Danielle Steel carti

Cu fiecare zi de Danielle Steel   Capitolul 1 De pe terasa casei sale din Bolinas, Coco Barrington privea răsăritul soarelui care învăluia încet oraşul, anunţând o zi de iunie perfectă. Întinsă pe un şezlong stricat, vechi de când lumea şi decolorat, pe care-l cumpărase din curtea cuiva, privea cerul brăzdat de nuanţe de roz şi de portocaliu, sorbind dintr-o ceaşcă aburindă de ceai chinezesc. Quan Yin, statuia din lemn învechită de vreme, observa paşnică scena. Quan Yin era zeiţa compasiunii, iar statuia fusese un dar foarte preţuit. Sub privirea binevoitoare a lui Quan Yin, bruneta tânără, atrăgătoare stătea în lumina aurie a răsăritului, în timp ce razele arămii ale soarelui de vară se jucau prin părul ei ondulat, lung aproape până la talie. Purta o cămaşă de noapte veche din flanel pe care de-abia se mai desluşeau inimioarele şi era desculţă. Casa în care locuia se afla pe un platou din Bolinas[1], cu vedere la ocean şi la plaja îngustă care îl mărginea. Era chiar locul unde Coco îşi dorea să fie. Locuia aici de patru ani. Mica şi uitata comunitate de fermieri de pe coastă, aflată la mai puţin de o oră distanţă la nord de San Francisco, i se potrivea perfect la cei douăzeci şi opt de ani ai săi. Locuinţa ei cu greu putea fi numită casă. Era mai degrabă o casă ţărănească, pe care mama şi sora ei o numeau coşmelie sau, dacă erau în toane mai bune, colibă. Le era imposibil amândurora să înţeleagă cum de voia Coco să locuiască acolo şi, mai mult, cum de suporta. Până şi Coco ştia că acesta era cel mai mare coşmar al lor. Mama sa încercase să o convingă cu frumosul, să o insulte, să o critice şi chiar să o mituiască să se întoarcă în L.A. La ceea ce ei numeau „civilizaţie”. Lui Coco nu i se părea „civilizat” nimic din ceea ce caracteriza viaţa mamei sale ori felul în care crescuse ea. După părerea ei, totul era o înşelătorie. Oamenii, felul în care trăiau, ţelurile la care aspirau, casele în care locuiau şi liftingurile faciale ale fiecărei femei pe care o ştia. Totul i se părea artificial. Traiul său în Bolinas era simplu şi cât se poate de real. Era necomplicat şi sincer, precum Coco însăşi. Ura orice fel de fals. Nu că mama sa ar fi fost un „fals”. Era cizelată şi avea o imagine pe care şi-o întreţinea cu grijă. În ultimii treizeci de ani, mama ei fusese una dintre cele mai bine vândute autoare de romane de dragoste. Nici ceea ce scria nu era fals, însă era lipsit de profunzime, deşi munca ei atrăgea o mulţime de adepţi. Se semna cu pseudonimul Florence Flowers, un nom de plume derivat din numele ei de fată, bucurându-se de un imens succes. Avea şaizeci şi doi de ani şi trăise o viaţă de poveste, măritată cu tatăl lui Coco, Bernard Barrington, supranumit „Buzz”, cel mai influent agent literar şi teatral din L.A., până la moartea acestuia, cu patru ani în urmă. Fusese cu şaisprezece ani mai în vârstă decât mama ei şi încă se ţinea bine atunci când murise brusc din cauza unui atac cerebral. Era unul dintre cei mai puternici indivizi în domeniu şi îşi alintase şi îşi protejase soţia în toţi cei treizeci şi şase de ani de căsnicie. El îi încurajase şi îi călăuzise cariera. Coco se întreba mereu dacă mama sa ar fi reuşit la începuturile carierei sale scriitoriceşti fără ajutorul tatălui său. Mama sa însă nu-şi pusese niciodată această întrebare şi nu se îndoise nicio clipă de meritele muncii sale ori de miriada de opinii pe care le avea despre viaţă. Nu ţinea secret faptul că, pentru ea, Coco era o dezamăgire, şi nu ezita să-i reproşeze faptul că îşi abandonase studiile, că era o hipioată şi că avea apucături ciudate. Evaluarea făcută de Jane, sora sa cu o carieră la fel de reuşită, era ceva mai rafinată, deşi nu cu mult mai îngăduitoare. Jane o considera pe Coco „un caz cronic de performanţă sub aşteptări”. Ţinuse să-i precizeze surorii sale mai mici că avusese tot ce-şi putea dori în copilărie, toate şansele să se bucure de succes în viaţă, şi că, până în prezent, dăduse cu piciorul la tot. Îi amintea cu regularitate că nu era prea târziu să schimbe lucrurile, dar că, atât timp cât avea să continue să trăiască într-o colibă din Bolinas precum o pierde-vară de pe plajă, viaţa ei avea să fie un dezastru. Coco nu-şi vedea viaţa ca pe un dezastru. Se întreţinea singură, era o persoană respectabilă, nu lua şi nici nu luase vreodată droguri, cu excepţia ţigării ocazionale de marijuana fumate în compania prietenilor, la colegiu, dar până şi asta se întâmplase rar, ceea ce era remarcabil la vârsta aceea. Nu era o povară pentru familie, nu fusese niciodată evacuată, promiscuă, gravidă ori în puşcărie. Nu criticase stilul de viaţă al surorii sale şi nici măcar nu avea intenţia s-o facă; nici mamei sale nu-i spusese că hainele pe care le purta arătau ridicol de tinereşti, ori că exagerase puţin cu ultimul ei lifting. Tot ce voia Coco era să-şi păstreze individualitatea şi să-şi trăiască propria viaţă aşa cum voia. Nu s-a simţit niciodată în largul ei cu stilul lor de viaţă luxos din Bel-Air. Detesta să fie ştiută drept odrasla unor celebrităţi şi, mai recent, sora cu mult mai tânără a alteia. Nu dorea să trăiască viaţa lor, ci pe a ei însăşi. Luptele cu familia se intensificaseră după ce absolvise Princeton magna cum laude, iar un an mai târziu, se înscrisese la drept la Stanford pentru ca, ulterior, în anul doi, să abandoneze studiile. Trecuseră trei ani de atunci. Îi promisese tatălui ei că avea să dea la drept, iar el o asigurase că îi păstrase un loc la el în agenţie. Îi mai spunea că era bine să ai o diplomă în drept, dacă voiai să devii un agent de succes. Necazul era că ea nu voia să fie agent şi nici să lucreze pentru tatăl ei. N-avea nici cea mai mică dorinţă de-a reprezenta autori de bestselleruri, scenarişti sau staruri de cinema prost crescute, pasiune care reprezenta sarea şi piperul şi totodată scopul vieţii tatălui ei. În copilărie, le trecuseră prin casă toate personajele celebre de la Hollywood. Nu se vedea însă în stare să-şi petreacă tot restul vieţii în preajma lor, aşa cum făcuse tatăl ei. În adâncul sufletului, credea că stresul de a reprezenta şi de a face pe plac unor creaturi răsfăţate, iraţionale şi pretenţioase până la limita nebuniei, timp de aproape cincizeci de ani, îi curmase bărbatului zilele. Pentru ea, sunase ca o sentinţă la moarte. Tatăl ei murise când ea era în anul întâi la drept; ea mai îndurase cursurile încă un an, după care se retrăsese. Mama ei se jelise luni întregi de decizia ei şi încă o mai certa, spunându-i că trăia ca o vagaboandă fără adăpost, în coliba din Bolinas. Văzuse casa o singură dată şi de-atunci nu-i mai tăcea gura. Coco hotărâse să rămână în apropiere de San Francisco, după ce se retrăsese de la Stanford. California de Nord i se potrivea mai bine. Sora ei, Jane, se mutase acolo de ani de zile, dar făcea naveta la L.A., unde-şi avea serviciul. Mama lor încă era supărată că ambele ei fiice se mutaseră în nord, deşi Jane era prin L.A. mai tot timpul. Coco mergea rar acasă. Jane, sora lui Coco, avea treizeci şi nouă de ani. La treizeci de ani, devenise unul dintre cei mai însemnaţi producători de film de la Hollywood. Avea o carieră strălucitoare şi unsprezece producţii de box-office care bătuseră toate recordurile. Se bucura de un succes imens, ceea ce o punea pe Coco într-o lumină şi mai proastă. Mama lui Coco îi spunea fără încetare cât de mândru fusese de Jane tatăl lor, după care izbucnea iar în lacrimi, la gândul vieţii irosite a fiicei sale mai tinere. Lacrimile îi prinseseră întotdeauna bine şi o ajutaseră să obţină tot ce dorise de la soţul ei. Buzz îi făcuse mereu toate poftele soţiei sale şi îşi adorase fiicele. Lui Coco îi plăcea să creadă uneori că i-ar fi putut explica tatălui ei alegerile pe care le făcuse şi motivele pentru care le făcuse, dar, în realitate, ştia că acest lucru n-ar fi fost posibil. Nici el nu i-ar fi înţeles motivele, la fel ca mama ori ca sora ei, şi ar fi fost atât nedumerit, cât şi dezamăgit de stilul ei de viaţă din prezent. Fusese încântat peste măsură când intrase la drept, la Stanford, şi sperase că acest lucru avea să pună capăt ideilor ei extrem de liberale de până atunci. În opinia lui, era în regulă să fii bun la suflet şi să te preocupe planeta şi semenii tăi, atâta vreme cât nu exagerai. În anii ei de colegiu, ba chiar şi înainte, Buzz considerase că exagerase, asigurând-o pe mama ei că facultatea de drept avea să-i scoată ideile astea din cap. Se pare că nu fusese aşa, din moment ce se retrăsese. Tatăl ei îi lăsase mai mulţi bani decât i-ar fi trebuit pentru a duce un trai decent, dar Coco nu se atinsese niciodată de ei, preferând să cheltuiască numai ce câştiga ea, deseori donând bani unor cauze în care ea credea, majoritatea cu tentă ecologică, pentru prezervarea faunei planetei sau pentru ajutorarea copiilor foarte săraci din ţările Lumii a Treia. Sora ei, Jane, o numea „suflet milostiv”. Familia ei găsise mii de atribute deloc măgulitoare pentru ea, care o răneau. Coco acceptase însă cu uşurinţă denumirea de „suflet milostiv” şi de aceea îi şi plăcea statuia lui Quan Yin atât de mult. Zeiţa compasiunii îi mersese drept la inimă. Coco era de o integritate impecabilă, avea un suflet mare şi era permanent concentrată asupra bunătăţii faţă de alţii, ceea ce nu i se părea ceva rău, cu atât mai puţin o infracţiune. Şi Jane stârnise, la rându-i, valuri de nemulţumire în familie, pe la sfârşitul adolescenţei sale. La şaptesprezece ani, le spusese părinţilor că era lesbiană. Coco avea pe atunci doar şase ani şi nu conştientizase scandalul iscat. Jane îi anunţase în ultimul ei an de liceu, când devenise o activistă militantă pentru drepturile lesbienelor în UCLA[2], unde studia cinematografia. Mama ei fusese efectiv distrusă când îi propusese să-şi facă debutul în societate, iar Jane o refuzase, spunând că prefera să moară. Dar, în ciuda preferinţelor ei sexuale diferite şi a militantismului precoce, avea, în esenţă, aceleaşi ţeluri materiale ca părinţii ei. Tatăl o iertase imediat ce înţelesese că ţintea spre faimă, iar după ce văzuse cât de sus ajunsese, totul devenise din nou perfect. De zece ani, Jane locuia cu o scenaristă bine-cunoscută, o fiinţă blândă şi renumită datorită propriilor realizări. Fuseseră nevoite să se mute în San Francisco deoarece acolo era o mare comunitate gay. Nu exista individ în tot universul care să nu le fi văzut filmele şi care să nu le adore. Jane fusese nominalizată de patru ori la Oscar, dar nu câştigase încă marele premiu. Mama lor nu mai dezaproba acum faptul că, de zece ani, Jane şi Elizabeth trăiau, practic, în concubinaj. Coco era cea care le provoca supărări profunde şi care le îngrijora teribil pe amândouă; cea care le enerva cu alegerile ei ridicole, cu stilul ei de viaţă hipiot şi cu indiferenţa ei faţă de tot ceea ce ele considerau important, iar toate astea o făceau pe mama ei să izbucnească în plâns. În cele din urmă, pentru purtarea lui Coco dăduseră vina pe prietenul acesteia din perioada când se retrăsese de la drept, nu pe efectul pe care familia însăşi îl avusese asupra ei ani de zile. Bărbatul locuise cu ea în al doilea – şi ultimul – ei an de facultate, el însuşi renunţând la facultatea de drept, fără să absolve, cu câţiva ani în urmă. Ian White era exact ceea ce părinţii săi nu voiau pentru ea. În ciuda faptului că era deştept, abil şi bine educat, după cum spunea Jane, era un „nerealizat”, exact ca ea. După ce se retrăsese de la facultate, în Australia, Ian se mutase în San Francisco şi îşi deschisese o şcoală de scufundări şi de surfing. Ian era inteligent, iubitor, amuzant, mereu vesel şi se purta minunat cu ea. Era ca un diamant neşlefuit – genul acela de tip independent care făcea numai ce voia. Din momentul în care se întâlniseră, Coco ştiuse că-şi găsise sufletul-pereche. Două luni mai târziu, se mutaseră împreună. Coco avea pe atunci douăzeci şi patru de ani. Ian murise doi ani mai târziu. Fuseseră cei mai frumoşi ani din viaţa ei, şi nu avea niciun regret, cu excepţia faptului că Ian nu mai era lângă ea şi că nu-i mai fusese alături în ultimii doi ani. Murise într-un accident cu deltaplanul, când o rafală puternică îl izbise de stânci, căzătura fiindu-i fatală. Se stinsese într-o clipă, şi visele lor se spulberaseră odată cu el. Cumpăraseră împreună cabana din Bolinas, iar Ian i-o lăsase ei. Costumele şi tot echipamentul lui de scufundare se aflau încă la cabană. Îi fusese extrem de greu în primul an după moartea lui, iar mama şi sora ei se arătaseră compătimitoare; între timp însă, îşi epuizaseră resursele de empatie. Din punctul lor de vedere, Ian era de domeniul trecutului, iar ea trebuia să depăşească momentul, să-şi refacă viaţa, să se maturizeze. Şi ea fix asta făcea, dar nu în felul în care voiau ele. Iar asta reprezenta o faptă deosebit de gravă în opinia lor. Coco ştia că trebuia să şi-l alunge pe Ian din minte şi să-şi vadă de viaţă. Avusese câteva întâlniri în anul precedent, însă nimeni nu se ridicase la înălţimea lui Ian. Nu mai întâlnise niciun bărbat cu asemenea dorinţă de viaţă, energie, căldură sufletească şi farmec. Ian reprezenta un standard greu de atins, dar Jane spera că avea să apară cineva într-o bună zi. Atâta doar că acest lucru nu se întâmplase încă. Nici Ian n-ar fi vrut să fie singură. Dar ea nu se grăbea. Era fericită în Bolinas, trezindu-se în fiecare dimineaţă fără să ştie ce avea să-i aducă ziua cu pricina. Nu urmărea să-şi construiască vreo carieră. Nu-şi dorea şi nu avea nevoie de faimă ca să arate cine era, ca restul familiei sale. Nu voia să locuiască într-o casă mare în Bel-Air. Nu-şi dorea nimic mai mult decât ce avusese cu Ian: zile frumoase, momente fericite şi nopţi tandre, lucruri despre care ştia că aveau să-i rămână pentru totdeauna întipărite în minte. Nu simţea nevoia să ştie unde avea să o poarte următorul pas ori cu cine. Fiecare zi era o binecuvântare în sine. Viaţa ei cu Ian fusese absolut perfectă şi exact aşa cum îşi doriseră amândoi, însă, la ceva timp după moartea lui, se împăcase cu gândul că rămăsese singură. Îi simţea lipsa, dar acceptase, în cele din urmă, că îl pierduse. Nu era disperată să se mărite, să aibă copii ori să cunoască un alt bărbat. La douăzeci şi opt de ani nimic din toate acestea nu părea presant, şi simplul fapt că trăia în Bolinas îi era de ajuns. La început, amândurora li se păruse ciudat să locuiască acolo. Era o comunitate mică şi nostimă. Membrii ei hotărâseră cu ani în urmă ca Bolinasul să fie nu doar un loc discret, ci să devină, pur şi simplu, un oraş invizibil, la fel ca Brigadoon. Nu erau indicatoare care să marcheze drumul spre Bolinas ori care să confirme măcar faptul că te aflai acolo. Dacă voiai să-l găseşti, erai pe cont propriu. Era ca o buclă temporală, lucru pe seama căruia amândoi au râs, dar care le plăcea la nebunie. În anii şaizeci, oraşul fusese plin de hipioţi şi de adepţi flower power[3], dintre care mulţi încă mai locuiau acolo. Numai că acum erau bătrâni, cu riduri adânci şi păr grizonant. Bărbaţi de cincizeci şi chiar de şaizeci de ani se îndreptau către plajă, cu placa de surf la subsuoară. Întreaga reţea comercială din oraş consta dintr-un magazin de confecţii care încă mai vindea muumuu[4] înflorate şi obiecte de îmbrăcăminte cu imprimeuri realizate prin tehnica tie-dye[5], un restaurant veşnic plin de surferi cărunţi, un magazin alimentar ce vindea aproape integral produse organice şi un magazin ce comercializa toate accesoriile posibile, trebuincioase consumatorilor de droguri ilegale, precum şi bonguri[6] de toate culorile, formele şi mărimile. Oraşul era aşezat pe un podiş înalt, ce mărginea o plajă îngustă, iar un golf mic îl separa de vasta întindere a litoralului Stinson Beach şi de proprietăţile costisitoare de acolo. Erau şi câteva case frumoase în Bolinas, bine ascunse, dar marea majoritate erau locuinţe pentru familii simple, oameni fără cine ştie ce studii, surferi mai bătrâiori şi oameni care, din diferite motive, aleseseră să-şi ia lumea-n cap şi să dispară în anonimat. Era o comunitate elitistă în felul ei, în antiteză cu tot ceea ce Jane ştia din propria copilărie, precum şi cu familia dominatoare pe care Ian o lăsase în urmă în Sydney, Australia. În acest sens, fuseseră perechea perfectă. Acum el nu mai era, dar ea rămăsese acolo şi nu intenţiona să plece prea curând, poate niciodată, indiferent ce-ar fi spus mama şi sora ei. Terapeuta la care se dusese – după moartea lui Ian – până de curând îi spusese că la douăzeci şi opt de ani era încă o rebelă. Probabil că aşa stăteau lucrurile, însă ei îi convenea. Era mulţumită de viaţa pe care şi-o alesese şi de locul în care trăia. Şi singurul lucru de care era absolut sigură era faptul că nu avea să se mute vreodată înapoi în L.A. Soarele se înălţase deja pe cer, când Coco intră să-şi mai toarne încă o ceaşcă de ceai, în timp ce Sallie, ciobănescul australian al lui Ian, ieşi agale din casă, după ce abia se dăduse jos din patul lui Coco. Dădu aproape imperceptibil din coadă, după care porni de una singură la o plimbare matinală pe plajă. Era extrem de independentă şi o ajuta pe Coco în munca ei. Ian îi spusese că ciobănescul australian putea fi un excelent câine salvator, că avea în instinct strânsul turmei. Sallie însă mărşăluia pe o melodie proprie. Era ataşată de Coco, dar numai în măsura pe care o decidea ea, şi mai tot timpul avea propriile planuri şi idei. Fusese dresată impecabil de Ian şi răspundea la comenzi vocale. O luă din loc la pas săltat, în timp ce Coco îşi turna cea de-a doua ceaşcă de ceai, aruncând o privire rapidă la ceas. Era puţin trecut de şapte şi trebuia să facă duş şi să plece la muncă. Îi plăcea ca la opt să fie deja pe podul Golden Gate, iar la opt şi jumătate – la primul punct de oprire. Ajungea întotdeauna la timp şi se dovedise o persoană de încredere pentru clienţii săi. Tot ceea ce învăţase despre munca susţinută şi despre succes se dovedise de mare ajutor. Avea o afacere mică, neobişnuită, dar care genera un venit surprinzător de bun. Serviciile pe care le oferea aveau mare căutare de trei ani încoace, de când Ian o ajutase să pornească afacerea. Şi, de doi ani, de când murise el, luase proporţii neaşteptate, deşi, precaută, Coco îşi limitase clientela, astfel încât să se poată ocupa de fiecare cum se cuvenea. Îi plăcea să ajungă acasă pe la ora patru în fiecare zi, lucru care-i permitea să o ia pe Sallie la o plimbare pe plajă, înainte de apus. Vecinele lui Coco, care locuiau de-o parte şi de cealaltă a cabanei sale, erau o aromaterapeută şi o specialistă în acupunctura şi amândouă lucrau în centru. Acupuncturista era căsătorită cu un profesor de la şcoala din localitate, iar aromaterapeuta locuia împreună cu un pompier, care lucra la unitatea din Stinson Beach. Erau cu toţii oameni cumsecade, oneşti, care munceau din greu şi care îşi săreau unul altuia în ajutor. Aceştia fuseseră incredibil de buni cu ea la moartea lui Ian. Şi chiar se întâlnise de vreo două ori cu un amic al profesorului, dar nu ieşise nimic din asta. Aveau prieteni exuberanţi, de care se bucura şi ea. În mod previzibil, familia ei îi respinsese pe toţi, considerându-i nişte hipioţi. Mama ei îi cataloga pe toţi drept haimanale, ceea ce, fireşte, nu era adevărat, chiar dacă aşa i se păreau ei. Dar lui Coco nu-i displăcea propria companie, astfel că în marea parte a timpului stătea singură. Pe la şapte şi jumătate, după un duş foarte fierbinte, Coco se îndreptă către furgoneta ei antică. Ian i-o găsise la o licitaţie în Inverness, şi, aşa uzată cum era, o ducea în oraş zi de zi. Furgoneta veche, cam rablagită, era fix ce-i trebuia, în ciuda numărului mare de kilometri pe care-i avea la bord. Mergea bine, chiar dacă era urâtă ca naiba. Aproape toată vopseaua se cojise deja de ceva vreme, dar maşina se ţinea bine. Ian avusese o motocicletă cu care străbăteau dealurile la sfârşit de săptămână, atunci când nu porneau cu şalupa în larg. O învăţase şi pe Coco să facă scufundări. De când murise el, Coco nu mai condusese motocicleta. Stătea acolo, în garaj, în spatele cabanei lor. Nu avea puterea să se despartă de ea, deşi vânduse şalupa, iar şcoala de scufundări fusese închisă pentru că nu avea cine să se ocupe de ea. Coco n-ar fi putut şi, în plus, avea propria afacere. Coco deschise uşa din spate a furgonetei, iar Sallie sări înăuntru cu o privire entuziastă. Alergarea pe plajă o trezise de-a binelea, iar acum era gata de muncă, asemenea lui Coco, de altfel. Femeia îi zâmbi prietenului ei canin masiv, cu blană albă cu negru. Pentru cei care nu cunoşteau rasa, Sallie putea trece drept corcitură, dar era ciobănesc australian pur-sânge, cu nişte ochi albaştri profunzi. Coco închise uşa în spate, urcă la volan şi porni la drum, făcându-i cu mâna vecinului care se întorcea de la schimbul de noapte, de la unitatea de pompieri. Era o comunitate liniştită, şi aproape nimeni nu se deranja să-şi încuie uşile noaptea. Ţinu drumul unduitor spre oraş, ce urma conturul stâncii de pe ţărmul oceanului, centrul oraşului sclipind la orizont în razele soarelui de dimineaţă. Părea să fie o zi perfectă, fapt ce avea să-i facă munca mai uşoară. Şi, aşa cum îi plăcea ei, era pe pod până-n ora opt. Avea să ajungă la timp la întâlnirea cu primul ei client, deşi nu conta prea mult. Nimeni nu s-ar fi supărat dacă întârzia, dar nu prea i se întâmpla aşa ceva. Nu era chiar atât de ciudată pe cât o considera propria familie; era doar altfel decât ei – aşa fusese întreaga ei existenţă. Ieşi pe autostradă spre Pacific Heights şi o ţinu spre sud, în sus pe dealul abrupt, pe strada Divisadero. Tocmai ajungea la intersecţia cu Broadway, când începu să-i sune mobilul. Era sora ei, Jane. — Unde eşti? întrebă Jane laconic. Vorbea mereu pe un ton alert, de parcă s-ar fi declarat stare de urgenţă şi teroriştii tocmai îi asediau casa. Trăia într-o permanentă stare de stres, consecinţă a naturii muncii sale, care i se potrivea personalităţii ei ca o mănuşă. Partenera sa de viaţă, Elizabeth, era mult mai relaxată şi o tempera adesea. Lui Coco îi plăcea mult de Liz. Aceasta avea patruzeci şi trei de ani şi era la fel de talentată şi de inteligentă ca Jane, doar că o arăta mai puţin. Liz absolvise Harvard summa cum laude şi-şi făcuse masteratul în literatură engleză. Înainte să ajungă la Hollywood şi să devină scenaristă, scrisese un roman obscur, dar interesant. Scrisese mult de atunci şi câştigase, de-a lungul anilor, două Oscaruri. Se cunoscuse cu Jane pe când lucrau la un film, cu zece ani în urmă, şi din clipa aia rămăseseră împreună. Relaţia lor era solidă, iar legătura le era benefică amândurora. Se considerau partenere pe viaţă. — Sunt pe Divisadero. De ce? întrebă Coco pe un ton obosit. Ura faptul că Jane n-o întreba niciodată ce făcea, ci doar îi spunea de ce avea nevoie. Aceasta fusese natura relaţiei dintre ele de când era Coco mică. Îi făcuse comisioane lui Jane toată viaţa, şi numai ea ştia cât îi vorbise terapeutei despre asta, când încă mai mergea la ea. Era tare greu să schimbe situaţia, deşi se străduia. Sallie stătea pe bancheta din dreapta, lângă Coco, şi-i urmărea expresia feţei cu interes, simţind cum Coco devenea din ce în ce mai tensionată şi arătând de parcă încerca să-şi dea seama de motiv. — Bun! Am nevoie de tine imediat, zise Jane uşurată, dar şi stresată în acelaşi timp. Coco ştia că urmau să plece la New York, pe platoul de filmare a unei pelicule la care ea şi Liz erau coproducătoare. — Pentru ce ai nevoie de mine? întrebă Coco circumspectă, în timp ce câinele îşi lăsă capul într-o parte. — Sunt în rahat! Îngrijitoarea tocmai m-a lăsat baltă. Plec într-o oră. Disperarea i se strecurase în glas. — Parcă plecai abia săptămâna viitoare, zise Coco suspicioasă, trecând de Broadway, la doar câteva cvartale distanţă de locuinţa surorii ei, o casă spectaculoasă cu vedere la golf. Se afla într-o zonă căreia i se spunea Coasta de Aur şi unde se găseau cele mai impresionante case. Şi nu era nicio îndoială că a lui Jane era una dintre cele mai frumoase, deşi nu era stilul lui Coco, în aceeaşi măsură în care cabana din Bolinas nu era stilul lui Jane. Cele două surori păreau să se fi născut pe planete diferite. — E grevă pe platoul de filmare. Tehnicienii de sunet. Liz a plecat azi-noapte, iar eu trebuie să ajung acolo până diseară, la o şedinţă cu sindicatul, şi n-are cine să stea cu Jack. Mama îngrijitoarei a murit şi a trebuit să se mute definitiv la Seattle, cu tatăl ei, care e bolnav. Tocmai m-a sunat şi mi-a trântit verde-n faţă vestea, iar avionul meu pleacă în două ore. Coco asculta încruntată. N-avea niciun chef să pună cap la cap ceea ce îi spusese soră-sa. Nu era prima oară când i se întâmpla asta. Nu ştia cum se făcea, dar Coco mai mereu devenea planul de rezervă pentru tot ce mergea prost în viaţa surorii sale. Din moment ce Jane considera că nimic din viaţa lui Coco nu avea importanţă, se aştepta ca ea să lase mereu totul baltă şi s-o ajute. Iar Coco nu putuse s-o refuze niciodată pe sora care o intimidase toată viaţa. Jane n-avea nicio problemă să spună „nu“ cuiva, fapt care contribuise la succesul ei. Acesta era însă un cuvânt aproape inexistent în vocabularul lui Coco, lucru pe care Jane îl ştia foarte bine şi de care profita ori de câte ori se ivea ocazia. — Am să vin să-l scot pe Jack la plimbare, dacă vrei, zise Coco prevăzătoare. — Ştii bine că n-o să meargă, replică Jane enervată. Se întristează dacă nu vine nimeni seara acasă. Ar urla toată noaptea de-ar înnebuni vecinii. Şi am nevoie să fie cineva, ca să supravegheze şi casa. Câinele lui Jane era aproape la fel de mare cât casa din Bolinas, dar, dacă era nevoie, Coco îl putea lua la ea. — Vrei să-l ţin la mine, până găseşti pe cineva? — Nu! răspunse Jane cu fermitate. Va trebui să stai tu aici. Coco mai auzise acest „va trebui” de vreo zece milioane de ori în viaţă. Nimic de genul: „Vrei, te rog… ai putea… te-ar deranja… te rog frumos, frumos de tot”. Nu. Doar: „Va trebui”. La dracu’! Era încă o ocazie când putea să refuze. Coco deschise gura să rostească un „nu”, dar nu ieşi niciun sunet. Se uită la Sallie, care părea că se holba la ea fără a-şi crede urechilor. — Nu te uita aşa la mine, îi zise Coco câinelui. — Poftim? Cu cine vorbeşti acolo? întrebă Jane grăbită. — N-are importanţă. De ce nu poate să stea la mine? — Îi place să fie acasă, în patul lui, veni direct răspunsul, făcând-o pe Coco să-şi dea ochii peste cap. Era la doar câteva case de cea a clientului său şi nu voia să întârzie, dar ceva îi spunea că tocmai asta urma să se întâmple. Sora ei avea un soi de forţă magnetică în faţa căreia Coco nu putuse rezista vreodată. — Păi, tot aşa vreau şi eu să dorm în patul meu, răspunse Coco, încercând să pară hotărâtă, deşi nu păcălea pe nimeni, şi sigur nu pe Jane. Ea şi cu Elizabeth aveau să rămână pe platourile de filmare, în New York, timp de cinci luni. — N-am de gând să fac pe îngrijitoarea pentru tine cinci luni de zile, zise Coco cu încăpăţânare. Şi, uneori, filmările se pot prelungi. În cele din urmă, poate dura şase, chiar şapte luni. — Bine! Am să găsesc pe altcineva, zise Jane pe un ton dezaprobator, ca şi când Coco era un copil neascultător. Asta reuşea s-o sâcâie de fiecare dată, indiferent cât de des îşi spunea că nu mai era doar o puştoaică. Dar n-am s-o pot face într-o oră, până plec. O să mă ocup de asta din New York. Dumnezeule, ai zice că-ţi cer să stai în Tenderloin[7], într-o casă de traficanţi de droguri. Crede-mă, în ceea ce te priveşte, se poate şi mai rău decât să locuieşti aici cinci, şase luni. Ţi-ar putea prinde bine şi n-ai mai fi nevoită să faci naveta. Jane adoptase tehnica vânzării agresive, dar Coco nu se lăsa convinsă. Nu putea să sufere casa lui Jane – era frumoasă, impecabilă şi rece. Fusese fotografiată pentru toate revistele de decoraţiuni interioare, iar Coco nu se simţise niciodată în largul ei acolo. Nu era niciun locşor confortabil în care să te răsfeţi seara ghemuită la căldură. Şi era atât de imaculată, încât lui Coco îi era mereu teamă chiar şi să respire ori să mănânce. Ea nu era pe-atât de pricepută în ale gospodăriei ca sora ei sau ca Liz. Amândouă erau obsedate de curăţenie la modul extrem. Lui Coco îi plăcea un pic de vraişte şi n-o deranja un grad rezonabil de dezordine în propria viaţă. Asta o enerva pe Jane la culme. — Am să stau doar câteva zile, o săptămână cel mult. Dar va trebui să găseşti rapid pe altcineva. Nu vreau să stau la tine acasă cu lunile, zise Coco implacabilă, încercând să stabilească nişte limite. — Am priceput. O să fac tot ce pot. Dar, deocamdată, fă asta pentru mine, te rog. Cât de repede poţi veni să iei cheile? Şi vreau să-ţi arăt încă o dată cum funcţionează sistemul de alarmă, că i-am adus nişte îmbunătăţiri şi e ceva mai complicat. N-aş vrea să porneşti din greşeală alarma. Mâncarea lui Jack o iei de la Canine Cuisine, o prepară ei acolo de două ori pe săptămână, lunea şi joia. A, şi nu uita că ne-am schimbat veterinarul. Acum mergem la dr. Hajimoto, pe Sacramento Street. Jack are programare săptămâna viitoare pentru un nou vaccin de creştere a imunităţii. — Bine că n-ai copii, comentă sec Coco în timp ce întorcea furgoneta. Oricum întârzia, aşa că era mai bine s-o facă şi pe asta şi să scape. Că, dacă nu, ar fi înnebunit-o soră-sa. N-ai putea pleca din oraş niciodată! Bullmastifful perechii devenise copilul surogat al acestora şi o ducea mai bine decât majoritatea oamenilor: mâncare preparată special, dresor, îngrijitor personal, care venea acasă să-i facă baie; avea parte de mai multă atenţie decât primeau mulţi copii de la propriii părinţi. Furgoneta lui Coco se apropia acum de casa surorii, în faţa căreia o maşină de serviciu aştepta deja s-o ducă la aeroport. Coco scoase cheile din contact şi ţâşni din maşină, fără a o lua şi pe Sallie, care privea cu interes pe fereastră. Avea să se distreze de minune cu Jack în următoarele câteva zile. Bullmastifful era de trei ori cât ea şi probabil că aveau să spargă tot ce era casabil în jur, alergându-se prin casă. Şi poate că avea să-i lase să intre în piscina soră-sii. Singurul lucru care îi plăcea lui Coco la casa lui Jane era ecranul imens de proiecţie video din dormitor, unde putea să vadă filme. Dormitorul era enorm, iar ecranul acoperea în întregime unul dintre pereţi. Coco sună la uşă, care se deschise cu o smucitură, iar în spate apăru Jane cu un telefon mobil lipit de ureche. Îi făcea cuiva viaţa amară în legătură cu sindicatele, după care închise telefonul, ţintuind-o pe Coco cu privirea. Asemănarea dintre cele două femei era frapantă. Amândouă erau înalte, aveau o siluetă zveltă şi o fizionomie frumoasă. Amândouă fuseseră manechine în adolescenţă. Cea mai evidentă diferenţă dintre ele era că Jane avea trăsături mult mai tăioase, părul blond, lins şi lung, prins la spate în coadă. Ochii surâzători şi părul lung, castaniu-roşcat, purtat uşor ondulat pe spate, îi crea lui Coco o imagine mai blândă. Lui Jane îi răzbea stresul prin toţi porii. Fusese dintotdeauna tăioasă şi rea de gură, însă cei care o cunoşteau mai îndeaproape ştiau că, în ciuda limbii ascuţite, Jane era o persoană cumsecade, cu suflet bun. Dar nu exista niciun dubiu că era o femeie dură. Coco ştia acest lucru. Era îmbrăcată cu o pereche de jeanşi şi cu un tricou negru, peste care îşi pusese o jachetă din piele neagră, şi în urechi avea cercei cu diamante. Coco purta un tricou alb şi jeanşi ce-i puneau în evidenţă picioarele lungi şi zvelte, pantofi sport, potriviţi pentru muncă, şi un hanorac decolorat legat pe după umeri. Coco arăta vizibil mai tânără. Stilul mai sofisticat al lui Jane o îmbătrânea puţin, dar amândouă erau foarte atrăgătoare şi semănau mult cu celebrul lor tată. Mama lor era mai scundă şi mai rotunjoară, şi blondă ca Jane. Părul castaniu cu reflexe roşiatice al lui Coco era moştenit de la generaţia precedentă, Buzz Barrington având părul negru ca smoala. — Slavă Domnului! zise Jane. Bullmastifful ei uriaş veni în fugă la ele, ridicându-se pe picioarele din spate ca să-şi pună labele pe umerii lui Coco. Ştia ce însemna s-o aibă în preajmă: resturi de la masă – în mod obişnuit interzise – şi şansa de a dormi în patul supradimensionat din dormitorul principal, ceea ce Jane n-ar fi permis niciodată. Deşi îşi adora câinele, Jane credea cu tărie în reguli. Până şi Jack ştia cât de uşor era Coco de manipulat şi că avea să-l lase să doarmă noaptea în pat. Dădu din coadă şi o linse pe faţă, o primire mult mai călduroasă decât îi oferise Jane. Liz era de departe cea afectuoasă, dar se afla deja la New York. Iar relaţia dintre cele două surori fusese mereu tensionată. În ciuda intenţiilor ei bune şi a dragostei resimţite pentru sora ei mai mică, Jane nu îşi îndulcea niciodată vorbele. Îi întinse lui Coco un set de chei şi o pagină cu informaţii despre noul sistem de alarmă. Îi mai repetă o dată detaliile despre veterinar, despre vaccin, despre mâncarea special preparată pentru Jack, la care se adăugară alte paisprezece indicaţii, livrate surorii ei ca un foc de mitralieră. — Şi sună-ne imediat dacă e vreo problemă cu Jack, încheie ea. Coco voia să întrebe: „Şi dacă am eu vreo problemă?”, însă Jane n-ar fi gustat gluma. O să încercăm să venim într-un weekend, la un moment dat, ca să-ţi mai dăm şi ţie o pauză, dar nu ştiu când vom putea să ne sustragem, dată fiind şi problema cu sindicatele. Părea stresată şi epuizată încă înainte de a ajunge acolo. Coco ştia că sora ei avea abilitatea de a jongla cu cele mai amănunţite detalii şi că era extraordinară în ceea ce făcea. — Stai puţin, zise Coco, simţindu-se neputincioasă. Eu sunt aici doar pentru câteva zile, nu-i aşa? Hai, o săptămână. Nu stau la tine până vă întoarceţi, repetă ea ca să se asigure că se făcuse înţeleasă. Nu voia să rişte vreo confuzie în acest sens. — Bine, bine! Şi-aş fi jurat că ţi-ar plăcea şi ţie să stai într-o casă decentă. Sora ei o privi mustrător, în loc să îi fie profund recunoscătoare. — Casa asta „decentă” este a ta, sublinie Coco. Bolinas e casa mea, zise ea cu o demnitate reţinută, pe care Jane o ignoră. — Hai să nu deschidem subiectul, îi răspunse Jane cu o privire plină de înţeles, după care, fără prea multă tragere de inimă, o privi pe sora ei şi-i zâmbi. Mersi că mă scoţi din necaz, puştoaico. Îţi sunt recunoscătoare. Eşti o comoară de surioară! Şi-i arătă unul dintre rarele ei zâmbete aprobatoare, cu care o convinsese pe Coco să-i facă pe plac toată viaţa. Dar trebuia să faci cum voia Jane ca să primeşti un zâmbet. Coco ar fi vrut s-o întrebe de ce era o comoară de surioară. Pentru că viaţa ei era searbădă? Dar nu-i puse întrebarea, ci doar încuviinţă din cap, detestându-se pentru că acceptase aşa de iute să le facă favoarea de a avea grijă de casă. Ca întotdeauna, Coco cedase fără ripostă. Ce rost avea? Jane obţinea mereu ce voia. Avea să fie veşnic sora mai mare pe care Coco n-o întrecea niciodată, la niciun joc, pe care n-o putea refuza şi care părea înfiorător de impozantă, chiar mai impozantă decât părinţii lor.   [1] Orăşel la nord de San Francisco aflat între dealurile de pe coasta Californiei (n.tr.)     [2] University of California, Los Angeles – Universitatea California din Los Angeles (n.tr.)   [3] Cineva care respinge normele culturale general acceptate şi care susţine că pacea universală şi dragostea sunt antidoturile problemelor sociale şi politice (n.tr.)   [4] O rochie lungă şi largă, purtată fără curea ori cordon (n.tr.)   [5] Înnodare şi vopsire (n. red.)   [6] Instrument de filtrare a fumului de canabis; pipă cu apă (n.tr.)     [7] Cartier rău famat din centrul oraşului San Francisco, renumit pentru nivelul ridicat al infracţionalităţii (n.tr.)      

Capitolul I   Vremea era neobişnuit de caldă la Paris când avionul lui Peter Haskell a aterizat pe aeroportul Charles de Gaulle. Câteva minute mai târziu, cu servieta în mână, Peter străbătea aeroportul. Aproape că zâmbea când a ajuns în sala de aşteptare, în ciuda căldurii şi a mulţimii pasagerilor ce se îmbulzeau în faţa lui. Peter Haskell iubea Parisul. Călătorea în Europa de patru, cinci ori pe an. Imperiul farmaceutic pe care-l conducea avea centre de cercetare în Germania, Elveţia şi Franţa, laboratoare imense şi fabrici în Anglia. Îi plăcea să vină în Europa, să supravegheze echipele de cercetare, mai ales să caute noi pieţe de desfacere. De data asta însă era ceva mai mult decât atât, mai mult decât o simplă călătorie de cercetare sau de promovare a unui nou produs. Era aici pentru naşterea „copilului” său. Vicotec. Visul vieţii sale. Vicotec avea să schimbe viaţa şi înfăţişarea tuturor celor afectaţi de cancer. Avea să modifice în mod spectaculos tratamentul bolii în lumea întreagă. Avea să fie cea mai importantă contribuţie adusă de Peter umanităţii. De patru ani nu trăia decât pentru asta, exceptând propria-i familie. Şi, aspect deloc neglijabil, Vicotec va aduce milioane companiei Wilson-Donovan. Câştigurile pentru primii cinci ani erau estimate la peste un miliard de dolari. Nu asta îl interesa însă pe Peter. Ţinta era viaţa şi calitatea acestor vieţi omeneşti ce abia pâlpâiau în noaptea adâncă a cancerului. Dar Vicotec avea să le ajute. La început păruse o utopie, acum erau însă la câţiva paşi de victorie, victorie ce-i dădea fiori lui Peter ori de câte ori se gândea la ceea ce avea să se întâmple. Până acum rezultatele au fost perfecte. În Germania şi Elveţia totul a mers ca pe roate. Testele efectuate în laboratoarele de acolo au fost chiar mai riguroase decât cele făcute în Statele Unite. Acum erau siguri. Medicamentul era sigur. Puteau să treacă la faza de testare pe subiecţi umani de îndată ce FDA va aproba, ceea ce însemna tratarea unui număr de doritori bine informaţi cu doze mici de medicament şi urmărirea reacţiilor. Wilson-Donovan depusese deja cererea către FDA în ianuarie, în urmă cu câteva luni, şi, pe baza informaţiilor pe care le deţinea acum, urma să ceară ca Vicotec să fie trecut printre priorităţi, pentru a se putea începe testarea pe subiecţi umani. Formula „priorităţi” era folosită pentru a grăbi aprobarea utilizării medicamentelor în maladiile mortale. O dată obţinută aprobarea de la FDA, aveau să înceapă testările pe un grup de o sută de persoane, cu liberul consimţământ al acestora, subiecţii cunoscând potenţialul pericol al tratamentului. Erau însă pe moarte şi ştiau că ar putea fi şansa lor. Oamenii care fuseseră de acord să fie supuşi experimentului o făcuseră cu recunoştinţă. Wilson-Donovan voia să pornească testele cât se poate de repede, de aceea era atât de important ca testările preliminare să aibă loc înainte de audierile FDA din septembrie. Peter era sigur că rezultatele obţinute de Paul-Louis Suchard, şeful laboratorului din Paris, vor confirma veştile bune primite de la Geneva. — În vacanţă sau cu afaceri, domnule? Funcţionarul de la vamă i-a ştampilat indiferent paşaportul şi de-abia i-a aruncat o privire după ce i-a privit fotografia. Avea ochi albaştri şi păr întunecat şi arăta mai tânăr decât cei patruzeci şi patru de ani ai săi. Avea trăsături frumoase, era înalt şi, în general, era considerat un bărbat atrăgător. — Afaceri, spuse mândru. Vicotec. Victorie. Salvare pentru fiecare om în luptă cu cancerul. Funcţionarul îi înmână paşaportul, Peter îşi luă geanta şi ieşi, căutând un taxi. Era o superbă zi însorită de iunie şi, nemaiavând ce face în Geneva, venise la Paris cu o zi mai devreme. Îi plăcea aici, unde se puteau face atâtea, fie şi numai să se plimbe de-a lungul Senei. Sau poate că Suchard ar putea fi convins să se întâlnească mai devreme decât fusese stabilit, cu toate că era duminică. Era încă devreme, nu avusese timp să-i telefoneze lui Suchard. Deşi omul era un francez tipic, foarte serios şi cam rigid, Peter avea să-l sune de la hotel pentru a încerca să fixeze o întâlnire. Cu timpul, Peter învăţase franceza, cu toate acestea discuta cu Suchard în engleză. Peter Haskell învăţase multe de când plecase din Midwest. Era evident până şi pentru funcţionarul de la vamă că Peter Haskell era un om cu greutate, inteligent şi rafinat. Calm, liniştit, puternic şi sigur de el. La patruzeci şi patru de ani, conducea una dintre cele mai mari companii farmaceutice din lume. Nu era un savant, ci un bun manager, asemeni lui Frank Donovan, preşedintele firmei. Şi oarecum întâmplător, cu optsprezece ani înainte, Peter se căsătorise cu fiica lui Frank. Nu fusese o „mişcare inteligentă” din partea lui sau una calculată. Peter o considera un accident, o hotărâre a destinului, împotriva căruia în primii şase ani încercase să lupte. Peter nu vrusese să se căsătorească cu Kate Donovan. Când s-au cunoscut – la Universitatea din Michigan, ea avea nouăsprezece, iar el douăzeci de ani – nici măcar nu ştia cine este. Kate era blonda drăguţă, studentă în anul doi, pe care o întâlnise la o petrecere; la a doua întâlnire era îndrăgostit nebuneşte. Erau împreună de cinci luni când cineva i-a spus că e deştept pentru că a pus ochii pe micuţa Katie. A explicat şi de ce. Era unica moştenitoare a averii Wilson-Donovan, cea mai mare companie farmaceutică din ţară. Peter s-a enervat şi a certat-o pe Kate, cu toată mânia şi naivitatea unui băiat de douăzeci de ani, că nu i-a spus. — Cum ai putut? De ce nu mi-ai spus? a strigat el. — Ce să-ţi spun? Trebuia să-ţi fi spus cine-i tata? Nu m-am gândit că te-ar putea interesa. O rănise ieşirea lui şi-i era teamă că ar putea s-o părăsească. Ştia că e extrem de mândru şi că părinţii lui sunt foarte săraci. Îi spusese că abia în anul acela reuşiseră să cumpere ferma la care tatăl lui muncise toată viaţa. Fusese înecată în ipoteci, iar Peter era tot timpul îngrijorat că nu vor reuşi şi că va trebui să renunţe la şcoală şi să se întoarcă în Wisconsin pentru a-i ajuta. — Ba ai ştiut că mă interesează. Ce-am să fac acum? Ştia mai bine ca oricine că nu putea pătrunde în lumea ei, că locul lui nu era printre ai ei şi că ea n-ar putea trăi niciodată la o fermă din Wisconsin. Văzuse prea multe, era prea sofisticată, chiar dacă nu era conştientă de asta. Problema era însă că Peter nu se simţea acasă nici în lumea lui. Cu toate eforturile de a fi „unul de-al lor”, al celor de acasă, de fiecare dată distanţa creştea. Ura viaţa de la fermă de copil, când visa să ajungă la Chicago sau New York şi să facă afaceri. Nu-i plăcea să mulgă vaci, să strângă fânul în clăi, să cureţe staule la nesfârşit. Ani de zile şi-a ajutat tatăl la fermă, după ce venea de la şcoală, iar acum ferma era a tatălui său. Şi Peter ştia ce înseamnă asta. În cele din urmă, după terminarea colegiului, va trebui să se întoarcă acasă pentru a-i ajuta. Nu voia, dar nu căuta cu tot dinadinsul să scape. Credea că trebuie să faci ceea ce se aşteaptă de la tine, că trebuie să-ţi asumi responsabilităţi şi că nu trebuie să te eschivezi. Fusese întotdeauna un băiat bun, aşa spunea mama lui, chiar dacă asta însemna că lua lucrurile în serios. Era de acord să muncească pentru tot ceea ce voia să obţină. Din momentul în care a aflat cine era Katie, i s-a părut incorect să fie cu ea. Cu toate că o iubea sincer, i se părea că a apucat-o pe o cale uşoară, spre vârf, pe scurtătură. Nu conta cât era de frumoasă sau cât de îndrăgostit de ea era, toate astea nu schimbau nimic. Era atât de hotărât să nu profite de situaţie încât, indiferent la argumentele ei, la două săptămâni după ce a aflat cine e Katie, a părăsit-o. Ea a fost distrusă, iar el nu i-a spus niciodată cât de mult a suferit la gândul că o pierde. Era student în anul trei şi în iunie a plecat acasă, în Wisconsin, să-şi ajute tatăl. La sfârşitul verii s-a hotărât să întrerupă şcoala pentru un an, pentru a-l ajuta să pună afacerea pe picioare. Avuseseră o iarnă grea, iar Peter spera ca, aplicând ceea ce învăţase la facultate, să acopere pierderile. Ar fi reuşit dacă n-ar fi fost recrutat şi trimis în Vietnam. A petrecut un an aproape de Da Nang, apoi a fost racolat de Intelligence Service şi trimis în Saigon. A fost o perioadă confuză. Avea douăzeci şi doi de ani la plecarea din Vietnam şi nu găsise răspunsuri la întrebările care-l frământau. Nu ştia ce o să facă în restul vieţii sale, nu dorea să se întoarcă la munca de la fermă, dar credea că ar trebui totuşi. În vreme ce el se afla în Vietnam, mama lui murise şi ştia cât de greu trebuie să-i fie tatălui său. Mai avea de făcut un an de facultate, însă nu voia să se întoarcă la Universitatea din Michigan, se simţea cumva deasupra acestor lucruri. Nici despre Vietnam nu ştia ce să creadă. Începuse să îndrăgească această ţară, unde venise încărcat de ură şi pe care acum o părăsea cu regret. Avusese aici două aventuri sentimentale fără importanţă, cu o americancă din personalul armatei şi cu o foarte frumoasă vietnameză, însă totul era atât de complicat, iar relaţiile erau afectate inevitabil de faptul că nimeni nu credea că va supravieţui zilei de mâine. Pe Katie Donovan nu o mai căutase, deşi primise de la ea felicitări de Crăciun. La început, când era la Da Nang, se gândise mult la ea, dar i s-a părut mai firesc să nu-i scrie. Ce i-ar fi putut spune? Îmi pare rău că eşti atât de bogată şi eu atât de sărac… îţi doresc o viaţă fericită în Connecticut, eu îmi voi petrece restul zilelor curăţând grajdurile unei crescătorii de vaci… pa. Dar o dată întors în Wisconsin, pentru toată lumea a devenit evident că era în plus: tatăl lui a fost cel care l-a îndemnat să-şi caute o slujbă la Chicago. A găsit una, a studiat noaptea şi şi-a luat diploma; tocmai se angajase când a dat peste Katie la o petrecere a unui prieten din Michigan. Se transferase şi locuia şi ea în Chicago şi urma să termine facultatea la Northwestern. I s-a tăiat respiraţia de cum a văzut-o. Era mai frumoasă ca niciodată. N-o văzuse de aproape trei ani. L-a şocat faptul că, după trei ani în care s-a chinuit să stea departe de ea, vederea ei îi dădea fiori. — Ce-i cu tine aici? a întrebat-o nervos, ca şi când ea n-ar fi trebuit să existe decât în amintirile lui din vremea studenţiei. Îl urmărise în gând după ce părăsise facultatea, mai ales în prima parte a serviciului militar. O surghiunise însă de mult undeva în trecut şi se aştepta ca ea să rămână acolo. Dar redevenise, brusc, prezent. — Termin şcoala, a spus ea, privindu-l cu răsuflarea tăiată. Era mai înalt şi mai slab, ochii-i păreau mai albaştri şi părul mai negru decât îşi amintea. Totul la el devenise mai accentuat şi mai atrăgător decât în amintire. Nu-l uitase nicio clipă. Era singurul om care fugise de ea pentru ceea ce era şi pentru ceea ce el credea că nu-i poate oferi. Am auzit că ai fost în Vietnam, i-a şoptit ea, iar el a încuviinţat. Trebuie să fi fost îngrozitor. Îi era frică să nu-l sperie iarăşi, să nu facă vreo mişcare greşită. Ştia cât e de mândru şi că a doua oară nu s-ar mai întoarce. Şi el o privea. Se întreba ce făcuse ea în tot acest timp şi ce aştepta de la el. Dar îi părea atât de inocentă şi de inofensivă în ciuda presimţirii pericolului pe care era convins că îl reprezintă. În ochii lui, ea constituise o ameninţare la adresa integrităţii lui, o legătură între un trecut la care nu se mai putea întoarce şi un viitor pe care îl dorea, fără să ştie cum să ajungă acolo. Văzuse atât de multe de la ultima lor întâlnire încât, privind-o acum, abia de-şi mai putea da seama de motivele vechii lui spaime. Nu-l mai speria acum, părea foarte tânără, foarte naivă şi irezistibilă. Au vorbit ore întregi în noaptea aceea, iar la sfârşit a condus-o acasă. Apoi, deşi ştia că n-ar trebui, a căutat-o. Totul a venit de la sine – Peter îşi spunea chiar că ar putea fi doar prieteni, lucru pe care niciunul din ei nu-l credea. Tot ce ştia era că voia să fie lângă ea. Era inteligentă şi spirituală, înţelegea senzaţia lui că nu-şi găseşte locul, înţelegea ceea ce dorea el de la viaţă. Până la urmă, cândva, la capătul drumului, dorea să răstoarne lumea sau măcar să o schimbe cât de puţin. Era unicul om din viaţa lui care înţelegea asta. Atunci avea atâtea visuri, atâtea intenţii bune. Şi acum, după douăzeci de ani, toate acele visuri se întrupau în Vicotec. Făcu semn unui taxi, şoferul îi puse geanta în maşină şi dădu din cap când îi spuse unde să-l ducă. Totul la Peter Haskell lăsa impresia că e un om important, obişnuit să comande. Cu toate astea, în ochii lui vedeai bunătate, forţă, integritate, căldură şi umor. Peter Haskell era ceva mai mult decât costumul bine croit, cămaşa albă scrobită, cravata Hermes şi servieta scumpă. — Cald, nu-i aşa? spuse Peter pe drumul spre oraş, iar şoferul încuviinţă. Îşi dădea seama după accent că era american, dar vorbea bine, iar şoferul îi răspunse în franceză, rar, pentru a fi înţeles: — De o săptămână vremea e frumoasă. Veniţi din America? îl întrebă cu interes. Aşa reacţionau oamenii faţă de Peter, îi atrăgea fără voia lor. Fireşte, faptul că vorbise în franceză îl cucerise pe şofer. — Vin de la Geneva, îi explică Peter şi iarăşi tăcură, Peter zâmbind în sinea lui cu gândul la Katie. Îşi dorise întotdeauna să călătorească împreună, ea însă nu. La început pretextul au fost copiii; mai târziu se legase prea mult de lumea ei, avea mii de obligaţii, în toţi aceşti ani îl însoţise numai o dată sau de două ori. O dată la Londra, a doua oară în Elveţia, dar niciodată la Paris. Pentru el Parisul era cu totul special, era tot ce visase vreodată, tot ce nici măcar nu ştia că dorise. Muncise din greu ani de zile pentru tot ceea ce avea, deşi anumite lucruri păreau obţinute uşor. El ştia mai bine ca oricine că nu era aşa. În viaţă nimic nu vine de la sine. Dacă nu munceşti, nu ai nimic. După ce a regăsit-o pe Katie, vreme de doi ani au fost împreună. Ea a rămas în Chicago după absolvire şi şi-a găsit o slujbă într-o galerie de artă numai pentru a fi împreună. Era îndrăgostită nebuneşte de Peter, deşi el rămânea neclintit în hotărârea de a nu o lua niciodată de soţie. Şi insista ca în cele din urmă să se despartă, iar Katie să se întoarcă la New York şi să-şi găsească pe altcineva. Dar nici n-a putut s-o părăsească, nici s-o facă pe ea să plece. Erau prea apropiaţi, iar Katie ştia că el o iubea cu adevărat. Intervenţia tatălui ei a fost hotărâtoare. Era un om inteligent. Nu a discutat cu Peter altceva decât afaceri. Simţise că era singura modalitate de a-l dezarma. Frank Donovan îi voia pe amândoi în New York şi a făcut totul pentru a o ajuta pe Katie să-l cucerească pe Peter. Ca şi Peter, Frank Donovan era un om de afaceri, şi încă unul bun. A vorbit cu Peter despre carieră, despre planurile lui de viitor şi, pentru că i-a plăcut ce a auzit, i-a oferit o slujbă la Wilson-Donovan. N-a spus nimic despre Katie. L-a făcut să creadă că oferta n-avea nimic de-a face cu ea. L-a convins că munca la Wilson-Donovan înseamnă o carieră minunată şi l-a asigurat că nimeni nu va gândi niciodată că ar avea vreo legătură cu Katie. După Frank, relaţia dintre ei era o cu totul altă problemă. Dar slujba merita toată atenţia şi Peter ştia acest lucru. În ciuda reţinerii sale, o slujbă la o mare companie din New York era tot ce-şi dorise, aşa cum o dorea şi pe Katie. A ezitat, s-a gândit îndelung, dar până şi tatăl lui l-a încurajat atunci când Peter i-a cerut părerea. S-a dus acasă şi au discutat un weekend întreg. Tatăl lui voia totul pentru Peter şi l-a sfătuit să accepte oferta lui Donovan. Vedea în fiul lui ceva de care el însuşi nu era conştient. Avea calităţi de conducător cum puţini oameni au, o forţă latentă şi un curaj neobişnuit. Tatăl lui ştia că orice ar fi făcut ar fi făcut bine. Şi intuia că slujba de la Wilson-Donovan nu era decât începutul. Când Peter era mic, obişnuia s-o tachineze pe maică-sa spunându-i că băiatul va ajunge dacă nu preşedinte, măcar guvernatorul statului Wisconsin. Şi uneori ea chiar îl credea. Nu era greu să crezi aşa ceva despre Peter. Asta credea despre el şi Muriel, sora lui. În ochii ei, Peter era un erou, înainte de Chicago sau Vietnam, înainte chiar ca el să meargă la universitate. Avea ceva special, ceva ce remarca toată lumea. Şi ea i-a spus acelaşi lucru ca şi tatăl lor: du-te la New York şi nu pierde ocazia. L-a întrebat ce are de gând cu Katie şi i-a părut rău să-l audă spunând că n-o să se căsătorească cu ea. Katie i se părea încântătoare şi frumoasă în fotografiile pe care i le arătase Peter. Tatăl lui l-a tot rugat să o aducă cu el, însă Peter s-a scuzat spunând că n-ar vrea să-i dea false speranţe asupra viitorului lor. Katie probabil s-ar fi purtat ca acasă, ar fi învăţat de la Muriel să mulgă vacile, ce altceva însă? Era tot ce i-ar fi putut oferi şi cu niciun chip n-ar fi putut s-o târască pe Katie în viaţa grea pe care o dusese de mic. Viaţă care, în opinia lui, îi omorâse mama. Murise de cancer şi din cauza lipsei de bani nu fusese îngrijită cum se cuvine. Tatăl lui nu avea nici măcar o asigurare medicală. Era convins că mama murise de sărăcie şi oboseală, din cauza greutăţilor îndurate o viaţă întreagă. Şi o iubea prea mult pe Katie – cu toate că ea nu era săracă – pentru a o obliga să ducă o asemenea viaţă sau măcar să o cunoască mai îndeaproape. La douăzeci şi doi de ani, sora lui părea şi ea extenuată. Se măritase imediat ce terminase liceul cu băiatul pe care-l iubea din şcoală, când el era în Vietnam, şi făcuse trei copii în trei ani. Încă de la douăzeci şi unu de ani arăta învinsă şi posomorâtă. Peter dorise şi pentru ea mult mai mult, însă numai privind-o ştia că asta era tot. Nu urmase nici măcar colegiul. De-acum era prinsă în capcană. Peter ştia, aşa cum ştia şi Muriel, că ea şi soţul ei vor munci toată viaţa la ferma tatălui lor. Nu exista nicio ieşire. Numai Peter scăpase. Iar Muriel nici măcar nu regreta, era doar fericită pentru el. Pentru el era uşor, nu trebuia decât să apuce pe calea deschisă de Frank Donovan. — Fă-o, Peter, l-a rugat Muriel când a venit la fermă pentru a vorbi cu ei. Du-te la New York. Tata vrea asta. Toţi o vrem. Toţi îl îndemnau parcă să se salveze, să-şi ia zborul din locul care l-ar fi înghiţit dacă s-ar fi lăsat. Toţi doreau ca el să plece la New York, în marea aventură. Pe drumul de întoarcere de la fermă, a simţit un nod în gât gândindu-se la tatăl său şi la Muriel cum îl priveau plecând, micşorându-se pe măsură ce maşina se depărta. Era ca şi când toţi trei ar fi ştiut că se găsea într-un punct important al vieţii sale. Mai important decât universitatea. Decât Vietnamul. În inima şi în sufletul său, ultima legătură cu ferma era acum tăiată. Întors la Chicago, şi-a petrecut noaptea singur. N-a sunat-o pe Katie. Dimineaţa însă l-a sunat pe tatăl ei. Cu mâinile tremurând pe receptor, a acceptat oferta. Două săptămâni mai târziu, Peter începea munca la Wilson-Donovan şi, o dată ajuns la New York, se trezea dimineaţa cu sentimentul că a câştigat la loterie. Katie a renunţat la slujba la galeria de artă din Chicago şi s-a întors la New York pentru a locui cu tatăl ei. Frank Donovan era încântat. Planul lui reuşise. Fetiţa lui era acasă şi găsise un tânăr strălucit pentru a se ocupa de afacerile companiei. Planul era bun sub toate aspectele. În următoarele câteva luni, Peter a fost mai ocupat cu afacerile decât cu dragostea. La început Katie a fost dezamăgită, dar, când s-a plâns tatălui ei, acesta i-a recomandat cu înţelepciune să aibă răbdare. Peter s-a mai relaxat cu timpul, s-a lăsat mai puţin acaparat de diversele proiecte la care lucra la birou, cu toate că, în general, dorea ca totul să meargă ca pe roate pentru a-i răsplăti lui Frank încrederea pe care a avut-o în el, pentru a-şi arăta recunoştinţa. Nu s-a mai dus acasă, în Wisconsin, n-avea niciodată răgazul necesar. Cu timpul, spre uşurarea lui Katie, în programul lui a început să fie loc şi pentru distracţii. Mergeau la petreceri, la teatru, Katie l-a prezentat tuturor prietenilor ei. Peter a constatat surprins că aceşti prieteni îi plac, că nu i-a fost greu să intre în viaţa ei. Încetul cu încetul, în lunile următoare, niciunul din lucrurile care-l speriau la Katie nu mai părea atât de îngrijorător. Cariera lui mergea bine şi, spre surprinderea sa, pe nimeni nu deranja poziţia lui sau modul cum a ajuns la ea. Toată lumea părea să-l placă şi să-l accepte. Şi, dus de un val de bune sentimente, într-un an de zile s-a căsătorit cu Katie, lucru care n-a mirat pe nimeni, în afară poate de el însuşi. O cunoştea de atât de mult timp, se simţea atât de bine în compania şi anturajul ei, încât era peste tot în elementul lui. Frank Donovan a spus că aşa a fost să fie, iar Katie a zâmbit. Nu se îndoise niciodată că Peter era bărbatul vieţii ei. O ştiuse dintotdeauna şi dorise cu ardoare să-i fie soţie. Muriel, sora lui Peter, a fost încântată de vestea cea bună, singurul care a avut ceva de obiectat fiind, spre dezamăgirea lui Peter, tatăl său. Pe cât de convins era acesta că slujba la Wilson-Donovan fusese o şansă pentru fiul său, pe atât de hotărât respingea ideea căsătoriei. Era convins că până la urmă Peter va regreta acest pas. — Vei fi întotdeauna angajatul lor, fiule. Nu e drept, dar aşa stau lucrurile. Vor vedea întotdeauna în tine omul care ai fost, nu pe cel care eşti. Dar Peter nu mai credea asta. Lumea ei devenise acum şi a lui. Propria lui lume îi devenise străină, nu-i mai aparţinea. Era ca şi cum ar fi crescut în Wisconsin numai datorită unui accident sau ca şi când ar fi fost un alt om, iar el însuşi nu fusese niciodată acolo. Chiar şi Vietnamul avea pentru el mai multă substanţă decât copilăria petrecută la fermă. Nu-i venea să creadă că petrecuse acolo mai mult de douăzeci de ani. În mai puţin de un an, Peter se transformase într-un om de afaceri, un om de lume, un adevărat newyorkez. Îşi iubea încă familia, o va iubi întotdeauna, însă gândul că ar fi putut duce o viaţă de fermier îi dădea coşmaruri, dar era imposibil să-l convingă pe tatăl său că ceea ce făcea era bine. Bătrânul Haskell a rămas neclintit în obiecţia lui, cu toate că, la insistenţele lui Peter, a fost de acord să vină la nuntă. În cele din urmă, totuşi, Peter a fost îndurerat de absenţa tatălui său care suferise un accident de tractor din care s-a ales cu spatele rănit şi cu o mână ruptă. Pe punctul de a naşte al patrulea copil, Muriel n-a venit nici ea, nici soţul ei Jack, care n-o putea părăsi într-un asemenea moment. La început Peter s-a simţit părăsit, dar s-a lăsat prins în vârtejul noii sale vieţi. Luna de miere şi-au petrecut-o în Europa şi luni de zile n-au găsit niciodată timp să se ducă în Wisconsin. Plănuiau o vizită, când unul, când altul. Dar, în ciuda bunelor intenţii, planurile nu s-au concretizat niciodată. Peter îi promisese tatălui său o vizită de Crăciun şi de data asta credea că nimic nu l-ar putea opri. Katie nu ştia nimic, avea să fie o surpriză pentru ea; Peter începuse să creadă că numai astfel vor ajunge acolo. Când tatăl său a murit în urma unui atac de inimă chiar înainte de ziua Recunoştinţei, Peter a fost zdrobit. Se simţea vinovat pentru tot ceea ce îşi dorise să facă şi nu făcuse. Katie nu-i cunoscuse tatăl. Peter a dus-o la înmormântare. A fost îngrozitor; sub ploaia continuă, cum stătea lângă Peter, păreau amândoi împietriţi. Peter era distrus, iar Muriel, la distanţă de el, suspina alături de soţ şi copii. O alăturare bizară de ţărani şi domni de la oraş. Şi abia acum a realizat Peter distanţa dintre el şi ei, faptul că nu aveau absolut nimic. În comun. Katie nu s-a simţit în largul ei, Muriel purtându-se rece, contrar firii sale. Când Peter i-a reproşat-o, a bâlbâit stânjenită ceva despre mediul din care vine Katie. Că, deşi era nevasta lui Peter, nu-şi cunoscuse măcar socrul. Că era îmbrăcată luxos în haină neagră şi căciulă de blană şi că părea iritată că se află acolo. Peter s-a supărat pe ea, s-au certat, apoi au plâns amândoi. Citirea testamentului a adus iarăşi motive de iritare. Tatăl lor le lăsase ferma lui Muriel şi Jack, spre furia lui Katie. — Cum a putut să-ţi facă asta? a strigat ea când au rămas singuri, în dormitor. Pe jos era linoleum, iar tapetul vechi crăpase şi se cojea. Era altceva decât casa pe care le-o cumpărase Frank la Greenwich. Te-a dezmoştenit! spumega de furie, în timp ce Peter încerca să-i explice. Îşi înţelegea tatăl mult mai bine decât reuşea soţia lui. — E tot ce au, Katie. Ferma asta nenorocită. Aici e viaţa lor. Eu am o carieră, o slujbă bună, te am pe tine. Eu nu am nevoie de nimic. Nici măcar nu mi-am dorit ferma, iar tata ştia. Peter nu se considera nedreptăţit. Voia ca ferma să fie a lui Muriel, pentru ea însemna totul. — Ai fi putut s-o vinzi, să le dai o jumătate din bani, cu care s-ar fi putut muta undeva mai bine, spuse ea pe un ton mai blând, nedovedind însă altceva decât că nu înţelege nimic. — Ei nu vor asta, Katie, şi poate că tata tocmai de aşa ceva s-a temut. El n-a vrut ca noi să vindem ferma. I-a trebuit o viaţă ca s-o cumpere. Ea nu i-a spus ce credea despre fermă, dar se putea ghici în ochii ei şi în tăcerea care se adâncea între ei. Despre fermă îşi făcuse acum o idee mai proastă decât o avea din povestirile lui din facultate şi se simţea uşurată la gândul că nu vor mai veni niciodată aici. Ea, cel puţin, dacă nu şi Peter, acum că tatăl lui îl dezmoştenise. În opinia ei, Wisconsin era acum de domeniul trecutului şi dorea ca şi pentru Peter să fie la fel. La plecare, Muriel era încă supărată, iar Peter a rămas cu impresia apăsătoare că şi-a luat adio şi de la ea, nu numai de la tatăl său. Deşi nu o spusese niciodată, asta părea să fie dorinţa lui Katie; îl dorea legat numai de ea, prin rădăcini, supunere şi afecţiune. Era ca şi cum Katie ar fi fost geloasă pe Muriel, pe ceea ce însemna ea în viaţa fratelui ei, iar excluderea lui din testament era un bun pretext pentru ruptură. — Ai avut dreptate să pleci de-aici, şopti Katie pe drumul de întoarcere, părând să nu bage de seamă că Peter plângea. Tot ce-şi dorea Katie era să ajungă la New York cât se poate de repede. Peter, locul tău nu este aici, i-a spus ferm. Ar fi vrut să o contrazică, să-i spună că greşeşte, să-i apere, numai că ştia că avea dreptate şi se simţea vinovat pentru asta. În avion, la Chicago, s-a simţit uşurat. Scăpase încă o dată. Într-un fel se temuse ca nu cumva tatăl său să-i lase ferma şi să fie nevoit să o conducă. Bătrânul fusese însă înţelept. Peter nu mai avea acum de-a face cu ferma; nu era a lui, nu-l putea înghiţi, aşa cum se temuse. Era, în sfârşit, liber. Problema era acum a lui Muriel şi Jack. A fost tăcut în avion şi în săptămânile următoare şi-a plâns tatăl în sinea lui. Lui Katie nu i-a spus foarte multe, mai ales că nu părea dispusă să-l asculte. I-a telefonat o dată sau de două ori lui Muriel, dar şi ea era ocupată cu copiii sau se grăbea să-i dea o mână de ajutor lui Jack. N-avea timp de vorbit, iar când o făcea, îl supăra pe Peter cu ceea ce spunea despre Katie. Criticile deschise la adresa soţiei lui au căscat şi mai mult prăpastia dintre ei şi, după o vreme, a încetat să-i mai telefoneze. S-a aruncat în muncă, găsindu-şi astfel încă o dată liniştea. Se simţea în sfârşit acasă. Viaţa la New York era tot ceea ce-şi dorise. Se integrase perfect, la Wilson-Donovan, printre prieteni, în viaţa socială pe care o construia Katie. Părea că se născuse aici, că nu trăise niciodată în altă parte. Pentru prietenii din New York, era unul de-al lor. Era calm şi rafinat, lumea râdea când le spunea că a crescut la o fermă. Părea mai degrabă originar din Boston sau New York. Răspundea cu naturaleţe aşteptărilor Donovanilor. Frank insistase ca ei să locuiască în Greenwich, Connecticut. Îşi dorea copilul aproape şi, în plus, asta dorea şi Katie. Aveau un apartament şi în New York, unde se afla sediul firmei Wilson-Donovan, dar locuiseră întotdeauna la Greenwich, la o oră de New York. Era aproape, Peter făcea acest drum zilnic cu trenul, împreună cu Frank. Şi lui îi plăcea la Greenwich, îndrăgea casa în care locuiau, era fericit împreună cu Katie. Se înţelegeau perfect, singurul motiv de neînţelegere rămânând acea problemă a moştenirii, dar şi asupra acestui punct încetaseră să se mai certe. Mai era ceva ce-l apăsa pe Peter: faptul că Frank fusese acela care le cumpărase prima locuinţă. Peter a încercat să se opună, dar n-a îndrăznit să o supere pe Katie, care a câştigat. Ea îşi dorea o casă mare, casă pe care Peter nu şi-ar fi permis să o cumpere. Dar Donovanii au rezolvat problema într-un mod elegant, Frank numind casa minunată în stil Tudor, care lui Peter i se părea un castel, un „dar de nuntă”. Era destul de mare pentru o familie cu trei, patru copii, cu o verandă superbă, o sufragerie, o cameră de zi, cinci dormitoare şi o bucătărie impresionantă. Complet diferită de vechea căsuţă pe care o moştenise sora lui şi Peter trebuia să admită cu umilinţă că îi plăcea. La încercarea lui Frank de a le angaja pe cineva pentru menaj, Peter s-a opus şi de data asta a avut câştig de cauză; i-a ameninţat că va găti el dacă va trebui, dar nu va accepta şi asta de la Frank. Katie a învăţat să gătească şi a făcut-o, chiar dacă pentru puţin timp; înainte de Crăciun s-a îmbolnăvit atât de tare, încât Peter a trebuit să se ocupe de gătit şi curăţenie. Nu l-a deranjat deloc, era înnebunit după copilul lor. Era ca o transformare mistică, un fel de consolare pentru pierderea tatălui său, pierdere care-l durea încă mai mult decât o spusese vreodată. Aşa au început optsprezece ani de fericire. În primii patru ani au avut trei băieţi, după care Katie a început să se implice din ce în ce mai mult în acţiuni sociale: comitete de caritate, asociaţii de părinţi. Îi plăceau toate astea. Băieţii aveau o mulţime de preocupări: fotbal, base-ball, înot. De curând, Katie se hotărâse să candideze pentru conducerea Comitetului Şcolii din Greenwich. Era foarte implicată în viaţa comunităţii, în probleme de ecologie şi într-o serie întreagă de chestiuni în care Peter ar fi putut fi interesat, dar nu era. Îi plăcea să spună că problemele globale erau specialitatea lui Katie, care se ocupa de ele pentru amândoi. El încerca să facă faţă la slujbă. Până şi aici era implicată Katie. Îşi pierduse mama la trei ani şi crescuse avându-l pe Frank permanent alături. Cu vremea, Katie învăţase totul despre munca lui, iar căsătoria ei n-a schimbat nimic. Se întâmpla ca ea să afle înaintea lui Peter despre probleme ale companiei, lucru care-l uimea întotdeauna. Peter a făcut eforturi pentru a se obişnui cu prezenţa lui Frank în viaţa lor. Legăturile lui cu Katie erau mai puternice decât se aşteptase, era însă un om drept şi ştia întotdeauna unde să se oprească. Cel puţin aşa credea Peter înainte ca Frank să se amestece în educaţia fiului lor. În acest caz, Peter a pus piciorul în prag şi l-a ţinut acasă până la liceu. Erau şi momente când Frank rămânea neclintit pe poziţie, iar supărarea lui Peter creştea ori de câte ori Katie îşi sprijinea tatăl, deşi de obicei încerca s-o facă cu diplomaţie. În ciuda acestor eforturi, legătura dintre Katie şi tatăl ei rămânea la fel de puternică şi se aliau mult mai des decât ar fi dorit Peter. Era singurul lucru de care se plângea în menajul lui, altminteri fericit. Dar avusese atâtea bucurii, încât nu credea că are dreptul să se plângă de rarele divergenţe dintre el şi Frank. Examinându-şi viaţa, constata că aceste bucurii atârnă mai mult decât necazurile. Singura durere adevărată fusese provocată de pierderea surorii lui, moartă de cancer la douăzeci şi nouă de ani. Exact ca mama lor, numai că Muriel era mult mai tânără. Şi tot ca mama lor, nu-şi putuse permite un tratament adecvat. Din prea multă mândrie, ea şi bărbatul ei nu au apelat la el până în pragul morţii. Cu inima zdrobită, Peter a reuşit să ajungă în Wisconsin câteva zile înainte de moartea lui Muriel. În mai puţin de un an, Jack a vândut ferma, s-a recăsătorit şi s-a mutat în Montana. Ani de zile, Peter n-a ştiut unde s-a dus şi ce s-a întâmplat cu copiii surorii sale. Iar când, într-un târziu, la ani după moartea lui Muriel, a primit veşti de la Jack, Katie l-a convins că s-a scurs prea mult timp pentru ca relaţia să poată fi reluată. Peter i-a trimis lui Jack banii de care avea nevoie, dar n-a ajuns niciodată în Montana pentru a-şi vedea nepoţii. Ştia că, dacă ar face-o la un moment dat, ar fi un necunoscut pentru ei. Aveau o altă mamă, o nouă familie, iar Jack îl căutase numai pentru că avusese nevoie de bani. Nu ţinea la fratele primei lui soţii, ca şi Peter, de altminteri, deşi acestuia i-ar fi plăcut să-şi vadă nepoţii şi nepoatele. Era însă prea ocupat pentru a-şi face timp să-i viziteze şi, într-un fel, ei făceau parte din altă lume şi era mai uşor să urmeze recomandările lui Katie de a lăsa lucrurile în voia lor, cu toate că se simţea vinovat ori de câte ori se gândea la ei. Peter avea acum propria-i viaţă, o familie la care să se gândească, copii de care să aibă grijă, pentru care să lupte. Şi se luptase într-adevăr când, acum patru ani, Mike, fiul lor cel mare, a trebuit să meargă la liceu. Tradiţia familiei Donovan dicta în favoarea liceului din Andover, în timp ce Peter nu era de acord ca fiul său să plece de acasă înainte de universitate. De data asta Frank a câştigat. Votul decisiv a fost cel al lui Mike, convins dinainte de mama şi bunicul său că, pentru a ajunge la o universitate de prestigiu, iar mai apoi pentru a obţine o slujbă bună, trebuie să studieze la Andover. Lui Peter, argumentul i se părea ridicol: el însuşi studiase la Universitatea Michigan, învăţând noaptea în ultimul an, la Chicago, şi nici măcar nu auzise de Andover când era în Wisconsin. — Şi m-am descurcat bine, a spus zâmbind. Conducea una din cele mai mari companii din ţară. Nu era pregătit pentru ceea ce avea să-i spună Mike. — Da, dar te-ai însurat bine, tată. E o diferenţă. A fost cea mai puternică lovitură pe care ar fi putut-o primi şi Mike i-a citit în ochi cât de tare îl lovise, pentru că imediat încercă să îndulcească lucrurile: în douăzeci de ani, vremurile se schimbaseră. Asta a vrut să spună. Amândoi ştiau însă adevărul. Şi Mike s-a dus la Andover, apoi la Princeton, ca bunicul său. Acum şi Paul era la Andover şi numai mezinul, Patrick, se gândea să rămână acasă sau să meargă la Exeter, numai pentru a face altfel decât fraţii săi. Mai avea un an să se gândească, şi vorbea despre internat în California. Peter ar fi vrut să schimbe ceva, dar ştia că nu poate. A pleca de acasă pentru a urma liceul era în tradiţia familiei Donovan. Chiar Katie, în ciuda apropierii de tatăl său, plecase la Miss Porter’s. Peter şi-ar fi vrut copiii acasă, însă a nu-i vedea câteva luni pe an i s-a părut un mic compromis faţă de avantajul unei educaţii de elită. Argumentul era indiscutabil, în plus băieţii aveau să-şi facă acolo prieteni pentru toată viaţa, insista Frank. Peter a cedat şi se simţea foarte singur când băieţii plecau în fiecare an la internat. Nu-i avea decât pe ei şi pe Katie. Fără să o recunoască, le simţea încă lipsa lui Muriel şi a părinţilor. Viaţa lui a avut un curs excepţional. Era un om important, cu o carieră strălucită. Când şi-a putut permite să o cumpere el însuşi, s-au mutat într-o casă mai mare în Greenwich. Nu se mai punea problema să accepte casa de la Frank. Era o casă superbă, cu un domeniu de şase acri şi, deşi se simţea legat de New York, ştia cât era de important pentru Katie să locuiască la Greenwich, unde trăise toată viaţa, unde-şi avea prietenii, unde copiii ei făcuseră şcoala, alături de tatăl ei. Îi plăcea să trăiască alături de el. Încă mai avea grijă de casa lui, mergeau acolo în weekend pentru a discuta afaceri, probleme de familie sau pentru un meci de tenis. Katie îl vizita tot timpul. Mergeau vara la Martha’s Vineyard pentru a fi cu el. Avea aici o proprietate de vis, faţă de care ferma familiei Haskell era prea modestă, iar Peter a trebuit să fie de acord cu Katie că e un loc minunat pentru copii şi că îi place. Vineyard a însemnat mult pentru el şi, de îndată ce şi-a permis să-şi cumpere o casă acolo, i-a impus lui Katie să se mute din cabana pe care le-o pusese Frank la dispoziţie pe proprietatea lui. Băieţii s-au bucurat când le-a construit o cabană numai pentru ei şi pentru prietenii lor. Mulţi ani, Kate şi Peter au fost înconjuraţi de copii, mai ales la vie. Întotdeauna păreau să fie invitaţi în casa lor pe puţin jumătate de duzină. Viaţa lor era confortabilă, în ciuda compromisurilor pe care le-a făcut uneori în legătură cu chestiuni domestice ca, de exemplu, unde şi cum să locuiască sau trimiterea băieţilor la internat; nu renunţase însă niciodată la principii şi-şi păstrase integritatea, mai ales că în afaceri avea mână liberă. Peter pusese în practică câteva idei strălucite care au făcut ca firma să prospere mai mult decât Frank îndrăznise vreodată să spere. Sugestiile lui Peter s-au dovedit inestimabile, deciziile lui erau îndrăzneţe, dar sigure. Frank ştiuse ce face când îl angajase şi mai apoi, când îl făcuse preşedinte la Wilson-Donovan, la treizeci şi şapte de ani. S-a dovedit un bun manager încă de la început. Trecuseră şapte ani de atunci, patru dintre ei petrecuţi cu cercetările pentru Vicotec. Era ideea lui Peter, ca şi linia ştiinţifică de cercetare pentru Vicotec, şi l-a convins pe Frank să-l susţină. A fost o investiţie fabuloasă, care, amândoi erau de acord, avea să merite. Pentru Peter însemna ceva mai mult. Era visul vieţii sale, de om călit în lumea rapace, egoistă a afacerilor: să-i ajute pe oameni. Dacă nu pentru altceva, în memoria mamei şi a surorii sale, Peter dorea ca Vicotec să ia fiinţă cât de curând posibil. Cu un asemenea medicament, viaţa lor ar fi putut fi prelungită, dacă nu salvată. Şi acum dorea să-i salveze pe cei ameninţaţi de cancer, pe fermierii şi ţăranii izolaţi din cauza sărăciei. Se gândea la toate acestea în taxi, la întâlnirile pe care le avusese în Europa timp de o săptămână. Era deja mulţumit cu stadiul actual al lui Vicotec. În goana maşinii spre Paris, îi părea rău că Katie, ca de obicei, nu îl însoţeşte. Era oraşul lui preferat. Întotdeauna îi tăia respiraţia. Parisul avea ceva ce făcea ca inima să-i bată nebuneşte. Venise pentru prima oară aici acum cincisprezece ani, cu afaceri, şi avusese senzaţia că în clipa aceea s-a născut. Ajunsese la Paris de unul singur – era o sărbătoare naţională, şi încă îşi mai amintea drumul cu maşina pe Champs-Elysees, spre Arcul de Triumf, cu steagul Franţei fâlfâind în vânt. Oprise maşina, coborâse şi constatase jenat că plângea. Katie îl tachina spunându-i că probabil fusese francez într-o viaţă anterioară, din moment ce iubea atât de mult Parisul. Oraşul însemna enorm pentru el, deşi nu prea ştia de ce. Îi dădea o impresie de incredibilă frumuseţe şi forţă. Se simţise întotdeauna excelent aici. Şi nici de data asta nu va fi altfel. Cu toată morga lui Paul-Louis Suchard, ştia că întâlnirea lor de a doua zi nu va fi altceva decât un prilej de bucurie. Peter privea locurile familiare din taxiul care se strecura prin traficul amiezii, Invalides şi Opera, apoi Piaţa Vendôme, unde se simţea ca acasă. În mijlocul pieţei trona statuia lui Napoleon; privind-o printre gene, îţi puteai lesne imagina trecând trăsuri cu armoarii ce purtau nobili francezi cu pantaloni bufanţi de satin. Absurditatea tabloului l-a făcut pe Peter să zâmbească atunci când, la „Ritz”, portarul s-a grăbit să-i deschidă portiera. L-a recunoscut, aşa cum părea să-i recunoască pe toţi clienţii hotelului, şi a chemat un băiat să ia singurul bagaj, în timp ce Peter plătea taxiul. Faţada hotelului era în mod surprinzător modestă, numai cu o mică arcadă, cu nimic mai impresionantă decât cele ale puzderiei de magazine din jur – Chaumet şi Boucheron cu porţelanurile scânteietoare, Chanel – în colţul scuarului, în spatele căruia se ascundea JAR’s (de la iniţialele fondatorului, Joel A. Rosenthal), cu cele mai scumpe bijuterii. Şi bineînţeles, unic în lume după părerea lui Peter, hotelul Ritz. Decadent şi luxos, oferea clienţilor săi confort nelimitat şi rafinament. Avusese întotdeauna un sentiment de vinovăţie fiindcă stătea aici în călătoriile sale de afaceri, dar îi plăcea prea mult pentru a putea locui altundeva. Era una din puţinele fantezii dintr-o viaţă altminteri condusă de raţiune. Peter aprecia subtilitatea, eleganţa, decoraţia rafinată a camerelor, frumuseţea somptuoasă a brocarturilor ce tapetau pereţii, minunatul şemineu. Din momentul în care a păşit dincolo de uşa turnantă, s-a simţit cuprins de emoţie. Hotelul Ritz nu-l dezamăgise şi nu-l înşelase niciodată. Ca o femeie frumoasă pe care o vezi din când în când, îl aştepta de fiecare dată cu braţele deschise, coafată şi cu machiajul perfect, mai frumoasă decât la precedenta întâlnire. Peter iubea hotelul cum iubea Parisul. Era parte din farmecul lui. În hol îl salută voios o funcţionară, după care se grăbi să urce cele două trepte spre recepţie. Îl amuza chiar şi să aştepte pentru a semna în registru, să privească oamenii. La stânga sa se afla un sud-american atrăgător, mai în vârstă, cu o tânără răpitoare alături, îmbrăcată într-o rochie roşie. Îşi vorbeau în şoaptă, în spaniolă. Avea părul coafat şi unghiile vopsite impecabil, iar pe mâna stângă purta un diamant enorm. L-a privit şi i-a zâmbit. Era extrem de atrăgător şi nimic din ţinuta lui nu-i putea sugera femeii de alături că crescuse la ţară. Părea a fi exact ceea ce era: un om bogat şi puternic aparţinând elitei celor ce conduc imperii. Totul la el sugera putere şi importanţă, dar mai era ceva, o bunătate şi o tinereţe care te cucereau. Iar dacă cineva l-ar fi privit mai atent în ochi, ar mai fi observat încă ceva, ceva ascuns pentru cei mai mulţi dintre oameni. Era acolo o nobleţe, o bunătate şi un fel de compasiune mai rar întâlnite la un om cu putere. Dar nu asta vedea femeia în rochie roşie. Ea văzuse cravata Hermes, mâinile puternice şi curate, servieta, pantofii englezeşti, costumul bine croit, şi a trebuit să facă un efort ca să-şi întoarcă privirile spre propriul companion. În dreapta lui se găseau trei bătrâni japonezi, bine îmbrăcaţi, în costume închise, care fumau şi discutau discret. Îi aştepta un bărbat mai tânăr şi una din recepţionere le vorbea în japoneză; întorcând privirea de la ei în timp ce-şi aştepta rândul, văzu agitaţie la intrare şi observă intrând prin uşa turnantă patru bărbaţi puternici, cu pielea de culoare închisă, urmaţi de încă doi la fel, apoi pătrunseră vijelios trei femei extrem de atrăgătoare, îmbrăcate de casa Dior în culori vii. Purtau haine la fel, dar de culori diferite, ele însele arătând foarte diferit. Asemeni femeii spaniole de lângă el, aveau o înfăţişare impecabilă. Toate purtau diamante la urechi şi la gât şi, împreună, făceau o impresie puternică. Cele şase gărzi de corp le înconjurară imediat, laolaltă cu un arab în vârstă, foarte distins, intrat pe uşă imediat după ele. — Regele Khaled… auzi pe cineva de lângă el murmurând, sau poate fratele său… cu cele trei soţii… rămân aici o lună… au ocupat toate camerele cu vedere la parc de la etajul al patrulea… Era regele unei mici ţări arabe; străbătu holul însoţit de opt gărzi de corp şi de o mulţime de oameni care păreau să facă parte din suită, acompaniat de o recepţioneră şi de privirile tuturor celor prezenţi. Nimeni nu mai avea ochi pentru Catherine Deneuve, care se grăbea spre restaurant, uitaseră şi de Clint Eastwood, care locuia în hotel pe timpul filmărilor pe care le făcea undeva pe lângă Paris. Erau nume obişnuite la „Ritz”, iar Peter se întrebă dacă va fi vreodată suficient de blazat pentru a le ignora. Acum, privind la toate acestea, îl amuza faptul că nu se putea uita în altă parte, prefăcându-se plictisit; asemeni unora dintre obişnuiţii hotelului, nu putea să nu se zgâiască la regele arab şi la stolul lui de neveste încântătoare. Femeile vorbeau şi râdeau discret, apărate de bodyguarzii la pândă. Le înconjuraseră ca un zid de statui, iar regele se plimba cu paşi mici, de vorbă cu un alt bărbat; Peter tresări auzind o voce imediat în spatele lui. — Bună ziua, domnule Haskell. Bine aţi venit. Ne bucurăm să vă revedem. — Şi eu mă bucur să vă revăd. Peter se întoarse şi îi zâmbi tinerei recepţionere. I se dăduse o cameră la etajul al treilea. După părerea lui, la „Ritz” nu erau camere proaste. Ar fi fost fericit cu oricare. — Păreţi la fel de solicitată ca de obicei. Se gândea la rege şi la mica armată de bodyguarzi, dar hotelul nu ducea niciodată lipsă de asemenea clienţi. — Comme d’habitude… ca de obicei… Tânăra zâmbi în timp ce luă formularul completat de Peter. Acum am să vă arăt camera. Îi dădu numărul camerei unui boy, făcându-i semn lui Peter să-l urmeze de-a lungul holului. Trecură pe lângă bar şi restaurant, pline cu clienţi bine îmbrăcaţi ce mâncau sau beau discutând afaceri sau făcând planuri. În trecere, reuşi să arunce o privire spre Catherine Deneuve, frumoasă încă, râzând în timp ce stătea de vorbă cu un prieten. Îi plăcea acest aspect al hotelului; oamenii, înfăţişarea lor îl interesau. De-a lungul coridorului spre ascensor, pereţii erau tapetaţi cu vitrine pline cu cele mai scumpe mărfuri din Paris. La jumătatea lui văzu o brăţară de aur care ar fi putut să-i placă lui Katie şi îşi notă în minte să se întoarcă să o cumpere. Era obiceiul lui. Întotdeauna îi aducea ceva, drept consolare pentru a nu fi venit cu el, obişnuinţă din anii când era ori însărcinată, ori prea ocupată cu copiii încă mici. Acum chiar nu-şi dorea să călătorească, iar Peter o ştia. Prefera întâlnirile cu comitetele în care era membră sau cu prietenii. Ar fi putut să vină acum că băieţii mai mari erau plecaţi de acasă, găsea însă întotdeauna câte o scuză, şi Peter nu mai insista. Pur şi simplu nu voia să vină. Încă le cumpăra cadouri, şi ei şi băieţilor, când ştia că îl aşteaptă acasă. Când au ajuns la ascensor, regele arab nu se mai vedea, urcase cu suita să-şi ocupe duzina de apartamente. Erau obişnuiţi ai hotelului, nevestele lui îşi petreceau la Paris lunile mai şi iunie, rămâneau uneori şi pentru colecţiile de modă din iulie. Se întorceau iarna pentru acelaşi motiv. — E cald anul acesta, îi spuse Peter băiatului în timp ce aşteptau ascensorul. Vremea era superbă, liniştită şi caldă, îţi venea să zaci pe iarbă sub un copac, să te uiţi la cer şi la nori. Nu era o zi pentru afaceri, dar Peter avea de gând să-l sune pe Suchard pentru a încerca să devanseze întâlnirea de a doua zi. — Toată săptămâna a fost cald, îi răspunse acesta prietenos. Toată lumea era bine dispusă datorită vremii frumoase şi, datorită aerului condiţionat din fiecare cameră, nimeni nu se plângea de căldură. Zâmbiră amândoi când îi depăşi o americancă ce trăgea după ea trei terieri ciufuliţi. Deodată, ca şi când aerul s-ar fi electrizat, Peter a simţit că ceva se petrece în spatele lui. Se uită la femeia cu câinii, dar şi ea părea intrigată. Crezu că au reapărut arabii cu bodyguarzii lor sau poate vreo stea de cinema. Se întoarse să vadă ce se întâmplase şi văzu un grup de oameni în costume închise şi cu căşti îndreptându-se spre el. Erau patru şi nu lăsau să se vadă nimic în spatele lor. Îţi dădeai seama uşor că erau bodyguarzi după căşti şi walkie-talkies. Dacă ar fi fost mai frig, ar fi purtat cu siguranţă impermeabile. Se îndreptară spre Peter şi lăsară să se vadă cei câţiva oameni din spatele lor: în costume uşoare, păreau să fie americani, unul dintre ei ceva mai înalt şi mai blond decât ceilalţi. Arăta ca un star şi prezenţa lui magnetiza asistenţa. Ceilalţi trei îi sorbeau fiecare, cuvânt, manifestau un zel deosebit şi mult interes, râdeau la spusele lui. Intrigat, Peter îl privi lung, sigur că îl ştia de undeva şi până la urmă îşi aminti. Era senatorul de Virginia, Anderson Thatcher, o persoană controversată şi în plină ascensiune. La patruzeci şi opt de ani, implicat nu o dată în scandaluri din care ieşise basma curată, cunoscuse de asemenea tragedia. Cu şase ani înainte, fratele său – candidat la preşedinţie – fusese ucis în campania electorală. Ar fi câştigat cu certitudine; şi despre asasinarea lui se făcuseră tot felul de supoziţii, plus două filme proaste. S-a acceptat ideea asasinului dement. În anii care au urmat, Anderson Thatcher a câştigat un serios capital politic şi acum era considerat un serios pretendent pentru viitoarele alegeri prezidenţiale. Nu-şi anunţase candidatura, dar lumea politică o aştepta în curând. În ultimii ani, Peter îl urmărise cu interes. În ciuda unor amănunte mai puţin plăcute pe care le auzise, îl considera un candidat interesant la următorul mandat prezidenţial. Privindu-l acum, înconjurat de oficiali şi bodyguarzi, îşi dădea seama că avea ceea ce se numeşte charisma. A doua tragedie fusese moartea de cancer a băiatului lui de doi ani. Peter nu ştia mare lucru, îşi amintea doar nişte fotografii mişcătoare din Time, de la moartea copilului. Una în special, cu soţia lui arătând răvăşită, surprinzător de singură la ieşirea din cimitir, în timp ce Thatcher îşi conducea de braţ propria mamă. Durerea de pe faţa tinerei mame îl făcuse să se înfioare. Toată lumea i-a compătimit atunci şi acum îl privea intrigat pe senatorul adâncit în discuţie cu suita. Un moment mai târziu, în timp ce ascensorul întârzia, grupul s-a mişcat, lăsându-l pe Peter să vadă încă o persoană în spatele lor. Abia a întrezărit-o – femeia din fotografie. Cu ochii plecaţi, dădea impresia unei incredibile delicateţe, părea foarte mică şi fragilă şi gata să se desprindă de la pământ. Era imaginea feminităţii, cu cei mai mari ochi care se văzuseră vreodată, cu ceva fascinant în toată persoana ei. Purta un costum Chanel albastru ca cerul şi, mergând în spatele bărbaţilor, părea foarte distinsă şi foarte distrată. Nimeni, nici măcar bodyguarzii nu păreau s-o bage în seamă, aşa cum stătea în spatele lor, aşteptând ascensorul. Deodată ridică ochii şi întâlni privirea lui Peter. Erau cei mai trişti ochi pe care-i văzuse vreodată, cu toate că ea însăşi nu avea nimic patetic. Era pur şi simplu cu gândul în altă parte şi, când scoase din poşetă o pereche de ochelari întunecaţi, el îi observă mâinile, delicate, fragile. Nimeni nu i-a vorbit până la sosirea ascensorului, când toţi au intrat înaintea ei şi ea i-a urmat. Părea de o izbitoare demnitate, o lady din cap până-n picioare, retrasă într-o lume a ei. Interesul sau dezinteresul celor din jur faţă de ea părea s-o lase rece. Peter ştia multe despre ea: văzuse numeroase fotografii din momente mai fericite ale vieţii ei, când se căsătorise, şi chiar dinainte, împreună cu tatăl ei. Era soţia lui Andy Thatcher, Olivia Douglas Thatcher. Ca şi Thatcher, se trăgea dintr-o importantă familie de oameni politici. Tatăl ei era respectatul guvernator al statului Massachusetts, fratele ei – reprezentantul Boston-ului în Congres. Peter socoti că ar avea cam treizeci şi patru de ani. Făcea parte din acele persoane aflate mereu în atenţia presei, deşi nu prea oferea subiecte. Interviuri cu el văzuse Peter destule, nu însă şi cu Olivia Thatcher. Se păstra cu totul în umbră, şi acum, intrând în ascensor în urma ei, se simţea fermecat. Stătea cu spatele la el, dar era atât de aproape, încât, fără nici cel mai mic efort, ar fi putut să o îmbrăţişeze. Uitându-se în jos, la părul ei negru minunat, ideea îl făcu aproape să suspine. Ca şi când i-ar fi înţeles gândul, se întoarse brusc spre el şi timpul se opri când privirile li se întâlniră pentru a doua oară. Fu izbit din nou de tristeţea din ochii ei. Părea că încearcă, fără cuvinte, să-i spună ceva. Nu văzuse niciodată ochi atât de expresivi şi se întrebă dacă nu cumva se înşală crezând că citeşte în ei mai mult decât există. Aproape la fel de brusc întoarse capul şi nu-l mai privi până când el părăsi ascensorul, oarecum impresionat. Băiatul îi adusese deja bagajul, îngrijitoarea verificase camera pentru a constata că totul e în ordine şi, privind în jur, Peter simţi din nou că a ajuns în cer. Brocartul de pe pereţi avea culoarea caldă a piersicii, mobila era stil, marmura şemineului de culoarea caisei, asortându-se cu perdeaua şi cuverturile de pe pat. Camera de baie placată în marmură avea tot ce-şi putea dori. Era ca un vis împlinit; se cufundă în scaunul confortabil privind la grădina întreţinută impecabil. Era perfect. Îi dădu bacşiş îngrijitoarei, după care se plimbă încet prin cameră, apoi ieşi în balcon admirând florile şi gândindu-se la Olivia Thatcher. Îl obseda imaginea ei, ochii ei, se gândea la acele fotografii; nu văzuse niciodată ceva atât de pregnant ca acel ceva din ochii ei, acel ceva atât de dureros şi atât de puternic. Părea să-i vorbească, lui sau oricui i-ar fi întâlnit ochii. În felul ei, era de departe mai puternică şi mai fascinantă decât soţul ei. Iar Peter nu-şi putu reţine gândul că nu părea genul care să se implice în politică. După câte ştia, nici n-o făcuse şi n-o făcea nici măcar acum, când soţul ei era atât de aproape de intrarea în cursa electorală. Se întreba dacă într-adevăr există secrete dincolo de ceea ce era afişat sau totul se petrecea numai în imaginaţia lui? Probabil că nu era tristă deloc, ci doar tăcută. Nu vorbise cu nimeni în definitiv. Dar de ce îl privise aşa? Ce gândise oare? Când, cinci minute mai târziu, după ce se spălase pe faţă şi pe mâini, îi telefonă lui Suchard, îl mai preocupau încă toate acestea. Nu mai putea aştepta, trebuia să-l vadă imediat, dar era duminică şi Suchard nu părea prea entuziasmat de ideea unei întâlniri neprevăzute, deşi acceptă să-l vadă o oră mai târziu. Peter se plimbă nerăbdător prin cameră, încercă să-i telefoneze lui Kate, dar, ca de obicei, nu era acasă. Era nouă dimineaţa în America şi probabil ieşise cu treabă sau era în vizită la prietene. Kate era foarte rar acasă după ora nouă şi niciodată înainte de cinci şi jumătate. Era din ce în ce mai ocupată, deşi cu numai un copil acasă, şi uneori se întorcea chiar mai târziu. Când în sfârşit ieşi din cameră, Peter era foarte nerăbdător să-l vadă pe Suchard. Era momentul mult aşteptat, ultimul aviz pentru Vicotec. Ştia că nu e decât o formalitate, dar era importantă pentru a convinge FDA să-l treacă printre priorităţi. Iar Suchard era cel mai autorizat şi cel mai respectat dintre şefii echipelor de cercetare. Binecuvântarea lui era vitală pentru Vicotec. De data asta ascensorul veni repede şi Peter păşi înăuntru. Purta acelaşi costum, îşi pusese doar o cămaşă albastră cu manşete şi guler apretate şi arăta proaspăt şi curat; în colţul din faţa lui era o siluetă fragilă, o femeie în ţinută sport, cu un tricou negru şi ochelari de soare. Purta părul pe spate, pantofi sport; În ciuda ochelarilor negri, o recunoscu pe Olivia Thatcher. O ştia de ani de zile din presă şi acum o vedea de două ori la interval de o oră; de data aceasta arăta complet diferit. Părea mai subţire şi mai tânără decât în costumul Chanel şi pentru o clipă îşi scoase ochelarii şi se uită la el. Era sigur că şi ea l-a recunoscut; nu-şi vorbiră însă şi Peter încercă să nu se mai uite la ea. Ceva mai puternic decât el îl atrăgea însă. Nu-şi dădea seama ce. Desigur, ochii, dar şi ceva mai mult decât atât. Era ceva în felul cum arăta, cum se mişca, era legenda care circula pe seama ei. Părea foarte mândră, foarte sigură pe ea, foarte liniştită şi extrem de interiorizată. Privind-o, îţi venea să te duci la ea şi să-i pui o mie de întrebări stupide. Exact ca reporterii. De ce sunteţi atât de sigură de dumneavoastră? Atât de distrată?… Şi, cu toate acestea, păreţi tristă. Sunteţi tristă, doamnă Thatcher? Ce-aţi simţit când va murit băieţelul? Sunteţi deprimată acum? întrebările pe care toţi reporterii i le puneau şi la care nu răspundea niciodată. Şi iată că acum, privind-o, ar fi vrut şi el să ştie toate aceste lucruri, să şi-o apropie, să ştie ce simte, să ştie de ce ochii ei îi căutau pe-ai lui ca două mâini care cer ajutor, să ştie dacă era nebun citind în ea toate aceste lucruri. Ar fi vrut să afle cine e, dar ştia că nu va reuşi niciodată. Erau meniţi să fie străini, să nu-şi vorbească nicicând. Simpla ei apropiere îi tăia respiraţia. Îi simţea parfumul, vedea lumina strălucindu-i în păr, îi simţea moliciunea pielii şi nu-şi mai putea desprinde privirile când, din fericire, ajunseră la parter şi uşa se deschise. Păşi în hol fără să spună niciun cuvânt bodyguardului care o aştepta şi care o urmă. Avea o viaţă atât de ciudată, gândi Peter urmărind-o cu privirea, atras ca de un magnet; trebui să-şi aducă aminte că are treburi de rezolvat şi că nu are timp pentru fantezii copilăreşti. Îi era clar acum de ce se crease o legendă în jurul ei – avea într-adevăr ceva magic. Era în primul rând un mister. Era genul de om pe care nu ajungi să-l cunoşti niciodată, cu toate că ţi-ai dori. Se întreba, în vreme ce portarul îi opri un taxi, dacă cineva o cunoştea cu adevărat. Din taxi o văzu dând colţul, părăsind Place Vendôme, grăbind pasul pe rue de la Paix, cu capul în jos, cu ochelarii fumurii, cu bodyguardul în spatele ei şi, fără să vrea, Peter se întrebă unde s-o fi ducând. Se strădui să-şi ia ochii şi mintea de la ea şi, în goana taxiului, privi străzile pariziene alergând în urma lui.  

Bijuterii de Danielle Steel 1   Era atâta linişte în văzduh, sub soarele strălucitor de vară, încât se auzeau păsările şi orice sunet de la câţiva kilometri, în timp ce Sarah se uita împăcată pe fereastră. Domeniul era inteligent proiectat şi perfect îngrijit. Grădinile fuseseră amenajate de Le Nôtre, cel care proiectase şi Versailles-ul, copacii alcătuind o boltă verde deasupra parcului de la Château de la Meuze. Castelul însuşi avea o vechime de patru sute de ani şi Sarah, ducesă de Whitfield, trăia acolo de cincizeci şi doi de ani. Venise împreună cu William, când era încă abia o fetiţă şi zâmbi amintirilor în timp ce urmărea cum se hârjoneau în depărtare cei doi câini ai îngrijitorului. Zâmbetul se lărgi pe chipul ei când se gândi cât de mult se va bucura Max de cei doi tineri câini ciobăneşti. Îi dădea întotdeauna un sentiment de pace să stea acolo şi să privească domeniul la care trudiseră atât de mult. Îşi amintea lesne disperarea din timpul războiului, foametea nesfârşită, câmpurile despuiate de toate roadele pe care le-ar fi putut da. Fusese atât de greu atunci… atât de diferit… şi, ciudat, nu părea să se fi întâmplat cu atât de multă vreme în urmă… cincizeci de ani… o jumătate de secol. Îşi coborî privirea spre mâinile ei, spre cele două inele cu smaralde perfect pătrate, pe care le purta aproape întotdeauna şi tot o mai surprindea că erau mâini de femeie bătrână. Încă frumoase, graţioase, folositoare, slavă Domnului, dar, fără îndoială, mâinile unei femei de şaptezeci şi cinci de ani. Trăise bine şi mult; prea mult, se gândea uneori… prea mult timp fără William… şi totuşi veşnic mai era ceva de văzut, de făcut, ceva la care să te gândeşti, ceva de plănuit, copiii ei trebuiau încă supravegheaţi. Era mulţumită de viaţa pe care o dusese şi chiar şi acum nu avea senzaţia că totul se terminase, că se consumase totul. Mereu apărea o cotitură neaşteptată a drumului, un eveniment ce nu putea fi prevăzut şi care-i solicita atenţia. Era ciudat că ei încă aveau nevoie de ea, aveau nevoie de ea mai puţin decât credeau şi totuşi încă mai apelau la ea destul de des, spre a-i da impresia că e importantă pentru ei şi încă folositoare. Şi mai erau şi copiii lor. Zâmbi gândindu-se la ei şi rămase acolo, în picioare, aşteptând să-i vadă când apar. De acolo îi vedea când soseau… le vedea chipurile când zâmbeau, râdeau sau păreau enervaţi după ce coborau din maşini şi, plini de speranţe, îşi ridicau privirile spre ferestrele ei. Parcă ar fi ştiut întotdeauna că ea îi urmăreşte de acolo. Indiferent ce alte treburi ar fi avut în după-amiaza în care urmau să sosească, ea îşi găsea întotdeauna ceva de făcut în salonaşul elegant de la etaj, aşteptându-i. Şi chiar acum, după atâţia ani, când toţi erau mari, simţea acelaşi fior de nerăbdare să le vadă chipurile, să audă povestirile lor, să asculte problemele lor. Îşi făcea griji pentru ei şi îi iubea ca întotdeauna şi, într-un fel, fiecare din ei era o fărâmă din imensa dragoste pe care o împărţise cu William. Ce om minunat fusese el! Depăşise orice închipuire, orice vis! Chiar şi după război, era o forţă demnă de luat în seamă, un om pe care toţi cei care-l cunoscuseră şi-l vor aminti întotdeauna. Sarah se îndepărtă încet de la fereastră, trecând prin faţa căminului din marmură, unde se aşeza deseori în după amiezile reci de iarnă, stând pe gânduri, scriind bilete sau chiar câte o scrisoare unuia dintre copiii ei. Vorbea frecvent cu ei la telefon, la Paris, Londra, Roma, München, Madrid şi totuşi îi plăcea grozav să scrie. Stătea în picioare, privind o masă acoperită cu o bucată de brocart vechi, decolorat, un adevărat obiect de artă lucrat de mână pe care-l găsise cu ani în urmă la Veneţia. Atinse uşor fotografiile înrămate aşezate acolo, luând câte una, la întâmplare ca s-o privească mai bine; şi când se uita la ele, îşi amintea perfect momentul exact când fuseseră făcute… în ziua nunţii, când William râdea de o remarcă făcută de cineva şi ea ridicase privirea spre el, zâmbind sfioasă. Era atâta fericire în ochii aceia, atâta bucurie, încât crezuse că-i va exploda inima în ziua nunţii. Purta o rochie bej de dantelă şi satin, o pălărie de dantelă bej, foarte şic, cu o mică voaletă, iar în braţe avea un imens buchet de orhidee mici, de culoarea ceaiului. Se cununaseră în casa părinţilor ei, într-un cerc restrâns din care făceau parte doar cei mai buni prieteni ai părinţilor ei. La petrecerea care a urmat, liniştită şi foarte elegantă, au mai venit aproape o sută de prieteni. Fără domnişoare de onoare, fără cavaleri de onoare, fără un mare ospăţ de nuntă, fără exuberanţă tinerească. Doar sora ei o însoţise, îmbrăcată cu o rochie de satin albastru, frumos drapată, şi cu o pălărie uluitoare, creată special pentru ea de Lily Daché. Mama lor avea o rochie scurtă, verde ca smaraldul. Sarah zâmbi amintindu-şi… rochia mamei ei avea exact culoarea celor două superbe smaralde ale sale. Cât de fericită ar fi fost mama dacă ar fi apucat să le vadă! Mai erau şi alte fotografii, cu copiii când erau mici… una minunată, a lui Julian cu primul lui căţel… şi Phillip, care părea foarte matur, deşi avea doar opt sau nouă ani când se dusese prima dată la Eton. Una cu Isabelle, pe undeva, prin sudul Franţei, când avea zece ani şi ceva… şi cu amândoi în braţele lui Sarah, imediat după ce se născuseră. William făcuse toate fotografiile, luptându-se cu lacrimile ce-l podideau ori de câte ori o privea pe Sarah cu încă un nou născut în braţe. Şi Elizabeth… ce micuţă părea, lângă Phillip, într-o fotografie atât de îngălbenită că abia se mai distingeau figurile. Dar, ca întotdeauna, lui Sarah îi dădură lacrimile privind-o, copleşită de amintiri. Viaţa ei fusese bună şi plină, dar nu întotdeauna uşoară. Se uită mult timp la fotografii, retrăind momentele acelea, gândindu-se la fiecare dintre ei, croindu-şi încet drum printre amintiri, în timp ce încerca să le evite pe cele prea dureroase. Oftă, îndepărtându-se din nou, şi se duse înapoi să aştepte la uşile-fereastră dinspre terasă. Era graţioasă, înaltă, avea spatele drept şi îşi ţinea capul cu mândria şi eleganţa unei dansatoare. Avea părul alb ca neaua, deşi odinioară strălucea ca abanosul; ochii ei verzi, imenşi, aveau aceeaşi culoare intensă, închisă, ca smaraldele ei. Dintre copii, Isabelle îi moştenise ochii şi chiar şi ai ei nu erau la fel de închişi la culoare ca ai lui Sarah. Dar niciunul din ei nu avea puterea şi eleganţa ei, niciunul nu avea tăria pe care o avusese ea, dârzenia, forţa de a ţine piept la tot ce-i aşternuse viaţa în cale. Vieţile lor fuseseră mai uşoare decât a ei şi pentru asta era, într-un fel, foarte recunoscătoare. Pe de altă parte, se întreba uneori dacă atenţia ei permanentă nu le luase din vigoare, dacă nu cumva îi răsfăţase prea mult şi de aceea deveniseră mai slabi. Deşi nu se putea spune că Phillip era slab… sau Julian… sau Xavier… sau chiar Isabelle… Şi totuşi, Sarah avea ceva ce nu avea niciunul din ei, o tărie sufletească pură, care părea să emane din ea când o priveai. Când intra ea într-o încăpere, se simţea puterea aceea şi, cu voia sau fără voia ta, nu puteai să n-o respecţi. Şi William fusese la fel, dar mai expansiv, mai ostentativ în felul în care se bucura de viaţă şi în care îşi manifesta firea lui bună. Sarah fusese întotdeauna mai liniştită, cu excepţia ocaziilor când era cu William. El scotea la iveală tot ce era mai bun în ea. El îi dăduse totul, spunea ea adesea. Tot ceea ce îndrăgea, iubea sau avea cu adevărat nevoie. Zâmbi privind peste gazonul verde, amintindu-şi cum începuse totul. Parcă se petrecuse doar în urmă cu câteva ceasuri… cu câteva zile. Îi era imposibil să creadă că a doua zi va împlini şaptezeci şi cinci de ani. Copiii şi nepoţii veneau s-o sărbătorească, iar în ziua următoare urmau să vină sute de oameni celebri şi importanţi. Petrecerea i se părea şi acum o prostie, dar copiii insistaseră. Julian organizase totul şi chiar şi Phillip o sunase de şase ori de la Londra ca să se asigure că totul merge bine. Iar Xavier se jurase că oriunde ar fi, în Botswana sau în Brazilia, ori Dumnezeu ştie unde, va zbura cu avionul ca să ajungă la sărbătorirea ei. Acum îi aştepta la fereastră, aproape cu răsuflarea tăiată, simţind un fior de emoţie. Era îmbrăcată cu o rochie Chanel neagră, simplă, mai veche, dar splendid croită, un şirag de perle enorme perfect  asortate, pe care-l purta întotdeauna, lăsându-i muţi de admiraţie pe cei ce-l vedeau prima dată. Le primise după război şi dacă le-ar vinde acum ar lua pe ele peste două milioane de dolari. Dar Sarah nu se gândea la asta: ea le purta fiindcă ţinea la ele, fiindcă erau ale ei şi fiindcă William insistase să le păstreze. — Ducesa de Whitfield se cuvine să poarte asemenea perle, iubita mea, o tachinase el când le probase prima oară, peste un pulover vechi de-al lui pe care îl împrumutase ca să lucreze în grădină. Să fiu al naibii dacă ale mamei nu păreau nişte perle amărâte în comparaţie cu astea, comentase el. Ea râsese şi el o strânsese la piept şi o sărutase. Sarah Whitfield avea lucruri frumoase şi trăise o viaţă frumoasă. Şi era cu adevărat o persoană deosebită. Când în sfârşit îşi pierdu răbdarea şi dădu să plece de la fereastră, auzi prima maşină la ultima cotitură dinspre alee. Era o limuzină Rolls-Royce neagră, nesfârşită, cu geamuri atât de întunecate încât nu putea să vadă cine e înăuntru. Numai ea ştia, îi ştia perfect pe fiecare. Maşina se opri în faţa intrării principale a castelului, aproape sub fereastra ei şi când şoferul coborî, grăbindu-se să deschidă portiera, ea clătină din cap amuzată. Fiul ei cel mai mare avea o înfăţişare foarte distinsă, ca întotdeauna, şi foarte, foarte britanică, străduindu-se să nu se vadă cât de hărţuit era de femeia care coborî din maşină imediat după el. Purta o rochie de mătase albă şi pantofi Chanel; părul era tuns scurt, foarte şic, şi în soarele de vară sclipeau diamantele peste tot, pe unde putuse să şi le pună. Zâmbi din nou în sinea ei, întorcând spatele scenei de la fereastră. Era doar începutul unor zile grozave, interesante… Greu de crezut… nu putea să nu se întrebe ce părere ar fi avut William despre toate astea… despre toată agitaţia de la aniversarea ei de şaptezeci şi cinci de ani… Şaptezeci şi cinci de ani… atâţia ani, atât de curând… Parcă trecuseră doar câteva clipe de când începuse totul…

I Zgomotul unei vechi mașini de scris se auzea sacadat în liniștea camerei, un nor de fum albastru atârna deasupra colțului unde lucra Scott Robinson. Ochelarii ridicați pe cap, cafeaua în cești mari rătăcea periculos pe marginea biroului, scrumierele erau pline, fața lui intensă, cu ochi albaștri care se uitau cruciș era concentrată la ceea ce lucra. Mai repede, mai repede! Aruncă o privire fugară, peste umăr, spre ceasul care ticăia neobosit în spatele lui. Bătea la mașină ca și cum, de undeva, din apropiere, îl pândeau niște demoni. Părul lui castaniu, care încărunțea, arăta ca și cum dormise și se sculase de mai multe ori, dar nu-și amintise niciodată să-l pieptene. Fața era proaspăt bărbierită și blândă, liniile puternice și, cu toate astea, ceva îl făcea plăcut. Nu era un bărbat pe care să-l poți categorisi limpede ca fiind frumos, dar părea puternic, atrăgător, merita să-l privești mai atent, un bărbat cu care oricui i-ar fi plăcut să-și petreacă timpul. Însă nu acum, nu în vreme ce ofta, uitându-se din nou la ceas și-și forța cu îndărătnicie degetele să bată la mașină și mai repede. Apoi, într-un târziu, se așternu liniștea. Făcu un semn cu pixul, apoi se aplecă și adună teancuri întregi din ceea ce lucrase în ultimele șapte ore, de la ora cinci dimineața. Era aproape unu, acum... Se apropia ora la care să intre în emisie... Străbătu camera, deschise larg ușa, trecu în fugă prin biroul secretarei sale, ca un alergător olimpic, își continuă drumul de-a lungul coridorului cât de repede putu, precipitându-se printre oameni, evitând coliziunile, ignorând privirile surprinse sau saluturile prietenești, în vreme ce izbea în ușile care se deschideau doar puțin și el flutura o mână în interior, înhățând un teanc de noi modificări făcute scenariilor sale. Era o procedură obișnuită. Se întâmpla o dată, de două ori, ba chiar și de trei - patru ori pe lună, când Scott hotăra că nu-i plăcea felul în care se desfășura serialul. Drept inițiatorul celui mai reușit serial de televiziune care se transmitea în timpul zilei, de câte ori era îngrijorat în privința episodului, se oprea, scria unu - două fragmente, schimba totul pe dos și abia apoi era și el mulțumit. Agentul lui îl numea „cea mai nevrotică mamă a televiziunii”, însă știa foarte bine că era cel mai bun. Scott Robinson avea un instinct care nu dădea niciodată greș, știa exact ce-i trebuie emisiunii ca să continue. Nu greșise niciodată. Cel puțin, până în prezent. „Life goes on” (Viața merge înainte) era încă cel mai iubit serial al televiziunii americane și era copilul lui Scott Robinson. Îl concepuse ca să aibă din ce trăi, pe vremea în care murea de foame la New York, cu ani în urmă, când nu era decât un tânăr dramaturg. La început, i se păruse o simplă joacă cu ideea generală a serialului, apoi, scrise primul scenariu, între două piese, în New York. Începuse prin a scrie, piese de înaltă clasă, care să se joace pe Broadway. Pe atunci, era un purist. Teatrul mai presus de orice! Numai că, se și căsătorise, locuia în Soho în New York și nu avea nici ce mânca. Soția lui, Alicia, era dansatoare în spectacolele de pe Broadway, dar la acel moment nu mai lucra nici ea, întrucât era însărcinată cu primul lor copil. Mai întâi o luase în glumă, spunând că ar fi o „ironie” să se preteze să facă un serial, dacă asta s-ar dovedi a fi un fel de pauză mare pe care și-o lua în desăvârșirea carierei lui. În vreme ce se lupta cu scenariul și biblia pentru un serial de lungă durată, n-a mai fost o glumă, ba, mai mult, a devenit o obsesie. Trebuia să-l facă... pentru Alicia... pentru copilul lor. Adevărul era, însă, că-i plăcea. Îl iubea, la fel ca și cei de la rețeaua de televiziune, care se dădeau în vânt după el. Copilul, Mike, și serialul, s-au născut aproape în același timp: unul, un băiețel voinic de trei kg și nouă sute de grame, cu ochi albaștri, mari, ca ai tatălui său, celălalt, o reprezentație de probă, în programul de vară, care a câștigat imediat popularitatea și care a stârnit un protest instantaneu când a dispărut de pe ecrane în septembrie. Peste două luni, „Viața merge înainte” se difuza din nou, iar Scott Robinson devenise acum realizatorul celui mai reușit serial de televiziune care a existat vreodată. Posibilitățile de alegere mai importante au venit abia mai târziu. A început prin a scrie el însuși primele episoade. Erau bune, dar îi înnebuneau pe actori și pe regizori. Pe atunci, cariera lui de dramaturg de piese pentru Broadway fusese cu totul dată uitării. Televiziunea devenise izvorul forței lui de viaţă. Până la urmă, i s-au oferit mai mulți bani ca să vândă ideea de bază pe care o avea asupra continuării serialului, să stea acasă să primească fondurile cuvenite din drepturile de autor și să se apuce din nou să scrie piese pentru Broadway. Numai că, la vremea aceea, ca și fiul său de șase luni, „Viața”, cum îi spunea el, era tot copilul său. Nu-l putea părăsi și cu atât mai puțin vinde. Trebuia să rămână cu el. Serialul era prea adevărat pentru el, prea plin de viaţă și-și punea tot sufletul în ceea ce spunea în serial. Vorbea despre necazurile vieții, dezamăgirile, durerile, furiile, triumfurile, provocările, încântarea, dragostea, simpla frumusețe. Spectatorul avea toată dragostea lui pentru viață, propria lui suferință în durere, propria lui încântare de a trăi. Dădea spectacolului speranță după disperare, raza de soare de după furtună. Tema centrală a povestirii precum și personajele principale erau decente. Erau și răi, desigur, dar oamenii îi devorau. Exista însă un tip de integritate fundamentală a serialului care-i făcea pe fanii săi de nezdruncinat în devotamentul lor pentru serial. Era, în fapt, o reflectare a esenței creatorului lui: plin de viaţă, încântat să trăiască, modest, încrezător, blând, naiv, inteligent, creativ. El iubea serialul aproape ca pe un copil de care era legat și pe care era hotărât să-l hrănească, să-l crească. Îl iubea aproape la fel de mult ca pe Mike și Alicia. În acele zile de la începutul serialului era mereu frământat, parcă întruna îmboldit, dorind în egală măsură să stea cu familia lui dar și să supravegheze îndeaproape serialul, să se asigure că era pe drumul cel bun și nu foloseau vreun scriitor sau regizor nepotrivit. Îi privea pe toți cu suspiciune și îi ținea sub un control strict. Ei nu înțelegeau nimic din serialul lui... copilul lui. Urmărea fiecare episod ca o cloșcă agitată, înnebunit de teama de a nu i se întâmpla ceva. Continuă să scrie episoade la întâmplare, când și când, să fie prezent cât mai mult timp la realizarea spectacolului și să chibițeze de pe margine. La sfârșitul primului an, nu mai puteai pretinde că Scott Robinson se va mai întoarce vreodată pe Broadway. Era prins ca-ntr-o capcană, atras, îndrăgostit nebunește de televiziune și de serialul lui. Nici nu mai încerca să găsească scuze când vorbea cu prietenii lui, dramaturgi de piese de clasă care se jucau pe Broadway. Admitea, în mod deschis, că-i plăcea ceea ce făcea. Nu se putea să nu ajungă undeva, îi explică el lui Alicia într-o noapte, târziu, după ce scrisese patru ore în șir, dezvoltând noi conflicte, imaginând noi personaje, noi idei filosofice pentru seria anotimpului următor. Nu-și putea abandona personajele, actorii, complexitatea conflictului, avalanșa de tragedii, traume, probleme. Îi plăcea. Episodul se transmitea în direct, de cinci ori pe săptămână, iar chiar și atunci când el n-avea nici un motiv să fie prezent la filmare, îl mânca, îl bea, îl iubea, îl respira, dormea cu el. Erau scenariști care mențineau desfășurarea zilnică a episodului, dar Scott îi urmărea întotdeauna. Știa el ce face. Toți cei implicați în serial erau de acord cu asta. Era bun. Era chiar mai bun decât bun. Era grozav. Avea un simț instinctiv a ceea ce mergea și ce nu, ce anume voia publicul, ce personaje iubea, pe care i-ar fi plăcut să le urască. Pe când se năștea cel de-al doilea fiu al său, Terry, doi ani mai târziu, „Viața merge înainte” primise deja două premii din partea criticii și un premiu „Emmy”. După premiul „Emmy” pe care l-a obținut serialul, rețeaua a sugerat transferul serialului în California. Din punct de vedere creativ, părea mai rațional, aranjamentele de producție ar fi mai ușor de făcut acolo, iar ei simțeau că de fapt, serialul „aparținea” Californiei. Scott a fost încântat de idee, mai puțin, însă, Alicia, soția sa. Se întorcea să lucreze, nu ca un simplu copil în corul de pe Broadway. După ce timp de doi ani și jumătate îl tot văzuse pe Scott obsedat de serialul lui, pentru ea era clar. În timp ce el scria zi și noapte despre incest, sarcina unei adolescente, aventuri amoroase extraconjugale de la periferia orașului, ea se întorsese la orele ei, în felul ei original, de disciplină, iar acum dorea să dea ore de balet la Juilliard. — Ce? se uită el fix la ea, uluit, într-o duminică dimineață la micul dejun. Totul mergea atât de bine pentru ei, el făcea bani cu nemiluita, copiii erau minunați și, după câte știa el, totul mergea perfect, până în acea dimineață. — Nu pot, Scott. Eu nu merg. Se uită spre el, cu ochii aceia mari, căprui, la fel de blânzi și de copilăroși ca atunci când o întâlnise, cu sacoșa în care avea echipamentul de antrenament de dans, în fața unui teatru, când avea douăzeci de ani. Era din partea de nord a New York-ului. Fusese întotdeauna modestă, blândă, nepretențioasă, un suflet cald, cu ochi expresivi, cu un simț al umorului timid, dar sincer. Râdeau mult în primele lor zile împreună, vorbeau până noaptea târziu în apartamentul lor jalnic pe care-l închiriaseră până la frumosul și foarte scumpul apartament de la ultimul etaj, pe care Scott tocmai li-l cumpărase în SoHo. Instalase și o bară de exerciții pentru ea, ca să-și continue încălzirea și exercițiile de balet, fără să fie nevoită să meargă la studio. Iată că acum, dintr-o dată, ea îi spunea că totul s-a sfârșit. — De ce? Ce vrei să spui, Alicia? Nu vrei să pleci din New York? El păru dezorientat când ochii ei se umplură de lacrimi și clătină din cap. O clipă se întoarse cu spatele la el, apoi se uită din nou în ochii lui, dar ceea ce văzu el în ei îi provoacă o durere ca de cuțit înfipt în inimă. Era furie, dezamăgire, sfidare și, brusc, pentru prima dată, văzu ceea ce trebuia să fi observat cu luni în urmă: se întrebă cu groază dacă-l mai iubea. — Ce este? Ce s-a întâmplat? Cum de i-a scăpat? se întrebă el. Cum de-a putut fi atât de prost? — Nu știu... m-am schimbat... Clătină din nou din cap, părul ei lung, negru fluturând în jurul ei ca aripile unui înger căzut. — Nu... nu e drept... amândoi am... Respiră adânc și încercă să-i explice. Îi datora măcar atât după cinci ani de căsătorie și cei doi copii pe care-i aveau. — Ne-am schimbat locurile, cred. Eu voiam să devin o mare vedetă pe Broadway, dansatoarea care reușește și devine o vedetă, iar tu nu voiai decât să scrii piese de calitate, „integre”, „cu miez”, „cu substrat”. Numai că, dintr-o dată ai început să scrii... ezită, zâmbind trist. Ai început să scrii ceva mai degrabă comercial, ceva care a devenit o obsesie pentru tine. În ultimii trei ani nu te-ai gândit decât la serial... se va căsători Sylvia cu Buck?... a încercat oare Eddie s-o omoare pe mama lui?... este Nick homosexual?... dar Margaret, e lesbiană?... își va părăsi Margaret bărbatul ca să plece cu o altă femeie?... al cui copil este Amelia, de fapt?... va fugi Joan de acasă?... și, dacă o va face, va începe iar să se drogheze? Brenda este un copil nelegitim? Se va căsători cu Chris?... Alicia se ridică și începu să meargă prin cameră, în timp ce înșira nume familiare. — Adevărul este că mă înnebunesc. Nu mai vreau să aud de ei! Vreau să mă întorc la ceva simplu, sănătos și normal; disciplina dansului, încântarea de a preda. Vreau o viață normală, liniștită, fără tot rahatul ăsta, care vrea să pară realitate. Ea-l privi nefericită, iar lui îi venea să plângă. În vreme ce se juca cu prietenii lui imaginari, pierdea oamenii pe care-i iubea și nici măcar nu-și dădea seama de asta. Cu toate acestea, nu-i putea promite că va renunța, că va vinde ideea centrală asupra continuării serialului și se va întoarce la piesele pentru care va trebui să se roage în genunchi să-i fie puse în scenă. Cum mai putea face asta acum? Mai ales că iubea serialul. Îl făcea să se simtă bun, fericit, realizat, puternic... iar acum Alicia pleca. Era o ironie. Serialul era un succes enorm, la fel și el, iar ea tânjea după zilele în care n-aveau ce mânca. — Îmi pare rău, încercă el să rămână calm și să stea de vorbă rațional cu ea. Știu că m-a acaparat acest serial în ultimii trei ani, dar am simțit că trebuie să controlez eu totul. Dacă l-aș lăsa din mână, dacă aș permite altcuiva să-l supravegheze, l-ar putea transforma în ceva ieftin, l-ar putea face asemănător acelor seriale ridicole banale, insipide, siropoase care-ți întorc mațele pe dos. Nu i-aș putea lăsa să facă așa ceva. Serialul chiar are integritate. Fie că recunoști sau nu, Alicia, de aceea oamenii îl apreciază. Asta nu înseamnă că o să fiu mereu în vârf. Cred că în California lucrurile vor fi foarte diferite... mai profesioniste... vor fi mai bine controlate. Voi putea să mă detașez de el mai des. În ultimul timp nu scria decât fragmente, ocazional. Însă ținea încă totul sub controlul lui. Leslie scutură numai din cap, a neîncredere. Îl cunoștea mai bine. La fel fusese și când scrisese primele lui piese. Lucra două luni în șir, fără pauză, abia de mânca, dormea ori se gândea la altceva. Asta însă nu durase decât două luni, iar pe atunci ea încă mai considera că este fermecător. Acum nu mai era. I se scârbise de tot, îi era silă de intensitatea, de obsesia, de mania lui pentru perfecțiune. Știa c-o iubește și pe ea și pe băieți, însă nu așa cum își dorise ea. Ea-și dorea un soț care să meargă la lucru la ora nouă, să vină acasă la ora șase, gata să stea de vorbă cu ea, să se joace cu copiii, s-o ajute să pregătească cina și s-o scoată la un film. Nu pe cineva care lucra toată noaptea și apoi o tulea din casă la zece dimineața epuizat, cu ochii sălbăticiți, cu un vraf de însemnări, dispoziții și schimbări făcute scenariilor, pe care să le dădea la repetat la ora zece și treizeci de minute. Era prea mult, prea epuizant, prea solicitant și, după trei ani, ei îi ajunsese până peste cap. Era saturată, dacă mai auzea încă o dată cuvintele „Viața merge înainte” sau numele personajelor pe care întruna le tot adăuga sau la care renunța, știa că va face o criză de isterie. — Alicia, acordă-i o șansă, iubito, te rog!... acordă-mi mie o șansă! O să fie nemaipomenit în Los Angeles. Ia gândește-te: s-a terminat cu zăpada, cu vremea rece, o să fie minunat și pentru băieți. Îi putem duce la plajă... ne putem pune un bazin la noi în curte... Putem merge la Disneyland... Ea însă dădea mereu din cap... îl cunoștea mult prea bine. — Nu. Eu pot să-i duc la Disneyland și la plajă. Tu vei lucra tot timpul, vei sta până dimineață ca să mai scoți pe cineva din serial, ori vei alerga să vezi repetițiile sau să fii prezent la înregistrări, fie că vei rescrie cu frenezie altceva. Când i-ai dus tu ultima dată pe băieți la grădina zoologică Bronx sau oriunde altundeva? — Bine... Bine... Deci, lucrez prea mult... sunt un tată groaznic... un ticălos, ori un soț dezrădăcinat, ori tot ce vrei tu mai rău, dar, pentru numele lui Dumnezeu, Alicia, ani de zile am murit de foame. Acum, iată, poți avea tot ce vrei și tu și copiii. Îi putem trimite la școli decente, într-o bună zi, le putem da tot ce ne-am dorit noi. Îi putem trimite la colegiu. E așa de cumplit? Bun. De acord, am avut niște ani mai dificili, dar lucrurile încep să se îndrepte. Acum ți-ai găsit tu să pleci? Înainte de a fi mai bine? Ce socoteală e asta? Se uită fix la ea, cu ochii plini de lacrimi și întinse o mână spre ea: — Draga mea, te implor... te rog... nu face asta!... Dar ea, în loc să se îndrepte spre el, își lăsă ușor privirea în jos ca să nu mai vadă durerea din ochii lui. Știa că o iubește și știa mai bine ca oricine că îi iubea pe băieți. Însă asta nu conta. Știa doar că, de dragul ei, trebuia să facă ceea ce făcea... — Vrei să stai aici? O să le spun că nu mutăm turnarea serialului, dacă asta-i problema. La dracu’ cu California! Vom rămâne aici. O undă de panică se strecură în vocea lui când se uită la ea, dându-și seama că nu California era motivul. — Asta n-ar schimba cu nimic lucrurile, zise ea cu o voce scăzută, moale, și se vedea că-i părea rău. E prea târziu pentru noi. Nu pot să explic de ce, știu numai că eu trebuie să fac altceva. — Ce altceva? Să te muți în India, să-ți schimbi religia, să te călugărești? Cât e de diferit să predai la Juilliard? Ce dracu’ vrei de fapt, ce nu-mi spui? Că vrei să pleci? Ce are asta de-a face cu Juilliard sau California? Era rănit și confuz, iar într-un târziu se înfurie. De ce îi făcea lui una ca asta? Ce rău făcuse ca să merite așa ceva. Muncise din greu. Se descurcase. Părinții lui ar fi fost mândri de el, dacă ar mai fi trăit, dar muriseră amândoi, când el abia împlinise douăzeci de ani. Muriseră de cancer, la un an diferență unul de altul, iar el n-avea alte rude. Nu-i avea decât pe ea și pe băieți, iar ea îi spunea că-l părăseau și că urma să fie din nou singur. Absolut singur. Fără cele trei ființe pe care le iubea, pentru că făcuse ceva rău: muncise prea mult și reușise, se încununase de succes. Nedreptatea aceasta îl enervă peste măsură. — Pur și simplu, tu nu înțelegi, zise ea moale. — Nu, nu înțeleg! Spui că nu vii cu mine în California. Și eu îți spun că, dacă asta e problema, vom rămâne aici. Nu-mi pasă ce-or spune cei de la rețea. Se vor obișnui și cu ideea asta. Bun. Și mai departe? Încotro o luăm de aici încolo? Ne întoarcem la felul în care trăiam înainte, sau ce? Ce se întâmplă, Alicia? Se zbătea între furie și disperare. Nu știa ce să-i spună ca s-o determine să renunțe la idee. Numai că ceea ce el încă nu înțelesese era că ea se hotărâse deja și nu mai putea fi nicidecum întoarsă din drum. — Nu știu cum să-ți spun asta... zise ea moale. I se umplură și ei ochii de lacrimi, iar pentru o clipă, el avu sentimentul ciudat că intrase în propriul său serial și nu mai putea ieși de acolo. Îl va părăsi Alicia pe Scott?... Se poate, oare, schimba Scott?... Înțelege, oare, Alicia cât de mult o iubește Scott? Îi venea să râdă sau să plângă, dar nu făcu nici una nici alta. — S-a terminat totul. Cred că e singurul mod de a-ți spune. California nu are nici o legătură cu asta. N-am vrut să-mi recunosc mie însămi până acum,dar gata, nu mai pot continua așa. Vreau să am propria mea viață cu băieții. Vreau să-mi fac propria mea viață, Scott... fără să trăiesc zi și noapte cu serialul. Și fără el, nu fu însă în stare să-i spună asta. Privirea plină de durere din ochii lui era atât de copleșitoare încât se gândi că s-ar putea să leșine și numai privindu-l. — Îmi pare rău... El arăta de parcă-l trăsnise fulgerul. Era alb ca varul, ochii lui mari, albaștri arătau o suferință cumplită. — Iei băieții cu tine? Ce făcuse ca să merite asta? Știau amândoi că oricât de ocupat fusese în ultimii trei ani, îi adora. — Tu nu poți avea singur grijă de ei în California, zise ea simplu. El o privi furios. — Nu. Dar tu ai putea veni cu mine să mă ajuți. Era o remarcă caustică, dar niciunuia nu-i ardea de glume. — Scott, nu! — O să-i lași să vină să mă viziteze? Alicia aprobă din cap, iar el se rugă Domnului ca ea să se țină de cuvânt. O clipă, se gândi să abandoneze serialul, să rămână la New York și s-o implore să nu-l părăsească. Își dădu seama că, orice ar face, era prea târziu. În inima, în sufletul și în mintea ei, îl părăsise deja. Își reproșa numai faptul că nu sesizase la timp. Poate că, dacă ar fi observat, acum ar fi fost altfel. O cunoștea destul de bine ca să-și dea seama că acum nu mai era nimic de făcut. Se terminase totul între ei, fără smiorcăieli și văicăreli. Pierduse războiul cu mult înainte și el habar n-avea. Viața lui era sfârșită. Următoarele două luni au fost o adevărată nenorocire, care-l mai făcea încă să plângă de câte ori își amintea: cum le-a spus băieților, cum i-a ajutat să se mute într-un apartament pe West Side înainte de a pleca el, cum s-a simțit prima noapte singur, în casa în care fuseseră cu toții... Se gândise de mai multe ori să renunțe la serial, s-o implore să-l ia din nou, numai că acum era limpede că ușa era închisă, că nu se va mai deschide niciodată. A descoperit, înainte de plecare, că exista un profesor la Juilliard de care ea era „foarte încântată”. N-avusese o aventură cu el, Scott o cunoștea destul de bine ca să fie convins că-i fusese credincioasă, dar se îndrăgostise de tipul acela și ăsta fusese unul dintre motivele pentru care plecase. Voia să fie liberă, să poată dezvolta relația cu el, fără să se simtă vinovată, fără Scott Robinson. Ea și prietenul ei, profesorul, aveau atâtea în comun, pe când ea și Scott nu mai aveau nimic, cu excepția copiilor. Lui Mike i se rupse inima când îl văzu plecând, dar, la doi ani și jumătate și-a revenit destul de ușor. Terry n-avea decât opt luni și pentru el nu era nici o diferență. Numai Scott resimțea enorma diferență ca pe o durere cumplită. Ochii îi erau plini de lacrimi care i se prelingeau ușor pe obraji, în timp ce avionul survola încet New York-ul, îndreptându-se spre California. Odată ajuns acolo, Scott munci la serial ca din răzbunare. Lucra zi și noapte, uneori chiar dormea pe canapeaua de la birou. Popularitatea serialului crescu pe culmile gloriei primind nenumărate premii Emmy. În cei șapte ani de când se afla în California, Scott Robinson devenise ceva mai puțin maniac. „Viața merge înainte” devenise mândria și bucuria lui, îi ținea zilnic de urât, era cel mai bun prieten al lui, era copilul lui. Nu mai avea de ce să se lupte cu el. Lăsă ca munca să devină pasiunea lui zilnică. Băieții veneau să-l viziteze cu ocazia anumitor sărbători și câte o lună vara. Îi iubea mai mult ca oricând. Fiind însă la o distanță de peste cinci mii de kilometri depărtare, când și-ar fi dorit, dimpotrivă, să-i vadă în fiecare zi, simțea o durere de neînlăturat. Fuseseră o mulțime de femei-în viața lui, dar singurul lucru care îi ținea cu adevărat companie, erau serialul și actorii care jucau în el. Trăia numai pentru a se bucura de vacanțele cu Mike și Terry. Alicia se măritase de mult cu profesorul de la Juilliard, aveau și ei doi copii, iar ea, până la urmă, renunțase la meserie, nu mai preda. Cu patru copii sub zece ani acasă, era deja foarte ocupată, dar se părea că asta era viața pe care o iubea. Ea și Scott mai stăteau din când în când de vorbă la telefon, mai ales când veneau băieții la el, sau dacă vreunul dintre ei era bolnav, dacă avea vreo problemă, însă nu prea mai aveau ce-și spune, cu excepția discuțiilor despre Mike și Terry. Abia de-și mai amintea cum era când fuseseră căsătoriți. Nu mai simțea durerea pierderii ei, iar amintirea zilelor frumoase era estompată. În afară băieților, totul dispăruse dintre ei. Ei erau adevăratele iubiri ale vieții lui. Vara, când petreceau luna cu el, pasiunea lui pentru ei era chiar mai mare decât orice simțea pentru serial, atenția pe care le-o acorda era mai intensă. Își lua un concediu, în fiecare an, de o lună și de obicei mergeau undeva împreună o parte din acea lună, restul îl petreceau la Los Angeles, se duceau la Disneyland, vizitau prieteni, sau se jucau pe undeva; el le gătea, avea grijă de ei și suferea de fiecare dată când se întorceau la New York și îl lăsau din nou singur. Mike, cel mare, avea aproape zece ani. Puteai conta pe el. Era vesel, dar și serios. Îi semăna în multe privințe, mamei lui. Terry era încă un copil, dezordonat, chiar la cei șapte ani ai săi părea încă un bebeluș, capricios, mofturos, dar uneori foarte nostim. Alicia îi spunea adesea lui Scott că Terry îi semăna întru totul lui, dar el nu vedea această asemănare. El îi adora pe amândoi, iar în nopțile acelea lungi, singuratice din Los Angeles, îi era dor de ei, își dorea să locuiască împreună cu ei. Era singurul lucru din viața lui pe care-l regreta, singurul pe care nu-l putea schimba, singurul care-l deprima din când în când, deși încerca din răsputeri să nu se lase cuprins de deznădejde. Ideea că avea doi copii pe care-i iubea și pe care-i vedea atât de rar, nu era oare un preț prea ridicat ce-l plătea pentru o căsnicie nereușită? De ce a trebuit să-i ia ea și nu el? De ce ea trebuia recompensată pentru anii pierduți, iar el pedepsit? Ce era cinstit în asta? Nimic. Nu făcea decât să-i întărească convingerea asupra unui lucru: nu va mai permite să i se întâmple așa ceva. Nu se va mai îndrăgosti el nebunește, să se căsătorească, să aibă copii și să-i piardă! Stop! Nici gând! Cu anii, găsise și soluția ideală: actrițele. Cu zecile, când avea timp, ceea ce nu se întâmpla prea des. Când venise în California, cu durerea în suflet pentru că-i lăsase pe Alicia și pe copii, căzuse, plin de recunoștință, în brațele unei regizoare serioase. A avut cu ea o aventură care a durat șase luni și care a dus aproape la un dezastru. Se mutase la el, îl acaparase cu totul, invita prieteni care să stea la ei, îi mobilase apartamentul, îi dirija viața întrutotul, până când el se simți sufocat. Fusese la UCLA (Academia de teatru din Los Angeles), era absolventa Universității din Yale, vorbea întruna despre doctoratul ei, lucra la un „film serios” și-i spunea mereu că „Viața” este sub nivelul lui. Vorbea despre el ca despre o boală de care Scott putea fi cât mai curând vindecat dacă ar lăsa-o pe ea să-l ajute. Ei nu-i plăceau deloc copiii și-i tot ascundea pozele copiilor lui. Categoric, i-au trebuit șase luni întregi ca să-și tragă sufletul, timp în care a lăsat-o să facă ce-a vrut. A durat șase luni pentru că era grozavă în pat: se purta cu el ca și cu un copil de șase ani, exact atunci când el avea atâta nevoie de căldură. De altfel, ea părea să știe totul despre industria programelor de televiziune din Los Angeles, însă, când a început să-i spună că ar trebui să nu mai vorbească despre copiii lui, să-i uite, atunci, el a închiriat un apartament la hotelul din Beverly Hills pentru o lună, i-a dat cheia, i-a spus să se distreze de minune și să nu se deranjeze să-l sune când își va găsi un alt apartament. I-a mutat lucrurile în casa ei în aceeași seară și n-a mai întâlnit-o în următorii patru ani deloc, până la o ceremonie de decernare a premiilor, unde ea s-a prefăcut că nici nu-l cunoaște. Ce-a urmat apoi, a fost intenționat vesel și fără complicații. Actrițe, mici vedete, figurante, modele, fete care doreau să se distreze puțin, când avea el timp, cărora le plăcea să meargă la o petrecere ocazională cu el, când el nu era în una din marile perioade de stres datorită modificărilor ce trebuiau aduse serialului, și care nu doreau nimic mai mult de la el. Ele nu se supărau dacă el nu le suna. Unele îi mai găteau câte o cină, când și când, ori gătea el pentru ele, pentru că lui îi plăcea să gătească, iar cele care erau bune cu copiii, erau invitate uneori să meargă la Disneyland când erau băieții în oraș, dar de cele mai multe ori prefera să fie singur cu copiii de câte ori veneau în California. Mai nou, Scott se încurcase cu una dintre actrițele serialului. Gloria era o fată frumoasă din New York și avea un rol important în serial. Era pentru prima dată, de multă vreme, când își permitea să se combine cu cineva dintre cei cu care lucra efectiv. Ea însă arăta senzațional și nu-i putuse rezista. Juca în serial, după ce ani de zile jucase roluri de copil, fusese model sau dublura actriței din filmul „Vogue”. Lucrase un an la Paris pentru Lacroix, șase luni în Los Angeles turnase diferite părți, scene mai mult sau mai puțin importante din filme nereușite. Era o actriță foarte modestă, lucru destul de rar și surprinzător, o fată dulce care parcă picase din cer. Se mira și Scott cât de mult putea s-o placă. Doar s-o placă! Nu s-o iubească. Dragostea și-o rezerva numai pentru Mike și Terry, care acum aveau nouă ani și jumătate și, respectiv, șapte ani. Gloria avea douăzeci și trei de ani, dar uneori lui i se părea că și ea se comporta ca un copil. Pe lângă dulceață, avea un fel de simplitate și naivitate care-l mișcau și-l făceau să se simtă bine cu ea. În ciuda bogatei ei experiențe în actorie ca și în prezentarea de modă din ultimii nouă ani, rămăsese relativ nesofisticată, ceea ce uneori era odihnitor, alteori plictisitor. Era atât de inconștientă de inevitabilele sfori care se trăgeau ta spatele scenelor din serial, încât jocul ei era superb, dar era și o pradă ușoară pentru femeile mai surmenate împreună cu care juca ea. Scott se trezea mereu avertizând-o să fie mai sprintenă în fazele pe care le juca și mai precaută la necazurile pe care ele încercau pe furiș să i le cauzeze. Copilărește, ea reușea însă să se strecoare printre toate acestea și se străduia să se distreze cum putea când Scott era prea ocupat ca să stea cu ea, așa cum se întâmpla de săptămâni de zile, de când el lucra la introducerea a două noi personaje și la o modificare surprinzătoare a unuia. Avea mereu grijă ca serialul să rămână interesant, să-și mențină telespectatorii fascinați de nesfârșitele modificări de conflict. La treizeci și nouă de ani, devenise regele scenariilor serialelor zilnice de televiziune, așa cum atesta șirul de premii Emmy care străluceau aliniate pe un raft. Pentru el, erau, însă, ca de obicei, absolut inexistente. Se întorcea la birou și începea să se plimbe de colo-colo, întrebându-se cum vor reacționa actorii la neașteptatele sale schimbări de ultim moment. Două dintre femei, de obicei, se descurcau de minune, dar unul dintre actori încurca frecvent replicile, când se întâmpla să existe modificări în ultima clipă, mai ales dacă ele îl și deranjau. Juca în serial de doi ani. Scott se gândise de mai multe ori să-l înlocuiască, dar totuși îi plăcea calitatea umană pe care o dădea serialului ca și tăria pe care o aducea reprezentațiilor când credea și el în ceea ce spunea. Era un serial care părea să însemne mult pentru milioane de oameni din Statele Unite, iar scrisorile pe care le primeau Scott, actorii și producătorii nu erau cu nimic mai puțin uimitoare. Interpreții, întregul echipaj de filmare și regie, deveniseră de-a lungul anilor, un fel de familie, iar serialul însemna foarte mult pentru ei toți. Devenise o casă și un mod de viață pentru o mulțime de oameni talentați. În acea după-amiază, iubita lui, Gloria, urma să joace rolul lui Kelly Hartwell, frumoasa soră mai tânără a Brendei, eroina principală a serialului. Kelly fusese atrasă într-o aventură de către cumnatul ei. El o învățase să se drogheze, neștiută de nimeni din familie, cu atât mai puțin de propria ei soră. Prinsă într-o capcană din care ea părea incapabilă să se elibereze singură, cumnatul lui Kelly, Chris, o seducea din ce în ce mai mult, o prindea în mrejele lui, împingând-o spre distrugere. Printr-o neașteptată schimbare de situație, în episodul din acea zi, Kelly avea să fie martora unei crime comise de către Chris. Poliția o va căuta pe Kelly pentru uciderea vânzătorului de droguri, care-i furniza ei drogurile de când i-l prezentase Chris. Fusese o serie de evenimente dificile, iar Scott supraveghease îndeaproape scriitorii scenariilor, gata să intervină dacă era necesar. Era, însă, exact tipul de schimbare de conflict care ținea serialul mereu deschis spre noi acțiuni, de zece ani de zile. Scott era foarte mulțumit de ceea ce lucrase în acea dimineață, schițând noile modificări în dezvoltarea acțiunii. Se așeză pe un scaun în biroul lui, își aprinse o țigară, luă o gură din ceașca de cafea aburindă pe care tocmai i-o adusese secretara. Se întreba ce va spune Gloria de schimbarea din scenariu pe care abia i-o dăduse prin ușa de la cabina ei. N-o mai văzuse din noaptea aceea, când plecase de la ea la ora trei și venise la birou să înceapă să pună pe hârtie ideea care-l obsedase toată seara. Ea dormea când el a plecat. S-a dus acasă la el, s-a bărbierit și s-a schimbat înainte de a veni la birou la ora patru și treizeci de minute. Pe la douăsprezece și treizeci, atmosfera din biroul lui era încă fierbinte. Se ridică în picioare, stinse țigara și se îndreptă în grabă spre studioul de filmare, unde îl urmări cu atenție pe regizorul care citea noile modificări. Regizorul era un bărbat pe care Scott îl cunoștea de ani de zile, era un veteran de la Hollywood, care venise la acest serial după ce regizase o mulțime de filme reușite pentru televiziune. Fusese o decizie neobișnuit de serioasă pentru un foileton cu episoade zilnice, însă era clar că Scott știa ce face. Tate MacMillan îi ținea pe toți în frâu. Când Scott intră în studio, el stătea serios de vorbă cu Gloria și cu actorul care-l interpreta pe Chris. Scott se așeză direct într-un colț al încăperii de unde putea să vadă totul fără să-i deranjeze. — Vrei niște cafea, Scott? îl întrebă o tânără scenaristă. Îl urmărea de un an. Îl plăcea. Era un fel de „ursuleț de jucărie” cum l-ar putea numi unii: înalt, puternic, blând, inteligent, arătos, dar nu splendid, cu un râs ușor și un stil plăcut, care mai diminua intensitatea cu care muncea. Scott zâmbi doar și clătină din cap. Era un copil drăguț, dar el nu se gândise la ea decât ca la o scenaristă. Era prea ocupat, cât era acolo, ca să se mai poată concentra la orice altceva în afara a ceea ce se petrecea în fața camerelor de luat vederi, sau în capul lui, de îndată ce se gândea la noi schimbări și răsturnări de situații în serial. — Nu, mulțumesc. Îi zâmbi fetei și-și îndreptă din nou atenția spre regizor. Observă că Gloria studia replicile ei, actorii care-i interpretau pe Brenda și Chris stăteau încet de vorbă într-un colț. Doi oameni erau îmbrăcați în uniforme de polițiști, iar „victima”, vânzătorul de droguri pe care Chris urma să-l omoare în episodul de azi, purta deja o cămașă însângerată care părea surprinzător de reală. Râdea și glumea cu unul din polițiști. Era ultima lui apariție în serial și n-avea nici o replică de învățat. Avea să fie deja mort când aparatul de filmat îl va prezenta pentru prima dată. — Două minute! zise o voce, destul de tare pentru ca lumea s-o audă. Scott simți o gheară strângându-i partea de sus a stomacului. Întotdeauna pățea așa. Resimțise acest spasm încă din primele zile de actorie, de când era la colegiu. La New York, se simțea literalmente rău cu o oră înainte de ridicarea cortinei, în fiecare seară când se juca una din piesele lui. Acum, la zece ani după ce născuse „Viața”, tot mai simțea un spasm ori de câte ori erau gata să intre în emisie și să înceapă transmiterea episodului. Dacă era un fiasco?... dacă-i scădea publicitatea?... dacă nu-l urmărea nimeni?... dacă nu toți actorii erau pregătiți?... dacă-și uitau replicile?... dacă?... posibilitățile și potențialele erori erau infinite. — Un minut! Nodul din stomac i se strânse și mai tare. Ochii lui Scott trecură repede în revistă toată încăperea. Gloria, cu ochii închiși, memora încă o dată replicile și-și menținea stăpânirea de sine. Brenda și Chris, la locurile de unde trebuiau ei să intre în scenă, erau gata să aibă acea ceartă cumplită cu care începea episodul de azi. Vânzătorul de droguri mânca un enorm sandviș cu pastramă, îmbrăcat în cămașa lui plină de sânge. Nu se afla încă pe platoul de filmare. Nimeni nu mai scoase nici un sunet când regizorul secund ridică o mână, cu degetele desfăcute, care indicau cinci secunde până la intrarea în emisie... patru... trei... doi... unu... Un gol în stomacul lui Scott, mâna coboară, Brenda și Chris se luptă cu furie pe platou, un limbaj ușor abuziv, care se abate puțin de la text, dar încă în limitele acceptabile pentru cenzori. Situația se tensionează până la punctul de explozie. Cuvintele îi sunt familiare lui Scott, cu toate acestea, ici și colo, pe măsură ce le dau viață, accelerează ritmul. Brenda mai mult decât Chris, dar la ea merge, iar pe Scott nu-l deranjează atâta timp cât nu se distanțează prea mult de scenariu și nu îi încurcă pe ceilalți actori. Până acum, merge... Ușa se trântește după patru minute intens dramatice, acțiunea episodului se întrerupe pentru a introduce o reclamă comercială. Brenda iese din platou arătând albă ca varul. Munca pe care o fac este de scurtă durată, dar este intens trăită, dialogul și situațiile sunt atât de reale, încât ei toți cred în ele. Scott îi surprinde privirea și-i zâmbește. A făcut o treabă bună. Întotdeauna face o treabă bună. E o actriță minunată. Ea dispare. Mâna se ridică din nou. Liniște deplină. Nici un sunet, apoi, o monedă zbârnâie într-un buzunar, ori o cheie sau un inel de chei, ori un pas. Chris se dusese la casa îndepărtată de la țară a vânzătorului de droguri, care-i dăduse un telefon anonim Brendei și-i spusese de legătura amoroasă a soțului cu sora ei. Se aud împușcături și cu toții vedem corpul căzut la pământ al bărbatului cu cămașa plină de sânge, întins pe podea, desigur mort. Fața de o duritate extremă a lui Chris, privirea de criminal din ochii lui, în timp ce Kelly stă în picioare chiar lângă el. Pălește. Pălește și el. Fața lui Kelly devine de o extremă duritate, deși pare incredibil de frumoasă în micul, dar luxosul apartament. Chris o tratează ca pe o fetiță bună care a devenit rea și noi o vedem pe ea luându-și rămas bun de la un bărbat, simțind fără să ni se spună, că ea anunță intrarea unui alt personaj în scenă. Ochii lui Kelly se fixează pe camera de luat vederi, tulburați, frumoși și cumva de gheață. Scott, privește cu înfrigurare, în vreme ce acțiunea continuă și nu se relaxează decât în momentul în care se opresc din nou, pentru o altă reclamă. Este o plăcere această nouă piesă, în fiecare zi, o nouă dramă, o lume complet nouă, iar partea de magie a acestui lucru nu încetează să-l intrige. Uneori, se miră și el cum de continuă, de ce serialul are atâta succes, dar se întreabă și dacă nu cumva este pentru că el însuși e așa prins de el. Se mai întreabă, dar foarte rar, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi vândut conceptul general în realizarea serialului sau dacă l-ar fi lăsat baltă cu ani în urmă... să se fi apucat de altceva... să fi rămas cu Alicia și cu băieții... ar mai fi avut oare alți copii? Ar scrie, oare, acum piese pentru Broadway? Ar fi reușit? S-ar fi despărțit, oare, oricum până acum? Era ciudat să te uiți în urmă și să faci speculații de mâna a doua. Apoi Scott părăsi studioul, convins că fragmentele următoare vor merge bine și nu era nevoie să stea până la sfârșit. Regizorul ținea totul sub control, iar Scott se îndreptă încet spre biroul lui, simțindu-se obosit, ușurat și sigur pe regia următoarelor fragmente. Ce-i plăcea lui cel mai mult în acest serial era că nu putea să-l lase să lenevească sau să fie mulțumit de el, nu putea să-l lase să urmeze o singură linie sau formulă, sau aceleași linii generale ale acțiunii. Trebuia să-l mențină viu, clipă de clipă, oră de oră, altfel serialul ar muri pur și simplu. Îi plăcea, îl încânta această provocare zilnică. Odată întâlnită provocarea, se întorcea la biroul lui, se răsturna pe canapea, privind fix afară, pe fereastră. — Cum a mers? întrebă Sarah. Era secretara lui de aproape trei ani, ceea ce în televiziune înseamnă jumătate dintr-o viață. Era o adevărată comediană noaptea și credea că Scott mergea la apă când nu-l vedea nimeni. — A mers bine. Părea relaxat și mulțumit. Nodul din stomac se transformase într-un freamăt pașnic de satisfacție. — Avem vreo veste de la rețea? Trimisese câteva idei noi de regii interesante pentru serial și aștepta să audă acceptul lor, deși știa că, mai mult ca sigur, îl vor lăsa să facă orice dorea. — Nu încă. Dar mi se pare că Robin McNeil nu e în oraș, ca și Roger Denault, de altfel. Zeii care-i dirijau viața, omnipotenții, tipul „gândește tot”, „vede tot”, „știe tot”. El și Roger mergeau împreună la pescuit și cu toate că se spunea despre el că ar fi un ticălos, Scott îl plăcea și susținea că, cu el, fusese foarte de treabă. — Pleci devreme în seara asta? întrebă Sarah plină de speranță. Câteodată când venea la birou înainte de răsăritul soarelui, pleca după ora cinci, dar asta se întâmpla destul de rar. Dădu din cap și se duse spre celălalt capăt al încăperii, unde vechea mașină de scris stătea pe o măsuță chiar în spatele lui. Era un Remington, una dintre putinele amintiri care-i rămăseseră de la tatăl său. — Cred că mai rămân pe aici. Scenele pe care le-am turnat azi au fost foarte bune, ceea ce înseamnă că avem o mulțime de modificări de făcut pentru noile fragmente. Trebuie să-l elimine complet pe Norman. L-am omorât. Kelly va ajunge la pușcărie, ca să nu mai vorbim de faptul că Brenda a descoperit adevărul despre Chris. Așteaptă numai să vezi ce va face când va afla că surioara ei a făcut o mulțime de șmecherii ca să-și întrețină obiceiul de-a utiliza droguri, gratie drăgălașului ei soțior. Radia de fericire în timp ce-și întinse picioarele sub birou, lăsându-se pe spate, cu mâinile deasupra capului, într-o poziție de totală încântare și relaxare. — Ai o minte bolnavă! se strâmbă Sarah și închise ușa biroului lui, apoi își băgă din nou capul pe ușă: — Vrei să-ți comand ceva de la bufet de mâncare pentru seara asta? — Doamne... ei bine, acum știu că tu încerci să mă omori. Lasă-mi doar câteva sandvișuri și un termos cu cafea pe biroul tău. Am să înghit dacă-mi va fi foame. De cele mai multe ori, era trecut de miezul nopții înainte ca el să se fi uitat măcar la ceas și-i trecuse de mult foamea. Era o minune că nu murea de foame, zicea adeseori Sarah, când constata că lucrase toată noaptea și lăsase scrumiere pline de mucuri de țigară, paisprezece căni de cafea rece și vreo șase învelitori de ciocolată Mars în urma lui. — Ar trebui să te duci acasă să te culci! — Mulțumesc, mami, zâmbi el, în vreme ce ea închidea ușa. Era o fată de treabă și îl plăcea. Încă mai zâmbea, cu gândul la Sarah, când ușa se deschise din nou și el uită să vadă cine era. Ca de fiecare dată când o privea, i se tăia răsuflarea văzând cum arăta. Era Gloria, încă îmbrăcată în costumația și cu machiajul din platou: arăta uluitor. Era înaltă, subțire, fină, cu sânii plini, ridicați, care parcă te implorau să te ridici să-i atingi, iar picioarele păreau că-i încep de la subțiori. Era aproape la fel de înaltă ca Scott, avea un păr negru, bogat, care-i ajungea până la talie, o piele albă, catifelată și niște ochi verzi, uimitori, ca de pisică. Era o femeie care putea opri traficul oriunde, chiar și-n Los Angeles, unde actrițele, modelele și femeile frumoase se găseau la tot pasul. Gloria Wyman nu se afla la tot pasul, iar Scott era primul care să recunoască faptul că juca minunat și că ea sporise popularitatea serialului. — Ai făcut o treabă bună, iubito! Ai fost grozavă astăzi. De fapt așa ești tu mereu. Se ridică, zâmbind, ocoli biroul și veni s-o sărute. Ea stătea pe un scaun, picior peste picior. Privind-o, își simți inima bătându-i ceva mai repede. — Doamne, mă înnebunești când vii aici îmbrăcată astfel. Purta rochia neagră scurtă, sexy, pe care o avusese în timpul ultimei scene la filmare și era evident formidabilă. Departamentul de costume și vestimentație o luase de la Alee Dulfer. — Măcar de ți-ai pune un tricou și niște jeanși. Dar nici jeanșii nu erau de prea mare folos. Îi purta foarte strâns pe corp, iar el de câte ori o vedea în jeanși nu se putea gândi decât cum să-i smulgă hainele de pe ea. — Costumiera mi-a spus că pot păstra rochia, reuși ea să pară în același timp inocentă și erotică. — Drăguț, îi zâmbi din nou și se așeză la biroul lui. Arată bine pe tine. Poate ieșim la cină împreună săptămâna viitoare și o poți purta atunci. — Săptămâna viitoare? Arăta ca un copil căruia tocmai i s-a spus că păpușa preferată era dată la reparat până marțea viitoare. — De ce nu putem ieși în oraș în seara asta? se uită îmbufnată la el, lucru care-l amuza teribil. Acestea erau scene la care Gloria era maestră. Erau momente în care arăta excepțional, cu corpul ei sexy, irezistibil. — Ai remarcat probabil că în episodul de astăzi au intervenit niște schimbări de acțiune, iar personajul tău va sfârși în închisoare. Scenografii au o tonă de scene noi de scris, iar eu o să scriu câteva și o să verific măcar ce scriu ei. Oricine îl cunoștea, știa că va lucra optsprezece - douăzeci de ore pe zi în următoarele săptămâni, inventând, explicând, încercând să-i convingă pe scenografi, rescriind el însuși scene întregi. Materialul obținut merita efortul. — Nu putem ieși împreună în acest weekend? Incredibilele picioare își schimbară poziția, de pe unul pe celălalt, provocând o tresărire în jeanșii lui Scott, dar ei tot nu-i era clar. — Nu, nu putem. Dacă am puțin noroc și totul merge bine, poate mergem duminică să jucăm tenis. Îmbufnarea se adânci. Gloria nu era mulțumită. — Voiam să mergem în Miami. Un grup de colegi de la „My neighbour” (Vecinul meu) se duc la Miami în weekend-ul acesta. „My neighbour” era serialul cu care ei erau într-o acerbă concurentă. — Eu nu pot, Gloria. Am de lucru. Apoi, știind că era mai simplu dacă ea se ducea fără el, decât dacă ar rămâne și s-ar tot plânge, îi sugeră să se ducă cu ceilalți: — De ce nu te duci cu ei? Mâine nu intri în emisie. S-ar putea să te distrezi. Eu oricum nu mă clintesc de aici tot weekend-ul, arătă el cu mâna spre cei patru pereți ai biroului. Era abia joi, iar el știa că-l așteaptă cel puțin trei - patru zile de muncă intensă, verificând scenariile. Gloria păru încântată de sugestia de a pleca fără el. — Vii și tu la Miami când termini? Avea din nou acea înfățișare copilărească, a cărei ingenuitate uneori îl mișca. În realitate, însă, corpul ei îl atrăgea cel mai mult. Aveau o relație simplă, de vreo șapte luni, cu toate că nu era o relație de care el să fie prea mândru. Ea era modestă și o plăcea, numai că nu era nici pe departe provocatoare, iar el știa că nu corespundea întotdeauna așteptărilor ei. Ea voia pe cineva care să aibă timp să fie în jurul ei, să se joace cu ea, să meargă la premiere, la petreceri, la cinele de la ora zece la Corso. Cel mai adesea însă, el era prins cu problemele serialului, scria noi scene, ori era prea obosit ca să mai meargă undeva. În ce priveau petrecerile de la Hollywood, ele nu fuseseră niciodată punctul lui forte. — Nu cred că voi termina la timp ca să pot merge undeva. Ne vedem duminică seara, când te întorci. Lui, timpul o să-i ajungă, mai ales că i-o lua de pe cap, cu toate că se simțea răutăcios gândind astfel. Îi era însă mai ușor să o știe fericită undeva, decât să-l sune la birou din două în două ore și să-l tot piseze la cap, întrebându-l când termină. — Bine, se ridică, părând mulțumită. Nu te superi, nu? Se simțea un pic vinovată că-l lăsa singur. El îi zâmbi și o conduse spre ușă. — Nu, deloc. Ai grijă, nu cumva să-i lași pe colegii de la „My Neighbour” să-ți vândă vreun nou contract. Ea râse. De data asta el o sărută lung, pe gură: — O să-mi fie dor de tine. — Și mie. Era însă ceva trist în privirea ei, iar o clipă, el se întrebă dacă nu cumva avea vreo problemă. Mai văzuse acea privire și-n alți ochi... începând cu ai lui Alicia. Era un mod de exprimare al femeilor, fără cuvinte. Însemna că se simțeau singure, că erau singure. Știa și el, numai că nu putea face nimic, nu se va schimba el acum. N-o făcuse mai înainte, iar la treizeci și nouă de ani, își închipuia că-i prea târziu pentru o schimbare radicală. Gloria plecă din birou, iar Scott se întoarse la lucru. Avea o mulțime de adnotări pe care voia să le facă pentru noile scenarii, date fiind modificările de acțiune care interveneau. Când își ridică capul din mașina de scris, era deja întuneric și-și dădu abia atunci seama că era ora zece și că îi era cumplit de sete. Se ridică de la birou, mai aprinse câteva lumini și-și turnă niște sifon. Știa că Sarah îi lăsase câteva sandvișuri pe biroul ei, numai că lui nu-i era foame. Munca părea că-i umplea sufletul atunci când totul mergea bine, era mulțumit când își arunca privirea asupra a ceea ce lucrase. Se lăsă pe spătarul scaunului și sorbi câte o gură de sifon. Mai era încă o scenă pe care voia s-o modifice, înainte de a se opri din lucru în seara aceea, așa că următoarele două ore stătu din nou aplecat asupra vechii mașini de scris Remington, uitând totul din jurul lui, concentrat numai asupra a ceea ce scria. De data asta, când se opri, era miezul nopții. Lucra de aproape douăzeci de ore și abia dacă simțea vreun strop oboseala. Dimpotrivă, se simțea vesel, îi plăceau schimbările de situație pe care le concepuse și felul în care evolua acțiunea. Luă teancul de hârtii pe care le umpluse în acea după-amiază, le încuie în biroul său, mai luă un pahar cu sifon în drum spre ieșire și-și lăsă țigările pe birou. Rareori fuma în timp ce nu lucra. Trecu de biroul secretarei lui, cu sandvișurile în cutia de carton, merse de-a lungul coridorului iluminat de neoane, trecu de vreo șase studiouri care erau închise la acea oră. Era o discuție târzie, în emisie, într-unul din studiouri, unde un grup de puști ciudați, îmbrăcați în haine punk tocmai intrau pe platoul de filmare. Le zâmbi, dar ei nu-i dădură nici o atenție. Erau prea emoționați. Trecu mai departe, pe lângă studioul de unde se transmiteau Știrile de la ora unsprezece, care era și el întunecat, având deja pregătită emisiunea de dimineață. Paznicul de la intrare îi înmână lui Scott condica. Semnă și făcură un scurt comentariu asupra ultimului joc de baseball. El și bătrânul portar aveau o pasiune comună pentru echipa Los Angeles Bulls. Când ieși în aerul proaspăt al serii respiră adânc, simțind căldura nopții de primăvară. Amestecul de fum și ceață (caracteristic orașelor industriale) nu era prea evident la acea oră și era minunat simplul fapt că te aflai în viață. Își iubea meseria, i se părea că merită să lucrezi până la orele acelea înaintate, ca să scrii povestiri despre oameni imaginari. În timp ce lucra, personajele și situațiile parcă deveneau reale, iar când termina era întotdeauna încântat de ceea ce scrisese. Când și când, era un adevărat chin, dacă o scenă nu-i reușea. Un personaj ieșea de sub control și devenea cineva, la care el nu se gândise. De cele mai multe ori munca lui era o pasiune, pe care o iubea și uneori îi invidia pe scenariști că nu putea să scrie el totul. Oftă fericit în timp ce-și porni mașina. Avea un Dodge ’ 52 un gen de camionetă pe care o cumpărase cu șapte ani în urmă cu șapte sute de dolari și pe care o îndrăgea foarte mult. Avea o culoare castanie, era în perfectă stare de funcționare, cu mult spațiu, ceea ce le plăcea mai ales băieților când veneau să-l viziteze și se plimbau cu el. În timp ce se îndrepta spre casă, pe autostrada Santa Barbara, spre Sixth Avenue, își dădu brusc seama că-i era foame. Mai mult, murea de foame. Știa că n-are nimic acasă. Nu mai mâncase acolo de zile în șir. Lucrase mult și mâncase în oraș, iar weekend-ul trecut și-l petrecuse cu Gloria, în Malibu. Închiriase această casă din Malibu de la o vedetă de cinema în vârstă, care se pensionase și locuia în altă parte de ani de zile, dar mai ținea încă această casă în care locuise cândva. Scott se opri la Supermarket în drum spre casă. Era trecut bine de miezul nopții, când își îndreptă camioneta în locul de parcare și se strecură într-un loc liber, chiar în fața intrării principale. O parcă exact lângă un vechi Ford Mustang albastru, decapotabil. Intră în magazinul non-stop luminat puternic și își luă un căruț. Alături, se frigeau niște pui la proțap și-l izbi mirosul grozav. Își luă și el unul, un set de șase beri, niște cartofi prăjiți, în vid, niște salam, murături, apoi se îndreptă spre raionul de legume și fructe, de unde-și luă salată verde, roșii și alte legume ca să-și facă el singur o salată. Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se făcea mai foame și abia aștepta să ajungă acasă. Nu-și mai amintea dacă mâncase sau nu la prânz. I se părea că trecuseră ani întregi de când nu mai mâncase. Își aminti că-i trebuiau șervetele și hârtie igienică pentru amândouă băile, îi trebuia cremă de ras și parcă nici pastă de dinți nu mai avea. Nu mai avusese timp să-și facă cumpărăturile. În vreme ce se învârtea prin magazin, ca în mijlocul după-amiezii, își cumpără produse de uz casnic, apoi ulei de măsline, boabe de cafea, compoziție pentru făcut clătite, cârnați, sirop - pentru data viitoare când va lua micul dejun acasă în weekend - câteva brioșe, câteva tipuri de fulgi de cereale, un fruct de ananas și un pepene proaspăt. Se simțea ca un copil care umple cu sălbăticie coșul cu diverse lucruri. Pentru o clipă, încetă să se mai grăbească. Nu trebuia să se ducă la lucru, nu-l aștepta nimeni, nicăieri și putea să caute prin magazin, după bunul lui plac, orice. Încercă să se decidă dacă voia niște franzelă franțuzească sau pâine Brie la cină. Coti, uitându-se după pâine și dădu peste o tânără care-și ridica de pe jos un teanc de șervetele. Parcă ieșise din pământ și înainte de-a putea s-o ajute cu ceva, era cât pe ce s-o răstoarne cu căruciorul de autoservire. Ea sări într-o parte, se uită îngrozită, lăsând să-i cadă totul din mână în jurul ei. El o privea, era ceva izbitor, frumos și curat la ea, care emana sănătate. Nu se putea abține să n-o fixeze cu privirea, în timp ce ea se întorcea și-și adună lucrurile de pe jos: — Îmi pare rău... eu... dați-mi voie să vă ajut... Își lăsă căruciorul, se aplecă să-i dea o mână de ajutor, ea însă se grăbi să se ridice. Zâmbi, roșind ușor. — Nu-i nimic. Avea un zâmbet larg, pătrunzător, ochi mari, albaștri. Părea un om care avea multe de spus. Se uită fix la ea, ca un copil. Ea-și împinse căruciorul, zâmbindu-i din nou, peste umăr. Semăna cu o scenă de film, ori cu ceva ce ar scrie el pentru serial. El o întâlnește pe ea, vrea să fugă după ea... Hei, așteaptă!... Stai! Plecase, cu părul ei negru, strălucitor, care-i atârna liber pe umeri, cu zâmbetul ei de fildeș, cu enormii ei ochi albaștri. Era ceva atât de direct pe care-l transmisese, ceva atât de misterios în zâmbetul ei, ca și cum ar fi vrut să-i pună o întrebare, și-n același timp ceva atât de prietenos ca și cum era gata să râdă de una singură. Nu se mai putu gândi decât la ea, cât încercă să-și termine de făcut cumpărăturile. Maioneză... anșoa... cremă de ras... ouă? Avea nevoie de ouă? Smântână? Nu se mai putea concentra. Era ridicol. Era drăguță, dar nu chiar superbă. Avea alura aceea proaspătă a unei absolvente de colegiu din est. Purta niște jeanși, un tricou roșu și pantofi sport. I se strânse ușor inima, când o văzu golind căruciorul la casă, câteva minute mai târziu. Se opri o clipă și se uită la ea. Nu era chiar atât de grozavă, își zise el. Plăcută, da... chiar frumoasă, de fapt, dar pentru gustul lui, gust ce și-l formase în California, în tot cazul, era prea obișnuită. Arăta exact ca cineva cu care să stai de vorbă până seara târziu, care spunea o glumă, putea face un desert din nimica toată, sau îți putea istorisi o poveste bună. Ce-i trebuia lui o fată ca asta, când putea avea unele ca Gloria care să-i țină de cald în pat? Însă, în vreme ce-o urmărea punând căruciorul gol la locul lui, nu-și putea explica de ce, dar simți un fel de gol, tânjind după ea. Era o ființă pe care i-ar fi plăcut s-o cunoască. Se întrebă, oare cum o chema și se îndreptă încet spre ea. „Bună!... Eu sunt Scott Robinson...” repetă el în minte, împingând căruciorul spre casa la care ea deja plătea. Se părea că nu-l observase. Completa un cec. El se uită peste umărul ei, dar nu reuși să-i vadă numele. Tot ce reuși să observe fu mâna stângă care ținea carnetul de cecuri: mâna stângă cu un inel de aur. Inelul de cununie. Oricine ar fi fost, nu mai conta. Era măritată. Își simți inima bătând, asemeni unui copil dezamăgit și mai că-l pufni râsul când ea se întoarse și-i zâmbi din nou, recunoscându-l de la ciocnirea