaspeţilor beţi, muzica veselă – dispărură în întuneric. Leona era într-un alt loc acum, un tărâm unde nu erau decât ea şi vocea lui. Vocea lui. Vocea lui o forţase să intre în acea transă bizară. Leona ştia însă totul despre transe. Înţelegând ce i se întâmplase, Leona îşi reveni imediat. Bărbatul se folosea de cine ştie ce forţă paranormală ca să o controleze. De ce rămăsese atât de nemişcată şi de pasivă? Ar fi trebuit să lupte pentru viaţa ei deja. Şi avea să lupte. Făcând apel la toată voinţa, Leona se folosi de propria ei energie ca şi când ar fi avut un cristal pentru vise în care să o adune. Ceaţa stranie care o învăluise se sparse într-un milion de cioburi strălucitoare. Brusc, vraja lui se destrămă. Bărbatul o strângea însă în continuare la piept. Leona se simţea de parcă fusese înlănţuită de o piatră. — La naiba, murmură ucigaşul. Eşti femeie. Realitatea, teama şi sunetele înăbuşite de dedesubt se întoarseră într-o clipită. Leona începu să se zbată din toate puterile. Peruca îi alunecă pe un ochi, răpindu-i parţial vederea. Bărbatul îi astupă gura cu o mână şi o strânse şi mai tare. — Nu ştiu cum ai reuşit să ieşi din transă, dar dacă vrei să trăieşti o să taci, îi spuse el. Vocea lui era diferită acum. Era încă adâncă şi ademenitoare, însă cuvintele nu mai aveau acea energie magică de care se folosise ca să o transforme pentru scurt timp într-o statuie. Era limpede că bărbatul renunţase la puterile lui mistice ca să o controleze şi se folosea acum de o metodă clasică: forţa superioară cu care natura îi înzestrase pe toţi bărbaţii. Leona încercă să-i tragă un şut în gleznă, dar pantoful îi alunecă pe ceva. Vai, Doamne, sânge. Rată ţinta, dar lovi un obiect de pe podea, de lângă cadavru. Obiectul scoase un sunet slab şi alunecă mai departe pe dalele de piatră. — La naiba, cineva urcă scările, îi şopti bărbatul la ureche. Nu-i auzi paşii? Dacă ne găsesc, nici eu, nici dumneata n-o să mai scăpăm cu viaţă. Siguranţa rece din vocea lui o făcu să aibă dintr-odată îndoieli. — Nu eu am omorât-o, adăugă şi mai încet bărbatul, de parcă îi citise gândurile. Dar sunt sigur că ucigaşul ei e încă în casa asta. S-ar putea să fie chiar el acum, întorcându-se ca să-şi ascundă urmele. Leona îşi dădu seama că îl credea, şi nu doar fiindcă vocea lui o forţase să intre în transă. Era pur şi simplu logic. Dacă el era ucigaşul, atunci probabil că i-ar fi tăiat deja gâtul, iar trupul ei ar fi întins pe podea lângă celălalt, într-o baltă de sânge. Rămase nemişcată. — În sfârşit, un semn de inteligenţă, murmură el. Acum, Leona începu să audă şi ea paşii. Într-adevăr, cineva urca scările şi se îndrepta spre galerie; fie ucigaşul, fie unul dintre ceilalţi oaspeţi. Lordul Delbridge avea mulţi prieteni în vizită în seara aceea. Petrecerile lui erau renumite, nu doar fiindcă se consumau cantităţi impresionante de vin scump şi de mâncare excelentă, ci şi fiindcă întotdeauna erau invitate cele mai scumpe curtezane. Încet, cu grijă, bărbatul îşi dădu mâna la o parte. Leona nu încercă să ţipe, aşa că el îi dădu drumul. Imediat, ea îşi împinse peruca la loc ca să poată vedea mai bine. Degetele lui se strânseră ca o cătuşă în jurul încheieturii ei fragile. O clipă mai târziu, bărbatul o trase departe de cadavru, la adăpostul umbrei proiectate de o masă uriaşă de piatră aşezată pe un piedestal masiv. La jumătatea drumului, bărbatul se aplecă şi ridică obiectul micuţ pe care Leona îl lovise cu piciorul mai devreme. Îl lăsă să cadă în buzunarul hainei, apoi o împinse în spaţiul îngust dintre masă şi perete. Când Leona se frecă fără să vrea de colţul mesei, simţi un fulger neplăcut de energie. Se trase imediat înapoi, crispându-se puţin. În lumina slabă văzu că piatra era decorată cu simboluri stranii săpate direct în suprafaţa rece. Tremurând, îşi dădu seama că nu era o masă obişnuită, ci mai degrabă cine ştie ce vechi altar folosit în vreun ritual satanic. Simţise o energie la fel de sinistră emanând dinspre mai multe obiecte din muzeul privat al lordului Delbridge. Întreaga galerie era impregnată de miasma unor emanaţii care o făceau să se înfioare. Paşii se apropiau acum, venind din vârful scării principale spre galeria tăcută. — Molly? se auzi vocea unui bărbat, îngălată de băutură. Unde eşti, draga mea? Scuză-mă, am întârziat puţin la cărţi. Dar n-am uitat de tine. Leona simţi braţul însoţitorului ei cum se strânge în jurul ei. Şi el îi sesizase tremurul de mai devreme. O împinse fără menajamente în spatele mesei, apoi se aşeză pe vine lângă ea şi scoase un obiect din buzunarul hainei. Leona spera sincer că obiectul era un pistol. Paşii se apropiară şi mai mult. Încă o clipă şi nou-venitul avea să o găsească pe femeia moartă. — Molly? se auzi din nou vocea lui, enervată acum. Unde naiba eşti, femeie proastă? N-am chef de jocurile tale în seara asta. Deci acea femeie venise în galerie ca să se întâlnească cu un amant. Iubitul ei întârziase, iar acum era pe cale să o găsească. Paşii se opriră. — Molly? se auzi o exclamaţie uimită. Ce cauţi pe jos? Sunt sigur că putem găsi un pat ceva mai comod. Nu… la naiba! Leona auzi un geamăt îngrozit, apoi paşi grăbiţi care se îndepărtau. Amantul o luase la fugă înapoi spre scara principală. Când trecu prin faţa unei lămpi, Leona îi văzu silueta, tremurând pe perete ca o imagine dintr-un teatru de umbre. Brusc, bărbatul cu haina neagră se ridică. O clipă, Leona îl privi uimită. Ce naiba avea de gând să facă? Încercă să-l apuce de mână şi să-l tragă la loc, lângă ea, dar bărbatul plecase deja, strecurându-se din spatele îngrozitorului altar. Leona îşi dădu seama că avea de gând să-i iasă în cale amantului nefericit. „E nebun!“ se gândi ea. Fără îndoială că celălalt urma să presupună că dăduse nas în nas cu ucigaşul şi să ţipe din toţi rărunchii, ceea ce avea să-i atragă pe Delbridge şi pe toţi oaspeţii şi servitorii în galerie. Disperată, se pregăti să fugă pe scara servitorilor. Apoi însă, un alt plan îi veni în minte. Poate că ar fi fost mai bine să aştepte şi să încerce să se piardă în mulţime mai târziu. Încă mai încerca să-şi dea seama care alternativă era mai bună când îl auzi pe bărbatul cu haina neagră vorbind. Folosea din nou acea voce stranie care o făcuse să rămână nemişcată câteva clipe. — Opreşte-te, comandă el pe un ton adânc, vibrant, animat de o energie invizibilă. Nu te mişca. Ordinul avu un efect imediat asupra siluetei care alerga. Amantul se opri imediat şi rămase îngheţat într-o poziţie ciudată. Hipnoză, se gândi Leona, înţelegând în sfârşit. Bărbatul cu haina neagră era un maestru cu puteri deosebite căci reuşise cumva să-şi întărească ordinele pe care le dădea printr-o energie fizică. Până acum, Leona nu se preocupase prea mult de arta hipnozei. În general, aceasta era apanajul artiştilor de scenă şi al şarlatanilor care susţineau că pot vindeca isteria sau alte boli nervoase cu talentele lor. Mulţi oameni îşi făceau griji din cauza hipnozei, care era ţinta a tot felul de speculaţii sinistre. Ziarele publicau deseori avertismente vehemente împotriva hipnotizatorilor care se foloseau de talentele lor misterioase în scopuri necurate. Însă oricare ar fi fost intenţiile hipnotizatorului, se spunea că are nevoie de un mediu liniştit şi de un subiect calm şi cooperant. Niciodată nu mai auzise de vreun hipnotizator care să fie în stare să ţintuiască locului un bărbat în toată firea cu doar câteva cuvinte. — Eşti intr-un loc complet nemişcat, continuă hipnotizatorul. Eşti adormit. Vei rămâne aşa până când ceasul va bate ora trei. Când te trezeşti, îţi vei aminti că ai găsit-o pe Molly moartă, însă nu-ţi vei aminti că m-ai văzut pe mine, şi nici pe femeia care e cu mine. Noi doi n-am avut nicio treabă cu moartea lui Molly. Noi doi nu contăm. Ai înţeles? — Da. Leona privi spre ceasul de pe o măsuţă din apropiere. Lampa de lângă el lumina slab, iar limbile abia se vedeau. Era ora două şi jumătate. Hipnotizatorul tocmai le oferise o jumătate de oră în care să evadeze. Acum, el se întoarse şi o privi. — Vino, spuse simplu. Trebuia să fi plecat de mult. Trebuie să ieşim înainte ca altcineva să urce scările. Leona se sprijini din reflex cu o mână de suprafaţa rece a altarului ca să se ridice în picioare. În clipa în care pielea ei atinse piatra simţi din nou acel curent electric răvăşindu-i trupul. Era aceeaşi senzaţie ca şi când ar fi atins un vechi sicriu al cărui ocupant nu murise în pace. Îşi trase mâna zorită, apoi se ridică şi se grăbi să iasă din spatele mesei. Rămase cu privirea holbată la bărbatul care stătea pironit în mijlocul galeriei, ca o statuie. — Pe aici, spuse hipnotizatorul. Apoi porni grăbit spre o uşă care dădea spre scările servitorilor. Leona îşi întoarse privirea cu un efort şi îl urmă de-a lungul unui culoar strâmt mărginit de statui stranii şi de vitrine de sticlă care adăposteau tot felul de obiecte misterioase. Prietena ei, Carolyn, o avertizase că umblau tot felul de zvonuri legate de colecţia lordului Delbridge. Chiar şi ceilalţi colecţionari, care erau la fel de obsedaţi şi de excentrici ca lordul însuşi, considerau că Delbridge are obiecte foarte stranii în colecţia lui. Iar din clipa în care pusese piciorul în galerie, Leona înţelesese motivul speculaţiilor. Nu era din cauză că obiectele ar fi avut cine ştie ce forme stranii. Chiar şi în lumina slabă se vedea că majoritatea erau cât se poate de obişnuite. Galeria era plină de tot felul de vaze antice, urne, bijuterii, arme şi statui – genul de artefacte tipice pentru o colecţie mare de antichităţi. Însă în aer se simţea o miasmă slabă de energie necurată care îi făcea perişorii fini de pe ceafă să se ridice. Miasma emana dinspre relicve. — Şi dumneata o simţi? întrebă hipnotizatorul. Leona tresări auzind întrebarea şoptită. Bărbatul părea curios. Nu, de fapt, părea intrigat. Înţelese la ce se referea. Era firesc ca un hipnotizator atât de talentat să fie la fel de sensibil ca şi ea. — Da, răspunse ea. Simt şi eu. E destul de neplăcut. — Mi s-a spus că, dacă înghesui suficiente obiecte paranormale în aceeaşi cameră, chiar şi cei care nu sunt la fel de sensibili ca noi le vor simţi efectele. — Deci toate obiectele de aici sunt paranormale? întrebă uimită Leona. — Poate ar fi mai bine să spun că fiecare dintre ele a fost asociat cu paranormalul de zeci sau sute de ani. De-a lungul timpului, toate au absorbit câte ceva din energia celor care le-au folosit pentru vrăjile lor. — Unde a găsit Delbridge toate astea? — Ştiu că unele dintre ele au fost furate, dar nu pot spune asta despre absolut toată colecţia. Rămâi aproape de mine. Ordinul lui era inutil, fiindcă acum şi Leona era la fel de nerăbdătoare ca şi el să plece de acolo. Din câte se părea, trebuia să se întoarcă altă dată şi să caute cristalul. Hipnotizatorul se mişca atât de repede că Leona trebuia să alerge ca să ţină pasul. Se mişca uşor în hainele bărbăteşti pe care le purta. Dacă ar fi fost îmbrăcată cu o rochie n-ar fi reuşit niciodată să se mişte cu o asemenea viteză, fiindcă straturile de fuste şi jupe ar fi stânjenit-o prea mult. Simţi o furnicătură. Şi mai multă energie. Emana dinspre unul dintre obiectele din jur, dar curenţii erau cu siguranţă diferiţi. Leona îi recunoscu imediat. Era energia unui cristal. — Stai, şopti ea, oprindu-se. Trebuie să fac ceva. — Nu avem timp, spuse hipnotizatorul, oprindu-se şi întorcându-se spre ea, iar haina lui neagră se răsuci odată cu mişcarea. Avem o jumătate de oră, mai puţin chiar dacă altcineva urcă scările. Leona scutură din degete, încercând să-şi elibereze mâna. — Atunci pleacă fără mine. Siguranţa mea nu te priveşte. — Ai înnebunit? Trebuie să plecăm de-aici. — Am venit aici ca să recuperez o anumită relicvă. E undeva în apropiere. Nu plec fără ea. — Deci eşti hoaţă de meserie? Bărbatul nu părea şocat. Fără îndoială că şi el se ocupa cu aşa ceva. Era singura explicaţie logică pentru prezenţa lui în galerie. — Delbridge are o relicvă care îmi aparţine, explică ea. A fost furată din casa familiei mele acum câţiva ani. Îmi pierdusem orice speranţă că o voi găsi în seara asta, dar acum că ştiu că e undeva în apropiere nu pot pleca fără să o caut. Hipnotizatorul rămase nemişcat. — De unde ştii că relicva pe care o cauţi e în preajmă? Leona ezită, întrebându-se cât putea să-i dezvăluie. — Nu pot să-ţi explic, dar sunt foarte sigură. — Unde este? Leona se întoarse puţin, căutând sursa pulsurilor slabe de energie. Câţiva paşi mai încolo se vedea un dulap imens de lemn, migălos sculptat. — Acolo, spuse ea. Încercă încă o dată să-şi tragă mâna, iar de data asta el îi dădu drumul. Imediat, Leona se grăbi să studieze dulapul. Avea două uşi şi o singură încuietoare. — Mă aşteptam la asta, spuse ea. Băgă mâna în buzunar, scoase pana de fier pe care i-o dăduse Adam Harrow şi începu să lucreze. Procesul nu se dovedi la fel de uşor cum fusese atunci când Adam o învăţase ce să facă. Încuietoarea nu se clinti. Hipnotizatorul o urmări tăcut o clipă. Fruntea Leonei începu să transpire. Schimbă puţin unghiul penei şi încercă din nou. — Ceva îmi spune că nu ai prea multă experienţă cu aşa ceva, spuse hipnotizatorul pe un ton neutru. Condescendenţa lui o făcu să tresară. — Dimpotrivă, am destulă experienţă, rosti ea printre dinţi. — Dar nu şi pe întuneric, desigur. Dă-te la o parte. Lasă-mă să încerc eu. Leona vru să protesteze, dar logica învinse. Adevărul era că nu avusese parte decât de două zile de experimente grăbite cu pana. Crezuse că era destul de talentată, dar Adam o avertizase că nu era la fel de uşor să spargă o încuietoare când se simţea presată de timp. Ticăitul ceasului de pe măsuţă bubuia asurzitor în galeria tăcută. Nu mai era timp. Leona privi spre silueta îngheţată care urma să iasă din transă în curând. Făcu un pas înapoi, codindu-se. Apoi îi întinse pana fără nicio vorbă. — Am şi eu una, spuse hipnotizatorul. Apoi scoase o fâşie mică şi îngustă de metal dintr-un buzunar al hainei, o strecură în încuietoare şi începu să lucreze. Aproape imediat, Leona auzi un clinchet înfundat. — Am reuşit, şopti el. Leonei i se păru că balamalele scârţâie la fel de tare ca vuietul unui tren. Privi neliniştită peste umăr, spre scara principală, însă umbrele din celălalt capăt al galeriei erau nemişcate şi nu se auzea niciun pas. Hipnotizatorul privi în adâncurile dulapului. — Se pare că amândoi am venit aici pentru acelaşi lucru. Leona se înfioră din nou, dar de data asta din alt motiv. — Ai venit aici ca să-mi furi cristalul? — Ţi-aş sugera să dezbatem cui îi aparţine de drept cristalul altă dată. Leona era într-atât de scandalizată că uită să-i mai fie teamă. — Acel cristal e al meu, spuse ea. Încercă să ia cristalul, dar hipnotizatorul se puse între ea şi dulap şi întinse mâna. Era greu să-i vadă mişcările în întuneric, dar Leona ştiu imediat că se întâmplase un dezastru. Îl auzi răsuflând brusc, din toate puterile, apoi tuşind încet. În aceeaşi clipă simţi un miros de substanţă chimică pe care nu o recunoştea. — Dă-te înapoi, îi ordonă el. Comanda lui era atât de intensă că Leona se supuse fără să se mai gândească la ce făcea. — Ce e? întrebă ea, trăgându-se înapoi câţiva paşi. Ce s-a întâmplat? Hipnotizatorul se întoarse. Spre uimirea ei, se clătina puţin, de parcă îi era greu să-şi păstreze echilibrul. Ţinea o punguţă de catifea neagră într-o mână. — Delbridge va fi ocupat cu poliţia după ce este descoperit trupul femeii, spuse el încet. Dacă ai noroc, va trece ceva timp până să înceapă să-şi caute piatra. Deci ai destul timp să scapi. Vocea lui era plată, sinistră. — Şi dumneata vei scăpa, spuse grăbită Leona. — Nu, răspunse hipnotizatorul. Leona simţi cum începe să o cuprindă groaza. — Ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat? — Nu mai avem timp, răspunse el, luând-o din nou de încheietură şi trăgând-o spre scările servitorilor. Nu mai putem întârzia nicio secundă. În urmă cu o clipă, Leona fusese furioasă. Acum însă începu să intre în panică. Inima îi bătea cu putere. — Ce s-a întâmplat? se răsti ea. Eşti bine? — Da, deocamdată. — Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi ce s-a întâmplat când ai scos cristalul din dulap. Bărbatul deschise uşa care ducea la scara în spirală. — Am activat o capcană. — Ce fel de capcană? întrebă ea, studiindu-i mâinile cu atenţie. Te-ai tăiat? Sângerezi? — Cristalul era într-o vitrină de sticlă. Când am deschis-o, am eliberat şi aburii toxici dinăuntru. Am inhalat o parte din ei. Presupun că era un fel de otravă. — Dumnezeule. Eşti sigur? — Fără nicio îndoială, răspunse el, aprinzând o torţă şi împingând-o ferm în jos, pe treptele vechi de piatră. Deja îi simt efectul. Leona privi înapoi, peste umăr. Acum îl văzu limpede pentru prima oară. Avea părul lung, până la gulerul cămăşii, şi pieptănat peste cap. Fruntea lui era înaltă, iar trăsăturile lui arătau de parcă ar fi fost cizelate de un sculptor care voia să arate putere, nu frumuseţe. Chipul lui se potrivea cu vocea: misterios, intens, periculos de fascinant. Dacă o femeie s-ar fi uitat în ochii lui adânci şi verzi prea mult timp, atunci ar fi căzut sub o vrajă din care n-ar mai fi avut scăpare. — Trebuie să te ducem la un doctor, spuse ea. — Dacă vaporii sunt ceea ce cred că sunt, niciun doctor nu va şti ce antidot să-mi dea pentru simplul motiv că nu există aşa ceva. — Dar trebuie să încercăm. — Ascultă-mă cu atenţie, spuse el. Viaţa dumitale va depinde de cât de bine îmi urmezi ordinele. Nu va trece prea mult timp, poate niciun sfert de oră, înainte să înnebunesc. Leona se strădui să înţeleagă sensul groaznic al cuvintelor lui. — Din cauza otrăvii? — Da. Drogul îmi va provoca halucinaţii şi mă va face să cred că sunt înconjurat de demoni şi de monştri. Nu trebuie neapărat să fii alături de mine când se va întâmpla asta. — Dar… — Voi deveni o ameninţare gravă şi pentru tine, şi pentru oricine altcineva se va nimeri să-mi fie în jur. M-ai înţeles? Leona înghiţi un nod şi coborî în fugă alte câteva trepte. — Da. Erau aproape de capătul scării. Vedea chiar lumina lunii strecurându-se pe sub uşa care se deschidea înspre grădină. — Cum ai de gând să pleci de-aici? întrebă hipnotizatorul. — Însoţitorul meu mă aşteaptă cu o trăsură, spuse ea. — După ce ieşim din grădină trebuie să pleci cât mai departe de mine şi de casa asta nenorocită. Poftim, ia cristalul. Leona ezită pe una din treptele roase de piatră, pe jumătate întoarsă. Hipnotizatorul îi întinse punguţa de catifea. Uimită, i-o luă din mână, simţind o urmă vagă de energie. Gestul îi dădu de înţeles mult mai limpede decât vorbele lui că bărbatul nu credea că va supravieţui. — Mulţumesc, spuse ea, nesigură. Nu mă aşteptam… — N-am de ales, trebuie să ţi-l dau acum. Nu mai pot fi răspunzător pentru el. — Eşti absolut sigur că nu există niciun antidot pentru otravă? — Eu nu cunosc niciunul. Fii foarte atentă. Înţeleg că ai impresia că e dreptul dumitale să deţii cristalul ăsta nenorocit, dar dacă gândeşti câtuşi de puţin şi dacă vrei să fii în siguranţă, atunci i-l vei înapoia proprietarului de drept. Îţi voi da numele şi adresa lui. — Apreciez că-ţi faci griji pentru mine, dar te asigur că Delbridge nu mă va putea găsi. Dumneata eşti în pericol în seara asta. Ai spus ceva de halucinaţii. Spune-mi, te rog, ce se întâmplă cu tine. Hipnotizatorul se şterse la ochi cu dosul mânecii cu un gest nerăbdător, apoi clătină din cap ca să-şi revină. — Încep să văd lucruri care nu sunt acolo. Acum ştiu că sunt doar fantezii, însă nu va trece mult şi mi se vor părea întru totul reale. Atunci voi fi un pericol pentru tine. — Cum poţi fi atât de sigur? — Cred că aceiaşi vapori au fost folosiţi de două ori în ultimele două luni. Ambele victime erau colecţionari bătrâni. Niciunul dintre ei nu era predispus la izbucniri violente, dar sub influenţa drogului au început să-i atace pe alţii. Unul dintre ei şi-a înjunghiat un servitor loial, celălalt a încercat să-i dea foc nepotului său. Acum înţelegi pericolul în care te afli? — Vorbeşte-mi despre halucinaţiile pe care spui că începi să le ai. Hipnotizatorul stinse torţa şi deschise uşa de la capătul scărilor. Aerul de afară era rece şi umed. Luna încă mai lumina grădina, însă în curând avea să înceapă să plouă. — Dacă tot ceea ce am auzit este adevărat, atunci voi fi mistuit de un coşmar. Cel mai probabil, voi muri în curând. Celelalte două victime au murit deja. — Cum au murit? Hipnotizatorul ieşi afară şi o trase după el. — Unul s-a aruncat pe fereastră, celălalt a suferit un atac de cord. Dar am vorbit destul. Trebuie să te duc departe. Vorbea pe un ton rece, detaşat, care o îngrijora pe Leona cel puţin la fel de mult ca şi previziunile lui sumbre. Îşi acceptase deja soarta, însă plănuia totuşi să o salveze. Uimirea o făcu să tresară. Simţi cum i se taie respiraţia. Hipnotizatorul nici măcar nu-i ştia numele, însă era hotărât să o ajute să evadeze. Nimeni nu mai făcuse vreodată ceva atât de eroic pentru ea. — Vei veni cu mine, milord, spuse ea. Ştiu câte ceva despre coşmaruri. Hipnotizatorul nici măcar nu se obosi să spere sau să-i răspundă. — Vorbeşte încet şi rămâi aproape, spuse el. Capitolul 2 „Sunt un om mort“, se gândi Thaddeus Ware. Era straniu că revelaţia nu producea cine ştie ce impresie asupra lui. Poate că otrava îşi făcuse deja efectul. I se părea că deocamdată reuşeşte să îndepărteze coşmarurile, dar nu putea fi sigur. Poate că până şi convingerea că era suficient de puternic încât să-i reziste otrăvii alte câteva minute era o iluzie. În orice caz, sperând cu disperare că de fapt chiar reuşea să ţină piept imaginilor bizare, îşi concentră întreaga atenţie asupra femeii şi a dorinţei de a o duce într-un loc sigur. Acesta era singurul lui scop acum. I se părea că imaginile stranii care îi tremurau chiar la marginea privirii se dădeau puţin înapoi ori de câte ori se concentra asupra dorinţei de a o salva. Probabil că asta se datora anilor întregi în care se antrenase pentru a-şi ascuţi talentele de hipnotizator. Cel puţin, nu ducea lipsă de voinţă. Simţea că voinţa lui era singurul lucru care mai stătea acum drept pavăză între el şi coşmarul care avea să îi cuprindă în curând mintea. O conduse pe femeie prin grădină, pe acelaşi drum pe care intrase mai devreme. De data asta, doamna făcu ce i se spunea şi rămase aproape de el. Un gard viu lung şi înalt le ieşi în cale. Thaddeus se întinse şi o apucă pe femeie, cu gândul să o îndrume spre poartă, dar în clipa în care mâna lui îi prinse braţul, concentrarea lui se spulberă ca o vază de porţelan scăpată pe o podea de marmură. Fără niciun avertisment, sângele începu să-i pulseze cu o euforie nebănuită. O strânse şi mai tare, savurând plăcerea neaşteptată. Auzi drept răspuns un suspin slab, uimit, dar nu-i dădu atenţie. Dintr-odată nu mai simţea decât braţul suplu, rotund şi minunat pe care îl apucase. Parfumul ei îi intoxica simţurile, îl făcea să nu mai gândească limpede. De sub tufiş începură să iasă demoni şi monştri. Rânjeau, iar lumina lunii le făcea colţii să strălucească. „Poţi să o posezi chiar aici, chiar acum. Nu e nimeni care să te oprească. E a ta.“ Nu se putea ca femeia să nu-şi dea seama cât de apetisantă arăta în haine bărbăteşti, se gândi Thaddeus. Gândul că se îmbrăcase aşa doar ca să-l seducă îl amuza, dar îl făcea să se simtă în acelaşi timp mulţumit de sine. — Trebuie să-ţi revii, domnule, spuse imperios femeia. Trăsura e foarte aproape. Mai avem nevoie doar de câteva minute, apoi vom fi amândoi în siguranţă. În siguranţă. Cuvântul îi evocă o amintire ştearsă. Se concentră, încercând să-şi aducă aminte un lucru important, ceva ce trebuia să facă înainte să o posede pe femeie. Era ceva, o idee palidă, purtată de adieri invizibile. Se agăţă de mica frântură de realitate cu toate puterile. Trebuia să o salveze. Da, asta era. Viaţa ei era în pericol. Monştrii şi demonii tremurară, deveniră transparenţi o clipă. „Ai halucinaţii, Ware. Fii atent sau o s-o ucizi chiar tu.“ Revelaţia îl lovi cu puterea unui val îngheţat. Se trase înapoi de pe marginea abisului. — Ai grijă sau o să calci pe el, spuse. — Un demon? întrebă precaută femeia. — Nu, bărbatul din tufiş. — Ce Dumnezeu? Uimită, Leona îşi coborî privirea. I se tăie răsuflarea când văzu un picior ieşind de sub frunzişul des. — E… începu ea, dar nu-şi mai duse întrebarea la capăt. — Când am venit aici, i-am băgat în transă şi pe el, şi pe celălalt paznic, explică bărbatul, îmboldind-o spre poartă. Nu se vor trezi până dimineaţă. — Ah. Leona ezită puţin. Nu ştiam că… Delbridge are paznici. — Data viitoare când vrei să jefuieşti pe cineva, poate ar fi mai bine să te gândeşti şi la asta. — Am intrat în clădire deghizată ca unul dintre servitorii angajaţi pentru seara asta, dar plănuiam să ies prin grădină. Aş fi căzut fix în ghearele lor dacă nu te-ai fi ocupat dumneata de ei înainte. Ce noroc am avut că ne-am întâlnit în seara asta. — Sunt foarte norocos, chiar aşa. Thaddeus nici nu se obosi să-şi ascundă sarcasmul. Atitudinea ei pozitivă îl înnebunea aproape la fel de mult ca halucinaţiile alea nenorocite. — Pari foarte încordat, şopti Leona, grăbind pasul. Halucinaţiile dumitale sunt mai puternice acum? Thaddeus simţi nevoia să ţipe la ea; vru să o scuture până o făcea să înţeleagă în ce situaţie gravă se aflau. Halucinaţiile nu îl atacau direct, ci aşteptau în unghere întunecate momentul în care voinţa lui avea să slăbească din nou, aşa cum se întâmplase mai devreme. În clipa în care îşi pierdea controlul, coşmarul avea să-i invadeze mintea. Cel mai mult îşi dorea să o sărute înainte să cadă pradă coşmarului. Dar din păcate nu avea timp să facă aşa ceva. În curând avea să-i sune ceasul. Singurul lucru pe care îl mai putea face era să încerce să o salveze. Câteva minute. Doar câteva minute îi trebuiau ca să o conducă până la trăsura ei şi să o vadă plecând. Câteva minute, atât. Putea să mai reziste atât de puţin. Trebuia, de dragul ei. Deschise poarta grea. Femeia trecu repede de partea cealaltă, iar el o urmă. Conacul lui Delbridge fusese construit la câţiva kilometri depărtare de Londra. Dincolo de zidurile înalte care împrejmuiau grădina era un pâlc des de copaci. La prima vedere, pădurea se arăta impenetrabilă; dar o privire mai atentă dădu la iveală monştrii care se ascundeau în umbrele întunecate. — Trăsura ne aşteaptă undeva în apropiere, spuse femeia. Thaddeus îşi scoase pistolul din buzunarul hainei. — Ţine, ia asta, zise el. — La ce-mi trebuie pistolul dumitale? — Fiindcă halucinaţiile s-au înrăutăţit. Acum o clipă am fost la un pas să te posed cu forţa. Nu ştiu de ce voi fi în stare data viitoare. — Prostii, spuse ea, părând într-adevăr şocată. Să nu cumva să te aştepţi să cred că ai fi în stare să faci aşa ceva, domnule. — Atunci nu eşti nici pe jumătate la fel de deşteaptă cum credeam. Leona îşi drese glasul. — Şi totuşi, având în vedere circumstanţele, înţeleg de ce îţi faci griji. Luă pistolul cu grijă, ţinându-l stângace cu o mână, apoi se întoarse şi îl conduse pe o alee îngustă, desfundată, luminată slab de razele lunii. — Presupun că nu ştii să foloseşti pistolul pe care tocmai ţi l-am dat, spuse el. — Nu, dar prietenul meu se pricepe la arme. Avea un prieten, un prieten bărbat. Vestea îl lovi cu forţa unui pumn în plină figură. Se simţi scandalizat şi în acelaşi timp inexplicabil de posesiv. Nu, de fapt erau iarăşi halucinaţiile. În orice caz, cel mai probabil va fi mort până dimineaţă, aşa că n-avea niciun drept asupra ei. — Cine e prietenul dumitale? întrebă el oricum. — Îl vei cunoaşte într-o clipă. Mă aşteaptă în pădure. — Ce bărbat adevărat ţi-ar permite să-ţi asumi un asemenea risc? — Eu şi Adam am ajuns la concluzia că va fi mai uşor pentru o singură persoană să se furişeze în conac decât pentru două, răspunse ea. În orice caz, cineva trebuia să păzească trăsura şi caii. — Atunci prietenul dumitale ar fi trebuit să intre în conac şi să te lase pe tine cu caii. — Prietenul meu are multe talente, dar nu şi cel care i-ar permite să simtă cristalul. Eu eram singura care putea încerca să-l găsească. — Cristalul ăla nenorocit nu a meritat riscurile pe care ţi le-ai asumat în seara asta. — Serios, domnule, chiar nu este momentul să-mi ţii o predică. Avea dreptate. Halucinaţiile de coşmar se apropiau iarăşi. Vedea strigoii cu coada ochiului, iar demonii pândeau de o parte şi de alta a aleii. Un şarpe uriaş cu ochi roşii, strălucitori, sâsâia dintre crengile unui copac. Thaddeus nu mai spuse nimic, ci se concentră iarăşi pe nevoia de a o conduce pe femeie până la trăsură pentru ca bunul ei prieten, Adam, să o poată duce departe de coşmarul lui. Dincolo de o cotitură a aleii se ascundea o trăsură mică, închisă, care părea foarte rapidă. Nimeni nu se vedea pe capră. Cei doi cai stăteau liniştiţi, aproape aţipiţi. Leona se opri şi privi neliniştită în jur. — Adam? chemă încet. Unde eşti? — Sunt aici, Leona. Thaddeus se simţi dintr-odată fericit şi, în mod straniu, mirat. În sfârşit, ştia cum o cheamă: Leona. Cei din vechime credeau că numele au putere. Aveau dreptate. Numele de Leona îi reînnoi puterile. „Ai halucinaţii, Ware. Revino-ţi.“ Un bărbat slab, purtând o pelerină grea de vizitiu, ieşi dintre copaci. Şapca lui era trasă până deasupra ochilor. Pistolul din mâna lui străluci în lumina lunii. — El cine e? Vocea părea să fie a unui gentleman tânăr şi bine educat şi nu avea nimic din accentul dur al unui vizitiu. — Un prieten, spuse Leona. Viaţa lui e în pericol, şi la fel şi a noastră. Nu am timp să-ţi explic de ce. Am găsit cristalul. Trebuie să plecăm de-aici, imediat. — Nu înţeleg. Cum de te-ai întâlnit cu o cunoştinţă în conacul lui Delbridge? Era un oaspete, poate? întrebă Adam, cu vocea plină de o dezaprobare rece. — Te rog, Adam, nu acum, spuse Leona, grăbindu-se să deschidă portiera trăsurii. Îţi voi explica totul în amănunt mai târziu. Era limpede că Adam nu era pe deplin convins, însă ajunse la concluzia că nu era momentul potrivit să protesteze. — Bine, spuse el, lăsându-şi pistolul să cadă într-un buzunar şi căţărându-se agil pe capră. Leona se urcă în trăsura neluminată. Thaddeus o văzu dispărând în întunericul dinăuntru. Deşi coşmarul începea deja să-i înceţoşeze mintea, avu un moment de luciditate în care se gândi că n-o va mai vedea niciodată pe acea femeie uimitoare, că nu-i va afla niciodată secretele. Era pe cale să dispară pentru totdeauna, iar el n-o ţinuse în braţe nici măcar o dată. Se apropie să închidă uşa. — Unde vei merge? întrebă, vrând să o audă măcar vorbindu-i pentru ultima oară. — Ne întoarcem în Londra, bineînţeles. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce stai acolo? Urcă-te! — Ţi-am spus, nu pot veni cu tine. Coşmarul e pe cale să mă cuprindă. — Iar eu ţi-am spus că mă pricep la coşmaruri. Adam îl privi de sus. — Ne pui pe toţi în pericol, se răsti el cu o voce groasă. Urcă-te în trăsură, domnule. — Mergeţi fără mine, spuse încet Thaddeus. Mai am un lucru de făcut înainte ca halucinaţiile să preia controlul. — Ce? întrebă Adam. — Trebuie să-l ucid pe Delbridge. — Hm, spuse gânditor Adam. Nu e o idee rea. Chipul Leonei apăru în cadrul uşii. — Nu. Nu poţi risca să te întorci la conac, domnule, nu în starea în care eşti. — Dacă nu-l omor pe Delbridge, va căuta cristalul, explică Thaddeus. — Ţi-am spus că nu mă va putea găsi, îl asigură Leona. — Noul tău prieten are dreptate, îi spuse Adam. Îţi sugerez să-i urmăm sfatul şi să-l lăsăm aici. Nu este o idee rea să-l lăsăm să încerce să-l ucidă pe Delbridge, nu-i aşa? Dacă reuşeşte, atunci am scăpat şi noi de o grijă pe viitor. — Dar nu înţelegi, insistă Leona. Omul ăsta e în ghearele unei otrăvi groaznice. Are halucinaţii. Nu-şi dă seama ce spune. — Ăsta e încă un motiv să-l lăsăm aici, spuse Adam. Ultimul lucru de care avem nevoie în seara asta e să cărăm după noi un nebun. Thaddeus o studie atent pe Leona, străduindu-se să-i mai vadă o ultimă oară chipul în lumina lunii. — Are dreptate, spuse el. Trebuie să plecaţi fără mine. — Categoric nu, spuse Leona, prinzându-l de mânecă. Ai încredere în mine, domnule. Îţi dau cuvântul meu de onoare că e foarte posibil să te pot ajuta. Nu plecăm fără tine. — La naiba, murmură Adam, dar vocea lui era resemnată. Atunci n-ai de cât să te urci în trăsură, domnule. E greu să câştigi o dispută cu Leona dacă e convinsă că are dreptate. Dar nu încăpăţânarea Leonei îl făcea să ezite, îşi dădu seama Thaddeus, ci convingerea ei că ar putea fi în stare să-l ajute. — Concentrează-te pe partea bună a lucrurilor, domnule, încercă să-l îmbărbăteze Leona. N-ai nimic de câştigat dacă nu vezi decât partea rea. — Şi crede din tot sufletul în puterea optimismului şi a gândirii pozitive, se plânse Adam. E o trăsătură cât se poate de enervantă, să ştii. Thaddeus privi cu jind portiera deschisă a trăsurii; acum că Leona îi aprinsese o mică flacără a speranţei, nu se simţea în stare să o stingă. Dacă Leona îl salva, atunci o va putea apăra de lordul Delbridge şi o va putea face a lui. Asta îl făcu să se hotărască în sfârşit. Sări în trăsură şi se trânti pe bancheta din faţa Leonei. Trăsura porni imediat, iar caii trecură la un trap rapid. Într-un colţ din mintea lui care îşi păstra încă o urmă de raţiune, Thaddeus îşi dădu seama că Adam nu aprinsese lămpile din exterior. Se ghida după lumina lunii pe drumul plin de meandre. Era un lucru nebunesc, dar nebunia era la ordinea zilei în ultima vreme. Înăuntru, silueta Leonei abia se vedea pe fondul tapiţeriei negre. Dar Thaddeus o simţea intens. Până şi aerul părea să strălucească, aprins de esenţa ei feminină. — Cum te cheamă, domnule? întrebă ea. — Thaddeus Ware. Cât de straniu era că tocmai împărtăşise o aventură răscolitoare cu acea femeie al cărei chip nici nu-l văzuse bine încă. Până acum nu avusese ocazia să o privească decât în galeria slab luminată şi în grădină, sub razele lunii. Dacă se întâlneau mâine pe străzile din Londra, se putea să nici n-o recunoască. Asta dacă nu cumva o auzea vorbind. Sunetul vocii ei, cald şi molcom, dar şi ciudat de senzual, îi va rămâne în minte pentru totdeauna. I-ar fi recunoscut şi parfumul, şi probabil şi silueta, pe undeva. Când o luase în braţe îi simţise fără îndoială formele apetisante. Şi mai era ceva, o urmă vagă de putere seducătoare care nu putea să vină decât de la aura ei. Ah, da, ar fi recunoscut-o oriunde. „Fiindcă e a ta“, şopti un demon. „A mea.“ Fără niciun avertisment, ultimele lui redute se prăbuşiră şi monştrii ieşiră la iveală. Săriră din umbrele întunecate ale minţii lui şi invadară trăsura. Într-o clipită, interiorul trăsurii se transformă într-un peisaj de coşmar. O creatură mare cât un câine stătea pe banchetă, lângă el. Dar o asemenea monstruozitate nu putea fi un câine. Avea un trup rotund, strălucitor, şi opt picioare acoperite cu pene. Ochii lui goi, compuşi, reflectau o lumină întunecată. Din colţii lui picura otravă. Un chip fantomatic apăru la fereastră. În loc de ochi avea două găuri goale, negre. Gura lui se deschise într-un strigăt mut. Thaddeus văzu cu coada ochiului o mişcare undeva la stânga. Nu trebuia să-şi întoarcă privirea ca să vadă că fiinţa care se cuibărise acolo avea picioare solzoase, care se terminau cu gheare, şi antene care se zbăteau ca tot atâţia viermi. Ferestrele trăsurii nu se mai deschideau spre pădurea întunecată, ci arătau scene nepământeşti dintr-o altă dimensiune: râuri de lavă care curgeau printre copaci din ţurţuri negri, îngheţaţi, păsări stranii cu cap de şarpe cocoţate pe crengile de gheaţă. Îi mai rămăsese destul discernământ încât să-şi dea seama că sperase prosteşte ca voinţa lui să fie suficient de puternică încât să ţină piept coşmarului. Avea otrava lui Delbridge în sânge de cel puţin cincisprezece minute, iar acum ea era cea care deţinea controlul. Însă lucrul cel mai surprinzător era că nu-i mai păsa câtuşi de puţin. — Domnule Ware? Vocea Leonei, pe care ar fi recunoscut-o oriunde, se auzi din întuneric. — Prea târziu, spuse el, amuzat de îngrijorarea pe care i-o simţea în voce. Bine ai venit în coşmarul meu. Nu este chiar aşa de rău după ce te obişnuieşti. — Domnule Ware, trebuie să mă asculţi. Trupul lui Thaddeus fu cuprins de o pasiune mistuitoare. Leona era atât de aproape, nu trebuia decât să se întindă şi să o posede. Nu mai dorise niciodată o femeie atât de tare, şi nimeni nu l-ar fi putut opri. — Pot să te ajut să te lupţi cu halucinaţiile, spuse ea. — Dar nu vreau să mă lupt cu ele, răspunse el încet. Dimpotrivă, chiar îmi fac plăcere. Şi ţie îţi vor plăcea. Leona îşi smulse nerăbdătoare peruca şi scoase un obiect din buzunarul hainei. Thaddeus nu văzu ce era, dar câteva clipe mai târziu lumina lunii străluci în mâinile ei. Acum o văzu pentru prima oară. Avea părul negru, prins într-un coc înalt, iar chipul ei era pur şi simplu răpitor, deşi nu în acelaşi fel în care o frumuseţe absolută era răpitoare. Nu, Leona era inteligentă, hotărâtă şi delicată, într-un fel. Buzele ei păreau atât de moi. Ochii ei de culoarea chihlimbarului topit străluceau cu o forţă feminină. Thaddeus nu mai văzuse niciodată ceva atât de seducător. — Vrăjitoareo, şopti el fascinat. Leona se trase înapoi, de parcă ar fi lovit-o. — Ce? — Nimic, zâmbi el; apoi privi curios cristalul. Ce-i asta? Tot o halucinaţie? — E Piatra Aurora, domnule Ware. Voi pătrunde în visurile dumitale.

PROLOG Martin avea de gând s-o ucidă. Ieşi pe pasarelă şi ajunse în cabina modernă a vasului de linie cu două motoare, întrebându-se de ce o afecta atât de puternic acea deznădejde copleşitoare. Primul lucru pe care-l înveţi foarte repede atunci când rămâi orfan e că până la urmă nu te poţi bizui decât pe tine însuţi. Orfelinatul şi strada sunt şcolile de bază, care-ţi conferă diplome la un nivel mulţumitor cât să te poţi descurca. Când eşti singur pe lume, legile supravieţuirii sunt simple. Ea le învăţase bine. Crezuse că trecutul o pregătise pentru orice, inclusiv pentru posibilitatea ca singurul bărbat în care avusese încredere să-i întoarcă spatele într-o bună zi. Dar se înşelase. Durerea provocată de această trădare nu a putut fi cruţată de nimic. Martin ieşi din cabină. Soarele orbitor al Caraibelor se reflecta în lentilele ochelarilor săi. O văzu şi-i zâmbi charismatic. — Iată-te, îi spuse întâmpinând-o ca să-i ia calculatorul din mână. Ai întârziat. Îl privi pe bărbatul în cămaşă albă şi pantaloni albastru-închis care venea pe pasarelă cu servieta ei. Aţi avut probleme cu vremea? — Nu, sir. Eric Schafer lăsă jos servieta mică. Am aterizat la timp. Dar are loc un fel de sărbătoare locală. Străzile sunt înţesate de oameni. Ştiţi cum e aici, pe insulă. Este un singur drum de la aeroport şi acesta traversează oraşul. Nu ai cum să eviţi aglomeraţia în trafic. Eric se îndreptă de spate şi-şi şterse transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei. Cămaşa sa, pe care se afla brodată emblema discretă a Crocker World, fusese apretată milităreşte în acea dimineaţă, la Miami, înainte de a urca în avionul cu reacţie corporatist de mici dimensiuni. Acum era rău şifonată din cauza căldurii de pe insulă. — Festivalul Night and Day, spuse Martin. Am uitat de el. E mare eveniment pe aici. O combinaţie între Mardi Gras şi Halloween. Minte, se gândi ea. Urmări acea izbucnire ciudat de întunecată de energii din aura lui. Totul făcea parte din planul de a o ucide. Festivalul oferea cadrul perfect pentru acoperirea unei crime. Cu atâţia străini pe insulă, autorităţile locale ar fi fost prea ocupate să observe dacă domnul Crocker se întoarce singur de pe insula personală. — Mai doriţi ceva, sir? întrebă Eric. — Unde e Banner? — L-am lăsat la aeroport. Stă cu ochii pe avion. — Vă puteţi întoarce la Miami cu avionul cu reacţie. N-are rost să pierdeţi o săptămână întreagă pe insula asta. Aveţi neveste şi copii care abia aşteaptă să vă revadă. V-am cam răpit timpul în ultimele luni. — Da, sir. Mulţumim. Recunoştinţa lui Eric era sinceră. Martin ştia cum să-şi apropie oamenii, combinând salariile generoase cu alte beneficii şi cu farmecul său personal. Se gândise adesea că ar fi putut să fie un lider religios de succes. Dar el îşi alesese o carieră total diferită. Urcă acele câteva trepte din lemn de tec ca să-şi ia casca. — Fă-mi rost de parâme, îi strigă lui Eric. — Sigur, domnule Crocker. Eric se lăsă pe vine ca să desfacă odgoanele care ancorau puternica ambarcaţiune de ponton. Se întrebă ce vor gândi el şi ceilalţi din echipă, despre dispariţia ei. Probabil, Martin pregătise deja o poveste convingătoare. Ceva de genul că ar fi căzut peste bord. Curenţii de pe insulă erau cunoscuţi ca fiind înşelători. Simţi vibraţii sub picioare când motorul bărcii începu să tulbure apa. Eric îi făcu un semn prieteneşte cu mâna şi-şi mai şterse sudoarea de pe frunte. Chipul lui nu afişa nicio expresie tainică de speculaţie masculină, nicio clipire furişă sau zâmbet. Când se vor întoarce la aeroport el şi copilotul său, John Banner, nu vor comenta faptul că şeful lor a plecat cu una dintre prietenele sale. Nimeni din personalul lui Martin n-o luase drept una din multele iubite ale lui Martin. Femeile lui erau de obicei înalte, slabe şi blonde. Ea nu avea niciunul din aceste atribute. Era doar un ajutor angajat. Oficial, era asistenta lui Martin, călătorea peste tot cu el. Îi organiza viaţa şi avea grijă ca multele sale reşedinţe să fie funcţionale. Dar cel mai important, ea răspundea şi de găzduirea prietenilor săi, a asociaţilor în afaceri şi a politicienilor care-l vizitau ocazional, a persoanelor cu interese comune, a grupurilor care exercitau diverse presiuni sau a şefului statului. Ridică mâna făcându-i semne de rămas-bun lui Eric şi strivi o lacrimă între gene. Indiferent ce s-ar întâmpla astăzi, ştia că nu-l va mai revedea niciodată. Ambarcaţiunea se desprinse cu graţie de doc, îndreptându-se spre intrarea în micul port. Ca mulţi alţii care se mişcau prin cercurile stratosferice populate de cei bogaţi, Martin avea câteva case şi apartamente în diferite locaţii din lume. Conacul din Miami era reşedinţa principală, dar locul pe care-l considera acasă era mica insulă achiziţionată cu câţiva ani în urmă. Nu se putea ajunge la ea decât cu barca. Nu exista nicio pistă de aterizare, doar un ponton. Spre deosebire de alte reşedinţe ale sale, care erau întotdeauna pregătite să-l primească, Martin nu avea personal pe această insulă. Casa era mult mai mică şi mai modestă în comparaţie cu altele deţinute de el. Considera că este locul refugiului personal. De îndată ce depăşi stâlpii care marcau intrarea în port, Martin ambală motorul. Barca prinse viteză, despicând cu putere apa de un albastru-turcoaz. Era la cârmă şi nu-i acordă nicio atenţie, concentrat să piloteze vasul. Ea îşi ascuţi celelalte simţuri şi se mai uită o dată la aura lui. Energia întunecată era mai puternică acum. Se amplifica. Simţi că barca e prea mică pentru ea. Nu avea unde să se ascundă, unde să fugă. Ştiuse de zile întregi, de săptămâni, dacă era să fie brutal de cinstită cu sine, că Martin plănuia să se descotorosească de ea. Era aproape sigură că ştia şi motivul. Cu toate acestea, o mică parte din ea se mai agăţa de un fir slab de speranţă că nu este aşa, chiar şi când misterul începuse să se dezvăluie. Poate exista o explicaţie logică pentru modificarea îngrijorătoare a aurei sale. Poate noua zonă întunecată era consecinţa unei boli mintale. Indiferent cât de înfricoşătoare ar fi fost această posibilitate, cel puţin i-ar permite să se mai relaxeze puţin, ştiind că nu mai era în toate minţile: că adevăratul Martin nu i-ar plănui niciodată moartea. Dar instinctul ei fin de supravieţuitoare o opri să se mai autoamăgească. Poate cândva, Martin avusese ceva pentru ea, dar în adâncul inimii ştiuse întotdeauna că relaţia lor se bazase pe faptul că ea îi fusese de folos. Acum ajunsese la concluzia că era ceva de care se putea debarasa. În mintea lui, situaţia nu era complicată. Rămase în picioare la pupa, urmărind cum portul şi orăşelul rămân în urmă, micşorându-se tot mai mult. Când s-au transformat în nişte mici şi indistincte perle, ea se întoarse. Insula privată a lui Martin se afla foarte aproape acum. Putea zări casa ivită pe o colină. Martin încetini barca, apoi o aduse uşor de-a lungul punţii din lemn. — Trage odgoanele, spuse Martin cu o voce ascuţită, atenţia sa fiind concentrată asupra manevrării bărcii. Asta i-a trebuit. Dintr-un motiv inexplicabil, acea comandă simplă, obişnuită, a declanşat ceva, undeva, în capul ei. Acel amestec teribil de durere, tristeţe, neîncredere şi teamă paralizantă a minţii, care se rotea ca un vârtej în interiorul ei, cu intensităţi alternante, de zile întregi, a fost brusc depăşit de o furie rece ca gheaţa. Celelalte simţuri au reacţionat violent ca răspuns la afluxul de adrenalină. Fiul de căţea plănuia s-o ucidă. Acum. Astăzi. — Sigur, Martin, spuse ea surprinsă de vocea sa rece şi controlată. Dar de fapt, avea multă experienţă în a-şi ascunde emoţiile şi reacţiile în spatele unui chip graţios, exagerat de politicos. Le-ar fi putut da lecţii gheişelor. Dar nu era gheişă. Prinse frânghia la pupa, apoi păşi uşor de pe barcă pe pontonul îngust. Nu i-a luat mult s-o lege. Făcuse asta de nenumărate ori în trecut. Martin lăsă cârma şi coborî treptele. — Uite, ia asta, îi spuse întinzându-i calculatorul. Îţi aduc servieta şi proviziile. Luă laptopul de la el şi aşteptă să transfere servieta şi cele două pungi de cumpărături pe ponton. El privi în jur să se asigure că luase tot ce-i trebuia din barcă. Apoi păşi pe ponton. — Gata? întrebă el. Fără a mai aştepta răspunsul, luă cu o mişcare uşoară pungile de cumpărături şi le aşeză pe fiecare braţ. Aura sa izbucni cu nerăbdare şi cu o exaltare de-a dreptul înspăimântătoare. Impulsurile de energie întunecată deveneau tot mai frenetice. Asta nu era doar o afacere, realiză ea. El abia aştepta, de fapt, s-o ucidă. Propria ei furie izbucni cu putere. — Desigur. Îi acordă cel mai reuşit zâmbet profesionist, cel pe care-l folosea să-i întâmpine invitaţii şi asociaţii. Îl considera zâmbetul ei de scenă. Dar aş vrea să ştiu, doar din curiozitate, când ai plănuit s-o faci? — Ce să fac? întrebă el. Tocmai se întorsese cu spatele la ea, îndreptându-se spre micul SUV parcat la capătul pontonului. — Să mă ucizi. El se opri brusc din mers. Ea urmări şocul care-i izbi aura. Culori greu de descris izbucniră dincolo de spectru. Se gândi că-l luase prin surprindere. Oare chiar crezuse că-i poate pune la cale moartea fără ca ea să-şi dea seama? În mod evident, răspunsul la această întrebare era un da răsunător. De fapt, nici ea nu-i destăinuise chiar toate secretele. Când se întoarse spre ea, chipul lui era un amestec de furie şi de nerăbdare. — Despre ce naiba vorbeşti? o întrebă. Sau pur şi simplu faci o glumă proastă? Ea îşi încrucişă braţele la piept, ca şi cum s-ar fi strâns în braţe. — Ştim amândoi că nu e o glumă, îi spuse ea calm. M-ai adus aici cu intenţia de a mă ucide. — N-am timp de asta. Am treabă. — Să presupun că voi fi victima unui accident, că mă voi îneca? Îi zâmbi rece. E atât de trist. Asistenta s-a dus să înoate şi asta a fost… Se întâmplă adesea. El îi cercetă chipul ca şi cum s-ar fi întrebat dacă are febră mare, apoi clătină din cap. — Nu cred asta. — Nici eu n-am crezut. Dar am prevăzut că se va întâmpla aşa cu săptămâni în urmă. — Bine, hai să dăm cărţile pe faţă, spuse el cu aerul unuia care începe să suspecteze că are de-a face cu o nebună. Am format o echipă atâta timp! Doisprezece ani. De ce aş vrea să te omor acum? — Cred că din două motive. Primul, desigur, este că am descoperit recent că în ultimele luni ai permis unor nemernici să se folosească de resursele de la Crocker World, ca să-şi acopere afacerile ilegale cu arme. Echipamente agricole pe care cu atâta generozitate le-ai donat ţărilor în curs de dezvoltare!? S-a dovedit că acele tractoare şi pluguri trăgeau cu gloanţe adevărate. Imaginează-ţi ce surprinsă am fost! Pentru o clipă, ea se gândi că el va mai continua şarada. Dar în faţa ei se afla Martin. El putea ieşi la suprafaţă mai repede ca oricine altcineva. Asta făcea parte din talentul lui. El îi zâmbi cu o umbră de regret autentic şi lăsă jos pungile de cumpărături. — Am ştiut că te vei împotrivi la unele din afacerile mele. De asta nu te-am convocat de la începutul proiectului. — Nu este doar problema afacerilor pe care le faci, deşi este destul de grav. Este vorba de cei pentru care lucrezi. Furia explodă în privirile şi în aura lui Martin. — Nu lucrez pentru nimeni, îi spuse printre dinţi. Crocker World e a mea. La naiba, eu am construit-o. Eu sunt Crocker World. — Ai fost Crocker World. Dar ai dat compania pe care ai construit-o, pe care te-am ajutat s-o construieşti, pe mâinile unei organizaţii criminale. — Tu n-ai avut nimic de-a face cu succesul meu. Ar trebui să stai în genunchi şi să-mi mulţumeşti pentru ce am făcut pentru tine. Dacă n-aş fi apărut, ai fi lucrat şi acum în florăria aia, închiriată pe o sumă modică, trăind singură doar cu câteva pisici, pentru că sperii orice bărbat îţi apare în cale. La naiba, şi pe mine mă sperii câteodată! Mărturisirea asta o tulbură. — Poftim? — Felul în care te uiţi la cineva, imaginându-ţi ce l-ar putea face să-i bată inima mai tare. Ce l-ar determina să ucidă. Ce-l sperie de moarte. Punctele lui tari şi slăbiciunile. E al dracului de fantomatic. De ce crezi că vreau să mă descotorosesc de tine? — Uiţi ceva, Martin. Dacă nu mi-ai fi oferit acea slujbă cu doisprezece ani în urmă, ai mai avea şi acum acel cazinou la dracu’ în praznic, în Binge, Nevada. Eu i-am descoperit pe cei care te escrocau. Eu te-am ajutat să te răfuieşti cu şeful interlopilor. Dacă nu eram eu, ai fi acum îngropat în vreun mormânt la mică adâncime în deşert. — Asta e o minciună. — Tot eu i-am găsit pe primii investitori, acei deţinători de capital care te-au susţinut când ai decis să vinzi cazinoul şi să începi construcţia blocurilor-turn de apartamente. Aura lui Martin era un infern acum. — L-aş fi găsit şi singur, îi strigă în replică. — Nu este adevărat. Eşti un talent de nivel mediu în materie de strategie, Martin. Sesizezi oportunitatea şi poţi întocmi un plan cu o îndemânare pe care nu o au prea mulţi, pentru că ai un psihic puternic. Dar nu cunoşti oamenii. — Tacă-ţi gura aia blestemată. — Fără acest talent, toată intuiţia ta în materie de afaceri e inutilă. Să construieşti un imperiu financiar nu înseamnă doar cifre şi grafice care indică profitul şi pierderile. Presupune identificarea şi exploatarea punctelor tari şi a celor slabe ale concurenţei. El îi zâmbi atotcunoscător. — Crezi că am nevoie de lecţii de afaceri de la tine? — Timp de doisprezece ani am fost creierul tău. Eu ţi-am spus când un asociat are probleme, financiare sau personale. Eu te-am prevenit când cineva încerca să te păcălească. Eu am identificat puterea şi slăbiciunea adversarilor şi partenerilor tăi. Eu îţi spun exact ce trebuie să oferi cuiva ca să închei o afacere şi tot eu îţi spun când este cel mai bine să te retragi. — Am avut nevoie de tine, aşa e. Dar nu mai am acum. Totuşi, înainte de a termina chestia asta, tare aş vrea să ştiu cum ai aflat de mica mea afacere cu arme. — În faţa invitaţilor şi a partenerilor tăi de afaceri sunt doar un membru de încredere din rândul personalului. Nimeni nu se uită de două ori la mine. Nimeni nu mă remarcă. Dar eu îi observ foarte bine. Asta mă plăteşti să fac, de fapt. Uneori văd şi aud câte ceva. Şi sunt foarte bună când trebuie să fac cercetări, îţi aminteşti? — Cât de mult ştii? — Despre cei cu care te-ai încurcat? Ridică abia perceptibil dintr-un umăr. Nu prea multe. Doar că e un fel de cartel condus de nişte indivizi puternici şi că te-au convins să le rezolvi treburile murdare. Aura lui Martin se amplifică. — Nu m-a corupt nimeni. — Până de curând, n-aş fi crezut că poţi fi cumpărat, îi spuse ea. Mai precis, ce ar putea să-i ofere o adunătură de gangsteri unuia dintre cei mai prosperi bărbaţi de pe planetă, pentru a merita să-şi rişte libertatea, reputaţia şi viaţa? Acum, în ochii lui Martin se citea furia. — Nu ştii despre ce naiba vorbeşti. Organizaţia nu e vreo bandă din lumea interlopă. — Ba este, Martin. Prima oară când i-ai adus pe acei doi bărbaţi la reşedinţa din Miami, ţi-am spus că sunt extrem de periculoşi. — Şi eu sunt la fel, şuieră Martin. Întinse mâna şi-şi scoase încet ochelarii de soare. Mai periculos decât îţi imaginezi, mulţumită noilor mei parteneri de afaceri. Şi graţie lor nu mai am nevoie de tine. — Ce tot spui? — Organizaţia pe care o reprezintă cei doi înseamnă mai mult decât bani. Înseamnă putere, putere adevărată, genul de putere la care conducătorii lumii şi miliardarii pot doar să viseze. Brusc, ea înţelese. Nu crezuse că ar putea fi mai speriată decât era deja, dar se înşelase. — Bănuiesc că asta explică modificările aurei tale din ultimele luni, spuse ea. Martin păru surprins. — Ce modificări? se interesă el. — Am crezut că poate eşti victima unei boli mintale, care ţi-a afectat parasimţurile. — La naiba cu tine, nu sunt bolnav! — Eşti bolnav, Martin, dar nu din cauza unei boli apărute în mod natural. Ţi-ai făcut-o singur. Şi cu puţin ajutor din partea prietenilor, desigur. Martin făcu un pas spre ea. Nu părea speriat. Părea chiar nerăbdător. Incitat. — Poţi vedea efectele drogurilor în aura mea? — Ale unui drog, repetă ea. Da, asta este singura explicaţie logică. Acei doi bărbaţi ţi-au furnizat un fel de drog care-ţi afectează parasimţurile. — Dar care îmi poate prelungi viaţa, poate chiar cu douăzeci de ani. Şi ceea ce este mai important, vor fi ani buni. Nu voi fi slab şi vulnerabil. Îmi voi păstra puterea. — Nu-mi vine să cred că aud asta. Martin, tu eşti un afacerist strălucit! Chiar nu sesizezi când ţi se vând gogoşi? Promisiunea longevităţii este cea mai veche escrocherie din lume. — Motivul pentru care cercetătorii nu sunt siguri în chestiunea prelungirii duratei de viaţă este tocmai faptul că noul drog n-a fost descoperit de atât de mult timp, ca să poată fi testat. Cei de la vârf îl folosesc doar de câţiva ani. Dar datele de laborator par foarte încurajatoare. — Eşti un fraier, Martin. — E adevărat, insistă el. Chiar dacă ei se înşală că drogul mi-ar prelungi viaţa, asta nu înseamnă că formula nu funcţionează. Poate ridica un talent strategic ca al meu de la nivelul şapte până la nivelul nouă sau zece. — Nu eşti de nouă sau zece. Aş fi ştiut. Totuşi, ceva s-a schimbat în aura ta. Indiferent ce-ar fi, nu este… se opri căutând cuvântul potrivit. Nu este sănătos. — Sănătos? rânji el. Asta este un cuvânt prostesc, învechit. Crezi că mă interesează cât de sănătos sunt? Totuşi, spre ştiinţa ta, află că ai dreptate. Drogul nu-mi ridică nivelul talentului. N-a fost realizat ca să aibă efectul ăsta. — Nu înţeleg. — Drogul poate fi modificat genetic în multe feluri, pentru a se potrivi profilului psihic al individului. Versiunea pe care o iau m-a înzestrat cu un talent nou. — Dacă poţi crede asta, eşti complet nebun. — Nu sunt nebun, strigă Martin. Vorbele răsunară puternic în jur. Urmă o linişte terifiantă de câteva secunde. Apoi aura lui Martin izbucni cu o energie care-i provoacă greaţă. Ştiu c-a venit momentul. Acum o va ucide. Singura întrebare era dacă intenţiona să se folosească de o armă sau la capătul punţii va acţiona cu mâinile goale. Neavând unde să fugă, un lucru era sigur: stătea acolo. Un impuls energetic mistuitor asupra minţii îi veni de niciunde. Se năpusti asupra ei, provocându-i o durere tulburătoare şi perspectiva unei plonjări nesfârşite în abis. Nu avea armă. Căzu în genunchi copleşită de forţa fulgerului care-i biciui simţurile. Nu avea nici mâinile goale. O mică greşeală din partea ei. Martin o fixa cu privirea, subjugat de propria-i putere. — Au avut dreptate, rosti el. Mi-au spus adevărul despre drog. Felicitări. Tocmai tu vei fi prima persoană care va vedea ce pot face cu noul meu talent. — Nu mă atinge. — Nu am de gând să te ating. Nici nu este nevoie. O să-ţi paralizez simţurile psihice. Vei intra în comă, apoi vei muri. — Martin, nu, nu face asta. Vocea ei era mai calmă acum. La fel şi simţurile. Îşi revenise cumva în urma şocului iniţial traumatizant. Îşi controla durerea, ceea ce însemna că-i respingea undele de energie invadatoare. Poate nu este prea târziu. Poate unii experţi din Societate te-ar putea ajuta. — Mă rogi. Îmi place asta. — Nu te voi implora să-mi cruţi viaţa. Dar există ceva ce ar trebui să afli înainte de a o face. — Ce? — Dacă n-ai fi apărut, acum aş fi proprietara florăriei, a unui întreg lanţ de florării. — Ăsta a fost întotdeauna cel mai mare defect al tău, spuse Martin. Visele şi ambiţiile tale au fost mult prea mici în comparaţie cu ale mele. El intensifică furia psihică a energiei negative pe care o genera, chipul încordându-i-se de efort. Ea respinse cu putere acea energie îndreptată asupra ei. Durerea se mai diminuă într-o oarecare măsură. — Mori! La naiba cu tine! şuieră el. Făcu încă un pas spre ea. De ce nu mori? Ei îi revenea puterea. Putea să se concentreze clar pe menţinerea acelui scut energetic în care se transformase ura ei. Martin se clătină, dar nu păru să observe că ea îi opune rezistenţă. Ba chiar părea dezorientat. Furios, se concentră şi mai făcu un pas spre ea, aproape atingând-o. Propulsă şi mai multă putere prin benzile de nepătruns ale fulgerului întunecat pe care-l producea. — Trebuia să mori, strigă. Se întinse s-o apuce de gât. Ea îşi ridică braţele într-un gest reflex, de apărare. El o prinse de mâini. Ea îl strânse de încheieturi. Palmele ei ardeau. Lumea explodă, trimiţând unde de şoc prin simţurile ei. Martin Crocker se convulsionă o dată. O privi cu ochii unui om care cercetează iadul. — Nu! strigă el. Se clătină, îşi pierdu echilibrul şi căzu peste ponton în apă. Aura sa sclipi cu impetuozitate terifiantă. Ea se ridică, inima bătându-i puternic. Pentru a doua oară în viaţă ucisese un om. Şi nu orice om, de data asta, ci unul foarte puternic, un multimilionar influent, care era implicat într-o acţiune criminală primejdioasă. Iar mâinile îi mai ardeau încă.     CAPITOLUL 1 WAIKIKI…   Bărbatul acela solid cu cămaşă înflorată, în nuanţe de portocaliu şi violet, cu mâneci scurte, urma să devină o problemă în următoarele cinci minute. Nu trebuia să fii mediu ca să simţi acea energie volatilă, plină de furie, care agita atmosfera în jurul mesei cinci. Orice barman experimentat ar fi recepţionat aceste informaţii. Pentru un barman care, din întâmplare, era şi clarsenzitiv şi fost poliţist, semnele insesizabile de avertisment începuseră să pulseze precum neonul când, cu o jumătate de oră în urmă, la Dark Rainbow intrase domnul Cămaşă Înflorată Portocaliu-Violetă. Luther Malone amestecă în cocteilul Mai-Tai cu paiul şi-l aşeză pe tava lui Julie, alături de bere şi de Blue Hawaii. Julie se aplecă peste bar să ia o cireaşă şi o felie de ananas din containerul unde erau ţinute la rece. — Ai probleme la masa cinci, îi spuse încet. Idiotul ăla îl sâcâie pe Crazy Ray. Din fericire pentru dobitocul ăla, Ray n-a observat încă. — Mă ocup eu de el, spuse Luther. Deşi dugheana se afla în Waikiki, nu se înghesuiau prea mulţi turişti pe acolo. Ascunsă într-o curticică, la jumătate de clădire distanţă de aglomeratul Kuhio Avenue, Rainbow avea grijă de un grup excentric de persoane care-l frecventau cu regularitate. Unii dintre clienţi, Crazy Ray printre ei, erau mai excentrici decât ceilalţi. Cu mult timp în urmă, Ray se dedicase zeilor surfingului. Când Ray nu era la surfing, intra într-o stare de meditaţie tip Zen. Toţi care-l cunoşteau ştiau că este mai bine să fie lăsat în pace în acea zonă, supranaturală. — Fii atent, îi spusese Julie. Apoi a adăugat felia de ananas şi cireaşa în Mai-Tai. Mare parte din masa aia este muşchi, nu grăsime. — Da, văd asta. Apreciez pontul. Julie îi zâmbi scurt. — Chiar n-aş vrea să ţi se întâmple ceva, şefule. Programul de la slujba asta se potriveşte perfect cu munca mea la hotel. Ca mulţi alţii care lucrau în industria turismului din Hawaii, Julie avea două slujbe. Viaţa pe insulă avea avantajele sale, dar era scumpă. Vinerea şi sâmbăta noaptea, ea apărea la Dark Rainbow să ajute la servirea cinei când barul era aglomerat. Ziua lucra la recepţia unuia dintre multele hoteluri lipsite de culoare, cu preţuri modeste, care cumva reuşise să supravieţuiască în umbra celor din staţiunile de pe plajă, a clădirilor de locuinţe şi a blocurilor-turn. În afară de Julie, care lucra două nopţi pe săptămână, Rainbow mai beneficia şi de serviciile spălătorilor de vase. Oricum, postul acesta era permanent vacant. Din nou. Spălătorii de vase veneau şi plecau atât de des, încât proprietarii, Petra şi Wayne Groves, nu se mai oboseau să le reţină numele. Le spuneau tuturor Bud şi atât. Cel mai recent Bud plecase cu o seară înainte. Evident, din cauză că slujba se suprapunea cu întâlnirile sale reglate cu traficanţii de metamfetamină. Uşa bucătăriei se deschise brusc. Wayne Groves, unul dintre cei doi proprietari ai barului Rainbow ieşi cu o tavă de farfurii, fiecare plină cu grămezi de mâncare bine prăjită. Cam tot ce ieşea din bucătăria de la Dark Rainbow era prăjit. Wayne se opri brusc, concentrat asupra bărbatului în cămaşa portocalie-violet. Wayne era deşirat, dar musculos, cu trăsături dure, ascuţite, care s-ar fi potrivit unui ucigaş profesionist de şcoală veche. Ochii se potriveau cu restul feţei. Erau reci ca gheaţa. Avea şaizeci şi cinci de ani, dar putea încă să citească ultimul rând de pe tabelul oftalmologului. Adevărul era că ar fi putut citi chiar şi mai multe rânduri de sub acest ultim rând, dar nu se fac teste pentru cei cu vederea nefiresc de bună. Wayne era acoperit din cap până în picioare de tatuaje, cel mai vizibil fiind şarpele cu ochii roşii, încolăcit în jurul cheliei care lucea. Capul şarpelui era aşezat sus, pe frunte, o bijuterie întunecată dintr-o coroană de rău augur. Wayne era un tip foarte concentrat. Mare parte a puterii de concentrare era dedicată primirii comenzilor de peşte, cartofi prăjiţi şi hamburgeri sau spălării paharelor. Dar acum avea altă ţintă. Tipul cu cămaşa înflorată nu ştia asta, dar era în vizorul unui om care cândva îşi câştigase existenţa ca trăgător de elită pentru o agenţie guvernamentală secretă. Luther înşfăcă acea crosă care era prinsă de tejghea. Trebuia să se pună în mişcare. Ultimul lucru de care aveau nevoie aici la Rainbow era un incident care să atragă după sine o razie a poliţiei din Honolulu. Localurilor de afaceri din jur nu le-ar conveni. Pe aici, nimănui nu-i plăcea să iasă în evidenţă. Asta se impunea de două ori mai mult în cazul obişnuiţilor localului, dintre care majoritatea erau persoane cărora sensibilitatea le era grav afectată, aşa cum era Crazy Ray. Ieşi de după bar. Se opri puţin lângă tăcutul şi liniştitul Wayne. — E în ordine, îi spuse. Mă descurc eu. Wayne clipi, ieşind din liniştea sa de moarte. — Mă rog, mormăi. Se întoarse şi o luă uşor spre masa din apropiere. Uşa bucătăriei se deschise şi răzbătu un val de căldură cu miros de grăsime. Apăru Petra Groves, bucătăreasa şi coproprietara restaurantului. Scană încăperea cu o expresie critică, în timp ce-şi ştergea mâinile de şorţul foarte pătat. — Am simţit ceva, zise ea. Deşi părăsise Texasul încă din copilărie, accentul de atunci încă se mai simţea în fiecare cuvânt pe care îl rostea. Intuiţia Petrei, ca şi capacitatea lui Wayne de a fixa ţinta cu o carabină imposibil de lungă erau cu mult peste normal. De fapt, puteau fi descrise ca paranormale. Atât Petra, cât şi Wayne erau nişte senzitivi de nivel mediu: amândoi se retrăseseră din aceeaşi agenţie fără nume. Petra fusese agentul lui Wayne pe vremea când acesta lucrase ca trăgător de elită. Împreună formaseră o echipă mortală. Mai formaseră împreună şi o altă echipă – erau parteneri pe viaţă. Petra era o femeie viguroasă, care nu împlinise încă şaizeci de ani. Îşi purta părul lung, grizonat, într-o coadă pe spate. Un chipiu de bucătar îngălbenit rău era aşezat pe vârful capului. Un cercel de aur îi strălucea într-una din urechi. În timp ce Wayne purta un pistol ascuns într-un toc la gleznă, Petra avea un cuţit, unul mare. Îl ţinea într-un toc sub şorţul ei lung. — Mă ocup eu de el, spuse Luther. — Bine. Petra încuviinţă şi intră din nou în bucătăria supraîncălzită. Luther şchiopătă prin încăpere. Nivelul general al tensiunii în încăpere se ridica cu repeziciune. Lumea era neliniştită. Studiile de parapsihologie pierduseră teren, discreditate total de teoriile ştiinţifice moderne. Din acest motiv, mulţi oameni treceau prin viaţă ignorând, suprimându-şi latura senzitivă a firii lor sau rămânând în mod voit ignoranţi. Dar în situaţii ca aceasta, chiar şi cei cu sensibilitate normală se trezeau uitându-se în jur după cea mai apropiată ieşire, chiar înainte de a-şi da seama ce nu era în regulă. Cei aflaţi la Rainbow erau oricum, dar nu normali. Cămaşă Înflorată nu părea conştient de prezenţa lui Luther, nici de neliniştea celor prezenţi. Era prea ocupat să-l împroaşte pe Crazy Ray cu o ploaie de invective. — Hei, surfer de doi lei! spuse cu voce tare. Trăieşti destul de bine făcându-ţi de cap cu turistele? Cât le iei să arunce o privire la surful tău de mici dimensiuni? Ray îl ignoră. Continua să stea aplecat asupra berii sale, mestecând liniştit peştele prăjit şi cartofii. Era un tip cu umerii foarte largi, cu bronzul unuia care stătea toată ziua pe valuri. Părul castaniu fusese decolorat de soare. Nu puteai să-l învinuieşti pe Cămaşă Înflorată că nu-şi alese bine ţinta, se gândi Luther. Ray nu părea nebun, dacă nu-i puteai vedea aura. — Ce s-a întâmplat? întrebă Cămaşă Înflorată. Ai probleme să răspunzi la o întrebare aşa de simplă? Unde este spiritul aloha despre care am auzit atâtea? Ray lăsă berea jos şi dădu să se întoarcă. Luther îşi încordă simţurile până putu să vadă aurele celor din jur. Lumina şi întunericul se inversau, dar nu aşa cum făceau pe un negativ fotografic. Când se ambala astfel, nu vedea decât negrul şi albul. Nuanţele de culoare spectrală veneau din diferite puncte de-a lungul spectrului paranormal. Nu existau cuvinte să le descrie. Energia pulsa şi sclipea, pivotând în jurul fiecărei persoane din vecinătate. Tensiunea crescândă, palpabilă pentru simţurile sale normale, dar percepută prin parasimţurile sale se întinse deja într-un curent de maree periculos. Scurtul moment de ameţeală care însoţea întotdeauna modificările de percepţie se pierduse între un pas şi următorul. Se obişnuise cu izbucniri scurte de dezorientare acută. Trăise cu acest talent de care devenise conştient în adolescenţă. Se concentră asupra lui Ray la început. Cămaşă Înflorată era cea mai nesuferită persoană din jur, dar Ray era cel mai imprevizibil. Nebunia efervescentă, abia controlată, se vedea clar în tonalităţile cromatice şi impulsurile ciudate, sporadice, ale aurei sale. Cele mai alarmante elemente luau forma filamentelor de un galben-verzui bolnăvicios, care scânteiau şi dispăreau în forme greu de definit. Rădăcinile acestora prindeau putere foarte repede, pe măsură ce slaba înţelegere a lui Ray în privinţa realităţii începea să pălească. Se furişă repede în universul său unic, paranoid. — Stai departe de mine, îi spuse Ray blând. Un bărbat deştept, auzind acea voce, s-ar fi dat imediat la o parte, dar Cămaşă Înflorată rânji, fără a fi conştient că tocmai lăsa să iasă din sticlă un duh instabil şi plin de neprevăzut. — Nu-ţi face griji, Surfer de doi lei, îi spuse. Ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să mă apropii de tine. Aş putea lua cine ştie ce boală de la turistele cărora le faci diverse servicii. Ray dădu să se ridice, să-şi încordeze umerii musculoşi de sub tricoul său rupt. Luther se afla acum la mai puţin de jumătate de metru. Se concentra asupra fulgerelor energetice verzui-galbene, lipsite de vigoare, care pocneau şi plesneau în aura lui Ray. Cu o precizie extraordinară – greşelile au adesea consecinţe extrem de neplăcute – genera un val de energie din propria sa aură. Impulsurile rezonau cu ale lui Ray în sistem contrapunct. Undele de energie verzui-galbene slăbeau vizibil. Ray clipi de câteva ori şi se încruntă confuz. Luther îşi reglă aura ceva mai mult. Cu un oftat, Ray îşi pierdu interesul faţă de Cămaşa Aloha. Brusc epuizat, căzu înapoi pe scaunul său. — De ce nu-ţi termini berea? i se adresă Luther. Am eu grijă de ăsta. — Mda, sigur. Ray se uită la sticla de pe masă. Berea mea. Mulţumit că-l scosese cineva din starea de plictiseală copleşitoare, luă sticla şi sorbi îndelung din ea. Rămas fără victima sa, Cămaşă Înflorată reacţionă cu furie crescândă. Nemulţumirea i se citea pe chip. Se aplecă într-o parte şi privi în jurul lui Luther. — Hei, cu tine vorbesc, Surfer Idiot, îi strigă lui Ray. — Nu, spuse Luther, pe acelaşi ton scăzut cu care i se adresase lui Ray. Cu mine vorbeşti. Tocmai spuneam că ai vrea să pleci acum. Aura Cămăşii Înflorate era mult mai stabilă ca a lui Ray. Asta era vestea cea bună. Vestea rea era că predominau culorile frustrării şi ale furiei. În ceea ce îi priveşte pe agresori, aceştia sufereau din cauza stimei de sine scăzute şi încercau să compenseze asta făcându-i victime pe ceilalţi. Din punctul de vedere ai lui Luther asta era o greşeală. Tipii precum Cămaşă Înflorată se simţeau superiori celorlalţi şi erau lipsiţi de orice urmă de empatie. Agresorii nu-i tiranizau pe alţii dintr-o dorinţă inconştientă de a compensa stima de sine. O făceau pentru că puteau şi pentru că le plăcea. Singura modalitate de a opri un agresor era să-l sperii. Tipii de felul ăsta aveau un simţ puternic de autoconservare. Nu era nimic misterios sau înşelător în undele energetice care răzbăteau dinspre Cămaşă Înflorată. Rafalele fierbinţi ale pornirii sale de necontrolat manifestată prin abuz verbal pulsau şi loveau foarte clar. Luther generă câteva forme de atenuare. Dorinţa puternică de a-l răni şi domina pe Ray pieri instantaneu sub greutatea mare, strivitoare, a epuizării, dar Cămaşă Înflorată era deja în picioare, întorcându-şi atenţia asupra lui Luther. — Dă-te la o parte din calea mea, barmanule, dacă nu vrei să te alegi cu un pumn în faţă. Îl apucă de mână, vrând să-l dea la o parte. Asta a fost o greşeală. Contactul fizic a amplificat energia folosită de Luther. Cămaşă Înflorată s-a clătinat puţin, aproape pierzându-şi echilibrul. S-a apucat de marginea mesei ca să se ţină pe picioare. — Ce? eliberă el un strigăt. Cred că mi-e rău sau aşa ceva. — Nu-ţi face probleme în privinţa notei de plată, spuse Luther. L-a luat de mână pe Cămaşă Înflorată şi l-a condus spre uşă. Băutura a fost din partea casei. — Ce? Cămaşă Înflorată clătină din cap, incapabil să se concentreze. Ce… ce se întâmplă? — Pleci. — Oh! Cămaşă Înflorată se încruntă. Bine. Cred că da. Am obosit dintr-o dată. Nu mai opuse rezistenţă. Tăcerea se lăsă asupra mulţimii. Ceilalţi meseni urmăriră în linişte cum Luther îl conduse afară în noapte pe Cămaşă Înflorată. Când se închise uşa în urma lor, nivelul zgomotului reveni la normal la Dark Rainbow. — Ce se întâmplă? întrebă Cămaşă Înflorată frecându-se la ochi. Unde mergem? — Te întorci la hotel. — Mda? Nu era pic de provocare în acest cuvânt, doar confuzie şi uimire. Luther îl conduse prin curtea mică, apoi ocoliră palmierii în ghiveci, cam firavi, pe care-i plantase Wayne în efortul său de a adăuga ceva la atmosfera autentică de insulă. Era aproape zece. Proprietarul clubului vânătorilor de la etajul al doilea băgase înăuntru semnul care le promitea turiştilor Un Mediu Sigur de Vânătoare, Arme adevărate, Muniţie din Fabrică şi Servicii Excelente pentru Clienţi. Din motive pe care Luther nu le-a înţeles niciodată în totalitate, barurile care le permiteau vizitatorilor insulei să tragă în poligoanele din interior înfloreau în Waikiki. Red Skull Tattoo, Salonul de Body Piercing şi Zen Comics erau închise noaptea, dar aparatele ruginite de aer condiţionat ale pasajului cu televiziune pentru adulţi funcţionau din greu, ca de obicei. Era singura modalitate de a şti dacă locul este deschis. Nu răzbătea nicio rază de lumină prin ferestrele întunecate, murdare ale pasajului. Clienţii se strecurau înăuntru şi afară ca fantomele, în umbra nopţii. Luther îşi scoase zombi-companionul pe sub placa de lemn vechi de la intrarea în curte, apoi pe aleea îngustă spre Kuhio Avenue. La ora aceasta traficul era intens, iar restaurantele în aer liber şi tavernele erau aglomerate. A ezitat în a-l duce pe Cămaşă Înflorată încă un bloc, la Kalakaua, unde vitrinele strălucitor iluminate ale buticurilor designerilor cu vestimentaţie unicat şi restaurantele mai sofisticate adăposteau zeci de vizitatori în noaptea plină de miresme. Nu avea nevoie de necazuri, decise. Putea face ce trebuia chiar aici. Din nefericire, nu avea rost doar să-l arunce pe Cămaşă Înflorată pe stradă. Efectele energiei reprimate erau de scurtă durată. Luther ştia că dacă l-ar elibera pe Cămaşă Înflorată de această extremă plictiseală, tipul ar reveni imediat la starea lui normală, indiferent care ar fi fost aceasta. Dacă şi-ar reveni şi-ar aminti că încercarea sa de a-l provoca pe Ray a dat greş, iar barmanul a acţionat în felul lui. Şi-ar mai aminti că a fost alungat din clădire într-un fel ruşinos, de un maimuţoi cu un baston. Acele amintiri i-ar da un imbold suficient de puternic ca să revină la Rainbow în încercarea de a se răzbuna. Teama era una dintre emoţiile primitive, un nucleu de instincte de supravieţuire care, asemeni tuturor instinctelor era adânc înrădăcinat în creier. Asta însemna că era trăită în spectrul simţurilor, de la normal până la paranormal. Era una dintre emoţiile cel mai uşor de declanşat, dacă aveai talentul necesar. Şi odată declanşată, tindea să persiste o vreme. Agresorii înţelegeau bine teama, pentru că-şi petreceau prea mult timp inducându-le-o celorlalţi. Luther trase aer adânc în piept, apoi expiră încet. Nu era nerăbdător să acţioneze, dar un barman trebuia să-şi îndeplinească sarcinile până la capăt. S-a înfierbântat, ascultându-şi simţurile. Apoi l-a întors pe zombiul său docil în aşa fel încât Cămaşă Înflorată să fie cu faţa spre intrare, pe aleea care ducea la Rainbow. — Nu vei dori vreodată să ajungi acolo, îi spuse. Cei din barul acela sunt nebuni cu toţii. Nici nu are rost să-ţi spun ce-ţi vor face. E ca şi cum ai intra într-o încăpere plină de nitroglicerină. Eşti mult prea isteţ ca să te întorci. Îşi însoţi cuvintele de mici impulsuri energetice adresate punctelor latente de teamă din spectrul paranormal al Cămăşii înflorate, stimulându-l e deliberat şi stârnindu-le pe măsură ce le identifica. Exista un motiv pentru termenul „buton de panică”. Le-a atins şi s-a jucat cu ele până când Cămaşă Înflorată a transpirat, a început să tremure, uitându-se spre aleea întunecată de parcă ar fi fost poarta către iad. Cu noroc, când îşi va reveni din această experienţă, amintirea aleii şi a barului Dark Rainbow vor fi inexplicabil legate de un sentiment inconştient de disconfort psihic profund. Dar dacă se mai întâmpla să mai treacă vreodată pe acolo, va evita instinctiv aleea. Aşa se manifesta teama la nivel psihic. De obicei. Încercarea de a stabili un răspuns la reacţia de teamă se lega de faptul că exista întotdeauna posibilitatea să aibă rezultate nedorite asupra ta. Unii oameni se simţeau datori să-şi confrunte teama. Dar din experienţa lui Luther, asta nu era valabil pentru mentalitatea unui agresor. Slăbi presiunea psihică. Cămaşă Înflorată se calmă. — Vrei să te întorci în camera de hotel, spuse Luther. Ai băut cam mult în seara asta. Dormi bine. — Mda, aşa e, şopti Cămaşă Înflorată neliniştit de acum. Prea multă băutură. Se grăbi spre intersecţie şi traversă strada. Dispăru după colţ, luând-o spre Kalakaua şi spre siguranţa conferită de luminile hotelurilor de pe plajă. Luther se sprijini în baston, resimţind din plin greutatea întunecată a ceea ce făcuse. Dispreţuia partea asta. Exista întotdeauna un preţ de plătit   cartea o descarcati de aici....

Alchimia dragostei de Amanda Quick prolog   Miezul nopţii. Londra   Charlotte nu avea să afle niciodată ce o trezise de fapt în orele de dinaintea zorilor. Poate creierul ei somnoros percepuse scârţâitul unei scânduri din podea sau vocea înăbuşită a cuiva. Oricare fusese cauza, deschise ochii brusc şi se ridică în şezut. Era stăpânită de un sentiment de o urgenţă copleşitoare. O presimţire rece îi străbătu tot corpul. Era noaptea în care menajera avea liber. În perioada aceea, tatăl ei vitreg, Winterbourne, nu se întorcea niciodată acasă înainte de răsăritul soarelui. Charlotte ştia că ea şi sora ei, Ariel, trebuiau să fie singure în casă. Dar cineva tocmai urcase scările şi păşea pe coridor. Aruncă deoparte cuvertura şi se dădu jos din pat, tremurând, pe podeaua rece. Pentru un moment nu avu nici cea mai mică idee ce trebuia să facă mai departe. O altă scândură din duşumea gemu. Se duse la uşă, o deschise câţiva centimetri şi aruncă o privire pe holul întunecat. Două siluete învelite în mantii lungi dădeau târcoale printre umbrele dense de la capătul coridorului. Se opriră în faţa uşii lui Ariel. Unul ţinea în mână o lumânare. Lumina scoase la iveală trăsăturile obtuze, de chefliu, ale lui Winterbourne. — Fiţi rapid, zise Winterbourne cu un mârâit. Şi apoi să ne vedem de drum. Răsăritul e aproape. — Dar aş vrea să mă bucur de această plăcere rară. Nu mereu apare ocazia de a savura o virgină adevărată, urmaşă a unei linii de sânge atât de bune. Paisprezece ani ai zis? O vârstă bună. Am de gând să nu mă grăbesc, Winterbourne. Charlotte îşi reprimă un ţipăt de mânie şi de frică. Glasul celui de‑al doilea bărbat semăna cu un instrument muzical misterios, o combinaţie de graţie şi de putere chiar şi când se rezuma la o şoaptă. Era un glas care putea îmblânzi animale sălbatice sau, la fel de bine, cânta imnuri. Dar era cel mai înspăimântător lucru pe care îl auzise vreodată. — Sunteţi nebun? şuieră Winterbourne. Grăbiţi‑vă şi terminaţi odată. — Îmi datorezi o sumă mare de bani, Winterbourne. Cu siguranţă nu te aştepţi să încheiem socotelile prin a mă lăsa numai câteva minute cu micuţa şi foarte scumpa mea inocentă. Vreau o oră, cel puţin. — Imposibil, mormăi Winterbourne. Camera fetei mai mari este aici, imediat, pe hol. Este o scorpie. Absolut neîmblânzită. Dacă o treziţi, nu se ştie ce va face. — Este problema ta, nu a mea. Tu eşti stăpânul în această gospodărie, nu? Trebuie să te descurci. — Ce dracu’ vreţi să fac dacă se trezeşte? — Încui‑o în cameră. Leag‑o. Pune‑i un căluş în gură. Bate‑o până îşi pierde cunoştinţa. Nu îmi pasă cum rezolvi problema atât timp cât ea nu se amestecă în plăcerile mele. Charlotte închise uşor uşa camerei şi îşi întoarse privirea în dormitorul luminat de razele lunii. Trase adânc aer în piept, îşi linişti simţurile cuprinse de panică şi se repezi către un cufăr din apropiere de fereastră. Bâjbâi la încuietoarea acestuia, deschise capacul şi azvârli la o parte două pături de deasupra. Caseta ce conţinea pistolul tatălui ei era pe fundul cufărului. Charlotte o luă, o deschise cu degetele tremurânde şi apucă arma grea. Era descărcată. Nu avea ce face în această privinţă. Îi lipseau praful de puşcă şi glontele. La fel şi timpul necesar pentru a se prinde cum trebuiau potrivite toate într‑un pistol. Se duse la uşă, o deschise şi păşi pe hol. Ştiu în mod instinctiv că străinul care intenţiona să o violeze pe Ariel era cel mai periculos dintre cei doi. Simţi că el ar fi fost încurajat de orice semn de nervozitate sau de nesiguranţă din partea ei şi, mai ales, de orice umbră a panicii teribile care o străbătea. — Staţi pe loc sau trag, zise Charlotte încet. Winterbourne se împletici de uimire. Flacăra lumânării pe care o ţinea îi dezvălui gura deschisă. — La dracu’! Charlotte. Al doilea bărbat se întoarse mai încet. Mantia i se răsuci împrejur cu un foşnet uşor. Flacăra slabă a lumânării lui Winterbourne nu răzbătea până la trăsăturile lui. Nu îşi scosese pălăria, iar borul generos al acesteia, împreună cu gulerul înalt al mantiei, îi formau pe faţă umbre adânci. — Ah, murmură el. Sora cea mare, presupun. Charlotte îşi dădu seama că stătea în bătaia razelor lunii, ce se scurgeau prin fereastra ei prin uşa deschisă. Străinul îi putea vedea, probabil, conturul corpului prin cămaşa de noapte de in alb. Îşi dori din tot sufletul ca pistolul pe care îl ţinea acum să aibă un glonţ şi o încărcătură puternică de praf de puşcă. Niciodată nu urâse pe cineva aşa cum ura această fiinţă. Şi niciodată nu fusese atât de speriată. În acel moment imaginaţia ameninţa să preia controlul în mod brutal asupra inteligenţei. O parte din ea era convinsă că nu avea de‑a face doar cu un om, ci cu un monstru. Ghidată de instinct, Charlotte nu spuse nimic. Cuprinse cu ambele mâini pistolul, îl înălţă cu o precizie deliberată, ca şi cum ar fi fost încărcat, şi îi trase piedica. Sunetul de neconfundat se auzi cu putere pe holul tăcut. — La dracu’, fato, eşti nebună? Winterbourne se repezi înainte şi apoi se opri la câţiva metri distanţă. Pune jos pistolul. — Ieşiţi afară, zise Charlotte. Nu lăsă arma să tremure. Toată atenţia ei era concentrată la monstrul înfăşurat în mantia neagră. — Amândoi, ieşiţi afară acum! repetă ea. — Cred că intenţionează să apese pe trăgaci, Winterbourne. Vocea arunca miere şi venin, însă dezvăluia şi un grad înspăimântător de amuzament. — Nu o să îndrăznească, zise Winterbourne, făcând însă un pas în spate. Charlotte, ascultă‑mă. Nu poţi să fii atât de proastă să crezi că poţi împuşca un om cu sânge rece. O să fii spânzurată. — Aşa să fie, rosti Charlotte ţinând pistolul drept spre el. — Hai, Winterbourne, zise monstrul încet. Hai să plecăm. Fetişcana vrea să înfigă un glonţ în unul dintre noi şi înclin să cred că i‑ar plăcea ca eu să fiu victima. Nicio virgină nu merită atâta bătaie de cap. — Dar cum rămâne cu datoriile mele? întrebă Winterbourne cu vocea tremurândă. Mi‑aţi promis că o să le ştergeţi dacă vă las să o aveţi pe cea mică. — Se pare că trebuie să găseşti o altă cale de a‑ţi plăti datoriile. — Dar nu am alte resurse, domnule, se tângui Winterbourne cu o voce disperată. Nu mai am nimic altceva de vândut ca să‑mi pot acoperi pierderile faţă de dumneavoastră. Bijuteriile soţiei mele nu mai sunt. A mai rămas doar puţin argint. Iar casa aceasta nu este a mea. Sunt doar un chiriaş. — Sunt sigur că vei găsi alte mijloace de a‑mi plăti. Monstrul se îndreptă agale către scări, fără a‑şi lua ochii de la Charlotte. — Totuşi, asigură‑te că orice metodă ai găsi pentru a‑ţi acoperi datoriile, nu presupune ca eu să am de‑a face cu un înger răzbunător, cu un pistol în mână. Charlotte ţinu arma aţintită asupra străinului în timp ce acesta cobora treptele. Evitând lumânarea lui Winterbourne, bărbatul reuşi să se menţină tot timpul în umbră. Ea se aplecă peste balustradă şi îl urmări când deschise uşa de la intrare. Spre oroarea ei, se opri şi se uită în sus la ea. — Crezi în destin, domnişoară Arkendale? Vocea lui pluti spre ea din noapte. — Nu mă preocupă astfel de lucruri. — Păcat. Întrucât tocmai ai demonstrat că eşti una dintre puţinele persoane care au puterea de a‑l modela, ar trebui să dai mai multă atenţie subiectului. — Plecaţi din această casă! — La revedere, domnişoară Arkendale. A fost cel puţin amuzant. Monstrul se răsuci pe călcâie şi, cu un ultim foşnet al mantiei, dispăru. Charlotte putu să respire din nou. Se întoarse către Winterbourne: — Şi tu. Dispari, sau o să apăs pe trăgaci. Trăsăturile lui aspre erau cuprinse de furie. — Ai idee ce‑ai făcut, nenorocito? Îi datorez o afurisită de avere. — Nu‑mi pasă că ai pierdut în faţa lui. E un monstru. Iar tu eşti un om care ar lăsa un copil inocent pradă unei bestii. Asta te face şi pe tine un monstru. Ieşi afară de aici! — Nu mă poţi da afară din casa mea. — Ba exact asta intenţionez. Pleacă, sau o să apăs pe trăgaci. Nu te îndoi de mine, Winterbourne. — Sunt tatăl tău vitreg, pentru numele lui Dumnezeu! — Eşti un ticălos demn de dispreţ. Şi, în plus, eşti un hoţ. Ai furat moştenirea pe care a lăsat‑o tata pentru mine şi pentru Ariel şi ai tocat‑o la jocuri. Crezi că am vreo urmă de loialitate faţă de tine după tot ce ai făcut? Dacă da, trebuie să fii nebun. Winterbourne fu cuprins de mânie. — Banii aceia au devenit ai mei când m‑am căsătorit cu mama ta. — Ieşi din această casă! — Charlotte, stai, nu înţelegi care e situaţia. Cu bărbatul care tocmai a plecat nu mă pot juca. El mi‑a cerut să‑i plătesc datoriile de la jocuri în noaptea aceasta. Trebuie să‑mi închei socotelile cu el. Nu ştiu ce‑o să‑mi facă dacă dau greş. — Ieşi! Winterbourne deschise gura şi apoi o închise brusc. Se uită neputincios la pistol şi, apoi, cu un oftat plin de angoasă, se repezi în jos pe scară. Apucându‑se de balustradă pentru a se sprijini, coborî treptele, apoi traversă vestibulul şi ieşi. Charlotte rămase nemişcată în umbrele de la capătul scării până când uşa se închise în urma lui Winterbourne. Trase câteva guri de aer şi lăsă încet pistolul jos. Pentru un moment, lumea i se păru că tremură şi că se mişcă sub picioarele ei. Sunetul căruţelor ce treceau pe stradă era îndepărtat şi ireal. Formele familiare ale holului şi ale scării luară aspectul unei iluzii stranii. Uşa de la camera lui Ariel se deschise la capătul coridorului. — Charlotte? Am auzit voci. Eşti bine? — Da, răspunse Charlotte şi ascunse repede pistolul la spate, astfel încât sora ei să nu‑l poată zări. Se întoarse încet şi mimă un zâmbet nesigur. — Da, sunt bine, Ariel. Winterbourne a venit acasă beat, ca de obicei. Ne‑am certat un pic. Dar acum nu mai e. N‑o să se întoarcă în noaptea asta. Ariel rămase tăcută pentru un moment. — Îmi doresc ca mama să mai fie aici. Uneori mi‑e tare frică în casa asta. Charlotte simţi cum lacrimile îi înţeapă ochii. — Şi mie îmi este teamă uneori, Ariel. Dar în curând o să fim libere. De fapt, o să apucăm drumul către Yorkshire mâine. Se duse în fugă la sora ei, îi trecu braţul pe după umeri şi ascunse mai bine pistolul în pliurile cămăşii de noapte. Fierul rece îi îngheţă coapsa. — Ai terminat de vândut argintul şi ce a mai rămas din bijuteriile mamei? întrebă Ariel. — Da. Ieri am amanetat tava de ceai. Nu a mai rămas nimic. În anul care trecuse de când mama lor murise în mod neaşteptat, într‑un accident de călărie, Winterbourne vânduse cele mai bune piese din bijuteriile familiei Arkendale şi cea mai mare parte din argintăria masivă pentru a acoperi datoriile de la cursele de cai. Când sesizase ce se întâmpla, Charlotte începu să ascundă inele mai mici, câteva broşe şi un pandantiv. În plus, dosise câteva piese din serviciul de argint pentru ceai. În timpul ultimelor luni le amanetase pe furiş. Winterbourne îşi petrecea atât de mult timp în stare de ebrietate, încât nu băgă de seamă că multe dintre obiectele de valoare din gospodărie dispăruseră. Câteodată, când observa o lipsă, Charlotte îl informa că el însuşi amanetase obiectul respectiv în timp ce era beat. Ariel se uită în sus. — Crezi că o să ne placă în Yorkshire? — O să fie superb. O să închiriem o căsuţă. — Dar cum o să trăim? Chiar şi la vârsta fragedă de paisprezece ani, Ariel avea un uimitor simţ practic. — Banii pe care îi ai din lucrurile mamei n‑o să dureze mult, adăugă ea. Charlotte o luă în braţe. — Nu te teme. O să mă gândesc eu la o modalitate de a câştiga bani pentru amândouă. Ariel se încruntă. — Sper că nu o să te simţi obligată să devii guvernantă, nu? Ştii ce lucruri cumplite păţesc femeile care aleg această meserie. Nimeni nu le plăteşte suficient şi, de multe ori, sunt tratate îngrozitor. Iar eu nu cred că o să mai pot sta cu tine dacă intri în serviciul vreunei familii. — Poţi să fii sigură că o să găsesc o altă cale ca să ne întreţinem, jură Charlotte. Toată lumea ştia că munca unei guvernante nu era una plăcută. Pe lângă salariile mici şi tratamentul umilitor, existau riscuri din partea bărbaţilor din gospodărie, care socoteau guvernantele un vânat sigur. Trebuia să fie un mod mai bun de a se întreţine pe ea şi pe Ariel, se gândi Charlotte. În dimineaţa următoare însă, totul se schimbă radical. Lordul Winterbourne fusese găsit plutind cu faţa în jos pe Tamisa, cu gâtul tăiat. Se presupunea că fusese victima unui jaf la drumul mare. Nu mai era necesar să fugă în Yorkshire, dar Charlotte simţea nevoia de a‑şi face o carieră. Primi vestea morţii lui Winterbourne cu o mare uşurare. În acelaşi timp, ştia că nu avea să‑l poată uita niciodată pe monstrul cu vocea minunată şi convingătoare pe care îl întâlnise pe coridor.   Miezul nopţii. Coasta Italiei. Doi ani mai târziu   — Deci până la urmă ai ales să mă trădezi, zise Morgan Judd din pragul încăperii cu ziduri de piatră care îi servea drept laborator. Păcat. Noi doi avem multe în comun, St. Ives. Împreună am fi putut stabili o alianţă care ne‑ar fi adus atât o avere imensă, cât şi o putere la care nici nu putem visa. Irosirea deplorabilă a unui destin măreţ. Dar, până la urmă, tu nu crezi în destin, nu‑i aşa? Baxter St. Ives îşi încleştă degetele cu putere în jurul blestematului de carneţel pe care îl descoperise. Se întoarse cu faţa către Morgan. Femeile îl considerau pe Judd înzestrat cu chipul unui înger căzut. Părul lui negru cârlionţat cădea natural cu o eleganţă demnă de un poet romantic. Îi înconjura sprâncenele înalte, ce îi confereau un aer inteligent, şi ochii de un albastru glacial, incredibil. Vocea lui Morgan îi putea aparţine lui Lucifer însuşi. Era vocea unui om care cântase în corul de la Oxford, citise poezii cu voce tare pentru ascultători captivaţi şi atrăsese doamne din înalta societate în patul său. Era o voce amplă, misterioasă, captivantă, umbrită de înţelesuri ascunse şi de promisiuni nerostite. Era o voce a puterii şi a pasiunii, iar Morgan se folosea de ea aşa cum făcea cu totul şi cu toţi pentru a‑şi atinge scopurile. Sângele lui era la fel de albastru ca şi culoarea de gheaţă din ochi. Aparţinea uneia dintre cele mai nobile familii din Anglia. Dar purtarea sa aristocratică ascundea adevăratele împrejurări ale naşterii sale. Morgan Judd era un bastard. Era unul dintre cele două lucruri despre care Baxter putea să spună cu adevărat că le aveau în comun. Celălalt era fascinaţia pentru ştiinţa numită chimie. Aceasta din urmă era cea care îi adusese în pragul acestei confruntări nocturne. — Destinul este pentru poeţii romantici şi pentru scriitorii de romane, zise Baxter împingându‑şi pe nas, cu fermitate, ochelarii cu rame aurii. Eu sunt un om de ştiinţă. Nu mă preocupă astfel de nimicuri metafizice. Dar ştiu că este posibil ca un om să îşi vândă sufletul diavolului. De ce ai făcut‑o, Morgan? — Te referi la înţelegerea pe care am făcut‑o cu Napoleon, presupun. Gura senzuală a lui Morgan se curbă uşor într‑un amuzament rece. Făcu doi paşi în încăperea cufundată în umbre şi se opri. Faldurile mantiei sale negre se răsuciră deasupra vârfurilor cizmelor lustruite, într‑un mod care‑i aminti lui Baxter de o pasăre mare, de pradă. — Da, zise Baxter. Mă refer la târgul tău. — Nu e niciun mare mister în legătură cu decizia mea. Fac ceea ce trebuie făcut pentru a‑mi îndeplini destinul. — Ţi‑ai trăda ţara pentru a îndeplini această idee nebunească de mare destin? — Eu nu datorez nimic Angliei, şi nici tu. Este o ţară guvernată de legi şi de reguli sociale nescrise, care conlucrează pentru a le interzice oamenilor superiori, aşa cum suntem noi doi, să îşi ocupe locul ce li se cuvine în ordinea firească a lucrurilor. Ochii lui Morgan luciră în lumina lumânării. Vocea lui izbucni cu furie amară: — Nu e prea târziu, Baxter. Alătură‑mi‑te în această încercare. Baxter înălţă carneţelul. — Vrei ca eu să te ajut să desăvârşeşti aceste combinaţii chimice teribile astfel încât Napoleon să le folosească pe post de arme împotriva propriului tău popor? Eşti cu adevărat nebun. — Eu nu sunt nebun, dar tu cu siguranţă eşti prost, zise Morgan scoţând la iveală un pistol dintre pliurile mantiei sale negre. Şi orb, în ciuda faptului că porţi ochelari, dacă nu poţi vedea că Napoleon reprezintă viitorul. Baxter scutură din cap. — A încercat să acapareze prea multă putere. Acest lucru îl va distruge. — Este un om care pricepe că marile destine sunt create de cei care au voinţa şi inteligenţa de a le modela. Şi, mai mult, este un om care crede în progres. Este singurul conducător din toată Europa care înţelege cu adevărat valoarea şi potenţialul ştiinţei. — Sunt conştient de faptul că oferă mari sume de bani celor care fac experimente de chimie şi de fizică şi alte asemenea, spuse Baxter în timp ce privea pistolul din mâna lui Morgan. Dar el se va folosi de ceea ce tu creezi aici, în acest laborator, ca să câştige războiul. Englezii vor muri în chinuri cumplite dacă vei reuşi să produci vaporii letali în cantităţi mari. Asta nu înseamnă nimic pentru tine? Morgan râse. Sunetul avu rezonanţa profundă a unui clopot mare, lovit foarte încet. — Absolut nimic. — Ai decis să‑ţi trimiţi în iad nu numai ţara de baştină, ci şi onoarea? — St. Ives, mă uimeşti. Când o să înveţi că onoarea este un sport conceput pentru a‑i amuza pe oamenii născuţi în zona potrivită a societăţii? — Te contrazic. Baxter îşi ascunse carneţelul sub braţ, îşi scoase ochelarii şi începu să şteargă lentilele cu batista. — Onoarea este o calitate pe care o poate atinge orice om şi o poate modela pentru sine, adăugă el zâmbind uşor. Ceea ce nu e valabil în privinţa concepţiei tale despre destin, dacă stai să te gândeşti. Ochii lui Morgan aruncau săgeţi de furie. — Onoarea este pentru cei care au moştenit putere şi bogăţie încă din leagăn pentru simplul fapt că mamele lor au avut bunul‑simţ de a‑şi asigura un certificat de căsătorie înainte de a‑şi desface picioarele. Este pentru bărbaţi precum nobilii noştri taţi, care au lăsat fiilor lor legitimi titlurile şi averile, iar bastarzilor nu le‑au dat nimic. Nu este pentru cei ca noi. — Ştii care este marea ta problemă, Morgan? Baxter îşi puse la loc, cu grijă, ochelarii. Îţi îngădui să devii mult prea înflăcărat în legătură cu anumite subiecte. Emoţia puternică nu este un lucru bun pentru un chimist. — Să te ia dracu’, St. Ives! rosti Morgan, iar mâna i se strânse în jurul patului pistolului. M‑am săturat de prelegerile tale excesiv de monotone şi de plictisitoare. Cea mai mare problemă a ta este că îţi lipseşte o fire destul de puternică şi de îndrăzneaţă pentru a schimba cursul propriului tău destin. Baxter ridică din umeri. — Dacă există destin, atunci eu mă aştept ca al meu să fie extrem de plictisitor până în ziua în care mă voi duce. — Mă tem că ziua aceea a sosit. Poate că n‑o să‑ţi vină să crezi, dar regret necesitatea de a te omorî. Eşti unul dintre puţinii oameni din Europa care ar fi putut aprecia ingeniozitatea realizărilor mele. Este păcat că nu o să poţi trăi ca să vezi cum se desfăşoară marele meu destin. — Destin, desigur. Ce prostie imensă! Trebuie să îţi spun că această obsesie pentru metafizică şi ocultism este o altă trăsătură deloc bine‑venită la un om de ştiinţă. Nu demult era un simplu amuzament pentru tine. Când ai început să crezi în astfel de nimicuri? — Prostule! Morgan ţinti cu atenţie şi trase piedica pistolului. Timpul se scursese. Nu mai era nimic de pierdut. Cuprins de disperare, Baxter apucă sfeşnicul greoi din apropiere. Îl aruncă, împreună cu lumânarea aprinsă, către cel mai apropiat banc de lucru aflat în dezordine. Suportul de fier şi lumânarea se loviră de un recipient din sticlă şi îl făcură zob. Lichidul de un verde pal ce se afla în interior se scurse peste masa de lucru şi atinse lumânarea care încă ardea. Izbucni o flacără ce se întindea rapid. — Nu! ţipă Morgan. Blestemat să fii, St. Ives! Apăsă pe trăgaci, însă toată atenţia îi era îndreptată asupra flăcărilor care se întindeau, nu la ţintă. Glonţul pătrunse prin fereastra din spatele lui Baxter. Unul dintre geamurile mici se făcu ţăndări. Baxter alergă la uşă, ţinând în mână carneţelul. — Cum îndrăzneşti să încerci să intervii în planurile mele? zise Morgan apucând o sticlă verde de pe un raft şi învârtindu‑se cu ea pentru a‑i bloca drumul lui Baxter. Prostule! Nu mă poţi opri. — Focul se întinde rapid. Fugi, pentru Dumnezeu! Morgan ignoră însă avertismentul. Trăsăturile i se schimonosiră de furie şi azvârli conţinutul sticlei asupra lui Baxter. Acţionând instinctiv, acesta îşi acoperi ochii cu mâna şi se întoarse. Acidul îi atinse umărul şi spatele. Pentru o secundă nu simţi nimic. Doar o senzaţie ciudată de răceală. Era ca şi cum ar fi fost stropit cu apă. Dar, în clipa următoare, chimicalele îi devorară cămaşa şi se năpustiră asupra pielii. Durerea îl săgetă, o agonie arzătoare care ameninţa să‑i distrugă concentrarea. Se forţă să se gândească numai la nevoia presantă de a scăpa de acolo. Focul înflori repede în camera de piatră. Fumul gros şi urât mirositor începu să se înteţească în timp ce mai multe recipiente se spărgeau şi alimentau flăcările cu lichidele dinăuntru. Morgan se întinse către un sertar, îl deschise şi scoase un alt pistol. Îl îndreptă spre Baxter, luptându‑se să ţintească prin atmosfera din ce în ce mai plină de fum. Baxter se simţea ca şi cum pielea îi era descojită strat cu strat. Printr‑un văl de fum şi de durere văzu că drumul către uşă era deja blocat de flăcări înalte. Nu era nicio scăpare în acea direcţie. Îşi întinse un picior şi lovi pompa greoaie de aer. Aceasta se prăvăli peste piciorul stâng al lui Morgan. — Să pieri în iad! Morgan se împletici într‑o parte când obiectul îl lovi. Căzu în genunchi, iar pistolul alunecă pe pietre. Baxter alergă la fereastră. Bucăţi din cămaşa distrusă vânturau nebuneşte în jurul lui. Reuşi să se caţăre pe pervaz şi se uită în jos. Dedesubt se afla marea învolburată. În lumina slabă, argintie a lunii putu vedea suprafaţa înspumată în timp ce valurile se spărgeau de stâncile ce alcătuiau fundaţia vechiului castel. Pistolul bubui. Baxter se aruncă în apele întunecate. Ecoul unei serii de explozii se auzi în noapte în vreme ce el plonja. Reuşi să evite stâncile, dar impactul îi smulse carneţelul lui Morgan Judd din strânsoare. Acesta dispăru pentru totdeauna în adâncuri. Când se ridică la suprafaţa apei, câteva momente mai târziu, printre valurile ce se loveau de margini, Baxter constată că îşi pierduse şi ochelarii. Nu avu nevoie de ei, totuşi, ca să observe că laboratorul din tumul castelului se transformase într‑un infern. Nimeni nu ar fi putut supravieţui unei asemenea conflagraţii. Morgan Judd era mort. Baxter se gândi la faptul că produsese moartea unui om care îi fusese odată cel mai bun prieten şi coleg. Era aproape destul pentru ca cineva să creadă în noţiunea de destin.                     capitolul 1   Londra. Trei ani mai târziu.   — Nu îmi dai de ales, aşa că trebuie să fiu directă, domnule St. Ives. Din păcate, nu sunteţi exact ce aveam în minte când mă gândeam la noţiunea de om de afaceri. Charlotte Arkendale îşi puse mâinile pe biroul de mahon şi îl privi pe Baxter cu un ochi critic. — Îmi pare rău că v‑aţi pierdut timpul. Interviul nu mergea bine. Baxter îşi potrivi ochelarii cu ramă de aur pe puntea nasului şi îşi jură în sinea lui că nu va ceda impulsului de a scrâşni din măsele. — Mă scuzaţi, domnişoară Arkendale, dar am avut impresia că doriţi să angajaţi o persoană care este inofensivă şi neinteresantă. — Adevărat. — Cred că descrierea exactă a candidatului ideal pentru acest post era, şi citez, „o persoană care este tot atât de fadă ca o budincă de cartofi“. Charlotte clipi din ochii mari, tulburător de inteligenţi şi de verzi. — Cred că aţi înţeles greşit, domnule. — Foarte rar mă înşel, domnişoară Arkendale. Nu sunt nimic altceva decât precis, metodic şi atent de felul meu. Greşelile sunt făcute de persoanele impulsive sau înclinate către pasiuni excesive. Vă asigur că nu am un astfel de temperament. — Nu pot decât să fiu de acord cu dumneavoastră în ceea ce priveşte riscurile unei naturi pasionale, zise ea rapid. Într‑adevăr, aceasta reprezintă o problemă. — Permiteţi‑mi să dau citire scrisorii pe care i‑aţi trimis‑o fostului dumneavoastră administrator. — Nu este necesar. Sunt perfect conştientă de ceea ce i‑am scris domnului Marcle. Baxter o ignoră. Vârî mâna în buzunarul de la pieptul paltonului uşor şifonat şi scoase foaia pe care o îndesase acolo. Citise de atât de multe ori acea blestemăţie încât aproape că o memorase, dar se dădu puţin în spectacol uitându‑se îndelung la scrisul de mână pretenţios. — După cum ştiţi, domnule Marcle, declamă el, am nevoie de un administrator care să vă ia locul. Acesta trebuie să fie o persoană cu o înfăţişare obişnuită, ce nu dă de bănuit. Vreau un om care să‑şi poată desfăşura treburile neobservat; un gentleman cu care să mă pot întâlni frecvent fără să atrag priviri bănuitoare sau comentarii. Pe lângă îndatoririle obişnuite ale unui administrator, îndatoriri pe care dumneavoastră le‑aţi îndeplinit atât de admirabil în timpul acestor cinci ani, vă solicit ca gentlemanul pe care mi‑l recomandaţi să posede şi alte aptitudini. Nu o să vă deranjez cu detalii ale situaţiei în care mă găsesc. Este îndeajuns să spun că, ţinând cont de evenimentele recente, am nevoie de o persoană solidă, ageră, pe care să mă pot bizui pentru protecţie. Pe scurt, vreau să angajez atât un administrator, cât şi o gardă de corp. Ca întotdeauna, cheltuielile trebuie să fie luate în considerare. De aceea, în loc să plătesc pentru doi oameni, am ajuns la concluzia că ar fi mai economică angajarea unui bărbat care să‑şi poată asuma responsabilităţile ambelor posturi. — Da, da, îmi amintesc destul de bine propriile‑mi cuvinte, îl întrerupse Charlotte. Dar nu despre asta e vorba. Baxter continuă, încăpăţânat: — De aceea vă cer să îmi trimiteţi un gentleman respectabil, care să îndeplinească toate cerinţele de mai sus şi care să fie la fel de fad precum o budincă de cartofi. — Nu văd de ce trebuie să repetaţi totul de pe acea pagină, domnule St. Ives. Baxter forţă nota. — Trebuie să fie înzestrat cu un grad înalt de inteligenţă, deoarece o să am nevoie să facă investigaţii delicate în numele meu. Pe de altă parte, în calitate de gardă de corp, trebuie să fie îndemânatic în mânuirea unui pistol, în cazul în care lucrurile iau o întorsătură urâtă. Peste toate acestea, domnule Marcle, aşa cum ştiţi, trebuie să fie foarte discret. — Îndeajuns, domnule St. Ives, exclamă Charlotte apucând un mic volum legat în piele roşie şi trântindu‑l cu putere pe birou ca să‑i capteze atenţia. Baxter îşi ridică privirea din scrisoare. — Cred că îndeplinesc toate cerinţele, domnişoară Arkendale. — Sunt sigură că îndepliniţi câteva dintre ele, îi spuse ea zâmbindu‑i rece. Domnul Marcle nu v‑ar fi recomandat niciodată dacă lucrurile nu stăteau aşa. Din păcate, există o calitate importantă pe care nu o aveţi. Baxter împături răbdător scrisoarea şi o strecură înapoi în palton. — Timpul este esenţial, potrivit lui Marcle. — Destul de adevărat, răspunse ea cu o expresie neliniştită care îi dispăru repede din ochii strălucitori. Am nevoie de cineva care să ocupe postul imediat. — Atunci poate că n‑ar trebui să fiţi atât de mofturoasă, domnişoară Arkendale. Ea roşi. — Dar adevărul este, domnule St. Ives, că doresc să angajez un bărbat care îndeplineşte toate cerinţele mele, nu doar câteva dintre ele. — Trebuie să insist că le îndeplinesc pe toate, domnişoară Arkendale. Sau pe majoritatea. Sunt inteligent, sprinten şi uimitor de discret. Mărturisesc însă faptul că mă preocupă prea puţin pistoalele. În opinia mea, sunt imprecise şi nu te poţi bizui pe ele. — Aha! Charlotte primi vestea cu bucurie. Vedeţi? O altă cerinţă pe care nu o îndepliniţi, domnule. — Dar mă pricep la chimie. — Chimie? se încruntă ea. La ce ne va ajuta? — Nu se poate şti, domnişoară Arkendale. Din când în când o găsesc foarte folositoare. — Înţeleg. Atunci, totul este foarte interesant, desigur. Din păcate, nu am nevoie de un chimist. — Aţi insistat că doriţi un bărbat care va atrage foarte puţină atenţie. Un om de afaceri serios, greu de remarcat. — Da, dar… — Permiteţi‑mi să vă spun că sunt de multe ori descris în aceşti termeni. Fad ca o budincă de cartofi, pe toate planurile. Nervozitatea începu să fiarbă în ochii Charlottei. Sări în picioare şi înaintă ocolind colţul biroului. — Găsesc acest lucru greu de crezut, domnule. — Nu‑mi pot imagina de ce. Baxter îşi scoase ochelarii în timp ce ea începu să se plimbe prin micul birou. — Chiar şi mătuşa mea îmi spune că sunt capabil să induc o stare de plictiseală acută în sufletul oricui se află pe o rază de douăzeci de paşi în jurul meu, în mai puţin de zece minute, continuă el. Domnişoară Arkendale, nu numai că arăt neinteresant, dar şi sunt neinteresant, vă asigur. — Poate că vederea slabă este o moştenire de familie. Recomand ca mătuşa dumneavoastră să primească o pereche de ochelari la fel ca aceia pe care îi purtaţi. — Mătuşa mea nu va purta ochelari nici moartă. Baxter se gândi rapid la extrem de stilata Rosalind, Lady Trengloss, în timp ce îşi ştergea lentilele ochelarilor. Îi foloseşte pe ai ei numai atunci când ştie că este singură. Sunt convins că nici măcar slujnica ei nu a văzut‑o vreodată purtându‑i. — Ceea ce îmi confirmă suspiciunea că nu s‑a uitat cu atenţie la dumneavoastră de ceva vreme, domnule. Poate de când eraţi un bebeluş în braţele sale. — Poftim? Charlotte se întoarse cu faţa către el. — Domnule St. Ives, chestiunea vederii joacă un rol hotărâtor în planurile mele. Baxter îşi repuse ochelarii pe nas cu un gest atent, studiat. Pierdea firul conversaţiei şi nu era un semn bun. Se forţă să o studieze pe Charlotte cu detaşarea sa analitică obişnuită. Semăna foarte puţin cu majoritatea femeilor pe care le cunoştea. De fapt, cu cât se afla de mai mult timp în prezenţa ei, cu atât se convingea de faptul că nu avea pereche. Spre uimirea lui, se trezi pradă fascinaţiei, în ciuda tuturor informaţiilor pe care le cunoştea despre ea. Era mai în vârstă decât se aşteptase. Douăzeci şi cinci de ani, aflase în trecere. Expresiile veneau şi treceau pe figura ei cu rapiditatea unei reacţii chimice într‑o retortă amplasată deasupra unei flăcări. Sprâncene puternice şi gene lungi îi încadrau ochii. Nasul drept, pomeţii înalţi şi gura bine proporţionată desemnau o fire plină de hotărâre şi cu o voinţă de nezdruncinat. Cu alte cuvinte, gândi Baxter, era o femeie dată dracului. Părul său roşcat, strălucitor, era împărţit în două deasupra unei frunţi înalte, inteligente. Cosiţele se terminau într‑un coc frumos din care câteva bucle spiralate fuseseră lăsate libere, încadrându‑i chipul. În plin sezon monden[1], când moda impunea corsaje foarte decupate şi ţesături diafane concepute pentru a dezvălui cât mai mult din formele feminine, Charlotte purta o rochie surprinzător de modestă. Era confecţionată din muselină galbenă, croită cu talie înaltă şi cu mâneci lungi şi un guler alb cu pliseuri. Pantofii asortaţi ieşeau timid de sub volanele sobre ce decorau tivul. Baxter nu se putu abţine să nu observe că avea picioare foarte frumoase. Bine conturate, cu glezne graţioase. Oripilat de propriile gânduri, îşi mută privirea. — Mă scuzaţi, domnişoară Arkendale, dar nu înţeleg la ce vă referiţi. — Pur şi simplu, nu vă potriviţi deloc pentru postul de administrator. — Pentru că port ochelari? se încruntă el. M‑aş fi gândit că ei mai degrabă întăresc impresia de budincă fadă de cartofi. — Nu ochelarii dumneavoastră sunt problema, zise ea, şi acum părea de‑a dreptul exasperată. — Am crezut că tocmai aţi spus că ei sunt problema. — Nu m‑aţi ascultat? Încep să cred că vă faceţi în mod intenţionat că nu mă înţelegeţi, domnule. Repet, nu sunteţi calificat pentru acest post. — Sunt perfect calificat pentru el. Trebuie să vă reamintesc faptul că m‑a recomandat propriul dumneavoastră administrator? Charlotte alungă acest argument printr‑un gest dispreţuitor. — Domnul Marcle nu mai este administratorul meu. Chiar în acest moment se află pe drum către un conac din Devon. — Parcă amintise ceva despre faptul că‑şi câştigase dreptul la o lungă şi liniştită retragere din activitate. Am rămas cu impresia că aţi fost o angajatoare destul de solicitantă, domnişoară Arkendale. Ea deveni ţeapănă. — Poftiţi? — Lăsaţi. Pensionarea lui Marcle nu are importanţă acum. Important este că l‑aţi chemat pentru ultima oară şi i‑aţi dat sarcina de a găsi un înlocuitor. El m‑a selectat pentru a duce la îndeplinire responsabilităţile sale. — Eu iau decizia finală în această chestiune şi sunt de părere că nu sunteţi potrivit, domnule. — Vă asigur că Marcle m‑a considerat eminent pentru această poziţie. A fost încântat să scrie scrisoarea de recomandare pe care v‑am arătat‑o. John Marcle, un bărbat spilcuit, cu părul alb, era pe cale să‑şi împacheteze bunurile când primise ultimele instrucţiuni de la cea care avea să fie în curând fosta sa angajatoare. Baxter picase la ţanc, sau aşa crezuse până încercase să‑l convingă pe suspiciosul Marcle că dorea să candideze pentru postul respectiv. În loc să fie uşurat la gândul că va rezolva „ultima problemă Arkendale“, aşa cum o numise, conştiinciosul Marcle se simţise dator să‑l descurajeze pe Baxter de la bun început. — Domnişoara Arkendale este… ăăă… să zicem neobişnuită, mormăise Marcle în timp ce se juca cu stiloul. Sunteţi sigur că vreţi să candidaţi pentru acest post? — Foarte sigur, spusese Baxter. Marcle îl privise de sub o pereche de sprâncene albe, bogate. — Mă scuzaţi, domnule, dar nu‑mi este foarte clar de ce doriţi să intraţi în subordinea domnişoarei Arkendale. — Motivele obişnuite. Am nevoie de o slujbă. — Da, da, înţeleg. Dar cu siguranţă sunt şi alte posturi disponibile. Baxter se decisese atunci să înflorească puţin povestea. Îşi luase ceea ce spera a fi un aer confidenţial. — Amândoi ştim cât de banale sunt unele slujbe. Instrucţiuni către avocaţi şi alţi agenţi. Aranjamente pentru cumpărarea şi vânzarea proprietăţilor. Chestiuni bancare. Toate foarte neinteresante. — După cinci ani ca administrator al domnişoarei Arkendale, vă pot asigura că ar fi mai multe de spus despre rutină şi despre lucruri neinteresante. — Sunt în căutarea a ceva diferit, rostise Baxter solemn. Acest post pare să fie, într-un fel, ieşit din comun. Într-adevăr, simt că îmi va oferi o anumită provocare. — Provocare? zisese Marcle închizând ochii cu un oftat. Mă îndoiesc de faptul că înţelegeţi sensul cuvântului. — Mi s‑a spus că sunt îngropat în rutină. Mi s‑a sugerat să aduc o schimbare în viaţa mea, o înviorare, nişte senzaţii tari. Sper că acest post îmi va oferi o asemenea şansă. Ochii lui Marcle se deschiseseră brusc, alarmaţi. — Spuneţi că sunteţi în căutare de senzaţii tari? — Într-adevăr, domnule. Un om ca mine primeşte atât de puţin în privinţa asta în viaţa de zi cu zi… Baxter sperase că nu exagera prea mult. Întotdeauna am dus o viaţă liniştită, adăugase el. Şi, în plus, chiar prefera existenţa lui paşnică, se gândise el posomorât. Această misiune condamnabilă, cu care mătuşa lui îl însărcinase implorându‑l, era o întrerupere deloc bine‑venită în rutina lui placidă. Singurul motiv pentru care se lăsase convins era că o ştia prea bine pe Rosalind. Avea un simţ aparte pentru dramatism, iar marele ei regret era că nu urcase niciodată pe scenă – dar nu se lăsa pradă fanteziilor nebune şi închipuirilor febrile. Rosalind era cu adevărat preocupată de circumstanţele în care‑şi pierduse viaţa prietena ei, Drusilla Heskett. Autorităţile declaraseră oficial că femeia fusese împuşcată de un tâlhar. Rosalind bănuia că ucigaşul era nimeni altul decât Charlotte Arkendale. Baxter acceptase să se ocupe de această situaţie în numele mătuşii sale. O investigaţie discretă dezvăluise că misterioasa domnişoară Arkendale avea nevoie, întâmplător, de un administrator. Baxter profitase de situaţie pentru a‑şi depune candidatura. Se gândise că dacă reuşea să obţină postul ar fi fost bine plasat pentru a‑şi putea duce la îndeplinire ancheta. Cu puţin noroc ar fi rezolvat chestiunea în scurt timp şi ar fi fost capabil să se întoarcă în refugiul liniştit pe care i‑l oferea laboratorul său. Marcle răsuflase greoi. — Este adevărat că a lucra pentru domnişoara Arkendale poate fi uneori un lucru dătător de senzaţii tari, dar nu sunt deloc convins că este genul de aventură care v‑ar face plăcere, domnule St. Ives. — Judecata îmi va aparţine. — Credeţi‑mă, domnule, dacă tânjiţi după senzaţii tari, v‑ar fi mai bine să vă apucaţi de jocuri de noroc. — Nu‑mi plac absolut deloc jocurile de noroc. Marcle făcuse o grimasă. — Vă asigur că un iad plin de viaţă va fi infinit mai puţin înnebunitor decât să fiţi amestecat în afacerile domnişoarei Arkendale. Baxter nu luase în considerare posibilitatea ca Charlotte Arkendale să fie o candidată pentru Bedlam[2]. — Credeţi că este nebună? — Câte doamne dintre cunoştinţele dumneavoastră au nevoie de un administrator care, la nevoie, să poată juca rolul de gardă de corp? O întrebare excelentă, se gândise Baxter cu tristeţe. Întreaga chestiune începea să sune din ce în ce mai bizar. — Oricum, doresc să candidez pentru acest post. Este evident de ce are nevoie de un nou administrator. Până la urmă, vă retrageţi, şi cineva trebuie să vă ia locul. Dar poate că aţi fi bun să îmi explicaţi de ce domnişoara Arkendale are nevoie de o gardă de corp. — De unde dracu’ să ştiu eu răspunsul la întrebarea asta? izbucnise Marcle aruncând stiloul cât colo. Domnişoara Arkendale este o femeie foarte ciudată. I‑am fost administrator de la moartea tatălui său vitreg, lordul Winterbourne. Vă pot asigura că aceşti ultimi cinci ani au fost cei mai lungi din viaţa mea. Baxter îl privise curios. — Dacă nu v‑a plăcut slujba, de ce n‑aţi demisionat? Marcle oftase. — Plăteşte extraordinar de bine. — Înţeleg. — Dar trebuie să mărturisesc faptul că ori de câte ori primesc câte o scrisoare cu instrucţiuni de la ea, îmi tremură genunchii. Niciodată nu am putut şti dinainte ce solicitare ciudată va urma. Şi asta a fost înainte să adauge atribuţiile de gardă de corp la fişa postului. — Ce fel de solicitări face de obicei? Marcle oftase. — M‑a trimis să fac investigaţii despre cei mai ciudaţi oameni. Am fost să culeg informaţii în nord, pentru a obţine date despre un anume gentleman. I‑am chestionat pe patronii celor mai înfiorătoare spelunci şi bordeluri în numele ei. Am anchetat situaţia financiară a multor bărbaţi care ar fi fost şocaţi să afle de preocupările ei. — Ciudat, într‑adevăr. — Şi foarte nedemn de o lady. Vă jur, domnule, dacă nu ar fi plătit atât de bine, aş fi renunţat la acest post după prima lună de activitate. Dar, cel puţin, nu mi s‑a cerut niciodată să fac pe garda de corp. Măcar pentru acest lucru sunt recunoscător. — Nu aveţi idee de ce se simte în pericol? — Absolut deloc. Scaunul lui Marcle scârţâise în timp ce el se aplecase în faţă. — Domnişoara Arkendale nu a simţit că mi se putea confesa pe acest subiect, continuase el. De fapt, sunt multe alte lucruri pe care domnişoara Arkendale nu a avut încredere să mi le dezvăluie. Ştiu prea puţine despre sursa ei actuală de venit, de exemplu. Baxter se pricepea foarte bine să îşi controleze mimica feţei. Un bastard, chiar şi unul care era urmaşul unui conte bogat, deprindea această iscusinţă de timpuriu. Talentul îi servise în acel moment. Reuşise să identifice o undă de subtilitate în ultima declaraţie a lui Marcle. — Trăiam cu impresia că mama domnişoarei Arkendale, doamna Winterbourne, a avut un venit substanţial din prima sa căsătorie, rostise Baxter cu precauţie. Am presupus că moştenirea a trecut la domnişoara Arkendale şi la sora acesteia. Marcle îşi ridicase o sprânceană. — Aşa v‑a făcut să credeţi domnişoara Charlotte. Dar vă pot spune că Winterbourne a stors fiecare bănuţ din averea Arkendale înainte de a fi avut bunul‑simţ de a se fi lăsat omorât de un hoţ în urmă cu cinci ani. Baxter îşi scosese ochelarii şi începuse să îi şteargă folosind batista. — Care suspectaţi că este sursa banilor domnişoarei Arkendale? Marcle îşi examinase unghiile. — O să fiu sincer, domnule. Deşi am vegheat la investirea şi administrarea venitului dânsei timp de cinci ani, nici în această zi nu am nici cea mai vagă idee care este originea banilor. Vă recomand, dacă obţineţi acest post, să îmi urmaţi exemplul. Uneori este mai bine să nu ştiţi toate detaliile. Baxter îşi pusese la loc ochelarii, cu mişcări încete. — Fascinant. Poate că i‑a decedat o rudă îndepărtată şi i‑a lăsat o moştenire care a luat locul celei pe care a risipit‑o Winterbourne. — Nu cred că s‑a întâmplat aşa, spusese Marcle încet. Am cedat curiozităţii acum câţiva ani şi am făcut câteva cercetări discrete. Nu există nicio rudă bogată în familia Arkendale. Mă tem că sursa banilor este pur şi simplu un alt mister care o înconjoară pe domnişoara Arkendale. Nu era niciun mister. Rosalind avea dreptate în concluziile sale, se gândise Baxter. Fata era o şantajistă. Un zgomot de degete îl aduse în prezent. Se uită la Charlotte, care se oprise lângă şemineu şi lovea cu buricele degetelor poliţa de deasupra. — Nu pot să înţeleg cum şi‑a putut imagina Marcle că sunteţi calificat pentru acest post, spuse ea. Baxter se săturase să îşi justifice punctul de vedere. — Nu se poate spune că sunt destui oameni care îndeplinesc cerinţele dumneavoastră absurde, domnişoară Arkendale. Ea se înfurie. — Cu siguranţă, domnul Marcle poate găsi un gentleman mult mai potrivit decât dumneavoastră pentru acest post. — Aţi uitat, poate, că Marcle este la jumătatea drumului către Devon? Vă deranjează dacă îmi spuneţi ce anume vi se pare nepotrivit la mine? — Altceva decât faptul că nu vă pricepeţi să mânuiţi un pistol? întrebă ea cu o suavitate prefăcută. — Da, altceva decât această deficienţă. — Mă forţaţi să fiu nepoliticoasă, domnule. Problema este înfăţişarea dumneavoastră. — Ce Dumnezeu e în neregulă cu înfăţişarea mea? Nimeni n‑ar putea fi mai modest decât mine. Charlotte se încruntă. — Nu‑mi vindeţi gogoşi. Cu siguranţă nu sunteţi o budincă de cartofi. Ba chiar din contră, de fapt. Baxter se holbă la ea. — Poftim? — Neîndoielnic, ştiţi foarte bine că ochelarii dumneavoastră sunt o deghizare lamentabilă. — Deghizare? El se întrebă dacă nu cumva nimerise greşit adresa şi ajunsese la o altă Charlotte Arkendale. Poate că greşise oraşul. — Pentru numele lui Dumnezeu, ce credeţi că ascund? — Cu siguranţă nu suferiţi de iluzia că acei ochelari vă maschează adevărata fire. — Adevărata mea fire? îşi pierdu Baxter cumpătul. La naiba, ce sunt eu altceva decât inofensiv şi modest? Ea îşi desfăcu mâinile larg. — Aveţi aspectul unui bărbat cu pasiuni puternice care şi‑a strunit temperamentul cu o putere deosebită de autocontrol. — Poftim? Ochii ei se îngustară, vădind o hotărâre neînduplecată. — Un astfel de om nu poate spera să treacă neremarcat. Sunteţi în pericol să atrageţi atenţia când faceţi afaceri în numele meu şi nu îmi pot permite asta. Am nevoie de cineva care poate să dispară în mulţime. Cineva a cărui faţă să nu şi‑o amintească nimeni cu certitudine. Nu înţelegeţi, domnule? Cu riscul de a fi grosolană, aveţi înfăţişarea unui om mai degrabă periculos. Baxter rămase fără cuvinte. Charlotte îşi uni palmele la spate şi se opri din mers. — Este destul de evident că nu veţi trece niciodată drept un om de afaceri obişnuit. De aceea, trebuie să înţelegeţi că nu îndepliniţi cerinţele mele. Baxter îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată. Reuşi să şi‑o închidă. Fusese numit în multe feluri, bastard, prost crescut şi foarte plictisitor. Acestea se numărau printre epitetele cel mai des întâlnite. Dar nimeni nu îi spusese niciodată că era un bărbat cu pasiuni puternice. Nimeni nu pretinsese niciodată că avea un aer periculos. Era un om de ştiinţă. Se lăuda cu detaşarea sa, cu abordarea lipsită de emoţii a problemelor, a oamenilor şi a situaţiilor. Era o caracteristică pe care o adusese la perfecţiune cu ani în urmă când descoperise că, în calitate de fiu bastard al contelui de Esherton şi al celebrei Emma, Lady Sultenham, avea să fie exclus pe vecie de la moştenirea ce i se cuvenea de drept. Fusese un subiect de speculaţii şi bârfe încă din ziua în care se născuse. Învăţase devreme să caute refugiu în cărţile sale şi în aparatura ştiinţifică. Deşi unele femei găsiseră atrăgătoare la început ideea unei aventuri cu fiul nelegitim al unui conte, în special când aflaseră că era un bastard bogat, sentimentul nu dura mult. Flăcările slabe generate în cursul rarelor sale legături pâlpâiseră doar o scurtă perioadă înainte de a se stinge. Aventurile sale deveniră chiar şi mai scurte din momentul întoarcerii din Italia, în urmă cu trei ani. Acidul îi arsese spatele şi umerii. Rana se vindecase, dar rămăsese marcat pe viaţă. Femeile reacţionau la cicatricele urâte, erau şocate şi dezgustate. Baxter nu le condamna. Nu fusese niciodată frumos, iar carnea sfâşiată de acid nu făcuse nimic pentru a‑i îmbunătăţi aspectul. Din fericire, faţa îi fusese salvată. Era oricum sătul de inconvenientul de a se asigura mereu că toate lumânările erau stinse, iar focul era acoperit cu un paravan înainte de a se urca în pat cu o femeie. La ultima astfel de ocazie, cu vreo şase luni în urmă, aproape că îşi împrăştiase creierii pe marginea patului când se împiedicase de propria‑i cizmă în obscuritatea neagră ca smoala a dormitorului neluminat. Incidentul lăsase o umbră de eşec asupra amintirii acelei seri. În cea mai mare parte, îşi căuta satisfacţiile şi plăcerile în laboratorul său. Acolo, înconjurat de eprubete strălucitoare, de retorte şi de spirtiere, putea scăpa de conversaţiile golite de conţinut şi de îndeletnicirile frivole ale lumii mondene. Era o lume care nu‑i plăcuse niciodată. Care nu încercase să îl înţeleagă. O lume pe care o găsea cumplit de superficială şi insipidă, în care niciodată nu se simţise acasă. Baxter îşi puse în ordine gândurile şi se forţă să judece rapid. În mod cert, Charlotte îl respinsese ca posibil administrator. O nouă abordare era necesară pentru a o convinge să îl angajeze. — Domnişoară Arkendale, se pare că există o discrepanţă între modul în care îmi evaluaţi caracterul şi perspectiva oricui altcuiva din lume. Pot să vă sugerez să rezolvăm chestiunea printr‑un experiment? Ea rămase nemişcată. — Ce fel de experiment? — Recomand să‑i adunaţi pe membrii gospodăriei dumneavoastră şi să îi întrebaţi ce părere au. Dacă toată lumea cade de acord că pot să îmi îndeplinesc sarcinile neremarcat şi neobservat, mă angajaţi. Dacă vor fi de părerea dumneavoastră, o să plec şi o să caut în altă parte o slujbă potrivită. Ea ezită fiind, în mod clar, suspicioasă. Apoi aprobă din cap. — Foarte bine, domnule. Pare destul de logic. O să facem experimentul chiar acum. O să le chem pe sora mea şi pe servitoare. Amândouă au un foarte mare simţ al observaţiei. Se întinse spre cordonul din catifea al clopoţelului care atârna lângă şemineu şi trase cu putere de el. — Sunteţi de acord să acceptaţi rezultatul acestui test, oricare ar fi el? întrebă el îngrijorat. — Aveţi cuvântul meu, domnule, zâmbi ea cu un triumf abia reţinut. O să lămurim problema imediat. Se auziră paşi pe coridor. Baxter îşi ajustă ochelarii şi se lăsă pe spate în scaun pentru a aştepta derularea experimentului. Era sigur că putea prevedea rezultatele. Îşi ştia punctele forte mai bine decât oricine altcineva. Nimeni nu îl putea întrece când era vorba de a părea fad şi neinteresant ca o budincă de cartofi. Douăzeci de minute mai târziu, Baxter cobora scările conacului Arkendale cu un sentiment de exaltare reţinută. Observă că briza aspră de martie, care fusese destul de răcoroasă cu o oră în urmă, era acum proaspătă şi revigorantă. Nimic nu se asemăna cu un experiment bine condus pentru a lămuri o problemă, gândi el în timp ce opri o birjă ce trecea în apropiere. Nu fusese uşor, dar reuşise să obţină postul. Aşa cum anticipase, Charlotte Arkendale era singura persoană din micuţa gospodărie, ba chiar foarte probabil singura persoană din toată Londra, care l-ar fi remarcat în mulţime. Nu era sigur ce spuneau despre ea aceste păreri ciudate pe care şi le făcuse despre el, cu excepţia faptului că păreau să confirme opinia lui John Marcle. Charlotte era un gen unic de femeie. Nu era deloc aşa cum se aşteptase el în ceea ce privea ipostaza de şantajistă şi criminală, se gândi Baxter.   descarcati cartea de aici....

  Cãsãtorie  de formã   de  JAYNE ANN KRENTZ (AMANDA QUICK) 1 Pereţii urlau la ea. — Of, Doamne, şopti Zoe Luce oprindu-se în pragul dormitorului şi uitându-se disperată la pereţii albi. Nu acum. Nu azi. Nu în clipa asta. Chiar am nevoie de serviciul ăsta. Pereţii hohoteau. Prin straturile de zugrăveală proaspătă, albă care îi acopereau răzbătea groaza. Ţipetele mute ricoşau din podea în tavan. Instinctiv îşi duse degetele la tâmplă, dar în zadar. Închise ochii şi strânse pleoapele, concentrându-se asupra zigzagului de săgeţi luminoase care treceau prin ea şi se scufundau într-o mare glacială, undeva în pântece. Davis Mason o urmase îndeaproape şi se afla la un pas în spatele ei, când Zoe se opri brusc. Luat pe nepregătite, dădu peste ea. — Uf, îmi cer scuze, zise el. Nu eram atent. — E vina mea. Zoe Luce făcu un pas înapoi şi se întoarse pe culoar. Era mult mai bine aici. Putea face faţă situaţiei. Se strădui să îi ofere lui Davis un zâmbet cât mai optimist şi mai convingător. Nu fu uşor, din cauza ţipetelor înăbuşite care încă mai veneau dinspre dormitor. Trebuia să iasă din casa asta. Repede. Orice se întâmplase în dormitorul ăla, nu fusese de bine. — Hei, Davis o atinse uşor pe umăr, e totul în ordine, Zoe? Îi zâmbi nesigură. Era relativ uşor să-i zâmbeşti lui Davis. Avea trăsături fine şi un comportament civilizat, cu o notă bine venită de ştrengărie. Dacă ar fi fost maşină, ar fi fost una cochetă, europeană. Judecându-l după casa spaţioasă, cămaşa şi pantalonii de comandă şi inelul cu onix şi diamant, mai era şi bogat. Pe scurt, se gândi ea cu tristeţe, până în clipa aceea păruse clientul ideal. Bineînţeles, totul se schimbase. — Da, e bine. Respiră adânc, aşa cum învăţase la cursul de autoapărare. Încercând să îşi reamintească instrucţiunile profesorului, căută centrul calm, stabil din ea. Din nefericire, nu putea să controleze încă partea aceasta. Nu simţea decât începutul neliniştii care urma să se instaleze. — Ce s-a întâmplat? Davis părea de-a dreptul îngrijorat. — Un început de migrenă, spuse Zoe. Mi se întâmplă adesea când sar peste micul dejun. Reuşea să mintă cu uşurinţă, căci exersase mult. Păcat că nu putea să se convingă pe sine, gândi ea. Puţină autoamăgire i-ar prinde bine acum. Davis se uită fix la ea câteva clipe, după care se relaxă. — Nu ţi-ai luat doza de cafeină de dimineaţă? — Şi de hrană. E vorba de glicemie. Ar trebui să mă învăţ minte. Simţind nevoia imperioasă să schimbe subiectul, se uită înapoi, în dormitor, şi spuse primul lucru care îi veni în minte: Ce s-a întâmplat cu patul? — Patul? Se uitară amândoi la spaţiul dintre cele două noptiere din lemn masiv. Zoe înghiţi în sec, jenată. — Toată locuinţa este complet mobilată, spuse ea, şi lipsa patului sare în ochi. — L-a luat ea, zise Davis înverşunat. — Fosta soţie? Davis oftă. — Adora afurisitul ăla de pat. A căutat luni întregi până l-a găsit. Ţinea la patul ăla mai mult decât la mine. Când a plecat, a insistat să-l ia. — Aha. — Ştii ce înseamnă un divorţ. Uneori certurile cele mai mari sunt din cauza lucrurilor lipsite de importanţă. Orice ar mai fi fost, se gândi Zoe, patul numai lipsit de importanţă nu era. — Înţeleg. Davis o privi atent. — Te mai doare capul? — Se rezolvă după ce iau micul dejun şi beau o ceaşcă de cafea, îi linişti ea. — Uite cum vom proceda. Ai văzut restul casei. Sunt sigur ca ţi-ai făcut o impresie generală. Hai să luăm o pauză şi să mâncăm ceva la club. Vom avea ocazia să-mi spui ce părere ai. Gândul la mâncare îi întoarse stomacul pe dos. Din experienţă, ştia că nu va putea înghiţi nimic până nu îi vor trece fiorii. Şi asta va dura o vreme. Fusese o experienţă şocantă şi o luase prin surprindere. Era vina ei. Ştia că nu trebuia să intre într-un spaţiu fără să-şi ia măsuri de precauţie, dar fusese acaparată de planurile de interior şi de restul casei, unde totul părea atât de nou, de curat. Pur şi simplu nu se aşteptase să aibă probleme şi, aşa cum se întâmpla adesea, trebuia să plătească. — Aş merge cu plăcere, dar am o altă întâlnire după-amiază şi trebuie să mă pregătesc. Davis păru să ezite. — Eşti sigură… — Mă tem că da. Chiar trebuie să plec. De fapt, am văzut tot ce era de văzut pentru moment. Şi am simţit mai mult decât aş fi dorit să ştiu, mulțumesc foarte mult. Am planul etajului. Voi face nişte copii şi câteva schiţe ca să înţelegi la ce m-am gândit. — Aş aprecia dacă ai face nişte desene. Davis se uită spre dormitor şi dădu din cap parcă îndurerat. Recunosc că nu prea pot vizualiza lucrurile. Mi-e mai uşor să înţeleg o idee dacă o văd transpusă într-o imagine. — Întotdeauna e mai uşor dacă te uiţi la un desen. O clipă, vreau să-mi verific agenda. Deschise geanta imensă, una dintre cele şase identice, dar de culori diferite pe care le avea. Erau o combinaţie de servietă şi geantă. Azi o alesese pe cea verde pentru că îi plăcuse cum contrasta cu costumul violet închis. Pipăind, dădu la o parte un mic aparat foto, un caiet de schiţe, ruleta, o cutie transparentă de plastic cu multe pixuri de diferite culori şi markere, un dosar cu mostre de material şi brelocul mare, de colecţie, legat de inelul cu cheile apartamentului ei. Agenda era ultima. O scoase din geantă şi o deschise. — Voi nota câteva idei, spuse ea pe un ton vioi, şi voi încerca să fac nişte schiţe până la sfârşitul săptămânii. Ne putem vedea la mine la birou vineri după-amiază? — Vineri? Davis era vizibil dezamăgit. Asta înseamnă peste o săptămână. Durează chiar atât de mult? Aş vrea să începem cât mai curând posibil. Adevărul este că totul mi se pare deprimant în casa asta de când a plecat soţia mea. Sunt sigură de asta, îşi spuse Zoe în gând. — Înţeleg, rosti ea cu voce tare, încercând să pară înduioşată. Îi era destul de greu, deoarece îşi mai simţea părul zbârlit pe ceafă şi pielea de găină pe sub mânecile jachetei uşoare. — Mă străduiesc să nu am resentimente, spuse Davis, dar divorţul mă costă enorm. Cred că voi primi note de plată de la avocaţi mult timp de acum încolo. Davis Mason părea într-o formă destul bună, financiar vorbind, după divorţ. Deţinea o casă foarte scumpă, era dispus să o plătească generos pentru amenajarea interiorului şi făcea parte dintr-un club exclusivist. Zoe se abţinu să comenteze, deoarece învăţase să dea dovadă de diplomaţie faţă de persoanele proaspăt divorţate, după ce descoperise că sunt clienţi potenţiali pentru decoratorii de interioare. După o căsnicie distrusă, oamenii se grăbeau să-şi redefinească spaţiul în care locuiau. Era un fel de terapie necesară depăşirii stării emoţionale provocată de despărţire. Zoe răsfoi paginile agendei, prefăcându-se că se uită peste program. Apoi o închise brusc şi spuse hotărât: — Îmi pare rău, dar am un program foarte încărcat. Vineri este singura zi în care am destul timp să mă pot ocupa aşa cum trebuie de acest proiect. La ora două este bine? — Se pare că nu am de ales. Davis nu părea prea încântat. Era obişnuit să obţină ce voia. Atunci rămâne pe vineri. Nu am vrut să par nerăbdător, dar chiar îmi doresc să începem treaba. — E normal. Din moment ce v-aţi hotărât să redecoraţi spaţiul în care locuiţi este firesc să doriţi să grăbiţi lucrurile, dar refacerea întregului interior este o operaţie majoră şi o greşeală în această fază poate fi extrem de costisitoare. — Da, am constatat asta. Se mai uită încă o dată înspre dormitor. Am încercat să zugrăvesc camera şi mi-am dat seama că am nevoie de ajutorul unui specialist. Am încercat s-o fac mai luminoasă vopsind-o în alb, dar după ce am terminat mi-am dat seama că nu era bine. Ridică din umeri, neputincios. În schimb, dormitorul avea aerul tihnit al unei camere de autopsie sau de îmbălsămare, îşi zise Zoe în sinea ei. Nici măcar lumina soarelui reflectată de suprafaţa piscinei de safir nu putea contracara efectul. Parte din senzaţia neplăcută se datora probabil zugrăvelii albe, dezolante, dar ea ştia că adevărata problemă era dată de ceea ce se petrecuse în acel dormitor. Anumite lucruri nu puteau fi îngropate sub un strat de vopsea. Şi mai ştia că Domnul Client Ideal nu conştientiza senzaţiile reţinute de pereţi. Îi părea nespus de rău că până acum nu întâlnise pe nimeni în stare să perceapă ceea ce simţea ea – ca energie pură, brută. Se întâmplase de multe ori să-i vadă pe alţii reacţionând inconştient la atmosfera dintr-o anumită cameră, ceea ce însemna că subconştientul lor sesiza existenţa unor semnale aproape fizice. Pe de altă parte, învăţase să păstreze pentru ea tot ce afla. — Aţi ales un alb strălucitor rigid, spuse ea făcând încă un pas în spate pentru a mări distanţa dintre ea şi dormitor. Există credinţa că albul este cea mai bună şi mai simplă soluţie. În realitate este dificil, deoarece reflectă lumina orbitoare, în special aici, în Arizona. În plus, are tendinţa să formeze umbre reci acolo unde este mobila. În final, toate astea duc la lipsa de armonie şi de linişte. Aţi făcut bine că v-aţi oprit după ce aţi terminat camera asta. — Am ştiut că nu este soluţia cea bună. Davis făcu un gest invitând-o să o ia înaintea lui pe culoar. Trebuie să-ţi spun că, atunci când m-am hotărât să apelez la un decorator profesionist, nu dădeam doi bani pe treaba asta cu feng shui a ta. — Mulţi oameni au îndoieli până ajung să vadă rezultatul. — Ştiam că e la modă. Femeile de la club sunt foarte încântate. Helen Weymouth, cea care te-a recomandat, era încântată de felul în care i-ai transformat casa după divorţ. Intenţionase să o vândă din cauza amintirilor urâte. Susţine că întreaga atmosferă s-a schimbat datorită ţie. — Proiectul Weymouth a fost interesant. Nu mai era mult până la uşă. În câteva minute va fi afară. Doamna Weymouth mi-a dat mână liberă. — M-a sfătuit să fac acelaşi lucru. Acum câteva luni, după ce a plecat Jennifer, aş fi spus că toată treaba asta cu aranjarea mobilierului pentru a ordona fluxul de energii pozitive şi negative mă depăşeşte. Dar, cu cât stau mai mult aici, cu toate lucrurile exact aşa cum erau înainte de a pleca ea, cu atât sunt mai convins că ai dreptate cu teoriile tale despre decorare. — Nu practic un anumit tip de feng shui. Îşi dădu seama îngrozită ca vorbeşte mult prea repede. Poartă-te normal. Poţi să te descurci. Folosesc elemente din moduri de abordare diferite, combinate cu principii de organizare din alte tradiţii clasice de decorare, cum ar fi Vastu. — Ce-i aia? — O ştiinţă antică hindusă care stabileşte principiile de arhitectură şi decorare. Mai folosesc şi elementele pe care le consider utile din teoriile contemporane privind armonia şi proporţiile. Am un stil destul de eclectic. De fapt, mă hotărăsc în timp ce lucrez, continuă ea în gând, conştientă că niciunul dintre clienţi n-ar fi încântat să ştie asta. Zoe se îndreptă grăbită spre uşă, dornică să respire aer proaspăt. Acum, că fusese sensibilizată de experienţa din dormitor, se simţea cuprinsă de emoţii bolnăvicioase care o asaltau dinspre ceilalţi pereţi ai casei. Trebuia să iasă cât mai repede de acolo. Ajunse în sfârşit în hol. Davis, aflat chiar în spatele ei, îi deschise uşa din faţă şi Zoe ieşi în căldura plăcută de început de octombrie. — Eşti sigură că te simţi destul de bine ca să conduci până la birou? o întrebă Davis. Poartă-te normal. — Am un baton cu vitamine în maşină. Încă o minciună. Chiar era bună la treaba asta! — Bine. Ai grijă atunci. Ne vedem vineri. — Sigur. Vineri. Îi adresă ceea ce spera să fie un zâmbet vesel, profesional, strânse bine geanta verde şi se îndreptă sprintenă spre maşină, străduindu-se să nu pară că fuge de casa plină de ţipete. Când ajunse la maşină oftă uşurată, deschise brusc uşa, aruncă geanta pe scaunul din dreapta, se aşeză la volan, îşi puse ochelarii fumurii şi porni motorul. Mâinile îi mai tremurau încă. Efectul valului de adrenalină, presupuse ea. Nu era prima dată când i se întâmpla. Se descurca. Cu toate astea, fu nevoită să ţină volanul strâns ca să poată conduce pentru a ieşi din cartierul acela elegant. La stânga, o pajişte de un verde imposibil servea ca pasaj către cea de-a şaisprezecea gropiţă a Clubului de Ţară Desert View. În jurul terenului de golf erau răspândite cu pricepere case elegante, asemănătoare reşedinţei Mason. Dincolo de fâşiile de un verde viu se întindea Deşertul Sonoran şi ceva mai departe se profilau înălţimile de la baza muntelui. Clubul de golf şi oraşul învecinat, Whispering Springs, se aflau la aproximativ o oră de condus de Phoenix, destul de aproape ca să acapareze o parte din comerţul turistic, dar destul de departe de traficul şi aglomeraţia oraşului. Peisajul sălbatic i se păruse straniu şi străin când se mutase aici cu un an în urmă, dar, cu timpul, se familiarizase cu noul mediu şi se simţea bine. Descoperise frumuseţea surprinzătoare a deşertului la răsăritul şi apusul soarelui şi profunzimile uluitoare de lumini şi umbre. Fusese întotdeauna atrasă de contraste. Decizia de a se muta în Whispering Springs fusese bună, îşi zise ea, dar poate că ar trebui să se mai gândească la alegerea carierei pe care o făcuse în acelaşi timp. I se păruse natural şi logic să aleagă decoraţiunile de interior. La urma urmei avea experienţă în artele frumoase, ochiul format şi se pricepea să amenajeze un spaţiu. Mai mult, nu avea nevoie de nicio diplomă sau calificare suplimentară pentru a intra legal în afaceri. Cu toate acestea, întâlnirea din ziua aceea o pusese pe gânduri. Un gardian în uniformă ieşi dintr-o clădire micuţă de lângă poarta de la intrare. După insigna de pe haina kaki elegantă era un angajat de la Radnor Security Systems. O salută politicos, îi ură o zi bună şi se întoarse în sanctuarul lui cu aer condiţionat ca să noteze ceva în jurnal. Paza era destul de strictă în această enclavă de bogătaşi, cu toate acestea, cineva din reşedinţa Mason nu beneficiase de ea. Aşteptă până se deschiseră porţile şi ieşi pe drumul de întoarcere spre centrul oraşului Whispering Springs înainte de a ridica telefonul. Formă singurul număr pe care îl introdusese în meniul de apelare rapidă. Arcadia Ames răspunse la al treilea apel, rostind cu vocea ci guturală numele magazinului de suveniruri care îi aparţinea. — Galeria Euphoria. Arcadia vindea suveniruri unicat, scumpe, unei clientele înstărite, dar Zoe era convinsă că ea ar fi putut vinde şi nisip cu vocea ei. Era cea mai bună prietenă a ei, singura de altfel. Cândva, avusese şi alţi prieteni. Asta fusese cu mult timp în urmă, când avea o viaţă reală şi nu trăia printre umbre. — Sunt eu, spuse Zoe. — S-a întâmplat ceva? Ceva n-a mers bine cu Domnul Client Ideal? — Poţi spune şi aşa. — S-a hotărât să nu te angajeze? Ce idiot! Nu-ţi face griji, vor mai fi şi alţi clienţi la fel de buni. Numărul divorţurilor nu pare să scadă. — Din nefericire, Mason nu s-a răzgândit, spuse Zoe pe un ton egal. Aş fi preferat s-o facă. — Nenorocitul s-a dat la tine? — S-a comportat impecabil. — Probabil că este bogat, aşa sunt toţi cei din Desert View, şi un jucător pe sume mari. Deci, ce n-a mers bine? — Am motive să cred că Domnul Client Ideal şi-a ucis soţia.   cartea o descarcati de aici....