Amanda Quick carti

Orasul de cuart de Amanda Quick CAPITOLUL 1   Dacă nu ar fi fost groaznic de evident că Chester Brady era deja mort, Lydia Smith l‑ar fi strâns de gât cu mâinile ei. Prima presupunere pe care o făcu, după ce dăduse colţul în semiîntunericul din aripa Mormântul Oraşului Mort a Ca­sei Shrimpton de Orori Antice, fusese aceea că Chester punea la cale una din şmecheriile lui. Trebuia să fie o bizară tactică de păcăleală, concepută să îi fure ei de sub nas posibilul cli­ent nou, înainte de a putea să semneze contractul. Era atât de caracteristic pentru păcăliciul ăsta nenorocit! Şi după tot ce făcuse pentru el! Se opri holbându‑se la un braţ şi un picior care atârnau pe o latură a unui sarcofag antic. Poate era doar un truc mai de neînţeles, de data asta. Umorul lui Chester înclina mai mult spre festele copilăreşti. Dar era ceva puţin cam prea realistă în felul în care era prăvălit în cosciugul cu o formă nu chiar umană. — Poate că a leşinat, sau ceva de felul ăsta, zise ea fără prea multe speranţe. — Nu cred. Emmett London trecu pe lângă ea şi merse mai departe pentru a privi în jos, în cutia funerară din cuarţ verde. — E mort de‑a binelea. Ai face bine să chemi autorităţile. Ea mai înaintă un pas, cu precauţie, şi văzu sângele. Se scursese din gâtul lui Chester şi se adunase pe fundul sicriului. Realitatea lucrurilor pe care le privea o izbi cu o putere năucitoare. Nu putea să creadă. Nu Chester. Era hoţ şi escroc sentimental, genul de caracter dubios care dădea nume rău tuturor celorlalţi comercianţi legitimi de antichităţi şi para‑arheologilor respectabili, dar era şi un prieten. Într‑un fel. Înghiţi cu greutate. — O ambulanţă? Emmett se uită la ea. Ceva din ochii lui o făcu să se simtă stânjenită. Poate era nuanţa ciudată, verzui‑aurie. Era prea apropiată de culoarea ochilor iepuraşului‑de‑praf – animalul ei de casă – cea de‑a doua pereche, aceea pe care o folosea la vânat. — Nu e nicio grabă cu ambulanţa, zise Emmett. În locul tău aş începe cu poliţia. Pentru el era uşor de zis, gândi Lydia. Problema era că, prima persoană cu care poliţia ar fi vrut să stea de vorbă ar fi fost ea, probabil. Toţi cei de pe Ruin Row ştiau că se certase cumplit cu Chester luna trecută când, nenorocitul dracului, îi furase primul potenţial client. Oh, Doamne, Chester era mort – mort cu adevărat! Îi era greu să înţeleagă asta. Nu era unul din convenabilele lui acte de dispariţie făcute ca să îl ţină departe de un client furios. De data asta moartea lui era reală. Dintr‑o dată simţi că o ia ameţeala. Nu putea fi adevărat. Respiră adânc, gândi ea. Câteva inspiraţii adânci. Nu se va prăbuşi. Nu se va lăsa copleşită. Nu va ceda nervos din cauza stresului, aşa cum se vor aştepta toţi să facă. Cu efort, reuşi să îşi revină. Privi spre cadavrul lui Chester şi îl văzu pe Emmett urmărind‑o. În mod ciudat, expresia lui era gânditoare, chiar puţin curioasă, într‑un mod detaşat. Era ca şi cum aştepta să vadă cum va reacţiona ea, ca şi cum reacţia ei la vederea cadavrului din sarcofag ar fi fost doar un interesant mister academic. Fără să îşi dea seama, privirea ei se îndreptă spre încheietura mâinii lui. Cu câteva minute mai devreme zărise o porţiune din ceasul lui. Faţa ceasului era din chihlimbar. Nu‑i mare lucru, gândi ea. Accesoriile din chihlimbar erau la modă. Mulţi oameni purtau chihlimbar din cauza asta. Dar unii oameni purtau chihlimbar pentru că era mijlocul pe care para-rezonatorii puternici îl foloseau pentru a‑şi concentra talentele psihice. O mai trecu un fior. — Da, desigur, poliţia, şopti ea. E un telefon la mine în birou. Vă rog să mă scuzaţi, dle. London, mă duc să‑i sun. — Aştept aici, zise Emmett. Atât de calm şi netulburat, gândi ea. Poate că era ceva obişnuit pentru el să se împiedice de cadavre. — Îmi pare rău pentru toate astea. Nu ştia ce altceva mai putea să spună. Emmett o privi cu acea expresie neclintită, de un interes politicos. — L‑ai ucis tu? Şocul produs de întrebare o lăsă momentan fără grai. — Nu, răspunse ea cu respiraţia întretăiată. Nu. Cu siguranţă că nu l‑am omorât eu pe Chester. — Atunci nu este vina ta, nu‑i aşa? Nu‑i nevoie să‑ţi ceri scuze. Avu clar impresia că el nu ar fi fost prea mirat dacă ea ar fi recunoscut că îl ucisese pe bietul Chester. Se întrebă îngrijorată ce spunea asta despre el. Se întoarse ca să meargă spre biroul ei prin galeria de exponate plină de întuneric. Privirea îi căzu asupra piciorului lui Chester, sprijinit de marginea sarcofagului verde. Piciorul era încălţat într‑o cizmă făcută dintr‑un fel de imitaţie ieftină de piele de şarpe. Chester se îmbrăcase întotdeauna ţipător, reflectă Lydia. Spre surpriza ei, simţi o undă de tristeţe cu totul neaşteptată. Este adevărat că fusese un escroc sordid şi oportunist. Dar era numai unul dintre cei mulţi care îşi câştigau traiul de azi pe mâine la marginea înfloritorului comerţ cu antichităţi din Cadence. Misterioasele ruine din cuarţ verde ale de mult‑dispărutei civilizaţii din altă lume care se dezvoltase odată aici, în Harmony, oferea o varietate întreagă de moduri de a obţine profit pentru antreprenorii abili. Chester nu fusese unul dintre cei mai răi din mulţimea celor ce lucrau la umbra zidului din Oraşul Mort. Fusese o pacoste, dar o pacoste simpatică. Avea să îi fie dor de el.   ♥ ♥ ♥ La ora cinci în după‑amiaza aceea, Melanie Toft stătea în uşa micului birou al Lydiei. Ochii ei întunecaţi erau plini de curiozitate. — Ce‑au zis? Tu ai scăpat? — Nu pe de‑a‑ntregul. Epuizată de orele de interogatoriu ale poliţiei, Lydia se prăbuşise în adâncul scaunului. — Detectiva Martinez zicea că se crede că Chester a fost omorât cândva între miezul nopţii şi trei dimineaţa. Eram acasă, în pat, la ora aia. Melanie ţistui din buze. — Singură, presupun? Melanie nu se sătura niciodată să aducă în discuţie subiectul sex. Cu şase luni în urmă pusese capăt celei de a treia, sau poate a patra căsătorii de convenienţă. Nu făcea un secret din faptul că era liberă pentru o a cincea. Bazându‑se pe experienţa ei considerabilă, Melanie se autonumise consiliera în materie de sex a Lydiei. Nu că ar fi avut nevoie de marea ei experienţă, gândi Lydia. Viaţa ei sexuală, niciodată una care ar fi putut fi catalogată ca fiind excitantă, devenise de‑a dreptul muribundă în ultimul an. Lydia se jucă absentă cu pietrele de chihlimbar din brăţară. — Cum verifică ei faptul că o persoană dormea nevinovată în propriul pat în momentul în care cineva era omorât? Melanie îşi încrucişă braţele şi se propti de rama uşii. — Cu siguranţă că ar fi mult mai uşor de dovedit dacă nu ai fi fost singură în pat. De luni de zile îţi vorbesc despre pericolele vieţii solitare. Acum vezi şi tu ce rişti dacă eşti celibatară pe perioade lungi de timp. — Aşa‑i. Nu se ştie niciodată când ai nevoie de un alibi solid pentru o crimă. Îngrijorarea înlocui ceva din interesul fascinat de pe faţa lui Melanie. — Lydia, eşti – ştii tu – bine? Începea deja, gândi Lydia. — Nu‑ţi face griji, nu e nevoie încă să‑i chemi pe ăia în halate albe. N‑o să fac o cădere nervoasă în faţa ta. Mă gândesc să o păstrez până ajung diseară acasă. — Iartă‑mă! Doar că mi‑ai zis că psihologii para‑rez te‑au sfătuit să eviţi situaţiile stresante. — Ce te face să crezi că am avut o zi stresantă? Tot ce am făcut până acum a fost să găsesc un cadavru în Galeria Mormântului, să petrec câteva ore interogată de poliţie şi, probabil, să pierd ocazia de a semna cu un client particular, care el singur mi‑ar fi ridicat statutul financiar la un nivel superior de impozitare. — Înţeleg ce vrei să spui. Nimic stresant într‑o zi ca asta. Chiar deloc. Melanie se desprinse de rama uşii şi intră în birou. Se aşeză pe unul din scaunele din faţa biroului. — Este ca o plimbare prin parc. O grijă nouă o cuprinse pe Lydia. Nu îşi putea permite să piardă slujba asta. — Mă întreb ce o să zică Shrimpton când se va întoarce mâine din concediu şi află ce s‑a întâmplat. — Glumeşti? Shrimpton probabil că o să‑ţi mărească salariul. Melania râse pe înfundate. — Nu există publicitate mai bună pentru Casa Shrimpton de Orori Antice decât descoperirea unei persoane omorâte într‑unul din exponate. Lydia gemu. — Asta‑i partea tristă, nu? Dacă apare în ediţiile din seara asta ale ziarelor, probabil că mâine dimineaţă va fi o coadă imensă aici. — Îhî! Faţa lui Melanie deveni din nou serioasă. Credeam că interogatoriul poliţiei a fost unul strict de rutină. Chiar eşti suspectă? — Habar n‑am. încă sunt aici, la biroul meu, ceea ce înseamnă că nu am fost arestată până acum. Cred că e un semn bun. Lydia bătu cu degetele în braţul scaunului. — Dar poliţiştii ştiau de cearta mea cu Chester de luna trecută din Sala suprarealistă. Melanie se încruntă. — Nu‑i bine. — Nu. Din fericire, detectiva Martinez pare să fie la curent cu faptul că Chester avea o mulţime de clienţi nemulţumiţi şi nu puţini duşmani la Ruin Row. O să aibă nevoie de ceva timp ca să sorteze prin toţi aceşti posibili suspecţi. O să fie o listă lungă! Melanie ridică din umeri. — Mă îndoiesc că poliţia o să‑şi piardă prea mult timp cu cazul ăsta. Chester Brady nu e o victimă de rang înalt sau un membru marcant al comunităţii. A avut câteva antecedente cu legea, şi numele lui însemna gunoi pentru Societatea Para-arheologilor. — Aşa‑i. Îmi închipui că singurii care vor veni la înmormântarea lui vor fi cei pe care i‑a jefuit. Vor veni doar ca să se convingă că e mort cu adevărat. — Probabil că după aia or să sărbătorească în cel mai apropiat bar. — Probabil. Lydia oftă. — Nu cred că va fi cineva din familie nici la cimitir. Chester mi‑a spus odată că nu avea rude apropiate. Zicea mereu că ăsta era unul din lucrurile pe care le aveam noi doi în comun. Melanie se strâmbă uşor. — Tu şi cu Chester Brady nu aveaţi nimic în comun. El era un ratat, întotdeauna căutând marea lovitură şi întotdeauna stricând totul când aproape reuşea. — Ştiu. Nu foarte diferit de ea însăşi, gândi Lydia tristă. Dar se abţinu să o spună cu voce tare. E ciudat, dar cred că o să‑mi fie dor de el. Melanie îşi dădu ochii peste cap. — Nu văd cum ai putea fi cât de cât înţelegătoare cu putoarea aia mică după ce ţi‑a furat clientul luna trecută. — Păi arăta atât de jalnic întins acolo, în sarcofagul ăla, Mel. Sângele şi tot restul. Lydia se cutremură. — A fost îngrozitor. Ştii, Chester era o lepădătură, dar mă surprinde că a putut să enerveze pe cineva atât de tare, încât să‑l omoare. — Printre alte calităţi strălucite pe care le avea, Brady era şi hoţ. Asta, de obicei, irită oamenii. — Asta aşa e, fu Lydia de acord. Şi drept cadou de despărţire, în drum spre viaţa de Apoi, a reuşit să‑mi saboteze afacerea pe care o făceam în dimineaţa asta. — Crezi că ai pierdut clientul care a venit să te intervieveze azi? — În mod sigur. Bietul de el a trebuit să stea o oră cu poliţiştii din cauza celor întâmplate. A fost politicos, dar am rămas cu impresia că dl. London nu este obişnuit să tolereze asemenea inconvenient. Este un om de afaceri bogat şi plin de succes din Resonance City. Când a sunat ieri, a ţinut să sublinieze că preferă discreţia. Voia tot felul de asigurări de discreţie şi confidenţialitate. Mulţumită mie, probabil că va ajunge în ziarele de seară. — Ceea ce nu este tocmai discret şi nici confidenţial, fu de acord Melanie. — Având în vedere împrejurările, a fost extrem de civilizat. Lydia îşi aşeză bărbia pe mâini. Nu a spus nimic nepoliticos, dar ştiu că n‑o să‑l mai văd niciodată. — Hmmm! Lydia ridică o sprânceană. — Ce vrea să‑nsemne asta? — Nimic, pe bune. Tocmai mă gândeam de ce un om de afaceri bogat, de succes, căruia îi place să fie discret, ar contacta un para‑arheolog care lucrează într‑un loc cum este Casa Shrimpton de Orori Antice. — Când ar fi putut avea pe oricine de la Universitatea de Consultanţi a Societăţii Para‑arheologilor? întrebă Lydia încruntată. — O.K., recunosc că, într‑un fel, mi‑am pus şi eu aceeaşi întrebare. Dar n‑am vrut să‑mi forţez norocul, aşa că m‑am abţinut să pun asemenea întrebări delicate. Melanie se aplecă peste birou ca să o mângâie pe braţ. — Curaj, prieteno! Vor mai fi şi alţi clienţi. — Nu ca ăsta. Ăsta avea bani, iar eu aveam planuri. Lydia ridică degetul mare şi arătătorul despărţite de câţiva centimetri. — Atât mai avem până să‑l anunţ pe proprietar că nu îmi reînnoiesc contractul de închiriere pentru debaraua aia pe care el o numeşte apartament. — Nasol. — Îhî. Dar poate că tot răul e spre bine. — De ce? întrebă Melanie. Lydia se gândi la modul prea nepăsător în care London o întrebase dacă ea l‑a omorât pe Chester. — Ceva mă face să cred că dacă lucram pentru Emmett London ar fi fost aproape la fel de stresant ca găsitul de cadavre în Galeria Mormântului.   CAPITOLUL 2   O oră mai târziu, Lydia apăru pe scările de la etajul cinci al clădirii de apartamente cu vedere spre Oraşul Mort. Începea să prindă puteri, se gândi ea, pe când se îndrepta către uşa ei pe holul întunecos. Nu mai gâfâia aşa tare după cinci etaje, cum i se întâmplase în prima săptămână după ce se stricase liftul. Mai bine decât la sală, şi mult mai ieftin. Atitudinea pozitivă era importantă. Vârî cheia de chihlimbar în broască, îi dădu un mic impuls de energic psihică şi deschise uşa. Animalul ei de casă, iepuraşul‑de‑praf Fuzz, alunecă spre ea, peste podea. Dacă nu i‑ar fi anticipat venirea, nu l‑ar fi văzut până nu ar fi ajuns la picioarele ei. Niciuna din cele şase labe ale lui nu făcea vreun zgomot pe podeaua de gresie din holul de mărimea unui timbru poştal. Ochii de zi ai lui Fuzz erau deschişi, strălucind într‑o nuanţă inocentă de albastru prin blana lui indescriptibilă. Era pufos în întregime, fiind imposibil să‑i vezi urechile sau labele. Arăta ca ceva care tocmai se rostogolise de sub pat. — Hei, Fuzz, n‑o să crezi ce zi am avut. Lydia îl luă în braţe şi îl aşeză pe umăr. — Hopa! Iar ai dat iama prin covrigei? O surprindea întotdeauna greutatea micii bestii. Oamenii tindeau să uite că acel exterior neţesălat şi fără pretenţii al unui iepuraş‑de‑praf, ascundea muşchii şi tendoanele puternice ale unui prădător mic, dar eficient. — Chester Brady a fost omorât în noul meu sarcofag. Ăla despre care ţi‑am spus că l‑am luat foarte ieftin de la Muzeul Universităţii pentru muzeul lui Shrimp, pentru că ei mai aveau în pivniţă încă două sute de bucăţi în plus. Şi îmi erau şi datori de când le‑am găsit câteva duzini din cele mai bune exemplare pe care le au. Fuzz mârâi vesel şi se aşeză într‑o poziţie mai confortabilă pe umărul ei. — Ştiu, ştiu, nu ţi‑a plăcut niciodată de Chester, nu? Mulţi nu‑l plăceau. Totuşi, e ciudat să te gândeşti că nu mai e. Cu câteva luni în urmă încetase să îşi mai facă griji că monologurile ei adresate lui Fuzz erau un indiciu de deteriorare a sănătăţii mentale şi psihice. Avea probleme mult mai presante care îi ocupau atenţia. Cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a‑şi găsi de lucru şi de a‑şi stabiliza situaţia financiară devenită precară în urma dezastrului. Şi pe urmă, în ceea ce îi privea pe ceilalţi, avusese o cădere monumentală după Weekend‑ul Pierdut. Având în vedere diagnosticul pus de psihiatri după incident, vorbitul cu animalul de casă era ceva ce părea mult mai aproape de normal. Dezastrul din Oraşul Mort de acum şase luni, nu numai că i‑a distrus cariera universitară şi i‑a stors economiile, dar adăugase în cantităţi mari, denumiri ca „disonanţă psihică" şi „para‑traumă“ în fişa ei medicală. Doctorii îi recomandaseră să evite excesul de stres. Din nefericire, asta era mai uşor de zis, decât de făcut, atunci când cineva încerca să îşi croiască o nouă carieră pe ruinele uneia care se prăbuşise şi arsese. Cu toate denumirile pompoase, Lydia ştia că rez‑psihiatrii habar nu aveau de starea adevărată a sănătăţii ei mentale şi psihice. Şi nici ea nu ştia. Nu îşi mai amintea prea mult din cele patruzeci şi opt de ore care trecuseră din momentul în care căzuse în capcana iluziei. Doctorii spuneau că îşi reprimase amintirile. Susţineau că, datorită abilităţilor ei de rezonanţă psihică înaltă, era mai bine că se întâmplase aşa. Abilitatea paranormală de a rezona cu chihlimbarul pentru a‑l folosi la concentrarea psihică, apăruse la populaţia umană la scurt timp după ce coloniştii veniseră prin Cortină, ca să se aşeze pe planeta Harmony. La început, acest talent fusese doar puţin mai mult decât o curiozitate. Dar treptat a devenit evident adevăratul potenţial al acestui fenomen. Astăzi, la aproape două sute de ani după descoperirea chihlimbarului de pe Harmony, era folosit în mod curent pentru orice, de la pornitul motoarelor de automobile şi până la operarea unei maşini de spălat vasele. Orice copil cu vârsta de peste patru ani putea genera destulă energie psihică pentru a „rezona“ cu un chihlimbar neacordat. Puţini oameni însă puteau aduna destulă putere psi pentru a‑l folosi şi la altceva decât condusul maşinilor sau operarea unui computer. Dar existau excepţii. În unii oameni, abilitatea de a para‑rezona lua forme ciudate şi foarte puternice. Lydia era unul dintre aceşti oameni. În termeni tehnici, ea era un para‑rezonator cu energie‑efemeră. Termenul popular era „vânător de energie“. Dintr‑un motiv necunoscut, putea să folosească chihlimbarul acordat pentru a rezona cu iluziile psihice capcană care fuseseră lăsate în urmă de locuitorii de mult dispăruţi ai planetei Harmony. Având abilitatea de a de‑rezona capcanele de coşmar, era, practic, garanţia că persoana respectivă va ajunge în domeniul para‑arheologiei. Cariera alternativă era comerţul cu antichităţi furate. Până acum şase luni avansase rapid în ierarhia lumii academice. Durase puţin timp până să devină profesor cu drepturi depline la Departamentul de Para‑arheologie. Apoi venise dezastrul. Singura ei amintire clară a ceea ce ea numea în particular Weekend‑ul Pierdut, era intrarea ei într‑o catacombă din Oraşul Mort şi descoperirea faptului că nu numai că era singură dar, cumva, îşi pierduse şi chihlimbarul. Fără el era pusă în situaţia aproape imposibilă de a găsi una din ieşiri. Dar Fuzz o găsise. Nu reuşise niciodată să înţeleagă măcar cum ieşise el din apartament, ca să nu mai vorbim de felul în care răscolise Oraşul Mort până o descoperise. Dar o făcuse. Îi salvase viaţa. Nu fusese ea primul para‑arheolog puternic care îşi pierduse controlul şi fusese copleşit de coşmarurile extraterestre împletite în capcane, dar fusese una dintre puţinii care nu sfârşiseră într‑un azil de nebuni după o asemenea experienţă îngrozitoare. Lydia îl dădu jos de pe umăr pe Fuzz şi îl aruncă pe pat ca să îşi schimbe hainele. Dacă nu i s‑ar fi văzut ochii albaştri strălucitori, ar fi putut fi luat drept o scamă mai mare căzută pe cuvertură. — Veşti proaste în ceea ce priveşte clienţii, Fuzz. Se pare că nu ne vom muta la sfârşitul lunii în apartamentul ăla grozav. Şi s‑ar putea să‑ţi mai tai din raţia de covrigei. Fuzz mârâi din nou. O privi fără prea mult interes cum îşi scoate pantofii cu tocuri joase şi se dezbracă de costum. Îşi puse o pereche de jeanşi bine purtaţi şi o cămaşă albă şi largă, apoi îl aşeză din nou pe Fuzz pe umărul ei. Desculţă, se duse în bucătăria ei minusculă, îşi turnă un pahar de vin din cutia de carton cu capac deşurubabil pe care o ţinea în frigider, şi îşi pregăti o farfurie cu doi biscuiţi şi puţină brânză. Scoase capacul vasului cu covrigei şi luă un pumn întreg pentru Fuzz. Când termină, duse gustarea improvizată şi vinul afară, pe balconul micuţ. Aşezându‑se pe unul din şezlonguri, îi dădu lui Fuzz un covrigel, îşi puse picioarele pe balustradă şi se întinse ca să privească soarele coborând în spatele enormului perete de cuarţ verde care înconjura Oraşul Mort. Micul ei apartament era foarte scump, având în vedere dimensiunea lui, bucătăria învechită şi faptul că se afla în partea proastă a oraşului, dar avea două avantaje importante. Primul era că putea să meargă pe jos până la Casa Shrimpton de Orori Antice, ceea ce însemna că nu trebuise să îşi cumpere o maşină. Al doilea avantaj, şi într‑un fel chiar mai important, era faptul că se afla în Cartierul Vechi, în apropierea peretelui vestic al Oraşului Mort. Din balcon putea vedea o fâşie îngustă din ruinele Oraşului Mort din Cadence. I se părea că metropola antică, misterioasă, devenea magnifică atunci când silueta i se prelungea peste lumina soarelui care murea. Contemplă marginea îngustă a zidului pe care o putea vedea din balcon şi privi cum ultimele rămăşiţe ale zilei luminau văpaia de smarald a pietrei. Cuarţul verde, aproape indestructibil, fusese materialul de construcţie preferat al armonicilor. Cele patru oraşe moarte care fuseseră descoperite până acum – Frecvenţa Veche, Rezonanţa Veche, Cristalul Vechi şi Cadence Veche – toate fuseseră construite din acelaşi material. La suprafaţă, arhitectura diverselor clădiri extraterestre lua forme şi mărimi de o varietate ameţitoare. Nimeni nu ştia în ce fel folosiseră armonicii aceste structuri care erau dezgropate cu multă migală de echipele arheologice angajate de universitate. Singurul lucru pe care para‑arheologii îl înţelegeau, era acela că ceea ce se întâmplase la suprafaţă, în ruinele acelea fantastice, nici nu se putea compara cu ceea ce se întâmplase sub pământ. După unele estimări, mai puţin de douăzeci la sută din catacombe fuseseră explorate. Iluziile capcană şi stafiile de energie făcuseră ca munca să fie înceată şi plină de pericol. Le spusese doctorilor că nu avea niciun fel de amintire despre ceea ce se întâmplase în cele patruzeci şi opt de ore pe care le petrecuse în catacombele de un verde incandes­cent, dar nu era adevărat în întregime. Uneori, când stătea ca acum în balconul ei şi privea cum cobora noaptea peste Oraşul Mort, imagini fugare îi treceau prin colţurile cele mai îndepărtate ale minţii. Spectrele stăteau întotdeauna ascunse vederii ei şi dispăreau atunci când încerca să le tragă la lu­mina zilei. O parte din ea era mai mult decât mulţumită, chiar doritoare, să le lase în întuneric. Dar intuiţia îi spunea că dacă până la urmă nu va găsi o cale să le expună, aceste fantome o vor hăitui până la sfârşitul zilelor ei. Sorbi din vin, privi zidul verde şi simţi fiorul familiar coborându‑i prin şira spinării. Ciocăniturile de la uşă o surprinseră atât de tare, încât vinul i se vărsă peste marginea paharului. Fuzz mârâi enervat. — Ar putea fi Driffield. Lydia supse picăturile de vin de pe degete şi se ridică în picioare. Poate a primit ultima mea scrisoare în care îl ameninţam că voi apela la un avocat şi a decis să facă ceva cu liftul ăla. Aş! Nu‑l văd eu pe el escaladând cinci etaje ca să‑mi spună că o să‑l repare. Cu Fuzz pe umărul ei, se întoarse în apartament şi traversă camera de zi miniaturală. Când ajunse la uşă, se ridică pe vârfuri şi privi prin vizor. În hol stătea Emmett London. Nu părea să sufle din greu după ce urcase cinci etaje. Nu părea să zâmbească, dar era o urmă de amuzament în expresia lui. Evident, ştia că este privit. Observă că ridicase ediţia de seară a ziarului Steaua din Cadence, care fusese lăsat în faţa uşii ei şi îl ţinea absent într‑o mână. Putea citi titlul articolului de primă pagină: O ASISTENTĂ MUZEOGRAFĂ INTEROGATĂ ÎNTR‑UN CAZ DE CRIMĂ. Se întrebă dacă nu cumva London trecuse pe la ea doar ca să‑i spună cât de mult îi displăcuse să fie legat de investigaţia unei crime. Respirând adânc, reuşi să îşi adune destul curaj ca să deschidă uşa. — Dl. London. Îi oferi cel mai profesionist zâmbet al ei. Ce surpriză! Nu vă aşteptam. — Eram în trecere pe aici, zise el sec. Al dracului de fals, gândi ea. Cartierul ei nu era genul care să atragă oameni de afaceri de anvergură care îşi făceau griji să nu fie tâlhăriţi. Pe de altă parte, ceva îi spunea că Emmett nu îşi făcea prea multe griji despre asta. Părea destul de capabil să îşi poarte singur de grijă. Fuzz mârâi. Nu era un avertisment. Iepuraşul‑de‑praf părea curios. — Înţeleg. Lydia privi spre ziarul din mâna lui Emmett. Nu trebuia să faceţi atâta efort ca să îmi spuneţi că nu mai vreţi să mă angajaţi pe postul de consultant. Mi‑am închipuit deja că nu voi primi slujba. — Chiar? — Mi‑aţi spus că doriţi multă discreţie. Aşa că m‑am gândit că după toată problema cu cadavrul şi poliţia şi titlurile din ediţia de seară, nu mai am nicio şansă. — Aşa pare. Privi în spate, de‑a lungul holului ponosit, apoi o privi pe ea. — Aş prefera să nu continuăm conversaţia asta aici, în hol. Pot să intru? — Ha? La început crezu că nu înţelesese bine. Vreţi să intraţi? — Dacă nu te superi. Ea se înroşi şi se dădu un pas înapoi. — Oh, sigur, sigur. Vă rog, intraţi. — Mulţumesc! Când intră în hol, nu făcu mai mult zgomot decât făcea Fuzz. Dar acolo se sfârşea asemănarea, decise Lydia. Emmett London nu semăna deloc cu un iepuraş‑de‑praf care traversa podeaua. Nu era nimic întâmplător, pufos sau murdar în persoana lui. Arăta ca cineva care îşi făcea propriile reguli. Expresia clin ochii lui intransigenţi şi liniile severe ale feţei, îi spuneau că şi trăia după aceste reguli. Un semn rău, gândi ea. În experienţa ei, oamenii care aderau la un cod rigid, nu erau prea flexibili. Emmett îl studie pe Fuzz cu o expresie gânditoare în timp ce Lydia închidea uşa. — Presupun că muşcă? — Nu fiţi ridicol! Fuzz e blândeţea întruchipată. — Este? — Atâta timp cât i se văd doar ochii de zi, nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Trebuie să fiţi atent doar atunci când un iepuraş‑de‑praf începe să nu mai arate ca o scamă mare. Emmett îşi ridică sprâncenele. — Se spune că atunci când îi vezi dinţii este deja prea târziu. — Da, bine – cum ziceam, nu e nevoie să vă alarmaţi, Fuzzi n‑o să muşte. — Te cred pe cuvânt. Conversaţia începea să se deterioreze, gândi Lydia. Trebuia să‑i distragă atenţia în vreun fel. — Tocmai mi‑am luat un pahar cu vin. Vreţi şi dumneavoastră? — Da, mulţumesc. Se mai relaxă puţin. Poate că nu venise să‑i spună că era supărat pe ea pentru că îl implicase cu poliţia. Cu siguranţă că nu ar accepta un gest de ospitalitate ca pe urmă să îi spună că o va da în judecată pe ea, precum şi Casa Shrimpton de Orori Antice. Dar poate că exact asta o să facă. — Când v‑am auzit bătând la uşă, am crezut că sunteţi proprietarul. Se duse în bucătărie, deschise frigiderul şi trase afară cutia cu vin. — L‑am tot căutat să repare liftul. E stricat – dar presupun că aţi observat. Emmett veni în cadrul uşii. — Am observat. — Driffield e un prost gospodar. Turnă vinul în pahar. Încerc să strâng nişte bani ca să mă pot muta cât mai curând. Între timp, noi doi ne aflăm în război. Deocamdată câştigă el. I‑am făcut atâtea probleme în ultimul timp, încât am impresia că încearcă să găsească un motiv ca să mă dea afară. — Înţeleg. Da, desigur. Avea mari dubii că cineva încercase vreodată să‑l arunce în stradă pe Emmett London, dar se gândi că probabil ar fi nepoliticos să spună asta. — Destul despre mine, zise ea abilă. E un subiect plictisitor. Haideţi să ieşim în balcon. Am vedere spre ruine. El o urmă afară şi se aşeză cu grijă în celălalt şezlong. Era uimitor că preţiosul ei balcon părea mult mai mic, cu el ocupând o porţiune mare din spaţiul limitat. Nu pentru că ar fi fost un om deosebit de mare, gândi ea. Era probabil cam mediu la cele mai multe dintre măsuri. Înălţime medie, greutate medie. Doar că totul la el era foarte concentrat. Avea sentimentul că, cu Emmett ca şi cu Fuzz, atunci când îi vedeai dinţii era deja prea târziu. Deşi petrecuse cu el o jumătate de oră în dimineaţa aceea, nu ştia mai multe despre el decât ştiuse când o sunase la birou ca să stabilească întâlnirea. Îi spusese doar că era un consultant de afaceri din Rezonance City, care colecţiona antichităţi. — N‑am avut posibilitatea să terminăm conversaţia din dimineaţa asta, zise Emmett. Lydia se gândi la cadavrul lui Chester în sarcofag şi oftă. — Nu. — O să trec direct la subiect. Am nevoie de un para‑arheolog bun şi cred că tu eşti ce‑mi trebuie. Ea se holbă la el. Se pare că nu voia să o dea în judecată, până la urmă. — Tot mai vreţi să mă angajaţi? Chiar şi după ce v‑am vârât în ediţiile de seară? — Eu nu sunt în ziare. Gustă din vin. Detectiva Martinez a fost drăguţă şi nu a dat numele meu publicităţii. Ea fluieră încetişor. — Sunteţi norocos. — Norocul nu are nicio legătură cu asta. Ea se mai relaxă puţin. — Atunci, dacă vă face să vă simţiţi mai bine, să ştiţi că sunt foarte bună la ceea ce fac. — Mă bucur să aud asta. Zâmbetul lui era total lipsit de umor. Nu că aş avea de unde alege. Asta o puse pe gânduri. Îşi aminti întrebarea pe care i‑o pusese Melanie în după‑amiaza aceea. De ce nu se dusese la Societate sau la un muzeu de clasă ca să găsească un para‑arheolog? Tuşi scurt. — Nu vreau să vă conving să nu mă angajaţi, dle. Lon­don, dar păreţi a sta, nu găsesc un termen mai bun, confortabil din punct de vedere financiar. El ridică din umeri. — Sunt bogat, dacă asta vrei să spui. — Da, asta vreau să spun. Haideţi să vorbim cinstit. Cu banii dumneavoastră, puteţi merge la Societatea Para‑arheologilor şi o să vă puteţi alege un consultant particular care are o reputaţie stabilită prin munca cu colecţionarii de anvergură. — Ştiu, zise el simplu. Dar am nevoie de unul care nu este prea particular. Ea îngheţă. — În ce sens „prea particular”? — Cu a se implica în partea ilegală a afacerilor cu antichităţi. Lydia încremeni. — Oh, fir‑ar să fie! Ştiam eu că eşti prea bun ca să fii adevărat.  

O noapte de neuitat de Amanda Quick Prolog Cu şaptesprezece ani în urmă…   Casa din capătul aleii era cufundată în linişte şi întuneric. Ceva nu este în regulă, se gândi Irene. Părinţii îi lăsau întotdeauna lumina aprinsă când venea acasă târziu. — Nu fi supărată, Irene, îi spuse Pamela oprind maşina pe alee. Luminile de poziţie ale decapotabilei nu băteau decât până la şirul de brazi care mărgineau drumul. A fost doar o glumă, da? Ai tăi dorm deja. N-or să afle niciodată că te-ai întors acasă după ce s-a dat stingerea. Irene deschise uşa maşinii şi se căzni să coboare. — Vor şti. Am distrus totul. — Dă vina pe mine, îi spuse Pamela nepăsătoare. Am pierdut şirul orelor. — E vina mea. Am făcut greşeala să cred că-mi eşti cu adevărat prietenă. Am crezut că pot avea încredere în tine. Părinţii mei îmi cer să respect doar două reguli: să nu consum droguri şi să nu merg în partea cealaltă a lacului. — Mai lasă-mă. În seara asta nu ai încălcat decât o regulă. Pamela zâmbi larg. Nici măcar în maşină nu am avut droguri. — Nu aveam voie să ieşim din oraş, ştii şi tu asta. Ţi-ai luat carnetul de conducere de curând. Tata spune că încă nu ai destulă experienţă la volan. — Te-am adus acasă întreagă, nu? — Nu asta-i ideea şi o ştii şi tu foarte bine. Le-am făcut o promisiune alor mei. — Eşti o fiică model. Vocea ei trăda dispreţ şi exasperare. Nu te mai saturi să tot respecţi reguli? Irene făcu un pas înapoi. — Deci despre asta a fost vorba? Ai vrut să vezi dacă mă poţi determina să încalc regulile? Ei bine, ai reuşit. Sper că eşti satisfăcută. Este ultima dată când mai facem ceva împreună. Presupun că asta îţi şi doreai, nu? Noapte bună, Pamela. Se întoarse spre casa aflată în beznă şi-şi căută cheile în poşetă. — Irene, stai aşa… Irene o ignoră. Cu cheia în mână se îndreptă spre uşă. Părinţii ei aveau să fie foarte supăraţi. Probabil că o vor închide în casă pentru tot restul zilelor sau cel puţin până la sfârşitul verii. — Bine, fie ca tine, îi strigă Pamela. Întoarce-te la viaţa ta plictisitoare de fată cuminte şi la familia ta perfectă şi la fel de plictisitoare. Data viitoare când îmi voi face o prietenă bună voi alege pe cineva care ştie să se distreze. Pamela demară repede. Luminile maşinii dispărură şi Irene se trezi singură. Seara era rece. Luminile străluceau peste lac. Pamela ridicase capota maşinii noi şi strălucitoare. Nu ar fi trebuit să-i fie chiar aşa de frig. Poate că era de vină sentimentul pe care-l trăieşti când îţi dădeai seama că nu poţi avea încredere în cineva pe care-l considerai prieten. Se uită să vadă dacă nu se observa vreo lumină în dormitorul părinţilor ei, pe partea din stânga a casei. Probabil că auziseră maşina Pamelei, se gândi ea. Tatăl ei avea somnul uşor. Nu se vedea nicio lumină. Se simţi puţin mai uşurată. Dacă nu se trezeau, ar fi amânat o scenă penibilă până mâine. Nu mai era mult până la micul dejun şi va afla destul de repede care-i va fi pedeapsa. Abia vedea treptele de la verandă. Tatăl ei uitase să aprindă lumina exterioară. Asta chiar că era ciudat, întotdeauna aprindea acel bec şi pe cel din spatele casei. O altă regulă. Se opri cu cheia în mână. Dormitorul părinţilor ei era imediat pe dreapta cum intrai. Cu siguranţă aveau să o audă dacă intra pe uşa din faţă. Dar, dacă dormeau, s-ar fi putut să nu audă când deschidea uşa din spate. Dacă intra pe la bucătărie ar fi avut o şansă să se strecoare în dormitor, iară să-i trezească pe ai ei. Coborî de pe verandă şi înconjură casa. Era întuneric beznă. Păcat că nu avea o lanternă. În lumina slabă a lunii, micul ponton şi barca de pe lac pe care o folosea tatăl ei la pescuit erau aproape invizibile. Se sperie când văzu că nici în spate nu era aprinsă lumina. Se împiedică de prima treaptă şi aproape căzu. În ultimul moment, reuşi să se apuce de balustradă. Cum de uitase tatăl ei să aprindă măcar lumina din spate? Ceva era cu adevărat ciudat. Poate că se arseseră simultan cele două becuri. Introduse cheia în broască şi răsuci mânerul cu grijă, încercând să nu facă zgomot. Un miros care-i făcu stomacul să se strângă o izbi. Oare intrase vreun animal în casă? Mama ei avea să facă o criză dimineaţa. Concomitent, sentimentul că se întâmplase un lucru îngrozitor o făcu să tremure din toate încheieturile. Cu greu păşi înăuntru, bâjbâind apoi după întrerupător. Lumina se aprinse, orbind-o câteva secunde. Apoi văzu sângele de pe podea. Auzi pe cineva ţipând. Într-un colţ îndepărtat al minţii îşi dădu seama că ea era cea care scosese acel sunet de disperare, de durere, de groază şi de negare. Dar zgomotul era îndepărtat şi parcă nu-i aparţinea. Plecase spre alte locuri, undeva unde nimic nu era aşa cum trebuie, unde totul era anormal. Când se întoarse pe Pământ îşi dădu seama că pentru ea, definiţia a ceea ce era normal se schimbase pentru totdeauna.         E-MAIL DATA: 7 Martie DE LA: PWebb PENTRU: IStenson SUBIECT: Trecutul   Bună, Irene,   Ştiu că acest e-mail este o mare surpriză. Sper că nu l-ai trimis direct la coş când ai văzut numele expeditorului. Am auzit că acum eşti reporter şi reporterii sunt prin definiţie curioşi, astfel, cu puţin noroc, probabil că citeşti acest mesaj. E greu de crezut că au trecut şaptesprezece ani de când nu ne-am mai văzut, nu? Îmi dau seama că, prin prisma a tot ceea ce s-a întâmplat, ai fi bucuroasă să nu mă mai vezi alţi şaptesprezece ani, dar trebuie să vorbesc cu tine, şi asta foarte repede. Ceea ce am să-ţi comunic are legătură cu trecutul. Nu-ţi pot spune într-un e-mail sau la telefon. Ai încredere, este la fel de important pentru amândouă. Trebuie să mai fac câteva lucruri înainte de a ne vedea. Vino la lac, joi după-amiază. În mod normal, totul va fi gata până atunci. Sună-mă imediat ce ajungi în oraş. Apropo, nu am uitat cât de mult îţi plăcea şerbetul de portocale cu îngheţată de vanilie. E ciudat ce lucruri ţinem minte, nu?   Fosta ta cea mai bună prietenă, Pamela.       1 — Vă conduc eu până la căbănuţă, domnişoară Stenson, spuse Luke Danner. Irene simţi cum i se ridică părul pe ceafa. Îşi încheia trenciul. Se opri. Ar fi trebuit să plec mai devreme, îşi zise. Ar fi trebuit să mă întorc la cabană cât mai era lumină. Asta se întâmplă când devii dependentă se ştiri. Trebuise să vadă ştirile de seară şi singurul loc din Sunrise, de pe lacul Lodge, unde puteai avea acces la televizor era recepţia vechiului motel. În cele din urmă, văzuse, în compania proprietarului, fluxul deprimant al ştirilor date de corespondenţii din întreaga lume. Ceva mai înainte îl văzuse afişând semnul: Nu mai avem locuri. Asta o îngrijorase puţin. Nu se vedea niciun client în tot motelul. Încercă să se gândească la o scuză rezonabilă pentru a-i refuza oferta de a o însoţi, dar Luke era deja în picioare. El traversă holul vechi cu paşi mari, îndreptându-se spre biroul de la intrare. — Nu e lumină pe drumul spre căbănuţă, spuse el. Cele câteva becuri care luminau poteca s-au ars. O trecu un alt fior. Trăia cu teama de întuneric de când avea cincisprezece ani. Dar această reacţie nervoasă nu era doar o spaimă enormă pe care o resimţea de fiecare dată când contempla apusul. Era amestecată cu sentimentul prezenţei nefamiliare şi ciudate a lui Luke Danner. La o primă privire, mulţi oameni ar fi fost înclinaţi să-l subestimeze, dar ea nu va face niciodată această greşeală. Era un bărbat complicat. În anumite circumstanţe, cu siguranţă că putea fi extrem de periculos. Era de înălţime medie, cu un trup puternic şi umeri largi. Faţa-i părea dăltuită în piatră. Ochii verzi-căprui aminteau de cei ai unui alchimist care a privit prea mult timp şi prea concentrat în focul puternic al alambicului. Părul, tuns scurt, avea sclipiri argintii. Ea aprecie că trebuia să aibă undeva în jur de patruzeci de ani. Pe mâna stângă nu se vedea vreo verighetă. Probabil că era divorţat. Bărbaţii interesanţi de vârsta lui, de obicei, aveau cel puţin o căsătorie la activ, iar Luke Danner era cu siguranţă foarte interesant. Chiar fascinant, dacă se gândea mai bine. Abia de-i adresase câteva cuvinte în ultima oră şi jumătate în care se uitase la ştirile de la toate televiziunile. Nu făcuse decât să stea lângă ea, întins pe unul dintre fotoliile mari, cu picioarele răşchirate pe un covor vechi, contemplând reporterii, mult prea veseli pentru a fi naturali şi prezentatorii calmi, chiar stoici. Ceva din atitudinea lui spunea că deja văzuse ceea ce lumea avea mai rău de oferit şi nu era foarte impresionat de varianta televizată. — N-o să fie nicio problemă pe potecă, spuse ea. Scoase o lanternă-stilou din buzunar. Am lumină. — Şi eu. Luke se aplecă în spatele tejghelei. Când se ridică avea în mână o lanternă puternică. În mâinile lui mari şi îndemânatice părea o adevărată armă. Se uită la mica ei lanternă amuzat. A mea e mai mare, spuse el. Ignoră remarca asta, îşi zise, deschizând uşa înainte ca el să aibă timp să o facă pentru ea. Aerul rece o înfioră. Ştia că nu ningea decât rar la altitudinea aceea. Staţiunea de pe malul lacului Ventana era în munţi, dar aproape de zona viticolă cu climă moderată. Totuşi, era doar începutul primăverii şi în această parte a Californiei se făcea destul de frig după ce se întuneca. Luke luă o jachetă veche de piele de pe un cuier confecţionat dintr-o pereche de coarne şi o urmă afară. Nici nu se sinchisise să închidă uşa, remarcă ea. Criminalitatea nu fusese niciodată o problemă în Dunsley. Ştia că în ultimii douăzeci de ani nu se comiseseră decât două crime în oraş, amândouă într-o seară de vară, în urmă cu şaptesprezece ani. Se opri la intrarea în căbănuţa din piatră şi lemn. Era ora şapte şi jumătate, dar ar fi putut, la fel de bine, să fie miezul nopţii. Întunericul se lăsa brusc în zona împădurită şi umbroasă a munţilor. Luke aprinse lanterna uriaşă pe care o luase de sub tejghea. Avea dreptate, se gândi ea, lanterna lui chiar că era mai mare. Raza pe care o emitea acoperea cu totul mica luminiţă produsă de lanterna ei şi lumina zone întinse. — Frumoasă lanternă, spuse ea ezitant. Nimeni nu aprecia o lanternă bună mai mult decât ea. Se considera o adevărată cunoscătoare. Ce model e? — Model militar. Am cumpărat-o de pe internet, pe ebay. — Aha. Îşi propuse să verifice cum era cu articolele militare ce se găseau pe internet când va avea nevoie de o lanternă nouă. Asta se va întâmpla în curând. Cumpăra des noi modele. Luke coborî cele trei trepte în spatele ei, mişcându-se cu o uşurinţă şi cu o relaxare care îi spuneau că el nu avea nicio problemă cu întunericul. Probabil că nu existau multe lucruri care să-l sperie pe Luke Danner. Se uită de-a lungul potecii. — Nu doar câteva becuri lipsesc. Se pare că niciunul nu funcţionează. — Am comandat becuri noi la magazin, spuse el. — Ar fi minunat dacă ar fi instalate până la vară, nu? — E cumva sarcasm ceea ce detectez în vocea dumneavoastră, domnişoară Stenson? Îi zâmbi cuceritor. — Pentru numele lui Dumnezeu, bineînţeles că nu. — Voiam doar să fiu sigur. Câteodată, voi, oamenii sofisticaţi, ce veniţi din alte părţi, sunteţi mult prea ascuţiţi la minte pentru noi, localnicii. Nu face pe provincialul complexat cu mine, Luke Danner. Nici eu n-am venit cu pluta. E adevărat că nu ştia prea multe despre el – şi nici nu era sigură că dorea să ştie dar vedea sclipirea de inteligenţă, strălucitoare ca diamantul, din ochii lui. — Ceva îmi spune că nici dumneata nu aparţii acestui oraş mai mult decât mine, domnule Danner. — Ce vă face să spuneţi asta? întrebă el, puţin prea politicos. — Eu i-aş spune intuiţie. — Aveţi multe? — Multe ce? — Intuiţii? Se gândi o clipă. — Uneori. — Mie, personal, nu-mi place ghicitul, spuse el. Prefer faptele documentate. — Nu vreau să vă jignesc, dar pare puţin obsesiv. — Da, aşa pare? Merseră mai departe pe poteca presărată cu pietriş, care lega cele douăsprezece cabănuţe. Pietrişul scrâşnea sub tocurile cizmelor ei din piele. Luke era încălţat cu pantofi de sport, şi aproape că nici nu-i auzea paşii. Printre ramurile copacilor mai zărea câte o rază argintie pe suprafaţa întunecată a lacului, dar lumina lunii nu pătrundea printre rândurile dese de pini şi brazi, care creşteau în împrejurimile lacului Lodge. Auzea zgomote ciudate în coroana deasă de deasupra. Mâna i se strângea convulsiv pe lanterna-stilou. Nu va recunoaşte în faţa lui, dar era bucuroasă că o însoţea. Noaptea nu se simţea bine. În acea seară, avea să fie chiar mai rău decât de obicei, pentru că o petrecea în oraşul care-i bântuia visele. Ştia că probabil nu va reuşi să adoarmă. Scrâşnetul pietrişului şi sunetele bizare pe care le producea vântul ce străbătea crengile îi făceau nervii să se întindă la maximum. Avea nevoie de confortul pe care i-l dădea prezenţa unei alte persoane. Dar, judecând după tăcerea în care urmăriseră ştirile ceva mai devreme, bănuia că discuţiile de dragul discuţiilor nu erau preferatele lui Luke Danner. Întâlnirile, la care trebuia să-şi scoată partenera la cină, reprezentau, probabil, o adevărată tortură pentru el. Se uită la prima căbănuţă, cea pe care, evident, Luke o folosea pentru sine. Lumina de pe prispă ardea, dar ferestrele erau întunecate. În niciuna dintre celelalte cabănuţe nu se vedea vreo lumină, cu excepţia celei care îi fusese repartizată. Luminile străluceau prin fiecare fereastră a cabanei numărul cinci, la fel şi pe verandă şi în spate. Lăsase lumina aprinsă, atunci când se decisese să vadă ştirile la unicul televizor disponibil. — Se pare că sunt singura clientă în seara asta. — Nu suntem în sezon. Îşi aminti că micile comunităţi care trăiau pe malurile lacului Ventana nu recunoşteau decât două ipostaze, în sezon şi în afara lui. Totuşi, i se părea ciudat că nu mai era nimeni. — Pot să te întreb de ce ai pus semnul cu: „Nu mai sunt locuri?“ — Nu-mi place să fiu deranjat seara, spuse Luke. E deja destul de rău că oamenii vin la orice oră din zi să închirieze camere. — Înţeleg. Îşi drese vocea. Faceţi meseria doar ca hotelier? — Eu nu vând ospitalitate. Dacă cineva are nevoie de o cameră pentru o noapte, foarte bine. Îi închiriez o cameră. Dar dacă clienţii nu se deranjează să ajungă la o oră decentă, atunci n-au decât să conducă până la Kirbyville şi să caute un motel acolo. — E şi asta o modalitate de a face afaceri cu un motel, deşi s-ar putea să nu fie abordarea cea mai profitabilă. Când aţi preluat cabana? — Cam acum cinci luni. — Ce s-a întâmplat cu fostul proprietar? Simţi imediat că întrebarea ei stârnise curiozitatea lui Luke. — Îl ştiaţi pe Charlie Gibbs? întrebă el pe un ton neutru. Regretă că întrebase. E adevărat că voia să stea de vorbă în seara aceea, dar ultimul lucru despre care voia să vorbească era trecutul ei în acel oraş. Dar ea fusese cea care îl provocase la discuţia care ajunsese în acel punct. — Da, l-am cunoscut pe Charlie, spuse ea pe un ton la fel de neutru. Dar au trecut ani buni de când nu l-am mai văzut. Ce mai face? — Agentul imobiliar care mi-a vândut cabana mi-a spus că a murit anul trecut. — Îmi pare rău să aud asta. Şi chiar îi părea rău. Charlie era deja în vârstă când ea plecase de acolo, aşa că nu fu chiar surprinsă să audă că murise. Dar asta nu făcuse decât să mai atingă una dintre acele coarde sensibile, care tot vibrau de când ajunsese aici, în urmă cu câteva ore. Nu-l cunoscuse foarte bine pe Charlie Gibbs, dar asemeni bibliotecii din parc, el şi vechea lui cabană erau o parte din peisajul copilăriei ei. — Mi s-a spus că afacerile înfloresc aici după Ziua Eroilor, spuse Luke pe un ton care nu avea nici cea mai mică urmă de entuziasm. Am auzit că e o adevărată explozie de Ziua Muncii. — Aşa se întâmplă de obicei în staţiunile turistice de vară. Făcu o mică pauză. Nu păreţi foarte entuziasmat de posibilitatea ca afacerile să înflorească. Ridică din umeri. — Mie-mi place când e linişte şi pace. E motivul principal pentru care am cumpărat această cabană. Asta şi faptul că o proprietate cu vedere la lac nu are cum să piardă din valoare. — Dar nu este puţin cam greu să vă câştigaţi existenţa cu o asemenea filosofie de afaceri? — Mă descurc. Când vine vara o să plătesc rate mai mari, ca să compensez lunile mai proaste. Se gândi la maşina de teren care era parcată în faţa cabanei lui. Maşina era mare, scumpă şi nouă. Charlie Gibbs nu-şi permisese niciodată să-şi cumpere o astfel de maşină. Şi nici nu avusese niciodată un ceas precum cel pe care îl avea Luke la încheietură. Ceas care părea capabil să reziste la o imersiune de cincizeci de metri şi care indica ora de pe mai multe meridiane. Asemenea ceasuri nu erau, cu siguranţă, ieftine. Curiozitatea îi creştea cu fiecare secundă care trecea, dar ştia că Luke nu ar fi apreciat o discuţie despre finanţele sale. Se gândi la un alt subiect. — Ce aţi făcut înainte de a cumpăra căbănuţele? — Am fost în Corpul Puşcaşilor Marini până acum vreo şase luni. Am încercat o vreme să-mi găsesc norocul în lumea corporatistă, dar lucrurile nu au mers prea bine. Îi era uşor să şi-l închipuie în armată. Era ceva în ţinuta lui care-l făcea să pară îmbrăcat în uniformă, nu în jeans şi cu tricou. Şi mai era şi aerul de încredere, autoritate şi comandă. Un mascul Alpha, din cap până-n picioare. Cunoştea genul foarte bine. Şi tatăl ei făcuse parte din Corpul Puşcaşilor Marini înainte de a se angaja în poliţie. Luke era genul care îşi păstra cumpătul şi te conducea prin fum şi foc în siguranţă, atunci când ceilalţi alergau de colo-colo ca nişte găini bete. Astfel de bărbaţi aveau şi ei utilitatea lor, dar nu erau dintre cei cu care puteai convieţui uşor. Mama ei îi explicase asta de câteva ori, când era exasperată. — Cabana trebuie să fi fost într-o stare foarte proastă când ai cumpărat-o, spuse ea. Ultima dată când am văzut-o eu stătea să cadă şi asta se întâmpla cu mult timp în urmă. — I-am făcut ceva renovări de infrastructură. Se uită la căbănuţa ei de pe marginea lacului care se vedea printre copacii înalţi. Poate că nu ai observat micul afiş din cameră, care-ţi sugera să ajuţi conducerea motelului Sunrise de pe lacul Lodge să protejeze mediul înconjurător, nelăsând lumina aprinsă la plecarea din cameră. Se uită şi ea în aceeaşi direcţie. Căbănuţa era luminată ca un stadion de fotbal pe care se juca un meci în nocturnă. — Am văzut notificarea, îl asigură ea. Dar am mai văzut şi că managerul conducea un vehicul sport utilitar foarte mare, care probabil că are un consum crescut de benzină pe kilometru. Aşa că, am presupus, cum era şi normal, că cererea de a reduce consumul de curent nu era decât o modalitate vicleană şi ipocrită de a-i face pe oaspeţi să se simtă vinovaţi că nu au ajutat conducerea să economisească câţiva bănuţi din nota de electricitate a motelului. — Bine, la naiba. I-am spus lui Maxine că nu va funcţiona. Nu rezolvi niciodată nimic dacă încerci să fii subtil. Dacă vrei ca oamenii să se conformeze regulilor, i-am spus, trebuie să le faci cât mai clare posibil. Să nu fie nici cea mai mică posibilitate de interpretare. — Cine e Maxine? — Maxine Boxell. Directoarea adjunctă. Are un copil şi nu e căsătorită. Fiul ei, Brady, va fi cel care va conduce barca motelului pe timpul verii. Din câte am înţeles, sunt mulţi clienţi care vor să iasă pe lac în acea perioadă a anului. Maxine spune că putem să cerem o căruţă de bani pentru o excursie de pescuit de trei ore. Mă bate la cap să iau încă o barcă, mai rapidă, pentru schi nautic. Dar deocamdată nu mă grăbesc să iau o decizie în privinţa asta. S-ar putea ca afacerile să se dezvolte prea mult. Numele îi spunea ceva. Exista o Maxine care terminase liceul în luna iunie a acelui an în care toată lumea ei se dărâmase. Pe atunci numele ei era Maxine Spangler. — Te deranjează dacă te întreb ce te aduce aici, în Dunsley, domnişoară Stenson? — Probleme personale. — Personale, da? — Da. Putea să facă şi ea pe misterioasa dacă voia. — Cu ce vă ocupaţi? întrebă el când deveni clar că ea nu avea să cadă în capcana întrebării ce nu era chiar atât de subtilă. Ce se întâmplase? se întrebă ea. Mai înainte, abia dacă scosese două cuvinte şi acum, dintr-odată, se decisese să pună tot felul de întrebări directe şi personale. — Sunt reporter, îi răspunse. — Ah, da? Părea amuzat şi chiar puţin surprins. Pe mine m-aţi fi putut păcăli. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că faceţi parte din mass-media. — Ştiţi, mi se spune asta destul de des. — Tocurile alea înalte şi trenciul la modă sunt impresionante. Nu arătaţi ca una dintre creaturile alea sclifosite care tocmai au fost respinse la un concurs de frumuseţe şi citesc ştirile la televizor. — Asta poate pentru că lucrez la un ziar, nu la un post de televiziune, spuse ea pe un ton sec. — Aha, deci lucraţi în presă. O complet altă specie. Făcu o mică pauză. Ce ziar? — Glaston Cove Beacon. Aşteptă o clipă răspunsul pe care-l anticipa. — Nu am auzit niciodată de el. Exact cum se aşteptase. — Şi asta mi se spune des, spuse ea răbdătoare. Glaston Cove este un orăşel aflat pe coastă. Beacon este un cotidian mic, dar proprietarul, editor şi redactor şef în acelaşi timp, a făcut de curând un site pe internet, de unde se poate descărca ultima ediţie. — E greu să mă gândesc la ceva ce s-ar putea întâmpla aici în Dunsley şi care ar putea atrage atenţia unui reporter din Glaston Cove. Era mai mult decât o conversaţie de politeţe, se gândi ea. Se transforma uşor, uşor într-un interogatoriu. — V-am spus, am venit aici în scopuri personale, spuse ea încet, nu să fac un material pentru ziar. — Ah, da, aşa e. Scuze, am uitat partea cu treburile personale. O uitase pe dracu’. Îşi zâmbi sieşi, neplăcut impresionată. El încercase să o preseze cumva, dar nu avea să-i meargă. Nu avea de gând să dea explicaţii unui străin, în special nu unuia care primea corespondenţa în oraşul ăsta. După ce se va întâlni cu Pamela, va lăsa Dunsley în urmă fără niciun fel de regret. Când ajunseră la căbănuţa numărul cinci îşi dădu seama cu surprindere că o încercau sentimente amestecate: pe de o parte, de uşurare, iar pe de alta, un fel de regret. Scoase cheia din buzunar şi urcă treptele din faţă. — Vă mulţumesc că m-aţi însoţit, spuse ea. — Nicio problemă. Urcă după ea pe scări, îi luă cheia din mână şi o introduse în broască. Când aţi venit, azi după-amiază, cred că am uitat să vă spun că puteţi găsi cafea şi gogoşi, gratuit, în hol, între orele şapte şi zece. — Serios? Sunt profund impresionată. Din câte înţelesesem, managementul hotelului nu crede în facilităţi oferite clienţilor. — Ai întrebat de serviciu la cameră. Deschise uşa şi se uită la holul puternic luminat. Nu facem astfel de lucruri, dar oferim cafeaua de dimineaţă şi gogoşi. Asta dacă avem clienţi. Lucru care, mulţumită dumneavoastră, există. — Îmi cer scuze de deranj. — Da, bine, chestia asta se mai întâmplă când lucrezi în branşă, remarcă el relativ serios. — E o viziune extrem de filosofică. — Ştiu, spuse el. A trebuit să mi-o dezvolt de când am devenit hangiu. Din fericire am avut parte de ceva pregătire. Oricum, după cum spuneam, gogoşile au fost ideea lui Maxine. — Înţeleg. — Am fost de acord să încerce timp de o lună, cu titlu de probă. Ca să fiu sincer, eu nu vi le recomand. Au gust de zahăr amestecat cu rumeguş. Bănuiesc că sunt deja expirate, atunci când se duce Maxine să le ia. Nu pot fi sigur sută la sută de asta, pentru că producătorii din Dunsley nu dau doi bani pe ştampilarea datei de producere sau a celei de expirare pe produsele lor. — Ar fi trebuit să-mi iau în drum ceva pentru micul dejun. — Dar puteţi merge în oraş. Ventana View Café se deschide la şase. — Voi ţine minte. Fu nevoită să se strecoare pe lângă el ca să intre înăuntru. Acest lucru o obligă să se atingă de trupul lui musculos. Îi simţi căldura şi mirosul de mascul. Când se întoarse pentru a-i spune noapte bună, fu surprinsă să-l vadă studiind-o cu o expresie elocventă în privire. — Ce e? întrebă ea neliniştită. — Vorbiţi serios cu micul dejun? — Da. — Majoritatea femeilor pe care le cunosc nu se dau în vânt după micul dejun. Nu avea nici cea mai mică intenţie să-i spună că micul dejun era una dintre micile, dar importantele ritualuri pe care le respecta pentru a menţine normalitatea şi ordinea în universul ei intim. Micul dejun însemna sfârşitul nopţii. Era o masă foarte importantă. Dar nu avea de ce să-i explice lui asta. Nu putea să înţeleagă. Singura care înţelesese importanţa vitală a micului dejun fusese ultima din cei peste o jumătate de duzină de terapeuţi pe care-i consultase de-a lungul anilor. Doctoriţa LaBarre făcuse tot posibilul să o determine să renunţe la alte rutine obsesive, care-i ameninţaseră la un moment dat viaţa. Buna doctoriţă nu eliminase micul dejun, pe motiv că avea şi alte calităţi. — Orice nutriţionist vă va spune că micul dejun este cea mai importantă masă a zilei, îi spuse ea. Se simţea ca o idioată, de fiecare dată când trebuia să folosească această explicaţie pentru nevoia ei de a urma un ritual. Spre surprinderea ei, Luke nici măcar nu zâmbi, ci se înclină într-o manieră foarte solemnă. — Absolut, spuse el. Micul dejun este cel mai important. Oare o lua peste picior? Nu era sigură. Se îndreptă şi făcu un pas spre interior, pregătindu-se să închidă uşa. — Dacă nu vă supăraţi, trebuie să dau un telefon, spuse ea. — Sigur. Se dădu puţin înapoi. Ne vedem dimineaţă. Apoi avu un moment de ezitare. — Era să uit. Probabil că voi pleca mâine. O privi cu duritate. — Aţi rezervat două nopţi. — A doua noapte este pentru situaţii de urgenţă, pentru cazul în care, din motive grave, nu reuşesc să plec mâine. — Noi nu rezervăm situaţii de urgenţă aici, la Sunrise, pe lacul Lodge. Avem o regulă strictă: renunţarea la rezervări se face cu douăzeci şi patru de ore înainte. Se uită la ceas. A trecut de mult ora limită. — Vom discuta regula dumneavoastră, mâine, când voi afla dacă mai trebuie sau nu să petrec o altă noapte în Dunsley. Noapte bună, domnule Danner. — Succes în rezolvarea problemelor personale, domnişoară Stenson. — Mulţumesc, spuse ea. În ceea ce mă priveşte, cu cât termin mai repede, cu atât mai bine. Zâmbi. — Încep să cred că nu vă prea place imaginea pitorească a micii noastre comunităţi de munte. — Sunteţi foarte perspicace. — Noapte bună… — Nu o spuneţi, îl avertiză ea. Am mai auzit asta. — Nu pot rezista. Zâmbi. Noapte bună, Irene. Uşa scoase un zgomot satisfăcător când i-o trânti în faţă. Sunetul zăvorului tras suna chiar mai bine. Solid. Foarte solid. Poate că Luke Danner era nou în Dunsley, dar făcea totuşi parte din acest peisaj pe care ea-l ura. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să se încurce cu el. Se duse la fereastră şi se uită printre draperii pentru a se asigura că el pleca. Cobora scările sigur de el şi ridică o mână în semn de „la revedere“, sugerându-i că ştie că-l urmăreşte. Mulţumită că rămăsese singură, scoase telefonul din geantă şi apăsă pe butonul care forma ultimul număr apelat. Uitase de câte ori o sunase pe Pamela de când ajunsese în Dunsley, în acea după-amiază. Nici de data asta nu-i răspunse nimeni. Închise înainte să intre căsuţa poştală. Nici nu mai ştia câte mesaje îi lăsase. Nu avea niciun rost să-i mai lase încă unul.    

Nechibzuinta de Amanda Quick CAPITOLUL 1   Lumina lunii i se potrivea. Învăluit în lumina de argint care umplea pajiştea, Gabriel Banner, conte de Wylde, arăta la fel de misterios şi primejdios ca o legendă care a prins viată. Phoebe Layton îşi opri iapa la marginea pomilor şi îşi tinu răsuflarea în timp ce Wylde se îndrepta spre ea. Încercă să–şi stăpânească mâinile care îi tremurau pe hăţuri. Nu era momentul să–şi piardă controlul: Era o doamnă care lupta pentru o cauză nobilă, Avea nevoie de serviciile unui cavaler rătăcitor şi alegerea era limitată, într–adevăr, Wylde era singurul candidat potrivit. Mai întâi însă trebuia să–l convingă să accepte propunerea ei. De săptămâni de zile lucra la acest plan. Până în noaptea aceasta, contele, singuratic şi izolat de lume, ignorase constant toate scrisorile ei voit misterioase. Disperată, apelase la o altă tactică. În încercarea de a–l ademeni afară din bârlogul său, folosise ca momeală singurul lucru căruia ştia că el nu îi putea rezista. Faptul că se găsea în noaptea aceasta aici, pe această pajişte izolată din Sussex, însemna că reuşise în cele din urmă să–l provoace să vină la o întâlnire. Wylde nu ştia cine era ea. În scrisorile ei se semnase numai Doamna Voalată. Lui Phoebe îi părea rău că trebuise să recurgă la această mică înşelătorie, dar fusese o manevră necesară. Dacă Wylde ar fi descoperit adevărata ei identitate la începutul aventurii, ar fi refuzat desigur să o ajute. Trebuia să–l convingă cu orice preţ să o ajute în cercetările ei înainte de a îndrăzni să se prezinte. Phoebe era sigură că de îndată ce va înţelege despre, ce era vorba, va înţelege şi motivele care o îndemnaseră să fie atât de ascunsă la început. Nu, Wylde nu o cunoştea, dar Phoebe îl cunoştea pe el. Ea nu–l mai văzuse de aproape opt ani. La şaisprezece ani şi–l imaginase ca pe o legendă vie, un cavaler nobil şi viteaz, ieşit direct  dintr–un roman medieval de aventuri. Aşa cum îl văzuse când era atât de tânără, nu–i mai lipsea decât o armură strălucitoare şi o sabie. Deşi Phoebe îşi amintea bine ultima dată când îl văzuse, ştia că Gabriel nu–şi amintea deloc acel moment. Fusese mult prea ocupat la vremea aceea plănuind cum să fugă cu sora ei Meredith. Phoebe se încordă de curiozitate acum, când el se îndrepta spre ea. Din nefericire, vălul pe care îl purta şi lumina palidă a lunii o împiedicau să–şi dea seama cât de mult se schimbase în aceşti ani. Primul ei gând fu că părea mai robust decât şi–l amintea ea. Mai înalt. Mai suplu. Mai puternic, cumva. Umerii păreau mai laţi sub pelerina largă cu glugă pe care o purta. Pantalonii strânşi pe corp scoteau în evidenţă conturul puternic şi musculos al coapselor. Borul întors al pălăriei arunca o umbră ameninţătoare şi impenetrabilă pe faţa lui Wylde. Tulburată câteva clipe, Phoebe se întrebă dacă nu făcuse o alegere proastă. Poate că era pe cale să întâlnească un ticălos adevărat, un tâlhar sau ceva şi mai rău. Se mişcă neliniştită în şa. Dacă pătea ceva în noaptea aceasta, biata ei familie îndurerată va avea cu siguranţă dreptate să pună o înscripţie adecvată pe mormântul ei: A PLĂTIT ÎN CELE DIN URMĂ PENTRU NECHIBZUINŢA EI – care ar fi foarte potrivită. Din punctul de vedere al clanului ei, deosebit de acaparator, Phoebe îşi petrecuse, întreaga viaţă intrând dintr–un bucluc în altul. De data aceasta însă, poate riscase chiar prea mult. — Misterioasa Doamnă Voalată, presupun? întrebă Gabriel cu răceală.   Se linişti de îndată. Îndoielile lui Phoebe privitor la identitatea bărbatului se topiră imediat. Nu putea să nu recunoască tonul acela hotărât şi dur, chiar dacă nu–l auzise de opt ani. Ceea ce o uimi însă fu fiorul care o cuprinse ca şi cum ar fi aşteptat să–l audă. Se încruntă o clipă în faţa acestei reactii ciudate. — Bună seara, seniore, spuse. Gabriel îşi opri armăsarul negru la un metru de ea. — Am primit ultimul dumneavoastră bilet, doamnă. Mi s–a părul la fel de iritant ca şi celelalte. Phoebe înghiţi nervos când îşi dădu seama că el nu era într–o dispoziţie prea veselă. — Am sperat, să vă trezesc interesul, domnule. — Îmi displace profund înşelăciunea. — Înţeleg. Phoebe se întristă. Îmi displace profund înşelăciunea. Se întrebă dintr–odată dacă nu făcuse o greşeală tactic serioasă tratând cu Wylde. Bine că avusese grijă să–şi pună vălul în noaptea aceasta, se gândi. Desigur că nu vroia ca el să descopere cine era, dacă nu ducea la bun sfârşit treaba din noaptea aceasta. — Cu toate acestea mă bucur că aţi acceptat invitaţia mea. — Curiozitatea a fost mai puternică decât mine. Gabriel zâmbi uşor în lumina lunii, dar nu era niciun pic de căldură în arcuirea buzelor, iar privirea lui umbrită nu arăta nimic. Aţi devenit un spin în ochii mei în ultimele două luni, doamnă. Cred că vă da–ţi bine seama de acest lucru. — Îmi cer scuze, spuse Phoebe cu toată convingerea. Însă adevărul este seniore, că a început să mă cuprindă disperarea. Sunteti un om greu de contactat. Nu mi–aţi răspuns la scrisorile iniţiale şi nu ieşiţi în societate. N–am găsit niciun alt mijloc de a vă atrage atenţia. — Aşa încât aţi decis să mă provocaţi în mod deliberat într–o asemenea măsură încât să mă deranjez în sfârşit să vă întâlnesc? Phoebe respiră adânc. — Cam aşa ceya. — În general se consideră un lucru periculos să deranjezi un om ca mine, misterioasa mea Doamnă Voalată. Ea nu se îndoise o clipă de acest lucru, dar acum era prea târziu să dea înapoi. Lucrurile ajunseseră prea departe pentru a mai opri aventura din noaptea aceasta. Se afla în căutarea adevărului şi trebuia să fie tare. — Aşa să fie, domnul meu? Phoebe încercă să vorbeacă pe un ton rece şi amuzat. De fapt, nu mi–aţi lăsat nicio altă alternativă. Nu vă temeti, sunt sigură că de îndată ce veţi auzi ce am de spus, veţi fi bucuros că aţi fost de acord în cele din urmă să vă întâlniţi cu mine şi ştiu că îmi veţi ierta mica înşelătorie. — Dacă m–aţi chemat ca să vă puteţi bucura de ultima dumneaoastră victorie, trebuie să vă previn că nu–mi place să pierd. — Victorie? Ea clipi sub văl şi apoi realiză că el vorbea despre momeala pe care ea o folosise să–l atragă acolo în noaptea asta. Oh, da, cartea. Lăsati. Seniore. Şi dumneavoastră sunteţi tot atât de nerăbdător ca şi mine să vedeţi manuscrisul. Evident că nu aţi putut rezista invitatiei mele de a–l vedea, chiar dacă eu sunt noul lui proprietar. Gabriel mângâie gâtul armăsarului său cu mâna înmănuşată. — Se pare că avem în comun interesul pentu manuscrisele medievale. — Adevărat. Văd că vă deranjează că eu am fost aceea care a găsit „Cavalerul şi vrăjitorul” şi a descoperit că este de vânzare, spuse Phoebe. — Dar cu siguranţă că sunteţi atât de generos încât să recunoaşteţi cât de ingenioase au fost investigaţiile mele. Manuscrisul era chiar aici în Sussex, de fapt, practic chiar sub nasul dumneavoastră. Gabriel înclină capul în semn de recunoaştere a priceperii ei. — Păreţi să fiţi destul de norocoasă în această privinţă. Acesta este al treilea manuscris la care aţi ajuns înaintea mea în aceste ultime săptămâni. Pot să vă întreb de ce nu aţi pus mâna pe el, pur şi simplu să–l luaţi, aşa cum aţi făcut şi cu celelalte? — Pentru că, aşa cum v–am explicat în scrisorile mele, aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră, domnule. Phoebe ezită şi apoi spuse repede, cu o voce mieroasă. Şi ca să fiu perfect cinstită, ar fi bine să am un însoţitor cu mine în noaptea aceasta. — Aha! — Am ajuns la concluzia că domnul Nash este un om foarte ciudat, chiar şi pentru un colecţionar de cărţi. Condiţiile pe care le–a pus privitor la ora la care îmi va înmâna manuscrisul m–au neliniştit. Nu–mi place să fac afaceri la miezul nopţii. — Nash pare să fie chiar mai mult decât amuzant de excentric, recunoscu Gabriel gânditor. — Pretinde că este un tip nocturn, cam ca un liliac. În scrisorile lui spune că la el acasă programul este pe dos decât la ceilalţi. El doarme când alţii sunt treji şi munceşte când ceilalţi dorm. Foarte ciudat, nu–i aşa? — Fără îndoială că s–ar potrivi foarte bine cu lumea bună, spuse Gabriel sec. Cei mai mulţi dintre ei petrec toată noaptea şi dorm în timpul zilei. Totuşi, aveti probabil dreptate să fiţi precaută ştiind că trebuia să vă întâlniţi cu el singură la miezul nopţii. Phoebe zâmbi. — Sunt bucuroasă că sunteţi de acord cu planul meu de a lua un însoţitor. — Sunt de acord, dar mărturisesc că mă surprinde atâta grijă din partea dumneavoastră, spuse Gabriel cu precizia unui spadasin care îşi vâră spada în teacă. Până acum nu aţi demonstrat prea multă înclinatie pentru prudenţă şi precauţii. Sarcasmul din vocea lui o făcu să roşească. — Când cineva caută adevărul, trebuie să fie curajos, seniore. — Consideraţi că sunteţi în căutarea adevărului? — Da, seniore, aşa consider. — Înţeleg. Vorbind despre căutarea adevărului, trebuie, să vă spun că şi eu caut unul în noaptea asta aici. O teamă surdă o cuprinse pe Phoebe. — Da, seniore? Şi care ar fi acesta? — Nu numai dorinta de a vedea manuscrisul lui Nash înainte ca dumneavoastră să intraţi în posesia lui mă aduce aici, Doamna mea Voalată. — Aşa să fie oare, domnul meu? Poate că planul ei funcţionase în cele din urmă, se gândi Phoebe. Poate că îi trezise într–adevăr interesul, exact aşa cum sperase să o facă. Vă interesează ceea ce am să vă spun? — Nu în mod special. Dar sunt interesat să–mi cunosc noul adversar. Cred că trebuie să–ţi cunoşti duşmanul. Gabriel o privi cu răceală. Nu ştiu cine sunteţi, doamnă, dar mi–aţi dat mult de furcă în ultimul timp. M–am săturat de jocurile dumneavoastră. O nouă undă de nelinişte îi întunecă bucuria lui Phoebe. Era încă departe de a–şi atinge cu succes ţelul. — Cred că ne vom mai întâlni în viitor. După cum aţi spus, suntem interesaţi amândoi să colecţionăm aceleaşi cărţi şi manuscrise. Şaua de piele trosni uşor în timp ce Gabriel dădu pinteni armăsarului său ca să se apropie cu câţiva paşi. — V–au făcut multă plăcere micile dumneavoastră victorii din ultima vreme, Doamna mea Voalată? — Foarte mult. Ea zâmbi, în ciuda nervozităţii. Sunt foarte mulţumită de recentele mele achiziţii. Completează minunat biblioteca mea. — Înteleg. Urmă o mică pauză. Nu consideraţi că este putin necugetat să mă invitaţi şi pe mine în noaptea asta să asist la ultima dumneavoastră lovitură? Era cu mult mai necugetat decât şi–ar fi putut închipui el, se gândi Phoebe, mâhnită. — Vedeti, seniore, dumneavoastră sunteti una dintre puţinele persoane din toată Anglia capabilă să aprecieze ultima mea descoperire. — Desigur că o apreciez mult. Foarte mult, de fapt. Şi în asta constă pericolul. Degetele lui Phoebe tremurau uşor pe hamuri. — Pericolul? — Dacă decid să vă iau manuscrisul prin forţă după ce îl preluati de la domnul Nash? întrebă Gabriel cu o blândeţe ucigătoare. Phoebe întepeni, brusc auzind ameninţarea. Nu luase în considerare această posibilitate. Wylde era un senior, la urma urmelor. — Nu fiţi ridicol. Sunteţi un gentleman. Nu puteţi face un asemnea lucru. — Misterioasele doamne voalate care complotează să priveze gentlemani ca mine de obiecte pe care le doresc cu ardoare nu trebuie să fie prea surprinse dacă sus numiţii gentlemani devin nerăbdători. Vocea lui Gabriel se înăspri. Dacă manuscrisul lui Nash este o autentică legendă a Mesei Rotunde din secolul al paisprezecelea aşa cum pretinde el, îl vreau eu, doamnă. Spuneţi preţul. Se simţea încordarea în aerul care–i înconjura. O clipă curajul o părăsi pe Phoebe. Fu pe punctul de a întoarce iapa şi să galopeze înapoi la vila de la Amesbury unde stătea şi era în siguranţă: se întrebă dacă şi în epoca medievală cavalerii rătăcitori fuseseră tot atât de dificili. — Mă îndoiesc că puteţi plăti preţul pe care–l cer, domnule, murmură ea. — Spuneţi şi vom vedea. Phoebe îşi trecu limba peste buzele uscate. — Problema este că nu am intenţia să–l vând. — Sunteţi sigură de asta? Gabriel îşi aduse armăsarul încă un pic mai aproape. Animalul mare îşi scutură capul şi răsuflă puternic, incomodând iapa lui Phoebe. — Absolut sigură, spuse Phoebe repede. Se opri pentru efect. Totuşi, aş putea să mă gândesc să vi–l dau. — Să mi–l dai? Gabriel era clar uluit de această remarcă. Despre ce dracu vorbeşti? — O să vă explic mai târziu, domnule. Phoebe se străduia să–şi calmeze calul nervos. Pot să vă atrag atenţia că este aproape miezul nopţii? Trebuie să fiu la reşedinta domnului Nash în câteva minute. Veniţi cu mine sau nu? — Sunt ferm decis să–mi îndeplinsc îndatoririle de însotitor al dumneavoastră în seara aceasta, spuse Gabriel aspru. Este mult prea târziu ca să scăpaţi de mine. — Da, bine, atunci să rezolvăm această treabă, nu? Phoebe îşi îndemnă iapa să pornească pe pajiştea luminată de luna. Reşedinţa domnului Nash trebuie să fie la mică distanţă de aici, potrivit cu indicaţiile din ultima lui scrisoare. — N–aş vrea să–l faceţi să vă aştepte. Gabriel îşi mână armăsarul să pornească după ea. Animalul cu părul lucios îşi potrivi pasul cu cel al calului lui Phoebe. Phoebe se întrebă dacă şi iapa ei era tot atât de nervoasă ca şi ea. Gabriel şi armăsarul lui păreau amândoi mari şi înfricoşători în lumina lunii. — Acum, dacă tot ne–am întâlnit în cele din urmă, Doamna mea Voalată, aş avea câteva întrebări să vă adresez, spuse Gabriel. Phoebe îi aruncă o privire piezişă. — Întrucât mi–aţi ignorat scrisorile din ultimele două luni, mă surprinde să aud acest lucru. Am avut impresia că nu sunt un subiect care să vă intereseze prea tare. — Acum însă, ştiţi prea bine că sunt interesat. Spuneţi–mi, aveţi intenţia să continuaţi să alergaţi după fiecare obscură carte medievală pe care o vreau şi eu? — Probabil. După cum aţi remarcat, părem să avem gusturi similar în asemenea lucruri. — Asta poate deveni foarte costisitor pentru amândoi. De cum se va afla că există doi solicitanţi rivali pentru fiecare carte veche care iese la lumină, preţurile vor creşte foarte mult, foarte repede. — Da, cred că vor urca, spuse Phoebe cu o nepăsare studiată. Dar eu îmi pot permite. Primesc o rentă foarte generoasă. Gabriel îi aruncă o privire cercetătoare, dintr–o parte. — Soţul dumneavoastră nu are nimic împotriva acestor obiceiuri atât de scumpe? — Nu am niciun sot, domnule. Şi nici nu doresc să am unul. Din observaţiile mele, soţul tinde să limiteze aventurile unei femei. — Sunt de acord că puţini bărbati ar fi de acord cu acest gen de nebunie în care v–aţi angajat în noaptea asta, mormăi Gabriel. Niciun bărbat în toate minţile n–ar îngădui unei soţii să cutreiere singură prin păduri sau pe oriunde la această oră. Neil i–ar fi îngăduit să o facă, gândi Phoebe melancolic. Dar blondul ei Lancelot murise şi ea pornise în căutarea ucigaşului sau. Lăsă amintirile deoparte şi încercă să–şi stăpânească tresărirea de vinovăţie pe care o simtea întotdeauna când se gândea la Neil Baxter. Dacă n–ar fi fost ea, Neil n–ar fi plecat niciodată în mările Sudului să facă avere. Şi dacă n–ar fi plecat în mările Sudului, n–ar fi fost omorât de un pirat. — Nu sunt singură, domnule, Phoebe îi aminti lui Gabriel. Încerca disperată să menţină conversatia pe un ton lejer. Am un cavaler rătăcitor care mă însoţeşte. Mă simt în siguranţă. — Te referi cumva la mine? — Bineînteles. — Atunci ar trebui să ştii că aceşti Cavaleri rătăcitori sunt obişnuiti să fie foarte bine răsplătiţi pentru serviciile lor, spuse Gabriel. În timpurile medievaie doamna îi acorda favorurile apărătorului ei. Spuneţi–mi, doamnă, intenţionaţi să mă răsplătiţi în acelaşi fel pentru treaba din noaptea asta? Ochii lui Phoebe se făcură mari sub văl. Era şocată. Chiar dacă nu vroia să o admită. Desigur că nu vroise să spună că ea ar fi trebuit să răsplătească cu favoruri de natură intimă. Chiar dacă se izolase şi nu se mai simţea obligată să respecte regulile de bună cuviinţă ale societăţii, nu putea, totuşi să creadă în niciun fel că natura fundamentală a lui Gabriel se schimbase atât de mult. Nobilul cavaler, care în urmă cu opt ani se pornise să o salveze pe sora ei de la o căsătorie aranjată era în străfundul sufletului un gentleman plin de curtoazie. Într–adevăr, în ochii fetei de şaisprezece ani ar fi fost demn să stea chiar la Masa Rotundă. Bineînteles că n–ar fi făcut avansuri complet necavalereşti unei doamne. Sau i–ar fi făcut? Probabil că ea îl întelesese greşit. Poate că numai o necăjea. — Să–mi amintiţi să vă dau o batistă sau ceva asemănător în dar pentru eforturile pe care le faceţi în noaptea asta, seniore spuse Phoebe. Nu putea să–şi dea seama dacă părea suficient de sofisticată sau nu. Avea aproape douăzeci şi cinci de ani, dar asta nu însemna că avea prea multă experienţă cu domnii fără maniere. Ca fiică mai mică a contelui de Clarington, Phoebe fusese întotdeauna protejată cu multă grijă. Chiar prea mult uneori, după cum socotea. — Nu cred că o batistă va fi o recompensă suficientă, aprecie Gabriel. Phoebe îşi pierdu răbdarea. — Oricum, este tot ce veţi căpăta, aşa că încetaţi să mă mă provocaţi, seniore. Se simţi uşurată văzând o fereastră luminată în faţa lor. Asta trebuie să fie casa domnului Nash. Studie casa mică şi şubredă care se vedea în lumina lunii. Chiar şi pe timp de noapte se putea vedea că acea casă trebuia îngrijită. Părea complet neglijată: O poartă dărăpănată bloca drumul spre poteca grădinii lăsată în paragină. Lumina care venea din casă trecea printr–un mic geam spart. Acoperişul trebuia reparat. — Nash nu pare să se descurce prea bine vânzând manuscrise. Gabriel îşi opri armăsarul şi sări uşor pe pământ. — Nu cred că vinde multe manuscrise. Din scrisorile lui am rămas cu impresia că are o bibliotecă bogată, dar îi displace grozav să se despartă de cărţile sale. Phoebe îşi opri iapa. Îmi vinde „Cavalerul şi Vrăjitorul” numai pentru că are, mare nevoie de fonduri pentru a cumpăra un volum pe care–l consideră mai important decât un roman medieval de aventuri frivole. — Ei, dar ce poate fi mai important decât un roman de aventuri frivole? gura lui Gabriel se arcui într–un zâmbet uşor, în timp ce ridică braţele şi o prinse pe Phoebe de mijloc. I se tăie respiratia în timp ce el o ridică fără efort din şa. Nu o lăsă jos, ci continuă să o ţină în faţa lui, cu tălpile la câţiva centimetri de pământ. Era prima dată când o atingea, prima dată când era atât de aproape de el. Phoebe fu şocată de propria ei reacţie. Era fără suflare. El mirosea bine, îşi dădu ea seama surprinsă. Mirosul lui nu putea fi descris, numai piele şi lână, atât de masculin… Ştiu imediat că n–o să–l uite niciodată. Dintr–un motiv sau altul puterea din braţele lui o făcu să se simtă slăbită. Era conştientă de cât era de mică şi de uşoară în comparaţie cu el. Nu era numai imaginaţia ei; era mai robust decât îşi amintea ea. Cu opt ani în urmă, Phoebe îl admirase pe pretinsul salvator al surorii ei cu admiraţia nevinovată şi idealistă a unei tinere fete. În noaptea aceasta descoperi cu uimire că ar putea foarte bine să se simtă atrasă de el în felul în care o femeie este atrasă de un bărbat. Nu mai simţise acest lucru faţă de niciun alt bărbat înainte, nici faţă de Neil. Nu mai avusese niciodată aceasta senzaţie imediată de apropiere care te înfioară. Poate era numai imaginatia ei care o luase razna, se linişti ea. Prea multă încordare sub lumina lunii. Familia ei o îndemnase întotdeauna să–şi mai pună frâu imaginatiei. Gabriel o puse jos pe picioarele ei. Tulburată de efectul ameţitor pe care el îl avea asupra simţurilor ei, Phoebe uită să se sprijine bine pe piciorul drept înainte să–şi lase greutatea şi pe cel stâng. Se împiedică şi se agăţă de Gabriel ca să–şi recapete echilibrul. Gabriel îşi arcui sprâncenele. — Vă fac să vă simtiti nervoasă, doamna mea? — Nu, sigur că nu. Phoebe îşi eliberă braţul şi îşi aranjă repede fusta costumului de călărie. Porni hotărâtă spre poarta dărăpănată. Nu putea în niciun fel să ascundă faptul că şchiopăta uşor. Ea se obişnuise de mult cu acest lucru, dar ceilalti îl observau întotdeauna. — V–aţi scrântit glezna când v–am dat jos? în vocea lui Gabriel se simţea acum o îngrijorare reală. Scuzaţi–mă, doamnă. Vă rog, lăsaţi–mă să vă ajut. — N–am nimic la gleznă, spuse Phoebe nerăbdătoare. Am piciorul stâng puţin slăbit, asta–i tot. Din cauza unui vechi accident de trăsură. — Înţeleg, spuse Gabriel. Părea gânditor. Phoebe se întrebă dacă slăbiciunea evidentă a piciorului ei stâng îl deranja. Descurajase cu siguranţă alţi bărbati în trecut. Puţini bărbaţi invitau o femeie care şchiopăta să danseze un vals cu ei. În mod normal, nu o deranjau asemenea reacţii. Se obişnuise cu ele. Dar descoperi că o durea să gândească că Gabriel ar putea fi dintre aceia care nu pot tolera imperfecţiuni la o femeie! — Dacă par puţin nervoasă, spuse Phoebe supărată, este pentru că nu vă cunosc–prea bine, domnule. — Nu sunt aşa convins de asta, spuse Gabriel uşor amuzat. Sunteţi pe cale să furaţi de sub nasul meu cel de–al treilea manuscris. S–ar părea că mă cunoaşteţi foarte bine cu adevărat. — Nu vi–l fur, domnul meu. Phoebe ridică mâna spre borul pălăriei şi îşi coborî al doilea rând al vălului întunecat. Unul singur ar fi putut să nu fie suficient pentru a–i ascunde trăsăturile în interiorul casei. — Consider că suntem rivali: nu duşmani. — Există o mică diferenţă când este vorba despre asemenea lucruri. Fiţi atentă doamnă. Cred că aţi abuzatde norocul dumneavoastră în noaptea aceasta. Phoebe bătu repede la uşă. — Nu te pripi, Wylde. Sunt sigură că vor fi şi alte ocazii când o să câştigi tu în jocul acesta. — Fără îndoială. Ochii lui Gabriel fixau chipul lui Phoebe ascuns sub vălul des, în timp ce se auzeau paşi de cealaltă parte a uşii. Voi avea grijă pe viitor să fiu mult mai competitiv decât am fost până acum. — Mi–a plăcut competiţia foarte mult până acum, spuse Phoebe în timp ce uşa era descuiată pe dinăuntru. Duelul verbal cuwylde semăna cu a târî o bucată de carne crudă în fata unui tigru. Un joc periculos, în cel mai fericit caz. Dar trebuia ca el să rămână nedumerit, îşi reaminti ea. Dacă îşi pierdea interesul, putea pur şi simplu să dispară în noapte. Încă odată, nu putea decât să regrete faptul că erau atât de puţini cavaleri rătăcitori disponibili. — Dacă v–a plăcut competiţia până acum spuse Gabriel, este numai pentru că până acum aţi câştigat. Asta se va schimba curând.    

PROLOG   Spre sfârşitul perioadei de domnie a reginei Victoria…   Ea nu îndrăzni să aprindă niciuna dintre lămpi, de teamă ca nu cumva vreun trecător să remarce lumina şi să-şi amintească mai târziu, atunci când poliţiştii îşi vor face apariţia şi vor pune tot felul se întrebări. Afară, pe alee, ceaţa se îndesea, dar razele piezişe ale lunii care pătrundeau pe fereastră luminau suficient salonaşul intim. Nu că femeia ar fi avut nevoie de acea rece licărire argintie. Cunoştea atât de bine plăcutele încăperi de deasupra dughenei. Timp de aproape doi ani, acest mic spaţiu constituise locuinţa ei. Se lăsă pe vine în faţa cufărului greu din colţ şi încercă să introducă cheia în broască. Un lucru atât de simplu în aparenţă se dovedi incredibil de dificil de dus la îndeplinire, din pricina faptului că mâinile îi tremurau foarte tare. Se strădui să respire adânc, într-o zadarnică încercare de a-şi domoli bătăile inimii. După trei încercări, femeia izbuti în cele din urmă să deschidă capacul cufărului. Balamalele scârţâiră ca nişte ţipete stridente în liniştea mormântală. Băgă mâna înăuntru şi scoase din cufăr cele două volume legate în piele, pe care le pusese acolo. Apoi se ridică în picioare şi traversă încăperea cu cărţile în braţe, punându-le în micul ei geamantan. În prăvălia de la parter, mai existau zeci de alte cărţi, dintre care unele s-ar fi putut vinde la nişte preţuri frumuşele, însă acestea două erau de departe cele mai valoroase. Trebuia să limiteze drastic numărul cărţilor pe care le lua cu ea, deoarece atârnau extrem de greu. Şi chiar dacă ar mai fi putut duce încă alte câteva, n-ar fi fost prea înţelept din partea ei să le ia. Lipsa prea multor exemplare valoroase de pe rafturile de la parter ar fi născut multă suspiciune. Din motive similare, pusese în bagaj doar strictul necesar de articole vestimentare. N-ar fi fost câtuşi de puţin indicat ca poliţia să descopere că o presupusă sinucigaşă luase cu ea, în apele fluviului, cea mai mare parte a garderobei sale. Închise valijoara burduşită. Slavă Domnului că nu vânduse cele două volume. În ultimii doi ani, existaseră fără îndoială destule momente în care ar fi avut la ce să folosească banii pe care i-ar fi obţinut pe ele, dar nu se simţise în stare să se despartă de acele două cărţi pe care tatăl ei le venerase cel mai mult, păstrându-le cu sfinţenie, ca pe o comoară. Acestea erau tot ce îi mai rămăsese nu numai de la el, ci şi de la mama ei, care murise în urmă cu patru ani. Tatăl ei nu-şi mai revenise niciodată cu-adevărat după pierderea preaiubitei lui neveste. Nu surprinsese pe nimeni prea tare faptul că el îşi pusese pistolul la tâmplă şi se omorâse, după ce îşi pierduse şi agoniseala de o viaţă întreagă. Creditorii îi confiscaseră casa confortabilă şi majoritatea lucrurilor din ea. Din fericire totuşi, aceştia nu consideraseră la fel de valoroasă bogata şi remarcabila lui bibliotecă. Trezindu-se pusă în faţa obișnuitelor opţiuni pentru cariera unei femei aflate în situaţia ei – care se limitau la perspectiva unei vieţi umile în calitate de doamnă de companie sau de guvernantă –, ea alesese să folosească acele cărți într-o manieră de neconceput, şi, după părerea lumii bune, de neiertat, şi anume pentru a se lansa în domeniul negoţului. În ochii înaltei societăţi, era ca şi cum femeia încetase ca prin farmec să mai existe. Şi nu că ea ar fi avut vreodată cine ştie ce relaţii în înalta societate. Familia Barclay nu se învârtise niciodată în cercurile din lumea bună. Cunoştinţele ei despre colecţionarea şi despre colecţionarii de cărţi, dobândite de la tatăl ei, îi asiguraseră posibilitatea scoaterii unui mic profit, după numai câteva luni de activitate în acest soi de afacere. În cei doi ani în care funcţionase magazinul, femeia reuşise să fie recunoscută drept o mică, dar de succes comerciantă de cărţi rare. În noua ei viaţă, cu garderoba ei considerabilă, cu registrele contabile şi cu apreciabilul volum de corespondenţă de afaceri, se afla departe de comoda şi de rafinata lume în care fusese crescută, însă descoperise că deţinerea propriului ei magazin era pe deplin satisfăcătoare. Era un lucru important ca cineva să poată afirma că deţine controlul asupra propriilor câştiguri financiare. Iar în plus, ca negustoreasă, fusese eliberată de multe dintre regulile ridicole şi restricţiile impuse de către lumea bună doamnelor singure. Nu putea nega că regresase pe scara socială, şi totuşi experienţa îi permisese să-şi ia destinul în propriile mâini, ceea ce nu fusese posibil până atunci. Dar, de mai puţin de o oră, visul ei în legătură cu un viitor strălucit şi independent, pe care începuse deja să şi-l făurească, fusese spulberat pentru totdeauna. Acum se afla în plin coşmar. Nu mai avea de ales decât să fugă, luându-şi cu ea doar o brumă de bunuri personale, încasările de pe urma vânzărilor de cărţi din acea zi şi cele două cărţi nepreţuite. Era obligată să dispară – înţelesese limpede acest lucru însă trebuia să se asigure că nimeni nu o va căuta. Ideea îi venise în urma citirii unui articol din presă, cu câteva zile mai înainte.   …Pentru a doua oară în decurs de mai puţin de o săptămână, înalta societate deplânge şocanta pierdere a unei proeminente doamne din lumea bună. Din păcate, fluviul a mai cerut încă o victimă. Doamna Victoria Hastings, copleşită probabil de una dintre periodicele ei crize de deznădejde, s-a aruncat de pe un pod în adâncurile reci şi nemiloase ale apelor Tamisei. Trupul ei neînsufleţit încă n-a fost recuperat. Autorităţile presupun că acesta fie a fost purtat de curent până în mare, fie s-a împotmolit în cine ştie ce resturi de epavă scufundată. Devotatul ei soţ, Elwin Hastings, este copleşit de mâhnire. Probabil că cititorii îşi vor reaminti că n-a trecut nicio săptămână de când domnişoara Fiona Risby, logodnica domnului Anthony Stalbridge, s-a aruncat şi ea în fluviu. Corpul acesteia a fost totuşi găsit…   Două femei din înalta societate se aruncaseră în fluviu, în cursul aceleiaşi săptămâni. Ba mai mult, în fiecare an, alte femei de condiţie mult mai modestă, deznădăjduite şi deprimate, îşi căutau scăparea în apele fluviului. Nimeni n-ar fi fost surprins dacă s-ar fi descoperit că şi o obscură proprietară de librărie alesese aceeaşi modalitate de sinucidere. Cu degete tremurânde, scrise biletul de adio, concentrându-se să găsească cele mai potrivite cuvinte, cele mai convingătoare.   …Sunt disperată. Nu mai pot trăi având pe conştiinţă ceea ce am făcut în noaptea asta şi nici înfrunta un viitor care nu mi-ar putea aduce decât umilinţa unui proces public şi ştreangul spânzurătorii. Mi se pare mult mai acceptabilă dispariţia mea definitivă, în apele fluviului…   Femeia iscăli, scriindu-şi cât mai citeţ numele, şi lăsă scrisoarea pe măsuţa pe care se obişnuise să mănânce. Puse pe un colţ al bucăţii de hârtie un mic bust al lui Shakespeare. Ar fi fost cu totul nedorit ca biletul să fie luat de vreun curent de aer şi să cadă pe podea, rămânând astfel neobservat de către poliţişti. Îşi puse apoi pelerina şi privi pentru o ultimă dată camera de zi. Fusese mulţumită în acest loc. E drept, singurătatea era uneori greu de îndurat, mai ales noaptea, însă te puteai obişnui cu ea. Se gândise chiar şi la eventualitatea de a-şi lua un câine, pentru a-i mai ţine de urât. Cu geamantanul greu în mână, şovăi o clipă. În agăţătorile de pe perete atârnau: o beretă de vară şi o pălărie cu boruri largi, împodobită cu pene, pe care obişnuia să o poarte atunci când mergea la plimbare. O izbi gândul că ar fi fost un lucru foarte bun – şi extrem de convingător în acelaşi timp – dacă pălăria ei cu pene ar fi fost găsită plutind pe lângă vreun pod, poate prinsă de vreo piatră sau de vreo bucată ruptă de lemn, pe jumătate căzută în apă. Înşfăcă pălăria şi şi-o îndesă pe cap. Privirea îi căzu pe draperia care acoperea intrarea în dormitor. Tresări la gândul a ceea ce se afla dincolo de acea draperie. Cu mâna încleştată pe valijoara ei, se grăbi să coboare la parter, intrând în încăperea din spate. Apoi deschise uşa şi păşi afară, pe aleea cufundată în beznă. N-avea niciun rost să mai încuie. Broasca fusese spartă cu mai puţin de o oră în urmă, atunci când intrusul pătrunsese în casă. Merse cu precauţie de-a lungul aleii, ghidată de ceea ce-şi amintea în legătură cu îngustul pasaj din spatele şirului de magazine. Cu puţin noroc, abia peste câteva zile oamenii ar fi început să se întrebe din ce pricină Librăria Barclay rămăsese închisă atât de multă vreme. Dar mai curând sau mai târziu, cineva – şi cel mai probabil proprietarul casei – tot ar fi devenit îngrijorat. Un timp, domnul Jenkins s-ar fi mulţumit să bată la uşa ei. Până la urmă însă, s-ar fi alarmat şi s-ar fi înfuriat, iar în final ar fi folosit una dintre cheile de pe inelul pe care îl purta în permanenţă asupra lui şi ar fi intrat în librărie, pentru a-i solicita achitarea chiriei. Şi atunci ar fi fost descoperit şi cadavrul din odaia de la etaj. La scurtă vreme, poliţia avea să-şi înceapă investigaţiile pentru prinderea femeii care îl ucisese pe Lord Gavin, unul dintre cei mai bogaţi şi mai distinşi domni din înalta societate. Femeia se făcu nevăzută, înghiţită de întunericul nopţii.       1   Un an şi două luni mai târziu…   Văduva misterioasă dispăruse din nou. Anthony Stalbridge înainta precaut de-a lungul coridorului întunecos, încercând să zărească o dâră de lumină strecurându-se pe sub vreo uşă. Toate camerele păreau a fi goale, însă el ştia că femeia trebuia să se afle pe undeva pe-aproape. Cu câteva minute în urmă, o zărise, în timp ce ea urca scările neluminate ale servitorilor. Îi lăsase un mic avans înainte de a o urma pe treptele înguste. Dar când ajunse pe palierul dormitoarelor, nici urmă de doamna Bryce. Dinspre sala de bal, se auzeau acordurile înăbuşite ale unui vals şi zumzetul îndepărtat al conversaţiilor animate de șampanie. Parterul reşedinţei Hastings, luminat feeric, era plin de oaspeţi elegant îmbrăcaţi. Însă aici, la etaj, doar câte o lampă prinsă de perete împrăştia o lumină palidă. Domnea și o linişte rău prevestitoare. Conacul avea dimensiuni impresionante, dar singurii săi ocupanţi erau Elwin Hastings, foarte recenta, foarte bogata și foarte tânăra lui soţie, precum şi membrii personalului. Camerele servitorilor se aflau sub scări. Asta însemna că, probabil, mai toate dormitoarele de-aici, de la etaj, erau pustii. Dormitoarele libere se dovedeau uneori a fi extrem de tentante pentru musafirii aflaţi în căutarea unei întâlniri amoroase secrete. Oare doamna Bryce urcase pentru vreo astfel de întâlnire tainică? Nu ştia din ce motiv, el nu se simţea atras să analizeze prea îndeaproape această posibilitate. Şi nu că ar fi avut vreo pretenţie asupra femeii. În ultima săptămână, ei doi dansaseră de câteva ori şi purtaseră câteva conversaţii precaute şi exasperant de politicoase, pe la diverse manifestări mondene. Aceasta era dimensiunea legăturii lor protocolare. Însă intuiţia lui – ca să nu mai amintească şi de absolut toate instinctele de mascul – îl avertiza că în realitate ei doi se angajaseră într-o relaţie necugetată, o relaţie la care el unul n-avea de gând să renunţe nici în ruptul capului. Încă de la prima lor întâlnire, Louisa Bryce făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a-l descuraja, cel puţin verbal. Desigur, se putea aştepta la asta, dat fiind vechiul scandal de care fusese legat numele lui. Ceea ce îl intriga însă foarte tare era faptul că ea părea să depună eforturi pentru a evita orice alt bărbat din încăpere, la fiecare petrecere la care participa. Anthony era un om de lume şi ştia că existau femei care nu se simţeau atrase de bărbaţi din punct de vedere sexual, şi totuşi, în cele câteva ocazii în care o convinsese pe Louisa să danseze cu el şi o ţinuse în braţe pe ringul de dans, ajunsese să fie absolut convins că şi ea era la fel de conştientă de prezenţa lui senzuală, precum era adevărată şi reciproca. În această privinţă, valsul constituia un excelent mod de testare. Sau poate că el se autoamăgea cu bună ştiinţă, din cel mai vechi motiv de pe lume, şi anume acela că o dorea nespus de mult. Femeia nu avea de unde să ştie că ochelarii ei cu rame aurii, care îi dădeau un aer profesoral, rochiile ei demodate şi felul ei serios şi dureros de monoton de a conversa nu reuşeau decât să-l fascineze şi mai tare. Atitudinea ei plictisitoare era în mod evident ipocrită. Bărbatul trebuia să recunoască totuşi că această mască avea un efect puternic asupra lumii bune. Numele ei nu era asociat cu al niciunui bărbat. Se părea că nu era implicată în nicio relaţie intimă. Lady Bryce constituia cu toată certitudinea un veritabil mister, iar unul dintre cele mai bizare lucruri era tainica ei curiozitate în privinţa gazdei lor din acea seară, Elwin Hastings, precum şi în privinţa celorlalţi domni implicaţi în noul consorţiu de investiţii al acestuia. În acel moment, la capătul cel mai îndepărtat al holului se deschise o uşă. Anthony se ascunse în umbra unei firide din perete, aşteptând să vadă ce se întâmplă. Din încăpere ieşi Louisa. În semiîntunericul acela, nu-i putea distinge cu claritate trăsăturile feţei, dar îi recunoscu rochia cafenie, demodată. Îi mai recunoştea mândra înclinare a bărbiei, precum şi rotunjimea graţioasă a umerilor. În ciuda situaţiei riscante, sau poate tocmai din cauza acesteia, bărbatul fu străbătut de un fior de dorinţă. O privea venind în direcţia lui şi îşi aminti cât de bine se simţise ea în braţele lui, atunci când dansaseră, ceva mai devreme. Făcuse tot posibilul să pară, la fel ca de obicei, afectată şi plictisitoare, dar nimic nu-i putea ascunde inteligenţa şi privirea provocatoare a ochilor de culoarea chihlimbarului, şi nici nu-i putea înlătura lui Anthony plăcerea de a-i simţi sub palmă spatele graţios şi ţinuta dreaptă. Se întreba dacă ea îşi dădea seama că se simţea din ce în ce mai atras să-i afle secretele, pe măsură ce femeia se străduia tot mai mult să-l descurajeze. Ea se precipită pe culoar, fără a-i simţi prezenţa, şi se îndreptă către scara servitorilor. Lumina unei lămpi atârnate pe perete se reflectă o clipă strălucitor în ramele ochelarilor ei. El tocmai se întreba dacă să-i iasă în cale şi să se confrunte cu ea, sau să continue să o urmărească, când dinspre capătul de sus al scării servitorilor tună în direcţia ei un glas tăios necruţător. — Cine-i acolo? rosti cu asprime respectivul bărbat. Era o somaţie, nu o simplă întrebare, iar tonul nu era acela politicos şi plin de respect al unui servitor. Omul era Quinby, una dintre cele două gărzi de corp care în ultima vreme îl însoţeau pe Hastings peste tot. Anthony întinse un braţ, o înşfacă pe Louisa în momentul în care trecea pe lângă el şi o sili să se oprească. Ea se întoarse spre el, cu gura deschisă, gata să scoată un mic ţipăt de surprindere. Ochii îi erau larg deschişi. Anthony îi acoperi buzele cu mâna liberă. — Taci, îi şopti el la ureche. Ai încredere în mine. Apoi o trase strâns la pieptul lui şi o sărută suficient de apăsat încât să nu-i mai permită să scoată vreun sunet. Vreme de câteva clipe, ea se împotrivi. El spori apăsarea sărutului, cerându-i astfel femeii să-i răspundă pe măsură. Dintr-odată, Louisa încetă să i se mai opună. Anthony, lovit parcă de descărcarea electrică a unui trăsnet, îşi dădu seama că şi ea împărtăşea aceeaşi senzaţie. Îi putea simţi reacţia. Părea şocată. Şi aceasta n-avea nimic de-a face cu apropierea paznicului. Pe hol răsunau paşii grei ai lui Quinby. Anthony înjură în gând. El n-ar fi vrut nimic altceva decât să continue s-o sărute pe Louisa. Şi-ar fi dorit nespus de mult să intre împreună cu ea în cel mai apropiat dormitor, să o culce pe pat, să-i scoată ochelarii şi rochia anostă… — Ce faceţi voi doi aici? îi întrebă Quinby. Anthony ridică privirea. N-avea nevoie să mimeze nemulţumirea şi iritarea. Louisa făcu un pas înapoi, încruntându-se de parcă şi ea ar fi fost deranjată de faptul că fuseseră întrerupţi din plăcuta îndeletnicire. Anthony observă în dosul lentilelor privirea uşor confuză şi sesiză răsuflarea accelerată a femeii. — Se pare că avem companie, draga mea, rosti el pe un ton constatativ. Quinby se apropie de ei. Masiv şi lat în umeri, era îmbrăcat cu un palton închis la culoare. Într-unul dintre buzunare se întrezărea un obiect care atârna greu. Pe una din mâinile lui lucea un inel auriu cu piatră de onix, care părea să fi costat extrem de mult. Louisa se întoarse în direcţia paznicului. Anthony simţea că femeia era speriată, însă ea reuşi să se stăpânească, deschizându-şi evantaiul cu un gest plin de iritare. — Nu cred că am avut plăcerea să-mi fi fost vreodată prezentat, spuse ea cu o voce care ar fi putut îngheţa chiar şi un cuptor încins. Deşi era mult mai scundă, izbutea să dea impresia că se uită de sus la Quinby. Cine-ţi dă dumitale dreptul să ne acostezi astfel? — Nu vă supăraţi, doamnă, dar niciunui oaspete nu-i este permis accesul la acest etaj, îi replică răspicat Quinby, care aţintise o privire pătrunzătoare asupra lui Anthony. Vă voi însoţi înapoi la parter. — N-avem nevoie de escortă, îl asigură cu multă răceală Anthony. Cunoaştem foarte bine drumul până acolo şi ne descurcăm şi fără însoţitor. — Chiar aşa, că bine zici! îi ţinu şi Louisa isonul. Domnule, poţi fi absolut încredinţat că ştim drumul şi nu-ţi vom simţi deloc lipsa. Apoi îşi ridică puţin jupa şi dădu să se strecoare pe lângă Quinby, dar acesta întinse mâna şi o apucă de braţ. Stupefiată, ea pufni de parcă nu-i venea a crede, arătându-se de-a dreptul indignată de mojicia individului. — Cum îndrăzneşti? — Vă implor să mă iertaţi, doamnă, dar, înainte să plecaţi, sunt obligat să vă întreb ce-aţi căutat aici sus, insistă paznicul. Louisa îl fulgeră cu privirea prin lentilele ochelarilor. — Ia-ţi imediat laba de pe mine, altminteri o să am grijă să-l informez pe domnul Hastings în legătură cu acest incident. — Eu oricum îi voi raporta ceea ce s-a întâmplat. În mod vădit, Quinby nu părea câtuşi de puţin tulburat de ameninţarea ei. Este de datoria mea să-i comunic apariţia unor astfel de evenimente. — Ce fel de evenimente, pentru Dumnezeu?! ripostă femeia. Ce naiba vrei să insinuezi? Anthony se uită lung la Quinby şi îi porunci: — Ia-ţi mâna de pe braţul doamnei. Celălalt miji ochii. Nu-i prea place să primească ordine, îşi zise în sinea lui Anthony, după care adăugă: — Acum! Quinby eliberă braţul Louisei. — Totuşi, trebuie să mi se răspundă la întrebare, mârâi el, păstrându-şi atenţia concentrată în direcţia lui Anthony. De ce aţi venit aici sus? De data asta, întrebarea îi fusese adresată lui, înţelese Anthony. Quinby nu mai era preocupat de Louisa. În acel moment, Anthony o luă de braţ, cu un gest de amant îndreptăţit. — Mă gândeam că răspunsul este cât se poate de evident. Doamna şi cu mine am venit aici pentru a găsi puţină intimitate. Era absolut sigur că Louisa nu era prea încântată de implicaţiile pe care le presupunea această explicaţie, şi totuşi ea ştia că nu avea altă variantă decât să-i cânte în strună. Spre lauda ei, femeia nu ezită câtuşi de puţin. — Fără nicio îndoială, trebuie să plecăm de aici, domnule, rosti ea răspicat. — Aşa s-ar părea, încuviinţă şi Anthony. O strânse ceva mai tare de braţ şi o conduse în direcţia scării principale. — Ia staţi puţin! strigă Quinby în urma lor. Nu prea ştiu ce este cu voi doi, dar… — Întocmai! îi aruncă Anthony peste umăr. Nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce făceam, foarte buna mea prietenă şi cu mine, aici sus, şi chiar aşa vor şi rămâne lucrurile. — Am fost angajat pentru a observa tot ce se întâmplă în casa asta, le aduse la cunoştinţă Quinby, urmându-i pe coridor — Înţeleg, încuviinţă Anthony. Însă doamna şi cu mine nu ştiam că palierele superioare ale casei constituie nişte zone interzise. N-am văzut niciun semn de avertizare în acest sens. — Desigur că nu există astfel de semne de avertizare, mormăi Quinby. Oamenii ca domnul Hastings nu obişnuiesc să monteze avertismente în conace atât de elegante precum acesta. — Atunci, cu greu ne-ai putea învinovăţi că am ajuns aici, atâta vreme cât am stabilit deja că intenţionam să scăpăm de aglomeraţia de la parter, concluzionă pe un ton împăciuitor Anthony. — Aşteaptă o clipă! îi zise Quinby. Anthony nu-i mai dădu atenţie bărbatului, ci i se adresă Louisei, suficient de tare încât să-l poată auzi şi Quinby: — Consider că trăsura mea ne va asigura izolarea după care tânjim. Femeia îi aruncă o privire şovăielnică şi ambiguă, dar din fericire rămase tăcută. Începură să coboare treptele. Quinby se oprise în capătul de sus al scării. Privirea paznicului parcă îl ardea în ceafă. — Suntem nevoiţi să plecăm imediat, îi spuse Anthony Louisei de data asta foarte încet. Dacă nu plecăm, îi vom stârni şi mai multă suspiciune. — Dar eu am venit aici împreună cu Lady Ashton, îi replică Louisa la fel de încet. Nu pot să dispar aşa, din senin, fără să-i spun nimic, pentru că femeia se va nelinişti cumplit. — Sunt sigur că unul dintre lachei va fi fericit să anunţe că ai plecat deja, împreună cu mine. Ea se îmbăţoşă. — Nu pot face asta, domnule. — De ce nu? Noaptea este de-abia la început, iar noi doi avem atâtea de vorbit, nu-i aşa? — Nu-nţeleg ce vrei să spui. Îţi mulţumesc pentru intervenţia promptă şi cât se poate de oportună, dar aceasta nu era câtuşi de puţin necesară. M-aş fi putut descurca şi singură cu acel bărbat. Acum, realmente mă simt nevoită să insist… — Tare mi-e teamă că eu sunt cel care trebuie să insiste. Înţelege că mi-ai trezit curiozitatea. N-o să mai pot dormi deloc la noapte dacă n-o să obţin câteva răspunsuri din partea ta. Ea îi aruncă o privire rapidă, bănuitoare şi piezişă. El îi zâmbi, lăsând-o să vadă cât era de hotărât. Expresia Louisei se mai înăspri, însă ea nu prelungi ciondăneala lor. Cu siguranţă, plănuia cum să scape, îşi zise Anthony în sinea lui. Probabil că intenţiona să dispară în momentul în care vor reveni în sala de bal, unde prezenţa atâtor persoane l-ar fi împiedicat să-i facă o scenă penibilă. — Doamnă Bryce, va trebui să renunţi la orice intenţie de a mă lăsa baltă, îi puse el în vedere. Într-un fel sau altul, vei fi nevoită să-mi permiţi să te conduc acasă în seara asta. — Nu mă poţi obliga să mă sui în trăsura ta. — Nici prin cap nu mi-ar trece vreodată să folosesc forţa. Nu atâta vreme cât raţionamentul logic va duce foarte probabil la acelaşi rezultat. — Şi care ar fi, mă rog frumos, acest raţionament? — Ce-ar fi să începem prin a fi de acord că amândoi avem acelaşi interes cu privire la chestiunile personale ale amfitrionului nostru din seara asta? Remarcă tresărirea Louisei şi respiraţia ei precipitată. — Habar n-am la ce te referi, se prefăcu ea. — Acum câteva minute, ai ieşit din dormitorul lui Hastings. — De unde ştii? îl întrebă Louisa. Faci nişte presupuneri hazardate şi speculative. — Arareori acţionez pe ghicite, doamnă Bryce. Şi în niciun caz atunci când am la dispoziţie fapte concrete. Ştiu sigur că acolo se află dormitorul lui Hastings, fiindcă ieri am făcut rost de o schiţă a etajului casei. — Pentru Dumnezeu, domnule! Chipul femeii se lumină de o bruscă înţelegere a situaţiei şi de ceva care părea a fi o eliberare. Eşti cumva un spărgător profesionist? O doamnă bine-crescută şi la locul ei s-ar fi simţit de-a dreptul înspăimântată, se gândi bărbatul. Dar Louisa nu părea să fie câtuşi de puţin deranjată de ideea de a fi însoţită de către un eventual membru al lumii interlope. În schimb, era în mod vădit intrigată şi curioasă. Nici măcar încântată n-ar fi fost un termen prea exagerat pentru a defini starea ei de spirit din acel moment. Anthony avusese dreptate să considere că Louisa era o fiinţă cu totul ieşită din comun. — Doar nu te aştepţi să-ţi confirm suspiciunile, îi replică el. Sunt sigur că ai chema imediat poliţia ca să mă aresteze. Spre marea lui uluire, ea începu să râdă. Trilurile cristaline îl fermecară. — Ba nicidecum, domnule, ţinu ea să-l asigure, agitându-şi cu graţie evantaiul. Nu mă deranjează nici cât negru sub unghie, dacă-ţi câştigi existenţa furând de la oameni de teapa lui Elwin Hastings. Trebuie totuşi să recunosc că acest lucru îmi explică anumite chestiuni. Lui i se părea că discuţia lor se abătea într-o direcţie destul de bizară. — La ce anume te referi? o întrebă Anthony. — Domnule, sunt dispusă să recunosc că, din momentul în care te-am cunoscut la balul Hammond, mi-ai stârnit cea mai vie curiozitate. — Iar acest lucru ar trebui să mă flateze sau să mă alarmeze? Ea nu-i răspunse la această întrebare, ci îi zâmbi, satisfăcută şi arogantă ca o pisicuţă încolăcită la căldurică, lângă foc. — Încă de la bun început am socotit că aveai ceva în mod categoric misterios, îi spuse Louisa. — Cum adică? — Păi, ai cerut să-mi fii prezentat şi apoi ai dansat cu mine. Îşi desfăcu evantaiul şi apoi îl închise imediat la loc, cu un mic gest care voia să sublinieze că ea îşi demonstrase cu vârf şi îndesat punctul de vedere. — Şi ce ar fi atât de straniu în ceea ce am făcut? — E ciudat, fiindcă domnii nu prea caută compania mea. Nu se prea îngrămădesc să mă cunoască şi cu-atât mai puţin să danseze cu mine. Iar când m-ai invitat pe ringul de dans şi la recepţia Wellsworth, mi-am dat imediat seama că puneai la cale transpunerea în practică a unei uneltiri. — Înţeleg. — Am presupus, fireşte, că te foloseai de mine ca de un paravan care să-ţi camufleze interesul faţă de cine ştie ce altă doamnă. Se întrerupse, după care adăugă cu gingăşie: Poate faţă de o femeie măritată. — E limpede că în ultimele zile ţi-ai pierdut multă vreme şi energie gândindu-te la mine. Cam tot atâta timp cât îşi petrecuse şi el gândindu-se la ea, îşi zise în sinea lui bărbatul, şi găsi acest lucru mulţumitor. — Am constatat că erai o adevărată enigmă, îi spuse ea. Şi totuşi, nu mi-a trecut deloc prin minte ideea că ai putea fi hoţ. Trebuie să recunosc că pentru mine lucrurile au luat o întorsătură cu totul neprevăzută. Cei doi ajunseră în holul de la intrare înainte să fi apucat Anthony să-i mai dea vreo replică. Un lacheu îmbrăcat cu o livrea de modă veche, albastru cu argintiu, şi având pe cap o perucă pudrată, le ieşi în întâmpinare. — Te rog să ne aduci pelerina doamnei Bryce, îi ceru Anthony. Poţi să-mi chemi şi trăsura, iar apoi s-o informezi pe Lady Ashton că doamna a plecat împreună cu mine. — Am înţeles, domnule, îi zise lacheul şi se grăbi să-i îndeplinească ordinele. Louisa nu mai protestă. Anthony avea impresia că era la fel de nerăbdătoare ca şi el să plece de-acolo. Era evident că pe acea femeie n-o deranja prea tare ideea de a pleca în noapte împreună cu un hoţ de profesie. Bărbatul nu ştia cu exactitate ce să creadă, în respectiva privinţă. Lacheul se întoarse aducând pelerina ei de un cafeniu mohorât, care se potrivea atât de bine cu rochia de aceeaşi culoare. Anthony luă pelerina din mâinile lacheului şi i-o puse cu grijă Louisei pe umeri. Micul său gest galant urma să constituie un mesaj care n-avea să treacă neobservat. În cazul în care, mai târziu, Hastings l-ar fi întrebat pe lacheu, acesta ar fi putut confirma cu toată sinceritatea că doamna Bryce şi domnul Stalbridge păreau să fie foarte intimi unul cu celălalt. Trăsura îşi făcu apariţia, în dreptul scărilor. Louisa se lăsă condusă. Anthony o urmă degrabă, mai înainte ca ea să aibă vreme să se răzgândească. Se aşeză pe banchetă în faţa ei şi închise uşa. Cei doi se treziră învăluiţi de întunericul dinăuntrul trăsurii. În spaţiul acela intim, bărbatul simţea intens aroma delicată ce o înconjura pe Louisa, un amestec de parfum de flori şi de femeie. Îşi dădu seama că era excitat. Trebuia cu orice preţ să se concentreze asupra discuţiei pe care o începuseră deja. — Aşa, deci, unde rămăseserăm? — Cred că erai pe cale de a-mi descrie neobişnuita dumitale îndeletnicire. Femeia băgă mâna în manşon, de unde scoase un creion şi un carneţel. Te rog frumos să aprinzi felinarul, pentru că aş vrea să-mi iau notiţe.  

Minciuni nevinovate de Amanda Quick PROLOG Opt luni mai devreme…   Clare Lancaster stătea în cafeneaua unei mari librării din Phoenix, Arizona, aşteptându-şi sora după tată pe care n-o cunoscuse niciodată. Un amestec haotic de nerăbdare, anxietate, dor şi incertitudine o ardea pe dinăuntru într-o asemenea măsură, încât nu putea nici măcar să se atingă de ceaiul verde pe care-l comandase. Chiar dacă n-ar fi văzut atâtea fotografii şi n-ar fi citit toate acele articole despre Elizabeth Glazebrook şi familia ei bogată şi influentă în ziarele şi revistele despre întreţinerea casei şi a grădinii din Arizona, ar fi recunoscut-o încă din prima clipă când ar fi intrat pe uşă. În niciun caz n-o recunoştea datorită vreunei asemănări de familie, îşi spuse Clare. Înaltă de un metru şi şaizeci de centimetri, era obişnuită să se uite în sus nu numai la cei mai mulţi bărbaţi, ci şi la majoritatea femeilor. Era conştientă că, asemenea lui Napoleon, uneori tindea să compenseze într-o măsură exagerată. Prietenii şi cei care ţineau la ea spuneau că era nărăvaşă. Persoanele mai puţin binevoitoare tindeau să aleagă alte adjective: dificilă, încăpăţânată, băgăreaţă şi prea autoritară. Ocazional, fuseseră folosite şi cuvintele „căţea“ şi „scorpie“, adeseori de către bărbaţi care descoperiseră pe pielea lor că nu era nici pe departe atât de uşor să se culce cu ea pe cât presupuseseră. Elizabeth îi era diametral opusă: înaltă şi mlădioasă, cu un nor de păr blond-castaniu ca mierea, lung până la umeri, care strălucea în soarele deşertului, ajutat şi de contribuţia discretă a unui salon de coafură foarte scump. Trăsăturile ei aveau o simetrie fermecătoare, patriciană, care-i compunea un profil foarte elegant. Dar ceea ce se observa cel mai puternic din toate la Elizabeth era stilul. Sora ei după tată nu avea doar un foarte bun gust vestimentar, al bijuteriilor şi al accesoriilor, îşi spuse Clare – avea un gust excelent. Ştia cu cea mai mare precizie ce culori să poarte pentru a-şi scoate în evidenţă calităţile înnăscute, şi avea un ochi fără greş în materie de detalii. Până la recenta ei căsătorie cu Brad McAllister, Elizabeth făcea parte dintre cei mai realizaţi designeri de interioare din Sud-Vest. Dar, în ultimele câteva luni, lucrurile se schimbaseră dramatic. Afacerile cândva atât de prospere se destrămaseră. Elizabeth ezită un moment în uşa cafenelei, scrutând cu privirea consumatorii. Clare dădu să ridice o mână pentru a-i atrage atenţia. Nu exista niciun motiv ca Elizabeth s-o recunoască. La urma urmei, despre munca ei nu se scrisese niciodată în revistele scumpe, de lux, şi nici vorbă ca nunta să-i fi fost fotografiată pentru paginile mondene ale vreunui ziar. De fapt, nici măcar nu avusese vreo nuntă în viaţa ei – dar asta era altă poveste. Spre uimirea ei, Elizabeth încetă să mai caute din priviri imediat ce o văzu aşezată în colţul cafenelei, şi porni prin labirintul dintre mese. „Sora mea“, îşi spuse Clare. „Mă recunoaşte, la fel cum şi eu aş fi recunoscut-o, chiar dacă n-aş fi văzut-o niciodată în fotografii.“ Când Elizabeth se apropie, Clare văzu că în ochii ei de culoarea alunei se citea o groază abia disimulată. — Slavă Domnului că ai venit, şopti Elizabeth. Poşeta din piele fină, lucrată cu măiestrie, îi tremura uşor între degetele încleştate strâns. Neliniştea şi incertitudinea lui Clare se mistuiră într-o clipă. Ridicându-se în picioare, o îmbrăţişă pe Elizabeth ca şi cum s-ar fi cunoscut de-o viaţă. — E-n regulă, spuse ea. O să fie totul bine. — Ba nu e-n regulă deloc, şopti Elizabeth, cu vocea înecată de lacrimi. O să mă omoare. Nimeni nu mă crede. Mă cred nebună. Toţi zic că e soţul ideal. — Eu te cred, răspunse Clare.       1   Jake Salter stătea în penumbra din capătul îndepărtat al verandei lungi, cu toate simţurile – normale şi paranormale – deschise spre deşert şi noapte, când simţi că-i fremătau firele de păr de la ceafă. Era primul avertisment pe care-l primea că ceva avea să-i pună în pericol toată strategia, pregătită cu atâta minuţiozitate. Vânătorul din el ştia că niciodată nu trebuia să ignore acea senzaţie tulburătoare. Ameninţătorul indicator al dezastrului luă forma unei maşini mici şi compacte, fără semne distinctive, care coti pe aleea aglomerată a uriaşei reşedinţe Glazebrook. Se-aproapie ceva necurat… Sau ceva foarte, foarte interesant. Ştia din experienţă că, de cele mai multe ori, cele două mergeau mână-n mână. — Se pare că avem un întârziat, spuse Myra Glazebrook. Nu pot să-mi imaginez cine-o fi. Sunt sigură că toţi cei care-au fost invitaţi aici astă-seară au şi sosit sau au anunţat cu regret că nu pot veni. Jake privi mica maşină care se apropia încet. Şoferul căuta un loc de parcare printre numeroasele limuzine, sedanuri scumpe şi SUV-uri masive care ocupau aleea. Ca un iepure apropiindu-se de-o adăpătoare din deşert care a atras deja o mulţime de pume. „Succes!“, îi ură Jake în sinea sa. Nu mai rămăsese niciun spaţiu liber în curtea rotundă, întinsă, din faţa conacului. În seara aceea, familia Glazebrook avea musafiri. Archer şi Myra Glazebrook îşi numeau cocktailul de gală din luna iulie a fiecărui an „Balul Şobolanilor din Deşert“. În această seară, erau prezente acolo toate persoanele sus-puse din comunitatea chivernisită a oraşului Stone Canyon, Arizona, care nu fugiseră de canicula necruţătoare a verii spre zonele cu climă mai blândă. — Trebuie să fie cineva din personalul de catering, spuse Myra, privind cu nemulţumire crescândă modesta maşină. Autovehiculul tocmai făcuse turul complet al aleii circulare, fără a fi găsit niciun loc unde să se poată opri. Fără să se descurajeze, îşi continuă drumul, pentru a mai încerca o dată. Fălcile Myrei se strânseră. — Li s-a spus clar să parcheze în spatele casei, celor de la aprovizionare. N-au voie să ocupe locurile din faţă. Astea-s pentru invitaţi. — Poate că vestea n-a ajuns şi la angajatul ăsta, murmură Jake. Maşina cotea iar spre ei, cu lumina farurilor reflectându-se din barele de şoc cromate ale vehiculelor mai mari. Jake era sigur că şoferul n-avea de gând să se lase păgubaş. — Mai devreme sau mai târziu, tot o să înţeleagă că nu mai e loc pe alee, spuse Myra. Şi atunci, nu-i va mai rămâne decât să se ducă în spate. „Eu n-aş băga mâna-n foc“, îşi spuse Jake. Se simţea o îndârjire teribilă în modul cum şoferul căuta un spaţiu de parcare. Dintr-odată, micul vehicul se opri brusc, sfidător, chiar în spatele unui BMW gri-argintiu metalizat, lucios. „Din toate maşinile care sunt aici în seara asta, tocmai pe-aia ţi-ai găsit s-o blochezi“, reflectă Jake. „Oare ce te paşte…?“ Acea parte din el pe care n-o arăta lumii întregi – partea nu tocmai normală – continua să fiarbă mocnit, ceea ce însemna că-l inundau informaţii parasenzoriale diferite de cele pe care le înregistrau simţurile lui naturale. Când se înfierbânta, primea datele printr-un spectru de energie şi lungimi de undă care se extindeau până în zonele paranormale. Era conştient de mirosurile dezlănţuite, îmbătătoare, şi sunetele slabe ale deşertului într-un mod care nu i-ar mai fi fost accesibil dacă şi-ar fi blocat latura parasenzitivă. Iar intuiţia lui de vânător funcţiona la capacitate maximă. — În niciun caz nu poate parca aici! exclamă tăios Myra, întorcând privirea în lungul verandei. Unde-i valetul pe care l-am angajat ca să se ocupe de parcări în seara asta? — L-am văzut ducându-se în spate, acum câteva minute, îi răspunse Jake. Probabil, a trebuit să-şi părăsească puţin postul. Pot s-o rezolv eu în locul lui. „A, da! Chiar vreau să rezolv eu treaba asta.“ — Nu, e-n regulă. Mai bine mă ocup eu, se opuse Myra. E oricând posibil să fie cineva care a fost omis întâmplător de pe lista invitaţilor. Se mai întâmplă şi de-astea, din când în când. Scuză-mă, Jake. Şi porni cu mişcări repezite spre intrarea verandei, ţăcănind pe dalele de gresie cu tocurile înalte ale sandalelor de ultimă modă. Jake îşi cenzură simţurile activate. „Încearcă să te comporţi cât mai normal.“ Putea s-o facă destul de bine, în cea mai mare parte a timpului. Învăţase de mult că oamenii, în special cei care aveau într-o mai mică sau mai mare măsură facultăţi metapsihice şi înţelegeau ce fel de persoană era, deveneau nervoşi atunci când el îşi dădea frâu liber capacităţilor. Alţii, adică majoritatea populaţiei – dintre care cei mai mulţi nici n-ar fi recunoscut vreodată că ar crede în paranormal –, începeau pur şi simplu să se neliniştească din motive pe care nu puteau să le explice. Jake se întreba din care categorie făcea parte nou-sositul. Se rezemă de balustrada verandei, învârtind absent în pahar whisky-ul de care nu se atinsese toată seara. Nu se afla acolo ca să se relaxeze sau să se bucure de ospitalitate. Venise pentru a culege informaţii cu toate simţurile. Vânătoarea avea s-o lase pe mai târziu. Portiera se deschise, şi persoana nou-venită coborî din maşină. Era o femeie. Nu purta uniforma celorlalţi membri ai personalului de la firma de catering. În schimb, avea pe ea un taior negru, auster, şi o pereche de escarpeni cu tocuri cui, tot negri. O geantă imensă, agăţată pe umăr, îi completa ţinuta. „Categoric, nu e de pe-aici“, îşi spuse Jake. Se aflau în Arizona şi era luna iulie. În acea perioadă a anului, nimeni nu se îmbrăca altfel decât sport şi lejer. Porni încet în lungul verandei. Când ajunse în zona de umbră intensă de lângă una dintre coloanele de piatră care susţineau copertina, se opri. Îşi rezemă un umăr de stâlp şi aşteptă să vadă ce-avea să se întâmple în continuare. Escarpenii negri şi sobri ai vizitatoarei răsunau sacadat, cu ecou, pe pietrele cu care era pavată aleea. Venea cu îndrăzneală spre intrarea din faţă, unde o aştepta Myra. Jake putea să distingă, prin taiorul negru şi sever, sânii mici şi tari, talia îngustă şi nişte şolduri care, descrise în termeni tehnici, probabil, erau prea generoase ca să se înscrie pe aceeaşi scală cu restul siluetei sale mignone. El însă nu avea nicio problemă, tehnică sau de altă natură, cu rotunjimile ei. I se păreau potrivite şi nimic mai mult. Era genul de femeie la care te uiţi de două ori, chiar dacă vezi foarte limpede că nu e frumoasă. Cel puţin, era genul la care el se uita de două ori. Hai, de trei, se decise Jake. Ochii ei mari şi tainici, nasul mândru şi bărbia hotărâtă erau frapante într-un mod impresionant şi neconvenţional. Luminile de pe verandă se oglindeau în luciul părului negru strâns într-un coc elegant, la ceafă. Dar nu înfăţişarea ei îi captase pe deplin atenţia, peste tot spectrul simţurilor sale. Altceva îl atrăgea, ceva ce nu depindea de atractivitatea fizică. Era un aspect nedefinit în felul cum păşea, în poziţia umerilor şi înclinaţia capului. Atitudine. Cât cuprinde. Ar fi fost o mare greşeală s-o subestimeze pe femeia aceea. Automat, catalogă şi analiză datele pe care i le aduceau simţurile, aşa cum făcea întotdeauna când vâna. Nu era o pradă. Era o făptură care-l intriga mult mai mult. Provocatoare. Pe o femeie ca asta nu puteai s-o atragi în pat cu şoşele, cu momele. Hotăra ea singură, pe baza unor criterii pe care tot ea şi le stabilise, ceea ce implica, probabil, unele eschive, anumite negocieri, poate şi câteva răfuieli. Simţi cum i se înfierbânta sângele în vene. Myra păşi în calea femeii. Jake observă că renunţase la rolul de gazdă distinsă. Nu era nevoie de nicio sensibilitate paranormală pentru a detecta tensiunea şi teama care vibrau prin toată fiinţa ei. Primele cuvinte rostite de Myra îl înştiinţară pe loc cât de gravă era situaţia. — Ce cauţi aici, Clare? întrebă Myra. Ei, fir-ar să fie. În sinea lui, Jake răsfoi dosarele pe care le primise la lectură cu două săptămâni în urmă, înainte de a fi trimis în Stone Canyon. Nu încăpea nicio confuzie: Toate se potriveau: vârsta, sexul, cantitatea de ostilitate din partea Myrei. Aceea era Clare Lancaster, cealaltă fiică a lui Archer, concepută în decursul unei legături scurte şi ilicite. Analiştii angajaţi de Jones & Jones, firma de investigaţii metapsihice, care-i oferise această misiune, estimaseră că probabilitatea ca ea să apară acolo în timp ce el lucra sub acoperire era mai mică de zece la sută. Ceea ce nu făcea decât să întărească faptul că a fi un mediu cu un fler special al teoriei probabilităţilor nu făcea nici cât o ceapă degerată când era vorba să prevezi comportamentul unei femei. Ghicitul simplu şi cinstit, de modă veche, ar fi dat rezultate mult mai bune. Ştia că avea motive să se îngrijoreze. Prezenţa lui Clare acolo nu anunţa nimic bun. Dacă zvonurile despre ea nu minţeau, ea era singura persoană din zonă care putea să-l dea de gol. Conform dosarelor de la Jones & Jones, Clare se situa la nivelul zece pe Scara Jones. Nu exista niciun nivel unsprezece – cel puţin, nu oficial. Scara Jones data de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fusese elaborată de Societatea Arcane, o organizaţie dedicată cercetărilor metapsihice şi paranormale. În epoca victoriană, multe persoane respectabile luau foarte în serios parapsihologia. Era o perioadă de apogeu a şedinţelor de spiritism, a mediilor oculte şi a demonstraţiilor de capacităţi metapsihice. Desigur, marea majoritate a practicanţilor din acele vremuri erau şarlatani şi escroci. Dar Societatea Arcane exista deja, în acea perioadă, de vreo două sute de ani, iar membrii ei ştiau adevărul. Unii oameni aveau într-adevăr talente paranormale. Scopul Societăţii era tocmai acela de a-i identifica şi studia pe indivizii de acest fel. De-a lungul anilor, dobândise un mare număr de membri cu facultăţi metapsihice foarte accentuate. Cei care se înscriau în Societate erau supuşi testelor şi-şi aduceau şi copiii să fie testaţi. Scara Jones era destinată să măsoare nivelul de energie metapsihică a unei persoane. Era permanent actualizată şi extinsă, pe măsură ce experţii moderni din cadrul Societăţii creau noi metode şi tehnici. Nu numai cunoaşterea intensei sensibilităţi a lui Clare îl punea pe Jake în alertă. Conform dosarelor, talentul ei era extrem de rar şi foarte neobişnuit. În ultima vreme, puterea energiei metapsihice pure a unui individ era destul de uşor de măsurat – cel puţin, în cadrul anumitor limite. Identificarea naturii exacte a talentului unei persoane era adeseori mult mai complicată. În imensa majoritate a cazurilor, facultăţile metapsihice se înscriau în sfera intuiţiei. Cei înzestraţi cu o cantitate măsurabilă de talent paranormal aveau adeseori succes la jocurile de cărţi. Câştigau când mizau pe noroc, şi erau cunoscuţi pentru presimţirile lor foarte demne de încredere. Dar existau şi unele excepţii majore. Printre membrii Societăţii, asemenea oameni de excepţie erau de obicei numiţi „exotici“. Şi nu era deloc un compliment. Clare Lancaster era o exotică. Deţinea capacitatea neobişnuită de a identifica tipul unic de energie metapsihică generată de o persoană care încerca să inducă în eroare sau să facă vreun rău. Cu alte cuvinte, Clare era un detector de minciuni uman. — Bună, Myra, salută ea. Văd pe faţa ta că nu te aşteptai să mă vezi. Mi-era teamă de aşa ceva. Tot ce pot spune e că din capul locului am avut o presimţire rea în legătură cu asta. Regret că te deranjez. Nu părea deloc să regrete, îşi spuse Jake. Vorbea ca o femeie care se aştepta să fie nevoită să se apere; o femeie care făcuse acest lucru de-atâtea ori în trecut, încât acum era gata să-l facă din nou. O luptătoare de stradă, mică şi înverşunată, cu escarpeni conservatori şi taior de birou foarte mototolit. Aproape se mira că nu-i vedea tatuate pe frunte cuvintele: „Nu călcaţi pe mine“. — Elizabeth ţi-a cerut să vii aici în seara asta? întrebă autoritar Myra. — Nu. Am primit un e-mail de la Archer. Îmi scria că e important să vin. „Ei, ce interesant…“, reflectă Jake. Archer nu suflase o vorbă despre cealaltă fiică a sa, necum să se mai deranjeze şi să-l prevină că era posibil să apară pe neaşteptate. Dintr-odată, Clare întoarse capul şi privi drept spre locul umbrit unde stătea Jake. Acesta simţi un mic şoc electric prin toate simţurile. Ceva o alertase în legătură cu prezenţa lui. Jake nu intenţionase acest lucru. Ştia cum să se piardă în peisaj. Avea talentul de a se camufla al unui animal de pradă şi-l putea folosi oricând dorea; în ultimele câteva minute, îl pusese în aplicare instinctiv. Pe lângă cele câteva mediumuri rare care aveau aptitudini metapsihice exotice, similare cu ale lui – ceilalţi vânători – existau foarte puţini oameni care i-ar fi putut detecta prezenţa în zona de umbră. Conştiinţa intuitivă a lui Clare era cu atât mai impresionantă, dată fiind cantitatea de electricitate foarte încărcată emoţional care vibra prin aer între ea şi Myra. Dacă nu altceva, măcar acea tensiune în sine ar fi trebuit să-i distragă atenţia. „Da, într-adevăr, se anunţă mari probleme. Abia aştept.“ — Nu ştiam că ne-a telefonat paznicul de la poartă, spuse înţepată Myra. Clare se întoarse iar spre ea. — Nu-ţi face griji, n-a avut loc nicio încălcare majoră a securităţii. Paznicul a sunat aici, înainte de a mă lăsa să trec. Cineva din casă a garantat pentru mine. — Înţeleg… Myra părea nefiresc de descumpănită. — Nu pot pricepe de ce Archer nu mi-a spus că te-a invitat şi pe tine. — Pe asta va trebui s-o lămureşti cu el, răspunse Clare. Ascultă, nu eu am fost cu ideea să fac atâta drum doar ca să vin la un cocktail. Mă aflu aici, fiindcă Archer mi-a spus că e ceva foarte important. Asta-i tot de ştiu. — Am să mă duc să-l caut, spuse Myra. Se întoarse şi traversă repede veranda, dispărând prin glasvandul deschis. Clare nu schiţă nicio mişcare de a o urma. În schimb, întoarse iar capul spre Jake. — Ne-am cunoscut? întrebă ea, cu o politeţe atât de rece, încât dădea clar de înţeles cât de sigură era că nu se cunoscuseră. — Nu, replică Jake, ieşind încet din umbră. Dar presimt că ne vom cunoaşte foarte bine. Eu sunt Jake Salter.  

Meduza albastra  de Amanda Quick PROLOG Custodele se aşeză în dreptul luminării şi deschise cartea veche legată în piele. întoarse cu grijă paginile îngălbenite, până ce găsi pasajul pe care îl căuta. ... Se spune că aceştia se întâlnesc în taină, la miezul nopţii, şi îşi oficiază straniile lor ceremonii. Se zvoneşte că cei acceptaţi la aceste întâlniri o divinizează pe Gorgona, cea care în loc de păr are şerpi. Alte păreri susţin că ei propovăduiesc supunerea faţă de conducătorul lor, singurul care stăpâneşte puterea Meduzei de a-i transforma pe oameni în adevărate stane de piatră. Se mai spune că această forţă a lui este un fel de magie ciudată şi înspăimântătoare. După ce îşi aruncă victimele într-o transă profundă, fixează în subconştientul lor anumite comenzi, pe care acestea, după ce îşi revin, le execută fără niciun fel de împotrivire. Ceea ce făcea stăpânul era un mare mister, aşa că nimeni din cei asupra cărora şi-a exercitat puterea nu păstrează vreo amintire despre comenzile care le-au fost date în timp ce se aflau în transă. Se crede că forţa stăpânului este amplificată de puterea unei pietre preţioase pe care o poartă. Pe această piatră este cioplită imaginea înspăimântătoare a Meduzei. Sub gâtul retezat al creaturii, este gravat un baston de comandant. Se spune că acest simbol constituie reprezentarea baghetei magice pe care maestrul cultului o foloseşte la executarea ritualului de magie. Piatra gravată este asemănătoare cu onixul, cu deosebirea că printre dungile sale se pot vedea rare şi extrem de bizare nuanţe de albastru, în loc de alb şi negru. Stratul exterior al pietrei are o tentă atât de închisă, încât pare aproape negru. Acesta încadrează imaginea Meduzei, săpată în stratul de culoare mai deschisă. Al doilea strat este albăstrui asemenea unor safire fine de o nuanţă mai pală. Brăţara de aur, pe care este montată piatra, are numeroase incrustaţii minuscule, alcătuind un desen de şerpi încolăciţi. Prin părţile acestea, stăpânul este extrem de temut. în timpul ceremoniilor cultului, el apare întotdeauna camuflat sub o mantie cu glugă. Nimeni nu-i ştie numele, iar piatra preţioasă, pe care sunt gravate capul Gorgonei şi bagheta magică, reprezintă emblema şi sigiliul său. Se consideră că această piatră este, totodată, izvorul care îi dă întreaga sa putere. Mi s-a spus că piatra este cunoscută sub numele de „Meduza Albastră”.       l   Tobias o văzu pe Lavinia urcând treptele casei cu numărul 7, de pe Aleea Claremont; deodată îşi dădu seama că ceva nu era în regulă. Sub borul larg al pălăriei elegante, figura ei luminoasă, care întotdeauna îl fascina, dezvăluia acum semnele unei tensiuni neobişnuite. Din câte reuşise el să o cunoască, Lavinia arareori i se păruse frământată de vreo problemă sau vreo nesiguranţă. Era mai mult înclinată să ia hotărâri şi să facă totul neîntârziat. Chiar mult prea înclinată în această direcţie, se gândi el după o lungă reflecţie. Nechibzuită şi impetuoasă erau cuvintele care i-au venit imediat în minte. O privea de la fereastra salonaşului intim, fiecare fibră a trupului său tremurând de o încordare pe care nu şi-o putea stăpâni. El nu avea răbdare pentru premoniţii şi alte asemenea fleacuri metafizice; avea încredere în impresiile sale, mai ales când acestea aveau legătură cu noua sa parteneră şi iubită. Iar acum Lavinia nu părea deloc în apele ei. El ştia mai bine ca oricine că nu era prea uşor să-i tulburi Laviniei liniştea. — Doamna Lake a venit, spuse el, privind peste umăr la menajeră. — Tocmai la timp. Doamna Chilton lăsă tava de ceai, grăbindu-se către uşă. Credeam că nu mai ajunge. Mă duc să-i iau haina şi mănuşile. Sunt sigură că i-ar plăcea să servească dânsa ceaiul musafirilor. Probabil că abia aşteaptă să bea şi ea o ceaşcă. Din câte putea zări pe faţa ei ascunsă în umbra pălăriei, Tobias avea sentimentul că Lavinia ar fi avut mai curând nevoie de o porţie bună de sherry, din rezerva pe care o ţinea în camera ei de lucru. însă porţia de alcool va trebui să mai aştepte. Trebuia mai întâi să se ocupe de oaspeţii care o aşteptau aici, în salonaş. Lavinia zăbovi în faţa uşii de la intrare, cotrobăind prin geanta ei încăpătoare, după cheie. Acum el putea citi cu claritate semnele încordării, adunate în jurul ochilor ei frumoşi. Ce naiba să se fi întâmplat? În timpul afacerii cu crimele figurinelor de ceară, de acum câteva săptămâni, el credea că ajunsese să o cunoască pe Lavinia destul de bine. Nu putea fi tulburată sau speriată prea uşor. în cariera sa de detectiv, uneori cu destule pericole, întâlnise foarte puţine persoane, indiferent de sex, care să dovedească atâta sânge rece în condiţii periculoase, cum făcea Lavinia Lake. Ar fi fost nevoie de ceva cu totul dramatic, ca să aducă în ochii ei o expresie atât de întunecată. Fiorul neliniştii care îl cuprinsese avea un efect paralizant atât în privinţa răbdării, cât şi a stăpânirii de sine, ambele fiind pentru moment într-o stare jalnică. De îndată ce va rămâne între patru ochi cu Lavinia, va trebui să analizeze amănunţit situaţia care apăruse. Din nefericire însă, acest lucru părea să mai întârzie ceva timp. Oaspeţii ei erau, în mod evident, pregătiţi pentru o conversaţie de durată. Tobias nu era foarte interesat de niciunul dintre aceştia. Doctorul Howard Hudson, înalt, subţire şi elegant îmbrăcat, se prezentase drept un vechi prieten de familie. Soţia lui, Celeste, era una din acele femei foarte atrăgătoare, mult prea conştiente de efectul lor asupra masculilor speciei umane şi care nu pierd nicio ocazie de a-şi folosi farmecul dăruit de Natură, pentru a-i manipula pe bărbaţi. Părul ci, de un blond strălucitor, era strâns în creştetul capului, într-o coafură înaltă, iar ochii aveau culoarea cerului senin de vară. Purta o rochie dintr-un şifon foarte fin, cu imprimeu de trandafiri micuţi şi ornamente de panglici roz şi verzi. Avea şi un mic evantai prins de poşetă. Tobias se gândi că rochia ei era cam scurtuţă pentru o zi atât de răcoroasă de primăvară timpurie, dar privind decolteul larg al acesteia era aproape sigur că Celeste o alesese intenţionat. În cele douăzeci de minute petrecute în compania cuplului de musafiri, Tobias ajunsese la două concluzii de netăgăduit. Prima – că doctorul Howard Hudson nu era altceva decât un şarlatan. A doua o plasa pe Celeste în categoria aventurierelor de înaltă clasă. Însă Tobias gândea că ar fi mai bine să-şi păstreze aceste păreri numai pentru el. Se îndoia că Lavinia le-ar fi primit cu prea mult entuziasm. — De-abia aştept s-o revăd pe Lavinia, spuse Hudson, din fotoliul în care se lăfăia cu nonşalanţă. Au trecut câţiva ani buni de când am văzut-o ultima dată. Sunt nerăbdător să-i fac cunoştinţă cu draga mea Celeste. Hudson avea un glas răsunător de bariton, demn de un actor profesionist. Timbrul vocii sale era grav şi vibrant ca al unor instrumente muzicale bine acordate. Pe Tobias îl cam călca pe nervi această sonoritate, dar nu putea să nu recunoască faptul că atrăgea atenţia într-o manieră spectaculoasă. Silueta lui Howard Hudson era realmente remarcabilă, fiind scoasă în evidenţă de croiala elegantă a sacoului său bleumarin, a vestei în dungi şi a pantalonilor impecabili. Cravata avea un nod neobişnuit şi sofisticat; Tobias se gândea că ar fi fost foarte apreciat de cumnatul său, Anthony. Acesta, la cei douăzeci şi unu de ani ai săi, era la vârsta când tinerii acordă mare atenţie unor asemenea detalii vestimentare. Cu siguranţă că el ar fi admirat în egală măsură şi incrustaţiile din aur, care împodobeau ceasul lui Hudson. Tobias îşi făcu în minte socoteala că doctorul trebuia să aibă între patruzeci şi cincizeci de ani. Figura lui Hudson era înzestrată cu acele trăsături distinse şi armonioase care făceau ca femeile, indiferent de vârstă, să întoarcă după el capul. Părul său, de un castaniu închis brăzdat de şuviţe argintii, era extrem de bogat, iar bărbatul îşi purta hainele cu o degajare şi un aplomb care l-ar fi făcut invidios şi pe cel mai mare campion al eleganţei masculine, în zilele lui de mare glorie. — Howard. Tensiunea din ochii verzi ai Laviniei dispăru cu desăvârşire, când intră în salonaş. întinse braţele înspre doctor, cu un entuziasm nedisimulat. Scuză-mă pentru întârziere. Am fost la cumpărături în Pali Mall şi am pierdut noţiunea timpului, fără a mai lua în calcul şi traficul aglomerat. Tobias se simţi de-a dreptul fascinat de schimbarea totală şi rapidă a expresiei Laviniei. Dacă nu i-ar fi văzut figura în timp ce urca treptele de la intrare, n-ar fi ghicit că era supărată, judecând după expresia pe care o avea acum îl deranja că simpla revedere a doctorului Howard Hudson avusese un efect atât de binefăcător asupra stării ei de spirit. — Lavinia, draga mea. Howard se ridica şi, cu degetele sale lungi şi foarte îngrijite, îi cuprinse mâinile. Nu pot exprima în cuvinte cât de fericit sunt să te pot revedea, după atâta amar de vreme. Un alt val de nemulţumire, la fel de inexplicabilă, îl străbătu pe Tobias din cap până-n picioare. Ceea ce atrăgea atenţia asupra lui Hudson, pe lângă vocea sa tulburătoare, erau şi ochii. Combinaţia, cu totul ieşită din comun, de căprui şi auriu, realiza un efect irezistibil. Atât glasul, cât şi privirea, constituie, fără îndoială, un ansamblu extrem de util în profesia lui, se gândea Tobias. Doctorul Howard Hudson practica aşa-zisa ştiinţă a hipnozei. — M-am bucurat când am primit ieri mesajul tău, spuse Lavinia. Habar nu aveam că te afli la Londra. Hudson zâmbi. — Iar eu am fost de-a dreptul încântat să aflu că şi tu eşti la Londra. îţi poţi închipui ce surpriză am avut, draga mea. Ultima oară când am avut veşti despre tine plecaseşi împreună cu nepoţica ta în Italia, în calitate de însoţitoare a unei persoane de neam mare, pe care o chema doamna Underwood. — Planurile noastre s-au schimbat pe neaşteptate, spuse dulce Lavinia. Circumstanţele ne-au obligat, pe Emeline şi pe mine, să ne întoarcem în Anglia mai curând decât ne tăcuserăm noi socoteala. Tobias ridică din sprâncene la auzul acestei afirmaţii atât de false, însă făcu bine şi îşi ţinu gura. — Atunci am, cu siguranţă, mare noroc. Howard îi mai strânse încă o dată mâinile uşor, cu familiaritate, după care îi dădu drumul. Permite-mi să ţi-o prezint pe soţia mea, Celeste. — Este o mare plăcere, pentru mine, să vă cunosc, doamnă Lake, şopti Celeste pe un ton mieros. Howard mi-a povestit multe despre dumneavoastră. Tobias se amuză pentru un moment, observând maniera femeii de a se comporta. înclinarea graţioasă, aproape teatrală a capului, nu putea ascunde evaluarea riguroasă, pe care o remarcase în ochii ei frumoşi. El a reuşit să desluşească etapele succesive de fotografiere, analiză şi catalogare. Evident Celeste a înţeles imediat că Lavinia putea fi scoasă de sub suspiciunea de a reprezenta o potenţială ameninţare la adresa ei. Pentru prima oară, în acea după-amiază, Tobias reuşise să se amuze. Ridicarea Laviniei deasupra oricărei suspiciuni constituia o greşeală de neiertat. — Plăcerea este de partea mea. Lavinia se aşeză pe canapea, îşi aranjă faldurile rochiei de culoarea prunei şi apoi ridică ceainicul. N-aş fi putut să bănuiesc că Howard s-a căsătorit, dar mă bucur nespus să aud acest lucru. Prea mult timp a fost singur. — Am fost subjugat, fără vreo şansă de scăpare, o asigură Howard. Când am văzut-o prima dată pe frumoasa mea Celeste, acum un an, soarta mi-a fost pecetluită. Nu numai că este o încântătoare soţie şi o prezenţă extrem de agreabilă, dar s-a dovedit şi foarte pricepută în a se ocupa de contabilitatea şi de agenda mea de lucru. Chiar nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea. — De-a dreptul mă flataţi, domnule. Celeste îşi lăsă în jos privirea şi îi zâmbi Laviniei. A încercat Howard să mă iniţieze şi în tainele hipnozei, însă din păcate mă tem că nu am niciun fel de aptitudini în această privinţă. La invitaţia gazdei, Celeste luă ceaşca de ceai şi farfurioara. Dacă nu mă înşel, soţul meu era foarte bun prieten cu părinţii dumneavoastră. — Într-adevăr. O expresie de tristeţe umbri faţa Laviniei. Pe vremuri, ne vizita adeseori, la noi acasă. Părinţii mei nu numai că îl iubeau mult, dar se numărau şi printre cei mai mari admiratori ai săi. Tatăl meu nu o dată mi-a mărturisit că îl considera cel mai desăvârşit practician al hipnozei, din câţi cunoscuse la viaţa lui. — Este un compliment deosebit pentru mine, spuse Howard cu modestie. Părinţii tăi au fost ei înşişi foarte dotaţi în această artă. Eram realmente fascinat, privindu-i la lucru. Fiecare avea stilul său propriu şi amândoi ajungeau la rezultate uimitoare. — Soţul meu mi-a povestit că părinţii dumneavoastră s-au prăpădit într-un naufragiu, acum vreo zece ani, şopti Celeste. Şi că dumneavoastră v-aţi pierdut, în acelaşi an, şi soţul. îmi închipui că aţi avut atunci o perioadă foarte grea. — Da. Lavinia mai umplu cu ceai încă două ceşti. Dar nepoata mea, Emeline, a venit acum şase ani să locuiască împreună cu mine şi ne înţelegem foarte bine. îmi pare rău că nu este şi ea în după-amiaza aceasta aici, să te cunoască. Participă alături de nişte prieteni la o prelegere despre monumentele şi fântânile din Roma. Celeste schiţă o expresie de compasiune şi politeţe. — Tu şi nepoata ta sunteţi singure pe lume? — Nu consider că suntem singure, răspunse Lavinia înţepată. Ne avem una pe cealaltă. — Totuşi, sunteţi doar voi două. Două femei singure pe lume. Celeste aruncă pe furiş o privire în direcţia lui Tobias. Din experienţa mea, femeia lipsită de sfatul, ca şi de sprijinul unui bărbat, se află într-o situaţie dificilă şi nefericită. Tobias aproape că scăpă din mână ceaşca şi farfurioara pe care Lavinia tocmai i le oferise. Nu l-a şocat afirmaţia lui Celeste, de altfel în totală neconcordanţă cu realitatea, privind posibilităţile şi resursele personale ale Laviniei şi ale lui Emeline, cât mai degrabă impresia că, pentru câteva secunde, putea să jure că soţia lui Howard flirta cu el, fără nicio disimulare. — Dacă vrei să ştii, ne descurcăm de minune, Emeline şi cu mine, rosti Lavinia, brusc agasată. Tobias, te rog, ai grijă să nu verşi ceaiul pe tine. Acesta îi surprinse o clipă privirea, înţelegând că masca bunelor maniere ascundea de fapt iritarea Laviniei. El se întrebă cu ce oare reuşise să o supere de data asta. Relaţia dintre ei părea să alterneze între ciondăneală şi pasiune, cu tot mai neaşteptate salturi şi cu foarte rare perioade de acalmie, după părerea lui. Niciunul din ei nu se simţea cu adevărat la largul său în această poveste mistuitoare de dragoste, care se înfiripase între ei. Însă de un lucru era absolut sigur în privinţa legăturii lor: nu era deloc plictisitoare. Din punctul lui de vedere era destul de neplăcut. Existau momente în care ar fi dat oricât pentru câteva clipe plictisitoare petrecute împreună cu Lavinia. Dar poate că timpul îi va oferi şi ocazia de a-şi mai trage sufletul. — Scuză-mă, Lavinia, rosti Howard cu aerul unuia care se află pe punctul de a aborda un subiect delicat. Nu pot să nu remarc faptul că nu îţi practici profesia. Ai abandonat cumva ştiinţa hipnozei, considerând că piaţa de-aici, din Londra, este slabă? Ştiu că e greu să-ţi atragi genul potrivit de clientelă, când îţi lipsesc legăturile sociale adecvate. Spre uimirea lui Tobias, întrebarea lui Howard părea s-o fi luat pe Lavinia prin surprindere. Ea avu o scurtă tresărire care făcu să i se clatine ceaşca din mână. Dar îşi reveni imediat. — Din mai multe motive, am început o nouă carieră. Deşi cererea privind terapia prin hipnoză pare a fi mai mare ca oricând, concurenţa este extrem de dură în acest domeniu şi, după cum ai observat şi tu, nu este uşor să câştigi exclusivitatea unei clientele alese decât dacă ai relaţii şi referinţe din lumea bună. — Înţeleg. Howard dădu din cap cu multă seriozitate. In cazul acesta va trebui ca Celeste şi cu mine să apelăm la altcineva, care să ne recomande clientela potrivită. Nu-mi va fi uşor să încep practica aici. — Unde ai practicat până acum? îl întrebă Tobias. — Am petrecut câţiva ani în America, călătorind şi ţinând prelegeri despre ştiinţa hipnozei. însă, cu mai bine de un an în urmă, a început să-mi fie dor de ţară şi m-am întors în Anglia. Celeste se uită la el cu nişte ochi strălucitori. — L-am cunoscut pe Howard anul trecut, în Bath. El izbutise să desfăşoare acolo o activitate înfloritoare, dar a înţeles că venise vremea să se întoarcă la Londra. — Sper să descopăr aici o mai mare varietate de cazuri interesante şi neobişnuite, le explică Howard cu un aer serios. Cei mai mulţi dintre pacienţii mei din Bath, ca şi din America, erau interesaţi de tratamente pentru afecţiuni din cele mai banale. Reumatism, isterie la femei, probleme cu somnul, genul ăsta de boli. Acestea erau, fără îndoială, destul de neplăcute pentru pacienţii mei, iar pentru mine – prea plictisitoare. — Howard intenţionează să se ocupe de cercetare şi să efectueze experimente în domeniul hipnozei. Celeste de-a dreptul îşi sorbea soţul din ochi. Vrea să descopere toate aplicaţiile şi binefacerile posibile ale acestei ştiinţe. Intenţionează să scrie şi o carte pe tema asta. — Şi, pentru a putea realiza cu deplin succes ceea ce mi-am propus, trebuie să am ocazia să examinez pacienţi cu afecţiuni neurologice mai ieşite din comun, decât aş putea întâlni în mod obişnuit, în ţară, concluzionă Howard. În ochii Laviniei se aprinse flacăra entuziasmului. — Dar este un lucru realmente admirabil şi interesant. Ar fi timpul ca ştiinţa hipnozei să ocupe locul pe care îl merită. Ea aruncă în direcţia lui Tobias o privire semnificativă. Credeţi-mă, foarte mulţi oameni, neinformaţi, mai persistă în convingerea lor, potrivit căreia hipnotizatorii sunt cu toţii, fără nicio excepţie, nişte şarlatani şi nişte escroci de cea mai joasă speţă. Tobias ignoră comentariul Laviniei, sorbind liniştit din ceai. Hudson răsuflă zgomotos şi scutură din cap cu un aer grav. — Din păcate, trebuie să recunosc că, în profesia noastră, există prea mulţi practicieni neaveniţi. — Numai progresele înregistrate în domeniu vor descuraja acest soi de oameni, declară sentenţios Lavinia. Tocmai de aceea este atâta nevoie de cercetare şi de experimente inedite. Celeste se uită la ea cu un aer întrebător. — Sunt curioasă să ştiu care este natura noii tale cariere, doamnă Lake. Există atât de puţine profesii la îndemâna unei doamne. — Îmi câştig existenţa din încasarea unor comisioane de la diverse persoane care mă angajează pentru efectuarea unor investigaţii private discrete. Lavinia puse ceaşca pe farfurioară. Cred că am pe-aici câteva cărţi de vizită. Se aplecă peste braţul canapelei şi trase un sertăraş al mesei. A, da, le-am găsit. Scoase două cărţi de vizită, înmânând câte una celor doi soţi. Tobias ştia deja ce era tipărit pe micuţele cartonaşe albe. INVESTIGAŢII PARTICULARE DISCREŢIE GARANTATĂ — Cu totul ieşit din comun, spuse Celeste surprinsă. — Interesant. Howard strecură în buzunar cartea de vizită a Laviniei, încruntându-se preocupat. Dar trebuie să-ţi repet că îmi pare nespus de rău să aflu că ai renunţat să mai practici hipnoza. Aveai un mare talent înnăscut pentru această artă, draga mea. Decizia de a-ţi schimba cariera reprezintă o mare pierdere pentru această nobilă profesie. Celeste o cercetă pe Lavinia cu o privire iscoditoare. — Ai abandonat această ştiinţă numai de teama concurenţei? Tobias îşi spuse că, dacă n-ar fi urmărit-o cu atenţie pe Lavinia, ar fi ratat clipa de întristare din ochii ei. Şi n-ar fi remarcat nici contractarea abia perceptibilă a micuţilor muşchi ai gâtului. Ar fi putut pune rămăşag că i se pusese un nod în gât, înainte de a răspunde. — A existat şi un... incident neplăcut, cu un pacient de-al meu, zise Lavinia pe un ton neutru. Iar veniturile nu se ridicau la nivelul dorit. Este greu să pretinzi aici onorarii mari, după cum desigur cred că ştii deja. în plus, trebuia să mă gândesc şi la viitorul lui Emeline. Terminase şcoala şi am considerat că venise vremea să-şi desăvârşească educaţia. Sunt de părere că manierele elegante şi rafinamentul nu pot fi dobândite decât prin călătorii în străinătate. Aşa încât, una peste alta, am socotit că e bine să accept oferta doamnei Underwood de a petrece împreună cu ea un sezon la Roma. — Înţeleg. Howard nu-şi putea lua ochii de la figura ei uşor întristată. Trebuie să recunosc că mi-a ajuns câte ceva la urechi, în legătură cu neplăcerile pe care le-ai avut în acel sătuc din nord. Sper că nu te-ai lăsat prea mult afectată de acest caz. — Nu, nu, sigur că nu, răspunse Lavinia cu prea multă grabă. Doar că alunei când m-am întors cu Emeline din Italia, am vrut să încerc şi această nouă ocupaţie, pe care am găsit-o pe gustul meu. — Este o meserie practicată destul de rar de către o doamnă. Celeste îi aruncă din nou lui Tobias o privire semnificativă. Să înţeleg că agreezi noua profesie a doamnei Lake, domnule? — Te asigur că am şi eu momentele mele de îndoială şi de multă nesiguranţă, în legătură cu ocupaţia ei actuală, răspunse sec Tobias. Ca să nu mai vorbesc şi de nenumăratele nopţi nedormite. — Domnul March vrea să glumească. Lavinia îl fulgeră o clipă pe Tobias, cu o privire aspră. El nu are calitatea de a fi sau nu de acord. De fapt, uneori face pentru mine unele treburi de asistent. — Asistentul tău? Ochii lui Celeste se măriseră, exprimând o vădită uimire. Vrei să spui că este angajatul tău? — Nu e chiar aşa, rosti molcom Tobias. S-ar putea spune mai degrabă că îi sunt partener. Nici Celeste şi nici Howard nu păreau a fi auzit mica lui corectură. Amândoi se holbau la el uluiţi. Howard clipi. — Asistent, zici. — Partener, repetă apăsat Tobias, ca să fie mai clar. — Apelez, câteodată, şi la serviciile lui Tobias, în cazurile mai deosebite. Lavinia făcu un gest cu mâna prin aer. Ori de câte ori am nevoie de priceperea lui. Ii zâmbi dulce. Presupun că e foarte mulţumit să obţină un venit suplimentar. Nu-i aşa, domnule? Pe Tobias, turnura conversaţiei începuse să-l cam agaseze. Venise momentul să-i amintească Laviniei că nu numai ea avea limbă ascuţită. — Banii sunt doar un aspect al parteneriatului nostru, ţinu el să sublinieze. Trebuie să recunosc că în cadrul acestei colaborări am descoperit şi alte beneficii suplimentare, deosebit de plăcute. Femeia avu delicateţea să roşească. Şi totuşi, într-un mod destul de vizibil, ea refuza cu îndârjire să cedeze teren, îşi întoarse privirea înspre musafirii ei, cu un zâmbet candid în vârful buzelor. — Cooperarea noastră este pentru domnul March un prilej de a-şi exercita capacităţile în sensul raţionamentului logic deductiv. El găseşte foarte stimulativ faptul că este asistentul meu. E adevărat, domnule? — Perfect adevărat, acceptă Tobias. De fapt, cel mai corect ar fi să admit că această colaborare mi-a dat posibilitatea să mă bucur de unul dintre cele mai stimulatoare exerciţii pe care le-am cunoscut de mult timp, doamnă Lake. Lavinia miji puţin ochii, în semn de avertisment tacit. El zâmbi satisfăcut şi muşcă lacom dintr-o prăjitură cu gem de coacăze, pe care doamna Chilton le pusese pe tavă. Doamna Chilton face adevărate minuni din coacăze, gândi Tobias cu admiraţie. — Dar este de-a dreptul fascinant. Celeste îl examină pe acesta, pe deasupra ceştii, sorbindu-şi ceaiul. Şi, de fapt, cu ce te ocupi dumneata, domnule March? — Domnul March se pricepe excelent să obţină informaţii din anumite surse inaccesibile mie, rosti Lavinia înainte ca Tobias să poată scoate vreun sunet. Un domn poate face mici investigaţii în locurile unde o doamnă nu este bine venită, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Howard se lumină la faţă, dumerindu-se. — Ce colaborare extraordinară! Pot presupune că noua ta ocupaţie s-a dovedit mai bănoasă decât cea dinainte, Lavinia? — Poate fi destul de profitabilă. Lavinia făcu intenţionat o pauză, după care adăugă: Uneori. însă trebuie să recunosc faptul că, sub aspect financiar, este cam imprevizibilă. — Înţeleg. Howard părea din nou preocupat de ceva. — Dar cred că am pălăvrăgit destul în legătură Cu noua mea carieră, zise repede Lavinia. Spune-mi, când crezi că o să începi tratamentele terapeutice, la noua ta adresă, Howard? — Va fi nevoie de cel puţin o lună, poate chiar mai mult, până voi termina cu amenajarea cabinetului, răspunse bărbatul. Apoi va mai dura o vreme ca să dau de veste în mediile adecvate că aştept pacienţi şi că sunt interesat numai de bolnavii cu afecţiuni neurologice atipice. Dacă nu eşti suficient de precaut, te poţi trezi invadat de doamne dornice să-şi trateze isteria şi, după cum am mai spus, n-am de gând să-mi irosesc timpul cu asemenea tulburări banale. — Înţeleg. Lavinia se uita la el cu o expresie de un interes surprinzător. Ai de gând să dai anunţuri în ziare? Eu aşa m-am gândit să procedez. Tobias se întrerupse din mestecat şi lăsă jos restul din prăjitura cu coacăze. — Ce naiba? Mie nu mi-ai spus că ai de gând să faci aşa ceva. — N-are importanţă. Ea îi reteză întrebarea, printr-o scurtă mişcare a mâinii. îţi voi explica mai târziu amănuntele. Este doar o idee la care m-am gândit în ultima vreme. — Ar fi mai bine să te preocupe altceva, o sfătui el, băgând apoi repede în gură ultima bucăţică de prăjitură. Lavinia îl fulgeră cu o privire cruntă. El se prefăcu a nu observa. Howard îşi drese glasul. — Să-ţi spun drept, nu intenţionez să apelez la ziare, pentru că mi-e teamă că în felul acesta aş atrage exact clientela obişnuită a bolnavilor cu afecţiuni banale. — Da, cred că există acest risc. Lavinia căzu pe gânduri. Şi totuşi, afacerile sunt afaceri. Conversaţia alunecă apoi înspre secretele şi aspectele cât se poate de tehnice ale hipnozei. Tobias se apropie de fereastră, ascultând discuţia înfierbântată, fără a lua parte la ea. El avea rezerve serioase în privinţa întregii probleme a hipnozei. Adevărul era că, până s-o întâlnească pe Lavinia, Tobias fusese ferm convins de corectitudinea rezultatelor la care ajunseseră cercetătorii francezi, printre care câţiva reputaţi oameni de ştiinţă, precum doctorii Franklin şi Lavoisier. Concluziile acestora erau cât se poate de simple şi de clare: nu exista niciun fel de magnetism animal şi, prin urmare, hipnoza nu avea niciun fel de bază ştiinţifică. Practicarea hipnozei nu era decât o simplă înşelătorie. Tobias acceptase repede ideea că posibilitatea de a induce o transă adâncă nu era decât acţiunea unui escroc, menită să-i distreze pe naivi. El recunoştea cel mult faptul, că un hipnotizator înzestrat ar putea să exercite o anumită influenţă asupra unor indivizi mai slabi de înger, iar asta făcea ca hipnoza să fie şi mai suspectă în ochii lui. Totuşi, nu se putea nega faptul că oamenii erau foarte interesaţi de hipnoză şi nu dădeau semne că acest interes ar scădea, în ciuda părerilor contrare ale multor medici şi reputaţi oameni de ştiinţă. Uneori el era de-a dreptul îngrijorat de aptitudinile Laviniei în acest domeniu. Familia Hudson plecă după o jumătate de oră. Lavinia îi conduse pe cei doi până la uşă. Tobias rămase la locul lui lângă fereastră şi îl văzu pe Howard cum îşi ajută soţia să se urce într-o birjă. Lavinia aşteptă să plece birja, după care închise uşa de la intrare. Revenind după câteva clipe în salonaş, părea mult mai relaxată decât atunci când ajunsese acasă. Era evident că vizita vechiului ei prieten de familie mai destinsese atmosfera. Tobias nu ştia ce să creadă despre efectul binefăcător pe care îl avusese Hudson asupra dispoziţiei Laviniei. — Mai vrei o ceaşcă de ceai, Tobias? Se aşeză la loc pe canapea, ridicând ceainicul. Eu o să mai beau una. — Nu, mulţumesc. El îşi puse mâinile la spate, privind-o. Ce dracu’ s-a întâmplat, cât ai fost plecată de-acasă în după-amiaza asta? Lavinia tresări, vărsând pe masă puţin ceai. — Dumnezeule, uite ce-am făcut din cauza ta. Luă un şerveţel şi începu să şteargă picăturile de ceai. Ce te face să crezi că mi s-ar fi întâmplat ceva? — Ştiai că vei avea oaspeţi. Chiar tu i-ai invitat. Lavinia continua să-şi facă de lucru cu ştergerea picăturilor de ceai de pe măsuţă. -■ Ţi-am spus, am pierdut noţiunea timpului, iar traficul a fost îngrozitor de aglomerat. — Lavinia, să ştii că nu sunt tâmpit. — Ajunge, domnule. Ea puse deoparte şerveţelul şi îl fixă pe Tobias cu o privire mohorâtă. Nu sunt deloc dispusă să fiu supusă interogatoriului tău. Şi, de fapt, tu nu ai niciun drept să mă chestionezi în legătură cu problemele melc personale. Trebuie să recunosc că, în ultima vreme, ai cam început să semeni tot mai mult cu un soţ. Se lăsă o tăcere mormântală. Cuvântul său plutea sinistru în atmosferă, scris parcă cu litere de foc. — Când de fapt, rosti pe un ton răspicat în cele din urmă Tobias, eu nu sunt decât partenerul tău ocazional de afaceri, iar uneori şi amantul tău. Asta ai vrut să spui, doamnă? Obrajii Laviniei se colorară intens. — Iartă-mă domnule, nu ştiu ce m-a apucat. Am fost cam deplasată. Unica mea scuză este aceea că în clipa asta mă simt iritată. — Văd şi eu lucrul ăsta. Iar în calitatea mea de partener al tău ocazional şi grijuliu, aş putea să aflu şi eu ce anume te-a iritat? Lavinia strânse îmbufnată din buze. — Faptul că a flirtat cu tine. — Nu înţeleg/ — Celeste. A flirtat cu tine. Nu încerca să negi acest lucru. Am văzut foarte bine ce a făcut. Şi nici măcar nu s-a deranjat să fie mai subtilă, nu eşti de acord? Tobias era atât de surprins, încât avu nevoie de câteva momente bune ca să înţeleagă ce spunea ea. — Celeste Hudson? repetă el aşteptând, parcă, o confirmare. Implicaţiile acelei acuzaţii îi răsunau foarte clar în minte. Da, am remarcat şi eu că a făcut câteva încercări în acest sens, dar... Lavinia îşi îndreptă umerii, iar spatele îi deveni rigid. — A fost dezgustător. Era Lavinia oare cu adevărat geloasă? Acea posibilitate uluitoare îi produse o plăcută euforie. Tobias încercă un zâmbet timid. — A fost din partea ei o procedură de rutină şi prin urmare nu m-a flatat în mod deosebit, însă nu aş denumi-o un lucru dezgustător. — Ba eu aşa aş numi-o. Este o femeie căsătorită. Ce rost avea să clipească atâta din gene spre tine? — Din câte ştiu eu, femeile înclinate către flirt fac acest lucru indiferent dacă sunt sau nu căsătorite. Presupun că există în ele un fel de impuls înnăscut. — Ce jenant trebuie să fie pentru bietul Howard. Dacă ea se comportă aşa cu toţi bărbaţii pe care îi întâlneşte, bănuiesc că el se simte mai tot timpul umilit şi nefericit. — Mă îndoiesc de asta. — Ce vrei să spui? — Îl suspectez pe bietul Howard ca socotind foarte folositor acest dar al soţiei sale de a flirta. Tobias traversă încăperea şi mai luă o prăjitură de pe tavă. De fapt, nici nu m-ar mira să aflu că a luat-o de nevastă chiar pentru acest talent al ei înnăscut. — Tobias, cum poţi să vorbeşti aşa? — Vorbesc cât se poate de serios. Sunt absolut sigur că ea a atras, la cabinetul lui din Bath, un mare număr de pacienţi din rândul bărbaţilor. Lavinia părea destul de şocată de afirmaţiile lui Tobias. — La asta nu m-am gândit. Crezi că încerca doar să-ţi trezească interesul cu privire la tratamentele lui terapeutice? — Se pare că da, aşa că ar fi mai bine să ne limităm la a considera că doamna Hudson clipea din genele ei lungi doar pentru a face reclamă metodei Hudson de terapie prin hipnoză. — Hmm. — Şi acum, că am rezolvat această problemă, continuă el, să revenim la micul meu interogatoriu. Ce dracu’ ţi s-a întâmplat astăzi, cât ai fost plecată la cumpărături? Lavinia ezită o vreme, apoi suspină uşor. — Nimic deosebit. Mi s-a părut că am văzut pe cineva cunoscut. Făcu o pauză, luând o gură de ceai, după care continuă: O persoană pe care nu mă aşteptam s-o văd aici, în Londra. — Pe cine anume ai văzut? Lavinia strâmbă din nas. — Trebuie să recunosc că nu am mai întâlnit niciodată un om atât de tenace ca tine în a tot reveni asupra unui subiect despre care i s-a atras în repetate rânduri atenţia că nu se doreşte a fi adus în discuţie. — Şi ăsta nu este decât unul din nenumăratele mele talente. Şi cu siguranţă, unul dintre motivele pentru care tu continui să apelezi din când în când la serviciile mele, în cazurile mai deosebite. Lavinia nu replică. Însă nu o făcea nici din secretomanie, nici din încăpăţânare, se gândi el. Părea foarte neliniştită şi probabil că nu ştia de unde să-şi înceapă istorisirea. Tobias se ridică în picioare. — Hai, draga mea. Să ne luăm hainele şi mănuşile şi să facem împreună o plimbare în parc.

Prolog   Ochii intrusului scăpărau de furie. Dintr-o mişcare, bărbatul mătură cu mâna încă un şir de vase de pe raft. Fragile, obiectele se sparseră pe podea, împrăştiindu-se în sute de cioburi. A trecut apoi la nişte statuete miniaturale. — Doamnă Lake, te sfătuiesc să te grăbeşti cu împachetatul, zise el, canalizându-şi violenţa spre câteva figurine de lut, înfăţişând, în mai multe variante, diverse personaje mitologice – Pani, Afrodite şi satiri. Trăsura pleacă peste cincisprezece minute şi, te asigur, te vei număra printre pasageri împreună cu nepoata dumitale, cu sau fără bagaj e. De lângă scară, Lavinia privea neputincioasă cum musafirul acesta nepoftit îi distrugea toate mărfurile. — N-ai dreptul să faci una ca asta. Mă aduci în sapă de lemn. — Ba dimpotrivă, doamnă. Îţi salvez pielea, spuse el, răsturnând cu vârful cizmei o urnă mare decorată cu motive etrusce. Dar stai liniştită, n-am nevoie de mulţumirile nimănui. Lavinia s-a albit la faţă când urna s-a făcut ţăndări, în contact cu podeaua. Şi-a dat seama că n-avea niciun rost să discute cu un dement. Tipul era hotărât să-i distrugă magazinul, or ea nu putea să-l împiedice. Învăţase de mică să recunoască semnele care indică întotdeauna că e momentul să recurgi la o retragere tactică. Cu toate astea, nu putuse niciodată să accepte cu calm adversităţile sortii. — Dacă am fi în Anglia, aş cere să fii arestat, domnule March. — Ah, ce păcat, dar noi nu ne aflăm în Anglia, doamnă Lake, nu-i aşa?! Tobias March a înşfăcat un centurion de piatră, în mărime naturală şi, apucându-l de scut, l-a azvârlit în faţă. Romanul s-a prăbuşit pe propria-i sabie. — Ne aflăm în Italia, reluă el, aşa că nu-ţi rămâne decât să te supui ordinului meu. Nu avea niciun rost să mai insiste. Fiecare clipă petrecută aici, în încercarea de a-l determina pe Tobias March să se poarte raţional, însemna timp pierdut. Mai bine se ducea să îşi facă bagajele. Din nefericire însă, încăpăţânarea care o caracteriza nu-i permitea să părăsească fără luptă câmpul de bătălie. — Ticălosule, mârâi ea printre dinţi. — Ei, să nu exagerăm, totuşi, o puse el la punct, trântind pe jos încă un rând de vase roşii de lut. Dar cred că am înţeles ce vrei să insinuezi. — E limpede că nu ai nici cel mai elementar bun-simţ, Tobias March. — Nu vreau să mă cert cu dumneata pe această temă, zise el, lovind cu piciorul o statuetă de mărime mijlocie ce o înfăţişa pe Venus goală. Dar nici dumneata nu eşti mai brează din punctul acesta de vedere, să ştii. O trecu un fior de gheaţă, când statuia se sfărâmă. Aceste Venus goale erau solicitate frecvent de clienţii ei. — Nu ţi-e ruşine?! Cum îndrăzneşti?! Faptul că eu şi nepoata mea ne-am trezit izolate aici, la Roma, şi că nevoia ne-a împins să ne apucăm de comerţ, pentru câteva luni, nu te îndreptăţeşte nicidecum să ne insulţi în halul ăsta. — Gata, ajunge, se răsti Tobias, întorcându-se cu faţa spre ea. La lumina lanternei, chipul lui necruţător părea dăltuit într-o piatră mai rece decât oricare dintre statuile aflate acolo. Zi mersi că te-am considerat doar o victimă naivă a infractorului pe care îl urmăresc, şi nu o membră a bandei lui de hoţi şi ucigaşi. — Mi-ai spus că răufăcătorii se foloseau de magazinul meu pentru a face schimb de mesaje. Dar, sinceră să fiu, domnule March, având în vedere comportamentul dumitale grosolan, îmi vine greu să te cred pe cuvânt. Bărbatul scoase din buzunar o foaie de hârtie împăturită. — Negi că acest bilet era ascuns într-unul dintre vasele dumitale? Aruncă o privire spre hârtia aceea blestemată. Cu numai câteva momente în urmă, se uitase uluită la March, care zgâlţâia zdravăn un splendid vas grecesc. Un mesaj, care semăna izbitor de mult cu raportul unui răufăcător către şeful lui, fusese dosit cu grijă în interior. Ceva legat de un târg încheiat cu nişte piraţi. — Ce vină am eu dacă unul dintre clienţii mei a pus un bilet în vasul acela?! exclamă Lavinia, ridicând bărbia. — N-a fost vorba doar despre un client, doamnă Lake. Răufăcătorii se folosesc de magazinul dumitale de câteva săptămâni. — Şi, mă rog, de unde ştii dumneata asta, domnule? — Află că urmăresc acest loc şi pe dumneata personal cam de o lună. Lavinia făcu ochii mari, uluită de tupeul cu care March îşi recunoştea fapta. — Vasăzică, mă spionezi de o lună? — La începutul investigaţiilor mele am presupus că eşti membră a cercului lui Carlisle de aici, din Roma. Abia după ce am studiat bine toate aspectele, am ajuns la concluzia că, probabil, dumneata habar n-ai avut cu ce se îndeletniceau unii dintre aşa-zişii dumitale clienţi. — E revoltător! — Vrei să spui că ai ştiut ce urmăresc, în momentul în care ai sesizat regularitatea cu care veneam aici? o întrebă el pe un ton batjocoritor. — N-am afirmat aşa ceva, negă ea pe un ton cam strident. Ştia însă că nu îşi mai putea stăpâni nervii. În viaţa ei nu fusese aşa de furioasă şi speriată. — Credeam, sincer, că sunt doar nişte cumpărători de antichităţi. — Nu mai spune! făcu Tobias, uitându-se la o colecţie de vase de sticlă verde, aşezate frumos pe un raft de sus. Zâmbetul care i se aşternuse pe buze o înfioră. Şi cât de sinceră eşti, de fapt, doamnă Lake? — Ce vrei să insinuezi? tresări Lavinia. — Nu insinuez nimic. Remarc doar că majoritatea articolelor din acest magazin sunt nişte copii ieftine ale unor obiecte de artă foarte vechi. Prea puţin din ceea ce se află expus aici este autentic. — De unde ştii, mă rog? se răsti ea la el. Până acum nu mi-ai spus că eşti expert în antichităţi, domnule. Să ştii că nu mă impresionezi cu asemenea afirmaţii absurde. Nimeni nu şi-ar închipui că ai fi vreun cunoscător în materie de artă atâta vreme cât mi-ai făcut praf magazinul. — Ai dreptate, doamnă Lake. Nu sunt expert în antichităţile greceşti şi romane. Sunt doar un om de afaceri. — Aiurea! Ce motiv ar avea un simplu om de afaceri să bată drumul până la Roma în urmărirea unui răufăcător pe nume Carlisle? — Sunt aici în numele unuia dintre clienţii mei, care m-a angajat să investighez ce s-a întâmplat cu un individ pe nume Bennett Ruckland. — Şi ce-a păţit acest domn Ruckland? — A fost ucis aici, la Roma, declară Tobias, uitându-se fix la ea. Clientul meu e convins de acest lucru, fiindcă Ruckland aflase prea multe despre organizaţia secretă condusă de Carlisle. — Povestea pare plauzibilă. — Nu mă interesează, e povestea mea, or nimic altceva nu contează în seara asta, rosti el apăsat, azvârlind încă un vas pe jos. Ţi-au mai rămas zece minute, doamnă Lake. Inutil. Apucându-şi poalele rochiei cu mâinile, Lavinia începu să urce scările, dar, străfulgerată de o idee, se opri la jumătatea drumului. — Meseria asta de a investiga tot soiul de crime pentru nişte clienţi care te plătesc mi se pare o îndeletnicire destul de bizară, remarcă ea. Tobias făcu praf o mică lampă cu ulei, de pe vremea romanilor. — Nu mai puţin bizară decât comercializarea unor false antichităţi. — Domnule, ţi-am mai spus că nu sunt false, se aprinse Lavinia. Sunt reproduceri realizate cu scopul de a fi cumpărate ca suveniruri. — Poţi să le numeşti cum vrei. Mie tot mi se pare că seamănă cu nişte pastişe grosolane. — Dar parcă spuneai, domnule, că nu eşti expert în materie de artă! Ai zis că eşti un simplu om de afaceri. — Mai ai încă aproximativ opt minute, doamnă Lake. Lavinia pipăia cu degetele pandantivul de argint de la gât, aşa cum făcea adesea când îşi simţea nervii întinşi la maximum. — Nu-mi dau seama dacă eşti un nemernic monstruos sau doar ţăcănit, şopti ea. — Şi crezi că ar fi vreo diferenţă? remarcă el amuzat, dar pe un ton glacial. — Nu, niciuna. Situaţia devenise imposibilă. N-avea încotro; trebuia să se dea bătută în faţa lui. Oftând uşor din cauza furiei sale neputincioase, se răsuci pe călcâie şi pomi valvârtej în sus, pe scări. Când ajunse în cămăruţa slab luminată, constată că, spre deosebire de ea, Emeline profitase din plin de răgazul care li se lăsase la dispoziţie. Două cufere de mărime mijlocie şi încă unul foarte mare erau deschise, pe jos. Cuferele mai mici erau deja umplute până la refuz. — Bine că ai venit, zise Emeline pe un ton înfundat, cu capul în şifonier. De ce-ai stat atât de mult? — Am încercat să-l conving pe domnul March că n-are dreptul să ne arunce în stradă, acum, în plină noapte. — Dar nu ne aruncă în stradă, o contrazise Emeline, scoţând la iveală un mic vas antic, pe care îl ţinea strâns la piept. Ne-a pus la dispoziţie o trăsură şi doi oameni înarmaţi, care să ne scoată din Roma, tefere şi nevătămate, şi să ne ducă apoi acasă, în Anglia. Mie mi s-a părut un gest mărinimos din partea lui. — Aiurea! Joacă tare, ascultă-mă pe mine, şi nu vrea să-i stăm în cale. în timp ce se străduia să înfăşoare vasul într-o rochie de voal, Emeline zise: — Tipul e convins că suntem în mare primejdie din cauza lui Carlisle, un ticălos care, potrivit spuselor lui, s-ar fi folosit de magazinul nostru pentru a face schimb de mesaje cu oamenii lui. — Ei, na! De ce să luăm de bune afirmaţiile domnului March şi să credem că există un răufăcător ca acesta, care operează aici, la Roma! exclamă Lavinia, deschizând un dulap. Dinăuntru o privea galeş un Apolo frumos şi extrem de bine dotat. Eu, una, nu pun prea mult preţ pe spusele tipului. Un lucru e, însă, limpede: are nevoie de încăperile acestea pentru scopurile lui dubioase. — Eu sunt convinsă că ne-a spus adevărul, insistă Emeline, îndesind vasul învelit într-un al treilea cufăr. Şi, dacă aşa stau lucrurile, are dreptate. Suntem într-adevăr în primejdie. — Dacă există efectiv o bandă de răufăcători în toată tărăşenia asta, nu m-ar mira să aflu că Tobias March e şeful lor. Susţine că e un simplu om de afaceri, dar mie mi s-a părut că are ceva diabolic în el. — Te enervezi uşor şi ai o imaginaţie prea bogată, Lavinia, o dojeni Emeline. Ştii că nu poţi gândi limpede dacă laşi frâu liber imaginaţiei. De jos, se auzeau zgomote de vase sparte. — Lua-l-ar naiba pe tipul ăsta, mormăi Lavinia. Oprindu-se din împachetat, Emeline îşi înclină capul pe umăr, ciulind urechile. — Vrea să lase impresia că am fost victimele unui jaf, nu crezi?! — A zis ceva cum că e mai bine să distrugă magazinul, ca nu cumva Carlisle să intre la bănuieli şi să creadă că a fost descoperit, zise Lavinia, chinuindu-se să-l scoată pe Apolo din dulap. Dar probabil că şi asta e tot o minciună de-a lui. Dacă vrei să ştii părerea mea, tipul se distrează pe cinste acolo, în magazin. E nebun de legat. — Nici vorbă, o contrazise Emeline, ducându-se să mai ia un vas din şifonier. Recunosc, însă, că a fost o idee bună să depozităm piesele autentice aici, sus, ca să nu îi tentăm pe hoţi. — De fapt, singurul nostru noroc în toată povestea asta, preciză Lavinia, apucându-l pe Apolo de bust şi trăgându-l afară din dulap. Mă cutremur când mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă am fi expus originalele astea alături de copiile de jos. Precis că March le-ar fi făcut praf şi pe ele. — Dacă vrei să ştii părerea mea, cel mai mare noroc în chestia asta îl reprezintă convingerea domnului March că nu facem parte din cercul de criminali al lui Carlisle, zise Emeline, învelind un văsuţ într-un prosop şi punându-l apoi în cufăr. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi putut să ne facă dacă ar fi crezut că suntem în cârdăşie cu răufăcătorii aceia, şi nu doar victimele lor inocente. — Asta s-o crezi tu! Ce poate fi mai rău decât faptul că ne-a distrus singura noastră sursă de venit şi că ne dă afară din casă. Aruncând o privire spre zidurile vechi de piatră din jurul lor, Emeline oftă uşor. — Cum să fie cămăruţa asta urâtă „casă“ pentru noi?! Mie nu-mi pare rău că plec de-aici. — Ba ai să vezi tu cât de mult îţi va lipsi, când o să ne trezim leftere la Londra şi nevoite să ne câştigăm existenţa pe stradă. — N-o să ajungem până acolo, o contrazise Emeline, bătând uşor cu palma în vasul învelit în prosop, pe care îl ţinea în mână. Vom vinde toate aceste antichităţi, după ce o să ajungem în Anglia. Ştii bine că sunt o mulţime de colecţionari de vase vechi şi statui antice. Cu banii pe care o să-i scoatem din vânzare vom putea închiria o casă. — Nu pentru multă vreme, însă. Zi mersi dacă vom avea norocul să obţinem suficienţi bani ca să ne putem întreţine măcar şase luni. Când o să rămânem fără niciunul dintre aceste obiecte de valoare, vom fi la mare ananghie. — Până atunci, născoceşti tu ceva, Lavinia, cum ai făcut întotdeauna. Uită-te numai cât de bine ne-am descurcat când ne-am trezit izolate aici, la Roma, după ce patronul nostru a fugit cu contesa aia frumoasă. Ideea ta de a ne apuca de comerţul cu antichităţi a fost absolut genială. Cu un mare efort de voinţă, Lavinia se abţinu să nu urle de exasperare. O înnebunea efectiv această încredere nemărginită pe care o avea Emeline în capacitatea ei de a ieşi cu bine din orice dezastru. — Hai, te rog, ajută-mă să-l mut pe Apolo ăsta, îi zise ea. Emeline se uită lung la imensul nud, pe care Lavinia se căznea să-l târască prin cameră. — O să ocupe aproape tot spaţiul din ultimul cufăr. Poate că ar fi mai bine să renunţăm la el şi să luăm în schimb nişte vase. — Statuia asta a lui Apolo face cât zeci de vase la un loc, îi atrase atenţia Lavinia. Se oprise în mijlocul odăii, gâfâind din cauza efortului şi încercând să apuce mai bine nudul. E cel mai valoros obiect de artă pe care îl avem. Trebuie neapărat să-l luăm cu noi. — Dacă îl băgăm în cufăr, n-o să mai avem loc pentru cărţile tale, remarcă Emeline, cu blândeţe. Lavinia simţi că i se face rău de la stomac. Oprindu-se brusc, se uită la raftul plin eu cărţi de poezie, pe care le adusese din Anglia. Gândul de a renunţa la ele i se părea de neconceput. — O să-mi iau eu altele, rosti ea cu îndârjire, apucând zdravăn statuia. Emeline şovăia, uitându-se atentă la faţa Laviniei. — Eşti sigură? Ştiu că înseamnă enorm pentru tine. — Apolo e mai important. — Foarte bine, zise Emeline, aplecându-se să-l ridice pe Apolo de membrele inferioare. De pe scară se auzea călcătura grea a cizmelor lui Tobias March. După câteva clipe, acesta îşi făcu apariţia în pragul uşii. Se uită întâi la cufere, apoi îşi mută privirile spre Lavinia şi Emeline. — Trebuie să plecaţi imediat, zise el. Nu pot risca să vă mai las să rămâneţi aici nici măcar zece minute. Laviniei îi venea să-i arunce în cap cu unul dintre vase. — Nu plec fără Apolo. Statuia asta e tot ce ne-a mai rămas ca să putem trăi, dacă nu vrem să ajungem pensionarele vreunui bordel din Anglia. Emeline se strâmbă. — Zău aşa, Lavinia, nu mai exagera. — Ăsta e purul adevăr, se răţoi Lavinia. — Ia daţi-mi mie statuia asta afurisită, spuse Tobias, venind spre ele. Şi, luând nudul în braţe, îl puse în cufăr. — Mulţumesc, îi zâmbi Emeline cu căldură. E tare grea. — Ia nu-i mai mulţumi atât, zise Lavinia, scârbită. Uiţi că el e cauza tuturor necazurilor noastre din seara asta?! — Încântat întotdeauna să vă pot fi de folos, spuse Tobias, aranjând mai bine statuia în cufăr. Mai aveţi ceva? — Da, răspunse Lavinia cu promptitudine. Urna aceea de lângă uşă. Este o piesă extrem de rară şi valoroasă. — Nu mai încape în cufăr, remarcă Tobias, cu capacul în mână. Trebuie să alegi între Apolo şi urnă. Nu le poţi lua pe amândouă. Lavinia miji ochii, devenind bănuitoare. — Aha, asta fiindcă vrei să iei dumneata urna, nu-i aşa?! Ţi-ai pus în gând să mi-o furi. — Te asigur, doamnă Lake, că nu mă interesează deloc blestemata asta de urnă. Spune, vrei urna sau statuia lui Apolo? Alege. Acum. — Statuia lui Apolo, mormăi ea. Emeline se dusese să îndese o cămaşă de noapte şi nişte pantofi în jurul nudului. — Cred că suntem gata, domnule March. — Da, într-adevăr, întări şi Lavinia, cu un zâmbet tăios. Complet gata. Sper ca într-o bună zi să te pot răsplăti pentru munca din seara asta, domnule March. — Ce-i asta, doamnă Lake, o ameninţare? întrebă el, trântind capacul cufărului. — Ia-o cum vrei, domnule, îi replică ea, luând poşeta într-o mână şi pelerina de drum în cealaltă. Haide, Emeline, să plecăm până nu-i trece prin cap domnului March să dea foc la casă cu noi înăuntru. — N-are rost să fii aşa de urâcioasă, o dojeni Emeline, luându-şi pelerina şi o pălărie. În situaţia de faţă, cred că domnul March dă dovadă de o admirabilă stăpânire de sine. Tobias a înclinat din cap. — Îţi mulţumesc pentru înţelegere, domnişoară Emeline. — Nu trebuie să iei în seamă remarcile Laviniei, domnule, zise Emeline. Aşa e ea; când se simte contrariată şi presată, are tendinţa să-şi cam piardă cumpătul. — Am remarcat, răspunse Tobias, fixând-o pe Lavinia cu o privire rece. — Sper să fii înţelegător, aşadar, continuă Emeline. Pe lângă toate neplăcerile din seara asta, ne vedem obligate să lăsăm aici şi cărţile ei de poezie. I-a fost foarte greu să ia această decizie. Îi plac enorm poeziile, să ştii. — Oh, Doamne, încetează! exclamă Lavinia, punându-şi pelerina pe umeri şi pornind cu paşi iuţi spre uşă. Refuz să mai ascult conversaţia asta ridicolă. Un lucru e cert, abia aştept să scap de compania dumitale dezagreabilă, domnule March. — Mă jigneşti, doamnă Lake. — Nu atât de tare cum aş fi vrut. Oprindu-se în capul scărilor, Lavinia întoarse capul spre el. Nu părea câtuşi de puţin ofensat. Ba dimpotrivă, ai fi putut jura că se simte la largul său. Iar uşurinţa cu care a ridicat imul dintre cufere dovedea excelenta lui condiţie fizică. — În ce mă priveşte, eu abia aştept să ajung acasă, zise Emeline, grăbindu-se spre scară. Italia e o ţară frumoasă, dar mie mi-a fost dor de Londra. — Şi mie, confirmă Lavinia, făcând efortul de a-şi smulge privirea de la umerii laţi ai lui Tobias March. Toată aventura asta m-a dat peste cap, adăugă ea, coborând furioasă scara. De fapt, cine a avut ideea să venim la Roma ca însoţitoare ale doamnei Underwood?! Oribilă creatură! — Parcă tu, spuse Emeline, dregându-şi glasul. — Data viitoare, când o să-ţi mai sugerez ceva atât de bizar, te rog să fii aşa de bună şi să-mi dai cu nişte oţet pe la nas, ca să-mi revin în simţiri. — Fără îndoială că, la momentul respectiv, ideea a părut de-a dreptul strălucită, spuse, din spatele ei, Tobias March. — Aşa e, murmură Emeline, pe un ton neutru. „Gândeşte-te ce încântător ar fi să petrecem un sezon la Roma“, zicea Lavinia. „în mijlocul atâtor antichităţi inspirate“, insista tot ea. „Şi totul pe cheltuiala doamnei Underwood“, nu uita ea să adauge. „Vom trăi pe picior mare, alături de nişte oameni din lumea bună’ ’, spunea Lavinia, atunci. — Încetează, Emeline, se răţoi Lavinia la ea. Ştii foarte bine că a fost o experienţă instructivă. — Din mai multe puncte de vedere, îmi imaginez, se grăbi Tobias să comenteze. Asta dacă mă gândesc la bârfele pe care le-am auzit despre petrecerile date de către doamna Underwood. E-adevărat că până la orgii mai era doar un pas? Lavinia scrâşni din dinţi. — Recunosc că au avut loc vreo două incidente minore, nu prea fericite. — Dădea nişte petreceri cam ciudate, mărturisi Emeline. Lavinia şi cu mine a trebuit să ne închidem în dormitor, până s-au terminat. După părerea mea, însă, situaţia a scăpat complet de sub control, într-o dimineaţă, când am constatat că doamna Underwood fugise cu contele ei. Din cauza asta, noi ne-am trezit singure şi leftere într-o ţară străină. — Totuşi, ţinu să precizeze Lavinia, ne-am descurcat destul de bine, până când ai apărut dumneata, domnule March, şi te-ai amestecat în treburile noastre. — Regret nespus, doamnă Lake, că am fost nevoit să procedez aşa, zise Tobias. Ajunsă la parter, Lavinia se opri lângă scară, cuprinzând cu privirea magazinul plin de vase şi statui făcute ţăndări. A distrus tot, se gândi ea. N-a rămas un vas nespart. În niciun ceas, omul acesta distrusese o afacere pe care ele o puseseră în picioare într-un răstimp de aproape patru luni. — Nu pot crede că regretele dumitale sunt la fel de mari ca ale mele, domnule March, îi zise ea, apucând mai bine poşeta şi păşind printre cioburi spre uşă. După părerea mea, dezastrul acesta ti se datorează exclusiv dumitale.   Nu se crăpase încă de ziuă, când Tobias a auzit deschizându-se, în fine, uşa din spatele magazinului. Stătea la pândă pe scări, în întuneric, cu pistolul în mână. Din camera din spate şi-a făcut apariţia un bărbat cu un felinar, ce împrăştia o lumină slabă. Când a văzut dezastrul din magazin şi podeaua plină de cioburi, a încremenit locului. — Fir-ar să fie de porcărie! Punând felinarul pe tejghea, a traversat repede încăperea ca să vadă ce mai rămăsese dintr-un anumit vas mare. — Ce porcărie! bombăni el din nou. Răsucindu-se pe călcâie, se uită la toate obiectele distruse. — Cauţi ceva, Carlisle? îl întrebă Tobias, coborând o treaptă. Carlisle înlemni. La lumina palidă a felinarului, faţa lui era ca o mască a răului. — Tu cine mai eşti? — Nu mă cunoşti. M-a trimis după tine un prieten de-al lui Bennett Ruckland. — Ruckland. Da, bineînţeles. Trebuia să mă fi aşteptat la asta. Carlisle se mişcă cu o iuţeală fulgerătoare. Ridicând mâna, scoase la iveală un pistol, gata să tragă. Dar Tobias era pregătit. Trase şi el piedica de la pistol şi apăsă pe trăgaci. Împuşcătura nu şi-a atins ţinta. Tobias a băgat mâna în buzunar şi a scos o altă armă, mai eficientă. Prea târziu, însă. Carlisle trăsese deja. Tobias simţi că-i fuge pământul de sub picioare. Impactul îl aruncă pe spate. Descleştându-şi degetele de pe pistolul cu care nu mai apucase să tragă, Tobias se prinse de balustradă în ultimul moment, astfel că nu se rostogoli pe scări, cu capul în jos. Carlisle se pregătea deja să tragă cu al doilea pistol. Tobias încercă să urce scara înapoi. Îl durea foarte tare piciorul stâng. Abia dacă putea să-l mai mişte. Întorcându-se pe burtă, se târî în sus pe scări, împingându-se în mâini şi în piciorul drept, ca un crab. Piciorul îi alunecă pe ceva umed – îi curgea sânge din piciorul rănit. Dedesubt, Carlisle înainta cu prudenţă spre scară. Nu mai trăsese şi cu al doilea pistol din cauza luminii difuze, care nu-i permitea să-l repereze. Da, întunericul era singura lui speranţă. Izbuti să ajungă pe palier, iar de acolo se aruncă peste pragul uşii, în încăperea neluminată, atingând cu mâna urna grea pe care Lavinia n-o mai luase cu ea, la plecare. — Ce poate fi mai supărător decât să ratezi ţinta? întrebă Carlisle, pe un ton voit amabil. Şi, pe urmă, să-ţi mai cadă din mână şi al doilea pistol. Mare neîndemânare, zău aşa. Acum urca repede scara, mult mai sigur pe el. Tobias apucă urna, o întoarse cu partea rotunjită spre sine şi încercă să respire cât mai liniştit. Durerea din piciorul stâng se accentuase. — Tipul care te-a trimis pe urmele mele s-a sinchisit măcar să-ţi spună că probabil n-o să te mai întorci viu în Anglia? îl întrebă Carlisle, de la jumătatea scărilor. Ţi-a zis cumva că am fost membru al Camerei albastre? Ştii ce înseamnă asta, amice? N-avea decât o şansă, îşi spuse Tobias. Trebuia să aştepte momentul propice. — Nu ştiu cu cât te-au plătit ca să vii după mine, dar în mod cert te-ai lăsat păcălit. Mare prost ai fost că ai acceptat târgul, mai zise Carlisle, pregătindu-se să păşească pe palier. Chestia asta te va costa viaţa, adăugă el, pe un ton nerăbdător. În acel moment, cu un ultim efort, Tobias dădu brânci urnei grele, care se rostogoli spre scară. — Ce-i asta? exclamă Carlisle, încremenind pe ultima treaptă. De unde vine zgomotul ăsta? Urna se izbi violent de picioarele lui. Carlisle scoase un urlet de durere. Tobias îl auzi zgâriind peretele cu unghiile, în încercarea disperată, dar zadarnică, de a-şi recăpăta echilibrul. Se auzi o serie de bufnituri sacadate, pe măsură ce Carlisle se rostogolea pe trepte. Zbieretele lui Carlisle amuţiră înainte ca trupul lui să se lovească de podea. Smulgând cearşaful de pe pat, Tobias rupse din el o fâşie lungă, pe care şi-o înfăşură pe coapsa stângă. Când se ridică în picioare, simţi că se învârte camera cu el. Clătinându-se, gata să leşine, începu să coboare treptele, făcând eforturi supraomeneşti să nu cadă. Carlisle zăcea răstignit la picioarele scării, cu gâtul răsucit într-o poziţie nefirească. Cioburile urnei sparte erau împrăştiate în jurul lui. — Ghinionul tău că l-a ales pe Apolo, şopti Tobias, uitându-se la mort. Dacă mă gândesc bine, decizia s-a dovedit excelentă. Doamna a avut o intuiţie nemaipomenită.    

PROLOG   Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   Scheletul zăcea întins pe un pat sculptat migălos şi foarte împodobit, plasat în centrul vechiului laborator care devenise mormântul alchimistului. Oasele vechi de mai bine de două sute de ani erau încă înfăşurate în zdrenţele unui halat care fusese cu siguranţă croit din cea mai scumpă mătase şi catifea. Mănuşi și papuci brodaţi cu fir de aur încă mai înfăşurau oasele mâinilor, respectiv ale picioarelor, creând o stranie iluzie de carne. — Probabil croitorul lui îl iubea, spuse Gabriel Jones. — Dacă ai un client alchimist, asta nu însemnă neapărat că omul nu poate avea un acut simţ al eleganţei, remarcă Caleb Jones. Gabriel aruncă o privire la hainele vărului său, apoi se uită la ţinuta lui. Atât pantalonii, cât şi cămăşile de in pe care le purtau erau pline de praf şi de noroi, dar, ca şi cizmele, erau lucrate de mână şi le veneau ca turnate. — O trăsătură de familie, după câte se pare, spuse Gabriel. — O adăugire frumoasă la legenda familiei Jones, fu de acord Caleb. Gabriel se apropie de pat şi ridică mai sus braţul în care ţinea felinarul. În lumina tremurătoare a acestuia putu să distingă simbolurile criptice, specifice alchimiştilor, pentru mercur, argint şi aur, simboluri care împodobeau poalele largi ale halatului în care era înfăşurat scheletul. Simboluri similare erau incrustate şi în tăblia de lemn a patului. Lângă pat, pe podea, se afla un cufăr. Cele două sute de ani care trecuseră peste metalul părţilor lui laterale îl acoperiseră cu rugină, dar capacul era protejat de un strat subţire de metal rezistent la coroziune. Aur, gândi Gabriel. Se aplecă şi şterse cu o batistă imaculată o mică parte din praful care acoperea capacul. În lumina puţină se puteau desluşi decoraţiunile care împodobeau stratul subţire de aur – un model cu frunze – precum şi câteva cuvinte în latina veche, gravate de asemenea în aur. — E uimitor că în două sute de ani locul acesta nu a fost descoperit şi jefuit, spuse el. Mai mult ca sigur că alchimistul îşi făcuse o grămadă de duşmani şi de rivali de‑a lungul vieţii. Asta ca să nu mai vorbim de toţi membrii Societăţii Arcanului şi nici de membrii familiei Jones, care îl caută de zeci de ani. — Alchimistul era, pe bună dreptate, cunoscut drept o persoană foarte isteaţă şi foarte secretoasă, îi reaminti Caleb. — O altă trăsătură de familie. — E adevărat, fu de acord Caleb. În vocea lui apăruse o umbră de tristețe. între el şi vărul lui existau multe deosebiri, gândi Gabriel. Caleb era un tip meditativ, care cădea adesea în muţenie. Prefera să stea singur în laboratorul lui. Nu avea prea multă răbdare cu vizitatorii, cu musafirii sau cu orice alte persoane care așteptau din partea lui cordialitate sau măcar o urmă de amabilitate. Gabriel fusese dintotdeauna mai activ din punct de vedere social şi mai puţin capricios decât vărul său, dar în ultima vreme simţise şi el nevoia să se retragă în propria bibliotecă pentru perioade destul de mari de timp. Ştia că se folosea de clipele acestea de studiu nu numai ca o modalitate de îmbogăţire a cunoştinţelor, ci şi de izolare, poate chiar de evadare. Amândoi încercau să scape, fiecare în felul lui, de acele aspecte ale firii lor care nu puteau fi calificate decât ca anormale, gândi el. Se îndoia că vreunul dintre ei ar fi putut să găsească într‑o bibliotecă, ori într‑un laborator, ceea ce căutau. Caleb examină una dintre cărţile vechi. — O să avem nevoie de ajutor pentru a împacheta toate relicvele astea. — Putem să angajăm câţiva oameni din sat, spuse Gabriel. Începu automat să schiţeze în gând un plan de acţiune cu privire la împachetarea şi expedierea lucrurilor găsite în laboratorul‑mormânt al alchimistului. Se pricepea la planuri de acţiune. Tatăl său îi spusese nu o dată că talentul lui la construirea celor mai bune strategii era strâns legat de neobişnuitele sale puteri paranormale. Totuşi, Gabriel prefera să considere acest talent ca pe o manifestare a acelei părţi a lui care era normală. Îşi dorea cu disperare să creadă că era un om logic, raţional, modern şi nu un individ primitiv, necivilizat, blocat într‑un stadiu inferior al evoluţiei. Alungă din minte aceste gânduri tulburătoare şi se concentră asupra planurilor de transportare a relicvelor. Cel mai apropiat sat se afla la câţiva kilometri distanţă. Era o mică aşezare, care supravieţuise de‑a lungul secolelor datorită contrabandei. Oamenii de acolo ştiau să păstreze un secret, mai ales dacă la mijloc erau şi ceva bani pentru ei. Societatea Arcanului îşi putea permite să cumpere tăcerea sătenilor, reflectă Gabriel. Locaţia izolată de pe coastă, pe care alchimistul o alesese pentru laboratorul său, o mică fortăreaţă, arăta dezolant chiar şi astăzi. Acum două sute de ani probabil că zona era şi mai sălbatică şi mai izolată, gândi el. Laboratorul‑mormânt era ascuns sub pământ, sub ruinele unui castel. Când el şi Caleb reuşiseră în sfârşit să deschidă uşa laboratorului, cu puţină vreme în urmă, îi întâmpinase o duhoare grea de cadavru care îi făcuse pe amândoi să se dea înapoi, tuşind şi gâfâind. Hotărâseră de comun acord să aştepte până când atmosfera din cameră avea să fie împrospătată de briza răcoroasă a oceanului şi abia apoi să intre. Odată înăuntru, se treziseră într‑o cameră mobilată în maniera unui birou de studiu. Volume vechi, legate în piele, cu cotoarele roase şi crăpate pe alocuri, erau aliniate în rafturile bibliotecii. Două sfeşnice erau puse la îndemână, aşteptând parcă să fie împodobite cu lumânări şi aprinse. Aparatele vechi de două sute de ani pe care alchimistul le folosise pentru experimentele sale se aliniau ordonat de‑a lungul unei mese lungi de lucru. Eprubetele şi celelalte vase de sticlă erau năclăite de mizerie. Instrumentele metalice, arzătoarele şi foalele erau pline de rugină. — Dacă există ceva de valoare aici, cu siguranţă că se află în cufărul acela, spuse Caleb. Dar nu văd pe nicăieri vreo cheie. Crezi c‑ar trebui să forţăm încuietoarea acum sau să aşteptăm până ajungem înapoi Ia Casa Arcanului? — Eu zic c‑ar fi mai bine să aflăm acum cu ce avem de‑a face, spuse Gabriel. Se lăsă pe vine lângă cufărul solid şi examină atent încuietoarea de metal. Dacă înăuntru se află o comoară, aur şi pietre preţioase, va trebui să luăm măsuri suplimentare de precauţie pentru protejarea conţinutului pe drumul spre casă. — Avem nevoie de nişte scule solide pentru a forţa încuietoarea aia. Gabriel aruncă o privire spre schelet. Un mic obiect metalic se zărea lângă o mână, ascuns parţial sub mănuşă. — Cred c‑am zărit cheia, spuse el. Se aplecă şi ridică cu grijă degetele mănuşii pentru a scoate cheia. Se auzi un trosnet uşor. Mâna se desprinse din încheietură. Gabriel se trezi ţinând în mână o mănuşă plină cu oase. — La naiba, murmură Caleb. M‑au trecut fiori pe şira spinării. Credeam că asta se întâmplă numai în romanele de senzaţie. — Nu e decât un schelet, spuse Gabriel, punând pe pat mănuşa şi conţinutul ei morbid. Un schelet vechi de două sute de ani. — Ah, dar acesta se întâmplă să fie scheletul lui Sylvester Jones, Alchimistul, strămoşul nostru şi fondatorul Societăţii Arcanului, spuse Caleb. Din câte ştim noi, tipul era foarte viclean şi foarte periculos. Poate că nu‑i place ca laboratorul lui să fie descoperit după atâta amar de ani. Gabriel se lăsă din nou pe vine, lângă cufăr. — Dacă i‑ar fi păsat atât de mult de intimitatea lui, n‑ar mai fi lăsat tot felul de indicii despre locul ăsta în seria de scrisori pe care le‑a trimis înainte de a muri. Scrisorile zăcuseră în arhivele Societăţii până în urmă cu câteva luni, când el le scosese de acolo şi reuşise să descifreze codul secret al alchimistului. Introduse cheia în broasca cufărului şi îşi dădu imediat seama că nu va merge. — E prea ruginită, spuse el. Adu sculele. Zece minute mai târziu reuşiră împreună să deschidă cufărul. Capacul se ridică greu. Balamalele ruginite scârţâiră prelung. Dar nu urmă nicio explozie, nu se ridicară limbi de foc şi nu avură parte de nicio altă surpriză neplăcută. Gabriel şi Caleb se uitară în cufăr. — Şi noi care credeam că o să găsim aur şi pietre preţioase, spuse Caleb. — Din fericire, n‑am pornit această expediţie în speranţa că vom descoperi o comoară, îl aprobă Gabriel. În cufăr nu se afla decât un caiet mic, legat în piele. Ridică respectivul caiet şi îl deschise cu mare grijă. — Bănuiesc că aici vom găsi formula la care făcea referire alchimistul în hârtiile şi în scrisorile lui. Pentru el, probabil că formula aceea era mai preţioasă decât aurul şi pietrele preţioase. Paginile îngălbenite erau acoperite cu scrisul ordonat al alchimistului, totul într‑o latină criptică. Caleb se aplecă spre a se putea uita mai bine la adunătura aceea aparent neinteligibilă de cifre, litere, simboluri şi cuvinte care acopereau prima pagină. — E scris într‑unul dintre blestematele lui de coduri secrete, spuse el, clătinând din cap. Gabriel întoarse o pagină. — Înclinaţia pentru secrete şi coduri este o tradiţie pe care membrii Societăţii Arcanului o păstrează cu mare entuziasm de peste două secole. — În viața mea n‑am întâlnit o adunătură mai mare de excentrici obsedaţi şi exclusivişti ca Societatea Arcanului. Gabriel închise grijuliu caietul şi întâlni privirea lui Caleb. — Cred că există destui oameni care ne‑ar cataloga şi pe noi cel puţin la fel de excentrici ca oricare dintre membrii Societăţii. — Probabil că excentrici nu este cuvântul care ni se potriveşte cel mai bine. Maxilarul lui Caleb se încordă. Dar nici n‑aş încerca să găsesc un altul mai potrivit. Gabriel nu‑l contrazise. Când erau mai tineri, se bucuraseră din plin de excentricităţile lor şi consideraseră sensibilitatea lor specială ca pe ceva normal. Dar vârsta adultă şi maturitatea le oferiseră altă perspectivă, mai precaută. Şi acum, parcă pentru a‑şi face viaţa şi mai dificilă, gândi Gabriel, avea de furcă şi cu un părinte cu vederi foarte moderne, care devenise un entuziast susţinător al teoriilor domnului Darwin. Hippolyte Jones era hotărât să‑l vadă pe fiul lui căsătorit cât mai repede cu putinţă. Gabriel ajunsese la concluzia că dorinţa secretă a tatălui său era să vadă dacă neobişnuita sensibilitate paranormală pe care o avea fiul lui se va dovedi o trăsătură ereditară. La naiba, nu se va lăsa târât într‑un experiment asupra evoluţiei, gândi Gabriel. Cât despre găsirea unei soţii, prefera să conducă el însuşi operaţiunile. Se uită spre Caleb. — Te‑ai gândit vreodată că noi suntem membrii unei societăţi pline de excentrici secretoşi şi singuratici, obsedaţi de mistere şi ciudăţenii? — Nu e vina noastră, declamă Caleb, aplecându‑se să se uite mai bine la unul din străvechile instrumente de pe masa de lucru. Noi nu făceam decât să ne îndeplinim îndatoririle de buni fii atunci când ne‑am lăsat prinşi în mrejele lor. Ştii la fel de bine ca şi mine că atât tatăl meu, cât şi al tău ar fi fost pur şi simplu scandalizaţi dacă am fi refuzat să intrăm şi noi în mult‑iubita lor Societate. Pe lângă asta, n‑ai niciun drept să te plângi. Tu ai fost cel care m‑a convins să particip la ceremonia aia blestemată. Gabriel se uită în jos la inelul negru‑auriu cu onix pe care‑l purta pe mâna dreaptă. Pe piatră era incrustat simbolul alchimist al focului. — Ştiu foarte bine chestia asta, spuse el. Caleb răsuflă zgomotos. — Îmi dau seama că ai fost supus unei presiuni imense pentru a intra în Societate, mai ales ţinând seama de circumstanţe. — Da. Gabriel închise capacul greu al cufărului şi studie cuvintele criptice incrustate în foiţa de aur ce‑l acoperea. Sper din toată inima că nu e vorba de un blestem de alchimist. Cel care va cuteza să deschidă acest cufăr va muri în chinuri înainte de răsăritul soarelui, sau ceva de genul ăsta. — Probabil că e vorba de un blestem sau cel puţin de un fel de avertisment. Caleb ridică din umeri. Vechii alchimişti erau cunoscuţi pentru chestiile de genul ăsta. Dar tu şi cu mine aparţinem vremurilor moderne, nu‑i aşa? Noi nu credem în astfel de baliverne.   Primul bărbat a murit trei zile mai târziu. Se numea Riggs. Era unul dintre sătenii pe care Gabriel şi Caleb îi angajaseră să împacheteze lucrurile găsite în mormântul alchimistului şi să ducă în siguranţă cutiile în vagoane pentru a fi transportate. Trupul lui fusese descoperit într‑o fundătură străveche, în apropierea portului. Riggs fusese înjunghiat de două ori. Prima lovitură îi perforase pieptul. A doua îi tăiase beregata. Pe pietrele vechi ale aleii se scursese mult sânge. Fusese ucis cu propriul lui cuţit, aflat acum lângă el, cu lama plină de sânge închegat. — Mi s‑a spus că Riggs era un singuratic căruia îi plăceau femeile, îi plăcea să bea şi să se încaiere prin taverne, spuse Caleb. Din câte spun localnicii, era de aşteptat s‑o sfârşească rău mai devreme sau mai târziu. Se presupune că s‑a luat la harţă cu cineva care era mai puternic, mai rapid sau mai norocos decât el. Se uită la Gabriel; aşteptă fără să mai spună nimic. Resemnat în faţa inevitabilului, Gabriel se lăsă pe vine lângă cadavru. Apucă îngândurat cuţitul de mâner, îşi concentră atenţia asupra armei crimei şi se pregăti de şocul avertismentului cutremurător care ştia că o să vină. În mânerul cuţitului rămăsese o mare cantitate de energie. Crima nu fusese comisă decât cu câteva ore în urmă. Senzaţii puternice rămăseseră încă legate de lama cuţitului, de‑ajuns de puternice pentru a declanşa emoţii întunecate în adâncurile fiinţei lui. Îşi simţi toate simţurile ascuţindu‑se. Se simţea dintr‑o dată mai alert, într‑o anume stare metafizică. Tulburător era că dorinţa primordială de a vâna îi încingea sângele. Dădu drumul repede cuţitului care căzu zdrăngănind pe pietrele aleii şi se ridică în picioare. Caleb îl urmărea cu o privire intensă. — Ei bine? — Riggs nu a fost ucis de un străin cuprins deodată de furie sau de panică, spuse Gabriel. Strânse absent mâna în care ţinuse cuţitul. Era un gest automat, o încercare zadarnică de a scăpa de întinarea răului care continua parcă să plutească în jurul lui şi de dorinţa de a vâna pe care i‑o stârnise. Cel peste care‑a dat în fundătura asta venise aici cu intenţia de a‑l ucide. A fost o crimă comisă cu premeditare, cu sânge rece. — Un soţ încornorat sau poate un duşman mai vechi. — Asta e cea mai plauzibilă explicaţie, îl aprobă Gabriel. Dar putea simţi cum influxurile energetice fac să i se ridice părul de pe ceafă. Autorităţile vor ajunge cu siguranţă la această concluzie, mai ales ţinând seama de reputaţia lui Riggs. Totuşi, cred c‑ar fi bine să inventariem conţinutul lăzilor. Sprâncenele tui Caleb se ridicară. — Crezi că Riggs a furat vreun artefact şi a încercat sa‑l vândă cuiva care apoi l‑a omorât? — Poate. — Credeam c‑am căzut amândoi de acord că în laboratorul alchimistului n‑am prea văzut obiecte de valoare, oricum, niciunul care să merite sa mori pentru el. Hai să anunţăm autorităţile locale şi apoi să ne uităm la lăzile acelea, spuse Gabriel încet. Se întoarse şi o luă repede spre intrarea îngustă a aleii, dornic să se îndepărteze cât mai rapid de locul în care se petrecuse răbufnirea aceea de violenţă. Îşi ţinea încă sub control impulsul de a vâna, dar îl simţea şoptindu‑i din adâncurile întunecoase ale ființei lui, făcându‑l atent la cealaltă latură a firii lui, o parte care nu avea nimic în comun cu modernul.   Dură destul de mult ca să verifice toate lăzile în care fuseseră puse artefactele după ce fuseseră împachetate cu grijă, gata de transport. Totul fusese confruntat cu lista pe care Caleb şi Gabriel o întocmiseră înainte de ambalarea lucrurilor. Până la urmă descoperiră că nu lipsea decât un singur obiect. — A luat blestematul acela de caiet, spuse Caleb dezgustat. N‑o să fie deloc amuzant să explicăm pierderea asta taţilor noştri, cu atât mai puţin membrilor Consiliului. Gabriel contemplă interiorul gol al cufărului. — Probabil că i‑am uşurat munca forţând capacul. N‑a trebuit să se chinuie prea mult pentru a pune mâna pe caiet. Dar de ce‑ar vrea cineva chestia aia? Mâzgălelile şi elucubraţiile unui bătrân alchimist nebun ar fi putut fi interesante doar pentru un cercetător. Obiectul avea o însemnătate istorică doar pentru membrii Societăţii Arcanului şi doar pentru că Sylvester a fost fondatorul Societății. Caleb clătină din cap. — Se pare că există cineva care chiar crede că formula aceea funcţionează. Cineva care este dispus să ucidă pentru a pune mâna pe ea. — Ei bine, un lucru e sigur. Am fost martorii începutului unei noi legende numai bună de adăugat în panoplia Societăţii Arcanului. Caleb se încruntă. — Blestemul lui Sylvester Alchimistul? — Sună interesant, nu crezi?    

1 Primul indiciu că planurile lui întocmite cu grijă pentru noaptea aceea erau condamnate îl avu când deschise uşa dormitorului şi o găsi pe Cleopatra stând în hol. — Fir-ar al dracului! spuse cl foarte încet. Mă aşteptam să fie Minerva. Îndelung anticipata lui viziune a unei nopţi de pasiune petrecută într-un pat confortabil cu amanta şi ocazionala parteneră a lui de afaceri, Lavinia Lake, se estompă într-o ceaţă nedesluşită. Trecutul venise să-l bântuie în cel mai nepotrivit moment. — Bună, Tobias. Femeia din hol coborî masca verde cu auriu ataşată la beţişorul de aur din mână. Diadema în formă tic cobră care îi împodobea peruca lungă şi neagră, împletită cu artă, licărea la lumina unui felinar de perete. Un amuzament răutăcios licărea în ochii întunecaţi. — A trecut mult timp, nu-i aşa? Pot să intru? De fapt, trecuseră trei ani de când o văzuse ultima dată pe Aspasia Gray, dar se schimbase foarte puţin. Încă era o femeie uluitor de frumoasă, cu un profil clasic care se potrivea bine deghizării ei în regină a Egiptului. El ştia că părul ei adevărat era de un castaniu închis, frumos. Silueta înaltă, elegant proporţionată era şi mai bine pusă în valoare de rochia lungă, de un verde pal, tivită cu broderii de aur. Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă în seara asta era să reînnoiască vechi cunoştinţe, se gândi Tobias March. Dar vederea Aspasiei Gray spulberase net starea de spirit. Amintiri din perioada foarte întunecată din urmă cu trei ani năvăliră peste el cu forţa valurilor purtate de furtună. Cu un efort, îşi adună minţile şi trecu repede în revistă holul întunecat din spatele Aspasiei. Nici urmă de Lavinia. Poate că, dacă acţiona repede, reuşea să scape de musafira lui nedorită înainte ca seara să fie total compromisă. — Cred că ar fi bine să intri. Reţinut, se dădu înapoi. — Nu te-ai schimbat, domnule, murmură ea. La fel de politicos ca întotdeauna, văd. Intră în camera luminată de foc cu un foşnet moale de fuste de mătase şi o iluzie de parfum exotic. El închise uşa şi se întoarse spre ea. Nu observase nicio Cleopatră la balul de la începutul serii, dar nu era de mirare. Castelul Beaumont era o monstruozitate de casă – uriaşă, întinsă – şi în seara asta era înţesat de oameni. Pe el îl interesase doar un oaspete anume. Invitaţia la petrecere venise prin intermediul bunăvoinţei lordului Vale. Primul impuls al lui Tobias fusese să decline oferta. Nu-1 prea interesau astfel de chestii. Petrecerile de casă, mai ales, i se păreau în cel mai bun caz plicticoase, cu toate că experienţa lui în acest domeniu era limitată. Dar apoi Vale îi reamintise de atracţia deosebită a unei petreceri într-o casă de ţară organizată aşa cum se cuvine. Da, există mic dejunuri lungi şi plicticoase şi conversaţii frivole şi jocuri prosteşti, dar reţine acest aspect extrem de important, foarte relevant: ţie şi doamnei Lake vi se va pune la dispoziţie câte un dormitor privat. Mai mult, nimeni nu va acorda nici cea mai mică atenţie pe care dintre aceste dormitoare veţi alege să le ocupaţi la noapte. Într-adevăr, obiectivul real al unei petreceri de casă bine plănuite este să asigure multe ocazii de genul ăsta. Aluzia la adevăratul caracter al unei mari petreceri de casă îl lovise pe Tobias cu forţa unui trăsnet. Când Vale, care nu avea nicio intenţie să participe la afacerea Beaumont, îi oferise să călătorească cu una dintre caleştile lui personale, Tobias se însufleţise. Fusese surprins, ca să nu spunem foarte uşurat, când Lavinia acceptase planul fără multe fasoane. Bănuia că entuziasmul ei era generat în mare parte de faptul că ea vedea într-o asemenea petrecere un excelent prilej de a pescui noi afaceri. Dar refuza să admită aspectul ăsta ca să nu-i afecteze moralul. Pentru prima dată de când se cunoşteau aveau să-şi permită luxul de a petrece nu numai o bună parte de noapte, ci două nopţi întregi în căldura şi intimitatea confortabilă a unui pat adevărat. Perspectiva fusese ameţitoare. Pentru prima dată nu avea să mai fie nevoie să se furişeze în zonele izolate ale parcului sau să se mulţumească cu masa de lucru din micul birou al Laviniei. Timp de trei zile minunate nu va fi obligat să se bizuie pe bunăvoinţa menajerei Laviniei, care putea fi convinsă uneori să se ducă la prăvălie după stafide când venea cl în vizită. Bineînţeles că savura toate întâlnirile prea scurte cu Lavinia în oraş, dar ocaziile acelea – oricât de stimulatoare – tindeau să fie precipitate şi uneori îl călcau pe nervi. Vremea avea scârbosul obicei de a se strica, aducând ploaie în după-amiezele în care el alegea parcul pentru întâlnire, şi nu ştiai niciodată când nepoata Laviniei, Emeline, putea alege un moment inoportun pentru a se întoarce acasă. Mai era şi caracterul imprevizibil al afacerii în care el şi Lavinia erau angajaţi. Când îţi oferi serviciile persoanelor care doresc să întreprinzi pentru ele investigaţii şi anchete particulare, nu ştii niciodată când îţi poate bate la uşă un client. Se uită la Aspasia. — Ce dracu’ cauţi aici? Credeam că eşti la Paris. — Ştiu prea bine că ai tendinţa să fii direct până la a deveni grosolan uneori, Tobias Dar sunt convinsă că merit o primire mai caldă din partea ta. În definitiv, nu sunt doar o cunoştinţă întâmplătoare. Avea dreptate, se gândi el. Amândoi erau înlănţuiţi pe veci de evenimentele din trecut şi de un mort pe nume Zachary Elland. — Scuzele mele, spuse el încet, dar adevărul e că m-ai luat prin surprindere. Nu te-am văzut azi după-amiază când au năvălit ceilalţi oaspeţi în castel, şi nici nu te-am observat la balul mascat din seara asta. — Am ajuns foarte târziu, după ce festivităţile serii începuseră. Te-am văzut la bal, dar erai ocupat cu micuţa ta prietenă roşcată. Aspasia îşi scoase mănuşile cu o graţie languroasă şi întinse mâinile spre foc. Cine naiba e ea, Tobias? N-aş fi zis că e genul tău. — Se numeşte doamna Lake. Nu se osteni să-şi ascundă enervarea din glas. — Ah, înţeleg. se uită în flăcări. Sunteţi amanţi. Era o afirmaţie, nu o întrebare. — Suntem şi parteneri de afaceri, spuse el pe un ton egal. Din când în când. Aspasia se uită la el, cu sprâncenele fine ridicate într-o expresie uşor ironică. — Nu înţeleg. Te referi la tranzacţii financiare în care sunteţi angajaţi voi doi? — Într-un fel. Doamna Lake şi cu mine ne câştigăm existenţa în acelaşi fel. Ea primeşte comenzi pentru anchete private, exact ca şi mine. Anumite cazuri le investigăm împreună. Pe buzele ei flutură un zâmbet trecător. — Presupun că afacerea cu anchete particulare este o treaptă mai sus de spionaj, dar de bună seamă nu e nici pe departe la fel de respectabilă precum cariera ta anterioară de om de afaceri. — Consider că se potriveşte cu temperamentul meu. — N-am să întreb cum îşi câştiga existenţa partenera ta înainte de a aborda această profesie ciudată. Ce e destul e destul, se gândi el. Obligaţiile faţă de vechile cunoştinţe au şi ele limite. — Aspasia, spune-mi de ce te afli aici. Am planuri pentru restul nopţii. — Planuri care o includ fără îndoială pe doamna Lake. Scuzele din glasul Aspasiei sunau autentic. Cu adevărat îmi pare rău, Tobias. Te rog să mă crezi când îţi spun că n-aş fi venit în dormitorul tău la ora asta dacă n-ar fi fost vorba de ceva extrem de urgent. — Şi treaba asta nu poate aştepta până dimineaţă? — Mă tem că nu. Se îndepărtă de foc şi se apropie încet de el. Aspasia era femeie de lume. Ştia că este bine şcolită în grozava artă socială de a-şi ascunde sentimentele şi simţămintele personale. Dar acum el prinse o schimbare tulburătoare în umbrele de sub aerul ei detaşat. Văzuse destul de des aceeaşi emoţie la alţii ca s-o recunoască pe loc. Aspasia Gray se temea. — Ce s-a întâmplat? întrebă el, de data asta ceva mai blând. Ea oftă. — N-am venit aici să petrec câteva zile în izolare la ţară. Până aseară nu aveam nici cea mai mică intenţie să accept invitaţia la petrecerea lui Beaumont. Am transmis chiar părerile mele de rău acum câteva săptămâni. Dar lucrurile s-au schimbat. Sunt aici acum pentru că te-am urmat, domnule. El se uită la ceasul său de buzunar care zăcea pe masa de toaletă şi văzu că era aproape unu noaptea. Forfota din casă se domolise. In câteva minute Lavinia avea să bată la uşa lui. Ţinea cu tot dinadinsul să scape de Aspasia înainte să se întâmple treaba asta. — De ce dracu’ ai bătut atâta drum după mine? întrebă el. Din Londra până aici sunt şase ore de mers cu caleaşca. — N-am avut de ales. Azi-dimineaţă m-am dus direct la adresa ta din Slate Street, dar nu mai erai. Omul tău m-a informat că ai plecat spre castelul Beaumont şi ai să lipseşti mai multe zile. Din fericire, mi-am amintit că în invitaţie era menţionat balul mascat. Am reuşit să găsesc în ultimul moment peruca asta şi o mască. — Ai primit invitaţie la chestia asta? întrebă el, curios. — Da, bine-nţeles. Lady Beaumont a trimis invitaţii tuturor celor din Societate. Petrecerile o încântă. E pasiunea ei de ani de zile şi lordul Beaumont e prea fericit să-i facă pe plac. Tuturor celor din Societate nu se referea cu siguranţă la Lavinia sau la el, reflectă Tobias. Ei reuşeau să se ţină pe marginea lumii distinse mulţumită legăturilor cu nişte foşti clienţi puternici şi înstăriţi, precum Vale şi doamna Dove, dar asocierea aceea nu-i califica automat să apară pe lista oaspeţilor regulaţi ai unei gazde. Pe de altă parte, pedigriul Aspasiei era impecabil. Era ultima din ramura sa şi controla o moştenire substanţială pe care o primise de la tatăl ei. La şaptesprezece ani fusese măritată pentru scurt timp cu un bărbat cu patruzeci de ani mai mare ca ea. Moartea lui la şase luni după cununie o lăsase cu un venit suplimentar. Tobias calculă că femeia avea acum douăzeci şi opt de ani. Combinaţia de frumuseţe, educaţie şi bani arăta extrem de atrăgător pe oricare listă de oaspeţi. Nu era deci de mirare că primise o invitaţie la castelul Beaumont. — Mă miră că menajera a reuşit să-ţi găsească un dormitor aşa, pe loc, spuse el. Credeam că întreg castelul e plin ochi. — E foarte aglomerat. Însă când am sosit şi am spus răspicat că s-a făcut „o încurcătură" cu invitaţiile, valetul şi menajera s-au consultat. Au reuşit să-mi găsească o cameră foarte plăcută chiar pe culoar. Presupun că au aranjat să mute pe cineva de mai mică importanţă într-o încăpere mai modestă. — Aspasia, spune-mi despre ce-i vorba. Tânăra femeie începu să se plimbe în sus şi în jos prin faţa şemineului. — Nu ştiu cum să încep. M-am întors de la Paris luna trecută şi am luat o casă în Londra. Fireşte că aveam de gând să trec pe la tine după ce mă instalam. Tobias îi scrută atent faţa şi hotărî că nu crede întru totul această ultimă afirmaţie. Era foarte sigur că, dacă ea ar fi avut de ales în problema respectivă, s-ar fi mulţumit să-l evite la infinit. Întotdeauna avea să-l asocieze cu tragicele evenimente din urmă cu trei ani. — Ce te-a făcut să te răzgândeşti? întrebă el. Expresia ei nu se schimbă, însă eleganţii umeri goi se încordară. Era nevoie de foarte mult ca să zdruncine nervii Aspasiei, reflectă el. — S-a întâmplat ceva azi-dimineaţă, spuse ea, uitându-se în foc. Ceva foarte tulburător. Şi nu mi-a venit nicio altă idee decât să mă consult imediat cu tine, Tobias. — Îţi propun să treci direct la subiect, o îndemnă el. — Foarte bine, dar mă tem că nu vei da crezare celor ce am de spus dacă nu îţi arăt ce mi-a fost lăsat azi-dimineaţă devreme pe treptele din faţă. Deschise o poşetă micuţă, brodată cu mărgele şi scoase un obiect mic, înfăşurat într-o batistă de olandă. 1-1 întinse pe palmă. El culese pacheţelul şi se duse cu el în cealaltă parte a camerei ca să-l examineze la lumina luminării. Acolo dezlegă batista şi o lăsă să cadă. Se uită la inelul din mână şi simţi că i se zburlise părul pe ceafă. — Ei drăcia dracului! şopti el. Aspasia nu spuse nimic. Încrucişă braţele la piept şi aşteptă. El studie mai bine inelul. Cercul era bătut cu pietre negre. Nestematele care licăreau întunecat încadrau un mic sicriu de aur. Cu vârful degetului, ridică capacul. Un craniu micuţ şi alb, excelent detaliat, rânji la el din sarcofagul miniatural. Aplecă inelul ca să citească inscripţia latinească de pe interiorul capacului, traducând în gând străvechea avertizare. Moartea vine. Întâlni ochii Aspasiei. — Este un vechi inel memento-mori. — Da, zise ea, strângând mai strâns braţele la piept. — Spuneai că a fost lăsat pe treptele de la intrare? — Menaj era mea l-a găsit. Inelul era într-o cutiuţă învelită în catifea neagră. — Era şi un bilet? Un mesaj de vreun fel? — Nu. Doar afurisitul ăsta de inel. Ea se cutremură, ne mai străduindu-se să-şi ascundă neliniştea. Acum înţelegi de ce am bătut atâta drum ca să te găsesc în seara asta. — Este imposibil, spuse el sec. Zachary Elland e mort, Aspasia. Amândoi am văzut cadavrul. îndurerată, ea închise un moment ochii, apoi se uită drept la el. — Nu e nevoie să-mi reaminteşti. Vechea vinovăţie îl zgudui. — Fireşte că nu. Scuzele mele. — După aceea, spuse ea încetişor, mi-ai zis că ai auzit zvonuri despre un alt om care şi-a făcut o profesie din crimă, exact cum îşi făcuse Zachary, un ucigaş care folosea aceeaşi semnătură înfiorătoare. — Calmează-te, Aspasia. — Îmi amintesc că mi-ai spus că n-a fost prins niciodată şi că nu a existat vreo dovadă a crimei în primul rând pentru că decesele păreau întotdeauna accidentale sau naturale. — Aspasia… — Poate că mai e încă acolo. Poate că… — Ascultă-mă bine, spuse el pe un ton care reuşi să o reducă în cele din urmă la tăcere. Iniţialul Om Memento-Mori, dacă a existat cu adevărat, trebuie să fie foarte bătrân acum. Mort, cel mai probabil. Zvonurile alea erau vechi de zeci de ani. Crackenburne şi unii dintre tovarăşii lui le-au auzit acum mai multe decenii, când ei înşişi erau tineri. — Da, ştiu. — Până la urmă au ajuns la concluzia că basmul cu un ucigaş profesionist de angajat nu era decât asta, o legendă sinistră. Era alimentat de zvonurile care circulau printre servitorii care bârfeau prin taverne şi le spuneau astfel de basme prietenilor lor. Nu încape îndoială că lui Zachary îi făcea plăcere să evoce vechile poveşti pentru că asta se potrivea cu simţul melodramei pe care îl avea el. Ştii cât prospera de pe urma senzaţiilor tari. — Da, ştiu. În cameră era cald, însă ea îşi freca braţele de parcă îi era frig. Era dependent de emoţii şi dramă aşa cum unii sunt dependenţi de opiu. Ezită. Nu încape îndoială că i-a făcut mare plăcere să reinventeze legenda Omului Memento-Mori. Acum s-ar părea că altcineva are acelaşi gust pentru melodramă. — Poate. — Tobias, nu mă feresc să-ţi spun că sunt înspăimântată. — Evident că altcineva ştie de Zachary Elland şi de legătura lui cu tine. Studie craniul miniatural din sicriul de aur. Eşti sigură că nu era niciun bilet? — Absolut sigură. Se uită deprimată la inel. A lăsat pe treptele mele capul ăla de mort ca să mă înspăimânte. — De ce ar fi făcut asta? — Nu ştiu. O străbătu un tremur vizibil. Toată ziua m-am gândit la întrebarea asta. Chiar aşa, nu prea m-am gândit la altceva. Făcu o pauză. Dar dacă… dar dacă cel care a lăsat inelul ăsta mă învinuieşte de moartea lui Zachary şi urmăreşte vreo răzbunare dementă? — Zachary şi-a luat viaţa când şi-a dat seama că eram pe cale să-l aduc în faţa justiţiei sub acuzaţia de crimă. Tu n-ai avut nicio legătură cu moartea lui. — Poate că cel care a lăsat inelul nu ştie asta. — Într-adevăr. Dar concluzia asta nu părea corectă, se gândi el. Ridică din nou spre lumină micul craniu. Capul de mort se holba la el cu orbitele lui goale, ironizându-1 cu un rânjet macabru. Trebuie să ne gândim şi la posibilitatea ca acest craniu să constituie un fel de anunţ. — Ce vrei să spui? El cântări inelul în palmă. — Eşti unul dintre foarte puţinii oameni care ar înţelege semnificaţia acestui inel, pentru că puţini ştiau că Zachary Elland îşi spunea Omul Memento-Mori şi folosea astfel de inele ca semnătură. Mă întreb dacă un alt ticălos nu îşi propune să preia mantaua profesiei lui Zachary. — Vrei să spui că s-ar putea să existe alt criminal care caută să rivalizeze cu Omul Memento-Mori? Ce idee cumplită! Făcu o pauză. Dar dacă e adevărat, ar fi fost mult mai logic să-şi lase cartea de vizită la tine, nu la mine. Tu ai fost cel care l-ai vânat pe Zachary. — Din câte înţeleg, şi pe mine mă va aştepta un inel când mă voi întoarce la Londra, spuse el încet. Azi-dimineaţă am pornit la drum foarte devreme. Poate că ţi-a adus mai întâi ţie inelul ăsta, iar când a ajuns la mine cu plecasem deja. Ea se întoarse brusc şi făcu un pas către el. În ochi i se citea limpede neliniştea. — Tobias, cel care a lăsat inelul avea în minte ceva îngrozitor. Dacă ai dreptate şi asta e o carte de vizită, avem de-a face cu un nou Om Memento-Mori. Trebuie să-l găseşti înainte ca cineva să fie omorât. 2 Lavinia auzi o uşă deschizându-se chiar când ajunse la piciorul scării scăldate în umbră. La jumătatea coridorului de piatră apăru lumina slabă a unei luminări. Un domn ieşi pe furiş din dormitor şi pomi către ea. încă se circula. Nu era pentru prima dată când se vedea nevoită să se repeadă într-o debara sau să dea fuga colţul în ultimele câteva minute. În noaptea asta, culoarele de la Beaumont Castle erau aglomerate ca o stradă din Londra. Tot acel du-te-vino dintre dormitoare ar fi fost amuzant dacă ea însăşi n-ar fi încercat să-şi croiască drum spre o întâlnire clandestină. Era vina ei, îşi zise. Tobias propusese să o viziteze în dormitorul ei după ce casa se liniştea. Ar fi fost un plan excelent dacă ar fi lăsat-o să rămână în camera spaţioasă şi confortabilă care îi fusese dată atunci când sosiseră amândoi în după-amiaza asta. Însă pe la începutul serii, din motive de neînţeles, fusese mutată într-un dormitor foarte mic. Aruncase o privire spre patul din noua ei cameră şi îşi dăduse seama că ar fi fost extrem de neconfortabil pentru două persoane, mai ales când una dintre ele era un bărbat înzestrat cu umeri largi. Îl informase pe Tobias că va veni ea în camera lui, neimaginându-şi o clipă că sarcina avea să fie atât de greu de îndeplinit fără să atragă atenţia. Era perfect conştientă că majoritatea oaspeţilor nu îşi făceau griji pe nedrept în legătură cu perspectiva de a fi zăriţi navigând între dormitoare. Era de la sine înţeles că toată lumea ignora tacit genul ăsta de întâmplări. Aşa stau lucrurile când te învârţi în cercuri sociale înalte, îşi zise. Însă avea sentimentul că n-ar fi bine pentru afacere ca o doamnă care îşi câştigă existenţa făcând cercetări private şi discrete să se comporte de o manieră indiscretă. Trebuia luată în calcul şi posibilitatea ca unele dintre persoanele elegante care fuseseră invitate în seara asta pe domeniul Beaumont să fie viitori clienţi. Îi păru deodată foarte bine că avusese ideea să-şi aducă masca de argint care îi ascundea faţa pe jumătate, ca şi sabia şi scutul pe care le purtase la balul mascat în care fusese costumată în Minerva. Ridicând masca pentru a-şi ascunde trăsăturile, păşi în heleşteul de întuneric din spatele scării. Domnul cu luminarea nici nu o observă. Era prea preocupat să ajungă la destinaţia lui. Când el începu să urce scara, auzi o bufnitură puternică, urmată de un geamăt înăbuşit. — La naiba! Domnul se aplecă şi bâjbâi pe la vârful picioarelor. Apoi, bombănind alte câteva înjurături, pomi şchiopătând pe scări în sus. Ea aşteptă până când fu convinsă că omul dispăruse, apoi ieşi cu grijă din ascunzătoare. În momentul acela, la mică distanţă pe culoar se deschise o altă uşă. — Chinurile iadului! şopti ea. În ritmul ăsta nu va ajunge niciodată în dormitorul lui Tobias. În lumina slabă aruncată de un felinar de perete, văzu două siluete ieşind din cameră. Femeia scoase un chicot adânc din gât. — Vino cu mine, domnule; n-o să-ţi pară rău, îţi promit. O servitoare, aprecie Lavinia. Era evident că oaspeţii nu erau singurii care luau parte la orgiile din miez de noapte ale unei petreceri de ţară. Îşi înăbuşi cu un efort iritarea, ridică din nou masca şi se întoarse în umbra din spatele scării. — Nu văd de ce nu ne-am distra în dormitorul meu, spuse bărbatul. Vorbea împleticit ca un om băut. Am un pat plăcut încălzit. — Am să te încălzesc eu repede bine şi cum trebuie, domnule. Nu-ţi face griji în privinţa asta. Bărbatul chicoti răguşit. — Atunci să mergem. Unde-i dormitorul tău? — O, nu putem folosi dormitorul meu, domnule. În noaptea asta îl împart cu alte trei servitoare din cauză că avem casa atât de aglomerată. O să ieşim pe acoperiş. E cam frig, dar am acolo sus nişte cuverturi călduroase care ne aşteaptă. — La naiba, vrei să-mi spui că trebuie să mă caţăr tocmai până în vârful blestematului ăsta de castel doar ca să mă bucur de o târfa? — O să merite, domnule. Am eu un aparat foarte special care sigur o să distreze un om de lume ca dumneata. — Aparat, ’ai? Nerăbdarea şi emoţia domnului răzbăteau chiar şi prin ceaţa beţiei. Ce fel de echipament foloseşti, fata mea? Eu, unul, prefer biciuşca. Servitoarea şopti ceva ce Lavinia nu putu auzi. — Ei bine, fie. Glasul bărbatului se îngroşă şi mai mult de poftă. Asta chiar sună interesant. Aştept cu nerăbdare o demonstraţie. — Curând, domnule. Servitoarea îl zori spre scară. de îndată ce ajungem la acoperiş. Perechea îşi continuă drumul către piciorul scării. Lavinia zări în treacăt un domn corpolent care părea să fie de vreo şaizeci de ani. Era îmbrăcat într-o haină de catifea de culoarea prunei şi pantaloni bufanţi de modă veche. Avea o cravată complicat legată. Capul lui chel licărea în lumina aplicei de pe perete. Servitoarea era îmbrăcată ca restul personalului de la Beaumont Castle. Purta o rochie simplă, de culoare închisă, şi şorţ. Faţa ei era aproape în întregime ascunsă de borul lăsat al unei bonete mari. Domnul puse un picior pe treapta de jos şi se împiedică greoi. Pasul greşit îl făcu să râdă pe înfundate. — Un tribut adus excelentului coniac al lui Beaumont, aşa-i? Să încerc din nou. — Nu, nu pe scara asta, domnul meu. Servitoarea îl trase de braţ. O să folosim scara din spate. M-ar costa postul dacă valetul sau menajera m-ar vedea cu dumneavoastră. — Prea bine. Îndatoritor, chelul se lăsă condus pe coridor. Servitoarea îşi ridică fustele, dând la iveală pantofii solizi şi ciorapii. Îşi zori însoţitorul pe lângă mica pată de lumină aruncată de o altă aplică. De sub borul bonetei se iţeau câteva bucle groase şi spiralate de un blond-auriu. Domnul beat se lăsă pilotat pe după un colţ într-un alt hol întunecos. Uşurată că se găsea iar singură pe coridor, Lavinia ieşi iute de după scară şi pomi în grabă spre dormitorul lui Tobias. În ritmul ăsta va avea nevoie de un pahar de vin ca să-şi calmeze nervii când va sosi la destinaţie. Pe sub uşa lui Tobias răzbătea o dungă subţire de lumină. Lavinia ridică mâna, apoi ezită. Ocupantul dormitorului învecinat putea să audă ciocănitul şi să devină curios. Ţinând ferm într-o mână scutul şi masca, încercă clanţa care se răsuci uşor. Aruncând o ultimă privire pe culoar ca să fie sigură că nu o vede nimeni, deschise uşa. Priveliştea cuplului înlănţuit într-o îmbrăţişare strânsă în faţa focului o făcu să încremenească. Bărbatul era cu spatele la ea. Îşi scosese haina şi cravata şi îşi desfăcuse gulerul. Linia puternică a umerilor lui avea ceva foarte cunoscut. Nu-i putea vedea faţa fiindcă cl stătea cu capul înclinat intim spre o femeie cu părul negru, lung, ale cărei braţe erau petrecute pe după gâtul lui. — Îmi cer scuze. Umilită, Lavinia îşi feri repede privirea şi se retrase pe coridor. Am greşit camera. Îmi pare îngrozitor de rău că v-am deranjat. — Lavinia? Glasul lui Tobias plesni ca un bici pe distanţa scurtă. Nu era de mirare că linia acelor umeri i se păruse familiară. Se întoarse în loc, conştientă că rămăsese cu gura căscată. — Tobias? — Drăcia dracului! Dintr-o singură mişcare iute, se desprinse din braţele femeii. Intră şi închide uşa după tine. Vreau să cunoşti pe cineva. — Oh, vai de mine! Femeia se îndepărtă de Tobias şi o corectă pe Lavinia cu un amuzament detaşat. Cred că am şocat-o pe biata Minerva. Simţindu-se parcă prinsă în vraja unui misterios magician, Lavinia intră iar în cameră şi închise uşa cu mare grijă, Tobias, arătând foarte întunecat şi periculos, se duse la o masă mică, rotundă şi luă o carafă. — Lavinia, dă-mi voie să ţi-o prezint pe doamna Gray. Îşi turnă puţin coniac. A venit aici la mine în seara asta într-o problemă profesională. Aspasia, ea e, ăăă, asociata mea, doamna Lake. Lavinia recunoscu tonul rece, fără inflexiuni. Ceva nu era deloc în ordine în camera asta. Se întoarse iar spre Aspasia. — Presupun că sunteţi una dintre clientele lui Tobias, doamnă Gray. — Cred că am devenit de curând. Îi aruncă lui Tobias o privire indescifrabilă. Dar, te rog, trebuie să-mi spui Aspasia. Lavinia îşi dădea seama că femeia era foarte sigură pe ca şi la fel de sigură de locul ei în viaţa lui Tobias. Ăştia doi au avut de mult o legătură, se gândi ca. O legătură care o excludea pe ea. — Înţeleg. O străbătu un fior rece. Se întoarse spre Tobias, străduindu-se să vorbească cu calm. Ai să ai nevoie de j ajutorul meu în cazul ăsta? — Nu, spuse Tobias. Luă o înghiţitură de coniac. Am să rezolv singur problema asta. Un duş rece! Poate că presupusese prea multe, se gândi ea. După încheierea cu succes a afacerii hipnotizatorului nebun din urmă cu câteva săptămâni, se pomenise cu tendinţa i crescândă de a se considera partenera de afaceri cu normă întreagă a lui Tobias. Însă lucrurile nu stăteau aşa şi ar fi făcut bine să nu uite asta, se gândi ea. În realitate, aranjamentele lor de afaceri oglindeau mai mult sau mai puţin relaţia lor personală. Uneori lucrau împreună, aşa cum uneori făceau dragoste împreună. Însă fiecare avea cariera lui, exact cum avea casa lui. Cu toate astea, Tobias nu ezitase să se implice în ultimele două cazuri ale ei, şi faptul că el nu saluta ajutorul ei de data asta venea ca o surpriză dureroasă. — Prea bine. Se reculese, afişă ceea ce spera că era un zâmbet politicos, detaşat şi deschise uşa. În cazul ăsta, vă urez amândurora o seară bună şi vă las să vă întoarceţi la problemele voastre. Maxilarul lui Tobias încremeni – un semnal de avertizare pe care ea ajunsese să-l recunoască. Nu era în toane bune. Destul de corect, se gândi ea. Propria ei stare de spirit din momentul acela n-ar fi putut fi descrisă ca însorită. Mâna lui puternică se strânse pe gâtul carafei cu coniac. Preţ de o clipă, ea se gândi că poate se va răzgândi şi îi va cere să rămână. Însă în cele din urmă el nu făcu nicio mişcare să o reţină. Supărarea înlocui durerea pricinuită de vorbele lui. Ce era cu el? Pentru ea era evident că avea nevoie de ajutorul ei. — Am să vin la tine mai târziu, spuse Tobias hotărât, după ce Aspasia şi cu mine ne vom încheia treaba. Practic, îi ordona să se întoarcă în dormitorul ei şi să aştepte până când o avea el chef să vină. Revolta o sufocă. Chiar îşi imagina că îi va deschide uşa în noaptea asta după ce o expediase din camera lui într-un mod atât de sumar? — Nu te deranja, domnule. Era mulţumită că zâmbetul ei rămăsese lipit la locul lui. E târziu, şi cum a trebuit să îndurăm călătoria, precum şi diversele distracţii de aici de la castel, sunt sigură că vei fi absolut extenuat după ce vei termina de discutat cu doamna Gray. Nici nu mă gândesc să te las să faci efortul de a urca scara aceea înaltă. Ne vedem la micul dejun. Mânia ardea în ochii de gheaţă şi ceaţă ai lui Tobias. Mulţumită că făcuse impresie, Lavinia păşi uşor pe coridor şi închise uşa cu mult mai multă forţă decât era nevoie. La jumătatea scării hotărî că nu-i plăcea Aspasia Gray.

1     Călugărul Nebun de la Monkcrest stătea în faţa focului din şemineu, frământat de gânduri negre. Era ca şi cum s‑ar fi aflat la marginea unei fântâni şi şi‑ar fi cufundat privirea în apele întunecate. Deocamdată nu căzuse pradă adâncurilor, dar în ultima vreme simţea, din când în când, că echilibrul său era îngrijorător de precar. Vreme de mulţi ani se împotrivise ispitei de a arunca o privire în acele umbre. Studiile sale, precum şi sarcina de a creşte doi băieţi zburdalnici, orfani de mamă, îi dirijaseră în mare măsură atenţia spre probleme mai importante. În urmă cu o lună şi jumătate însă, moştenitorul său, Carlton, şi fiul său mai mic, William, plecaseră pe continent însoţiţi de bătrânul lor preceptor. Întreprindeau „Marea călătorie în jurul lumii“. Călugărul Nebun constatase cu surprindere cât de pustii i se păreau acum vechile săli ale somptuoasei sale locuinţe, fosta abaţie Monkcrest. Rămăsese singur, dacă făcea abstracţie de credincioşii săi slujitori şi de excelentul său câine de vânătoare, Elf. Ştia că, atunci când aveau să se înapoieze Carlton şi William, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel ca înainte. În vârstă de nouăsprezece şi respectiv şaptesprezece ani, fiii săi se aflau în pragul bărbăţiei. Erau puternici, inteligenţi şi independenţi – vulturi tineri, gata să‑şi ia zborul. Ştia că această pornire de a privi partea întunecată a lucrurilor era o trăsătură moştenită de la strămoşii săi – acel lung şir de bărbaţi care, înaintea lui, deţinuseră titlul de „Conte de Monkcrest”, printre care se aflau câţiva răspunzători pentru nefericitul epitet care îi urmărise pe toţi ceilalţi: Călugării Nebuni. Câinele tolănit în faţa focului deveni agitat, de parcă ar fi simţit neliniştea stăpânului său. Animalul îşi înălţă capul masiv şi se uită la Leo Drake cu o privire tulburător de directă. — E din cauza furtunii, Elf. Toată energia asta încarcă atmosfera cu electricitate. Este explicabil faptul că are un efect neplăcut asupra unui om cu temperamentul meu. Deşi nu părea pe de‑a‑ntregul mulţumit de această explicaţie, Elf îşi rezemă iar capul pe labele‑i uriaşe. Ţintele metalice de pe zgarda lată de piele din jurul gâtului său sclipiră vag în lumina pâlpâitoare a focului. Leo privi cu atenţie firele argintii ivite în părul din jurul botului lui Elf. Nu demult, privindu‑se în oglindă în timp ce se bărbierea, remarcase şi în părul său negru ace de gheaţă asemănătoare. — Crezi, Elf, că suntem pe cale de a îmbătrâni? Elf nu se osteni să deschidă ochii. — Slavă Domnului că asta‑i părerea ta. M‑ai liniştit, zise Leo, luând de pe masa alăturată paharul de coniac pe jumătate gol şi sorbind din el. O clipă, mă cuprinsese îngrijorarea. Afară, vântul urla. Era o oră de când o furtună îşi dezlănţuise toanele izbind în zidurile străvechii şi somptuoasei clădiri de piatră care, de‑a lungul mai multor generaţii, îi adăpostise pe Călugării Nebuni. Din când în când, fulgerele continuau să se descarce cu zgomot sec, în depărtări, umplând biblioteca cu o lumină stranie. Dar partea mai rea trecuse; furtuna slăbea în intensitate. Leo reflecta la faptul că, în ultima vreme, cercetările sale în tainicele domenii ale civilizaţiilor antice îi abăteau tot mai puţin atenţia de la întunecatele ape ale fântânii. — S‑ar putea ca problema să se datoreze mai degrabă unui exces de studiu, şi nu invers. Poate că‑i vremea să pornim iar la vânătoare, Elf. Ca o exprimare a acordului total faţă de o asemenea sugestie, coada lui Elf izbi o dată tare în pardoseală. — Din nefericire, de luni de zile n‑a mai apărut în district vreo pradă interesantă, continuă Leo, după care mai luă o înghiţitură de coniac. Cu toate acestea, trebuie să găsesc ceva cu care să mă distrez, altminteri aş putea sfârşi asemeni unuia din personajele romanelor care‑ţi îngheaţă sângele în vine şi care se bucură de atâta căutare în bibliotecile volante. Elf îşi mişcă nervos o ureche. Leo bănuia că pe câinele său îl interesau şi mai puţin decât pe el povestirile de groază ce descriu mistere întunecate cunoscute sub denumirea de romane „sumbre”. — Mă şi văd petrecându‑mi nopţile preumblându‑mă alene dintr‑o încăpere pustie şi plină de pânze de păianjen în alta, căutând în întuneric spectre şi apariţii stranii şi aşteptând ca frumoasa şi neajutorata eroină să‑mi cadă în gheare. Ideea de a ţine în ghearele sale o frumoasă şi neajutorată eroină nu contribui cu nimic la îmbunătăţirea stării sale de spirit. Adevărul era că, de foarte multă vreme, nu avusese în ghearele sale nicio fiinţă de gen feminin, fie ea sau nu neajutorată. Poate că tocmai această nefericită împrejurare era cauza neliniştii lui din seara asta. Aruncă o privire spre rafturile de cărţi, încărcate cu nenumărate volume. Nimic nu‑l atrăgea. Plictiseala părea să‑i fi pătruns până în măduva oaselor. Se gândi să‑şi umple din nou paharul de coniac. Elf se întinse şi‑şi înalţă capul. De astă dată nu se uită la Leo, ci privi spre fereastra bibliotecii. — Te nelinişteşte furtuna? Ai văzut tu altele şi mai rele. Elf nu‑l băgă în seamă. Cu strădanii lenevoase, se ridică în picioare şi, câteva secunde, rămase nemişcat. Apoi se îndreptă spre fereastră. Pe covorul oriental, labele lui mari nu făceau niciun zgomot. Sesizând atitudinea de alertă a câinelui, Leo se încruntă. Cineva se apropia de Monkcrest Abbey[1]; în miez de noapte, în mijlocul uneia dintre cele mai puternice furtuni de primăvară. — Imposibil, îşi zise Leo. Nimeni n‑ar îndrăzni să vină aici fără a fi invitat; iar eu n‑am mai lansat nicio invitaţie de când am comis greşeala de a‑l primi, luna trecută, pe idiotul acela de Gilmartin. Amintirea scurtei vizite a acestuia îl făcu să schiţeze o grimasă. Charles Gilmartin pretinsese că ar fi fost un erudit, însă se dovedise un şarlatan şi un prost. Leo nu suporta niciuna din aceste categorii de oameni. Îşi zise că, dacă îşi irosise cât de cât timpul cu un asemenea individ, trebuie să fi fost realmente cumplit de dornic de compania unui om inteligent. Strălucirea unui nou fulger, mai îndepărtat, ilumină cerul întunecat, urmată nu de un tunet, ci de huruitul înăbuşit al unor roţi de trăsură pe pietrele caldarâmului curţii din faţă. Cineva avusese, într‑adevăr, neobrăzarea de a veni, pe neanunţate, la conac. — Fir‑ar al dracului! ocărî Leo, cuprinzând între degete gâtul fragil al clondirului de cristal şi turnându‑şi coniac în pahar. Indiferent cine‑ar fi, fără îndoială că se va aştepta să‑i ofer adăpost în noaptea asta, ascultă‑mă pe mine, Elf. Tăcut, Elf privea afară pe fereastră. — Finch o să ne scape de el. Finch venise să lucreze la conac pe vremea când Leo era doar un băieţel. Cu timpul căpătase mare experienţă în îndepărtarea musafirilor nepoftiţi. Potrivit legendei Monkcrest-ului, Călugării Nebuni erau bine cunoscuţi pentru lipsa lor de ospitalitate. În poveştile referitoare la proastele lor maniere exista mai mult decât un simplu sâmbure de adevăr. Stăpânii de la Monkcrest Abbey aveau o îndelungată tradiţie în ceea ce priveşte evitarea celor care ameninţau să‑i plictisească. O asemenea conduită nu era de natură să stimuleze o viaţă socială activă. Elf mârâi uşor. Nu era mârâitul de avertizare, după cum remarcă Leo. Sunetul scos de el părea a fi mai mult exprimarea unei întrebări canine. De afară, se auzi zgomotul făcut de oprirea trăsurii. Tropăitul pe loc al copitelor răsună pe pietrele caldarâmului. Dinspre grajduri veni zvon de glasuri. Un vizitiu strigă ceva, cerând ajutor. — Hei, omule, mişcă‑ţi fundu’! Am în trăsura asta o doamnă respectabilă şi camerista ei. Vor avea nevoie de un foc zdravăn şi de ceva mâncare, aşa cum se cuvine. Dă‑i zor! Afurisitele astea de fulgere îmi sperie caii. — O doamnă? se întrebă Leo, rămânând nemişcat. Despre ce dracu’ vorbeşte individul? Cu urechile ciulite, Elf continuă să privească atent prin fereastră. Fără chef, Leo lăsă pe masă paharul cu coniac, se ridică în picioare şi se îndreptă cu paşi mari spre geam. Se opri lângă Elf şi îşi rezemă mâna pe capul masiv al animalului. Jos, curtea conacului devenise scena unei activităţi neobişnuite. Felinarele trăsurii dădeau la iveală conturul unui vehicul mic, plin de noroi. Din grajduri ieşiră doi rândaşi, cu lanterne, care se pregăteau să se ocupe de noii sosiţi. Vizitiul, înfăşurat într‑o manta amplă, coborî din cabina sa şi deschise portiera trăsurii. — Indiferent cine‑or fi, probabil că au fost îndrumaţi greşit, îi spuse Leo lui Elf. Finch îi va lămuri în curând şi‑i va trimite să‑şi vadă de drum. Finch îşi făcu apariţia pe treptele de intrare ale conacului. Din câte se părea, vârstnicul majordom se bucurase de câteva clipe de tihnă în bucătărie – într‑una din mâini ţinea o felie de brânză, iar cu cealaltă se străduia să‑şi încheie haina peste abdomenul burduhănos. Finch îşi vârî ultima bucăţică de brânză în gură şi începu să‑şi agite braţele. Vorbele îi erau întrucâtva înăbuşite de mâncarea ce‑i umplea gura; deşi fereastra era închisă, Leo reuşi să le desluşească. — Ei, ia ascultă, ce‑i asta? exclamă Finch, coborând treptele. Cine vă‑nchipuiţi că sunteţi, de sosiţi pe neanunţate, la o oră atât de necreştinească? Împins de o curiozitate crescândă, Leo deschise fereastra, pentru a auzi mai bine. Ploaia aproape că încetase, însă rafalele de vânt umede îi udară părul. Elf îşi scoase nasul pe fereastră, să adulmece aerul nopţii. — Aveţi musafiri, omule! anunţă vizitiul, întinzând mâna pentru a‑i da ajutor uneia din ocupantele trăsurii. — Vă aflaţi la reşedinţa contelui de Monkcrest, decretă Finch. Dânsul nu aşteaptă niciun vizitator. Aţi greşit adresa. Înainte ca vizitiul să apuce să dea vreo replică, din trăsură coborî o femeie, cu chipul acoperit de gluga pelerinei. În mod evident, nu părea intimidată de primirea nepoliticoasă a lui Finch. — Dimpotrivă, afirmă ea, cu un glas calm şi tăios, care nu suporta contrazicere. Monkcrest Abbey este destinaţia noastră. Fii bun şi informează‑l pe domnul conte că are oaspeţi. Sunt doamna Beatrice Pool. Mă însoţeşte camerista mea. Intenţionăm să ne petrecem noaptea aici. Finch îşi îndreptă spatele, depăşind‑o cu mult în înălţime pe Beatrice Poole, care, după cum observă Leo, nu era prea înaltă. Centimetrii lipsă îi compensa însă printr‑o atitudine poruncitoare cu care s‑ar fi mândrit chiar şi Wellington[2]. — Domnul conte nu primeşte oaspeţi neinvitaţi, replică Finch, pe un ton aspru. — Prostii! Pe mine mă va primi. — Doamnă… — Te asigur că nu voi pleca de aici înainte de a sta de vorbă cu el, declară Beatrice, aruncând o privire în interiorul trăsurii. Vino, Sally. Am suportat îndeajuns furtuna. Genul ăsta de condiţii atmosferice s‑ar potrivi foarte bine cu decorul unui roman, însă în viaţa reală este extrem de incomod. — Asta aşa‑i, doamnă, zise o femeie durdulie şi robustă, lăsându‑se ajutată să coboare din trăsură. Nu‑i o noapte plăcută nici pentru oameni, nici pentru animale, n’est‑ce pas[3]? Mizerabilul accent franţuzesc îl făcu pe Leo să‑şi înalţe sprâncenele. Era gata să parieze că, indiferent cine ar fi fost Sally, persoana respectivă nu petrecuse în Franţa nici măcar o oră. — În curând vom fi la căldură, într‑o încăpere uscată, spuse Beatrice. — Staţi pe loc! exclamă Finch, desfăcându‑şi larg braţele pentru a bloca accesul spre treptele de intrare. Nu puteţi să vă invitaţi, pur şi simplu, singură, la Monkcrest Abbey! — Cu siguranţă n‑am bătut atâta drum pentru a fi alungată, îl informă Beatrice. Am o treabă cu domnul conte. Dacă nu ai de gând să ne însoţeşti în casă într‑un mod civilizat, fii atât de bun şi dă‑te la o parte. — Cel care dă ordine pe‑aici este domnul conte, ripostă Finch, pe tonul lui cel mai dur. — Am auzit că Înălţimea sa contele de Monkcrest este cunoscut ca un excentric, spuse Beatrice, dar refuz să cred că ar încredinţa două femei neajutorate, nevinovate şi extenuate fălcilor lacome ale acestei înspăimântătoare furtuni. — Doamna are o întorsătură a frazei mai degrabă teatrală, nu‑i aşa? comentă Leo, scărpinând cu un aer absent urechile lui Elf. Ceva îmi spune că această doamnă Poole nu este nici neajutorată, nici nevinovată. Şi nu pare a fi nici deosebit de extenuată. Elf mişcă o ureche. Orice doamnă care îndrăzneşte să vină la Monkcrest într‑o noapte ca asta, fără a fi invitată, însoţită numai de camerista sa, nu‑i câtuşi de puţin o floare plăpândă. Elf îşi schimbă locul, apropiindu‑se mai mult de fereastra deschisă. Finch, cu braţele larg desfăcute se retrase în susul treptelor. — Doamnă, trebuie să insist să vă înapoiaţi în trăsură. — Nu fi caraghios! replică Beatrice, înaintând spre el cu alura unui feldmareşal. — Sărmanul Finch nu are nicio şansă, Elf, comentă Leo, cu un zâmbet uşor. — Ascultaţi‑mă! continuă Finch, în al cărui glas începea să se simtă disperarea. La marginea satului se află un han. Vă puteţi petrece noaptea acolo. Îl voi informa pe domnul conte că doriţi să staţi de vorbă cu dânsul mâine dimineaţă. Dacă va fi de acord, vă voi da de ştire. — Îmi voi petrece noaptea sub acest acoperiş, şi la fel vor face cei care mă însoţesc, ripostă doamna, arătând cu mâna spre vizitiu. Condu‑l pe John, cel de aici, într‑un loc curat şi uscat în care să se poată instala. Are nevoie de o halbă de bere şi de o mâncare caldă. Mă tem că acest om cumsecade a avut parte de tot ce‑a fost mai rău în timpul neplăcutei noastre călătorii. Nu vreau să se aleagă cu o răceală. Camerista mea va rămâne, bineînţeles, împreună cu mine. — N‑am pretenţii prea mari, interveni vizitiul, gratificându‑l pe Finch cu un zâmbet triumfător. Câteva felii de şuncă, puţin pateu de ţipar, dacă se‑ntâmplă să ai aşa ceva la îndemână, şi nişte bere îmi vor fi de ajuns. Deşi am o slăbiciune pentru budinci. — Ai grijă să capete o budincă şi orice altceva îşi doreşte, zise Beatrice. Merită asta, după nefericita întâlnire cu acel tâlhar de drumul mare. — Un tâlhar de drumul mare? repetă Finch, holbându‑se la ea. — A fost o experienţă absolut îngrozitoare, preciză Sally, ducându‑şi o mână la piept şi cutremurându‑se în mod vizibil. Ce ticăloşi!… Nu se dau în lături de la a răpi femei nevinovate, aşa cum suntem madame şi moi[4], zău aşa! Al dracului de mare noroc am avut că n‑am păţit‑o… — Ajunge, Sally, o întrerupse Beatrice cu vioiciune. Nu‑i nevoie să înfloreşti povestea adăugind comentarii melodramatice. Amândouă am trecut prin asta fără nicio urmare supărătoare. — Ce‑i cu toată vorbăria aceasta despre un tâlhar de drumul mare? întrebă Finch. Pe domeniile de la Monkcrest nu există niciun tâlhar de drumul mare. Niciunul n‑ar îndrăzni să vină aici. — Da’, ce‑i povestea asta, cu un tâlhar? repetă şi Leo, în şoaptă, aplecându‑se mai mult în afara ferestrei. — Hoţul acţiona de cealaltă parte a râului, explică Beatrice. Chiar dincolo de pod. Un ticălos. Din fericire, aveam la mine pistolul, iar John era şi el înarmat, aşa că am reuşit să‑l punem pe fugă. — Da’ să ştii că ticălosul nu mi‑a dat prea multă atenţie, interveni vizitiul, adresându‑i lui Finch un zâmbet larg. Cea care l‑a băgat în toţi sperieţii a fost doamna Poole. Probabil că niciodată n‑a mai avut de‑a face cu o doamnă cu pistol. Poate că, înainte de a‑ncerca să jefuiască următoarea trăsură, se va gândi de două ori. — Dacă l‑aţi întâlnit de cealaltă parte a râului, înseamnă că nu se afla pe domeniile Monkcrest, trase Finch concluzia, trecând cu vederea amănuntele de mai mică importanţă. — Eu una nu văd care‑i diferenţa, replică Beatrice. Un tâlhar este un tâlhar, oriunde ar fi. — Atâta vreme cât rămâne departe de domeniile Monkcrest, domnul conte nu va fi nevoit să se ocupe de această problemă, explică Finch. — Ceea ce e foarte comod pentru dânsul, remarcă Beatrice. — Se pare că dumneavoastră, doamnă, nu înţelegeţi situaţia, ripostă Finch, pe un ton tăios. Domnul conte este deosebit de meticulos în legătură cu anumite lucruri. — La fel sunt şi eu. După ce te vei fi ocupat de John, poţi avea grijă să se trimită sus, lui Sally şi mie, o tavă cu ceai fierbinte şi ceva substanţial de mâncare. După ce ne vom fi înviorat, voi avea o întrevedere cu domnul conte. — Ascultă, interveni Sally, pune pe tava aia şi o halbă de bere, s’il vous plait[5]. În scop pur terapeutic. Beatrice îşi ridică uşor fustele şi se pregăti să treacă pe lângă Finch. — Eşti atât de amabil să te dai la o parte din drum? — Monkcrest Abbey nu‑i un nenorocit de han, doamnă Poole! răcni majordomul. — În acest caz serviciile şi mâncarea ar trebui să fie de o calitate mult superioară în comparaţie cu cele cu care am fost nevoite să ne confruntăm noaptea trecută, pe drum. Fii bun şi informează‑l pe domnul conte că voi fi gata să mă întâlnesc cu dânsul peste o jumătate de oră. În clipa aceea, vântul se învolbură în gluga pelerinei lui Beatrice, smulgându‑i‑o de pe faţă. Pentru prima oară, Leo îi văzu trăsăturile, în lumina ce se revărsa prin fereastra deschisă. Înainte ca Beatrice să‑şi tragă gluga la loc, Leo reuşi să desluşească un profil pur, alcătuit dintr‑o frunte înaltă şi inteligentă, un nas ce denota siguranţă de sine şi un maxilar cu un contur fin. Avea între douăzeci şi treizeci de ani, apropiindu‑se periculos de mult de treizeci – fu concluzia la care ajunse Leo – şi părea înclinată să cedeze calităţii ei înnăscute de a‑şi manifesta autoritatea. În mod categoric, o femeie de lume. Genul acela care izbuteşte întotdeauna să facă în aşa fel încât lucrurile să decurgă aşa cum vrea ea. — Vă asigur, doamnă, că domnul conte dispune de mijloacele de a fi la curent cu tot ce se întâmplă în propria‑i casă şi pe domeniile Monkcrest, zise Finch, pe un ton ameninţător. Mijloace care nu sunt la îndemâna oamenilor obişnuiţi, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. — Presupun că te referi la acele zvonuri interesante în legătură cu obiceiul contelui de a se îndeletnici cu probleme de ordin supranatural. Eu una nu cred nimic din toate astea. — Poate că ar trebui să credeţi, doamnă. Pentru binele dumneavoastră. — Nu încerca să mă sperii, bătrâne, replică Beatrice, chicotind. Îţi pierzi timpul. Nu mă îndoiesc că sătenii savurează asemenea poveşti, însă eu mă consider o autoritate în materie şi nu dau crezare prostiilor pe care le‑am auzit. — O autoritate? se miră Leo, încruntându‑se. Ce dracu’ vrea să spună prin asta? Elf adulmecă aerul. Devenise evident faptul că Beatrice ajunsese la capătul răbdării. — Sally, decretă ea, nu am de gând să mai stăm nicio clipă aici, afară. Hai să intrăm în casă. Acestea fiind zise, trecu la acţiune cu o rapiditate care îl luă pe Finch prin surprindere. Fără să vrea, Leo privi cu admiraţie cum femeia îl ocoleşte sprinten pe majordom. Trecând pe lângă el, urcă treptele de piatră şi se făcu nevăzută prin uşa ce dădea în hol. Sally o urmă îndeaproape. Cu gura deschisă, Finch se holba în urma celor două nepoftite. Vizitiul îşi exprimă simpatia, bătându‑l uşor cu palma pe umăr. — Nu te învinui, omule. În scurtul timp în care am fost în slujba ei, am descoperit că doamna Poole este o forţă a naturii. O dată ce a pornit la drum, cel mai bun lucru este să te dai la o parte din calea ei. — De câtă vreme eşti în serviciul ei? îl întrebă Finch, posomorât. — M‑a angajat ieri dimineaţă, ca s‑o aduc aici, la Monkcrest. Dar răstimpul ăsta a fost îndeajuns de lung pentru a mă face să înţeleg o mulţime de lucruri în legătură cu această doamnă. Ceva ce pot spune în favoarea ei este că, spre deosebire de majoritatea celor din lumea bună, are grijă de personalul ei. Pe drum, am fost hrăniţi bine. Şi niciodată nu strigă şi nu ocărăşte oamenii, aşa cum fac unii ale căror nume le‑aş putea aminti. — Trebuie să întreprind ceva în privinţa ei, zise Finch, cu privirile aţintite spre treptele acum pustii. Domnul conte se va înfuria. — În locul tău, nu m‑aş agita în legătură cu stăpânul, îl sfătui vizitiul, pe un ton vesel. Chiar dacă e puţin ciudat, cum susţin unii, doamna Poole o să aranjeze lucrurile cu el. — Nu‑l cunoşti pe domnul conte. — Într‑adevăr, dar, aşa cum ziceam, o cunosc oarecum pe doamna Poole. Călugărul tău Nebun e pe cale să‑şi întâlnească perechea. Leo se trase înapoi şi închise fereastra. — S‑ar putea ca vizitiul să aibă dreptate, Elf, comentă el. Un om prudent ar trebui, fără îndoială, să acţioneze cu multă precauţie în orice tratative cu formidabila doamnă Poole. Elf execută echivalentul canin al unei înălţări din umeri şi se înapoie cu paşi mici în faţa şemineului. Mă întreb de ce o fi venit aici? continuă Leo, trecându‑şi mâna prin părul umezit. Bănuiesc că există o singură cale prin care să aflu răspunsul corect. Ca de obicei, Elf nu zise nimic. Se instală în faţa focului şi închise ochii. Leo oftă şi întinse mâna spre şnurul clopoţelului, pentru a‑l chema pe Finch. — Fără îndoială că voi regreta asta, însă, privind partea pozitivă a situaţiei, seara promite să devină mult mai interesantă decât era în urmă cu o oră.   Beatrice luă o înghiţitură bună din ceaiul fierbinte. — Minunat! exclamă ea. Acesta‑i întăritorul de care aveam nevoie. Sally cercetă conţinutul tăvii pe care o adusese camerista de la bucătărie. — Aici nu‑i niciun amărât de gin, constată ea, fulgerând‑o cu privirea pe nefericita fată. Ia ascultă, unde‑i ginu’ meu? — Bucătăreasa a trimis puţin dintr‑al ei, răspunse camerista, tresărind. Este în carafă. — În sticluţa aia fantezistă, da? se miră Sally, uitându‑se cu îndoială la micul clondir de cristal. Cred că o s‑ajungă. Îşi turnă o porţie zdravănă şi dădu pe gât jumătate din ea. Mais  oui[6]. Vădit uşurată, camerista se dedică aranjării pâinii prăjite şi feliilor de pateu de peşte rece. Al dracului de bun, ţiparu’, aprecie ea, după care sorbi încă o dată din pahar şi se prăbuşi într‑un fotoliu din faţa şemineului. Credeam, doamnă, că n‑o să mai ajungem aici. Ce să mai spun de tâlharul ăla şi de furtună! Ai fi zis că nu se ştie ce forţe supranaturale, diabolice, se străduiau să ne ţină departe de aici, n’est‑ce pas? — Nu fi caraghioasă, Sally! Farfuriile de pe tavă zăngăniră zgomotos. Beatrice auzi un uşor suspin, ca o exclamaţie de uimire. — Oh! şopti camerista. Iertaţi‑mă, doamnă! Beatrice îi aruncă o privire şi constată că fata era foarte tânără. Să fi avut cel mult şaisprezece ani. — S‑a întâmplat ceva? o întrebă. — Nu, doamnă, răspunse camerista, grăbindu‑se să aranjeze platourile şi să ridice borcanul cu gem, care se răsturnase. Totul e‑n ordine. — Cum te cheamă? se interesă Beatrice, încruntându‑se. — Alice, doamnă. — Arăţi de parcă tocmai ai fi văzut o stafie, Alice. Eşti cumva bolnavă? — Nu. Pe cinstea mea, doamnă, spuse Alice, ştergându‑şi mâinile pe şorţ, cu gesturi nervoase. Sunt sănătoasă ca un cal, după cum ar zice maică‑mea. Zău aşa. — Sunt încântată să te‑aud spunând asta. — Dacă e să‑mi cereţi părerea, interveni Sally, măsurând‑o din ochi pe Alice, fata asta pare a fi speriată de moarte. — Eu nu mă sperii de nimic! protestă Alice, îndreptându‑şi spatele, cu mândrie. — Au contrariu, zise Sally, cu mărinimie. — Au contraire[7], murmură Beatrice. — Au contraire, repetă, sârguincioasă, Sally. Alice se uită la Sally cu o curiozitate nedisimulată. — Bucătăreasa spune că eşti o cameristă franţuzoaică de lux. Este adevărat? — Absolument[8], confirmă Sally, radiind de mândrie. Acolo, la Londra, toate doamnele din înalta societate preferă să angajeze cameriste, croitorese şi modiste franţuzoaice, şi de asemenea alt personal. — Oh!… exclamă Alice, impresionată după cum se şi cuvenea. — Alice, zice Beatrice, încruntându‑se, cu siguranţă nu te temi de reacţia stăpânului tău faţă de neaşteptata mea vizită din seara aceasta aici. În ciuda celor spuse de majordom, nu pot crede că domnul conte şi‑ar învinovăţi slujitorii pentru prezenţa mea sub acoperişul său. — Nu, doamnă, se grăbi Alice să răspundă. Nu‑i vorba de asta. Lucrez aici doar de câteva săptămâni, dar ştiu că domnul conte n‑ar da vina pe mine pentru ceva de care n‑am fost vinovată. Toată lumea îl ştie ca pe un om cu foarte multe ciudăţenii… În mod evident îngrozită de propriile‑i cuvinte, Alice se întrerupse brusc. — Ciudăţenii? interveni Sally, pe un ton tăios. Que c’est[9]? — Ei bine, zise Alice, a cărei faţă deveni roşie ca racul, dânsul este unul dintre Călugării Nebuni. Maică‑mea spune că atât tatăl cât şi bunicul lui erau şi ei ciudaţi, da’ eu nici nu m‑am gândit să… — Linişteşte‑te, Alice, îi spuse Beatrice, făcându‑i‑se milă de ea. Îţi făgăduiesc să nu‑i raportez stăpânului tău că l‑ai calificat ca fiind un om ciudat. — Ceea ce voiam să zic – se strădui Alice, cu curaj, să îndrepte răul făcut – este că oricine de pe domeniile Monkcrest ştie că toţi Călugării Nebuni au grijă de oamenii lor. Sunt stăpâni buni, doamnă. — Atunci nu ai de ce să te temi de toanele lui, o încredinţă Beatrice, zâmbind. Totuşi, dacă cineva din personalul acestei case ar avea oarecare îndoieli în privinţa asta, fii sigură că sunt hotărâtă să‑i explic stăpânului tău cum stau lucrurile. După ce voi fi încheiat întrevederea mea cu el, va înţelege totul cât se poate de bine. — Dar, doamnă, replică Alice, facând ochii mari, asta şi este situaţia. Vreau să zic, el ştie oricum totul foarte bine. — Ce mama dracului vrei să zici? o întrebă Sally, aruncându‑i o privire mânioasă. Alice păru că nu observă revenirea la jargonul englezesc, chipul ei tânăr exprimând un amestec de spaimă, admiraţie şi emoţie. — L‑am auzit pe Finch spunându‑i bucătăresei că, atunci când s‑a dus să‑l informeze pe domnul conte despre prezenţa dumneavoastră aici, dânsul ştia de sosirea dumneavoastră. — Quel uluitor[10]! şopti Sally. — Uimitor, conveni Beatrice, amuzându‑se. — Da, doamnă. A fost de‑a dreptul uimitor. Finch zicea că domnul conte ştia totul în legătură cu vizita dumneavoastră. Că aţi venit încoace tocmai de la Londra şi că aveţi o cameristă franţuzoaică, şi că de cealaltă parte a râului aţi fost opriţi de un tâlhar la drumul mare. Ştia chiar şi că doreaţi să vă întâlniţi cu dânsul peste o jumătate de oră. — Cu tâlharul de drumul mare? zise Beatrice, pe un ton blajin. Aş prefera să evit o altă întâlnire cu el, dac‑ar fi posibil. — Nu, doamnă, protestă Alice, cu oarecare iritare. Cu domnul conte. În mod cert, contele reuşise să‑şi creeze în mintea slujitorilor săi o imagine de omnipotenţă. „Nu mai spune!“ gândi Beatrice în sinea ei. — Nimeni nu pricepe cum de poate domnul conte să ştie lucruri de felul ăsta, continuă Alice, dând din cap cu un aer confidenţial, da’ bucătăreasa susţine că‑i ceva caracteristic. Finch zice că stăpânul are metodele lui. — A, da, „metodele” domnului conte, spuse Beatrice, sorbind o gură de ceai. Îmi displace să‑ţi spulber iluziile, Alice, însă eu bănuiesc că, pentru a ajunge la uimitoarele lui previziuni, stăpânul tău n‑a recurs la o intuiţie metafizică. Cred mai degrabă că el a deschis o fereastră, prin care şi‑a scos capul şi a ascultat pe ascuns conversaţia mea cu majordomul. Jignită de presupunerea că era posibil ca mult respectatul conte să se înjosească până la a trage cu urechea, Alice se îmbăţoşă. — Oh, nu, doamnă, protestă ea. Sunt sigură că dânsul n‑ar face aşa ceva. De ce să‑şi fi scos capul afară, în ploaie? — O purtare ciudată, într‑adevăr, murmură Beatrice. Am putea risca să avansăm o posibilă explicaţie a motivului pentru care este cunoscut sub denumirea de Călugărul Nebun, ce crezi? Părând zdrobită de incapacitatea lui Beatrice de a fi impresionată de misterioasele metode ale contelui, Alice se retrase cu spatele spre uşă. — Iertaţi‑mă, doamnă, mai doriţi ceva? — Deocamdată, nimic, spuse Beatrice. Îţi mulţumesc, Alice. — Da, doamnă, zise fata, grăbindu‑se să plece. Beatrice aşteptă să se închidă uşa, apoi luă o felie de pâine prăjită şi muşcă din ea. — Cred că sunt de‑a dreptul înfometată, Sally. — Şi moi la fel, zise camerista, înşfăcând cea mai mare bucată de pateu de peşte şi o furculiţă. Dumneavoastră, doamnă, puteţi să luaţi în râs treaba aia cu tâlharul de drumul mare, dar eu una jur că am avut noroc c‑am scăpat cu viaţă. I‑am văzut expresia din ochi. Era una urâtă. — Am fost norocoase că am avut un vizitiu atât de iscusit, replică Beatrice. Din fericire, John nu se lasă uşor pradă panicii. — Atâta rău! comentă Sally, vârându‑şi în gură o bucată mare de pateu. Toţi vizitiii sunt la fel: nepăsători în faţa primejdiei. Şi, mai tot timpul, beţi criţă. Cel care l‑a speriat şi l‑a făcut s‑o ia la fugă a fost micul dumneavoastră pistol, nu John. — Ştiu că ne‑am aventurat într‑o călătorie dificilă, Sally. Îţi mulţumesc încă o dată că ai acceptat să mă însoţeşti, deşi nu prea ţi‑am lăsat timp de gândire. În momentul acesta, mi‑ar fi fost imposibil să‑i scot din oraş pe vărul meu şi pe mătuşa mea. Erau invitaţi la o serată extrem de importantă. N‑am vrut s‑o iau cu mine nici pe sărmana menajeră. Doamna Cheslyn nu „ţine“ la drum. — Ei, lăsaţi, nu vă mai agitaţi atâta! Pe mine m‑a bucurat prilejul de a‑mi exersa franceza. În curând o să‑mi iau diploma de absolvire de la Academie, şi mă voi pregăti să‑mi ofer serviciile unei familii din lumea bună. Trebuie să‑mi îmbunătăţesc accentul, nu‑i aşa? — Accentul tău devine mai bun pe zi ce trece. Ţi‑ai ales deja un nou nume? — Încă mai ezit între unul simplu, cum ar fi Marie, şi unul care să sune ceva şi mai bine. Ce părere aveţi despre Jacqueline? — Foarte drăguţ. — Mais oui, aprobă Sally, ridicându‑şi paharul cu gin. Aşadar, Jacqueline va rămâne. Beatrice zâmbi. Din fericire pentru Sally şi pentru oribilul ei accent, folosirea unei cameriste franceze era la modă. Străduindu‑se să obţină una, majoritatea doamnelor din lumea bună treceau cu îngăduinţă peste un accent dubios. Adevărul era că nu existau suficient de multe cameriste, croitorese sau modiste franţuzoaice, ca să poţi alege. Bineînţeles că, dacă vreuna dintre potenţialele stăpâne ale lui Sally şi‑ar da seama că nu numai accentul lui Sally era îndoielnic, ci şi talentul ei, lucrurile s‑ar mai complica niţeluş, îşi zise Beatrice. Sally, ca şi celelalte femei care trecuseră prin Academie, dusese o existenţă mizerabilă. Toate fuseseră prostituate în cele mai jalnice bordeluri din Londra. Beatrice şi prietena ei Lucy Harby – cunoscută clientelor sale sub numele Madame d’Arbois, modista franceză exclusivistă – nu‑şi propuseseră să le ofere femeilor sărace o modalitate de a scăpa de „stradă“. Confruntându‑se cu sărăcia claselor de jos, fuseseră amândouă prea ocupate cu strădania de a scăpa de cariere cum ar fi cea de guvernantă pentru a‑şi mai face griji în legătură cu salvarea altora. Însă imediat după ce se lansaseră în noile lor profesiuni, hotărâseră să încerce să schimbe destinul unor tinere nefericite. Prima tânără – sângerând în urma pierderii unei sarcini – sosise la uşa de serviciu a noului atelier de croitorie al lui Lucy la o lună după deschiderea acestuia. Beatrice şi Lucy o căraseră la etaj, în încăperile înghesuite în care locuiau împreună. Când supravieţuirea fetei devenise certă, puseseră la cale un plan pentru a‑i găsi o nouă profesiune. Biletul de drum către o viaţă mai bună era o imitaţie de accent franţuzesc. Planul de a preschimba o tânără prostituată într‑o cameristă de origine franceză pentru doamne din lumea bună se bucurase de un succes deosebit şi astfel luase naştere „Academia”. Trecuseră cinci ani. Acum, Beatrice avea propria ei vilă în oraş. Lucy, care cu rochiile ei de gală la preţuri revoltător de mari înregistrase succese financiare mult superioare celor ale lui Beatrice, se căsătorise cu un bogat negustor de textile care îi aprecia talentele de afaceristă. Se mutase într‑o frumoasă casă nouă, situată într‑un cartier scump, dar continua să conducă salonul ei de croitorie sub numele de Madame d’Arbois. Beatrice şi Lucy transformaseră fosta lor locuinţă de deasupra atelierului de croitorie în sală de clasă, şi angajaseră o profesoară care să le predea o franceză rudimentară unor tinere disperate. Uneori, pierdeau câte o elevă, care se înapoia pe străzi. De fiecare dată Beatrice era marcată de insuccesul înregistrat. Lucy, mult mai practică, privea lucrurile într‑un mod mai filosofic: nu le poţi salva pe toate. Beatrice ştia că prietena ei avea dreptate; cu toate acestea, în adâncul fiinţei sale – fiind fiica unui vicar – nu‑i venea uşor să accepte eşecurile. Sally se uită cu interes la pereţii posomorâţi ai încăperii. — Credeţi că locurile astea sunt bântuite de stafii, aşa cum zicea nevasta hangiului? — Nu, nu cred, spuse Beatrice, pe un ton ferm. Am impresia că personalul domnului conte este încântat de reputaţia stăpânului lor. — Călugării Nebuni de la Monkcrest, şopti Sally, cutremurându‑se. Te face să te‑nfiori, n’est‑ce pas? — Să nu‑mi spui că tu crezi poveştile pe care ni le‑a istorisit aseară soţia hangiului! replică Beatrice, schiţând o grimasă. — Erau tocmai bune ca să‑ţi creeze coşmaruri, zău aşa. Toată vorbăria aceea despre lupi şi vrăjitorii, şi tot felul de lucruri oribile care se‑ntâmplă noaptea… — Toate sunt nişte prostii. — Atunci, de ce aţi lăsat‑o să le înşire, până aproape de miezul nopţii? i‑o întoarse Sally. — Am socotit că era un mod amuzant de a ne petrece timpul. Sally nu bănuia nimic despre adevăratul scop al călătoriei nebuneşti către regiunile sălbatice ale Devonului. Din câte ştia ea, Beatrice venise să‑l vadă pe contele de Monkcrest în legătură cu nişte nebuloase treburi de familie. Ceea ce, de fapt, era absolut adevărat, gândi Beatrice în sinea ei. — Din câte se vorbesc despre el, continuă Sally, al cărei piept plin se cutremură sub efectul unui nou fior, ar putea fi eroul unuia din romanele doamnei York. — Vrei să‑mi spui că tu citeşti romanele doamnei York? se miră Beatrice. — Nu citesc eu prea bine, recunoscu Sally, da‑ntotdeauna e cineva prin preajmă care ni le poate citi cu glas tare nouă, celorlalte. Mie‑mi plac cel mai mult chestiile cu fantome şi cu degete însângerate care te cheamă în ganguri întunecoase. — Înţeleg. — Fetele aşteaptă cu nerăbdare noul roman al doamnei York, Castelul Umbrelor. Rose zice că stăpâna ei a cumpărat un exemplar. De îndată ce doamna îl va termina, Rose o să‑l împrumute şi o să ni‑l citească. — Habar nu aveam că te interesează romanele de groază, remarcă Beatrice, simţindu‑se străbătută de un bine cunoscut fior de plăcere. Îţi voi împrumuta cu plăcere exemplarul meu din Castelul Umbrelor. — Asta‑i tare drăguţ din partea dumneavoastră, doamnă Poole! exclamă Sally, cu ochii măriţi de încântare. Vă vom fi teribil de recunoscătoare. Nu atât de recunoscătoare pe cât sunt eu, gândi Beatrice. Întotdeauna se bucura pe ascuns atunci când afla că exista cineva căruia îi plăceau romanele pe care le semna ea cu pseudonimul de „doamna Amelia York”. Cu toate acestea, nu‑i spuse nimic lui Sally despre tainica ei identitate ca autoare de romane. Numai Lucy şi membrii familiei sale ştiau că ea scria pentru a‑şi câştiga existenţa. Urmări privirea lui Sally, de jur‑împrejurul încăperii. Poate că, înainte de plecare, avea să‑şi facă unele însemnări. Monkcrest Abbey era o construcţie cât se poate de pitorească. Ziduri groase de piatră, uşi în arcadă şi kilometri de coridoare posomorite; totul contribuia pentru a crea atmosfera unei case care se potrivea perfect într‑unul din romanele ei. În drum spre camerele lor, Beatrice şi Sally trecură printr‑o lungă galerie plină de obiecte datând din epoca primitivă şi din antichitate. Statui greceşti, romane şi egiptene, chipuri de piatră, impasibile, se găseau într‑o sumedenie de firide. Dulapuri încărcate cu cioburi de oale şi o oglindă antică ocupau, pe coridoare, unghere ciudate. Pe lângă calitatea sa de erudit, reflectă Beatrice, Monkcrest era, în mod evident, un colecţionar de antichităţi. Închise ochii, lăsându‑se cuprinsă de atmosfera străvechilor ziduri de piatră. Simţi o senzaţie ciudată. Vreme de o clipă, aproape că fu conştientă de povara trecerii anilor. Era un sentiment vag, abia sesizabil şi indescriptibil, unul pe care‑l trăise adesea în prezenţa unor clădiri foarte vechi sau a unor obiecte din vremuri de mult apuse. Era vorba de melancolie, desigur. Adesea o simţise, atunci când se afla în clădiri atât de vechi, însă aici exista şi ceva ce‑i vorbea despre viitor. În trecut, casa cunoscuse vremuri fericite, şi avea să le cunoască din nou. Paginile grele de istorie păreau că o apasă, însă aici nu exista nimic care să‑i provoace coşmaruri sau care s‑o ţină trează noaptea. Când deschise ochii, îşi dădu seama că impresia pregnantă pe care i‑o crea Monkcrest era aceea de solitudine. — Închipuiți-vă cum e să locuieşti într‑o ruină ca asta, zise Sally. Poate că domnul conte este într‑adevăr nebun. — Monkcrest Abby nu‑i tocmai o ruină. Este o clădire foarte veche, dar pare bine reparată. Nu e casa unui nebun. Beatrice nu încercă să‑i explice lui Sally reacţia ei faţă de atmosfera acelor locuri. Era ceva ce făcea parte din ea, ceva ce nu putea fi exprimat prin cuvinte. În orice caz, era convinsă de adevărul spuselor ei. Contele o fi fost un om retras, neospitalier şi excentric, dar în niciun caz nebun. — Cum puteţi fi sigură că acest Călugăr Nebun nu ne va închide în pivniţă şi nu ne va supune la ritualuri stranii, oculte? întrebă Sally, luând încă o îmbucătură de pateu. — Din puţinul pe care‑l ştiu în legătură cu genul ăsta de practici, am impresia că, pentru a fi supusă unor ritualuri oculte, trebuie să fii virgină, replică Beatrice, zâmbind ironic. Niciuna din noi nu intră în categoria asta. — Mais oui! exclamă Sally, luminându‑se la faţă. Ei bine, atunci, asta‑i o uşurare, nu‑i aşa? Cred că o să mai iau puţin gin. Beatrice era în egală măsură sigură de dispreţul lui Monkcrest faţă de ştiinţele oculte, cât şi de sănătatea lui mentală. Contele se bucura de respect în calitatea sa de cunoscător în materie de antichităţi şi de legende străvechi. Scrisese mult pe această temă, şi întotdeauna dovedise rigoare şi erudiţie, evitând înfloriturile romantice. Spre deosebire de mine, îşi zise Beatrice cu tristeţe, el nu încearcă, în lucrările sale, să accentueze elementul supranatural sau romantic. În ultimele două zile, citise câteva dintre lungile şi plictisitoarele articole scrise de el pentru Societatea Colecţionarilor de Antichităţi. Constatase cu regret că Monkcrest dispreţuia profund elementele palpitante care constituiau instrumentele ei de lucru. Dacă ar afla că ea, pentru a‑şi câştiga existenţa, scria romane de groază, probabil că ar trimite‑o să‑şi facă imediat bagajele. Dar riscul acesta era extrem de redus. Faptul că ea se ascundea sub pseudonimul „doamna York“ constituia un secret foarte bine păstrat. În ciuda părerii slujitorilor lui, Beatrice era convinsă că aşa‑numitul Călugăr Nebun nu era un vrăjitor, astfel încât nu‑i putea stabili adevărata identitate. — Din câte spunea majordomul ăla gras, zise Sally, sorbindu‑şi ginul, pe domnul conte nu‑l prea încântă să aibă musafiri. Mă întreb de ce a fost de acord să vă primească, fără să protesteze? Beatrice se gândi la imensa singurătate ce răzbătea prin atmosfera de la Monkcrest Abbey. — Poate că se plictiseşte, sugeră ea.         [1] Abbey (lb. engl.): Clădire sau grup de clădiri locuite de călugări sau călugăriţe, sub conducerea unui abate (stareţ) sau a unei stareţe. Denumirea este utilizată şi pentru definirea unei locuinţe somptuoase care, în trecut, a fost abaţie (mănăstire) (nota trad.).   [2] Wellington (Arthur Wellesley, duce de ~) (1769‑1852): general britanic, care a luptat împotriva trupelor franceze în Portugalia şi în Spania şi care, în 1814, a dat bătălia de la Toulouse, câștigând apoi în luptele de la Waterloo. Prim‑ministru al Marii Britanii între 1828‑1830 (nota trad.).   [3] N 'est‑ce pas (lb. fr. în original): Nu‑i aşa? (nota trad.).   [4] Moi (lb. fr. în original) = Eu; cu mine (nota trad.).   [5] S’il vous plait (lb.fr. în original) = Vă rog (nota trad.).   [6] Mais oui (lb. fr. în original) = Mda /Chiar aşa (nota trad.).   [7] Au contraire (lb. fr. în original) = Dimpotrivă (nota trad.).   [8] Absolument (lb. fr. în original) = Categoric / Absolut (nota trad.).   [9] Que c’este? (lb. fr. în original)= Într‑o exprimare agramată, Alice vrea probabil să întrebe „Qu’est‑ce que c’est que ça?“ (Ce‑i aia? / Cum adică?) (nota trad.).   [10] Quel= Exprimare agramată în lb.fr., în loc ‑ probabil ‑ de: Comme c’est... = Ce/Cît de... (nota trad.).    

1   Arzi, vrăjitoareo, arzi…   Vocea îi răsună în minte ca o şoaptă lugubră şi cavernoasă. Raine Tallentyre se opri în capul scărilor care duceau la pivniţă. Prevăzătoare, atinse balustrada cu vârful degetelor; contactul se dovedi edificator. Vibrând de cruzime şi patimă malefică, vocea murmură gros, din nou: …Nu există decât un singur mod de a ucide o vrăjitoare. Pedepseşte‑o. Fă‑o să sufere. Arzi, vrăjitoareo, arzi… Era aceeaşi voce pe care o auzise când se atinsese în trecere de bufetul din bucătărie, în urmă cu câteva minute. Şoaptele evocau adâncul întunericului, abisul fricii şi puterea focului mistuitor. Urmele unei energii paranormale erau foarte proaspete în jurul ei. Un individ cu tulburări psihice profunde trecuse recent prin această casă. Măcar de‑ar fi fost vorba despre un degenerat, care să se limiteze la diverse fantezii denaturate depănate doar în mintea lui. Dar Raine Tallentyre avea suficientă experienţă, încât să ştie că lucrurile nu stăteau, probabil, aşa. Nemernicul acela era capabil de cele mai josnice atrocităţi: un monstru uman. Înfiorându‑se, îşi smulse mâna de pe balustradă şi îşi şterse podul palmei de impermeabil. Gestul fusese instinctiv, ca un reflex. Trenciul lung şi negru era ud, fiindcă afară turna cu găleata, însă apa, fie ea cât de abundentă, nu ar fi putut spăla complet amintirea energiei nefaste pe care Raine Tallentyre tocmai o sesizase. Răsucind capul spre Doug Spicer, care era în urma ei, mai auzi o voce, de data aceasta vocea mătuşii ei. Avertizarea venea direct din amintirile ei din adolescenţă. Raine, niciodată să nu le povesteşti celorlalţi despre şoaptele din capul tău. Rişti să‑ţi spună că eşti nebună, ca mine. — Vreau doar să arunc o privire rapidă prin pivniţă, spuse ea, îngrozită de ceea ce o putea aştepta. Mijind ochii stânjenit în bezna de la picioarele scării, Doug zise: — Chiar crezi că e necesar, domnişoară Tallentyre? S‑ar putea să colcăie de şoareci pe‑acolo sau poate chiar şobolani ori şerpi. Nu îţi face griji, pot întocmi inventarul şi fără o inspecţie amănunţită a subsolului clădirii. Doug era proprietarul firmei „Spicer Properties“, una dintre cele trei agenţii imobiliare din orăşelul Shelbyville, Washington. Îl contactase când sosise în acea dimineaţă, deoarece el fusese singurul agent imobiliar care catadicsise să ia legătura cu ea, după ce aflase de moartea Vellei Tallentyre. Cu delicateţe, Doug întrebase dacă putea face inventarul proprietăţii, în vederea vânzării. Raine acceptase bucuroasă propunerea lui. Realitatea era că nu fusese nicidecum asaltată de solicitările vreunor agenţi imobiliari entuziaşti. Cât despre Doug, acesta era relativ nou în oraş şi se căznea să îşi consolideze afacerea. Altfel spus, aveau nevoie unul de celălalt. Îmbrăcat într‑un costum elegant din stofa gri‑închis, la care asortase o cravată bleu, şi ţinând în mână o servietă frumoasă din piele maro, Doug era prototipul agentului imobiliar profesionist. Nişte ochelari de firmă, cu rame fine, îi încadrau ochii spălăciţi. Maşina lui, parcată pe alee, era un Jaguar. Cât priveşte vârsta, Raine îi dădea vreo patruzeci de ani. O calviţie incipientă îi înălţa cumva fruntea; în rest, avea o alură de bărbat solid şi bine hrănit care, fără să fie deocamdată supraponderal, luase deja câteva kilograme în plus. O avertizase că nu va fi uşor să vândă o asemenea casă dezolantă, cu conducte şi cabluri electrice învechite. — Vin înapoi imediat, îl linişti ea. Nu putea să‑i explice că, de fapt, nu mai avea încotro acum, după ce prinsese murmurul paranormal al unui individ care visa să omoare vrăjitoare. Raine ştia că trebuia să afle adevărul înainte de a pleca din casă. — Am făcut ceva investigaţii şi l‑am sunat pe Phil Brooks, după ce am vorbit cu dumneata, spuse Doug. Mi‑a explicat că mătuşa dumitale a renunţat la serviciile firmei lui de deratizare, cu puţin timp înainte, ăăă, de a părăsi oraşul. Cu puţin timp înainte ca eu să o fi mutat de aici, îl corectă în gând Raine. Degetele mâinii cu care atinsese balustrada se încleştară strâns pe cureaua poşetei. Cu puţin timp înainte de a trebui să o internez într‑un sanatoriu foarte scump şi foarte izolat. În urmă cu o lună, Vella Tallentyre murise în cămăruţa ei din Spitalul Psihiatric St. Damian, din Oriana, o localitate de pe malul Lacului Washington. Potrivit autorităţilor, decesul survenise din cauza unui atac de cord. Vella Tallentyre avea cincizeci şi nouă de ani. Brusc, îi trecu prin minte că Doug nu voia, probabil, să‑şi murdărească imaculatul lui costum de haine şi pantofii frumos lustruiţi. Şi adevărul era că nici nu‑l putea blama pentru asta. — Nu‑i nevoie să vii cu mine, zise ea. Cobor doar scările. Te rog, fii un domn şi insistă că vrei să mă însoţeşti. — În fine, dacă ţii neapărat, spuse Doug, făcând un pas înapoi. Nu văd niciun întrerupător de lumină, aici, sus. — Este unul jos, la baza scării. Vai şi‑amar de codul bunelor maniere pentru gentlemeni. În fond, ce pretenţie putea să aibă şi ea?! Doar nu trăiau în secolul al XIX‑lea! Codul bunelor maniere, dacă existase vreodată, nu se mai aplica în prezent. După experienţa prin care trecuse cu Bradley, s‑ar fi cuvenit să ştie lucrul acesta, mai bine decât oricine. Gândurile legate de detectivul Bradley Mitchell avură un efect de îmbărbătare asupra lui Raine. Valul de indignare feminină, ce o cuprinsese când îşi amintise de el, declanşă în ea o doză de adrenalină care se dovedi suficient de puternică încât să o propulseze pe trepte în jos. Doug rămase ezitând în capul scărilor, umplând spaţiul din cadrul uşii. — Dacă nu funcţionează lumina, am eu o lanternă în maşină, se oferi el. Prototipul agentului imobiliar dornic să se facă util întotdeauna. Raine Tallentyre îl ignoră şi coborî cu precauţie în bezna de dedesubt. Poate că până la urmă nu‑i va da acceptul să scoată casa la vânzare. Problema era, însă, că niciunul dintre ceilalţi doi agenţi imobiliari din oraş nu părea interesat de această tranzacţie. Şi conta nu numai faptul că această clădire ajunsese aşa de părăginită. Adevărul era că părea puţin probabil ca vreunul dintre locuitorii acestui orăşel să fie tentat să achiziţioneze casa. De douăzeci de ani, acest imobil se aflase în proprietatea unei femei care fusese diagnosticată drept nebună, o femeie care auzea voci în mintea ei. Asemenea informaţii riscau, desigur, să domolească entuziasmul posibililor clienţi. Aşa cum îi explicase şi Doug, va fi nevoie, probabil, să ademenească vreun cumpărător din afara oraşului, o persoană dispusă să investească în renovarea construcţiei. Treptele vechi din lemn scârţâiau şi pârâiau. În timp ce cobora, Raine încerca să evite să se mai atingă de balustradă, având grijă totodată să pună piciorul cât mai aproape de marginea fiecărei trepte, astfel încât să nu rişte să calce direct pe urmele lui. Cu preţul unor încercări dificile, învăţase că energia paranormală, în cazul fiinţelor umane, se transmitea foarte uşor prin contactul direct al pielii cu o suprafaţă dură, însă un act de cruzime sângeros de o asemenea intensitate putea pătrunde şi prin tălpile pantofilor. Dar, oricât de prudentă ar fi fost, îi era imposibil să se ferească întru totul de acele porţiuni. Fă‑o să sufere. Pedepseşte‑o, aşa cum mă pedepsea Mama pe mine. Izul de igrasie şi mucegai se accentua pe măsură ce Raine cobora. Bezna se căsca la picioarele scărilor ca un puţ fără fund. Raine se opri pe ultima treaptă, bâjbâi cu mâna pe perete şi găsi întrerupătorul. Când îl atinse, simţi o scuturătură în mână, care nu avea nimic de‑a face cu electricitatea. Arzi, vrăjitoareo, arzi. Noroc că becul simplu din dulia montată deasupra funcţiona încă, luminând palid şi gălbui spaţiul cu tavan scund şi fără ferestre, care se afla dincolo de pragul uşii. Pivniţa era ticsită cu tot felul de vechituri şi obiecte rămase de la Vella Tallentyre, după o viaţă plină de amar. Câteva piese de mobilier uzate, inclusiv un dulap masiv, cu oglinzi pe uşi, o masă de bucătărie cu schelet metalic cromat şi un blat din melamină roşie, plus patru scaune asortate, cu tapiţerie din vinilin roşu, fuseseră îngrămădite laolaltă într‑un colţ. În rest, cea mai mare parte a spaţiului era ocupată de câteva cutii de carton şi lăzi mari, în care se aflau multe dintre nenumăratele tablouri pictate de Vella de‑a lungul anilor. Picturile evidenţiau toate una şi aceeaşi temă: diverse măşti sumbre şi tulburătoare. Raine simţi o strângere de inimă. Ce simplu ar fi fost ca acum, după ce aruncase repede o privire în jur, să se retragă înapoi, sus, pe scări. Pentru a se convinge, însă, că niciun secret cumplit nu zăcea îngropat acolo, trebuia să coboare şi acea ultimă treaptă, care îi servise drept refugiu, şi să se aventureze prin labirintul de cutii şi lăzi din pivniţă. Numai asta nu‑i trebuia ei acum, când şi‑aşa avea destule probleme personale. Formalităţile legate de succesiunea micii averi lăsate de mătuşa Vella îi răpiseră enorm de mult timp şi se dovediseră teribil de deprimante. Şi, simultan cu aceste triste activităţi, Raine se văzuse nevoită să se împace cu gândul că unicul bărbat despre care credea că o accepta aşa cum era, cu vocile acelea pe care le auzea numai ea, o considera complet neatrăgătoare în pat. Iar, peste toate astea, Raine mai avea şi o firmă de care trebuia să se ocupe. Sfârşitul lui octombrie reprezenta o perioadă de activitate frenetică pentru „Incognito“, magazinul ei de confecţii de lux. Nu, categoric nu avea nevoie de alte încurcături şi probleme, însă, pe de altă parte, ştia prea bine că, dacă ignora şoaptele, risca să aibă nenumărate nopţi albe, în săptămânile următoare. Fără să încerce să‑şi explice motivul, intuia că descoperirea adevărului constituia singurul antidot împotriva vocilor ameninţătoare, care reveneau obsesiv în mintea ei. Cu un nod în stomac, păşi pe pardoseala de ciment şi, întinzând o mână, atinse cel mai apropiat obiect – o cutie de carton prăfuită. Acum nu mai avea cum să se eschiveze. Trebuia să urmărească dâra de murmure paranormale lăsate de monstru. — Ce faci acolo? strigă îngrijorat Doug, din capul scărilor. Parcă ziceai că arunci doar o privire şi urci imediat înapoi. — Sunt o grămadă de catrafuse aici. Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să fac ordine, aşa că mai bine să‑mi formez o idee de pe‑acum, ca să ştiu ce mă aşteaptă. — Te rog să ai grijă, domnişoară Tallentyre. Se prefăcu, însă, că nu‑l aude. Dacă nu catadicsise să o însoţească în această explorare prin întunecimea beciului, atunci nici pe ea nu o interesau acum platitudinile lui. Pe cutia de carton nu exista nimic; în schimb, când îşi plimbă vârful degetelor peste suprafaţa melaminată a mesei vechi, Raine simţi o nouă scuturătură sinistră. Demonul este mai puternic decât vrăjitoarea. Gâfâind şocată, îşi trase degetele de pe masă şi păşi repede înapoi. Oricât ar fi încercat să se pregătească psihic, ştia că niciodată nu se va putea obişnui cu senzaţia aceea oribilă pe care o avea atunci când se atingea de dâra invizibilă lăsată de nişte şoapte cu adevărat funeste. Privi în jos, spre pardoseală, căutând urme de paşi, dar nu reuşi să distingă nimic. La lumina pală din pivniţă, praful cenuşiu care acoperea totul părea de aceeaşi culoare cu cimentul. În plus, umbrele adânci ce umpleau spaţiile dintre cutiile stivuite acolo lăsau într‑o beznă neagră o bună parte din suprafaţa pardoselii. Înainta cu paşi mărunţi, pipăind cu precauţie obiectele pe care le întâlnea în cale, ca şi cum s‑ar fi temut să nu se frigă la degete. Energia statică paranormală, lipită parcă de oglinda prăfuită a dulapului, o făcu să tresară violent. Privind în jur, îşi dădu seama că se deplasa în lungul unei cărări înguste, care şerpuia prin jungla de lăzi şi cutii. Imaginara potecă ducea la uşa închisă a vechii magazii de lemne. Un lacăt gros ţinea încuiată uşa solidă din faţa ei. Un lacăt nou şi foarte strălucitor. Ştia, dinainte să fi atins lacătul, că suprafaţa metalică a acestuia păstrase pregnant amprenta biologică a monstrului. Când mai avea de făcut doar un pas până la uşa magaziei, Raine îşi luă inima în dinţi şi întinse braţul spre lacăt. Deşi îl atinse doar fugitiv, cu vârful degetului, şocul se dovedi, totuşi, înfricoşător. Arzi, vrăjitoareo, arzi. „Oh, fir‑ar să fie!“ şuieră Raine, cu respiraţia întretăiată. — Domnişoară Tallentyre? strigă Doug, de‑a dreptul alarmat acum. Ce s‑a întâmplat? Ai păţit ceva? Auzi paşii lui pe trepte. Nu încăpea îndoială că ţipătul ei, denotând spaimă şi uimire, declanşase în el vreun impuls bărbătesc latent, care îl îmboldise să îi vină în ajutor. Mai bine mai târziu decât niciodată. — N‑am păţit nimic, dar e ceva foarte dubios aici, jos, spuse ea, scoţând din buzunar telefonul celular. Sun acum la 911. — Nu înţeleg, spuse Doug, oprindu‑se pe ultima treaptă, cu palma încleştată strâns pe mânerul servietei. Privind atent în jur, o zări într‑un final lângă uşa magaziei. — De ce naiba vrei să chemi poliţia? — Pentru că presimt că această pivniţă s‑ar putea să fie scena unei crime. Operatoarea de la 911 intră pe fir, înainte ca Doug să‑şi poată reveni din şoc. — Pompierii sau poliţia? întrebă femeia, pe un ton sec. — Poliţia, replică Raine, adoptând un ton cât mai convingător cu putinţă, pentru a fi sigură că operatoarea o va lua în serios. Mă aflu pe Crescent Lane numărul 14, casa Tallentyre. Spuneţi‑le celor care vor veni să aducă o unealtă pentru a putea tăia un lacăt. Repede. — Dar care‑i problema, doamnă? insistă femeia, care nu accepta să fie zorită aşa. — Tocmai am descoperit un cadavru. Închise telefonul, înainte ca operatoarea să apuce să îi mai pună alte întrebări. În clipa aceea, sesiză că Doug nu se clintise încă din pragul pivniţei. Deşi trăsăturile lui erau parţial estompate din cauza întunericului, Raine ar fi putut paria că agentul imobiliar rămăsese cu gura căscată. Bietul om începea să se dumirească, probabil, că existau într‑adevăr nişte motive temeinice pentru care confraţii lui din localitate preferaseră să nu promoveze la vânzare fosta proprietate Tallentyre. Precis că îi ajunseseră şi lui la urechi diversele zvonuri despre mătuşa Vella. Poate începea să se întrebe dacă nu cumva nebunia era o trăsătură specifică membrilor acestei familii. Şi întrebarea era îndreptăţită. Doug îşi drese glasul. — Sigur eşti în regulă, domnişoară Tallentyre? insistă el. Raine îi adresă zâmbetul pe care îl rezerva pentru situaţii de acest gen, un zâmbet special pe care Pandora, asistenta ei, îl etichetase drept un surogat de „du‑te naibii“. — Nu, dar ce‑ar fi nou în asta? spuse ea, pe un ton politicos.   Numele ofiţerului de poliţie era Bob Fulton, tipul bărbatului dur, serios şi milităros. Coborî în pivniţă cu o lanternă mare şi un patent foarte periculos, după cum arăta. — Unde‑i cadavrul? întrebă el, pe un ton ce denota că văzuse destui morţi la viaţa lui. — Nu ştiu exact dacă există vreun cadavru, recunoscu Raine. Dar cred că ar fi bine să verificaţi un pic lacătul de la uşa magaziei. Poliţistul se uită la ea cu o expresie pe care Raine o recunoscu imediat, fiindcă o văzuse de atâtea ori la Bradley, când acesta lucra la o anchetă: „toţi cei de‑aici sunt suspecţi, până la proba contrarie“. — Dumneata cine eşti? întrebă Fulton. — Raine Tallentyre. — Rudă cu cucoana ţicnită… ăăă, am vrut să spun Vella Talentyre? — Nepoata ei. — Nu vă supăraţi dacă vă întreb, dar ce căutaţi astăzi aici? — Am moştenit această casă, spuse ea, pe un ton glacial. Comisese indelicateţea de a o face „ţicnită“ pe mătuşa Vella, ceea ce însemna că nici ea nu mai avea de ce să fie politicoasă. Sesizând clar că spiritele începuseră să se cam încingă, Doug făcu un pas în faţă. — Sunt Doug Spicer. Firma „Spicer Properties“. Nu cred că ne‑am mai întâlnit, îi spuse el poliţistului. Am venit, azi, aici, cu domnişoara Tallentyre, pentru a face o evaluare a clădirii, pe care urmează să o scoatem la vânzare. — Am auzit că Vella Tallentyre s‑a prăpădit. Scuze, doamnă, spuse Fulton, înclinând capul. — Mulţumesc, răspunse Raine, pe un ton înţepat. În privinţa lacătului de la magazie… Ofiţerul de poliţie studie uşa şi încuietoarea metalică, după care se uită bănuitor la Raine: — Ce vă face să credeţi că înăuntru s‑ar afla un cadavru? Raine îşi încrucişă braţele la piept şi adoptă o atitudine defensivă. Se aşteptase la atitudinea suspicioasă a poliţistului. Era mult mai simplu când lucra cu Bradley, care ştia să intervină în asemenea momente, ferind‑o de ridiculizarea şi incredulitatea interlocutorilor. — O presimţire, spuse ea, pe un ton neutru. Fulton pufai prelung. — Staţi aşa, nu‑mi spuneţi; lăsaţi‑mă să ghicesc. Credeţi că aveţi capacităţi paranormale, ca mătuşa dumneavoastră, aşa‑i? Raine îi adresă faimosul ei zâmbet. — Mătuşa mea a avut într-adevăr capacităţi paranormale. Sprâncenele stufoase ale lui Fulton se arcuiră brusc. — Am auzit că ar fi ajuns până la urmă într‑un spital de psihiatrie, în Oriana. — Exact, în principal din cauză că nimeni nu credea ce spunea ea. Vă rog să deschideţi magazia, domnule poliţist. Dacă e goală, îmi voi cere scuze pentru că v‑am răpit din timp. — Sunteţi conştientă că dacă voi găsi cu adevărat un cadavru în acea magazie va trebui să răspundeţi la o mulţime de întrebări, la secţia de poliţie. — Staţi liniştit, ştiu perfect acest lucru. Ofiţerul îi scrută faţa cu atenţie. Timp de câteva secunde, Raine avu impresia că Fulton va continua să obiecteze, dar expresia de pe chipul ei îl determinase, probabil, să treacă la acţiune. Fără să mai spună alt cuvânt, Fulton se întoarse spre uşa magaziei şi ridică patentul. Se auzi un scrâşnet metalic, tăios, în momentul în care cleştele reteză toarta lacătului. Fulton lăsă jos patentul şi, apucând strâns lanterna cu mâna stângă, întinse spre clanţă mâna dreaptă învelită în mănuşă. Uşa se deschise gemând din balamalele ruginite. Raine simţi că i se taie respiraţia, imaginându‑şi ce ar putea descoperi şi dacă se uita, şi dacă nu se uita înăuntru. Îşi impuse să se uite. Pe cimentul rece din magazie zăcea o femeie goală. Singurul articol de vestimentaţie din apropiere era o curea groasă de piele, încolăcită ca un şarpe lângă ea. Femeia avea mâinile şi picioarele legate. Peste gură, i se lipise o bandă adezivă. Părea tânără – nu‑i dădeai mai mult de optsprezece sau nouăsprezece ani – și groaznic de slabă. Părul negru şi foarte încâlcit îi acoperea parţial trăsăturile. Surpriza consta în faptul că tânăra trăia.

1     Ajunsese altcineva înaintea lui la farmacie. Edison Stokes se aplecă în penumbra micului şi întunecosului magazin. Privi mânerul cuţitului împlântat adânc în pieptul bătrânului. Dacă‑l scotea, n‑ar fi făcut decât să grăbească inevitabilul. — Cine a făcut asta? întrebă Edison apucând strâns mâna crispată. Spune‑mi, Jonas. Îţi jur că va plăti. Sângele gâlgâia în gura farmacistului. — Ierburile. A cerut ierburile acelea speciale. Lorring mi‑a spus să‑i dau imediat de ştire dacă cineva caută… — Lorring ţi‑a primit mesajul. De asta sunt aici. Edison se aplecă şi mai mult. Cine a cumpărat ierburile? — Nu ştiu. A trimis un servitor după ele. — Nu‑mi poţi spune ceva care să mă ajute să‑l găsesc pe cel care ţi‑a făcut asta? — Servitorul spunea… vocea lui Jonas se stinse, căci sângele îi umpluse gura. — Ce‑a spus servitorul, Jonas? — Că‑i trebuie ierburile imediat. Şi că pleacă din oraş… ceva despre o petrecere la un conac, la ţară… Edison simţi cum mâna farmacistului îşi slăbeşte strânsoarea. — Cine dă petrecerea asta, Jonas? Unde o să aibă loc? Bătrânul închise ochii. Timp de câteva secunde, Edison îşi zise că n‑are să mai afle nimic altceva. Însă buzele pline de sânge ale farmacistului se mişcară pentru ultima dată. — Ware Castle, veni şoapta, aproape stinsă.     2     Mizerabilul era acolo, la Ware Castle. Să‑l ia dracu’. Emma Greyson izbi cu pumnul înmănuşat în balustrada de piatră a balconului. Numai de ghinioane avea parte. Oriunde s‑ar fi dus, era la fel, gândea ea. Şi ghinioanele durau de ceva vreme, culminând cu dezastrul financiar absolut petrecut cu două luni în urmă. Iar acum, punând capac la toate, era obligată să‑şi petreacă următoarea săptămână încercând să‑l evite pe Chilton Crane. Părea mai mult decât era în stare să îndure. Bătea darabana cu degetele pe piatra străveche. N‑ar fi trebuit să o surprindă atât de mult apariţia lui Crane în după‑amiaza aceea. În definitiv, Lumea Bună era o lume oarecum restrânsă. Nimic ciudat, deci, în faptul că mizerabilul se afla printre numeroşii invitaţi la petrecere. „Nu‑ţi poţi permite să pierzi şi postul ăsta“, îşi repetă Emma cu voce înăbuşită. Se putea ca Crane să nu‑şi amintească de ea, dar singurul lucru pe care‑l putea face era să se ferească din calea lui pe durata şederii la castel. Cu atâta lume prin preajmă, n‑o să‑ţi fie prea greu să te confunzi cu mobilierul, se îmbărbătă ea. Sunt prea puţini cei care dau atenţie domnişoarelor de companie. De undeva, din întunericul de sub balcon, zgomotul unei mişcări uşoare o smulse din gândurile sumbre. Se aplecă şi scrută atent umbrele proiectate de un zid înalt. Una din umbre prinse viaţă, ieşi din conul de beznă şi alunecă traversând pajiştea scăldată în lumina lunii. Emma se aplecă mai mult şi zări silueta care înainta, precum o fantomă, pe cărarea argintată. Înaltă, zveltă, cu părul întunecat şi îmbrăcată în întregime în negru. N‑a mai fost nevoie ca razele palide ale lunii să cadă pe chipul auster, ascetic al bărbatului de jos: Edison Stokes. Se întorcea de la plimbare în după‑amiaza zilei de ieri, când el îşi făcuse apariţia la castel. Îl văzuse intrând cu trăsura‑i strălucitoare în curtea interioară. Vehiculul elegant era tras de armăsari perfect armonizaţi şi foarte bine antrenaţi. Animalele răspundeau cu precizie calmă comenzilor transmise de mâinile lui Stokes prin hăţuri. Supunerea de care dădeau dovadă arăta că stăpânul lor foloseşte mai degrabă îndemânarea şi fermitatea, decât strigătele şi loviturile sălbatice pentru a‑i ţine în frâu. Mai târziu, Emma remarcase că ceilalţi oaspeţi îi aruncau priviri piezişe de fiecare dată când intra în vreo încăpere. Ştia că atitudinea lor de viclenie temătoare însemna că bărbatul este extrem de bogat şi extrem de puternic. Şi, probabil, deosebit de periculos. Iar toate acestea îl făceau extrem de fascinant în ochii elitei sufocate de plictis şi blazare. Umbrele se mişcau din nou. Emma se aplecă mai tare peste balcon şi îl văzu pe Stokes încălecând pervazul de piatră al unei ferestre deschise. Ce ciudat! În definitiv, era un oaspete al castelului, nu avea nevoie să se furişeze astfel. Nu exista decât o explicaţie pentru ca Stokes să procedeze aşa: fie că se întorcea de la o întâlnire secretă cu soţia vreunuia dintre musafiri, fie că tocmai se îndrepta spre una. Fără să ştie de ce, se aşteptase parcă la mai mult de la Stokes. Stăpâna ei, lady Mayfield, le făcuse cunoştinţă cu o seară înainte. Când bărbatul îşi înclinase foarte ceremonios capul deasupra mâinii ei, intuiţia o luminase ca un fulger. Acesta nu este un alt Chilton Crane, îşi spusese ea atunci. Edison Stokes părea ceva mai mult decât un alt libidinos mizerabil într‑o lume în care asemenea specimene se găseau din belşug. Era evident că se înşelase din nou. Şi nu pentru întâia oară în ultima vreme. Un hohot copios de râs se răspândi în noapte prin una dintre ferestrele deschise din aripa de est a castelului. Bărbaţii din sala de biliard păreau chercheliţi binişor. În sala de bal, muzica continua să cânte. Jos, sub balconul în care se afla ea, Edison Stokes dispăruse într-o cameră întunecoasă care nu‑i aparţinea. După o vreme, Emma se întoarse şi se îndreptă încet spre coridorul slab luminat. Putea să se retragă în linişte în propriu‑i dormitor. Lady Mayfield trebuie să fi fost în formă deja. Letty avea o adevărată pasiune pentru şampanie, aşa că nu va băga de seamă că domnişoara ei de companie dispăruse pentru tot restul serii. Sunetul unor voci şoptite venind dinspre scara de serviciu, foarte rar folosită, o sili să se oprească brusc pe la mijlocul coridorului. Îşi ţinu respiraţia şi ascultă atentă. Se auzeau râsete înăbuşite. Un cuplu, desigur. Bărbatul părea dezgustător de beat. — Bănuiesc că te aşteaptă camerista? şoptea Chilton Crane cu o nerăbdare prost mascată. Pe casa scărilor apăru lumina şovăitoare a unei lumânări. Emma îngheţă. Sperase din tot sufletul să scape de ghinioane! În câteva clipe, Crane şi însoţitoarea lui aveau să intre în holul unde se afla ea. Era prinsă în capcană. Chiar dacă se întorcea şi o lua la fugă cât o ţineau picioarele, n‑ar fi reuşit să străbată întregul coridor până la holul principal. — Nu fi stupid, murmură Miranda, lady Ames. I‑am dat liber fetei în seara asta, înainte să cobor. Nu aveam niciun chef să dau ochii cu ea la întoarcere. — Nu era nevoie să‑i dai liber, se repezi Chilton. Sunt sigur că i‑am fi găsit ceva de făcut. — Domnule Crane, vrei cumva să insinuezi că ar fi putut să ni se alăture în aşternuturi? replică Miranda cu falsă indignare. Sir, sunt de‑a dreptul şocată. — Diversitatea este sarea şi piperul vieţii, draga mea. Am observat că femeile care depind în întregime de o slujbă ca să poată trăi sunt extrem de doritoare să facă tot ce li se cere. Ba chiar de‑a dreptul nerăbdătoare. — Va trebui să‑ţi satisfaci altă dată gustul pentru servitoare. N‑am nicio intenţie să te împart în seara asta cu camerista mea. — Poate că ar trebui să căutăm un pic mai sus, pentru o partidă în trei. Am observat că lady Mayfield a venit însoţită de o domnişoară de companie. Ce părere ai dacă am chema‑o în dormitorul tău, sub un pretext oarecare… — Domnişoara de companie a lui lady Mayfield? Adică vrei să spui miss Greyson? De această dată, Miranda era cu adevărat indignată. Să nu îndrăzneşti să‑mi spui că ţi‑a trecut prin minte să o seduci pe creatura aia cu ochelari şi bonetă. Şi cu părul acela roşu, îngrozitor. Chiar eşti lipsit de gust? — Am descoperit adesea că îndărătul hainelor anoste şi al ochelarilor de vedere se poate ascunde un spirit deosebit. Chilton tăcu câteva clipe. Cât despre însoţitoarea lui lady Mayfield… — Prefer să nu, dacă nu te superi. — Îmi pare ciudat de cunoscută, spuse Chilton în şoaptă. Mă întreb dacă n‑am mai întâlnit‑o pe undeva. Ghearele spaimei strânseră stomacul Emmei. Avusese toate motivele să spere că Crane n‑a recunoscut‑o când, ceva mai devreme, fusese obligată să treacă pe lângă el, în sala de muzică. Nu o privise decât în treacăt. Îşi spusese că bărbaţii asemenea lui Crane, care dădeau iama printre cameristele, guvernantele şi domnişoarele de companie ale gazdelor nu se obosesc să reţină trăsăturile nefericitelor victime. Şi‑apoi, părul ei avea acum altă culoare. Temându‑se că vreuna din fostele ei stăpâne, care o concediase pentru nesupunere, ar putea să‑şi prevină cunoştinţele despre roşcata cea insolentă, purtase o perucă brunetă în timpul scurt cât fusese angajată la Ralston Manor. — Las‑o pe domnişoara de companie a lui lady Mayfield, îi ceru Miranda pe un ton imperativ. Nu‑i decât o creatură micuţă şi plictisitoare. Te asigur ca eu am de oferit lucruri mult mai interesante şi mai tentante. — Desigur, draga mea. Cum spui tu. În glasul lui Crane se simţea o undă de dezamăgire. Emma se retrase cu un pas. Trebuia să facă ceva. Nu putea să stea pur şi simplu acolo, aşteptând să apară Miranda şi Crane. Privi peste umăr. Singura sursă de lumină de pe coridorul întunecat era o aplică montată cam pe la jumătatea peretelui. Uşi din lemn masiv, adânc afundate în zidul de piatră, marcau intrarea în numeroase odăi de oaspeţi. Se răsuci, îşi prinse fustele cu amândouă mâinile şi porni în grabă de‑a lungul coridorului de piatră. O să se ascundă într‑una din camere. La castel sosiseră o mulţime de invitaţi, astfel că fiecare încăpere de pe etaj găzduia pe cineva, însă cu siguranţă că erau toate goale la ora aceea. Seara abia începuse. Prietenii familiei Ware se aflau încă jos, dansând, flirtând, distrându‑se. Se opri în faţa celei mai apropiate uşi şi încercă clanţa, închisă. Inima i se opri câteva clipe, apoi îşi înteţi bătăile. Se repezi la uşa următoare. Nici aceea nu voia să se deschidă. O cuprinse panica. Ajunse la a treia uşă, apucă clanţa, o apăsă şi, cu un imens suspin de uşurare, descoperi că se deschide. Se strecură fără zgomot în cameră şi închise cu mare grijă uşa după ea. Apoi privi cu atenţie în jur. Lumina puternică a lunii, revărsată prin ferestre, dezvăluia perdelele grele ale unui pat mare, cu baldachin. Măsuţa de toaletă era plină cu sticluţe frumoase. Pe un fotoliu se vedea o cămaşă de noapte vaporoasă, tivită cu dantelă. O să aştepte acolo până când Chilton şi Miranda vor intra într‑unul din celelalte dormitoare. Apoi se va strecura înapoi până la scara de serviciu, hotărî ea. Se întoarse şi îşi lipi urechea de lemnul uşii, ascultând zgomotul paşilor de pe coridor, care se auzea din ce în ce mai aproape. O cuprinse o presimţire sumbră. Dacă nimerise tocmai în dormitorul Mirandei? Paşii se opriră în faţa uşii. — Iată‑ne ajunşi, Chilton. Vocea Mirandei era înăbuşită de lemnul gros. Stai puţin să găsesc cheia. Emma se îndepărtă de uşă, de parcă ar fi devenit brusc din fier încins. N‑avea la dispoziţie decât câteva secunde. Miranda credea că uşa ei este închisă şi căuta de zor cheia în poşeta‑i minusculă. Privi disperată în jur, prin camera luminată de razele lunii. Sub pat nu era loc; se vedeau cuferele aşezate acolo, probabil din lipsă de spaţiu. Nu‑i rămânea decât dulapul masiv. Alergă spre el, fără zgomot, pe covorul gros. Râsul de beţiv al lui Crane răsună de cealaltă parte a uşii. Se auzi apoi clinchet de metal făcut de cheile căzute pe pardoseala de gresie. — Asta‑i culmea, vezi ce m‑ai determinat să fac? spuse Miranda. Am scăpat‑o. — Dă‑mi voie, zise Chilton. Emma smuci uşile dulapului masiv şi se strecură prin desişul foşnitor al rochiilor, făcându-și loc înăuntru. Apoi întinse mâna şi trase uşile până se asigură că sunt bine închise, şi se lăsă învăluită de întunericul dens. În aceeaşi clipă, mâna unui bărbat îi cuprinse talia. Încercă să ţipe. O palmă caldă îi apăsă gura şi se simţi strânsă cu asprime şi lipită de un piept larg şi tare ca piatra. O cuprinse o spaimă cumplită. Teama de a fi recunoscută părea un fleac pe lângă situaţia în care se afla. Nu era de mirare că găsise uşa dormitorului deschisă. Cineva se strecurase înăuntru înaintea ei. — Vă rog să tăceţi, miss Greyson, îi şopti în ureche Edison Stokes, altfel vom avea amândoi de dat o grămadă de explicaţii.   *   O recunoscuse când smucise uşile dulapului. Ascuns îndărătul unei complicate şi elegante rochii de seară, Edison văzuse lumina lunii reflectată într‑o pereche de ochelari cu rame de aur. În ciuda situaţiei delicate în care se afla el însuşi, simţi o satisfacţie ciudată la gândul că avusese dreptate în privinţa micuţei însoţitoare a lui lady Mayfield. În momentul când făcuseră cunoştinţă, avusese certitudinea că tânăra nu posedă niciuna din calităţile cerute unei persoane care îmbrăţişează o asemenea carieră. Se purtase sobru şi reţinut, însă nu era nimic umil sau supus în ochii aceia verzi, atât de pătrunzători. În adâncul lor se citea hotărâre, inteligenţă şi o ironie bine mascată. O doamnă cu totul deosebită, îşi aminti că gândise atunci. Şi încă una foarte atrăgătoare, cu toate că se străduia să ascundă acest lucru îndărătul ochelarilor şi al rochiei demodate, care arăta de parcă ar fi fost vopsită de mai multe ori. Şi acum afla că doamna cea deosebită se distra ascunzându‑se în dulapuri aflate în dormitoarele altor persoane. Ce interesant! Emma se foia agitată în strânsoarea lui şi deveni brusc conştient de rotunjimea fermă a sânilor ei apăsaţi de propriu‑i antebraţ. Mireasma de curat şi de proaspăt a trupului ei îl făcu să‑şi dea seama cât de mic, de strâmt şi de intim era interiorul dulapului. Nu se îndoia că îl recunoscuse, deoarece se liniştise şi renunţase să se mai lupte cu el. Îi luă cu grijă mâna de pe gură. Niciun sunet. Era limpede că nu doreşte nici ea să fie descoperită. Constatarea îl făcu să se întrebe dacă nu cumva împărţea spaţiul dulapului cu o mică hoaţă de bijuterii. — Uşurel, Chilton. Vocea Mirandei nu mai părea amuzată. O să‑mi distrugi rochia. Te rog frumos să nu mă bruschezi. Ştii bine că nu‑i nicio grabă. Dă‑mi voie să aprind lumânarea. — Iubita mea, inspiri atâta pasiune, încât îţi jur că nu mai pot să aştept nicio secundă. — Ai putea cel puţin să‑şi scoţi cămaşa şi cravata. Miranda părea din ce în ce mai agasată. Nu sunt una din servitoarele tale şi nici vreo domnişoară insipidă de companie ca să fiu îmbrăţişată sprijinită de un perete. Edison simţi limpede tremurul care o străbătu pe Emma. Îi luă mâinile într‑ale lui şi descoperi că îşi ţinea pumnii strânşi. Mânie sau teamă? se întrebă el. — Dar i‑a luat o veşnicie valetului meu să facă nodul acesta special, spuse Chilton cu glas plângăreţ. Se numeşte „fântâna antică“, ştii? Ultimul strigăt al modei. — Am să‑ţi scot cravata şi am să refac nodul înainte să pleci, murmură Miranda îmblânzită. Am visat mereu s‑o fac pe valetul pentru un gentleman ca tine. Un bărbat atât de splendid dăruit de natură. — Chiar aşa? Chilton părea complet copleşit de compliment. Bine, dacă insişti… Dar grăbeşte‑te, ştii bine că nu avem toată noaptea la dispoziţie. — Dar avem toată noaptea la dispoziţie, bunul meu domn. Este exact ce‑mi doresc. Fâşâit moale de îmbrăcăminte. Miranda murmură ceva. Chilton geme şi respiră sacadat. — Măi, dar eşti nerăbdător în seara asta, spuse Miranda, nu foarte încântată de descoperire. Sper că nu te vei dovedi prea nerăbdător. Detest bărbaţii care nu au grijă ca doamna să fie satisfăcută mai întâi. — Patul, gâfâi Chilton. Haide o dată în pat. Doar n‑am venit aici să facem conversaţie mondenă. — Lasă‑mă să‑ţi scot cămaşa. Ador priveliştea unui piept musculos. — Îmi scot singur blestemata asta de cămaşă. Urmă o scurtă tăcere. Gata, acuma cred că este în regulă, suspină el exasperat. Hai s‑o facem o dată, doamnă! — Pe naiba, Chilton, mi‑a ajuns. Dă‑mi drumul. Nu sunt o târfă ieftină din Covent Garden. Ia‑ţi mâinile de pe mine. M‑am răzgândit. — Dar, Miranda… vocea bărbatului se frânse într‑un geamăt aspru şi prelung. Pe toţi dracii, murmură el în cele din urmă. Uite ce m‑ai determinat să fac. — Deocamdată văd că mi‑ai mototolit cearşaful, spuse Miranda cu o satisfacţie cinică în glas. L‑am adus cu mine de la Londra ca să fiu sigură că dorm în aşternut de calitate, şi uite ce ai făcut. — Dar, Miranda… — Acum înţeleg de ce preferi femeile care nu au posibilitate să‑ţi pretindă vreun talent de amorez. Ai rafinamentul unui puşti de şaptesprezece ani în braţele primei lui femei. — A fost din vina ta, bombăni Chilton. — Las‑o baltă. Dacă mai stai mult aici, voi muri de plictiseală. Din fericire, mai am destul timp să găsesc un domn mai talentat care să‑mi ţină companie restul nopţii. — Ei, stai puţin… — Am spus să ieşi afară. Vocea Mirandei avea acum accentele ascuţite ale furiei. Sunt o doamnă, merit ceva mai mult. Du‑te şi‑ţi găseşte o cameristă, sau pe insipida aia de domnişoară de companie a lui lady Mayfield, dacă ai chef să te distrezi. Ţinând cont de felul jalnic în care te comporţi ca amant, numai unele ca ele te‑ar putea accepta. — Poate că am să fac exact ce mi‑ai sugerat, izbucni Chilton. Pun pariu că m‑aş simţi mult mai bine cu miss Greyson decât cu tine. Emma se zbătu în strânsoarea braţelor lui Stokes. — Nici nu mă îndoiesc de asta, răspunse tăios Miranda. Hai, pleacă. — Am avut odată o porţie de tăvăleală cu o domnişoară de companie la Ralston Manor. Vocea lui Chilton se înăspri brusc. Era o căţea afurisită. Nu ştia când să se oprească din luptă. — Să nu‑mi spui că o biată domnişoară de companie a îndrăznit cu adevărat să‑ţi refuze farmecele şi talentul de amorez. — Şi‑a luat pedeapsa, fii pe pace. Chilton părea insensibil la sarcasmul evident din vocea Mirandei. Lady Ralston ne‑a găsit împreună în debaraua cu aşternuturi. Bineînţeles că a concediat‑o imediat pe creatura aia neînsemnată şi proastă. — Nu mă interesează deloc detaliile aventurii tale cu o însoţitoare plătită, spuse Miranda pe un ton rece; îşi recăpătase fără îndoială stăpânirea de sine. — Şi, evident, fără referinţe, adăugă Chilton cu voce vindicativă. Mă îndoiesc că o să‑şi mai găsească de lucru vreodată. Probabil că acum moare de foame într‑un azil pentru nevoiaşi. Emma tremura violent şi respira sacadat, cu pumnii lipiţi de coapse. Teamă sau mânie? se întrebă Edison din nou. Ceva îi spunea că este mânie. Începuse să se teamă că Emma va deschide uşile dulapului şi‑l va lua pe Crane la întrebări. Ar fi fost, probabil, o scenă amuzantă, dar nu şi‑o putea permite. Un asemenea gest ar fi fost un adevărat dezastru pentru ea şi ar fi năruit propriile‑i planuri. O ţinu mai strâns, încercând să‑i transmită un avertisment tăcut. Emma păru să înţeleagă. Cel puţin nu mai dădea impresia că este gata să dea buzna afară din dulap. — Dacă nu pleci imediat, Chilton, mă voi vedea obligată să‑l chem pe Swan, spuse Miranda cu o voce de gheaţă. Sunt sigură că nu‑i va fi deloc greu să te scoată afară. — Stai aşa, nu‑i nevoie să chemi bruta aia uriaşă şi plină de muşchi, mormăi Chilton. Plec singur. Se auziră paşi apăsaţi pe podea, uşa deschizându‑se şi apoi închizându‑se. — Idiot blestemat, murmură Miranda cu dezgust. Sunt o adevărată doamnă. Merit tot ceea ce este mai bun. Alţi paşi. De data aceasta mai uşori. Miranda traversa încăperea îndreptându‑se spre măsuţa de toaletă. Edison spera din tot sufletul să nu aibă nevoie de ceva din dulap. Se auzeau sunete uşoare: un pieptene de argint lăsat pe tăblia de lemn a măsuţei, clinchetul unor sticluţe ciocnite, fâşâitul unei fuste din satin scump şi‑apoi alţi paşi uşori. Uşa dormitorului se deschise şi se închise din nou. Edison şi Emma ştiură că sunt, în sfârșit, singuri. — Cred, domnişoară Greyson, spuse el, că după ce am împărtăşit o experienţă atât de intimă, ar trebui să ne cunoaştem mai bine. Îţi propun să găsim un loc ceva mai confortabil unde să putem avea o discuţie deschisă. — Pe toţi dracii, răspunse Emma. — Sunt întru totul de acord cu dumneata, domnişoară.

Prolog   — Este foarte puţin probabil ca domnişoara de Desire să fie încă virgină, spuse Thurston de Landry. Dar, ţinând cont de circumstanţe, sunt sigur că vei reuşi să verifici acest aspect al problemei. Gareth îşi privi impasibil tatăl. Reacţia lui la ştirea că viitoarea lui soţie îşi pierduse onoarea în braţele altui bărbat fusese aproape imperceptibilă, cu excepţia unei mici încordări a degetelor pe paharul cu vin. Ca fiu bastard, ce fusese obligat să‑şi facă loc în lume cu sabia, avea câţiva ani de experienţă care‑l ajutau să‑şi ascundă emoţiile. De fapt, devenise atât de priceput la asta încât majoritatea cunoscuţilor credeau că nu avea deloc sentimente. — Spui că e moştenitoare? întrebă, străduindu‑se să se concentreze pe cel mai important aspect al problemei. Are avere? — Mda. — În acest caz, e bună de soţie, răspunse Gareth disimulându‑şi satisfacţia. Tatăl lui avea dreptate. Atâta timp cât femeia nu purta în pântec bebeluşul altcuiva, Gareth era pregătit să treacă totuşi cu vederea chestiunea onoarei sau a lipsei acesteia dacă în schimb se alegea cu un domeniu. Un domeniu al lui, unde să nu fie doar un fiu bastard a cărui prezenţă trebuia tolerată. Un loc unde să fie bine‑venit şi dorit nu numai pentru că priceperea lui în a mânui cuvintele îl făcea util pe moment. Un loc unde să nu‑i conteste nimeni dreptul de a sta în faţa şemineului. Gareth avea treizeci şi unu de ani şi ştia că, probabil, nu avea să i se mai ivească niciodată o asemenea ocazie. Era un om care învăţase de mult că trebuia să profite de fiecare şansă pe care destinul i‑o scotea în cale. Filosofia aceasta îi fusese de ajutor în trecut. — Este singura moştenitoare a insulei Desire, spuse Thurston sorbind încet din frumoasa lui cupă din argint incrustată şi privind gânditor la foc. Tatăl ei, Sir Humphrey, avea vocaţie de explorator şi era preocupat de aplicarea noilor descoperiri la exploatarea pământurilor. Din păcate, se aude că a murit acum câteva luni, în timpul unei călătorii în Spania. Ucis de bandiţi. — Şi nu există moştenitori de sex masculin? — Nu. În urmă cu doi ani, unicul fiu al lui Humphrey, Edmund, şi‑a rupt gâtul la un turnir. Clare, fiica, este singura rămasă. Domeniul îi revine ei. — Şi ca suzeran al lui Sir Humphrey, tu deţii tutela asupra fetei lui. Ea se va căsători la comanda ta. Gura lui Thurston se transformă într‑un rictus. — Asta rămâne de văzut, zise el. Deloc în largul lui, Gareth observă că tatăl lui abia se abţinea să nu rânjească. Serios şi reţinut din fire, tânărul detesta umorul grosolan. Rareori răspundea chiar şi cu un amuzament moderat glumelor şi farselor care îi făceau pe alţii să râdă cu gura până la urechi. Înfăţişarea sa sobră îi completa foarte bine reputaţia de bărbat necruţător, care putea fi extrem de periculos dacă era provocat. Nu avea nimic împotriva zâmbetelor şi a râsului; pur şi simplu nu se simţea înclinat să se bucure de ele. În acel moment aşteptă cu prudenţă să afle ce i se părea atât de amuzant lui Thurston într‑o chestiune care ar fi trebuit să ţină strict de afaceri. Cercetă profilul simetric şi elegant al tatălui său în lumina flăcărilor din vatră. Thurston avea cincizeci şi ceva de ani. Părul său des, negru, era presărat cu fire argintii, dar încă atrăgea privirile tuturor femeilor care se aflau în preajma sa. Gareth ştia că nu numai prezenţa lui în cercul restrâns de baroni preferaţi ai lui Henric al II‑lea îl transformase într‑un obiect de interes pentru sexul opus, ci o contribuţie importantă o avusese şi înfăţişarea lui extrem de agreabilă. Reputaţia lui de seducător, manifestată liber în tinereţe, atât înainte cât şi după căsătoria sa aranjată, fusese legendară. Mama lui Gareth, cea mai mică dintre fiicele unei familii nobile din sud, fusese una dintre multele lui cuceriri. Din câte ştia Gareth, el era singura progenitură adultă ilegitimă a tatălui său. Dacă mai fuseseră şi alţii de‑a lungul anilor, niciunul nu supravieţuise copilăriei. Spre satisfacţia lui Thurston şi spre nemulţumirea prea puţin ascunsă a soţiei sale, el îşi făcuse datoria faţă de fiul său bastard. Îl recunoscuse pe Gareth încă de la început. Gareth fusese crescut de mama lui până la opt ani. În acea perioadă, Thurston vizitase frecvent conacul liniştit unde locuiau cei doi, dar când băiatul împlinise vârsta la care fiii de nobili îşi începeau instrucţia pentru a deveni cavaleri, mama lui anunţase că intenţiona să se călugărească. Avusese loc o ceartă înverşunată. Gareth nu avea să uite niciodată furia tatălui său. Dar mama lui fusese atât de hotărâtă, încât într‑un final câştigase, ba chiar se alesese cu o zestre consistentă, spre încântarea stareţei, care fusese mai mult decât fericită să o primească la mănăstire ca novice. Thurston îl adusese pe fiul său bastard acasă, la castelul Beckworth, unde se îngrijise de educaţia sa cu aceeaşi atenție şi sârguinţă pe care le arătase faţă de moştenitorul său, Simon, şi ceilalţi fii legitimi. Soţia lui Thurston, Lady Lorice, frumoasă, rece şi mândră, nu avusese încotro decât să tolereze situaţia. Cu toate acestea, nu se străduise prea mult pentru a‑l face pe Gareth să se simtă bine‑venit în gospodărie. Profund conştient de statutul său şi ducând dorul atmosferei studioase şi contemplative din casa mamei sale, Gareth îşi vărsase toată energia în antrenamentele cu suliţa şi sabia. Exersase la nesfârşit, căutând o satisfacţie trecătoare în desăvârşirea propriilor aptitudini. Când nu‑şi perfecţiona talentele de luptător, se refugia în solitudinea bibliotecii de la mănăstirea benedictină din vecinătate, unde citea tot ce îi dădea fratele Andrew, bibliotecarul. Până la şaptesprezece ani, Gareth dobândise o cultură remarcabilă. Studiase tratatele de matematică şi optică traduse din greacă şi arabă de Gerard din Cremona. Meditase la teoriile lui Aristotel asupra celor patru elemente: pământul, apa, aerul şi focul. Fusese fascinat de scrierile lui Platon despre astronomie, lumină şi materie. Preocupările lui pentru subiectele academice nu se dovediseră niciodată de folos, dar talentele sale de cavaler şi de comandant îi dăduseră ocazia să‑şi construiască o carieră. Mulţi seniori puternici, inclusiv tatăl său, aveau nevoie de un luptător care să combată hoţii şi cavalerii renegaţi ce reprezentau o ameninţare pentru moşiile şi conacele lor îndepărtate. Vânarea nelegiuiţilor era o activitate bine plătită, la care Gareth se pricepea de minune, astfel că devenise un om bogat mulţumită priceperii sale în mânuirea sabiei, însă nu‑şi putuse satisface dorinţa ce ardea mocnit în interiorul lui, aceea de a avea propriul domeniu. Numai suzeranul, tatăl lui, îl putea împroprietări cu o moşie. În urmă cu patru zile, Thurston îl convocase la castelul Beckworth, iar în seara aceea aflase că cea mai mare dorinţă a sa era pe cale să se îndeplinească. Nu trebuia decât să accepte drept soţie o domnişoară cu o reputaţie pătată. Era un preţ mic pentru lucrul la care râvnea cel mai mult pe lume. Gareth era obişnuit să plătească pentru ceea ce dorea să obţină. — Câţi ani are domnişoara de Desire? întrebă el. — Stai să mă gândesc. Clare ar trebui să aibă douăzeci şi trei de ani acum, zise Thurston. Gareth se încruntă. — Şi e încă nemăritată? — Am înţeles că nu‑şi prea doreşte asta. Unele femei nu vor, să ştii. Mama ta, spre exemplu. — Mă îndoiesc de faptul că mama a avut de ales după ce am fost conceput, zise Gareth pe un ton calculat neutru. Era un subiect vechi şi prea familiar. Ştia foarte bine cum să‑şi ascundă amărăciunea. A fost norocoasă că a găsit o mănăstire care a primit‑o, adăugă el. — Aici greşeşti, replică Thurston rezemându‑şi coatele de braţele sculptate ale fotoliului şi sprijinindu‑şi bărbia pe degetele lungi. Cu zestrea pe care i‑am acordat‑o, poţi să fii sigur că mama ta a avut de unde să aleagă în privinţa mănăstirilor. Într‑adevăr, cele mai importante lăcaşuri s‑au bătut pentru ea, zâmbi el. Desigur, nu aveau idee că orice loc ar fi primit‑o avea să ajungă foarte curând sub comanda ei. Gareth ridică din umeri. Îşi vedea foarte rar mama, dar coresponda cu ea în mod regulat şi ştia că Thurston avea dreptate. Mama lui era o femeie deşteaptă, formidabilă. Exact la fel de deşteaptă şi de formidabilă ca şi tatăl lui. Gândurile îi reveniră la chestiunea arzătoare. — Domnişoara Clare este cumva urâtă? — Din câte ştiu eu, nu. Nu am văzut‑o de când era doar o copilă, dar din câte îmi amintesc, era bine făcută. Nu promitea că o să devină o mare frumuseţe, dar nu am observat în înfăţişarea ei ceva urât sau nepotrivit. Te preocupă mult felul în care arată? se interesă Thurston ridicând din sprânceană. — Nu, răspunse Gareth cu ochii la foc. Mă preocupă numai pământurile ei. — Și eu am crezut la fel. — Încercam doar să‑mi dau seama de ce nu s‑a măritat până acum. Thurston dădu din mână a lehamite. Superba broderie în roşu şi auriu de pe mâneca tunicii străluci în lumina flăcărilor. — Aşa cum am zis, unele femei nu au o dorinţă deosebită pentru măritiş, dintr‑un motiv sau altul. Din câte am înţeles, domnişoara Clare se numără printre acestea. A consimţit la căsătorie acum numai pentru că ştie că n‑are loc de întors. — De dragul proprietăţilor sale? — Da. Insula Desire este o pasăre grasă, îndeajuns de mare ca să fie jumulită. Are nevoie de protecţie. Se pare că a avut deja probleme cu vecinul său, Nicholas de Seabern, dar şi cu o bandă de tâlhari care îi atacă transporturile de bunuri spre Londra. — Deci are nevoie de un soţ care să fie în stare să‑i apere conacul, iar tu vrei o garanţie că Desire va continua să‑ţi aducă profit. — Da. Insula nu e mare. Pământurile ei produc o cantitate importantă de lână şi de grâne, însă nu asta este principala sursă de bunăstare acolo, spuse Thurston luând o punguţă brodată elegant de pe masa din apropiere. De aici provine cea mai mare parte a veniturilor de la Desire. Aruncă punguţa spre Gareth, care o prinse cu uşurinţă. Mirosul de flori şi ierburi pluti afară din ea. O apropie de nas şi inhală aroma bogată, plină, izbitor de complexă. Era un iz îmbătător care stârni o poftă senzuală undeva înlăuntrul său. Mai mirosi o dată. — Parfumuri? — Da. Este o insulă a florilor şi a ierburilor aromatice. Iar produsele pe care le exportă sunt parfumuri şi alifii din cele mai diverse. — Deci o să devin grădinar? — Chiar că va fi o schimbare pentru Cerberul din Wyckmere, zâmbi Thurston. — Aşa e. Ştiu prea puţine despre grădinărit, dar o să învăţ curând tot ce e necesar. — Ai învăţat mereu repede, oricare a fost subiectul. Gareth ignoră comentariul. — Aşadar, domnişoara de Desire este dispusă să se mărite cu un bărbat care să‑i protejeze vasta grădină de flori. Iar eu vreau ca pământul să fie al meu. Se pare că noi doi putem ajunge la o înţelegere corectă. — Se poate. — E vreo urmă de îndoială? se interesă tânărul. Zâmbetul care dădea târcoale gurii lui Thurston se transformă într‑un rânjet de scurtă durată. — Mă tem că ai ceva concurenţă pe acest post. — Despre cine e vorba? — Nicholas de Seabern, vecinul lui Clare, şi totodată unul dintre vasalii mei. A pus ochii pe Desire de un timp. De fapt, el este motivul principal pentru care suspectez că domnişoara nu mai este virgină. — A sedus‑o? — Potrivit surselor mele, Nicholas aproape a răpit‑o luna trecută şi a ţinut‑o ostatică la castelul Seabern vreme de patru zile. — Şi apoi a încercat să‑i smulgă prin forţă acceptarea măritişului? — Da. Domnişoara însă a refuzat. Gareth ridică o sprânceană. Nu era surprins de poveste. Răpirea moştenitoarelor nemăritate era un sport destul de des practicat. Dar era surprins să afle că tânăra nu se măritase imediat după incident. Puţine femei ar fi avut tăria de a refuza căsătoria după ce‑şi pierdeau virginitatea şi reputaţia din cauza unui lord violator. — O femeie neobişnuită. — Da. Se pare că domnişoara Clare are anumite cerinţe cu privire la viitorul ei stăpân, zise Thurston cu un nou rânjet. De fapt, chiar mi‑a trimis prescripţiile sale, cerându‑mi să‑i caut un bărbat care să respecte întocmai criteriile. — La dracu’! Prescripţii? bombăni Gareth. Ce prostie mai e şi asta? Ştiam eu că e ceva ce nu mi‑ai spus. — A scris aceste specificaţii cu lux de amănunte. Uite, vezi şi singur. Thurston luă de pe masă o foaie împăturită şi i‑o înmână fiului său. Acesta privi sigiliul rupt şi văzu că avea forma unui trandafir. Trecu repede peste salutări şi paragraful de deschidere al scrisorii caligrafiate. Încetini când ajunse la porţiunea ce detalia cerinţele domnişoarei cu privire la un soţ:   Am cedat rugăminţilor dumneavoastră şi am luat în calcul nevoile oamenilor mei, milord. Cu regret accept necesitatea unei căsătorii. Din această cauză m‑am gândit la această chestiune cu foarte multă grijă. Desire este un loc izolat, după cum bine ştiţi. Nu cunosc niciun posibil candidat în preajmă cu excepţia vecinului meu, Sir Nicholas, care este inacceptabil. De aceea vă rog respectuos să îmi trimiteţi o selecţie de cel puţin patru pretendenţi. Ca să vă ajut la sarcina selectării candidaţilor pentru acest post, am pregătit o listă a calităţilor pe care le caut. Domnia voastră, milord, sunteţi, evident, interesat de aceste pământuri. Am certitudinea că, la fel ca mine, doriţi ca acestea să fie în siguranţă. De aceea, din perspectiva dumneavoastră, viitorul lord de Desire trebuie să fie un cavaler care poate comanda o companie mică, dar eficientă, de luptători. Vă reamintesc faptul că trebuie să‑şi aducă el însuși trupele, din moment ce aici, pe insulă, nu există soldaţi. Pe lângă această cerinţă, cu care neîndoielnic sunteţi de acord, mai am încă trei solicitări personale. Vreau să le specific în detaliu, astfel încât să le înţelegeţi cu uşurinţă. În primul rând, în ceea ce priveşte calităţile lui fizice, viitorul lord de Desire trebuie să fie un bărbat cu un fizic bine proporţionat. Am observat că bărbaţii masivi preferă să se bazeze pe forţa brută pentru a‑şi atinge scopurile în loc de înţelepciune şi educaţie. Nu‑mi pasă de bărbaţii care încearcă să‑i domine pe ceilalţi prin puterea fizică. De aceea, vă rog să țineți cont de acest aspect când faceţi alegerea. În al doilea rând, viitorul meu domn trebuie să aibă o fire veselă şi maniere agreabile. Sunt sigură că o să înţelegeţi când vă spun că nu doresc să fiu legată de un bărbat melancolic sau predispus la toane şi stări proaste. Vreau ca soţul meu să aibă simţul umorului, să fie un om care să se bucure de umilele noastre mijloace de distracţie de aici, de pe insulă. În al treilea rând, este absolut esenţial ca soţul meu să fie un om învăţat, căruia să‑i placă discuţiile intelectuale. Vreau să port cât mai multe conversaţii cu el, în special în lunile reci de iarnă când vom fi amândoi obligaţi să ne petrecem timpul în casă. Sper că cele trei cerinţe sunt datul de simple, iar prescripţiile mele sunt clare. Nu ar trebui să fie nicio problemă la selectarea mai multor candidaţi dintre cunoştinţele dumneavoastră. Vă rog să‑i trimiteţi pe aceşti pretendenţi la mine oricând puteţi. O să iau o hotărâre cât mai repede şi o să v‑o transmit. Scrisă la Desire, pe şaptesprezece aprilie.   Gareth împături scrisoarea, conştient de amuzamentul enervant din ochii tatălui său. — Mă întreb cum a reuşit să creeze aceste prescripţii pentru lordul şi soţul perfect. Thurston chicoti. — Cred că a preluat elementele de bază din vreo baladă romantică. Ştii genul. De obicei, este vorba despre un erou, în general tipul de cavaler care măcelăreşte vrăjitori malefici şi îi jură dragoste veşnică domniţei lui. — O domnişoară care, de obicei, aparţine altui bărbat, mormăi Gareth. Suzeranului, de exemplu. Da, ştiu cântecele la care te referi. Nu‑mi pasă de ele. — Femeile le adoră. Gareth ridică din umeri. — Câţi candidaţi o să trimiţi, milord? — Cred cu tărie că e bine să le faci pe plac femeilor până la un punct. O să‑i permit domnişoarei Clare să aleagă dintre doi pretendenţi. — Nu trei sau patru? se miră tânărul. — Nu. Din experienţă ştiu că ai parte numai de belele atunci când îi oferi unei femei prea multe posibilităţi. — Deci doi pretendenţi… Eu şi încă unul. — Da. — Şi împotriva cui o să concurez? Thurston rânji. — Împotriva lui Sir Nicholas de Seabern. O veste bună pentru tine, fiule. Cerinţele domnişoarei sunt foarte clare, nu‑i aşa? Vrea un bărbat care are o statură medie, îi place să râdă şi ştie să citească. Gareth îi restitui scrisoarea cu un zâmbet lipsit de veselie. — Este norocoasă, nu‑i aşa? Îndeplinesc una dintre cerinţe. Ştiu să citesc.     capitolul 1   Clare se afla în grădina mănăstirii cu Margaret, maica superioară de la Sfânta Ermiona, când ajunse vorba la ea că primul pretendent sosise pe insulă. — A venit o companie numeroasă, Lady Clare. Chiar în acest moment intră în sat, strigă William. Tânăra se opri în mijlocul unei discuţii detaliate despre cea mai bună metodă de extragere a esenţei de trandafiri. — Îmi cer scuze, maică superioară, îi spuse ea lui Margaret. — Sigur. Margaret era o femeie voinică, de vârstă mijlocie. Boneta de călugăriţă care‑i completa ţinuta benedictină îi scotea în evidenţă privirea atentă şi trăsăturile uşor rotunjite. Este un eveniment important, adăugă ea. Clare se întoarse spre William, care aştepta lângă poarta grădinii fluturând vesel o traistă plină de coacăze roşii. Era un puştan rotofei, cu părul castaniu şi ochi căprui, a cărui fire împletea curiozitatea neostoită cu entuziasmul. El şi mama lui, Lady Joanna, veniseră pe insula Desire în urmă cu trei ani. Clare se ataşase de amândoi. Din moment ce familia i se micşorase treptat până nu mai rămăsese nimic din ea, lăsând‑o singură pe lume, îşi petrecea foarte mult timp împreună cu ei. — Cine a venit, William? Clare se pregăti sufleteşte să afle răspunsul. Fiecare locuitor de pe Desire, cu excepţia ei, aştepta de săptămâni bune, cu mare nerăbdare, acea zi. Numai ea nu era dornică să‑l cunoască pe noul senior al domeniului. Cel puţin avea posibilitatea să aleagă, îşi reaminti. Era mult mai mult decât îşi permiteau femeile aflate în situaţia ei. — Este primul dintre pretendenţii pe care aţi spus că‑i va trimite lordul Thurston, zise William îndesându‑şi în gură o mână de coacăze. Din cât se zice, e un cavaler straşnic, Lady Clare. Aduce cu el un alai mare de soldaţi. L‑am auzit pe John fierarul spunând că ar fi nevoie de jumătate dintre bărcile din Seabern ca să‑i transporte pe toţi, cu cai şi bagaje. O senzaţie ciudată de agitaţie şi nesiguranţă o făcu pe Clare să‑şi ţină răsuflarea. Îşi promisese că avea să fie calmă şi să trateze totul ca pe o afacere, dar apropierea momentului fatidic o emoţiona peste aşteptări. — Un alai mare? întrebă ea ridicând din sprâncene. — Da, răspunse William încântat. Razele soarelui sclipesc atât de tare în coifurile lor încât te dor ochii, adăugă el înghiţind încă doi pumni cu coacăze. Iar caii sunt imenşi. În special unul dintre ei, a zis John, un armăsar mare cu potcoave care cutremură pământul pe care calcă. — Dar eu nu am cerut ditamai oastea, bombăni Clare. Desire nu are nevoie decât de o companie restrânsă care să ne protejeze transporturile. Ce naiba o să fac eu cu un număr aşa de mare de soldaţi aici? Şi cu toţi caii lor. Bărbaţii şi caii mănâncă mult, să ştii. — Nu te agita, Clare, zâmbi Margaret. Viziunea tânărului William despre un alai mare de soldaţi este probabil foarte diferită de a noastră. Ţine cont că singura trupă înarmată pe care a văzut‑o în viaţa lui este cea a lui Sir Nicholas de la mica reşedinţă din Seabern. — Sper că aveţi dreptate. Clare ridică flaconul cu pomadă care îi atârna de un lănţişor la cingătoare şi inhală aroma delicată a trandafirilor şi a ierburilor. Parfumul o linişti, ca întotdeauna. Oricum, ar fi o mare risipă dacă voi fi nevoită să hrănesc şi să adăpostesc atâţia bărbaţi şi cai, urmă ea. Pe urechea Sfintei Ermiona, nu‑mi place deloc ideea de a întreţine atâţia oameni. Şi e abia primul dintre candidaţi. — Calmează‑te, Clare. Este posibil ca mulţimea care a debarcat în port să nu însoţească un singur pretendent. Cei trei sau patru pe care i‑ai comandat e posibil să fi ajuns toţi în acelaşi timp. Asta ar explica de ce sunt atâţia bărbaţi şi cai. Lui Clare îi plăcu această variantă. — Da, asta trebuie să fie. Lăsă jos micuţul recipient pentru pomadă şi îl lăsă să atârne la loc între pliurile rochiei. Toţi pretendenţii mei au sosit laolaltă. Şi pentru că fiecare şi‑a adus propriul anturaj, atunci se poate explica numărul mare de bărbaţi şi de cai. — Da. Pe Clare o lovi însă un alt gând, care‑i îndepărtă rapid scurtul moment de uşurare. — Sper că nu vor sta mult. Va costa o avere să‑i hrănim pe toţi. — Îţi poţi permite, Clare. — Nu despre asta e vorba. Cel puţin, nu în totalitate. Ochii lui Margaret licăriră. — După ce vei alege, ceilalţi candidaţi, inclusiv soldaţii lor şi tot alaiul vor pleca. — Pe degetul Sfintei Ermiona, atunci o să aleg repede, ca să nu risipim mai multă mâncare şi fân pe această adunătură decât este necesar. — Un plan inteligent. Privind‑o îndeaproape, stareţa se interesă: Eşti nerăbdătoare, copila mea? — Nu, nu, sigur că nu, minţi Clare. Nu vreau decât să pun lucrurile la punct. Sunt multe de făcut. Nu‑mi pot permite să irosesc mult timp în această chestiune a alegerii unui soţ. Sunt sigură că lordul Thurston mi‑a trimis candidaţi care îndeplinesc toate cerinţele mele. — Sunt sigură că aşa a făcut, murmură Margaret. Ai fost foarte clară în scrisoarea pe care i‑ai trimis‑o. — Da. Clare îşi petrecuse ore întregi la formularea criteriilor pentru noul stăpân al domeniului Desire. Acele ore urmaseră altora în care se gândise la numeroase motive pentru care nu avea nevoie de un soţ. În final, apelase la toate artificiile de retorică, logică şi dezbatere pe care le învăţase de la Margaret, fiind pe deplin conştientă că nu se putea feri de inevitabil decât dacă îi furniza lordului Thurston o scuză genială ca să nu se mărite. Îşi testase fiecare argument iscusit formulat mai întâi asupra Joannei şi apoi a lui Margaret. Solidare cu ea, ambele femei cântăriseră pretextele atent construite, una după alta, şi îi oferiseră critici şi sfaturi. În lunile de după moartea tatălui ei, Clare dezvoltase ceea ce era sigură că reprezenta argumentul absolut, de necontestat şi perfect logic împotriva necesităţii unei căsătorii; se bazase în acest demers pe amplasarea strategică, practic inexpugnabilă, a insulei Desire. Dar atunci se întâmplase nenorocirea. Cel mai apropiat vecin al ei de pe ţărm, Sir Nicholas de Seabern, îi stricase planurile şi o răpise în timp ce se afla într‑o vizită scurtă pe domeniul lui. Furioasă pe Nicholas pentru că îi distrusese planurile demonstrându‑i că era foarte vulnerabilă, Clare se hotărâse să îi facă viaţa un coşmar. Până la finele şederii sale forţate, Nicholas îi mărturisise că era bucuros că avea să n‑o mai vadă niciodată. Dar era prea târziu. Pentru că se întâmplase în perioada în care se înmulţiseră şi jafurile asupra regiunii, răpirea fusese cireaşa de pe tort. Clare îşi dăduse seama atunci că nu era decât o chestiune de timp până când lordul Thurston avea să audă zvonurile. Avea să ajungă la concluzia că ea era incapabilă să protejeze Desire şi urma să acţioneze imediat, ocupându‑se personal de problemă. Oricât ar fi fost de furioasă şi de frustrată, Clare trebuia să recunoască faptul că nu‑l putea condamna pe Thurston. Dacă s‑ar fi aflat în poziţia lui şi ea ar fi procedat la fel. Partea din venit la care avea dreptul ca suzeran era prea consistentă ca s‑o expună pericolelor. Iar Clare nu putea să primejduiască vieţile bărbaţilor din sat, care însoţeau transporturile de parfum. Mai devreme sau mai târziu, hoţii aveau să omoare pe cineva în timpul atacurilor. Adevărul era că nu exista altă variantă. Avea o datorie faţă de locuitorii insulei. Mama ei, care murise când Clare avea doisprezece ani, o învăţase încă din leagăn că dorinţele stăpânei erau pe locul doi, după nevoile oamenilor şi ale pământurilor de pe urma cărora îşi câştigau traiul. Clare ştia prea bine că, deşi avea capacitatea de a obţine în continuare profituri de pe moşie, nu era o luptătoare antrenată. Nu avea în subordine cavaleri, nici măcar soldaţi de rând. Cei puţini care fuseseră odată se risipiseră de‑a lungul anilor. Unii îl însoţiseră pe fratele ei, Edmund, la turniruri şi nu se mai întorseseră pe insulă după ce acesta fusese omorât. În definitiv, Desire nu era un loc prea interesant. Nu‑i atrăgea cu nimic pe cavalerii tineri şi pe aceia dornici de glorie şi de profituri, pe care le obţineau concurând de nenumărate ori în turniruri sau plecând în cruciade. Ultimii doi bărbaţi care trăiseră în castelul Desire plecaseră în călătorie alături de tatăl lui Clare, Sir Humphrey. Îi trimiseseră apoi vorbă despre moartea tatălui ei şi nu se mai întorseseră. Odată ce lordul lor murise, fuseseră eliberaţi de sub jurământul de credinţă. Îşi găsiseră stăpâni noi în sud. Clare nu avea nici cea mai mică idee despre cum să facă rost de o trupă de soldaţi de încredere şi nici nu îndrăznea să se gândească la antrenarea şi la controlarea lor. Prima scrisoare de atenţionare de la Thurston sosise în urmă cu şase săptămâni. Redactată pe un ton politicos, exprima sincere condoleanţe pentru moartea lui Sir Humphrey, însă aluziile referitoare la apărarea insulei transpăreau clar. În a doua scrisoare spunea fără ocolişuri: Clare trebuia să se mărite. Spre disperarea ei, şi ea ajunsese la aceeaşi concluzie. Ştiind că mariajul era inevitabil, procedase ca în toate cazurile când se punea problema îndatoririlor: se hotărâse să‑şi îndeplinească responsabilităţile. Însă, în stilul ei caracteristic, preluase controlul asupra problemei. Le spusese Joannei şi lui Margaret că, dacă tot avea să‑i fie pusă în cârcă povara unui soţ, intenţiona să aibă un cuvânt de spus în privinţa alesului. — Se apropie, Lady Clare, ţipă William din dreptul porţii. Clare îşi scutură pământul negru şi gras de pe mâini. — Vă rog să mă scuzaţi, maică superioară. Trebuie să mă întorc la castel ca să mă schimb înainte de sosirea oaspeţilor mei. Aceşti cavaleri dichisiţi din sud se aşteaptă, fără îndoială, să fie întâmpinaţi cu mare pompă. — Aşa şi trebuie, zise Margaret. Ştiu că nu eşti nerăbdătoare să te măriţi şi nu arăţi niciun entuziasm pentru asta, dar fii veselă, copila mea. Aminteşte‑ţi că mai mult ca sigur vor fi trei, poate chiar patru candidaţi. O să ai de unde alege. Clare îi aruncă bătrânei sale prietene şi profesoare o privire fugară. Îşi coborî vocea astfel încât nici William şi nici portăreasa din apropiere să n‑o audă: — Şi dacă nu‑mi place de niciunul dintre cei trei pretendenţi pe care mi i‑a trimis lordul Thurston? — Atunci o să ne întrebăm dacă eşti greu de mulţumit, mai cu seamă când vine vorba despre alegerea viitorului senior al domeniului Desire, sau doar cauţi pretexte ca să nu mergi până la capăt. Clare se strâmbă şi‑i aruncă interlocutoarei sale o privire abătută. — Sunteţi întotdeauna atât de practică şi de directă! Aveţi un mod unic de a pătrunde în miezul problemei. — Ştiu, din experienţă, că o femeie care este practică şi sinceră faţă de sine însăşi are şanse mai mari de a‑şi atinge ţelurile. — Da, aşa m‑aţi învăţat întotdeauna, doamnă, spuse Clare îndreptându‑şi umerii. N‑o să uit niciodată lecţiile dumneavoastră. — Mama ta ar fi mândră de tine, copila mea. Clare observă că Margaret nu‑l menţionase pe tatăl ei. Nu era nevoie. Ştiau amândouă că Sir Humphrey nu fusese niciodată interesat de administrarea pământurilor sale, pe care o lăsase în seama soţiei sale şi, mai târziu, a fiicei, în timp ce el se ocupa cu studii erudite şi experimente. La un moment dat, un strigăt puternic se auzi de pe stradă, din cealaltă parte a zidului mănăstirii. Miraţi şi bucuroşi, sătenii se adunaseră ca să‑i vadă pe cavalerii nou‑sosiţi. William îndesă pachetul de afine roşii în săculeţul care îi atârna de curea şi se grăbi spre o bancă joasă rezemată de perete. Clare îşi dădu seama prea târziu ce avea de gând să facă. — William, să nu îndrăzneşti să te caţări pe zid. Ştii ce ar spune mama ta! — Nu vă faceţi probleme, n‑o să cad. Vreau doar să‑i văd pe cavaleri. Băiatul se urcă pe băncuţă şi încercă să‑şi salte trupul durduliu peste zidul de piatră în timp ce Clare ofta, schimbând priviri resemnate cu Margaret. Nu era nicio îndoială că mama mult prea protectoare a lui William ar fi făcut o criză dacă s‑ar fi aflat acolo. Joanna era convinsă că fiul ei era delicat şi că nu trebuia să‑şi asume vreun risc. — Doamna Joanna nu‑i aici, zise stareţa impasibilă, ca şi cum Clare s‑ar fi exprimat cu voce tare. Aşa că îţi sugerez să ignori problema. — Dacă William o să cadă, Joanna n‑o să mă ierte niciodată. — Într‑o bună zi va trebui să înceteze să‑l mai cocoloşească pe puşti, spuse Margaret ridicând din umeri cu o atitudine filosofică. Altfel o să devină un tânăr temător şi gras. — Ştiu, dar Joanna nu poate fi învinovăţită în totalitate pentru că îl protejează, şopti Clare. A pierdut totul. Nu suportă gândul de a‑şi pierde şi fiul. — Îi văd! strigă William cu un picior pe zid. Au ajuns deja pe stradă, anunţă el ducându‑şi mâna streaşină la ochi ca să se apere de razele primăvăratice. Bidiviul sur e în fața celorlalți. Jur, călărețul e aproape la fel de mare ca armăsarul lui! Clare se încruntă. — Am cerut candidaţi de statură medie. — Poartă un coif strălucitor şi o tunică din zale, exclamă William. Şi duce un scut argintat care străluceşte ca o oglindă mare în lumina soarelui. — O oglindă mare? Intrigată, Clare se grăbi pe cărarea din grădină ca să‑i vadă chiar ea pe nou‑veniţi. — Este foarte ciudat, milady. Totul în ţinuta lui este argintiu sau gri – chiar şi îmbrăcămintea cavalerului şi harnaşamentul calului sunt gri. E ca şi cum el şi armăsarul au fost modelaţi numai din argint şi fum. — Argint şi fum… repetă Clare. Imaginaţia ta a luat‑o razna, odată cu minţile. — E adevărat, jur! Uimirea lui William părea absolut autentică, sporind curiozitatea tinerei femei. — Şi cam cât de mare e acest cavaler din fum şi argint? — Este foarte, foarte mare, raportă puştiul din postul său de observaţie. Iar cavalerul care vine în spatele lui este aproape la fel de mare. — Nu e deloc un semn bun, comentă Clare. Se îndreptă spre poartă ca să privească spre stradă, însă priveliştea era blocată de mulţimea de săteni entuziasmaţi. Zvonul se împrăştiase rapid, aşa că toată lumea sosise ca să asiste la marele spectacol oferit de alaiul de cavaleri. John fierarul, Robert dogarul, Alice de la berărie şi trei fermieri musculoşi, toţi mai înalţi decât ea, o împiedicau să‑i vadă pe nou‑veniţi. — Nu te alarma, spuse Margaret cu o licărire de amuzament în privire. Încă o dată, trebuie să fim indulgente cu experienţa de viaţă limitată a băiatului. Orice cavaler i s‑ar părea imens. Armura şi toate celelalte accesorii creează această impresie. — Da, ştiu. Totuşi, aş vrea foarte mult să‑l văd cu ochii mei pe acest cavaler, zise Clare. Estimând rapid înălţimea de la bancă la marginea de sus a zidului, strigă: William, pregăteşte‑te să‑mi dai o mână de ajutor! Puştiul îşi întoarse ochii de la scena din stradă şi se uită la ea. — Doriţi să staţi aici pe zid lângă mine, Lady Clare? — Da. Dacă rămân jos, o să fiu ultima persoană de pe insulă care o să vadă invazia. Clare îşi ridică marginile tunicii lungi şi se urcă pe băncuţă. Margaret scoase un sunet de dezaprobare. — Zău, Clare, este de‑a dreptul necuviincios. Gândeşte‑te cât de stânjenită o să te simţi dacă vreunul dintre pretendenţi o să te vadă comportându‑te ca o ţărancă mânată de curiozitate. Ar putea să te recunoască mai târziu, la castel. — N‑o să mă observe nimeni aici. Din ce se aude, vizitatorii noştri sunt mult prea ocupaţi să se dea în spectacol în sat. Vreau să văd şi eu ce se întâmplă. Clare apucă marginea zidului, găsi o crăpătură între pietre cu vârful pantofului moale şi se luptă să se ridice lângă William. — Aveți grijă, stăpână, zise băiatul, care se aplecă să o prindă de mână. — Nu‑ţi face griji, spuse Clare gâfâind în timp ce îşi trecu un picior şi apoi şi pe celălalt peste zidul lat din piatră. Oi fi eu o fată bătrână de douăzeci şi trei de ani, dar încă mai pot să mă caţăr, zâmbi ea pe când îşi netezea rochia. Uite, am reuşit. Acum, ia să vedem, unde e cavalerul acesta din argint şi fum? — Este în capătul străzii, îi arătă William spre port. Ascultaţi tunetul potcoavelor. E ca şi cum ar fi o furtună de pe apă. — Cu siguranţă fac îndeajuns de mult zgomot ca să scoale morţii din morminte. Tânăra femeie îşi împinse pe spate gluga mantiei şi se întoarse ca să se uite în lungul străzii înguste. Bubuitul potcoavelor se apropia. Sătenii tăcură. Atunci îl văzu Clare pe cavalerul îmbrăcat în argintiu şi gri. Ţinându‑şi respiraţia, înţelese uimirea lui William. Omul şi calul, ca unul, păreau să fie compuşi din toate elementele unei furtuni magnifice: vânt, ploaie şi fulger. Nu era nevoie decât de o privire ca să‑şi dea seama că acea furie mohorâtă, odată stârnită, era capabilă să distrugă tot ce‑i stătea în cale. Pentru o clipă, vederea cavalerului din argint şi fum o amuţi, la fel ca şi pe sătenii adunaţi în drum. O senzaţie disperată de scufundare puse stăpânire pe stomacul ei în timp ce‑şi dădu seama că se uita, fără îndoială, la unul dintre pretendenţii ei. „Este prea mare, îşi spuse. Mult prea mare. Şi prea periculos. În mod cert, nepotrivit.“ Cavalerul cenuşiu călărea în fruntea unei trupe formate din şapte bărbaţi – cavaleri, oşteni şi unul sau doi servitori. Clare se uită curioasă la luptătorii care călăreau în spatele imensei maşinării de război. Deşi văzuse foarte puţini soldaţi la viaţa ei, nu putea să nu remarce că aveau ţinute asortate cu a conducătorului lor. Erau îmbrăcaţi în nuanţe sobre de gri, maro şi negru care îi făceau să pară cumva şi mai ameninţători. Cortegiul se apropiase, ocupând toată strada îngustă. Steagurile fluturau în briza mării. Clare putea auzi scârţâitul şi alunecarea oţelului pe piele. Harnaşament şi armură se mişcau împreună în ritmuri bine rodate. Caii cu potcoave imense înaintau ca nişte maşini de luptă imense, ceea ce şi erau. Se deplasau cu o lentoare care le sublinia puterea şi le îngăduia tuturor celor prezenţi să vadă bine spectacolul. Clare se holba la ciudata privelişte cu aceeaşi doză de uimire ca toţi ceilalţi. Era vag conştientă de şoaptele care se propagau prin mulţime ca un val pornind de la chilia de piatră unde locuia pustnica satului. Fascinată de scena care se derula în faţa ochilor ei, ignoră la început murmurele, dar, pe măsură ce creşteau în intensitate, îi atraseră într‑un final atenţia. — Ce spun, William? — Nu ştiu. Ceva despre un cerber. Clare se uită peste umăr înspre chilia construită în zidul mănăstirii. Pustnica Beatrice trăia acolo; alesese calea sihăstriei în urmă cu aproape zece ani şi de atunci nu ieşise niciodată afară. Ar fi trebuit să‑şi dedice întreaga viaţă rugăciunii şi meditaţiei, dar adevărul era că se preocupa numai de colportarea bârfelor. Nu ducea niciodată lipsă de aşa ceva, pentru că în timpul zilei toată lumea trecea pe sub fereastra ei. Mulţi se opreau ca să stea de vorbă ori să‑i ceară sfatul, iar Beatrice se purta cu ei aşa cum se poartă o lăptăreasă cu o vacă, storcându‑le şi ultima picătură de informaţie. Beatrice nu‑şi ignora totuşi menirea, astfel că le oferea cu mult zel sfaturi tuturor celor care‑i solicitau părerea. Nu de puţine ori se oferea să ajute chiar dacă nimeni nu‑i cerea acest lucru. Avea o înclinaţie către prevestiri sumbre şi se grăbea să avertizeze cu privire la nenorocirea şi dezastrul ce urmau. Uneori avea dreptate. — Ce spun? o strigă Margaret pe Clare. — Încă nu sunt sigură, răspunse tânăra femeie, chinuindu‑se să distingă şoaptele. William zice că e vorba despre un cerber. Cred că pustnica a început să vorbească. — Atunci nu‑s decât închipuiri, bombăni stareţa. — Ascultaţi, le întrerupse William. Acum puteţi desluşi cuvintele. Valul de şoapte se înălţă cu repeziciune din marea de săteni. — … cerber. — Spun că ar fi un cerber de pe undeva din sud. Nu am prins numele… — Cerberul din Wyckmere? — Da, aşa e, Wyckmere. Este cunoscut drept Cerberul din Wyckmere. Se spune că poartă o sabie mare, care se numeşte Fereastra Iadului. — De ce i se spune aşa? — Pentru că de multe ori e ultimul lucru pe care îl vede un om înainte să moară răpus de lama ei. Ochii lui William se măriră. Tremurând de emoţie, îşi duse mâna repede la punguţa de la brâu pentru o altă mână de fructe. Aţi auzit, Lady Clare? întrebă el cu gura plină de coacăze. Cerberul din Wyckmere. — Da. Clare observă că oamenii din mulţime se uitau unii la alţii când vestea ajunse la ei, dar licărirea de încântare nu le părăsi chipurile. Orice se întâmpla, îşi dădu ea seama cu stupoare, sătenii păreau mai fascinaţi ca oricând de sosirea cavalerilor. Se gândeau, fără îndoială, la prestigiul pe care avea să‑l reverse asupra lor un senior cu o reputaţie de temut. „Reputaţia e bună, dar numai dacă nu eşti obligată să te măriţi cu ea”, îşi zise Clare. — Cerberul din Wyckmere, şopti William cu o reverenţă care ar fi fost mai potrivită pentru o rugăciune. Cred că este, într‑adevăr, un mare cavaler. — Ceea ce aş vrea să ştiu e unde sunt ceilalţi. — Care ceilalţi? Clare se uită cu atenţie la călăreţii care se apropiau şi se încruntă. — Trebuiau să fie cel puţin încă trei cavaleri din care să‑mi aleg soţul. Aceşti bărbaţi par să se afle cu toţii sub un singur steag. — Păi, acest Cerber din Wyckmere e aproape la fel de mare ca trei oameni puşi unul lângă altul, rosti William cu mare satisfacţie. Nu mai avem nevoie de alţii. Clare se încruntă. „Cerberul nu e chiar aşa de mare, îşi zise, dar arată formidabil.” Nu avea deloc proporţiile medii pe care le ceruse. Cavalerul cenuşiu şi anturajul său se aflau aproape în faţa ei. Indiferent de situaţie, nou‑veniţii le ofereau privitorilor o distracţie pe cinste. „E interesant de văzut dacă ceilalţi pretendenţi vor întrece această demonstraţie de oţel şi putere”, medită ea. Era atât de prinsă de spectacolul neobişnuit, încât abia băgă de seamă o altă clipocire de şoapte care străbătu mulţimea. I se păru că îşi aude numele, dar nu dădu atenţie acestui lucru. Ca stăpână a domeniului, era obişnuită ca oamenii să vorbească despre ea. Era în firea lucrurilor. — Clare, ar fi bine să te întorci imediat la castel, i se adresă Margaret. Dacă o să stai acolo sus pe zid n‑o să poţi ajunge la timp ca să‑l întâmpini aşa cum se cuvine pe marele cavaler. — E prea târziu, doamnă, zise Clare ridicând vocea pentru a se face auzită peste vacarmul glasurilor şi bubuitul potcoavelor. Sunt prinsă aici până când se împrăştie mulţimea. Joanna şi servitorii se vor ocupa de primirea oaspeţilor noştri. — Cum adică? o mustră Margaret. Joanna şi servitorii nu sunt potriviţi pentru a‑l întâmpina aşa cum se cuvine pe viitorul senior al domeniului. Clare îşi întoarse capul şi rânji. — A, dar nu ştim dacă acest mare cavaler va deveni stăpânul insulei, nu‑i aşa? De fapt, şansele lui sunt mici. Din câte văd, nu are deloc dimensiunile potrivite. — Mărimea, copila mea, e prea puţin importantă, murmură Margaret. Tunetul potcoavelor şi zornăitul harnaşamentelor se opriră brusc. Un icnet de uimire scos de William şi liniştea subită care se lăsase peste mulţime o făcură pe Clare să se întoarcă încet. Fu uimită să observe că armata de călăreţi, care îşi făcuse loc încet dar sigur în centrul satului, se oprise chiar în mijlocul străzii. Direct în faţa locului în care ea stătea cocoţată pe zid. Înghiţi în sec atunci când îşi dădu seama că masivul cavaler cenuşiu o privea fix. Primul instinct fu să alunece înapoi peste marginea zidului şi, după o aterizare discretă, să se refugieze în grădină. Dar era prea târziu ca să‑şi ia zborul. Trebuia să acţioneze vitejeşte. Clare deveni dintr‑odată conştientă de faptul că rochia i se murdărise de noroi, iar părul îi era ciufulit de vânt. Palmele i se umeziră în timp ce strânse marginea zidului încălzit de soare. Sigur nu se uita la ea. Nu se putea uita la ea. Nu făcuse nimic ca să atragă atenţia cavalerului cenuşiu. Era doar o femeie care stătea pe zid şi urmărea spectacolul împreună cu restul sătenilor. Cu toate acestea, el o ţintuia cu privirea. Momentul părea să nu se mai termine. Tinerei femei i se păru că până şi briza se oprise. Frunzele copacilor din grădina mănăstirii atârnau nemişcate. Nu se auzea niciun sunet, nici măcar fâşâitul unui stindard. Se uită la ochii aflaţi în umbra vizierei de oţel şi se rugă fierbinte ca temutul Cerber din Wyckmere să o confunde cu o săteancă. La o comandă nevăzută, imensul armăsar rotat porni spre zidul mănăstirii. Cei care stăteau în drumul bestiei se topiră instantaneu în lături ca să creeze un culoar de trecere. Privirile tuturor erau îndreptate direct spre Clare. — Vine încoace, stăpână, cârâi William. Poate că vă recunoaşte. — Dar nu ne‑am întâlnit niciodată, răspunse ea, strângând şi mai tare cu degetele marginea de piatră. Nu are de unde să ştie cine sunt. William deschise gura ca să spună ceva, dar o închise brusc în momentul în care bidiviul masiv se opri chiar în faţa lui Clare. Privirea cavalerului o fixă. Clare se uită adânc în ochii sumbri de culoarea cristalului fumuriu. Văzu inteligenţa rece, calculată care ardea în adâncuri şi ştiu în acel moment că nou‑venitul o recunoscuse. Îşi ţinu respiraţia încercând frenetic să găsească o modalitate de a scăpa basma curată. Niciodată nu se mai confruntase cu o asemenea situaţie stânjenitoare. — O caut pe stăpâna domeniului Desire, a spus cavalerul. Un tremur curios o străbătu la auzul vocii lui. Nu‑şi dădea seama de ce reacţionase atât de ciudat pentru că în mod cert vocea i se potrivea. Era joasă, ameninţătoare, emanând o forţă perfect stăpânită. Clare se agăţă de piatră pentru a‑şi stăpâni degetele din tremurat, apoi ridică bărbia şi îşi îndreptă umerii. Ea era stăpâna acelei moşii şi intenţiona să se poarte într‑o manieră adecvată acelui titlu, chiar dacă avea în faţă un bărbat cum nu mai întâlnise niciodată în viaţa ei. — Eu sunt cea pe care o căutaţi. Cine sunteţi? — Sunt Gareth de Wyckmere. Clare îşi aminti şoaptele. Cerberul din Wyckmere. — Am auzit despre dumneavoastră că sunteţi cunoscut sub alt nume. — Sunt cunoscut sub multe nume, dar nu răspund la toate. Era un avertisment clar în cuvintele lui. Clare îl percepu şi se hotărî să dea înapoi ascunzându‑se în spatele bunelor maniere. Îşi înclină capul cu politeţe. — Bine aţi venit pe insula Desire, Sir Gareth. Permiteţi‑mi să vă mulţumesc în numele întregului sat pentru spectacolul oferit astăzi. Foarte rar avem ocazia de a ne delecta cu o asemenea privelişte grandioasă. — Mă bucur că sunteţi satisfăcută de ceea ce aţi văzut până acum, milady. Sunt sigur că veţi fi la fel de mulţumită şi de restul reprezentaţiei, spuse Gareth, după care lăsă frâiele, îşi ridică mâinile îmbrăcate în armură şi îşi scoase coiful. Clare observă că nu privi peste umăr şi nu făcu niciun semn, doar îşi ţinu coiful într‑o parte. Un alt cavaler se apropie imediat, luă acoperământul de oţel din mâna lui Gareth şi se retrase în mijlocul celorlalţi războinici. Clare îşi studie oaspetele cu o curiozitate pe care nu o putea masca nici măcar de dragul bunelor maniere. La urma urmelor, acesta era unul dintre bărbaţii care fuseseră trimişi să‑i ceară mâna. Era surprinsă să descopere că în adâncul ei era încântată de ceea ce vedea. Era, cu siguranţă, prea mare, dar cumva acest neajuns nu mai părea atât de alarmant, aşa cum se gândise când elaborase criteriile pentru viitorul soţ. Motivul era evident. În ciuda staturii şi a puterii fizice, ceva îi spunea că nu avea în faţă un bărbat care se baza numai pe forţa brută ca să obţină ceea ce dorea. Gareth de Wyckmere era neîndoielnic un cavaler versat în arta sângeroasă a războiului, dar nu era bătut în cap. Clare putea vedea asta pe faţa lui. Razele soarelui străluciră în părul lui negru, lung până la umeri. Ceva în trăsăturile lui feroce, parcă sculptate, îi aduseră aminte castelanei de stâncile care îi protejau insula mult iubită. În ciuda inteligenţei ce strălucea în ochii lui, simţi că avea o hotărâre de neclintit. Acesta era un bărbat care se luptase pentru tot ceea ce obţinuse în viaţă. Examinarea nu părea să‑l deranjeze. Pur şi simplu stătea calm şi răbdător, cu o atitudine sugerând că nu‑l preocupa verdictul. Se vedea că avea ţelul lui, pe care intenţiona să‑l atingă indiferent de decizia ei şi de concluzii. Acest lucru o îngrijoră pe Clare. Cerberul din Wyckmere nu era un individ pe care să‑l poată refuza cu uşurinţă. „Dar, până la urmă, şi eu pot fi la fel de hotărâtă ca să‑mi ating ţelul“, îşi reaminti ea. În definitiv, fusese nevoită să administreze insula încă de la vârsta de doisprezece ani. — Ei, milady? întrebă Gareth. Sunteţi mulţumită de viitorul vostru senior? Viitorul senior? Clare clipi uimită. Nu ştia dacă să râdă sau să se încrunte pentru această mostră de aroganţă care îi tăiase răsuflarea. Se hotărî să reacţioneze politicos, dar afişând un zâmbet rece: — Nu pot spune. Nu i‑am întâlnit pe ceilalţi candidaţi. — Vă înşelaţi, doamnă. Sunt eu şi Sir Nicholas. Gura lui Clare se deschise din cauza şocului. — Dar nu e posibil! Am solicitat o selecţie de cel puţin trei sau patru cavaleri. — Nu primim întotdeauna tot ce vrem de la viaţă, nu‑i aşa? — Dar nu îndepliniţi niciuna dintre cererile mele, răbufni ea. Nu vreau să vă jignesc, dar nu aveţi statura potrivită. Şi păreţi a fi un războinic, nu un om paşnic, urmă ea privindu‑l încruntată. În plus, nu mi se pare că aveţi un temperament vesel. — În legătură cu statura mea nu am ce face. Şi e adevărat că am fost foarte bine antrenat în arta războiului, dar vă jur că sunt în căutarea unei vieţi liniştite şi paşnice. Cât despre temperamentul meu, cine poate şti? Un om se poate schimba, nu? — Nu sunt sigură, răspunse Clare îngrijorată. — Ştiu să citesc. — Păi, e ceva, cred. Totuşi… — Milady, experienţa m‑a învăţat că trebuie să ne mulţumim cu ceea ce ni se oferă. — Nimeni nu ştie asta mai bine ca mine, replică ea pe un ton glacial. O să fiu directă. Aţi bătut o cale lungă şi ne‑aţi oferit un spectacol de zile mari. Nu vreau să vă dezamăgesc, dar ţin să fiu corectă; mă tem că sunt puţine şanse să deveniţi seniorul acestor locuri. Poate că ar fi mai bine să vă luaţi oamenii şi să plecaţi cu aceleaşi bărci cu care aţi sosit. — Nu, domnişoară. Am aşteptat prea mult şi am bătut un drum prea lung. Sunt aici să‑mi revendic viitorul. Nu am nicio intenţie să plec. — Dar trebuie să insist… Se auzi un sunet încet, letal. Sabia lui Gareth apăru în mâna lui ca prin farmec. Mişcarea rapidă, înspăimântătoare stârni rumoare în mulţime. Clare se opri în mijlocul propoziţiei. Ochii ei se măriră. Razele soarelui dansară şi licăriră pe lama de oţel în timp ce Gareth o ţinu ridicată. Totul şi toţi păreau să fi îngheţat. Tânărul William reuşi să rupă vraja. — Nu aveţi voie s‑o vătămaţi pe doamna mea! ţipă el la Gareth. N‑o să vă las să‑i faceţi vreun rău! Mulţimea fu la fel de şocată de curajul băiatului cum fu şi de vederea sabiei scoase din teacă. — Taci, William, şopti Clare. Gareth îi aruncă puştiului o privire. — Eşti foarte curajos, tinere. Majoritatea o iau la goană de frică atunci când văd Fereastra Iadului. Se vedea clar că William era înspăimântat, dar avea o expresie de hotărâre încăpăţânată. Se uită la Gareth. — Nu‑i faceţi rău. — N‑o să‑i fac rău, zise Gareth. Ca viitor lord îmi face plăcere să văd că a avut parte de un protector atât de curajos până la sosirea mea. Îţi sunt îndatorat, băiete. Pe faţa lui William apăru o expresie ce oglindea nesiguranţa. Gareth întoarse sabia cu o altă mişcare rapidă, ca un fulger. Întinse lama spre Clare cu mânerul înainte, într‑un gest clar de omagiu şi respect. Aşteptă, împreună cu toţi ceilalţi, ca ea să apuce arma. Un murmur de uimire şi de aprobare trecu prin mulţime. Clare îl auzi. Percepu încântarea lui William, care se abţinea cu greu. Tensiunea din atmosferă era copleşitoare. Să refuze sabia ar fi fost o decizie plină de riscuri. Nu se ştia cum avea să reacţioneze Gareth sau ce ar fi făcut războinicii lui călare pentru a se răzbuna. Puteau distruge întreg satul în doar câteva minute. S‑o accepte, pe de altă parte, însemna să le ofere lui Gareth şi tuturor celorlalţi motiv să creadă că avea să accepte oferta. Era o capcană. Una bine construită, trebui ea să recunoască, dar în mod clar o capcană. O cursă cu doar două ieşiri, amândouă periculoase. Dar ştiuse de la început că bărbatul acela îşi folosea înţelepciunea ca principală armă pentru a obţine ceea ce dorea. Se uită în jos la mânerul sabiei lungi de oţel. Observă că la capăt avea incrustat un cristal cenuşiu imens care părea să fie umplut cu fumul de la nişte focuri nevăzute. Dintr‑odată îşi dădu seama de unde provenea numele lamei. Nu era nevoie de prea multă fantezie ca să‑ţi imaginezi cristalul din mâner ca pe o poartă către iad. Când li se întâlniră privirile, Clare observă că acel cristal fumuriu se potrivea perfect cu ochii lui. Ştiind că nu era altă ieşire din capcană, alese una din cele două opţiuni disponibile şi, cu un gest lent, apucă mânerul sabiei. Arma era atât de grea, încât îşi folosi ambele mâini ca să o ţină. Un strigăt puternic de bucurie se ridică din mulţime. William rânji. Uralele umplură atmosfera. Armurile răsunară când cavalerii şi soldaţii îşi etalară lăncile şi loviră cu ele scuturile. Clare se uită la Gareth şi se simţi de parcă tocmai coborâse de pe cel mai înalt vârf al insulei. Cavalerul îşi întinse mâinile mari, acoperite cu zale, o apucă şi o trecu peste zid. Lumea începu să se învârtă în jurul ei. Era cât pe‑aci să scape sabia grea. O clipă mai târziu se trezi aşezată în siguranţă în şa, în faţa Cerberului. Se uită în sus şi văzu licărirea de satisfacţie din ochii lui Gareth, care o ţinea cu o mână împlătoşată de mărimea unui arbore. Clare se întrebă în sinea ei de ce se simţea totuşi de parcă s‑ar fi aflat încă în cădere. Gareth ridică o mână şi chemă un cavaler. Un luptător cu o expresie severă se apropie. — Da, Sir Gareth? — Ulrich, spuse acesta ridicând vocea pentru ca omul lui să îl poată auzi peste uralele mulţimii. Escortează‑l pe nobilul protector al doamnei mele într‑o manieră demnă de serviciile sale excelente. — Am înţeles. Ulrich îşi conduse calul mai aproape de zid şi îşi întinse mâinile ca să‑l apuce pe William de talie, după care îl coborî şi‑l puse în şa. Clare observă cât de fericit era băiatul să fie purtat prin mulţime pe bidiviul impunător şi îşi dădu seama cu tristeţe că Gareth tocmai dobândise un supus loial pe viaţă. Ascultă strigătele exaltate ale oamenilor ei în timp ce Cerberul din Wyckmere îşi plimba armăsarul rotat ca la paradă. Se uită în spate peste umăr şi o zări pe Margaret, care stătea în poarta mănăstirii. Stareţa îi făcu veselă cu mâna. Clare strânse mai bine Fereastra Iadului şi reflectă la capcana meşteşugită în care fusese prinsă.

Deceptie de Amanda Quick PROLOG — Spune-i să se ferească de Gardian. Artemis Wingfield se întinse peste masa cârciumii. Ochii lui de un albastru spălăcit priveau fix de sub sprâncenele stufoase. Ai priceput, Chillhurst? Trebuie să se ferească de Gardian. Jared Ryder, viconte de Chillhurst, îşi sprijini coatele de masă, privindu-l cu unicul său ochi valid pe bărbatul care îl însoţea. Wingfield se obişnuise cu el în ultimele două zile, îşi zise în sinea lui. Se acomodase atât de bine, încât nu se mai zgâia la peticul de catifea neagră care îi acoperea ochiul bolnav. Era clar că Wingfield îl acceptase pe Jared, deoarece îl lua exact drept ceea ce se dăduse: un aventurier englez, asemeni lui, hotărât să plece într-o călătorie acum când, în fine, războiul împotriva lui Napoleon luase sfârşit. Cei doi bărbaţi îşi petrecuseră ultimele două nopţi în acelaşi han. Se aflau într-un port francez mic şi murdar, în aşteptarea vapoarelor pe care urmau să se îmbarce. Era o seară de primăvară caldă. Cârciuma plină de fum se umpluse de consumatori. Jared îşi spuse că Wingfield se supusese unor chinuri inutile îmbrăcându-se în felul acela. În mod categoric, la disconfortul bărbatului mai vârstnic contribuiau gulerul înalt până la bărbie, cravata elegant înnodată, vesta perfect mulată pe trup şi haina bine croită. Costumaţia modernă nu era potrivită nici pentru o seară atât de călduroasă, nici pentru cârciuma în care se aflau. Dar Wingfield era genul de englez care punea mai mare preţ pe aspect decât pe confortul personal. Jared bănuia că, în timp ce călătorea, noul lui amic se îmbrăca la patru ace înaintea fiecărei cine; ar fi făcut-o chiar dacă cina i-ar fi fost servită într-un cort. — Am auzit ce ai spus, domnule. Dar nu înţeleg la ce te referi. Cine, sau ce este acest Gardian? — Circulă o mulţime de aberaţii, ca să fiu sincer. E vorba de o legendă veche, care are legătură, printre altele, şi cu un jurnal ce intenţionez să-l trimit în Anglia, nepoatei mele. Contele care mi-a vândut acest jurnal m-a avertizat. — Înţeleg, spuse Jared, politicos. Fereşte-te de Gardian. La asta te referi, nu? Interesant. — După cum am precizat, jurnalul are legătură doar parţial cu legenda. Aseară însă a avut loc un incident ciudat. Nimeni nu poate fi suficient de vigilent… — Un incident ciudat? Wingfield strânse pleoapele. — Am impresia că, în timpul cinei, mi-a cotrobăit prin cameră cineva de aici, de la han. Jared se încruntă. — Azi-dimineaţă, la micul dejun, n-ai suflat o vorbă despre chestia asta. — Nu eram sigur. Nu mi s-a furat nimic, înţelegi? Dar toată ziua am avut bizara senzaţie că sunt urmărit. — Neplăcut. — Într-adevăr. Oricum, incidentul nu are nimic de-a face cu jurnalul. Totuşi, am început să-mi fac unele griji. Nu vreau să-mi pun nepoata în pericol. Jared sorbi din berea slabă de provenienţă englezească. — Ce conţine jurnalul pe care vrei să-i trimiţi nepoatei tale? — Este jurnalul unei doamne, explică Wingfield. Claire Lightbourne. Asta-i tot ce ştiu. Textul este neinteligibil. — Adică? — Pare să fie scris într-un melanj de limbi: greacă, latină, engleză. Parcă ar fi un cod inventat de doamna respectivă. Nepoata mea crede că jurnalul Lightbourne conţine cheia necesară descoperirii unei comori fabuloase. Wingfield pufni cu dispreţ. — Crezi că este o simplă poveste complet neadevărată? — După părerea mea, şansele de a descoperi o comoară sunt nule. Olympia însă se va distra încercând să descifreze jurnalul. Îi place să se ocupe de chestii dintr-astea. — Pare o femeie ciudată. Wingfield chicoti. — Este. Dar presupun că nu din vina ei. A fost crescută de o mătuşă destul de excentrică şi de dama ei de companie. Niciodată n-am fost în relaţii foarte bune cu această ramură a familiei mele. Se spune că mătuşa şi dama de companie au hotărât să o educe singure pe Olympia şi i-au umplut capul cu o groază de idei ciudate. — Ce fel de idei? — Mulţumită educaţiei primite, Olympiei nu-i pasă deloc de etichetă. Nu mă înţelege greşit. Este o tânără minunată, cu o reputaţie nepătată, dar preocupările fetelor de vârsta ei o lasă rece… dacă pricepi ce vreau să spun. — Preocupări cum ar fi…? — Moda, de exemplu. Nu o interesează vestimentaţia. Pe deasupra, mătuşa aia a ei nu i-a dat niciodată sfaturile de care trebuie să ţină seama orice domnişoară: cum să danseze, cum să flirteze, cum să se facă plăcută unui eventual pretendent. Wingfield clătină din cap, dezaprobator. Foarte ciudată educaţie, dacă-mi ceri părerea. Ăsta-i motivul principal pentru care nu şi-a găsit încă un soţ, cel puţin aşa cred. — Ce o interesează pe nepoata ta? Curiozitatea lui Jared fusese stârnită şi el nu reuşi să şi-o stăpânească. — Orice are legătură cu obiceiurile şi legendele tărâmurilor străine care i se par fascinante. Depune o activitate intensă la Societatea pentru călătorii şi explorări, deşi n-a trecut niciodată hotarele Dorset-ului. Jared îl privi lung. — Dacă nu călătoreşte, ce fel de activitate desfăşoară la societate? — Încearcă să dea de urma tuturor cărţilor, jurnalelor şi scrisorilor vechi, în care se vorbeşte despre călătorii şi explorări. Studiază ceea ce găseşte şi trage nişte concluzii. În ultimii trei ani a publicat mai multe articole în revista trimestrială a societăţii. — Serios? Jared devenea din ce în ce mai curios. — Da. În ochii lui Wingfield apăru o sclipire trecătoare de mândrie. Articolele se bucură de popularitate, deoarece conţin tot felul de informaţii instructive despre tradiţiile şi deprinderile străinilor. — Cum a aflat de existenţa jurnalului Lightbourne? Wingfield ridică din umeri. — Prin intermediul unor scrisori, peste care a dat pe parcursul cercetărilor. A pierdut aproape un an, dar, până la urmă, l-a localizat. Se afla într-un orăşel de aici, de pe coasta Franţei. Iniţial, a aparţinut unei biblioteci mari, care a fost distrusă în timpul războiului. — Ai venit în Franţa special pentru a-i face rost nepoatei tale de acest jurnal? — Nu. Orăşelul se afla în drumul meu, spuse Wingfield. Am pornit spre Italia. Se pare că în ultimii câţiva ani jurnalul a trecut prin mai multe mâini. Bătrânul care mi l-a vândut avea nevoie de bani şi îşi vindea cărțile. Am fost nevoit să mă tocmesc cu el şi să cumpăr mai multe volume. — Unde se află jurnalul în acest moment? — O, la loc sigur! L-am împachetat şi l-am lăsat în grija celor de pe Sea Flame, împreună cu celelalte lucruri pe care i le trimit Olympiei. — Nu ţi-e teamă că la bordul corăbiei ar putea păţi ceva? — Dumnezeule, nu! Sea Flame este unul dintre vasele companiei Flamecrest. Are o reputaţie excelentă şi echipaje demne de toată încrederea. Prezintă toate garanţiile. Nu, nu, lucrurile mele sunt pe mâini bune. Pe mare, nu li se poate întâmpla nimic. — Dar pe drumurile Angliei? De ele nu eşti chiar atât de sigur, nu? Wingfield făcu o grimasă. — Acum, când ştiu că lucrurile mele vor fi însoţite de tine până în Dorset, la Upper Tudway, sunt mult mai liniştit. — Mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o acorzi. — Ţi-o acord, domnule. Nepoata mea va fi cât se poate de fericită când va vedea jurnalul. Jared îşi zise că Olympia Wingfield era, într-adevăr, o fiinţă deosebit de ciudată, dar el era obişnuit cu asemenea fiinţe. În definitiv, crescuse în mijlocul unei familii de excentrici. Wingfield se rezemă de peretele separeului şi se uită în jur. Privirile i se opriră asupra unui bărbat robust, care şedea la masa alăturată. Remarcă o cicatrice şi faptul că era înarmat cu un cuţit. Figura primitivă alunga eventualii comeseni. Era genul tipic de client al cârciumilor din porturi. — Al naibii de duri tipi, nu? spuse Wingfield pe un ton care spunea că nu se simte la largul lui. — Jumătate din bărbaţii care se află aici nu arată mult mai civilizaţi decât nişte piraţi, zise Jared. Sunt soldaţi rămaşi pe drumuri după înfrângerea lui Napoleon. Marinari care aşteaptă să se urce la bordul unui vas. Oameni care caută o femeiuşcă dispusă să-i accepte, sau un motiv de bătaie. Lepădăturile obişnuite care îşi pierd vremea prin porturi. — Dar cealaltă jumătate? Pe faţa lui Jared apăru un zâmbet fugar. — Ceilalţi, probabil că sunt piraţi în toată regula. — Nu m-aş mira. Spuneai că ai călătorit foarte mult, domnule. Trebuie să fi trecut printr-o mulţime de locuri de genul acesta. Presupun că ai învăţat să te descurci. — După cum vezi, am reuşit să supravieţuiesc. Wingfield se uită cu subînţeles la bucata de catifea neagră care acoperea ochiul lui Jared. — Însă n-ai scăpat chiar nevătămat, după cum observ. — E adevărat, zise Jared schiţând o strâmbătură. Era conştient că, în general, oamenii nu considerau că are un aspect prea liniştitor. Emoţia nu se datora doar peticului de catifea neagră. Chiar şi atunci când se îmbrăca în haine mai elegante, membrii familiei îi spuneau că arată ca un pirat. Marele lor regret era că nu se comporta ca atare şi că se ocupa de afaceri. Înşelase speranţele tatălui său care îşi dorise un fiu îndrăzneţ, entuziast, cu sânge fierbinte, capabil să ducă mai departe tradiţiile familiei. Iniţial, Wingfield îl tratase cu precauţie. Jared era conştient că nu aspectul lui, ci calmul şi limbajul elevat îl convinseseră până la urmă pe bărbatul mai vârstnic că are de-a face cu un gentleman, care îi poate fi amic. — Cum ţi-ai pierdut ochiul, dacă nu te deranjează întrebarea mea? — Este o poveste lungă, spuse Jared. Şi cam dureroasă. Prefer să nu vorbesc despre ea. — Desigur, desigur. Wingfield roşi. Scuză-mi impertinenţa. — Nu-ţi face probleme. Sunt obişnuit să stârnesc curiozitatea oamenilor. — Mda… Ei bine, trebuie să-ţi spun că mâine dimineaţă, când îl voi vedea pe Sea Flame pornind în larg, mi se va lua o piatră de pe inimă. Mă linişteşte gândul că te vei afla la bord şi că îmi vei duce lucrurile până în Upper Tudway. Îţi mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţa de care ai dat dovadă asumându-ţi această sarcină. — Dacă tot mă întorc în Dorset, mă bucur că-ţi pot fi de folos. — Trebuie să recunosc că m-ai scăpat de nişte cheltuieli suplimentare, i se destăinui Wingfield. Nu mai sunt obligat să apelez, ca de obicei, la firma din Weymouth, care s-ar fi ocupat de transportul bunurilor până la Olympia. Serviciile lor sunt foarte scumpe. — Niciodată nu scapi ieftin când vrei să imporţi ceva. — Adevărat. Din păcate, Olympia n-a reuşit să valorifice aşa cum trebuie mărfurile din ultimele două transporturi. Sumele obţinute nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor mele. Cred că amândoi am duce-o mai bine dacă am renunţa la acest gen de afaceri. — Piaţa importurilor este imprevizibilă, spuse Jared. Nepoata ta se pricepe la afaceri? — O, Doamne, nu! Olympia nu are cap de afaceristă. Este isteaţă foc, dar n-o interesează problemele financiare. Mi-e teamă că a moştenit caracteristicile familiei mele. Doreşte din tot sufletul să călătorească, la fel ca mine, dar n-are posibilitatea să o facă. — O femeie care călătoreşte singură întâmpină mari dificultăţi, admise Jared. — Nu dificultăţile o sperie. Nu este genul tipic de domnişoară englezoaică. Are douăzeci şi cinci de ani şi obişnuieşte să facă ce-o taie capul. Nici nu vreau să mă gândesc de ce-ar fi fost în stare dacă veniturile i-ar fi permis să-şi pună ideile în aplicare. Şi, mai ales, dacă n-ar fi avut în cârcă trei nepoţi groaznic de zburdalnici. — Îşi creşte nepoţii? — Aşa îi numeşte: nepoţi. Adevărul este că există nişte relaţii de rudenie, dar ceva mai îndepărtate. Băieţii sunt fiii unui văr. Vărul şi soţia lui au murit într-un accident de trăsură, cu doi ani în urmă. — Şi cum au ajuns copiii în grija nepoatei tale? — Habar n-am cum se fac chestiile astea, domnule. După moartea părinţilor, băieţii au trecut de la o rudă la alta, până când, în final, adică acum şase luni, au aterizat în faţa uşii Olympiei, care i-a luat în îngrijire. — Dificilă sarcină pentru o tânără necăsătorită. — În special pentru una care nu se gândeşte decât la tărâmuri îndepărtate şi legende vechi. Wingfield se încruntă, gânditor. Băieţii ăia cresc ca nişte sălbăticiuni. Au făcut praf trei preceptori la rând. Sunt nişte puşti drăguţi, dar se ţin doar de năzbâtii. În casa lor este un talmeş-balmeş permanent. — Înţeleg. Jared crescuse şi el într-o casă asemănătoare, dar nu căutase niciodată să trăiască noi experienţe. Preferase existenţa calmă, ordonată. — Evident, eu încerc s-o ajut pe Olympia. Ori de câte ori mă aflu în Anglia, fac tot ce pot pentru ea. Dar nu stai în Anglia suficient timp. Nu ai cum să-i ţii sub control pe cei trei băieţi, nu? gândi Jared. — În afară de jurnalul Lightbourne, ce-i mai trimiţi nepoatei tale? Wingfield sorbi ultima picătură de bere. — Haine, condimente, câteva bijuterii fără valoare. Şi cărţile, evident. — Ea se va ocupa de vânzarea lor în Londra? — Cărţile sunt pentru biblioteca ei. Restul, însă, da, ia drumul Londrei. O parte din banii câştigaţi vor fi folosiţi în gospodăria ei. Cu cealaltă parte, îmi va finanţa călătoriile. Sistemul acesta s-a dovedit avantajos pentru amândoi, deşi, după cum ţi-am spus, am duce-o mai bine dacă am renunţa la el. — Este dificil să faci afaceri bune dacă nu-ţi ţii cu atenţie contabilitatea, observă Jared pe un ton sec. Îşi aminti brusc de problemele apărute în ultimele şase luni în propriile-i registre contabile. Avea intenţia să cerceteze cu mai multă atenţie această problemă. Era deja clar că din imensul imperiu financiar Flamecrest se furase o mare sumă, care se ridica la mai multe mii de lire sterline. Jared nu suporta ideea că fusese înşelat. Nu-i plăcea să-l ia cineva de prost. Dar, pe moment, trebuia să se concentreze asupra jurnalului. — Corect, domnule. Este necesar să dai atenţie contabilităţii, însă pe Olympia şi pe mine ne plictisesc de moarte aceste aspecte. Cu toate acestea, am scos-o până acum la capăt. Wingfield îşi strânse pleoapele şi îl privi ţintă pe Jared. Ascultă, eşti sigur că nu te deranjează serviciul pe care ţi le-am cerut? — Absolut deloc. Jared se uită spre fereastră. Lângă cheiul cufundat în întuneric, se deslușea silueta negricioasă a corăbiei Sea Flame, care aştepta începerea mareei de dimineaţă. — Îţi apreciez bunăvoinţa, domnule. Mare noroc să dau tocmai aici, în această zonă a Franţei, peste un astfel de gentleman şi pe deasupra să te întorci în Anglia chiar cu Sea Flame. Jared schiţă un surâs discret. — Da, mare noroc, spuse, întrebându-se ce reacţie ar fi avut Wingfield dacă ar fi aflat că el nu era doar proprietarul corăbiei Sea Flame, ci a întregii flote Flamecrest. — Mă simt mult mai bine ştiind că vei avea grijă ca mărfurile şi jurnalul să ajungă cu bine la nepoata mea. Îmi pot continua liniştit călătoria. — Parcă ai zis că te îndrepţi spre Italia, nu? — Apoi spre India. Ochii lui Wingfield căpătară expresia entuziastă a oricărui călător pasionat. Întotdeauna mi-am dorit să văd India. — Îţi urez călătorie plăcută, spuse Jared. — La fel, domnule. Şi încă o dată, mulţumesc. — Plăcerea-i de partea mea. Jared îşi scoase ceasul şi după ce îl consultă spuse: — Acum, te rog să mă scuzi, şi se ridică în picioare. — Te culci? — Nu încă. Înainte de a urca în cameră, voi face o plimbare pe chei, ca să-mi limpezesc mintea. — Ai grijă să nu te urmărească cineva, îl avertiză Wingfield cu voce joasă. Este bine să-ţi păzeşti spatele. Nu prea-mi place adunătura de aici, ca să nu mai vorbesc de răufăcătorii care bântuie pe afară la ora asta. — Nu-ţi face griji pentru mine, domnule. Jared înclină capul, salutându-şi politicos tovarăşul, se întoarse şi se îndreptă spre uşă. Câţiva dintre bărbaţii care şuşoteau stând aplecaţi deasupra halbelor cu bere îi studiară cu ochi cunoscători cizmele scumpe. De la ele, privirile li se ridicară spre cuţitul pe care îl avea prins la şold, apoi mai sus, spre peticul negru care îi acoperea ochiul. Nimeni nu se ridică pentru a-l urmări pe Jared. Briza mării îi răsfiră părul lung, imediat ce se cufundă în întunericul de afară. Spre deosebire de Wingfield, Jared era îmbrăcat în haine potrivite climatului cald. Detesta eşarfele şi cravatele. Gulerul cămăşii fine din bumbac îi era desfăcut şi mânecile ridicate. Jared privi de-a lungul cheiului din piatră. Mintea, concentrată la afacerea în curs de derulare, nu-i afecta atenţia. Un om care şi-a pierdut un ochi avea motive să aibă grijă de celălalt. În depărtare, la capătul opus al cheiului, văzu un semnal făcut cu o lanternă. Din întuneric se desprinseră siluetele a doi bărbaţi. Amândoi erau masivi. Aproape la fel de înalţi şi de laţi în spate ca Jared. Feţele lor dure, cioplite parcă în piatră, erau încadrate de favoriţi argintii şi ciufuri bogate de păr alb. Păşeau vioi, deşi amândoi depăşiseră vârsta de şaizeci de ani. Doi aventurieri îmbătrâniţi, gândi Jared cu o oarecare afecţiune. Bărbatul care mergea ceva mai în faţă îl salută pe Jared zâmbind. În razele lunii, ochii bătrânului păreau complet decoloraţi, dar Jared era familiarizat cu această neobişnuită nuanţă cenuşie. O vedea în fiecare dimineaţă în oglindă, atunci când se bărbierea. — Bună seara, domnule, îi spuse el politicos tatălui său. Apoi îl salută printr-o înclinare de cap pe celălalt bărbat. Unchiule Thaddeus… Superbă noapte, nu-i aşa? — Era timpul să-ţi faci apariţia. Magnus, conte de Flamecrest, se încruntă. Începusem să cred că noul tău amic o să te ţină de vorbă toată noaptea. — Wingfield adoră conversaţia. Thaddeus ridică lanterna. — Ia zi, flăcăule, ce-ai aflat? Jared avea treizeci şi patru de ani. Trecuse multă vreme de când nu se mai considera „flăcău“. Mai mult decât atât, se simţea mult mai vârstnic decât oricare alt membru al familiei sale. Cu toate acestea, nu era cazul să-l corecteze pe Thaddeus. — Wingfield crede că a descoperit jurnalul lui Claire Lightbourne, spuse el calm. — Al naibii să fiu. Faţa lui Magnus exprimă o vizibilă satisfacţie. Deci este adevărat. Jurnalul a fost, în sfârşit, descoperit. Auzi, după atâţia ani de căutări! — Fir-ar al naibii, exclamă Thaddeus. Cum dracu’ a ajuns Wingfield primul la el? — Cred că a fost localizat de nepoata lui, spuse Jared, aici, în Franţa. Verii mei şi-au pierdut vremea de pomană căutându-l în Spania. — Haide, Jared, spuse Magnus împăciuitor. Charles şi William au avut toate motivele să creadă că jurnalul a fost dus acolo în timpul războiului. Tinerii tăi veri te-au cam supărat pentru că s-au lăsat prinşi de afurisiţii ăia de bandiţi. — S-au lansat într-o aventură stupidă, spuse Jared, morocănos. Am pierdut aproape două mii de lire ca să-i răscumpăr. Ca să nu mai pomenesc de timpul pierdut şi de energia consumată, pe care aş fi putut să le utilizez ocupându-mă de afacerile mele. — La naiba, fiule, se răsti Magnus. Numai la asta te gândeşti? Numai la afacerile tale? Pentru numele lui Dumnezeu, prin vene îţi curge sânge de aventurier, dar ai inimă şi suflet de neguţător. — Sunt conştient că te dezamăgesc, domnule. Pe dumneata şi pe toţi membrii familiei noastre. Jared se sprijini de parapetul din piatră care mărginea cheiul. Am mai discutat de câteva ori. Nu-i cazul s-o facem şi în seara asta. — Are dreptate, Magnus, interveni Thaddeus. Avem de rezolvat probleme mult mai importante. Jurnalul se află, practic, în mâinile noastre. După părerea mea, trebuie doar să ni le întindem şi să-l luăm. Jared ridică o sprânceană. — Care dintre voi a încercat aseară să şi le întindă? Wingfield susţine că cineva i-a cotrobăit prin cameră. — A meritat să facem o încercare, recunoscu Thaddeus, fără pic de jenă. Magnus îl aprobă printr-o înclinare a capului. — Ne-am uitat prin jur. Atâta tot. Jared se stăpâni să nu înjure. — Jurnalul se află pe Sea Flame încă de ieri după-amiază. Ca să ajungem la el ar trebui să descărcăm toată încărcătura afurisitei ăleia de corăbii. — Păcat, mormăi Thaddeus, dezolat. — În orice caz, continuă Jared, jurnalul îi aparţine domnişoarei Olympia Wingfield, de la Meadow Stream Cottage, Dorset. Ea l-a cumpărat, ea a plătit. — Aş! Jurnalul este al nostru, protestă Magnus. Este o moştenire de familie. Tipa nu are niciun drept asupra lui. — Se pare că uiţi un amănunt: chiar dacă punem mâna pe el, este puţin probabil să-l putem descifra. În schimb… Jared făcu o pauză suficient de lungă pentru a capta atenţia tatălui şi a unchiului său. — În schimb…? îl îndemnă Magnus nerăbdător. — Artemis Wingfield este convins că nepoata lui va găsi codul în care este scris jurnalul, spuse Jared. Se pare că domnişoara Wingfield excelează în probleme de acest gen. Thaddeus se entuziasmă imediat. — Ia ascultă, flăcăule. Înseamnă că planul este cât se poate de clar. Trebuie să mergi pe urmele jurnalului, până la destinaţie, apoi să intri în graţiile domnişoarei Wingfield şi s-o determini să-ţi destăinuiască tot ce află. — Excelentă idee, zise Magnus. Farmec-o, fiule. Sedu-o. Când vei putea s-o modelezi ca pe o cocă, determin-o să ne transmită toate informaţiile pe care le obţine din jurnal. Abia după aceea i-l vom sufla de sub nas. Jared oftă. Era dificil să fii singura fiinţă sensibilă şi sănătoasă la minte într-o familie de excentrici. De trei generaţii, jurnalul Lightbourne îi preocupa pe bărbaţii familiei Flamecrest, cu excepţia lui Jared. Tatăl, unchiul şi verii lui plecaseră în căutarea acestuia. La fel ca bunicul şi fraţii acestuia. Presupusa comoară domina cu o forţă incredibilă preocupările acestui mare clan întemeiat de un aventurier autentic. Dar totul trebuia să aibă o limită. Cu câteva săptămâni în urmă, verii săi erau cât pe ce să fie ucişi din cauza jurnalului. Jared hotărâse că a sosit vremea să pună capăt acestei isterii o dată pentru totdeauna. Din păcate, n-o putea face decât recuperând jurnalul, pentru a vedea dacă acesta conţine, într-adevăr, secretul comorii dispărute. Nimeni nu protestase atunci când anunţase că a venit rândul lui să plece după misteriosul tezaur care dispăruse în urmă cu aproape o sută de ani. De fapt, toată lumea – şi, în special, tatăl lui – fusese peste măsură de încântată să constate că Jared manifestă interes faţă de problema care îi preocupa. Jared ştia că familia îl aprecia pentru talentul său de afacerist. În acelaşi timp, era conştient că nu reprezenta prea mult într-o familie faimoasă pentru bărbaţii ei curajoşi şi pasionaţi. Rudele îl considerau deprimant de moale. Susţineau că-i lipseşte „focul Flamecrest“. La rândul lui, Jared aprecia că le lipseşte autocontrolul şi capacitatea de a raţiona. Remarcase graba cu care veneau la el atunci când aveau o problemă sau rămâneau fără bani. Jared soluţiona toate problemele clanului Flamecrest, inclusiv amănuntele „plictisitoare“ care condiţionau desfăşurarea normală a vieţii de familie. Şi făcea asta de la vârsta de nouăsprezece ani. Toţi membrii familiei erau de acord că se pricepea mai bine decât ei la asta. Uneori, când rămânea treaz până la ore târzii din noapte pentru a-şi pune la punct agenda de lucru, se întreba în treacăt dacă îi va sări şi lui cineva în ajutor, când va avea nevoie. — Vorbiţi de farmece şi seducţie, spuse Jared, însă, eu nu am moştenit talentele Flamecrest, aşa că nu pot nici să farmec, nici să seduc. — Aş! Magnus făcu o mişcare amplă cu braţul, dându-i astfel de înţeles că refuză să-i accepte ideea. Problema constă în faptul că n-ai fost niciodată tentat să încerci. Faţa lui Thaddeus exprima îngrijorare. — Haide, Magnus! Eu n-aş merge chiar atât de departe. Cum poţi să afirmi că nu a încercat niciodată? Gândeşte-te la situaţia aceea nefericită, de acum trei ani, când flăcăul nostru s-a străduit să-şi facă rost de o soţie. Jared se uită la unchiul său. — Cred că putem renunţa la discuţia asta. Nu am intenţia s-o seduc pe domnişoara Wingfield doar pentru a-mi dezvălui secretul jurnalului. Şi nici pe altcineva. Thaddeus se încruntă. — Atunci, flăcăule, cum îl vom scoate de la ea? — Cumpăr informaţiile, spuse Jared. — Le cumperi! Magnus părea şocat. Crezi că un secret ca acesta poate fi obţinut cu ajutorul banilor? — Experienţa îmi spune că se poate cumpăra practic orice. O abordare directă şi o ofertă corespunzătoare face minuni în cele mai dificile situaţii. — Flăcăule, flăcăule, ce ne facem cu tine? gemu Thaddeus. — Îmi daţi mână liberă să mă ocup de problema asta. Hai să ne înţelegem. Eu voi merge după jurnal, iar voi îmi promiteţi că nu veţi uita de învoială. — Care învoială? întrebă Magnus nedumerit. Jared strânse din dinţi. — Cât timp mă ocup de această problemă, nu vă băgaţi în afacerile Flamecrest-ului. — Fir-ar al naibii, fiule, dar eu şi Thaddeus conducem afacerile familiei încă dinainte de a te naşte. — Da, domnule, ştiu. Amândoi sunteţi de vină că s-au dus de râpă. Magnus se încruntă revoltat. — Nu-i vina noastră că am trecut prin vremuri grele. În anii aceia, afacerile nu mergeau. Jared consideră că e mai înţelept să nu insiste asupra acestui subiect. Toţi ştiau că lipsa flerului de care dădea dovadă contele, combinată cu nepriceperea fratelui său, contribuiseră la distrugerea averii familiei Flamecrest. Jared luase în mână frâiele, la vârsta de nouăsprezece ani – exact la timp pentru a salva ultimul vas hodorogit pe care îl mai poseda familia. Amanetase colierul mamei sale pentru a completa suma necesară ca să-l păstreze. Niciunul dintre membrii familiei nu-l iertase pentru lipsa de sentimentalism de care dăduse dovadă. Nici măcar mama lui. Abordase subiectul chiar pe patul de moarte, cu doi ani în urmă. Jared fusese însă prea îndurerat pentru a-i aminti că se bucurase din plin, la fel ca toţi ceilalţi membri ai clanului, de rodul eforturilor sale, adică de noua avere Flamecrest. Jared reconstruise imperiul Flamecrest pornind de la acel unic vas. Spera din tot sufletul că, în momentul întoarcerii din nebuneasca lui călătorie, nu va fi nevoit să-o ia de la capăt. — Nu-mi vine să cred, în sfârşit, comoara familiei Flamecrest aproape că se află în mâinile noastre. Thaddeus strânse degetele, ridicând triumfător pumnul. — Posedăm deja o avere, îi atrase atenţia Jared. Nu avem nevoie de comoara aceea furată, pe care căpitanul Jack şi partenerul său, Edward Yorke, au îngropat-o pe insula aia blestemată, cu aproape o sută de ani în urmă. — N-a fost furată, tună Magnus. — Aminteşte-ţi, domnule, că atunci când a trăit în Indiile de Vest, străbunicul a fost pirat. Sprâncenele lui Jared se ridicară. Este puţin probabil ca el şi Yorke să fi ajuns în posesia comorii într-un mod onorabil. — Căpitanul Jack nu a fost pirat, protestă Thaddeus cu vehemenţă. A fost un englez loial, plecat pe mare în misiune. Pentru numele lui Dumnezeu, comoara este o pradă de război, luată legal de pe un vas spaniol! — Ar fi interesant să auzim şi versiunea spaniolă a acestei poveşti, remarcă Jared. — Aş! Magnus îl fulgeră cu privirile. Ei sunt de vină pentru situaţia creată. Dacă afurisiţii ăia de spanioli nu i-ar fi urmărit, căpitanul Jack şi Yorke n-ar fi fost obligaţi să o îngroape pe insula aia nenorocită, iar noi n-am mai fi acum, aici, bătându-ne capul cum s-o recuperăm. — Da, domnule, spuse Jared, obosit. Auzise toate astea de nenumărate ori şi de fiecare dată îl plictisiseră. — Singurul pirat adevărat a fost Edward Yorke, continuă Magnus. Mincinosul, escrocul, criminalul ăla, care l-a turnat spaniolilor pe străbunicul tău. Căpitanul Jack a reuşit să scape de cursa care i-a fost întinsă doar cu ajutorul lui Dumnezeu. — Chestiile astea s-au petrecut cu aproape o sută de ani în urmă. Nu putem fi siguri că Yorke l-a trădat pe căpitanul Jack, spuse Jared, calm. Şi, oricum, nu prea mai contează ce s-a întâmplat. — Ba contează, se răsti Magnus. Eşti descendentul unei familii care are cu ce să se mândrească, băiete. Este datoria ta să găseşti comoara dispărută. Comoara aceea ne aparţine. Avem toate drepturile s-o revendicăm. — În definitiv, spuse Thaddeus grav, tu eşti noul Gardian, flăcăule. — La naiba, bombăni Jared. Ştii foarte bine că astea-s nişte prostii. — Nu-s prostii, insistă Thaddeus. Ai câştigat dreptul de a purta acest titlu cu mulţi ani în urmă, în noaptea în care te-ai folosit de stiletul căpitanului Jack pentru a-ţi scăpa verii de contrabandistul ăla. Ai uitat? — Este cam greu să uit acel incident care m-a costat un ochi, domnule, mormăi Jared. Nu intenţiona să provoace o ceartă din cauza acestei legende idioate a familiei lor. Îi ajungeau problemele create de comoară. — Trebuie să ţii cont de faptul că eşti noul Gardian, spuse Magnus, cu un aer solemn. Ai însângerat stiletul. Mai mult decât atât, eşti imaginea fidelă a căpitanului Jack. Arăţi exact cum arăta el în tinereţe. — Destul. Jared îşi scoase ceasul din buzunar şi îl apropie de lumină, pentru a-i putea vedea cadranul. Este târziu. Mâine trebuie să mă trezesc devreme. — Du-te naibii cu ceasul tău afurisit, cu tot, bodogăni Thaddeus. Pun pariu că îţi notezi în agendă şi întâlnirea pe care ai avut-o cu noi. — Evident, îl asigură Jared cu răceală. Depind de agenda aia. Ceasul şi agenda erau lucrurile pe care le preţuia cel mai mult, îşi zise Jared. Trecuseră destui ani de când acestea îl ajutaseră să stabilească ordinea într-o lume care se dovedea adesea haotică din cauza sucitei, imprevizibilei lui familii. — Nu-mi vine să cred. Magnus clătină capul, deprimat. Noi discutăm despre descoperirea unei imense comori şi tu îţi consulţi ceasul şi agenda, ca un obtuz om de afaceri. — Sunt un obtuz om de afaceri, domnule, spuse Jared. — Iată un motiv suficient de bun pentru ca un tată să înceapă să plângă, bombăni Magnus. — Încearcă să demonstrezi că nu-ţi lipseşte complet „spiritul Flamecrest“, flăcăule, îl rugă Thaddeus. — Suntem pe cale să ne recuperăm moştenirea pierdută, fiule. Magnus se agăţă de marginea parapetului din piatră şi privi marea întunecată, de parcă ar fi putut întrezări ceva dincolo de linia orizontului. O simt în oase. Comoara Flamecrest se află, în sfârşit, la îndemâna noastră. Ţie îţi revine cinstea de a o reda familiei. — Te asigur, domnule, spuse Jared politicos, că entuziasmul pe care mi-l provoacă această perspectivă

Dansatoarea de tango de Amanda Quick NUMĂRUL DE ANALIZĂ AL VISULUI: 2 - 10     Întocmită pentru: Clientul 2 Poziţia celui care visează: Nivelul Cinci pe scara Visului Lucid      Belvedere. Analist: I. Wright, asistent cercetător, Centrul Belvedere de Studiere a Somnului.     ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE Elementele şi simbolurile care indică violenţă extremă şi perversiune sexuală, în acest vis, sunt atât de exagerate şi atât de bizare, încât ele duc la concluzia că săvârşirea faptelor de către individ este supusă setei de sânge. Totuşi, în opinia analistului, această concluzie este greşită. Dimpotrivă, este probabil ca acel făptuitor să-şi fi înscenat, în mod deliberat, crimele în scopul de a se asigura că investigatorii le vor socoti creaţiile unei minţi bolnave. Analistul sugerează că dezlegarea mesajului criptic al respectivului vis rezidă în eşarfa roşie pe care cel ce visează a văzut-o când a deschis uşa dulapului. În lipsa contextului adiţional, este întrucâtva posibil ca acest lucru să facă obiectul analizei. Întocmită de: I. Wright.   PS.: Analistul consemnează că cel care visează (clientul 2) relatează şi despre zgomotul excesiv şi derutant al caruselului[1] care izbeşte în poarta din visul său. Este al treilea asemenea vis în care se întâmplă acest lucru, ce indică faptul că cel care visează trece încă printr-o mare suferinţă fizică. Deşi clientul 2 este perfect capabil să-şi controleze disconfortul, în timp ce se află în starea de vis lucid de Nivelul Cinci, acest fapt nu este decât o distragere a atenţiei.   Se pare că clientul 2 a consultat un doctor, aşa după cum a recomandat analistul în notele pe marginea primelor două din aceste vise „sonore“, dar nu a primit mare ajutor. Trebuie luate imediat măsuri suplimentare pentru a ajuta la stăpânirea durerii şi a disconfortului. Analistul sugerează ca persoana care visează să consulte un specialist în acupunctură.         NUMĂRUL DE ANALIZĂ AL VISULUI: 2 - 11     Întocmită pentru: Clientul 2 Poziţia celui care visează: Nivelul Cinci pe scara Visului Lucid Belvedere. Analist: I.Wright, asistent cercetător, Centrul Belvedere de Studiere a Somnului.     ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE Repetarea culorii albastru-deschis este aspectul cel mai semnificativ al acestui raport despre vis. Toate elementele albastre (ciocanul, computerul, fotografia şi oglinda) au cel puţin două lucruri în comun: (1) fiecare este un obiect care în mod obişnuit nu are culoarea albastru-deschis şi (2) fiecare este un obiect care nu pare să aparţină locului în care a fost găsit. Din aceste motive, este neîndoielnic că ele au fost identificate de clientul 2 cu o culoare ciudată în starea de vis lucid de Nivel Cinci. S-a sugerat, în mod susţinut, ca aceste lucruri să fie reexaminate în lumina prezentei analize. Ca întotdeauna, analistul ar aprecia existenţa unui context mai detaliat, ceea ce ar permite o interpretare completă. Întocmită de: I. Wright.   P.S.: Analistul este bucuros să observe că zgomotul violent al caruselului din visele anterioare n-a mai apărut în relatarea acestui vis. El speră că acest lucru dovedeşte că acupunctura a dat rezultate şi că persoana care visează nu a mai suferit durerea fizică intensă din visele anterioare.   Se presupune, de asemenea, că aşa după cum a recomandat analistul la începutul consultului, clientul 2 continuă să urmeze indicaţiile. Din experienţa analistului, rezultă că efectele traumatice ale viselor violente şi bizare de Nivel Cinci sunt atenuate de următoarele recomandări: (1) Să se ţină, la început, o dietă vegetariană (puţin peşte este admis, dar clientul trebuie să evite, în mod categoric, carnea roşie); (2) Să nu se vizioneze filme cu caracter violent (se sugerează, în mod special, să se revadă genul de comedii trăsnite din anii ’30); (3) Să nu se citească scrieri cu tentă violentă, romane care prezintă ucigaşi în serie. Toate acestea sunt, evident, mult prea asemănătoare cu visele de Nivel Cinci şi au tendinţa de a întări imaginea violenţei. Romanele de dragoste sunt, în schimb, călduros recomandate.     1 O înmormântare face întotdeauna ca ziua să fie neplăcută. Conştiinţa faptului că, probabil, modul lui defectuos de a fi o băgase în pământ pe Katherine Ralston, a înrăutăţit şi mai mult lucrurile pentru Ellis Cutler, în acea după-amiază. Se presupunea că el poate prevedea acţiunile persoanei pe care o avea în vizor. Toţi care lucraseră cu el spuneau că era un mare talent vizionar. Fusese o legendă la Frey-Salter Inc., sau cel puţin până în urmă cu câteva luni, când au început să se răspândească zvonurile. Însă, în pofida cercetărilor sale, crudul adevăr era că niciodată nu-i trecuse prin minte că Vincent Scargill ar putea-o ucide pe Katherine. Fie ca Domnul, în infinita lui mărinimie, să le dea familiei şi prietenilor lui Katherine liniştea şi pacea cugetului care pot veni doar din convingerea că mult iubita lor se află, în sfârşit, pe un tărâm lipsit de primejdie… Katherine a fost ucisă în apartamentul ei din Raleigh, Carolina de Nord, dar, pentru înmormântare, rudele sale i-au adus trupul acasă, în acest orăşel din Indiana. Era ora zece dimineaţa, dar într-o zi de vară din Vestul Mijlociu, căldura înăbuşitoare se instala repede. Cerul era apăsător şi plumburiu. Vântul făcea să se clatine stejarii bătrâni care străjuiau cimitirul. În depărtare se auzea tunetul. Ellis s-a ţinut departe de mulţimea de jeluitori, ocupându-şi locul ce-i era destinat. Toţi ceilalţi îi erau necunoscuţi. O întâlnise pe Katherine doar în câteva ocazii. Fusese angajată după ce el demisionase oficial din funcţia de la Frey-Salter ca să se ocupe de alte interese, aşa cum a spus Jack Lawson. Mai colabora totuşi cu Jack Lawson şi a fost de acord să conducă seminarii cu noii angajaţi. Katherine frecventase două dintre atelierele lui de lucru. Şi-o amintea ca fiind o blondă atrăgătoare, plină de viaţă. Lawson îi spusese că ea era nu numai o visătoare de Nivelul Cinci, ci şi o expertă în computere. Lawson era pasionat de tehnologia avansată, dar nu avea aptitudini de a o utiliza. Fusese încântat de îndemânarea lui Katherine. Ellis s-a simţit ca o pasăre de pradă, aşa cum stătea la marginea mormântului lui Katherine. Norul făcea inutili ochelarii de soare fumurii pe care-i purta şi care-i acopereau faţa. Nu şi i-a scos însă. Puterea obişnuinţei. Cu mult timp în urmă, descoperise că ochelarii fumurii erau o modalitate în plus de a păstra o distanţă de siguranţă între el şi ceilalţi. Serviciul solemn nu a durat mult. Când ultimele rugăciuni au fost rostite, Ellis s-a întors şi a pornit-o spre maşina închiriată. Nu mai avea nimic de făcut acolo. — Ai cunoscut-o? Vocea venea din spate, de la mică distanţă. Ellis s-a oprit şi a privit peste umăr. Un tânăr care părea să aibă douăzeci şi ceva de ani s-a apropiat repede, călcând peste iarba umedă. Paşii lui mari şi grăbiţi trădau o intensă agitaţie. Avea ochii albaştri ca ai lui Katherine, aceleaşi trăsături grave şi o figură uscăţivă. În dosarul ei personal era menţionat un frate geamăn. — Am fost colegi, a spus Ellis. A vrut să spună ceva care să sune potrivit, dar a rostit doar: Îmi pare rău. — Dave Ralston. Dave s-a oprit în faţa lui, cu un aer dezamăgit, cu trăsăturile înăsprite şi cu ochii mijiţi. Credeam că poate eşti un poliţist. — Ce te-a făcut să crezi asta? — Aşa arăţi. Dave a ridicat din umeri impacientat şi agitat. Totuşi, nu eşti din zonă. Nu te-a recunoscut nimeni. A ezitat puţin, apoi a adăugat: Am auzit că în cazul unei crime, poliţia participă deseori la înmormântări. Există o teorie cu privire la apariţia ucigaşului în mulţime. Ellis a mai scuturat o dată din cap. — Îmi pare rău, a spus din nou. — Ziceai că ai lucrat cu sora mea. — Sunt afiliat la Frey-Salter, firma din Carolina de Nord la care a fost angajată. Numele meu este Ellis Cutler. Pe chipul lui s-a văzut că numele îi era cunoscut. Expresia a fost rapid înlocuită de una de suspiciune. — Katherine a pomenit de tine. A spus că erai un fel de analist special la Frey-Salter, dar că ai plecat şi ai devenit consultant extern. Spunea că erai, practic, o legendă. — A exagerat. Dave a privit lung la Fordul de culoare crem, parcat sub un stejar. — Este al tău? — L-am închiriat de la aeroport. Frustrat, Dave a făcut o strâmbătură. Intuiţia îi spunea lui Ellis că tânărul se străduise să memoreze numărul de pe plăcuţa de înmatriculare şi fusese dezamăgit când aflase că maşina era închiriată. — Ai auzit, probabil, că poliţiştii cred că sora mea a fost ucisă pentru că a zădărnicit un jaf în apartamentul ei. — Da, a spus Ellis. Nu chiar aceasta era teoria pe care o auzise, dar citise fiecare cuvânt din raportul ofiţerului, încercând să găsească ceva ce i-ar fi putut sluji drept fir conducător pentru propria lui investigaţie. Examinase şi fotografiile victimei. Spera că Dave să nu le fi văzut. Katherine fusese împuşcată de aproape. — Părinţii mei şi ceilalţi s-au consolat cu această versiune. Dave a aruncat o privire rapidă peste umăr, spre un mic grup de oameni care se îndreptau încet spre mormânt: Eu însă nu. Niciun moment. Ellis a dat din cap şi n-a spus nimic. — Domnule Cutler, ştii ce cred eu? — Nu. Dave şi-a încleştat pumnii. — Sunt aproape sigur că Katherine a fost ucisă din cauza legăturii sale cu Frey-Salter. Lui Lawson nu-i va plăcea asta, s-a gândit Ellis. Ultimul lucru pe care-l dorea directorul era să atragă atenţia asupra fiefului său. La urma urmelor, Frey-Salter Inc. era o unitate corporativă, organizată minuţios pentru agenţia guvernamentală superior clasificată pe care Lawson o conducea. — De ce să fi vrut cineva să o ucidă pe Katherine? a întrebat Ellis, pe un ton cât mai neutru posibil. — Nu sunt sigur, a recunoscut Dave cu chipul împietrit, dar cred că motivul ar fi faptul că ea descoperise ceva ce nu trebuia să ştie. Spunea că la Frey-Salter totul se baza pe confidenţialitate, dată fiind mulţimea de secrete. Când a primit slujba, a trebuit să semneze documente în care se angaja să nu discute lucruri interpretabile cu nimeni din afara firmei. Ceva în modul în care privirea lui Dave s-a schimbat brusc pentru a reveni repede la aceeaşi intensitate l-a făcut pe Ellis să creadă că, probabil, el ştia mai multe despre activitatea surorii sale decât ar fi trebuit. Dar dacă aşa stăteau lucrurile, era problema lui Lawson. El avea propriile sale probleme. — Semnarea unei declaraţii de confidenţialitate este o cerinţă obişnuită în companiile care conduc investigaţii de maximă importanţă, a spus Ellis pe un ton moderat. Spionajul corporatist este o problemă majoră. — Ştiu. Dave era vizibil străbătut de valuri de furie. Mă întreb dacă este posibil ca sora mea să fi descoperit ceva de acest gen. — Spionaj corporatist? — Exact. Poate că cineva a ucis-o ca să-i închidă gura. Exact ce-i trebuia, s-a gândit Ellis, un frate aiurit care explica uciderea surorii sale printr-o teorie a conspiraţiei. — Frey-Salter face cercetări în domeniul somnului şi al viselor, i-a reamintit Ellis, încercând să fie calm şi autoritar. Nu există niciun fel de motive pentru crimă în acest domeniu. Dave a făcut un pas înapoi, privindu-l cu suspiciune. — De ce aş crede că-mi spui adevărul? Lucrezi pentru Frey-Salter. — Consultant extern. — Care-i diferenţa? Le eşti încă loial. Ei îţi plătesc salariul. — Doar o parte din el, a spus Ellis. Acum am o slujbă permanentă. — Dacă abia ai cunoscut-o pe Katherine, de ce te afli aici? Dave a făcut un gest de ameninţare cu mâinile. Poate că tu eşti cel care a ucis-o. Poate că teoria cu ucigaşul care apare la înmormântare este reală. Lucrurile nu mai mergeau bine. — N-am ucis-o eu, Dave. — Cineva a făcut-o şi eu nu cred că a fost un hoţ oarecare. Într-una dintre zilele astea, voi descoperi cine mi-a ucis sora. Şi atunci, am de gând să mă asigur că va plăti. — Să-i lăsăm pe poliţişti să se ocupe de asta. E treaba lor. — Pe naiba! Ei sunt de prisos. Dave i-a întors spatele şi s-a îndepărtat în grabă de cimitir. Ellis a respirat uşurat şi a pornit prin iarbă spre locul în care-şi parcase maşina închiriată. Şi-a dat jos jacheta gri-închis, făcută pe comandă. A respirat adânc, căci mişcarea i-a produs o durere în umărul drept. S-a gândit că în curând va afla. Rana se vindecase şi el se simţea din zi în zi mai viguros. Spre surprinderea sa, şedinţele de acupunctură îl ajutaseră mult. Unele lucruri însă nu vor mai fi la fel. Scargill aproape că reuşise să-l ucidă. Bine cel puţin că nu fusese vreun pasionat de golf sau tenis, pentru că, fireşte, nu se mai punea problema practicării vreunui sport. Şi-a pus jacheta pe bancheta din spate şi a trecut la volan. N-a pornit însă motorul. În schimb, a stat mult timp, urmărindu-i pe cei care participaseră la înmormântare. Nu se ştie niciodată. Poate că era ceva adevărat în acea veche teorie despre ucigaşul care apare la înmormântarea victimei. Totuşi, dacă Vincent Scargill venise cumva să-şi pecetluiască crima, reuşise să se facă nevăzut. Un lucru nu uşor de realizat într-un orăşel din Indiana. Când n-a mai rămas nimeni, cu excepţia celor doi gropari, Ellis a pornit motorul şi a luat-o spre drumul care îl ducea înapoi la aeroportul din Indianapolis. Vestea morţii lui Katherine îi parvenise în timp ce participa la o întrunire de afaceri în zona San Francisco Bay. Plecase imediat la înmormântare. Furtuna a izbucnit douăzeci de minute mai târziu, dezlănţuită, spectaculoasă, aşa cum sunt furtunile în acea parte faimoasă de ţară. Ploaia torenţială a redus vizibilitatea la minimum. Dar Ellis putea conduce şi legat la ochi prin labirintul şoselelor şi al autostrăzilor care duceau înapoi la Indianapolis. Îi fusese suficient să parcurgă o dată drumul, când se îndreptase spre cimitir pentru ca acea parte din el care se baza pe observaţie să culeagă informaţii şi să le înregistreze în memorie. Un fulger ameninţător a luminat cerul, urmat de bubuitul tunetului. Ploaia a continuat, inundând lanurile de soia şi grâu care se întindeau pe mile întregi, de o parte şi de cealaltă a autostrăzii. Roţile din spate ale maşinilor împroşcau cu şuvoaie de apă. A simţit cum îi creşte adrenalina, lucru care i se întâmpla întotdeauna când natura se dezlănţuia. Îi plăceau furtunile puternice, aşa cum îi plăcea să-şi conducă propriul Maserati, cum pe vremuri îi plăcuse să se dea în montagne-russe. Această pasiune pentru furtuna cu tunete şi fulgere îl făcea să se gândească la Dansatoarea de Tango, la misterioasa doamnă care, uneori, apărea în visele sale. Se întreba cum ar fi să o aibă chiar acum alături, pe scaunul de lângă el. S-ar fi temut ea de furtună? Intuiţia sau poate imaginaţia prea înfierbântată îi spunea că aşa s-ar fi întâmplat, dar nu putea fi sigur. Se întreba ce făcea ea în acel moment, în însorita Californie. Deşi, în ultimele luni, apăruse de nenumărate ori în fanteziile sale, nu o întâlnise niciodată. Acum, situaţia părea să se fi schimbat. Făcuse planuri, dar din cauza lui Vincent Scargill acestea trebuiau să mai aştepte. Cu părere de rău, îşi abătu gândurile de la Dansatoarea de Tango şi le îndreptă spre următoarea mişcare pe care fostul său patron şi, uneori, client, Jack Lawson, o numea obsesia lui în legătură cu Vincent Scargill. A hotărât să se ducă la Raleigh şi să cerceteze apartamentul unde fusese găsit trupul lui Katherine. Poate că poliţiştii trecuseră cu vederea vreun indiciu neînsemnat care însă lui i-ar netezi drumul spre Scargill. Din nefericire, propria sa teorie referitoare la identitatea celui care o ucisese pe Katherine Ralston avea o mare problemă. Era motivul pentru care nu-i spusese lui Dave Ralston că era aproape sigur că ştie numele ucigaşului surorii sale. Vincent Scargill era mort.   Dave Ralston, aflat în maşina sa parcată pe un drum lateral, îl văzuse pe Ellis Cutler conducând pe autostradă. Descrierea pe care o făcuse celui considerat legenda de la Frey-Salter nu-i dădea pace. Se spune despre Cutler că este cel mai bun agent pe care l-a avut vreodată Lawson, dar omul mă intrigă. Nu-ţi poţi da seama ce gândeşte sau ce simte. Este ca şi cum ar sta întotdeauna în afara cercului. Urmăreşte jocul, dar nu se bucură de el, dacă înţelegi ce vreau să spun. Este definiţia curentă a singuraticului. Solitarii erau periculoşi, îşi spuse Dave. Ei merg pe drumul lor şi joacă după propriile reguli. Poate că Ellis Cutler comisese crima sau poate că urmărea un plan secret încredinţat de misteriosul Jack Lawson. Oricum, Cutler era un veritabil fir conducător, primul pe care putuse să-l găsească. Avea un nume şi un număr al maşinii închiriate. În această seară, după ce mulţimea de oameni care veniseră să-şi prezinte condoleanţele vor fi părăsit casa părinţilor săi, va pune în funcţiune computerul şi va încerca să-şi facă o idee în funcţie de informaţiile pe care le va obţine. Se pricepea la computere, la fel ca şi Katherine. Era unul dintre multele talente pe care le avuseseră în comun. A pornit maşina şi s-a îndepărtat de cimitir, fără a mai privi în urmă la mormântul lui Katherine. Ştia că nu va reveni aici să-şi ia cu adevărat rămas-bun până când nu-l va găsi pe cel care îi luase viaţa surorii sale gemene. Trebuia să facă dreptate, nu pentru ea, ci pentru el însuşi. Fuseseră foarte apropiaţi, aşa cum numai gemenii pot fi. Katherine va constitui o parte din el pentru tot restul vieţii sale. Nu va putea trăi cu amintirea ei, dacă nu va reuşi să o răzbune. Psihologii aveau o vorbă pentru asta. Sfârşit.   Dimineaţa următoare, Ellis a arătat legitimaţia sa de la Mapstone Investigations administratorului blocului din suburbia Raleigh, unde locuise Katherine, şi i-a cerut să-i împrumute cheia. — Locul n-a fost curăţat, l-a avertizat administratorul. — Nicio problemă, a spus Ellis. A intrat în apartament, a închis uşa şi a stat o clipă pe loc înainte de a păşi în obscuritatea apăsătoare. Era pe deplin conştient, ca întotdeauna în asemenea împrejurări, de respectul datorat memoriei mortului. A mers încet prin apartament, examinând fiecare detaliu, înmagazinând imaginile pe care urma să le analizeze în visele sale. Sângele care îmbibase covorul bej se uscase şi era de un cafeniu-închis, atât de familiar. Ucigaşul răsturnase biblioteca, golise sertarele şi smulsese tablourile de pe pereţi, desigur, în încercarea de a crea impresia unui jaf violent. S-a înapoiat în living şi a stat un timp lângă pata de sânge uscat. Atunci a observat singurul obiect care părea nelalocul lui în apartament. Dovada crimei căzuse pe jos. Evident, poliţia nu considerase obiectul ca fiind o probă. El a luat-o de jos şi a pus-o sub braţ. La uşă a mai stat puţin, lăsându-se pătruns de atmosfera sumbră şi bântuită de spirite. Îl voi găsi, Katherine, ajurat el.     [1] De fapt, „montagne-russe“, trenuleţ cu vagoane, folosit în parcurile de distracţii (n.tr.).