Amanda Quick carti

Meduza albastra  de Amanda Quick PROLOG Custodele se aşeză în dreptul luminării şi deschise cartea veche legată în piele. întoarse cu grijă paginile îngălbenite, până ce găsi pasajul pe care îl căuta. ... Se spune că aceştia se întâlnesc în taină, la miezul nopţii, şi îşi oficiază straniile lor ceremonii. Se zvoneşte că cei acceptaţi la aceste întâlniri o divinizează pe Gorgona, cea care în loc de păr are şerpi. Alte păreri susţin că ei propovăduiesc supunerea faţă de conducătorul lor, singurul care stăpâneşte puterea Meduzei de a-i transforma pe oameni în adevărate stane de piatră. Se mai spune că această forţă a lui este un fel de magie ciudată şi înspăimântătoare. După ce îşi aruncă victimele într-o transă profundă, fixează în subconştientul lor anumite comenzi, pe care acestea, după ce îşi revin, le execută fără niciun fel de împotrivire. Ceea ce făcea stăpânul era un mare mister, aşa că nimeni din cei asupra cărora şi-a exercitat puterea nu păstrează vreo amintire despre comenzile care le-au fost date în timp ce se aflau în transă. Se crede că forţa stăpânului este amplificată de puterea unei pietre preţioase pe care o poartă. Pe această piatră este cioplită imaginea înspăimântătoare a Meduzei. Sub gâtul retezat al creaturii, este gravat un baston de comandant. Se spune că acest simbol constituie reprezentarea baghetei magice pe care maestrul cultului o foloseşte la executarea ritualului de magie. Piatra gravată este asemănătoare cu onixul, cu deosebirea că printre dungile sale se pot vedea rare şi extrem de bizare nuanţe de albastru, în loc de alb şi negru. Stratul exterior al pietrei are o tentă atât de închisă, încât pare aproape negru. Acesta încadrează imaginea Meduzei, săpată în stratul de culoare mai deschisă. Al doilea strat este albăstrui asemenea unor safire fine de o nuanţă mai pală. Brăţara de aur, pe care este montată piatra, are numeroase incrustaţii minuscule, alcătuind un desen de şerpi încolăciţi. Prin părţile acestea, stăpânul este extrem de temut. în timpul ceremoniilor cultului, el apare întotdeauna camuflat sub o mantie cu glugă. Nimeni nu-i ştie numele, iar piatra preţioasă, pe care sunt gravate capul Gorgonei şi bagheta magică, reprezintă emblema şi sigiliul său. Se consideră că această piatră este, totodată, izvorul care îi dă întreaga sa putere. Mi s-a spus că piatra este cunoscută sub numele de „Meduza Albastră”.       l   Tobias o văzu pe Lavinia urcând treptele casei cu numărul 7, de pe Aleea Claremont; deodată îşi dădu seama că ceva nu era în regulă. Sub borul larg al pălăriei elegante, figura ei luminoasă, care întotdeauna îl fascina, dezvăluia acum semnele unei tensiuni neobişnuite. Din câte reuşise el să o cunoască, Lavinia arareori i se păruse frământată de vreo problemă sau vreo nesiguranţă. Era mai mult înclinată să ia hotărâri şi să facă totul neîntârziat. Chiar mult prea înclinată în această direcţie, se gândi el după o lungă reflecţie. Nechibzuită şi impetuoasă erau cuvintele care i-au venit imediat în minte. O privea de la fereastra salonaşului intim, fiecare fibră a trupului său tremurând de o încordare pe care nu şi-o putea stăpâni. El nu avea răbdare pentru premoniţii şi alte asemenea fleacuri metafizice; avea încredere în impresiile sale, mai ales când acestea aveau legătură cu noua sa parteneră şi iubită. Iar acum Lavinia nu părea deloc în apele ei. El ştia mai bine ca oricine că nu era prea uşor să-i tulburi Laviniei liniştea. — Doamna Lake a venit, spuse el, privind peste umăr la menajeră. — Tocmai la timp. Doamna Chilton lăsă tava de ceai, grăbindu-se către uşă. Credeam că nu mai ajunge. Mă duc să-i iau haina şi mănuşile. Sunt sigură că i-ar plăcea să servească dânsa ceaiul musafirilor. Probabil că abia aşteaptă să bea şi ea o ceaşcă. Din câte putea zări pe faţa ei ascunsă în umbra pălăriei, Tobias avea sentimentul că Lavinia ar fi avut mai curând nevoie de o porţie bună de sherry, din rezerva pe care o ţinea în camera ei de lucru. însă porţia de alcool va trebui să mai aştepte. Trebuia mai întâi să se ocupe de oaspeţii care o aşteptau aici, în salonaş. Lavinia zăbovi în faţa uşii de la intrare, cotrobăind prin geanta ei încăpătoare, după cheie. Acum el putea citi cu claritate semnele încordării, adunate în jurul ochilor ei frumoşi. Ce naiba să se fi întâmplat? În timpul afacerii cu crimele figurinelor de ceară, de acum câteva săptămâni, el credea că ajunsese să o cunoască pe Lavinia destul de bine. Nu putea fi tulburată sau speriată prea uşor. în cariera sa de detectiv, uneori cu destule pericole, întâlnise foarte puţine persoane, indiferent de sex, care să dovedească atâta sânge rece în condiţii periculoase, cum făcea Lavinia Lake. Ar fi fost nevoie de ceva cu totul dramatic, ca să aducă în ochii ei o expresie atât de întunecată. Fiorul neliniştii care îl cuprinsese avea un efect paralizant atât în privinţa răbdării, cât şi a stăpânirii de sine, ambele fiind pentru moment într-o stare jalnică. De îndată ce va rămâne între patru ochi cu Lavinia, va trebui să analizeze amănunţit situaţia care apăruse. Din nefericire însă, acest lucru părea să mai întârzie ceva timp. Oaspeţii ei erau, în mod evident, pregătiţi pentru o conversaţie de durată. Tobias nu era foarte interesat de niciunul dintre aceştia. Doctorul Howard Hudson, înalt, subţire şi elegant îmbrăcat, se prezentase drept un vechi prieten de familie. Soţia lui, Celeste, era una din acele femei foarte atrăgătoare, mult prea conştiente de efectul lor asupra masculilor speciei umane şi care nu pierd nicio ocazie de a-şi folosi farmecul dăruit de Natură, pentru a-i manipula pe bărbaţi. Părul ci, de un blond strălucitor, era strâns în creştetul capului, într-o coafură înaltă, iar ochii aveau culoarea cerului senin de vară. Purta o rochie dintr-un şifon foarte fin, cu imprimeu de trandafiri micuţi şi ornamente de panglici roz şi verzi. Avea şi un mic evantai prins de poşetă. Tobias se gândi că rochia ei era cam scurtuţă pentru o zi atât de răcoroasă de primăvară timpurie, dar privind decolteul larg al acesteia era aproape sigur că Celeste o alesese intenţionat. În cele douăzeci de minute petrecute în compania cuplului de musafiri, Tobias ajunsese la două concluzii de netăgăduit. Prima – că doctorul Howard Hudson nu era altceva decât un şarlatan. A doua o plasa pe Celeste în categoria aventurierelor de înaltă clasă. Însă Tobias gândea că ar fi mai bine să-şi păstreze aceste păreri numai pentru el. Se îndoia că Lavinia le-ar fi primit cu prea mult entuziasm. — De-abia aştept s-o revăd pe Lavinia, spuse Hudson, din fotoliul în care se lăfăia cu nonşalanţă. Au trecut câţiva ani buni de când am văzut-o ultima dată. Sunt nerăbdător să-i fac cunoştinţă cu draga mea Celeste. Hudson avea un glas răsunător de bariton, demn de un actor profesionist. Timbrul vocii sale era grav şi vibrant ca al unor instrumente muzicale bine acordate. Pe Tobias îl cam călca pe nervi această sonoritate, dar nu putea să nu recunoască faptul că atrăgea atenţia într-o manieră spectaculoasă. Silueta lui Howard Hudson era realmente remarcabilă, fiind scoasă în evidenţă de croiala elegantă a sacoului său bleumarin, a vestei în dungi şi a pantalonilor impecabili. Cravata avea un nod neobişnuit şi sofisticat; Tobias se gândea că ar fi fost foarte apreciat de cumnatul său, Anthony. Acesta, la cei douăzeci şi unu de ani ai săi, era la vârsta când tinerii acordă mare atenţie unor asemenea detalii vestimentare. Cu siguranţă că el ar fi admirat în egală măsură şi incrustaţiile din aur, care împodobeau ceasul lui Hudson. Tobias îşi făcu în minte socoteala că doctorul trebuia să aibă între patruzeci şi cincizeci de ani. Figura lui Hudson era înzestrată cu acele trăsături distinse şi armonioase care făceau ca femeile, indiferent de vârstă, să întoarcă după el capul. Părul său, de un castaniu închis brăzdat de şuviţe argintii, era extrem de bogat, iar bărbatul îşi purta hainele cu o degajare şi un aplomb care l-ar fi făcut invidios şi pe cel mai mare campion al eleganţei masculine, în zilele lui de mare glorie. — Howard. Tensiunea din ochii verzi ai Laviniei dispăru cu desăvârşire, când intră în salonaş. întinse braţele înspre doctor, cu un entuziasm nedisimulat. Scuză-mă pentru întârziere. Am fost la cumpărături în Pali Mall şi am pierdut noţiunea timpului, fără a mai lua în calcul şi traficul aglomerat. Tobias se simţi de-a dreptul fascinat de schimbarea totală şi rapidă a expresiei Laviniei. Dacă nu i-ar fi văzut figura în timp ce urca treptele de la intrare, n-ar fi ghicit că era supărată, judecând după expresia pe care o avea acum îl deranja că simpla revedere a doctorului Howard Hudson avusese un efect atât de binefăcător asupra stării ei de spirit. — Lavinia, draga mea. Howard se ridica şi, cu degetele sale lungi şi foarte îngrijite, îi cuprinse mâinile. Nu pot exprima în cuvinte cât de fericit sunt să te pot revedea, după atâta amar de vreme. Un alt val de nemulţumire, la fel de inexplicabilă, îl străbătu pe Tobias din cap până-n picioare. Ceea ce atrăgea atenţia asupra lui Hudson, pe lângă vocea sa tulburătoare, erau şi ochii. Combinaţia, cu totul ieşită din comun, de căprui şi auriu, realiza un efect irezistibil. Atât glasul, cât şi privirea, constituie, fără îndoială, un ansamblu extrem de util în profesia lui, se gândea Tobias. Doctorul Howard Hudson practica aşa-zisa ştiinţă a hipnozei. — M-am bucurat când am primit ieri mesajul tău, spuse Lavinia. Habar nu aveam că te afli la Londra. Hudson zâmbi. — Iar eu am fost de-a dreptul încântat să aflu că şi tu eşti la Londra. îţi poţi închipui ce surpriză am avut, draga mea. Ultima oară când am avut veşti despre tine plecaseşi împreună cu nepoţica ta în Italia, în calitate de însoţitoare a unei persoane de neam mare, pe care o chema doamna Underwood. — Planurile noastre s-au schimbat pe neaşteptate, spuse dulce Lavinia. Circumstanţele ne-au obligat, pe Emeline şi pe mine, să ne întoarcem în Anglia mai curând decât ne tăcuserăm noi socoteala. Tobias ridică din sprâncene la auzul acestei afirmaţii atât de false, însă făcu bine şi îşi ţinu gura. — Atunci am, cu siguranţă, mare noroc. Howard îi mai strânse încă o dată mâinile uşor, cu familiaritate, după care îi dădu drumul. Permite-mi să ţi-o prezint pe soţia mea, Celeste. — Este o mare plăcere, pentru mine, să vă cunosc, doamnă Lake, şopti Celeste pe un ton mieros. Howard mi-a povestit multe despre dumneavoastră. Tobias se amuză pentru un moment, observând maniera femeii de a se comporta. înclinarea graţioasă, aproape teatrală a capului, nu putea ascunde evaluarea riguroasă, pe care o remarcase în ochii ei frumoşi. El a reuşit să desluşească etapele succesive de fotografiere, analiză şi catalogare. Evident Celeste a înţeles imediat că Lavinia putea fi scoasă de sub suspiciunea de a reprezenta o potenţială ameninţare la adresa ei. Pentru prima oară, în acea după-amiază, Tobias reuşise să se amuze. Ridicarea Laviniei deasupra oricărei suspiciuni constituia o greşeală de neiertat. — Plăcerea este de partea mea. Lavinia se aşeză pe canapea, îşi aranjă faldurile rochiei de culoarea prunei şi apoi ridică ceainicul. N-aş fi putut să bănuiesc că Howard s-a căsătorit, dar mă bucur nespus să aud acest lucru. Prea mult timp a fost singur. — Am fost subjugat, fără vreo şansă de scăpare, o asigură Howard. Când am văzut-o prima dată pe frumoasa mea Celeste, acum un an, soarta mi-a fost pecetluită. Nu numai că este o încântătoare soţie şi o prezenţă extrem de agreabilă, dar s-a dovedit şi foarte pricepută în a se ocupa de contabilitatea şi de agenda mea de lucru. Chiar nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea. — De-a dreptul mă flataţi, domnule. Celeste îşi lăsă în jos privirea şi îi zâmbi Laviniei. A încercat Howard să mă iniţieze şi în tainele hipnozei, însă din păcate mă tem că nu am niciun fel de aptitudini în această privinţă. La invitaţia gazdei, Celeste luă ceaşca de ceai şi farfurioara. Dacă nu mă înşel, soţul meu era foarte bun prieten cu părinţii dumneavoastră. — Într-adevăr. O expresie de tristeţe umbri faţa Laviniei. Pe vremuri, ne vizita adeseori, la noi acasă. Părinţii mei nu numai că îl iubeau mult, dar se numărau şi printre cei mai mari admiratori ai săi. Tatăl meu nu o dată mi-a mărturisit că îl considera cel mai desăvârşit practician al hipnozei, din câţi cunoscuse la viaţa lui. — Este un compliment deosebit pentru mine, spuse Howard cu modestie. Părinţii tăi au fost ei înşişi foarte dotaţi în această artă. Eram realmente fascinat, privindu-i la lucru. Fiecare avea stilul său propriu şi amândoi ajungeau la rezultate uimitoare. — Soţul meu mi-a povestit că părinţii dumneavoastră s-au prăpădit într-un naufragiu, acum vreo zece ani, şopti Celeste. Şi că dumneavoastră v-aţi pierdut, în acelaşi an, şi soţul. îmi închipui că aţi avut atunci o perioadă foarte grea. — Da. Lavinia mai umplu cu ceai încă două ceşti. Dar nepoata mea, Emeline, a venit acum şase ani să locuiască împreună cu mine şi ne înţelegem foarte bine. îmi pare rău că nu este şi ea în după-amiaza aceasta aici, să te cunoască. Participă alături de nişte prieteni la o prelegere despre monumentele şi fântânile din Roma. Celeste schiţă o expresie de compasiune şi politeţe. — Tu şi nepoata ta sunteţi singure pe lume? — Nu consider că suntem singure, răspunse Lavinia înţepată. Ne avem una pe cealaltă. — Totuşi, sunteţi doar voi două. Două femei singure pe lume. Celeste aruncă pe furiş o privire în direcţia lui Tobias. Din experienţa mea, femeia lipsită de sfatul, ca şi de sprijinul unui bărbat, se află într-o situaţie dificilă şi nefericită. Tobias aproape că scăpă din mână ceaşca şi farfurioara pe care Lavinia tocmai i le oferise. Nu l-a şocat afirmaţia lui Celeste, de altfel în totală neconcordanţă cu realitatea, privind posibilităţile şi resursele personale ale Laviniei şi ale lui Emeline, cât mai degrabă impresia că, pentru câteva secunde, putea să jure că soţia lui Howard flirta cu el, fără nicio disimulare. — Dacă vrei să ştii, ne descurcăm de minune, Emeline şi cu mine, rosti Lavinia, brusc agasată. Tobias, te rog, ai grijă să nu verşi ceaiul pe tine. Acesta îi surprinse o clipă privirea, înţelegând că masca bunelor maniere ascundea de fapt iritarea Laviniei. El se întrebă cu ce oare reuşise să o supere de data asta. Relaţia dintre ei părea să alterneze între ciondăneală şi pasiune, cu tot mai neaşteptate salturi şi cu foarte rare perioade de acalmie, după părerea lui. Niciunul din ei nu se simţea cu adevărat la largul său în această poveste mistuitoare de dragoste, care se înfiripase între ei. Însă de un lucru era absolut sigur în privinţa legăturii lor: nu era deloc plictisitoare. Din punctul lui de vedere era destul de neplăcut. Existau momente în care ar fi dat oricât pentru câteva clipe plictisitoare petrecute împreună cu Lavinia. Dar poate că timpul îi va oferi şi ocazia de a-şi mai trage sufletul. — Scuză-mă, Lavinia, rosti Howard cu aerul unuia care se află pe punctul de a aborda un subiect delicat. Nu pot să nu remarc faptul că nu îţi practici profesia. Ai abandonat cumva ştiinţa hipnozei, considerând că piaţa de-aici, din Londra, este slabă? Ştiu că e greu să-ţi atragi genul potrivit de clientelă, când îţi lipsesc legăturile sociale adecvate. Spre uimirea lui Tobias, întrebarea lui Howard părea s-o fi luat pe Lavinia prin surprindere. Ea avu o scurtă tresărire care făcu să i se clatine ceaşca din mână. Dar îşi reveni imediat. — Din mai multe motive, am început o nouă carieră. Deşi cererea privind terapia prin hipnoză pare a fi mai mare ca oricând, concurenţa este extrem de dură în acest domeniu şi, după cum ai observat şi tu, nu este uşor să câştigi exclusivitatea unei clientele alese decât dacă ai relaţii şi referinţe din lumea bună. — Înţeleg. Howard dădu din cap cu multă seriozitate. In cazul acesta va trebui ca Celeste şi cu mine să apelăm la altcineva, care să ne recomande clientela potrivită. Nu-mi va fi uşor să încep practica aici. — Unde ai practicat până acum? îl întrebă Tobias. — Am petrecut câţiva ani în America, călătorind şi ţinând prelegeri despre ştiinţa hipnozei. însă, cu mai bine de un an în urmă, a început să-mi fie dor de ţară şi m-am întors în Anglia. Celeste se uită la el cu nişte ochi strălucitori. — L-am cunoscut pe Howard anul trecut, în Bath. El izbutise să desfăşoare acolo o activitate înfloritoare, dar a înţeles că venise vremea să se întoarcă la Londra. — Sper să descopăr aici o mai mare varietate de cazuri interesante şi neobişnuite, le explică Howard cu un aer serios. Cei mai mulţi dintre pacienţii mei din Bath, ca şi din America, erau interesaţi de tratamente pentru afecţiuni din cele mai banale. Reumatism, isterie la femei, probleme cu somnul, genul ăsta de boli. Acestea erau, fără îndoială, destul de neplăcute pentru pacienţii mei, iar pentru mine – prea plictisitoare. — Howard intenţionează să se ocupe de cercetare şi să efectueze experimente în domeniul hipnozei. Celeste de-a dreptul îşi sorbea soţul din ochi. Vrea să descopere toate aplicaţiile şi binefacerile posibile ale acestei ştiinţe. Intenţionează să scrie şi o carte pe tema asta. — Şi, pentru a putea realiza cu deplin succes ceea ce mi-am propus, trebuie să am ocazia să examinez pacienţi cu afecţiuni neurologice mai ieşite din comun, decât aş putea întâlni în mod obişnuit, în ţară, concluzionă Howard. În ochii Laviniei se aprinse flacăra entuziasmului. — Dar este un lucru realmente admirabil şi interesant. Ar fi timpul ca ştiinţa hipnozei să ocupe locul pe care îl merită. Ea aruncă în direcţia lui Tobias o privire semnificativă. Credeţi-mă, foarte mulţi oameni, neinformaţi, mai persistă în convingerea lor, potrivit căreia hipnotizatorii sunt cu toţii, fără nicio excepţie, nişte şarlatani şi nişte escroci de cea mai joasă speţă. Tobias ignoră comentariul Laviniei, sorbind liniştit din ceai. Hudson răsuflă zgomotos şi scutură din cap cu un aer grav. — Din păcate, trebuie să recunosc că, în profesia noastră, există prea mulţi practicieni neaveniţi. — Numai progresele înregistrate în domeniu vor descuraja acest soi de oameni, declară sentenţios Lavinia. Tocmai de aceea este atâta nevoie de cercetare şi de experimente inedite. Celeste se uită la ea cu un aer întrebător. — Sunt curioasă să ştiu care este natura noii tale cariere, doamnă Lake. Există atât de puţine profesii la îndemâna unei doamne. — Îmi câştig existenţa din încasarea unor comisioane de la diverse persoane care mă angajează pentru efectuarea unor investigaţii private discrete. Lavinia puse ceaşca pe farfurioară. Cred că am pe-aici câteva cărţi de vizită. Se aplecă peste braţul canapelei şi trase un sertăraş al mesei. A, da, le-am găsit. Scoase două cărţi de vizită, înmânând câte una celor doi soţi. Tobias ştia deja ce era tipărit pe micuţele cartonaşe albe. INVESTIGAŢII PARTICULARE DISCREŢIE GARANTATĂ — Cu totul ieşit din comun, spuse Celeste surprinsă. — Interesant. Howard strecură în buzunar cartea de vizită a Laviniei, încruntându-se preocupat. Dar trebuie să-ţi repet că îmi pare nespus de rău să aflu că ai renunţat să mai practici hipnoza. Aveai un mare talent înnăscut pentru această artă, draga mea. Decizia de a-ţi schimba cariera reprezintă o mare pierdere pentru această nobilă profesie. Celeste o cercetă pe Lavinia cu o privire iscoditoare. — Ai abandonat această ştiinţă numai de teama concurenţei? Tobias îşi spuse că, dacă n-ar fi urmărit-o cu atenţie pe Lavinia, ar fi ratat clipa de întristare din ochii ei. Şi n-ar fi remarcat nici contractarea abia perceptibilă a micuţilor muşchi ai gâtului. Ar fi putut pune rămăşag că i se pusese un nod în gât, înainte de a răspunde. — A existat şi un... incident neplăcut, cu un pacient de-al meu, zise Lavinia pe un ton neutru. Iar veniturile nu se ridicau la nivelul dorit. Este greu să pretinzi aici onorarii mari, după cum desigur cred că ştii deja. în plus, trebuia să mă gândesc şi la viitorul lui Emeline. Terminase şcoala şi am considerat că venise vremea să-şi desăvârşească educaţia. Sunt de părere că manierele elegante şi rafinamentul nu pot fi dobândite decât prin călătorii în străinătate. Aşa încât, una peste alta, am socotit că e bine să accept oferta doamnei Underwood de a petrece împreună cu ea un sezon la Roma. — Înţeleg. Howard nu-şi putea lua ochii de la figura ei uşor întristată. Trebuie să recunosc că mi-a ajuns câte ceva la urechi, în legătură cu neplăcerile pe care le-ai avut în acel sătuc din nord. Sper că nu te-ai lăsat prea mult afectată de acest caz. — Nu, nu, sigur că nu, răspunse Lavinia cu prea multă grabă. Doar că alunei când m-am întors cu Emeline din Italia, am vrut să încerc şi această nouă ocupaţie, pe care am găsit-o pe gustul meu. — Este o meserie practicată destul de rar de către o doamnă. Celeste îi aruncă din nou lui Tobias o privire semnificativă. Să înţeleg că agreezi noua profesie a doamnei Lake, domnule? — Te asigur că am şi eu momentele mele de îndoială şi de multă nesiguranţă, în legătură cu ocupaţia ei actuală, răspunse sec Tobias. Ca să nu mai vorbesc şi de nenumăratele nopţi nedormite. — Domnul March vrea să glumească. Lavinia îl fulgeră o clipă pe Tobias, cu o privire aspră. El nu are calitatea de a fi sau nu de acord. De fapt, uneori face pentru mine unele treburi de asistent. — Asistentul tău? Ochii lui Celeste se măriseră, exprimând o vădită uimire. Vrei să spui că este angajatul tău? — Nu e chiar aşa, rosti molcom Tobias. S-ar putea spune mai degrabă că îi sunt partener. Nici Celeste şi nici Howard nu păreau a fi auzit mica lui corectură. Amândoi se holbau la el uluiţi. Howard clipi. — Asistent, zici. — Partener, repetă apăsat Tobias, ca să fie mai clar. — Apelez, câteodată, şi la serviciile lui Tobias, în cazurile mai deosebite. Lavinia făcu un gest cu mâna prin aer. Ori de câte ori am nevoie de priceperea lui. Ii zâmbi dulce. Presupun că e foarte mulţumit să obţină un venit suplimentar. Nu-i aşa, domnule? Pe Tobias, turnura conversaţiei începuse să-l cam agaseze. Venise momentul să-i amintească Laviniei că nu numai ea avea limbă ascuţită. — Banii sunt doar un aspect al parteneriatului nostru, ţinu el să sublinieze. Trebuie să recunosc că în cadrul acestei colaborări am descoperit şi alte beneficii suplimentare, deosebit de plăcute. Femeia avu delicateţea să roşească. Şi totuşi, într-un mod destul de vizibil, ea refuza cu îndârjire să cedeze teren, îşi întoarse privirea înspre musafirii ei, cu un zâmbet candid în vârful buzelor. — Cooperarea noastră este pentru domnul March un prilej de a-şi exercita capacităţile în sensul raţionamentului logic deductiv. El găseşte foarte stimulativ faptul că este asistentul meu. E adevărat, domnule? — Perfect adevărat, acceptă Tobias. De fapt, cel mai corect ar fi să admit că această colaborare mi-a dat posibilitatea să mă bucur de unul dintre cele mai stimulatoare exerciţii pe care le-am cunoscut de mult timp, doamnă Lake. Lavinia miji puţin ochii, în semn de avertisment tacit. El zâmbi satisfăcut şi muşcă lacom dintr-o prăjitură cu gem de coacăze, pe care doamna Chilton le pusese pe tavă. Doamna Chilton face adevărate minuni din coacăze, gândi Tobias cu admiraţie. — Dar este de-a dreptul fascinant. Celeste îl examină pe acesta, pe deasupra ceştii, sorbindu-şi ceaiul. Şi, de fapt, cu ce te ocupi dumneata, domnule March? — Domnul March se pricepe excelent să obţină informaţii din anumite surse inaccesibile mie, rosti Lavinia înainte ca Tobias să poată scoate vreun sunet. Un domn poate face mici investigaţii în locurile unde o doamnă nu este bine venită, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Howard se lumină la faţă, dumerindu-se. — Ce colaborare extraordinară! Pot presupune că noua ta ocupaţie s-a dovedit mai bănoasă decât cea dinainte, Lavinia? — Poate fi destul de profitabilă. Lavinia făcu intenţionat o pauză, după care adăugă: Uneori. însă trebuie să recunosc faptul că, sub aspect financiar, este cam imprevizibilă. — Înţeleg. Howard părea din nou preocupat de ceva. — Dar cred că am pălăvrăgit destul în legătură Cu noua mea carieră, zise repede Lavinia. Spune-mi, când crezi că o să începi tratamentele terapeutice, la noua ta adresă, Howard? — Va fi nevoie de cel puţin o lună, poate chiar mai mult, până voi termina cu amenajarea cabinetului, răspunse bărbatul. Apoi va mai dura o vreme ca să dau de veste în mediile adecvate că aştept pacienţi şi că sunt interesat numai de bolnavii cu afecţiuni neurologice atipice. Dacă nu eşti suficient de precaut, te poţi trezi invadat de doamne dornice să-şi trateze isteria şi, după cum am mai spus, n-am de gând să-mi irosesc timpul cu asemenea tulburări banale. — Înţeleg. Lavinia se uita la el cu o expresie de un interes surprinzător. Ai de gând să dai anunţuri în ziare? Eu aşa m-am gândit să procedez. Tobias se întrerupse din mestecat şi lăsă jos restul din prăjitura cu coacăze. — Ce naiba? Mie nu mi-ai spus că ai de gând să faci aşa ceva. — N-are importanţă. Ea îi reteză întrebarea, printr-o scurtă mişcare a mâinii. îţi voi explica mai târziu amănuntele. Este doar o idee la care m-am gândit în ultima vreme. — Ar fi mai bine să te preocupe altceva, o sfătui el, băgând apoi repede în gură ultima bucăţică de prăjitură. Lavinia îl fulgeră cu o privire cruntă. El se prefăcu a nu observa. Howard îşi drese glasul. — Să-ţi spun drept, nu intenţionez să apelez la ziare, pentru că mi-e teamă că în felul acesta aş atrage exact clientela obişnuită a bolnavilor cu afecţiuni banale. — Da, cred că există acest risc. Lavinia căzu pe gânduri. Şi totuşi, afacerile sunt afaceri. Conversaţia alunecă apoi înspre secretele şi aspectele cât se poate de tehnice ale hipnozei. Tobias se apropie de fereastră, ascultând discuţia înfierbântată, fără a lua parte la ea. El avea rezerve serioase în privinţa întregii probleme a hipnozei. Adevărul era că, până s-o întâlnească pe Lavinia, Tobias fusese ferm convins de corectitudinea rezultatelor la care ajunseseră cercetătorii francezi, printre care câţiva reputaţi oameni de ştiinţă, precum doctorii Franklin şi Lavoisier. Concluziile acestora erau cât se poate de simple şi de clare: nu exista niciun fel de magnetism animal şi, prin urmare, hipnoza nu avea niciun fel de bază ştiinţifică. Practicarea hipnozei nu era decât o simplă înşelătorie. Tobias acceptase repede ideea că posibilitatea de a induce o transă adâncă nu era decât acţiunea unui escroc, menită să-i distreze pe naivi. El recunoştea cel mult faptul, că un hipnotizator înzestrat ar putea să exercite o anumită influenţă asupra unor indivizi mai slabi de înger, iar asta făcea ca hipnoza să fie şi mai suspectă în ochii lui. Totuşi, nu se putea nega faptul că oamenii erau foarte interesaţi de hipnoză şi nu dădeau semne că acest interes ar scădea, în ciuda părerilor contrare ale multor medici şi reputaţi oameni de ştiinţă. Uneori el era de-a dreptul îngrijorat de aptitudinile Laviniei în acest domeniu. Familia Hudson plecă după o jumătate de oră. Lavinia îi conduse pe cei doi până la uşă. Tobias rămase la locul lui lângă fereastră şi îl văzu pe Howard cum îşi ajută soţia să se urce într-o birjă. Lavinia aşteptă să plece birja, după care închise uşa de la intrare. Revenind după câteva clipe în salonaş, părea mult mai relaxată decât atunci când ajunsese acasă. Era evident că vizita vechiului ei prieten de familie mai destinsese atmosfera. Tobias nu ştia ce să creadă despre efectul binefăcător pe care îl avusese Hudson asupra dispoziţiei Laviniei. — Mai vrei o ceaşcă de ceai, Tobias? Se aşeză la loc pe canapea, ridicând ceainicul. Eu o să mai beau una. — Nu, mulţumesc. El îşi puse mâinile la spate, privind-o. Ce dracu’ s-a întâmplat, cât ai fost plecată de-acasă în după-amiaza asta? Lavinia tresări, vărsând pe masă puţin ceai. — Dumnezeule, uite ce-am făcut din cauza ta. Luă un şerveţel şi începu să şteargă picăturile de ceai. Ce te face să crezi că mi s-ar fi întâmplat ceva? — Ştiai că vei avea oaspeţi. Chiar tu i-ai invitat. Lavinia continua să-şi facă de lucru cu ştergerea picăturilor de ceai de pe măsuţă. -■ Ţi-am spus, am pierdut noţiunea timpului, iar traficul a fost îngrozitor de aglomerat. — Lavinia, să ştii că nu sunt tâmpit. — Ajunge, domnule. Ea puse deoparte şerveţelul şi îl fixă pe Tobias cu o privire mohorâtă. Nu sunt deloc dispusă să fiu supusă interogatoriului tău. Şi, de fapt, tu nu ai niciun drept să mă chestionezi în legătură cu problemele melc personale. Trebuie să recunosc că, în ultima vreme, ai cam început să semeni tot mai mult cu un soţ. Se lăsă o tăcere mormântală. Cuvântul său plutea sinistru în atmosferă, scris parcă cu litere de foc. — Când de fapt, rosti pe un ton răspicat în cele din urmă Tobias, eu nu sunt decât partenerul tău ocazional de afaceri, iar uneori şi amantul tău. Asta ai vrut să spui, doamnă? Obrajii Laviniei se colorară intens. — Iartă-mă domnule, nu ştiu ce m-a apucat. Am fost cam deplasată. Unica mea scuză este aceea că în clipa asta mă simt iritată. — Văd şi eu lucrul ăsta. Iar în calitatea mea de partener al tău ocazional şi grijuliu, aş putea să aflu şi eu ce anume te-a iritat? Lavinia strânse îmbufnată din buze. — Faptul că a flirtat cu tine. — Nu înţeleg/ — Celeste. A flirtat cu tine. Nu încerca să negi acest lucru. Am văzut foarte bine ce a făcut. Şi nici măcar nu s-a deranjat să fie mai subtilă, nu eşti de acord? Tobias era atât de surprins, încât avu nevoie de câteva momente bune ca să înţeleagă ce spunea ea. — Celeste Hudson? repetă el aşteptând, parcă, o confirmare. Implicaţiile acelei acuzaţii îi răsunau foarte clar în minte. Da, am remarcat şi eu că a făcut câteva încercări în acest sens, dar... Lavinia îşi îndreptă umerii, iar spatele îi deveni rigid. — A fost dezgustător. Era Lavinia oare cu adevărat geloasă? Acea posibilitate uluitoare îi produse o plăcută euforie. Tobias încercă un zâmbet timid. — A fost din partea ei o procedură de rutină şi prin urmare nu m-a flatat în mod deosebit, însă nu aş denumi-o un lucru dezgustător. — Ba eu aşa aş numi-o. Este o femeie căsătorită. Ce rost avea să clipească atâta din gene spre tine? — Din câte ştiu eu, femeile înclinate către flirt fac acest lucru indiferent dacă sunt sau nu căsătorite. Presupun că există în ele un fel de impuls înnăscut. — Ce jenant trebuie să fie pentru bietul Howard. Dacă ea se comportă aşa cu toţi bărbaţii pe care îi întâlneşte, bănuiesc că el se simte mai tot timpul umilit şi nefericit. — Mă îndoiesc de asta. — Ce vrei să spui? — Îl suspectez pe bietul Howard ca socotind foarte folositor acest dar al soţiei sale de a flirta. Tobias traversă încăperea şi mai luă o prăjitură de pe tavă. De fapt, nici nu m-ar mira să aflu că a luat-o de nevastă chiar pentru acest talent al ei înnăscut. — Tobias, cum poţi să vorbeşti aşa? — Vorbesc cât se poate de serios. Sunt absolut sigur că ea a atras, la cabinetul lui din Bath, un mare număr de pacienţi din rândul bărbaţilor. Lavinia părea destul de şocată de afirmaţiile lui Tobias. — La asta nu m-am gândit. Crezi că încerca doar să-ţi trezească interesul cu privire la tratamentele lui terapeutice? — Se pare că da, aşa că ar fi mai bine să ne limităm la a considera că doamna Hudson clipea din genele ei lungi doar pentru a face reclamă metodei Hudson de terapie prin hipnoză. — Hmm. — Şi acum, că am rezolvat această problemă, continuă el, să revenim la micul meu interogatoriu. Ce dracu’ ţi s-a întâmplat astăzi, cât ai fost plecată la cumpărături? Lavinia ezită o vreme, apoi suspină uşor. — Nimic deosebit. Mi s-a părut că am văzut pe cineva cunoscut. Făcu o pauză, luând o gură de ceai, după care continuă: O persoană pe care nu mă aşteptam s-o văd aici, în Londra. — Pe cine anume ai văzut? Lavinia strâmbă din nas. — Trebuie să recunosc că nu am mai întâlnit niciodată un om atât de tenace ca tine în a tot reveni asupra unui subiect despre care i s-a atras în repetate rânduri atenţia că nu se doreşte a fi adus în discuţie. — Şi ăsta nu este decât unul din nenumăratele mele talente. Şi cu siguranţă, unul dintre motivele pentru care tu continui să apelezi din când în când la serviciile mele, în cazurile mai deosebite. Lavinia nu replică. Însă nu o făcea nici din secretomanie, nici din încăpăţânare, se gândi el. Părea foarte neliniştită şi probabil că nu ştia de unde să-şi înceapă istorisirea. Tobias se ridică în picioare. — Hai, draga mea. Să ne luăm hainele şi mănuşile şi să facem împreună o plimbare în parc.

Prolog   Ochii intrusului scăpărau de furie. Dintr-o mişcare, bărbatul mătură cu mâna încă un şir de vase de pe raft. Fragile, obiectele se sparseră pe podea, împrăştiindu-se în sute de cioburi. A trecut apoi la nişte statuete miniaturale. — Doamnă Lake, te sfătuiesc să te grăbeşti cu împachetatul, zise el, canalizându-şi violenţa spre câteva figurine de lut, înfăţişând, în mai multe variante, diverse personaje mitologice – Pani, Afrodite şi satiri. Trăsura pleacă peste cincisprezece minute şi, te asigur, te vei număra printre pasageri împreună cu nepoata dumitale, cu sau fără bagaj e. De lângă scară, Lavinia privea neputincioasă cum musafirul acesta nepoftit îi distrugea toate mărfurile. — N-ai dreptul să faci una ca asta. Mă aduci în sapă de lemn. — Ba dimpotrivă, doamnă. Îţi salvez pielea, spuse el, răsturnând cu vârful cizmei o urnă mare decorată cu motive etrusce. Dar stai liniştită, n-am nevoie de mulţumirile nimănui. Lavinia s-a albit la faţă când urna s-a făcut ţăndări, în contact cu podeaua. Şi-a dat seama că n-avea niciun rost să discute cu un dement. Tipul era hotărât să-i distrugă magazinul, or ea nu putea să-l împiedice. Învăţase de mică să recunoască semnele care indică întotdeauna că e momentul să recurgi la o retragere tactică. Cu toate astea, nu putuse niciodată să accepte cu calm adversităţile sortii. — Dacă am fi în Anglia, aş cere să fii arestat, domnule March. — Ah, ce păcat, dar noi nu ne aflăm în Anglia, doamnă Lake, nu-i aşa?! Tobias March a înşfăcat un centurion de piatră, în mărime naturală şi, apucându-l de scut, l-a azvârlit în faţă. Romanul s-a prăbuşit pe propria-i sabie. — Ne aflăm în Italia, reluă el, aşa că nu-ţi rămâne decât să te supui ordinului meu. Nu avea niciun rost să mai insiste. Fiecare clipă petrecută aici, în încercarea de a-l determina pe Tobias March să se poarte raţional, însemna timp pierdut. Mai bine se ducea să îşi facă bagajele. Din nefericire însă, încăpăţânarea care o caracteriza nu-i permitea să părăsească fără luptă câmpul de bătălie. — Ticălosule, mârâi ea printre dinţi. — Ei, să nu exagerăm, totuşi, o puse el la punct, trântind pe jos încă un rând de vase roşii de lut. Dar cred că am înţeles ce vrei să insinuezi. — E limpede că nu ai nici cel mai elementar bun-simţ, Tobias March. — Nu vreau să mă cert cu dumneata pe această temă, zise el, lovind cu piciorul o statuetă de mărime mijlocie ce o înfăţişa pe Venus goală. Dar nici dumneata nu eşti mai brează din punctul acesta de vedere, să ştii. O trecu un fior de gheaţă, când statuia se sfărâmă. Aceste Venus goale erau solicitate frecvent de clienţii ei. — Nu ţi-e ruşine?! Cum îndrăzneşti?! Faptul că eu şi nepoata mea ne-am trezit izolate aici, la Roma, şi că nevoia ne-a împins să ne apucăm de comerţ, pentru câteva luni, nu te îndreptăţeşte nicidecum să ne insulţi în halul ăsta. — Gata, ajunge, se răsti Tobias, întorcându-se cu faţa spre ea. La lumina lanternei, chipul lui necruţător părea dăltuit într-o piatră mai rece decât oricare dintre statuile aflate acolo. Zi mersi că te-am considerat doar o victimă naivă a infractorului pe care îl urmăresc, şi nu o membră a bandei lui de hoţi şi ucigaşi. — Mi-ai spus că răufăcătorii se foloseau de magazinul meu pentru a face schimb de mesaje. Dar, sinceră să fiu, domnule March, având în vedere comportamentul dumitale grosolan, îmi vine greu să te cred pe cuvânt. Bărbatul scoase din buzunar o foaie de hârtie împăturită. — Negi că acest bilet era ascuns într-unul dintre vasele dumitale? Aruncă o privire spre hârtia aceea blestemată. Cu numai câteva momente în urmă, se uitase uluită la March, care zgâlţâia zdravăn un splendid vas grecesc. Un mesaj, care semăna izbitor de mult cu raportul unui răufăcător către şeful lui, fusese dosit cu grijă în interior. Ceva legat de un târg încheiat cu nişte piraţi. — Ce vină am eu dacă unul dintre clienţii mei a pus un bilet în vasul acela?! exclamă Lavinia, ridicând bărbia. — N-a fost vorba doar despre un client, doamnă Lake. Răufăcătorii se folosesc de magazinul dumitale de câteva săptămâni. — Şi, mă rog, de unde ştii dumneata asta, domnule? — Află că urmăresc acest loc şi pe dumneata personal cam de o lună. Lavinia făcu ochii mari, uluită de tupeul cu care March îşi recunoştea fapta. — Vasăzică, mă spionezi de o lună? — La începutul investigaţiilor mele am presupus că eşti membră a cercului lui Carlisle de aici, din Roma. Abia după ce am studiat bine toate aspectele, am ajuns la concluzia că, probabil, dumneata habar n-ai avut cu ce se îndeletniceau unii dintre aşa-zişii dumitale clienţi. — E revoltător! — Vrei să spui că ai ştiut ce urmăresc, în momentul în care ai sesizat regularitatea cu care veneam aici? o întrebă el pe un ton batjocoritor. — N-am afirmat aşa ceva, negă ea pe un ton cam strident. Ştia însă că nu îşi mai putea stăpâni nervii. În viaţa ei nu fusese aşa de furioasă şi speriată. — Credeam, sincer, că sunt doar nişte cumpărători de antichităţi. — Nu mai spune! făcu Tobias, uitându-se la o colecţie de vase de sticlă verde, aşezate frumos pe un raft de sus. Zâmbetul care i se aşternuse pe buze o înfioră. Şi cât de sinceră eşti, de fapt, doamnă Lake? — Ce vrei să insinuezi? tresări Lavinia. — Nu insinuez nimic. Remarc doar că majoritatea articolelor din acest magazin sunt nişte copii ieftine ale unor obiecte de artă foarte vechi. Prea puţin din ceea ce se află expus aici este autentic. — De unde ştii, mă rog? se răsti ea la el. Până acum nu mi-ai spus că eşti expert în antichităţi, domnule. Să ştii că nu mă impresionezi cu asemenea afirmaţii absurde. Nimeni nu şi-ar închipui că ai fi vreun cunoscător în materie de artă atâta vreme cât mi-ai făcut praf magazinul. — Ai dreptate, doamnă Lake. Nu sunt expert în antichităţile greceşti şi romane. Sunt doar un om de afaceri. — Aiurea! Ce motiv ar avea un simplu om de afaceri să bată drumul până la Roma în urmărirea unui răufăcător pe nume Carlisle? — Sunt aici în numele unuia dintre clienţii mei, care m-a angajat să investighez ce s-a întâmplat cu un individ pe nume Bennett Ruckland. — Şi ce-a păţit acest domn Ruckland? — A fost ucis aici, la Roma, declară Tobias, uitându-se fix la ea. Clientul meu e convins de acest lucru, fiindcă Ruckland aflase prea multe despre organizaţia secretă condusă de Carlisle. — Povestea pare plauzibilă. — Nu mă interesează, e povestea mea, or nimic altceva nu contează în seara asta, rosti el apăsat, azvârlind încă un vas pe jos. Ţi-au mai rămas zece minute, doamnă Lake. Inutil. Apucându-şi poalele rochiei cu mâinile, Lavinia începu să urce scările, dar, străfulgerată de o idee, se opri la jumătatea drumului. — Meseria asta de a investiga tot soiul de crime pentru nişte clienţi care te plătesc mi se pare o îndeletnicire destul de bizară, remarcă ea. Tobias făcu praf o mică lampă cu ulei, de pe vremea romanilor. — Nu mai puţin bizară decât comercializarea unor false antichităţi. — Domnule, ţi-am mai spus că nu sunt false, se aprinse Lavinia. Sunt reproduceri realizate cu scopul de a fi cumpărate ca suveniruri. — Poţi să le numeşti cum vrei. Mie tot mi se pare că seamănă cu nişte pastişe grosolane. — Dar parcă spuneai, domnule, că nu eşti expert în materie de artă! Ai zis că eşti un simplu om de afaceri. — Mai ai încă aproximativ opt minute, doamnă Lake. Lavinia pipăia cu degetele pandantivul de argint de la gât, aşa cum făcea adesea când îşi simţea nervii întinşi la maximum. — Nu-mi dau seama dacă eşti un nemernic monstruos sau doar ţăcănit, şopti ea. — Şi crezi că ar fi vreo diferenţă? remarcă el amuzat, dar pe un ton glacial. — Nu, niciuna. Situaţia devenise imposibilă. N-avea încotro; trebuia să se dea bătută în faţa lui. Oftând uşor din cauza furiei sale neputincioase, se răsuci pe călcâie şi pomi valvârtej în sus, pe scări. Când ajunse în cămăruţa slab luminată, constată că, spre deosebire de ea, Emeline profitase din plin de răgazul care li se lăsase la dispoziţie. Două cufere de mărime mijlocie şi încă unul foarte mare erau deschise, pe jos. Cuferele mai mici erau deja umplute până la refuz. — Bine că ai venit, zise Emeline pe un ton înfundat, cu capul în şifonier. De ce-ai stat atât de mult? — Am încercat să-l conving pe domnul March că n-are dreptul să ne arunce în stradă, acum, în plină noapte. — Dar nu ne aruncă în stradă, o contrazise Emeline, scoţând la iveală un mic vas antic, pe care îl ţinea strâns la piept. Ne-a pus la dispoziţie o trăsură şi doi oameni înarmaţi, care să ne scoată din Roma, tefere şi nevătămate, şi să ne ducă apoi acasă, în Anglia. Mie mi s-a părut un gest mărinimos din partea lui. — Aiurea! Joacă tare, ascultă-mă pe mine, şi nu vrea să-i stăm în cale. în timp ce se străduia să înfăşoare vasul într-o rochie de voal, Emeline zise: — Tipul e convins că suntem în mare primejdie din cauza lui Carlisle, un ticălos care, potrivit spuselor lui, s-ar fi folosit de magazinul nostru pentru a face schimb de mesaje cu oamenii lui. — Ei, na! De ce să luăm de bune afirmaţiile domnului March şi să credem că există un răufăcător ca acesta, care operează aici, la Roma! exclamă Lavinia, deschizând un dulap. Dinăuntru o privea galeş un Apolo frumos şi extrem de bine dotat. Eu, una, nu pun prea mult preţ pe spusele tipului. Un lucru e, însă, limpede: are nevoie de încăperile acestea pentru scopurile lui dubioase. — Eu sunt convinsă că ne-a spus adevărul, insistă Emeline, îndesind vasul învelit într-un al treilea cufăr. Şi, dacă aşa stau lucrurile, are dreptate. Suntem într-adevăr în primejdie. — Dacă există efectiv o bandă de răufăcători în toată tărăşenia asta, nu m-ar mira să aflu că Tobias March e şeful lor. Susţine că e un simplu om de afaceri, dar mie mi s-a părut că are ceva diabolic în el. — Te enervezi uşor şi ai o imaginaţie prea bogată, Lavinia, o dojeni Emeline. Ştii că nu poţi gândi limpede dacă laşi frâu liber imaginaţiei. De jos, se auzeau zgomote de vase sparte. — Lua-l-ar naiba pe tipul ăsta, mormăi Lavinia. Oprindu-se din împachetat, Emeline îşi înclină capul pe umăr, ciulind urechile. — Vrea să lase impresia că am fost victimele unui jaf, nu crezi?! — A zis ceva cum că e mai bine să distrugă magazinul, ca nu cumva Carlisle să intre la bănuieli şi să creadă că a fost descoperit, zise Lavinia, chinuindu-se să-l scoată pe Apolo din dulap. Dar probabil că şi asta e tot o minciună de-a lui. Dacă vrei să ştii părerea mea, tipul se distrează pe cinste acolo, în magazin. E nebun de legat. — Nici vorbă, o contrazise Emeline, ducându-se să mai ia un vas din şifonier. Recunosc, însă, că a fost o idee bună să depozităm piesele autentice aici, sus, ca să nu îi tentăm pe hoţi. — De fapt, singurul nostru noroc în toată povestea asta, preciză Lavinia, apucându-l pe Apolo de bust şi trăgându-l afară din dulap. Mă cutremur când mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă am fi expus originalele astea alături de copiile de jos. Precis că March le-ar fi făcut praf şi pe ele. — Dacă vrei să ştii părerea mea, cel mai mare noroc în chestia asta îl reprezintă convingerea domnului March că nu facem parte din cercul de criminali al lui Carlisle, zise Emeline, învelind un văsuţ într-un prosop şi punându-l apoi în cufăr. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi putut să ne facă dacă ar fi crezut că suntem în cârdăşie cu răufăcătorii aceia, şi nu doar victimele lor inocente. — Asta s-o crezi tu! Ce poate fi mai rău decât faptul că ne-a distrus singura noastră sursă de venit şi că ne dă afară din casă. Aruncând o privire spre zidurile vechi de piatră din jurul lor, Emeline oftă uşor. — Cum să fie cămăruţa asta urâtă „casă“ pentru noi?! Mie nu-mi pare rău că plec de-aici. — Ba ai să vezi tu cât de mult îţi va lipsi, când o să ne trezim leftere la Londra şi nevoite să ne câştigăm existenţa pe stradă. — N-o să ajungem până acolo, o contrazise Emeline, bătând uşor cu palma în vasul învelit în prosop, pe care îl ţinea în mână. Vom vinde toate aceste antichităţi, după ce o să ajungem în Anglia. Ştii bine că sunt o mulţime de colecţionari de vase vechi şi statui antice. Cu banii pe care o să-i scoatem din vânzare vom putea închiria o casă. — Nu pentru multă vreme, însă. Zi mersi dacă vom avea norocul să obţinem suficienţi bani ca să ne putem întreţine măcar şase luni. Când o să rămânem fără niciunul dintre aceste obiecte de valoare, vom fi la mare ananghie. — Până atunci, născoceşti tu ceva, Lavinia, cum ai făcut întotdeauna. Uită-te numai cât de bine ne-am descurcat când ne-am trezit izolate aici, la Roma, după ce patronul nostru a fugit cu contesa aia frumoasă. Ideea ta de a ne apuca de comerţul cu antichităţi a fost absolut genială. Cu un mare efort de voinţă, Lavinia se abţinu să nu urle de exasperare. O înnebunea efectiv această încredere nemărginită pe care o avea Emeline în capacitatea ei de a ieşi cu bine din orice dezastru. — Hai, te rog, ajută-mă să-l mut pe Apolo ăsta, îi zise ea. Emeline se uită lung la imensul nud, pe care Lavinia se căznea să-l târască prin cameră. — O să ocupe aproape tot spaţiul din ultimul cufăr. Poate că ar fi mai bine să renunţăm la el şi să luăm în schimb nişte vase. — Statuia asta a lui Apolo face cât zeci de vase la un loc, îi atrase atenţia Lavinia. Se oprise în mijlocul odăii, gâfâind din cauza efortului şi încercând să apuce mai bine nudul. E cel mai valoros obiect de artă pe care îl avem. Trebuie neapărat să-l luăm cu noi. — Dacă îl băgăm în cufăr, n-o să mai avem loc pentru cărţile tale, remarcă Emeline, cu blândeţe. Lavinia simţi că i se face rău de la stomac. Oprindu-se brusc, se uită la raftul plin eu cărţi de poezie, pe care le adusese din Anglia. Gândul de a renunţa la ele i se părea de neconceput. — O să-mi iau eu altele, rosti ea cu îndârjire, apucând zdravăn statuia. Emeline şovăia, uitându-se atentă la faţa Laviniei. — Eşti sigură? Ştiu că înseamnă enorm pentru tine. — Apolo e mai important. — Foarte bine, zise Emeline, aplecându-se să-l ridice pe Apolo de membrele inferioare. De pe scară se auzea călcătura grea a cizmelor lui Tobias March. După câteva clipe, acesta îşi făcu apariţia în pragul uşii. Se uită întâi la cufere, apoi îşi mută privirile spre Lavinia şi Emeline. — Trebuie să plecaţi imediat, zise el. Nu pot risca să vă mai las să rămâneţi aici nici măcar zece minute. Laviniei îi venea să-i arunce în cap cu unul dintre vase. — Nu plec fără Apolo. Statuia asta e tot ce ne-a mai rămas ca să putem trăi, dacă nu vrem să ajungem pensionarele vreunui bordel din Anglia. Emeline se strâmbă. — Zău aşa, Lavinia, nu mai exagera. — Ăsta e purul adevăr, se răţoi Lavinia. — Ia daţi-mi mie statuia asta afurisită, spuse Tobias, venind spre ele. Şi, luând nudul în braţe, îl puse în cufăr. — Mulţumesc, îi zâmbi Emeline cu căldură. E tare grea. — Ia nu-i mai mulţumi atât, zise Lavinia, scârbită. Uiţi că el e cauza tuturor necazurilor noastre din seara asta?! — Încântat întotdeauna să vă pot fi de folos, spuse Tobias, aranjând mai bine statuia în cufăr. Mai aveţi ceva? — Da, răspunse Lavinia cu promptitudine. Urna aceea de lângă uşă. Este o piesă extrem de rară şi valoroasă. — Nu mai încape în cufăr, remarcă Tobias, cu capacul în mână. Trebuie să alegi între Apolo şi urnă. Nu le poţi lua pe amândouă. Lavinia miji ochii, devenind bănuitoare. — Aha, asta fiindcă vrei să iei dumneata urna, nu-i aşa?! Ţi-ai pus în gând să mi-o furi. — Te asigur, doamnă Lake, că nu mă interesează deloc blestemata asta de urnă. Spune, vrei urna sau statuia lui Apolo? Alege. Acum. — Statuia lui Apolo, mormăi ea. Emeline se dusese să îndese o cămaşă de noapte şi nişte pantofi în jurul nudului. — Cred că suntem gata, domnule March. — Da, într-adevăr, întări şi Lavinia, cu un zâmbet tăios. Complet gata. Sper ca într-o bună zi să te pot răsplăti pentru munca din seara asta, domnule March. — Ce-i asta, doamnă Lake, o ameninţare? întrebă el, trântind capacul cufărului. — Ia-o cum vrei, domnule, îi replică ea, luând poşeta într-o mână şi pelerina de drum în cealaltă. Haide, Emeline, să plecăm până nu-i trece prin cap domnului March să dea foc la casă cu noi înăuntru. — N-are rost să fii aşa de urâcioasă, o dojeni Emeline, luându-şi pelerina şi o pălărie. În situaţia de faţă, cred că domnul March dă dovadă de o admirabilă stăpânire de sine. Tobias a înclinat din cap. — Îţi mulţumesc pentru înţelegere, domnişoară Emeline. — Nu trebuie să iei în seamă remarcile Laviniei, domnule, zise Emeline. Aşa e ea; când se simte contrariată şi presată, are tendinţa să-şi cam piardă cumpătul. — Am remarcat, răspunse Tobias, fixând-o pe Lavinia cu o privire rece. — Sper să fii înţelegător, aşadar, continuă Emeline. Pe lângă toate neplăcerile din seara asta, ne vedem obligate să lăsăm aici şi cărţile ei de poezie. I-a fost foarte greu să ia această decizie. Îi plac enorm poeziile, să ştii. — Oh, Doamne, încetează! exclamă Lavinia, punându-şi pelerina pe umeri şi pornind cu paşi iuţi spre uşă. Refuz să mai ascult conversaţia asta ridicolă. Un lucru e cert, abia aştept să scap de compania dumitale dezagreabilă, domnule March. — Mă jigneşti, doamnă Lake. — Nu atât de tare cum aş fi vrut. Oprindu-se în capul scărilor, Lavinia întoarse capul spre el. Nu părea câtuşi de puţin ofensat. Ba dimpotrivă, ai fi putut jura că se simte la largul său. Iar uşurinţa cu care a ridicat imul dintre cufere dovedea excelenta lui condiţie fizică. — În ce mă priveşte, eu abia aştept să ajung acasă, zise Emeline, grăbindu-se spre scară. Italia e o ţară frumoasă, dar mie mi-a fost dor de Londra. — Şi mie, confirmă Lavinia, făcând efortul de a-şi smulge privirea de la umerii laţi ai lui Tobias March. Toată aventura asta m-a dat peste cap, adăugă ea, coborând furioasă scara. De fapt, cine a avut ideea să venim la Roma ca însoţitoare ale doamnei Underwood?! Oribilă creatură! — Parcă tu, spuse Emeline, dregându-şi glasul. — Data viitoare, când o să-ţi mai sugerez ceva atât de bizar, te rog să fii aşa de bună şi să-mi dai cu nişte oţet pe la nas, ca să-mi revin în simţiri. — Fără îndoială că, la momentul respectiv, ideea a părut de-a dreptul strălucită, spuse, din spatele ei, Tobias March. — Aşa e, murmură Emeline, pe un ton neutru. „Gândeşte-te ce încântător ar fi să petrecem un sezon la Roma“, zicea Lavinia. „în mijlocul atâtor antichităţi inspirate“, insista tot ea. „Şi totul pe cheltuiala doamnei Underwood“, nu uita ea să adauge. „Vom trăi pe picior mare, alături de nişte oameni din lumea bună’ ’, spunea Lavinia, atunci. — Încetează, Emeline, se răţoi Lavinia la ea. Ştii foarte bine că a fost o experienţă instructivă. — Din mai multe puncte de vedere, îmi imaginez, se grăbi Tobias să comenteze. Asta dacă mă gândesc la bârfele pe care le-am auzit despre petrecerile date de către doamna Underwood. E-adevărat că până la orgii mai era doar un pas? Lavinia scrâşni din dinţi. — Recunosc că au avut loc vreo două incidente minore, nu prea fericite. — Dădea nişte petreceri cam ciudate, mărturisi Emeline. Lavinia şi cu mine a trebuit să ne închidem în dormitor, până s-au terminat. După părerea mea, însă, situaţia a scăpat complet de sub control, într-o dimineaţă, când am constatat că doamna Underwood fugise cu contele ei. Din cauza asta, noi ne-am trezit singure şi leftere într-o ţară străină. — Totuşi, ţinu să precizeze Lavinia, ne-am descurcat destul de bine, până când ai apărut dumneata, domnule March, şi te-ai amestecat în treburile noastre. — Regret nespus, doamnă Lake, că am fost nevoit să procedez aşa, zise Tobias. Ajunsă la parter, Lavinia se opri lângă scară, cuprinzând cu privirea magazinul plin de vase şi statui făcute ţăndări. A distrus tot, se gândi ea. N-a rămas un vas nespart. În niciun ceas, omul acesta distrusese o afacere pe care ele o puseseră în picioare într-un răstimp de aproape patru luni. — Nu pot crede că regretele dumitale sunt la fel de mari ca ale mele, domnule March, îi zise ea, apucând mai bine poşeta şi păşind printre cioburi spre uşă. După părerea mea, dezastrul acesta ti se datorează exclusiv dumitale.   Nu se crăpase încă de ziuă, când Tobias a auzit deschizându-se, în fine, uşa din spatele magazinului. Stătea la pândă pe scări, în întuneric, cu pistolul în mână. Din camera din spate şi-a făcut apariţia un bărbat cu un felinar, ce împrăştia o lumină slabă. Când a văzut dezastrul din magazin şi podeaua plină de cioburi, a încremenit locului. — Fir-ar să fie de porcărie! Punând felinarul pe tejghea, a traversat repede încăperea ca să vadă ce mai rămăsese dintr-un anumit vas mare. — Ce porcărie! bombăni el din nou. Răsucindu-se pe călcâie, se uită la toate obiectele distruse. — Cauţi ceva, Carlisle? îl întrebă Tobias, coborând o treaptă. Carlisle înlemni. La lumina palidă a felinarului, faţa lui era ca o mască a răului. — Tu cine mai eşti? — Nu mă cunoşti. M-a trimis după tine un prieten de-al lui Bennett Ruckland. — Ruckland. Da, bineînţeles. Trebuia să mă fi aşteptat la asta. Carlisle se mişcă cu o iuţeală fulgerătoare. Ridicând mâna, scoase la iveală un pistol, gata să tragă. Dar Tobias era pregătit. Trase şi el piedica de la pistol şi apăsă pe trăgaci. Împuşcătura nu şi-a atins ţinta. Tobias a băgat mâna în buzunar şi a scos o altă armă, mai eficientă. Prea târziu, însă. Carlisle trăsese deja. Tobias simţi că-i fuge pământul de sub picioare. Impactul îl aruncă pe spate. Descleştându-şi degetele de pe pistolul cu care nu mai apucase să tragă, Tobias se prinse de balustradă în ultimul moment, astfel că nu se rostogoli pe scări, cu capul în jos. Carlisle se pregătea deja să tragă cu al doilea pistol. Tobias încercă să urce scara înapoi. Îl durea foarte tare piciorul stâng. Abia dacă putea să-l mai mişte. Întorcându-se pe burtă, se târî în sus pe scări, împingându-se în mâini şi în piciorul drept, ca un crab. Piciorul îi alunecă pe ceva umed – îi curgea sânge din piciorul rănit. Dedesubt, Carlisle înainta cu prudenţă spre scară. Nu mai trăsese şi cu al doilea pistol din cauza luminii difuze, care nu-i permitea să-l repereze. Da, întunericul era singura lui speranţă. Izbuti să ajungă pe palier, iar de acolo se aruncă peste pragul uşii, în încăperea neluminată, atingând cu mâna urna grea pe care Lavinia n-o mai luase cu ea, la plecare. — Ce poate fi mai supărător decât să ratezi ţinta? întrebă Carlisle, pe un ton voit amabil. Şi, pe urmă, să-ţi mai cadă din mână şi al doilea pistol. Mare neîndemânare, zău aşa. Acum urca repede scara, mult mai sigur pe el. Tobias apucă urna, o întoarse cu partea rotunjită spre sine şi încercă să respire cât mai liniştit. Durerea din piciorul stâng se accentuase. — Tipul care te-a trimis pe urmele mele s-a sinchisit măcar să-ţi spună că probabil n-o să te mai întorci viu în Anglia? îl întrebă Carlisle, de la jumătatea scărilor. Ţi-a zis cumva că am fost membru al Camerei albastre? Ştii ce înseamnă asta, amice? N-avea decât o şansă, îşi spuse Tobias. Trebuia să aştepte momentul propice. — Nu ştiu cu cât te-au plătit ca să vii după mine, dar în mod cert te-ai lăsat păcălit. Mare prost ai fost că ai acceptat târgul, mai zise Carlisle, pregătindu-se să păşească pe palier. Chestia asta te va costa viaţa, adăugă el, pe un ton nerăbdător. În acel moment, cu un ultim efort, Tobias dădu brânci urnei grele, care se rostogoli spre scară. — Ce-i asta? exclamă Carlisle, încremenind pe ultima treaptă. De unde vine zgomotul ăsta? Urna se izbi violent de picioarele lui. Carlisle scoase un urlet de durere. Tobias îl auzi zgâriind peretele cu unghiile, în încercarea disperată, dar zadarnică, de a-şi recăpăta echilibrul. Se auzi o serie de bufnituri sacadate, pe măsură ce Carlisle se rostogolea pe trepte. Zbieretele lui Carlisle amuţiră înainte ca trupul lui să se lovească de podea. Smulgând cearşaful de pe pat, Tobias rupse din el o fâşie lungă, pe care şi-o înfăşură pe coapsa stângă. Când se ridică în picioare, simţi că se învârte camera cu el. Clătinându-se, gata să leşine, începu să coboare treptele, făcând eforturi supraomeneşti să nu cadă. Carlisle zăcea răstignit la picioarele scării, cu gâtul răsucit într-o poziţie nefirească. Cioburile urnei sparte erau împrăştiate în jurul lui. — Ghinionul tău că l-a ales pe Apolo, şopti Tobias, uitându-se la mort. Dacă mă gândesc bine, decizia s-a dovedit excelentă. Doamna a avut o intuiţie nemaipomenită.    

PROLOG   Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   Scheletul zăcea întins pe un pat sculptat migălos şi foarte împodobit, plasat în centrul vechiului laborator care devenise mormântul alchimistului. Oasele vechi de mai bine de două sute de ani erau încă înfăşurate în zdrenţele unui halat care fusese cu siguranţă croit din cea mai scumpă mătase şi catifea. Mănuşi și papuci brodaţi cu fir de aur încă mai înfăşurau oasele mâinilor, respectiv ale picioarelor, creând o stranie iluzie de carne. — Probabil croitorul lui îl iubea, spuse Gabriel Jones. — Dacă ai un client alchimist, asta nu însemnă neapărat că omul nu poate avea un acut simţ al eleganţei, remarcă Caleb Jones. Gabriel aruncă o privire la hainele vărului său, apoi se uită la ţinuta lui. Atât pantalonii, cât şi cămăşile de in pe care le purtau erau pline de praf şi de noroi, dar, ca şi cizmele, erau lucrate de mână şi le veneau ca turnate. — O trăsătură de familie, după câte se pare, spuse Gabriel. — O adăugire frumoasă la legenda familiei Jones, fu de acord Caleb. Gabriel se apropie de pat şi ridică mai sus braţul în care ţinea felinarul. În lumina tremurătoare a acestuia putu să distingă simbolurile criptice, specifice alchimiştilor, pentru mercur, argint şi aur, simboluri care împodobeau poalele largi ale halatului în care era înfăşurat scheletul. Simboluri similare erau incrustate şi în tăblia de lemn a patului. Lângă pat, pe podea, se afla un cufăr. Cele două sute de ani care trecuseră peste metalul părţilor lui laterale îl acoperiseră cu rugină, dar capacul era protejat de un strat subţire de metal rezistent la coroziune. Aur, gândi Gabriel. Se aplecă şi şterse cu o batistă imaculată o mică parte din praful care acoperea capacul. În lumina puţină se puteau desluşi decoraţiunile care împodobeau stratul subţire de aur – un model cu frunze – precum şi câteva cuvinte în latina veche, gravate de asemenea în aur. — E uimitor că în două sute de ani locul acesta nu a fost descoperit şi jefuit, spuse el. Mai mult ca sigur că alchimistul îşi făcuse o grămadă de duşmani şi de rivali de‑a lungul vieţii. Asta ca să nu mai vorbim de toţi membrii Societăţii Arcanului şi nici de membrii familiei Jones, care îl caută de zeci de ani. — Alchimistul era, pe bună dreptate, cunoscut drept o persoană foarte isteaţă şi foarte secretoasă, îi reaminti Caleb. — O altă trăsătură de familie. — E adevărat, fu de acord Caleb. În vocea lui apăruse o umbră de tristețe. între el şi vărul lui existau multe deosebiri, gândi Gabriel. Caleb era un tip meditativ, care cădea adesea în muţenie. Prefera să stea singur în laboratorul lui. Nu avea prea multă răbdare cu vizitatorii, cu musafirii sau cu orice alte persoane care așteptau din partea lui cordialitate sau măcar o urmă de amabilitate. Gabriel fusese dintotdeauna mai activ din punct de vedere social şi mai puţin capricios decât vărul său, dar în ultima vreme simţise şi el nevoia să se retragă în propria bibliotecă pentru perioade destul de mari de timp. Ştia că se folosea de clipele acestea de studiu nu numai ca o modalitate de îmbogăţire a cunoştinţelor, ci şi de izolare, poate chiar de evadare. Amândoi încercau să scape, fiecare în felul lui, de acele aspecte ale firii lor care nu puteau fi calificate decât ca anormale, gândi el. Se îndoia că vreunul dintre ei ar fi putut să găsească într‑o bibliotecă, ori într‑un laborator, ceea ce căutau. Caleb examină una dintre cărţile vechi. — O să avem nevoie de ajutor pentru a împacheta toate relicvele astea. — Putem să angajăm câţiva oameni din sat, spuse Gabriel. Începu automat să schiţeze în gând un plan de acţiune cu privire la împachetarea şi expedierea lucrurilor găsite în laboratorul‑mormânt al alchimistului. Se pricepea la planuri de acţiune. Tatăl său îi spusese nu o dată că talentul lui la construirea celor mai bune strategii era strâns legat de neobişnuitele sale puteri paranormale. Totuşi, Gabriel prefera să considere acest talent ca pe o manifestare a acelei părţi a lui care era normală. Îşi dorea cu disperare să creadă că era un om logic, raţional, modern şi nu un individ primitiv, necivilizat, blocat într‑un stadiu inferior al evoluţiei. Alungă din minte aceste gânduri tulburătoare şi se concentră asupra planurilor de transportare a relicvelor. Cel mai apropiat sat se afla la câţiva kilometri distanţă. Era o mică aşezare, care supravieţuise de‑a lungul secolelor datorită contrabandei. Oamenii de acolo ştiau să păstreze un secret, mai ales dacă la mijloc erau şi ceva bani pentru ei. Societatea Arcanului îşi putea permite să cumpere tăcerea sătenilor, reflectă Gabriel. Locaţia izolată de pe coastă, pe care alchimistul o alesese pentru laboratorul său, o mică fortăreaţă, arăta dezolant chiar şi astăzi. Acum două sute de ani probabil că zona era şi mai sălbatică şi mai izolată, gândi el. Laboratorul‑mormânt era ascuns sub pământ, sub ruinele unui castel. Când el şi Caleb reuşiseră în sfârşit să deschidă uşa laboratorului, cu puţină vreme în urmă, îi întâmpinase o duhoare grea de cadavru care îi făcuse pe amândoi să se dea înapoi, tuşind şi gâfâind. Hotărâseră de comun acord să aştepte până când atmosfera din cameră avea să fie împrospătată de briza răcoroasă a oceanului şi abia apoi să intre. Odată înăuntru, se treziseră într‑o cameră mobilată în maniera unui birou de studiu. Volume vechi, legate în piele, cu cotoarele roase şi crăpate pe alocuri, erau aliniate în rafturile bibliotecii. Două sfeşnice erau puse la îndemână, aşteptând parcă să fie împodobite cu lumânări şi aprinse. Aparatele vechi de două sute de ani pe care alchimistul le folosise pentru experimentele sale se aliniau ordonat de‑a lungul unei mese lungi de lucru. Eprubetele şi celelalte vase de sticlă erau năclăite de mizerie. Instrumentele metalice, arzătoarele şi foalele erau pline de rugină. — Dacă există ceva de valoare aici, cu siguranţă că se află în cufărul acela, spuse Caleb. Dar nu văd pe nicăieri vreo cheie. Crezi c‑ar trebui să forţăm încuietoarea acum sau să aşteptăm până ajungem înapoi Ia Casa Arcanului? — Eu zic c‑ar fi mai bine să aflăm acum cu ce avem de‑a face, spuse Gabriel. Se lăsă pe vine lângă cufărul solid şi examină atent încuietoarea de metal. Dacă înăuntru se află o comoară, aur şi pietre preţioase, va trebui să luăm măsuri suplimentare de precauţie pentru protejarea conţinutului pe drumul spre casă. — Avem nevoie de nişte scule solide pentru a forţa încuietoarea aia. Gabriel aruncă o privire spre schelet. Un mic obiect metalic se zărea lângă o mână, ascuns parţial sub mănuşă. — Cred c‑am zărit cheia, spuse el. Se aplecă şi ridică cu grijă degetele mănuşii pentru a scoate cheia. Se auzi un trosnet uşor. Mâna se desprinse din încheietură. Gabriel se trezi ţinând în mână o mănuşă plină cu oase. — La naiba, murmură Caleb. M‑au trecut fiori pe şira spinării. Credeam că asta se întâmplă numai în romanele de senzaţie. — Nu e decât un schelet, spuse Gabriel, punând pe pat mănuşa şi conţinutul ei morbid. Un schelet vechi de două sute de ani. — Ah, dar acesta se întâmplă să fie scheletul lui Sylvester Jones, Alchimistul, strămoşul nostru şi fondatorul Societăţii Arcanului, spuse Caleb. Din câte ştim noi, tipul era foarte viclean şi foarte periculos. Poate că nu‑i place ca laboratorul lui să fie descoperit după atâta amar de ani. Gabriel se lăsă din nou pe vine, lângă cufăr. — Dacă i‑ar fi păsat atât de mult de intimitatea lui, n‑ar mai fi lăsat tot felul de indicii despre locul ăsta în seria de scrisori pe care le‑a trimis înainte de a muri. Scrisorile zăcuseră în arhivele Societăţii până în urmă cu câteva luni, când el le scosese de acolo şi reuşise să descifreze codul secret al alchimistului. Introduse cheia în broasca cufărului şi îşi dădu imediat seama că nu va merge. — E prea ruginită, spuse el. Adu sculele. Zece minute mai târziu reuşiră împreună să deschidă cufărul. Capacul se ridică greu. Balamalele ruginite scârţâiră prelung. Dar nu urmă nicio explozie, nu se ridicară limbi de foc şi nu avură parte de nicio altă surpriză neplăcută. Gabriel şi Caleb se uitară în cufăr. — Şi noi care credeam că o să găsim aur şi pietre preţioase, spuse Caleb. — Din fericire, n‑am pornit această expediţie în speranţa că vom descoperi o comoară, îl aprobă Gabriel. În cufăr nu se afla decât un caiet mic, legat în piele. Ridică respectivul caiet şi îl deschise cu mare grijă. — Bănuiesc că aici vom găsi formula la care făcea referire alchimistul în hârtiile şi în scrisorile lui. Pentru el, probabil că formula aceea era mai preţioasă decât aurul şi pietrele preţioase. Paginile îngălbenite erau acoperite cu scrisul ordonat al alchimistului, totul într‑o latină criptică. Caleb se aplecă spre a se putea uita mai bine la adunătura aceea aparent neinteligibilă de cifre, litere, simboluri şi cuvinte care acopereau prima pagină. — E scris într‑unul dintre blestematele lui de coduri secrete, spuse el, clătinând din cap. Gabriel întoarse o pagină. — Înclinaţia pentru secrete şi coduri este o tradiţie pe care membrii Societăţii Arcanului o păstrează cu mare entuziasm de peste două secole. — În viața mea n‑am întâlnit o adunătură mai mare de excentrici obsedaţi şi exclusivişti ca Societatea Arcanului. Gabriel închise grijuliu caietul şi întâlni privirea lui Caleb. — Cred că există destui oameni care ne‑ar cataloga şi pe noi cel puţin la fel de excentrici ca oricare dintre membrii Societăţii. — Probabil că excentrici nu este cuvântul care ni se potriveşte cel mai bine. Maxilarul lui Caleb se încordă. Dar nici n‑aş încerca să găsesc un altul mai potrivit. Gabriel nu‑l contrazise. Când erau mai tineri, se bucuraseră din plin de excentricităţile lor şi consideraseră sensibilitatea lor specială ca pe ceva normal. Dar vârsta adultă şi maturitatea le oferiseră altă perspectivă, mai precaută. Şi acum, parcă pentru a‑şi face viaţa şi mai dificilă, gândi Gabriel, avea de furcă şi cu un părinte cu vederi foarte moderne, care devenise un entuziast susţinător al teoriilor domnului Darwin. Hippolyte Jones era hotărât să‑l vadă pe fiul lui căsătorit cât mai repede cu putinţă. Gabriel ajunsese la concluzia că dorinţa secretă a tatălui său era să vadă dacă neobişnuita sensibilitate paranormală pe care o avea fiul lui se va dovedi o trăsătură ereditară. La naiba, nu se va lăsa târât într‑un experiment asupra evoluţiei, gândi Gabriel. Cât despre găsirea unei soţii, prefera să conducă el însuşi operaţiunile. Se uită spre Caleb. — Te‑ai gândit vreodată că noi suntem membrii unei societăţi pline de excentrici secretoşi şi singuratici, obsedaţi de mistere şi ciudăţenii? — Nu e vina noastră, declamă Caleb, aplecându‑se să se uite mai bine la unul din străvechile instrumente de pe masa de lucru. Noi nu făceam decât să ne îndeplinim îndatoririle de buni fii atunci când ne‑am lăsat prinşi în mrejele lor. Ştii la fel de bine ca şi mine că atât tatăl meu, cât şi al tău ar fi fost pur şi simplu scandalizaţi dacă am fi refuzat să intrăm şi noi în mult‑iubita lor Societate. Pe lângă asta, n‑ai niciun drept să te plângi. Tu ai fost cel care m‑a convins să particip la ceremonia aia blestemată. Gabriel se uită în jos la inelul negru‑auriu cu onix pe care‑l purta pe mâna dreaptă. Pe piatră era incrustat simbolul alchimist al focului. — Ştiu foarte bine chestia asta, spuse el. Caleb răsuflă zgomotos. — Îmi dau seama că ai fost supus unei presiuni imense pentru a intra în Societate, mai ales ţinând seama de circumstanţe. — Da. Gabriel închise capacul greu al cufărului şi studie cuvintele criptice incrustate în foiţa de aur ce‑l acoperea. Sper din toată inima că nu e vorba de un blestem de alchimist. Cel care va cuteza să deschidă acest cufăr va muri în chinuri înainte de răsăritul soarelui, sau ceva de genul ăsta. — Probabil că e vorba de un blestem sau cel puţin de un fel de avertisment. Caleb ridică din umeri. Vechii alchimişti erau cunoscuţi pentru chestiile de genul ăsta. Dar tu şi cu mine aparţinem vremurilor moderne, nu‑i aşa? Noi nu credem în astfel de baliverne.   Primul bărbat a murit trei zile mai târziu. Se numea Riggs. Era unul dintre sătenii pe care Gabriel şi Caleb îi angajaseră să împacheteze lucrurile găsite în mormântul alchimistului şi să ducă în siguranţă cutiile în vagoane pentru a fi transportate. Trupul lui fusese descoperit într‑o fundătură străveche, în apropierea portului. Riggs fusese înjunghiat de două ori. Prima lovitură îi perforase pieptul. A doua îi tăiase beregata. Pe pietrele vechi ale aleii se scursese mult sânge. Fusese ucis cu propriul lui cuţit, aflat acum lângă el, cu lama plină de sânge închegat. — Mi s‑a spus că Riggs era un singuratic căruia îi plăceau femeile, îi plăcea să bea şi să se încaiere prin taverne, spuse Caleb. Din câte spun localnicii, era de aşteptat s‑o sfârşească rău mai devreme sau mai târziu. Se presupune că s‑a luat la harţă cu cineva care era mai puternic, mai rapid sau mai norocos decât el. Se uită la Gabriel; aşteptă fără să mai spună nimic. Resemnat în faţa inevitabilului, Gabriel se lăsă pe vine lângă cadavru. Apucă îngândurat cuţitul de mâner, îşi concentră atenţia asupra armei crimei şi se pregăti de şocul avertismentului cutremurător care ştia că o să vină. În mânerul cuţitului rămăsese o mare cantitate de energie. Crima nu fusese comisă decât cu câteva ore în urmă. Senzaţii puternice rămăseseră încă legate de lama cuţitului, de‑ajuns de puternice pentru a declanşa emoţii întunecate în adâncurile fiinţei lui. Îşi simţi toate simţurile ascuţindu‑se. Se simţea dintr‑o dată mai alert, într‑o anume stare metafizică. Tulburător era că dorinţa primordială de a vâna îi încingea sângele. Dădu drumul repede cuţitului care căzu zdrăngănind pe pietrele aleii şi se ridică în picioare. Caleb îl urmărea cu o privire intensă. — Ei bine? — Riggs nu a fost ucis de un străin cuprins deodată de furie sau de panică, spuse Gabriel. Strânse absent mâna în care ţinuse cuţitul. Era un gest automat, o încercare zadarnică de a scăpa de întinarea răului care continua parcă să plutească în jurul lui şi de dorinţa de a vâna pe care i‑o stârnise. Cel peste care‑a dat în fundătura asta venise aici cu intenţia de a‑l ucide. A fost o crimă comisă cu premeditare, cu sânge rece. — Un soţ încornorat sau poate un duşman mai vechi. — Asta e cea mai plauzibilă explicaţie, îl aprobă Gabriel. Dar putea simţi cum influxurile energetice fac să i se ridice părul de pe ceafă. Autorităţile vor ajunge cu siguranţă la această concluzie, mai ales ţinând seama de reputaţia lui Riggs. Totuşi, cred c‑ar fi bine să inventariem conţinutul lăzilor. Sprâncenele tui Caleb se ridicară. — Crezi că Riggs a furat vreun artefact şi a încercat sa‑l vândă cuiva care apoi l‑a omorât? — Poate. — Credeam c‑am căzut amândoi de acord că în laboratorul alchimistului n‑am prea văzut obiecte de valoare, oricum, niciunul care să merite sa mori pentru el. Hai să anunţăm autorităţile locale şi apoi să ne uităm la lăzile acelea, spuse Gabriel încet. Se întoarse şi o luă repede spre intrarea îngustă a aleii, dornic să se îndepărteze cât mai rapid de locul în care se petrecuse răbufnirea aceea de violenţă. Îşi ţinea încă sub control impulsul de a vâna, dar îl simţea şoptindu‑i din adâncurile întunecoase ale ființei lui, făcându‑l atent la cealaltă latură a firii lui, o parte care nu avea nimic în comun cu modernul.   Dură destul de mult ca să verifice toate lăzile în care fuseseră puse artefactele după ce fuseseră împachetate cu grijă, gata de transport. Totul fusese confruntat cu lista pe care Caleb şi Gabriel o întocmiseră înainte de ambalarea lucrurilor. Până la urmă descoperiră că nu lipsea decât un singur obiect. — A luat blestematul acela de caiet, spuse Caleb dezgustat. N‑o să fie deloc amuzant să explicăm pierderea asta taţilor noştri, cu atât mai puţin membrilor Consiliului. Gabriel contemplă interiorul gol al cufărului. — Probabil că i‑am uşurat munca forţând capacul. N‑a trebuit să se chinuie prea mult pentru a pune mâna pe caiet. Dar de ce‑ar vrea cineva chestia aia? Mâzgălelile şi elucubraţiile unui bătrân alchimist nebun ar fi putut fi interesante doar pentru un cercetător. Obiectul avea o însemnătate istorică doar pentru membrii Societăţii Arcanului şi doar pentru că Sylvester a fost fondatorul Societății. Caleb clătină din cap. — Se pare că există cineva care chiar crede că formula aceea funcţionează. Cineva care este dispus să ucidă pentru a pune mâna pe ea. — Ei bine, un lucru e sigur. Am fost martorii începutului unei noi legende numai bună de adăugat în panoplia Societăţii Arcanului. Caleb se încruntă. — Blestemul lui Sylvester Alchimistul? — Sună interesant, nu crezi?    

1 Primul indiciu că planurile lui întocmite cu grijă pentru noaptea aceea erau condamnate îl avu când deschise uşa dormitorului şi o găsi pe Cleopatra stând în hol. — Fir-ar al dracului! spuse cl foarte încet. Mă aşteptam să fie Minerva. Îndelung anticipata lui viziune a unei nopţi de pasiune petrecută într-un pat confortabil cu amanta şi ocazionala parteneră a lui de afaceri, Lavinia Lake, se estompă într-o ceaţă nedesluşită. Trecutul venise să-l bântuie în cel mai nepotrivit moment. — Bună, Tobias. Femeia din hol coborî masca verde cu auriu ataşată la beţişorul de aur din mână. Diadema în formă tic cobră care îi împodobea peruca lungă şi neagră, împletită cu artă, licărea la lumina unui felinar de perete. Un amuzament răutăcios licărea în ochii întunecaţi. — A trecut mult timp, nu-i aşa? Pot să intru? De fapt, trecuseră trei ani de când o văzuse ultima dată pe Aspasia Gray, dar se schimbase foarte puţin. Încă era o femeie uluitor de frumoasă, cu un profil clasic care se potrivea bine deghizării ei în regină a Egiptului. El ştia că părul ei adevărat era de un castaniu închis, frumos. Silueta înaltă, elegant proporţionată era şi mai bine pusă în valoare de rochia lungă, de un verde pal, tivită cu broderii de aur. Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă în seara asta era să reînnoiască vechi cunoştinţe, se gândi Tobias March. Dar vederea Aspasiei Gray spulberase net starea de spirit. Amintiri din perioada foarte întunecată din urmă cu trei ani năvăliră peste el cu forţa valurilor purtate de furtună. Cu un efort, îşi adună minţile şi trecu repede în revistă holul întunecat din spatele Aspasiei. Nici urmă de Lavinia. Poate că, dacă acţiona repede, reuşea să scape de musafira lui nedorită înainte ca seara să fie total compromisă. — Cred că ar fi bine să intri. Reţinut, se dădu înapoi. — Nu te-ai schimbat, domnule, murmură ea. La fel de politicos ca întotdeauna, văd. Intră în camera luminată de foc cu un foşnet moale de fuste de mătase şi o iluzie de parfum exotic. El închise uşa şi se întoarse spre ea. Nu observase nicio Cleopatră la balul de la începutul serii, dar nu era de mirare. Castelul Beaumont era o monstruozitate de casă – uriaşă, întinsă – şi în seara asta era înţesat de oameni. Pe el îl interesase doar un oaspete anume. Invitaţia la petrecere venise prin intermediul bunăvoinţei lordului Vale. Primul impuls al lui Tobias fusese să decline oferta. Nu-1 prea interesau astfel de chestii. Petrecerile de casă, mai ales, i se păreau în cel mai bun caz plicticoase, cu toate că experienţa lui în acest domeniu era limitată. Dar apoi Vale îi reamintise de atracţia deosebită a unei petreceri într-o casă de ţară organizată aşa cum se cuvine. Da, există mic dejunuri lungi şi plicticoase şi conversaţii frivole şi jocuri prosteşti, dar reţine acest aspect extrem de important, foarte relevant: ţie şi doamnei Lake vi se va pune la dispoziţie câte un dormitor privat. Mai mult, nimeni nu va acorda nici cea mai mică atenţie pe care dintre aceste dormitoare veţi alege să le ocupaţi la noapte. Într-adevăr, obiectivul real al unei petreceri de casă bine plănuite este să asigure multe ocazii de genul ăsta. Aluzia la adevăratul caracter al unei mari petreceri de casă îl lovise pe Tobias cu forţa unui trăsnet. Când Vale, care nu avea nicio intenţie să participe la afacerea Beaumont, îi oferise să călătorească cu una dintre caleştile lui personale, Tobias se însufleţise. Fusese surprins, ca să nu spunem foarte uşurat, când Lavinia acceptase planul fără multe fasoane. Bănuia că entuziasmul ei era generat în mare parte de faptul că ea vedea într-o asemenea petrecere un excelent prilej de a pescui noi afaceri. Dar refuza să admită aspectul ăsta ca să nu-i afecteze moralul. Pentru prima dată de când se cunoşteau aveau să-şi permită luxul de a petrece nu numai o bună parte de noapte, ci două nopţi întregi în căldura şi intimitatea confortabilă a unui pat adevărat. Perspectiva fusese ameţitoare. Pentru prima dată nu avea să mai fie nevoie să se furişeze în zonele izolate ale parcului sau să se mulţumească cu masa de lucru din micul birou al Laviniei. Timp de trei zile minunate nu va fi obligat să se bizuie pe bunăvoinţa menajerei Laviniei, care putea fi convinsă uneori să se ducă la prăvălie după stafide când venea cl în vizită. Bineînţeles că savura toate întâlnirile prea scurte cu Lavinia în oraş, dar ocaziile acelea – oricât de stimulatoare – tindeau să fie precipitate şi uneori îl călcau pe nervi. Vremea avea scârbosul obicei de a se strica, aducând ploaie în după-amiezele în care el alegea parcul pentru întâlnire, şi nu ştiai niciodată când nepoata Laviniei, Emeline, putea alege un moment inoportun pentru a se întoarce acasă. Mai era şi caracterul imprevizibil al afacerii în care el şi Lavinia erau angajaţi. Când îţi oferi serviciile persoanelor care doresc să întreprinzi pentru ele investigaţii şi anchete particulare, nu ştii niciodată când îţi poate bate la uşă un client. Se uită la Aspasia. — Ce dracu’ cauţi aici? Credeam că eşti la Paris. — Ştiu prea bine că ai tendinţa să fii direct până la a deveni grosolan uneori, Tobias Dar sunt convinsă că merit o primire mai caldă din partea ta. În definitiv, nu sunt doar o cunoştinţă întâmplătoare. Avea dreptate, se gândi el. Amândoi erau înlănţuiţi pe veci de evenimentele din trecut şi de un mort pe nume Zachary Elland. — Scuzele mele, spuse el încet, dar adevărul e că m-ai luat prin surprindere. Nu te-am văzut azi după-amiază când au năvălit ceilalţi oaspeţi în castel, şi nici nu te-am observat la balul mascat din seara asta. — Am ajuns foarte târziu, după ce festivităţile serii începuseră. Te-am văzut la bal, dar erai ocupat cu micuţa ta prietenă roşcată. Aspasia îşi scoase mănuşile cu o graţie languroasă şi întinse mâinile spre foc. Cine naiba e ea, Tobias? N-aş fi zis că e genul tău. — Se numeşte doamna Lake. Nu se osteni să-şi ascundă enervarea din glas. — Ah, înţeleg. se uită în flăcări. Sunteţi amanţi. Era o afirmaţie, nu o întrebare. — Suntem şi parteneri de afaceri, spuse el pe un ton egal. Din când în când. Aspasia se uită la el, cu sprâncenele fine ridicate într-o expresie uşor ironică. — Nu înţeleg. Te referi la tranzacţii financiare în care sunteţi angajaţi voi doi? — Într-un fel. Doamna Lake şi cu mine ne câştigăm existenţa în acelaşi fel. Ea primeşte comenzi pentru anchete private, exact ca şi mine. Anumite cazuri le investigăm împreună. Pe buzele ei flutură un zâmbet trecător. — Presupun că afacerea cu anchete particulare este o treaptă mai sus de spionaj, dar de bună seamă nu e nici pe departe la fel de respectabilă precum cariera ta anterioară de om de afaceri. — Consider că se potriveşte cu temperamentul meu. — N-am să întreb cum îşi câştiga existenţa partenera ta înainte de a aborda această profesie ciudată. Ce e destul e destul, se gândi el. Obligaţiile faţă de vechile cunoştinţe au şi ele limite. — Aspasia, spune-mi de ce te afli aici. Am planuri pentru restul nopţii. — Planuri care o includ fără îndoială pe doamna Lake. Scuzele din glasul Aspasiei sunau autentic. Cu adevărat îmi pare rău, Tobias. Te rog să mă crezi când îţi spun că n-aş fi venit în dormitorul tău la ora asta dacă n-ar fi fost vorba de ceva extrem de urgent. — Şi treaba asta nu poate aştepta până dimineaţă? — Mă tem că nu. Se îndepărtă de foc şi se apropie încet de el. Aspasia era femeie de lume. Ştia că este bine şcolită în grozava artă socială de a-şi ascunde sentimentele şi simţămintele personale. Dar acum el prinse o schimbare tulburătoare în umbrele de sub aerul ei detaşat. Văzuse destul de des aceeaşi emoţie la alţii ca s-o recunoască pe loc. Aspasia Gray se temea. — Ce s-a întâmplat? întrebă el, de data asta ceva mai blând. Ea oftă. — N-am venit aici să petrec câteva zile în izolare la ţară. Până aseară nu aveam nici cea mai mică intenţie să accept invitaţia la petrecerea lui Beaumont. Am transmis chiar părerile mele de rău acum câteva săptămâni. Dar lucrurile s-au schimbat. Sunt aici acum pentru că te-am urmat, domnule. El se uită la ceasul său de buzunar care zăcea pe masa de toaletă şi văzu că era aproape unu noaptea. Forfota din casă se domolise. In câteva minute Lavinia avea să bată la uşa lui. Ţinea cu tot dinadinsul să scape de Aspasia înainte să se întâmple treaba asta. — De ce dracu’ ai bătut atâta drum după mine? întrebă el. Din Londra până aici sunt şase ore de mers cu caleaşca. — N-am avut de ales. Azi-dimineaţă m-am dus direct la adresa ta din Slate Street, dar nu mai erai. Omul tău m-a informat că ai plecat spre castelul Beaumont şi ai să lipseşti mai multe zile. Din fericire, mi-am amintit că în invitaţie era menţionat balul mascat. Am reuşit să găsesc în ultimul moment peruca asta şi o mască. — Ai primit invitaţie la chestia asta? întrebă el, curios. — Da, bine-nţeles. Lady Beaumont a trimis invitaţii tuturor celor din Societate. Petrecerile o încântă. E pasiunea ei de ani de zile şi lordul Beaumont e prea fericit să-i facă pe plac. Tuturor celor din Societate nu se referea cu siguranţă la Lavinia sau la el, reflectă Tobias. Ei reuşeau să se ţină pe marginea lumii distinse mulţumită legăturilor cu nişte foşti clienţi puternici şi înstăriţi, precum Vale şi doamna Dove, dar asocierea aceea nu-i califica automat să apară pe lista oaspeţilor regulaţi ai unei gazde. Pe de altă parte, pedigriul Aspasiei era impecabil. Era ultima din ramura sa şi controla o moştenire substanţială pe care o primise de la tatăl ei. La şaptesprezece ani fusese măritată pentru scurt timp cu un bărbat cu patruzeci de ani mai mare ca ea. Moartea lui la şase luni după cununie o lăsase cu un venit suplimentar. Tobias calculă că femeia avea acum douăzeci şi opt de ani. Combinaţia de frumuseţe, educaţie şi bani arăta extrem de atrăgător pe oricare listă de oaspeţi. Nu era deci de mirare că primise o invitaţie la castelul Beaumont. — Mă miră că menajera a reuşit să-ţi găsească un dormitor aşa, pe loc, spuse el. Credeam că întreg castelul e plin ochi. — E foarte aglomerat. Însă când am sosit şi am spus răspicat că s-a făcut „o încurcătură" cu invitaţiile, valetul şi menajera s-au consultat. Au reuşit să-mi găsească o cameră foarte plăcută chiar pe culoar. Presupun că au aranjat să mute pe cineva de mai mică importanţă într-o încăpere mai modestă. — Aspasia, spune-mi despre ce-i vorba. Tânăra femeie începu să se plimbe în sus şi în jos prin faţa şemineului. — Nu ştiu cum să încep. M-am întors de la Paris luna trecută şi am luat o casă în Londra. Fireşte că aveam de gând să trec pe la tine după ce mă instalam. Tobias îi scrută atent faţa şi hotărî că nu crede întru totul această ultimă afirmaţie. Era foarte sigur că, dacă ea ar fi avut de ales în problema respectivă, s-ar fi mulţumit să-l evite la infinit. Întotdeauna avea să-l asocieze cu tragicele evenimente din urmă cu trei ani. — Ce te-a făcut să te răzgândeşti? întrebă el. Expresia ei nu se schimbă, însă eleganţii umeri goi se încordară. Era nevoie de foarte mult ca să zdruncine nervii Aspasiei, reflectă el. — S-a întâmplat ceva azi-dimineaţă, spuse ea, uitându-se în foc. Ceva foarte tulburător. Şi nu mi-a venit nicio altă idee decât să mă consult imediat cu tine, Tobias. — Îţi propun să treci direct la subiect, o îndemnă el. — Foarte bine, dar mă tem că nu vei da crezare celor ce am de spus dacă nu îţi arăt ce mi-a fost lăsat azi-dimineaţă devreme pe treptele din faţă. Deschise o poşetă micuţă, brodată cu mărgele şi scoase un obiect mic, înfăşurat într-o batistă de olandă. 1-1 întinse pe palmă. El culese pacheţelul şi se duse cu el în cealaltă parte a camerei ca să-l examineze la lumina luminării. Acolo dezlegă batista şi o lăsă să cadă. Se uită la inelul din mână şi simţi că i se zburlise părul pe ceafă. — Ei drăcia dracului! şopti el. Aspasia nu spuse nimic. Încrucişă braţele la piept şi aşteptă. El studie mai bine inelul. Cercul era bătut cu pietre negre. Nestematele care licăreau întunecat încadrau un mic sicriu de aur. Cu vârful degetului, ridică capacul. Un craniu micuţ şi alb, excelent detaliat, rânji la el din sarcofagul miniatural. Aplecă inelul ca să citească inscripţia latinească de pe interiorul capacului, traducând în gând străvechea avertizare. Moartea vine. Întâlni ochii Aspasiei. — Este un vechi inel memento-mori. — Da, zise ea, strângând mai strâns braţele la piept. — Spuneai că a fost lăsat pe treptele de la intrare? — Menaj era mea l-a găsit. Inelul era într-o cutiuţă învelită în catifea neagră. — Era şi un bilet? Un mesaj de vreun fel? — Nu. Doar afurisitul ăsta de inel. Ea se cutremură, ne mai străduindu-se să-şi ascundă neliniştea. Acum înţelegi de ce am bătut atâta drum ca să te găsesc în seara asta. — Este imposibil, spuse el sec. Zachary Elland e mort, Aspasia. Amândoi am văzut cadavrul. îndurerată, ea închise un moment ochii, apoi se uită drept la el. — Nu e nevoie să-mi reaminteşti. Vechea vinovăţie îl zgudui. — Fireşte că nu. Scuzele mele. — După aceea, spuse ea încetişor, mi-ai zis că ai auzit zvonuri despre un alt om care şi-a făcut o profesie din crimă, exact cum îşi făcuse Zachary, un ucigaş care folosea aceeaşi semnătură înfiorătoare. — Calmează-te, Aspasia. — Îmi amintesc că mi-ai spus că n-a fost prins niciodată şi că nu a existat vreo dovadă a crimei în primul rând pentru că decesele păreau întotdeauna accidentale sau naturale. — Aspasia… — Poate că mai e încă acolo. Poate că… — Ascultă-mă bine, spuse el pe un ton care reuşi să o reducă în cele din urmă la tăcere. Iniţialul Om Memento-Mori, dacă a existat cu adevărat, trebuie să fie foarte bătrân acum. Mort, cel mai probabil. Zvonurile alea erau vechi de zeci de ani. Crackenburne şi unii dintre tovarăşii lui le-au auzit acum mai multe decenii, când ei înşişi erau tineri. — Da, ştiu. — Până la urmă au ajuns la concluzia că basmul cu un ucigaş profesionist de angajat nu era decât asta, o legendă sinistră. Era alimentat de zvonurile care circulau printre servitorii care bârfeau prin taverne şi le spuneau astfel de basme prietenilor lor. Nu încape îndoială că lui Zachary îi făcea plăcere să evoce vechile poveşti pentru că asta se potrivea cu simţul melodramei pe care îl avea el. Ştii cât prospera de pe urma senzaţiilor tari. — Da, ştiu. În cameră era cald, însă ea îşi freca braţele de parcă îi era frig. Era dependent de emoţii şi dramă aşa cum unii sunt dependenţi de opiu. Ezită. Nu încape îndoială că i-a făcut mare plăcere să reinventeze legenda Omului Memento-Mori. Acum s-ar părea că altcineva are acelaşi gust pentru melodramă. — Poate. — Tobias, nu mă feresc să-ţi spun că sunt înspăimântată. — Evident că altcineva ştie de Zachary Elland şi de legătura lui cu tine. Studie craniul miniatural din sicriul de aur. Eşti sigură că nu era niciun bilet? — Absolut sigură. Se uită deprimată la inel. A lăsat pe treptele mele capul ăla de mort ca să mă înspăimânte. — De ce ar fi făcut asta? — Nu ştiu. O străbătu un tremur vizibil. Toată ziua m-am gândit la întrebarea asta. Chiar aşa, nu prea m-am gândit la altceva. Făcu o pauză. Dar dacă… dar dacă cel care a lăsat inelul ăsta mă învinuieşte de moartea lui Zachary şi urmăreşte vreo răzbunare dementă? — Zachary şi-a luat viaţa când şi-a dat seama că eram pe cale să-l aduc în faţa justiţiei sub acuzaţia de crimă. Tu n-ai avut nicio legătură cu moartea lui. — Poate că cel care a lăsat inelul nu ştie asta. — Într-adevăr. Dar concluzia asta nu părea corectă, se gândi el. Ridică din nou spre lumină micul craniu. Capul de mort se holba la el cu orbitele lui goale, ironizându-1 cu un rânjet macabru. Trebuie să ne gândim şi la posibilitatea ca acest craniu să constituie un fel de anunţ. — Ce vrei să spui? El cântări inelul în palmă. — Eşti unul dintre foarte puţinii oameni care ar înţelege semnificaţia acestui inel, pentru că puţini ştiau că Zachary Elland îşi spunea Omul Memento-Mori şi folosea astfel de inele ca semnătură. Mă întreb dacă un alt ticălos nu îşi propune să preia mantaua profesiei lui Zachary. — Vrei să spui că s-ar putea să existe alt criminal care caută să rivalizeze cu Omul Memento-Mori? Ce idee cumplită! Făcu o pauză. Dar dacă e adevărat, ar fi fost mult mai logic să-şi lase cartea de vizită la tine, nu la mine. Tu ai fost cel care l-ai vânat pe Zachary. — Din câte înţeleg, şi pe mine mă va aştepta un inel când mă voi întoarce la Londra, spuse el încet. Azi-dimineaţă am pornit la drum foarte devreme. Poate că ţi-a adus mai întâi ţie inelul ăsta, iar când a ajuns la mine cu plecasem deja. Ea se întoarse brusc şi făcu un pas către el. În ochi i se citea limpede neliniştea. — Tobias, cel care a lăsat inelul avea în minte ceva îngrozitor. Dacă ai dreptate şi asta e o carte de vizită, avem de-a face cu un nou Om Memento-Mori. Trebuie să-l găseşti înainte ca cineva să fie omorât. 2 Lavinia auzi o uşă deschizându-se chiar când ajunse la piciorul scării scăldate în umbră. La jumătatea coridorului de piatră apăru lumina slabă a unei luminări. Un domn ieşi pe furiş din dormitor şi pomi către ea. încă se circula. Nu era pentru prima dată când se vedea nevoită să se repeadă într-o debara sau să dea fuga colţul în ultimele câteva minute. În noaptea asta, culoarele de la Beaumont Castle erau aglomerate ca o stradă din Londra. Tot acel du-te-vino dintre dormitoare ar fi fost amuzant dacă ea însăşi n-ar fi încercat să-şi croiască drum spre o întâlnire clandestină. Era vina ei, îşi zise. Tobias propusese să o viziteze în dormitorul ei după ce casa se liniştea. Ar fi fost un plan excelent dacă ar fi lăsat-o să rămână în camera spaţioasă şi confortabilă care îi fusese dată atunci când sosiseră amândoi în după-amiaza asta. Însă pe la începutul serii, din motive de neînţeles, fusese mutată într-un dormitor foarte mic. Aruncase o privire spre patul din noua ei cameră şi îşi dăduse seama că ar fi fost extrem de neconfortabil pentru două persoane, mai ales când una dintre ele era un bărbat înzestrat cu umeri largi. Îl informase pe Tobias că va veni ea în camera lui, neimaginându-şi o clipă că sarcina avea să fie atât de greu de îndeplinit fără să atragă atenţia. Era perfect conştientă că majoritatea oaspeţilor nu îşi făceau griji pe nedrept în legătură cu perspectiva de a fi zăriţi navigând între dormitoare. Era de la sine înţeles că toată lumea ignora tacit genul ăsta de întâmplări. Aşa stau lucrurile când te învârţi în cercuri sociale înalte, îşi zise. Însă avea sentimentul că n-ar fi bine pentru afacere ca o doamnă care îşi câştigă existenţa făcând cercetări private şi discrete să se comporte de o manieră indiscretă. Trebuia luată în calcul şi posibilitatea ca unele dintre persoanele elegante care fuseseră invitate în seara asta pe domeniul Beaumont să fie viitori clienţi. Îi păru deodată foarte bine că avusese ideea să-şi aducă masca de argint care îi ascundea faţa pe jumătate, ca şi sabia şi scutul pe care le purtase la balul mascat în care fusese costumată în Minerva. Ridicând masca pentru a-şi ascunde trăsăturile, păşi în heleşteul de întuneric din spatele scării. Domnul cu luminarea nici nu o observă. Era prea preocupat să ajungă la destinaţia lui. Când el începu să urce scara, auzi o bufnitură puternică, urmată de un geamăt înăbuşit. — La naiba! Domnul se aplecă şi bâjbâi pe la vârful picioarelor. Apoi, bombănind alte câteva înjurături, pomi şchiopătând pe scări în sus. Ea aşteptă până când fu convinsă că omul dispăruse, apoi ieşi cu grijă din ascunzătoare. În momentul acela, la mică distanţă pe culoar se deschise o altă uşă. — Chinurile iadului! şopti ea. În ritmul ăsta nu va ajunge niciodată în dormitorul lui Tobias. În lumina slabă aruncată de un felinar de perete, văzu două siluete ieşind din cameră. Femeia scoase un chicot adânc din gât. — Vino cu mine, domnule; n-o să-ţi pară rău, îţi promit. O servitoare, aprecie Lavinia. Era evident că oaspeţii nu erau singurii care luau parte la orgiile din miez de noapte ale unei petreceri de ţară. Îşi înăbuşi cu un efort iritarea, ridică din nou masca şi se întoarse în umbra din spatele scării. — Nu văd de ce nu ne-am distra în dormitorul meu, spuse bărbatul. Vorbea împleticit ca un om băut. Am un pat plăcut încălzit. — Am să te încălzesc eu repede bine şi cum trebuie, domnule. Nu-ţi face griji în privinţa asta. Bărbatul chicoti răguşit. — Atunci să mergem. Unde-i dormitorul tău? — O, nu putem folosi dormitorul meu, domnule. În noaptea asta îl împart cu alte trei servitoare din cauză că avem casa atât de aglomerată. O să ieşim pe acoperiş. E cam frig, dar am acolo sus nişte cuverturi călduroase care ne aşteaptă. — La naiba, vrei să-mi spui că trebuie să mă caţăr tocmai până în vârful blestematului ăsta de castel doar ca să mă bucur de o târfa? — O să merite, domnule. Am eu un aparat foarte special care sigur o să distreze un om de lume ca dumneata. — Aparat, ’ai? Nerăbdarea şi emoţia domnului răzbăteau chiar şi prin ceaţa beţiei. Ce fel de echipament foloseşti, fata mea? Eu, unul, prefer biciuşca. Servitoarea şopti ceva ce Lavinia nu putu auzi. — Ei bine, fie. Glasul bărbatului se îngroşă şi mai mult de poftă. Asta chiar sună interesant. Aştept cu nerăbdare o demonstraţie. — Curând, domnule. Servitoarea îl zori spre scară. de îndată ce ajungem la acoperiş. Perechea îşi continuă drumul către piciorul scării. Lavinia zări în treacăt un domn corpolent care părea să fie de vreo şaizeci de ani. Era îmbrăcat într-o haină de catifea de culoarea prunei şi pantaloni bufanţi de modă veche. Avea o cravată complicat legată. Capul lui chel licărea în lumina aplicei de pe perete. Servitoarea era îmbrăcată ca restul personalului de la Beaumont Castle. Purta o rochie simplă, de culoare închisă, şi şorţ. Faţa ei era aproape în întregime ascunsă de borul lăsat al unei bonete mari. Domnul puse un picior pe treapta de jos şi se împiedică greoi. Pasul greşit îl făcu să râdă pe înfundate. — Un tribut adus excelentului coniac al lui Beaumont, aşa-i? Să încerc din nou. — Nu, nu pe scara asta, domnul meu. Servitoarea îl trase de braţ. O să folosim scara din spate. M-ar costa postul dacă valetul sau menajera m-ar vedea cu dumneavoastră. — Prea bine. Îndatoritor, chelul se lăsă condus pe coridor. Servitoarea îşi ridică fustele, dând la iveală pantofii solizi şi ciorapii. Îşi zori însoţitorul pe lângă mica pată de lumină aruncată de o altă aplică. De sub borul bonetei se iţeau câteva bucle groase şi spiralate de un blond-auriu. Domnul beat se lăsă pilotat pe după un colţ într-un alt hol întunecos. Uşurată că se găsea iar singură pe coridor, Lavinia ieşi iute de după scară şi pomi în grabă spre dormitorul lui Tobias. În ritmul ăsta va avea nevoie de un pahar de vin ca să-şi calmeze nervii când va sosi la destinaţie. Pe sub uşa lui Tobias răzbătea o dungă subţire de lumină. Lavinia ridică mâna, apoi ezită. Ocupantul dormitorului învecinat putea să audă ciocănitul şi să devină curios. Ţinând ferm într-o mână scutul şi masca, încercă clanţa care se răsuci uşor. Aruncând o ultimă privire pe culoar ca să fie sigură că nu o vede nimeni, deschise uşa. Priveliştea cuplului înlănţuit într-o îmbrăţişare strânsă în faţa focului o făcu să încremenească. Bărbatul era cu spatele la ea. Îşi scosese haina şi cravata şi îşi desfăcuse gulerul. Linia puternică a umerilor lui avea ceva foarte cunoscut. Nu-i putea vedea faţa fiindcă cl stătea cu capul înclinat intim spre o femeie cu părul negru, lung, ale cărei braţe erau petrecute pe după gâtul lui. — Îmi cer scuze. Umilită, Lavinia îşi feri repede privirea şi se retrase pe coridor. Am greşit camera. Îmi pare îngrozitor de rău că v-am deranjat. — Lavinia? Glasul lui Tobias plesni ca un bici pe distanţa scurtă. Nu era de mirare că linia acelor umeri i se păruse familiară. Se întoarse în loc, conştientă că rămăsese cu gura căscată. — Tobias? — Drăcia dracului! Dintr-o singură mişcare iute, se desprinse din braţele femeii. Intră şi închide uşa după tine. Vreau să cunoşti pe cineva. — Oh, vai de mine! Femeia se îndepărtă de Tobias şi o corectă pe Lavinia cu un amuzament detaşat. Cred că am şocat-o pe biata Minerva. Simţindu-se parcă prinsă în vraja unui misterios magician, Lavinia intră iar în cameră şi închise uşa cu mare grijă, Tobias, arătând foarte întunecat şi periculos, se duse la o masă mică, rotundă şi luă o carafă. — Lavinia, dă-mi voie să ţi-o prezint pe doamna Gray. Îşi turnă puţin coniac. A venit aici la mine în seara asta într-o problemă profesională. Aspasia, ea e, ăăă, asociata mea, doamna Lake. Lavinia recunoscu tonul rece, fără inflexiuni. Ceva nu era deloc în ordine în camera asta. Se întoarse iar spre Aspasia. — Presupun că sunteţi una dintre clientele lui Tobias, doamnă Gray. — Cred că am devenit de curând. Îi aruncă lui Tobias o privire indescifrabilă. Dar, te rog, trebuie să-mi spui Aspasia. Lavinia îşi dădea seama că femeia era foarte sigură pe ca şi la fel de sigură de locul ei în viaţa lui Tobias. Ăştia doi au avut de mult o legătură, se gândi ca. O legătură care o excludea pe ea. — Înţeleg. O străbătu un fior rece. Se întoarse spre Tobias, străduindu-se să vorbească cu calm. Ai să ai nevoie de j ajutorul meu în cazul ăsta? — Nu, spuse Tobias. Luă o înghiţitură de coniac. Am să rezolv singur problema asta. Un duş rece! Poate că presupusese prea multe, se gândi ea. După încheierea cu succes a afacerii hipnotizatorului nebun din urmă cu câteva săptămâni, se pomenise cu tendinţa i crescândă de a se considera partenera de afaceri cu normă întreagă a lui Tobias. Însă lucrurile nu stăteau aşa şi ar fi făcut bine să nu uite asta, se gândi ea. În realitate, aranjamentele lor de afaceri oglindeau mai mult sau mai puţin relaţia lor personală. Uneori lucrau împreună, aşa cum uneori făceau dragoste împreună. Însă fiecare avea cariera lui, exact cum avea casa lui. Cu toate astea, Tobias nu ezitase să se implice în ultimele două cazuri ale ei, şi faptul că el nu saluta ajutorul ei de data asta venea ca o surpriză dureroasă. — Prea bine. Se reculese, afişă ceea ce spera că era un zâmbet politicos, detaşat şi deschise uşa. În cazul ăsta, vă urez amândurora o seară bună şi vă las să vă întoarceţi la problemele voastre. Maxilarul lui Tobias încremeni – un semnal de avertizare pe care ea ajunsese să-l recunoască. Nu era în toane bune. Destul de corect, se gândi ea. Propria ei stare de spirit din momentul acela n-ar fi putut fi descrisă ca însorită. Mâna lui puternică se strânse pe gâtul carafei cu coniac. Preţ de o clipă, ea se gândi că poate se va răzgândi şi îi va cere să rămână. Însă în cele din urmă el nu făcu nicio mişcare să o reţină. Supărarea înlocui durerea pricinuită de vorbele lui. Ce era cu el? Pentru ea era evident că avea nevoie de ajutorul ei. — Am să vin la tine mai târziu, spuse Tobias hotărât, după ce Aspasia şi cu mine ne vom încheia treaba. Practic, îi ordona să se întoarcă în dormitorul ei şi să aştepte până când o avea el chef să vină. Revolta o sufocă. Chiar îşi imagina că îi va deschide uşa în noaptea asta după ce o expediase din camera lui într-un mod atât de sumar? — Nu te deranja, domnule. Era mulţumită că zâmbetul ei rămăsese lipit la locul lui. E târziu, şi cum a trebuit să îndurăm călătoria, precum şi diversele distracţii de aici de la castel, sunt sigură că vei fi absolut extenuat după ce vei termina de discutat cu doamna Gray. Nici nu mă gândesc să te las să faci efortul de a urca scara aceea înaltă. Ne vedem la micul dejun. Mânia ardea în ochii de gheaţă şi ceaţă ai lui Tobias. Mulţumită că făcuse impresie, Lavinia păşi uşor pe coridor şi închise uşa cu mult mai multă forţă decât era nevoie. La jumătatea scării hotărî că nu-i plăcea Aspasia Gray.

1     Călugărul Nebun de la Monkcrest stătea în faţa focului din şemineu, frământat de gânduri negre. Era ca şi cum s‑ar fi aflat la marginea unei fântâni şi şi‑ar fi cufundat privirea în apele întunecate. Deocamdată nu căzuse pradă adâncurilor, dar în ultima vreme simţea, din când în când, că echilibrul său era îngrijorător de precar. Vreme de mulţi ani se împotrivise ispitei de a arunca o privire în acele umbre. Studiile sale, precum şi sarcina de a creşte doi băieţi zburdalnici, orfani de mamă, îi dirijaseră în mare măsură atenţia spre probleme mai importante. În urmă cu o lună şi jumătate însă, moştenitorul său, Carlton, şi fiul său mai mic, William, plecaseră pe continent însoţiţi de bătrânul lor preceptor. Întreprindeau „Marea călătorie în jurul lumii“. Călugărul Nebun constatase cu surprindere cât de pustii i se păreau acum vechile săli ale somptuoasei sale locuinţe, fosta abaţie Monkcrest. Rămăsese singur, dacă făcea abstracţie de credincioşii săi slujitori şi de excelentul său câine de vânătoare, Elf. Ştia că, atunci când aveau să se înapoieze Carlton şi William, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel ca înainte. În vârstă de nouăsprezece şi respectiv şaptesprezece ani, fiii săi se aflau în pragul bărbăţiei. Erau puternici, inteligenţi şi independenţi – vulturi tineri, gata să‑şi ia zborul. Ştia că această pornire de a privi partea întunecată a lucrurilor era o trăsătură moştenită de la strămoşii săi – acel lung şir de bărbaţi care, înaintea lui, deţinuseră titlul de „Conte de Monkcrest”, printre care se aflau câţiva răspunzători pentru nefericitul epitet care îi urmărise pe toţi ceilalţi: Călugării Nebuni. Câinele tolănit în faţa focului deveni agitat, de parcă ar fi simţit neliniştea stăpânului său. Animalul îşi înălţă capul masiv şi se uită la Leo Drake cu o privire tulburător de directă. — E din cauza furtunii, Elf. Toată energia asta încarcă atmosfera cu electricitate. Este explicabil faptul că are un efect neplăcut asupra unui om cu temperamentul meu. Deşi nu părea pe de‑a‑ntregul mulţumit de această explicaţie, Elf îşi rezemă iar capul pe labele‑i uriaşe. Ţintele metalice de pe zgarda lată de piele din jurul gâtului său sclipiră vag în lumina pâlpâitoare a focului. Leo privi cu atenţie firele argintii ivite în părul din jurul botului lui Elf. Nu demult, privindu‑se în oglindă în timp ce se bărbierea, remarcase şi în părul său negru ace de gheaţă asemănătoare. — Crezi, Elf, că suntem pe cale de a îmbătrâni? Elf nu se osteni să deschidă ochii. — Slavă Domnului că asta‑i părerea ta. M‑ai liniştit, zise Leo, luând de pe masa alăturată paharul de coniac pe jumătate gol şi sorbind din el. O clipă, mă cuprinsese îngrijorarea. Afară, vântul urla. Era o oră de când o furtună îşi dezlănţuise toanele izbind în zidurile străvechii şi somptuoasei clădiri de piatră care, de‑a lungul mai multor generaţii, îi adăpostise pe Călugării Nebuni. Din când în când, fulgerele continuau să se descarce cu zgomot sec, în depărtări, umplând biblioteca cu o lumină stranie. Dar partea mai rea trecuse; furtuna slăbea în intensitate. Leo reflecta la faptul că, în ultima vreme, cercetările sale în tainicele domenii ale civilizaţiilor antice îi abăteau tot mai puţin atenţia de la întunecatele ape ale fântânii. — S‑ar putea ca problema să se datoreze mai degrabă unui exces de studiu, şi nu invers. Poate că‑i vremea să pornim iar la vânătoare, Elf. Ca o exprimare a acordului total faţă de o asemenea sugestie, coada lui Elf izbi o dată tare în pardoseală. — Din nefericire, de luni de zile n‑a mai apărut în district vreo pradă interesantă, continuă Leo, după care mai luă o înghiţitură de coniac. Cu toate acestea, trebuie să găsesc ceva cu care să mă distrez, altminteri aş putea sfârşi asemeni unuia din personajele romanelor care‑ţi îngheaţă sângele în vine şi care se bucură de atâta căutare în bibliotecile volante. Elf îşi mişcă nervos o ureche. Leo bănuia că pe câinele său îl interesau şi mai puţin decât pe el povestirile de groază ce descriu mistere întunecate cunoscute sub denumirea de romane „sumbre”. — Mă şi văd petrecându‑mi nopţile preumblându‑mă alene dintr‑o încăpere pustie şi plină de pânze de păianjen în alta, căutând în întuneric spectre şi apariţii stranii şi aşteptând ca frumoasa şi neajutorata eroină să‑mi cadă în gheare. Ideea de a ţine în ghearele sale o frumoasă şi neajutorată eroină nu contribui cu nimic la îmbunătăţirea stării sale de spirit. Adevărul era că, de foarte multă vreme, nu avusese în ghearele sale nicio fiinţă de gen feminin, fie ea sau nu neajutorată. Poate că tocmai această nefericită împrejurare era cauza neliniştii lui din seara asta. Aruncă o privire spre rafturile de cărţi, încărcate cu nenumărate volume. Nimic nu‑l atrăgea. Plictiseala părea să‑i fi pătruns până în măduva oaselor. Se gândi să‑şi umple din nou paharul de coniac. Elf se întinse şi‑şi înalţă capul. De astă dată nu se uită la Leo, ci privi spre fereastra bibliotecii. — Te nelinişteşte furtuna? Ai văzut tu altele şi mai rele. Elf nu‑l băgă în seamă. Cu strădanii lenevoase, se ridică în picioare şi, câteva secunde, rămase nemişcat. Apoi se îndreptă spre fereastră. Pe covorul oriental, labele lui mari nu făceau niciun zgomot. Sesizând atitudinea de alertă a câinelui, Leo se încruntă. Cineva se apropia de Monkcrest Abbey[1]; în miez de noapte, în mijlocul uneia dintre cele mai puternice furtuni de primăvară. — Imposibil, îşi zise Leo. Nimeni n‑ar îndrăzni să vină aici fără a fi invitat; iar eu n‑am mai lansat nicio invitaţie de când am comis greşeala de a‑l primi, luna trecută, pe idiotul acela de Gilmartin. Amintirea scurtei vizite a acestuia îl făcu să schiţeze o grimasă. Charles Gilmartin pretinsese că ar fi fost un erudit, însă se dovedise un şarlatan şi un prost. Leo nu suporta niciuna din aceste categorii de oameni. Îşi zise că, dacă îşi irosise cât de cât timpul cu un asemenea individ, trebuie să fi fost realmente cumplit de dornic de compania unui om inteligent. Strălucirea unui nou fulger, mai îndepărtat, ilumină cerul întunecat, urmată nu de un tunet, ci de huruitul înăbuşit al unor roţi de trăsură pe pietrele caldarâmului curţii din faţă. Cineva avusese, într‑adevăr, neobrăzarea de a veni, pe neanunţate, la conac. — Fir‑ar al dracului! ocărî Leo, cuprinzând între degete gâtul fragil al clondirului de cristal şi turnându‑şi coniac în pahar. Indiferent cine‑ar fi, fără îndoială că se va aştepta să‑i ofer adăpost în noaptea asta, ascultă‑mă pe mine, Elf. Tăcut, Elf privea afară pe fereastră. — Finch o să ne scape de el. Finch venise să lucreze la conac pe vremea când Leo era doar un băieţel. Cu timpul căpătase mare experienţă în îndepărtarea musafirilor nepoftiţi. Potrivit legendei Monkcrest-ului, Călugării Nebuni erau bine cunoscuţi pentru lipsa lor de ospitalitate. În poveştile referitoare la proastele lor maniere exista mai mult decât un simplu sâmbure de adevăr. Stăpânii de la Monkcrest Abbey aveau o îndelungată tradiţie în ceea ce priveşte evitarea celor care ameninţau să‑i plictisească. O asemenea conduită nu era de natură să stimuleze o viaţă socială activă. Elf mârâi uşor. Nu era mârâitul de avertizare, după cum remarcă Leo. Sunetul scos de el părea a fi mai mult exprimarea unei întrebări canine. De afară, se auzi zgomotul făcut de oprirea trăsurii. Tropăitul pe loc al copitelor răsună pe pietrele caldarâmului. Dinspre grajduri veni zvon de glasuri. Un vizitiu strigă ceva, cerând ajutor. — Hei, omule, mişcă‑ţi fundu’! Am în trăsura asta o doamnă respectabilă şi camerista ei. Vor avea nevoie de un foc zdravăn şi de ceva mâncare, aşa cum se cuvine. Dă‑i zor! Afurisitele astea de fulgere îmi sperie caii. — O doamnă? se întrebă Leo, rămânând nemişcat. Despre ce dracu’ vorbeşte individul? Cu urechile ciulite, Elf continuă să privească atent prin fereastră. Fără chef, Leo lăsă pe masă paharul cu coniac, se ridică în picioare şi se îndreptă cu paşi mari spre geam. Se opri lângă Elf şi îşi rezemă mâna pe capul masiv al animalului. Jos, curtea conacului devenise scena unei activităţi neobişnuite. Felinarele trăsurii dădeau la iveală conturul unui vehicul mic, plin de noroi. Din grajduri ieşiră doi rândaşi, cu lanterne, care se pregăteau să se ocupe de noii sosiţi. Vizitiul, înfăşurat într‑o manta amplă, coborî din cabina sa şi deschise portiera trăsurii. — Indiferent cine‑or fi, probabil că au fost îndrumaţi greşit, îi spuse Leo lui Elf. Finch îi va lămuri în curând şi‑i va trimite să‑şi vadă de drum. Finch îşi făcu apariţia pe treptele de intrare ale conacului. Din câte se părea, vârstnicul majordom se bucurase de câteva clipe de tihnă în bucătărie – într‑una din mâini ţinea o felie de brânză, iar cu cealaltă se străduia să‑şi încheie haina peste abdomenul burduhănos. Finch îşi vârî ultima bucăţică de brânză în gură şi începu să‑şi agite braţele. Vorbele îi erau întrucâtva înăbuşite de mâncarea ce‑i umplea gura; deşi fereastra era închisă, Leo reuşi să le desluşească. — Ei, ia ascultă, ce‑i asta? exclamă Finch, coborând treptele. Cine vă‑nchipuiţi că sunteţi, de sosiţi pe neanunţate, la o oră atât de necreştinească? Împins de o curiozitate crescândă, Leo deschise fereastra, pentru a auzi mai bine. Ploaia aproape că încetase, însă rafalele de vânt umede îi udară părul. Elf îşi scoase nasul pe fereastră, să adulmece aerul nopţii. — Aveţi musafiri, omule! anunţă vizitiul, întinzând mâna pentru a‑i da ajutor uneia din ocupantele trăsurii. — Vă aflaţi la reşedinţa contelui de Monkcrest, decretă Finch. Dânsul nu aşteaptă niciun vizitator. Aţi greşit adresa. Înainte ca vizitiul să apuce să dea vreo replică, din trăsură coborî o femeie, cu chipul acoperit de gluga pelerinei. În mod evident, nu părea intimidată de primirea nepoliticoasă a lui Finch. — Dimpotrivă, afirmă ea, cu un glas calm şi tăios, care nu suporta contrazicere. Monkcrest Abbey este destinaţia noastră. Fii bun şi informează‑l pe domnul conte că are oaspeţi. Sunt doamna Beatrice Pool. Mă însoţeşte camerista mea. Intenţionăm să ne petrecem noaptea aici. Finch îşi îndreptă spatele, depăşind‑o cu mult în înălţime pe Beatrice Poole, care, după cum observă Leo, nu era prea înaltă. Centimetrii lipsă îi compensa însă printr‑o atitudine poruncitoare cu care s‑ar fi mândrit chiar şi Wellington[2]. — Domnul conte nu primeşte oaspeţi neinvitaţi, replică Finch, pe un ton aspru. — Prostii! Pe mine mă va primi. — Doamnă… — Te asigur că nu voi pleca de aici înainte de a sta de vorbă cu el, declară Beatrice, aruncând o privire în interiorul trăsurii. Vino, Sally. Am suportat îndeajuns furtuna. Genul ăsta de condiţii atmosferice s‑ar potrivi foarte bine cu decorul unui roman, însă în viaţa reală este extrem de incomod. — Asta aşa‑i, doamnă, zise o femeie durdulie şi robustă, lăsându‑se ajutată să coboare din trăsură. Nu‑i o noapte plăcută nici pentru oameni, nici pentru animale, n’est‑ce pas[3]? Mizerabilul accent franţuzesc îl făcu pe Leo să‑şi înalţe sprâncenele. Era gata să parieze că, indiferent cine ar fi fost Sally, persoana respectivă nu petrecuse în Franţa nici măcar o oră. — În curând vom fi la căldură, într‑o încăpere uscată, spuse Beatrice. — Staţi pe loc! exclamă Finch, desfăcându‑şi larg braţele pentru a bloca accesul spre treptele de intrare. Nu puteţi să vă invitaţi, pur şi simplu, singură, la Monkcrest Abbey! — Cu siguranţă n‑am bătut atâta drum pentru a fi alungată, îl informă Beatrice. Am o treabă cu domnul conte. Dacă nu ai de gând să ne însoţeşti în casă într‑un mod civilizat, fii atât de bun şi dă‑te la o parte. — Cel care dă ordine pe‑aici este domnul conte, ripostă Finch, pe tonul lui cel mai dur. — Am auzit că Înălţimea sa contele de Monkcrest este cunoscut ca un excentric, spuse Beatrice, dar refuz să cred că ar încredinţa două femei neajutorate, nevinovate şi extenuate fălcilor lacome ale acestei înspăimântătoare furtuni. — Doamna are o întorsătură a frazei mai degrabă teatrală, nu‑i aşa? comentă Leo, scărpinând cu un aer absent urechile lui Elf. Ceva îmi spune că această doamnă Poole nu este nici neajutorată, nici nevinovată. Şi nu pare a fi nici deosebit de extenuată. Elf mişcă o ureche. Orice doamnă care îndrăzneşte să vină la Monkcrest într‑o noapte ca asta, fără a fi invitată, însoţită numai de camerista sa, nu‑i câtuşi de puţin o floare plăpândă. Elf îşi schimbă locul, apropiindu‑se mai mult de fereastra deschisă. Finch, cu braţele larg desfăcute se retrase în susul treptelor. — Doamnă, trebuie să insist să vă înapoiaţi în trăsură. — Nu fi caraghios! replică Beatrice, înaintând spre el cu alura unui feldmareşal. — Sărmanul Finch nu are nicio şansă, Elf, comentă Leo, cu un zâmbet uşor. — Ascultaţi‑mă! continuă Finch, în al cărui glas începea să se simtă disperarea. La marginea satului se află un han. Vă puteţi petrece noaptea acolo. Îl voi informa pe domnul conte că doriţi să staţi de vorbă cu dânsul mâine dimineaţă. Dacă va fi de acord, vă voi da de ştire. — Îmi voi petrece noaptea sub acest acoperiş, şi la fel vor face cei care mă însoţesc, ripostă doamna, arătând cu mâna spre vizitiu. Condu‑l pe John, cel de aici, într‑un loc curat şi uscat în care să se poată instala. Are nevoie de o halbă de bere şi de o mâncare caldă. Mă tem că acest om cumsecade a avut parte de tot ce‑a fost mai rău în timpul neplăcutei noastre călătorii. Nu vreau să se aleagă cu o răceală. Camerista mea va rămâne, bineînţeles, împreună cu mine. — N‑am pretenţii prea mari, interveni vizitiul, gratificându‑l pe Finch cu un zâmbet triumfător. Câteva felii de şuncă, puţin pateu de ţipar, dacă se‑ntâmplă să ai aşa ceva la îndemână, şi nişte bere îmi vor fi de ajuns. Deşi am o slăbiciune pentru budinci. — Ai grijă să capete o budincă şi orice altceva îşi doreşte, zise Beatrice. Merită asta, după nefericita întâlnire cu acel tâlhar de drumul mare. — Un tâlhar de drumul mare? repetă Finch, holbându‑se la ea. — A fost o experienţă absolut îngrozitoare, preciză Sally, ducându‑şi o mână la piept şi cutremurându‑se în mod vizibil. Ce ticăloşi!… Nu se dau în lături de la a răpi femei nevinovate, aşa cum suntem madame şi moi[4], zău aşa! Al dracului de mare noroc am avut că n‑am păţit‑o… — Ajunge, Sally, o întrerupse Beatrice cu vioiciune. Nu‑i nevoie să înfloreşti povestea adăugind comentarii melodramatice. Amândouă am trecut prin asta fără nicio urmare supărătoare. — Ce‑i cu toată vorbăria aceasta despre un tâlhar de drumul mare? întrebă Finch. Pe domeniile de la Monkcrest nu există niciun tâlhar de drumul mare. Niciunul n‑ar îndrăzni să vină aici. — Da’, ce‑i povestea asta, cu un tâlhar? repetă şi Leo, în şoaptă, aplecându‑se mai mult în afara ferestrei. — Hoţul acţiona de cealaltă parte a râului, explică Beatrice. Chiar dincolo de pod. Un ticălos. Din fericire, aveam la mine pistolul, iar John era şi el înarmat, aşa că am reuşit să‑l punem pe fugă. — Da’ să ştii că ticălosul nu mi‑a dat prea multă atenţie, interveni vizitiul, adresându‑i lui Finch un zâmbet larg. Cea care l‑a băgat în toţi sperieţii a fost doamna Poole. Probabil că niciodată n‑a mai avut de‑a face cu o doamnă cu pistol. Poate că, înainte de a‑ncerca să jefuiască următoarea trăsură, se va gândi de două ori. — Dacă l‑aţi întâlnit de cealaltă parte a râului, înseamnă că nu se afla pe domeniile Monkcrest, trase Finch concluzia, trecând cu vederea amănuntele de mai mică importanţă. — Eu una nu văd care‑i diferenţa, replică Beatrice. Un tâlhar este un tâlhar, oriunde ar fi. — Atâta vreme cât rămâne departe de domeniile Monkcrest, domnul conte nu va fi nevoit să se ocupe de această problemă, explică Finch. — Ceea ce e foarte comod pentru dânsul, remarcă Beatrice. — Se pare că dumneavoastră, doamnă, nu înţelegeţi situaţia, ripostă Finch, pe un ton tăios. Domnul conte este deosebit de meticulos în legătură cu anumite lucruri. — La fel sunt şi eu. După ce te vei fi ocupat de John, poţi avea grijă să se trimită sus, lui Sally şi mie, o tavă cu ceai fierbinte şi ceva substanţial de mâncare. După ce ne vom fi înviorat, voi avea o întrevedere cu domnul conte. — Ascultă, interveni Sally, pune pe tava aia şi o halbă de bere, s’il vous plait[5]. În scop pur terapeutic. Beatrice îşi ridică uşor fustele şi se pregăti să treacă pe lângă Finch. — Eşti atât de amabil să te dai la o parte din drum? — Monkcrest Abbey nu‑i un nenorocit de han, doamnă Poole! răcni majordomul. — În acest caz serviciile şi mâncarea ar trebui să fie de o calitate mult superioară în comparaţie cu cele cu care am fost nevoite să ne confruntăm noaptea trecută, pe drum. Fii bun şi informează‑l pe domnul conte că voi fi gata să mă întâlnesc cu dânsul peste o jumătate de oră. În clipa aceea, vântul se învolbură în gluga pelerinei lui Beatrice, smulgându‑i‑o de pe faţă. Pentru prima oară, Leo îi văzu trăsăturile, în lumina ce se revărsa prin fereastra deschisă. Înainte ca Beatrice să‑şi tragă gluga la loc, Leo reuşi să desluşească un profil pur, alcătuit dintr‑o frunte înaltă şi inteligentă, un nas ce denota siguranţă de sine şi un maxilar cu un contur fin. Avea între douăzeci şi treizeci de ani, apropiindu‑se periculos de mult de treizeci – fu concluzia la care ajunse Leo – şi părea înclinată să cedeze calităţii ei înnăscute de a‑şi manifesta autoritatea. În mod categoric, o femeie de lume. Genul acela care izbuteşte întotdeauna să facă în aşa fel încât lucrurile să decurgă aşa cum vrea ea. — Vă asigur, doamnă, că domnul conte dispune de mijloacele de a fi la curent cu tot ce se întâmplă în propria‑i casă şi pe domeniile Monkcrest, zise Finch, pe un ton ameninţător. Mijloace care nu sunt la îndemâna oamenilor obişnuiţi, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. — Presupun că te referi la acele zvonuri interesante în legătură cu obiceiul contelui de a se îndeletnici cu probleme de ordin supranatural. Eu una nu cred nimic din toate astea. — Poate că ar trebui să credeţi, doamnă. Pentru binele dumneavoastră. — Nu încerca să mă sperii, bătrâne, replică Beatrice, chicotind. Îţi pierzi timpul. Nu mă îndoiesc că sătenii savurează asemenea poveşti, însă eu mă consider o autoritate în materie şi nu dau crezare prostiilor pe care le‑am auzit. — O autoritate? se miră Leo, încruntându‑se. Ce dracu’ vrea să spună prin asta? Elf adulmecă aerul. Devenise evident faptul că Beatrice ajunsese la capătul răbdării. — Sally, decretă ea, nu am de gând să mai stăm nicio clipă aici, afară. Hai să intrăm în casă. Acestea fiind zise, trecu la acţiune cu o rapiditate care îl luă pe Finch prin surprindere. Fără să vrea, Leo privi cu admiraţie cum femeia îl ocoleşte sprinten pe majordom. Trecând pe lângă el, urcă treptele de piatră şi se făcu nevăzută prin uşa ce dădea în hol. Sally o urmă îndeaproape. Cu gura deschisă, Finch se holba în urma celor două nepoftite. Vizitiul îşi exprimă simpatia, bătându‑l uşor cu palma pe umăr. — Nu te învinui, omule. În scurtul timp în care am fost în slujba ei, am descoperit că doamna Poole este o forţă a naturii. O dată ce a pornit la drum, cel mai bun lucru este să te dai la o parte din calea ei. — De câtă vreme eşti în serviciul ei? îl întrebă Finch, posomorât. — M‑a angajat ieri dimineaţă, ca s‑o aduc aici, la Monkcrest. Dar răstimpul ăsta a fost îndeajuns de lung pentru a mă face să înţeleg o mulţime de lucruri în legătură cu această doamnă. Ceva ce pot spune în favoarea ei este că, spre deosebire de majoritatea celor din lumea bună, are grijă de personalul ei. Pe drum, am fost hrăniţi bine. Şi niciodată nu strigă şi nu ocărăşte oamenii, aşa cum fac unii ale căror nume le‑aş putea aminti. — Trebuie să întreprind ceva în privinţa ei, zise Finch, cu privirile aţintite spre treptele acum pustii. Domnul conte se va înfuria. — În locul tău, nu m‑aş agita în legătură cu stăpânul, îl sfătui vizitiul, pe un ton vesel. Chiar dacă e puţin ciudat, cum susţin unii, doamna Poole o să aranjeze lucrurile cu el. — Nu‑l cunoşti pe domnul conte. — Într‑adevăr, dar, aşa cum ziceam, o cunosc oarecum pe doamna Poole. Călugărul tău Nebun e pe cale să‑şi întâlnească perechea. Leo se trase înapoi şi închise fereastra. — S‑ar putea ca vizitiul să aibă dreptate, Elf, comentă el. Un om prudent ar trebui, fără îndoială, să acţioneze cu multă precauţie în orice tratative cu formidabila doamnă Poole. Elf execută echivalentul canin al unei înălţări din umeri şi se înapoie cu paşi mici în faţa şemineului. Mă întreb de ce o fi venit aici? continuă Leo, trecându‑şi mâna prin părul umezit. Bănuiesc că există o singură cale prin care să aflu răspunsul corect. Ca de obicei, Elf nu zise nimic. Se instală în faţa focului şi închise ochii. Leo oftă şi întinse mâna spre şnurul clopoţelului, pentru a‑l chema pe Finch. — Fără îndoială că voi regreta asta, însă, privind partea pozitivă a situaţiei, seara promite să devină mult mai interesantă decât era în urmă cu o oră.   Beatrice luă o înghiţitură bună din ceaiul fierbinte. — Minunat! exclamă ea. Acesta‑i întăritorul de care aveam nevoie. Sally cercetă conţinutul tăvii pe care o adusese camerista de la bucătărie. — Aici nu‑i niciun amărât de gin, constată ea, fulgerând‑o cu privirea pe nefericita fată. Ia ascultă, unde‑i ginu’ meu? — Bucătăreasa a trimis puţin dintr‑al ei, răspunse camerista, tresărind. Este în carafă. — În sticluţa aia fantezistă, da? se miră Sally, uitându‑se cu îndoială la micul clondir de cristal. Cred că o s‑ajungă. Îşi turnă o porţie zdravănă şi dădu pe gât jumătate din ea. Mais  oui[6]. Vădit uşurată, camerista se dedică aranjării pâinii prăjite şi feliilor de pateu de peşte rece. Al dracului de bun, ţiparu’, aprecie ea, după care sorbi încă o dată din pahar şi se prăbuşi într‑un fotoliu din faţa şemineului. Credeam, doamnă, că n‑o să mai ajungem aici. Ce să mai spun de tâlharul ăla şi de furtună! Ai fi zis că nu se ştie ce forţe supranaturale, diabolice, se străduiau să ne ţină departe de aici, n’est‑ce pas? — Nu fi caraghioasă, Sally! Farfuriile de pe tavă zăngăniră zgomotos. Beatrice auzi un uşor suspin, ca o exclamaţie de uimire. — Oh! şopti camerista. Iertaţi‑mă, doamnă! Beatrice îi aruncă o privire şi constată că fata era foarte tânără. Să fi avut cel mult şaisprezece ani. — S‑a întâmplat ceva? o întrebă. — Nu, doamnă, răspunse camerista, grăbindu‑se să aranjeze platourile şi să ridice borcanul cu gem, care se răsturnase. Totul e‑n ordine. — Cum te cheamă? se interesă Beatrice, încruntându‑se. — Alice, doamnă. — Arăţi de parcă tocmai ai fi văzut o stafie, Alice. Eşti cumva bolnavă? — Nu. Pe cinstea mea, doamnă, spuse Alice, ştergându‑şi mâinile pe şorţ, cu gesturi nervoase. Sunt sănătoasă ca un cal, după cum ar zice maică‑mea. Zău aşa. — Sunt încântată să te‑aud spunând asta. — Dacă e să‑mi cereţi părerea, interveni Sally, măsurând‑o din ochi pe Alice, fata asta pare a fi speriată de moarte. — Eu nu mă sperii de nimic! protestă Alice, îndreptându‑şi spatele, cu mândrie. — Au contrariu, zise Sally, cu mărinimie. — Au contraire[7], murmură Beatrice. — Au contraire, repetă, sârguincioasă, Sally. Alice se uită la Sally cu o curiozitate nedisimulată. — Bucătăreasa spune că eşti o cameristă franţuzoaică de lux. Este adevărat? — Absolument[8], confirmă Sally, radiind de mândrie. Acolo, la Londra, toate doamnele din înalta societate preferă să angajeze cameriste, croitorese şi modiste franţuzoaice, şi de asemenea alt personal. — Oh!… exclamă Alice, impresionată după cum se şi cuvenea. — Alice, zice Beatrice, încruntându‑se, cu siguranţă nu te temi de reacţia stăpânului tău faţă de neaşteptata mea vizită din seara aceasta aici. În ciuda celor spuse de majordom, nu pot crede că domnul conte şi‑ar învinovăţi slujitorii pentru prezenţa mea sub acoperişul său. — Nu, doamnă, se grăbi Alice să răspundă. Nu‑i vorba de asta. Lucrez aici doar de câteva săptămâni, dar ştiu că domnul conte n‑ar da vina pe mine pentru ceva de care n‑am fost vinovată. Toată lumea îl ştie ca pe un om cu foarte multe ciudăţenii… În mod evident îngrozită de propriile‑i cuvinte, Alice se întrerupse brusc. — Ciudăţenii? interveni Sally, pe un ton tăios. Que c’est[9]? — Ei bine, zise Alice, a cărei faţă deveni roşie ca racul, dânsul este unul dintre Călugării Nebuni. Maică‑mea spune că atât tatăl cât şi bunicul lui erau şi ei ciudaţi, da’ eu nici nu m‑am gândit să… — Linişteşte‑te, Alice, îi spuse Beatrice, făcându‑i‑se milă de ea. Îţi făgăduiesc să nu‑i raportez stăpânului tău că l‑ai calificat ca fiind un om ciudat. — Ceea ce voiam să zic – se strădui Alice, cu curaj, să îndrepte răul făcut – este că oricine de pe domeniile Monkcrest ştie că toţi Călugării Nebuni au grijă de oamenii lor. Sunt stăpâni buni, doamnă. — Atunci nu ai de ce să te temi de toanele lui, o încredinţă Beatrice, zâmbind. Totuşi, dacă cineva din personalul acestei case ar avea oarecare îndoieli în privinţa asta, fii sigură că sunt hotărâtă să‑i explic stăpânului tău cum stau lucrurile. După ce voi fi încheiat întrevederea mea cu el, va înţelege totul cât se poate de bine. — Dar, doamnă, replică Alice, facând ochii mari, asta şi este situaţia. Vreau să zic, el ştie oricum totul foarte bine. — Ce mama dracului vrei să zici? o întrebă Sally, aruncându‑i o privire mânioasă. Alice păru că nu observă revenirea la jargonul englezesc, chipul ei tânăr exprimând un amestec de spaimă, admiraţie şi emoţie. — L‑am auzit pe Finch spunându‑i bucătăresei că, atunci când s‑a dus să‑l informeze pe domnul conte despre prezenţa dumneavoastră aici, dânsul ştia de sosirea dumneavoastră. — Quel uluitor[10]! şopti Sally. — Uimitor, conveni Beatrice, amuzându‑se. — Da, doamnă. A fost de‑a dreptul uimitor. Finch zicea că domnul conte ştia totul în legătură cu vizita dumneavoastră. Că aţi venit încoace tocmai de la Londra şi că aveţi o cameristă franţuzoaică, şi că de cealaltă parte a râului aţi fost opriţi de un tâlhar la drumul mare. Ştia chiar şi că doreaţi să vă întâlniţi cu dânsul peste o jumătate de oră. — Cu tâlharul de drumul mare? zise Beatrice, pe un ton blajin. Aş prefera să evit o altă întâlnire cu el, dac‑ar fi posibil. — Nu, doamnă, protestă Alice, cu oarecare iritare. Cu domnul conte. În mod cert, contele reuşise să‑şi creeze în mintea slujitorilor săi o imagine de omnipotenţă. „Nu mai spune!“ gândi Beatrice în sinea ei. — Nimeni nu pricepe cum de poate domnul conte să ştie lucruri de felul ăsta, continuă Alice, dând din cap cu un aer confidenţial, da’ bucătăreasa susţine că‑i ceva caracteristic. Finch zice că stăpânul are metodele lui. — A, da, „metodele” domnului conte, spuse Beatrice, sorbind o gură de ceai. Îmi displace să‑ţi spulber iluziile, Alice, însă eu bănuiesc că, pentru a ajunge la uimitoarele lui previziuni, stăpânul tău n‑a recurs la o intuiţie metafizică. Cred mai degrabă că el a deschis o fereastră, prin care şi‑a scos capul şi a ascultat pe ascuns conversaţia mea cu majordomul. Jignită de presupunerea că era posibil ca mult respectatul conte să se înjosească până la a trage cu urechea, Alice se îmbăţoşă. — Oh, nu, doamnă, protestă ea. Sunt sigură că dânsul n‑ar face aşa ceva. De ce să‑şi fi scos capul afară, în ploaie? — O purtare ciudată, într‑adevăr, murmură Beatrice. Am putea risca să avansăm o posibilă explicaţie a motivului pentru care este cunoscut sub denumirea de Călugărul Nebun, ce crezi? Părând zdrobită de incapacitatea lui Beatrice de a fi impresionată de misterioasele metode ale contelui, Alice se retrase cu spatele spre uşă. — Iertaţi‑mă, doamnă, mai doriţi ceva? — Deocamdată, nimic, spuse Beatrice. Îţi mulţumesc, Alice. — Da, doamnă, zise fata, grăbindu‑se să plece. Beatrice aşteptă să se închidă uşa, apoi luă o felie de pâine prăjită şi muşcă din ea. — Cred că sunt de‑a dreptul înfometată, Sally. — Şi moi la fel, zise camerista, înşfăcând cea mai mare bucată de pateu de peşte şi o furculiţă. Dumneavoastră, doamnă, puteţi să luaţi în râs treaba aia cu tâlharul de drumul mare, dar eu una jur că am avut noroc c‑am scăpat cu viaţă. I‑am văzut expresia din ochi. Era una urâtă. — Am fost norocoase că am avut un vizitiu atât de iscusit, replică Beatrice. Din fericire, John nu se lasă uşor pradă panicii. — Atâta rău! comentă Sally, vârându‑şi în gură o bucată mare de pateu. Toţi vizitiii sunt la fel: nepăsători în faţa primejdiei. Şi, mai tot timpul, beţi criţă. Cel care l‑a speriat şi l‑a făcut s‑o ia la fugă a fost micul dumneavoastră pistol, nu John. — Ştiu că ne‑am aventurat într‑o călătorie dificilă, Sally. Îţi mulţumesc încă o dată că ai acceptat să mă însoţeşti, deşi nu prea ţi‑am lăsat timp de gândire. În momentul acesta, mi‑ar fi fost imposibil să‑i scot din oraş pe vărul meu şi pe mătuşa mea. Erau invitaţi la o serată extrem de importantă. N‑am vrut s‑o iau cu mine nici pe sărmana menajeră. Doamna Cheslyn nu „ţine“ la drum. — Ei, lăsaţi, nu vă mai agitaţi atâta! Pe mine m‑a bucurat prilejul de a‑mi exersa franceza. În curând o să‑mi iau diploma de absolvire de la Academie, şi mă voi pregăti să‑mi ofer serviciile unei familii din lumea bună. Trebuie să‑mi îmbunătăţesc accentul, nu‑i aşa? — Accentul tău devine mai bun pe zi ce trece. Ţi‑ai ales deja un nou nume? — Încă mai ezit între unul simplu, cum ar fi Marie, şi unul care să sune ceva şi mai bine. Ce părere aveţi despre Jacqueline? — Foarte drăguţ. — Mais oui, aprobă Sally, ridicându‑şi paharul cu gin. Aşadar, Jacqueline va rămâne. Beatrice zâmbi. Din fericire pentru Sally şi pentru oribilul ei accent, folosirea unei cameriste franceze era la modă. Străduindu‑se să obţină una, majoritatea doamnelor din lumea bună treceau cu îngăduinţă peste un accent dubios. Adevărul era că nu existau suficient de multe cameriste, croitorese sau modiste franţuzoaice, ca să poţi alege. Bineînţeles că, dacă vreuna dintre potenţialele stăpâne ale lui Sally şi‑ar da seama că nu numai accentul lui Sally era îndoielnic, ci şi talentul ei, lucrurile s‑ar mai complica niţeluş, îşi zise Beatrice. Sally, ca şi celelalte femei care trecuseră prin Academie, dusese o existenţă mizerabilă. Toate fuseseră prostituate în cele mai jalnice bordeluri din Londra. Beatrice şi prietena ei Lucy Harby – cunoscută clientelor sale sub numele Madame d’Arbois, modista franceză exclusivistă – nu‑şi propuseseră să le ofere femeilor sărace o modalitate de a scăpa de „stradă“. Confruntându‑se cu sărăcia claselor de jos, fuseseră amândouă prea ocupate cu strădania de a scăpa de cariere cum ar fi cea de guvernantă pentru a‑şi mai face griji în legătură cu salvarea altora. Însă imediat după ce se lansaseră în noile lor profesiuni, hotărâseră să încerce să schimbe destinul unor tinere nefericite. Prima tânără – sângerând în urma pierderii unei sarcini – sosise la uşa de serviciu a noului atelier de croitorie al lui Lucy la o lună după deschiderea acestuia. Beatrice şi Lucy o căraseră la etaj, în încăperile înghesuite în care locuiau împreună. Când supravieţuirea fetei devenise certă, puseseră la cale un plan pentru a‑i găsi o nouă profesiune. Biletul de drum către o viaţă mai bună era o imitaţie de accent franţuzesc. Planul de a preschimba o tânără prostituată într‑o cameristă de origine franceză pentru doamne din lumea bună se bucurase de un succes deosebit şi astfel luase naştere „Academia”. Trecuseră cinci ani. Acum, Beatrice avea propria ei vilă în oraş. Lucy, care cu rochiile ei de gală la preţuri revoltător de mari înregistrase succese financiare mult superioare celor ale lui Beatrice, se căsătorise cu un bogat negustor de textile care îi aprecia talentele de afaceristă. Se mutase într‑o frumoasă casă nouă, situată într‑un cartier scump, dar continua să conducă salonul ei de croitorie sub numele de Madame d’Arbois. Beatrice şi Lucy transformaseră fosta lor locuinţă de deasupra atelierului de croitorie în sală de clasă, şi angajaseră o profesoară care să le predea o franceză rudimentară unor tinere disperate. Uneori, pierdeau câte o elevă, care se înapoia pe străzi. De fiecare dată Beatrice era marcată de insuccesul înregistrat. Lucy, mult mai practică, privea lucrurile într‑un mod mai filosofic: nu le poţi salva pe toate. Beatrice ştia că prietena ei avea dreptate; cu toate acestea, în adâncul fiinţei sale – fiind fiica unui vicar – nu‑i venea uşor să accepte eşecurile. Sally se uită cu interes la pereţii posomorâţi ai încăperii. — Credeţi că locurile astea sunt bântuite de stafii, aşa cum zicea nevasta hangiului? — Nu, nu cred, spuse Beatrice, pe un ton ferm. Am impresia că personalul domnului conte este încântat de reputaţia stăpânului lor. — Călugării Nebuni de la Monkcrest, şopti Sally, cutremurându‑se. Te face să te‑nfiori, n’est‑ce pas? — Să nu‑mi spui că tu crezi poveştile pe care ni le‑a istorisit aseară soţia hangiului! replică Beatrice, schiţând o grimasă. — Erau tocmai bune ca să‑ţi creeze coşmaruri, zău aşa. Toată vorbăria aceea despre lupi şi vrăjitorii, şi tot felul de lucruri oribile care se‑ntâmplă noaptea… — Toate sunt nişte prostii. — Atunci, de ce aţi lăsat‑o să le înşire, până aproape de miezul nopţii? i‑o întoarse Sally. — Am socotit că era un mod amuzant de a ne petrece timpul. Sally nu bănuia nimic despre adevăratul scop al călătoriei nebuneşti către regiunile sălbatice ale Devonului. Din câte ştia ea, Beatrice venise să‑l vadă pe contele de Monkcrest în legătură cu nişte nebuloase treburi de familie. Ceea ce, de fapt, era absolut adevărat, gândi Beatrice în sinea ei. — Din câte se vorbesc despre el, continuă Sally, al cărei piept plin se cutremură sub efectul unui nou fior, ar putea fi eroul unuia din romanele doamnei York. — Vrei să‑mi spui că tu citeşti romanele doamnei York? se miră Beatrice. — Nu citesc eu prea bine, recunoscu Sally, da‑ntotdeauna e cineva prin preajmă care ni le poate citi cu glas tare nouă, celorlalte. Mie‑mi plac cel mai mult chestiile cu fantome şi cu degete însângerate care te cheamă în ganguri întunecoase. — Înţeleg. — Fetele aşteaptă cu nerăbdare noul roman al doamnei York, Castelul Umbrelor. Rose zice că stăpâna ei a cumpărat un exemplar. De îndată ce doamna îl va termina, Rose o să‑l împrumute şi o să ni‑l citească. — Habar nu aveam că te interesează romanele de groază, remarcă Beatrice, simţindu‑se străbătută de un bine cunoscut fior de plăcere. Îţi voi împrumuta cu plăcere exemplarul meu din Castelul Umbrelor. — Asta‑i tare drăguţ din partea dumneavoastră, doamnă Poole! exclamă Sally, cu ochii măriţi de încântare. Vă vom fi teribil de recunoscătoare. Nu atât de recunoscătoare pe cât sunt eu, gândi Beatrice. Întotdeauna se bucura pe ascuns atunci când afla că exista cineva căruia îi plăceau romanele pe care le semna ea cu pseudonimul de „doamna Amelia York”. Cu toate acestea, nu‑i spuse nimic lui Sally despre tainica ei identitate ca autoare de romane. Numai Lucy şi membrii familiei sale ştiau că ea scria pentru a‑şi câştiga existenţa. Urmări privirea lui Sally, de jur‑împrejurul încăperii. Poate că, înainte de plecare, avea să‑şi facă unele însemnări. Monkcrest Abbey era o construcţie cât se poate de pitorească. Ziduri groase de piatră, uşi în arcadă şi kilometri de coridoare posomorite; totul contribuia pentru a crea atmosfera unei case care se potrivea perfect într‑unul din romanele ei. În drum spre camerele lor, Beatrice şi Sally trecură printr‑o lungă galerie plină de obiecte datând din epoca primitivă şi din antichitate. Statui greceşti, romane şi egiptene, chipuri de piatră, impasibile, se găseau într‑o sumedenie de firide. Dulapuri încărcate cu cioburi de oale şi o oglindă antică ocupau, pe coridoare, unghere ciudate. Pe lângă calitatea sa de erudit, reflectă Beatrice, Monkcrest era, în mod evident, un colecţionar de antichităţi. Închise ochii, lăsându‑se cuprinsă de atmosfera străvechilor ziduri de piatră. Simţi o senzaţie ciudată. Vreme de o clipă, aproape că fu conştientă de povara trecerii anilor. Era un sentiment vag, abia sesizabil şi indescriptibil, unul pe care‑l trăise adesea în prezenţa unor clădiri foarte vechi sau a unor obiecte din vremuri de mult apuse. Era vorba de melancolie, desigur. Adesea o simţise, atunci când se afla în clădiri atât de vechi, însă aici exista şi ceva ce‑i vorbea despre viitor. În trecut, casa cunoscuse vremuri fericite, şi avea să le cunoască din nou. Paginile grele de istorie păreau că o apasă, însă aici nu exista nimic care să‑i provoace coşmaruri sau care s‑o ţină trează noaptea. Când deschise ochii, îşi dădu seama că impresia pregnantă pe care i‑o crea Monkcrest era aceea de solitudine. — Închipuiți-vă cum e să locuieşti într‑o ruină ca asta, zise Sally. Poate că domnul conte este într‑adevăr nebun. — Monkcrest Abby nu‑i tocmai o ruină. Este o clădire foarte veche, dar pare bine reparată. Nu e casa unui nebun. Beatrice nu încercă să‑i explice lui Sally reacţia ei faţă de atmosfera acelor locuri. Era ceva ce făcea parte din ea, ceva ce nu putea fi exprimat prin cuvinte. În orice caz, era convinsă de adevărul spuselor ei. Contele o fi fost un om retras, neospitalier şi excentric, dar în niciun caz nebun. — Cum puteţi fi sigură că acest Călugăr Nebun nu ne va închide în pivniţă şi nu ne va supune la ritualuri stranii, oculte? întrebă Sally, luând încă o îmbucătură de pateu. — Din puţinul pe care‑l ştiu în legătură cu genul ăsta de practici, am impresia că, pentru a fi supusă unor ritualuri oculte, trebuie să fii virgină, replică Beatrice, zâmbind ironic. Niciuna din noi nu intră în categoria asta. — Mais oui! exclamă Sally, luminându‑se la faţă. Ei bine, atunci, asta‑i o uşurare, nu‑i aşa? Cred că o să mai iau puţin gin. Beatrice era în egală măsură sigură de dispreţul lui Monkcrest faţă de ştiinţele oculte, cât şi de sănătatea lui mentală. Contele se bucura de respect în calitatea sa de cunoscător în materie de antichităţi şi de legende străvechi. Scrisese mult pe această temă, şi întotdeauna dovedise rigoare şi erudiţie, evitând înfloriturile romantice. Spre deosebire de mine, îşi zise Beatrice cu tristeţe, el nu încearcă, în lucrările sale, să accentueze elementul supranatural sau romantic. În ultimele două zile, citise câteva dintre lungile şi plictisitoarele articole scrise de el pentru Societatea Colecţionarilor de Antichităţi. Constatase cu regret că Monkcrest dispreţuia profund elementele palpitante care constituiau instrumentele ei de lucru. Dacă ar afla că ea, pentru a‑şi câştiga existenţa, scria romane de groază, probabil că ar trimite‑o să‑şi facă imediat bagajele. Dar riscul acesta era extrem de redus. Faptul că ea se ascundea sub pseudonimul „doamna York“ constituia un secret foarte bine păstrat. În ciuda părerii slujitorilor lui, Beatrice era convinsă că aşa‑numitul Călugăr Nebun nu era un vrăjitor, astfel încât nu‑i putea stabili adevărata identitate. — Din câte spunea majordomul ăla gras, zise Sally, sorbindu‑şi ginul, pe domnul conte nu‑l prea încântă să aibă musafiri. Mă întreb de ce a fost de acord să vă primească, fără să protesteze? Beatrice se gândi la imensa singurătate ce răzbătea prin atmosfera de la Monkcrest Abbey. — Poate că se plictiseşte, sugeră ea.         [1] Abbey (lb. engl.): Clădire sau grup de clădiri locuite de călugări sau călugăriţe, sub conducerea unui abate (stareţ) sau a unei stareţe. Denumirea este utilizată şi pentru definirea unei locuinţe somptuoase care, în trecut, a fost abaţie (mănăstire) (nota trad.).   [2] Wellington (Arthur Wellesley, duce de ~) (1769‑1852): general britanic, care a luptat împotriva trupelor franceze în Portugalia şi în Spania şi care, în 1814, a dat bătălia de la Toulouse, câștigând apoi în luptele de la Waterloo. Prim‑ministru al Marii Britanii între 1828‑1830 (nota trad.).   [3] N 'est‑ce pas (lb. fr. în original): Nu‑i aşa? (nota trad.).   [4] Moi (lb. fr. în original) = Eu; cu mine (nota trad.).   [5] S’il vous plait (lb.fr. în original) = Vă rog (nota trad.).   [6] Mais oui (lb. fr. în original) = Mda /Chiar aşa (nota trad.).   [7] Au contraire (lb. fr. în original) = Dimpotrivă (nota trad.).   [8] Absolument (lb. fr. în original) = Categoric / Absolut (nota trad.).   [9] Que c’este? (lb. fr. în original)= Într‑o exprimare agramată, Alice vrea probabil să întrebe „Qu’est‑ce que c’est que ça?“ (Ce‑i aia? / Cum adică?) (nota trad.).   [10] Quel= Exprimare agramată în lb.fr., în loc ‑ probabil ‑ de: Comme c’est... = Ce/Cît de... (nota trad.).