Amanda Quick carti

Capitolul 1   Mut de uimire, Julian Richard Sinclair, conte de Ravenwood, asculta cu scepticism cum i se refuza cererea oficială în căsătorie, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. În scurt timp, îndoiala fu înlocuită de o mânie rece, controlată. Cine se credea această doamnă? Din păcate nu o putea întreba acest lucru, de vreme ce ea alesese să lipsească de la întrevedere, iar cu respingerea mărinimoasei propuneri formulate de Julian fusese însărcinat bunicul ei, care nu se simţea deloc în largul lui în această poziţie ingrată. — La naiba, Ravenwood, şi mie îmi displace la fel de mult această situaţie. Trebuie să recunoşti însă că nu ai de-a face cu o fetişcană de-abia ieşită de pe băncile şcolii, îi explică lordul Dorring posomorât. Înainte era un copil tare drăgălaş, gata întotdeauna să le facă pe plac celorlalţi. Acum însă are douăzeci şi trei de ani şi în ultima vreme face numai ce vrea ea. E destul de enervantă uneori cu atitudinea ei, dar asta este. Nu-i pot rândui eu viaţa. — Ştiu câţi ani are, spuse Julian sec. M-am gândit că tocmai datorită vârstei ar putea fi o femeie rezonabilă şi uşor de ţinut în frâu. — A, dar este uşor de ţinut în frâu, bolborosi lordul Dorring. Este cât de poate de uşor de ţinut în frâu, departe de mine să susţin altceva. Nu este genul de fetişcană prostuţă şi împrăştiată, plină de istericale sau de toane, urmă el. Chipul roşcovan, încadrat de favoriţi, îi vădea consternarea. În mod obişnuit este foarte bună la inimă şi foarte ascultătoare. Este un model perfect de… ăăăă… modestie şi graţie feminină. — Modestie şi graţie feminină, repetă Julian rar. — Exact, milord, spuse lordul Dorring, înseninându-se. Modestie şi graţie feminină. A fost un sprijin de nădejde pentru bunica ei după moartea fiului nostru mezin şi a soţiei sale acum câţiva ani. Ştii, părinţii lui Sophy au dispărut pe mare tocmai când ea împlinea şaptesprezece ani, aşa că ea şi sora ei au venit să stea la noi. Sunt convins că îţi aminteşti, continuă lordul Dorring, tuşind ca să-şi dreagă glasul. Sau se poate să îţi fi scăpat asta, întrucât erai destul de ocupat cu… ăăă… cu alte lucruri atunci. Alte lucruri! Un eufemism politicos pentru vremurile în care căzuse fără scăpare în mrejele frumoasei vrăjitoare care era Elizabeth, se gândi Julian. — Dacă nepoata dumitale întruchipează cu adevărat toate virtuţile de dorit într-o femeie, Dorring, de ce nu o poţi convinge să-mi accepte cererea în căsătorie? — Este fără îndoială cu totul şi cu totul vina mea, după cum susţine bunica ei, replică lordul Dorring încruntându-se cu o expresie nefericită. Mă tem că i-am permis să citească prea mult şi lucruri complet nepotrivite, după câte mi s-a spus. Totuşi nu-i poţi indica lui Sophy ce să citească. Nu îmi pot închipui cum ar putea vreun bărbat să facă asta. Îţi mai torn puţin vin de Bordeaux, Ravenwood? — Da, mulţumesc, aş mai bea un pahar, spuse Julian, aruncându-i o privire gazdei sale îmbujorate şi forţându-se să vorbească pe un ton calm. Trebuie să îţi mărturisesc că nu prea înţeleg, Dorring. Ce au a face obiceiurile de lectură ale lui Sophy? — Din păcate nu am vegheat îndeaproape asupra cărţilor ei, mormăi lordul Dorring, dând pe gât paharul de vin. Femeile tinere îşi bagă o sumedenie de idei ciudate în cap dacă nu eşti atent la ceea ce citesc, dar după ce sora ei a murit acum trei ani, nu am vrut să fiu prea dur cu Sophy. Eu şi bunica ei o iubim enorm. E o fată cât se poate de rezonabilă. Chiar nu-mi dau seama ce i-a venit să îţi refuze cererea în căsătorie. Sunt convins că şi-ar schimba părerea dacă i-ai mai da puţin timp. — Timp? rosti Ravenwood ridicând din sprânceană, fără a putea să-şi ascundă sarcasmul. — Trebuie să recunoşti că ai grăbit puţin lucrurile. Şi soţia mea e de aceeaşi părere. Aici, la ţară, totul se desfăşoară ceva mai lent. Ştii, noi nu prea suntem obişnuiţi cu moda de la oraş. Femeile, chiar şi cele cu picioarele pe pământ, au ideile astea romantice despre cum ar trebui peţite, spuse lordul Dorring aruncându-i oaspetelui său o privire plină de speranţă. Poate că dacă i-ai da câteva zile să se gândească la cererea ta în căsătorie… — Aş vrea să vorbesc eu însumi cu domnişoara Dorring, stărui Julian. — Credeam că am vorbit destul de clar. Nu este aici momentan, a plecat călare să o viziteze pe bătrâna Bess, aşa cum face în fiecare miercuri. — Sunt conştient de asta. Bănuiesc că a fost informată că voi veni în vizită la ora trei. — Ăăă, da, cred că i-am spus, mormăi lordul Dorring tuşind din nou pentru a-şi drege glasul. Fără îndoială că a uitat. Ştii cum sunt tinerele… continuă el, aruncând o privire la ceas. Ar trebui să se întoarcă pe la patru şi jumătate. — Din păcate nu o pot aştepta. Julian puse jos paharul şi se ridică în picioare. Poţi să îţi informezi nepoata că nu sunt un om răbdător. Sperasem să rezolv astăzi această problemă a căsătoriei. — Cred că ea o consideră rezolvată, milord, spuse lordul Dorring cu tristeţe. — Poţi să o informezi că eu nu am aceeaşi opinie. Voi veni din nou mâine la aceeaşi oră şi ţi-aş fi recunoscător, Dorring, dacă ai face efortul de a-i reaminti de întrevedere. Doresc să-i vorbesc personal înainte de a încheia această afacere. — Desigur, îi voi transmite negreşit, Ravenwood, dar trebuie să te previn că nu e întotdeauna uşor să ghiceşti când vine şi când pleacă Sophy. După cum am spus, uneori face după cum o taie capul. — Atunci mă aştept să o struneşti puţin. Este nepoata ta şi dacă e nevoie să o ţii mai din scurt, te rog să procedezi ca atare. — O, Doamne, bombăni Dorring emoţionat, de-ar fi aşa uşor! Julian păşi spre uşa micii biblioteci ponosite şi ieşi în holul îngust şi întunecat. Majordomul, îmbrăcat astfel încât se asorta de minune cu restul conacului decrepit, emblemă a micii nobilimi de ţară scăpătate, îi înmână jobenul scump şi mănuşile. Julian dădu repede din cap şi trecu în viteză pe lângă bătrânul servitor. Tocurile cizmelor lui lungi răsunară în gol pe podeaua de piatră. Regreta deja cât timp pierduse îmbrăcându-se protocolar pentru această întrevedere neproductivă. Ba mai venise şi cu trăsura, deşi ar fi putut la fel de bine să se deplaseze călare până la Chesley Court, fără a face efortul de a da vizitei o notă ceremonioasă. Astfel, în drum spre casă ar fi putut să treacă pe la vreo doi arendaşi şi să rezolve nişte afaceri. Măcar nu ar fi pierdut întreaga după-amiază. — La conac, porunci el imediat ce i se deschise uşa trăsurii. Vizitiul, care purta livreaua cu verde şi auriu a familiei Ravenwood, îşi atinse pălăria în semn de confirmare. Frumosul echipaj de armăsari cenuşii porni la trap sub atingerea uşoară a cravaşei de îndată ce se auzi uşa trăsurii trântindu-se. Lucru de la sine înţeles, contele de Ravenwood nu prea avea timp de pierdut pe drumuri de ţară în acea după-amiază. Julian se tolăni pe pernele trăsurii înfigându-şi bine în podea călcâiele cizmelor şi încrucişându-şi braţele pe piept. Se străduia să-şi potolească enervarea, însă nu-i era deloc uşor. Nici măcar nu-i trecuse prin cap că cererea lui în căsătorie ar fi putut fi respinsă. Domnişoara Sophy Dorring nu avea nici cea mai mică şansă de a primi o ofertă mai bună, şi asta o ştia toată lumea, chiar şi bunicii ei. Lordul Dorring şi soţia lui mai că leşinaseră când Julian le ceruse mâna nepoatei lor, cu câteva zile în urmă. În ceea ce-i privea, Sophy cam trecuse de vârsta la care ar fi putut obţine o partidă atât de bună. Oferta lui Julian fusese o adevărată mană cerească. Un zâmbet sardonic se formă pe buzele contelui în timp ce îşi imagina scena care urmase, fără îndoială, când Sophy le dăduse de ştire bunicilor ei că nu o interesa această căsătorie. În mod cert, lordul Dorring nu ştiuse cum să facă faţă situaţiei şi soţia lui suferise probabil un atac de nervi, aşa că nepoata cu gusturi discutabile în materie de lectură câştigase cu uşurinţă bătălia. De fapt, în primul rând se punea problema de ce voise fetişcana aceea prostuţă să câştige cu orice preţ bătălia. În mod normal, ar fi trebuit să profite de ocazie fără a sta prea mult pe gânduri, bucurându-se de această cerere în căsătorie asemenea rudelor sale. Până la urmă asta însemna că avea de gând să o instaleze la Ravenwood Abbey în calitate de contesă de Ravenwood, iar o domnişoară de douăzeci şi trei de ani, crescută la ţară, care nu arăta cine ştie ce şi cu o moştenire cât se poate de modestă, nici că putea spera la ceva mai bun. La un moment dat, Julian se întrebă în ce constau lecturile lui Sophy, alungând însă imediat gândul că ceea ce citea avea legătură cu situaţia de faţă. După toate aparenţele, problema era mai degrabă prea marea indulgenţă a bunicului faţă de nepoata lui rămasă orfană. Femeile profitau uşor de un bărbat cu un caracter slab. Şi vârsta ei putea fi o explicaţie. La început, Julian se gândise că ar fi putut constitui un avantaj. Avusese parte deja de o soţie tânără, greu de ţinut în frâu, şi îi fusese de ajuns. Elizabeth îi făcuse atâtea scene, toane și istericale cât să-i ajungă pentru toată viaţa. Se gândise că o femeie mai coaptă ar fi fost mai cu capul pe umeri şi mai puţin solicitantă, dar şi mai recunoscătoare totodată. Oricum fata nu prea avea de unde să aleagă acolo, la ţară, medita Julian, la fel cum nu prea ar fi avut de unde să aleagă nici la oraş, de fapt. Cu siguranţă nu era genul care să atragă atenţia bărbaţilor disponibili din înalta societate londoneză. Aceia se considerau cunoscători în materie de femei aşa cum se considerau experţi în cai şi nu prea existau şanse să se uite la Sophy. Nu avea un păr care să iasă în evidenţă, întrucât nu era nici vreo brunetă cu păr negru ca pana corbului şi nici vreo frumuseţe cu plete blonde, angelice. Buclele ei de un maro-roşcat aveau o nuanţă plăcută, însă păreau înzestrate cu o voinţă proprie, căci zulufii scăpau de fiecare dată de sub pălăriile ei sau dintr-o coafură aranjată cu mare trudă. Nu avea genul de profil grecesc care era la modă în acel moment la Londra, dar Julian trebuia să recunoască faptul că nu-i displăceau nasul ei în vânt, bărbia rotundă şi zâmbetul ei cald. Nu i s-ar fi părut împovărătoare sarcina de a se culca cu ea destul de des încât să-şi asigure un urmaş. Trebuia să recunoască şi că Sophy avea nişte ochi minunaţi, într-o nuanţă interesantă, neobişnuită, de turcoaz cu urme de auriu. În plus, era destul de curios şi deopotrivă mulţumitor faptul că proprietara lor nu avea vreo idee despre cum să-i folosească pentru a flirta. În loc să privească un bărbat printre gene, Sophy avea obiceiul destul de tulburător de a-l privi direct în ochi. Privirea ei era deschisă şi sinceră, ceea ce îl convinsese pe Julian că fetei i-ar fi fost destul de greu să înveţe eleganta artă de a minţi, ceea ce îi convenea de minune, întrucât aproape că înnebunise încercând să-şi dea seama ce era adevărat din ghemul de minciuni al lui Elizabeth. Sophy era zveltă şi rochiile cu talie înaltă care se purtau atunci o avantajau, deşi îi scoteau în evidenţă sânii mici. Cu toate acestea, Julian îi aprecia aerul sănătos, plin de viaţă, întrucât nu şi-ar fi dorit o slăbănoagă. Femeile fragile nu se descurcau prea bine la naştere. Recapitula în minte imaginea femeii pe care dorea să o ia de soţie şi constată că deşi evaluase destul de corect atuurile ei fizice, nu luase în considerare anumite aspecte ale personalităţii ei. De exemplu, nu ghicise că sub acea faţadă dulce şi timidă se ascundea o mândrie plină de demnitate. Probabil că mândria o împiedica pe Sophy să îi fie recunoscătoare, aşa cum ar fi trebuit, iar această încăpăţânare era mai puternic înrădăcinată decât se aşteptase. În mod evident, bunicii ei erau ruşinaţi de rezistenţa pe care o opunea nepoata lor şi destul de neajutoraţi în faţa ei. Julian conchise că dacă voia să salveze situaţia, trebuia să preia iniţiativa. Luă decizia chiar atunci când trăsura se opri în faţa scării impunătoare, amintind de forma cleştilor unui crab, ce marca intrarea impresionantă de la Ravenwood Abbey. Coborî din vehicul, urcă repede scările de piatră şi începu să împartă ordine în stânga şi în dreapta cu voce scăzută. — Trimite vorbă la grajduri, Jessup. Vreau să mi se pună şaua pe armăsarul negru şi să fie gata de plecare în douăzeci de minute. — Prea bine, domnule. Majordomul se întoarse pe călcâie pentru a da mai departe mesajul unui lacheu în timp ce Julian păşea pe pardoseala cu pătrate albe şi negre de marmură, îndreptându-se către scara masivă căptuşită cu un covor gros, roşu. Julian nu dădea mare importanţă conacului. Deşi crescuse acolo, îi pasase prea puţin de Ravenwood Abbey încă din primele zile ale căsniciei lui cu Elizabeth. Odinioară simţise pentru casă aceeaşi mândrie a posesiunii pe care o avea faţă de pământurile lui roditoare, dar acum nu mai încerca decât un vag dezgust pentru căminul lui străvechi. De fiecare dată când intra în vreo cameră se întreba dacă şi acolo fusese înşelat. Pământul lui, pe de altă parte, era cu totul altceva. Nicio femeie nu putea întina terenurile fertile şi bogate de pe moşia Ravenwood sau de pe celelalte proprietăţi ale lui. Un bărbat se putea baza pe pământ, iar dacă avea grijă de el, răsplata era înzecită. Ca să păstreze pământul pentru următorii conţi de Ravenwood, Julian era dispus să-şi asume cel mai mare sacrificiu: să se căsătorească din nou. Spera că aducând o nouă soţie la Ravenwood, măcar o parte din urmele lăsate de Elizabeth la conac aveau să se şteargă, mai ales cele din dormitorul de un lux apăsător, încărcat de senzualitate, pe care îl ocupase pe vremuri. Julian ura camera aceea şi nu mai pusese piciorul în ea de la moartea lui Elizabeth. Dacă ştia un lucru, îşi spuse în timp ce urca scările, era acela că nu avea să facă aceleaşi greşeli cu noua lui mireasă cum făcuse cu prima lui soţie. Nu avea să mai fie niciodată o muscă prinsă în pânza unui păianjen. Cincisprezece minute mai târziu, Julian cobora scările în costum de călărie. Nu se miră deloc să îşi găsească armăsarul negru, pe care îl botezase Angel, aşteptându-l gata de drum. Nu avusese nicio îndoială că totul era pus la punct. Toţi servitorii aveau grijă să ghicească dorinţele stăpânului de la Ravenwood şi nimeni nu ar fi făcut ceva care să provoace mânia diavolului, asta dacă ştiau ce este bine pentru ei. Julian sări de pe ultima treaptă şi se avântă în şa. Rândaşul făcu repede un pas înapoi când armăsarul negru îşi scutură capul, tropăind preţ de câteva clipe. Muşchii puternici tresăltară sub pielea strălucitoare în timp ce Julian îl strunea cu o mână fermă. Apoi dădu semnalul şi animalul ţâşni la trap, nerăbdător. Nu avea să fie greu să o prindă pe domnişoara Sophy Dorring pe drumul ei spre Chesley, se gândi Julian. Cunoştea fiecare bucăţică de moşie ca în palmă şi îşi cam dăduse seama pe unde ar fi putut să o găsească în timp ce urma o scurtătură de pe pământul lui. Fără îndoială că avea să folosească poteca de pe malul iazului. — O să se omoare într-o bună zi pe calul ăla, îi spuse lacheul rândaşului, care îi era văr, scuipând sarcastic pe pavajul curţii. — Nu aşa o să-şi piardă viaţa, fii pe pace. Călăreşte ca un diavol. Oare cât o să rămână aici de data asta? — Pe la bucătărie se vorbeşte că a venit să-şi găsească o nouă soţie. A pus ochii pe nepoata lordului Dorring. Acuma vrea o domnişoară liniştită de la ţară, care să nu-i dea prea mult de furcă. — Îl pot înţelege, şi eu aş face la fel dacă aş fi fost legat de scorpia aia nemernică pe care a ales-o prima oară. — Maggie de la bucătărie zice că prima lui nevastă a fost vrăjitoarea care l-a transformat într-un diavol. — Maggie are dreptate, ascultă-mă ce-ţi zic. Totuşi, îmi pare rău pentru domnişoara Dorring, e o femeie de treabă. Îţi aminteşti cum a venit pe la noi cu ierburile alea ale ei astă-iarnă, când mama tuşea de ţi se rupea inima? Mama jură că domnişoara Dorring i-a salvat viaţa. — Domnişoara Dorring o să ia de bărbat un conte, remarcă lacheul. — E drept, dar o să plătească scump privilegiul de a fi soţia diavolului. Sophy stătea pe băncuţa de lemn din faţa căsuţei bătrânei Bess şi înfăşură cu grijă ultima crenguţă de cimbrişor uscat din snop. O adăugă la grămăjoara de ierburi pe care tocmai le terminase de ales. I se cam terminaseră rezervele de usturoi, scaieţi, lăsnicior şi maci, păstrate sub diverse forme. — Astea ar trebui să-mi ajungă pentru câteva luni bune, Bess, spuse ea în timp ce îşi scutura palmele şi se ridica în picioare. Nu luă în seamă pata de iarbă de pe fusta vechiului ei costum de călărie albastru. — Ai grijă când prepari ceaiul de mac pentru reumatismul doamnei Dorring, o avertiză Bess. Anul ăsta, macii au o savoare foarte puternică. — O să-mi aduc aminte să reduc dozele, spuse Sophy dând din cap spre bătrâna plină de riduri care o învăţase atât de multe lucruri. Cum îţi mai merge? Ai nevoie de ceva? — Nu am nevoie de nimic, de nimic, copilă, zise Bess uitându-se în jur la căsuţa ei cea veche şi la grădiniţa de ierburi cu o privire senină, în timp ce îşi ştergea mâinile de şorţ. Am tot ce-mi trebuie. — Da, aşa spui mereu. Eşti norocoasă să fii atât de mulţumită de viaţa ta, Bess! — Şi tu îţi vei găsi mulţumirea în curând dacă te străduieşti îndeajuns. — Tot ce se poate, dar mai întâi trebuie să caut alte lucruri, murmură Sophy, şi zâmbetul îi pieri de pe chip. — Credeam că nu mai simţi acea dorinţă de răzbunare, copilă, spuse Bess privind-o cu înţelegere şi cu o tristeţe vădită în ochii ei spălăciţi. Îmi închipuiam că asta a rămas în trecut, acolo unde trebuie să stea. — Lucrurile s-au schimbat, Bess. Sophy ocoli căsuţa cu acoperiş de stuf spre locul unde era priponit calul ei. Se pare că mi s-a dat o nouă şansă să mă asigur că se va face dreptate. — Dacă ai vreun pic de judecată, ai face mai bine să mă asculţi şi să uiţi de asta, copilă. Ce-a fost, a fost. Sora ta nu mai este, Dumnezeu să o odihnească. Nu mai poţi face nimic pentru ea. Ai propria ta viaţă de care trebuie să te ocupi. Am auzit că sunt nişte lucruri mai grabnice la care trebuie să te gândeşti acum, spuse Bess cu un zâmbet ştirb. Sophy îi aruncă o privire ascuţită bătrânei şi făcu o încercare nereuşită de a-şi îndrepta pălăria costumului de călărie, care se înclina primejdios de mult. — Ca de obicei, reuşeşti să fii la curent cu bârfele de prin sat. Ai auzit că am primit o cerere în căsătorie de la diavol în persoană? — Bârfa e a celor care spun că lordul Ravenwood e un diavol. Eu mă iau numai după fapte. E adevărat? — Ce anume? Că este rudă cu Lucifer? Da, Bess, sunt aproape convinsă că este adevărat. Nu am întâlnit niciodată un bărbat atât de arogant ca domnia sa, iar trufia pe care o afişează nu poate fi decât diavolească. — Vreau să zic, e adevărat că te-a cerut de soţie? stărui Bess scuturând nerăbdătoare din cap. — Da. — Aşa deci. Şi cam când ai de gând să-i dai răspunsul? Sophy dădu din umeri, renunţând să-şi mai potrivească pălăria. Nu se descurca niciodată cu pălăriile. — Bunicul îi dă un răspuns după-masă. Contele a trimis mesaj cum că va veni în vizită astăzi la ora trei. Bess se opri dintr-odată pe cărarea pavată cu piatră şi buclele cenuşii ieşiră de sub boneta ei îngălbenită de muselină. — Azi după-masă? repetă ea, şi chipul i se contractă într-o expresie de mare uimire. Iar tu eşti aici şi îţi alegi ierburi din rezerva mea ca şi cum ar fi o zi obişnuită din săptămână. Ce aiureală e asta, copilă? Ar trebui să fii la Chesley Court, îmbrăcată cu cele mai bune haine ale tale. — Dar de ce? Bunicul nu are nevoie să fiu acolo, este perfect capabil să-i spună diavolului să se ducă de unde a venit. — Să-i spună diavolului să se ducă de unde a venit? Doamne, Sophy, doar nu i-ai zis bunicului tău să refuze oferta contelui! — Întocmai, Bess, rosti Sophy cu un zâmbet machiavelic, oprindu-se lângă murgul ei şi îndesând pacheţelele de ierburi în buzunarele costumului de călărie. — Prostii! exclamă Bess. Nu cred că lordul Dorring e atât de nerod. Ştie prea bine că nu vei mai avea parte de o ofertă atât de bună nici într-o mie de ani. — Nu sunt aşa de sigură de asta, replică Sophy sec, dar desigur, asta depinde de ce înseamnă o ofertă bună pentru tine. — Copilă, faci asta pentru că ţi-e frică de conte? zise Bess, îngustându-şi ochii gânditoare. Ăsta-i baiul? Credeam că eşti destul de înţeleaptă încât să nu crezi toate poveştile care circulă prin sat. — Nu le cred pe toate, spuse Sophy în timp ce se avânta în şa, poate cam jumătate dintre ele. Te simţi mai bine acum, Bess? continuă fata potrivindu-şi jupoanele costumului de călărie sub ea. Călărea bărbăteşte, deşi nu se considera decent ca o femeie de rangul ei să facă asta. La ţară însă, oamenii închideau ochii la asemenea lucruri. În orice caz, Sophy considera că pudoarea ei era bine protejată, iar aşa cum îşi aranjase fustele, nu erau vizibile decât cizmele cafenii până la jumătate gambei. — Stai puţin, fata mea, o opri Bess punând mâna pe hăţuri şi privind-o printre gene. Doar nu crezi cu adevărat că Înălţimea Sa şi-a înecat prima soţie în iazul Ravenwood, nu? — Nu, Bess, nu cred asta, oftă Sophy, deşi mai corect ar fi fost să spună că nu voia să creadă asta. — Slavă Domnului, deşi la fel de adevărat este că nimeni nu l-ar fi putut învinui dacă chiar o omora, recunoscu Bess. — Asta aşa este. — Şi ce e cu nebunia asta cum că ai refuzat cererea în căsătorie a Înălţimii Sale? Nu-mi place deloc ce văd în ochii tăi, copilă. Am mai văzut privirea asta şi nu aduce nimic bun. Ce ai de gând să faci acum? — Acum? Păi acum o să-l duc pe bătrânul Dancer aici de faţă înapoi la Chesley Court, iar apoi o să pun deoparte plantele de leac pe care ai fost atât de bună să mi le dai. Guta bunicului iar ne joacă feste, şi nu mai aveam ierburi pentru decoctul lui preferat. — Sophy dragă, chiar ai de gând să-l refuzi pe conte? — Nu, spuse Sophy cu sinceritate, aşa că nu te mai uita la mine atât de oripilată. Până la urmă, dacă insistă, o să accept, dar voi face asta în condiţiile pe care le doresc eu. — Aaa, acum cred că pricep, exclamă Bess cu ochii mari. Iar ai citit cărţile alea despre drepturile femeilor, nu? Nu fi prostuţă, copilă, ascultă de sfatul unei femei bătrâne. Nu-ţi încerca şiretlicurile asupra lui Ravenwood, mă îndoiesc că îi vor plăcea. Poate că izbuteşti să-l duci cu preşul pe lordul Dorring, dar contele este alt soi de bărbat. — Aici trebuie să fiu de acord cu tine, Bess. Deosebirea dintre el şi bunicul e ca de la cer la pământ. Nu-ţi face griji pentru mine însă, ştiu ce fac, o asigură fata luând hăţurile şi înghiontindu-l pe Dancer cu călcâiele. — Eh, copilă, nu prea cred că ştii, strigă Bess după ea. Nu te joci cu diavolul fără să te arzi. — Parcă ziceai că Ravenwood nu e un diavol, replică Sorjhy peste umăr în timp ce Dancer porni la trap. Îi făcu cu mâna bătrânei şi se îndreptă spre un pâlc de copaci. Nu avea nevoie să-l ghideze pe Dancer înapoi spre Chesley Court, deoarece făcuseră acest drum atât de des în ultimii ani, încât ştia pe de rost pe unde să o ia pe domeniul Ravenwood. Sophy lăsă frâiele să cadă uşor pe grumazul lui Dancer şi medită la scena care avea să se desfăşoare neîndoielnic în clipa când sosea la Chesley Court. Desigur, bunicii ei erau înnebuniţi. Doamna Dorring se retrăsese precis în camera ei având la îndemână o sumedenie de săruri şi întăritoare, în timp ce lordul Dorring, lăsat să-l înfrunte de unul singur pe Ravenwood, se va fi consolat cu o sticlă de vin de Bordeaux. Puţinii servitori erau cu siguranţă posomorâţi, întrucât o partidă bună pentru Sophy ar fi fost şi în interesul lor, ca şi în interesul tuturor de altfel. În lipsa unei căsătorii avantajoase care să umple cuferele familiei, niciunul dintre servitorii în vârstă nu putea spera la pensie. Nimeni dintre cei de la conac nu putea să înţeleagă de ce Sophy refuzase oferta lui Ravenwood. Lăsând la o parte zvonurile, bârfa şi poveştile de groază, omul era până la urmă un conte, şi încă unul bogat şi puternic. Deţinea majoritatea pământurilor din vecinătate, în Hampshire, precum şi alte două proprietăţi mai mici în comitatele apropiate. De asemenea, avea o casă elegantă la Londra şi, din câte se zvonea, îşi administra pământurile destul de bine, fiind corect cu arendaşii şi cu servitorii, iar asta era tot ceea ce conta pe la ţară. Cei care erau atenţi să nu-l supere duceau o existenţă confortabilă. Desigur, Ravenwood avea şi defecte, şi toată lumea era de acord în această privinţă, dar avea grijă de pământul lui şi de oamenii care trăiau pe el. Poate că îşi omorâse soţia, dar nu făcuse nimic cu adevărat rău cum ar fi să îşi toace întreaga avere în iadul jocurilor de noroc de la Londra. Oamenii de prin partea locului îşi permiteau să fie drăguţi cu Ravenwood, se gândi Sophy, dar ei nu trebuiau să-l ia de bărbat. Ca de obicei când făcea acest drum, privirea fetei era atrasă de apele reci şi întunecate ale iazului Ravenwood care se întrezăreau printre copaci. Ici-colo, suprafaţa apei era presărată cu pojghiţe de gheaţă. Mai rămăsese destul de puţină zăpadă pe jos, dar suflarea rece a iernii încă se mai simţea în aer. Sophy se cutremură înfrigurată şi Dancer necheză ca răspuns. Fata se aplecă să mângâie gâtul calului, pentru a-l asigura că totul era în regulă, dar mâna îi înlemni brusc la jumătatea drumului. O adiere îngheţată ciufuli crengile de deasupra capului ei şi Sophy simţi cum o trecea din nou un fior. Cauza nu o reprezenta însă frigul de început de primăvară din acea după-amiază. Se îndreptă în şa când îl văzu pe bărbatul de pe armăsarul negru ca noaptea care se îndrepta spre ea printr-un pâlc de copaci văduviţi de frunze. Simţi cum inima începea să-i bată mai repede, aşa cum i se întâmpla mereu în prezenţa lui Ravenwood. Mult prea târziu, îşi spuse că ar fi trebuit să recunoască imediat micul frison care o trecuse mai înainte. Până la urmă, o parte din ea fusese îndrăgostită de bărbatul acesta încă de la optsprezece ani. Atunci făcuse cunoştinţă cu contele de Ravenwood prima oară. Desigur că el nu avea cum să-şi amintească împrejurarea, întrucât nu avea ochi decât pentru frumoasa Elizabeth, vrăjitoarea cu farmece irezistibile. Sophy ştia că sentimentele ei pentru bogatul conte de Ravenwood luaseră naştere firesc, aşa cum i se întâmplă oricărei tinere faţă de primul bărbat care a făcut-o să viseze. Şi totuşi această dragoste naivă nu murise, cum ar fi fost de aşteptat, nici măcar atunci când îşi dăduse seama că nu avea cum să-i atragă atenţia. În decursul anilor, sentimentul crescuse şi se transformase în ceva mai profund şi mai trainic. Sophy fusese atrasă de puterea tăcută şi de mândria şi integritatea înnăscute pe care le simţise la Ravenwood. La adăpostul viselor ei secrete, îl considera nobil fără ca asta să aibă vreo legătură cu titlul pe care îl moştenise. Atunci când fermecătoarea Elizabeth reuşise să transforme fascinaţia pe care o exercita asupra lui Ravenwood în durere şi furie sălbatică, Sophy îşi dorise să-i ofere alinare şi înţelegere, dar contele fusese intangibil. Îşi căutase consolarea o vreme pe continent, luptând în război sub comanda lui Wellington, iar la întoarcere era evident că toate emoţiile dispăruseră într-un loc bine ferecat înlăuntrul lui. Acum se părea că orice pasiune şi căldură de care putea da dovadă erau rezervate propriei moşii. Îi stătea foarte bine în negru, se gândi Sophy. Auzise că armăsarul purta numele de Angel şi fata se pomeni minunându-se de simţul ironiei pe care îl poseda Ravenwood. Angel era o creatură a întunericului destinată unui om care trăia printre umbre, iar bărbatul care îl călărea aproape că făcea corp comun cu el. Ravenwood era suplu şi avea o constituţie robustă. Avea mâini neobişnuit de mari şi puternice, acel gen de mâini cu care ar fi putut să îşi sugrume soţia necredincioasă, după cum povesteau oamenii din sat. Umerii săi erau îndeajuns de laţi pentru a nu avea nevoie de pernuţe care să-i pună în evidenţă. Pantalonii de călărie se mulau perfect pe coapsele bine formate, musculoase şi puternice. În ciuda hainelor care i se potriveau atât de bine, Sophy ştia că nici cel mai bun croitor din Londra nu putea compensa aerul plin de tristeţe imprimat pe trăsăturile aspre ale lui Ravenwood. Avea părul la fel de negru precum coama lucioasă a armăsarului lui şi ochi de un verde profund, strălucitor, un verde demonic, după cum se gândea uneori Sophy. Se spunea că în neamul Ravenwood moştenitorii aveau întotdeauna ochii verzi, asortându-se astfel cu smaraldele familiei. Sophy găsea privirea lui Ravenwood intimidantă nu doar din cauza culorii ochilor, ci şi pentru că obişnuia să se uite la o persoană ca şi cum ar fi cântărit şi pus un preţ pe sufletul acelui nefericit. Sophy se întreba ce avea să facă Înălțimea Sa în momentul în care îi afla preţul. Îi dădu pinteni lui Dancer, îşi dădu la o parte din ochi pana pălăriei şi afişă ceea ce spera să fie un zâmbet senin şi plin de graţie. — Bună ziua, milord. Ce surpriză să vă găsesc în mijlocul pădurii! Ravenwood îşi opri armăsarul negru la doar câţiva metri depărtare şi păstră tăcerea preţ de câteva clipe, observând zâmbetul politicos al lui Sophy, fără a-i răspunde însă la fel de cordial. — Nu îmi dau seama exact ce vi se pare atât de surprinzător la această întâlnire, domnişoară Dorring. Până la urmă sunt pe pământul meu. Ştiam că sunteţi plecată să o vizitaţi pe bătrâna Bess şi am ghicit că aveaţi să vă întoarceţi la Chesley Court pe acest drum. — Perfect, milord. Este poate un exemplu de deducţie logică? Admir nespus acest gen de gândire. — Cred că ştiaţi prea bine că avem o afacere de încheiat astăzi. Dacă aţi fi la fel de inteligentă pe cât pretind bunicii dumneavoastră, v-aţi fi dat seama că asta urma să se întâmple în cursul după-amiezii. Prin urmare, per total, nu pot spune că există vreun element de surpriză în această întâlnire. De fapt, aş fi gata să pariez că a fost atent plănuită. Degetele lui Sophy se încleştară pe hăţuri. Cuvintele rostite pe un ton blând îi ardeau sufletul. Urechile lui Dancer se ridicară în semn de protest şi ea dădu drumul frâielor. Bess avea dreptate. Ravenwood nu era genul de bărbat pe care îl puteai duce cu preşul, iar Sophy ştia că trebuia să fie cât se poate de atentă cu el. — Credeam că bunicul se ocupă de această afacere din partea mea, aşa cum se cuvine. Nu v-a dat răspunsul la cererea dumneavoastră? — Ba da, spuse Ravenwood, lăsându-şi armăsarul încăpăţânat să mai avanseze câţiva paşi către Dancer. Am ales să nu accept acest răspuns până când nu voi fi discutat afacerea cu dumneavoastră personal. — Dar, milord, cu siguranţă asta nu este întru totul corect, sau aşa se procedează în ultima vreme la Londra? — Este modul în care doresc eu să procedez în ceea ce vă priveşte. Domnişoară Dorring, nu sunteţi o fetişcană fără minte, aşa că v-aş ruga să nu vă comportaţi ca şi cum aţi fi. Puteţi răspunde în nume propriu, aşa că lămuriţi-mă care este problema şi voi încerca să văd ce se poate face pentru a o rezolva. — Este vreo problemă, milord? — V-aş sfătui să nu vă jucaţi cu mine, domnişoară Dorring, se răsti el, şi ochii i se întunecară. Nu obişnuiesc să fac pe plac femeilor care încearcă să mă păcălească. — Înţeleg perfect. De aceea, nu ar trebui să vă mire că nu ţin să mă căsătoresc cu un bărbat care nu are obiceiul să le facă pe plac femeilor în general, cu atât mai puţin celor care încearcă să-l păcălească. — Vă rog să explicaţi ce vreţi să spuneţi, murmură contele îngustându-şi ochii. Sophy dădu uşor din umeri şi pălăria îi alunecă şi mai mult pe frunte. În mod automat ridică din nou mâna să îşi dea la o parte pana din ochi. — Prea bine, milord, mă forţaţi să vorbesc deschis. Nu cred că împărtăşim aceleaşi idei despre cum ar putea funcţiona căsnicia noastră. Am încercat să vă vorbesc între patru ochi de trei ori, cu ocazia vizitelor dumneavoastră la Chesley Court din ultimele două săptămâni, dar nu v-aţi arătat deloc interesat să discutaţi cu mine. Aţi tratat întreaga afacere de parcă v-aţi fi cumpărat încă un cal pentru grajdurile dumneavoastră. Recunosc, astăzi am fost obligată să recurg la tactici extreme pentru a vă atrage atenţia. — Aşadar aveam dreptate să mă gândesc că nu eraţi deloc surprinsă să mă găsiţi aici, spuse Ravenwood fixând-o cu o iritare rece. Prea bine, domnişoară Dorring, aveţi întreaga mea atenţie. Ce doriţi să-mi comunicaţi? Mie lucrurile mi se par cât se poate de clare. — Ştiu ce vreţi de la mine, spuse Sophy. Este destul de evident de altfel, dar nu cred că aveţi nici cea mai vagă idee despre ce vreau eu de la dumneavoastră, şi până când nu veţi înţelege asta şi nu veţi fi de acord cu dorinţele mele, nu există nicio şansă să ne căsătorim. — Poate că s-ar cuveni să luăm lucrurile unul câte unul, o domoli Ravenwood. Ce credeţi că vreau de la dumneavoastră? — Un moştenitor şi o soţie care să nu vă facă probleme. — Asta fiind varianta scurtă, comentă bărbatul, clipind alene în timp ce gura i se arcuia într-o încercare de zâmbet. — Este adevărată? — Da, cât se poate de adevărată, rosti el sec. Nu e niciun secret că vreau un moştenitor. Moşia Ravenwood este a familiei mele de trei generaţii încoace şi nu am de gând să o pierd tocmai eu. — Cu alte cuvinte, mă consideraţi o iapă de prăsilă. Şaua scârţâi sub Ravenwood în timp ce acesta o studia pe Sophy, păstrând tăcerea o clipă interminabil de lungă. — Mă tem că bunicul dumneavoastră avea dreptate, lecturile v-au imprimat o lipsă de delicateţe în felul de a fi, domnişoară Dorring, spuse el într-un sfârşit. — Ah, dar pot fi şi mai puţin delicată de atât, milord. De exemplu, am înţeles că aveţi o amantă la Londra. — Şi de unde naiba aţi auzit aşa ceva? Pun pariu că nu de la lordul Dorring. — Se vorbeşte în mod curent despre asta aici, la ţară. — Iar dumneavoastră aplecaţi urechea la poveştile pe care le spun oamenii din sat, care nu s-au îndepărtat mai mult de câteva mile de casele lor? ripostă el pe un ton dispreţuitor. — Sunt oare diferite poveştile care se spun pe la oraş? — Încep să cred că doriţi să mă insultaţi, domnişoară Dorring. — Nici gând, milord, sunt doar extrem de prevăzătoare. — Încăpăţânată, nu prevăzătoare. Folosiţi-vă puţina minte pe care o aveţi ca să fiţi atentă la ce spun. Dacă exista realmente ceva de obiectat în ceea ce mă priveşte sau în privinţa comportamentului meu, credeţi că bunicii dumneavoastră ar fi acceptat cererea mea în căsătorie? — Dacă aranjamentul financiar pe care îl propuneaţi era îndeajuns de consistent, da. — Se poate să aveţi dreptate, zâmbi slab Ravenwood auzindu-i replica. — Vreţi să spuneţi că toate poveştile pe care le-am auzit sunt false? se interesă fata ezitând. — Ce altceva aţi mai auzit? spuse Ravenwood aruncându-i o privire gânditoare. Sophy nu se aşteptase ca această conversaţie ciudată să intre atât de mult în detalii. — Adică în afara faptului că aveţi o amantă? — Dacă şi restul bârfelor sunt la fel de prosteşti ca asta, ar trebui să vă fie ruşine, domnişoară Dorring. — Vai, mi-e teamă că nu posed un simţ atât de rafinat al ruşinii, milord. Desigur că este o lipsă regretabilă, pe care ar trebui, probabil, să o luaţi în considerare. Bârfa poate fi grozav de distractivă, şi de multe ori nu mă pot abţine să nu plec urechea, trebuie s-o mărturisesc. — O lipsă regretabilă, într-adevăr, bombăni contele, strângând din dinţi. Ce altceva aţi mai auzit? repetă el. — Păi, în afara faptului că aveţi o amantă, se spune şi că v-aţi bătut o dată în duel. — Nu vă puteţi aştepta să confirm o asemenea nerozie. — Am auzit şi că v-aţi fi alungat ultima soţie la ţară pentru că nu a reuşit să vă dea un moştenitor, continuă Sophy nesăbuită. — Nu discut cu nimeni despre prima mea soţie, mârâi Ravenwood, şi faţa îi căpătă dintr-odată o expresie ameninţătoare. Dacă doriţi să ne înţelegem, domnişoară Dorring, ar fi mai bine să nu o mai pomeniţi niciodată. — Îmi cer scuze, milord, se îmbujora Sophy, dar nu doream să vorbesc despre ea, ci mai degrabă despre obiceiul dumneavoastră de a vă lăsa soţiile pe la ţară. — Ce Dumnezeu vreţi să spuneţi? Fetei îi trebui ceva mai mult curaj ca să continue decât se gândise atunci când deschisese gura. — Cred că ar trebui să clarific faptul că nu am de gând să fiu lăsată aici, la Ravenwood, sau pe vreo alta dintre moşiile dumneavoastră în timp ce vă petreceţi vremea la Londra. — Credeam că sunteţi fericită aici, zise el încruntându-se. — Este adevărat că îmi place viaţa la ţară şi, în general, sunt mulţumită aici, dar nu vreau să fiu prizonieră la Ravenwood Abbey. Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii la ţară, milord, şi aş dori să revăd Londra. — Să o revedeţi? Mi s-a dat de înţeles că nu prea v-a plăcut primul sezon petrecut la oraş, domnişoară Dorring. — Sunt convinsă că nu v-a scăpat eşecul răsunător de care am avut parte când am fost prezentată în societate. Nu am primit nici măcar o singură cerere în căsătorie în acel sezon, recunoscu ea, ferindu-şi ruşinată ochii. — Încep să-mi dau seama de ce aţi eşuat atât de lamentabil, domnişoară Dorring, zise Ravenwood nemilos. Dacă aţi fost la fel de directă cu toţi admiratorii dumneavoastră aşa cum aţi fost cu mine astăzi, fără îndoială că i-aţi băgat pe toţi în sperieţi. — Reuşesc să vă bag în sperieţi, milord? — Vă asigur că încep să-mi tremure picioarele. — Vă ascundeţi minunat teama, milord. Sophy aproape că zâmbi fără să vrea, dar, văzând o strălucire trecătoare în ochii contelui, îşi cenzură imediat umorul rebel. — Să continuăm această discuţie deschisă, domnişoară Dorring. Prin urmare, nu doriţi să vă petreceţi tot timpul aici, la Ravenwood. Mai aveţi şi alte cereri pe listă? — Aş mai avea câteva, milord, spuse Sophy ţinându-şi răsuflarea, căci aceasta era partea cea mai periculoasă. — Să le auzim, oftă el. — Aţi dat de înţeles cât se poate de clar că pentru dumneavoastră principalul obiectiv al căsătoriei este un moştenitor. — Poate că vă surprinde, domnişoară Dorring, dar acesta este un motiv legitim şi acceptabil ca un bărbat să dorească să se însoare. — Înţeleg, dar eu nu sunt pregătită să fac acum copii, milord. — Nu sunteţi pregătită? Mi s-a spus că aveţi douăzeci şi trei de ani, din punctul de vedere al societăţii sunteţi mai mult decât pregătită. — Sunt pe deplin conştientă, milord, şi nu este nevoie să subliniaţi asta, dar, oricât de ciudat ar putea părea, nu mă consider senilă şi probabil nici dumneavoastră, altfel nu m-aţi fi cerut de soţie. — Este drept că atunci când ai treizeci şi patru de ani, douăzeci şi trei nu par o vârstă prea înaintată, spuse Ravenwood, zâmbind şi dezvelindu-şi astfel dinţii albi şi puternici. Totuşi păreţi destul de sănătoasă şi în formă, domnişoară Dorring. Cred că vă veţi descurca foarte bine la naştere. — Nu ştiam că sunteţi un expert în domeniu. — Ne îndepărtăm din nou de subiect. Ce vreţi să spuneţi exact, domnişoară Dorring? — Vreau să spun că nu voi fi de acord să mă mărit cu dumneavoastră decât dacă îmi daţi cuvântul de onoare că nu mă veţi lua cu forţa dacă nu vă dau permisiunea, rosti ea, adunându-şi curajul. Simţi cum se înroşea sub privirea uimită a lui Ravenwood. Mâinile îi tremurau pe hăţurile lui Dancer şi bătrânul cal se mişcă neliniştit. O altă pală de vânt mătură crengile copacilor şi trecu prin stofa costumului ei de călărie. — Vă dau cuvântul meu de onoare, domnişoară Dorring că nu am obligat în viaţa mea o femeie să facă ce nu vrea, replică Julian cu ochii verzi plini de o mânie rece. Totuşi, aici vorbim despre căsnicie, şi trebuie să înţelegeţi că aceasta implică anumite îndatoriri şi obligaţii atât din partea soţului, cât şi din partea soţiei. Sophy dădu repede din cap afirmativ şi pălăria îi căzu din nou peste ochi, dar de data aceasta ignoră pana. — De asemenea înţeleg, milord, că multor bărbaţi li se pare firesc să insiste în a-şi cere drepturile indiferent dacă femeile vor asta sau nu. Sunteţi unul dintre aceştia? — Nu vă puteţi aştepta să mă căsătoresc ştiind că soţia mea nu este pregătită să-mi acorde drepturile care mi se cuvin ca soţ, mormăi Ravenwood. — Nu am spus că nu aş fi pregătită să vă acord drepturile niciodată, vă rog doar să-mi acordaţi suficient timp pentru a vă cunoaşte şi a mă obişnui cu situaţia. — Nu mă rugaţi, domnişoară Dorring, ci îmi cereţi. Este acesta rezultatul lecturilor dumneavoastră nepotrivite? — Văd că bunicul meu v-a avertizat în legătură cu asta. — Aşa este. Vă pot garanta că voi supraveghea personal ce citiţi după ce ne căsătorim, domnişoară Dorring. — Asta aduce în discuţie cea de-a treia cerere a mea. Trebuie să mi se permită să cumpăr şi să citesc orice cărţi şi tratate aş dori. Armăsarul negru îşi scutură capul în timp ce Ravenwood înjura printre dinţi, apoi se linişti pe măsură ce stăpânul lui trase frâiele cu îndemânare. — Să văd dacă am înţeles bine cererile dumneavoastră, spuse contele pe un ton plin de sarcasm. Nu vreţi să fiţi alungată la ţară, nu veţi împărţi patul cu mine până când nu veţi hotărî dumneavoastră şi veţi citi tot ceea ce vă doriţi, în ciuda sfaturilor sau recomandărilor mele. — Da, cred că este un rezumat corect al listei mele, milord, încuviinţă Sophy trăgând aer în piept. — Vă aşteptaţi să fiu de acord cu această listă revoltătoare? — Mă îndoiesc profund, milord, drept pentru care l-am rugat pe bunicul meu să vă refuze cererea în această după-amiază. M-am gândit că astfel nu ne vom pierde niciunul timpul. — Fie-mi iertat, domnişoară Dorring, dar cred că înţeleg perfect de ce nu v-aţi căsătorit niciodată. Niciun bărbat cu capul pe umeri nu ar fi de acord cu o asemenea listă ridicolă. Poate că în realitate nu vreţi să vă măritaţi. — În mod cert nu mă grăbesc să-mi caut un soţ. — Asta este evident. — Atunci aş putea spune că avem ceva în comun, milord, rosti Sophy cu îndrăzneală. Am impresia că doriţi să vă însuraţi doar dintr-un simţ al datoriei; prin urmare, ar trebui să pricepeţi cu uşurinţă că nici eu nu văd vreun avantaj real în măritiş? — Se pare că treceţi cu vederea avantajul pe care îl reprezintă banii mei. — În mod normal aceasta e, într-adevăr, o tentaţie puternică, dar în cazul meu nu reprezintă un aspect esenţial. Poate că nu-mi voi permite niciodată să port pantofi de dans bătuţi cu diamante din venitul modest lăsat de tatăl meu, dar voi reuşi să trăiesc destul de confortabil şi, ce este mai important, voi putea să-mi cheltui banii exact aşa cum doresc. Dacă m-aş căsători, aş pierde acest atu. — De ce nu adăugaţi pur şi simplu pe lista dumneavoastră de cereri faptul că nu veţi accepta să primiţi sfaturile soţului în ceea ce priveşte economiile şi finanţele dumneavoastră, domnişoară Dorring? — O idee excelentă, milord, cred că o voi face. Vă mulţumesc că mi-aţi indicat această soluţie atât de accesibilă la dilema mea. — Din nefericire, chiar dacă găsiţi un bărbat într-atât de necugetat încât să vă accepte toate dorinţele, nu veţi avea un temei legal care să vă garanteze că soţul îşi va respecta cuvântul dat după căsătorie, nu-i aşa? Sophy îşi privi mâinile, ştiind că el avea dreptate. — Nu, milord, aş depinde în întregime de onorabilitatea soţului meu. — Aveţi grijă, domnişoară Dorring, rosti contele cu o uşoară ameninţare în glas, onorabilitatea unui bărbat poate conta în ceea ce priveşte datoriile lui la jocurile de noroc sau reputaţia lui ca atlet, dar nu înseamnă mare lucru când vine vorba de raporturile sale cu o femeie. — Atunci nu prea am de ales. Dacă aşa stau lucrurile, nu voi risca niciodată să mă căsătoresc, spuse Sophy cu răceală. — Vă înşelaţi, domnişoară Dorring. Aţi ales deja, iar acum trebuie să vă asumaţi riscurile. Aţi declarat că aţi fi dispusă să vă căsătoriţi cu mine dacă vă accept cererile. Prea bine, sunt de acord cu ele. — Le acceptaţi? exclamă Sophy privindu-l cu gura căscată în timp ce inima îi bătea nebuneşte. — Afacerea este încheiată. Mâinile mari ale lui Ravenwood mişcară uşor de hăţuri şi armăsarul ridică alarmat capul. Ne vom căsători cât de curând posibil. Bunicul dumneavoastră mă aşteaptă mâine la ora trei. Spuneţi-i că doresc ca toate pregătirile să fie făcute atunci. De vreme ce am reuşit să ajungem la un acord privat, mă aştept să aveţi curajul de a fi acasă mâine când voi veni în vizită. — Milord, nu vă înţeleg pe deplin, sunteţi sigur că doriţi să vă căsătoriţi cu mine în condiţiile pe care vi le-am expus? îngăimă Sophy uluită. — Întrebarea este, Sophy, cât timp vei reuşi să-ţi menţii aceste condiţii odată ce-ţi vei da seama ce înseamnă să fii soţia mea, spuse Ravenwood cu un zâmbet neplăcut, în timp ce ochii de un verde smarald îi străluceau de amuzament. — Milord, v-aţi dat cuvântul de onoare, spuse Sophy îngrijorată. Trebuie să insist în această privinţă. — Dacă aţi fi bărbat, v-aş provoca la duel pentru că mi-aţi pus onoarea la îndoială. Aveţi cuvântul meu, domnişoară Dorring. — Mulţumesc, milord. Chiar nu vă deranjează că-mi voi cheltui banii după placul inimii? — Sophy, renta trimestrială pe care ţi-o voi da este cu mult mai mare decât întregul tău venit pe un an. Atâta vreme cât îţi plăteşti facturile din suma pe care ţi-o voi aloca, nu te voi întreba pe ce ai cheltuit banii. — Ah, înţeleg. Şi… cărţile mele? — Cred că o să pot suporta ideile prosteşti pe care ţi le vâră cărţile în cap. Fără îndoială că mă vor enerva din când în când, dar asta ne va da şansa unor discuţii interesante, nu crezi? Dumnezeu ştie cât de mult îl pot plictisi conversaţiile femeieşti pe un bărbat, până la punctul de a-l prosti. — Voi încerca să nu vă plictisesc, milord, dar aş vrea să mă asigur că ne înţelegem. Nu veţi încerca să mă ţineţi îngropată la ţară tot anul? — Îţi voi permite să mă însoţeşti la Londra când este convenabil, dacă asta vrei cu adevărat. — Sunteţi prea bun, milord. Şi… cealaltă cerere a mea? — A, da. Garanţia că nu te voi sili la nimic. Cred că în acest caz va trebui să stabilim o limită de timp. Până la urmă, principalul meu scop în toată această afacere este să obţin un moştenitor. — O limită de timp? repetă Sophy, începând să nu se mai simtă în largul ei. — Cât timp crezi că va fi necesar ca să te obişnuieşti cu mine? — Şase luni? încercă ea. — Nu fi gâsculiţă, domnişoară Dorring. Nu am de gând să aştept şase luni ca să-mi cer drepturile. — Trei luni? El păru gata să refuze această contraofertă, dar îşi schimbă părerea în ultimul moment. — Prea bine, trei luni. Vezi cât sunt de indulgent? — Mă copleşiţi cu generozitatea dumneavoastră, milord. — Aşa şi trebuie. Te provoc să găseşti un alt bărbat care ţi-ar da atâta timp înainte de a stărui să-ţi îndeplineşti datoria de soţie. — Aveţi perfectă dreptate, milord. Mă îndoiesc că aş putea găsi un alt bărbat care să fie la fel de amabil ca dumneavoastră în ceea ce priveşte căsătoria. Fie-mi iertat, dar nu îmi pot stăpâni curiozitatea, de ce sunteţi atât de amabil? — Pentru că, draga mea domnişoară Dorring, în final eu voi avea exact ceea ce îmi doresc de pe urma acestei căsătorii. Îţi doresc o zi bună. Ne vedem mâine la ora trei. Angel răspunse imediat presiunii exercitate de coapsele lui Ravenwood, descriind un cerc strâns şi pornind la trap mărunt printre copaci. Sophy rămase unde era până când Dancer îşi plecă capul pentru a lua o gură de iarbă şi mişcarea lui o readuse la realitate. — Acasă, Dancer. Sunt sigură că bunicii sunt fie pradă isteriei, fie cuprinşi de disperare de-acum. Măcar le pot da de ştire că am salvat situaţia. Cu toate acestea, în timp ce călărea spre Chesley Court îi trecu prin minte o veche zicală, aceea potrivit căreia cine vrea să mănânce cu dracul are nevoie de o lingură lungă.

PROLOG   Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   O expoziţie impresionantă a puterior spirituale   De Gilbert Otford  Corespondent Flying Intelligencer     Doamna Fordyce, renumita autoare, a făcut de curând o demonstraţie tulburătoare dezvăluindu-şi puterile psihice, în faţa unei audienţe restânse, private, compusă în întregime din doamne. Cei prezenţi descriu o scenă fascinantă. În cameră, domnea întunericul. Doamna Fordyce stătea singură la o masă luminată de o singură lampă. Din acea poziţie continua să răspundă la întrebări şi să facă remarci dintre cele mai personale despre mulţi dintre cei prezenţi. La sfârşitul expoziţiei, toţi au apreciat că doar existenţa unor puteri psihice extraordinare putea explica această capacitate ciudată a doamnei Fordyce de a răspunde corect la întrebările care îi erau puse. Claritatea uimitoare a remarcilor sale despre cei din cameră, pe care nu-i cunoscuse înainte, a produs o puternică impresie. Apoi, doamna Fordyce a fost asaltată cu invitaţii la şedinţe de spiritism. I s-a sugerat chiar să i se adreseze domnului Reed, preşedintele Societăţii de Cercetări Spirituale, pentru a putea susţine un test la Wintersett House, sediul Societăţii. Ea a refuzat toate aceste invitaţii făcând cunoscut faptul că nu vor mai avea loc demonstraţii ale puterilor sale. Cei care studiază astfel de fenomene susţin unanim faptul că existenţa acestor capacităţi psihice solicită în mare măsură nervii care, potrivit legilor naturii, sunt mai fragili în cazul femeilor decât al bărbaţilor. Domnul Reed i-a explicat intermediarului său că preocuparea unei femei pentru sănătatea nervilor săi este singurul motiv pentru care ezită să susţină demonstraţii. I-a mai relatat faptul că discreţia înnăscută a sentimentelor şi modestia, particularităţi definitorii pentru o doamnă adevărată, determină orice femeie, înzestrată deopotrivă cu calităţi psihice veritabile şi cu bun-simţ, să reziste ideii de a-şi demonstra puterile într-o şedinţă publică.     1 Faţa mediumului mort era ca o ceaţă fantomatică pe sub vălul de nuntă însângerat. În timpul vieţii, fusese destul de drăguţă. Rochia de seară, lungă, grea, de un albastru întunecat, era şifonată în jurul picioarelor zvelte. Vătraiul de fier care fusese folosit pentru a-i sparge craniul, în spate, fusese şi el aruncat alături. Adam Hardesty a înaintat în camera mică şi întunecată, vrând să treacă peste bariera creată de mirosul specific şi rece al morţii. S-a ghemuit lângă trupul ei, ridicând lumânarea în aer. Prin vălul străveziu a zărit strălucirea mărgelelor albastre care împodobeau colierul de la gâtul lui Elizabeth Delmont. O pereche de cercei atârnau de urechile ei. Pe podea, lângă degetele ei palide, inerte, era un ceas de buzunar. Cadranul fusese spart, iar limbile rămăseseră înţepenite pentru totdeauna la miezul nopţii. El îşi scoase propriul ceas din buzunarul pantalonilor pentru a verifica ora. Era două şi zece. Dacă ceasul de pe covor fusese spart în timpul unei confruntări violente care părea să fi avut loc în cameră, Delmont fusese omorâtă înainte cu două ore. O broşa neagră de doliu zăcea pe corsajul strâns, uşor dantelat, al rochei albastre. Broşa arăta ca şi cum ar fi fost prinsă intenţionat în pieptul lui Delmont, ca o parodie nemiloasă a respectului funerar. El a smuls broşa şi a întors-o pentru a-i cerceta reversul. Flăcăruia lumânării lumină o mică fotografie: portretul unei femei blonde, acoperită de un voal de nuntă şi o rochie de mireasă. Femeia nu părea să aibă mai mult de optsprezece – nouăsprezece ani. Ceva din tristeţea şi resemnarea întipărite pe chipul ei frumos, faţa fără de zâmbet dădeau impresia că mariajul nu era ceea ce-şi dorise de la viaţă. Sub poză, o şuviţă din părul său odulat şi blond era închisă sub un cristal teşit. A privit îndelung femeia din fotografie, memorând fiecare detaliu vizibil. Când a terminat, a pus la loc, cu grijă, broşa pe pieptul lui Delmont. Poliţia ar putea s-o considere un indiciu important. S-a ridicat şi s-a întors uşor pe călcâie pentru a cerceta camera în care fusese ucisă Elizabeth Delmont. Locul arăta ca şi cum o furtună puternică se abătuse asupra sa. Masa mare din mijlocul camerei fusese răsturnată, scoţând la iveală un mecanism ciudat dedesubtul ei. În orice caz, nu Delmont fusese cea care activase mecanismul ascuns ce determinase alunecarea şi răsturnarea mesei grele de lemn. Surorile Gullible interpretează astfel de fenomene ca semne ale prezenţei spiritelor. Sub masă, chiar la mijloc se aflau două sertare. Ambele erau deschise. El s-a apropiat şi le-a închis. În felul acesta, nu mai puteau fi observate. Şi-a plimbat degetele pe marginea mesei pătrate, căutând şi alte sertare bine ascunse. Nu a mai găsit niciunul. Câteva scaune erau împrăştiate prin cameră. Multe obiecte ciudate zăceau în dezordine pe covor – un flaut, o trompetă, câţiva clopoţei şi un set de clopoţei muzicali. O vergea telescopică, o tăbliţă şi câteva lacăte zăceau într-un morman de obiecte lângă o debara deschisă. A extras un lacăt şi l-a cercetat în lumina lumânării. În câteva secunde, a descoperit metoda prin care a fost deschis. Lângă un scaun se afla o mână albă, inertă, care părea să fie smulsă din cot. Mâna graţioasă încă mai atârna. El o împinse cu vârful pantofului. Era din ceară, modelată cu grijă în jos, spre degetele albe şi liniile palmei. Îşi păstra scepticismul în privinţa ultimelor descoperiri spirituale. Era conştient de faptul că atunci când va apărea ştirea morţii unui medium, mulţi oameni vor crede că Delmont a fost sfâşiată de spiritele periculoase pe care ea le-a chemat din Lumea Cealaltă. Când se ajunge la scandaluri există o singură regulă, de la care nu trebuie să te abaţi: nu te implica în ele. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era ca moartea lui Delmont să devină o senzaţie, dar întrevedea puţine şanse ca acest lucru să fie evitat acum. Tot ce putea face era să se ţină cât mai departe de zvonurile vehiculate în presă. A cercetat cu atenţie camera de spiritism cu gândul că există un loc în casă unde mediumul prefera să-şi ascundă secretele. A descoperit încă trei compartimente, unul în perete şi două în podea, dar nici urmă de un jurnal secret. După ce a terminat, a urcat scările care duceau spre dormitorul lui Elisabeth Delmont, unde a verificat cu atenţie toate sertarele şi garderoba. În zadar. Singurul lucru interesant era un mic catalog cu titlul Secretele Mediumurilor. Multitudinea de obiecte puse în vânzare includea părţi corporale artificiale menite să imite manifestări supranaturale, oglinzi false şi o invenţie ciudată din fire şi un scripete care făcea posibilă levitaţia. Firma garanta clienţilor potenţiali stricta confidenţialitate a tranzacţiilor. Apoi, a coborât printr-un hol întunecat, cu intenţia de a părăsi casa pe uşa de la bucătărie. Făcuse tot ce putuse. Îi era imposibil să cerceteze fiecare centimetru al casei, în speranţa de a mai găsi şi alte compartimente sau dulapuri secrete. Când a traversat salonul semiîntunecat, a zărit un birou în mijlocul încăperii. A intrat în cameră, traversând covorul în nuanţe de roşu şi negru, şi a deschis în grabă mai multe sertare. Niciunul nu ascundea jurnalul, dar într-un ungher, se afla o coală de hârtie mototolită cu o listă de nume şi adrese. Data din ziua precedentă şi cuvintele ora nouă erau scrise la începutul paginii. A cercetat lista pentru câteva secunde, până când şi-a dat seama că descoperise numele surorilor care participaseră la ultima şedinţă de spiritism a lui Elisabeth Delmont. Unul dintre nume era subliniat. I se părea vag cunoscut, dar nu ştia de unde să-l ia. În general, avea o memorie bună. Era şi cazul când se gândea că pe vremuri vânduse bârfe sau alte secrete ale oamenilor ca să traiască. Acum, se învârtea în cercuri mai înalte, dar unele lucruri nu se schimbaseră. Nu uitase niciodată un nume, o figură sau un zvon. Informaţia îi dădea puterea de a răzbi în jungla orbitoare şi schimbătoare a societăţii, aşa cum îl ajutase să supravieţuiască pe străzile Londrei, în tinereţe. S-a concentrat asupra numelui subliniat, încercând să invoce o imagine sau o impresie sau chiar o zvâcnire malefică de bârfă. Îşi simţea memoria împrospătată. Era aproape sigur că Julia sau Wilson pronunţaseră în trecere numele acela. Avea legătură cu un articol dintr-un ziar. Nu Times; era sigur de asta. Îl citea zilnic. A decis. Era vorba de un ziar mai puţin cunoscut. Genul de ziar care relata întâmplări senzaţionale – crime violente şi scandaluri sexuale murdare – cu scopul de a vinde cât mai multe exemplare. Nu-i acordase atenţie la momentul respectiv, pentru că persoana despre care era vorba nu făcea parte din lumea relativ mică a celor bogaţi şi privilegiaţi, care constituiau domeniul lui de interes. O scânteie de lumină fantomatică i-a dat fiori. Doamna Fordyce, Corley Lane, numărul 22. De data aceasta nu-i va mai uita numele.     2 Bărbatul misterios era învăluit de o mantie invizibilă croită din intrigă şi umbră. Avea ceva oarecum tulburător, chiar deprimant, îşi spuse Caroline Fordyce în uşa studioului ei. Îi stârnise curiozitatea. Era aproape ora nouă dimineaţa şi nu-l mai întâlnise niciodată în viaţa ei pe Adam Grove. O doamnă înzestrată cu respectul firesc al manierelor nu i-ar fi permis niciodată să intre în casă şi, în mod sigur, nu la o oră aşa de matinală, gândea ea. Dar o responsabilitate excesivă face viaţa prea monotonă. Trebuia să ştie; în ultimii trei ani, fusese chinuitor de prudentă în privinţa manierelor, iar lucrurile fuseseră extrem de plictisitoare aici, pe Corley Lane, numărul 22. — Vă rog, luaţi loc, domnule Grove. Caroline se ridică de la biroul său şi se opri în faţa ferestrei dinspre grădină, aşezându-se în faţa strălucirii calde a soarelui care acum lumina faţa vizitatorului ei. Menajera mi-a comunicat că aţi sunat pentru a discuta o problemă de o importanţă covârşitoare pentru amândoi. Într-adevăr, sintagma o importanţă covârşitoare îi atrăsese atenţia şi o determinase să o roage pe doamna Plummer să-l conducă pe Grove în studioul său. Ce cuvinte delicios de ameninţătoare, gândea ea fericită. Sintagma o importanţă covârşitoare dezvăluia un Incident Senzaţional. Nimeni nu o căutase pe Corley Lane, numărul 22, pentru a-i aduce la cunoştinţă veşti de o importanţă covârşitoare, mai puţin fiica negustorului de peşte care o sfătuise pe doamna Plummer să miroasă bine somonul înainte de a-l cumpăra, săptămâna trecută. Fata i-a explicat că tatăl său tratase peştele cu o substanţă menită să estompeze mirosul de alterat. I-a mărturisit că ea nu dorea să fie responsabilă cu contaminarea întregii case. Ca şi cum eu aş fi fost păcălită de o astfel de escrocherie, rostise doamna Plummer, şi din cuvintele ei răzbătea dispreţul. Astfel, sunau ştirile de o importanţă covârşitoare în casa doamnei Fordyce. S-ar putea ca acest vizitator matinal să-şi fi dat seama că greşise adresa şi că vestea de o importanţă covârşitoare trebuie transmisă altcuiva, gândea Caroline. Dar, în acelaşi timp, voia să profite din plin de acest moment care o scotea din rutina zilnică. — Mulţumesc pentru amabilitate, doamnă Fordyce, spuse Adam Grove din uşă. Dumnezeule, gândi ea. Vocea lui era irezistibilă, joasă şi profundă, plină de o siguranţă masculină. De data aceasta, se simţi străbătută de un tremur de vigilenţă. A înţeles că Grove era un bărbat înzestrat cu o voinţă formidabilă; genul de om obişnuit să-şi atingă obiectivele, probabil, cu orice preţ. Inspiraţia lovi cu forţa fulgerului ploii de vară. Adam Grove era exact ce căutase în dimineaţa aceea. Privi în fugă hârtia şi stiloul de pe biroul său, întrebându-se dacă putea îndrăzni să îşi noteze ceva. Nu dorea să-l impacienteze pe Grove sau să-l determine să plece în grabă. Ar fi înţeles că a greşit adresa şi s-ar fi făcut nevăzut. Era o ocazie specială şi nu voia să o rateze. Poate că nu va observa dacă îşi va nota câteva observaţii în timpul conversaţiei. — Bineînţeles că m-am simţit obligată să ascult vestea dumneavoastră de o importanţă covârşitoare, spuse ea, lasându-se cât mai comod pe scaunul din spatele biroului. — Nu v-aş fi deranjat la această oră, dacă motivul vizitei mele nu ar fi fost atât de presant, o asigură el. Stând pe scaun, doamna Fordyce îi adresă un zâmbet încurajator, în timp ce-şi căuta stiloul. — Luaţi loc, vă rog. — Mulţumesc. Ea îi indică un scaun. Când trecu el prin dreptul luminii, putu să observe haina şi pantalonii cu o croială sofisticată. Degetele i se încleştară în jurul stiloului. Fii atentă, gândi ea. Omul ăsta vine din lumea cealaltă; nu din cea spirituală cu care erau obişnuite mediumurile, dar dintr-o sferă a societăţii mult mai periculoasă. Locul unde cei bogaţi şi puternici fac regulile şi îi exploatează pe cei pe care-i consideră inferiori. Acum trei ani, a avut o experienţă îngrozitoare cu un bărbat care se învârtea în cercuri privilegiate. Atunci a învăţat o lecţie pe care îşi propusese să n-o uite niciodată, oricât de misterios şi interesant părea să fie domnul Adam Grove. Îl studia, încercând să nu fie observată. Era zvelt şi bine făcut. Avea gesturi controlate, dar pline de graţie. Privindu-l aveai impresia că s-ar înfuria în cazul unui pericol, dar atât tăria, cât şi voinţa lui erau deplin controlate. Deborda de energie şi vitalitate masculină, fapt imposibil de ignorat. Fără îndoială, era bărbatul potrivit pentru a interpreta personajul lui Edmund Drake. Ea scrise repede Debordează de vitalitate masc., ca şi cum ar fi improvizat o listă de cumpărături. S-a hotărât să-şi noteze câte ceva şi despre stilul vestimentar. Era deopotrivă elegant şi distins, dar nu se conforma modei masculine actuale. Grove era îmbrăcat din cap până-n picioare în tonuri puternice, închise, de gri. Cămaşa reprezenta singura excepţie. Era de un alb imaculat. Gulerul era întors după noua modă, uşor deschis şi părea să fie mult mai comod decât cel ridicat. Cravata avea un nod riguros. Nu-i de mirare că avusese atâtea probleme când a trebuit să se decidă cum să-l îmbrace pe Edmund Drake. A încercat să-l îmbrace cu o pereche de pantaloni frapant de dungaţi şi cămăşi cu imprimeuri deschise pe care le observase la toţi bărbaţii moderni, în ultima perioadă. O vestimentaţie atât de îndrăzneaţă nu îl avantaja pe Edmund. El trebuia să exprime ameninţare şi determinare absolută. Bulinele, dungile şi carourile nu i se potriveau. Scrise fără să privească spre hârtie: Pantaloni şi haină gri închis. Grove şedea pe fotoliu, în faţa căminului. — Observ că eraţi ocupată cu corespondenţa de dimineaţă. Îmi cer scuze din nou că v-am întrerupt. — Nici o problemă, domnule. Ea îi adresă un zâmbet aprobator. Îmi notam doar câteva idei pentru a nu omite nişte detalii de care urmează să mă ocup mai târziu. — Înţeleg. Părul lui Grove se potrivea, de asemenea, personajului Edmund Drake, gândi ea. Avea o nuanţă foarte apropiată de negru, puţin grizonat la tâmple. Era tuns scurt şi pieptănat pe spate. Nu cedase modei actuale a mustăţilor şi bărbilor scurte, dar putea să observe o umbră neagră ce îi acoperea obrazul şi marginile feţei. Îşi dădu seama că nu se bărbierise în dimineaţa aceea. Ce ciudat! Îmbrăcămintea şi frizura lui Edmund Drake nu erau singurele lucruri care trebuia schimbate pentru ca el să pară mai ameninţător. Greşise când îl concepuse arătos. Era convinsă acum că faţa lui trebuia să aibă trăsături la fel de dure ca cele ale lui Adam Grove. Drake trebuia să devină omul modelat de un trecut aspru şi întunecat. Îşi notă: trăsături aspre. Din locul în care se afla, Adam nu putea vedea pe deasupra biroului sofisticat, sculptat în stil rococo, ca să poată să distingă ceea ce scrisese ea, dar aceasta simţi că este observată. Se opri şi îl privi, zâmbind larg. A îngheţat însă când a văzut indiferenţa privirii de un verde intens, ce strălucea în întuneric. Foarte atentă şi din nou fără a privi spre hârtie, mâzgăli cuvintele: ochi ca smaraldele; strălucesc în întuneric. — Vă continuaţi adnotările, doamnă Fordyce? întrebă el brusc. — Da. Îmi cer scuze. Puse stiloul deoparte. Acum, că stătea în lumină, putea observa semnele profunde de oboseală care îi înconjurau gura şi îi atingeau colţurile ochilor. Era încă dimineaţă. Care putea fi cauza acestui aer subtil de extenuare? — Doriţi o ceaşcă de ceai? întrebă ea prevenitor. El păru uşor mirat de propunere. — Nu, mulţumesc. Nu intenţionez să zăbovesc mult. — Înţeleg. Probabil că ar trebui să-mi spuneţi care este motivul vizitei dumneavoastră. — Foarte bine. S-a oprit pentru a se asigura că îl urmăreşte cu atenţie. Cred că aţi auzit despre o femeie pe nume Elizabeth Delmont. Pentru un moment a părut nedumerită. Apoi, şi-a amintit numele. — Mediumul din Hamsey Street? — Da. S-a rezemat din nou de scaun. Dintre toate subiectele posibile, acesta era ultimul pe care se aştepta ca el să-l abordeze. Deşi întreaga ţară părea fascinată de spiritism, mediumuri şi studiul puterilor spirituale, chiar nu-şi putea imagina cum un barbat ca Adam Grove era interesat de astfel de lucruri. — Da, am întâlnit-o, spuse ea încet. Din întâmplare, am participat la o şedinţă de spiritism acasă la doamna Delmont, noaptea trecută, împreună cu mătuşile mele. Ezită. De ce întrebaţi? — Elizabeth Delmont a murit. Şocată, îl fixă cu privirea câteva secunde. — Poftim? — A fost ucisă la puţin timp după şedinţa de spiritism de noaptea trecută, adăugă el, cu un calm desăvârşit. — Ucisă, înghiţi ea cu greu. Sunteţi sigur? — Eu însumi i-am găsit trupul după aproximativ două ore, în dimineaţa asta. — Dumneavoastră aţi găsit trupul? Abia după câteva clipe îşi reveni după tragicul anunţ. Nu înţeleg. — Cineva i-a spart capul cu un vătrai. Doamna Fordyce simţea un nod în gât. Se pare că decizia de a primi în casa ei un domn care susţinea că găsise trupul unei femei ucise nu a fost dintre cele mai fericite. A privit repede clopoţelul care atâma în spatele biroului. Probabil că intenţiona s-o cheme pe doamna Plummer. Deşi se afla pe punctul de a o alerta pe menajeră, cedă în faţa celui mai mare viciu, curiozitatea. — Pot să vă întreb ce căutaţi în casa doamnei Delmont la acea oră târzie? De îndată ce rosti acele cuvinte, îşi dădu seama de gravitatea greşelii sale. Roşi. Era un singur motiv pentru care un bărbat bogat şi, bineînţeles, viril, ca Adam Grove, ar fi venit la Elizabeth Delmont la ora două dimineaţa. Doamna Delmont fusese o femeie foarte frumoasă, seducătoare şi senzuală, care atrăgea orice bărbat. Printre ei se numără domnul McDaniel, bătrânul văduv, care fusese prezent la ultima şedinţă, noaptea trecută. În mod sigur, el nu era singurul bărbat din preajma ei. — Nu, doamnă Fordyce, Elizabeth Delmont nu a fost amanta mea, răspunse Adam, de parcă i-ar fi citit gândurile. De fapt, până azi-noapte, nu am întâlnit-o niciodată. Când am găsit-o, era prea târziu pentru a mai face cunoştinţă. — Înţeleg. Se luptă cu emoţiile şi încercă să adopte o atitudine mai raţională. La urma urmei, era considerată o văduvă; o femeie cu ceva experienţă de viaţă. Mă iertaţi, domnule Grove. Discuţia asta a luat o întorsură destul de ciudată. Habar n-aveam că doamna Delmont a murit. — A fost ucisă, doamnă Fordyce. Adam o privi cu atenţie. Aţi afirmat că discuţia asta a luat o turnură neaşteptată. Spuneţi-mi, care credeaţi că e motivul vizitei mele? — Sincer, am crezut că aţi greşit adresa. — Atunci, de ce n-aţi rugat-o pe menajeră să verifice acest lucru? întrebă el cu o logică deprimantă. — Recunosc, am fost curioasă să aflu ce veşti îmi aduceţi, îşi deschise braţele larg. Rar ni se întâmplă să primim veşti despre incidente deosebit de grave, înţelegeţi. De fapt, nu a existat niciodată un astfel de vizitator, de trei ani de când locuim aici. — Să primiţi? — Cele două mătuşi ale mele locuiesc împreună cu mine. Sunt afară acum. Îşi fac exerciţiile de dimineaţă. Mătuşa Emma şi mătuşa Milly consideră foarte importante plimbările în ritm vioi şi le practică zilnic. Adam se încruntă. — Nu le-am găsit numele pe lista participanţilor la şedinţa de spiritism. Aţi spus că v-au însoţit noaptea trecută. Nu-i plăcea cum decurgeau lucrurile. Avea impresia că o interoghează. — Da, răspunse ea ceva mai precaută. Nu mi-au dat voie să merg noaptea, singură. Doamna Delmont nu avea nimic împotriva prezenţei lor. — De ce aţi participat la şedinţă? Chiar credeaţi că Elizabeth Delmont putea comunica cu spiritele? o întrebă el, fără a se feri să-şi exprime opinia despre astfel de lucruri. Sarcasmul lui o deranjă. Se simţi obligată să se apere. — Vă amintesc, domnule, răspunse ea tăios, că foarte multe persoane eminente, educate şi respectate iau în serios spiritismul şi alte chestiuni de natură psihică. — Nişte proşti cu toţii. — Au fost înfiinţate societăţi şi cluburi pentru a sprijini cercetarea fenomenelor spirituale şi pentru a investiga aprecierile mediumurilor. Reviste prestigioase apar cu regularitate. Se întoarse la biroul ei şi înşfacă un exemplar al New Dawn, care sosise ieri. Aceasta, de exemplu. Este publicată de Societatea de Cercetări Spirituale şi vă asigur că autorii articolelor sunt documentaţi. — Prostii. Adam mişcă o mână cu un gest dezaprobator. Orice om cu puţină raţiune ştie că cei care susţin că deţin puteri psihice sunt cu toţii nişte şarlatani. — Aş putea spune că sunteţi foarte ferm pe poziţie, replică ea. Vă rog să mă scuzaţi, însă raţionamentul dumneavoastră nu presupune o minte deschisă, analitică. El zâmbi dezgustat. — Cât de deschisă este mintea dumneavoastră, doamnă Fordyce? Chiar luaţi în serios treaba cu spiritele care se mişcă, vorbesc şi coboară la masa dumneavoastră? Ea înţepeni o vreme în scaun. — De fapt, eu însămi am demarat o cercetare, de curând. — Şi aţi întâlnit vreun medium autentic? Doamna Delmont, de exemplu? — Nu, recunoscu ea, ezitând să-i dea dreptate. De fapt, nici nu cred că e posibilă comunicarea cu spiritele. — Mă bucur să aud asta. Îmi confirmă impresia iniţială despre inteligenţa dumneavoastră. Ea se încruntă. — Îmi permit să vă reamintesc, domnule, că domeniul cercetării spirituale se extinde foarte repede. În ultima vreme, a început să reunească tot felul de fenomene, nu doar invocarea spiritelor. Deşi nu cred că mediumurile pot comunica cu stafiile şi spiritele, nu pot nega toate tipurile de puteri psihice. Ochii lui verzi se îngustară, iar privirea îi deveni fixă. — Dacă nu credeţi că mediumurile pot invoca spiritele, atunci de ce aţi fost prezentă la şedinţa de spiritism din casa doamnei Delmont? Nu mai încăpea nici o îndoială. Doamna Fordyce era supusă unui interogatoriu. Privi din nou soneria. — Nu e nevoie să chemaţi menajera ca să vă salveze, spuse el sec. Nu vă fac nici un rău. Dar aştept să-mi daţi nişte răspunsuri. Ea se încruntă. — Parcă aţi fi un poliţist, domnule Grove. — Liniştiţi-vă, doamnă Fordyce. Îmi dau cuvântul că nu am nici o legătură cu poliţia. — Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce vă aflaţi aici? Ce doriţi? — Informaţii, răspunse el scurt. De ce aţi luat parte la şedinţă? — V-am spus, cercetam fenomenele psihice, răspunse ea. În ciuda aversiunii dumneavoastră, este un câmp de cercetare legal. El clătină din cap dezgustat. — Trucuri de salon şi jocuri. Nimic mai mult. Decise că era prea târziu să mai pună întrebări personale. Doamna Fordyce îşi împreună mâinile deasupra biroului, intenționând să pară fermă şi autoritară. — Îmi pare foarte rău să aflu că doamna Delmont a fost ucisă, spuse ea impasibil. Dar nu înţeleg de ce vă interesează împrejurările în care a murit. Dacă dumneavoastră şi doamna Delmont nu vă cunoşteaţi, aşa cum mi-aţi spus, ce căutaţi în casa ei la ora două dimineaţa? — Cred că este suficient să vă spun că aveam motivele mele să o caut pe Elizabeth Delmont la ora aceea şi că acele motive erau extrem de presante. Acum, că este moartă, nu-mi rămâne decât să aflu cine a omorât-o. Fordyce era şocată. — Doriţi să-l prindeţi de unul singur? — Da. — În mod sigur, asta e treaba poliţiei, domnule. El ridică din umeri. — Bineînţeles că vor investiga şi ei cazul, dar mă îndoiesc că-l vor prinde pe făptaş. Doamna îşi desfăcu braţele şi apucă din nou stiloul. — Foarte interesant, domnule Grove. Apoi, scrise pe hârtie: hotărât şi îndârjit. Să vedem dacă am înţeles lucrurile în ordinea corectă. Dumneavoastră investigaţi moartea doamnei Delmont şi aţi venit aici ca să mă întrebaţi dacă am vreo informaţie despre crimă. El o privea cum mişca repede stiloul. — În rezumat, cam aşa stau lucrurile. Apropo de incidente surprinzătoare, gândi ea. Incidentele, de obicei, nu sunt mai surprinzătoare decât acesta. — Mi-ar plăcea să vă povestesc tot ce-mi amintesc, domnule, dar nu mai înainte ca dumneavoastră să-mi spuneţi ce vă interesează în afacerea asta. Ea îl studie, ca şi cum ar fi avut de-a face cu un specimen biologic nemaiîntâlnit care se ivise pe neaşteptate şi cu greu putea fi identificat. Ceasul de perete bătea cu putere în liniştea camerei. După o bună bucată de vreme, domnul Grove părea să fi ajuns la o concluzie. — Foarte bine, spuse el, voi răspunde la câteva dintre întrebările dumneavoastră. În schimb, insist să păstraţi discreţia în legătură cu ceea ce vă voi spune. — Da, bineînţeles. Îşi notă pe hârtie cuvântul secretos. El se ridică de pe fotoliu înainte ca ea să-şi dea seama măcar că se mişcase. — La naiba! Surprinsă de caracterul imprevizibil al acţiunilor lui, gâfâi şi scăpă din mână stiloul. Din doi paşi, el străbătu distanţa dintre ei, ajunse la ea şi-i smulse foaia de hârtie de pe birou. Cam mult pentru oboseala lui aparentă, gândi ea. Şi când te gândeşti că aproape îi era milă de el. — Domnule! încercă să-i smulgă hârtia din mână. Vă rog să mi-o daţi înapoi imediat. Ce credeţi că faceţi? — Mă interesează lista dumneavoastră de îndatoriri, doamnă. Cercetă pagina repede şi chipul i se înăspri. — Jachetă şi pantaloni gri închis? Trăsături ferme? Ce naiba se întâmplă aici? — Nu cred că adnotările mele au vreo importanţă pentru dumneavoastră, domnule. — Tocmai v-am spus că insist ca această problemă să rămână strict secretă. Pentru a nu isca un scandal. Am o regulă de la care nu mă abat în astfel de situaţii. Ea se încruntă. — Aveţi o regulă în ceea ce priveşte scandalurile? Care este aceasta? — Prefer să le evit. — Toţi ne dorim asta. Neputând să-şi recupereze hârtia, adoptă o atitudine îndrăzneaţă. Credeţi-mă domnule, nici eu nu-mi doresc să mă las antrenată într-un scandal. Vă asigur că n-am nici cea mai mică intenţie de a discuta despre investigaţia dumneavoastră în afara acestei case. — Atunci, de ce a trebuit să vă notaţi aceste comentarii? — Îmi organizam gândurile, doar. El cercetă ce scrisese ea. — Am dreptate când spun că unele mâzgălituri de aici au legătură cu vestimentaţia şi culoarea ochilor mei, doamnă Fordyce? — Păi… — Doresc să ştiu de ce vă notaţi observaţiile astea pe hârtie. La naiba, femeie, dacă vrei să faci din mine subiectul jurnalului personal… — Vă asigur că nu am nici cea mai mică intenţie să vă includ în jurnalul meu privat, a mărturisit ea cu cea mai mare sinceritate. — Atunci, să înţeleg că sunteţi într-adevăr implicată în afacerea asta cu asasinarea mediumului, adăugă el, uşor ameninţător. Doamna Fordyce se îngrozi. — Nu e adevărat — Atunci, nu înţeleg care e logica acestor note personale. Dacă nu intenţionaţi să reproduceţi conversaţia noastră pentru jurnalul dumneavoastră personal, atunci nu-mi rămâne să cred decât că întocmiţi un raport pentru complicele dumneavoastră. — Complice? Era dezorientată şi foarte speriată. Sunteţi imoral, domnule. Cum îndrăzniţi să insinuaţi că aş putea fi implicată într-o crimă? El se repezi la hârtia din faţa ei. — Cum altfel puteţi explica nevoia de a înregistra acest interviu? Ea încercă să se concentreze şi să gândească limpede. — Nu vă datorez nici o explicaţie, domnule Grove. Dimpotrivă. Vă amintesc că dumneavoastră sunteţi cel care a dat buzna astăzi în această casă. Această acuză l-a enervat în mod evident. — O spuneţi ca şi cum aş fi intrat cu forţa în casa dumneavoastră. Însă lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Dumneavoastră i-aţi cerut menajerei să-mi dea drumul înăuntru. — Doar pentru că aţi declarat că aveţi de discutat o problemă de importanţă majoră pentru amândoi. Spunând asta, se retrase. Adevărul e că moartea doamnei Delmont este de o importanţă covârşitoare doar pentru dumneavoastră, domnule Grove. — Vă înşelaţi, doamnă Fordyce. — Prostii, spuse ea cu emfază, menţinându-se ferm pe poziţie. Nu mă interesează în niciun fel împrejurările care au însoţit moartea lui Elizabeth Delmont. Adam ridică din sprâncene. Nu spuse nimic. Timp de câteva secunde, în cameră se lăsă tăcerea. — Nimic în afară de o curiozitate absolut normală din partea unei persoane care tocmai a aflat despre o crimă îngrozitoare, adăugă ea liniştit. — Dimpotrivă, doamnă Fordyce, sunt sigur că interesul dumneavoastră pentru aceste evenimente nu izvorăşte doar din curiozitate. — Cum e posibil? Noaptea trecută am întâlnit-o prima oară pe femeia asta. Nu am avut nici cea mai mică intenţie de a o revedea. Vă mai amintesc faptul că, în afară de mine şi de mătuşile mele, mai existau încă două persoane la acea şedinţă. Dacă nu mă înşel, numele lor erau doamna Howel şi domnul McDaniel. El se îndreptă spre fereastră, privind spre grădină. În ciuda aerului său obosit, umerii puternici erau perfect drepţi. — Amândoi sunt destul de bătrâni şi slabi, răspunse el scurt. Nu cred că vreunul dintre ei ar fi avut puterea şi încrâncenarea necesare pentru a apuca un vătrai şi a sparge capul unei persoane mai tinere, mai puternice, ca să nu mai vorbim de forţa de a răsturna o masă şi câteva scaune. Ea ezită. — Aţi vorbit cu ei? — Nu era nevoie. Am făcut câteva investigaţii pe străzile unde locuiesc. Sunt sigur că nici unul dintre ei n-are a face cu treaba asta. — Da, puţin probabil, recunoscu ea. — Spuneţi-mi, ce s-a întâmplat la şedinţa de spiritism? — Nu e prea mult de spus. Ea îşi desfăcu braţele. Doar obişnuitele invocări şi desemnări. Una sau două reprezentaţii. Nişte îndrumări de natură financiară venite de pe lumea cealaltă. — Îndrumări financiare? întrebă el cu asprime. — Da, domnul McDaniel a aflat că în curând va primi o ofertă de investiţie. Nu a fost nimic neobişnuit. Participanţii sunt adesea anunţaţi că vor primi bani dintr-o sursă necunoscută. — Înţeleg. Se întoarse uşor şi o privi cu o expresie triumfătoare. Deci, a existat subiectul banilor, nu-i aşa? Ea strânse scaunul atât de tare, încât încheieturile degetelor începură să se albească. Abia mai respira. Oare Grove se va duce la poliţie şi le va acuza de crimă pe ea şi pe mătuşile sale? Ştia acum că toate trei se aflau în mare pericol. Erau nevinovate, dar nu încăpea nici o îndoială că, dacă un bărbat ca Adam Grove, puternic şi cu o poziţie privilegiată, le va acuza de crimă, vor fi într-o situaţie foarte dificilă. Nu le rămânea altceva de făcut decât să părăsească Londra imediat, hotărî ea în grabă. Singura şansă era să dispară din nou, aşa cum făcuseră în urmă cu trei ani. Încercă să calculeze câţi bani aveau în casă. De îndată ce domnul Grove va pleca, o va trimite pe doamna Plummer să rezerve biletele de tren. Cât de repede îşi vor face bagajele? Adam îşi încruntă sprâncenele negre. —Vă simţiţi bine, doamnă Fordyce? Arătaţi de parcă sunteţi pe punctul de a leşina. Doamna Fordyce se înfurie dintr-o dată. — Mi-aţi pus în pericol viaţa mea şi pe cea a mătuşilor mele, domnule. Cum vă aşteptaţi să reacţionez? El se încruntă. — Ce vă trece prin minte? Nu v-am ameninţat nicicum, doamnă. — Ne-aţi acuzat de crimă, dacă nu pe toate, cel puţin pe mine. Dacă vă prezentaţi la poliţie cu bănuielile astea, vom fi arestate şi închise. Ne vor spânzura. — Doamnă Fordyce, imaginaţia dumneavoastră depăşeşte limitele raţiunii şi ale logicii. Am câteva bănuieli, dar acestea nu înseamnă mare lucru. — Ah, niciuna dintre noi nu poate dovedi că nu s-a întors după şedinţă ca să-l omoare pe medium. Declaraţia noastră ar contrazice-o pe a dumneavoastră, domnule, şi amândoi suntem conştienţi de faptul că trei doamne, în situaţia noastră, care nu dispun de relaţii în societate, nu vor avea nici o şansă în faţa unei persoane cu o poziţie socială şi materială ca a dumneavoastră, dacă veţi decide să ne consideraţi vinovate. — Liniştiţi-vă, doamnă. Se pare că mă aflu în faţa unei crize de isterie. Mânia o îndârji şi mai mult pe doamna Fordyce. — Cum îndrăzniţi să-mi spuneţi să nu mă alarmez? Mătuşile mele împreună cu mine vom fi spânzurate din cauza dumneavoastră, domnule. — Ei, nici chiar aşa, mormăi el. — Ba da, chiar aşa. — La naiba! M-am săturat de teatrul ăsta. Făcu un pas spre ea. — Opriţi-vă! Ea apucă spătarul scaunului cu ambele mâini şi îl plimbă în jurul său ca o pavăză în calea lui. Nu vă apropiaţi! O să ţip dacă mai faceţi vreun pas. Doamna Plummer şi vecinii mă vor auzi, vă garantez. El ezită, expirând zgomotos. — Vă rog să vă calmaţi, doamnă Fordyce. E deja prea obositor, ca să nu mai vorbim de faptul că reprezintă o pierdere de timp pentru amândoi. — Nu pot să fiu calmă în faţa unor astfel de ameninţări. Pentru un moment, el o privi cu seriozitate. — V-aţi gândit vreodată la o carieră în teatru, doamnă Fordyce? Văd că aveţi un desăvârşit simţ dramatic. — Cred că situaţia în care mă aflu este potrivită unei drame, spuse ea printre dinţi. El o studie îndelung. Ea avu impresia că el îşi reface schemele secrete. — Respiraţi adânc, doamnă, şi adunaţi-vă, spuse el în cele din urmă. Nu am nici cea mai mică intenţie de a vă acuza de crimă pe dumneavoastră şi pe mătuşile dumneavoastră. — De ce v-aş crede? El îşi frecă tâmplele. — Vă asigur că nu mă interesează să fac dreptate în cazul acesta. Las problema asta pe mâna poliţiei, deşi mă îndoiesc că vor reuşi. Sunt foarte eficienţi, trebuie să soluţioneze crime obişnuite, dar aceasta nu este o crimă obişnuită. Ea îşi dădu seama că spune adevărul. Oricum, nu lăsă din mână scaunul. — Dacă nu aţi venit aici ca să aflaţi adevărul despre moartea lui Elizabeth Delmont, atunci, ce doriţi, domnule Grove? El o privi cercetător. — Singurul meu obiectiv în afacerea asta este să recuperez jurnalul. Ea nu încercă să-şi ascundă nedumerirea. — Ce jurnal? Cel care a fost furat din casa lui Elizabeth Delmont, noaptea trecută. — Încercaţi să găsiţi jurnalul doamnei Delmont? Ei bine, vă asigur că nu ştiu nimic despre el, nici eu şi nici mătuşile mele. În plus, vă pot spune cu certitudine că nu am observat nici un jurnal pe masă, la şedinţa de azi-noapte. El o studie pentru alte câteva momente şi, apoi, clătină din cap, ca şi cum ar fi acceptat situaţia, în cele din urmă. — Ştiţi ce, vă cred pe cuvânt, doamnă Fordyce. Se pare că într-adevăr m-am înşelat în privinţa dumneavoastră. În cele din urmă, se linişti şi ea. — V-aţi înşelat, domnule. — Am venit în grabă aici, de dimineaţă, cu speranţa că veţi recunoaşte că aţi luat nenorocitul ăla de jurnal. În cel mai rău caz, am crezut că îmi veţi oferi unele indicii ca să aflu ce s-a întâmplat cu el. — De ce este aşa de important jurnalul acesta pentru dumneavoastră? Zâmbetul lui deveni ameninţător ca un cuţit. — Cred că e de-ajuns să vă spun că doamna Delmont intenţiona să mă şantajeze cu acest jurnal. În mod cert, doamna Delmont alesese lăcomia în locul precauţiei şi al dreptăţii, gândi Caroline. Nici o persoană înzestrată cu bun-simţ n-ar fi riscat să sustragă bani de la un astfel de om. — Ce v-a făcut să credeţi că aş avea vreo legătură cu lucrurile astea? întrebă ea. El îşi îndreptă spatele şi-şi prinse mâinile la ceafă. — Dumneavoastră şi celelalte persoane prezente la şedinţă aţi fost ultimii care aţi văzut-o în viaţă pe Elizabeth Delmont, în afară de ucigaş, bineînţeles. Am înţeles de la vecinii doamnei Delmont că menajera era liberă aseară. — Da, e adevărat. Doamna Delmont în persoană ne-a deschis uşa. Ne-a spus că mereu procedează aşa în nopţile în care are şedinţe de spiritism pentru că altfel nu poate intra în starea de transă. Bineînţeles, cuvintele ei m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva… — Da? interveni el. Ce anume v-a făcut să vă întrebaţi, doamnă Fordyce? — Ei bine, cred că doamnei Delmont îi displăcea prezenţa menajerei în timp ce se afla în şedinţă. Se temea că femeia îşi va da seama de şmecheriile ei şi va încerca s-o şantajeze. Cercetătorii din acest domeniu obişnuiesc să plătească servitorii mediumurilor ca să-şi spioneze stăpânii, înţelegeţi? — Bun raţionament, doamnă Fordyce. Adam îi aprecie logica. Cred că aveţi dreptate. Mediumurile sunt cunoscute ca persoane secretoase. — Cum aţi aflat numele şi adresa mea? — Când am găsit cadavrul, am descoperit şi o listă cu persoanele care au participat la ultima întrunire a doamnei Delmont. Adresele se aflau pe o hârtie, lângă nume. — Înţeleg. Văzu parcă aievea imaginea lui Adam Grove, cercetând în amănunt salonul doamnei Delmont, în timp ce trupul femeii ucise zăcea întins pe podea. O imagine înfricoşătoare care spunea mult despre nervii domnului Grove. Înghiţi în sec. — Am petrecut tot restul nopţii şi dimineaţa discutând cu servitorii, birjarii şi… Ezită, ca şi cum şi-ar fi ales cuvintele cu mare grijă… Cu alte persoane ce locuiesc pe aceeaşi stradă, aproape de casa doamnei Delmont. Printre altele, am aflat că menajera doamnei Delmont avea grijă de fiica sa, care urma să nască azi-noapte. Un alibi de necontestat. Doar dumneavoastră aţi mai rămas, doamnă Fordyce. — Acum, înţeleg de ce păreţi aşa de obosit, spuse ea încet. Aţi fost treaz toată noaptea. El îşi freca indiferent barba, apoi, se strâmbă. — Îmi cer scuze pentru deranj. — Nici o problemă, având în vedere împrejurările care v-au determinat să procedaţi astfel. Ezită. Prin urmare, aţi venit aici cu intenţia de a mă investiga în modul ăsta subtil. V-aţi propus să mă speriaţi şi, apoi, să mă determinaţi să mărturisesc implicarea mea într-un plan anume, nu-i aşa? El îşi trecu mâna prin părul scurt, negru, fără nici un fel de remuşcare. — Da, cam astea erau intenţiile mele. Conştientă de faptul că s-ar fi putut ca el să nu fie pe deplin convins, doamna Fordyce încercă să găsească alţi posibili suspecţi. — Poate doamna Delmont a fost victima unui hoţ care a atacat-o după ce a dat buzna în casa ei, sugeră ea. — Am căutat peste tot. Nici urmă de uşi sau ferestre forţate. Se pare că doamna Delmont în persoană l-a primit pe criminal în casă. Modul firesc în care a făcut această afirmaţie accentuă neliniştea doamnei Fordyce. — Cu siguranţă aţi făcut destule observaţii noaptea trecută, domnule Grove. Oricine ştie că în prezenţa unei femei ucise cu sălbăticie este greu de acţionat raţional şi metodic. — Din nefericire, se pare că nu am reuşit să obţin vreo informaţie folositoare, spuse el. Se îndreptă, apoi, spre uşă cu paşi hotărâţi. Am irosit timpul dumneavoastă, dar şi pe al meu. V-aş fi recunoscător dacă nu aţi discuta cu altcineva despre această întrevedere. Ea nu răspunse. El se opri cu mâna pe clanţă şi o privi. — Ei bine, doamnă Fordyce, pot avea încredere în dumneavoastră că veţi păstra secretul acestei discuţii? Ea se dezmetici. — Depinde, domnule. El începu să râdă cinic. — Bineînţeles, doriţi ceva în schimbul tăcerii. Care este preţul, doamnă Fordyce? Un alt acces de furie o cuprinse. — Nu vreau banii dumneavoastră. Ceea ce mă interesează este siguranţa mea şi a mătuşilor mele. Dacă vreuna dintre noi se va afla în pericol sau va fi arestată din cauza dumneavoastră, nu voi ezita să dezvălui numele dumneavoastră poliţiei şi să le dau toate amănuntele discuţiei noastre. — Mă îndoiesc că poliţia o să vă creeze probleme. După cum aţi spus şi dumneavoastră, vor decide că doamna Delmont a fost ucisă de un hoţ şi asta ar fi tot. — Cum puteţi fi sigur de asta? — Pentru că ăsta este răspunsul cel mai uşor şi se ştie că oamenii legii preferă genul acesta de explicaţii. — Şi dacă găsesc lista cu participanţii la întrunire şi îi vor considera pe toţi suspecţi, aşa cum aţi făcut şi dumneavoastră, domnule? Îşi băgă mâna în buzunar şi scoase o hârtie împăturită. Nu vor găsi lista. Ea privi hârtia. — Aţi luat-o? — Sunt sigur că nimeni de pe lista asta nu va fi de folos poliţiei. — Înţeleg. — Fiindcă tot a venit vorba de nume, zise el în treacăt, trebuie să vă spun că n-are niciun rost să dezvăluiţi poliţiei numele meu. — De ce? întrebă ea rece. Un domn cu poziţia dumneavoastră socială şi materială n-ar trebui să-şi facă prea multe griji dacă va fi interogat de poliţie. — Nimeni nu e mai presus de lege. Dar nu acesta este motivul pentru care v-am sfătuit să nu menţionaţi numele meu. El schiţă un zâmbet ciudat. Problema e că domnul Grove nu există. L-am inventat pentru această întrevedere. Când voi părăsi această cameră, va dispărea la fel ca acele prezenţe fantomatice atât de populare în rândul amatorilor de spiritism. Doamna Fordyce se aşeză pe scaun, simţind cum îi vâjâie capul. — Dumnezeule! V-aţi prezentat cu un nume fals! — Da. Sunteţi amabilă să îmi răspundeţi la o ultimă întrebare? Ea clipi, încercând să se liniştească şi să-şi adune gândurile. — Ce întrebare? El ridică hârtia pe care o luase de pe birou. — Pentru numele lui Dumnezeu, de ce ai scris ideile astea? — A, acelea. Posomorâtă, recuperă hârtia. Sunt scriitoare, domnule. Povestirile mele sunt publicate în Flying Intelligencer. Se opri. Poate că citiţi ziarul acesta. — Nu, nu îl citesc. Din câte îmi amintesc, este unul dintre ziarele care urmăresc să facă senzaţie. — Bine… — Genul de ziar care, pentru a-şi atrage cititori, recurge la ştiri despre scandaluri ilicite şi crime senzaţionale. Ea oftă. — Să înţeleg că preferaţi Times. — Da. — Nu încape nici o îndoială, mormăi ea. Spuneţi-mi, nu e cam plictisitor? — Îl consider la obiect şi scris într-o manieră accesibilă, doamnă Fordyce. Este genul meu preferat de lectură publicistică. — Bineînţeles. După cum spuneam, Flying Intelligencer îmi publică povestirile. Sunt obligată prin contract să-i predau editorului meu, domnul Straggett, câte un capitol pe săptămână. Am avut câteva probleme cu personajul Edmund Drake. Are un rol foarte important în poveste, dar am întâmpinat unele dificultăţi în redarea naturaleţii lui. Mă tem că este puţin confuz. Trebuie retuşat. Adam părea fascinat şi, totodată, amuzat. — V-aţi luat notiţe despre înfăţişarea şi vestimentaţia mea, pentru ca apoi să le atribuiţi eroului povestirii dumneavoastră? — Dumnezeule, nici gând, îl asigură ea cu o mişcare a mâinii. De unde v-a venit ideea asta? Edmund Drake nu este eroul poveştii mele. E personajul negativ al acestei piese.  

Capitolul 1   Fiica era secretul răzbunării sale. Înţelesese asta cu luni în urmă. Prin ea avea să se răzbune pe întregul clan Faringdon, căci dintre cei patru bărbaţi care îi erau datori pentru ceea ce se întâmplase cu douăzeci şi trei de ani în urmă, Broderick Faringdon îi era cel mai dator. Prin ea avea să-şi recâştige dreptul său din naştere şi să-l pedepsească pe cel care i-l furase în primul rând. Simon Augustus Traherne, conte de Blade, îşi opri armăsarul castaniu între nişte ulmi golaşi şi rămase tăcut, privind casa impunătoare. Nu mai văzuse St. Clair Hall de douăzeci şi trei de ani, dar în ochii lui trişti părea la fel ca atunci când plecase. Din pricina luminii gri a soarelui de iarnă târzie, zidurile de piatră ale edificiului emanau o strălucire glacială. Clădirea avea o eleganţă rigidă, nu o arhitectură înzorzonată ca multe alte reşedinţe asemănătoare. Fusese construită în stilul paladian atât de îndrăgit în ultimul secol şi avea un aer de solemnitate distantă. Casa nu era la fel de masivă ca altele, dar fiecare linie a sa avea un rafinament incontestabil, chiar dacă rece, de la ferestrele înalte până la scările largi care duceau spre uşa de la intrare. Chiar dacă în anii scurşi clădirea nu se schimbase, peisajul în care era amplasată suferise transformări majore, observă Simon. Gata cu peisajele austere de peluze interminabile presărate din când în când cu clasicele fântâni. Fuseseră înlocuite de grădini cu flori. Multe grădini cu flori. Evident, cineva o luase razna plantând grădini cu flori. Chiar şi în toiul iernii, efectul lor era vizibil din depărtare. Primăvara şi vara, zidurile cenuşii se înălţau dintr-un amalgam îmbietor de flori vesele, plante agăţătoare şi garduri vii tunse în forme ciudate. Era caraghios. Casa nu fusese niciodată caldă şi primitoare. N-ar fi trebuit să fie înconjurată de grădini viu colorate şi garduri vii tăiate în forme prosteşti. Simon bănuia cine era de vină pentru peisagistica revoltătoare. Roibul se foi neliniştit. Contele mângâie absent gâtul armăsarului cu mâna îmbrăcată într-o mănuşă de piele. — Nu mai durează mult, Lap Seng, îi murmură el, strângând frâiele. O să mă ocup de nenorociţii ăia de Faringdoni foarte curând. După douăzeci şi trei de ani, mă voi răzbuna în sfârşit. Iar fiica era cheia. Nu era ca şi cum domnişoara Emily Faringdon ar fi fost o puştoaică inocentă ieşită de pe băncile şcolii. Avea douăzeci şi patru de ani şi, după spusele gazdei lui, Lady Gillingham, era foarte conştientă că i se diminuaseră drastic şansele de a găsi un soţ bun. Circulaseră zvonuri voalate despre un scandal din trecutul domniţei care îi nimicise orice speranţă de alianţă respectabilă. Asta o făcea pe Emily Faringdon extrem de utilă. Simon îşi dădu seama că petrecuse atâţia ani trăind printre culturile ciudate din Indiile de Est, încât nu mai gândea ca un englez. De fapt, prietenii şi cunoştinţele sale îl acuzau deseori că era mult prea enigmatic. Poate că aşa şi era. Răzbunarea, de exemplu, nu mai era pentru el un concept simplu, direct, ci mai degrabă unul care implica o atenţie şi o planificare amănunţite. După tipicul oriental, presupunea să distrugă o familie întreagă, nu doar un singur membru al acesteia. Un gentleman englez de viţă nobilă nu s-ar fi gândit niciodată să se folosească de o tânără inocentă în dorinţa sa de răzbunare. Simon descoperise însă că nu-l deranja deloc această idee. Chiar deloc. Oricum, dacă zvonurile erau adevărate, doamna nu era deloc inocentă. În timp ce făcea cale-ntoarsă spre reşedinţa gazdelor sale îl cuprinse o satisfacţie rece. După douăzeci şi trei de ani de aşteptare, avea să obţină în sfârşit St. Clair Hall şi răzbunarea.   * Emily Faringdon ştia că era îndrăgostită. Nu-l cunoscuse niciodată în persoană pe cel care îi dobândise afecţiunea, dar asta nu o făcea mai puţin sigură de dragostea ei. Ştia din scrisorile sale că domnul S.A. Traherne era un bărbat cu care sufletul ei comunica la un nivel superior. Era un om perspicace, sensibil şi rafinat, înzestrat cu viziune şi inteligenţă, cu un caracter puternic. Era, pe scurt, perfect. Din nefericire, şansele de a-l cunoaşte vreodată în persoană, darmite de a avea o relaţie romantică cu el, erau extrem de reduse. Emily oftă, îşi puse ochelarii cu ramă de argint şi scoase scrisoarea de la S.A. Traherne din grămada de plicuri, ziare şi reviste care sosiseră cu poşta de dimineaţă. În ultimele câteva luni devenise tot mai pricepută la a dibui scrisul de mână îndrăzneţ, elegant al lui Traherne şi sigiliul său neobişnuit în formă de cap de dragon. Datorită corespondenţei ei considerabile şi diverselor publicaţii la care era abonată, pe biroul enorm de mahon se adunau mereu o grămadă de scrisori, însă reuşea de fiecare dată să le depisteze pe cele de la S.A. Traherne. Mânui cuţitaşul cu multă grijă, ca să nu deterioreze sigiliul preţios. Fiecare componentă a unei epistole de la S.A. Traherne era foarte importantă şi demnă să fie păstrată pentru totdeauna într-o cutie specială pe care Emily o cumpărase anume. Tocmai rupea cu atenţie sigiliul de ceară roşie, când uşa bibliotecii se deschise şi fratele ei intră agale în încăpere. — Bună dimineaţa, Em. Văd că munceşti din greu, ca de obicei. Nu ştiu cum poţi, surioară dragă. — Bună, Charles. Charles Faringdon îşi sărută fugar sora pe obraz, după care se aşeză cu gesturi elegante într-un fotoliu de partea cealaltă a biroului enorm. Îi aruncă un zâmbet nonşalant şi atrăgător, specific bărbaţilor Faringdon, şi îşi încrucişă picioarele. — Bineînţeles, nu ştiu ce ne-am face dacă nu ţi-ar plăcea să te îngropi aici, în toate scrisorile astea plictisitoare şi enervante. Emily puse reticentă pe birou plicul de la S.A. Traherne şi îl acoperi discret cu ultimul număr din The Gentleman’s Magazine. Scrisorile de la Traherne erau strict personale, nu le putea lăsa la vedere, unde ar fi putut atrage interesul întâmplător al vreunui membru al familiei. — Se pare că eşti în toane foarte bune, spuse ea vioaie. Să înţeleg că ţi-ai revenit după descurajarea pe care ţi-au pricinuit-o pierderile recente la cărţi şi ai hotărât să te întorci în oraş? Îl privi pe fratele ei arătos prin lentilele rotunde ale ochelarilor, observându-i expresia familiară de iritaţie şi afecţiune. Emily îl iubea pe Charles, aşa cum îi iubea şi pe fratele lui geamăn, Devlin, şi pe tatăl ei cel mereu binedispus şi foarte sociabil. Dar nu avea cum să ignore faptul că bărbaţii Faringdon se caracterizau prin iresponsabilitate şi nepăsare, lucru care putea fi extrem de obositor uneori. Chiar şi frumoasa ei mamă, care murise cu şase ani în urmă, se plânsese frecvent de asta. Totuşi, Emily trebuia să recunoască evidenţa: cu excepţia izbitoare a propriei persoane, cei din clanul Faringdon erau foarte arătoşi. În acea dimineaţă, Charles arăta superb ca întotdeauna în costumul lui de călărie. Haina îi fusese croită de Weston, după cum prea bine ştia sora lui, pentru că tocmai plătise factura pentru ea. Pantalonii croiţi perfect pe corp îi scoteau în evidenţă silueta zveltă, iar cizmele străluceau de lustruite ce erau. Emily aproape că-şi vedea reflexia în ele. Înalt, cu un păr atât de blond că părea poleit în lumina soarelui şi cu ochii la fel de albaştri precum cerul de vară, Charles era un Faringdon tipic. Pe lângă trăsăturile unui Adonis tânăr, mai moştenise şi şarmul specific familiei. — Bineînţeles că mi-am revenit, o asigură Charles vesel. Plec spre Londra în câteva minute. Este o zi splendidă pentru un drum călare. Dacă ai instrucţiuni pentru Davenport, i le voi transmite cu bucurie. Mai mult ca sigur voi ajunge mai repede ca poştalionul. De fapt, am pus chiar şi rămăşag cu Pearson pe tema asta. — Nu, zise Emily clătinând din cap. Nimic pentru domnul Davenport astăzi. Poate că voi lua anumite decizii săptămâna viitoare, când primesc veşti despre recolta de fasole de la corespondenţii mei din Essex şi Kent. Charles strâmbă din nas. — Fasole. Cum poţi să te gândeşti la chestii de felul producţiei de fasole, Emily? Este ceva atât de-al naibii de plictisitor! — Cu nimic mai plictisitor ca detaliile privind producţia de fier şi cărbune şi recoltele de grâu. Mă surprinde că nu eşti şi tu puţin mai interesat de asemenea probleme. Toate lucrurile de care te bucuri în viaţă, de la cizmele tale elegante până la calul de vânătoare superb pe care l-ai cumpărat luna trecută, sunt rezultatul direct al atenţiei acordate unor amănunte precum producţia de fasole. Charles rânji cu un gest de cedare şi se ridică. — Fără predici, Em. Sunt chiar mai plictisitoare ca fasolea. Oricum, bidiviul e absolut spectaculos. Tata m-a ajutat să-l aleg de la Tattersall, şi ştii ce ochi format are pentru caii pursânge. — Da, dar a fost îngrozitor de scump, Charles. — Gândeşte-te că e o investiţie. Fratele ei o sărută din nou scurt pe obraz. Ei bine, dacă nu ai veşti pentru Davenport, am şters-o. Ne vedem din nou când am nevoie să iau o pauză de la mesele de joc. Emily îi zâmbi cu nostalgie. — Transmite-le salutările mele tatei şi lui Devlin. Aproape că-mi doresc să merg cu tine la Londra. — Prostii. Întotdeauna îmi spui că eşti mai fericită aici, la ţară, unde ai ce face toată ziua. Charles se îndreptă cu paşi mari spre uşă. Oricum, e joi. În după-amiaza asta e întâlnirea societăţii literare, nu-i aşa? N-ai vrea să lipseşti. — Nu, sigur că n-aş vrea. La revedere, Charles. — La revedere, Em. Emily aşteptă ca uşa de la bibliotecă să se închidă după fratele ei ca să ridice The Gentleman’s Magazine de pe scrisoarea de la S.A. Traherne. Zâmbi, simţind o plăcere secretă când începu să citească scrisul elegant.   Draga mea domnişoară Faringdon, Mă tem că acest bileţel va fi destul de scurt, dar sper că îmi veţi ierta graba când vă voi spune de ce. Se pare că foarte curând voi ajunge prin zona dumneavoastră. Voi fi oaspetele lordului Gillingham, care am înţeles că e vecin cu dumneavoastră. Trag nădejde că nu sunt prea îndrăzneţ dacă îmi exprim speranţa că veţi fi destul de binevoitoare încât să-mi oferiţi prilejul de a vă cunoaşte personal cât voi fi acolo.   Emily înlemni, şocată. S.A. Traherne venea la Little Dippington. Nu-şi credea ochilor. Cu inima gonindu-i nebuneşte, apucă scrisoarea şi reciti primele rânduri. Era adevărat. Avea să fie oaspetele soţilor Gillingham, care aveau un conac nu departe de St. Clair Hall. Cu degete tremurânde, lăsă cu grijă foaia din mână şi se forţă să inspire adânc de câteva ori ca să controleze şuvoiul încins ce-o năpădise. Era o înflăcărare amestecată cu spaimă. Acea parte din ea care tânjise să-l cunoască pe S.A. Traherne în carne şi oase se războia deja cu partea cealaltă, care se temuse întotdeauna să-l întâlnească. Tensiunea apărută brusc între cele două îi dădu o stare de ameţeală. Încercând cu disperare să-şi păstreze cumpătul, îşi aminti că dintr-o astfel de întâlnire nu avea cum să iasă ceva romantic. De fapt, era pe punctul de a pierde relaţia epistolară care devenise atât de importantă pentru ea în ultimele câteva luni. Riscul teribil pe care îl implica această situaţie era ca, în timpul petrecut prin vecinătate, S.A. Traherne să audă nişte aluzii îngrozitoare despre Incidentul nefericit din trecutul ei. Evident, gazda lui, Lady Gillingham, ştia totul despre pata aceea neplăcută de pe reputaţia lui Emily. La fel ca toţi ceilalţi din preajma conacului Little Dippington. Se întâmplase cu cinci ani în urmă şi nimeni nu mai prea vorbea despre asta, dar categoric nu era un secret. Emily încercă să fie cât se poate de realistă. Mai devreme sau mai târziu, dacă S.A. Traherne rămânea destul de mult prin zonă, cineva cu siguranţă avea să menţioneze Incidentul. — La naiba, rosti ea destul de tare în liniştea bibliotecii. Tresări la auzul acelor cuvinte atât de nefeminine. Unul dintre dezavantajele faptului că petrecea atât de mult timp singură în acea casă enormă, doar cu o mână de servitori care să-i ţină companie, era că dobândise câteva obiceiuri urâte. De exemplu, înjura nestingherită, ca un bărbat când avea chef, ceea ce i se întâmpla frecvent. Îşi spuse că trebuia să-şi strunească limba pe lângă S.A. Traherne. Era sigură că unui bărbat atât de sofisticat şi sensibil ca el i se părea inacceptabil să audă sudălmi din gura unei femei. Avea să fie foarte dificil să se ridice la standardele înalte ale lui S.A. Traherne, constată ea cu amărăciune. Simţi un junghi de vinovăţie când se gândi dacă nu cumva îl indusese în eroare cu privire la propriul ei nivel de rafinament. Sări în picioare şi se apropie de fereastra care dădea înspre grădină. Chiar nu ştia dacă să se bucure sau să dispere din pricina scrisorii lui Traherne. Avea impresia că se bălăbănea pe marginea unei prăpăstii. S.A. Traherne venea la Little Dippington. Încă nu reuşea să perceapă amploarea posibilităţilor şi riscurilor aferente. Nu-i spusese când avea să sosească, însă era limpede că nu peste multă vreme. Poate în câteva săptămâni. Sau luna următoare. Poate că ar fi trebuit să inventeze o scuză, de pildă o vizită imposibil de amânat. Totuşi, nu s-ar fi îndurat să piardă această ocazie, chiar dacă s-ar fi putut solda cu un eşec în toată puterea cuvântului. Ce oribil că o îngrozea aşa de tare să se gândească la o întâlnire cu bărbatul pe care îl iubea. — La naiba, repetă Emily. Şi apoi îşi dădu seama că rânjea ca o idioată chiar dacă îi venea să plângă. Aproape că nu mai suporta întregul amalgam de emoţii. Se întoarse la birou şi citi restul scrisorii de la S.A. Traherne.   Vă mulţumesc pentru ultima dumneavoastră poezie, „Gânduri la ceasurile întunecate dinainte de mijirea zorilor“. Am citit-o cu mult interes şi, trebuie s-o mărturisesc, m-au impresionat cu precădere versurile în care exploraţi asemănările remarcabile dintre o urnă crăpată şi o inimă frântă. Extrem de tulburător. Sunt sigur că veţi fi primit un răspuns pozitiv de la un editor înainte ca misiva mea să ajungă la destinaţie.   Al dumneavoastră pentru totdeauna, S.A. Traherne   Emily ştiu în acel moment că nu avea cum să scape sub pretextul vizitării unei rude inexistente. Indiferent de ce avea să se întâmple, nu putea rata ocazia de a-l cunoaşte pe bărbatul care-i înţelegea atât de bine poemele şi care-i aprecia versurile ca fiind extrem de tulburătoare. Împături scrisoarea la loc şi o strecură în corsajul rochiei bleu cu talie înaltă. Aruncând o privire la pendulă, constată că trebuia să se întoarcă la treabă. Avea multe de făcut înainte să se ducă la întâlnirea Societăţii literare de joi după-amiaza. Găsi ultima scrisoare de respingere de la editor doar când ajunse pe la jumătatea teancului de pe birou. O recunoscu imediat, deoarece primise multe altele la fel. După toate aparenţele, domnul Pound, un bărbat evident limitat intelectual şi absolut insensibil, nu considera că poeziile ei erau extrem de tulburătoare. Pe de altă parte însă, vestea că S.A. Traherne avea să se afle curând prin vecinătate îi alină considerabil amarul.   — Fir-ar să fie, nu înţeleg de ce vrei să mergi la o reuniune a societăţii literare locale, Blade. Sprâncenele stufoase ale lordului Gillingham se ridicară în timp ce acesta-şi privea oaspetele. El şi Simon stăteau în curtea din faţa conacului, aşteptând să le fie aduşi caii. — M-am gândit c-ar putea fi distractiv. Simon îşi pocni uşor cravaşa de cizmă. Devenea tot mai nerăbdător, acum că mai erau doar câteva minute până s-o cunoască pe domnişoara Emily Faringdon. — Distractiv? Eşti un tip cam ciudat. Presupun că e din cauza anilor petrecuţi în Orient. Nu-i prea bine ca omul să stea prea mult printre străini, zic eu. Îşi face tot felul de idei năstruşnice. — Dar asta mi-a adus şi averea de care mă bucur acum, îi aminti Simon sec. — Mda, aşa e. Gillingham îşi drese glasul şi schimbă subiectul. Le-am spus domnişoarelor Inglebright că vei lua parte la reuniunea lor. Vei fi mai mult decât binevenit, sunt sigur, dar ar trebui să te avertizez că societatea asta e doar o haită de fete bătrâne care se întâlnesc o dată pe săptămână şi ridică în slăvi nişte nenorociţi de poeţi. Femeile sunt foarte, foarte înclinate spre prostii romantice de genul ăsta, ştii? — Aşa am auzit. Totuşi, sunt curios să văd cum se distrează mai nou lumea de la ţară. — Cum vrei. Vin cu tine la Rose Cottage şi te prezint, dar după aia eşti pe cont propriu. Nu te superi dacă nu rămân şi eu, nu-i aşa? — Bineînţeles că nu, murmură Simon în timp ce un rândaş le aduse caii. E ideea mea năstruşnică şi sunt pregătit să suport consecinţele. Simon sări uşor în şaua lui Lap Seng şi o porni la galop alături de gazda lui. Nerăbdarea pe care o simţea devenea tot mai intensă, rozându-i măruntaiele. Se chinui să o controleze. În mod normal, se mândrea cu propria stăpânire de sine. Nu se îndoia că avea să fie primit bine de domnişoarele Inglebright şi grupul de fete bătrâne cititoare de poezii. Poate că nu era arătos ca lorzii Byron, Ashbrook şi alţii de seama lor, dar era, la urma urmei, un conte. Era pe deplin conştient că acest simplu fapt, combinat cu averea şi puterea sa de netăgăduit, punea în umbră orice defecte fizice şi orice păcate, erori de judecată şi alte defecte de caracter. Fără îndoială că doamnele din Societatea literară de joi după-amiaza fuseseră încântate să afle că Înălţimea Sa, contele de Blade, dorea să participe la modesta lor reuniune. Rose Cottage merita întru totul atributul „modest“. Era o casă micuţă, situată nu departe de sat, înconjurată de o grădină de trandafiri. Două femei scunde, cu părul cărunt, de vârste nedeterminate, stăteau în poartă, întâmpinându-le pe alte trei femei care tocmai sosiseră pe jos. Toate erau înfofolite în pelerine uzate şi mantale îmblănite care-şi pierduseră de mult luciul. Bonetele lor demodate erau strânse bine sub bărbie. Simon le studie în timp ce se apropia călare împreună cu lordul Gillingham. Avu imediat impresia că era pe punctul de a se confrunta cu un stol de porumbei agitaţi. Înjură încet în sinea lui, întrebându-se care dintre aceste păsări şterse era Emily Faringdon. Se simţi descurajat, însă şi oarecum surprins. Cumva, din scrisorile ei, nu şi-o imaginase ca pe o femeie severă de vârstă mijlocie. Se aşteptase la o tânără vioaie care deborda de energie şi romantism. Cinci perechi de ochi circumspecţi priveau pe furiş de sub bonetele de modă veche. Niciuna dintre acele priviri nu părea să aparţină cuiva sub patruzeci de ani. Simon se încruntă. Fusese absolut convins că domnişoara Faringdon era mult mai tânără. Şi mai drăguţă. Cei din clanul Faringdon erau cunoscuţi pentru frumuseţea lor, din păcate neînsoţită de o inteligenţă pe măsură. — Bună ziua, doamnelor. Gillingham îşi scoase pălăria cu un aer galant şi zâmbi jovial. L-am adus pe oaspetele dumneavoastră din această după-amiază. Permiteţi-mi să vi-l prezint pe contele de Blade. Ştiţi, s-a întors recent din Indiile de Est. Vrea să vadă ce se mai petrece prin cercurile literare de aici, din Anglia. Simon tocmai îşi scotea căciula din blană de castor cu bor ondulat, oţelindu-se pentru sarcina care îi stătea înainte, când îşi dădu seama că nu se zărea nici urmă de entuziasm în vreuna dintre cele cinci perechi de ochi care îl înfruntau. Miji şi el ochii în timp ce Gillingham făcu prezentările. Nici urmă de îndoială. Doamnele din Societatea literară de joi după-amiaza nu erau încântate să-l vadă. De fapt, putea să jure că detectase iritare şi suspiciune pe chipurile lor. Ai fi crezut chiar că bunele doamne ar fi preferat ca el să nu se fi aflat deloc acolo. Gillingham încheie rapid formalităţile. — Domnişoarele Inglebright, domnişoara Bracegirdle, domnişoara Hornsby şi domnişoara Ostly. Femeile răspunseră politicos, dar rece. Nu era nici o domnişoară Faringdon, constată Simon. Se simţea uşurat, însă asta complica lucrurile în acelaşi timp. Spera că domnişoara doar întârzia. — Frumos din partea dumneavoastră să vă alăturaţi întâlnirii noastre, milord, rosti placid domnişoara Bracegirdle, o femeie înaltă, osoasă, cu o faţă prelungă. — Da, într-adevăr, declară afectat cea mai în vârstă din cele două surori Inglebright. Lăsa impresia că nou-venitul ar fi făcut mai bine să se fi dus în schimb la vânătoare. Ce amabil din partea dumneavoastră să vă aplecaţi asupra micii noastre societăţi de ţară! Mă tem că ne veţi considera destul de neinteresante, însă. Nu e nicio asemănare cu marile saloane din Londra. — Nu, nu, nicio asemănare, gânguri domnişoara Ostly, plinuţă şi prost îmbrăcată. Am rămas cam în urmă aici, milord. — Saloanele din Londra nu m-au impresionat în mod deosebit, spuse Simon, uimit de primirea care i se făcea. Ceva nu era în regulă. Doar câteva grupuri de doamne vorbăreţe şi filfizoni care preferau să discute ultimele scandaluri şi nu ultimele lucrări de literatură, continuă el. Cele cinci femei se priviră stânjenite. Cea mai tânără dintre domnişoarele Inglebright îşi drese vocea. — Uneori, şi noi mai pălăvrăgim despre astfel de prostii, milord. Ştiţi cum e la ţară. Abia aşteptăm să vină cineva de la oraş cu ultimele bârfe. — Atunci aş putea să vă furnizez ultimele noutăţi, răspunse Simon, pe jumătate amuzat. Nu aveau să scape atât de uşor. Intenţiona să plece când voia el. Femeile se priviră una pe cealaltă, părând mai nesigure şi enervate ca oricând. În momentul acela le atrase atenţia sunetul de potcoave de pe drum. — Ah, uite-o şi pe domnişoara Faringdon, spuse domnişoara Hornsby, părând să se bucure sincer pentru prima dată. „Misterioasa domnişoară Faringdon“, se gândi Simon; când se uită peste umăr, văzu o iapă gri bălţată galopând spre micul grup. I se puse un nod în stomac. În primul rând, femeia din şa călărea bărbăteşte şi nu pe lateral. În al doilea rând, această membră a clanului Faringdon nu era nici pe departe blondă. Nişte cârlionţi de un roşu aprins săltau în dezordine sub o bonetă veselă de pai. Pe chipul doamnei sclipea ceva. Simon era foarte intrigat. Emily Faringdon purta o pereche de ochelari cu rame de argint. Îi privi ţintă câteva secunde. Nicio altă femeie pe care o cunoştea n-ar fi purtat ochelari în public. — Domnişoara Emily Faringdon, îl informă în şoaptă lordul Gillingham. Aparţine unei familii simpatice, deşi sunt nişte cartofori cu toţii. Toată lumea îi numeşte Faringdonii cei fluşturatici şi neisprăviţi, ştii? Asta cu excepţia domnişoarei Emily. Ce fată drăguţă. Păcat de incidentul nefericit din trecutul ei. — A, da. Incidentul. Simon îşi aminti bârfa pe care o scosese recent de la gazda lui. Fusese o informaţie extrem de utilă. Deşi nu deţinea încă toate detaliile, cunoştea destule despre trecutul lui Emily ca să se bizuie pe un avantaj tactic important în campania pe care era pe punctul să o lanseze. Nu reuşea să-şi ia privirea de la Emily Faringdon. Văzu cu uimire o mână de pistrui răspândiţi pe nasul delicat. Iar ochii din spatele lentilelor sclipitoare erau foarte verzi. Incredibil de verzi. Lordul Gillingham tuşi discret. — N-ar fi trebuit să spun nimic, murmură el. S-a întâmplat pe când avea doar nouăsprezece ani, săraca de ea. Este totul în trecut. Nimeni nu mai vorbeşte despre asta, evident. Am încredere că n-o vei face nici dumneata. — Bineînţeles că nu, murmură Simon. Interlocutorul său se îndreptă puţin în şa şi-i zâmbi binevoitor lui Emily. — Bună ziua, domnişoară Emily. — Bună ziua, milord. Ce zi încântătoare, nu-i aşa? Emily îşi opri iapa şi-i zâmbi cu căldură lui Gillingham. Ne însoţiţi în după-amiaza asta? Începu să descalece fără ajutor. — Permiteţi-mi, domnişoară Faringdon. Simon cobora deja din şa, aruncându-i frâiele tovarăşului său. O privi rapid pe Emily în timp ce înainta spre ea. Încă nu-i venea să creadă că-şi găsise în sfârşit prada. Toţi Faringdonii pe care îi văzuse până atunci fuseseră înalţi, blonzi şi incredibil de arătoşi. Uitându-se acum la ea, Simon nu putea decât să presupună că, în urmă cu douăzeci şi patru de ani, vreo zână mai răutăcioasă strecurase un copil pe ascuns în leagănul din casa familiei Faringdon. Ba Emily aducea chiar puţin a spiriduş. În orice caz, nu amintea nici pe departe de o zeiţă impunătoare. Era mult prea scundă, foarte slabă şi nu avea deloc sâni. Într-adevăr, totul la ea părea firav, de la năsucul în vânt la curba blândă a şoldului, aproape imperceptibilă sub materialul greu al costumului demodat de călărie. Lumina soarelui licări din nou pe lentilele ochelarilor când Emily se întoarse către Simon. Acesta se trezi pironit de privirea ei verde în care strălucea un amestec revigorant de inteligenţă vioaie şi inocenţă binevoitoare. Simon hotărî că domnişoara Emily Faringdon avea să se dovedească a fi oricum, numai plictisitoare nu. Puţin cam în urmă cu moda, evident, însă defel plictisitoare. „E exact ca scrisorile ei, la urma urmei“, se gândi el. Doamna era originală. Se întinse spre ea, cuprinzându-i talia fină. O simţi uşoară şi suplă sub degetele lui. „Puternică pentru înălţimea ei. Şi plină de vitalitate feminină.“ La naiba! Se încingea doar atingând-o. Simon se încruntă şi îşi redobândi imediat stăpânirea de sine. Gillingham începu să le facă cunoştinţă în grabă, dar Emily nu asculta cu atenţie. — Mulţumesc, domnule, spuse ea cu respiraţia puţin întretăiată. Se concentra asupra săculeţului de mână pe care îl legase de şa. A spus Blade? Doamne sfinte, nu ni se întâmplă prea des să fim vizitate de un conte joi după-amiaza. — Numele meu de botez e Simon. Simon Augustus Traherne, rosti Simon apăsat. Cred că mă cunoaşteţi mai degrabă ca S.A. Traherne, domnişoară Faringdon. Emily Faringdon rămase cu gura căscată, şi ochii ei verzi se măriră de groază în spatele lentilelor. — S.A. Traherne? Nu, nu se poate să fiţi domnul Traherne. Se smuci în spate, ieşind din prinsoarea lui, de parcă ar fi ars-o. — Aveţi grijă, domnişoară Faringdon, strigă Simon văzând cum iapa îşi înălţa capul brusc, alarmată. Avertismentul lui veni însă prea târziu. Cizma lui Emily lovi accidental pântecele rotund al iepei, care, simţindu-se ofensată de un asemenea tratament, se dădu într-o parte, agitată. Săculeţul de mână se lovi de coastele animalului. Ochelarii lui Emily îi căzură pe vârful nasului. Încercă să-i împingă la loc, chinuindu-se să-şi controleze în acelaşi timp patrupedul. Dar era deja pe jumătate descălecată şi, când iapa sforăi şi se trase iarăşi în lateral, înclinându-se, tânăra femeie începu inevitabil să alunece în jos. — Dumnezeule, ţipă domnişoara Bracegirdle, cade de pe cal. — Aşa este, confirmă lordul Gillingham, evident îngrijorat. Una dintre domnişoarele Inglebright se repezi să apuce căpăstrul, însă aceasta fu ultima picătură pentru iapă. Animalul se ridică pe picioarele din spate, lovind aerul cu copitele din faţă. — La naiba, murmură Emily, pierzându-şi complet echilibrul şi căzând direct în braţele lui Simon, care o aşteptau larg deschise. capitolul 2 Emily îşi dori ca podeaua de la Rose Cottage să se caşte sub scaunul ei şi să o înghită cu totul. Era îngrozită. Era umilită. Ar fi dat orice să leşine pe loc. Din nefericire, nu era chiar atât de delicată şi sensibilă. Furia îi întuneca minţile. Era absolut intolerabil ca marea dragoste a vieţii ei să apară pe furiş şi să o prindă complet nepregătită pentru o astfel de ocazie monumentală. Sorbi din ceai ca să-şi calmeze nervii, ascultând sporovăială haotică a membrelor societăţii literare despre articolele dintr-un număr recent al Edinburgh Review. Se simţea o lipsă totală de entuziasm cu privire la acest proiect. Ceaşca zăngăni când Emily o puse pe farfurie. Sunetul o făcu să-şi dea seama cât de încordată era. În ritmul ăsta, era doar o chestiune de timp până să verse ceaiul pe covor. — Presupun că n-ar trebui să mă surprindă recenzia la ultima scriere a lui Southey. Vocea calmă, profundă a lui Simon tranşă o conversaţie agitată despre lucrarea destul de anostă a lui John MacDonald, O monografie geografică a Imperiului Persan. Ca de obicei, redactorii au fost complet pe lângă subiect în comentariile lor. Pur şi simplu nu ştiu cum să-l abordeze pe Southey. Bineînţeles, se pare că nu ştiu cum să-i abordeze nici pe Wordsworth sau Coleridge, nu-i aşa? Ai crede că au ceva de împărţit cu Poeţii lacului. Discuţia slăbuţă, care oricum începuse destul de greu, în scurt timp se opri de tot. Din nou. Simon sorbi din ceai şi îşi privi interlocutoarele, dându-le prilejul să răspundă. Când nu vorbi nimeni, încercă să reia conversaţia. Bineînţeles, la ce te poţi aştepta de la adunătura aia de scoţieni care se autointitulează critici literari? Cum a spus şi Byron acum câţiva ani, criticii din Edinburgh sunt meschini şi răutăcioşi. Tind să fiu de acord. Ce părere are micul dumneavoastră grup despre asta? — Vă referiţi la poemul satiric al lui Byron, Barzi englezi şi critici scoţieni, domnul meu? reuşi să întrebe politicos domnişoara Hornsby. — Corect. Nerăbdarea transpărea clar din vocea lui Simon. Domnişoara Hornsby se albi de parcă ar fi fost înţepată de o viespe. Vreo două doamne îşi dreseră glasurile şi se priviră agitate. — Mai doriţi ceai, milord? se interesă Lavinia Inglebright, apucând ceainicul. — Mulţumesc, rosti Simon sec. Emily se crispă sesizând iritarea şi frustrarea contelui, pe măsură ce conversaţia se transforma iarăşi într-o flecăreală lipsită de substanţă, dar nu-şi putu reprima un zâmbet fugar. Efectul glacial pe care îl avea Simon asupra Societăţii literare de joi după-amiaza o amuza. Era ca şi cum ai fi avut de-a face cu un dragon. Ştiai că trebuie să fii foarte politicos, dar nu prea aveai habar cum să te porţi cu creatura. Aşezat la locul de onoare, în apropierea şemineului, S.A. Traherne părea să ocupe tot spaţiul disponibil din încăperea aceea micuţă, înzorzonată, feminină. De fapt, o copleşea cu masculinitatea lui puternică, emanând o primejdie subtilă. În timp ce-l observa pe ascuns, tânăra femeie se simţi cuprinsă de un fior ciudat. Contele era bine făcut, musculos, zvelt şi lat în umeri. Coapsele puternice îi erau clar evidenţiate de pantalonii strâmţi. Emily sesiză că Lavinia Inglebright privea neliniştită scaunul delicat pe care stătea el. Săraca Lavinia se temea probabil că piesa fragilă de mobilier avea să se rupă în bucăţi. Se întrezărea un dezastru social. „Ce-i drept, contele căzut printre rămăşiţele scaunului Laviniei Inglebright ar fi o privelişte interesantă“, îşi spuse în sinea ei. În clipa următoare hotărî că o lua razna. De ce nu se încheia odată după-amiaza asta interminabilă? Îşi înăbuşi un geamăt şi miji ochii, încercând să găsească masa cea mai apropiată, unde să-şi aşeze cu grijă ceaşca şi farfuria zornăitoare. Fără ochelari, totul era doar o ceaţă colorată. Bineînţeles, îi ştersese şi-i pusese în săculeţul ei imediat ce contele o lăsase jos din braţe. Dar răul fusese deja făcut. Fusese văzută cu ei. După atâtea luni de speranţe tainice, când îşi cunoscuse în sfârşit marea dragoste a vieţii avusese ochelarii pe nas. Era pur şi simplu de nesuportat. Iar dezastrul nici măcar nu se încheia acolo. Blade o văzuse şi călărind bărbăteşte. În plus, o surprinsese purtând o bonetă demodată şi cel mai vechi costum de călărie al ei. Evident, nu-şi acoperise pistruii cu pudră înainte să plece de la St. Clair Hall. Nu se deranja niciodată să se pudreze când era la ţară. Toţi cei din Little Dippington ştiau deja cum arăta. Doamne, ce eşec. Pe de altă parte, Simon Augustus Traherne, conte de Blade, era chiar perfect, aşa cum ştiuse că avea să fie. Ce-i drept, răceala din privirea lui stranie o luase pe nepregătite, însă era de aşteptat ca ochii unui dragon să aibă o lucire de gheaţă, se gândi ea. Şi nici nu putea să-l acuze pentru duritatea neaşteptată a trăsăturilor sale. Doar nu era vina lui Blade că nu exista nici urmă de blândeţe sau moliciune în nasul acela îndrăzneţ, pomeţii înalţi şi maxilarul parcă tăiat în piatră. Era chipul unui om cu un mare caracter, se gândi Emily. Un chip pe care se citea o voinţă enormă. Pur şi simplu un model de perfecţiune masculină. Ce păcat că era conte! Prăpastia dintre ei era mult mai amplă acum decât atunci când el fusese pur şi simplu S.A. Traherne. Ceaşca şi farfuria din mâna ei zornăiră riscant când se aplecă înainte. — Permiteţi-mi să iau eu ceaşca, domnişoară Faringdon. Degetele lui puternice şi calde se atinseră de ale ei când îi luă abil obiectele de porţelan din mână. — Mulţumesc. Emily îşi muşcă buza şi se lăsă pe spate. Groaza ei depăşise orice limite. Evident, probabil că fusese pe punctul de a-şi pune ceaşca şi farfuria în poala cuiva, poate chiar a lui. La naiba. Înălţă o rugăciune disperată să scape din acest coşmar. — Sugerez să vă puneţi ochelarii, domnişoară Faringdon, murmură Simon în şoaptă, în timp ce doamnele începură să dezbată fără prea mult chef despre corectitudinea recenziilor din Edinburgh Review. Nu are sens să bâjbâiţi pe jumătate oarbă. Suntem prieteni vechi. În ceea ce mă priveşte, nu trebuie să vă preocupe moda. — Bănuiesc că aveţi dreptate, milord, oftă Emily. În orice caz, m-aţi văzut deja cu ei, nu-i aşa? Cotrobăi prin săculeţul ei după ochelari şi şi-i puse pe nas. În fine, văzu mai limpede chipul sculptat al lui Simon şi ochii lui stranii. Îşi dădu seama că acesta o observa foarte atent şi se gândi că-i putea citi gândurile. Nu prea corespund aşteptărilor dumneavoastră, nu-i aşa, milord? Buzele contelui se ridicară într-un zâmbet. — Sunteţi şi mai interesantă în persoană decât în scrisorile dumneavoastră, domnişoară Faringdon. Vă asigur, nu sunt absolut deloc dezamăgit. Sper doar să puteţi spune acelaşi lucru despre mine. Emily căscă gura, uluită. O închise rapid la loc. — Dezamăgită? se bâlbâi ea. O, nu, nicidecum, domnule Traherne, adică milord. Roşi, amintindu-şi că avea douăzeci şi patru de ani şi nu era o şcolăriţă prostuţă. În plus, coresponda cu bărbatul acesta de luni de zile. — Bine. Să continuăm atunci. Simon părea satisfăcut. Sorbi iarăşi din ceai strâmbându-se uşor, de parcă savoarea nu-i era întru totul pe plac. Hotărâtă să se comporte ca un adult, Emily se forţă să participe la conversaţia greoaie din jurul ei. Întrucât doamnele izbutiseră în sfârşit să încropească o discuţie despre influenţa Poeţilor lacului, făcu tot posibilul să-şi aducă o contribuţie cât de cât inteligentă. Contele sorbi în tăcere din ceai pentru o vreme. Tocmai ce se simţea mai în largul ei când, din senin, Simon lăsă din mână ceaşca şi interveni. În salonaşul cochet, cuvintele sale avură efectul unei bombe. — Că tot veni vorba de Byron şi cei de felul lui, rosti contele calm, a avut cineva ocazia să citească ultima lucrare a lordului Ashbrook, Eroul din Marliana? Personal, mi s-a părut o imitaţie destul de slăbuţă a lui Byron. Iar asta e o afirmaţie blândă. Tipul pur şi simplu nu e la fel de interesant ca Byron, nu-i aşa?  Îi lipseşte un simţ puternic al ironiei. Dar fără îndoială că Asbbrook e destul de îndrăgit în unele cercuri, în prezent. Sunt curios să aflu care e părerea dumneavoastră. Comentariul aparent inofensiv îngheţă atmosfera din încăpere. Domnişoarele Inglebright îşi ţinură respiraţia la unison. Gura domnişoarei Bracegirdle tremura din cauza şocului. Domnişoara Hornsby şi domnişoara Ostly se uitară una la cealaltă. Emily îşi coborî ochii spre mâinile pe care le ţinea împreunate foarte strâns în poală. Chiar şi Simon, cu toată sofisticarea şi tot calmul lui, părea oarecum speriat de tăcerea de plumb care se lăsase în salon. Era o tăcere de-a dreptul ostilă şi acuzatoare, diferită de cele de dinainte. Contele privi în jurul lui uşor îngrijorat. Să înţeleg că n-aţi avut prilejul să citiţi poemul epic al lui Ashbrook? — Nu, milord. N-am avut. Emily îşi coborî pleoapele, conştientă de văpaia care-i mistuia obrajii. Se întinse din nou după ceaşca de ceai, încercând cu disperare să găsească o ocupaţie degetelor tremurânde. — Nu aţi pierdut mare lucru, vă asigur, spuse Simon fără tragere de inimă. Ochii lui aurii trădau o curiozitate periculoasă; aducea cu un dragon care descoperise o posibilă pradă. Doamnele din Societatea literară de joi după-amiaza se treziră brusc la viaţă. Ca şi când menţionarea numelui lui Ashbrook le pusese în mişcare, preluară controlul asupra conversaţiei. Vocile lor se ridicară puternic, umplând salonul cu o dezbatere lungă şi prozaică despre o lucrare recentă numită Patronage, de Maria Edgeworth. Chiar şi criticii din Edinburgh, care în mod normal o linguşeau pe domnişoara Edgeworth, găsiseră cu greu câteva lucruri bune de spus despre acest roman. Membrele cenaclului îl sfârtecară pur şi simplu în bucăţi. Cu un zâmbet rece, de necitit, Simon se lăsă pe spate în scaun şi permise ca discuţia să se dezlănţuie în jurul lui. — Iertați-mă, îi murmură el lui Emily. Se pare c-am făcut o alegere nefericită. Emily, care tocmai sorbea din ceai, se înecă. — Chiar deloc, milord, reuşi ea să îngaime cu răsuflarea întretăiată şi ochii umeziţi. Doar că nu cunoaştem foarte bine scrierile lordului Ashbrook. — Înţeleg. Simon se întinse şi o bătu între umeri. Emily se clătină sub forţa loviturii, după care îşi recăpăta echilibrul şi respiraţia. — Mulţumesc, milord, şopti ea. — Cu plăcere. Afişând un surâs sardonic, Blade se ridică în picioare. În salon se lăsă din nou tăcerea, de data asta plină de speranţă. Bărbatul ridică o sprânceană. Cu îngăduinţa dumneavoastră, doamnelor, trebuie să plec. I-am promis lui Lady Gillingham că mă întorc devreme. Sper că voi avea plăcerea imensă de a vă revedea. Vă asigur că a fost o după-amiază foarte instructivă. Urmară câteva minute de curtoazie haotică, timp în care Simon fu condus degrabă spre uşa căsuţei. Făcu o plecăciune politicoasă şi se îndreptă spre poartă, unde îl aştepta legat armăsarul. Încălecă, îşi înclină pălăria şi o porni la galop. Un val de uşurare se lăsă din nou peste Rose Cottage. Celelalte cinci femei se întoarseră ca una spre Emily. — Credeam că nu mai pleacă, murmură Priscilla Inglebright, trântindu-se în scaun. Lavinia, ce-ar fi să ne torni încă o ceaşcă de ceai, te rog? — Sigur. Sora ei luă ceainicul, în timp ce doamnele se reaşezară pe locurile lor. Ce şoc am avut când lordul Gillingham a trimis vorbă că Blade voia să ne viziteze azi. Nu puteam să refuz. Gillingham mi-a spus că musafirul său e un personaj foarte important la Londra. — Presupun că e un om de vază, comentă sora ei, dar nu se potriveşte deloc în grupul nostru. — Deloc. Domnişoara Hornsby oftă. Era ca şi cum trebuia să întreţinem o fiară enormă care a nimerit cumva la noi în salon. — Un dragon, sugeră blând Emily. — Un dragon e o descriere foarte potrivită, încuviinţă domnişoara Ostly. Are un aer primejdios, nu-i aşa? Ochii ăia ciudaţi te îndeamnă să fii foarte precaut. Te trec fiori de gheaţă când îi vezi. — Ar trebui să fim foarte flatate că ne-a vizitat un conte, dar, sinceră să fiu, mă simt incredibil de uşurată c-a plecat. Bărbaţii de felul lui nu au ce căuta la un cenaclu de ţară ca al nostru, afirmă Priscilla Inglebright. E absolut extenuant să înfrunţi o asemenea personalitate. — Mi se pare că familia lui a locuit prin apropiere la un moment dat. Lavinia se încruntă, căzută pe gânduri. Emily tresări. — Eşti sigură? — O, da. Au trecut mai bine de douăzeci de ani de-atunci. Eu şi Priscilla ne mutaserăm de curând aici. Familia contelui deţinea destul de multe pământuri prin jur, dacă-mi amintesc bine. Lavinia se opri brusc, cu o expresie ciudată în privire. Dar, cum am spus, asta a fost cu peste douăzeci de ani în urmă şi nu ţin minte toate detaliile. — E culmea că a trebuit să-şi facă apariţia tocmai azi, remarcă domnişoara Hornsby. Aşteptam şi noi veşti de la Emily şi-a trebuit să petrecem o oră discutând ultimele cronici literare. Extrem de frustrant. Dar măcar putem trece la treabă acum. Se întoarse cu o privire întrebătoare spre tânăra femeie. Ei bine, draga mea? Cum a mers? Emily îşi împinse mai ferm ochelarii pe nas şi îşi apucă săculeţul de mână. Îşi simţea mintea mult mai clară acum că S.A. Traherne plecase. — Stimate membre ale Societăţii literare de joi după-amiaza, sunt încântată să vă aduc veşti bune. Scotoci prin săculeţ în timp ce vorbea, scoţând nişte hârtii. Acţiunile la canalul navigabil pe care le-am cumpărat au fost vândute cu un profit respectabil. Am primit raportul domnului Davenport cu poşta de azi-dimineaţă. A dus deja cambiile la bancă şi a depus sumele în conturile voastre. — Măi să fie, exclamă domnişoara Bracegirdle cu o strălucire veselă în ochi. S-ar putea să-mi permit totuşi căsuţa de la capătul străzii. Ce uşurare să ştiu că voi avea un acoperiş deasupra capului după ce-mi pleacă la şcoală ultima odraslă! — Ce palpitant, declară domnişoara Hornsby. Gândeşte-te, Martha, se întoarse ea spre domnişoara Ostly, aşa ne putem asigura o pensie decentă. — Foarte bine, răspunse Martha Ostly, din moment ce-a devenit destul de clar că niciunul dintre angajatorii noştri nu se va chinui să ne ofere aşa ceva. Ce uşurare să te gândeşti că n-o să-ţi petreci bătrâneţile în sărăcie! — În ritmul ăsta, eu şi Lavinia vom avea curând suficienţi bani ca să ne deschidem propriul pension pentru domnişoare, spuse Priscilla Inglebright fericită. Ni s-a părut un vis imposibil, şi acum e pe cale să se împlinească. — Mulţumită lui Emily, adăugă Lavinia Inglebright zâmbindu-i călduros celei mai tinere membre din grup. — Mă cutremur când îmi imaginez ce s-ar fi ales de noi dacă nu ne-ai fi sugerat planul incredibil de a pune banii în comun şi de a investi în acţiuni şi fonduri, Emily. Domnişoara Hornsby dădu din cap. Eu, una, mă îngrozeam la gândul că va trebui să am grijă de vreo rudă vârstnică. Am nişte neamuri înfiorătoare, te umilesc pentru cel mai mic gest caritabil. — Suntem salvate şi îi datorăm totul lui Emily, conchise domnişoara Bracegirdle. Dacă te putem răsplăti cumva, să ne spui numaidecât. — M-aţi răsplătit peste măsură fiind prietenele mele, le asigură Emily. Nu voi uita niciodată ce-aţi făcut pentru mine acum cinci ani, când mă umplusem de ruşine. — Prostii, draga mea, spuse domnişoara Bracegirdle. Pur şi simplu am insistat să iei parte la reuniunile noastre de joi după-amiaza, ca de obicei. „Şi le-aţi arătat astfel foarte clar tuturor că oamenii cumsecade din Little Dippington nu o vor ostraciza pe fiica familiei Faringdon doar din cauza Incidentului nefericit“, se gândi Emily, cuprinsă de un val de afecţiune. Avea să le fie mereu recunoscătoare acelor doamne. Cu o licărire poznaşă în ochi, Lavinia Inglebright se ridică şi propuse: — Ştiţi ce? Cred c-ar trebui să sărbătorim. Să aduc sticla aia de Bordeaux pe care am păstrat-o pentru ocazii speciale, Priscilla? — Ce idee încântătoare! exclamă sora ei.   Simon se văzu obligat să-şi plimbe armăsarul aiurea printre copaci aproape o jumătate de oră înainte ca prada lui să binevoiască să apară. Contele fumega în sinea lui. Lucrurile nu începuseră chiar aşa de bine precum anticipase el când aranjase să participe la reuniunea de joi după-amiaza. Obligat să însceneze o retragere strategică, se hotărâse să o aştepte în pădurice pe Emily, care urma să se întoarcă la St. Clair Hall. Se aşteptase ca întrunirea societăţii literare să se încheie la scurt timp după plecarea lui, dar era evident că bunele doamne găsiseră în sfârşit un subiect de discuţie. Frigul îi intrase în oase, deşi era o după-amiază neobişnuit de caldă. La urma urmei, era sfârşitul lui februarie. Lap Seng necheză încet şi îşi ciuli urechile fine. Simon îl struni şi ascultă. Auzi la distanţă sunetul unui cal venind la trap. — Era şi vremea, mârâi el încălecând la loc. Apoi se încruntă când auzi vocea lui Emily intonând vioi, dar fals, un cântecel. — La ce-s buni bărbaţii, vă întreb, doamnelor/Dac-am avea un dram de minte, i-am azvârli în ghearele dracilor./Toate au cică un rost pe lume, până şi lipitorile/Dar rostul bărbaţilor nu-l putem dibui/Decât dacă le umblăm în izmene, căutându-le comorile. În pofida proastei lui dispoziţii, Simon se trezi rânjind. Se pare că membrele societăţii se delectaseră cu ceva mai tare decât ceaiul după plecarea lui. Apucă mai strâns frâiele şi îl scoase pe Lap Seng dintre copaci, în mijlocul drumului. O clipă mai târziu, iapa pestriţă a lui Emily apăru tropăind de după curbă. La început, tânăra femeie nu-l văzu. Era mult prea concentrată asupra cântecului obscen. Ochelarii îi străluceau în lumina soarelui şi cârlionţii roşii îi săltau pe ritmul melodiei. Pe Simon îl cuprinse brusc dorinţa de a vedea cum i-ar fi arătat părul de culoarea focului dacă l-ar fi lăsat să-i cadă liber pe umeri. — Fir-ar să fie, bombăni el pe sub mustaţă. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să fie atras fizic de femeia asta. Trebuia să-şi păstreze mintea limpede şi să-şi urmeze scopul. Răzbunarea cu sânge-rece presupunea gândire cu sânge-rece. Bună ziua, domnişoară Faringdon. Emily îşi opri calul, uluită. — Milord, ce căutaţi aici, pentru numele lui Dumnezeu? Era roşie la faţă şi în ochii ei de spiriduş se citea panica. V-aţi pierdut? Familia Gillingham locuieşte chiar peste deluşorul acela. Trebuie doar să faceţi stânga la pârâu şi să urcaţi colina de-a curmezişul. — Mulţumesc, spuse Simon. Dar vă asigur că nu m-am pierdut. Vă aşteptam. Începusem să mă tem că aţi apucat alt drum spre casă. Ea îl privi inexpresiv. — Dar aţi spus că familia Gillingham vă aştepta să ajungeţi devreme. — Mărturisesc c-a fost o scuză ca să pot pleca. Am avut impresia clară că prezenţa mea le inhiba pe bunele doamne de la societatea literară. — Mă tem c-aveţi dreptate, milord. Nu suntem deloc obişnuite să primim în rândurile noastre un dragon – îngrozită, încercă imediat să o dreagă – adică un conte. — Un dragon, hm? Aşa mă consideraţi dumneavoastră, domnişoară Faringdon? — O, nu, domnul meu, îl asigură ea rapid. Ei bine, poate că există o anumită asemănare la nivelul ochilor. Simon zâmbi larg. — Dar dinţii? — O asemănare extrem de mică. Dar vă asigur că absolut nesemnificativă, milord. Corespundeţi pe deplin imaginii pe care mi-am făcut-o din scrisorile dumneavoastră. Simon expiră încet, străduindu-se din răsputeri să nu-şi piardă răbdarea. — V-ar plăcea să mă însoţiţi într-o plimbare? Avem multe de discutat. — Avem? — Bineînţeles. Suntem prieteni vechi, nu-i aşa? — Suntem? — Corectaţi-mă dacă greşesc, domnişoară Faringdon, dar aveam impresia că am corespondat câteva luni de zile. Ea începu să se agite. — O, da, milord. Cu siguranţă. Categoric. Buclele ei roşii săltară sub bonetă când dădu din cap a încuviinţare. Simt că vă cunosc de ani de zile. — Sentimentul e reciproc. — Doar că nu mă aşteptam să vă cunosc în persoană. — Înţeleg. Ce spuneţi de-o plimbare pe malul pârâiaşului? Simon descălecă şi se îndreptă cu paşi mari şi hotărâţi spre ea, trăgându-l pe Lap Seng. Ea îl privi cu o dorinţă nedisimulată. — Mi-ar plăcea foarte mult, milord, dar mă tem că nu s-ar prea cuveni. — Prostii. Cine să ne vadă? Şi chiar dacă ne-ar observa cineva împreună, nu ar avea de ce să comenteze. La urma urmei, tocmai ce ni s-a făcut cunoştinţă, potrivit uzanţelor, la întrunirea unui cenaclu respectabil. Ezitarea ei dispăru imediat. Îi zâmbi radios. — Aveţi dreptate, milord. Nu-mi vine să cred că în sfârşit ne-am întâlnit. E încununarea tuturor speranţelor mele. Începu să coboare de pe iapă şi Simon se întinse să o ajute. De data asta, spre dezamăgirea lui, nu-şi mai pierdu echilibrul şi nu i se prăbuşi în braţe. O parte din el îşi dorea să simtă din nou trupul acela moale, uşor și feminin. — Îmi pare rău că v-am luat prin surprindere în după-amiaza asta, spuse el, mânând caii înspre pădurice. Sperasem să vă surprind. Ştiu ce mult vă plac surprizele. — Foarte atent din partea dumneavoastră. Chiar îmi plac surprizele. Emily se opri, după care specifică: de cele mai multe ori. — Dar nu întotdeauna, zâmbi el. — Aş fi vrut din tot sufletul să fiu pregătită pentru întâlnirea noastră. Nici nu vă imaginaţi cum am întors pe toate părţile scrisoarea primită azi-dimineaţă. Am presupus că voi avea la dispoziţie săptămâni întregi ca să pun la punct toate detaliile. Nu c-ar fi contat prea mult, bănuiesc. Contele o privi şi îşi dădu seama că-i ajungea doar până la umăr. Era mică, însă mişcările ei aveau o eleganţă încântătoare. — Permiteţi-mi să vă spun că arătaţi excelent, domnişoară Faringdon. Într-adevăr, m-aţi fermecat din clipa în care v-am văzut. — Chiar aşa? Îşi încreţi nasul, vădit uluită de afirmaţia lui. — Absolut. — Vă mulţumesc, milord. Vă asigur că şi eu am fost la fel de fermecată. De dumneavoastră, vreau să spun. „Va fi aproape prea uşor“, se gândi Simon. — Dar nu voiam să vă supăr pe dumneavoastră sau pe doamnele de la societatea literară, declară el cu glas tare. Iertaţi-mă, vă rog. — Vedeţi dumneavoastră, astăzi nu plănuiserăm să discutăm despre poezie sau ultimele recenzii, îi explică Emily, păşind uşor în dreptul lui. — Despre ce aveaţi de gând să discutaţi? — Investiţii, spuse ea fluturând nonşalant din mână. — Investiţii? — Da, îmi dau seama că trebuie să vi se pară incredibil de plictisitor. Îl privi neliniştită. Vă asigur că astăzi a fost o zi mai deosebită. Aveam să le dau prietenelor mele nişte veşti excelente despre unele plasamente pe care le-am făcut în numele lor. Ştiţi, le îngrijorează situaţia pensiilor lor. Şi pe bună dreptate. — Vă ocupaţi de pensiile lor? — Mă pricep cât de cât la chestiunile financiare, aşa că fac tot ce pot. Doamnele pe care le-aţi cunoscut astăzi s-au purtat foarte frumos cu mine. Măcar atât pot face ca să le răsplătesc. Îi zâmbi liniştitor. Dar vă promit că în mod normal ne petrecem timpul dezbătând ultimele romane şi volume de poezii. Chiar săptămâna trecută am analizat cu mare atenţie cartea domnişoarei Austen, Mândrie şi prejudecată. Voiam să vă scriu despre asta. — Cum vi s-a părut romanul? — E foarte agreabil în felul lui. Adică domnişoara Austen e cu siguranţă o scriitoare foarte bună. Are un dar neîntrecut de a scoate în evidenţă anumite tipuri de personaje, dar… — Dar? Era curios fără să vrea. — Subiectele ei sunt atât de obişnuite, nu credeţi? Se referă la tipuri umane şi evenimente atât de comune! — Domnişoara Austen nu e Byron, sunt de acord. — Aşa e, aprobă Emily cu entuziasm. Cărţile ei sunt destul de antrenante, însă le lipseşte exotismul ce răzbate din scrierile lordului Byron, ca să nu mai pomenim de spiritul de aventură şi de pasiunea exacerbată. La cenaclul nostru tocmai am terminat de citit Ghiaurul. — Şi v-a plăcut, să înţeleg? — O, da. O atmosferă splendidă, aventuri remarcabile, pasiuni incitante – mi-a plăcut la fel de mult ca Childe Harold. Abia aştept următorul poem al lui Byron. — Dumneavoastră şi majoritatea londonezilor. — Spuneţi-mi, milord, aţi auzit cumva cum se pronunţă mai exact „G“-ul din Ghiaurul[1]? E dur sau moale? Joia trecută am discutat destul de mult pe tema asta şi niciuna dintre noi nu era sigură, deşi domnişoara Bracegirdle, care stăpâneşte excelent istoria antică, consideră c-ar trebui să fie moale. — E o chestiune încă nesoluţionată, din câte ştiu eu, răspunse ambiguu Simon. Încă nu avusese ocazia să citească poemul şi nici nu intenţiona să o facă. Citise literatură romantică şi poezie doar cât să-şi pună la punct capcana. Acum că laţul era pe cale să se strângă în jurul prăzii, nu-l mai interesau câtuşi de puţin poemele tratând despre pasiune şi aventură. Avea lucruri mult mai bune de făcut. — Nu c-ar conta realmente, spuse Emily. Treaba cu „G“-ul, vreau să spun. — Pentru Byron ar trebui să conteze, zise el ridicând din umeri. Ajunseseră la pârâu şi erau acum în siguranţă, feriţi de orice priviri curioase. Se întoarse o luă spre dreapta, în amonte. Emily îşi ridică fustele costumului de călărie ponosit cu un gest graţios care conferi ţinutei mai multă eleganţă decât avea de fapt. Se uită curioasă la peisajul din jur. — Mă scuzaţi, milord, dar se pare că ştiţi încotro mergeţi. Vă amintiţi cărarea asta din vremea copilăriei? Simon îi aruncă o privire piezişă. Bineînţeles, era clar că avea să afle despre asta destul de curând. — De unde ştiţi că familia mea a avut o casă aici? — Lavinia Inglebright a pomenit despre asta. — A trecut foarte mult timp de atunci, spuse Simon precaut. — Totuşi, ce coincidenţă uluitoare, nu-i aşa? Imaginaţi-vă doar, milord, aţi început să corespondaţi cu mine deoarece aţi descoperit întâmplător că vă împărtăşeam interesul pentru literatura romantică. După aceea se vădeşte că aţi locuit lângă Little Dippington când eraţi mic. Iar acum facem cunoştinţă. Incredibil! — Viaţa e plină de coincidenţe bizare. — Prefer să cred că e vorba de soartă. Ştiţi ce? Văd cu ochii minţii un băieţel alergând pe lângă pârâu, poate cu un câine. Aveaţi un câine, milord? — Cred că da. — Mă gândeam eu. Eu însămi vin des pe aici. Vă amintiţi poemul meu intitulat Versuri într-o zi de vară pe malul unui iaz? — Destul de bine. — L-am scris pe când contemplam iazul micuţ din faţa noastră, îl informă ea cu mândrie. Poate vă amintiţi un vers sau două din el? Simon aruncă o singură privire la expresia plină de speranţă din ochii ei verzi şi se trezi scotocind cu disperare prin minte după un pasaj din poemul suav, dar uşor de uitat pe care i-l trimisese mândră într-una dintre ultimele ei scrisori. Fu extrem de uşurat când memoria lui excelentă îi veni în ajutor. Făcu o încercare cu primele două versuri. — „Priveşte iazul presărat cu stropi de soare încins. Stau lângă el visând comorile-i de nedescris.“ — V-aţi amintit! Emily părea la fel de încântată de parcă i-ar fi oferit o lădiţă de giuvaieruri. În clipa următoare i se destăinui roşind: Îmi dau seama c-ar trebui să rescriu anumite părţi. Nu-mi place foarte mult felul în care „nedescris“ rimează cu „încins“. „Aprins“ sau „stins“ s-ar potrivi mai bine, nu credeţi? — Păi, începu Simon precaut, e greu de spus. — Nu c-ar conta prea mult în momentul de faţă, îi spuse ea vioi. Lucrez la un proiect important şi va dura o vreme până să mă întorc la Versuri într-o zi de vară pe malul unui iaz. — Un proiect important? Cumva, discuţia începuse să-i scape printre degete, constată el. — Da, l-am numit Doamna misterioasă. Va fi un poem epic de mare amploare, cu aventuri şi pasiuni întunecate, în stilul lui Byron. Îşi ridică timidă privirea spre el. Sunteţi singurul, în afară de membrele societăţii literare, căruia i-am spus până acum, milord. — Sunt onorat, rosti el cu o mică plecăciune. Aventură şi pasiuni întunecate, hm? — O, da. E vorba de o tânără cu părul de culoarea apusului de soare care pleacă în căutarea iubitului ei dispărut. Vedeţi dumneavoastră, cei doi urmau să se căsătorească, însă familia ei nu era de acord şi le-a interzis să se mai vadă. El a fost obligat să plece. Dar mai întâi i-a dat un inel fetei şi-a asigurat-o că se va întoarce s-o ia cu el, în pofida opreliştilor. — Dar planul n-a mers bine? — Exact. El nu-şi mai face apariţia, iar eroina ştie că a dat de necaz şi că are nevoie cu disperare de ea. — De unde ştie? întrebă Simon. — Ea şi eroul sunt atât de apropiaţi, atât de uniţi de pasiunea lor pură şi nobilă, încât pot comunica pe un plan superior. Pur şi simplu simte că el are probleme, astfel că îşi părăseşte căminul pornind în căutarea lui. — Un gest destul de riscant. Poate că el s-a folosit pur şi simplu de ostilitatea părinţilor ei ca pretext s-o abandoneze. Poate că se plictisise de ea, iar faptul că familia tinerei l-a alungat i-a oferit prilejul să scape de o legătură stânjenitoare pe care nu şi-o dorea. Lui Simon îi veni să-şi dea palme imediat ce termină de vorbit. Expresia îngrozită de pe chipul fetei era de-ajuns să-i răscolească bruma de conştiinţă care-i mai rămăsese. — O, nu, îngăimă Emily. Nu s-a întâmplat deloc aşa. — Bineînţeles că nu, spuse contele, forţându-se să zâmbească larg. Vă tachinam doar. Trebuie să mă iertaţi. Cum aş putea să cunosc povestea din spatele poemului dumneavoastră? Doar dumneavoastră îl scrieţi. — Exact. Şi vă promit că va avea un final fericit. Vedeţi dumneavoastră, prefer finalurile fericite. — Spuneţi-mi ceva, domnişoară Faringdon. Dacă cineva v-ar da zece mii de lire, ce-aţi face cu ele? Entuziasmul ei eteric dispăru ca prin farmec. În spatele lentilelor, privirea visătoare a lui Emily deveni dintr-odată şireată. O inteligenţă ascuţită sclipea ca un foc verde în ochii aceia de spiriduş. — Aş investi într-o companie care urmează să construiască un nou canal, despre care am aflat de curând, aş achiziţiona poate câteva titluri bancare şi aş plasa nişte bani în obligaţiuni cu dobândă de patru la sută. Totuşi, aş avea grijă cu ultimele. Războiul ăsta obositor împotriva lui Napoleon se va sfârşi curând şi s-ar putea ca dobânda obligaţiunilor să scadă. Trebuie să fii gata să te mişti rapid când ai de-a face cu banii guvernului. — Excelent, murmură el pe sub mustaţă. Voiam să mă asigur că am nimerit femeia potrivită. Pentru o clipă începusem să mă îndoiesc. Emily clipi. — Mă scuzaţi? — Nu contează. O glumă personală. Simon îi zâmbi. Sfaturile dumneavoastră financiare sunt foarte logice, domnişoară Faringdon. Strategiile noastre se aseamănă foarte mult. — Oh! Jucaţi la Bursă? — Printre altele. Am diverse interese financiare. Opri caii şi legă frâiele de doi copaci din apropiere, după care o luă pe Emily de braţ şi o duse înspre un bolovan mare de lângă iaz. O privi aşezându-se şi ajustându-şi cu eleganţă fustele grele ale costumului de călărie. Îl distraseră pentru o clipă mişcările mâinilor ei peste faldurile groase. Apoi îşi veni în fire. „E timpul să ne întoarcem la scopul nostru iniţial“, se gândi. Nici nu vă imaginaţi cât înseamnă asta pentru mine, declară el alăturându-i-se. Locul ăsta mi-a apărut de nenumărate ori în vis, şi de fiecare dată dumneavoastră eraţi lângă mine. După ce v-am citit poemul, am ştiut că apreciaţi acest peisaj la fel de mult ca mine. Ea se uită în jur, încruntându-se la malurile acoperite de iarbă şi la iazul puţin adânc. — Credeţi că l-am redat bine în poezie, milord? Sunteţi sigur c-aţi recunoscut exact locul acesta din descrierea mea? Simon îi urmări privirea, amintindu-şi de câte ori venise acolo în tinereţea lui singuratică, refugiindu-se de tatăl lui tiranic şi rece sau de cererile nesfârşite ale mamei lui slabe de înger, mereu suferinde. — Da, domnişoară Faringdon. Cu siguranţă l-aş recunoaşte oricând. — E atât de frumos! Vin destul de des aici ca să fiu singură şi să mă gândesc la poemul meu epic, Doamna misterioasă. Acum, când ştiu că aţi cunoscut odinioară acest colţ de rai, că aţi meditat aici, va însemna cu atât mai mult pentru mine. — Mă flataţi. — Spun doar adevărul. Ciudat, nu-i aşa? Se răsuci spre el cu sprâncenele unite într-o expresie sinceră. Dar m-am simţit foarte aproape de dumneavoastră de când v-am citit prima scrisoare. Nu vi se pare că e mâna uimitoare a sorţii că ne-am descoperit reciproc prin scrisori? — O mână absolut uimitoare. Simon se gândi câte săptămâni petrecuse căutând cea mai bună metodă ca să o abordeze pe domnişoara Emily Faringdon. O scrisoare alcătuită sub pretextul că auzise despre interesul pe care-l manifesta pentru poezie i se păruse cea mai rapidă, mai uşoară modalitate de a pătrunde iarăşi la St. Clair Hall. — Am ştiut din prima scrisoare că sunteţi foarte special, milord. — Eu am fost cel care avea impresia că purta corespondenţă cu o femeie foarte specială. Galant, îi ridică mâna şi i-o sărută. — Am visat atât de mult la o relaţie ca a noastră, mărturisi ea cu un surâs visător. Contele o măsură din priviri. Era tot mai uşor. Femeia era deja pe jumătate îndrăgostită de el. Din nou, trânti uşa în faţa sentimentului aceluia cicălitor de vină care îl agasa într-un colţ îndepărtat al minţii. — Spuneţi-mi, domnişoară Faringdon, cum anume vedeţi relaţia noastră? Ea roşi, dar ochii îi sclipeau de entuziasm: — O relaţie foarte pură, milord. O relaţie într-o sferă superioară, dacă mă înţelegeţi. — O sferă superioară? — Da. La cum văd eu lucrurile, legătura dintre noi este evident intelectuală. E un produs nobil al minţii, o relaţie care se desfăşoară pe tărâmul metafizic. O prietenie bazată pe o sensibilitate asemănătoare şi înţelegere reciprocă. Am putea spune că avem o comuniune spirituală, milord. O uniune a reflecţiilor fundamentale. Pasiunile noastre sunt dintre cele mai înalte. — Pe toţi dracii, bombăni Simon. — Milord? Îl privea cu o asemenea inocenţă, încât îi venea s-o apuce de umeri şi s-o scuture zdravăn. Nu putea fi chiar atât de naivă, în ciuda poeziilor ei. Avea, la urma urmei, douăzeci şi patru de ani, şi mai era şi povestea aceea cu Incidentul nefericit pe care i-o menţionase Gillingham. — Mă tem că mi-aţi supraestimat virtuţile nobile, domnişoară Faringdon, rosti el fără menajamente. Nu am venit în Hampshire ca să am o legătură spirituală cu dumneavoastră. Strălucirea din ochii ei se stinse instantaneu. — Mă scuzaţi, milord? Simon scrâşni din dinţi şi îi apucă mâna. — Am venit cu un scop mult mai lumesc, domnişoară Faringdon. — Şi care ar fi acesta? — Am venit să vă cer de soţie. Tânăra femeie nu reacţionă deloc aşa cum se aşteptase el de la o fată bătrână cu un trecut îndoielnic. Ar fi trebuit să fie încântată că un conte voia să discute cu tatăl ei despre o posibilă căsătorie. În schimb, mormăi indignată: — La naiba! Simon îşi pierdu răbdarea. — Până aici, anunţă el. Trebuie să renunţaţi la toate balivernele astea romantice despre sferele superioare ale dragostei cu care v-aţi îndopat atâtea luni. — Milord, despre ce vorbiţi? — Păi, despre pasiunile mai întunecate, bineînţeles, domnişoară Faringdon. Se întinse spre ea şi o trase în braţele lui. Sunt curios să văd dacă realmente vă plac astfel de lucruri.   [1] Titlul original al poemului lui Byron este Giaour (n. red.)    

Capitolul 1 Era cea mai întunecată oră a nopţii, aproape ora trei dimineaţa, şi ceaţa îngheţată se lipea de oraş ca o fantomă. Prudence Merryweather concluziona, cu părere de rău, că era un moment destul de nepotrivit pentru a-i face o vizită bărbatului cunoscut sub numele de îngerul Prăbuşit. Tremură în ciuda hotărârii ei îndrăzneţe, în momentul în care trăsura se opri în faţa uşii de la intrarea casei, învăluită în ceaţă. Noile felinare cu gaz care fuseseră instalate în această parte a oraşului erau neputincioase în această ceaţă deasă. O tăcere sinistră pusese stăpânire pe strada rece, întunecată. Singurele zgomote erau uruitul trăsurii şi cele făcute de copitele cailor pe pavaj. Prudence se gândi o clipă să-i spună vizitiului să întoarcă trăsura şi s-o ducă direct acasă. Dar alungă acest gând tot atât de repede cum îi venise. Ştia că nu trebuie să ezite acum. Era în joc viaţa fratelui ei. Îşi adună curajul, îşi potrivi mai bine ochelarii şi coborî din trăsură. Îşi trase gluga pelerinei vechi de lână gri, astfel încât să-i ascundă faţa şi începu hotărâtă să urce treptele casei. În urma ei, trăsura porni mai departe. Prudence se opri şi se întoarse alarmată. — Hei, unde ai plecat, omule? Ti-am spus că-ţi mai dau ceva în plus, dar să m-aştepţi. Nu stau decât un minut. — Nu te speria, dom’şoară. Potriveam doar hăţurile, atât. Vizitiul apărea ca o pată întunecată, fără trăsături distincte în capa lui mare şi cu pălăria trasă mult peste urechi. Vocea lui hârâia datorită ginului pe care-l băuse toată seara, ca să se apere de frigul înţepător. — Ţi-am spus că te aştept. Prudence se relaxă uşor. — Te rog să m-aştepţi până mă-ntorc. Altfel, rămân în aer după ce-mi termin treaba. — Ai o treabă? Aşa-i zice? Vizitiul zâmbi pe sub mustaţă în timp ce destupa sticla de gin şi turnă conţinutul pe gât. — Drăguţă treabă, n-am ce zice. Poate că prietenul o să vrea să-i încălzeşti patul toată noaptea. E al naibii de frig în seara asta. Prudence se încruntă la el, îşi dădu seama că nu câştiga nimic angajându-se într-o discuţie cu un vizitiu beat la ora asta târzie. N-avea timp de asemenea prostii. Îşi strânse mai bine mantia în jurul corpului şi urcă în grabă treptele de la uşa principală. Ferestrele de la etaj erau întunecate. Probabil că celebrul stăpân al casei se culcase deja. Din toate punctele de vedere, era o situaţie anormală. Se spunea că legendarul Conte de Angelstone rareori se culca înaintea zorilor. Îngerul Prăbuşit nu-şi câştigase această reputaţie formidabilă culcându-se la ore rezonabile. Toată lumea ştie că diavolul prefera adăpostul nopţii. Prudence ezită înainte de-a ridica mâna înmănuşată pentru a bate la uşă. Era foarte conştientă că treaba pe care urma s-o facă implica un anumit risc. Fusese crescută la ţară, venise de curând la Londra, dar nu era atât de naivă încât să creadă că era normal ca doamnele să viziteze domni la orice oră, cu atât mai puţin la ora trei dimineaţa. Prudence bătu cu putere în uşă. Păru să treacă o veşnicie până când un majordom morocănos, pe jumătate îmbrăcat, deschise uşa. Era un om fălcos, cu un început de chelie, care-i amintea lui Prudence de un câine de vânătoare, feroce. Lumânarea pe care o ţinea într-o mâna dezvălui trăsăturile sumbre ce exprimau mai întâi supărarea, apoi un dezgust crescând. Luă notă de pelerina şi de silueta acoperită a lui Prudence cu ochi tăioşi, dezaprobatori. — Da, domnişoară? Prudence respiră profund. — Am venit să-i fac o scurtă vizită domnului conte. — Chiar aşa? Majordomul schiţă un rânjet batjocoritor care i s-ar fi potrivit Cerberului, câinele cu trei capete despre care se spunea că păzeşte intrarea în infern. — Cu regret vă informez că lordul nu este acasă. — Ba e. Prudence ştia că trebuie să fie fermă, dacă voia să treacă de cerberul îngerului Prăbuşit. — Mi-am verificat informaţiile înainte de-a mă decide să-l vizitez. Te rog să-l informezi imediat că are un vizitator. — Şi cine să-i spun c-a venit? întrebă majordomul cu o voce cavernoasă. — O doamnă. — Nu prea-i de crezut. Nici o doamnă n-ar fi aici la ora asta. Cară-te, nesuferită mică ce eşti! Lordul nu vrea să aibă de-a face cu cele de soiul tău. Dacă are chef de un pic de sifon poa’ să caute ceva mult mai bun decât o prostituată de pe stradă. Prudence fierbea din pricina insultelor. Totul avea să fie în mod clar mai neplăcut decât anticipase ea. Strânse din dinţi. — Fii bun şi informeaz-o pe înălţimea sa că cineva pe care-l interesează apropiatul lui duel doreşte să-l vadă. Majordomul o privi uimit. — Şi, mă rog, ce-ar putea să ştie o femele de genul tău despre chestiunile personale ale înălţimii sale? — Se pare că mult mai mult decât ştii dumneata. Dacă nu-i spui lui Angelstone că-l caută cineva, te asigur c-ai să regreţi. Ai putea să-ţi pierzi slujba dacă nu-l anunţi că sunt aici. Majordomul nu părea impresionat de această ameninţare, dar începuse să şovăie. — Aşteaptă aici. Trânti uşa, lăsând-o pe Prudence în picioare, pe scări. Degetele de gheaţă ale ceţii se-ncolăciră strâns în jurul ei. Se ghemui mai adânc în mantie. Aceasta se dovedea a fi una dintre cele mai mizerabile seri pe care le petrecuse în viaţa ei. Lucrurile fuseseră mult mai simple la ţară. Uşa se deschise din nou, un moment mai târziu. Majordomul o privi de sus pe Prudence şi-i indică în silă că putea să intre. — Domnia sa te va primi în bibliotecă. — Aşa mă gândeam şi eu. Prudence păşi repede peste prag, recunoscătoare să scape din strânsoarea ceţii, chiar dacă asta însemna să intre în gura iadului. Majordomul deschise uşa bibliotecii şi-o ţinu deschisă pentru ea. Prudence trecu pe lângă el şi intră într-o încăpere întunecată, umbrită, luminată doar de o mică vâlvătaie din vatră. Uşa se închise în urma ei, chiar când înţelese că nu era nici urmă de Angelstone. — Domnule conte? Prudence se opri brusc şi privi intens în întuneric. — Domnule? Sunteţi aici? — Bună seara, domnişoară Merryweather. Sper să mă iertaţi pentru lipsa de maniere a majordomnului meu. Sebastian, Conte de Angelstone, se ridică încet dintr-un fotoliu imens şi privi căminul. Sub unul din braţe ţinea strâns o pisică mare, neagră. —Trebuie să înţelegeţi că vizita dumneavostră este oarecum neaşteptată. Mai ales având în vedere ora şi împrejurările. — Da, domnule conte. Sunt conştientă de asta. Prudence îşi ţinu răsuflarea la vederea lui. Dansase cu Sebastian mai devreme. În seara aceea, dar fusese pentru prima dată când îl întâlnise pe îngerul Prăbuşit, înţelese acum că era nevoie de mai mult decât una sau două întâlniri, pentru a se obişnui cu impactul pe care îl avea el asupra simţurilor ei. Angelstone era orice, numai angelic nu, atât ca înfăţişare cât şi ca temperament. În saloanele mondene se spunea că seamănă foarte tare cu Stăpânul Lumii de dedesubt. Într-adevăr, îţi trebuia o imaginaţie formidabilă ca să ţi-l închipui cu o pereche de aripi şi cu aureolă. Focul ce pâlpâia în spatele lui Sebastian părea puţin prea rarefiat în seara asta. Strălucirea flăcărilor scotea puternic în evidenţă trăsăturile lui aspre, întunecate. Părul lui negru era tuns scurt. Ochii lui ciudaţi, ca de chihlimbar, străluceau de o inteligenţă pătrunzătoare, rece. Trupul lui era puternic şi slab. Prudence ştia, din experienţa pe care o avusese cu el pe ringul de dans, că Sebastian avea o graţie masculină periculoasă, perfidă. Era evident îmbrăcat pentru interior, nu pentru a primi vizite. Cravata lui albă îi spânzura în voie în jurul gâtului şi cămaşa şifonată era suficient de mult descheiată ca să dezvăluie părul negru, cârlionţat, de pe piept. Pantalonii lui de culoarea pielii de căprioară îmbrăţişau liniile viguroase ale şoldurilor lui. Încă nu-şi dăduse jos cizmele negre de călărie lustruite ca o oglindă. Prudence ştia foarte puţine lucruri despre modă. Era o problemă de o importanţă extrem de limitată pentru ca. Dar înţelese că era o eleganţă masculină înnăscută la Sebastian, care se interesa prea puţin de îmbrăcăminte. Eleganţa era o parte din el, aşa cum era o parte din el şi pisica pe care-o ţinea în braţe. Singura bijuterie pe care o purta Sebastian era un inel de aur, pe unul din degetele lui lungi. Inelul sclipi şters când mângâie încet pisica. Prudence privi inelul. Mai devreme, când dansase cu el, observase că pe el era gravată cu minuţiozitate litera „F“. Presupuse că venea de la Fleetwood, numele de familie al contelui. Pentru o clipă, păru că nu-şi poate lua ochii de la mâna lui Sebastian când acesta mângâia pisica. Când reuşi într-un târziu, să-i întâlnească din nou privirea, văzu că el zâmbea uşor. Tresări cuprinsă de frisonul unei nelinişti senzuale care o invadă. Îşi spuse că pur şi simplu nu era obişnuită să vadă un bărbat în ţinută de casă. Din nefericire, avusese aceeaşi reacţie mai devreme în seara asta, când Sebastian fusese îmbrăcat potrivit pentru bal. Prudence înţelese că bărbatul avea un efect înrobitor asupra ei. Se întrebă în treacăt dacă el exista în realitate. Chiar când stătea acolo privindu-l, Sebastian începu parcă să dispară ca un spectru într-o ceaţă cenuşie. Timp de câteva secunde fu atât de speriată ca nu cumva să se transforme într-o arătare, chiar în faţa ochilor ei, încât nu mai putu gândi limpede. Apoi înţelese care era problema. — Vă rog să mă iertaţi, domnule conte. Prudence îşi scoase repede ochelarii şi şterse norul de ceaţă care începuse să-i întunece vederea. — Ştiţi, e atât de frig afară. Când am intrat în camera asta călduroasă, s-a format condens pe lentile. E una din problemele neplăcute cărora trebuie să le facă faţă cei care poartă ochelari. Sebastian ridică o sprânceană neagră. — Aveţi compasiunea mea, domnişoară Merryweather. — Ei, da, mulţumesc. Nu se poate face mare lucru în privinţa asta. Te obişnuieşti. Prudence îşi aşeză ochelarii înapoi pe nas. Se încruntă la Sebastian. — Presupun că vă-ntrebaţi de ce sunt aici la ora asta destul de târzie. — Mi-a trecut prin cap întrebarea asta. Privirea lui alunecă peste pelerina ei veche, care se desfăcuse uşor, dezvăluind rochia de bal cafenie, îngrijită, demodată, de dedesubt. Pentru o clipă, în ochi i se citi amuzamentul, înlocuit apoi de o privire speculativă. — Aţi venit singură? — Da, bineînţeles, spuse şi-l privi surprinsă. — Anumiţi oameni ar spune c-a fost cam neînţelept. — Trebuia să vă văd singură. Am venit dintr-un motiv foarte personal. — Înţeleg. Vă rog, luaţi loc. — Mulţumesc. Prudence zâmbi puţin cam nesigură în timp ce se aşeză pe celălalt fotoliu mare din faţa focului. Îşi reaminti că-l plăcuse pe Angelstone mai devreme în seara asta, cu toate că prietena ei Hester – lady Pembroke, fusese îngrozită când el se prezentase cu forţa. În mod sigur, nu era chiar atât de rău cum susţinea toată lumea, îşi spuse Prudence urmărindu-l pe Sebastian aşezându-se din nou în fotoliul lui. Instinctul ei în privinţa oamenilor era, în general, vrednic de încredere. Fusese doar o singură ocazie nefericită, în urmă cu trei ani, când din păcate, se înşelase în privinţa unui bărbat. — E puţin cam neplăcut, domnule conte. — Da. Sebastian îşi întinse picioarele încălţate spre foc şi începu să mângâie din nou pisica. — Şi e şi puţin cam periculos. — Prostii. Am un pistol în săculeţul meu de mână şi vizitiul care m-a adus aici a fost de-acord să mă aştepte. — Vă asigur, voi fi absolut în siguranţă. — Un pistol? O privi oarecum amuzat. — Sunteţi o femeie foarte neobişnuită, domnişoară Merryweather. Aţi crezut că aveţi nevoie de un pistol ca să vă apăraţi de mine? — Pentru Dumnezeu, nu, domnule conte. Prudence era realmente şocată. — Dumneavoastră sunteţi un gentleman, domnule. — Chiar sunt? — Sigur că sunteţi. Vă rog să nu mă necăjiţi, domnule conte. Mi-am luat pistolul cu mine ca să mă apăr de tâlhari. Am înţeles că sunt foarte mulţi aici, în oraş. — Da. Sunt, într-adevăr. Pisica se ghemui în poala lui Sebastian şi o privi pe Prudence fără să clipească. O izbi faptul că ochii animalului aveau aproape aceeaşi nuanţă de chihlimbar cu cei ai stăpânului său. Fu distrasă pe moment de această remarcă. — Pisica dumneavoastră are vreun nume, domnule? întrebă ea brusc. — Da. — Care? Zâmbetul abia schiţat al lui Sebastian apăru din nou în colţul gurii lui. — Lucifer. — Oh! Prudence îşi drese glasul discret. — Da, ei bine, după cum spuneam, nu sunt deloc neobişnuită, ba chiar sunt o femeie cât se poate de comună, care, din păcate, nu este obişnuită cu stilul de viaţă din oraş. — Nu sunt de-acord, domnişoară Merryweather. Sunteţi cea mai neobişnuită femeie pe care am întâlnit-o vreodată. — Mi-e foarte greu să cred asta, spuse ea aspru. Ei bine, se pare că am fost cauza unui conflict între dumneavoastră şi fratele meu în seara asta şi doresc să-i pun capăt pe loc. — Conflict? Privirea de chihlimbar a lui Sebastian se îngustă, gânditoare. — Eu nu ştiu de niciun conflict între mine şi Trevor Merryweather. — Nu încercaţi să mă păcăliţi pretinzând că nu ştiţi nimic de situaţie, domnule conte. Prudence îşi împreună strâns în poală mâinile înmănuşate. — Am auzit că dumneavoastră şi Trevor o să vă duelaţi în zori. Nu o să permit aşa ceva. — Cum aveţi de gând să opriţi duelul? Sebastian o privea cu un interes indolent. — Pentru asta, în ultimele câteva ore am cercetat subiectul duelurilor şi-am venit cu o soluţie. — Într-adevăr? — Da. Scuzele vor pune capăt acestei idioţenii. Imediat ce-am înţeles ce trebuia făcut, l-am căutat pe Trevor la serata de la Atkinses şi i-am vorbit lui mai întâi. Din nenorocire, s-a dovedit a fi ridicol de încăpăţânat în privinţa întregii poveşti, deşi vedeam că era îngrozit de ce urma să se întâmple în zori. E foarte tânăr, ştiţi. — Nu-i prea tânăr ca să provoace la duel, se pare. Prudence clătină din cap. — Spunea mereu că trebuie să meargă până la capăt, pentru că-i în joc onoarea mea şi a lui. Onoarea mea. Vă puteţi imagina? — În general, despre asta-i vorba în asemenea situaţii. Duelurile ar fi insuportabil de plictisitoare pentru toţi, dacă n-ar fi implicată onoarea unei femei. — Ce tâmpenie! Daţi-mi voie să vă spun, domnule conte, că dacă dumneavoastră chiar credeţi asta, atunci nu aveţi mai mult bun simţ decât fratele meu. — Ce gând înfricoşător! Prudence îi ignoră sarcasmul. — E o prostie să crezi c-am fost insultată doar pentru că m-aţi invitat la dans. N-am fost deloc insultată, i-am spus şi lui Trevor. — Mulţumesc. — Adevărul e, spuse Prudence cu sinceritate, că Trevor s-a simţit nevoit să fie foarte protector faţă de mine, de la moartea părinţilor noştri. Crede că, fiind bărbatul familiei, are anumite obligaţii. Intenţiile lui sunt bune, dar uneori depăşeşte măsura, încercând să aibă grijă de mine. E ridicol din partea lui să vă provoace la duel pentru un fapt atât de lipsit de importanţă. — Nu sunt pe deplin convins că a fost un fapt lipsit de importanţă. Degetele elegante ale lui Sebastian mângâiau încet motanul. — Dumneavoastră şi cu mine am avut o conversaţie destul de lungă la bal. — Despre chestiuni de interes reciproc intelectual, nimic mai mult, spuse Prudence repede. — Am dansat şi un vals. — Aşa au făcut mulţi alţi oameni. Lady Pembroke îmi spune că e ultimul strigăt al modei. Toată lumea dansează vals acum. Realmente, provocarea lui Trevor este de necrezut. — Dar nu în ochii unor anumiţi oameni. Prudence îşi muşcă buza. — Ei bine, de vreme ce v-a provocat şi eu nu-l pot convinge să vă ceară scuze, astfel ca duelul să poată fi anulat, mai rămâne o singură soluţie. Ochii de chihlimbar ai lui Sebastian îi întâlniră pe-ai ei. — Sunt extrem de curios să aud care-i soluţia dumneavoastră, domnişoară Merryweather. — E realmente foarte simplu. Prudence îi dărui un zâmbet plin de speranţă. — Trebuie să-mi cereţi scuze, continuă ea. Mâna lui Sebastian se opri pe motan. Genele lui ca de abanos îi acoperiră privirea ca un văl. — Poftim? — M-aţi auzit. Trebuie să-mi cereţi scuze. Prudence se-aplecă înainte. — E singura cale, domnule conte. Ştiţi, Trevor n-are decât douăzeci de ani. Este nervos şi cred că ştie că-i băgat în treaba asta până peste cap, dar e mult prea tânăr şi prea repezit să admită că situaţia i-a scăpat de sub control. — Fratele dumneavoastră s-ar putea să nu creadă că i-a scăpat de sub control. Ar putea fi pe de-a-ntregul convins că singurul răspuns potrivit, în aceste împrejurări era să mă provoace la duel. — Ridicol. Trebuie să înţelegeţi, domnule conte. De când mama şi tata au fost omorâţi într-un accident de trăsură, în urmă cu doi ani, fratele meu a încercat să ia asupra lui rolul de cap de familie. — Înţeleg. — E la vârsta teribilă când bărbaţii tineri simt lucrurile foarte intens. Mă gândesc că aţi fost şi dumneavoastră tânăr odată. Sebastian o privi evident fascinat. — Acum că aţi adus vorba, cred că am fost. S-a întâmplat cu mult timp în urmă, bineînţeles. Prudence roşi. — N-am vrut să spun că acum sunteţi bătrân, domnule conte. — Mulţumesc. Prudence îi zâmbi încurajator. — Dumnezeule probabil că nu aveţi cu mult peste patruzeci. — Treizeci şi cinci. Prudence clipi. — Poftim? — Am treizeci şi cinci de ani, domnişoară Merryweather. Nu patruzeci. — Înţeleg. Prudence se întrebă dacă nu cumva îl jignise. Căută să recucerească terenul pierdut. — Ei bine, sigur aveţi aspectul unui anume tip de maturitate robustă care-i de aşteptat să se găsească la un bărbat mult mai în vârstă, domnule. — Drăguţ din partea dumneavoastră să spuneţi asta. Alţii, au zis că faţa mea poartă însemnele unui suflet distrus şi ale unei vieţi prea grele. Prudence înghiţi în sec. — Adevărul este, domnule conte, că mă tem că trebuie să ne bizuim pe înţelepciunea şi pe bunul simţ pe care, fără îndoială, le-aţi dobândit în ultimii treizeci şi cinci de ani, dacă vrem să punem capăt prostiei făcute de un băiat de douăzeci de ani. Sebastian o privi îndelung. — Vorbiţi serios, nu-i aşa, domnişoară Merryweather? Vă aşteptaţi într-adevăr ca eu să-i cer scuze fratelui dumneavoastră. — Vorbesc foarte serios. Asta-i o chestiune de viaţă şi de moarte, domnule conte. Din informaţiile mele, sunteţi un trăgător excelent. Prudence îşi strânse şi mai tare mâinile împreunate. — Înţeleg că vă antrenaţi în mod regulat la Manton şi că acesta nu va fi primul dumneavoastră duel. — Se pare că sunteţi remarcabil de bine informată. — Mă pricep foarte bine să fac investigaţii, domnule conte, spuse Prudence pe un ton rigid. E o pasiune de-a mea, aşa cum v-am explicat mai devreme în seara asta. — Într-adevăr. Dar am trăit cu impresia că interesul dumneavoastră iniţial era cercetarea fenomenelor spectrale. Prudence privi motanul. — E adevărat că m-am specializat în asemenea probleme, dar vă asigur că domeniul meu de interes este de fapt, foarte larg. Îmi place să găsesc răspunsuri la întrebări încurcate. — Credeţi în fantome, domnişoară Merryweather? — Eu personal sunt extrem de sceptică în legătură cu acest subiect, admise Prudence. Dar mulţi oameni cred într-adevăr în fantome. Ei cred adesea că au dovada fenomenelor spectrale. Pasiunea mea implică examinarea probelor şi încercarea de-a găsi o explicaţie logică pentru ele. — Înţeleg. Sebastian privi flăcările din cămin. — Am căutat să vă cunosc pentru că auzisem de neobişnuita dumneavoastră pasiune. Prudence zâmbi dezamăgită. — Sunt pe deplin conştientă de asta, domnule conte, îmi dau seama că sunt considerată o femeie originală aici, în oraş. Nu sunteţi primul domn care a căutat să mă cunoască doar pentru că era curios în legătură cu pasiunea mea. Aveţi idee cât de iritant este să fii invitată la dans doar pentru că eşti considerată ciudată? — Cred că am cât de cât idee, spuse Sebastian, pe un ton neaşteptat de sec. Lumea mondenă este întotdeauna intrigată de neobişnuit. Reacţionează ca un copil mic care are o jucărie nouă. Şi dacă se întâmplă să strice jucăria aceea, o aruncă la o parte şi se îndreaptă spre un alt obiect arătos, strălucitor. — Înţeleg. Inima lui Prudence se strânse. Sperase ea într-adevăr ca el s-o găsească ceva mai interesantă decât jucăria nouă? în fond, avea de-a face cu îngerul Prăbuşit. — Vreţi să spuneţi că m-aţi invitat la dans pentru că sunt cea mai recentă distracţie a lumii mondene. V-aţi amuzat doar. — Nu. Sebastian o privi pe furiş. — V-am invitat la dans pentru că m-aţi intrigat, domnişoară Merryweather. Mi-a trecut prin minte că noi doi am putea avea câteva pasiuni comune. Prudence îl privi uluită. — Vorbiţi serios, domnule conte? Vă ocupaţi de investigarea fenomenelor spectrale? — Nu chiar. — Atunci? — Nu cred că-i important acum. Sunt probleme mult mai presante care ne interesează, nu-i aşa? — Da, sigur. Duelul dumneavoastră cu fratele meu. Prudence reveni la problemele de actualitate. — Deci îi cereţi scuze lui Trevor, nu? Ştiu că va fi îngrozitor de enervant să faceţi asta, când el e cel care-a greşit, dar sunt sigură că înţelege şi el că acest duel trebuie oprit. — Nu-mi stă în obicei să-mi cer scuze, domnişoară Merryweather. Prudence îşi umezi buzele uscate. — Problema e că pe Trevor nu-l pot convinge s-o facă. — Atunci mă tem că fratele dumneavoastră va trebui să suporte consecinţele. Prudence simţi că i se răcesc mâinile. — Domnule, insist să vă purtaţi ca un bărbat matur, respectabil. Trevor e la fel de neobişnuit cu viaţa de oraş ca şi mine. N-a ştiut ce face când v-a provocat la duel. — Greşiţi, domnişoară Merryweather. Fratele dumneavoastră ştia foarte bine ce face. Ştia cine sunt şi-mi cunoştea reputaţia. Sebastian zâmbi abia schiţat. — De ce credeţi că a fost atât de supărat pentru faptul că v-am invitat la dans? continuă el. Prudence se încruntă. — Am aflat foarte multe despre reputaţia dumneavoastră în ultimele trei sau patru ore, domnule conte. Mi se pare că depăşeşte cu mult toate proporţiile faptelor. Sebastian păru puţin surprins. — Cunoaşteţi faptele mele, domnişoară Merryweather? — Majoritatea. Prudence le enumeră rapid pe mâna ei înmănuşată. — Cu ani în urmă, tatăl dumneavoastră şi-a făcut familia de râs fugind cu o actriţă. Familia Fleetwood era furioasă. Părinţii dumneavoastră au fost forţaţi să părăsească ţara din cauza scandalului. N-au fost făcute niciodată anunţuri de căsătorie, aşa că toată lumea, inclusiv rudele, au presupus că domnul conte nu s-a căsătorit de fapt, niciodată, cu mama dumneavoastră. — Asta rezumă cea mai mare parte din trecutul meu. — Nu tocmai. Când v-aţi întors în Anglia, acum doi ani, lumea mondenă a simţit o plăcere nespusă în a vă considera un bastard. — Într-adevăr. Sebastian părea amuzat. — A fost foarte crud din partea oamenilor să spună asemenea lucruri. Sigur că nu eraţi răspunzător de împrejurările naşterii dumneavoastră. — Sunteţi foarte înţelegătoare, domnişoară Merryweather. — E o chestiune de bun simţ. De ce-ar trebui blamat un copil pentru faptele părinţilor lui? De altfel, întâmplarea face că nu v-aţi născut în afara căsătoriei. — Nu. Prudence îl privi gânditoare. — Din motive personale, poate pentru că vi s-a părut amuzant, aţi hotărât să-i lăsaţi pe toţi să creadă că sunteţi un fiu nelegitim. — Hai să zicem că n-am vrut să mă deranjez să le schimb împresia, admise el. — Până anul trecut, când a murit unchiul dumneavoastră, bătrânul conte. N-a fost niciodată căsătorit, aşa că n-a lăsat nici un fiu care să-i moştenească titlul. Tatăl dumneavoastră era următorul succesor, dar, din nefericire, a murit acum patru ani, iar dumneazoastră eraţi considerat nelegitim. De aceea, toată lumea a crezut că verişorul dumneavostră Jeremy, al cărui tată a murit şi el acum câtva timp, ar fi devenit noul Conte de Angelstone. Sebastian zâmbi şi nu spuse nimic. — Dar, spuse Prudence, aţi uimit întreaga lume mondenă aducând dovezi concludente că părinţii dumneavoastră au fost, într-adevăr, căsătoriţi legal înainte de-a vă fi născut. Eraţi moştenitorul legitim al titlului. Mi s-a spus că rudele nu v-au iertat asta niciodată. — Un fapt care nu mă deranjează în mod deosebit. — În plus, la vremea când aţi intrat în posesia titlului, aveaţi deja o avere care punea în umbră averea moştenită, spuse Prudence. Acesta-i încă un lucru pe care nu-l apreciază rudele dumneavoastră. Sebastian îşi înclină puţin capul. — Vă felicit pentru investigaţiile făcute, domnişoară Merryweather. Aţi aflat multe despre mine într-un timp relativ scurt. — N-au lipsit oamenii dornici să vă bârfească, domnule conte. — Rar se-întâmplă. — Reputaţia dumneavoastră e aproape legendară. — Probabil pe bună dreptate, observă Sebastian încet. — E atât de formidabilă, de fapt, continuă Prudence încet, încât ar putea cu siguranţă rezista la câteva remarci fără importanţă, care s-ar putea face dacă i-aţi cere scuze fratelui meu. Sebastian strânse din dinţi fără să vrea, ochii îi străluciră de admiraţie. — O lovitură impresionantă, domnişoară Merryweather. Şi foarte bine executată, dacă pot spune aşa ceva. — Mulţumesc, domnule conte. Am vrut să scot în evidenţă un fapt mărunt. Aţi putea să-i cereţi scuze fratelui meu şi să rămâneţi cu reputaţia extraordinară pe care-o aveţi încă intactă! Cei care vor afla de actul dumneavoastră de generozitate faţă de Trevor vor privi ca pe un gest de amabilitate. — Lumea nu mă ştie de om amabil, domnişoară Merryweather. Prudence zâmbi încurajator. — O să afle, după cum se va răspândi vestea că aţi refuzat să vă duelaţi cu fratele meu. Toată lumea ştie c-aţi fi putut vârî un glonte în el, dacă aţi fi hotărât asta. — E o perspectivă interesantă şi destul de amuzantă, având în vedere situaţia. — Sunt încântată că-nţelegeţi, domnule conte. Cred că micul meu plan va merge foarte bine. Tot ce trebuie să faceţi este să-i cereţi scuze lui Trevor. Sebastian reflectă o clipă. — Trebuie să mărturisesc că nu prea văd nici un beneficiu clar pentru mine, în toată treaba asta. — Veţi fi scutit de neplăcerea unui duel în zori, sublinie Prudence. Cu siguranţă, e un mare câştig. — Din întâmplare, zorile mă prind totdeauna treaz. În ochii lui Sebastian apăru o sclipire rece. — Un duel n-ar fi un inconvenient major, continuă el. Prudence îl privi şocată. Apoi se gândi că observase un amuzament diabolic în ochii lui de chihlimbar. — De ce vreţi să mă necăjiţi, domnule conte? — Las impresia asta? — Da. Sunt sigură că nu doriţi chiar atât de mult să vă duelaţi cu un băiat tânăr, neexperimentat. N-o să dovediţi nimic cu asta. Promiteţi-mi că-i veţi pune capăt acestei situaţii cu o scuză evitând vărsarea de sânge. — Îmi cereţi să las la o parte problema minoră a onoarei mele. — Vă cer să fiţi rezonabil. — De ce-aş fi rezonabil? Prudence ajunsese aproape de limita răbdării. — Domnule conte, insist să nu vă mai purtaţi ca un idiot cu tărâţe-n cap. Amândoi ştim că sunteţi prea inteligent ca să vreţi să vă angajaţi în ceva atât de stupid ca un duel. — Un idiot cu tărâţe-n cap? Prudence roşi. — Îmi cer scuze, domnule, dar aşa mi se pare mie. Mă aşteptam la mai mult din partea dumneavoastră. — Sunt dezolat să aflu că nu m-am ridicat la înălţimea aşteptărilor dumneavoastră. Dar eu rareori fac faţă aşteptărilor altora. Mă surprinde că n-aţi aflat acest lucru în timpul investigaţiilor dumneavoastră din seara asta. — Vă face plăcere să-i zăpăciţi pe ceilalţi, spuse Prudence. Îmi dau seama că simţiţi, fără îndoială, că sunteţi îndreptăţit să perseveraţi într-o asemenea manieră. Cu siguranţă, ăsta-i felul dumneavoastră de-a vă răzbuna pe societate pentru modul în care v-a tratat înainte de-a fi obţinut acest titlu. — E o atitudine foarte generoasă din partea dumneavoastră. — De altfel, spuse Prudence foarte calculat, vă cer să vă ridicaţi deasupra înclinaţiilor dumneavoastră, şi să vă comportaţi ca un bărbat generos, responsabil, inimos, cum ştiu că puteţi fi. Un râs diabolic lumină puţin ochii lui Sebastian. — Ce dracu’ vă face să credeţi că pot să mă port aşa? Prudence era exasperată. — Sunteţi un bărbat cult, cu o minte pătrunzătoare, domnule. De atâta lucru mi-am dat seama în ringul de dans, când am discutat despre investigaţiile mele în legătură cu fenomenele spectrale. Aţi pus întrebări competente şi-aţi dat dovadă de o inteligenţă pătrunzătoare. Refuz că cred că nu vă puteţi purta cu o anume generozitate a spiritului. Sebastian frecă urechile lui Lucifer în timp ce se gândea la sugestie. — Cred că ar fi o experienţă nouă. — Exact lucrul care să vă înlăture plictiseala. Prudence ezită apoi adăugă blând: — Înţeleg că suferiţi de plictiseală. — Cine v-a spus asta? — Aproape toată lumea, zise ea. E-adevărat? Sebastian îşi lăsă capul pe spătarul fotoliului şi privi la focul din faţa lui. Zâmbi cu totul lipsit de umor. — Nu ştiu, spuse el încet. Prudence îl privi fix. — Nu ştiţi ce simţiţi? Îi strecură o privire ciudată. — În majoritatea timpului nu sunt sigur dacă simt cât de cât ceva, domnişoară Merryweather. — Un timp am avut o senzaţie similară după moartea părinţilor mei, spuse Prudence încet. — Chiar? — Da. Dar l-am avut pe fratele meu, Trevor. Şi lady Pembroke a fost foarte drăguţă. Am reuşit să ne mângâiem reciproc. În cele din urmă, mi-a revenit moralul. — Sunt convins. Vocea lui Sebastian avea o nuanţă batjocoritoare. — Categoric aveţi moralul ridicat, domnişoară Merryweather. Dar faptul că sufăr sau nu de plictiseală n-are nici o legătură cu ce discutăm. Haideţi să ne întoarcem la subiect. — Da, desigur. Zâmbi uşor, temătoare. — Sunt conştientă că vă cer un serviciu, domnule conte. — Foarte adevărat. Scuzele sunt un lucru extrem de străin naturii mele ca şi obiceiul de a face servicii. — Sunt sigur că veţi supravieţui. — Asta rămâne de văzut, spuse Sebastian. Poate c-ar trebui să vă reamintesc că atunci când se face un serviciu, se aşteaptă să fie răsplătit, la un moment dat. Pe Prudence o străbătu un fior de alarmă. Îl privi îngrijorată. — Ce anume vreţi să spuneţi, domnule conte? — Doar că, în schimbul serviciului pe care vi-l fac în noaptea asta, veţi fi de acord să-mi faceţi şi dumneavoastră unul, dacă vreodată vă voi cere acest lucru. Prudence rămăse absolut nemişcată. — Ce fel de serviciu aşteptaţi în schimbul aceluia de-a salva viaţa fratelui meu? — Cine ştie? Nu putem vedea în viitor, domnişoară Merryweather. Acum n-am idee ce-aş putea să vă cer cândva. — Înţeleg. Sprâncenele ei se uniră de îngrijorare. — Dar credeţi că va veni momentul să-mi cereţi ceva? Sebastian zâmbi vag. Ochii lui şi ai pisicii reflectau lumina focului. — Da, domnişoară Merryweather. Într-o zi voi avea, cu siguranţă, ceea ce mi se datorează. Am încheiat târgul? O tăcere periculoasă se aşeză peste biblioteca cufundată în umbră. Era întreruptă doar de pâlpâitul flăcărilor din cămin. Prudence nu-şi putea lua ochii de la privirea nemişcată, de nepătruns, a lui Sebastian. Trebuie să rişte, să se bazeze pe faptul că intenţia ei era corectă. Poate că omul era periculos, dar nu credea că e diabolic. — Foarte bine, domnule conte, spuse Prudence încet. Sunt de acord cu târgul ăsta. Sebastian o privi lung, ca şi când ar fi căutat să vadă dincolo de aparenţe, tot aşa cum încercase şi ea să-i pătrundă secretele. — Cred că sunteţi o femeie care se ţine de cuvânt, domnişoară Merryweather. Prudence se încruntă. — Bineînţeles că sunt. — Nu trebuie să vă supăraţi. Onoarea adevărată este o însuşire destul de rară, atât la bărbaţi, cât şi la femei. — Dacă aşa spuneţi dumneavoastră. Asta înseamnă că o să-i cereţi scuze fratelui meu? — Da. O să am grijă ca duelul să fie anulat. Prudence se simţi plină de uşurare. — Mulţumesc, domnule conte. Sunt foarte recunoscătoare. E într-adevăr frumos din partea dumneavoastră să faceţi asta. — Ajunge, domnişoară Merryyveather. Nu am nevoie de mulţumirile dumneavoastră! Noi doi am făcut un târg. O să aveţi ocazia să vă achitaţi de obligaţie curând. Sebastian aşeză motanul jos, pe covor. Lucifer clipi spre Prudence iritat, ca şi cum ar fi blamat-o că fusese deranjat din poziţia lui confortabilă. Apoi dădu din coadă şi plecă să se aşeze pe o pernă de mătase, roşu cu auriu. Sebastian se ridică din fotoliu, se aplecă s-o apuce de mâini şi o trase în jos. — Domnule conte? El nu răspunse, dar ochii îi erau ca două flăcări când o trase mai aproape de el. Îşi înclină capul şi îşi coborî gura peste gura ei. Sărutul lui Sebastian era o declaraţie deliberată, calculată, cu intenţie senzuală. Prudence nu mai fusese niciodată sărutată astfel, deşi o anumită pare a cugetului ei recunoscu imediat sărutul drept ceea ce era. Un fior o străbătu din cap până-n picioare, în clipa în care-şi dădu seama, într-un fel nedefinit, că Sebastian o voia pentru sine. Prudence era uluită. Tremura. Abia putu să respire. O emoţie teribilă pâlpâia înăuntrul ei. Întregul ei corp era brusc trezit de o energie nouă, pulsantă. Totul se termină înainte ca Prudence să înceapă măcar să se obişnuiască cu acest atac senzual. Suspină când Sebastian îşi înălţă capul. — Acum că am încheiat târgul, e timpul să mergeţi acasă, domnişoară Merryweather. — Oh, da. Da, desigur. Cu degete tremurânde, Prudence se luptă să potrivească gluga pelerinei. Îşi spuse că trebuia să fie la fel de nonşalantă cum era şi el. Avea douăzeci şi cinci de ani, nu era o fetiţă fără experienţă. — De altfel, nimeni nu mi-ar fi simţit lipsa. Regulile casei lui lady Pembroke sunt respectate cu stricteţe şi am lăsat instrucţiuni clare când m-am retras în camera mea, să nu fiu deranjată. — Cum aţi ieşit din casă? — Prin bucătării. A fost puţin cam dificil să găsesc o trăsură, dar m-am descurcat. Vizitiul a spus că mă aşteaptă. — Trăsura în care aţi venit a fost lăsată să plece. Prudence privi brusc în sus. — A plecat? — Nu vă alarmaţi. Vă conduc eu acasă, domnişoară Merryweather. — Nu-i absolut deloc nevoie, spuse ea repede. — Am poruncit deja să-mi fie adusă trăsura. — Înţeleg. Prudence nu găsi nimic altceva de spus. Sebastian o conduse pe Prudence afară din bibliotecă, în hol, unde îl aştepta majordomnul cu faţa ca a unui câine de vânătoare. — Haina mea, Flowers. Sebastian zâmbi cu zâmbetul lui ciudat, lipsit de umor. — Apropo, se pare că nu mai am nici o întâlnire în zori, până la urmă. Te rog, ai grijă ca micul dejun să fie servit la ora obişnuită. — Da, domnule conte. Flowers aruncă lui Prudence o privire uimită, întrebătoare în timp ce-l ajută pe Sebastian să îmbrace un palton negru. Dar ca un servitor stilat ce era, nu spuse nimic. Deschise uşa de la intrare fără nici un cuvânt. O trăsură neagră, cu doi armăsari negri, aştepta în ceaţă. Sebastian o ajută pe Prudence să urce. Apoi se căţără înăuntru şi se aşeză vizavi de ea. Lămpile din trăsură aruncau o lumină fioroasă asupra trăsăturilor lui rigide, ameninţătoare. În clipa aceea, lui Prudence nu-i fu greu să înţeleagă de ce i se spunea îngerul Prăbuşit. — Apreciez că mă însoţiţi, domnule conte, dar realmente, nu-i nevoie. Prudence se înfăşură şi mai tare în pelerina ei veche, în timp ce trăsura porni pe strada întunecată. — Ah, dar e nevoie, domnişoară Merryweather. Noi doi suntem legaţi printr-un târg acum. Şi până când voi avea ce-mi datoraţi, e în interesul meu să fiţi în siguranţă. Zâmbi din nou. — N-aţi ştiut că diavolul are grijă de ce-i al lui?

Notă a lui Jayne   Bine aţi revenit în cealaltă lume a mea, Harmony. În urmă cu două sute de ani, o Cortină vastă de energie a fost deschisă în apropierea Pământului, făcând posibilă pentru prima oara călătoria interstelară. De o manieră tipic omenească, mii de colonişti nerăbdători şi-au făcut bagajele, nu au pierdut nicio clipă şi s-au îndreptat spre noile case şi noile societăţi ale lumilor neexplorate. Harmony era una dintre aceste lumi. Coloniştii au adus cu ei tot confortul de acasă – tehnologie sofisticată, secole de artă şi literatură şi ultima modă. Comerţul prin Cortină a înflorit şi le-a permis să păstreze legătura cu familiile rămase pe Pământ. De asemenea, le permitea coloniştilor să îşi menţină funcţionale calculatoarele şi dispozitivele de înaltă tehnologie. Lucrurile au mers bine o vreme. Şi apoi, într-o bună zi, fără niciun avertisment, Cortina s-a închis, dispărând la fel de misterios precum apăruse. Separaţi de Pământ, fără să mai poată obţine echipamentele şi proviziile necesare pentru a menţine stilul de viaţă tehnologizat, coloniştii au fost aruncaţi brusc într-o existenţă mult mai primitivă. Au uitat ultimele mode ale Pământului; să rămână în viaţă a devenit, dintr-o dată, problema cea mai importantă. Dar pe Harmony oamenii au făcut unul din lucrurile pe care le fac cel mai bine: au supravieţuit Nu a fost uşor, dar, la două sute de ani după închiderea Cortinei, urmaşii Primei Generaţii de Colonişti au reuşit să îşi croiască drumul din prăpastie spre un nivel de civilizaţie aproximativ echivalent cu cel de la începutul secolului douăzeci şi unu de pe Pământ Cu toate acestea, aici, pe Harmony, lucrurile erau puţin mai diferite, mai ales după lăsarea întunericului. Aveau vânătorii aceia de fantome, periculoşi şi sexi, ruinele înfiorătoare demult părăsite ale civilizaţiei extraterestre şi cel mai neobişnuit soi de animal de companie. În plus, în rândul populaţiei se manifesta un fel de puteri psihice în creştere. Cu toate acestea, când vine vorba de dragoste, unele lucruri nu se schimbă niciodată… Dacă, la fel ca mine, uneori îţi place ca suspansul romantic să fie condimentat cu o alură paranormală, Harmony este locul ideal.   Cu dragoste, Jayne           Capitolul 1   Elvis nu arătase niciodată mai bine. Îşi ţinea noua pelerină, cea albă, cu guler înalt, evazat şi margine strălucitoare, cu pietre false. Ochelarii de soare îi dădeau un aer hotărât şi misterios. Cu instinctul infailibil al unui star care ştie unde sunt reflectoarele, reuşise să îşi găsească locul cel mai dramatic luminat al încăperii, centrul biroului vast al şefului Breslei. Lumina lămpii din apropriere arunca puncte mici şi strălucitoare pe pietrele false. — Nu cred că am mai văzut un pufos purtând pelerină şi ochelari de soare, spuse Fontana. Numele lui complet era John Fontana, dar, din ceea ce reuşise Sierra McIntyre să afle, nimeni nu îi spunea noului şef al Breslei vânătorilor din Crystal City altfel decât Fontana. Se uită la notiţele ei, tulburată, zâmbind în ciuda tensiunii care o cuprinsese. Dacă nu observai cele şase lăbuţe care abia se vedeau în blana gri, pufoasă şi privirea inocentă de culoarea albăstruiul strălucitor al luminii zilei, ar fi fost uşor să îl confunzi pe Elvis cu o minge mare de scame uscate; în acest caz, o minge de scame cu pelerină şi ochelari de soare. — Elvis are un simţ foarte bun al modei, spuse ea cu mândrie. Ştie ce i se potriveşte. Fontana se lăsă pe spate în scaun şi bătu din degete. — Văd asta. Cum aţi ajuns să aveţi drept animal de companie un pufos? Inelul negru, cu chihlimbar, aflat pe mâna lui puternică, strălucea ameninţător. Piatra de chihlimbar era gravată cu sigiliul biroului său. Ajunsese la cea mai înaltă poziţie a Breslei Crystal cu numai câteva zile în urmă, dar părea să se simtă ca acasă aici, în apartamentul executiv. Dar, mai mult ca sigur că fusese pregătit pentru această poziţie ani întregi. Să devii şef al unei Bresle însemna să ai abilitatea de a-ţi asuma responsabilităţile unei strategii pe termen lung. Abilitatea de a depăşi în intrigi oponenţii şi doza de cruzime erau cerinţele minime pentru acest post Spre deosebire de ochii albaştri ca de bebeluş ai lui Elvis, ochii lui Fontana erau orice altceva numai inocenţă nu. Aveau culoarea pietrei inelului său, chihlimbar închis la culoare. Sierra era familiarizată cu politicile Breslei, pe cât poate fi cineva care este în afara ei. Era perfect conştientă că niciun bărbat – şi până în prezent toate Breslele erau conduse de bărbaţi – nu ajungea atât de departe cum făcuse Fontana, cu inocenţa nepătată. Sub puterea expresiei sale tulburător de gânditoare, se trezi că se foieşte în scaun. Îşi desfăcu picioarele, apoi le încrucişa din nou. Senzaţia ciudată, spumoasă care o încercase din momentul în care intrase în cameră nu se diminuase deloc. Părul de pe ceafa ei era încă ridicat. Energia o străbătea, atât cea fizică, dar şi cea paranormală. Toate simţurile ei erau complet sensibilizate. Ce era în neregulă în imaginea asta? Te-ai aştepta ca şeful Breslei să intimideze, dar nu te aşteptai să arate la fel de gânditor cum părea Fontana. Şefii organizaţiilor erau, în mod tradiţional, bărbaţi puternici, atât fizic, cat şi psihic, bărbaţi care îşi croiseră drumul până în vârf folosindu-se de orice mijloc necesar pentru a-şi atinge obiectivele. Te aşteptai să găseşti la un şef de Breaslă viclenia unui cunoscător al străzilor, dar nu acea inteligenţă rece şi acea aură de concentrare şi control pe care le arăta Fontana. Din nu se ştie ce motiv, senzaţia că el este genul de bărbat care gândeşte bine înainte să acţioneze nu făcea altceva decât să îl facă să pară şi mai periculos. Mai periculos şi, din motive inexplicabile, mai interesant. Ea se afla aici pentru a face cel mai important interviu al scurtei sale cariere jurnalistice şi nu se putea concentra. Nu voia decât să stea acolo şi să se holbeze la Fontana – poate că pentru totdeauna. Sau poate că o prindea gripa, sau ceva de genul acesta. Dacă stătea să se gândească, în mod sigur simţea o oarecare febră. Ziua nu începuse tocmai bine, în ciuda promisiunii unui reportaj exclusiv cu Fontana. Mai întâi, avusese o noapte fără somn, neputând să scape de senzaţia înfiorătoare că cineva, cumva, o privea. Ştia că este o senzaţie complet iraţională, dar asta nu o ajuta deloc. Intuiţia ei nu răspundea argumentelor logice. Şi Elvis păruse neliniştit, deşi probabil pentru că îi simţise propria ei nelinişte. Era foarte sensibil la stările ei. De nenumărate ori se ridicase din patul mototolit şi se îndreptase spre fereastră. Elvis o urmase de fiecare dată, sărind pe pervaz. Împreună, urmăriseră strada îngustă care se întindea dedesubtul celor două etaje, dar era prea puţină lumină pentru a vedea ceva. Desigur, nu era o surpriză. Era o toamnă timpurie şi ceaţa era densă în Cartier. Localnicii numeau acest sezon Marele Gri pe bună dreptate. Ceaţa, aparent nesfârşită, care acoperea oraşul în această perioadă a anului, era legendară. În puţinele momente în care ceaţa se ridica pentru scurt timp, ploaia venea să îi ia locul. Lipsa somnului o afectase cu siguranţă în dimineaţa aceasta, dar adevăratul dezastru se întâmplase în drum spre birourile Breslei. Luase un taxi pentru că era de notorietate faptul că locurile de parcare se găseau rar în Cartier, în apropierea birourilor Breslei. Şoferul o lăsase pe trotuarul opus intrării în clădirea colonială. Nu văzuse imensul Oscillator 600 care se năpustise asupra ei din ceaţa grea. Numai intuiţia ei şi chicotitul neliniştit al lui Elvis o făcuseră să sară înapoi în curbă, în ultimul moment. Acest eveniment îi zguduise şi mai tare simţurile deja vitregite de lipsa somnului. Ultima picătură fusese când intrase în biroul lui Fontana, puţin mai târziu, şi descoperise că subiectul interviului ei avea puterea de a-i face părul să i se ridice în vârful capului. — Elvis nu este un animal de companie, spuse ea, adunându-se cu mare efort. Este un tovarăş. Acum, dacă nu vă deranjează, am o altă întrebare privind planurile pe care le aveţi pentru Breasla Crystal City. Fontana părea amuzat. — Păreţi obsedată de viitorul acestei organizaţii. — Breslele exercită o putere foarte mare în toate oraşele-state. Şi acest lucru a fost foarte adevărat aici, în Crystal, sub administrarea predecesorului dumneavoastră. Este normal ca cititorii noştri să fie nerăbdători, să ştie la ce să se aştepte acum, când există un şef nou. Fontana ridică din umeri. — Breslele sunt instituţii respectate, bine structurate. Întotdeauna au jucat roluri active în afacerile politice şi sociale ale comunităţilor lor. Nu văd niciun motiv ca acest lucru să se schimbe. După Sierra, când era vorba despre Bresle era vorba numai despre putere şi, cu siguranţă, în biroul lui Fontana era multă putere – nu numai de genul politic şi social, dar şi cea care producea energie psi în formă pură. O parte din aceasta provenea de la Fontana însuşi. Dar şi camera tremura uşor din cauza energiei. De fapt, era atât de multă energie psi rotindu-se în atmosferă, încât ştia că undeva în apropiere trebuie să fie o intrare secretă în tunelele subterane străvechi. Aici, în Vechiul Cartier, se zvonea că sunt sute de vechi găuri-în-perete, aşa erau numite. Se îndreptă puţin în scaun. Venise aici pentru răspunsuri şi intenţiona să le obţină. — Recunosc faptul că Breslele sunt instituţii bine organizate, spuse ea repede, dar nu credeţi că mergem prea departe dacă spunem că sunt şi respectate? Sunt sigură că sunteţi conştient că toate organizaţiile au probleme serioase când vine vorba de relaţii publice. Elvis alese acest moment pentru a părăsi locul luminos. Alunecă peste birou, cu pelerina fluturând în urma lui şi se opri direct în faţa ceştii cu cafea a lui Fontana. — Orice corporaţie mare are câteva probleme legate de relaţiile publice, spuse Fontana. Îl privi pe Elvis cu o expresie uşor precaută. Pufosul este educat? — Pufoşii sunt în general foarte curaţi, iar Breslele nu sunt entităţi obişnuite de afaceri, sări Sierra. În cel mai bun caz se poate spune că sunt nişte încrucişări instabile între miliţii de urgenţă şi corporaţii private secrete, strâns ţinute. Sprânceana întunecată a lui Fontana se ridică uşor. — Vorbim despre pufoşi sau despre Bresle? Ea roşi. Încearcă să te manevreze. Nu îl lăsa. — Vorbesc despre Bresle, desigur. — Corporaţii conduse ca organizaţii militarizate, repetă Fontana în felul acela înnebunitor. Îşi înclină capul. Este o descriere destul de corectă. Trebuie să recunoaşteţi faptul că Breslele sunt unice. — Mulţi oameni cred că ar fi mult mai corect să spună că sunt un pic mai bune decât mafiile legalizate de gangsteri. Şefii de Bresle s-au considerat în mod tradiţional a fi mai presus de lege. — Nimeni nu este mai presus de lege, domnişoară McIntyre, spuse delicat Fontana. — Fostul şef, Brock Jenner, avea un punct de vedere diferit. Unii ar spune că era un punct de vedere mai tradiţionalist. A condus Breasla Crystal City ca şi cum ar fi fost fieful său personal. Au fost zvonuri persistente cu privire la faptul că, sub administrația lui, organizaţia a şchiopătat din greu într-o varietate de activităţi ilicite. — Ar trebui să ştiţi cel mai bine, domnişoară McIntyre. Poveştile dumneavoastră din Cortină au fost responsabile pentru mare parte din acele zvonuri. — În mod normal, cititorii noştri vor să ştie dacă trebuie să se aş aştepte în continuare la astfel de lucruri acum, când sunteţi la putere. — Cred că asta este ceea ce se numeşte o întrebare cu încărcătură. — Veţi răspunde la ea? — Sunteţi sigură că cititorilor dumneavoastră le pasă de planurile mele pentru Breaslă? Am avut impresia că cititorii Cortinei erau mai interesaţi de reportajele investigative interioare despre oameni care au avut nefericirea de a fi răpiţi de extratereștri şi târâţi în catacombe pentru experimente sexuale ciudate. Sierra îşi înghiţi frustrarea. Făcuse treabă bună la Cortină. Problema este că, atunci când te ocupi de un articol cu titlul „Breasla ascunde descoperirile despre un laborator secret extraterestru” alături de o poveste intitulată „Femeie însărcinată cu un copil extraterestru”, credibilitatea poate deveni o problemă. Puţini oameni par să observe sau să le pese că îndrăzneţul tabloid a fost singurul ziar care a îndrăznit să tipărească poveşti negative despre organizaţia Breslei locale. — Dacă aveţi o părere atât de proastă despre mine, ziarul meu şi cititorii lui, de ce aţi acceptat să răspundeţi acestui interviu? întrebă ea. Elvis alese acest moment pentru a se ridica pe picioarele din spate. Se agăţă cu labele din faţă de marginea cănii de cafea şi îşi afundă capul înăuntru. — Oh, dragă. Îngrozită, Sierra sări în picioare, cu pixul şi carneţelul strânse într-o mână. Se aplecă peste birou, ridicându-l pe Elvis şi se aşeză repede. Îmi pare rău pentru asta. Îi place un pic prea mult cofeina. — Nicio problemă. Fontana se ridică în picioare cu o mişcare uşoară şi lină şi traversă camera spre o tavă elegantă. Luă cafetiera şi umplu o cană. Îi place cu frişca şi zahăr? — Hm, nu. Sierra îl strânse pe Elvis care se zbătea. Îi place cafeaua neagră. Dar nu este nevoie. Fontana aduse cana înapoi şi o aşeză pe colţul biroului. — Serveşte-te, flăcăule, spuse el. Elvis nu avea nevoie de o a doua invitaţie. Sări de pe genunchii Sierrei pe birou şi îşi vârî capul în cană. Sorbituri uşoare urmară. Sierra se uită la el cu jenă. De obicei, Elvis avea instincte excelente când era vorba de oameni. Dacă nu îi plăcea cineva, îşi arăta foarte clar sentimentele. Dar îl plăcuse pe Fontana de la început Nu ştia ce să înţeleagă din asta. Desigur, era posibil ca, la fel ca a ei, intuiţia pufosului să nu fie infailibilă. Fontana se uită la Sierra. — O altă ceaşcă pentru dumneavoastră, domnişoară McIntyre? — Nu, mulţumesc. Se uită spre notiţele ei, hotărâtă să preia conducerea. Sunteţi la curent cu problema din ce în ce mai mare a drogurilor ilegale numite esenţă fantomatică? — Am citit ceea ce aţi scris despre asta, da. — Atunci ştiţi că, nu se ştie de ce, majoritatea dependenţilor sunt foşti bărbaţi ai Breslei care acum locuiesc pe străzile din Quarter? Fontana se sprijini de marginea biroului şi îşi încrucişa braţele. — Cred că am citit asta în ultimul dumneavoastră articol cu privire la acest subiect, da. — Este adevărat. Experţii cred că, dintr-un anume motiv, vânătorii de fantome pot fi mai susceptibili la acest drog din cauza profilului lor parapsihologic deosebit. Nu credeţi că organizaţia din Crystal ar trebui să lucreze în mod activ pentru a scoate acest drog de pe străzi? — Ştiţi, oamenii mei de la relaţii publice m-au sfătuit să nu vă acord acest interviu. — Sunt singură că aşa au făcut. Sunt sigură că ar prefera să nu vorbiţi deloc cu presa. — Nu numai de presă, în general, se tem ei. Fontana zâmbi. Sunteţi dumneavoastră, Miss McIntyre. Aveţi o asemenea reputaţie. — Oamenii dumneavoastră de la relaţii publice nu mă plac foarte mult, dacă asta vreţi să spuneţi. — Asta este ceea ce vreau să spun. Îşi desfăcu braţele şi se întinse în spatele biroului pentru a lua un exemplar al Cortinei. Ridică prima pagină în aşa fel încât ea să poată citi. — Asta este ultima dumneavoastră descoperire, cred, spuse el. Destul de ciudat, oamenii mei de PR au simţit că a fost puţin cam deplasat. Ea se uită la ziar. Sub titlul principal cu sloganul familiar „Mergi dincolo de Cortina pentru a găsi adevărul”, era un titlu care urla: „Bărbatul misterios la cârma Breslei Crystal. Ce ascunde el?” Titlul era însoţit de o fotografie a lui Fontana coborând dintr-o maşină sport Raptor, zveltă, neagră. Phil Trager, fotograful de la Cortină, prinsese imaginea din zbor, dar era una reuşită. În fotografie, Fontana arăta mult aşa cum era în realitate: periculos. Dar impresia nu era o funcţie a imaginii sau a dimensiunilor sale. Fontana domina mediul său înconjurător printr-o aură lipsită de efort, de putere controlată. Brock Jenner fusese un bărbat mare, gros, atât fizic, cât, în ceea ce o privea pe Sierra, şi intelectual. Nu era nicio îndoială că exercita putere. Cu toate acestea, autocontrolul nu fusese punctul său forte. Fusese un nemilos bărbat al femeilor, iar temperamentul său era exploziv. Deşi în mod oficial murise din cauze naturale, Sierra suspecta că motivul pentru care nu se mai afla printre cei vii era legat de obiceiul său de a-şi înjunghia asociaţii pe la spate. Se întreba dacă nu cumva ultimul spate pe care îl avusese în vizor fusese cel al lui Fontana. Dacă era aşa, înseamnă că greşise foarte tare calculele. Dacă Jenner fusese un munte de om, Fontana era pisica-fantomă. Nu ştiai că te vânează decât atunci când îi vedeai colţii, şi atunci era prea târziu. Era cu vreo doi centimetri peste înălţimea medie; nu atât de înalt încât să domine pe toată lumea din încăpere, cu toate acestea reuşea întotdeauna să lase să se înţeleagă că el conduce. Nimeni nu ar fi putut afirma că este frumos, îşi spuse Sierra, dar asta nu conta; cel puţin pentru ea. El era fascinant. Adică cel mai ciudat bărbat pe care îl întâlnise vreodată. Nu era nicio mirare că părul de pe ceafă refuza să i se calmeze. Pulsul gonea cu viteză mare din momentul în care intrase în încăpere. Era intens, intim conştientă de el într-un mod pe care nu şi-l putea explica. Nu era nimic nervos sau agitat la Fontana. Aveai senzaţia că ar fi nevoie, la maxim, de o erupţie vulcanică chiar aici, în acest birou, pentru a-l lua prin surprindere. Şi chiar şi atunci probabil că ai fi descoperit că avea planuri de rezervă pentru un astfel de eveniment Vânătorii de fantome obişnuiţi erau foarte serioşi în ceea ce privea tradiţia, începând cu garderoba lor. Preferau culoarea kaki şi pielea, probabil pentru că se potriveau atât de bine cu lăudăroşenia. Dar cei care ajungeau în vârful Breslei preferau să se îmbrace ca un CEO, ceea ce şi pretindeau că sunt. Astăzi Fontana era îmbrăcat în negru, mult negru. Pantalonii negri, cămaşa neagră, cravata neagră şi haina neagră s-ar fi potrivit mai degrabă în sala de şedinţe a tatălui său sau în oricare dintre cluburile fraţilor ei. Fiecare articol ţipa din cauza materialului scump şi a croielii senzaţionale; în mod discret, desigur. Diferenţa de croială se afla în detalii. Spre deosebire de accesoriile argintii sau aurii preferate de rudele sale de sex masculin, Fontana purta chihlimbar. Chiar şi nasturii cămăşii sale şi butonii de la manşete erau din chihlimbar. La fel era şi catarama curelei, cadranul ceasului şi, desigur, inelul cu sigiliu. Era sigură că fiecare bucăţică de chihlimbar pe care o vedea era amplificată. Mai mult, bănuia că mai are chihlimbar şi în altă parte asupra lui, de exemplu ascunsă într-un pantof sau pe lanţul cheilor. Bărbaţii din Bresle purtau mereu rezerve de chihlimbar, în acelaşi fel în care poliţiştii îşi poartă armele ascunse. Ştiau că, într-o zi, vieţile lor puteau depinde de un surplus de energie. Dar vânătorii de fantome lucrau în subteran, în catacombe şi în mijlocul ploilor misterioase extraterestre, unde curenţii imprevizibili de energie psi făceau ca armele de înaltă tehnologie şi cele mai multe dintre maşinării să fie inutile. În adâncul tunelelor şi în junglă, supravieţuirea depindea de abilitatea de a lucra cu chihlimbar amplificat. Abilitatea personală de a rezona fizic la chihlimbar şi de a-l folosi pentru a concentra energia naturală a creierului începuse să îşi facă apariţia printre colonişti la scurtă vreme după ce se aşezaseră în Harmony. La început, fusese privită ca un fel de capriciu sau curiozitate biologică. Oamenii de ştiinţă ajunseseră la concluzia că ceva din mediul înconjurător al planetei stimula puterea latentă a minţii omeneşti. Dar adevărata valoare a talentului para-rezonator devenise în curând evidentă. Acum, la două sute de ani după ce Cortina de energie se închisese, izolând coloniştii, chihlimbarul era sursa principală de energie. Era folosită pentru a da energie tuturor lucrurilor, de la maşini de spălat la computere. Pentru majoritatea oamenilor, abilitatea de a genera şi dirija curenţii de energie psihică era un talent cu un nivel scăzut, generalizat. Cu toate acestea, existau şi cei care arătau niveluri mai ridicate ale abilităţii, para-rezonatorii. În astfel de situaţii, talentul lua întotdeauna o formă înalt specializată şi era legat în mod direct de obiecte şi artefacte lăsate în urma lor de primii colonişti de pe Harmony, imperiul extraterestru de mult dispărut. Toate relicvele civilizaţiei dispărute radiau o energie psi puternică. Extratereștrii dispăruseră în urmă cu secole, înainte de sosirea pământenilor, dar lăsaseră în urma lor o reţea vastă de catacombe care străbăteau planeta în subteran. De curând, masiva pădure tropicală subterană fusese şi ea descoperită. La fel ca tunelele, jungla era plină cu curenţi ciudaţi de energie psi. O parte din ei luau forme ciudate. Şi atunci îşi făceau apariţia vânătorii de fantome. Vânătorii erau exemplele cele mai bune de para-rezonatori cu talente puternice, dar extrem de limitate. Abilităţile lor psihice, trebuie să recunoaştem că destul de impresionante, nu erau tocmai nişte grupări de aptitudini multifuncţionale. După ceea ce se putuse descoperi, singurul mod de întrebuinţare a talentului vânătorilor era să manipuleze şi să controleze mingile incandescente volatile, potenţial mortale, de energie extraterestră acid-verde, cunoscute din punct de vedere tehnic ca manifestări instabile de energie disonantă (MIED). Toată lumea le spunea furtunilor miniaturale fantome, pentru că păreau să plutească asemenea spectrelor rătăcitoare prin lumea subterană, transformând în primejdii serioase îndrăzneala celor care se aventurau dincolo de suprafaţa pământului. Dacă erai ars de o fantomă nu era un dezastru mic. O întâlnire apropiata cu un câmp sălbatic de energie putea distruge simţurile psihice ale unei persoane. De asemenea, putea face ca nefericita victimă să intre în comă, din care putea să nu îşi mai revină niciodată. Singurii oameni care puteau controla fantomele erau cei care puteau rezona cu disonanţa haotică a energiei care le alimenta: vânătorii de fantome. Explorările şi excavările tunelelor misterioase şi, de curând, şi a pădurii tropicale, erau o afacere importantă. Corporaţii, echipe universitare de cercetare şi indivizi particulari, cu toţii se aflau în competiţie pentru a descoperi şi recupera secretele pe care extratereștrii le lăsaseră în urma lor. Numai vânătorii puteau oferi protecţia în subteran, în mediul încărcat de energie psi. Dacă voiai să angajezi câţiva pentru siguranţa cercetărilor tale sau a echipei de explorări, trebuia să mergi la Breaslă. Rezultatul era că Breasla exercita un control strict cu privire la cei care ajungeau să îşi desfăşoare activitatea în subteran. Legea cererii şi ofertei fiind ceea ce era, organizaţiile au devenit extrem de puternice de-a lungul anilor. Tentaculele lor ajungeau adânc în subteran, şi la fel şi în rândul societăţii. Un bărbat cu poziţia lui Fontana putea exercita o presiune foarte mare asupra politicienilor, direcţiilor de companii şi putea influenţa oamenii la orice nivel. După părerea Sierrei, situaţia devenise mult mai rea în ultimul an, când pădurea tropicală fusese deschisă explorărilor, cercetărilor şi tradiţionalilor vânători de comori. Breslele, niciodată în întârziere de a recunoaşte o oportunitate de afacere când o vedeau, se mişcaseră repede pentru a face uz de autoritatea lor asupra junglei ciudate, îngropate, la fel cum făcuseră şi cu catacombele. Nici vorbă că explorarea junglei era riscantă. Alături de o mulţime de plante şi specii de animale noi şi ciudate, curente înşelătoare de energie pluteau prin pădurea tropicală. Se dovedise că anumiţi vânători puteau naviga prin aşa-zisele râuri fantomă. Breslele descoperiseră un segment de piaţă extrem de profitabil. Puterea era putere şi, indiferent dacă recunoştea sau nu, Fontana exercita foarte multă. Îşi ridică privirea de la articolul pe care ea îl scrisese despre el, cu o expresie neutră în mod politicos. — Mi se pare că dumneavoastră credeţi că, în zilele lor bune, vânătorii de fantome sunt numai o adunătură de gărzi de corp mult prea bine plătite. În zilele noastre proaste, suntem adevăraţi criminali. — Nu am scris niciodată că sunteţi criminali, spuse ea repede. Ivor Runtley, director şi editor al Cortinei, spusese foarte vehement că, deşi era dispus să îi permită libertatea de acţiune, în mod clar nu voia ca ea să atragă mânia completă a noului şef al Breslei asupra ziarului său iubit. Fontana aruncă ziarul într-o parte. — Bine, accept că nu aţi folosit chiar termenul criminali. Dar este evident că nu aveţi o părere prea bună despre cei care au profesia mea. — Cred că Breslele au prea multă putere când este vorba de ceea ce se întâmplă în subteran. Foarte multă putere în mâinile oricărei organizaţii este întotdeauna periculoasă. — Chiar credeţi că ar fi o idee bună să li se ridice Breslelor autoritatea din subteran? întrebă el. — Nu spun că un oarecare control şi organizare nu sunt necesare. Toată lumea ştie că oamenii cu aptitudini ca ale dumneavoastră sunt necesari pentru siguranţa explorărilor. — Aptitudini ca ale mele? întrebă el delicat. Ce ştiţi dumneavoastră despre aptitudinile mele? — Este evident că sunteţi un vânător, unul puternic, sunt sigură. Nu aţi fi ajuns la conducerea Breslei dacă nu aţi fi fost un talentat şi puternic para-rezonator de energie disonantă. Făcu o pauză. De un anume fel. Sublinie ultima propoziţie în mod deliberat. Din punct de vedere istoric, Breslele susţinuseră întotdeauna că există un singur fel de talent de vânător: abilitatea de a lucra cu lumina verde fantomatică. Dar, de-a lungul noii sale cariere ca reporter de investigaţii, auzise nişte zvonuri interesante care susţineau că unii vânători puteau lucra şi cu altfel de energie extraterestră psi, în special cu lumină argintie şi albastră. Dacă era adevărat că existau câteva talente exotice printre vânători, acesta era încă un alt secret deţinut de Breaslă. Avea îndoieli foarte mari că îl putea păcăli pe Fontana să recunoască, dar merita să încerce. — Să presupunem pentru o clipă că ştiţi tot ce trebuie să ştiţi despre mine, spuse el, ignorând săpăturile subtile despre talente care nu erau făcute publice. Cum rămâne cu dumneavoastră? Ea îngheţă. Elvis, simţindu-i tensiunea, îşi lăsă cafeaua şi sări peste masă. Sări direct pe genunchii ei şi se caţără pe braţ pentru a i se aşeza pe umăr. Ea se întinse şi îl atinse pentru a-l linişti. Fontana nu avea cum să ştie despre celălalt dar al ei, îşi spuse ea. O punea la încercare, o provoca în acelaşi fel în care încercase şi ea să îl provoace. Îşi căutau reciproc secretele. — Sunt reporter, domnule Fontana, spuse ea cu răceală. Orice alte aptitudini aş avea, sunt în domeniul jurnalismului. El îi aruncă un zâmbet calm, cunoscător, zguduitor de intim. — Nu cred asta nici măcar o clipă. Recunosc puterea când o simt, domnişoară McIntyre. — Nu am venit aici pentru a vorbi despre mine. Se presupune că este un interviu despre dumneavoastră. Îşi închise carnetul şi îl strecură în geantă. Dar se pare că nu se va întâmpla, aşa că pot la fel de bine să plec. — Mă surprindeţi. Nu credeam că veţi renunţa atât de repede. Ea se ridică în picioare. — Nu mă deranjează să vă fac să pierdeţi timpul, dar nu sunt foarte interesată să îl pierd pe al meu. — Aşezaţi-vă, domnişoară McIntyre. — De ce? — Pentru că, aşa cum spune o veche zicală, vă voi face o ofertă pe care nu o puteţi refuza. — Mă ameninţaţi? — Sper să nu o consideraţi în acest fel. — Şi dacă refuz? El zâmbi. — Nu o veţi face. — De ce? — Pentru că vă voi da posibilitatea unui adevărat interviu exclusiv, cea mai mare poveste din cariera dumneavoastră. — Sigur. — Nu aveţi încredere în mine, nu-i aşa? — Nu atât încât să nu renunţ. El o privi nemişcat, fără să clipească. — Sunt al naibii de serios. Cuvântul al naibii îi stârni instinctele jurnalistice. Bine, poate că era serios. — Va fi o poveste despre Breaslă? întrebă ea cu prudenţă. — Da. — Şi ce anume, mai exact, trebuie să fac pentru a obţine acest interviu fierbinte, exclusiv? — Să vă căsătoriţi cu mine.

Orasul de cuart de Amanda Quick CAPITOLUL 1   Dacă nu ar fi fost groaznic de evident că Chester Brady era deja mort, Lydia Smith l‑ar fi strâns de gât cu mâinile ei. Prima presupunere pe care o făcu, după ce dăduse colţul în semiîntunericul din aripa Mormântul Oraşului Mort a Ca­sei Shrimpton de Orori Antice, fusese aceea că Chester punea la cale una din şmecheriile lui. Trebuia să fie o bizară tactică de păcăleală, concepută să îi fure ei de sub nas posibilul cli­ent nou, înainte de a putea să semneze contractul. Era atât de caracteristic pentru păcăliciul ăsta nenorocit! Şi după tot ce făcuse pentru el! Se opri holbându‑se la un braţ şi un picior care atârnau pe o latură a unui sarcofag antic. Poate era doar un truc mai de neînţeles, de data asta. Umorul lui Chester înclina mai mult spre festele copilăreşti. Dar era ceva puţin cam prea realistă în felul în care era prăvălit în cosciugul cu o formă nu chiar umană. — Poate că a leşinat, sau ceva de felul ăsta, zise ea fără prea multe speranţe. — Nu cred. Emmett London trecu pe lângă ea şi merse mai departe pentru a privi în jos, în cutia funerară din cuarţ verde. — E mort de‑a binelea. Ai face bine să chemi autorităţile. Ea mai înaintă un pas, cu precauţie, şi văzu sângele. Se scursese din gâtul lui Chester şi se adunase pe fundul sicriului. Realitatea lucrurilor pe care le privea o izbi cu o putere năucitoare. Nu putea să creadă. Nu Chester. Era hoţ şi escroc sentimental, genul de caracter dubios care dădea nume rău tuturor celorlalţi comercianţi legitimi de antichităţi şi para‑arheologilor respectabili, dar era şi un prieten. Într‑un fel. Înghiţi cu greutate. — O ambulanţă? Emmett se uită la ea. Ceva din ochii lui o făcu să se simtă stânjenită. Poate era nuanţa ciudată, verzui‑aurie. Era prea apropiată de culoarea ochilor iepuraşului‑de‑praf – animalul ei de casă – cea de‑a doua pereche, aceea pe care o folosea la vânat. — Nu e nicio grabă cu ambulanţa, zise Emmett. În locul tău aş începe cu poliţia. Pentru el era uşor de zis, gândi Lydia. Problema era că, prima persoană cu care poliţia ar fi vrut să stea de vorbă ar fi fost ea, probabil. Toţi cei de pe Ruin Row ştiau că se certase cumplit cu Chester luna trecută când, nenorocitul dracului, îi furase primul potenţial client. Oh, Doamne, Chester era mort – mort cu adevărat! Îi era greu să înţeleagă asta. Nu era unul din convenabilele lui acte de dispariţie făcute ca să îl ţină departe de un client furios. De data asta moartea lui era reală. Dintr‑o dată simţi că o ia ameţeala. Nu putea fi adevărat. Respiră adânc, gândi ea. Câteva inspiraţii adânci. Nu se va prăbuşi. Nu se va lăsa copleşită. Nu va ceda nervos din cauza stresului, aşa cum se vor aştepta toţi să facă. Cu efort, reuşi să îşi revină. Privi spre cadavrul lui Chester şi îl văzu pe Emmett urmărind‑o. În mod ciudat, expresia lui era gânditoare, chiar puţin curioasă, într‑un mod detaşat. Era ca şi cum aştepta să vadă cum va reacţiona ea, ca şi cum reacţia ei la vederea cadavrului din sarcofag ar fi fost doar un interesant mister academic. Fără să îşi dea seama, privirea ei se îndreptă spre încheietura mâinii lui. Cu câteva minute mai devreme zărise o porţiune din ceasul lui. Faţa ceasului era din chihlimbar. Nu‑i mare lucru, gândi ea. Accesoriile din chihlimbar erau la modă. Mulţi oameni purtau chihlimbar din cauza asta. Dar unii oameni purtau chihlimbar pentru că era mijlocul pe care para-rezonatorii puternici îl foloseau pentru a‑şi concentra talentele psihice. O mai trecu un fior. — Da, desigur, poliţia, şopti ea. E un telefon la mine în birou. Vă rog să mă scuzaţi, dle. London, mă duc să‑i sun. — Aştept aici, zise Emmett. Atât de calm şi netulburat, gândi ea. Poate că era ceva obişnuit pentru el să se împiedice de cadavre. — Îmi pare rău pentru toate astea. Nu ştia ce altceva mai putea să spună. Emmett o privi cu acea expresie neclintită, de un interes politicos. — L‑ai ucis tu? Şocul produs de întrebare o lăsă momentan fără grai. — Nu, răspunse ea cu respiraţia întretăiată. Nu. Cu siguranţă că nu l‑am omorât eu pe Chester. — Atunci nu este vina ta, nu‑i aşa? Nu‑i nevoie să‑ţi ceri scuze. Avu clar impresia că el nu ar fi fost prea mirat dacă ea ar fi recunoscut că îl ucisese pe bietul Chester. Se întrebă îngrijorată ce spunea asta despre el. Se întoarse ca să meargă spre biroul ei prin galeria de exponate plină de întuneric. Privirea îi căzu asupra piciorului lui Chester, sprijinit de marginea sarcofagului verde. Piciorul era încălţat într‑o cizmă făcută dintr‑un fel de imitaţie ieftină de piele de şarpe. Chester se îmbrăcase întotdeauna ţipător, reflectă Lydia. Spre surpriza ei, simţi o undă de tristeţe cu totul neaşteptată. Este adevărat că fusese un escroc sordid şi oportunist. Dar era numai unul dintre cei mulţi care îşi câştigau traiul de azi pe mâine la marginea înfloritorului comerţ cu antichităţi din Cadence. Misterioasele ruine din cuarţ verde ale de mult‑dispărutei civilizaţii din altă lume care se dezvoltase odată aici, în Harmony, oferea o varietate întreagă de moduri de a obţine profit pentru antreprenorii abili. Chester nu fusese unul dintre cei mai răi din mulţimea celor ce lucrau la umbra zidului din Oraşul Mort. Fusese o pacoste, dar o pacoste simpatică. Avea să îi fie dor de el.   ♥ ♥ ♥ La ora cinci în după‑amiaza aceea, Melanie Toft stătea în uşa micului birou al Lydiei. Ochii ei întunecaţi erau plini de curiozitate. — Ce‑au zis? Tu ai scăpat? — Nu pe de‑a‑ntregul. Epuizată de orele de interogatoriu ale poliţiei, Lydia se prăbuşise în adâncul scaunului. — Detectiva Martinez zicea că se crede că Chester a fost omorât cândva între miezul nopţii şi trei dimineaţa. Eram acasă, în pat, la ora aia. Melanie ţistui din buze. — Singură, presupun? Melanie nu se sătura niciodată să aducă în discuţie subiectul sex. Cu şase luni în urmă pusese capăt celei de a treia, sau poate a patra căsătorii de convenienţă. Nu făcea un secret din faptul că era liberă pentru o a cincea. Bazându‑se pe experienţa ei considerabilă, Melanie se autonumise consiliera în materie de sex a Lydiei. Nu că ar fi avut nevoie de marea ei experienţă, gândi Lydia. Viaţa ei sexuală, niciodată una care ar fi putut fi catalogată ca fiind excitantă, devenise de‑a dreptul muribundă în ultimul an. Lydia se jucă absentă cu pietrele de chihlimbar din brăţară. — Cum verifică ei faptul că o persoană dormea nevinovată în propriul pat în momentul în care cineva era omorât? Melanie îşi încrucişă braţele şi se propti de rama uşii. — Cu siguranţă că ar fi mult mai uşor de dovedit dacă nu ai fi fost singură în pat. De luni de zile îţi vorbesc despre pericolele vieţii solitare. Acum vezi şi tu ce rişti dacă eşti celibatară pe perioade lungi de timp. — Aşa‑i. Nu se ştie niciodată când ai nevoie de un alibi solid pentru o crimă. Îngrijorarea înlocui ceva din interesul fascinat de pe faţa lui Melanie. — Lydia, eşti – ştii tu – bine? Începea deja, gândi Lydia. — Nu‑ţi face griji, nu e nevoie încă să‑i chemi pe ăia în halate albe. N‑o să fac o cădere nervoasă în faţa ta. Mă gândesc să o păstrez până ajung diseară acasă. — Iartă‑mă! Doar că mi‑ai zis că psihologii para‑rez te‑au sfătuit să eviţi situaţiile stresante. — Ce te face să crezi că am avut o zi stresantă? Tot ce am făcut până acum a fost să găsesc un cadavru în Galeria Mormântului, să petrec câteva ore interogată de poliţie şi, probabil, să pierd ocazia de a semna cu un client particular, care el singur mi‑ar fi ridicat statutul financiar la un nivel superior de impozitare. — Înţeleg ce vrei să spui. Nimic stresant într‑o zi ca asta. Chiar deloc. Melanie se desprinse de rama uşii şi intră în birou. Se aşeză pe unul din scaunele din faţa biroului. — Este ca o plimbare prin parc. O grijă nouă o cuprinse pe Lydia. Nu îşi putea permite să piardă slujba asta. — Mă întreb ce o să zică Shrimpton când se va întoarce mâine din concediu şi află ce s‑a întâmplat. — Glumeşti? Shrimpton probabil că o să‑ţi mărească salariul. Melania râse pe înfundate. — Nu există publicitate mai bună pentru Casa Shrimpton de Orori Antice decât descoperirea unei persoane omorâte într‑unul din exponate. Lydia gemu. — Asta‑i partea tristă, nu? Dacă apare în ediţiile din seara asta ale ziarelor, probabil că mâine dimineaţă va fi o coadă imensă aici. — Îhî! Faţa lui Melanie deveni din nou serioasă. Credeam că interogatoriul poliţiei a fost unul strict de rutină. Chiar eşti suspectă? — Habar n‑am. încă sunt aici, la biroul meu, ceea ce înseamnă că nu am fost arestată până acum. Cred că e un semn bun. Lydia bătu cu degetele în braţul scaunului. — Dar poliţiştii ştiau de cearta mea cu Chester de luna trecută din Sala suprarealistă. Melanie se încruntă. — Nu‑i bine. — Nu. Din fericire, detectiva Martinez pare să fie la curent cu faptul că Chester avea o mulţime de clienţi nemulţumiţi şi nu puţini duşmani la Ruin Row. O să aibă nevoie de ceva timp ca să sorteze prin toţi aceşti posibili suspecţi. O să fie o listă lungă! Melanie ridică din umeri. — Mă îndoiesc că poliţia o să‑şi piardă prea mult timp cu cazul ăsta. Chester Brady nu e o victimă de rang înalt sau un membru marcant al comunităţii. A avut câteva antecedente cu legea, şi numele lui însemna gunoi pentru Societatea Para-arheologilor. — Aşa‑i. Îmi închipui că singurii care vor veni la înmormântarea lui vor fi cei pe care i‑a jefuit. Vor veni doar ca să se convingă că e mort cu adevărat. — Probabil că după aia or să sărbătorească în cel mai apropiat bar. — Probabil. Lydia oftă. — Nu cred că va fi cineva din familie nici la cimitir. Chester mi‑a spus odată că nu avea rude apropiate. Zicea mereu că ăsta era unul din lucrurile pe care le aveam noi doi în comun. Melanie se strâmbă uşor. — Tu şi cu Chester Brady nu aveaţi nimic în comun. El era un ratat, întotdeauna căutând marea lovitură şi întotdeauna stricând totul când aproape reuşea. — Ştiu. Nu foarte diferit de ea însăşi, gândi Lydia tristă. Dar se abţinu să o spună cu voce tare. E ciudat, dar cred că o să‑mi fie dor de el. Melanie îşi dădu ochii peste cap. — Nu văd cum ai putea fi cât de cât înţelegătoare cu putoarea aia mică după ce ţi‑a furat clientul luna trecută. — Păi arăta atât de jalnic întins acolo, în sarcofagul ăla, Mel. Sângele şi tot restul. Lydia se cutremură. — A fost îngrozitor. Ştii, Chester era o lepădătură, dar mă surprinde că a putut să enerveze pe cineva atât de tare, încât să‑l omoare. — Printre alte calităţi strălucite pe care le avea, Brady era şi hoţ. Asta, de obicei, irită oamenii. — Asta aşa e, fu Lydia de acord. Şi drept cadou de despărţire, în drum spre viaţa de Apoi, a reuşit să‑mi saboteze afacerea pe care o făceam în dimineaţa asta. — Crezi că ai pierdut clientul care a venit să te intervieveze azi? — În mod sigur. Bietul de el a trebuit să stea o oră cu poliţiştii din cauza celor întâmplate. A fost politicos, dar am rămas cu impresia că dl. London nu este obişnuit să tolereze asemenea inconvenient. Este un om de afaceri bogat şi plin de succes din Resonance City. Când a sunat ieri, a ţinut să sublinieze că preferă discreţia. Voia tot felul de asigurări de discreţie şi confidenţialitate. Mulţumită mie, probabil că va ajunge în ziarele de seară. — Ceea ce nu este tocmai discret şi nici confidenţial, fu de acord Melanie. — Având în vedere împrejurările, a fost extrem de civilizat. Lydia îşi aşeză bărbia pe mâini. Nu a spus nimic nepoliticos, dar ştiu că n‑o să‑l mai văd niciodată. — Hmmm! Lydia ridică o sprânceană. — Ce vrea să‑nsemne asta? — Nimic, pe bune. Tocmai mă gândeam de ce un om de afaceri bogat, de succes, căruia îi place să fie discret, ar contacta un para‑arheolog care lucrează într‑un loc cum este Casa Shrimpton de Orori Antice. — Când ar fi putut avea pe oricine de la Universitatea de Consultanţi a Societăţii Para‑arheologilor? întrebă Lydia încruntată. — O.K., recunosc că, într‑un fel, mi‑am pus şi eu aceeaşi întrebare. Dar n‑am vrut să‑mi forţez norocul, aşa că m‑am abţinut să pun asemenea întrebări delicate. Melanie se aplecă peste birou ca să o mângâie pe braţ. — Curaj, prieteno! Vor mai fi şi alţi clienţi. — Nu ca ăsta. Ăsta avea bani, iar eu aveam planuri. Lydia ridică degetul mare şi arătătorul despărţite de câţiva centimetri. — Atât mai avem până să‑l anunţ pe proprietar că nu îmi reînnoiesc contractul de închiriere pentru debaraua aia pe care el o numeşte apartament. — Nasol. — Îhî. Dar poate că tot răul e spre bine. — De ce? întrebă Melanie. Lydia se gândi la modul prea nepăsător în care London o întrebase dacă ea l‑a omorât pe Chester. — Ceva mă face să cred că dacă lucram pentru Emmett London ar fi fost aproape la fel de stresant ca găsitul de cadavre în Galeria Mormântului.   CAPITOLUL 2   O oră mai târziu, Lydia apăru pe scările de la etajul cinci al clădirii de apartamente cu vedere spre Oraşul Mort. Începea să prindă puteri, se gândi ea, pe când se îndrepta către uşa ei pe holul întunecos. Nu mai gâfâia aşa tare după cinci etaje, cum i se întâmplase în prima săptămână după ce se stricase liftul. Mai bine decât la sală, şi mult mai ieftin. Atitudinea pozitivă era importantă. Vârî cheia de chihlimbar în broască, îi dădu un mic impuls de energic psihică şi deschise uşa. Animalul ei de casă, iepuraşul‑de‑praf Fuzz, alunecă spre ea, peste podea. Dacă nu i‑ar fi anticipat venirea, nu l‑ar fi văzut până nu ar fi ajuns la picioarele ei. Niciuna din cele şase labe ale lui nu făcea vreun zgomot pe podeaua de gresie din holul de mărimea unui timbru poştal. Ochii de zi ai lui Fuzz erau deschişi, strălucind într‑o nuanţă inocentă de albastru prin blana lui indescriptibilă. Era pufos în întregime, fiind imposibil să‑i vezi urechile sau labele. Arăta ca ceva care tocmai se rostogolise de sub pat. — Hei, Fuzz, n‑o să crezi ce zi am avut. Lydia îl luă în braţe şi îl aşeză pe umăr. — Hopa! Iar ai dat iama prin covrigei? O surprindea întotdeauna greutatea micii bestii. Oamenii tindeau să uite că acel exterior neţesălat şi fără pretenţii al unui iepuraş‑de‑praf, ascundea muşchii şi tendoanele puternice ale unui prădător mic, dar eficient. — Chester Brady a fost omorât în noul meu sarcofag. Ăla despre care ţi‑am spus că l‑am luat foarte ieftin de la Muzeul Universităţii pentru muzeul lui Shrimp, pentru că ei mai aveau în pivniţă încă două sute de bucăţi în plus. Şi îmi erau şi datori de când le‑am găsit câteva duzini din cele mai bune exemplare pe care le au. Fuzz mârâi vesel şi se aşeză într‑o poziţie mai confortabilă pe umărul ei. — Ştiu, ştiu, nu ţi‑a plăcut niciodată de Chester, nu? Mulţi nu‑l plăceau. Totuşi, e ciudat să te gândeşti că nu mai e. Cu câteva luni în urmă încetase să îşi mai facă griji că monologurile ei adresate lui Fuzz erau un indiciu de deteriorare a sănătăţii mentale şi psihice. Avea probleme mult mai presante care îi ocupau atenţia. Cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a‑şi găsi de lucru şi de a‑şi stabiliza situaţia financiară devenită precară în urma dezastrului. Şi pe urmă, în ceea ce îi privea pe ceilalţi, avusese o cădere monumentală după Weekend‑ul Pierdut. Având în vedere diagnosticul pus de psihiatri după incident, vorbitul cu animalul de casă era ceva ce părea mult mai aproape de normal. Dezastrul din Oraşul Mort de acum şase luni, nu numai că i‑a distrus cariera universitară şi i‑a stors economiile, dar adăugase în cantităţi mari, denumiri ca „disonanţă psihică" şi „para‑traumă“ în fişa ei medicală. Doctorii îi recomandaseră să evite excesul de stres. Din nefericire, asta era mai uşor de zis, decât de făcut, atunci când cineva încerca să îşi croiască o nouă carieră pe ruinele uneia care se prăbuşise şi arsese. Cu toate denumirile pompoase, Lydia ştia că rez‑psihiatrii habar nu aveau de starea adevărată a sănătăţii ei mentale şi psihice. Şi nici ea nu ştia. Nu îşi mai amintea prea mult din cele patruzeci şi opt de ore care trecuseră din momentul în care căzuse în capcana iluziei. Doctorii spuneau că îşi reprimase amintirile. Susţineau că, datorită abilităţilor ei de rezonanţă psihică înaltă, era mai bine că se întâmplase aşa. Abilitatea paranormală de a rezona cu chihlimbarul pentru a‑l folosi la concentrarea psihică, apăruse la populaţia umană la scurt timp după ce coloniştii veniseră prin Cortină, ca să se aşeze pe planeta Harmony. La început, acest talent fusese doar puţin mai mult decât o curiozitate. Dar treptat a devenit evident adevăratul potenţial al acestui fenomen. Astăzi, la aproape două sute de ani după descoperirea chihlimbarului de pe Harmony, era folosit în mod curent pentru orice, de la pornitul motoarelor de automobile şi până la operarea unei maşini de spălat vasele. Orice copil cu vârsta de peste patru ani putea genera destulă energie psihică pentru a „rezona“ cu un chihlimbar neacordat. Puţini oameni însă puteau aduna destulă putere psi pentru a‑l folosi şi la altceva decât condusul maşinilor sau operarea unui computer. Dar existau excepţii. În unii oameni, abilitatea de a para‑rezona lua forme ciudate şi foarte puternice. Lydia era unul dintre aceşti oameni. În termeni tehnici, ea era un para‑rezonator cu energie‑efemeră. Termenul popular era „vânător de energie“. Dintr‑un motiv necunoscut, putea să folosească chihlimbarul acordat pentru a rezona cu iluziile psihice capcană care fuseseră lăsate în urmă de locuitorii de mult dispăruţi ai planetei Harmony. Având abilitatea de a de‑rezona capcanele de coşmar, era, practic, garanţia că persoana respectivă va ajunge în domeniul para‑arheologiei. Cariera alternativă era comerţul cu antichităţi furate. Până acum şase luni avansase rapid în ierarhia lumii academice. Durase puţin timp până să devină profesor cu drepturi depline la Departamentul de Para‑arheologie. Apoi venise dezastrul. Singura ei amintire clară a ceea ce ea numea în particular Weekend‑ul Pierdut, era intrarea ei într‑o catacombă din Oraşul Mort şi descoperirea faptului că nu numai că era singură dar, cumva, îşi pierduse şi chihlimbarul. Fără el era pusă în situaţia aproape imposibilă de a găsi una din ieşiri. Dar Fuzz o găsise. Nu reuşise niciodată să înţeleagă măcar cum ieşise el din apartament, ca să nu mai vorbim de felul în care răscolise Oraşul Mort până o descoperise. Dar o făcuse. Îi salvase viaţa. Nu fusese ea primul para‑arheolog puternic care îşi pierduse controlul şi fusese copleşit de coşmarurile extraterestre împletite în capcane, dar fusese una dintre puţinii care nu sfârşiseră într‑un azil de nebuni după o asemenea experienţă îngrozitoare. Lydia îl dădu jos de pe umăr pe Fuzz şi îl aruncă pe pat ca să îşi schimbe hainele. Dacă nu i s‑ar fi văzut ochii albaştri strălucitori, ar fi putut fi luat drept o scamă mai mare căzută pe cuvertură. — Veşti proaste în ceea ce priveşte clienţii, Fuzz. Se pare că nu ne vom muta la sfârşitul lunii în apartamentul ăla grozav. Şi s‑ar putea să‑ţi mai tai din raţia de covrigei. Fuzz mârâi din nou. O privi fără prea mult interes cum îşi scoate pantofii cu tocuri joase şi se dezbracă de costum. Îşi puse o pereche de jeanşi bine purtaţi şi o cămaşă albă şi largă, apoi îl aşeză din nou pe Fuzz pe umărul ei. Desculţă, se duse în bucătăria ei minusculă, îşi turnă un pahar de vin din cutia de carton cu capac deşurubabil pe care o ţinea în frigider, şi îşi pregăti o farfurie cu doi biscuiţi şi puţină brânză. Scoase capacul vasului cu covrigei şi luă un pumn întreg pentru Fuzz. Când termină, duse gustarea improvizată şi vinul afară, pe balconul micuţ. Aşezându‑se pe unul din şezlonguri, îi dădu lui Fuzz un covrigel, îşi puse picioarele pe balustradă şi se întinse ca să privească soarele coborând în spatele enormului perete de cuarţ verde care înconjura Oraşul Mort. Micul ei apartament era foarte scump, având în vedere dimensiunea lui, bucătăria învechită şi faptul că se afla în partea proastă a oraşului, dar avea două avantaje importante. Primul era că putea să meargă pe jos până la Casa Shrimpton de Orori Antice, ceea ce însemna că nu trebuise să îşi cumpere o maşină. Al doilea avantaj, şi într‑un fel chiar mai important, era faptul că se afla în Cartierul Vechi, în apropierea peretelui vestic al Oraşului Mort. Din balcon putea vedea o fâşie îngustă din ruinele Oraşului Mort din Cadence. I se părea că metropola antică, misterioasă, devenea magnifică atunci când silueta i se prelungea peste lumina soarelui care murea. Contemplă marginea îngustă a zidului pe care o putea vedea din balcon şi privi cum ultimele rămăşiţe ale zilei luminau văpaia de smarald a pietrei. Cuarţul verde, aproape indestructibil, fusese materialul de construcţie preferat al armonicilor. Cele patru oraşe moarte care fuseseră descoperite până acum – Frecvenţa Veche, Rezonanţa Veche, Cristalul Vechi şi Cadence Veche – toate fuseseră construite din acelaşi material. La suprafaţă, arhitectura diverselor clădiri extraterestre lua forme şi mărimi de o varietate ameţitoare. Nimeni nu ştia în ce fel folosiseră armonicii aceste structuri care erau dezgropate cu multă migală de echipele arheologice angajate de universitate. Singurul lucru pe care para‑arheologii îl înţelegeau, era acela că ceea ce se întâmplase la suprafaţă, în ruinele acelea fantastice, nici nu se putea compara cu ceea ce se întâmplase sub pământ. După unele estimări, mai puţin de douăzeci la sută din catacombe fuseseră explorate. Iluziile capcană şi stafiile de energie făcuseră ca munca să fie înceată şi plină de pericol. Le spusese doctorilor că nu avea niciun fel de amintire despre ceea ce se întâmplase în cele patruzeci şi opt de ore pe care le petrecuse în catacombele de un verde incandes­cent, dar nu era adevărat în întregime. Uneori, când stătea ca acum în balconul ei şi privea cum cobora noaptea peste Oraşul Mort, imagini fugare îi treceau prin colţurile cele mai îndepărtate ale minţii. Spectrele stăteau întotdeauna ascunse vederii ei şi dispăreau atunci când încerca să le tragă la lu­mina zilei. O parte din ea era mai mult decât mulţumită, chiar doritoare, să le lase în întuneric. Dar intuiţia îi spunea că dacă până la urmă nu va găsi o cale să le expună, aceste fantome o vor hăitui până la sfârşitul zilelor ei. Sorbi din vin, privi zidul verde şi simţi fiorul familiar coborându‑i prin şira spinării. Ciocăniturile de la uşă o surprinseră atât de tare, încât vinul i se vărsă peste marginea paharului. Fuzz mârâi enervat. — Ar putea fi Driffield. Lydia supse picăturile de vin de pe degete şi se ridică în picioare. Poate a primit ultima mea scrisoare în care îl ameninţam că voi apela la un avocat şi a decis să facă ceva cu liftul ăla. Aş! Nu‑l văd eu pe el escaladând cinci etaje ca să‑mi spună că o să‑l repare. Cu Fuzz pe umărul ei, se întoarse în apartament şi traversă camera de zi miniaturală. Când ajunse la uşă, se ridică pe vârfuri şi privi prin vizor. În hol stătea Emmett London. Nu părea să sufle din greu după ce urcase cinci etaje. Nu părea să zâmbească, dar era o urmă de amuzament în expresia lui. Evident, ştia că este privit. Observă că ridicase ediţia de seară a ziarului Steaua din Cadence, care fusese lăsat în faţa uşii ei şi îl ţinea absent într‑o mână. Putea citi titlul articolului de primă pagină: O ASISTENTĂ MUZEOGRAFĂ INTEROGATĂ ÎNTR‑UN CAZ DE CRIMĂ. Se întrebă dacă nu cumva London trecuse pe la ea doar ca să‑i spună cât de mult îi displăcuse să fie legat de investigaţia unei crime. Respirând adânc, reuşi să îşi adune destul curaj ca să deschidă uşa. — Dl. London. Îi oferi cel mai profesionist zâmbet al ei. Ce surpriză! Nu vă aşteptam. — Eram în trecere pe aici, zise el sec. Al dracului de fals, gândi ea. Cartierul ei nu era genul care să atragă oameni de afaceri de anvergură care îşi făceau griji să nu fie tâlhăriţi. Pe de altă parte, ceva îi spunea că Emmett nu îşi făcea prea multe griji despre asta. Părea destul de capabil să îşi poarte singur de grijă. Fuzz mârâi. Nu era un avertisment. Iepuraşul‑de‑praf părea curios. — Înţeleg. Lydia privi spre ziarul din mâna lui Emmett. Nu trebuia să faceţi atâta efort ca să îmi spuneţi că nu mai vreţi să mă angajaţi pe postul de consultant. Mi‑am închipuit deja că nu voi primi slujba. — Chiar? — Mi‑aţi spus că doriţi multă discreţie. Aşa că m‑am gândit că după toată problema cu cadavrul şi poliţia şi titlurile din ediţia de seară, nu mai am nicio şansă. — Aşa pare. Privi în spate, de‑a lungul holului ponosit, apoi o privi pe ea. — Aş prefera să nu continuăm conversaţia asta aici, în hol. Pot să intru? — Ha? La început crezu că nu înţelesese bine. Vreţi să intraţi? — Dacă nu te superi. Ea se înroşi şi se dădu un pas înapoi. — Oh, sigur, sigur. Vă rog, intraţi. — Mulţumesc! Când intră în hol, nu făcu mai mult zgomot decât făcea Fuzz. Dar acolo se sfârşea asemănarea, decise Lydia. Emmett London nu semăna deloc cu un iepuraş‑de‑praf care traversa podeaua. Nu era nimic întâmplător, pufos sau murdar în persoana lui. Arăta ca cineva care îşi făcea propriile reguli. Expresia clin ochii lui intransigenţi şi liniile severe ale feţei, îi spuneau că şi trăia după aceste reguli. Un semn rău, gândi ea. În experienţa ei, oamenii care aderau la un cod rigid, nu erau prea flexibili. Emmett îl studie pe Fuzz cu o expresie gânditoare în timp ce Lydia închidea uşa. — Presupun că muşcă? — Nu fiţi ridicol! Fuzz e blândeţea întruchipată. — Este? — Atâta timp cât i se văd doar ochii de zi, nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Trebuie să fiţi atent doar atunci când un iepuraş‑de‑praf începe să nu mai arate ca o scamă mare. Emmett îşi ridică sprâncenele. — Se spune că atunci când îi vezi dinţii este deja prea târziu. — Da, bine – cum ziceam, nu e nevoie să vă alarmaţi, Fuzzi n‑o să muşte. — Te cred pe cuvânt. Conversaţia începea să se deterioreze, gândi Lydia. Trebuia să‑i distragă atenţia în vreun fel. — Tocmai mi‑am luat un pahar cu vin. Vreţi şi dumneavoastră? — Da, mulţumesc. Se mai relaxă puţin. Poate că nu venise să‑i spună că era supărat pe ea pentru că îl implicase cu poliţia. Cu siguranţă că nu ar accepta un gest de ospitalitate ca pe urmă să îi spună că o va da în judecată pe ea, precum şi Casa Shrimpton de Orori Antice. Dar poate că exact asta o să facă. — Când v‑am auzit bătând la uşă, am crezut că sunteţi proprietarul. Se duse în bucătărie, deschise frigiderul şi trase afară cutia cu vin. — L‑am tot căutat să repare liftul. E stricat – dar presupun că aţi observat. Emmett veni în cadrul uşii. — Am observat. — Driffield e un prost gospodar. Turnă vinul în pahar. Încerc să strâng nişte bani ca să mă pot muta cât mai curând. Între timp, noi doi ne aflăm în război. Deocamdată câştigă el. I‑am făcut atâtea probleme în ultimul timp, încât am impresia că încearcă să găsească un motiv ca să mă dea afară. — Înţeleg. Da, desigur. Avea mari dubii că cineva încercase vreodată să‑l arunce în stradă pe Emmett London, dar se gândi că probabil ar fi nepoliticos să spună asta. — Destul despre mine, zise ea abilă. E un subiect plictisitor. Haideţi să ieşim în balcon. Am vedere spre ruine. El o urmă afară şi se aşeză cu grijă în celălalt şezlong. Era uimitor că preţiosul ei balcon părea mult mai mic, cu el ocupând o porţiune mare din spaţiul limitat. Nu pentru că ar fi fost un om deosebit de mare, gândi ea. Era probabil cam mediu la cele mai multe dintre măsuri. Înălţime medie, greutate medie. Doar că totul la el era foarte concentrat. Avea sentimentul că, cu Emmett ca şi cu Fuzz, atunci când îi vedeai dinţii era deja prea târziu. Deşi petrecuse cu el o jumătate de oră în dimineaţa aceea, nu ştia mai multe despre el decât ştiuse când o sunase la birou ca să stabilească întâlnirea. Îi spusese doar că era un consultant de afaceri din Rezonance City, care colecţiona antichităţi. — N‑am avut posibilitatea să terminăm conversaţia din dimineaţa asta, zise Emmett. Lydia se gândi la cadavrul lui Chester în sarcofag şi oftă. — Nu. — O să trec direct la subiect. Am nevoie de un para‑arheolog bun şi cred că tu eşti ce‑mi trebuie. Ea se holbă la el. Se pare că nu voia să o dea în judecată, până la urmă. — Tot mai vreţi să mă angajaţi? Chiar şi după ce v‑am vârât în ediţiile de seară? — Eu nu sunt în ziare. Gustă din vin. Detectiva Martinez a fost drăguţă şi nu a dat numele meu publicităţii. Ea fluieră încetişor. — Sunteţi norocos. — Norocul nu are nicio legătură cu asta. Ea se mai relaxă puţin. — Atunci, dacă vă face să vă simţiţi mai bine, să ştiţi că sunt foarte bună la ceea ce fac. — Mă bucur să aud asta. Zâmbetul lui era total lipsit de umor. Nu că aş avea de unde alege. Asta o puse pe gânduri. Îşi aminti întrebarea pe care i‑o pusese Melanie în după‑amiaza aceea. De ce nu se dusese la Societate sau la un muzeu de clasă ca să găsească un para‑arheolog? Tuşi scurt. — Nu vreau să vă conving să nu mă angajaţi, dle. Lon­don, dar păreţi a sta, nu găsesc un termen mai bun, confortabil din punct de vedere financiar. El ridică din umeri. — Sunt bogat, dacă asta vrei să spui. — Da, asta vreau să spun. Haideţi să vorbim cinstit. Cu banii dumneavoastră, puteţi merge la Societatea Para‑arheologilor şi o să vă puteţi alege un consultant particular care are o reputaţie stabilită prin munca cu colecţionarii de anvergură. — Ştiu, zise el simplu. Dar am nevoie de unul care nu este prea particular. Ea îngheţă. — În ce sens „prea particular”? — Cu a se implica în partea ilegală a afacerilor cu antichităţi. Lydia încremeni. — Oh, fir‑ar să fie! Ştiam eu că eşti prea bun ca să fii adevărat.  

O noapte de neuitat de Amanda Quick Prolog Cu şaptesprezece ani în urmă…   Casa din capătul aleii era cufundată în linişte şi întuneric. Ceva nu este în regulă, se gândi Irene. Părinţii îi lăsau întotdeauna lumina aprinsă când venea acasă târziu. — Nu fi supărată, Irene, îi spuse Pamela oprind maşina pe alee. Luminile de poziţie ale decapotabilei nu băteau decât până la şirul de brazi care mărgineau drumul. A fost doar o glumă, da? Ai tăi dorm deja. N-or să afle niciodată că te-ai întors acasă după ce s-a dat stingerea. Irene deschise uşa maşinii şi se căzni să coboare. — Vor şti. Am distrus totul. — Dă vina pe mine, îi spuse Pamela nepăsătoare. Am pierdut şirul orelor. — E vina mea. Am făcut greşeala să cred că-mi eşti cu adevărat prietenă. Am crezut că pot avea încredere în tine. Părinţii mei îmi cer să respect doar două reguli: să nu consum droguri şi să nu merg în partea cealaltă a lacului. — Mai lasă-mă. În seara asta nu ai încălcat decât o regulă. Pamela zâmbi larg. Nici măcar în maşină nu am avut droguri. — Nu aveam voie să ieşim din oraş, ştii şi tu asta. Ţi-ai luat carnetul de conducere de curând. Tata spune că încă nu ai destulă experienţă la volan. — Te-am adus acasă întreagă, nu? — Nu asta-i ideea şi o ştii şi tu foarte bine. Le-am făcut o promisiune alor mei. — Eşti o fiică model. Vocea ei trăda dispreţ şi exasperare. Nu te mai saturi să tot respecţi reguli? Irene făcu un pas înapoi. — Deci despre asta a fost vorba? Ai vrut să vezi dacă mă poţi determina să încalc regulile? Ei bine, ai reuşit. Sper că eşti satisfăcută. Este ultima dată când mai facem ceva împreună. Presupun că asta îţi şi doreai, nu? Noapte bună, Pamela. Se întoarse spre casa aflată în beznă şi-şi căută cheile în poşetă. — Irene, stai aşa… Irene o ignoră. Cu cheia în mână se îndreptă spre uşă. Părinţii ei aveau să fie foarte supăraţi. Probabil că o vor închide în casă pentru tot restul zilelor sau cel puţin până la sfârşitul verii. — Bine, fie ca tine, îi strigă Pamela. Întoarce-te la viaţa ta plictisitoare de fată cuminte şi la familia ta perfectă şi la fel de plictisitoare. Data viitoare când îmi voi face o prietenă bună voi alege pe cineva care ştie să se distreze. Pamela demară repede. Luminile maşinii dispărură şi Irene se trezi singură. Seara era rece. Luminile străluceau peste lac. Pamela ridicase capota maşinii noi şi strălucitoare. Nu ar fi trebuit să-i fie chiar aşa de frig. Poate că era de vină sentimentul pe care-l trăieşti când îţi dădeai seama că nu poţi avea încredere în cineva pe care-l considerai prieten. Se uită să vadă dacă nu se observa vreo lumină în dormitorul părinţilor ei, pe partea din stânga a casei. Probabil că auziseră maşina Pamelei, se gândi ea. Tatăl ei avea somnul uşor. Nu se vedea nicio lumină. Se simţi puţin mai uşurată. Dacă nu se trezeau, ar fi amânat o scenă penibilă până mâine. Nu mai era mult până la micul dejun şi va afla destul de repede care-i va fi pedeapsa. Abia vedea treptele de la verandă. Tatăl ei uitase să aprindă lumina exterioară. Asta chiar că era ciudat, întotdeauna aprindea acel bec şi pe cel din spatele casei. O altă regulă. Se opri cu cheia în mână. Dormitorul părinţilor ei era imediat pe dreapta cum intrai. Cu siguranţă aveau să o audă dacă intra pe uşa din faţă. Dar, dacă dormeau, s-ar fi putut să nu audă când deschidea uşa din spate. Dacă intra pe la bucătărie ar fi avut o şansă să se strecoare în dormitor, iară să-i trezească pe ai ei. Coborî de pe verandă şi înconjură casa. Era întuneric beznă. Păcat că nu avea o lanternă. În lumina slabă a lunii, micul ponton şi barca de pe lac pe care o folosea tatăl ei la pescuit erau aproape invizibile. Se sperie când văzu că nici în spate nu era aprinsă lumina. Se împiedică de prima treaptă şi aproape căzu. În ultimul moment, reuşi să se apuce de balustradă. Cum de uitase tatăl ei să aprindă măcar lumina din spate? Ceva era cu adevărat ciudat. Poate că se arseseră simultan cele două becuri. Introduse cheia în broască şi răsuci mânerul cu grijă, încercând să nu facă zgomot. Un miros care-i făcu stomacul să se strângă o izbi. Oare intrase vreun animal în casă? Mama ei avea să facă o criză dimineaţa. Concomitent, sentimentul că se întâmplase un lucru îngrozitor o făcu să tremure din toate încheieturile. Cu greu păşi înăuntru, bâjbâind apoi după întrerupător. Lumina se aprinse, orbind-o câteva secunde. Apoi văzu sângele de pe podea. Auzi pe cineva ţipând. Într-un colţ îndepărtat al minţii îşi dădu seama că ea era cea care scosese acel sunet de disperare, de durere, de groază şi de negare. Dar zgomotul era îndepărtat şi parcă nu-i aparţinea. Plecase spre alte locuri, undeva unde nimic nu era aşa cum trebuie, unde totul era anormal. Când se întoarse pe Pământ îşi dădu seama că pentru ea, definiţia a ceea ce era normal se schimbase pentru totdeauna.         E-MAIL DATA: 7 Martie DE LA: PWebb PENTRU: IStenson SUBIECT: Trecutul   Bună, Irene,   Ştiu că acest e-mail este o mare surpriză. Sper că nu l-ai trimis direct la coş când ai văzut numele expeditorului. Am auzit că acum eşti reporter şi reporterii sunt prin definiţie curioşi, astfel, cu puţin noroc, probabil că citeşti acest mesaj. E greu de crezut că au trecut şaptesprezece ani de când nu ne-am mai văzut, nu? Îmi dau seama că, prin prisma a tot ceea ce s-a întâmplat, ai fi bucuroasă să nu mă mai vezi alţi şaptesprezece ani, dar trebuie să vorbesc cu tine, şi asta foarte repede. Ceea ce am să-ţi comunic are legătură cu trecutul. Nu-ţi pot spune într-un e-mail sau la telefon. Ai încredere, este la fel de important pentru amândouă. Trebuie să mai fac câteva lucruri înainte de a ne vedea. Vino la lac, joi după-amiază. În mod normal, totul va fi gata până atunci. Sună-mă imediat ce ajungi în oraş. Apropo, nu am uitat cât de mult îţi plăcea şerbetul de portocale cu îngheţată de vanilie. E ciudat ce lucruri ţinem minte, nu?   Fosta ta cea mai bună prietenă, Pamela.       1 — Vă conduc eu până la căbănuţă, domnişoară Stenson, spuse Luke Danner. Irene simţi cum i se ridică părul pe ceafa. Îşi încheia trenciul. Se opri. Ar fi trebuit să plec mai devreme, îşi zise. Ar fi trebuit să mă întorc la cabană cât mai era lumină. Asta se întâmplă când devii dependentă se ştiri. Trebuise să vadă ştirile de seară şi singurul loc din Sunrise, de pe lacul Lodge, unde puteai avea acces la televizor era recepţia vechiului motel. În cele din urmă, văzuse, în compania proprietarului, fluxul deprimant al ştirilor date de corespondenţii din întreaga lume. Ceva mai înainte îl văzuse afişând semnul: Nu mai avem locuri. Asta o îngrijorase puţin. Nu se vedea niciun client în tot motelul. Încercă să se gândească la o scuză rezonabilă pentru a-i refuza oferta de a o însoţi, dar Luke era deja în picioare. El traversă holul vechi cu paşi mari, îndreptându-se spre biroul de la intrare. — Nu e lumină pe drumul spre căbănuţă, spuse el. Cele câteva becuri care luminau poteca s-au ars. O trecu un alt fior. Trăia cu teama de întuneric de când avea cincisprezece ani. Dar această reacţie nervoasă nu era doar o spaimă enormă pe care o resimţea de fiecare dată când contempla apusul. Era amestecată cu sentimentul prezenţei nefamiliare şi ciudate a lui Luke Danner. La o primă privire, mulţi oameni ar fi fost înclinaţi să-l subestimeze, dar ea nu va face niciodată această greşeală. Era un bărbat complicat. În anumite circumstanţe, cu siguranţă că putea fi extrem de periculos. Era de înălţime medie, cu un trup puternic şi umeri largi. Faţa-i părea dăltuită în piatră. Ochii verzi-căprui aminteau de cei ai unui alchimist care a privit prea mult timp şi prea concentrat în focul puternic al alambicului. Părul, tuns scurt, avea sclipiri argintii. Ea aprecie că trebuia să aibă undeva în jur de patruzeci de ani. Pe mâna stângă nu se vedea vreo verighetă. Probabil că era divorţat. Bărbaţii interesanţi de vârsta lui, de obicei, aveau cel puţin o căsătorie la activ, iar Luke Danner era cu siguranţă foarte interesant. Chiar fascinant, dacă se gândea mai bine. Abia de-i adresase câteva cuvinte în ultima oră şi jumătate în care se uitase la ştirile de la toate televiziunile. Nu făcuse decât să stea lângă ea, întins pe unul dintre fotoliile mari, cu picioarele răşchirate pe un covor vechi, contemplând reporterii, mult prea veseli pentru a fi naturali şi prezentatorii calmi, chiar stoici. Ceva din atitudinea lui spunea că deja văzuse ceea ce lumea avea mai rău de oferit şi nu era foarte impresionat de varianta televizată. — N-o să fie nicio problemă pe potecă, spuse ea. Scoase o lanternă-stilou din buzunar. Am lumină. — Şi eu. Luke se aplecă în spatele tejghelei. Când se ridică avea în mână o lanternă puternică. În mâinile lui mari şi îndemânatice părea o adevărată armă. Se uită la mica ei lanternă amuzat. A mea e mai mare, spuse el. Ignoră remarca asta, îşi zise, deschizând uşa înainte ca el să aibă timp să o facă pentru ea. Aerul rece o înfioră. Ştia că nu ningea decât rar la altitudinea aceea. Staţiunea de pe malul lacului Ventana era în munţi, dar aproape de zona viticolă cu climă moderată. Totuşi, era doar începutul primăverii şi în această parte a Californiei se făcea destul de frig după ce se întuneca. Luke luă o jachetă veche de piele de pe un cuier confecţionat dintr-o pereche de coarne şi o urmă afară. Nici nu se sinchisise să închidă uşa, remarcă ea. Criminalitatea nu fusese niciodată o problemă în Dunsley. Ştia că în ultimii douăzeci de ani nu se comiseseră decât două crime în oraş, amândouă într-o seară de vară, în urmă cu şaptesprezece ani. Se opri la intrarea în căbănuţa din piatră şi lemn. Era ora şapte şi jumătate, dar ar fi putut, la fel de bine, să fie miezul nopţii. Întunericul se lăsa brusc în zona împădurită şi umbroasă a munţilor. Luke aprinse lanterna uriaşă pe care o luase de sub tejghea. Avea dreptate, se gândi ea, lanterna lui chiar că era mai mare. Raza pe care o emitea acoperea cu totul mica luminiţă produsă de lanterna ei şi lumina zone întinse. — Frumoasă lanternă, spuse ea ezitant. Nimeni nu aprecia o lanternă bună mai mult decât ea. Se considera o adevărată cunoscătoare. Ce model e? — Model militar. Am cumpărat-o de pe internet, pe ebay. — Aha. Îşi propuse să verifice cum era cu articolele militare ce se găseau pe internet când va avea nevoie de o lanternă nouă. Asta se va întâmpla în curând. Cumpăra des noi modele. Luke coborî cele trei trepte în spatele ei, mişcându-se cu o uşurinţă şi cu o relaxare care îi spuneau că el nu avea nicio problemă cu întunericul. Probabil că nu existau multe lucruri care să-l sperie pe Luke Danner. Se uită de-a lungul potecii. — Nu doar câteva becuri lipsesc. Se pare că niciunul nu funcţionează. — Am comandat becuri noi la magazin, spuse el. — Ar fi minunat dacă ar fi instalate până la vară, nu? — E cumva sarcasm ceea ce detectez în vocea dumneavoastră, domnişoară Stenson? Îi zâmbi cuceritor. — Pentru numele lui Dumnezeu, bineînţeles că nu. — Voiam doar să fiu sigur. Câteodată, voi, oamenii sofisticaţi, ce veniţi din alte părţi, sunteţi mult prea ascuţiţi la minte pentru noi, localnicii. Nu face pe provincialul complexat cu mine, Luke Danner. Nici eu n-am venit cu pluta. E adevărat că nu ştia prea multe despre el – şi nici nu era sigură că dorea să ştie dar vedea sclipirea de inteligenţă, strălucitoare ca diamantul, din ochii lui. — Ceva îmi spune că nici dumneata nu aparţii acestui oraş mai mult decât mine, domnule Danner. — Ce vă face să spuneţi asta? întrebă el, puţin prea politicos. — Eu i-aş spune intuiţie. — Aveţi multe? — Multe ce? — Intuiţii? Se gândi o clipă. — Uneori. — Mie, personal, nu-mi place ghicitul, spuse el. Prefer faptele documentate. — Nu vreau să vă jignesc, dar pare puţin obsesiv. — Da, aşa pare? Merseră mai departe pe poteca presărată cu pietriş, care lega cele douăsprezece cabănuţe. Pietrişul scrâşnea sub tocurile cizmelor ei din piele. Luke era încălţat cu pantofi de sport, şi aproape că nici nu-i auzea paşii. Printre ramurile copacilor mai zărea câte o rază argintie pe suprafaţa întunecată a lacului, dar lumina lunii nu pătrundea printre rândurile dese de pini şi brazi, care creşteau în împrejurimile lacului Lodge. Auzea zgomote ciudate în coroana deasă de deasupra. Mâna i se strângea convulsiv pe lanterna-stilou. Nu va recunoaşte în faţa lui, dar era bucuroasă că o însoţea. Noaptea nu se simţea bine. În acea seară, avea să fie chiar mai rău decât de obicei, pentru că o petrecea în oraşul care-i bântuia visele. Ştia că probabil nu va reuşi să adoarmă. Scrâşnetul pietrişului şi sunetele bizare pe care le producea vântul ce străbătea crengile îi făceau nervii să se întindă la maximum. Avea nevoie de confortul pe care i-l dădea prezenţa unei alte persoane. Dar, judecând după tăcerea în care urmăriseră ştirile ceva mai devreme, bănuia că discuţiile de dragul discuţiilor nu erau preferatele lui Luke Danner. Întâlnirile, la care trebuia să-şi scoată partenera la cină, reprezentau, probabil, o adevărată tortură pentru el. Se uită la prima căbănuţă, cea pe care, evident, Luke o folosea pentru sine. Lumina de pe prispă ardea, dar ferestrele erau întunecate. În niciuna dintre celelalte cabănuţe nu se vedea vreo lumină, cu excepţia celei care îi fusese repartizată. Luminile străluceau prin fiecare fereastră a cabanei numărul cinci, la fel şi pe verandă şi în spate. Lăsase lumina aprinsă, atunci când se decisese să vadă ştirile la unicul televizor disponibil. — Se pare că sunt singura clientă în seara asta. — Nu suntem în sezon. Îşi aminti că micile comunităţi care trăiau pe malurile lacului Ventana nu recunoşteau decât două ipostaze, în sezon şi în afara lui. Totuşi, i se părea ciudat că nu mai era nimeni. — Pot să te întreb de ce ai pus semnul cu: „Nu mai sunt locuri?“ — Nu-mi place să fiu deranjat seara, spuse Luke. E deja destul de rău că oamenii vin la orice oră din zi să închirieze camere. — Înţeleg. Îşi drese vocea. Faceţi meseria doar ca hotelier? — Eu nu vând ospitalitate. Dacă cineva are nevoie de o cameră pentru o noapte, foarte bine. Îi închiriez o cameră. Dar dacă clienţii nu se deranjează să ajungă la o oră decentă, atunci n-au decât să conducă până la Kirbyville şi să caute un motel acolo. — E şi asta o modalitate de a face afaceri cu un motel, deşi s-ar putea să nu fie abordarea cea mai profitabilă. Când aţi preluat cabana? — Cam acum cinci luni. — Ce s-a întâmplat cu fostul proprietar? Simţi imediat că întrebarea ei stârnise curiozitatea lui Luke. — Îl ştiaţi pe Charlie Gibbs? întrebă el pe un ton neutru. Regretă că întrebase. E adevărat că voia să stea de vorbă în seara aceea, dar ultimul lucru despre care voia să vorbească era trecutul ei în acel oraş. Dar ea fusese cea care îl provocase la discuţia care ajunsese în acel punct. — Da, l-am cunoscut pe Charlie, spuse ea pe un ton la fel de neutru. Dar au trecut ani buni de când nu l-am mai văzut. Ce mai face? — Agentul imobiliar care mi-a vândut cabana mi-a spus că a murit anul trecut. — Îmi pare rău să aud asta. Şi chiar îi părea rău. Charlie era deja în vârstă când ea plecase de acolo, aşa că nu fu chiar surprinsă să audă că murise. Dar asta nu făcuse decât să mai atingă una dintre acele coarde sensibile, care tot vibrau de când ajunsese aici, în urmă cu câteva ore. Nu-l cunoscuse foarte bine pe Charlie Gibbs, dar asemeni bibliotecii din parc, el şi vechea lui cabană erau o parte din peisajul copilăriei ei. — Mi s-a spus că afacerile înfloresc aici după Ziua Eroilor, spuse Luke pe un ton care nu avea nici cea mai mică urmă de entuziasm. Am auzit că e o adevărată explozie de Ziua Muncii. — Aşa se întâmplă de obicei în staţiunile turistice de vară. Făcu o mică pauză. Nu păreţi foarte entuziasmat de posibilitatea ca afacerile să înflorească. Ridică din umeri. — Mie-mi place când e linişte şi pace. E motivul principal pentru care am cumpărat această cabană. Asta şi faptul că o proprietate cu vedere la lac nu are cum să piardă din valoare. — Dar nu este puţin cam greu să vă câştigaţi existenţa cu o asemenea filosofie de afaceri? — Mă descurc. Când vine vara o să plătesc rate mai mari, ca să compensez lunile mai proaste. Se gândi la maşina de teren care era parcată în faţa cabanei lui. Maşina era mare, scumpă şi nouă. Charlie Gibbs nu-şi permisese niciodată să-şi cumpere o astfel de maşină. Şi nici nu avusese niciodată un ceas precum cel pe care îl avea Luke la încheietură. Ceas care părea capabil să reziste la o imersiune de cincizeci de metri şi care indica ora de pe mai multe meridiane. Asemenea ceasuri nu erau, cu siguranţă, ieftine. Curiozitatea îi creştea cu fiecare secundă care trecea, dar ştia că Luke nu ar fi apreciat o discuţie despre finanţele sale. Se gândi la un alt subiect. — Ce aţi făcut înainte de a cumpăra căbănuţele? — Am fost în Corpul Puşcaşilor Marini până acum vreo şase luni. Am încercat o vreme să-mi găsesc norocul în lumea corporatistă, dar lucrurile nu au mers prea bine. Îi era uşor să şi-l închipuie în armată. Era ceva în ţinuta lui care-l făcea să pară îmbrăcat în uniformă, nu în jeans şi cu tricou. Şi mai era şi aerul de încredere, autoritate şi comandă. Un mascul Alpha, din cap până-n picioare. Cunoştea genul foarte bine. Şi tatăl ei făcuse parte din Corpul Puşcaşilor Marini înainte de a se angaja în poliţie. Luke era genul care îşi păstra cumpătul şi te conducea prin fum şi foc în siguranţă, atunci când ceilalţi alergau de colo-colo ca nişte găini bete. Astfel de bărbaţi aveau şi ei utilitatea lor, dar nu erau dintre cei cu care puteai convieţui uşor. Mama ei îi explicase asta de câteva ori, când era exasperată. — Cabana trebuie să fi fost într-o stare foarte proastă când ai cumpărat-o, spuse ea. Ultima dată când am văzut-o eu stătea să cadă şi asta se întâmpla cu mult timp în urmă. — I-am făcut ceva renovări de infrastructură. Se uită la căbănuţa ei de pe marginea lacului care se vedea printre copacii înalţi. Poate că nu ai observat micul afiş din cameră, care-ţi sugera să ajuţi conducerea motelului Sunrise de pe lacul Lodge să protejeze mediul înconjurător, nelăsând lumina aprinsă la plecarea din cameră. Se uită şi ea în aceeaşi direcţie. Căbănuţa era luminată ca un stadion de fotbal pe care se juca un meci în nocturnă. — Am văzut notificarea, îl asigură ea. Dar am mai văzut şi că managerul conducea un vehicul sport utilitar foarte mare, care probabil că are un consum crescut de benzină pe kilometru. Aşa că, am presupus, cum era şi normal, că cererea de a reduce consumul de curent nu era decât o modalitate vicleană şi ipocrită de a-i face pe oaspeţi să se simtă vinovaţi că nu au ajutat conducerea să economisească câţiva bănuţi din nota de electricitate a motelului. — Bine, la naiba. I-am spus lui Maxine că nu va funcţiona. Nu rezolvi niciodată nimic dacă încerci să fii subtil. Dacă vrei ca oamenii să se conformeze regulilor, i-am spus, trebuie să le faci cât mai clare posibil. Să nu fie nici cea mai mică posibilitate de interpretare. — Cine e Maxine? — Maxine Boxell. Directoarea adjunctă. Are un copil şi nu e căsătorită. Fiul ei, Brady, va fi cel care va conduce barca motelului pe timpul verii. Din câte am înţeles, sunt mulţi clienţi care vor să iasă pe lac în acea perioadă a anului. Maxine spune că putem să cerem o căruţă de bani pentru o excursie de pescuit de trei ore. Mă bate la cap să iau încă o barcă, mai rapidă, pentru schi nautic. Dar deocamdată nu mă grăbesc să iau o decizie în privinţa asta. S-ar putea ca afacerile să se dezvolte prea mult. Numele îi spunea ceva. Exista o Maxine care terminase liceul în luna iunie a acelui an în care toată lumea ei se dărâmase. Pe atunci numele ei era Maxine Spangler. — Te deranjează dacă te întreb ce te aduce aici, în Dunsley, domnişoară Stenson? — Probleme personale. — Personale, da? — Da. Putea să facă şi ea pe misterioasa dacă voia. — Cu ce vă ocupaţi? întrebă el când deveni clar că ea nu avea să cadă în capcana întrebării ce nu era chiar atât de subtilă. Ce se întâmplase? se întrebă ea. Mai înainte, abia dacă scosese două cuvinte şi acum, dintr-odată, se decisese să pună tot felul de întrebări directe şi personale. — Sunt reporter, îi răspunse. — Ah, da? Părea amuzat şi chiar puţin surprins. Pe mine m-aţi fi putut păcăli. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că faceţi parte din mass-media. — Ştiţi, mi se spune asta destul de des. — Tocurile alea înalte şi trenciul la modă sunt impresionante. Nu arătaţi ca una dintre creaturile alea sclifosite care tocmai au fost respinse la un concurs de frumuseţe şi citesc ştirile la televizor. — Asta poate pentru că lucrez la un ziar, nu la un post de televiziune, spuse ea pe un ton sec. — Aha, deci lucraţi în presă. O complet altă specie. Făcu o mică pauză. Ce ziar? — Glaston Cove Beacon. Aşteptă o clipă răspunsul pe care-l anticipa. — Nu am auzit niciodată de el. Exact cum se aşteptase. — Şi asta mi se spune des, spuse ea răbdătoare. Glaston Cove este un orăşel aflat pe coastă. Beacon este un cotidian mic, dar proprietarul, editor şi redactor şef în acelaşi timp, a făcut de curând un site pe internet, de unde se poate descărca ultima ediţie. — E greu să mă gândesc la ceva ce s-ar putea întâmpla aici în Dunsley şi care ar putea atrage atenţia unui reporter din Glaston Cove. Era mai mult decât o conversaţie de politeţe, se gândi ea. Se transforma uşor, uşor într-un interogatoriu. — V-am spus, am venit aici în scopuri personale, spuse ea încet, nu să fac un material pentru ziar. — Ah, da, aşa e. Scuze, am uitat partea cu treburile personale. O uitase pe dracu’. Îşi zâmbi sieşi, neplăcut impresionată. El încercase să o preseze cumva, dar nu avea să-i meargă. Nu avea de gând să dea explicaţii unui străin, în special nu unuia care primea corespondenţa în oraşul ăsta. După ce se va întâlni cu Pamela, va lăsa Dunsley în urmă fără niciun fel de regret. Când ajunseră la căbănuţa numărul cinci îşi dădu seama cu surprindere că o încercau sentimente amestecate: pe de o parte, de uşurare, iar pe de alta, un fel de regret. Scoase cheia din buzunar şi urcă treptele din faţă. — Vă mulţumesc că m-aţi însoţit, spuse ea. — Nicio problemă. Urcă după ea pe scări, îi luă cheia din mână şi o introduse în broască. Când aţi venit, azi după-amiază, cred că am uitat să vă spun că puteţi găsi cafea şi gogoşi, gratuit, în hol, între orele şapte şi zece. — Serios? Sunt profund impresionată. Din câte înţelesesem, managementul hotelului nu crede în facilităţi oferite clienţilor. — Ai întrebat de serviciu la cameră. Deschise uşa şi se uită la holul puternic luminat. Nu facem astfel de lucruri, dar oferim cafeaua de dimineaţă şi gogoşi. Asta dacă avem clienţi. Lucru care, mulţumită dumneavoastră, există. — Îmi cer scuze de deranj. — Da, bine, chestia asta se mai întâmplă când lucrezi în branşă, remarcă el relativ serios. — E o viziune extrem de filosofică. — Ştiu, spuse el. A trebuit să mi-o dezvolt de când am devenit hangiu. Din fericire am avut parte de ceva pregătire. Oricum, după cum spuneam, gogoşile au fost ideea lui Maxine. — Înţeleg. — Am fost de acord să încerce timp de o lună, cu titlu de probă. Ca să fiu sincer, eu nu vi le recomand. Au gust de zahăr amestecat cu rumeguş. Bănuiesc că sunt deja expirate, atunci când se duce Maxine să le ia. Nu pot fi sigur sută la sută de asta, pentru că producătorii din Dunsley nu dau doi bani pe ştampilarea datei de producere sau a celei de expirare pe produsele lor. — Ar fi trebuit să-mi iau în drum ceva pentru micul dejun. — Dar puteţi merge în oraş. Ventana View Café se deschide la şase. — Voi ţine minte. Fu nevoită să se strecoare pe lângă el ca să intre înăuntru. Acest lucru o obligă să se atingă de trupul lui musculos. Îi simţi căldura şi mirosul de mascul. Când se întoarse pentru a-i spune noapte bună, fu surprinsă să-l vadă studiind-o cu o expresie elocventă în privire. — Ce e? întrebă ea neliniştită. — Vorbiţi serios cu micul dejun? — Da. — Majoritatea femeilor pe care le cunosc nu se dau în vânt după micul dejun. Nu avea nici cea mai mică intenţie să-i spună că micul dejun era una dintre micile, dar importantele ritualuri pe care le respecta pentru a menţine normalitatea şi ordinea în universul ei intim. Micul dejun însemna sfârşitul nopţii. Era o masă foarte importantă. Dar nu avea de ce să-i explice lui asta. Nu putea să înţeleagă. Singura care înţelesese importanţa vitală a micului dejun fusese ultima din cei peste o jumătate de duzină de terapeuţi pe care-i consultase de-a lungul anilor. Doctoriţa LaBarre făcuse tot posibilul să o determine să renunţe la alte rutine obsesive, care-i ameninţaseră la un moment dat viaţa. Buna doctoriţă nu eliminase micul dejun, pe motiv că avea şi alte calităţi. — Orice nutriţionist vă va spune că micul dejun este cea mai importantă masă a zilei, îi spuse ea. Se simţea ca o idioată, de fiecare dată când trebuia să folosească această explicaţie pentru nevoia ei de a urma un ritual. Spre surprinderea ei, Luke nici măcar nu zâmbi, ci se înclină într-o manieră foarte solemnă. — Absolut, spuse el. Micul dejun este cel mai important. Oare o lua peste picior? Nu era sigură. Se îndreptă şi făcu un pas spre interior, pregătindu-se să închidă uşa. — Dacă nu vă supăraţi, trebuie să dau un telefon, spuse ea. — Sigur. Se dădu puţin înapoi. Ne vedem dimineaţă. Apoi avu un moment de ezitare. — Era să uit. Probabil că voi pleca mâine. O privi cu duritate. — Aţi rezervat două nopţi. — A doua noapte este pentru situaţii de urgenţă, pentru cazul în care, din motive grave, nu reuşesc să plec mâine. — Noi nu rezervăm situaţii de urgenţă aici, la Sunrise, pe lacul Lodge. Avem o regulă strictă: renunţarea la rezervări se face cu douăzeci şi patru de ore înainte. Se uită la ceas. A trecut de mult ora limită. — Vom discuta regula dumneavoastră, mâine, când voi afla dacă mai trebuie sau nu să petrec o altă noapte în Dunsley. Noapte bună, domnule Danner. — Succes în rezolvarea problemelor personale, domnişoară Stenson. — Mulţumesc, spuse ea. În ceea ce mă priveşte, cu cât termin mai repede, cu atât mai bine. Zâmbi. — Încep să cred că nu vă prea place imaginea pitorească a micii noastre comunităţi de munte. — Sunteţi foarte perspicace. — Noapte bună… — Nu o spuneţi, îl avertiză ea. Am mai auzit asta. — Nu pot rezista. Zâmbi. Noapte bună, Irene. Uşa scoase un zgomot satisfăcător când i-o trânti în faţă. Sunetul zăvorului tras suna chiar mai bine. Solid. Foarte solid. Poate că Luke Danner era nou în Dunsley, dar făcea totuşi parte din acest peisaj pe care ea-l ura. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să se încurce cu el. Se duse la fereastră şi se uită printre draperii pentru a se asigura că el pleca. Cobora scările sigur de el şi ridică o mână în semn de „la revedere“, sugerându-i că ştie că-l urmăreşte. Mulţumită că rămăsese singură, scoase telefonul din geantă şi apăsă pe butonul care forma ultimul număr apelat. Uitase de câte ori o sunase pe Pamela de când ajunsese în Dunsley, în acea după-amiază. Nici de data asta nu-i răspunse nimeni. Închise înainte să intre căsuţa poştală. Nici nu mai ştia câte mesaje îi lăsase. Nu avea niciun rost să-i mai lase încă unul.    

Nechibzuinta de Amanda Quick CAPITOLUL 1   Lumina lunii i se potrivea. Învăluit în lumina de argint care umplea pajiştea, Gabriel Banner, conte de Wylde, arăta la fel de misterios şi primejdios ca o legendă care a prins viată. Phoebe Layton îşi opri iapa la marginea pomilor şi îşi tinu răsuflarea în timp ce Wylde se îndrepta spre ea. Încercă să–şi stăpânească mâinile care îi tremurau pe hăţuri. Nu era momentul să–şi piardă controlul: Era o doamnă care lupta pentru o cauză nobilă, Avea nevoie de serviciile unui cavaler rătăcitor şi alegerea era limitată, într–adevăr, Wylde era singurul candidat potrivit. Mai întâi însă trebuia să–l convingă să accepte propunerea ei. De săptămâni de zile lucra la acest plan. Până în noaptea aceasta, contele, singuratic şi izolat de lume, ignorase constant toate scrisorile ei voit misterioase. Disperată, apelase la o altă tactică. În încercarea de a–l ademeni afară din bârlogul său, folosise ca momeală singurul lucru căruia ştia că el nu îi putea rezista. Faptul că se găsea în noaptea aceasta aici, pe această pajişte izolată din Sussex, însemna că reuşise în cele din urmă să–l provoace să vină la o întâlnire. Wylde nu ştia cine era ea. În scrisorile ei se semnase numai Doamna Voalată. Lui Phoebe îi părea rău că trebuise să recurgă la această mică înşelătorie, dar fusese o manevră necesară. Dacă Wylde ar fi descoperit adevărata ei identitate la începutul aventurii, ar fi refuzat desigur să o ajute. Trebuia să–l convingă cu orice preţ să o ajute în cercetările ei înainte de a îndrăzni să se prezinte. Phoebe era sigură că de îndată ce va înţelege despre, ce era vorba, va înţelege şi motivele care o îndemnaseră să fie atât de ascunsă la început. Nu, Wylde nu o cunoştea, dar Phoebe îl cunoştea pe el. Ea nu–l mai văzuse de aproape opt ani. La şaisprezece ani şi–l imaginase ca pe o legendă vie, un cavaler nobil şi viteaz, ieşit direct  dintr–un roman medieval de aventuri. Aşa cum îl văzuse când era atât de tânără, nu–i mai lipsea decât o armură strălucitoare şi o sabie. Deşi Phoebe îşi amintea bine ultima dată când îl văzuse, ştia că Gabriel nu–şi amintea deloc acel moment. Fusese mult prea ocupat la vremea aceea plănuind cum să fugă cu sora ei Meredith. Phoebe se încordă de curiozitate acum, când el se îndrepta spre ea. Din nefericire, vălul pe care îl purta şi lumina palidă a lunii o împiedicau să–şi dea seama cât de mult se schimbase în aceşti ani. Primul ei gând fu că părea mai robust decât şi–l amintea ea. Mai înalt. Mai suplu. Mai puternic, cumva. Umerii păreau mai laţi sub pelerina largă cu glugă pe care o purta. Pantalonii strânşi pe corp scoteau în evidenţă conturul puternic şi musculos al coapselor. Borul întors al pălăriei arunca o umbră ameninţătoare şi impenetrabilă pe faţa lui Wylde. Tulburată câteva clipe, Phoebe se întrebă dacă nu făcuse o alegere proastă. Poate că era pe cale să întâlnească un ticălos adevărat, un tâlhar sau ceva şi mai rău. Se mişcă neliniştită în şa. Dacă pătea ceva în noaptea aceasta, biata ei familie îndurerată va avea cu siguranţă dreptate să pună o înscripţie adecvată pe mormântul ei: A PLĂTIT ÎN CELE DIN URMĂ PENTRU NECHIBZUINŢA EI – care ar fi foarte potrivită. Din punctul de vedere al clanului ei, deosebit de acaparator, Phoebe îşi petrecuse, întreaga viaţă intrând dintr–un bucluc în altul. De data aceasta însă, poate riscase chiar prea mult. — Misterioasa Doamnă Voalată, presupun? întrebă Gabriel cu răceală.   Se linişti de îndată. Îndoielile lui Phoebe privitor la identitatea bărbatului se topiră imediat. Nu putea să nu recunoască tonul acela hotărât şi dur, chiar dacă nu–l auzise de opt ani. Ceea ce o uimi însă fu fiorul care o cuprinse ca şi cum ar fi aşteptat să–l audă. Se încruntă o clipă în faţa acestei reactii ciudate. — Bună seara, seniore, spuse. Gabriel îşi opri armăsarul negru la un metru de ea. — Am primit ultimul dumneavoastră bilet, doamnă. Mi s–a părul la fel de iritant ca şi celelalte. Phoebe înghiţi nervos când îşi dădu seama că el nu era într–o dispoziţie prea veselă. — Am sperat, să vă trezesc interesul, domnule. — Îmi displace profund înşelăciunea. — Înţeleg. Phoebe se întristă. Îmi displace profund înşelăciunea. Se întrebă dintr–odată dacă nu făcuse o greşeală tactic serioasă tratând cu Wylde. Bine că avusese grijă să–şi pună vălul în noaptea aceasta, se gândi. Desigur că nu vroia ca el să descopere cine era, dacă nu ducea la bun sfârşit treaba din noaptea aceasta. — Cu toate acestea mă bucur că aţi acceptat invitaţia mea. — Curiozitatea a fost mai puternică decât mine. Gabriel zâmbi uşor în lumina lunii, dar nu era niciun pic de căldură în arcuirea buzelor, iar privirea lui umbrită nu arăta nimic. Aţi devenit un spin în ochii mei în ultimele două luni, doamnă. Cred că vă da–ţi bine seama de acest lucru. — Îmi cer scuze, spuse Phoebe cu toată convingerea. Însă adevărul este seniore, că a început să mă cuprindă disperarea. Sunteti un om greu de contactat. Nu mi–aţi răspuns la scrisorile iniţiale şi nu ieşiţi în societate. N–am găsit niciun alt mijloc de a vă atrage atenţia. — Aşa încât aţi decis să mă provocaţi în mod deliberat într–o asemenea măsură încât să mă deranjez în sfârşit să vă întâlnesc? Phoebe respiră adânc. — Cam aşa ceya. — În general se consideră un lucru periculos să deranjezi un om ca mine, misterioasa mea Doamnă Voalată. Ea nu se îndoise o clipă de acest lucru, dar acum era prea târziu să dea înapoi. Lucrurile ajunseseră prea departe pentru a mai opri aventura din noaptea aceasta. Se afla în căutarea adevărului şi trebuia să fie tare. — Aşa să fie, domnul meu? Phoebe încercă să vorbeacă pe un ton rece şi amuzat. De fapt, nu mi–aţi lăsat nicio altă alternativă. Nu vă temeti, sunt sigură că de îndată ce veţi auzi ce am de spus, veţi fi bucuros că aţi fost de acord în cele din urmă să vă întâlniţi cu mine şi ştiu că îmi veţi ierta mica înşelătorie. — Dacă m–aţi chemat ca să vă puteţi bucura de ultima dumneaoastră victorie, trebuie să vă previn că nu–mi place să pierd. — Victorie? Ea clipi sub văl şi apoi realiză că el vorbea despre momeala pe care ea o folosise să–l atragă acolo în noaptea asta. Oh, da, cartea. Lăsati. Seniore. Şi dumneavoastră sunteţi tot atât de nerăbdător ca şi mine să vedeţi manuscrisul. Evident că nu aţi putut rezista invitatiei mele de a–l vedea, chiar dacă eu sunt noul lui proprietar. Gabriel mângâie gâtul armăsarului său cu mâna înmănuşată. — Se pare că avem în comun interesul pentu manuscrisele medievale. — Adevărat. Văd că vă deranjează că eu am fost aceea care a găsit „Cavalerul şi vrăjitorul” şi a descoperit că este de vânzare, spuse Phoebe. — Dar cu siguranţă că sunteţi atât de generos încât să recunoaşteţi cât de ingenioase au fost investigaţiile mele. Manuscrisul era chiar aici în Sussex, de fapt, practic chiar sub nasul dumneavoastră. Gabriel înclină capul în semn de recunoaştere a priceperii ei. — Păreţi să fiţi destul de norocoasă în această privinţă. Acesta este al treilea manuscris la care aţi ajuns înaintea mea în aceste ultime săptămâni. Pot să vă întreb de ce nu aţi pus mâna pe el, pur şi simplu să–l luaţi, aşa cum aţi făcut şi cu celelalte? — Pentru că, aşa cum v–am explicat în scrisorile mele, aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră, domnule. Phoebe ezită şi apoi spuse repede, cu o voce mieroasă. Şi ca să fiu perfect cinstită, ar fi bine să am un însoţitor cu mine în noaptea aceasta. — Aha! — Am ajuns la concluzia că domnul Nash este un om foarte ciudat, chiar şi pentru un colecţionar de cărţi. Condiţiile pe care le–a pus privitor la ora la care îmi va înmâna manuscrisul m–au neliniştit. Nu–mi place să fac afaceri la miezul nopţii. — Nash pare să fie chiar mai mult decât amuzant de excentric, recunoscu Gabriel gânditor. — Pretinde că este un tip nocturn, cam ca un liliac. În scrisorile lui spune că la el acasă programul este pe dos decât la ceilalţi. El doarme când alţii sunt treji şi munceşte când ceilalţi dorm. Foarte ciudat, nu–i aşa? — Fără îndoială că s–ar potrivi foarte bine cu lumea bună, spuse Gabriel sec. Cei mai mulţi dintre ei petrec toată noaptea şi dorm în timpul zilei. Totuşi, aveti probabil dreptate să fiţi precaută ştiind că trebuia să vă întâlniţi cu el singură la miezul nopţii. Phoebe zâmbi. — Sunt bucuroasă că sunteţi de acord cu planul meu de a lua un însoţitor. — Sunt de acord, dar mărturisesc că mă surprinde atâta grijă din partea dumneavoastră, spuse Gabriel cu precizia unui spadasin care îşi vâră spada în teacă. Până acum nu aţi demonstrat prea multă înclinatie pentru prudenţă şi precauţii. Sarcasmul din vocea lui o făcu să roşească. — Când cineva caută adevărul, trebuie să fie curajos, seniore. — Consideraţi că sunteţi în căutarea adevărului? — Da, seniore, aşa consider. — Înţeleg. Vorbind despre căutarea adevărului, trebuie, să vă spun că şi eu caut unul în noaptea asta aici. O teamă surdă o cuprinse pe Phoebe. — Da, seniore? Şi care ar fi acesta? — Nu numai dorinta de a vedea manuscrisul lui Nash înainte ca dumneavoastră să intraţi în posesia lui mă aduce aici, Doamna mea Voalată. — Aşa să fie oare, domnul meu? Poate că planul ei funcţionase în cele din urmă, se gândi Phoebe. Poate că îi trezise într–adevăr interesul, exact aşa cum sperase să o facă. Vă interesează ceea ce am să vă spun? — Nu în mod special. Dar sunt interesat să–mi cunosc noul adversar. Cred că trebuie să–ţi cunoşti duşmanul. Gabriel o privi cu răceală. Nu ştiu cine sunteţi, doamnă, dar mi–aţi dat mult de furcă în ultimul timp. M–am săturat de jocurile dumneavoastră. O nouă undă de nelinişte îi întunecă bucuria lui Phoebe. Era încă departe de a–şi atinge cu succes ţelul. — Cred că ne vom mai întâlni în viitor. După cum aţi spus, suntem interesaţi amândoi să colecţionăm aceleaşi cărţi şi manuscrise. Şaua de piele trosni uşor în timp ce Gabriel dădu pinteni armăsarului său ca să se apropie cu câţiva paşi. — V–au făcut multă plăcere micile dumneavoastră victorii din ultima vreme, Doamna mea Voalată? — Foarte mult. Ea zâmbi, în ciuda nervozităţii. Sunt foarte mulţumită de recentele mele achiziţii. Completează minunat biblioteca mea. — Înteleg. Urmă o mică pauză. Nu consideraţi că este putin necugetat să mă invitaţi şi pe mine în noaptea asta să asist la ultima dumneavoastră lovitură? Era cu mult mai necugetat decât şi–ar fi putut închipui el, se gândi Phoebe, mâhnită. — Vedeti, seniore, dumneavoastră sunteti una dintre puţinele persoane din toată Anglia capabilă să aprecieze ultima mea descoperire. — Desigur că o apreciez mult. Foarte mult, de fapt. Şi în asta constă pericolul. Degetele lui Phoebe tremurau uşor pe hamuri. — Pericolul? — Dacă decid să vă iau manuscrisul prin forţă după ce îl preluati de la domnul Nash? întrebă Gabriel cu o blândeţe ucigătoare. Phoebe întepeni, brusc auzind ameninţarea. Nu luase în considerare această posibilitate. Wylde era un senior, la urma urmelor. — Nu fiţi ridicol. Sunteţi un gentleman. Nu puteţi face un asemnea lucru. — Misterioasele doamne voalate care complotează să priveze gentlemani ca mine de obiecte pe care le doresc cu ardoare nu trebuie să fie prea surprinse dacă sus numiţii gentlemani devin nerăbdători. Vocea lui Gabriel se înăspri. Dacă manuscrisul lui Nash este o autentică legendă a Mesei Rotunde din secolul al paisprezecelea aşa cum pretinde el, îl vreau eu, doamnă. Spuneţi preţul. Se simţea încordarea în aerul care–i înconjura. O clipă curajul o părăsi pe Phoebe. Fu pe punctul de a întoarce iapa şi să galopeze înapoi la vila de la Amesbury unde stătea şi era în siguranţă: se întrebă dacă şi în epoca medievală cavalerii rătăcitori fuseseră tot atât de dificili. — Mă îndoiesc că puteţi plăti preţul pe care–l cer, domnule, murmură ea. — Spuneţi şi vom vedea. Phoebe îşi trecu limba peste buzele uscate. — Problema este că nu am intenţia să–l vând. — Sunteţi sigură de asta? Gabriel îşi aduse armăsarul încă un pic mai aproape. Animalul mare îşi scutură capul şi răsuflă puternic, incomodând iapa lui Phoebe. — Absolut sigură, spuse Phoebe repede. Se opri pentru efect. Totuşi, aş putea să mă gândesc să vi–l dau. — Să mi–l dai? Gabriel era clar uluit de această remarcă. Despre ce dracu vorbeşti? — O să vă explic mai târziu, domnule. Phoebe se străduia să–şi calmeze calul nervos. Pot să vă atrag atenţia că este aproape miezul nopţii? Trebuie să fiu la reşedinta domnului Nash în câteva minute. Veniţi cu mine sau nu? — Sunt ferm decis să–mi îndeplinsc îndatoririle de însotitor al dumneavoastră în seara aceasta, spuse Gabriel aspru. Este mult prea târziu ca să scăpaţi de mine. — Da, bine, atunci să rezolvăm această treabă, nu? Phoebe îşi îndemnă iapa să pornească pe pajiştea luminată de luna. Reşedinţa domnului Nash trebuie să fie la mică distanţă de aici, potrivit cu indicaţiile din ultima lui scrisoare. — N–aş vrea să–l faceţi să vă aştepte. Gabriel îşi mână armăsarul să pornească după ea. Animalul cu părul lucios îşi potrivi pasul cu cel al calului lui Phoebe. Phoebe se întrebă dacă şi iapa ei era tot atât de nervoasă ca şi ea. Gabriel şi armăsarul lui păreau amândoi mari şi înfricoşători în lumina lunii. — Acum, dacă tot ne–am întâlnit în cele din urmă, Doamna mea Voalată, aş avea câteva întrebări să vă adresez, spuse Gabriel. Phoebe îi aruncă o privire piezişă. — Întrucât mi–aţi ignorat scrisorile din ultimele două luni, mă surprinde să aud acest lucru. Am avut impresia că nu sunt un subiect care să vă intereseze prea tare. — Acum însă, ştiţi prea bine că sunt interesat. Spuneţi–mi, aveţi intenţia să continuaţi să alergaţi după fiecare obscură carte medievală pe care o vreau şi eu? — Probabil. După cum aţi remarcat, părem să avem gusturi similar în asemenea lucruri. — Asta poate deveni foarte costisitor pentru amândoi. De cum se va afla că există doi solicitanţi rivali pentru fiecare carte veche care iese la lumină, preţurile vor creşte foarte mult, foarte repede. — Da, cred că vor urca, spuse Phoebe cu o nepăsare studiată. Dar eu îmi pot permite. Primesc o rentă foarte generoasă. Gabriel îi aruncă o privire cercetătoare, dintr–o parte. — Soţul dumneavoastră nu are nimic împotriva acestor obiceiuri atât de scumpe? — Nu am niciun sot, domnule. Şi nici nu doresc să am unul. Din observaţiile mele, soţul tinde să limiteze aventurile unei femei. — Sunt de acord că puţini bărbati ar fi de acord cu acest gen de nebunie în care v–aţi angajat în noaptea asta, mormăi Gabriel. Niciun bărbat în toate minţile n–ar îngădui unei soţii să cutreiere singură prin păduri sau pe oriunde la această oră. Neil i–ar fi îngăduit să o facă, gândi Phoebe melancolic. Dar blondul ei Lancelot murise şi ea pornise în căutarea ucigaşului sau. Lăsă amintirile deoparte şi încercă să–şi stăpânească tresărirea de vinovăţie pe care o simtea întotdeauna când se gândea la Neil Baxter. Dacă n–ar fi fost ea, Neil n–ar fi plecat niciodată în mările Sudului să facă avere. Şi dacă n–ar fi plecat în mările Sudului, n–ar fi fost omorât de un pirat. — Nu sunt singură, domnule, Phoebe îi aminti lui Gabriel. Încerca disperată să menţină conversatia pe un ton lejer. Am un cavaler rătăcitor care mă însoţeşte. Mă simt în siguranţă. — Te referi cumva la mine? — Bineînteles. — Atunci ar trebui să ştii că aceşti Cavaleri rătăcitori sunt obişnuiti să fie foarte bine răsplătiţi pentru serviciile lor, spuse Gabriel. În timpurile medievaie doamna îi acorda favorurile apărătorului ei. Spuneţi–mi, doamnă, intenţionaţi să mă răsplătiţi în acelaşi fel pentru treaba din noaptea asta? Ochii lui Phoebe se făcură mari sub văl. Era şocată. Chiar dacă nu vroia să o admită. Desigur că nu vroise să spună că ea ar fi trebuit să răsplătească cu favoruri de natură intimă. Chiar dacă se izolase şi nu se mai simţea obligată să respecte regulile de bună cuviinţă ale societăţii, nu putea, totuşi să creadă în niciun fel că natura fundamentală a lui Gabriel se schimbase atât de mult. Nobilul cavaler, care în urmă cu opt ani se pornise să o salveze pe sora ei de la o căsătorie aranjată era în străfundul sufletului un gentleman plin de curtoazie. Într–adevăr, în ochii fetei de şaisprezece ani ar fi fost demn să stea chiar la Masa Rotundă. Bineînteles că n–ar fi făcut avansuri complet necavalereşti unei doamne. Sau i–ar fi făcut? Probabil că ea îl întelesese greşit. Poate că numai o necăjea. — Să–mi amintiţi să vă dau o batistă sau ceva asemănător în dar pentru eforturile pe care le faceţi în noaptea asta, seniore spuse Phoebe. Nu putea să–şi dea seama dacă părea suficient de sofisticată sau nu. Avea aproape douăzeci şi cinci de ani, dar asta nu însemna că avea prea multă experienţă cu domnii fără maniere. Ca fiică mai mică a contelui de Clarington, Phoebe fusese întotdeauna protejată cu multă grijă. Chiar prea mult uneori, după cum socotea. — Nu cred că o batistă va fi o recompensă suficientă, aprecie Gabriel. Phoebe îşi pierdu răbdarea. — Oricum, este tot ce veţi căpăta, aşa că încetaţi să mă mă provocaţi, seniore. Se simţi uşurată văzând o fereastră luminată în faţa lor. Asta trebuie să fie casa domnului Nash. Studie casa mică şi şubredă care se vedea în lumina lunii. Chiar şi pe timp de noapte se putea vedea că acea casă trebuia îngrijită. Părea complet neglijată: O poartă dărăpănată bloca drumul spre poteca grădinii lăsată în paragină. Lumina care venea din casă trecea printr–un mic geam spart. Acoperişul trebuia reparat. — Nash nu pare să se descurce prea bine vânzând manuscrise. Gabriel îşi opri armăsarul şi sări uşor pe pământ. — Nu cred că vinde multe manuscrise. Din scrisorile lui am rămas cu impresia că are o bibliotecă bogată, dar îi displace grozav să se despartă de cărţile sale. Phoebe îşi opri iapa. Îmi vinde „Cavalerul şi Vrăjitorul” numai pentru că are, mare nevoie de fonduri pentru a cumpăra un volum pe care–l consideră mai important decât un roman medieval de aventuri frivole. — Ei, dar ce poate fi mai important decât un roman de aventuri frivole? gura lui Gabriel se arcui într–un zâmbet uşor, în timp ce ridică braţele şi o prinse pe Phoebe de mijloc. I se tăie respiratia în timp ce el o ridică fără efort din şa. Nu o lăsă jos, ci continuă să o ţină în faţa lui, cu tălpile la câţiva centimetri de pământ. Era prima dată când o atingea, prima dată când era atât de aproape de el. Phoebe fu şocată de propria ei reacţie. Era fără suflare. El mirosea bine, îşi dădu ea seama surprinsă. Mirosul lui nu putea fi descris, numai piele şi lână, atât de masculin… Ştiu imediat că n–o să–l uite niciodată. Dintr–un motiv sau altul puterea din braţele lui o făcu să se simtă slăbită. Era conştientă de cât era de mică şi de uşoară în comparaţie cu el. Nu era numai imaginaţia ei; era mai robust decât îşi amintea ea. Cu opt ani în urmă, Phoebe îl admirase pe pretinsul salvator al surorii ei cu admiraţia nevinovată şi idealistă a unei tinere fete. În noaptea aceasta descoperi cu uimire că ar putea foarte bine să se simtă atrasă de el în felul în care o femeie este atrasă de un bărbat. Nu mai simţise acest lucru faţă de niciun alt bărbat înainte, nici faţă de Neil. Nu mai avusese niciodată aceasta senzaţie imediată de apropiere care te înfioară. Poate era numai imaginatia ei care o luase razna, se linişti ea. Prea multă încordare sub lumina lunii. Familia ei o îndemnase întotdeauna să–şi mai pună frâu imaginatiei. Gabriel o puse jos pe picioarele ei. Tulburată de efectul ameţitor pe care el îl avea asupra simţurilor ei, Phoebe uită să se sprijine bine pe piciorul drept înainte să–şi lase greutatea şi pe cel stâng. Se împiedică şi se agăţă de Gabriel ca să–şi recapete echilibrul. Gabriel îşi arcui sprâncenele. — Vă fac să vă simtiti nervoasă, doamna mea? — Nu, sigur că nu. Phoebe îşi eliberă braţul şi îşi aranjă repede fusta costumului de călărie. Porni hotărâtă spre poarta dărăpănată. Nu putea în niciun fel să ascundă faptul că şchiopăta uşor. Ea se obişnuise de mult cu acest lucru, dar ceilalti îl observau întotdeauna. — V–aţi scrântit glezna când v–am dat jos? în vocea lui Gabriel se simţea acum o îngrijorare reală. Scuzaţi–mă, doamnă. Vă rog, lăsaţi–mă să vă ajut. — N–am nimic la gleznă, spuse Phoebe nerăbdătoare. Am piciorul stâng puţin slăbit, asta–i tot. Din cauza unui vechi accident de trăsură. — Înţeleg, spuse Gabriel. Părea gânditor. Phoebe se întrebă dacă slăbiciunea evidentă a piciorului ei stâng îl deranja. Descurajase cu siguranţă alţi bărbati în trecut. Puţini bărbaţi invitau o femeie care şchiopăta să danseze un vals cu ei. În mod normal, nu o deranjau asemenea reacţii. Se obişnuise cu ele. Dar descoperi că o durea să gândească că Gabriel ar putea fi dintre aceia care nu pot tolera imperfecţiuni la o femeie! — Dacă par puţin nervoasă, spuse Phoebe supărată, este pentru că nu vă cunosc–prea bine, domnule. — Nu sunt aşa convins de asta, spuse Gabriel uşor amuzat. Sunteţi pe cale să furaţi de sub nasul meu cel de–al treilea manuscris. S–ar părea că mă cunoaşteţi foarte bine cu adevărat. — Nu vi–l fur, domnul meu. Phoebe ridică mâna spre borul pălăriei şi îşi coborî al doilea rând al vălului întunecat. Unul singur ar fi putut să nu fie suficient pentru a–i ascunde trăsăturile în interiorul casei. — Consider că suntem rivali: nu duşmani. — Există o mică diferenţă când este vorba despre asemenea lucruri. Fiţi atentă doamnă. Cred că aţi abuzatde norocul dumneavoastră în noaptea aceasta. Phoebe bătu repede la uşă. — Nu te pripi, Wylde. Sunt sigură că vor fi şi alte ocazii când o să câştigi tu în jocul acesta. — Fără îndoială. Ochii lui Gabriel fixau chipul lui Phoebe ascuns sub vălul des, în timp ce se auzeau paşi de cealaltă parte a uşii. Voi avea grijă pe viitor să fiu mult mai competitiv decât am fost până acum. — Mi–a plăcut competiţia foarte mult până acum, spuse Phoebe în timp ce uşa era descuiată pe dinăuntru. Duelul verbal cuwylde semăna cu a târî o bucată de carne crudă în fata unui tigru. Un joc periculos, în cel mai fericit caz. Dar trebuia ca el să rămână nedumerit, îşi reaminti ea. Dacă îşi pierdea interesul, putea pur şi simplu să dispară în noapte. Încă odată, nu putea decât să regrete faptul că erau atât de puţini cavaleri rătăcitori disponibili. — Dacă v–a plăcut competiţia până acum spuse Gabriel, este numai pentru că până acum aţi câştigat. Asta se va schimba curând.    

PROLOG   Spre sfârşitul perioadei de domnie a reginei Victoria…   Ea nu îndrăzni să aprindă niciuna dintre lămpi, de teamă ca nu cumva vreun trecător să remarce lumina şi să-şi amintească mai târziu, atunci când poliţiştii îşi vor face apariţia şi vor pune tot felul se întrebări. Afară, pe alee, ceaţa se îndesea, dar razele piezişe ale lunii care pătrundeau pe fereastră luminau suficient salonaşul intim. Nu că femeia ar fi avut nevoie de acea rece licărire argintie. Cunoştea atât de bine plăcutele încăperi de deasupra dughenei. Timp de aproape doi ani, acest mic spaţiu constituise locuinţa ei. Se lăsă pe vine în faţa cufărului greu din colţ şi încercă să introducă cheia în broască. Un lucru atât de simplu în aparenţă se dovedi incredibil de dificil de dus la îndeplinire, din pricina faptului că mâinile îi tremurau foarte tare. Se strădui să respire adânc, într-o zadarnică încercare de a-şi domoli bătăile inimii. După trei încercări, femeia izbuti în cele din urmă să deschidă capacul cufărului. Balamalele scârţâiră ca nişte ţipete stridente în liniştea mormântală. Băgă mâna înăuntru şi scoase din cufăr cele două volume legate în piele, pe care le pusese acolo. Apoi se ridică în picioare şi traversă încăperea cu cărţile în braţe, punându-le în micul ei geamantan. În prăvălia de la parter, mai existau zeci de alte cărţi, dintre care unele s-ar fi putut vinde la nişte preţuri frumuşele, însă acestea două erau de departe cele mai valoroase. Trebuia să limiteze drastic numărul cărţilor pe care le lua cu ea, deoarece atârnau extrem de greu. Şi chiar dacă ar mai fi putut duce încă alte câteva, n-ar fi fost prea înţelept din partea ei să le ia. Lipsa prea multor exemplare valoroase de pe rafturile de la parter ar fi născut multă suspiciune. Din motive similare, pusese în bagaj doar strictul necesar de articole vestimentare. N-ar fi fost câtuşi de puţin indicat ca poliţia să descopere că o presupusă sinucigaşă luase cu ea, în apele fluviului, cea mai mare parte a garderobei sale. Închise valijoara burduşită. Slavă Domnului că nu vânduse cele două volume. În ultimii doi ani, existaseră fără îndoială destule momente în care ar fi avut la ce să folosească banii pe care i-ar fi obţinut pe ele, dar nu se simţise în stare să se despartă de acele două cărţi pe care tatăl ei le venerase cel mai mult, păstrându-le cu sfinţenie, ca pe o comoară. Acestea erau tot ce îi mai rămăsese nu numai de la el, ci şi de la mama ei, care murise în urmă cu patru ani. Tatăl ei nu-şi mai revenise niciodată cu-adevărat după pierderea preaiubitei lui neveste. Nu surprinsese pe nimeni prea tare faptul că el îşi pusese pistolul la tâmplă şi se omorâse, după ce îşi pierduse şi agoniseala de o viaţă întreagă. Creditorii îi confiscaseră casa confortabilă şi majoritatea lucrurilor din ea. Din fericire totuşi, aceştia nu consideraseră la fel de valoroasă bogata şi remarcabila lui bibliotecă. Trezindu-se pusă în faţa obișnuitelor opţiuni pentru cariera unei femei aflate în situaţia ei – care se limitau la perspectiva unei vieţi umile în calitate de doamnă de companie sau de guvernantă –, ea alesese să folosească acele cărți într-o manieră de neconceput, şi, după părerea lumii bune, de neiertat, şi anume pentru a se lansa în domeniul negoţului. În ochii înaltei societăţi, era ca şi cum femeia încetase ca prin farmec să mai existe. Şi nu că ea ar fi avut vreodată cine ştie ce relaţii în înalta societate. Familia Barclay nu se învârtise niciodată în cercurile din lumea bună. Cunoştinţele ei despre colecţionarea şi despre colecţionarii de cărţi, dobândite de la tatăl ei, îi asiguraseră posibilitatea scoaterii unui mic profit, după numai câteva luni de activitate în acest soi de afacere. În cei doi ani în care funcţionase magazinul, femeia reuşise să fie recunoscută drept o mică, dar de succes comerciantă de cărţi rare. În noua ei viaţă, cu garderoba ei considerabilă, cu registrele contabile şi cu apreciabilul volum de corespondenţă de afaceri, se afla departe de comoda şi de rafinata lume în care fusese crescută, însă descoperise că deţinerea propriului ei magazin era pe deplin satisfăcătoare. Era un lucru important ca cineva să poată afirma că deţine controlul asupra propriilor câştiguri financiare. Iar în plus, ca negustoreasă, fusese eliberată de multe dintre regulile ridicole şi restricţiile impuse de către lumea bună doamnelor singure. Nu putea nega că regresase pe scara socială, şi totuşi experienţa îi permisese să-şi ia destinul în propriile mâini, ceea ce nu fusese posibil până atunci. Dar, de mai puţin de o oră, visul ei în legătură cu un viitor strălucit şi independent, pe care începuse deja să şi-l făurească, fusese spulberat pentru totdeauna. Acum se afla în plin coşmar. Nu mai avea de ales decât să fugă, luându-şi cu ea doar o brumă de bunuri personale, încasările de pe urma vânzărilor de cărţi din acea zi şi cele două cărţi nepreţuite. Era obligată să dispară – înţelesese limpede acest lucru însă trebuia să se asigure că nimeni nu o va căuta. Ideea îi venise în urma citirii unui articol din presă, cu câteva zile mai înainte.   …Pentru a doua oară în decurs de mai puţin de o săptămână, înalta societate deplânge şocanta pierdere a unei proeminente doamne din lumea bună. Din păcate, fluviul a mai cerut încă o victimă. Doamna Victoria Hastings, copleşită probabil de una dintre periodicele ei crize de deznădejde, s-a aruncat de pe un pod în adâncurile reci şi nemiloase ale apelor Tamisei. Trupul ei neînsufleţit încă n-a fost recuperat. Autorităţile presupun că acesta fie a fost purtat de curent până în mare, fie s-a împotmolit în cine ştie ce resturi de epavă scufundată. Devotatul ei soţ, Elwin Hastings, este copleşit de mâhnire. Probabil că cititorii îşi vor reaminti că n-a trecut nicio săptămână de când domnişoara Fiona Risby, logodnica domnului Anthony Stalbridge, s-a aruncat şi ea în fluviu. Corpul acesteia a fost totuşi găsit…   Două femei din înalta societate se aruncaseră în fluviu, în cursul aceleiaşi săptămâni. Ba mai mult, în fiecare an, alte femei de condiţie mult mai modestă, deznădăjduite şi deprimate, îşi căutau scăparea în apele fluviului. Nimeni n-ar fi fost surprins dacă s-ar fi descoperit că şi o obscură proprietară de librărie alesese aceeaşi modalitate de sinucidere. Cu degete tremurânde, scrise biletul de adio, concentrându-se să găsească cele mai potrivite cuvinte, cele mai convingătoare.   …Sunt disperată. Nu mai pot trăi având pe conştiinţă ceea ce am făcut în noaptea asta şi nici înfrunta un viitor care nu mi-ar putea aduce decât umilinţa unui proces public şi ştreangul spânzurătorii. Mi se pare mult mai acceptabilă dispariţia mea definitivă, în apele fluviului…   Femeia iscăli, scriindu-şi cât mai citeţ numele, şi lăsă scrisoarea pe măsuţa pe care se obişnuise să mănânce. Puse pe un colţ al bucăţii de hârtie un mic bust al lui Shakespeare. Ar fi fost cu totul nedorit ca biletul să fie luat de vreun curent de aer şi să cadă pe podea, rămânând astfel neobservat de către poliţişti. Îşi puse apoi pelerina şi privi pentru o ultimă dată camera de zi. Fusese mulţumită în acest loc. E drept, singurătatea era uneori greu de îndurat, mai ales noaptea, însă te puteai obişnui cu ea. Se gândise chiar şi la eventualitatea de a-şi lua un câine, pentru a-i mai ţine de urât. Cu geamantanul greu în mână, şovăi o clipă. În agăţătorile de pe perete atârnau: o beretă de vară şi o pălărie cu boruri largi, împodobită cu pene, pe care obişnuia să o poarte atunci când mergea la plimbare. O izbi gândul că ar fi fost un lucru foarte bun – şi extrem de convingător în acelaşi timp – dacă pălăria ei cu pene ar fi fost găsită plutind pe lângă vreun pod, poate prinsă de vreo piatră sau de vreo bucată ruptă de lemn, pe jumătate căzută în apă. Înşfăcă pălăria şi şi-o îndesă pe cap. Privirea îi căzu pe draperia care acoperea intrarea în dormitor. Tresări la gândul a ceea ce se afla dincolo de acea draperie. Cu mâna încleştată pe valijoara ei, se grăbi să coboare la parter, intrând în încăperea din spate. Apoi deschise uşa şi păşi afară, pe aleea cufundată în beznă. N-avea niciun rost să mai încuie. Broasca fusese spartă cu mai puţin de o oră în urmă, atunci când intrusul pătrunsese în casă. Merse cu precauţie de-a lungul aleii, ghidată de ceea ce-şi amintea în legătură cu îngustul pasaj din spatele şirului de magazine. Cu puţin noroc, abia peste câteva zile oamenii ar fi început să se întrebe din ce pricină Librăria Barclay rămăsese închisă atât de multă vreme. Dar mai curând sau mai târziu, cineva – şi cel mai probabil proprietarul casei – tot ar fi devenit îngrijorat. Un timp, domnul Jenkins s-ar fi mulţumit să bată la uşa ei. Până la urmă însă, s-ar fi alarmat şi s-ar fi înfuriat, iar în final ar fi folosit una dintre cheile de pe inelul pe care îl purta în permanenţă asupra lui şi ar fi intrat în librărie, pentru a-i solicita achitarea chiriei. Şi atunci ar fi fost descoperit şi cadavrul din odaia de la etaj. La scurtă vreme, poliţia avea să-şi înceapă investigaţiile pentru prinderea femeii care îl ucisese pe Lord Gavin, unul dintre cei mai bogaţi şi mai distinşi domni din înalta societate. Femeia se făcu nevăzută, înghiţită de întunericul nopţii.       1   Un an şi două luni mai târziu…   Văduva misterioasă dispăruse din nou. Anthony Stalbridge înainta precaut de-a lungul coridorului întunecos, încercând să zărească o dâră de lumină strecurându-se pe sub vreo uşă. Toate camerele păreau a fi goale, însă el ştia că femeia trebuia să se afle pe undeva pe-aproape. Cu câteva minute în urmă, o zărise, în timp ce ea urca scările neluminate ale servitorilor. Îi lăsase un mic avans înainte de a o urma pe treptele înguste. Dar când ajunse pe palierul dormitoarelor, nici urmă de doamna Bryce. Dinspre sala de bal, se auzeau acordurile înăbuşite ale unui vals şi zumzetul îndepărtat al conversaţiilor animate de șampanie. Parterul reşedinţei Hastings, luminat feeric, era plin de oaspeţi elegant îmbrăcaţi. Însă aici, la etaj, doar câte o lampă prinsă de perete împrăştia o lumină palidă. Domnea și o linişte rău prevestitoare. Conacul avea dimensiuni impresionante, dar singurii săi ocupanţi erau Elwin Hastings, foarte recenta, foarte bogata și foarte tânăra lui soţie, precum şi membrii personalului. Camerele servitorilor se aflau sub scări. Asta însemna că, probabil, mai toate dormitoarele de-aici, de la etaj, erau pustii. Dormitoarele libere se dovedeau uneori a fi extrem de tentante pentru musafirii aflaţi în căutarea unei întâlniri amoroase secrete. Oare doamna Bryce urcase pentru vreo astfel de întâlnire tainică? Nu ştia din ce motiv, el nu se simţea atras să analizeze prea îndeaproape această posibilitate. Şi nu că ar fi avut vreo pretenţie asupra femeii. În ultima săptămână, ei doi dansaseră de câteva ori şi purtaseră câteva conversaţii precaute şi exasperant de politicoase, pe la diverse manifestări mondene. Aceasta era dimensiunea legăturii lor protocolare. Însă intuiţia lui – ca să nu mai amintească şi de absolut toate instinctele de mascul – îl avertiza că în realitate ei doi se angajaseră într-o relaţie necugetată, o relaţie la care el unul n-avea de gând să renunţe nici în ruptul capului. Încă de la prima lor întâlnire, Louisa Bryce făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a-l descuraja, cel puţin verbal. Desigur, se putea aştepta la asta, dat fiind vechiul scandal de care fusese legat numele lui. Ceea ce îl intriga însă foarte tare era faptul că ea părea să depună eforturi pentru a evita orice alt bărbat din încăpere, la fiecare petrecere la care participa. Anthony era un om de lume şi ştia că existau femei care nu se simţeau atrase de bărbaţi din punct de vedere sexual, şi totuşi, în cele câteva ocazii în care o convinsese pe Louisa să danseze cu el şi o ţinuse în braţe pe ringul de dans, ajunsese să fie absolut convins că şi ea era la fel de conştientă de prezenţa lui senzuală, precum era adevărată şi reciproca. În această privinţă, valsul constituia un excelent mod de testare. Sau poate că el se autoamăgea cu bună ştiinţă, din cel mai vechi motiv de pe lume, şi anume acela că o dorea nespus de mult. Femeia nu avea de unde să ştie că ochelarii ei cu rame aurii, care îi dădeau un aer profesoral, rochiile ei demodate şi felul ei serios şi dureros de monoton de a conversa nu reuşeau decât să-l fascineze şi mai tare. Atitudinea ei plictisitoare era în mod evident ipocrită. Bărbatul trebuia să recunoască totuşi că această mască avea un efect puternic asupra lumii bune. Numele ei nu era asociat cu al niciunui bărbat. Se părea că nu era implicată în nicio relaţie intimă. Lady Bryce constituia cu toată certitudinea un veritabil mister, iar unul dintre cele mai bizare lucruri era tainica ei curiozitate în privinţa gazdei lor din acea seară, Elwin Hastings, precum şi în privinţa celorlalţi domni implicaţi în noul consorţiu de investiţii al acestuia. În acel moment, la capătul cel mai îndepărtat al holului se deschise o uşă. Anthony se ascunse în umbra unei firide din perete, aşteptând să vadă ce se întâmplă. Din încăpere ieşi Louisa. În semiîntunericul acela, nu-i putea distinge cu claritate trăsăturile feţei, dar îi recunoscu rochia cafenie, demodată. Îi mai recunoştea mândra înclinare a bărbiei, precum şi rotunjimea graţioasă a umerilor. În ciuda situaţiei riscante, sau poate tocmai din cauza acesteia, bărbatul fu străbătut de un fior de dorinţă. O privea venind în direcţia lui şi îşi aminti cât de bine se simţise ea în braţele lui, atunci când dansaseră, ceva mai devreme. Făcuse tot posibilul să pară, la fel ca de obicei, afectată şi plictisitoare, dar nimic nu-i putea ascunde inteligenţa şi privirea provocatoare a ochilor de culoarea chihlimbarului, şi nici nu-i putea înlătura lui Anthony plăcerea de a-i simţi sub palmă spatele graţios şi ţinuta dreaptă. Se întreba dacă ea îşi dădea seama că se simţea din ce în ce mai atras să-i afle secretele, pe măsură ce femeia se străduia tot mai mult să-l descurajeze. Ea se precipită pe culoar, fără a-i simţi prezenţa, şi se îndreptă către scara servitorilor. Lumina unei lămpi atârnate pe perete se reflectă o clipă strălucitor în ramele ochelarilor ei. El tocmai se întreba dacă să-i iasă în cale şi să se confrunte cu ea, sau să continue să o urmărească, când dinspre capătul de sus al scării servitorilor tună în direcţia ei un glas tăios necruţător. — Cine-i acolo? rosti cu asprime respectivul bărbat. Era o somaţie, nu o simplă întrebare, iar tonul nu era acela politicos şi plin de respect al unui servitor. Omul era Quinby, una dintre cele două gărzi de corp care în ultima vreme îl însoţeau pe Hastings peste tot. Anthony întinse un braţ, o înşfacă pe Louisa în momentul în care trecea pe lângă el şi o sili să se oprească. Ea se întoarse spre el, cu gura deschisă, gata să scoată un mic ţipăt de surprindere. Ochii îi erau larg deschişi. Anthony îi acoperi buzele cu mâna liberă. — Taci, îi şopti el la ureche. Ai încredere în mine. Apoi o trase strâns la pieptul lui şi o sărută suficient de apăsat încât să nu-i mai permită să scoată vreun sunet. Vreme de câteva clipe, ea se împotrivi. El spori apăsarea sărutului, cerându-i astfel femeii să-i răspundă pe măsură. Dintr-odată, Louisa încetă să i se mai opună. Anthony, lovit parcă de descărcarea electrică a unui trăsnet, îşi dădu seama că şi ea împărtăşea aceeaşi senzaţie. Îi putea simţi reacţia. Părea şocată. Şi aceasta n-avea nimic de-a face cu apropierea paznicului. Pe hol răsunau paşii grei ai lui Quinby. Anthony înjură în gând. El n-ar fi vrut nimic altceva decât să continue s-o sărute pe Louisa. Şi-ar fi dorit nespus de mult să intre împreună cu ea în cel mai apropiat dormitor, să o culce pe pat, să-i scoată ochelarii şi rochia anostă… — Ce faceţi voi doi aici? îi întrebă Quinby. Anthony ridică privirea. N-avea nevoie să mimeze nemulţumirea şi iritarea. Louisa făcu un pas înapoi, încruntându-se de parcă şi ea ar fi fost deranjată de faptul că fuseseră întrerupţi din plăcuta îndeletnicire. Anthony observă în dosul lentilelor privirea uşor confuză şi sesiză răsuflarea accelerată a femeii. — Se pare că avem companie, draga mea, rosti el pe un ton constatativ. Quinby se apropie de ei. Masiv şi lat în umeri, era îmbrăcat cu un palton închis la culoare. Într-unul dintre buzunare se întrezărea un obiect care atârna greu. Pe una din mâinile lui lucea un inel auriu cu piatră de onix, care părea să fi costat extrem de mult. Louisa se întoarse în direcţia paznicului. Anthony simţea că femeia era speriată, însă ea reuşi să se stăpânească, deschizându-şi evantaiul cu un gest plin de iritare. — Nu cred că am avut plăcerea să-mi fi fost vreodată prezentat, spuse ea cu o voce care ar fi putut îngheţa chiar şi un cuptor încins. Deşi era mult mai scundă, izbutea să dea impresia că se uită de sus la Quinby. Cine-ţi dă dumitale dreptul să ne acostezi astfel? — Nu vă supăraţi, doamnă, dar niciunui oaspete nu-i este permis accesul la acest etaj, îi replică răspicat Quinby, care aţintise o privire pătrunzătoare asupra lui Anthony. Vă voi însoţi înapoi la parter. — N-avem nevoie de escortă, îl asigură cu multă răceală Anthony. Cunoaştem foarte bine drumul până acolo şi ne descurcăm şi fără însoţitor. — Chiar aşa, că bine zici! îi ţinu şi Louisa isonul. Domnule, poţi fi absolut încredinţat că ştim drumul şi nu-ţi vom simţi deloc lipsa. Apoi îşi ridică puţin jupa şi dădu să se strecoare pe lângă Quinby, dar acesta întinse mâna şi o apucă de braţ. Stupefiată, ea pufni de parcă nu-i venea a crede, arătându-se de-a dreptul indignată de mojicia individului. — Cum îndrăzneşti? — Vă implor să mă iertaţi, doamnă, dar, înainte să plecaţi, sunt obligat să vă întreb ce-aţi căutat aici sus, insistă paznicul. Louisa îl fulgeră cu privirea prin lentilele ochelarilor. — Ia-ţi imediat laba de pe mine, altminteri o să am grijă să-l informez pe domnul Hastings în legătură cu acest incident. — Eu oricum îi voi raporta ceea ce s-a întâmplat. În mod vădit, Quinby nu părea câtuşi de puţin tulburat de ameninţarea ei. Este de datoria mea să-i comunic apariţia unor astfel de evenimente. — Ce fel de evenimente, pentru Dumnezeu?! ripostă femeia. Ce naiba vrei să insinuezi? Anthony se uită lung la Quinby şi îi porunci: — Ia-ţi mâna de pe braţul doamnei. Celălalt miji ochii. Nu-i prea place să primească ordine, îşi zise în sinea lui Anthony, după care adăugă: — Acum! Quinby eliberă braţul Louisei. — Totuşi, trebuie să mi se răspundă la întrebare, mârâi el, păstrându-şi atenţia concentrată în direcţia lui Anthony. De ce aţi venit aici sus? De data asta, întrebarea îi fusese adresată lui, înţelese Anthony. Quinby nu mai era preocupat de Louisa. În acel moment, Anthony o luă de braţ, cu un gest de amant îndreptăţit. — Mă gândeam că răspunsul este cât se poate de evident. Doamna şi cu mine am venit aici pentru a găsi puţină intimitate. Era absolut sigur că Louisa nu era prea încântată de implicaţiile pe care le presupunea această explicaţie, şi totuşi ea ştia că nu avea altă variantă decât să-i cânte în strună. Spre lauda ei, femeia nu ezită câtuşi de puţin. — Fără nicio îndoială, trebuie să plecăm de aici, domnule, rosti ea răspicat. — Aşa s-ar părea, încuviinţă şi Anthony. O strânse ceva mai tare de braţ şi o conduse în direcţia scării principale. — Ia staţi puţin! strigă Quinby în urma lor. Nu prea ştiu ce este cu voi doi, dar… — Întocmai! îi aruncă Anthony peste umăr. Nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce făceam, foarte buna mea prietenă şi cu mine, aici sus, şi chiar aşa vor şi rămâne lucrurile. — Am fost angajat pentru a observa tot ce se întâmplă în casa asta, le aduse la cunoştinţă Quinby, urmându-i pe coridor — Înţeleg, încuviinţă Anthony. Însă doamna şi cu mine nu ştiam că palierele superioare ale casei constituie nişte zone interzise. N-am văzut niciun semn de avertizare în acest sens. — Desigur că nu există astfel de semne de avertizare, mormăi Quinby. Oamenii ca domnul Hastings nu obişnuiesc să monteze avertismente în conace atât de elegante precum acesta. — Atunci, cu greu ne-ai putea învinovăţi că am ajuns aici, atâta vreme cât am stabilit deja că intenţionam să scăpăm de aglomeraţia de la parter, concluzionă pe un ton împăciuitor Anthony. — Aşteaptă o clipă! îi zise Quinby. Anthony nu-i mai dădu atenţie bărbatului, ci i se adresă Louisei, suficient de tare încât să-l poată auzi şi Quinby: — Consider că trăsura mea ne va asigura izolarea după care tânjim. Femeia îi aruncă o privire şovăielnică şi ambiguă, dar din fericire rămase tăcută. Începură să coboare treptele. Quinby se oprise în capătul de sus al scării. Privirea paznicului parcă îl ardea în ceafă. — Suntem nevoiţi să plecăm imediat, îi spuse Anthony Louisei de data asta foarte încet. Dacă nu plecăm, îi vom stârni şi mai multă suspiciune. — Dar eu am venit aici împreună cu Lady Ashton, îi replică Louisa la fel de încet. Nu pot să dispar aşa, din senin, fără să-i spun nimic, pentru că femeia se va nelinişti cumplit. — Sunt sigur că unul dintre lachei va fi fericit să anunţe că ai plecat deja, împreună cu mine. Ea se îmbăţoşă. — Nu pot face asta, domnule. — De ce nu? Noaptea este de-abia la început, iar noi doi avem atâtea de vorbit, nu-i aşa? — Nu-nţeleg ce vrei să spui. Îţi mulţumesc pentru intervenţia promptă şi cât se poate de oportună, dar aceasta nu era câtuşi de puţin necesară. M-aş fi putut descurca şi singură cu acel bărbat. Acum, realmente mă simt nevoită să insist… — Tare mi-e teamă că eu sunt cel care trebuie să insiste. Înţelege că mi-ai trezit curiozitatea. N-o să mai pot dormi deloc la noapte dacă n-o să obţin câteva răspunsuri din partea ta. Ea îi aruncă o privire rapidă, bănuitoare şi piezişă. El îi zâmbi, lăsând-o să vadă cât era de hotărât. Expresia Louisei se mai înăspri, însă ea nu prelungi ciondăneala lor. Cu siguranţă, plănuia cum să scape, îşi zise Anthony în sinea lui. Probabil că intenţiona să dispară în momentul în care vor reveni în sala de bal, unde prezenţa atâtor persoane l-ar fi împiedicat să-i facă o scenă penibilă. — Doamnă Bryce, va trebui să renunţi la orice intenţie de a mă lăsa baltă, îi puse el în vedere. Într-un fel sau altul, vei fi nevoită să-mi permiţi să te conduc acasă în seara asta. — Nu mă poţi obliga să mă sui în trăsura ta. — Nici prin cap nu mi-ar trece vreodată să folosesc forţa. Nu atâta vreme cât raţionamentul logic va duce foarte probabil la acelaşi rezultat. — Şi care ar fi, mă rog frumos, acest raţionament? — Ce-ar fi să începem prin a fi de acord că amândoi avem acelaşi interes cu privire la chestiunile personale ale amfitrionului nostru din seara asta? Remarcă tresărirea Louisei şi respiraţia ei precipitată. — Habar n-am la ce te referi, se prefăcu ea. — Acum câteva minute, ai ieşit din dormitorul lui Hastings. — De unde ştii? îl întrebă Louisa. Faci nişte presupuneri hazardate şi speculative. — Arareori acţionez pe ghicite, doamnă Bryce. Şi în niciun caz atunci când am la dispoziţie fapte concrete. Ştiu sigur că acolo se află dormitorul lui Hastings, fiindcă ieri am făcut rost de o schiţă a etajului casei. — Pentru Dumnezeu, domnule! Chipul femeii se lumină de o bruscă înţelegere a situaţiei şi de ceva care părea a fi o eliberare. Eşti cumva un spărgător profesionist? O doamnă bine-crescută şi la locul ei s-ar fi simţit de-a dreptul înspăimântată, se gândi bărbatul. Dar Louisa nu părea să fie câtuşi de puţin deranjată de ideea de a fi însoţită de către un eventual membru al lumii interlope. În schimb, era în mod vădit intrigată şi curioasă. Nici măcar încântată n-ar fi fost un termen prea exagerat pentru a defini starea ei de spirit din acel moment. Anthony avusese dreptate să considere că Louisa era o fiinţă cu totul ieşită din comun. — Doar nu te aştepţi să-ţi confirm suspiciunile, îi replică el. Sunt sigur că ai chema imediat poliţia ca să mă aresteze. Spre marea lui uluire, ea începu să râdă. Trilurile cristaline îl fermecară. — Ba nicidecum, domnule, ţinu ea să-l asigure, agitându-şi cu graţie evantaiul. Nu mă deranjează nici cât negru sub unghie, dacă-ţi câştigi existenţa furând de la oameni de teapa lui Elwin Hastings. Trebuie totuşi să recunosc că acest lucru îmi explică anumite chestiuni. Lui i se părea că discuţia lor se abătea într-o direcţie destul de bizară. — La ce anume te referi? o întrebă Anthony. — Domnule, sunt dispusă să recunosc că, din momentul în care te-am cunoscut la balul Hammond, mi-ai stârnit cea mai vie curiozitate. — Iar acest lucru ar trebui să mă flateze sau să mă alarmeze? Ea nu-i răspunse la această întrebare, ci îi zâmbi, satisfăcută şi arogantă ca o pisicuţă încolăcită la căldurică, lângă foc. — Încă de la bun început am socotit că aveai ceva în mod categoric misterios, îi spuse Louisa. — Cum adică? — Păi, ai cerut să-mi fii prezentat şi apoi ai dansat cu mine. Îşi desfăcu evantaiul şi apoi îl închise imediat la loc, cu un mic gest care voia să sublinieze că ea îşi demonstrase cu vârf şi îndesat punctul de vedere. — Şi ce ar fi atât de straniu în ceea ce am făcut? — E ciudat, fiindcă domnii nu prea caută compania mea. Nu se prea îngrămădesc să mă cunoască şi cu-atât mai puţin să danseze cu mine. Iar când m-ai invitat pe ringul de dans şi la recepţia Wellsworth, mi-am dat imediat seama că puneai la cale transpunerea în practică a unei uneltiri. — Înţeleg. — Am presupus, fireşte, că te foloseai de mine ca de un paravan care să-ţi camufleze interesul faţă de cine ştie ce altă doamnă. Se întrerupse, după care adăugă cu gingăşie: Poate faţă de o femeie măritată. — E limpede că în ultimele zile ţi-ai pierdut multă vreme şi energie gândindu-te la mine. Cam tot atâta timp cât îşi petrecuse şi el gândindu-se la ea, îşi zise în sinea lui bărbatul, şi găsi acest lucru mulţumitor. — Am constatat că erai o adevărată enigmă, îi spuse ea. Şi totuşi, nu mi-a trecut deloc prin minte ideea că ai putea fi hoţ. Trebuie să recunosc că pentru mine lucrurile au luat o întorsătură cu totul neprevăzută. Cei doi ajunseră în holul de la intrare înainte să fi apucat Anthony să-i mai dea vreo replică. Un lacheu îmbrăcat cu o livrea de modă veche, albastru cu argintiu, şi având pe cap o perucă pudrată, le ieşi în întâmpinare. — Te rog să ne aduci pelerina doamnei Bryce, îi ceru Anthony. Poţi să-mi chemi şi trăsura, iar apoi s-o informezi pe Lady Ashton că doamna a plecat împreună cu mine. — Am înţeles, domnule, îi zise lacheul şi se grăbi să-i îndeplinească ordinele. Louisa nu mai protestă. Anthony avea impresia că era la fel de nerăbdătoare ca şi el să plece de-acolo. Era evident că pe acea femeie n-o deranja prea tare ideea de a pleca în noapte împreună cu un hoţ de profesie. Bărbatul nu ştia cu exactitate ce să creadă, în respectiva privinţă. Lacheul se întoarse aducând pelerina ei de un cafeniu mohorât, care se potrivea atât de bine cu rochia de aceeaşi culoare. Anthony luă pelerina din mâinile lacheului şi i-o puse cu grijă Louisei pe umeri. Micul său gest galant urma să constituie un mesaj care n-avea să treacă neobservat. În cazul în care, mai târziu, Hastings l-ar fi întrebat pe lacheu, acesta ar fi putut confirma cu toată sinceritatea că doamna Bryce şi domnul Stalbridge păreau să fie foarte intimi unul cu celălalt. Trăsura îşi făcu apariţia, în dreptul scărilor. Louisa se lăsă condusă. Anthony o urmă degrabă, mai înainte ca ea să aibă vreme să se răzgândească. Se aşeză pe banchetă în faţa ei şi închise uşa. Cei doi se treziră învăluiţi de întunericul dinăuntrul trăsurii. În spaţiul acela intim, bărbatul simţea intens aroma delicată ce o înconjura pe Louisa, un amestec de parfum de flori şi de femeie. Îşi dădu seama că era excitat. Trebuia cu orice preţ să se concentreze asupra discuţiei pe care o începuseră deja. — Aşa, deci, unde rămăseserăm? — Cred că erai pe cale de a-mi descrie neobişnuita dumitale îndeletnicire. Femeia băgă mâna în manşon, de unde scoase un creion şi un carneţel. Te rog frumos să aprinzi felinarul, pentru că aş vrea să-mi iau notiţe.  

Minciuni nevinovate de Amanda Quick PROLOG Opt luni mai devreme…   Clare Lancaster stătea în cafeneaua unei mari librării din Phoenix, Arizona, aşteptându-şi sora după tată pe care n-o cunoscuse niciodată. Un amestec haotic de nerăbdare, anxietate, dor şi incertitudine o ardea pe dinăuntru într-o asemenea măsură, încât nu putea nici măcar să se atingă de ceaiul verde pe care-l comandase. Chiar dacă n-ar fi văzut atâtea fotografii şi n-ar fi citit toate acele articole despre Elizabeth Glazebrook şi familia ei bogată şi influentă în ziarele şi revistele despre întreţinerea casei şi a grădinii din Arizona, ar fi recunoscut-o încă din prima clipă când ar fi intrat pe uşă. În niciun caz n-o recunoştea datorită vreunei asemănări de familie, îşi spuse Clare. Înaltă de un metru şi şaizeci de centimetri, era obişnuită să se uite în sus nu numai la cei mai mulţi bărbaţi, ci şi la majoritatea femeilor. Era conştientă că, asemenea lui Napoleon, uneori tindea să compenseze într-o măsură exagerată. Prietenii şi cei care ţineau la ea spuneau că era nărăvaşă. Persoanele mai puţin binevoitoare tindeau să aleagă alte adjective: dificilă, încăpăţânată, băgăreaţă şi prea autoritară. Ocazional, fuseseră folosite şi cuvintele „căţea“ şi „scorpie“, adeseori de către bărbaţi care descoperiseră pe pielea lor că nu era nici pe departe atât de uşor să se culce cu ea pe cât presupuseseră. Elizabeth îi era diametral opusă: înaltă şi mlădioasă, cu un nor de păr blond-castaniu ca mierea, lung până la umeri, care strălucea în soarele deşertului, ajutat şi de contribuţia discretă a unui salon de coafură foarte scump. Trăsăturile ei aveau o simetrie fermecătoare, patriciană, care-i compunea un profil foarte elegant. Dar ceea ce se observa cel mai puternic din toate la Elizabeth era stilul. Sora ei după tată nu avea doar un foarte bun gust vestimentar, al bijuteriilor şi al accesoriilor, îşi spuse Clare – avea un gust excelent. Ştia cu cea mai mare precizie ce culori să poarte pentru a-şi scoate în evidenţă calităţile înnăscute, şi avea un ochi fără greş în materie de detalii. Până la recenta ei căsătorie cu Brad McAllister, Elizabeth făcea parte dintre cei mai realizaţi designeri de interioare din Sud-Vest. Dar, în ultimele câteva luni, lucrurile se schimbaseră dramatic. Afacerile cândva atât de prospere se destrămaseră. Elizabeth ezită un moment în uşa cafenelei, scrutând cu privirea consumatorii. Clare dădu să ridice o mână pentru a-i atrage atenţia. Nu exista niciun motiv ca Elizabeth s-o recunoască. La urma urmei, despre munca ei nu se scrisese niciodată în revistele scumpe, de lux, şi nici vorbă ca nunta să-i fi fost fotografiată pentru paginile mondene ale vreunui ziar. De fapt, nici măcar nu avusese vreo nuntă în viaţa ei – dar asta era altă poveste. Spre uimirea ei, Elizabeth încetă să mai caute din priviri imediat ce o văzu aşezată în colţul cafenelei, şi porni prin labirintul dintre mese. „Sora mea“, îşi spuse Clare. „Mă recunoaşte, la fel cum şi eu aş fi recunoscut-o, chiar dacă n-aş fi văzut-o niciodată în fotografii.“ Când Elizabeth se apropie, Clare văzu că în ochii ei de culoarea alunei se citea o groază abia disimulată. — Slavă Domnului că ai venit, şopti Elizabeth. Poşeta din piele fină, lucrată cu măiestrie, îi tremura uşor între degetele încleştate strâns. Neliniştea şi incertitudinea lui Clare se mistuiră într-o clipă. Ridicându-se în picioare, o îmbrăţişă pe Elizabeth ca şi cum s-ar fi cunoscut de-o viaţă. — E-n regulă, spuse ea. O să fie totul bine. — Ba nu e-n regulă deloc, şopti Elizabeth, cu vocea înecată de lacrimi. O să mă omoare. Nimeni nu mă crede. Mă cred nebună. Toţi zic că e soţul ideal. — Eu te cred, răspunse Clare.       1   Jake Salter stătea în penumbra din capătul îndepărtat al verandei lungi, cu toate simţurile – normale şi paranormale – deschise spre deşert şi noapte, când simţi că-i fremătau firele de păr de la ceafă. Era primul avertisment pe care-l primea că ceva avea să-i pună în pericol toată strategia, pregătită cu atâta minuţiozitate. Vânătorul din el ştia că niciodată nu trebuia să ignore acea senzaţie tulburătoare. Ameninţătorul indicator al dezastrului luă forma unei maşini mici şi compacte, fără semne distinctive, care coti pe aleea aglomerată a uriaşei reşedinţe Glazebrook. Se-aproapie ceva necurat… Sau ceva foarte, foarte interesant. Ştia din experienţă că, de cele mai multe ori, cele două mergeau mână-n mână. — Se pare că avem un întârziat, spuse Myra Glazebrook. Nu pot să-mi imaginez cine-o fi. Sunt sigură că toţi cei care-au fost invitaţi aici astă-seară au şi sosit sau au anunţat cu regret că nu pot veni. Jake privi mica maşină care se apropia încet. Şoferul căuta un loc de parcare printre numeroasele limuzine, sedanuri scumpe şi SUV-uri masive care ocupau aleea. Ca un iepure apropiindu-se de-o adăpătoare din deşert care a atras deja o mulţime de pume. „Succes!“, îi ură Jake în sinea sa. Nu mai rămăsese niciun spaţiu liber în curtea rotundă, întinsă, din faţa conacului. În seara aceea, familia Glazebrook avea musafiri. Archer şi Myra Glazebrook îşi numeau cocktailul de gală din luna iulie a fiecărui an „Balul Şobolanilor din Deşert“. În această seară, erau prezente acolo toate persoanele sus-puse din comunitatea chivernisită a oraşului Stone Canyon, Arizona, care nu fugiseră de canicula necruţătoare a verii spre zonele cu climă mai blândă. — Trebuie să fie cineva din personalul de catering, spuse Myra, privind cu nemulţumire crescândă modesta maşină. Autovehiculul tocmai făcuse turul complet al aleii circulare, fără a fi găsit niciun loc unde să se poată opri. Fără să se descurajeze, îşi continuă drumul, pentru a mai încerca o dată. Fălcile Myrei se strânseră. — Li s-a spus clar să parcheze în spatele casei, celor de la aprovizionare. N-au voie să ocupe locurile din faţă. Astea-s pentru invitaţi. — Poate că vestea n-a ajuns şi la angajatul ăsta, murmură Jake. Maşina cotea iar spre ei, cu lumina farurilor reflectându-se din barele de şoc cromate ale vehiculelor mai mari. Jake era sigur că şoferul n-avea de gând să se lase păgubaş. — Mai devreme sau mai târziu, tot o să înţeleagă că nu mai e loc pe alee, spuse Myra. Şi atunci, nu-i va mai rămâne decât să se ducă în spate. „Eu n-aş băga mâna-n foc“, îşi spuse Jake. Se simţea o îndârjire teribilă în modul cum şoferul căuta un spaţiu de parcare. Dintr-odată, micul vehicul se opri brusc, sfidător, chiar în spatele unui BMW gri-argintiu metalizat, lucios. „Din toate maşinile care sunt aici în seara asta, tocmai pe-aia ţi-ai găsit s-o blochezi“, reflectă Jake. „Oare ce te paşte…?“ Acea parte din el pe care n-o arăta lumii întregi – partea nu tocmai normală – continua să fiarbă mocnit, ceea ce însemna că-l inundau informaţii parasenzoriale diferite de cele pe care le înregistrau simţurile lui naturale. Când se înfierbânta, primea datele printr-un spectru de energie şi lungimi de undă care se extindeau până în zonele paranormale. Era conştient de mirosurile dezlănţuite, îmbătătoare, şi sunetele slabe ale deşertului într-un mod care nu i-ar mai fi fost accesibil dacă şi-ar fi blocat latura parasenzitivă. Iar intuiţia lui de vânător funcţiona la capacitate maximă. — În niciun caz nu poate parca aici! exclamă tăios Myra, întorcând privirea în lungul verandei. Unde-i valetul pe care l-am angajat ca să se ocupe de parcări în seara asta? — L-am văzut ducându-se în spate, acum câteva minute, îi răspunse Jake. Probabil, a trebuit să-şi părăsească puţin postul. Pot s-o rezolv eu în locul lui. „A, da! Chiar vreau să rezolv eu treaba asta.“ — Nu, e-n regulă. Mai bine mă ocup eu, se opuse Myra. E oricând posibil să fie cineva care a fost omis întâmplător de pe lista invitaţilor. Se mai întâmplă şi de-astea, din când în când. Scuză-mă, Jake. Şi porni cu mişcări repezite spre intrarea verandei, ţăcănind pe dalele de gresie cu tocurile înalte ale sandalelor de ultimă modă. Jake îşi cenzură simţurile activate. „Încearcă să te comporţi cât mai normal.“ Putea s-o facă destul de bine, în cea mai mare parte a timpului. Învăţase de mult că oamenii, în special cei care aveau într-o mai mică sau mai mare măsură facultăţi metapsihice şi înţelegeau ce fel de persoană era, deveneau nervoşi atunci când el îşi dădea frâu liber capacităţilor. Alţii, adică majoritatea populaţiei – dintre care cei mai mulţi nici n-ar fi recunoscut vreodată că ar crede în paranormal –, începeau pur şi simplu să se neliniştească din motive pe care nu puteau să le explice. Jake se întreba din care categorie făcea parte nou-sositul. Se rezemă de balustrada verandei, învârtind absent în pahar whisky-ul de care nu se atinsese toată seara. Nu se afla acolo ca să se relaxeze sau să se bucure de ospitalitate. Venise pentru a culege informaţii cu toate simţurile. Vânătoarea avea s-o lase pe mai târziu. Portiera se deschise, şi persoana nou-venită coborî din maşină. Era o femeie. Nu purta uniforma celorlalţi membri ai personalului de la firma de catering. În schimb, avea pe ea un taior negru, auster, şi o pereche de escarpeni cu tocuri cui, tot negri. O geantă imensă, agăţată pe umăr, îi completa ţinuta. „Categoric, nu e de pe-aici“, îşi spuse Jake. Se aflau în Arizona şi era luna iulie. În acea perioadă a anului, nimeni nu se îmbrăca altfel decât sport şi lejer. Porni încet în lungul verandei. Când ajunse în zona de umbră intensă de lângă una dintre coloanele de piatră care susţineau copertina, se opri. Îşi rezemă un umăr de stâlp şi aşteptă să vadă ce-avea să se întâmple în continuare. Escarpenii negri şi sobri ai vizitatoarei răsunau sacadat, cu ecou, pe pietrele cu care era pavată aleea. Venea cu îndrăzneală spre intrarea din faţă, unde o aştepta Myra. Jake putea să distingă, prin taiorul negru şi sever, sânii mici şi tari, talia îngustă şi nişte şolduri care, descrise în termeni tehnici, probabil, erau prea generoase ca să se înscrie pe aceeaşi scală cu restul siluetei sale mignone. El însă nu avea nicio problemă, tehnică sau de altă natură, cu rotunjimile ei. I se păreau potrivite şi nimic mai mult. Era genul de femeie la care te uiţi de două ori, chiar dacă vezi foarte limpede că nu e frumoasă. Cel puţin, era genul la care el se uita de două ori. Hai, de trei, se decise Jake. Ochii ei mari şi tainici, nasul mândru şi bărbia hotărâtă erau frapante într-un mod impresionant şi neconvenţional. Luminile de pe verandă se oglindeau în luciul părului negru strâns într-un coc elegant, la ceafă. Dar nu înfăţişarea ei îi captase pe deplin atenţia, peste tot spectrul simţurilor sale. Altceva îl atrăgea, ceva ce nu depindea de atractivitatea fizică. Era un aspect nedefinit în felul cum păşea, în poziţia umerilor şi înclinaţia capului. Atitudine. Cât cuprinde. Ar fi fost o mare greşeală s-o subestimeze pe femeia aceea. Automat, catalogă şi analiză datele pe care i le aduceau simţurile, aşa cum făcea întotdeauna când vâna. Nu era o pradă. Era o făptură care-l intriga mult mai mult. Provocatoare. Pe o femeie ca asta nu puteai s-o atragi în pat cu şoşele, cu momele. Hotăra ea singură, pe baza unor criterii pe care tot ea şi le stabilise, ceea ce implica, probabil, unele eschive, anumite negocieri, poate şi câteva răfuieli. Simţi cum i se înfierbânta sângele în vene. Myra păşi în calea femeii. Jake observă că renunţase la rolul de gazdă distinsă. Nu era nevoie de nicio sensibilitate paranormală pentru a detecta tensiunea şi teama care vibrau prin toată fiinţa ei. Primele cuvinte rostite de Myra îl înştiinţară pe loc cât de gravă era situaţia. — Ce cauţi aici, Clare? întrebă Myra. Ei, fir-ar să fie. În sinea lui, Jake răsfoi dosarele pe care le primise la lectură cu două săptămâni în urmă, înainte de a fi trimis în Stone Canyon. Nu încăpea nicio confuzie: Toate se potriveau: vârsta, sexul, cantitatea de ostilitate din partea Myrei. Aceea era Clare Lancaster, cealaltă fiică a lui Archer, concepută în decursul unei legături scurte şi ilicite. Analiştii angajaţi de Jones & Jones, firma de investigaţii metapsihice, care-i oferise această misiune, estimaseră că probabilitatea ca ea să apară acolo în timp ce el lucra sub acoperire era mai mică de zece la sută. Ceea ce nu făcea decât să întărească faptul că a fi un mediu cu un fler special al teoriei probabilităţilor nu făcea nici cât o ceapă degerată când era vorba să prevezi comportamentul unei femei. Ghicitul simplu şi cinstit, de modă veche, ar fi dat rezultate mult mai bune. Ştia că avea motive să se îngrijoreze. Prezenţa lui Clare acolo nu anunţa nimic bun. Dacă zvonurile despre ea nu minţeau, ea era singura persoană din zonă care putea să-l dea de gol. Conform dosarelor de la Jones & Jones, Clare se situa la nivelul zece pe Scara Jones. Nu exista niciun nivel unsprezece – cel puţin, nu oficial. Scara Jones data de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fusese elaborată de Societatea Arcane, o organizaţie dedicată cercetărilor metapsihice şi paranormale. În epoca victoriană, multe persoane respectabile luau foarte în serios parapsihologia. Era o perioadă de apogeu a şedinţelor de spiritism, a mediilor oculte şi a demonstraţiilor de capacităţi metapsihice. Desigur, marea majoritate a practicanţilor din acele vremuri erau şarlatani şi escroci. Dar Societatea Arcane exista deja, în acea perioadă, de vreo două sute de ani, iar membrii ei ştiau adevărul. Unii oameni aveau într-adevăr talente paranormale. Scopul Societăţii era tocmai acela de a-i identifica şi studia pe indivizii de acest fel. De-a lungul anilor, dobândise un mare număr de membri cu facultăţi metapsihice foarte accentuate. Cei care se înscriau în Societate erau supuşi testelor şi-şi aduceau şi copiii să fie testaţi. Scara Jones era destinată să măsoare nivelul de energie metapsihică a unei persoane. Era permanent actualizată şi extinsă, pe măsură ce experţii moderni din cadrul Societăţii creau noi metode şi tehnici. Nu numai cunoaşterea intensei sensibilităţi a lui Clare îl punea pe Jake în alertă. Conform dosarelor, talentul ei era extrem de rar şi foarte neobişnuit. În ultima vreme, puterea energiei metapsihice pure a unui individ era destul de uşor de măsurat – cel puţin, în cadrul anumitor limite. Identificarea naturii exacte a talentului unei persoane era adeseori mult mai complicată. În imensa majoritate a cazurilor, facultăţile metapsihice se înscriau în sfera intuiţiei. Cei înzestraţi cu o cantitate măsurabilă de talent paranormal aveau adeseori succes la jocurile de cărţi. Câştigau când mizau pe noroc, şi erau cunoscuţi pentru presimţirile lor foarte demne de încredere. Dar existau şi unele excepţii majore. Printre membrii Societăţii, asemenea oameni de excepţie erau de obicei numiţi „exotici“. Şi nu era deloc un compliment. Clare Lancaster era o exotică. Deţinea capacitatea neobişnuită de a identifica tipul unic de energie metapsihică generată de o persoană care încerca să inducă în eroare sau să facă vreun rău. Cu alte cuvinte, Clare era un detector de minciuni uman. — Bună, Myra, salută ea. Văd pe faţa ta că nu te aşteptai să mă vezi. Mi-era teamă de aşa ceva. Tot ce pot spune e că din capul locului am avut o presimţire rea în legătură cu asta. Regret că te deranjez. Nu părea deloc să regrete, îşi spuse Jake. Vorbea ca o femeie care se aştepta să fie nevoită să se apere; o femeie care făcuse acest lucru de-atâtea ori în trecut, încât acum era gata să-l facă din nou. O luptătoare de stradă, mică şi înverşunată, cu escarpeni conservatori şi taior de birou foarte mototolit. Aproape se mira că nu-i vedea tatuate pe frunte cuvintele: „Nu călcaţi pe mine“. — Elizabeth ţi-a cerut să vii aici în seara asta? întrebă autoritar Myra. — Nu. Am primit un e-mail de la Archer. Îmi scria că e important să vin. „Ei, ce interesant…“, reflectă Jake. Archer nu suflase o vorbă despre cealaltă fiică a sa, necum să se mai deranjeze şi să-l prevină că era posibil să apară pe neaşteptate. Dintr-odată, Clare întoarse capul şi privi drept spre locul umbrit unde stătea Jake. Acesta simţi un mic şoc electric prin toate simţurile. Ceva o alertase în legătură cu prezenţa lui. Jake nu intenţionase acest lucru. Ştia cum să se piardă în peisaj. Avea talentul de a se camufla al unui animal de pradă şi-l putea folosi oricând dorea; în ultimele câteva minute, îl pusese în aplicare instinctiv. Pe lângă cele câteva mediumuri rare care aveau aptitudini metapsihice exotice, similare cu ale lui – ceilalţi vânători – existau foarte puţini oameni care i-ar fi putut detecta prezenţa în zona de umbră. Conştiinţa intuitivă a lui Clare era cu atât mai impresionantă, dată fiind cantitatea de electricitate foarte încărcată emoţional care vibra prin aer între ea şi Myra. Dacă nu altceva, măcar acea tensiune în sine ar fi trebuit să-i distragă atenţia. „Da, într-adevăr, se anunţă mari probleme. Abia aştept.“ — Nu ştiam că ne-a telefonat paznicul de la poartă, spuse înţepată Myra. Clare se întoarse iar spre ea. — Nu-ţi face griji, n-a avut loc nicio încălcare majoră a securităţii. Paznicul a sunat aici, înainte de a mă lăsa să trec. Cineva din casă a garantat pentru mine. — Înţeleg… Myra părea nefiresc de descumpănită. — Nu pot pricepe de ce Archer nu mi-a spus că te-a invitat şi pe tine. — Pe asta va trebui s-o lămureşti cu el, răspunse Clare. Ascultă, nu eu am fost cu ideea să fac atâta drum doar ca să vin la un cocktail. Mă aflu aici, fiindcă Archer mi-a spus că e ceva foarte important. Asta-i tot de ştiu. — Am să mă duc să-l caut, spuse Myra. Se întoarse şi traversă repede veranda, dispărând prin glasvandul deschis. Clare nu schiţă nicio mişcare de a o urma. În schimb, întoarse iar capul spre Jake. — Ne-am cunoscut? întrebă ea, cu o politeţe atât de rece, încât dădea clar de înţeles cât de sigură era că nu se cunoscuseră. — Nu, replică Jake, ieşind încet din umbră. Dar presimt că ne vom cunoaşte foarte bine. Eu sunt Jake Salter.