Sidney Sheldon carti

CARTEA ÎNTÂI   JAMIE 1883-1906     PROLOG   KATE 1982   Salonul cel mare era plin de fantome cunoscute, care veniseră să o ajute să-şi sărbătorească aniversarea. Kate Blackwell le urmărea cum se amestecau printre cei în carne şi oase şi în mintea ei se formase o imagine fantastică, în care vizitatorii din alt timp şi alt spaţiu alunecau pe ringul de dans alături de oaspeţii în costume şi rochii lungi, sclipitoare, care nu bănuiau absolut nimic. Veniseră vreo sută de oaspeţi la petrecerea de la Cedar Hill House, la Dark Harbor, Maine. „Fără să mai socotim şi stafiile”, îşi spuse în gândul ei, absentă, Kate Blackwell. Era o femeie slăbuţă, minionă, dar avea o ţinută maiestuoasă care o făcea să pară mai înaltă. Avea un chip care nu se uita. O structură osoasă minunată, ochi cenuşii ca zorile şi bărbie încăpăţânată, o combinaţie de la strămoşii ei scoţieni şi olandezi. Avea un păr alb, minunat, care fusese odată o bogată cascadă neagră, iar sub cutele delicate ale rochiei de catifea de culoarea fildeşului, pielea avea acea transparenţă uşoară pe care, uneori, o dă bătrâneţea. „Nu simt că am nouăzeci de ani”, îşi spuse Kate în sinea ei. „Unde s-or fi dus toţi aceşti ani?” Privea fantomele care dansau. „Ei ştiu. Ei au fost acolo. Au făcut parte din aceşti ani, din viaţa mea.” Îl vedea pe Banda, al cărui chip negru şi mândru strălucea. Şi era şi David, dragul de David, înalt, tânăr şi frumos, aşa cum fusese când se îndrăgostise de el, şi îi zâmbea, iar ea se gândea: „Curând, dragul meu, curând.” Şi-ar fi dorit ca David să fi trăit să-şi vadă strănepotul. Îşi plimbă privirea prin încăpere până îl văzu. Stătea lângă orchestră, urmărindu-i pe instrumentişti. Era un băieţel foarte frumos, de aproape opt ani, blond, purtând o haină neagră de catifea şi pantaloni de stofă ecosez. Robert era copia stră-străbunicului lui, Jamie McGregor, cel din tabloul de deasupra căminului din marmură. Parcă simţindu-i privirea aţintită asupra lui, Robert se întoarse şi Kate îi făcu semn să vină la ea cu o uşoară mişcare a degetelor, diamantul de douăzeci de carate pe care tatăl ei îl scosese din nisipul unei plaje cu aproape o sută de ani în urmă strălucind în lumina orbitoare a candelabrului de cristal. Kate îl urmări cu plăcere cum îşi făcea drum printre dansatori. „Eu reprezint trecutul”, se gândi Kate. „El este viitorul. Strănepotul meu va reuşi într-o zi să preia conducerea firmei Kruger-Brent Limited.” Când ajunse lângă ea, îi făcu loc să stea pe scaunul ei. — Te simţi bine, bunico? — Da, îţi mulţumesc, Robert. — E o orchestră nemaipomenită. Dirijorul e, pur şi simplu, dat naibii. Kate îl privi o clipă nedumerită, după care se lumină. — Ah, bănuiesc că asta-nseamnă că e bun. Robert îi zâmbi. — Exact. Sigur nu pari de nouăzeci de ani. Kate Blackwell râse. — Sinceră să fiu, nu-i simt. El îşi strecură mâna într-a ei şi rămaseră aşa într-o tăcere plăcută, cei optzeci şi doi de ani diferenţă dându-le o confortabilă afinitate. Kate se întoarse să-şi privească nepoata dansând. Împreună cu soţul ei alcătuiau cu siguranţă cea mai frumoasă pereche de pe ring. Mama lui Robert îşi văzu fiul stând cu bunica lui şi îşi spuse în sinea ei: „Ce femeie incredibilă. N-are vârstă. Nimeni nu şi-ar da seama prin câte a trecut.” Muzica se opri, iar dirijorul spuse: — Doamnelor şi domnilor, am plăcerea să vi-l prezint pe micuţul maestru Robert. Robert strânse mâna bunicii lui, se ridică şi se îndreptă spre pian. Se aşeză, cu un aer serios şi atent, după care degetele începură să-i alerge pe claviatură. Interpretă Scriabin, semănând cu lumina lunii căzută pe apă. Mama lui îl asculta spunându-şi: „E un geniu. Va ajunge un mare muzician.” Nu mai era copilul ei. Avea să aparţină lumii întregi. Când termină, Robert primi aplauze pline de entuziasm şi sinceritate. Mai devreme, cina fusese servită afară. Grădina mare, în stil englezesc, fusese împodobită cu becuri, panglici şi baloane. Orchestra cânta de pe terasă, în timp ce servitori şi servitoare se învârteau printre mese, tăcuţi şi pricepuţi, convingându-se că paharele Baccarat şi farfuriile de Limoges erau tot timpul pline. A fost citită şi o telegramă din partea preşedintelui Statelor Unite. Un Tribunal suprem toasta pentru Kate. Guvernatorul o elogie: — … Una dintre cele mai remarcabile femei în istoria acestei naţiuni. Sutele ei de acte de caritate în întreaga lume sunt legendare. Fundaţia Blackwell a contribuit foarte mult la sănătatea şi bunăstarea oamenilor din mai mult de cincizeci de ţări. Parafrazându-l pe răposatul Sir Winston Churchill, am putea spune: „Niciodată să nu datoreze cineva atât de mult unei singure persoane.” Am avut şi eu onoarea de a o cunoaşte pe Kate Blackwell… „Fir-ar să fie!” îşi zise Kate în sinea ei. „Nimeni nu mă cunoaşte. Parcă vorbeşte de cine ştie ce sfântă. Oare, ce-ar spune toţi aceşti oameni dacă ar cunoaşte-o pe adevărata Kate Blackwell? Fiică de hoţ şi răpită înainte de a avea un an. Ce-ar spune ei, oare, dacă le-aş arăta urmele de gloanţe de pe trupul meu?” Întoarse capul şi îl privi pe cel care încercase o dată să o ucidă. Privirea îi trecu dincolo de el pentru a zăbovi asupra unei siluete din umbră, un văl ascunzându-i chipul. Pe fundalul unui tunet îndepărtat, Kate îl auzi pe guvernator încheindu-şi cuvântarea şi prezentând-o. Se ridică şi îşi privi invitaţii. Glasul îi era ferm şi puternic. — Am trăit mai mult decât oricare din voi. Tinerii de azi ar spune „Mare scofală”. Dar eu mă bucur că am ajuns la această vârstă, pentru că altfel n-aş fi putut fi aici cu voi, dragii mei prieteni. Ştiu că mulţi aţi călătorit venind din ţări depărtate ca să fiţi cu mine în seara asta şi trebuie să fiţi obosiţi. N-ar fi drept din partea mea să pretind tuturor să aibă energia mea. Izbucniră în râs şi o aplaudară. — Vă mulţumesc pentru această seară memorabilă, pe care nu o voi uita niciodată. Pentru aceia dintre voi care vor să se odihnească, odăile sunt pregătite. Pe ceilalţi îi invit să continue dansul. Tună iar. — Sunt de părere să intrăm cu toţii înainte să fim prinşi într-una din cunoscutele furtuni din această regiune.   *   De acum, cina şi dansul se încheiaseră, oaspeţii se retrăseseră, iar Kate rămăsese singură cu fantomele ei. Stătea în bibliotecă, plutind în trecut, simţindu-se dintr-odată foarte deprimată. „Nu mai e nimeni care să-mi spună Kate”, îşi zise ea. „S-au dus toţi.” Lumea ei dispăruse. Oare nu Longfellow spusese: „Frunzele amintirilor mele foşnesc sumbru în întuneric”? Avea să intre şi ea curând în întuneric, dar nu încă. „Mai am de făcut cei mai important lucru din viaţa mea”, se gândi ea. „Mai ai răbdare, David. O să fiu cu tine în curând.” — Bunico… Deschise ochii. Familia intrase în încăpere. Se uită la ei, rând pe rând, ochii ei transformându-se într-un aparat de fotografiat nemilos, căruia nu-i scăpa nimic. „Familia mea”, îşi spuse Kate. „Nemurirea mea. Un criminal, o fiinţă grotescă şi un bolnav psihic. Scheletele Blackwell. Oare atât a rămas din toţi aceşti ani de speranţă, de durere şi de suferinţă?” Nepoata ei i se aşezase alături. — Te simţi bine, bunico? — Sunt doar puţin obosită, copii. Mă duc la culcare. Se ridică şi se îndreptă spre scări şi tocmai în acea clipă se auzi un tunet puternic, după care izbucni furtuna, ploaia răpăind în geamuri ca o mitralieră. Cei din familie o urmăriră cu privirile cum ajunge în capul scărilor, o siluetă dreaptă şi mândră. Un fulger fu urmat câteva secunde mai târziu de un tunet puternic. Kate Blackwell se întoarse să-i privească pe toţi şi când vorbi, în glasul ei se simţi accentul strămoşilor ei. — În Africa de Sud îi spuneam „donderstorm”. Trecutul şi prezentul începeau să se confunde din nou, în timp ce ea se îndrepta spre dormitor, însoţită de cunoscute şi dragi fantome.     1   — Dumnezeule, dar asta-i o adevărată „donderstorm”, zise Jamie McGregor. Crescuse în mijlocul furtunilor sălbatice din Scoţia, dar nu mai văzuse niciodată ceva atât de violent. Cerul amiezei fusese acoperit dintr-odată de nişte nori de nisip enormi, făcând ziua ca noaptea. Cerul, plin de praf, era aprins de fulgere — „weerlig”, cum le spuneau africanii — care ardeau aerul, fiind urmate de „donderstorm” — tunet. După care veni potopul. Căderi de apă care loveau în mulţimea de corturi şi barăci de metal, transformând străzile murdare ale Klipdrift-ului în adevărate albii de noroi. Cerul vuia de tunete, care se succedau ca nişte rafale de artilerie în cine ştie ce război ceresc. Jamie McGregor se dădu repede la o parte când o casă din cărămidă se prăbuşi în noroi şi se întrebă în sinea lui dacă oraşul Klipdrift avea să supravieţuiască. De fapt, Klipdrift nu era un oraş în adevăratul sens al cuvântului. Era mai curând un sătuc din pânză, o mulţime de corturi, barăci şi căruţe îngrămădindu-se pe malurile râului Vaal, pline de visători cu ochi sălbatici veniţi în Africa de Sud din toată lumea cu aceeaşi obsesie: diamantele. Jamie McGregor era unul din aceştia. Nu avea decât optsprezece ani şi era un tânăr bine clădit, înalt, blond, cu nişte ochi de un gri foarte deschis. Avea o oarecare candoare, o dorinţă de a se face plăcut care atrăgea lumea. Era bine dispus mereu şi plin de optimism. Făcuse aproape opt mii de mile de la ferma tatălui său din nordul Scoţiei, prin Edinburgh, Londra, Cape Town şi, în sfârşit, Klipdrift. Renunţase la drepturile asupra fermei de care el şi fraţii lui se îngrijiseră împreună cu tatăl lor, dar nu regreta nimic. Era convins că avea să fie răsplătit de zeci de mii de ori mai mult. Lăsase siguranţa singurului mod de viaţă pe care îl cunoscuse şi venise în acest loc depărtat şi pustiu pentru că visa să ajungă bogat. Nu se temea de muncă grea, dar nu prea câştiga nimic muncind la acea fermă stâncoasă la nord de Aberdeen. Muncea din zori până seara alături de fraţii săi, sora sa Mary, mama sa şi tatăl său, dar nu se vedea mai nimic. Fusese odată la un târg în Edinburgh şi văzuse ce lucruri minunate se puteau cumpăra cu bani. Banii îţi fac viaţa uşoară şi te ajută când eşti la ananghie. Jamie văzuse prea mulţi prieteni şi vecini trăind şi murind în sărăcie. Îşi amintea cât de tulburat fusese când auzise prima oară de ultima lovitură cu diamante din Africa de Sud. Cel mai mare diamant din lume fusese găsit acolo, în nisip, şi se spunea că toată regiunea era doar un coş cu bogăţii care aştepta să fie deschis. Le spusese vestea alor lui într-o sâmbătă seara, după cină. Stăteau cu toţi în jurul mesei încă nestrânse, în bucătărie, când Jamie le spuse cu o voce timidă dar mândră în acelaşi timp: — Plec în Africa de Sud să caut diamante. Chiar săptămâna viitoare. Cinci perechi de ochi îl fixau de parcă ar fi fost nebun. — Te duci să cauţi diamante? îl întrebă tatăl atunci. Trebuie să fii nebun, băiete, astea-s doar poveşti — o tentaţie de-a diavolului ca să nu lase oamenii să-şi vadă de treaba lor. — Şi de unde o să iei bani de drum? îl întrebă şi fratele lui, Jan. Trebuie să-nconjori juma’ de lume şi tu n-ai bani. — Dacă aş avea bani, n-ar mai trebui să mă duc după diamante, nu? îi răspunse Jamie tăios. Acolo nimeni n-are bani, o să fiu la fel ca toţi ceilalţi. Capul mă duce şi am un spate puternic. N-o să dau greş. Sora lui, Mary, îi spuse: — Annie Cord o să fie dezamăgită. Aşteaptă să o iei de nevastă într-o zi, Jamie. Jamie îşi adora sora. Era mai mare ca el. Avea douăzeci şi patru de ani, dar părea de patruzeci. Nu avusese niciodată un inel frumos. „O să schimb eu toate astea”, îşi promise Jamie în sinea lui. Mama lui luă încet platoul cu rămăşiţele de mâncare şi se duse spre chiuveta din fier. Noaptea târziu, veni lângă patul lui Jamie. Îi atinse umărul uşor cu mâna transmiţându-i lui întreaga ei putere. — Faci cum crezi tu, fiule. N-am de un’ să ştiu dacă sunt diamante acolo, da’ dacă sunt, o să le găseşti. Scoase la iveală o punguţă de piele tocită. — Am reuşit să pun deoparte câteva lire. Să nu le spui nimic celorlalţi. Dumnezeu să te binecuvânteze, Jamie. Când a plecat spre Edinburgh, nu avea decât cincizeci de lire în pungă.   *   A fost o călătorie dificilă până în Africa de Sud, durând aproape un an. A lucrat ca ospătar la restaurantul unui muncitor în Edinburgh, până a mai strâns cincizeci de lire. După aceea a plecat spre Londra. Îl ului mărimea oraşului, mulţimea de oameni, zgomotul şi omnibuzele mari trase de cai cu cinci mile pe oră. Peste tot se vedeau birje transportând femei frumoase cu pălării cu boruri mari, fuste umflate şi botine elegante încheiate cu nasturi în sus pe picior. Le privea uimit cum coborau din birje sau trăsuri ca să facă cumpărături de la Burlington Arcade, un extraordinar corn al abundenţei, cu argintărie, vase, îmbrăcăminte, blănuri, ceramică şi farmacii pline de sticluţe şi borcănaşe misterioase. Jamie găsi adăpost într-o casă de pe strada Fitzroy 32. Îl costa zece şilingi pe săptămână, dar era cel mai ieftin loc pe care îl găsise. În fiecare zi se ducea în port, căutând un vas care să-l ducă în Africa de Sud, iar seara admira minunăţiile Londrei. Într-una din seri l-a zărit pe Edward, prinţul de Wales, intrând într-un restaurant de lângă Covent Garden, cu o tânără frumoasă la braţ. Aceasta purta o pălărie mare, înflorată şi Jamie se gândi cât de bine i-ar fi stat surorii lui cu ea. A fost la un concert la Crystal Palace, construit pentru Marea Expoziţie în 1851. A vizitat Drury Lane şi, când şi când, s-a mai strecurat şi în teatrul Savoy, care era prima clădire publică britanică iluminată electric. Unele străzi erau şi ele iluminate electric şi Jamie auzise că se putea vorbi cu cineva din partea cealaltă a oraşului cu ajutorul unui aparat nou minunat, telefonul. Avea senzaţia că se afla cu faţa la viitor. În ciuda tuturor inovaţiilor şi activităţii sale, Anglia se afla în acea iarnă într-o criză economică din ce în ce mai accentuată. Străzile erau pline de şomeri şi înfometaţi, demonstraţii şi lupte de stradă, „Trebuie să plec de aici”, îşi spunea Jamie. „Am venit aici să scap de sărăcie”. A doua zi, Jamie se înregistra ca steward pe vasul Walmer Castle, care se îndrepta spre Cape Town, Africa de Sud.   *   Călătoria pe mare a durat trei săptămâni, cu opriri la Madeira şi Sf. Elena pentru a mai lua cărbune. A fost o călătorie grea şi furtunoasă în toiul iernii, iar Jamie a avut rău de mare chiar din clipa, când vasul a ridicat ancora. Nu şi-a pierdut, însă, buna dispoziţie, pentru că fiecare zi îl apropia şi mai mult de coşul lui cu bogăţii. Pe măsură ce vaporul se apropia de Ecuator, clima se schimba. În chip miraculos, iarna se transforma în vară şi, apropiindu-se de coasta africană, zilele şi nopţile deveneau din ce în ce mai fierbinţi şi umede. Walmer Castle a ajuns la Cape Town în zori, strecurându-se cu grijă prin canalul îngust care despărţea marea aşezare a leproşilor din insula Robben de continent, în cele din urmă aruncând ancora în Table Bay. Jamie se afla pe punte dinainte să răsară soarele. Privea ca vrăjit ceaţa specifică zorilor, oferind măreţul spectacol al muntelui Table care trona sus deasupra oraşului. Ajunsese.   *   În clipa când vaporul trase la docuri, punţile au fost invadate de oameni cu aspectul cel mai ciudat pe care Jamie îl văzuse vreodată. Se făceau reclame pentru tot felul de hoteluri, oameni negri, galbeni, cafenii şi roşii se ofereau frenetic să care bagaje, în timp ce băieţii alergau încoace şi încolo vânzând ziare, fructe şi dulciuri. Birjari metişi sau negri îşi strigau în gura mare dorinţa de a fi angajaţi. Vânzători ambulanţi şi oameni împingând cărucioare cu băuturi răcoritoare atrăgeau atenţia asupra mărfurilor lor. Aerul era îmbâcsit de muşte mari şi negre. Marinari şi hamali se grăbeau făcându-şi drum printre oameni, în timp ce călătorii încercau în zadar să aibă grijă de bagaje stând cu ochii pe ele. Era un amestec de glasuri şi zgomote. Oamenii îşi vorbeau într-o limbă pe care Jamie nu o auzise niciodată. — Yulle Kom van de Kaap, neh? — Het yulle mine papa zyn wagen gezien? — Wat bedni’di? — Huistoe! Nu pricepea nici un cuvânt.   *   Cape Town era foarte deosebit de ceea ce văzuse Jamie în viaţa lui. Nu erau două case la fel. Lângă un depozit mare de vreo două sau trei etaje, din cărămidă sau piatră, era un mic bufet îmbrăcat în fier, apoi prăvălia unui bijutier cu ferestre din sticlă de oglinzi care se învecina cu un mic aprozar şi cu o tutungerie dărăpănată. Jamie era uluit de bărbaţii, femeile şi copiii care umpleau străzile. Văzu un cofru îmbrăcat cu o pereche de pantaloni ecosez din lână scoţieni din 78, având în loc de haină un sac tăiat pentru braţe şi cap. Mergea în urma a doi chinezi, care se ţineau de mână, şi care purtau nişte salopete bleumarin şi ale căror codiţe erau prinse cu grijă sub pălăriile lor conice din pai. Mai erau fermieri buri îndesaţi, cu feţele roşii şi părul ars de soare, cu căruţele încărcate de cartofi, ovăz şi legume cu multe frunze. Bărbaţi în pantaloni şi haine din diftină maron, cu pălării moi cu boruri mari, având în gură pipe lungi din argilă, mergeau înaintea soţiilor lor, „vrews”, îmbrăcate în negru, cu văluri groase şi negre şi cu bonete mari negre. Spălătorese cu legături mari de rufe murdare pe cap treceau pe lângă soldaţi în uniforme roşii şi cu coifuri. Era un spectacol fascinant. Primul lucru a fost să caute o pensiune ieftină pe care i-o recomandase un marinar de pe vapor. Proprietăreasa era o văduvă plinuţă, de vârstă mijlocie. L-a măsurat din cap până-n picioare şi a zâmbit. — Zoek yulle goud? El a roşit. — Îmi pare rău, nu înţeleg. — Ah, englez? Ai venit după aur? Sau diamante? — Diamante. Da, doamnă. Îl trase înăuntru. — O să-ţi placă aici. Am tot ce-i trebuie unui tânăr ca tine. Jamie se întrebă în sinea lui dacă nu era cumva dintre acelea. Spera să nu fie. — Eu sunt doamna Venster, dar prietenii îmi spun Dee-Dee, zise ea timidă şi, zâmbind, lăsă să se vadă un dinte de aur în faţă. Presimt eu că vom fi foarte buni prieteni. Poţi să-mi ceri orice. — Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, spuse Jamie. Îmi puteţi spune unde aş putea găsi o hartă a oraşului?   *   Cu harta în mână, Jamie şi-a început cercetarea. Într-o parte a oraşului erau suburbiile Rondbosch, Claremont şi Wynberg, întinzându-se pe nouă mile de plantaţii şi vii. În partea cealaltă erau suburbiile marine Sea Point şi Green Point. Jamie trecu prin bogata regiune prezidenţială, o luă în jos pe Strand Street şi Bree Street, admirând clădirile mari, cu două nivele şi acoperişuri plate, cu faţade tencuite, terase abrupte pornind chiar din stradă. A tot mers până când muştele l-au obligat să intre în casă, părând să aibă ceva în mod deosebit cu el. Erau mari şi negre şi atacau în roiuri. Când se întoarse în camera lui, o găsi plină de muşte. Acopereau pereţii, masa şi patul. Se duse imediat la proprietăreasă. — Doamnă Venster, nu puteţi face nimic cu muştele din camera mea? Sunt… Ea izbucni în râs şi îl ciupi uşor de obraz. — My magtig. O să te obişnuieşti cu ele. Ai să vezi.   *   Condiţiile sanitare erau şi primitive şi neadecvate în Cape Town, iar după apusul soarelui, un abur urât mirositor se lăsa asupra oraşului ca o cuvertură. Era insuportabil. Jamie, însă, ştia că avea să suporte. Avea nevoie de mai mulţi bani înainte să plece mai departe. — Nu poţi să supravieţuieşti pe câmpurile de diamante dacă n-ai bani, i se spusese. Te taxează şi pentru răsuflare. A doua zi găsi de lucru, făcea nişte transporturi pentru o firmă de aprovizionare. A treia zi începu să lucreze într-un restaurant după cină, la spălatul vaselor. Trăia numai cu ce mai ciugulea de acolo şi ce mai lua acasă, dar mâncărurile îi păreau ciudate la gust şi îi era dor de turtele de ovăz şi alte bunătăţi făcute de mama lui. Nu se plângea nici măcar faţă de el însuşi şi continua să sacrifice şi hrană şi confort numai pentru a aduna ceva mai mult. Se hotărâse şi nimic nu-l putea opri, nici munca grea, nici aerul greu pe care îl respira, nici muştele care îi ţineau treaz aproape toată noaptea. Se simţea îngrozitor de singur. Nu cunoştea absolut pe nimeni în acel loc ciudat şi îi era dor de prieteni şi de ai lui. Îi plăcea izolarea, dar singurătatea era dureroasă. În cele din urmă, a sosit şi ziua magică. Avea în pungă magnifica sumă de două sute de lire. Era gata. Avea să plece din Cape Town spre câmpurile de diamant chiar a doua zi dimineaţă.   *   Rezervările pentru căruţele de pasageri, care se îndreptau spre câmpurile de diamant din Klipdrift erau făcute de Inland Transport Company într-o baracă din lemn de lângă chei. La ora 7.00 când ajunse Jamie, baraca era deja atât de plină, încât nici nu se putea apropia. Sute de căutători de noroc se băteau pe locurile din căruţe. Veniseră tocmai din Rusia, America, Australia, Germania şi Anglia. Strigau într-o duzină de limbi, rugându-se de vânzătorii de bilete să le găsească locuri. Jamie se uită cum un irlandez voinic îşi făcea loc să iasă din mulţime. — Scuzaţi-mă, zise Jamie. Ce se-ntâmplă acolo? — Nimic, răspunse irlandezul încruntându-se dezgustat. Nenorocitele alea de căruţe sunt rezervate deja pentru următoarele şase săptămâni, adăugă el şi văzând dezamăgirea de pe chipul lui Jamie, continuă: Nu asta-i problema, băiete, nenorociţii cer cincizeci de lire de om. Era de necrezut! — Trebuie să mai existe o cale de a ajunge la câmpurile de diamant. — Mai sunt două căi. Cu Expresul Olandez sau pe jos. — Ce-i ăla Expresul Olandez? — O căruţă trasă de boi. Face două mile pe oră. Până ajungi tu, se duc naibii toate diamantele. Jamie McGregor nu avea deloc de gând să aştepte până când nu mai era nici un diamant. Îşi petrecu restul dimineţii tot căutând alt mijloc de transport. Îl găsi abia înainte de prânz. Tocmai trecea pe lângă un grajd unde se închiriau cai, care avea o firmă: Magazia poştei. Într-o clipă intră înăuntru, unde cel mai slab om pe care îl văzuse vreodată încărca saci mari cu scrisori într-o căruţă. Jamie îl urmări câteva clipe. — Scuzaţi-mă, zise el. Duceţi poşta la Klipdrift? — Exact. Tocmai încarc acum. Jamie simţi atunci o undă de speranţă. — Luaţi şi pasageri? — Uneori. Ridică privirea şi îl măsură. — Câţi ani ai? „O întrebare ciudată.” — Optsprezece. De ce? — Nu luăm pe nimeni peste douăzeci şi unu sau douăzeci şi doi. Eşti sănătos? „O întrebare şi mai ciudată.” — Da, domnule. Omul cel slab se îndreptă. — Cred că eşti bun. Eu plec într-o oră. Te costă douăzeci de lire. Lui Jamie nu-i venea să creadă ce noroc avea. — Minunat! Îmi iau valiza şi… — Fără valiză. Nu-i loc decât pentru o cămaşă şi o periuţă de dinţi. Jamie se uită mai bine la docar. Era mic şi prost făcut. Era format dintr-o cavitate unde intrau scrisorile, deasupra fiind un loc foarte îngust, unde o persoană putea să stea spate în spate cu vizitiul. Avea să fie o călătorie foarte incomodă. — S-a făcut, zise Jamie. Îmi aduc cămaşa şi periuţa. Când se întoarse văzu un cal legat la căruţă. Alături, doi tineri solizi: unul scund şi brunet, celălalt înalt şi blond. Îi dădeau vizitiului nişte bani. — Staţi puţin, îi strigă Jamie. Aţi spus că mă luaţi pe mine! — Mergeţi toţi, zise vizitiul. Hai, sus. — Toţi trei? — Exact. Jamie habar n-avea cum voia vizitiul să-i urce pe toţi, dar ştia că trebuia să fie sus în clipa când căruţa avea să pornească. Se prezentă celorlalţi doi pasageri. — Mă numesc Jamie McGregor. — Wallach, zise cel scund şi brunet. — Pederson, răspunse cel blond. — Am avut noroc că am găsit asta, nu? zise Jamie. E bine că nu ştie nimeni. — Eh, mulţi ştiu de căruţele de poştă, McGregor, zise Pederson. Dar nu sunt destul de potriviţi sau de disperaţi ca să călătorească cu ele. Înainte ca Jamie să apuce să-l întrebe ce voise să spună, vizitiul zise: — Să mergem. Cei trei — Jamie la mijloc — se înghesuiră unul într-altul, cu genunchii strânşi şi cu spatele apăsând tare în spătarul de lemn al vizitiului. Nu se putea nici mişca, nici respira. „Nu-i rău” se îmbărbăta Jamie în sinea lui. — Ţineţi-vă bine! strigă vizitiul şi o clipă mai târziu, alergau pe străzile Cape Town-ului îndreptându-se spre Klipdrift. Cu căruţa cu boi călătoria era relativ confortabilă. Cele care transportau pasagerii de la Cape Town la câmpurile de diamant erau mari şi încăpătoare, acoperite pentru a ţine departe soarele orbitor de iarnă. În fiecare încăpeau o duzină de oameni şi erau trase de doi cai sau catâri. Gustări erau pregătite la fiecare oprire, iar călătoria dura zece zile. Cu căruţa poştei era cu totul altceva. Nu se oprea deloc, decât când trebuia să schimbe caii sau vizitiii. În galop trecea pe străzi proaste, peste câmpuri şi brazde de pământ. Nu avea arcuri, aşa că fiecare zdruncinătură era ca izbitura unei copite de cal. Jamie strângea din dinţi şi se gândea: „Mai rezist până ne oprim la popasul de noapte. O să mănânc ceva, o să dorm puţin şi mâine dimineaţă o să mă simt foarte bine.” Dar au oprit doar zece minute, ca să schimbe caii şi vizitiul, după care au pornit din nou în galop. — Când oprim să mâncăm? întrebă Jamie. — Nu oprim, îi răspunse încruntat noul vizitiu. Mergem fără nici o oprire. Trebuie să ducem scrisorile, domnule. Au alergat astfel toată noaptea, pe drumuri pline de praf şi de hârtoape, urcând povârnişuri, coborând în viteză la vale, mâncând pământul pe drum drept. Fiecare părticică din trupul lui Jamie era lovită şi învineţită în urma atâtor zgâlţâituri. Era epuizat, dar era imposibil să poată dormi. De câte ori aţipea, era brusc readus la realitate. Trupul îi era amorţit şi nu avea loc să se întindă câtuşi de puţin. Era mort de foame şi i se făcuse rău de atâta mers. Habar nu avea peste câte zile avea să mănânce. Era un drum de şase sute de mile şi Jamie McGregor nu era sigur că avea să reziste până la capăt. Nu mai era sigur nici dacă mai voia acest lucru. Către sfârşitul celei de a doua zile şi nopţi, suferinţa se transformă în agonie. Tovarăşii lui de drum se aflau în aceeaşi stare jalnică, nefiind capabili nici măcar să se mai plângă. Acum îşi dădu el seama de ce se insistase ca pasagerii să fie tineri şi zdraveni. Ziua următoare intrară în Great Karroo, de unde începea adevărata sălbăticie. Întinzându-se la infinit, monstruoasa savană apărea crudă sub un soare nemilos. Pasagerii erau torturaţi de căldură, praf şi muşte. Din când în când, ca prin ceaţă, Jamie vedea grupuri de oameni mergând pe jos. Mai erau călăreţi solitari şi duzini întregi de căruţe trase de optsprezece sau douăzeci de boi, mânaţi de vizitii sau „voorlopers”, cu „sjamboks”-urile lor, bice cu curele lungi din piele, şi strigând „Trek! Trek!” Erau încărcate cu mii de kilograme de produse, corturi şi echipament de săpat, cuptoare de ars lemne, făină, cărbune şi lămpi cu ulei. Mai duceau cafea şi orez, pânză rusească, zahăr şi vinuri, whisky, ghete şi lumânări de Belfast, pături. Toate acestea însemnau salvarea căutătorilor de comori din Klipdrift.   *   Abia după ce trecură râul Orange interveni o schimbare în teribila monotonie a savanei. Tufele erau din ce în ce mai înalte şi puţin verzi. Pământul era mai roşu, petece de iarbă se aplecau uşor în adierea uşoară a vântului şi muri mici începură să apară. „O să reuşesc”, îşi spuse Jamie plictisit. „O să reuşesc”. Şi simţi cum speranţa începea să i se strecoare iar în trupul vlăguit. Făcură patru zile şi patru nopţi până ajunseră la marginea Klipdrift-ului. Tânărul Jamie McGregor nu ştia la ce ar fi trebuit să se aştepte, dar priveliştea ce apăru înaintea ochilor lui obosiţi şi roşii era ceva ce nu îşi închipuise în viaţa lui. Klipdrift era un tablou uriaş cu corturi şi căruţe aliniate pe străzile principale şi pe malurile râului Vaal. Pe şosea erau o mulţime de cofri, goi, doar cu nişte jachete viu colorate, prospectori bărboşi, măcelari, brutari, hoţi şi profesori. În centrul Klipdrift-ului, şiruri de barăci din lemn şi fier erau pe post de magazine, bufete, săli de biliard, pensiuni, birouri ale cumpărătorilor de diamante şi ale avocaţilor. Într-un colţ se afla şi nenorocitul de hotel Royal Arch, care nu era decât un şir de camere fără ferestre. Jamie se dădu jos din căruţă, căzând imediat la pământ, căci picioarele amorţite refuzară să-l susţină. Rămase acolo, capul vuindu-i, până când îşi recapătă puterile îndeajuns ca să se ridice. Merse clătinându-se până la hotel, trecând printre mulţimile de oameni care forfoteau pe străzi. Camera pe care i-o dădură era mică, sufocant de fierbinte şi plină de muşte. Dar avea un pat, pe care Jamie căzu imediat, complet îmbrăcat, adormind în clipa următoare. Dormi optsprezece ore întregi.   *   Când se trezi, trupul îi era incredibil de ţeapăn şi îl durea peste tot, dar sufletul îi era plin de bucurie. „Sunt aici! Am reuşit!” Murind de foame, s-a dus imediat să caute ceva de mâncare. La hotel n-a găsit nimic, în schimb peste drum era un mic restaurant unde a mâncat peşte prăjit, carbonaatje, carne de oaie friptă deasupra unui foc de lemne, iar ca desert, „Kocksister”, cocă coaptă bine şi îmbibată cu sirop. Stomacul lui Jamie, care atâta vreme nu digerase nimic, începu să dea anumite semne alarmante. Aşa că se hotărî să-l lase să se mai odihnească înainte de a continua să mai mănânce, şi îşi îndreptă atenţia asupra împrejurimilor. La mesele din jurul lui, prospectorii discutau aprins problema cea mai arzătoare: diamantele. — … Mai sunt nişte diamante pe lângă Hopetown, dar cel mai mult e la New Rush… — … Kimberley are o populaţie mai mare decât Joburg… — … Ce zici de descoperirea de la Dutoitspan de săptămâna trecută? S-aude că acolo sunt diamante pe care un singur om nu le poate căra… — … S-a mai dat o lovitură la Christiana. Mă duc şi eu mâine acolo. Deci era adevărat. Se găseau diamante peste tot! Tânărul Jamie era atât de tulburat încât abia a mai avut răbdare să-şi termine de băut uriaşa cană de cafea. A rămas cu gura căscată când a văzut nota. Două lire şi trei şilingi. Pentru o singură masă! „Va trebui să fiu mai grijuliu”, îşi spuse în sinea lui, ieşind în strada aglomerată şi zgomotoasă. Auzi o voce în spate întrebându-l: — Tot mai vrei să te-mbogăţeşti, McGregor? Se întoarse. Era Pederson, suedezul cu care călătorise. — Bineînţeles, îi răspunse Jamie. — Atunci, hai să mergem unde-s diamante. Râul Vaal e-n partea aceea, îi zise el arătându-i direcţia. Porniră amândoi într-acolo. Klipdrift era aşezat într-o vale înconjurata de dealuri şi, din câte putea să vadă Jamie, peste tot era pustiu, nici un fir de iarbă. Un strat de praf roşu se ridica în aer, făcându-l foarte greu de respirat. Râul Vaal se afla la o distanţă de un sfert de milă şi, pe măsură ce se apropiau, aerul devenea mai rece. Sute de prospectori erau înşiraţi pe amândouă malurile, unii săpând după diamante, alţii strângând pietrele în site, alţii sortându-le pe mese. Echipamentul varia de la aparate pentru spălarea pământului, până la cutii vechi şi ciubere. Oamenii erau arşi de soare, nebărbieriţi şi îmbrăcaţi într-o ciudată combinaţie de cămăşi din flanel în dungi, fără guler şi colorate, pantaloni reiaţi şi cizme de cauciuc, bretele şi jambiere şi pălării din fetru cu boruri largi sau numai pălăriuţe. Toţi aveau centuri late din piele cu buzunare pentru diamante sau bani. Jamie şi Pederson merseră până la margine şi se uitară cum un băiat şi un bărbat mai în vârstă se chinuiau să îndepărteze un bolovan uriaş ca să ajungă la pietrişul din jur. Cămăşile le erau ude leoarcă de transpiraţie. În apropiere, altă echipă încărca pietriş într-o căruţă pentru a-l cerne. Unul din cei care săpau mişca sita în timp ce un altul turna găleţi de apă. După aceea, pietricelele mai mari erau vărsate pe o masă de sortare improvizată, unde erau cercetate cu emoţie. — Pare destul de uşor, zise Jamie. — Nu fi atât de sigur, McGregor. Am vorbit cu câţiva dintre cei care au tot săpat aici un timp. Cred că n-au făcut nimic. — Ce vrei să spui? — Ştii câţi sunt pe-aici, toţi sperând să se îmbogăţească? Douăzeci de mii de nenorociţi! Şi nu-s deloc prea multe diamante, băiete. Şi chiar dacă ar fi, am început să mă întreb dacă merită, într-adevăr, atâta osteneală. Te coci iarna, îngheţi vara, te usuci în blestematele alea de „donderstormen”, şi-ncerci să te obişnuieşti cu praful, muştele şi putoarea. Nu poţi să faci o baie sau să dormi într-un pat decent şi nu există nici un fel de condiţii sanitare în oraşul ăsta nenorocit. În fiecare săptămână se îneacă cineva în râul Vaal. Uneori din greşeală, dar mi s-a spus că, pentru unii e un fel de evadare din infernul ăsta. Nu pot să-nţeleg de ce mai continuă. — Eu da, zise Jamie uitându-se la băiatul cu cămaşa udă. Pentru următoarea lopată de pământ. Dar, întorcându-se în oraş, Jamie trebui să admită că Pederson avea dreptate. Trecură pe lângă schelete de boi, oi şi capre măcelărite şi lăsate să putrezească lângă corturi, lângă barăci deschise, care serveau drept spălătoare. Peste tot puţea îngrozitor. Pederson îl urmărea cu privirea. — Ce-ai de gând să faci acum? — Să fac rost de echipament.   *   În centrul oraşului se afla o prăvălie cu o firmă ruginită pe care scria: Salomon Van Der Merwe, Magazin Universal. Un negru înalt, cam de vârsta lui Jamie, descărca o căruţă în faţa magazinului. Era lat în umeri şi musculos, unul din cei mai bine clădiţi bărbaţi pe care îi văzuse Jamie. Avea ochi ca funinginea, un nas acvilin şi o bărbie mândră. Degaja un aer demn, un fel de răceală. Ridică pe umăr o cutie grea de lemn plină cu puşti şi, întorcându-se, alunecă pe o foaie de varză. Jamie întinse instinctiv braţul ca să-l susţină. Negrul nici măcar n-a băgat de seamă prezenţa lui. Se întoarse şi intră în magazin. Un prospector bur care lega un catâr scuipă şi zise dispreţuitor; — E Banda, din tribul Barolong. Lucrează pentru domnul Van der Merwe. Habar n-am de ce-l ţine pe negrul ăsta. Nenorociţii ăştia de bantuşi au impresia că stăpânesc toată lumea. În prăvălie era răcoare şi întuneric, o adevărată plăcere pe lângă aerul fierbinte de afară şi se simţeau diverse mirosuri exotice. Jamie avu impresia că fiecare centimetru era ocupat cu mărfuri. Înainta prin magazin minunându-se la tot pasul. Unelte agricole, bere, cutii cu lapte, unt, ciment, fitile, dinamită şi praf de puşcă, oale, mobilă, arme, mărunţişuri, ulei, vopsea, şuncă, fructe uscate, şei, piese de harnaşament, seu de oaie şi săpun, alcool, hârtie, zahăr, ceai, tutun, trabucuri… O duzină de sertare erau pline cu cămăşi din flanel, pături, pantofi, berete găurite şi şei. „Cine are aşa ceva, nu poate fi decât bogat”, îşi spuse Jamie în sinea lui. Un glas dulce se auzi în spatele lui: — Cu ce vă pot ajuta? Se întoarse şi văzu o tânără. Să fi avut vreo cincisprezece ani. Avea un chip interesant, cu oase fine, în formă de inimă, un nas obraznic şi ochi de un verde închis. Părul îi era negru şi ondulat. Privind-o mai bine, Jamie se gândi că ar fi putut avea chiar şaisprezece ani. — Sunt prospector, spuse ei. Şi am venit aici să-mi cumpăr echipament. — De ce aveţi nevoie? Fără să ştie de ce, Jamie simţi că trebuia să o impresioneze. — Eu… ştiţi… ca de obicei. Ea zâmbi şi un fel de neastâmpăr i se citi în ochi. — Şi de obicei de ce e nevoie, domnule?. — Păi… zise el ezitând. O lopată. — Asta să fie tot? Jamie îşi dădu seama că îl necăjea. Zâmbi şi mărturisi: — Ca să fiu sincer, nu mă pricep. Habar n-am de ce am nevoie. Ea îi zâmbi şi era un zâmbet de femeie. — Depinde de locul unde vreţi să prospectaţi, domnule…? — McGregor. Jamie McGregor. — Eu sunt Margaret Van der Merwe, zise ea privind cu nervozitate spre spatele magazinului. — Încântat să vă cunosc, domnişoară Van der Merwe. — Abia aţi sosit? — Da. Ieri. Cu căruţa poştei. — Cineva ar fi trebuit să vă fi avertizat. Unii pasageri au murit în timpul drumului, îi zise ea cu furie în priviri. Jamie zâmbi. — Nu mă mir, dar eu sunt cât se poate de viu, mulţumesc. — Şi plecaţi să căutaţi „mooi Klippe”. — „Mooi Klippe”? — Aşa le spunem noi în olandeză la diamante. Pietricele frumoase. — Sunteţi olandeză? — Familia mea e din Olanda. — Eu sunt din Scoţia. — Eram sigură, zise ea continuând să privească îngrijorată spre spatele magazinului. Se găsesc diamante, domnule McGregor, dar trebuie să ştii să-ţi alegi locul unde să le cauţi. Mulţi se-nvârtesc aiurea. Când vreunul dă o lovitură, ceilalţi năvălesc şi scormonesc după el. Dacă vrei să te-mbogăţeşti, trebuie să-ţi cauţi un loc al tău. — Şi cum să fac? — Tatăl meu ţi-ar putea fi de ajutor. El ştie tot. Va fi liber peste o oră. — Mă-ntorc atunci, spuse Jamie. Vă mulţumesc, domnişoară Van der Merwe. Ieşi în soare plin de bună dispoziţie, uitând de dureri. Dacă Salomon Van der Merwe îi spunea unde putea să găsească diamante, nu avea cum să dea greş. Avea să-i întreacă pe toţi. Râse tare, bucuros că era tânăr, în viaţă şi pe drumul spre bogăţie.   *   O porni în jos pe strada principală, trecând pe lângă o fierărie, un salon de biliard şi o jumătate de duzină de baruri. Ajungând în faţa unui hotel cu aspect de ruină, se opri. Pe firmă scria: R-D Miller, băi calde şi reci. Deschis zilnic între orele 6 a.m. şi 8 p.m., cu confort. „Când am făcut eu, oare, ultima dată baie?”, se întrebă Jamie atunci în sinea lui. „Pe vapor când m-am spălat în găleată. Da, atunci a fost…” Îşi dădu seama deodată cum trebuia să miroasă. Îşi aminti de băile săptămânale în bucătărie acasă şi parcă o auzea pe mama lui strigând: — Ai grijă să te speli până jos, Jamie. Intră în clădirea aceea. Erau două uşi, una pentru femei, una pentru bărbaţi. Jamie intră în partea destinată bărbaţilor şi îl întrebă pe un individ mai vârstnic: — Cât costă o baie? — Zece şilingi una rece, cincisprezece una fierbinte. Jamie ezită. Perspectiva unei băi calde după acea lungă călătorie era aproape irezistibilă. — Rece, zise el. Nu îşi putea permite să arunce banii pe plăceri. Avea de cumpărat echipamentul. Băieşul îi dădu o bucăţică de săpun şi un prosop, după care îi spuse: — Acolo, băiete. Jamie intră într-o încăpere mică unde nu era nimic altceva decât o cadă mare din fier galvanizat în mijloc şi câteva cuiere pe pereţi. Băieşul începu să umple cada dintr-o găleată uriaşă din lemn. — Totul e gata, domnule. Agăţaţi-vă hainele în cuierele acestea. Jamie îl aşteptă să iasă ca să se dezbrace. Îşi privi trupul murdar, după care intră cu un picior în cadă. Apa era rece, aşa cum i se spusese. Strânse din dinţi şi intră cu totul, săpunindu-se cu furie din cap până-n picioare. Când ieşi din cadă, apa era neagră. Se şterse cum putu cu prosopul uzat şi începu să se îmbrace. Pantalonii şi cămaşa erau ţepene de murdare şi îi era scârbă să se mai îmbrace cu ele. Trebuia să-şi cumpere un alt rând de haine, ceea ce îl făcea să-şi reamintească ce puţini bani avea. Şi i se făcuse iar foame. Ieşi din clădire şi porni pe strada aglomerată spre un bar numit Sundowner. Comandă bere şi masa de prânz. Cotlet de miel cu roşii, cârnat, salată de cartofi şi murături. În timp ce mânca, asculta discuţiile pline de speranţă din jurul lui. — … Am auzit că au găsit unul lângă Colesberg care cântăreşte douăzeci şi unu de karate. Vă daţi seama, dacă e unul, trebuie să mai fie şi altele… — … S-a mai găsit ceva la Hebron. Mă gândesc să plec într-acolo… — Eşti un prost. Diamante mari sunt în râul Orange… La bar, un client bărbos, cu o cămaşă cu dungi din flanel, fără guler şi pantaloni reiaţi, bea ceva dintr-un pahar mare. — Eu am terminat cu Hebron, îi mărturisi el barmanului. Am nevoie de echipament. Barmanul era un bărbat solid şi chel, cu nasul rupt şi strâmb şi ochi vicleni. Râse. — Doamne, omule, cine crezi că n-a făcut-o? De ce crezi că m-am făcut eu barman? De cum strâng nişte bani, o şi întind la Orange şi eu, îi spuse el ştergând tejgheaua cu o cârpă murdară. Dar să-ţi spun eu ce să faci, domnule. Du-te la Salomon Van der Merwe. Ţine magazinul universal şi jumătate din oraş. — Ce bine ar putea el să-mi facă? — Dacă te place, te ajută. Clientul se uită la el. — Zău? Chiar crezi că ar putea? — A mai făcut-o pentru câţiva din câte ştiu. Tu-ţi pui în joc munca, el banii. Împărţiţi juma-juma. Gândurile lui Jamie McGregor începură să o ia înainte. Era sigur că o sută douăzeci de lire pe care le mai avea, aveau să-i ajungă pentru a-şi procura echipamentul şi hrana necesară pentru a putea să supravieţuiască, dar preţurile în Klipdrift erau, pur şi simplu, uluitoare. Observase că în magazinul lui Van der Merwe un sac de o sută de livre de făină australiană, costa cinci lire. O livră de zahăr, un şiling. O sticlă de bere, cinci şilingi. O livră de biscuiţi, trei şilingi şi o duzină de ouă proaspete, şapte şilingi. Aşa stând lucrurile, banii nu aveau să-i ajungă prea mult timp. „Dumnezeule, acasă am fi trăit un an cu cât costă aici trei mese”, îşi spuse Jamie în sinea lui. Dar dacă ar fi avut în spate pe cineva bogat, ca domnul Van der Merwe, de exemplu… Plăti repede şi o luă iute înapoi spre magazin. Salomon Van der Merwe se afla în spatele tejghelei, scoţând nişte puşti dintr-o ladă de lemn. Era un individ mărunt, cu o faţă ascuţită, încadrată de nişte favoriţi stil Dundreary. Părul, de culoarea nisipului, ochi mici şi negri, un nas bulbos şi buze ţuguiate. „Fiică-sa trebuie să-i semene mamei”, îşi zise Jamie. — Vă rog să mă scuzaţi, domnule… Van der Merwe îşi ridică privirea. — Ja? — Domnul Van der Merwe? Numele meu e Jamie McGregor, domnule şi vin din Scoţia. Caut diamante. — Ja? Aşa? — Am auzit că puteţi ajuta prospectorii. Van der Merwe bombăni: — Myn magtig! Cine răspândeşte asemenea poveşti? Am ajutat câţiva şi acum toată lumea mă ia drept Moş Crăciun. — Am strâns o sută douăzeci de lire, zise Jamie sincer. Dar văd că n-o să fac cine ştie ce cu ei aici. Aş pleca doar cu o sapă, dacă aş fi nevoit, dar cred că aş avea mai multe şanse dacă aş avea un catâr şi echipament adecvat. Van der Merwe îl studie cu ochii lui mici şi negri. — Wat denk je? Ce te face să crezi că o să găseşti diamante? — Domnule Van der Merwe, am călătorit jumătate de lume şi nu voi pleca de aici altfel decât bogat. Dacă aici se găsesc diamante, o să găsesc şi eu. Dacă mă ajutaţi, o să fim amândoi bogaţi. Van der Merwe se încruntă, îi întoarse spatele lui Jamie şi continuă să descarce puştile. Jamie rămase locului nedumerit, neştiind ce să mai spună. Când Van der Merwe vorbi din nou, întrebarea lui îl luă pe Jamie prin surprindere. — Ai venit aici cu căruţa trasă de boi, fa? — Nu, cu cea a poştei. Bătrânul se întoarse iar să-l studieze. În cele din urmă, spuse: — Mai vorbim noi.   *   Mai vorbiră la cină, în seara aceea, în încăperea din spate unde locuia Van der Merwe. Era o încăpere mică, ce servea drept bucătărie, sufragerie şi dormitor, o perdea despărţind două paturi. Jumătatea inferioară a pereţilor era din pământ şi piatră, cea superioară fiind acoperită cu cutii de carton care, odată, fuseseră pline. O gaură pătrată, unde o bucăţică din perete fusese tăiată, servea drept fereastră. Pe timp umed, putea fi închisă aşezând un carton în dreptul ei. Masa consta în două scânduri lungi aşezate peste două lăzi de lemn. O cutie mare, pusă pe o latură, era folosită ca dulap. Jamie îşi dădu seama că Van der Merwe nu era prea darnic cu banii săi. Fiica lui Van der Merwe se mişca tăcută, pregătind masa. Din când în când, îi arunca priviri iuţi tatălui ei, dar niciodată nu se uită la Jamie. „De ce o fi aşa speriată?”, se întrebă Jamie. Când se aşezară la masă, Van der Merwe zise: — Să ne rugăm. Îţi mulţumim Ţie, Doamne, pentru bunătăţile ce le primim din mâna Ta. Îţi mulţumim că ne-ai iertat greşelile, arătându-ne calea cea dreaptă şi ferindu-ne de tentaţiile vieţii. Îţi mulţumim pentru o viaţă lungă şi fructuoasă şi pentru înlăturarea celor care Te jignesc. Amin. Şi, imediat îi zise fiicei lui: — Dă-mi carnea. Cina a fost frugală: o mică friptură de porc, trei cartofi fierţi şi nişte verdeaţă. Porţia lui Jamie era foarte mică. Cei doi bărbaţi au vorbit puţin în timpul mesei, iar Margaret nu a scos nici măcar un cuvânt. Când terminară de mâncat, Van der Merwe, zise cu mândrie în glas: — A fost bun, fiica mea. După care se întoarse spre Jamie. — Trecem la afaceri, ja? — Da, domnule. Van der Merwe luă o pipă de pământ de pe dulap şi o umplu cu un tutun cu miros dulceag dintr-o punguţă, după care o aprinse. Ochii lui pătrunzători îl cercetară pe Jamie prin perdeaua de fum. — Toţi ăştia care sapă aici în Klipdrift sunt nişte proşti. Prea puţine diamante, prea mulţi oameni. Poţi să-ţi rupi spinarea aici un an întreg şi să nu arăţi decât „schlenters". — Mă… mă tem că nu ştiu ce-nseamnă, domnule. — Diamantele proştilor. Fără nicio valoare. Eşti atent? — Da… da, domnule, cred. Şi care ar fi soluţia, domnule? — Griqnas. Jamie îl privi nedumerit. — Este un trib de africani în nord. Ei găsesc diamante — mari — şi mi le aduc uneori, iar eu le dau materiale, zise olandezul şi apoi, în şoaptă, conspirativ: ştiu eu unde le găsesc. — Dar nu puteţi să vă duceţi după de dumneavoastră personal, domnule Van der Merwe? Van der Merwe oftă. — Nu. Nu pot lăsa magazinul. M-ar fura toţi. Îmi trebuie cineva de încredere, care să se ducă acolo să-mi aducă pietrele. Când o să-l găsesc, o să-l echipez cu tot ce trebuie, zise el şi făcu o pauză ca să tragă din pipă. Şi o să-i spun şi unde sunt diamantele. Jamie sări în picioare, inima bătându-i să-i spargă pieptul. — Domnule Van der Merwe, eu sunt omul de care aveţi nevoie. Vă rog să mă credeţi, domnule, o să muncesc şi zi şi noapte, îi spuse el cu glasul încărcat de emoţie. O să vă aduc atâtea diamante, de n-o să le puteţi număra. Van der Merwe îl studie tăcut, atâta, încât lui Jamie se păru o eternitate. Când Van der Merwe vorbi din nou, nu spuse decât un cuvânt. — Ja.   *   Jamie semnă contractul a doua zi de dimineaţa Era scris în africană. — Va trebui să ţi-l explic, îi zise Van der Merwe. Scrie că suntem asociaţi egali. Eu pun în joc capitalul — tu pui munca. Împărţim totul perfect egal. Jamie se uită la contractul din mâna lui Van der Merwe. Printre toate cuvintele acelea de neînţeles, nu recunoscu decât o sumă: două lire. Arătându-i acest lucru, îl întrebă: — Asta pentru ce e, domnule Van der Merwe? — Înseamnă că, în afară de partea ta de diamant din cele pe care le vei găsi, vei mai primi încă două lire pentru fiecare săptămână de lucru. Chiar dacă sunt sigur că diamantele se află acolo, este foarte posibil să nu găseşti nimic, băiete. Aşa, cel puţin iei ceva pentru munca ta. Era mai mult decât cinstit. — Vă mulţumesc. Vă mulţumesc foarte mult domnule, ; îi zise Jamie gata să-l îmbrăţişeze. — Eh, acum hai să te echipez, spuse Van der Merwe.   *   A fost nevoie de două ore pentru alegerea echipamentului pe care Jamie avea să-l ia cu el: un cort mic, lucruri pentru dormit, ustensile de gătit, două site şi un recipient pentru spălare, un târnăcop, două lopeţi, trei găleţi, un schimb de ciorapi şi lenjerie de corp. Un topor, o lampă şi ulei de parafină, chibrituri şi un săpun arsenic. Mai erau şi cutii de mâncare, fructe, zahăr, cafea şi sare. Totul era gata. Banda, servitorul negru, îl ajută în tăcere pe Jamie să le împacheteze pe toate. Uriaşul nu-i aruncă nici o privire lui Jamie şi nu-i spuse nici măcar un cuvânt. „N-o vorbi engleza”, îşi zise Jamie. Margaret era în magazin unde servea clienţii, dar, chiar dacă ştia că el se afla acolo, nu arăta prin nimic acest lucru. Van der Merwe veni lângă Jamie. — Catârul e-n faţă, îi zise el. Banda o să te ajute să încarci. — Vă mulţumesc, domnule Van der Merwe, spuse Jamie. Eu… Van der Merwe se uită atunci pe o bucăţică de hârtie plină de cifre. — Totul face o sută douăzeci de lire. Jamie îl privi uluit. — C-cum? Dar asta intră-n înţelegerea noastră. Noi… — Wat bedui’di? Chipul tras al lui Van der Merwe se întunecă de furie. — Credeai că o să-ţi dau toate astea şi un excelent catâr, să te iau şi asociat, să-ţi mai dau şi două lire pe săptămână, în plus? Dacă vrei să faci ceva pe degeaba, ai greşit locul, îi zise el şi începu să descarce unul din pachete. Jamie spuse repede: — Nu! Vă rog, domnule Van der Merwe. Doar. Doar că n-am înţeles. E foarte bine. Uitaţi banii. Şi, zicând acestea, scoase din pungă ultimele sale economii şi le puse pe tejghea. Van der Merwe ezită. — Bine, zise el încruntat. Poate a fost o neînţelegere, nu? Oraşul ăsta-i plin de tâlhari. Trebuie să am mare grijă cu cine fac afaceri. — Aşa e, domnule. Aveţi perfectă dreptate, zise Jamie. În tulburarea lui, înţelesese greşit lucrurile. „Am noroc că-mi mai dă o şansă”, îşi spuse el în sinea lui. Van der Merwe scoase apoi din buzunar o hartă mică, mototolită, desenată de mână. — Uite, aici o să găseşti „mooi Klippe”. La nord de aici, la Magerdam, pe ţărmul nordic al râului Vaal. Jamie studie harta şi inima începu să-i bată şi mai tare. — Câte mile sunt? — Aici distanţa se măsoară în timp. Cu catârul, poţi să ajungi în patru, cinci zile. La întoarcere va fi mai greu, din cauza diamantelor. Jamie zâmbi. — Ja. Când Jamie McGregor ieşi din nou pe străzile oraşului Klipdrift, nu mai era un simplu turist. Era un prospector, un căutător în drumul său spre comoară. Banda terminase de încărcat proviziile pe spinarea unui catâr cu aspect foarte fragil, legat de un stâlp în faţa magazinului. — Mulţumesc, îi zise Jamie zâmbind. Banda se întoarse şi îl privi drept în ochi, după care se depărta încet. Jamie desfăcu hăţurile şi îi spuse catârului: — Hai să mergem, asociatule. A venit vremea să mergem după „mooi Klippe”. Plecară îndreptându-se spre nord.   *   Odată cu lăsarea serii, Jamie îşi făcu tabără lângă un izvor, descarcă lucrurile, adăpă şi hrăni catârul, după care îşi scoase şi pentru el nişte carne de vită, caise uscate şi cafea. Noaptea era plină de tot felul de zgomote ciudate. Auzea mormăituri, urlete şi mers de animale sălbatice care se îndreptau spre apă. Era lipsit de apărare şi înconjurat de cele mai periculoase animale din lume, într-o ţară ciudată şi primitivă. Tresărea la fiecare zgomot. Se aştepta în fiecare clipă să fie atacat de colţi sau gheare sărind la el din întuneric. Mintea începu să i se tulbure. Se gândea la patul lui de acasă; la confortul şi siguranţa pe care le avusese totdeauna. Dormi în răstimpuri, visele fiindu-i pline de lei şi elefanţi care îl atacau şi bărboşi care încercau să-i fure un diamant enorm. Când se trezi în zori, găsi catârul mort.

Si daca maine va veni de Sidney Sheldon CARTEA ÎNTÂI   1   New Orleans Joi, 20 februarie — ora 11 noaptea   S-a dezbrăcat cu mişcări încete, visătoare, şi când a fost complet goală, a ales un capot roşu aprins, în care s-a înfăşurat ca să nu se vadă sângele. Doris Whitney a aruncat o ultimă privire de jur-împrejurul dormitorului, pentru a se asigura că încăperea aceasta plăcută, pe care o îndrăgea de peste treizeci de ani, era ordonată şi pusă la punct. Apoi a deschis sertarul noptierei şi a scos cu grijă revolverul. Era negru, strălucitor şi îngrozitor de rece. L-a aşezat lângă telefon şi a format numărul fiicei ei, în Philadelphia. A ascultat ecoul ţârâitului îndepărtat. În cele din urmă s-a auzit un glas slab: — Alo? — Tracy… Am simţit nevoia să-ţi aud vocea, iubita mea. — Mamă, ce surpriză! — Sper că nu te-am trezit din somn. — Nu. Citeam. Ca să-mi vină somnul. Trebuia să ies astă-seară cu Charles să mâncăm în oraş, dar e o vreme oribilă. Ninge de-o să ne troienim. La voi cum e timpul? „Dumnezeule mare, vorbim despre vreme! se gândi Doris Whitney. Vorbim despre vreme, când aş avea atâtea să-i spun. Şi nu pot”. — Mamă! Eşti pe fir? Doris Whitney privi pe fereastră. — Aici plouă. Şi în sinea ei îşi spuse: „Un decor melodramatic tocmai potrivit. Ca într-un film de Alfred Hitchcock”. — Ce-i zgomotul ăsta care se aude? întrebă Tracy. „Tună”. Doris, cufundată în gândurile ei, nici nu observase că la New Orleans se dezlănţuise o furtună. „Ploaie continuă, se anunţase la buletinul meteorologic. Şaisprezece grade la New Orleans. Spre seară, ploaia se va transforma într-o furtună cu descărcări electrice. Nu uitaţi să vă luaţi umbrelele. Ea nu va mai avea nevoie de umbrelă”. — Tună, Tracy. Încercă să imprime o notă veselă tonului ei. Şi la Philadelphia ce se mai întâmplă? — Mamă, mă simt ca o prinţesă dintr-o poveste cu zâne. N-am crezut niciodată că poate exista atâta fericire. Mâine seară o să-i cunosc pe părinţii lui Charles, îşi îngroşă vocea ca pentru a face o declaraţie solemnă: Familia Stanhope din Chestnut Hill, spuse cu un oftat. O adevărată instituţie. Am nişte emoţii… — Nu-ţi face griji. O să te placă, drăguţo! — Charles spune că n-are nici o importanţă dacă o să le plac sau nu. El mă iubeşte. Şi eu îl ador. Abia aştept să-l cunoşti. E fantastic. — Nu mă îndoiesc. Nu avea să-l cunoască niciodată pe Charles. Nu avea să legene niciodată un nepoţel în poală. „Nu. Nu trebuie să mă gândesc la lucrul ăsta”. — Spune-mi, fetiţo, Charles îşi dă seama ce noroc a avut să întâlnească o fată ca tine? — Nu-l las eu să uite, râse Tracy. Dar să nu mai vorbim despre mine. Spune-mi ce se mai aude pe acolo? Cum te simţi? „Cu sănătatea stai perfect, Doris, îi spusese doctorul Rush. Ai să trăieşti o sută de ani”. Una din micile ironii ale sorţii. — Mă simt minunat. „Pentru că vorbesc cu tine”, îşi spuse Doris în gând. — Ţi-ai găsit şi tu, în sfârşit, un prieten? o tachină Tracy. De când murise tatăl lui Tracy, cu cinci ani în urmă, lui Doris Whitney nici prin gând nu-i mai trecuse să iasă cu un alt bărbat, în ciuda îndemnurilor fiicei ei. — N-am nici un prieten. Schimbă subiectul. Cum îţi merge cu slujba? Continuă să-ţi placă? — La nebunie. Charles n-are nimic împotrivă să lucrez şi după căsătorie. — Ăsta-i un lucru foarte bun, fetiţo. Charles pare să fie un om înţelegător. — Aşa şi e. Ai să te convingi singură. Se auzi o rafală puternică de tunete, ca un ecou din culise. Era timpul să încheie. Nu mai avea nimic să-i spună, decât un ultim rămas bun. — La revedere, scumpa mea. Se strădui să-şi stăpânească tremurul vocii. — Ne vedem la nuntă, mamă. Te sun de îndată ce eu şi Charles stabilim data. — Da. Mai exista un lucru pe care voia să i-l spună: Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy. Doris Whitney aşeză cu grijă receptorul în furcă. Apoi luă revolverul în mână. „Nu există decât o singură cale de a o face. Repede!” Îşi lipi ţeava de tâmplă şi apăsă pe trăgaci.     2   Philadelphia Vineri, 21 februarie, ora opt dimineaţa   Tracy Whitney ieşi din holul blocului în care locuia şi plonjă în ploaia cenuşie, amestecată cu lapoviţă, care biciuia imparţial limuzinele lucioase, conduse de şoferi în uniformă, ce lunecau pe Market Street, ca şi casele mizere, părăsite, îngrămădite ciorchine în mahalalele din nordul Philadelphiei. Ploaia spăla limuzinele, curăţindu-le, şi muia maldărele de gunoi din faţa caselor părăginite, prefăcându-le în grămezi de murdărie mustind de apă soioasă. Tracy Whitney se ducea la serviciu. Străbătu cu un pas săltăreţ Chestnut Street, în drum spre bancă, înfrânându-se cu greu să nu înceapă să cânte în gura mare. Purta un impermeabil de un galben luminos, cizme, şi o pălărie de ploaie, galbenă, care abia de-i stăvilea coama de păr castaniu, strălucitor. Tracy avea douăzeci şi cinci de ani, o faţă vioaie, inteligentă, cu o gură cărnoasă, senzuală, ochi scânteietori care într-o clipă îşi puteau schimba culoarea de la un verde proaspăt, de muşchi reavăn, la un verde de jad întunecat, şi un trup zvelt, atletic. Şi culoarea tenului varia, parcurgând toate nuanţele dintre un alb translucid până la un trandafiriu cald, după cum îi fluctuau stările de spirit între mânie, oboseală sau emoţie. Mama ei îi spusese odată: — Zău aşa, fetiţo, uneori nu te recunosc. Porţi în tine toate culorile vântului. Acum, în timp ce Tracy cobora cu pas iute strada, trecătorii întorceau capul după ea zâmbind, invidiindu-i fericirea care-i radia pe chip. Şi Tracy le întorcea zâmbetul. „E aproape indecent să se simtă cineva atât de fericit, îşi spunea în gând. Sunt pe cale să mă mărit cu bărbatul pe care-l iubesc şi îi port pruncul în pântece. Ce altceva mi-aş mai putea dori?” Când se apropie de clădirea băncii, Tracy se uită la ceas. Opt şi douăzeci. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” nu avea să-şi deschidă porţile pentru funcţionari decât peste zece minute, dar Clarence Desmond, vicepreşedintele băncii care răspundea de departamentul internaţional, se şi găsea în faţa uşii, închizând butonul exterior de alarmă. Lui Tracy îi plăcea ritualul matinal. Rămase în ploaie, aşteptând, în timp ce Desmond pătrunse în bancă şi încuie iarăşi uşa după el. Pretutindeni în lume, băncile au sisteme secrete de securitate, şi „Philadelphia Trust and Fidelity Bank” nu făcea excepţie. Rutina era mereu aceeaşi, în afara semnalului de siguranţă care varia de la o săptămână la alta. În această săptămână semnalul consta într-o jaluzea pe jumătate coborâtă, care indica funcţionarilor ce aşteptau afară că înăuntru se proceda la uzuala percheziţie menită să verifice dacă nu cumva se ascunsese pe undeva vreun intrus, cu intenţia de a-i lua ostateci pe angajaţi. Clarence Desmond inspecta toaletele, depozitele, subsolul, şi aripa ce adăpostea seifurile. Numai după ce avea să se asigure pe deplin că nu se pitise nimeni, jaluzeaua urma să se ridice în semn că totul e în perfectă ordine. Prima care intra în bancă era întotdeauna contabila şefă. Îşi lua locul în picioare lângă semnalul de alarmă, până ce se adunau toţi ceilalţi salariaţi, şi apoi uşa se încuia din nou în urma lor. La opt treizeci, Tracy Whitney intră împreună cu colegii ei în holul împodobit, îşi dezbrăcă impermeabilul, cizmele şi pălăria şi, cu un tainic amuzament, trase cu urechea la văicărelile celorlalţi, legate de vremea de afară. — Vântul ăsta blestemat mi-a smuls umbrela din mână, se plânse o fată. Sunt muiată până la piele. — Am trecut pe lângă două raţe care înotau pe Market Street, glumi casierul şef. — S-a anunţat la buletinul meteorologic că vremea asta mai ţine două săptămâni. Ce n-aş da să fiu acum în Florida! Tracy continuă să zâmbească şi se aşeză la masa ei de lucru. Era şefa departamentului de transfer prin computer. Până de curând, transferul sumelor de bani de la o bancă la alta sau dintr-o ţară în alta constituise un proces greoi, lent, ce presupunea o sumedenie de formalităţi şi formulare poştale naţionale şi internaţionale. Odată cu introducerea computerelor însă, situaţia cunoscuse o spectaculoasă schimbare şi sume imense puteau fi transferate instantaneu. Prima misiune a lui Tracy consta în a extrage din computere comenzile de transfer sosite peste noapte şi de a transfera sumele, tot pe calea computerului, la alte bănci. Toate tranzacţiile se făceau pe baza unui cod care se schimba periodic pentru a se evita accesul unor persoane neautorizate. Zi de zi, prin mâinile lui Tracy treceau milioane de dolari electronici. Era o muncă fascinantă, sângele vital care hrănea arterele sistemului bancar de pe întreg globul, şi, până în momentul în care Charles Stanhope III apăruse în viaţa lui Tracy, slujba la bancă însemnase pentru ea lucrul cel mai atrăgător din lume. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” avea o vastă reţea internaţională şi, în pauza de prânz, Tracy şi colegii ei obişnuiau să discute despre activităţile desfăşurate în dimineaţa respectivă. Era conversaţia de bază. Deborah, contabila şefă, anunţă: — Tocmai am perfectat împrumutul de o sută de milioane de dolari acordat Turciei… Mae Trenton, secretara vicepreşedintelui, le comunică pe un ton confidenţial: — La şedinţa de comitet de azi-dimineaţă s-a hotărât să se extindă noile facilităţi financiare şi în Peru. Avansul e de peste cinci milioane de dolari. Jon Creighton, fanaticul băncii, interveni: —După câte ştiu, contribuim şi la fondul de salvare a Mexicului cu cincizeci de milioane. Nevolnicii ăia nu merită o para chioară… „E nostim, îşi spuse Tracy, ca tocmai ţările care atacă America pentru că ar fi preocupată exclusiv de bani sunt întotdeauna primele care ne cerşesc împrumuturi”. Era subiectul în legătură cu care ea şi Charles avuseseră primul lor conflict de vederi. Tracy îl întâlnise pe Charles Stanhope III la un simpozion economic unde acesta din urmă fusese invitat să vorbească. Charles conducea casa de investiţii fondată de străbunicul lui şi compania sa, făcea afaceri pe scară mare cu banca la care lucra Tracy. După discursul lui Charles, Tracy l-a abordat pentru a-şi exprima dezaprobarea faţă de analiza lui cu privire la posibilitatea ţărilor din lumea a treia de a achita sumele uriaşe împrumutate de la băncile comerciale şi de la guvernele ţărilor occidentale. La început, Charles a fost amuzat şi apoi intrigat de argumentele pătimaşe ale frumoasei tinere care i se adresa. Discuţia lor s-a prelungit şi pe parcursul dineului pe care i l-a oferit la vechiul restaurant al Legătorilor de Cărţi. În primele momente, Tracy n-a fost prea impresionată de Charles Stanhope III, deşi ştia bine că acesta era partida cea mai râvnită de fetele din Philadelphia. Charles, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, bogat şi plin de succes, făcea parte dintr-una din cele mai vechi familii din Philadelphia. Înalt de un metru şaptezeci şi cinci, cu un păr nisipiu, rărit, ochi căprui, şi un fel de a fi amabil şi pedant, îi făcuse lui Tracy impresia unui bogătaş plicticos. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Charles se aplecase peste masă şi-i spusese: — Tatăl meu e convins că la maternitate i s-a schimbat copilul. — Cum aşa? — Mă consideră un înapoiat. Pentru că eu nu cred că banii înseamnă totul, că banul e buricul pământului. Dar, te rog, să nu mă spui vreodată tatei că ţi-am divulgat secretul. Avea un aer de fermecătoare modestie şi Tracy se pomeni privindu-l cu mai multă căldură. „Mă întreb cum m-aş simţi în chip de nevastă a unui astfel de om — să fii măritată cu puterea de stat!” Tatălui lui Tracy îi trebuise aproape o viaţă întreagă pentru a pune pe picioare o întreprindere care, celor din familia Stanhope, li s-ar fi părut cu totul neînsemnată. „Cei din familia Stanhope nu se vor amesteca niciodată cu cei din familia Whitney, se gândi în continuare Tracy. Ca untdelemnul şi apa. Familia Stanhope reprezintă untdelemnul. Dar ce tot stau eu şi depăn visuri ca o idioată? Mă gândesc numai la mine. Un bărbat mă invită la masă şi eu mă şi întreb dacă aş vrea să-i fiu soţie. Probabil că n-am să-l mai văd a doua oară în viaţa mea”. Şi în acest timp Charles îi spunea: — Sper că eşti liberă mâine seară, să luăm cina împreună. Philadelphia e un adevărat corn al abundenţei în ce priveşte lucrurile de văzut şi de făcut. În serile de sâmbătă Tracy şi Charles se duceau să vadă câte un balet sau să-l asculte pe Ricardo Muti dirijând orchestra „Philadelphia”. În zilele lucrătoare explorau New Market sau colecţia unică de magazine din Society Hill. Mâncau caşcaval pane la măsuţele de pe trotuar de la Geno, şi cinau la Café Royal, unul dintre cele mai exclusiviste restaurante din Philadelphia. Făceau cumpărături în Head House Square şi hoinăreau prin Muzeul de Artă din Philadelphia şi prin Muzeul Rodin. Tracy se oprise în faţa statuii numite „Gânditorul”, se uitase râzând la Charles şi îi spusese: „Ăsta eşti tu”. Pe Charles nu-l atrăgeau exerciţiile fizice, dar lui Tracy îi plăceau, aşa încât în dimineţile de duminică făceau împreună jogging pe West River Drive sau pe faleza râului Schuylkill. Tracy se înscrisese la un curs de t’ai chi ch’uan, care avea loc sâmbăta după-amiaza, şi, după o oră de antrenament, ostenită dar plină de însufleţire, se întâlnea cu Charles în apartamentul acestuia. Charles avea pasiunea gătitului şi un gust foarte rafinat şi îi plăcea să prepare mâncăruri exotice, ca de pildă bistilla marocane şi guo bu li, adică găluşti din China de Nord, sau tahine de poulet au citron, doar pentru Tracy şi el. Charles era persoana cea mai pedantă pe care o cunoscuse Tracy vreodată. Odată, când întârziase un sfert de oră la o întâlnire pentru a merge împreună la un restaurant, nemulţumirea pe care o manifestase Charles îi stricase întreaga seară. După aceea făcuse un legământ să fie cât se poate de punctuală în relaţiile cu el. Tracy avusese prea puţină experienţă sexuală, dar se gândea că Charles făcea dragoste în acelaşi fel în care-şi trăia şi viaţa: meticulos şi foarte cuviincios. Odată, când Tracy încercase să fie ceva mai cutezătoare şi mai neconvenţională în pat, Charles se arătase atât de şocat, încât biata fată începuse să se întrebe singură dacă nu cumva e o maniacă sexuală. Se trezise pe neaşteptate însărcinată şi, când se întâmplase acest lucru Tracy se simţise cuprinsă de îndoieli. Charles nu-i vorbise despre căsătorie şi nu voia să-l oblige s-o ia de nevastă din cauza copilului. Pe de altă parte, nu se simţea în stare să facă un avort, dar şi alternativa era la fel de dureroasă. Ar putea ea să crească un copil fără ajutorul unui tată şi, pe de altă parte, ar fi drept faţă de copil? Hotărî să-i împărtăşească lui Charles vestea într-o seară, după cină. Îi pregătise un cassoulet în apartamentul ei, şi din pricina nervozităţii arsese mâncarea. Când îi pusese în faţă carnea scorojită şi fasolea pârlită, uită pe dată frazele îngrijite pe care le repetase în gând, şi izbucnise sălbatic: — Charles, îmi pare foarte rău, sunt… însărcinată. Urmase o tăcere insuportabil de lungă, şi când Tracy se pregăti să o spargă, îl auzi pe Charles spunând: — Bineînţeles, o să ne căsătorim. Tracy simţise o uşurare fără de margini: — Nu vreau să crezi că eu… Nu eşti obligat să te însori cu mine, ştii… Ridicase mâna ca să o oprească. — Tracy, vreau să mă însor cu tine. Sunt convins că ai să fii o soţie minunată. Apoi adăugase: Desigur, tata şi mama vor fi cam surprinşi. După care îi zâmbise şi o sărutase. — De ce-or să fie surprinşi? întrebase Tracy cu mult calm. Charles oftase: — Iubito, cred că nu-ţi dai seama în ce te vâri. Cei din familia Stanhope se căsătoresc întotdeauna — scuză-mă, dar citez între ghilimele — „cu cei egali cu ei”. Cercul cel mai de sus din Philadelphia. — Şi, probabil, ţi-au şi ales soţia, ghicise Tracy. Charles o luase în braţe. — Asta nu are nici o importanţă. Important este pe cine am ales eu. Vinerea viitoare vom lua masa cu mama şi cu tata. A sosit timpul să-i cunoşti. La nouă fără cinci, Tracy deveni conştientă de o modificare a nivelului de zgomot din bancă. Salariaţii începuseră să vorbească ceva mai repede şi să se mişte mai alert. Peste cinci minute uşile băncii aveau să se deschidă pentru public şi totul trebuia să fie gata pregătit. Pe fereastra din faţă se şi vedeau clienţii înşiraţi pe trotuar, aşteptând în ploaia rece. Tracy îl urmări pe paznicul care termina distribuirea formularelor de depunere şi a celor de retragere în cutiile de metal rânduite pe cele şase mese aliniate în centrul sălii principale. Clienţii obişnuiţi aveau formulare de depunere speciale, cu un cod magnetic personal imprimat la bază, astfel încât de câte ori făceau câte o depunere, computerul o înregistra automat la contul respectiv. Dar adeseori clienţii veneau fără formularele speciale şi urmau să le completeze pe cele albe, uzuale. Paznicul aruncă o privire la ceasul de pe perete şi cum minutarul ajunsese la cifra nouă, se îndreptă spre uşă şi o descuie ceremonios. Ziua bancară începuse. Următoarele câteva ore Tracy a fost prea prinsă de operaţiunile ei la computer pentru a se mai putea gândi şi la altceva. Fiecare transfer trebuia controlat de două ori pentru a se verifica înscrierea codului corect. În cazul transferării unei sume, trebuia să înregistreze numărul contului, suma şi banca la care urma să se efectueze transferul. Fiecare bancă avea propriul ei număr de cod, marcat într-un registru confidenţial ce conţinea codurile tuturor băncilor importante din lume. Dimineaţa trecu în zbor. Tracy avea de gând să folosească pauza de prânz pentru a se coafa şi îşi rezervase o oră la Larry Stella Botte. Era un coafor foarte scump, dar merita, pentru că părinţii lui Charles trebuiau s-o vadă în cea mai bună formă. „Trebuie să-i fac să mă placă, se gândi Tracy. Nu-mi pasă ce noră şi-au ales ei. Nimeni nu-l poate face pe Charles mai fericit decât am să-l fac eu”. La ora unu Tracy îşi îmbrăcă impermeabilul. Clarence Desmond îi făcu semn să vină în biroul lui. Desmond era însăşi întruchiparea importanţei directoriale. Dacă banca ar fi folosit reclame televizate, el ar fi oferit imaginea perfectului purtător de cuvânt. Îmbrăcat într-o manieră conservatoare, cu aerul lui de autoritate solidă şi demodată, era omul menit să inspire încredere. — Ia loc, Tracy, i se adresă Desmond. Se mândrea cu faptul de a cunoaşte numele de botez ale tuturor funcţionarilor. A naibii de urâtă vreme, nu? — Da. — Mă rog, totuşi oamenii trebuie să-şi regleze problemele bancare. Desmond îşi epuizase preambulul. Se aplecă peste birou. Înţeleg că eşti logodită cu Charles Stanhope. Tracy rămase surprinsă. — Încă nu am anunţat logodna. Cum de…? — Nimic din ceea ce se petrece în familia Stanhope nu poate rămâne secret, zâmbi Desmond. Sunt foarte bucuros pentru dumneata, Tracy. Presupun că şi după căsătorie vei continua să lucrezi la noi. După luna de miere, bineînţeles. N-am vrea să te pierdem. Eşti una dintre cele mai valoroase funcţionare ale noastre. — Am discutat această chestiune cu Charles şi am căzut de acord că ar fi mai bine pentru mine dacă aş continua să lucrez. Desmond zâmbi satisfăcut. „Stanhope şi Fiii” era una dintre cele mai importante case de investiţii din domeniul financiar şi ar fi fost o achiziţie grozavă dacă ar fi reuşit să-i atragă să-şi efectueze toate tranzacţiile exclusiv prin banca lor. Se rezemă de spătarul scaunului. — Când ai să te întorci din luna de miere, Tracy, o să te aştepte o frumoasă promovare în muncă şi o substanţială creştere de salariu. — O, vă mulţumesc, e minunat. Tracy ştia bine că merita acest lucru şi simţi un fior de mândrie. Ardea de nerăbdare să-l anunţe pe Charles. Avea senzaţia că zeii se uniseră pentru a o copleşi de fericire.   * * *   Familia Charles Stanhope Senior locuia într-o impozantă reşedinţă în Rittenhouse Square. Era un punct de cotitură al oraşului, pe lângă care Tracy trecuse adeseori, „Şi acum, îşi spuse ea, va face parte din viaţa mea”. Era nervoasă. Frumoasa coafură i se pleoştise din cauza umezelii aerului. De patru ori îşi schimbase rochia. Să se îmbrace simplu? Elegant? Avea şi ea o rochie Yves Saint Laurent pe care şi-o cumpărase cu mari sacrificii la Wanamaker. „Dacă îmbrac rochia asta, or să-şi închipuie că sunt o risipitoare. Pe de altă parte, dacă-mi pun una din rochiile mele cumpărate la solduri la Post Horn, or să-şi spună că fiul lor se însoară cu cineva de rang inferior. Ah, Doamne, aşa ceva or să-şi spună oricum!” În cele din urmă se hotărî pentru o fustă gri de lână şi o bluză albă de mătase şi îşi puse în jurul gâtului lănţişorul de aur pe care mama ei i-l trimisese de Crăciun.   * * *   Uşa reşedinţei îi fu deschisă de un fecior în livrea. — Bună seara, domnişoară Whitney. „Valetul îmi cunoaşte numele. Să fie un semn bun? Un semn rău?” — Îmi permiteţi să vă iau pardesiul? Picurau din el stropi de apă pe covorul persan. O conduse printr-un hol de marmură care părea de două ori mai spaţios decât banca. Tracy se gândi panicată: „Doamne, m-am îmbrăcat complet nepotrivit. Trebuia să-mi fi pus rochia Yves Saint Laurent”. Când intră în bibliotecă, simţi cum i se duce un fir de la ciorapii colanţi, şi se trezi faţă-n faţă cu părinţii lui Charles. Charles Stanhope Senior era un bărbat de vreo şaizeci şi cinci de ani, cu o înfăţişare severă. Arăta întocmai ca omul de succes care era; proiecţia a ceea ce va fi fiul lui peste treizeci de ani. Avea ochi căprui, ca şi Charles, o bărbie hotărâtă, un franj de păr alb pe frunte, şi lui Tracy îi plăcu pe dată. Era bunicul perfect pentru copilaşul lor. Mama lui Charles avea o înfăţişare impresionantă. Era mai curând scundă şi îndesată, dar în ciuda staturii avea un aer regal. „Pare demnă şi serioasă, se gândi Tracy. O să fie o bunică minunată”. Doamna Stanhope îi întinse mâna: — Draga mea, apreciem faptul că ai venit. I-am cerut lui Charles să ne lase câteva minute singuri cu dumneata. Sper că nu ai nimic împotrivă? — Bineînţeles că nu are nimic împotrivă, declară tatăl lui Charles. Ia loc… Tracy, nu-i aşa? — Da, domnule. Amândoi se aşezară pe o canapea în faţa ei. „De ce am senzaţia că trebuie să trec prin inchiziţie?” se gândi Tracy. Parcă auzea glasul mamei ei: „Fetiţo, Dumnezeu n-o să-ţi trimită niciodată în cale ceva ce nu vei putea rezolva. Încearcă numai să înaintezi pas cu pas”. Primul pas al lui Tracy a fost un zâmbet slab care a ieşit cam strâmb pentru că în acea clipă simţi cum firul scăpat de la ciorap îi înaintează până la genunchi, încercă să-l ascundă cu mâinile. — Aşa! începu domnul Stanhope, cu o voce pe care şi-o voia binevoitoare. Deci dumneata şi Charles doriţi să vă căsătoriţi. Cuvântul doriţi o supără pe Tracy. „Fără îndoială că Charles i-a anunţat că suntem gata să ne căsătorim.” — Da, răspunse Tracy. — Dumneata şi Charles nu vă cunoaşteţi de prea multă vreme, nu-i aşa? interveni doamna Stanhope. Tracy încercă să-şi înăbuşe resentimentul. „Am avut dreptate, îşi spuse ea. Voi fi supusă la o inchiziţie”: — De suficientă vreme încât să ştim că ne iubim, doamnă Stanhope. — Iubire? murmură domnul Stanhope. — Ca să fiu sinceră, domnişoară Whitney, interveni din nou doamna Stanhope, vestea pe care ne-a dat-o Charles a însemnat un şoc pentru tatăl lui şi pentru mine. Zâmbi cu îngăduinţă. Desigur că Charles ţi-a vorbit despre Charlotte? Când văzu expresia feţei lui Tracy, adăugă: înţeleg. Ei bine, Charles şi Charlotte au copilărit împreună. Au fost întotdeauna foarte apropiaţi, şi… mă rog, sincer, toată lumea se aştepta ca anul acesta să-şi anunţe logodna. Nu era necesar să i-o descrie pe Charlotte. Tracy ar fi putut să-i deseneze portretul. Locuia în casa de alături. Bogată, cu aceleaşi rădăcini sociale ca şi Charles. Absolventă a celor mai bune şcoli. Iubea caii şi câştiga trofee. — Vorbeşte-ne despre familia dumitale, sugeră domnul Stanhope. „Dumnezeule, asta-i o scenă dintr-un film melodramatic, se gândi Tracy, furioasă. Eu sunt eroina interpretată de Rita Hayworth, care-i întâlneşte pentru prima oară pe părinţii lui Cary Grant. Simt nevoia să beau ceva. În filmele vechi valetul vine întotdeauna în ajutor aducând o tavă cu băuturi”. — Unde te-ai născut, draga mea? începu doamna Stanhope. — În Louisiana. Tatăl meu era mecanic. Nu fusese necesar să facă această precizare, dar Tracy nu putuse rezista. Să-i ia dracu! Ea era mândră de tatăl ei. — Mecanic? — Da. Şi-a deschis un mic atelier la New Orleans, care s-a dezvoltat apoi într-o fabrică destul de mare. La moartea tatei, în urmă cu cinci ani, mama a preluat afacerile. — Şi ce anume… fabrică? — Ţevi de eşapament şi alte piese de maşină. Domnul şi doamna Stanhope schimbară între ei o privire şi apoi spuseră într-un glas: — Înţeleg. Tonul lor o făcu pe Tracy să se încordeze. „Mă întreb cât o să dureze până când or să înceapă să mă îndrăgească?” se întrebă ea. Se uită la cele două chipuri ostile din faţa ei şi, fără voie, începu să bâiguie la întâmplare. — Sunt sigură că mama mea o să vă placă. E frumoasă, şi inteligentă, şi fermecătoare. E din Sud. E foarte scundă, cam de statura dumneavoastră, doamnă Stanhope… Tracy îşi reteză cuvintele, strivite de tăcerea celor doi. Râse prosteşte, un râs care se stinse sub privirea doamnei Stanhope. Domnul Stanhope sparse tăcerea, rostind cu o voce lipsită de expresie: — Charles ne-a informat că eşti însărcinată. Oh, cât ar fi dorit Tracy să nu-i fi informat! Atitudinea lor era net dezaprobatoare. De parcă fiul lor n-ar fi avut nici un amestec în ceea ce se întâmplase. O făceau să se simtă stigmatizată. „Acum ştiu ce ar fi trebuit să port, se gândi Tracy. Litera roşie care stigmatiza femeile de moravuri uşoare”. — Nu pot să înţeleg cum în ziua de azi, şi cu… începu doamna Stanhope, dar nu-şi putu duce fraza la capăt pentru că în acea clipă Charles îşi făcu apariţia în încăpere. În viaţa ei Tracy n-a fost mai fericită să vadă pe cineva. — Ei, rosti Charles, cum vă înţelegeţi între voi? Tracy sări de pe scaun şi i se aruncă în braţe. — Foarte bine, iubitule. Se lipi de el, gândind: „Slavă Domnului că Charles nu seamănă cu părinţii lui. El nu s-ar purta niciodată în felul ăsta. Sunt nişte oameni înguşti şi snobi şi reci”. Se auzi o tuse discretă în spate şi, în sfârşit, valetul se înfăţişă purtând o tavă cu băuturi. „O să fie bine, se încuraja Tracy singură. Filmul o să se termine cu un happy end”.   * * *   Cina era excelentă dar Tracy se simţea prea nervoasă ca să poată mânca. Discutară probleme bancare, politică, starea jalnică a omenirii, discuţii foarte impersonale şi politicoase. Nici unul dintre părinţi nu rosti cu glas tare: „L-ai prins pe fiul nostru în capcană". „De fapt, îşi spuse Tracy, au perfectă dreptate să fie îngrijoraţi de femeia cu care se va căsători fiul lor. Într-o bună zi, Charles va deveni proprietarul firmei şi e important să aibă alături o soţie potrivită". Şi Tracy îşi făgădui în gând: „Voi fi o soţie potrivită". Charles îi luă cu blândeţe mâna cu care mototolea şervetul pe sub masă, îi zâmbi şi îi făcu un uşor semn cu ochiul. Tracy simţi că inima ei îşi ia zborul. — Tracy şi cu mine preferăm o nuntă intimă, spuse Charles, şi după aceea… — Prostii, îl întrerupse doamna Stanhope. În familia noastră nu se fac nunţi intime, Charles. Sunt zeci şi zeci de prieteni care vor voi să te vadă căsătorit. Apoi cântări din priviri silueta lui Tracy. Poate că ar trebui să expediem cât mai curând invitaţiile de nuntă. Şi apoi, ca o reacţie lentă: Desigur dacă şi dumneata eşti de acord. — Da. Da, fireşte. Deci va avea loc o nuntă. „De ce oare m-am îndoit?” se întrebă Tracy. Doamna Stanhope continuă: — Unii dintre musafiri vor veni din străinătate. O să fac pregătirile necesare ca să locuiască aici, în casa noastră. Iar domnul Stanhope întrebă: — Aţi hotărât unde o să vă petreceţi luna de miere? — Asta-i o informaţie secretă, tată, răspunse Charles, zâmbind şi strângându-i mâna lui Tracy. — Dar cât vreţi să prelungiţi luna de miere? se interesă doamna Stanhope. — Vreo cincizeci de ani, răspunse Charles şi Tracy îl adoră pentru acest răspuns. După cină intrară să ia un coniac în bibliotecă şi Tracy îşi plimbă privirile prin încăperea frumoasă, lambrisată în lemn de stejar vechi, cu rafturile încărcate de volume legate în piele, şi pereţii împodobiţi cu două peisaje de Corot, un mic Copley şi un Reynolds. Pentru Tracy n-ar fi avut nici o importanţă dacă Charles ar fi fost sărac lipit pământului, totuşi trebui să recunoască în sinea ei că felul lui de viaţă era deosebit de plăcut. Sunase aproape miezul nopţii când Charles o conduse pe Tracy la micul ei apartament din Fairmount Park. — Tracy, sper că seara asta n-a fost prea neplăcută pentru tine. Mama şi tata ştiu să fie uneori cam înţepaţi. — O, nu, au fost foarte drăguţi, minţi Tracy. Se simţea epuizată de tensiunea prin care trecuse întreaga seară, dar când ajunseră la uşa apartamentului, îl întrebă: — Nu vrei să intri, Charles? Simţea nevoia să se cuibărească în braţele lui. Ar fi vrut să-l audă spunându-i: „Te iubesc, scumpa mea. Nimeni pe lumea asta nu o să ne poată despărţi”. Dar Charles îi răspunse: — În seara asta, nu. Mâine am o dimineaţă grea. Tracy îşi ascunse dezamăgirea. — Sigur că da, te înţeleg, iubitule. — Îţi telefonez mâine. O sărută în grabă şi apoi Tracy îl urmări din priviri în timp ce ieşea din holul blocului.   * * *   Apartamentul era în flăcări şi vuietul obsesiv al sirenei spărgea cu brutalitate tăcerea. Tracy sări în capul oaselor în pat, buimăcită de somn, încercând să simtă mirosul fumului în camera cufundată în beznă. Sirena continua să ţipe şi-i trebui un timp până să-şi dea seama că de fapt suna telefonul. Ceasul de pe noptieră indica ora două şi jumătate noaptea. Primul ei gând speriat a fost că i s-a întâmplat ceva lui Charles. Smulse receptorul din furcă. — Alo? O voce bărbătească, foarte îndepărtată, întrebă: — Tracy Whitney? Şovăi. Dacă era o chemare obscenă… — Cine e? — Locotenentul Miller de la poliţia din New Orleans. Sunteţi Tracy Whitney? — Da. Inima începu să-i bată cu putere. — Mă tem că trebuie să vă dau o veste proastă… Mâna lui Tracy încleşta cu forţă telefonul. — În legătură cu mama dumneavoastră… — Mama… mama a avut vreun accident? — A murit, domnişoară Whitney. — Nu! A sunat ca un strigăt. Era într-adevăr o chemare obscenă. Un ţicnit care voia să o sperie. Nu se întâmplase nimic cu mama ei. Mama ei trăia. „Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy” îi spusese. — Îmi pare rău că trebuie să vă dau vestea în felul ăsta, spunea vocea. Era adevărat. Era un coşmar, dar se petrecuse de-adevăratelea. Nu putea vorbi. Mintea şi limba îi îngheţaseră. Vocea locotenentului stăruia: — Alo… Domnişoară Whitney? Alo…? — Sosesc cu primul avion.

Printesa de gheata de Sidney Sheldon   Jurnalul lui Leslie Stewart începea astfel:   Astăzi de dimineaţa l-am întâlnit pe cel cu care mă voi căsători.   O afirmaţie simplă, optimistă, ce nu conţinea nici un indiciu asupra dramaticului şir de evenimente care aveau să urmeze.   Era una din acele zile rare şi neaşteptate în care nimic nu merge rău sau n-ar îndrăzni să meargă rău. Pe Leslie Stewart n-o interesa astrologia, dar în dimineaţa aceea, răsfoind ziarul The Lexington Herald-Leader, horoscopul din rubrica lui Zoltaire îi atrase atenţia:   LEU (23 IULIE — 22 AUGUST). LUNA NOUĂ ÎŢI LUMINEAZĂ VIAŢA SENTIMENTALĂ. EŞTI ÎN PLIN CICLU LUNAR ŞI TREBUIE SĂ ACORZI ATENŢIE UNUI EVENIMENT IMPORTANT CE VA INTERVENI ÎN VIAŢA TA. ZODIA COMPATIBILĂ ESTE FECIOA­RA. ZIUA DE ASTĂZI VA FI O ZI MEMORABILĂ PREGĂTEŞTE-TE PENTRU EA.   Să mă pregătesc pentru ce? se gândi Leslie cu amărăciune. Ziua de azi va fi una ca oricare alta. Astrologia e un nonsens, o amăgire pentru cei săraci cu duhul. Leslie Stewart era director executiv la departamentul de relaţii cu publicul şi publicitate al firmei Bailey & Tomkins, în Lexington, statul Kentucky. Avea trei întâlniri programate pentru după-amiază, prima cu Kentucky Fertilizer Company, ai căror directori erau foarte mulţumiţi de noua campanie la care lucra ea. Le plăcea mai ales începutul: „Dacă vreţi să mirosiţi trandafirii…” A doua întâlnire era cu Breeders Stud Farm, iar a treia cu Lexington Coal Company. Zi memorabilă?   Spre treizeci de ani, cu o siluetă subţire şi provocatoare, Leslie Stewart arăta bine şi era deosebită: ochi cenuşii-violeţi, pomeţi înalţi, păr de culoarea mierei, pe care îl purta lung şi pieptănat simplu. O prietenă îi spusese odată lui Leslie: „Dacă eşti frumoasă şi posezi un creier şi un vagin, lumea e a ta”. Leslie Stewart era frumoasă, coeficientul de inteligenţă 170, iar în ce priveşte restul, natura fusese generoasă cu ea. Numai ea găsea că frumuseţea este un dezavantaj. Bărbaţii o curtau întruna, însă prea puţini se deranjau să o cunoască cu adevărat. În afară de cele două secretare de la Bailey & Tomkins, Leslie era singura femeie din firmă, pe lângă cei cincisprezece bărbaţi angajaţi. I-a trebuit o săptămână ca să-şi dea seama că este mai inteligentă decât oricare dintre ei. A decis să ţină pentru ea o asemenea descoperire. La început, ambii parteneri, Jim Bailey, supraponderal la cei patruzeci de ani ai săi, şi Al Tomkins, anorexic şi hiperactiv, cu zece ani mai tânăr ca Bailey, au încercat fiecare să o convingă pe Leslie să se culce cu ei. I-a potolit uşor. — Dacă insistaţi, îmi dau demisia. Asta a fost tot. Leslie era un angajat prea valoros şi nu merita riscul să-l pierzi. În prima săptămână de serviciu, într-o pauză de cafea, Leslie le-a spus colegilor o glumă: „— Trei bărbaţi s-au întâlnit cu zâna cea bună care le-a promis că le va îndeplini câte o dorinţă. Primul a spus: — Vreau să fiu mai deştept cu douăzeci şi cinci la sută. Zâna a clipit, iar omul a exclamat: — Mă simt deja mai inteligent. Al doilea a spus: — Vreau să fiu cu cincizeci la sută mai deştept. Zâna a clipit, iar bărbatul a spus: — Extraordinar! Ştiu lucruri pe care nu le-am ştiut niciodată. Al treilea spuse: — Vreau să fiu de două ori mai deştept. Şi zâna cea bună a clipit a treia oară, iar bărbatul s-a transformat într-o femeie.” Leslie a aşteptat reacţia celor din jur. Se uitau toţi lung la ea, fără să râdă. Punct câştigat.   Ziua memorabilă promisă de astrolog a început la ora unsprezece dimineaţa. Jim Bailey intră în biroul mic şi înghesuit al lui Leslie. — Avem un client nou, o anunţă. Vreau să te ocupi de el. Avea mai multă treabă decât oricine din firmă, dar nu protestă. — Bine, spuse ea. Despre ce este vorba? — Nu despre ce, ci despre cine. Ai auzit cu siguranţă de Oliver Russell. Toată lumea auzise de Oliver Russell. Era un avocat din localitate care candida pentru funcţia de guvernator. Afişele lui electorale inundaseră tot statul Kentucky. Făcuse o carieră strălucită şi, la treizeci şi cinci de ani, avea cele mai multe şanse dintre candidaţii burlaci. Participa la talkshow-uri la cele mai importante posturi de televiziune şi radio. Extrem de atrăgător, cu părul negru în dezordine, ochi întunecaţi, cu o constituţie atletică şi un zâmbet cald, se spunea despre el că se culcase cu majoritatea femeilor din Lexington. — Am auzit. Ce trebuie să facem pentru el? — Trebuie să-l ajutăm să devină guvernatorul statului Kentucky. E în drum spre noi.   Oliver Russell ajunse în câteva minute. Era şi mai atrăgător decât în fotografii. Când îi fusese prezentat lui Leslie, îi zâmbise cu căldură. — Am auzit multe despre tine. Mă bucur că te vei ocupa de campania mea. Era foarte departe de ceea ce îşi imaginase Leslie. Omul era de o sinceritate dezarmantă. Pentru o clipă, Leslie nu-şi găsi cuvintele. — Eu… mulţumesc. Ia loc, te rog. Oliver Russell se aşeză. — Să începem cu începutul, sugeră Leslie. De ce candidezi? — E foarte simplu. Kentucky este un stat minunat. Noi ştim asta pentru că trăim aici şi putem să-i apreciem vraja, dar mare parte a ţării ne vede ca pe o turmă de ciobani. Vreau să schimb această imagine. Kentucky are mai mult de oferit decât o duzină de alte state la un loc. Istoria ţării a început aici. Avem unul dintre cele mai vechi capitolii din America şi am dat ţării doi preşedinţi. De aici se trag Daniel Boone[1] şi Kit Carson[2], precum şi judecătorul Roy Bean. Avem cel mai frumos peisaj din lume — peşteri interesante, râuri şi pajişti albastre[3]. Vreau să arăt toate acestea lumii întregi. Vorbea cu o convingere atât de adâncă, încât Leslie se simţi atrasă. Spusele zodiacului îi reveneau în minte: „Luna nouă îţi luminează viaţa sentimentală. Ziua de astăzi va fi o zi memorabilă. Pregăteşte-te pentru ea.“ Oliver Russell tocmai spunea: — Campania va reuşi numai dacă şi tu crezi în ceea ce cred eu. — Cred, spuse repede Leslie. Prea repede? Abia aştept. Ezită un moment. Pot să te întreb ceva? — Desigur. — În ce zodie te-ai născut? — Fecioară.   După plecarea lui Oliver Russell, Leslie s-a dus în biroul lui Jim Bailey. — Îmi place, spuse ea. E sincer şi e cu adevărat implicat. Ar fi un guvernator bun. Jim o privi gânditor. — N-o să fie uşor. Se uită la el uluită. — Da? De ce? Bailey ridică din umeri. — Nu prea ştiu. Ceva se petrece. L-ai văzut pe Russell pe afişe şi la televizor? — Da. — Ei bine, s-a terminat. — Nu înţeleg. De ce? — Nimeni nu ştie exact, dar circulă zvonuri ciudate. Un asemenea zvon ar fi că cineva l-a susţinut pe Russell cu banii pentru campanie, iar apoi, pentru un anume motiv, l-a lăsat baltă. — În mijlocul unei campanii pe care tocmai o câştiga? Nu e logic, Jim. — Ştiu. — De ce a apelat la noi? — Vrea să câştige, cred că e foarte ambiţios. Şi crede că poate trece peste handicap. Vrea de la noi o campanie care să nu-l coste prea mult. Nu-şi mai poate permite să apară la televiziune. Tot ce putem face pentru el este să-i aranjăm interviuri, articole în ziare, lucruri de genul ăsta. Clătină din cap. Guvernatorul Addison cheltuieşte o avere pe campanie. În ultimele două săptămâni, Russell a pierdut mult în sondaje. Păcat. E un avocat bun. Şi face multă treabă pro bono. Cred că ar fi un bun guvernator. În noaptea aceea, Leslie a început jurnalul:   Astăzi de dimineaţă l-am întâlnit pe cel cu care mă voi căsători.   Leslie Stewart avusese o copilărie idilică. Era un copil de o inteligenţă extraordinară. Tatăl ei era profesor de engleză la Lexington Community Centre, iar mama casnică. Tatăl era un bărbat atrăgător, aristocrat şi intelectual. Era şi grijuliu, familia îşi petrecea vacanţele laolaltă şi călătoreau împreună, îşi adora copilul. „Fetiţa tatei”, îi spunea el. Îi mai spunea cât de frumoasă e, că e mândru de notele de la şcoală, de comportarea şi de prietenii ei. În ochii lui, Leslie nu putea greşi. La a noua aniversare a lui Leslie, el i-a cumpărat o rochie frumoasă de catifea maro, cu manşete de dantelă. A pus-o să îmbrace rochia şi s-a mândrit cu ea în faţa prietenilor veniţi la cină. — Nu-i aşa că e o frumuseţe? Leslie îl venera. Peste un an, într-o dimineaţă, într-o fracţiune de secundă, fericirea lui Leslie a luat sfârşit. Mama, cu faţa brăzdată de lacrimi, i-a spus: — Draga mea, tata… ne-a părăsit. La început Leslie n-a înţeles. — Când se întoarce? — Nu se mai întoarce. Şi fiecare cuvânt era ca un cuţit ascuţit. Mama l-a alungat, s-a gândit Leslie. Îi părea rău pentru maică-sa, fiindcă avea să urmeze un divorţ şi o luptă pentru custodia ei. Tata nu va renunţa niciodată la ea. Va veni după mine, îşi spunea Leslie. Dar săptămânile treceau şi tata n-a sunat niciodată. Nu-i dă voie să vină să mă vadă, gândea Leslie cu convingere. Mama îl pedepseşte. Mătuşa cea vârstnică a fost cea care i-a explicat lui Leslie că nu va fi nici o luptă pentru custodie. Tata se îndrăgostise de o văduvă, profesoară la universitate, şi s-a mutat în casa ei de pe strada Limestone. Într-o zi, când mergeau la cumpărături, mama i-a arătat casa: — Aici locuiesc ei, a spus cu amărăciune. Leslie s-a decis să-şi viziteze tatăl. Când o să mă vadă, gândea ea, va veni acasă. Într-o vineri, după şcoală, Leslie s-a dus la casa de pe strada Limestone şi a sunat la uşă. O fetiţă de vârsta ei a deschis uşa. Purta o rochiţă de catifea maro, cu manşete de dantelă. Leslie a rămas cu ochii la ea. Fetiţa o privea plină de curiozitate. — Cine eşti tu? Leslie a fugit.   În anul următor, Leslie a văzut-o pe mama sa închizându-se în sine. Cum îşi pierdea orice interes pentru viaţă. Până atunci Leslie crezuse că „a ţi se frânge inima” erau vorbe goale, acum însă privea neajutorată cum mama se stinge încet, iar când a fost întrebată de ce a murit, a răspuns: „de inimă zdrobită”. Atunci a decis că nici un bărbat nu-i va face ei aşa ceva. După moartea mamei sale, Leslie s-a mutat la mătuşa ei. A absolvit liceul, apoi Universitatea din Kentucky summa cum laude. În ultimul an de facultate a fost aleasă regina frumuseţii şi a respins numeroase oferte ale agenţiilor de fotomodele. Leslie a avut două legături, una cu o vedetă a fotbalului din colegiu, alta cu profesorul de economie. Amândoi au plictisit-o repede — era mai inteligentă decât amândoi. Puţin înainte de absolvire, mătuşa a murit. Leslie a terminat şcoala şi a încercat să se angajeze la agenţia de publicitate Bailey & Tomkins. Firma îşi avea birourile pe strada Vine, într-o clădire în formă de U, cu acoperiş de cupru şi fântână în curte. Jim Bailey, partenerul mai în vârstă, i-a citit curriculum vitae şi a clătinat din cap. — Impresionant. Ai noroc, avem nevoie de o secretară. — Secretară? Speram… — A? — Nimic.   Leslie a început ca secretară. Luând notiţe la şedinţe, mintea ei căuta modalităţi de îmbunătăţire a campaniilor publicitare despre care se discuta. Într-o dimineaţă, unul dintre directori spunea: — M-am gândit la reclama pentru Rancho Beef Chili. Pe eticheta conservei vom pune un cow-boy prinzând cu lasoul o vacă. Sugerăm astfel prospeţimea cărnii şi… Ce idee tâmpită, gândi Leslie. Toată lumea se zgâia la ea, iar Leslie îşi dădu seama cu groază că vorbise tare. — Ce-ai zice de o explicaţie, domnişoară? — Eu… Ar fi vrut să fie-n altă parte. Oriunde. Toată lumea aştepta. Leslie respiră adânc. — Când consumă carne, oamenii nu vor să li se amintească faptul că mănâncă animale moarte. Se lăsă o tăcere grea. Jim Bailey îşi drese glasul. — Poate că ar trebui să reflectăm puţin asupra acestui lucru.   Săptămâna următoare, într-o şedinţă asupra campaniei publicitare pentru un nou săpun, unul dintre directori spusese: — Vom folosi câştigătoare ale concursurilor de frumuseţe. — Mă scuzaţi, spuse Leslie timid, dar aşa ceva s-a mai făcut. De ce n-am folosi stewardese frumoase de pe curse internaţionale, pentru a sugera că săpunul se adresează tuturor? Începând cu şedinţa aceea, bărbaţii au început să-i ceară părerea. Un an mai târziu, a fost promovată copywriter[4], iar peste doi ani a ajuns director.   Oliver Russell a fost prima ei încercare adevărată de când lucra la agenţie. La două săptămâni după apariţia lui, Bailey i-a sugerat să se oprească, pentru că Russell nu-şi putea permite să plătească nici măcar taxa cuvenită agenţiei. Leslie l-a convins să nu renunţe. — O facem pro bono, a încercat ea. Bailey o studie un moment. — Bine.   Leslie şi Oliver Russell stăteau pe o bancă în parcul Triangle. Era o zi rece de toamnă, cu un vânt uşor dinspre lac. — Urăsc politica, spuse Oliver Russell.  Leslie îl privi surprinsă. — Atunci de ce…? — Pentru că vreau să schimb sistemul, Leslie. Cei care conduc sunt lobby[5]-urile şi corporaţiile care aduc la putere oameni nepotriviţi, pe care apoi îi controlează. Sunt o grămadă de lucruri pe care aş vrea să le fac. Vorbea cu pasiune. — Cei care conduc ţara fac ce vor. Nu le pasă de interesele oamenilor, ci doar de ale lor. Nu e cinstit, iar eu am de gând să îndrept lucrurile. Ascultându-l pe Oliver, mintea lui Leslie lucra. Poate s-o facă. O atrăgea ca o vrajă. Tot ceea ce îl privea o interesa. Nu simţise niciodată aşa ceva pentru un bărbat, iar ceea ce simţea o făcea fericită. Nu putea şti ce simte el pentru ea. E un adevărat gentleman, fir-ar să fie. I se părea că în curând oamenii au să vină la banca lor pentru a-i strânge mâna lui Oliver şi pentru a-i ura succes. Femeile îi aruncau lui Leslie priviri ucigătoare. Probabil că toate astea au ieşit cu el, se gândea Leslie. Probabil că toate astea s-au culcat cu el. Oricum, nu-i treaba mea. Auzise că până de curând se vedea cu fata unui senator. Se întreba ce se întâmplase. Nici asta nu-i treaba mea.   Nu puteai să nu admiţi că, de fapt, campania nu mergea prea bine. Fără bani pentru a-şi plăti o echipă, fără televiziune, radio şi ziare, era imposibil să concurezi cu guvernatorul Cary Addison, a cărui imagine părea să fie pretutindeni. Leslie a aranjat ca Oliver să fie prezent la picnicurile companiilor, în fabrici, la o mulţime de alte evenimente sociale; ştia însă că aceste apariţii nu înseamnă mare lucru şi se simţea frustrată. — Ai văzut ultimele sondaje? a întrebat-o Jim Bailey. Băiatul tău se prăbuşeşte. Nu şi dacă îl ajut eu, îşi spuse Leslie.   Leslie şi Oliver luau cina la Chez-nous. — Nu merge, nu-i aşa? o întrebă Oliver. — Mai e timp suficient, îl asigură Leslie. Când alegătorii vor ajunge să te cunoască… Oliver clătină din cap. — Am văzut sondajele. Vreau să ştii cât de mult apreciez tot ce ai făcut pentru mine. Ai fost extraordinară. Îl privi lung peste masă, gândindu-se intens. E cel mai minunat om pe care l-am întâlnit vreodată, iar eu nu-l pot ajuta cu nimic. Ar fi vrut să-l ia în braţe şi să-l consoleze. Să-l consolez pe el? Pe cine vreau să păcălesc? Pe când se pregăteau să plece, un bărbat, o femeie şi două fetiţe s-au apropiat de masă. — Oliver! Ce mai faci? Cel ce vorbea avea cam patruzeci de ani, un bărbat atrăgător, cu un petic negru pe unul din ochi care-l făcea să semene cu un pirat cumsecade. Oliver se ridică şi-i strânse mâna. — Bună ziua, Peter. Ţi-o prezint pe Leslie Stewart. Peter Tager, Leslie. — Bună ziua, Leslie. Tager arătă spre familia sa. Soţia mea, Betsy, fetele mele, Elizabeth şi Rebecca. În vocea lui se simţea o imensă mândrie. Peter Tager se întoarse spre Oliver. — Îmi pare extrem de rău pentru ce s-a întâmplat. E mare păcat. N-am avut însă încotro. — Înţeleg, Peter. — Dacă e ceva ce aş fi putut să mai fac… — Nu mai contează. Totul e bine. — Îţi doresc mult noroc. Pe drumul spre casă. Leslie îl întrebă: — Despre ce era vorba? Oliver dădu să-i răspundă, dar se opri. — Nimic important.   Leslie locuia într-un apartament cochet din cartierul Brandywine din Lexington. Pe când se apropiau de clădire, Oliver îi spuse ezitând: — Leslie, ştiu că agenţia voastră se ocupă de mine aproape pe nimic. Sincer, cred că îţi pierzi vremea. Ar fi mai bine să renunţ acum. — Nu, spuse ea cu o hotărâre în voce care o surprinse. Nu poţi renunţa. O să găsim o soluţie. Oliver o privi cu atenţie. — Ţie chiar îţi pasă? Oare să înţeleg şi altceva din întrebarea asta? — Da, zise ea încet. Îmi pasă cu adevărat. În faţa apartamentului, Leslie respiră adânc. — Vrei să intri? O privi îndelung. — Da. N-a ştiut niciodată cine a început. Ţinea minte doar că s-au dezbrăcat unul pe altul, s-a trezit în braţele lui şi au făcut dragoste sălbatic, apoi domol, continuu şi extatic. A fost mai frumos ca niciodată. Au rămas împreună toată noaptea şi a fost magic. Oliver era insaţiabil, dădea şi cerea în acelaşi timp, nu se putea opri. Ca un animal. Dumnezeule, şi eu la fel, gândea Leslie.   Dimineaţa, după un mic dejun alcătuit din suc de portocale, ouă şi sandvişuri cu şuncă, Leslie spuse: — O să aibă loc un picnic la Green River Lake vineri. Va veni multă lume. Aranjez să ţii un discurs. O să anunţăm în presă ca să ştie lumea că vei fi acolo. Apoi… — Leslie, protestă el, n-am bani pentru asta. — Nu-ţi face probleme, spuse ea repede. Agenţia va suporta cheltuielile. Ştia că nu există nici cea mai mică şansă să se întâmple aşa ceva. Avea de gând să pună ea banii. Îi va spune lui Jim Bailey că banii au fost donaţi de un suporter al lui Russell. Şi era adevărat. Aş face orice pe lume să-l ajut, se gândi ea.   La picnicul de la Green River Lake se strânseseră vreo două sute de oameni, iar discursul lui Oliver a fost strălucit. „Jumătate din electorat nu votează, a spus el. Avem cea mai mică participare la vot dintre toate ţările industrializate din lume — mai puţin de cincizeci la sută. Dacă vrei ca lucrurile să se schimbe, atunci asumă-ţi responsabilitatea. E mai mult decât responsabilitate, este un privilegiu. Alegerile bat la uşă. Votează pentru mine sau pentru contracandidatul meu, dar votează. Implică-te”. A fost aplaudat cu căldură.   Leslie a aranjat ca Oliver să ia parte la toate acţiunile publice din oraş. A prezidat inaugurarea unei clinici pentru copii, s-a întâlnit cu organizaţii de femei, grupuri de muncitori, s-a implicat în acţiuni de binefacere şi a vizitat aziluri de bătrâni. Cu toate acestea, continua să coboare în sondajele de opinie. Când nu erau în campanie, Oliver şi Leslie găseau timp să fie împreună. S-au plimbat cu trăsura prin Triangle Park, au petrecut o după-amiază de sâmbătă la magazinul de antichităţi şi au cinat la À la Lucie. Oliver i-a dăruit flori de Groundhog Day[6] şi de aniversarea bătăliei de la Bull Run, i-a lăsat mesaje de dragoste pe robot: „Iubito, unde eşti? Mi-e dor de tine, dor, dor”. „M-am îndrăgostit de robotul tău. Ai idee ce sexy sună?” „Nu cred că e legal să fii atât de fericit. Te iubesc.”   Pentru Leslie nu conta unde se duceau. Nu-şi dorea decât să fie împreună. Unul dintre cele mai interesante lucruri s-a petrecut într-o duminică, când au pornit cu pluta pe râul Russell Fork. Excursia a decurs liniştit până când râul a început să coboare vertiginos spre poalele muntelui, într-o buclă gigantică, formând căderi de apă asurzitoare şi înspăimântătoare, din ce în ce mai înalte, numai la o lungime de plută depărtare. Totul a durat trei ore şi jumătate, iar când au ajuns la mal erau uzi până la piele şi fericiţi că au rămas în viaţă. Nu se puteau desprinde unul de altul, iar o dată ajunşi în maşină au făcut dragoste.   Într-o seară de toamnă timpurie, în casa lui încântătoare din Versailles, un orăşel lângă Lexington, Oliver prepara cina: antricot la grătar cu sos de soia şi usturoi, asezonat cu mirodenii, cu garnitură de cartofi, salată şi un vin roşu bun. — Găteşti minunat, aprecie Leslie. Se strânse lângă el. — De fapt, tot ce faci e minunat, iubitule. — Mulţumesc, dragostea mea. Şi deodată îşi aminti: Am o mică surpriză pentru tine. Aş vrea să încerci ceva. Dispăru în dormitor şi se întoarse aducând o sticluţă plină cu un lichid transparent. — Poftim. — Ce-i asta? — Ai auzit vreodată de Ecstasy? — Dacă am auzit? Sunt în plin extaz[7]. — Vreau să spun drogul Ecstasy. Extaz lichid. Se spune că este un afrodisiac puternic. Leslie fremăta uşor. — Dragule, tu nu ai nevoie de aşa ceva. Noi nu avem nevoie. Ar putea fi periculos. Ezită puţin. Îl foloseşti des? Oliver izbucni în râs. — De fapt, nu l-am folosit niciodată. Nu te mai uita aşa la mine. Mi l-a dat un prieten şi mi-a spus să-l încerc. Acum ar fi pentru prima oară. — Hai să nu existe o primă oară, zise Leslie. Mai bine aruncă-l.  — Ai dreptate. Bineînţeles că am să-l arunc. Se duse în baie de unde, câteva clipe mai târziu, Leslie auzi zgomotul apei. Oliver reveni. — S-a dus. Îi zâmbi. Cine are nevoie de extaz la sticluţă? Îl am într-un ambalaj mult mai potrivit. O cuprinse tandru în braţe. Până acum, Leslie citise poveşti de dragoste, ascultase cântece de dragoste, dar nimic din toate acestea nu o pregătise pentru inimaginabila realitate. Crezuse întotdeauna că versurile romantice sunt simple sentimentalisme ieftine, doar vise neîmplinite. În sfârşit, acum înţelegea. Dintr-o dată, lumea părea mai luminoasă, mai frumoasă. De parcă totul ar fi fost atins de o baghetă magică, iar magicianul era Oliver Russell.   Într-o dimineaţă de sâmbătă, Oliver şi Leslie se plimbau prin Breaks Interstate Park, savurând peisajul spectaculos care-i înconjura. — N-am mai fost niciodată pe cărăruia asta, spuse Leslie. — Cred că o să-ţi placă. Se apropiau de locul unde poteca făcea o curbă strânsă. Cum au dat colţul, Leslie s-a oprit înmărmurită. Chiar în mijlocul drumului era o plăcuţă de lemn pe care scria de mână: LESLIE, VREI SĂ TE MĂRIŢI CU MINE? Lui Leslie începu să-i bată inima cu putere. Se întoarse încet spre Oliver, fără o vorbă. El o îmbrăţişa. — Accepţi? Cum de sunt aşa de norocoasă? se întrebă ea. Îl cuprinse strâns în braţe şi îi şopti: — Da, iubitule. Sigur că vreau. — Mi-e teamă că nu pot să-ţi promit că te vei căsători cu un guvernator, dar sunt un foarte bun avocat. Ea se lipi de el şi-i spuse încet: — O să fie bine.   Câteva seri mai târziu, în timp ce Leslie se îmbrăca pentru cină, Oliver sună. — Draga mea, îmi pare foarte rău, dar am veşti proaste. Trebuie să merg la o întrunire în seara asta, aşa că nu ne mai putem întâlni. Poţi să mă ierţi? — Eşti deja iertat, spuse Leslie zâmbind cu căldură.   A doua zi, Leslie citea State Journal. Pe prima pagină, scria cu litere de-o şchioapă: CORPUL NEÎNSUFLEŢIT AL UNEI FEMEI A FOST GĂSIT ÎN RÂUL KENTUCKY. Şi în continuare:  „Astăzi de dimineaţă devreme, trupul gol al unei femei în vârstă de aproximativ douăzeci de ani a fost găsit de poliţie în râul Kentucky, la zece mile est de Lexington. Pentru a determina cauzele morţii se va efectua o autopsie.” Leslie se înfiora la citirea ştirii. Să mori aşa de tânăr! Oare o fi avut un iubit? Sau poate un soţ? Trebuie să fiu recunoscătoare că trăiesc, că sunt iubită şi atât de fericită.   Toată lumea din Lexington nu vorbea decât despre apropiata nuntă. Lexington era un oraş mic, iar Oliver Russell o figură foarte populară. Tinerii formau un cuplu extrem de prezentabil: Oliver brunet şi atrăgător, iar Leslie blondă, subţire şi cu o figură fermecătoare. Vestea s-a răspândit cu repeziciune. — Sper că-şi dă seama ce noroc a dat peste el, spuse Jim Bailey. — Amândoi suntem la fel de norocoşi, îi zâmbi Leslie. — Va fi o nuntă intimă, în cadru restrâns? — Nu. Oliver vrea o nuntă fastuoasă, în toată regula. Ceremonia va avea loc la Calvary Chapel. — Şi când va avea loc fericitul eveniment? — Peste şase săptămâni.   Câteva zile mai târziu, pe prima pagină a ziarului State Journal se putea citi: „Autopsia a arătat că femeia găsită în râul Kentucky, identificată ca fiind Lisa Burnette, secretară, a murit din cauza unei supradoze dintr-un drog periculos, cunoscut sub numele de Ecstasy…” Extaz lichid. Leslie îşi aminti de seara petrecută cu Oliver şi se gândi din nou cât de bine a făcut să arunce sticluţa.   Următoarele săptămâni au fost ocupate cu pregătiri frenetice pentru nuntă. Erau atâtea de făcut! Au fost invitate două sute de persoane. Leslie şi-a ales o domnişoară de onoare, şi-a comandat ţinuta la Fayette Mall pe Nicholasville Road — o rochie lungă, cu trenă, pantofi şi mănuşi lungi. Oliver şi-a ales o haină neagră şi pantaloni în dungi, vestă gri, cămaşă albă cu guler drept şi lavalieră asortată. Cavalerul de onoare era un avocat de la firma lui. — Totul este pus la punct, îi spuse Oliver lui Leslie. Am organizat cele necesare pentru recepţia de după ceremonie. Vor veni aproape toţi cei invitaţi. Leslie se înfiora de plăcere. — Ard de nerăbdare, iubitule.   În săptămână de dinaintea nunţii, în noaptea de joi, Oliver îi făcu lui Leslie o vizită în apartamentul ei. — Leslie, mă tem că a intervenit ceva. Un client de-al meu are necazuri. Trebuie să plec la Paris, să pun lucrurile în ordine. — La Paris? Şi cât ai să lipseşti? — N-ar trebui să dureze mai mult de două, trei zile, maxim patru. O să mă-ntorc la timp, fii fără grijă. — Spune-i pilotului să te ducă cu bine. — Promit. După plecarea lui Oliver, Leslie luă ziarul de pe masă. Îl răsfoi alene până la rubrica horoscopului. Citi:   LEU (23 IULIE — 22 AUGUST). NU ESTE O ZI FASTĂ PENTRU O SCHIMBARE DE PLANURI. RISCAŢI SĂ AVEŢI PROBLEME SERIOASE.   Tulburată, Leslie mai citi o dată horoscopul. Aproape că-i venea să-i telefoneze lui Oliver şi să-i spună să nu mai plece. Sunt de-a dreptul ridicolă, se gândi ea. E doar o superstiţie stupidă.   Până luni, Leslie n-a avut nici o veste de la Oliver. I-a telefonat la birou, dar nimeni nu ştia nimic despre el. Nu luase legătura cu el de marţi. Începu s-o cuprindă panica. Miercuri dimineaţa, la ora patru, a trezit-o soneria insistentă a telefonului. S-a săltat în şezut gândindu-se: E Oliver, slavă Domnului. Ştia că ar trebui să fie furioasă că n-a sunat-o mai devreme, dar acum nu mai avea nici o importanţă. Ridică receptorul. — Oliver… — Sunteţi Leslie Stewart? întrebă o voce de bărbat. O străbătu un fior de gheaţă. — Cine… e acolo? — Al Towers, de la Associated Press. Ne-a sosit o ştire la redacţie, domnişoară Stewart, şi am vrea să aflăm părerea dumneavoastră. Probabil se întâmplase ceva îngrozitor. Oliver murise. — Domnişoară Stewart? — Da, răspunse cu o voce stinsă. — Vrem o declaraţie de la dumneavoastră. — O declaraţie? — Despre căsătoria de la Paris a lui Oliver Russell cu fiica senatorului Todd Davis. Totul începu să se învârtă în jurul ei. — Dumneavoastră şi domnul Russell eraţi logodiţi, nu-i aşa? Aveţi ceva de declarat? Rămăsese acolo, îngheţată. — Domnişoară Stewart? îşi recapătă vocea. — Da. Eu… eu le doresc tot binele din lume. Puse receptorul în furcă cu un gest mecanic. Era ca într-un coşmar. Se va trezi în câteva minute şi îşi va da seama că totul nu a fost decât un vis. Dar nu, nu era vis. Încă o dată în viaţă fusese abandonată. Tatăl tău nu se mai întoarce. Se duse în baie şi privi lung chipul palid din oglindă. Ne-a sosit o ştire la redacţie. Oliver s-a căsătorit cu o altă femeie. De ce? Cu ce-am greşit? Cum de l-am pierdut? Dar în adâncul sufletului ei ştia că Oliver este cel care a pierdut. S-a dus pentru totdeauna. Cum va înfrunta viitorul?   În dimineaţa zilei următoare, când Leslie a ajuns la agenţie, a observat că privirile celorlalţi o evitau. Intră în biroul lui Jim Bailey. Îi  remarcă paloarea şi-i spuse: — Nu trebuia să vii astăzi, Leslie. De ce nu te duci mai bine acasă şi… Ea inspiră adânc. — Nu e nevoie, mulţumesc. Totul e-n regulă.   Posturile de radio şi televiziune, ziarele de după-amiază erau pline cu detalii despre nunta pariziană. Senatorul Todd Davis era, fără îndoială, cel mai influent cetăţean din statul Kentucky, iar povestea căsătoriei dintre fiica sa şi fostul logodnic al părăsitei Leslie era o ştire de senzaţie. Telefonul din biroul lui Leslie suna întruna. — Sunt de la Courier Journal, domnişoară Stewart. Puteţi face un comentariu referitor la nuntă? — Da. Singurul lucru care mă interesează este fericirea lui Oliver Russell. — Da, însă dumneavoastră urma să vă căsătoriţi cu… — Căsătoria noastră ar fi fost o greşeală îngrozitoare. Fiica senatorului Davis a intrat în viaţa lui înaintea mea. Evident, a iubit-o întotdeauna. Le doresc să fie fericiţi. — Sunt de la State Journal din Frankfort… Şi tot aşa. Lui Leslie i se părea că jumătate din Lexington îi plânge de milă, iar cealaltă jumătate exultă la auzul celor întâmplate. Oriunde se ducea, auzea şoapte, iar conversaţiile se întrerupeau brusc. Era însă hotărâtă să-şi ascundă adevăratele sentimente. — Cum ai putut să-l laşi să-ţi facă una ca asta… — Când iubeşti pe cineva cu adevărat, riposta Leslie ferm, nu-i doreşti decât să fie fericit. Oliver Russell este omul cel mai bun pe care l-am cunoscut vreodată. Le doresc numai bine. A trimis tuturor invitaţilor la nuntă scuze şi le-a returnat cadourile.   Leslie era sfâşiată între speranţa de a primi un telefon de la Oliver şi repulsia faţă de ideea de a mai vorbi vreodată cu el. Cu toate acestea, apelul lui o surprinse complet nepregătită. La auzul vocii familiare, un fior îi străbătu întreg trupul. — Leslie… nu ştiu ce-aş putea să spun. — Aşadar, totul e adevărat, nu-i aşa? — Da. — Atunci nu mai e nimic de spus. — Voiam doar să-ţi explic cum s-a petrecut totul. Înainte să te cunosc pe tine, Jan şi cu mine eram aproape logodiţi. Când am revăzut-o, mi-am dat seama că încă o mai iubesc. — Înţeleg, Oliver. La revedere. Cinci minute mai târziu o sună secretara. — Aveţi o convorbire pe linia unu, domnişoară Stewart. — Nu mai vreau să vorbesc cu… — E senatorul Davis. Tatăl miresei. Ce-o fi vrând de la mine? se întrebă Leslie. Ridică receptorul. O voce profundă, cu accent puternic din sud, spuse: — Domnişoara Stewart? — La telefon. — Numele meu este Todd Davis. Cred că noi doi ar trebui să avem o mică discuţie. După o scurtă ezitare, ea răspunse: — Domnule senator, nu văd ce-am putea să… — Vin să vă iau într-o oră. Convorbirea se terminase.   Exact după o oră, în faţa clădirii unde lucra Leslie opri o limuzină de lux. Şoferul deschise uşa pentru Leslie. Senatorul Davis stătea pe bancheta din spate. Era un bărbat distins cu părul alb şi cu o mustaţă îngrijită. Părea un patriarh. Deşi era toamnă, purta un costum alb scump şi o pălărie albă cu panglică lată. Avea o figură clasică, venită parcă din alt veac, un bătrân domn sudist, de modă veche. După ce Leslie se urcă în maşină, senatorul Davis spuse: — Sunteţi o femeie foarte frumoasă. — Mulţumesc, răspunse ea sec. Limuzina porni. — Nu mă refer numai la aspectul fizic, domnişoară Stewart. Am auzit cum v-aţi descurcat în povestea asta sordidă. Trebuie să fie foarte neplăcut pentru dumneavoastră. Nu-mi venea să cred când am aflat. Vocea lui se umplu de mânie. — Ce s-a întâmplat oare cu demodata idee de moralitate? Sincer să fiu, sunt dezgustat de felul în care Oliver s-a purtat cu dumneavoastră. Iar pe Jan sunt de-a dreptul furios că a acceptat să se căsătorească cu el. Mă simt vinovat într-un fel, dat fiind că e fiica mea. Dar se merită unul pe altul. Vocea i se gâtui de emoţie. O vreme tăcură amândoi. În cele din urmă, Leslie vorbi: — Îl cunosc pe Oliver. Sunt sigură că n-a vrut să mă rănească. Ce s-a întâmplat… s-a întâmplat. Vreau doar să-i fie bine. O merită din plin şi n-aş face nimic să-i stau în cale. — Foarte frumos din partea dumneavoastră. O studie câteva momente. Sunteţi într-adevăr o tânără deosebită. Limuzina oprise la un semafor. Leslie se uită pe geam. Ajunseseră în Paris Pike, la Kentucky Horse Center. Existau mai mult de o sută de grajduri în Lexington şi în împrejurimi, iar cel mai mare dintre ele era proprietatea senatorului Davis. Cât vedeai cu ochii, garduri albe înconjurau padocurile despărţite de panouri vopsite în roşu şi păşuni cu iarbă albastră de Kentucky. Leslie şi senatorul Davis coborâră din maşină şi se îndreptară către gardul ce mărginea pista de alergări. Rămaseră pe loc câteva clipe, uitându-se la cai. Senatorul se întoarse spre Leslie. — Sunt un om simplu, spuse el încet. Îmi închipui cum îţi sună asta, dar este purul adevăr. M-am născut aici şi aş putea să-mi petrec în acest loc toată viaţa. Nicăieri în lume nu există ceva asemănător. Priveşte în jur, domnişoară Stewart. Nicăieri nu eşti mai aproape de paradis decât aici. Poate cineva să mă acuze că nu vreau să părăsesc toate acestea? Mark Twain a spus că, atunci când va veni sfârşitul lumii, el ar vrea să fie în Kentucky, pentru că este întotdeauna cu douăzeci de ani în urmă. Jumătate din viaţă sunt nevoit să trăiesc la Washington şi detest acest lucru. — Atunci de ce o faceţi? — Dintr-un simţ al datoriei. Oamenii de aici mi-au acordat votul lor pentru Senat, şi atâta timp cât voi fi ales, voi fi la datorie, încercând să fac totul pentru ei. Schimbă brusc subiectul. Vreau să ştiţi cât de mult vă admir sentimentele şi felul în care v-aţi purtat. Dacă n-aţi fi fost atât de înţelegătoare, aţi fi putut să creaţi un adevărat scandal. De aceea aş vrea să vă arăt cât de mult vă apreciez. Leslie îl privi. — M-am gândit că poate doriţi să vă luaţi o mică vacanţă, poate să plecaţi în străinătate, să călătoriţi o vreme. Bineînţeles, aş avea eu grijă… — Vă rog să nu faceţi asta. — Mă gândeam doar… — Ştiu. N-am cunoscut-o pe fiica dumneavoastră, domnule senator, dar, dacă Oliver o iubeşte, trebuie să fie o fiinţă cu totul deosebită. Sper că vor fi fericiţi. El continuă stânjenit. — Cred că s-ar cuveni să aflaţi că se vor întoarce aici pentru ceremonia religioasă. La Paris a avut loc doar căsătoria civilă, dar Jan îşi doreşte o nuntă la biserică, aici. Simţi un cuţit în inimă. — Înţeleg. Din partea mea, n-au de ce să-şi facă griji. — Mulţumesc.   [1] Pionier al Americii 1734— 1820.   [2] Christopher Kit Carson, 1809 — 1868, vânător şi colonist american .   [3] Bluegrass — în engl. iarbă albastră, ierburi din soiul Poa, cu tulpina verde-albăstruie; Bluegrass State, poreclă dată statului Kentucky.     [4] Redactor de reclame, anunţuri publicitare.   [5] Lobby — în engl. amer. — persoană sau grup de persoane care influenţează membrii Congresului în favoarea unui proiect de lege.     [6] 2 februarie, sărbătoare tradiţională care, dacă ziua este însorită, indică faptul că mai sunt încă şase săptămâni de iarnă, iar dacă este noroasă, indică o primăvară timpurie.     [7] In lb. engleză, ecstasy = extaz.  

Prins in capcana de Sidney Sheldon Partea întâi Alter Ego   Prolog   Către Ministerul Apărării al URSS Mareşalului Uniunii Sovietice D.F.Ustinov Strict secret: Vă rog să informaţi Comisia Industriei de Război a CC al PCUS, Biroul Politic al CC al PCUS şi personal pe tovarăşul L.I.Brejnev că, în scopul asigurării superiorităţii noastre militare asupra forţelor armate ale statelor NATO, oamenii de ştiinţă şi inginerii militari ai Institutului de Marină (căsuţa poştală nr. 16), ai Institutului de Energetică al Ministerului Construcţiilor de Maşini (căsuţa poştală nr. 78) şi al Comandamentului detaşamentului special al submarinelor din Flota Militară a Mării Baltice, au încheiat cu unsprezece zile înainte de termen lucrările pregătitoare privind proiectul "EMMA ". Experimentele de probă desfăşurate în condiţii terestre, în Jakuţia şi Pamir şi experimentele maritime din raionul peninsulei Dickson au demonstrat eficacitatea superioară a noii arme strategice chiar şi în condiţii de tectonică montană şi de glaciaţiune perenii Consider util ca grupul de oameni de ştiinţă care a creat noua armă strategică şi echipamentele submarinelor "U-L37" şi "U-202", care au desfăşurat experimentele şi au instalat dispozitivele, să fie propuse pentru recompensă guvernamentală. Producţia de serie a noii arme strategice şi termenele de punere în practică depind acum în întregime de hotărârile Guvernului. Şeful Marelui Stat-Major al Armatei Sovietice N. Oparkov Moscova 17 august 1981   Capitolul 1   — Vă numiţi Stavinski? Roman Stavinski? — Da. — Aţi primit cetăţenia americană? — Da, acum două luni. — Dar vă este dor de Rusia? Stavinski îl privi o clipă, apoi zâmbi. La urma urmelor, nu dădea doi bani pe nimic din ce cred despre el cei de la CIA. Pur şi simplu, nu dădea doi bani. Trăia în gaura asta de patru ani de zile; şi ce le pasă lor de ce îi este lui dor? Era american, american cu drepturi depline şi nu dădea doi bani pe CIA. — Da, mi-e dor de Rusia, răspunse el provocator. Şi ce? — Vreţi să vă întoarceţi în Rusia? — Nu. — De ce? — De la aeroport m-ar duce direct la puşcărie. — Pentru ce? — Pentru acele interviuri despre Uniunea Sovietică pe care le-am dat posturilor voastre de radio imediat după sosirea în America. — Dar v-aţi adresat apoi Ambasadei Sovietice ca să vă permită întoarcerea. — Atunci eram mai tânăr. Aş fi stat la răcoare cinci ani şi acum aş fi ieşit. Ce vreţi de la mine? — Nimic deosebit. Un mic serviciu. Dacă nu vă place America... — Am spus eu că nu îmi place America? — Mă rog, dacă vă este atât de dor de Rusia... — Asta nu înseamnă că nu-mi place America. Este o ţară minunată, iar aici nu urăsc decât un om, un singur om.  — Pe preşedinte? Pentru că a înrăutăţit relaţiile cu ruşii? — Nu. Pe mine însumi. Mă urăsc pe mine în această ţară. Dar asta nu-i priveşte pe cei de la CIA. Pentru ce aţi venit? — Ca să vă ajutăm să vă întoarceţi în Rusia. El îi privi uimit — Trebuie să scoatem de acolo un om, spuse unul dintre ei. Luaţi avionul până acolo şi... rămâneţi. El va veni în America pe baza documentelor dumneavoastră. Asta-i tot Fireşte, o să vă dăm documente sovietice pe alt nume de familie, ca să puteţi locui în Rusia. Şi bani... Stavinski "dezvirgină", cum îi plăcea să spună, un pachet de Marlboro, scoase o ţigară, o aprinse şi trase din ea cu sete. Ii aşteptase şase ani şi iată că veniseră. Nu din cer, nu din pământ, ci de la CIA. Mai trase o dată din ţigară, adânc, cu sete. — De ce m-aţi ales pe mine? — Pentru că semănaţi cu acea persoană. Sau el seamănă cu dumneavoastră. Poate că nu perfect, dar o să facem din dumneavoastră o sosie identică, asta nu e o problemă. Principalul e forma craniului, culoarea ochilor şi încă vreo câteva detalii. — Priviţi, spuse al doilea interlocutor şi puse în faţa lui Stavinski un evantai de fotografii. Primele îl arătau pe el, Roman Stavinski, din faţă şi din profil (Stavinski recunoscu fotografiile pe care le făcuse cu trei luni în urmă pentru primirea cetăţeniei americane), iar în următoarele, retuşate, era parcă tot el, dar puţin diferit tuns scurt, niţel mai cam, cu urechile parcă altfel. — Vedeţi? Se poate contraface puţin şi va fi un alt chip. Veţi deveni chiar mai tânăr, vreţi? — Dar el cine e? întrebă Stavinski. E vreo persoană importantă? Un spion? Sau un disident? — Nu am convenit încă nimic, spuse primul. Deocamdată nu este nevoie să cunoaşteţi mai multe. Ei? Ce spuneţi? Stavinski se foi în fotoliu şi se uită la ei. "Amândoi vorbesc bine ruseşte, leprele! De bună seamă că au fost în Rusia şi nu o singură dată." — Şi dacă la Moscova merg direct la KGB şi ciripesc totul? — E puţin probabil. Fiica dumneavoastră rămâne aici. — Dar ea este cetăţean american şi nu răspunde pentru faptele tatălui ei. Şi se va căsători cu un american. Ce îi veţi putea face? — Mda..., spuse unul dintre cei doi. Cu o asemenea stare de spirit, ar fi mai bine să nu plecaţi. Avem şi alţi candidaţi, zise el şi dădu să se ridice. — O clipă, rânji Stavinski. Sunt şi alte dubluri? — Nu e vorba de dubluri... Trebuie pur şi simplu să ajustăm copia la original. Am studiat în arhiva FBI-ului şase mii de emigranţi ruşi de vârsta dumneavoastră şi am ales trei. Dacă dumneavoastră refuzaţi, mai avem două rezerve. — Nu trebuie să mă şantajaţi, zâmbi nervos Stavinski. Deci, dacă accept, trebuie să rămân acolo. Dar dacă vreau să mă întorc? Cei doi dădură din umeri a mirare. — De ce? Când v-aţi adresat Ambasadei Sovietice, aţi cerut să rămâneţi acolo pentru totdeauna. Eraţi gata să faceţi chiar şi închisoare, şi asta numai ca să trăiţi în iubita dumneavoastră Rusie. Iar noi vă propunem acest lucru fără închisoare. Cheltuielile le suportăm noi, plus paşaportul sovietic adevărat şi toate celelalte documente. Desigur, acolo nu veţi mai fi Stavinski, ci... Ivanov, Egorov, cum vreţi. Veţi găsi de lucru, o să vă aranjaţi undeva. Tehnicienii dentari trăiesc bine oriunde, nu-i aşa? Unul dintre vizitatori se ridică şi spuse: — Iar în ceea ce priveşte trădarea... şi noi avem oameni în Uniunea Sovietică. Trădătorul este căutat însă noi vă propunem o afacere cinstită... Gândiţi-vă până miercuri. Aveţi aici numărul nostru de telefon. Dacă nu ne sunaţi până miercuri, înseamnă că nu sunteţi de acord. Şi, în acest caz, ar fi mai bine să uitaţi discuţia noastră. Numai bine! — Staţi! Telefonul ăsta... Nu are prefixul statului nostru. — 202 este prefixul Washington-ului. Puteţi să ne telefonaţi cu taxă inversă. — Nu-i vorba de asta! Deci aţi venit special tocmai de la.... — O cer interesele ţării noastre, care este, deocamdată, şi a dumneavoastră. Mă refer la America, spuse unul din ei şi zâmbiră amândoi. — Acum o săptămână v-am văzut la pescuit.. — Ne mai puteţi vedea şi în barul de vizavi, şi la dumneavoastră la clinică, şi în multe alte locuri. Ne-am cunoscut mai demult. Mai aveţi întrebări? — Da. Mii. — Vă vom răspunde la Washington, dacă ne veţi suna până miercuri. La revedere! Cei doi ieşiră. Stavinski se apropie de fereastră şi îi văzu cum urcă, fără să se uite în jur, într-un Chevrolet albastru care porni lin, cu un fâşâit uşor. Deci aşa! Bine că Olea nu era acasă. Deşi, dacă cei doi l-au urmărit atâta timp, cunoşteau programul ei. De fapt unde-i stă gândul? Rusia! Moscova! După ce a emigrat, a visat trei ani la rând parfumul florilor de liliac de la fereastra apartamentului său din Moscova. Iar după şase ani visa tot fetele din Moscova. Nici o americancă nu-i apărea în visuri, deşi, după toate aparenţele, prostituatele din America nu sunt cu nimic mai prejos de cele de la Moscova; fac acelaşi lucru şi, totuşi... Calm, calm! Are patruzeci şi şase de ani, o casă, un serviciu bun, două maşini şi încă ce maşini! în Rusia nici nu poţi visa la asemenea maşini; acolo, Jiguli şi Lada sunt culmea eleganţei. Aici are o fiică pe care o iubeşte. Dar ce altceva mai iubeşte? Casa aceasta în care se plictiseşte când Olea e plecată şi, în curând, va fi mereu plecată? Sau pe Barbara, vânzătoarea de patruzeci de ani de la magazinul 7/11, la care petrecea două nopţi pe săptămână? Ce să iubească în această ţară? A venit aici prea târziu, mult prea târziu. De acolo, din Rusia, America părea ideală, feerică. Tot ce nu exista în Rusia exista aici: maşini elegante, hoteluri, milionari, călătorii în întreaga lume, avioane şi iahturi personale, însă... aici nu e nimic din tot ce era el în Rusia. Aici este nimeni şi nimic, un laborant într-o clinică de stomatologie, care meştereşte proteze pentru babe! Şi asta pentru că, slavă Domnului, tatăl lui l-a învăţat această meserie încă de când era copil, iar mama l-a silit să urmeze un institut de medicină. Altfel s-ar fi împotmolit aşa cum se împotmolesc ziariştii emigranţi, oricât de talentaţi ar fi ei acolo, în Rusia. Cine are nevoie de ei aici, cu engleza lor ciudată, pe care nu ştiu să o folosească? Da, a venit târziu aici, prea târziu. Bine spun emigranţii: la început, America pare ţara tuturor posibilităţilor, dar apoi vezi că aceste posibilităţi nu sunt pentru tine. Aici trebuie să te naşti sau să vii ca Olea, la doisprezece ani. Dar să vii la patruzeci de ani e o afacere proastă, aproape sinucidere. Aşadar, să se întoarcă? Ce ocazie! O asemenea ocazie vine o singură dată în viaţă; nu, o dată la şase mii de vieţi, căci ei au verificat şase mii de emigranţi. Dar s-o lase pe Olea? Să trăiască acolo sub un alt nume? Temându-se tot timpul că va fi arestat? Orice detaliu, orice fleac putea să-i vină de hac. Americanii ăştia nici nu-şi imaginează ce sistem de verificări există în URSS. Livretul militar, cartea de muncă, certificatul de naştere... E de ajuns să se verifice fiecare aliniat, să se trimită o cerere la ultimul loc de muncă şi gata. Iar KGB-ul te bate până îţi plesnesc ficaţii şi plămânii, îţi scoate fiecare dinţişor, iar la sfârşit te împuşcă fără să stea prea mult pe gânduri, ca trădător de ţară şi spion. Şi nu te va ajuta nici o Americă, iar Rusia nu te va compătimi... Îşi turnă un pahar de brandy şi-l bău până la fund.   Capitolul 2   — Crezi că va accepta? întrebă Robert Carol. Mac Carrie tăcea. De unde să ştie el dacă Stavinski va accepta sau nu? Ei au făcut tot ce le stătea în puteri şi au conştiinţa curată. L-au urmărit o săptămână întreagă, i-au învăţat pe de rost toate traseele prin Portland, s-au lămurit că nu are aici prieteni, nici apropiaţi. În general, emigranţii ruşi nu se întâlnesc între ei. Singurele pasiuni ale lui Stavinski erau iaht-clubul de sâmbăta, pescuitul de duminica şi Barbara, vânzătoarea de la magazinul 7/11, la care înnopta lunea şi miercurea. În restul timpului liber, stătea acasă, lucra şi se uita la televizor. Fata învăţa la universitate şi-şi petrecea acolo aproape tot timpul; îşi găsise un prieten american şi în zilele libere mergeau cu maşina într-un camping. Singurătatea, iată ce trebuia să-l forţeze pe Stavinski să accepte. Nu banii, ci singurătatea. Judecând după biografia lui, cândva fusese un reporter de televiziune energic, cutreierase toată Rusia, locuise la Moscova, la Leningrad, la Kazahstan şi chiar în Siberia. Pentru un asemenea om de acţiune, să îl obligi să stea la Portland ca tehnician laborant, la numai patruzeci şi şase de ani, este ca şi cum l-ai îngropa de viu într-un mormânt. Trebuie să accepte, trebuie! Dar, naiba să-l ia... Dacă refuză, se duce de râpă toată operaţiunea, care şi aşa atârnă de un fir de păr. Nu mai sunt alţi candidaţi. Mac Carrie dăduse chix cu ceilalţi doi: nici unul nu voia să se întoarcă în URSS. Cu trei săptămâni în urmă, mai precis pe 28 august 1981, corespondentul ziarului Washington Herald la Moscova, Jacob Stevenson, fotografia la cimitirul Novodevicie monumentul lui Nikita Hruşciov. Nu departe, pe alee, lângă un mormânt modest, stătea un bărbat în civil, de vârstă mijlocie. Jacob Stevenson se gândi că o fi vreun beţivan, lucru obiş­nuit pe străzile Moscovei, şi hotărî să-l fotografieze. N-ar fi rea o fotografie cu un chefliu în cimitir. Însă, imediat ce Stevenson îşi îndreptă aparatul de fotografiat spre bărbat, acesta se ridică brusc şi se apropie de Jacob. —  Documentele dumneavoastră, spuse el răguşit. Nu aveţi dreptul să mă fotografiaţi fără permisiunea mea. — Iar dumneavoastră nu aveţi dreptul să-mi cereţi docu­mentele. Abia acum văzu Stevenson faţa îngrijită şi autoritară, privi­rea oţelită, ţinuta sportivă —  Documentele dumneavoastră! Sau chem miliţia şi veţi rămâne fără peliculă şi fără aparat. Deşi răguşită, vocea acestui rus era inflexibilă; în Rusia vorbesc aşa numai reprezentanţii puterii. Stevenson învăţase acest lucru în cei trei ani de când se afla în Moscova. —  Sunt ziarist american, spuse el. Iată permisul meu de co­respondent. Bărbatul îl privi în ochi, apoi luă permisul, compară foto­grafia cu chipul ziaristului şi pufni: —  Cine s-a fript o dată... Beţi? În acelaşi timp, aruncă o privire scurtă prin cimitir. în jur era pustiu, nici ţipenie de om. Zi obişnuită, ora nouă diminea­ţa, cine să fie acum în cimitir? — Mulţumesc, spuse jenat Stevenson. Eu... eu nu beau direct din sticlă. — Păcat, zâmbi bărbatul. Bine, poate că o să bem în alt loc. Aici este înmormântat fiul meu; astăzi se împlinesc două luni de când a murit. Uite ce-i, zise el privind cercetător în ochii lui Stevenson. Ascultă-mă cu atenţie. Mă numesc Iurâşev, sunt adjunctul şefului Marelui Stat-Major al Armatei Sovietice în probleme strategice. După cum îţi dai seama, eu ştiu tot ce poate interesa CIA şi chiar mai mult. Aşa că transmite la CIA că vreau să fug în Occident. Deţin atâtea secrete încât nu am voie să ies din URSS, iar ca să fug pe cont propriu, nu pot. De aceea, propun o afacere: dacă mă vor scoate din URSS, vor primi toate informaţiile, cele mai secrete date... — Eu nu lucrez la CIA, sunt ziarist.. — Las-o baltă! Eşti american şi înţelegi ce înseamnă pentru ţara ta planurile militare sovietice. Cum o să le transmiţi propunerea mea, asta e o problemă care te priveşte. Numai să ai grijă să nu faci acest lucru prin Ambasada Americană. Acolo totul este ascultat de KGB, chiar şi ceea ce se discută în dormitorul ambasadorului. M-ai înţeles? — Am înţeles, spuse Stevenson, dar există o problemă. De unde să ştiu eu că nu sunteţi agent KGB? Le place să îi provoace pe ziariştii străini, mai ales pe cei americani. Şi chiar dacă nu sunteţi agent KGB şi nu este vorba de o provocare, ce garanţii am că mâine nu o să vă răzgândiţi? Acum... aţi băut jumătate din sticlă. Iurâşev se uită cu reproş în ochii lui Stevenson. — Da, ai dreptate... spuse el gânditor, cântărind ceva în minte. Bine. Ca să intre într-o asemenea afacere, CIA trebuie să fie convinsă că eu sunt eu şi că ştiu ceva, zâmbi el mijindu-şi ochii. Bine! Iată ce să le transmiţi: la începutul lui octombrie, lângă ţărmurile Suediei se va împotmoli la mică adâncime un submarin de-al nostru. Nu va fi un accident, ci o înscenare, o operaţiune planificată. Ce înseamnă această acţiune, voi spune când voi ajunge în Occident Şi multe altele, adăugă el pe un ton calm, perfect echilibrat. Mai târziu, când i-a transmis lui David Mac Carrie amănuntele acestei convorbiri, Jacob Stevenson a remarcat că prima impresie despre Iurâşev (dată de sticla de votcă şi de glasul răguşit, care te duceau cu gândul la o "sugativă" rusească tipică) s-a schimbat chiar în momentul în care "sugativa" a început să vorbească. Acest Iurâşev era înzestrat cu o voinţă ieşită din comun şi cu o putere interioară excepţională, pentru care o jumătate de coniac echivalează cu un pahar de apă. Stevenson s-a mai gândit atunci la cimitir viaţa îi oferise un subiect fantastic pentru un roman poliţist. Ce ziarist nu visează să scrie un bestseller? De multe ori, totul depinde de un subiect original, iar acum, iată-l! Chiar dacă s-ar dovedi o provocare a KGB-ului, în roman totul se poate preface. — Bine, spuse Stevenson. Voi face tot ce îmi cereţi. Cum să ţin legătura cu dumneavoastră? — Nu, cu mine nu trebuie să ţii legătura, spuse Iurâşev. Nu trebuie să-mi telefonezi, iar adresa mea este secretă. Dar nici nu avem de ce să ne întâlnim, ţi-am spus deja totul. — Dar cum să vă găsesc dacă... — Dacă ei acceptă propunerea mea? Vor accepta. Când submarinul se va împotmoli în Suedia, vor accepta. De aceea spuneţi-le că de îndată ce submarinul îşi va îndeplini misiunea în Suedia şi va pleca acasă, eu voi pleca în concediu. Voi pleca în Viatka, în rezervaţie, să vânez şi să mă odihnesc. De acolo pot să mă cheme. Printr-o simplă scrisoare sau printr-o telegramă trimisă în numele fostei mele soţii, Galina. Un text oarecare şi locul întâlnirii. Pentru ca în cursul acestui concediu să pot dispărea, e clar? Ţine minte adresa asta: regiunea Kirov, rezervaţia "Codrul hoţilor", către pădurarul Amikin, pentru Iurâşev. Repetă. Stevenson repetă ascultător adresa. — Pe curând, spuse Iurâşev. Transmite-le: dacă nu voi primi acolo scrisoare sau telegramă, afacerea se anulează. Gata. Apoi se îndreptă cu pas hotărât spre ieşirea cimitirului, dar se întoarse brusc: — Stop! Acum poţi să mă fotografiezi, le va fi de folos... Peste cinci zile, Mac Carrie era la Stockholm. După încă o zi, a sosit de la Moscova şi Stevenson. Ruşii stăteau ca un spin în Afganistan, masau trupe la graniţa poloneză şi la cea iraniană, înarmau făţiş Siria, Libia şi pe Arafat, iar submarinele lor atomice îşi iţeau periscoapele pe lângă bazele NATO. Cine ştie ce mai născoceau, ce mai plănuiau?... Ştiau să ţină în secret chiar şi o informaţie pescuită din presa americană, nu numai din a lor. În această situaţie, o figură precum cea a adjunctului şefului Marelui Stat-Major în probleme de strategie, era pur şi simplu un dar pentru CIA, iar conducerea instituţiei americane se hotărî să nu scape ocazia. Şeful departamentului rus, Daniel Cooper, îl chemă la el pe David Mac Carrie şi pe Robert Carol şi le ordonă să se ocupe personal de această sarcină. — S-o ţineţi secretă chiar şi faţă de CIA, zâmbi el. în rest, acţionaţi în numele meu. Toate posibilităţile noastre vă stau la dispoziţie. Dacă submarinul sovietic eşuează într-adevăr la mică adâncime lângă Suedia, înseamnă că acest Iurâşev nu este o cursă a KGB-ului, ci un bărbat de cuvânt: a transmis o informaţie secretă, practic fără risc pentru el, iar cheia secretului a rămas la el în buzunar. De aceea nu putem să ne dăm la o parte la sfârşitul lui septembrie, trebuie să fim gata să scoatem această "cheie" din Rusia. Trebuie să ne întâlnim imediat cu ziaristul ăsta, Stevenson, să lămurim cu el toate detaliile întâlnirii lui cu Iurâşev. Dar cel mai important e să ne gândim cum să-l scoatem pe Iurâşev din Rusia. Cu vaporul pe la Riga? Pe la Odesa? Sau Vladivostok? Ocupaţi-vă de toate acestea şi peste o săptămână aştept planul operaţiunii în câteva variante. Mac Carrie şi Carol au ridicat de la arhivă toate materialele privind personalul Marelui Stat-Major sovietic. Dar informaţiile despre Iurâşev erau foarte vagi: câţiva transfugi îşi aminteau vag numele lui printre tinerii militari de mare viitor. În 1968, rusul terminase Academia Marelui Stat-Major, apoi l-au găsit la Statul-Major al Regiunii Militare din Extremul Orient, în timpul conflictului militar sovieto-chinez, după care a fost transferat la Moscova, la Marele Stat-Major. Asta era tot. Dar însuşi faptul că acest Iurâşev a fost transferat la patruzeci de ani din provincie la Marele Stat-Major, spunea multe. Desigur, ar fi fost minunat să meargă ca turist la Moscova, să îl vadă pe Iurâşev, şi mai bine ar fi fost să îl întâlnească şi să stabilească amănuntele fugii cu el. Dar Mac Carrie hotărî să nu rişte. După informaţiile CIA şi ale ziariştilor, după Olimpiadă, Moscova rămăsese ticsită de miliţie şi agenţi secreţi ai KGB. Filarea tuturor străinilor rămăsese practic valabilă. De aceea, Mac Carrie nu a luat avionul spre Moscova, ci spre Stockholm, unde Stevenson i-a confirmat presupunerile. Faptul că în acea zi Stevenson s-a aflat singur în cimitir nu a fost o simplă întâmplare. în trei ani de serviciu la Moscova, Jacob se plictisise de KGB-işti în asemenea măsură încât, în ultimul timp, după ce ieşea din casă, se apropia de maşina lor, le spunea traseul din ziua respectivă, iar apoi îl respecta cu scrupulozitate; astfel, a reuşit să le capete încrederea. KGB-iştii trimişi să îl fileze alcătuiau din timp rapoarte despre deplasările lui Stevenson prin Moscova şi, în loc să îl urmărească pas cu pas, se duceau acasă ori la rând la carne, la coadă la cabanos, sau se duceau la amante. În acea zi, s-a întâmplat acelaşi lucru: Stevenson le-a comunicat că vrea să tragă o fugă până la cimitir să fotografieze mormântul lui Nikita Hruşciov, apoi va merge la deschiderea expoziţiei pictorilor tineri de pe strada Bolşaia Gruzinskaia, apoi va face cumpărături la magazinul pe valută de pe Malaia Gruzinskaia. Băieţii de la KGB l-au rugat să le cumpere de la magazin un cartuş de ţigări americane, l-au condus până la poarta cimitirului şi apoi au plecat la treburile lor. Peste două ore, îl aşteptau la Bolşaia Gruzinskaia. O asemenea încredere a fost posibilă numai după doi ani de cunoştinţă, însă ca Mac Carrie să meargă acum la Moscova era absurd: niciodată nu ştii dacă eşti filat, iar a-l întâlni pe Iurâşev ar fi practic imposibil: nu i se ştie adresa, nu are număr în cartea de telefon. Lui Stevenson îi rămânea doar să facă de pază la intrarea în Marele Stat-Major şi să îi înmâneze lui Mac Carrie fotografiile cu Iurâşev. După discuţia cu ziaristul, Mac Carrie hotărî să acţioneze pe căi ocolite. Zece variante de scoatere în secret a lui Iurâşev la bordul unui vas străin prin Odesa, Riga sau Vladivostok au fost trecute ca soluţii de rezervă. Pericolul era prea mare, îndeosebi dacă lua în calcul meticulozitatea vamei sovietice. Nici vasele americane nu prea îşi mai lăsau ancorele în apele URSS, iar ca să ai încredere în japonezi sau olandezi... Mac Carrie şi Carol propuseră conducerii alt plan, simplu şi frumos: să îl înlocuiască pe Iurâşev cu un alt om. în ultimii zece ani, în SUA au venit peste o sută de mii de emigranţi sovietici. Dintre aceştia, la nici o lună după ce au emigrat, două mii s-au dus la Ambasada Sovietică din Washington cu cererea de a li se permite întoarcerea în URSS, dar, fireşte, au fost refuzaţi. În afară de cei două mii de oameni, de bună seamă că nu sunt puţini nici aceia care nu au riscat un asemenea pas, cunoscând experienţa celorlalţi. Astfel, Mac Carrie şi Carol s-au gândit că vor găsi un om care, printr-o operaţie plastică, să devină sosia lui Iurâşev, iar restul era treaba tehnicii şi calculului exact. Şeful a aprobat ideea; Mac Carrie şi Carol au răscolit arhivele FBI-ului şi, după o săptămână, au stabilit trei candidaţi. Alte trei zile s-au pierdut zadarnic cu doi candidaţi care au refuzat propunerea. De aceea nu s-au repezit asupra lui Stavinski şi studiat vreme de o săptămână. Însă acum, tot planul genial era în aer şi se putea prăbuşi dacă şi acest emigrant, Stavinski, refuza să se întoarcă în URSS. Va trebui să se întoarcă la ideea de a-l scoate pe Iurâşev pe mare, dacă... Dacă submarinul sovietic se va împotmoli la adâncime mică, în apele Suediei. Era 19 septembrie. Până la termenul comunicat de Iurâşev mai rămăseseră două săptămâni... La aeroportul din Portland, Mac Carrie şi Carol înapoiară Chevrolet-ul închiriat şi luară avionul spre Washington.

Operatiunea Delta de Sidney Sheldon CAPITOLUL 1     25 aprilie 1980... orele 3...00  Iran Varianta cea mai proastă   Scott McCoy încercă să-şi spună că nu se întâmpla nimic. Era doar unul dintre cursurile cele mai neplăcute pe care evenimentele le luau de obicei în coşmarurile care-l bântuiau uneori înaintea unei operaţiuni. Dormea încă în baraca lui de la Fort Bragg şi teama de eşec luase pe nesimţite forma unei adânci nelinişti în tăcerea de dinaintea zorilor. Lumina era de zece ori mai puternică decât lumina zilei. Privea în sus spre turnul de foc din faţă. Urmă un zgomot asurzitor ca de tunet şi timp de câteva secunde fu acoperit de o ploaie de bucăţi de aluminiu topit. Una îi zgârie obrazul şi se înfipse într-o cută a mânecii. Nu, realiză el. Totul era real. Acesta era Iranul, două sute de mile sud-est de Teheran. Şi el eşuase deja. Cu puţin timp înainte de explozie alergase împreună cu colonelul Alexander de la elicopter la mijloacele tactice de transport, implorând în gând Marina şi piloţii Air Force să nu plece înainte ca toţi operatorii Delta Force să fie îmbarcaţi împreună cu echipamentul. Operaţiunea "Gheara de vultur" care încercase să elibereze ostaticii americani din capitala iraniană fusese retezată în această fază. Era foarte simplu. Nu existau destule elicoptere în bună stare care să treacă la etapa următoare a misiunii. Scrutând terenul printre rafalele de nisip ridicate de motoarele escadrilei în aşteptare, McCoy văzu cum unul din elicopterele mari Sea Stallinon se ridică stângaci în aer. Se balansa încet spre stânga şi apoi păru că alunecă înapoi, agăţând cu rotorul său de 72 de picioare lungime unul dintre tancurile EC-l30 Hercules. Vuietul izbiturii păru să-l lovească mai mult în piept decât să-l asurzească. Elicopterul devenise o minge de foc care plutea deasupra transportorului distrus. Puteai vedea oamenii alergând printre flăcări, locatari fără scăpare ai acestui iad. Un alt Sea Stadion, care tocmai decolase, încerca să aterizeze din nou. Înainte însă de a atinge cu roţile nisipul, un bărbat micuţ, agitând în mână o trusă medicală, sări din mers şi alergă printre flăcări spre unul dintre tanchiştii de pe Hercules care se tăvălea în praf încercând să stingă focul ce-i cuprinsese spatele. McCoy şi doctorul Jack, medicul Delta, începură să arunce nisip peste flama albastră persistentă. — Doctore, strigă McCoy. Peterson este în elicopterul dumitale? — Nu, n-a mai fost loc! Şi înfipse siringa în braţul tanchistului. — Pete spunea că se va arunca într-unui dintre Hercules-uri. McCoy zări un alt militar şi alergă spre el. Stupefiat, cu sprâncenele pârlite, omul strângea mitraliera HG-21 de parcă picase în mijlocul unei ambuscade. — Ce dracu' s-a întâmplat, şefule? Acum îmi aranjez echipamentul şi în secunda imediat următoare totul sare în aer. — Unde-i Pete? — Nu sunt sigur. Ochii soldatului se îndreptară spre inima incendiului. O rachetă roşie de semnalizare fusese lansată şi se unduia pe cerul violet. Cred că era în mijlocul oamenilor, lângă noi. McCoy făcuse abia trei paşi spre rampa de încărcare a tancului în flăcăii când auzi vocea lui Alexander strigându-l: — McCoy! Vino dracului imediat încoace! Maiorul privi peste umăr la ţinuta rigidă, dreaptă, pe care West Point i-o strecurase în sânge lui Nick Alexander, în ciuda apucăturilor sale impulsive de texan. — Rezervoarele cu combustibil vor exploda! Mai încercă o dată Alexander. Ştii că nu mai pot să aştept. McCoy dădu din cap că a înţeles, dar se îndreptă din nou spre rampă. Iranienii erau deja probabil în drum spre Desert One, gonind pe F-4-urile lor. Aripa stângă a tancului Hercules fuzionase cu rămăşiţele contorsionate ale elicopterului arătând ca una din acele contrariante sculpturi modeme. Ardea toată suprafaţa transportorului, iar în unele locuri caroseria metalică dispăruse lăsând să se vadă scheletul părţilor laterale. — Peter! McCoy îşi folosi geaca drept scut pentru a-şi proteja faţa, dar căldura încă ameninţa să-i soarbă tot aerul din plămâni. Nările îi fură invadate de un miros înţepător de păr ars, părul lui. Deşi costumul de lansare cu paraşuta era rezistent la flăcări, se simţea de parcă intrase gol-puşcă în pântecul transportorului. Unul din membrii echipajului zăcea trântit lângă uşa de acces. Era în mod evident mort. McCoy întrezări un rezervor uriaş de culoare neagră, cauciucat, pe care fusese inscripţionat cu galben: PERICOL EXTREM DE INFLAMABIL Dacă totul ar fi decurs cum trebuia, combustibilul acesta ar fi fost pompat în elicoptere, iar aceasta s-ar fi aflat acum în zbor spre nord în timpul nopţii. Dar totul mersese prost şi bărbaţi adevăraţi mureau fără ca vreo speranţă de succes să dea sens morţii lor. Dacă McCoy l-ar fi cunoscut bine pe Peterson, sergentul major nu s-ar fi aflat în sectorul destinat trupelor, ci la pupitrul de comandă, consultând harta şi, eventual, venind cu vreo idee de ultim minut care ar fi salvat de la decapitare operaţiunea "Gheara de vultur". Peterson n-ar fi reuşit însă să facă toate acestea. Zăcea întins de-a lungul unui prag contorsionat al cargoului. O vânătaie îi umbrea jumătate de frunte acolo unde fusese izbit cu capul de unul dintre tamburi în momentul exploziei iniţiale. Piciorul îi era prins între rezervor şi motorul hidraulic care fusese smuls din legăturile lui. — Peter! Strigă McCoy încercând să-l ridice. Pleoapele sergentului se deschiseră foarte puţin şi se închiseră la loc. McCoy apucă tubul care se mai afla încă ataşat la motor. Îi dădu însă drumul imediat şi-şi vârî palmele la subsori. Când şi le privi un moment mai târziu erau umflate şi pline de băşici. Îşi înveli mâinile cu geaca încordându-se să ridice pompa de pe piciorul Iul Peterson, dar maşinăria se dovedi a fi prea grea pentru a reuşi ce-şi propusese, mai ales că materialul sintetic al gecii se topise pe jumătate. Aruncând jacheta deoparte, strângând din dinţi de durere, apucă tubul fierbinte de metal cu mâinile goale şi împinse pompa la o parte. Durerea trecuse de la mâini la cap. — Hai Peter! Aruncă bărbatul inconştient pe umeri şi-l înfăşură în mantaua unui pompier. E rândul meu acum. Rândul trecut rolurile fuseseră inversate. Peterson îl cărase în spate pe locotenentul împuşcat în picior din ţinuturile vietnameze pe terenul supraaglomerat al Beretelor verzi. Clătinându-se sub greutatea sergentului, McCoy alergă spre uşă, sări în nisip, izbindu-se de acesta cu putere, din cauza trupului masiv din spate, şi rămânând aproape fără suflu. Observând însă că ultimul Hercules se pierdea în noapte, ridicându-şi încet rampa precum un castel podul, conştient că n-avea nici cea mai mică intenţie să-l lase pe Peterson sau să cadă împreună în mâinile Ayatolahului, McCoy gemu din rărunchi şi o luă la fugă. Alexander pleca cu ultimul Desert One. Trebuia să-şi scoată oamenii de acolo. Aventura aceasta nefericită pe pământ iranian dura de ore întregi, întârziere peste întârziere, accident după acideht. Ordinul şefului fusese clar, îşi reaminti McCoy. Avea gura amară, dar alerga din ce în ce mai repede. Doctorul Jack apăru la deschizătura de deasupra rampei, apoi caporalul Bobby Lee şi în cele din urmă însuşi colonelul Alexander, care se alătură strigătelor de încurajare ale celorlalţi, strigăte pe care McCoy nu le putea auzi din cauza zgomotului produs de turboreactoare. Rampa ajunse aproape perpendiculara şi el era la treizeci de picioare în urmă. Cu Peterson alunecând din spate, reuşi să ajungă la o lungime de braţ de platformă. Se răsuci în lateral astfel încât doctorul Jack şi Bobby să-l apuce pe Peterson de costumul de paraşutist şi să-l urce la bord. Brusc McCoy deveni cu 170 de livre mai uşor. Schimbarea bruscă a centrului de greutate îl costă însă echilibrul. În chiar clipa când se prăbuşi în nisipul fin ce acoperea roca dură gândi: "Dumnezeule, va trebui să alerg cinci sute de mile până la graniţa cu Turdar. Buza rampei se mai ridicase cu încă treizeci de centimetri când reuşi să ajungă din nou aparatul. Lungindu-se cât îi permiteau picioarele, prinse cu mâinile marginea. Fie gestul lui Alexander de a-i apuca strâns de costum, fie propriul avânt îl aduse pe maior în interior. Alunecă în obscuritatea roşiatică din avion chiar în clipa în care rampa se închidea cu zgomot. Peste vuietul motoarelor auzi cum rezervoarele de carburant de pe EC-130-ul lovit explodă. După o scurtă smucitură, roţile se desprinseră şi avionul se înălţă brusc. Doctorul Jack se îndepărtă să acorde îngrijire unui pilot al Marinei cu arsuri grave. Peterson, gândi el, era în siguranţă. Colonelul Alexander privea fix rampa închisă de parcă ar fi fost făcută din sticlă. Avea în faţa ochilor imaginile rămăşiţelor de flăcări ale ceea ce fusese odată Desert One. McCoy se apropie de cei răniţi, murmură câteva cuvinte de încurajare, îi bătu pe câţiva pe umeri şi se trânti pe unul din scaune. Mâinile îi tremurau. Doctorul Jack se lupta serios să stabilizeze starea pilotului, aşa încât maiorul nu mai zise nimic. Pilotul coborî aparatul. Ca şi la dus, escadra zbura la patru sute de picioare înălţime, sperând să fie sub raza de acţiune a radarului iranian. Operaţiunea "Gheara de vultur" se terminase înainte de a începe. Alexander se lăsă să cadă în scaunul de lângă McCoy. Evitară să se privească. Zece minute mai târziu colonelul spuse suficient de tare ca să acopere zgomotul motoarelor. — Ce-or să creadă americanii? Dumnezeule, cum o să explicăm ce s-a întâmplat aici în noaptea asta? McCoy rămase tăcut un timp. — Când eram copil... — Michigan, îl întrerupse Alexander de parcă McCoy tocmai l-ar fi scăpat de nişte gânduri negre. Nu eşti din Michigan? — Din Upper Penninsula. Îşi încrucişa braţele pe piept din nou. Trebuie că aveam unsprezece sau doisprezece ani. Bătrânul mă lăsase pentru prima oară să ies singur cu vasul în larg. Ei bine, făcusem totul perfect. Dar, în drum spre casă, ambarcaţiunea cu motor – una mare, din Chicago – mi-a tăiat drumul. Am făcut dreapta imediat. Ticăloşii bogaţi m-au forţat să o pun cu burta pe stânci... McCoy deveni tăcut. Bătrânul mi-a spus că nu contează dacă am navigat bine sau nu. Când vasul a eşuat, mâna mea ţinea cârma. Alexander închise ochii. McCoy se ridică şi se îndreptă spre partea din spate a avionului. Ceva se frânsese în el şi era sigur că niciodată nu va putea fi ca mai înainte. De acum avea de gând să lase timpul să treacă pe lângă el. Avea şaptesprezece ani când intrase în armată. Peste cinci ani s-ar împlini douăzeci de când o slujeşte. Până atunci însă, până la ziua în care va creşte cai şi va uita felul în care politicienii dezmembrau una din cele mai bune unităţi militare din lume, avea de gând să lase timpul să treacă. Bobby Lee, ghemuit în spatele sticlelor de apă destinate soldaţilor, plângea amar. McCoy îl invidie. Era el însuşi prea deprimat, ca să mai plângă.                                  

Capitolul unu   Pamplona, Spania 1976   „Dacă planul nostru dă greş, o să murim cu toţii”. Îl revăzu din nou în minte, pentru ultima oară, cercetându-l, disecându-l, căutându-i părţile slabe. Dar nu-i putu găsi nici una. Planul era îndrăzneţ şi presupunea o sincronizare precisă, la secundă. Dacă va reuşi, avea să fie o ispravă spectaculoasă, demnă de marele El Cid. Dacă va da greş… „Mă rog, am depăşit vremea îngrijorărilor, îşi spuse Jaime Miró, meditativ. Acum a sosit timpul pentru acţiune”. Jaime Miró era o legendă, un erou pentru poporul basc şi o pacoste pentru guvernul spaniol. Era înalt de aproape doi metri, avea o faţă puternică, inteligentă, un trup musculos şi ochi negri, îngânduraţi. Cei ce-l văzuseră obişnuiau să-l descrie ca mai înalt decât era în realitate, mai brun, mai aprig. Jaime Miró era o persoană complexă, un realist care cunoştea soarta cumplită ce-l aştepta, un romantic gata să moară pentru cauza în care credea. Pamplona arăta ca un oraş ieşit din minţi. Se găsea în ultima dimineaţă a alergărilor de tauri, Fiesta lui San Fermin, sărbătoarea anuală care ţine de la 7 la 14 iulie. Treizeci de mii de vizitatori, veniţi din lumea întreagă, roiau în oraş. Unii veniseră doar să privească spectacolul primejdios al alergării de tauri, alţii doreau să-şi dovedească bărbăţia luând direct parte la el, alergând în faţa animalelor dezlănţuite. Toate camerele de hotel fuseseră demult rezervate, iar studenţii universităţii din Navarra îşi făcuseră culcuş în pragurile caselor, în holurile băncilor, în automobile, în parcurile publice şi chiar pe străzile şi aleile oraşului. Turiştii umpleau până la refuz cafenelele şi hotelurile, privind la zgomotoasele şi multicolorele parăzi de gigantes din mucava, şi ascultând muzica fanfarelor în marş. Membrii parăzilor purtau mantii violete, cu glugi verzi, rubinii sau aurii. Aşa cum şerpuia pe străzi, procesiunea părea alcătuită din râuri de curcubee. Pocnitoarele care explodau de-a lungul troleelor şi cablurilor de tramvai sporeau larma şi confuzia generală. Mulţimea venise să ia parte la luptele de tauri, care urmau să aibă loc seara, dar evenimentul cel mai spectaculos era encierro — alergarea de dis-de-dimineaţă a taurilor ce aveau să lupte seara. Cu o noapte înainte, la douăsprezece fără zece, pe străzile întunecoase din partea de jos a oraşului fuseseră mânaţi taurii scoşi din corrales de gas, ţarcurile obişnuite, pentru a traversa podul de peste râu spre ţarcul de pe Calle Santo Domingo, unde urmau să rămână peste noapte. Dimineaţa li se va da drumul să alerge liberi de-a lungul îngustei Calle Santo Domingo, îngrădiţi însă de baricadele de lemn aşezate la fiecare intersecţie. Când vor fi ajuns la capătul străzii, aveau să intre direct în ţarcurile din Piaza de Hemingway, unde erau ţinuţi până la începerea luptelor de după-masă. De la miezul nopţii şi până la şase dimineaţa vizitatorii stăteau treji, bând, cântând, făcând dragoste, prea aţâţaţi ca să poată dormi. Cei care urmau să participe la alergarea taurilor purtau în jurul gâtului eşarfele roşii ale lui San Fermín. La şase fără un sfert dimineaţa, fanfarele începeau să circule pe străzi, cântând muzica răscolitoare din Navarra. La şapte fix, zbura în aer o rachetă, care anunţa că porţile ţarcului fuseseră deschise. Mulţimea era cuprinsă de febra nerăbdării. Câteva momente mai târziu urma să fie lansată o a doua rachetă, care avertiza oraşul că taurii alergau în libertate. Ceea ce urma era un spectacol de neuitat. Întâi izbucneau zgomotele. La început erau slabe, ca un freamăt de vânt, aproape imperceptibil, şi apoi deveneau din ce în ce mai puternice, culminând într-o explozie de ropote de copite şi, deodată, apăreau şase bivoli şi şase tauri uriaşi. Fiecare dintre ei cântărea pe puţin cinci sute de kilograme şi cu toţii se năpusteau pe Calle Santo Domingo asemenea unor trenuri expres mortale. Dincolo de baricadele de lemn plasate la fiecare colţ de stradă, se înghesuiau sute de tineri nerăbdători, nervoşi, care ţineau să-şi dovedească vitejia înfruntând animalele înnebunite. Galopul pornea din capătul mai îndepărtat al străzii, trecând pe lângă intersecţiile cu Calle Laestrafeta şi Calle de Javier, pe lângă farmacias şi magazinele de confecţii şi pieţele de fructe, îndreptându-se spre Plaza de Hemingway; pretutindeni se auzeau strigăte de „Olé”, izbucnite din mulţimea exaltată. Când namilele se apropiau de spectatori, se producea o învălmăşeală şi o busculadă nebună, în graba oamenilor de a se feri de coarnele ascuţite şi de copitele mortale. Brusca ameninţare a morţii îi făcea pe unii dintre participanţi s-o ia la goană şi să caute adăpost pe treptele caselor sau pe scările de incendiu. Aceştia erau însoţiţi de strigăte şi invective de „Cobardon” — laşule! Cei câţiva care se împiedicau şi cădeau în calea taurilor erau traşi cu iuţeală deoparte. Un băieţaş stătea cu bunicul lui îndărătul baricadelor, ambii cu răsuflarea tăiată de excitarea spectacolului care se desfăşura la câţiva paşi mai departe. — Uită-te la ei! exclamă bătrânul. Magnifico! — Tengo miedo, Abuelo. Mi-e frică, bunicule, răspunse copilul tremurând. Bătrânul înconjură cu braţul umerii copilului. — Si, Manuelo. E înfricoşător. Dar şi grandios. Odată, pe vremuri, am alergat şi eu alături de tauri. Nimic nu se poate compara cu aşa ceva. Te măsori cu moartea, ceea ce te face să te simţi cu adevărat bărbat. De obicei, animalelor le trebuiau doar câteva minute ca să străbată în galop cele câteva sute de metri din Calle Santo Domingo până la ţarc, şi în momentul când taurii erau închişi din nou în siguranţă, se lansa în văzduh o a treia rachetă. Dar în această anume zi, cea de-a treia rachetă nu a mai fost trimisă, pentru că a avut loc un incident, un lucru care nu se mai întâmplase niciodată în cei patru sute de ani de istorie a alergărilor de tauri din Pamplona. Când animalele dădură buzna în strada îngustă, vreo şase oameni îmbrăcaţi în costumele colorate ale feriei înlăturară baricadele de lemn de la intersecţii, şi taurii se pomeniră alungaţi de pe strada îngrădită, drept care o luară razna pe străzile din inima oraşului. Ceea ce fusese cu un moment înainte o veselă sărbătorire se prefăcu brusc într-un coşmar înfiorător. Dobitoacele înnebunite se repeziră în spectatorii înlemniţi. Băieţaşul şi bunicul său s-au numărat printre primii morţi, doborâţi şi călcaţi în picioare de năvala taurilor. Coarne mortale se înfipseră într-un cărucior de copil, sfâşiind pruncul şi trântind-o pe mamă la pământ pentru a fi strivită. Pretutindeni în aer plutea moartea. Animalele zdrobeau spectatorii neputincioşi, doborând femei şi copii, înfigându-şi coarnele lungi, fatale, în pietoni, în tarabele cu merinde, în statui, măturând tot ce avea nenorocul să se afle în calea lor. Oamenii urlau îngroziţi, luptându-se cu disperare să se ferească din drumul matahalelor ucigaşe. Un camion roşu aprins apăru brusc în calea taurilor, care se năpustiră spre el pe Calle de Estrella, strada care ducea la cárcel — închisoarea din Pamplona.   * * *   Cárcel, închisoarea, este o clădire de piatră cu două etaje, austeră, cu ferestre puternic zăbrelite. La fiecare dintre cele patru colţuri se înalţă câte un turn, iar deasupra uşii flutură steagul spaniol, roşu şi galben. Un gard de piatră înconjoară o curte mică. Etajul al doilea al clădirii cuprinde un şir de celule care îi adăpostesc pe deţinuţii condamnaţi la moarte. În interiorul închisorii, un gardian greoi, îmbrăcat într-o uniformă de Policia Armada, conducea un preot, înveşmântat într-un anteriu simplu, de-a lungul coridorului de la etajul doi. Gardianul ţinea în mână o puşcă mitralieră. Observând privirea întrebătoare care se ivise în ochii preotului la vederea armei, gardianul îl lămuri: — În locul ăsta nu poţi fi niciodată sigur, părinte. La etajul ăsta avem toate scursorile pământului. Gardianul îl conduse pe preot printr-un cadru radar detector de metale, asemănător cu cele folosite pe aeroporturi. — Regret, părinte, dar ştiţi, regulamentul… — Desigur, fiule. Când preotul trecu prin cadrul-radar, un sunet strident de sirenă umplu coridorul. Gardianul îşi încleştă instinctiv arma. Dar preotul se întoarse spre el şi-i zâmbi: — Greşeala mea, îi spuse, scoţându-şi de la gât o cruce grea de metal care atârna de un lanţ de argint şi înmânându-i-o gardianului. De data asta, când trecu din nou, aparatul rămase tăcut. Gardianul îi restitui crucea şi cei doi îşi continuară călătoria în măruntaiele închisorii. Duhoarea de pe coridor, în vecinătatea celulelor, era îngreţoşătoare. Gardianul se găsea într-o dispoziţie filozofică: — Ştiţi, părinte, vă cam pierdeţi vremea pe aici. Brutele astea nu au suflete care să fie mântuite. — Totuşi e de datoria noastră să încercăm, fiule. — Vă spun eu, porţile iadului abia aşteaptă să-i primească pe cei doi, răspunse gardianul clătinând din cap. Preotul îl privi pe gardian cu surpriză: — Pe cei doi? Parcă mi s-a spus că sunt trei pe care trebuie să-i împărtăşesc. Gardianul ridică din umeri. — Iaca, v-am făcut economie de timp. Zamora a murit azi-dimineaţă la infirmerie. A avut un atac de inimă. Ajunseră la celulele din capătul coridorului. — Aicea-i, părinte. Gardianul descuie o uşă şi se dădu cu grijă îndărăt când preotul intră în celulă. După aceea încuie din nou uşa şi rămase pe coridor, atent la orice semnal de alarmă. Preotul se îndreptă spre silueta ghemuită pe patul murdar din celulă. — Cum te numeşti, fiule? — Ricardo Mellado. Preotul se uită în jos la el. Era greu să-ţi dai seama cum arăta omul. Faţa îi era tumefiată, numai carne vie. Ochii aproape închişi. Prizonierul reuşi să rostească printre buzele umflate: — Mă bucur că aţi putut veni, părinte. — Biserica are datoria să-ţi mântuiască sufletul, fiule, răspunse preotul. — Or să mă spânzure în dimineaţa asta? Preotul îl bătu uşor pe umăr: — Ai fost osândit să mori de garotă. — Nu! strigă Ricardo Mellado privind în sus la el. — Îmi pare rău. Ordinul a fost dat de primul ministru în persoană. Preotul îşi lăsă mâna pe creştetul deţinutului şi psalmodie: — Dime tus pecados… — Am păcătuit adânc în gând, vorbă şi faptă şi mă căiesc din toată inima pentru păcatele mele, şopti Ricardo Mellado. — Ruego a nuestro Padre celestial para la salvación de tu alma. En el nombre del Padre, del Hijo y del Espíritu Santo… Gardianul, care trăgea cu urechea, îşi spuse în sinea lui: „Ce pierdere de vreme prostească. Pe ăsta Dumnezeu o să-l scuipe drept în ochi”. Îl auzi pe preot rostind cuvintele de încheiere: — Adios, fiule. Fie ca Domnul să-ţi primească sufletul în pace. Preotul se îndreptă spre uşa celulei şi gardianul o descuie, apoi se dădu un pas îndărăt, ţinându-şi puşca ţintită spre deţinut. După ce încuie din nou uşa, gardianul se deplasă spre celula alăturată şi o descuie. — E al dumneavoastră, părinte. Preotul intră în cea de a doua celulă. Şi deţinutul de aici fusese bătut sălbatic. Preotul îl privi lung, apoi îl întrebă: — Cum te numeşti, fiule? — Felix Carpio. Era un om uscat, cu barbă, iar obrazul îi era brăzdat de o cicatrice proaspătă, lividă, pe care barba nu izbutea să o ascundă. — Nu mi-e teamă de moarte, părinte. — Ăsta-i un lucru bun, fiule. Până la urmă, nici unul dintre noi nu e cruţat de moarte. În timp ce preotul asculta confesiunile lui Carpio, prin clădire începură să se reverbereze valuri de zgomote îndepărtate, la început surde, apoi din ce în ce mai puternice. Erau tunetele copitelor şi ţipetele mulţimii care fugea. Gardianul ascultă, intrigat. Zgomotele se apropiau tot mai mult. — Părinte, ar fi bine să vă grăbiţi. Se întâmplă ceva ciudat afară. — Am terminat. Gardianul descuie în grabă uşa celulei. Preotul ieşi în coridor şi gardianul încuie din nou uşa în urma lui. Deodată se auzi o bufnitură puternică venind din faţa închisorii. Gardianul se întoarse ca să se uite pe ferestruica îngustă, zăbrelită. — Ce naiba o fi fost zgomotul ăsta? — Se pare că cineva doreşte să aibă o întrevedere cu noi, spuse preotul. Îmi dai voie să împrumut asta? — Ce să împrumutaţi? — Arma dumitale, por favor. În timp ce vorbea, preotul se apropie de gardian. Scoase în tăcere partea de sus a crucii pe care o purta la gât. Un cuţit lung, primejdios ieşi la iveală. Cu o mişcare iute ca fulgerul, preotul împlântă cuţitul în pieptul gardianului. — Vezi, fiule, rosti în timp ce smulgea puşca mitralieră de sub braţul gardianului în agonie. Dumnezeu şi cu mine am hotărât că nu mai ai nevoie de arma asta. In nomine Patris, spuse Jaime Miró, făcându-şi semnul crucii cu un gest pios. Gardianul se prăbuşise pe podeaua de ciment. Jaime Miró îi luă cheile şi descuie repede uşile celor două celule. Zgomotele din stradă se înteţeau. — Repede! comandă Jaime. Ricardo Mellado puse mâna pe puşca mitralieră. — Ai jucat al naibii de bine rolul preotului. Aproape că m-ai convins. Încercă să surâdă cu gura lui umflată. — V-au aranjat bine pe amândoi. Dar n-avea grijă. Or să plătească. Jaime îşi trecu braţele în jurul umerilor celor doi bărbaţi şi-i ajută să iasă în coridor. — Ce s-a întâmplat cu Zamora? întrebă el. — L-au omorât în bătaie. I-am auzit strigătele. Pe urmă l-au transportat la infirmerie şi au pretins că a murit de un atac de inimă. În faţa lor se ivi uşa de fier a închisorii, ferecată. — Aşteptaţi aici, le spuse Jaime. Se apropie de poartă şi-i spuse gardianului: — Eu mi-am terminat treaba. Gardianul descuie poarta. — Aţi face bine să vă grăbiţi, părinte. Se întâmplă ceva în curte… Nu apucă să-şi sfârşească fraza. Când cuţitul lui Jaime i se înfipse în piept, îi ţâşni sângele pe gură. Jaime le făcu semn celor doi deţinuţi: — Veniţi! Felix Carpio luă arma gardianului mort, şi toţi trei o porniră pe scări în jos. Afară se dezlănţuise un adevărat haos. Poliţiştii alergau înnebuniţi, încercând să-şi dea seama ce se întâmplă şi să potolească mulţimea care zbiera în curte căznindu-se să se ferească din calea taurilor sălbăticiţi. Unul dintre tauri se năpustise în faţada clădirii, sfărâmând portalul de piatră. Un altul sfâşia cu coarnele un gardian în uniformă, doborât la pământ. Camionul roşu aştepta în curte, cu motorul ambalat. În harababura generală, fugarii se strecurară aproape neobservaţi, iar cei care îi vedeau evadând erau prea preocupaţi să-şi salveze pielea pentru ca să mai facă altceva. Fără să scoată o vorbă, Jaime şi oamenii lui săriră în partea din spate a camionului care porni în viteză, împrăştiind pietonii îngroziţi de pe străzile înţesate. Guardia Civil, poliţia rurală paramilitară, înveşmântată în uniforme verzi şi pălării din plastic negru, se căznea în zadar să ţină sub control masele isterizate. Policia Armada, staţionată în capitalele provinciilor, era la fel de neajutorată în faţa spectacolului demenţial. Oamenii terorizaţi dădeau să fugă în toate direcţiile, încercând cu disperare să evite taurii turbaţi. Primejdia venea mai puţin din partea animalelor cât dintr-a oamenilor care se călcau unii pe alţii în picioare în învălmăşeală. Bătrâni şi femei se prăbuşeau şi erau striviţi sub picioarele mulţimii smintite. Jaime privea îngrozit la spectacolul uluitor. — Nu am bănuit că o să ia asemenea proporţii! exclamă el. Se uita neputincios la măcelul stârnit, dar nu mai exista chip să-l stăvilească. Închise ochii ca să nu-l mai vadă.   * * *   Camionul intră în periferia oraşului Pamplona şi luă direcţia spre sud, lăsând în urmă zăpăceala şi zarva. — Unde mergem, Jaime? întrebă Ricardo Mellado. — Există o casă sigură dincolo de Torre. O să ne adăpostim acolo până se lasă întunericul şi apoi pornim la drum. Felix Carpio se schimonosea de durere. Jaime Miró îl urmărea cu compasiune. — Îndată ajungem, prietene, îl încurajă cu blândeţe. Nu izbutea să-şi alunge din minte scena cumplită de la Pamplona.   * * *   O jumătate de oră mai târziu, se apropiară de satul Torre, pe care-l ocoliră pentru a se opri la o casă izolată, ascunsă în munţii ce străjuiau aşezarea. Jaime îi ajută pe cei doi să coboare din camionul roşu. — Or să vină să vă ia la miezul nopţii, le spuse şoferul. — Cere-le să aducă şi un doctor cu ei, replică Jaime. Şi descotoroseşte-te de camion. Cei trei intrară în casă. O căsuţă de fermă, simplă şi confortabilă, cu un şemineu în camera de zi şi un tavan traversat de bârne. Pe masă îi aştepta un bilet. Jaime Miró îl citi şi zâmbi când dădu peste fraza ospitalieră: „Mi casa es su casa” — casa mea e casa voastră. Pe poliţă se înşirau sticle cu vin. Jaime turnă băuturile. — Prietene, nu există cuvinte ca să-ţi mulţumim. Bem pentru tine! închină Ricardo Mellado. Jaime îşi ridică paharul: — Bem pentru libertate! Se auzi ciripitul unui canar într-o colivie. Jaime se apropie şi, o clipă, îi urmări fâlfâitul neputincios. Apoi deschise colivia, scoase uşurel pasărea şi se îndreptă spre fereastra larg deschisă. — Zboară, pajarito, îi spuse cu blândeţe. Orice fiinţă vie trebuie să se bucure de libertate.     Capitolul doi   Madrid   Primul ministru, Leopoldo Martinez, părea turbat de furie. Era un om scund, cu ochelari şi, în timp ce vorbea, îi tremura tot corpul. — Jaime Miró trebuie oprit cu orice chip, strigă el. Avea o voce puternică şi ascuţită. Înţelegeţi? Se holbă la cei şase oameni adunaţi în biroul lui. Căutăm un singur terorist şi întreaga armată şi poliţie nu sunt în stare să-l găsească. Reuniunea avea loc în Palatul Moneloa, unde locuia şi lucra primul ministru, la cinci kilometri depărtare de centrul Madridului, pe Carretera de Galicia, o şosea lipsită de orice semne de identificare. Palatul era clădit din cărămizi vopsite în verde, cu balcoane din fier forjat, jaluzele verzi şi turnuri de pază la fiecare dintre colţuri. Era o zi fierbinte, uscată, şi atât cât se putea vedea pe ferestre, coloane de căldură tremurătoare se înălţau ca nişte batalioane de ostaşi fantomatici. — Ieri, Miró a transformat Pamplona într-un câmp de măcel. Martinez izbi cu pumnul în birou. A omorât doi paznici de închisoare şi i-a răpit din temniţă pe doi dintre teroriştii lui. O sumedenie de oameni nevinovaţi au fost zdrobiţi de taurii lăsaţi liberi. O clipă nimeni nu rosti vreo vorbă. Când primul ministru îşi luase postul în primire, declarase cu emfază: „Prima mea mişcare va fi aceea de a pune capăt grupurilor separatiste. Madridul este marele unificator. Îi transformă pe andaluzieni, pe basci, pe catalani, în spanioli”. Dar optimismul lui se dovedise găunos. Aprigii luptători pentru independenţă basci aveau ideile lor şi valul de bombe, de jefuiri de bănci şi de demonstraţii teroriste ale ETA — Euzkadita Azkatasuna — continuase neabătut. Un militar aşezat în dreapta lui Martinez rosti: — Eu am să-l găsesc. Vorbitorul era colonelul Ramón Acoca, şeful GOE — Grupo de Operaciones Especiales — alcătuit cu scopul de a-i urmări pe teroriştii basci. Acoca, un om de vreo şaizeci şi cinci de ani, era un uriaş cu o fată brăzdată de cicatrice şi nişte ochi reci, de obsidian. În timpul Războiului Civil servise ca tânăr ofiţer sub Franco şi continua să fie un adept fanatic al filozofiei franchiste: „Noi nu răspundem decât în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei”. Acoca era un militar strălucit şi fusese unul din cei mai de încredere asistenţi ai lui Franco. Colonelul îşi însuşise disciplina pumnului de fier, tactica pedepsirii pe loc a celor care puneau în discuţie legea sau nu i se supuneau. Trăise tumultul Războiului Civil, cu alianţa naţionalistă dintre monarhişti, generalii rebeli, marii proprietari de pământ, ierarhia bisericească şi falangiştii fascişti pe de o parte, şi forţele guvernului republican, incluzându-i pe socialişti, comunişti, liberali şi separatiştii basci şi catalani de cealaltă parte. Fusese o perioadă cumplită de distrugeri şi omoruri, o nebunie colectivă care atrăsese oameni şi materiale de război din vreo douăsprezece ţări străine şi lăsase în urmă-i un sinistru dangăt de moarte. Şi acum bascii luptau şi ucideau din nou. Colonelul Acoca era în fruntea unei eficiente şi necruţătoare organizaţii antiteroriste. Oamenii lui lucrau în taină, foloseau deghizări şi evitau publicitatea sau fotografiile, de teama răzbunărilor. „Dacă există cineva care să-l poată opri pe Jaime Miró, acela este colonelul Acoca”, îşi spuse ministrul. „Da, se gândi el în continuare, dar cine o să-l poată opri pe colonelul Acoca?” Ideea de a-i încredinţa colonelului misiunea de a-l prinde pe Miró nu-i aparţinea ministrului. Primise la miezul nopţii un telefon pe linia lui particulară. Recunoscuse vocea pe dată: — Suntem extrem de neliniştiţi de activităţile lui Jaime Miró şi ale teroriştilor lui. Ţi-aş sugera să-l numeşti pe colonelul Acoca la conducerea GOE. E clar? — Da, domnule. Mă voi conforma imediat. Convorbirea se încheiase. Vocea aparţinea unui membru al organizaţiei OPUS MUNDO. O organizaţie secretă, cabalistică, printre membrii căreia se numărau bancheri, avocaţi, şefii unor puternice corporaţii şi miniştri din guvern. Se spunea că societatea ar dispune de fonduri enorme, dar de unde veneau aceşti bani şi felul în care erau folosiţi şi manipulaţi constituia un mister. Nu era sănătos să pui prea multe întrebări în acest domeniu. Primul ministru îl numise la conducerea organizaţiei GOE pe colonelul Acoca şi acesta fusese instructat dar, până la urmă, uriaşul se dovedise un fanatic incontrolabil. Şi sub conducerea lui, GOE instituise un regim de teroare. Primul ministru se gândi la rebelii basci pe care oamenii lui Acoca îi capturaseră lângă Pamplona. Fuseseră osândiţi pe loc la spânzurătoare. Dar colonelul Acoca stăruise ca aceştia să fie lichidaţi prin barbara garotă, un guler de oţel prevăzut în spate cu un ghimpe care, pe măsură ce oţelul se strângea în jurul gâtului victimei, spărgea vertebrele şi reteza capătul şirei spinării. Jaime Miró devenise o obsesie pentru colonelul Acoca. — Îi vreau capul, spunea el. Tăiaţi-i capul şi veţi vedea că mişcarea bască moare. „Exagerează”, îşi spunea primul ministru, deşi trebuia să admită că în spusele lui Acoca se ascundea un grăunte de adevăr şi că Jaime Miró era un conducător înzestrat cu magnetism, un fanatic în ce priveşte cauza lui şi, deci, un om primejdios. „Dar, în felul lui, se gândea primul ministru, Acoca e la fel de primejdios”. Acum vorbea Primo Casado, directorul general al securităţii: — Excelenţă, nimeni nu ar fi putut să prevadă ce s-a întâmplat la Pamplona. Jaime Miró este… — Ştiu ce este, îi tăie vorba ministrul. Eu vreau să ştiu unde este, urmă el întorcându-se spre colonelul Acoca. — Sunt pe urma lui, rosti colonelul. Vocea lui îi îngheţă pe toţi cei din încăpere. Dar aş vrea să amintesc Excelenţei Voastre că noi nu luptăm împotriva întregului popor basc. Acesta le furnizează lui Jaime Miró şi teroriştilor lui hrană şi arme şi adăpost. Pentru ei, Miró e un erou. Dar nu vă îngrijoraţi. În curând va fi un erou spânzurat. După ce, bineînţeles, am să-l dau în judecată, cum se cuvine. „Nu o să-l dăm în judecată, ci am să-l dau”. Primul ministru se întrebă dacă şi ceilalţi or fi sesizat nuanţa. „Da, îşi spuse el cu nervozitate, curând va trebui făcut ceva şi cu colonelul ăsta”. Ministrul se ridică în picioare: — Domnilor, pentru moment, asta e totul. Participanţii se ridicară şi părăsiră sala. Toţi, cu excepţia colonelului Acoca. Leopoldo Martinez începu să străbată camera în lung şi-n lat. — Să-i ia dracu pe basci! exclamă el. De ce nu le ajunge să fie pur şi simplu spanioli? Ce mai vor? — Sunt însetaţi de putere, replică Acoca. Vor autonomie, propria lor limbă, propriul lor steag… — Nu! Nu atâta timp cât ocup eu acest scaun. Nu am să le permit să smulgă bucăţi din Spania. Guvernul o să le facă cunoscut la ce au dreptul şi la ce nu. Nu sunt altceva decât nişte gunoaie care… Un aghiotant intră în cameră: — Scuzaţi-mă, Excelenţă, spuse pe un ton umil, a sosit episcopul Ibañez. — Să intre. Ochii colonelului se îngustară. — Fiţi convins că biserica e îndărătul tuturor acestor tulburări. E timpul să le servim o lecţie. „Biserica e una din marile ironii ale istoriei noastre”, îşi spuse colonelul cu amărăciune. La începutul Războiului Civil, biserica catolică se situase de partea forţelor naţionaliste. Papa îl sprijinise pe Generalissimul Franco şi, în felul acesta, îi dăduse prilejul să proclame că lupta lui era de partea Domnului. Dar când au fost atacate bisericile, mănăstirile şi clericii basci, biserica şi-a retras sprijinul. — Trebuie acordată mai multă libertate bascilor şi catalanilor, fusese mesajul bisericii. Şi trebuie să înceteze execuţiile preoţilor basci. Generalissimul Franco se înfuriase. Cum cuteza biserica să îi dicteze guvernului? Începuse un război de uzură. Forţele lui Franco atacară mai multe biserici şi mănăstiri. Uciseră călugăriţe şi preoţi. O serie de episcopi au fost condamnaţi la arest la domiciliu şi preoţii din toate colţurile Spaniei au fost nevoiţi să plătească amenzi pentru predicile pe care guvernul le considera tendenţioase. Numai când biserica l-a ameninţat pe Franco cu excomunicarea, şi-a încetat acesta persecuţiile. „Afurisita de biserică! îşi spuse Acoca. Acum că Franco a murit, se amestecă din nou”. Se întoarse spre primul ministru: — E timpul ca episcopul să înţeleagă cine conduce ţara asta. Episcopul Calvo Ibañez era un bărbat slab, cu o înfăţişare plăpândă şi un nor de păr alb în jurul capului. Se uită la cei doi prin ochelarii lui pince-nez. — Buenos tardes. Colonelul Acoca simţi că-i năvăleşte fierea în gâtlej. Simpla apariţie a clericului îl îmbolnăvea. Toţi preoţii ăştia erau nişte iude, nişte ţapi diabolici care-şi mânau oiţele naive la abator. Episcopul rămase în picioare, aşteptând să fie invitat să ia loc. Nu fu prezentat colonelului. O omisiune deliberată. Primul ministru îşi îndreptă privirea spre colonel, aşteptând parcă indicaţii. Acoca începu cu un glas repezit: — Ne-au parvenit nişte ştiri îngrijorătoare. Ni s-a raportat că rebelii basci se întrunesc în mănăstirile catolice. Ni s-a mai raportat că biserica îngăduie mănăstirilor şi abaţiilor să depoziteze arme pentru rebeli. Când îi ajuţi pe inamicii Spaniei, devii tu însuţi un duşman al ţării, continuă colonelul cu oţel în glas. Episcopul Ibañez îl privi o clipă pe colonel, apoi se întoarse spre primul ministru Martinez. — Excelenţă, ţin să vă spun, cu tot respectul, că noi suntem cu toţii fiii Spaniei. Bascii nu sunt inamicii dumneavoastră. Ei nu cer decât libertatea de a… — Ei nu cer, urlă Acoca, ei ne impun! Bântuie prin ţară prădând, jefuind bănci, omorând poliţişti, şi dumneavoastră aveţi cutezanţa să afirmaţi că nu sunt inamicii noştri? — Recunosc că au avut loc nişte excese impardonabile. Dar uneori, când lupţi pentru o cauză în care crezi… — Ei nu cred în nimic decât în ei înşişi. Nici nu le pasă de Spania. Unul dintre marii noştri senatori a spus: „În Spania nimeni nu se sinchiseşte de binele public. Fiecare grup e preocupat numai de interesele proprii. Biserica, bascii, catalanii. Fiecare spune: Îi bag în mă-sa pe ceilalţi”. Episcopul îşi dădu seama că Acoca îl cita denaturat pe Ortega y Gasset. În realitate, citatul ar fi trebuit să includă şi armata şi guvernul, dar se abţinu să-l corecteze pe colonel. Se întoarse din nou spre primul ministru, sperând să poarte cu acesta o discuţie mai raţională. — Excelenţă, biserica catolică… Primul ministru îşi dădea seama că Acoca mersese prea departe. — Nu ne înţelegeţi greşit, domnule. În teorie, guvernul nostru sprijină sută la sută biserica catolică. Colonelul Acoca îl întrerupse: — Dar nu putem permite ca bisericile, mănăstirile şi abaţiile dumneavoastră să fie folosite împotriva noastră. Dacă veţi continua să îngăduiţi bascilor să-şi depoziteze armele şi să-şi ţină reuniunile în ele, veţi suporta consecinţele. — Sunt sigur că rapoartele pe care le-aţi primit sunt false, răspunse episcopul cu blândeţe. Oricum, voi porni de îndată o investigaţie. — Mulţumesc, domnule, murmură ministrul. Asta e tot. Primul ministru Martinez şi colonelul Acoca îl priviră pe episcop plecând. — Ce părere ai? întrebă Martinez. — Ştie el foarte bine ce se petrece. Primul ministru oftă. „Am şi aşa destule necazuri pe cap, se gândi el, fără să mă mai pun rău cu biserica”. — Dacă biserica ţine cu bascii, continuă colonelul Acoca, atunci înseamnă că e împotriva noastră. Vă rog să-mi daţi permisiunea să-i ofer episcopului ăstuia o lecţie, spuse el cu o voce dură. Primul ministru fu izbit de privirea fanatică din ochii colonelului. Deveni prudent: — Ţi s-a raportat într-adevăr că bisericile îi ajută pe rebeli? — Sigur că da, Excelenţă. Nu era chip să-ţi dai seama dacă omul minte sau nu. Primul ministru ştia bine cu câtă înverşunare ura Acoca biserica. Totuşi, poate că n-ar fi stricat ca biserica să simtă şfichiul biciului, cu condiţia ca Acoca să nu meargă prea departe. Primul ministru Martinez rămase pe gânduri. Colonelul Acoca rupse tăcerea: — Dacă bisericile îi adăpostesc pe terorişti, bisericile trebuie pedepsite. Primul ministru aprobă din cap, în silă. — Şi de unde ai de gând să începi? — Jaime Miró şi oamenii săi au fost văzuţi ieri în Avila. Probabil că se ascund în mănăstirea de acolo. — Percheziţionaţi-o! hotărî primul ministru. Această hotărâre a declanşat un lanţ de evenimente care au zguduit întreaga Spanie şi au şocat întreaga omenire.

PROLOG   San Francisco Primăvara — 1335   Procurorul de district, Carl Andrews, era furios. — Ce naiba se întâmplă aici? întrebă el. Avem trei medici care locuiesc împreună şi lucrează la acelaşi spital. Unul aproape că închide un spital întreg, al doilea ucide un pacient pentru un milion de dolari, iar al treilea este ucis. Andrews se opri să inspire. — Şi toţi trei medicii sunt femei. Trei afurisite de doctoriţe! Mijloacele de comunicare în masă fac din ele nişte celebrităţi. Ocupă micul ecran. Emisiunea 60 de minute a dat un fragment cu participarea lor, Barbara Walters a făcut un material special cu ele. Nu pot să iau în mână un ziar sau o revistă fără să le văd fotografiile sau fără să citesc ceva despre ele. Hollywood-ul o să facă un film despre ele şi o să le transforme pe căţelele astea într-un fel de eroine! N-am să mă mir dacă guvernul o să le pună mutrele pe timbrele poştale, ca pe Presley. Ei, pentru Dumnezeu, eu n-am să înghit asta! Trânti un pumn pe fotografia unei femei de pe coperta revistei Time. În explicaţie scria: „Doctoriţa Paige Taylor — îngerul milei sau discipolul diavolului?” — Doctoriţa Paige Taylor. Vocea procurorului de district era plină de dezgust. Se întoarse spre Gus Venable, procurorul său — Îţi predau ţie procesul ăsta, Gus. Vreau condamnare. Omor calificat. Camera de gazare. — N-ai grijă, spuse liniştit Gus Venable. Mă ocup eu de asta.   * * *   Stând în sala de tribunal, urmărind-o pe doctoriţa Paige Taylor, Gus Venable se gândi: E imună la juriu. Apoi, zâmbi în sinea lui. Nimeni nu e imun la juriu. Era înaltă, subţire, cu ochi de un uluitor căprui-închis pe o faţă palidă. Un observator dezinteresat ar fi catalogat-o ca fiind o femeie atrăgătoare. Cineva mai atent ar fi observat altceva — că toate fazele diferite ale vieţii ei coexistau în ea. Avea în ea emoţia fericită a copilului, pe care era suprapusă nesiguranţa timidă a adolescentei şi înţelepciunea şi durerea femeii. Avea un aer de nevinovăţie. Ea este, se gândi în sinea lui cu cinism Gus Venable, o fată pe care un bărbat ar fi mândru să o ducă acasă la mama sa. Asta dacă mama sa ar aprecia ucigaşele cu sânge rece. Avea în ochi o expresie de îndepărtare aproape ireală, o privire care spunea că doctoriţa Paige Taylor se retrăsese adânc în sinea ei, în alt loc, în alt timp, departe de sala de tribunal rece, sterilă, în care era prinsă ca într-o cursă.   * * *   Procesul avea loc în venerabilul şi vechiul Tribunal din San Francisco, de pe strada Bryant. Clădirea care găzduia Curtea Superioară şi Închisoarea districtului era un edificiu neatrăgător, înalt de şapte etaje, construit din piatră cenuşie pătrată. Vizitatorii care veneau la tribunal erau trecuţi prin puncte de control electronice. Sus, la etajul al treilea, era Curtea Superioară. În sala de tribunal 121, unde se judecau procesele de omor, banca judecătorului era spre peretele din fund, având un steag american în spatele ei. În stânga judecătorului era boxa juriului, iar în mijloc erau două mese separate de un coridor de trecere, una pentru procuror şi cealaltă pentru avocatul apărării. Sala tribunalului era plină de reporteri şi de tipul de spectatori atraşi de accidentele fatale de circulaţie şi de procesele de omor. În domeniul proceselor de omor, Gus Venable era spectaculos, procurorul acuzator era în sine un spectacol. Era un bărbat solid, mai puternic decât viaţa, cu o coamă de păr cenuşiu, cu o bărbuţă şi cu manierele curtenitoare ale unui proprietar de plantaţii sudist. El nu fusese niciodată în Sud. Avea un aer vag zăpăcit şi o minte de computer. Caracteristica lui, vara şi iarna, era un costum alb, cu o cămaşă demodată cu guler tare. Avocatul lui Paige Taylor, Alan Penn, era opusul lui Venable, un rechin compact, energic, care avea reputaţia că obţinea achitarea pentru clienţii săi. Cei doi bărbaţi se mai înfruntaseră înainte, iar relaţia lor era una de respect plin de silă şi de totală neîncredere. Spre surprinderea lui Venable, Alan Penn venise să-l vadă cu o săptămână înainte de începerea procesului. — Am venit aici ca să-ţi fac o favoare, Gus. Teme-te de avocaţi ai apărării care aduc daruri. — Ce-ai avut în gând, Alan? — Să mă înţelegi, încă n-am discutat asta cu clienta mea, dar să presupunem, doar să presupunem că aş putea să o conving să pledeze vinovată pentru o vină mai mică şi să scutească statul de costul procesului. — Îmi ceri o înţelegere, ca s-o scuz? — Da. Gus Venable duse mâna la sertar căutând ceva. — Nu-mi găsesc afurisitul de calendar. Ştii care e data? — 1 iunie. De ce? — Pentru o clipă, am crezut că e deja Crăciunul, altfel n-ai fi cerut un asemenea cadou. — Gus! Venable se aplecă în faţă pe fotoliul lui. — Ştii, Alan, în mod obişnuit, aş fi înclinat să merg alături de tine. Ca să-ţi spun adevărul, aş prefera să fiu la pescuit în Alaska în momentul ăsta. Dar răspunsul este nu. Tu aperi o ucigaşă cu sânge rece, care a omorât un pacient neajutorat, pentru a-i obţine banii. Am să cer pedeapsa cu moartea… — Eu cred că e nevinovată şi eu… Venable scoase un râs scurt, exploziv. — Nu, nu crezi. Şi nici altcineva nu crede. Este un caz care se deschide şi se închide. Clienta ta e la fel de vinovată ca şi Cain. — Nu e, până nu spune juriul, Gus. — Au să spună. Făcu o pauză. Au să spună. După plecarea lui Alan Penn, Gus Venable rămase acolo gândindu-se la conversaţia lor. Venirea lui Penn la el era un semn de slăbiciune. Penn ştia că nu avea nici o şansă să câştige procesul. Gus Venable se gândi la dovada irefutabilă pe care o avea şi la martorii pe care avea să-i cheme şi fu satisfăcut. Nu era nici o îndoială. Doctoriţa Paige Taylor va merge la camera de gazare.   * * *   Nu fusese uşor să se facă lista juriului. Cazul ţinuse titlurile ziarelor, de luni de zile. Comiterea acestei crime, cu sânge rece, crease un val de ură. Preşedinta completului de judecată era Vanesa Young, o juristă dură, strălucită, de culoare, despre care se zvonea că va fi propusă pentru Curtea Supremă a Statelor Unite. Era cunoscută că nu avea răbdare cu avocaţii şi avea un temperament aprig. Printre avocaţii pledanţi din San Francisco era o zicală: Dacă clientul tău e vinovat şi cauţi îngăduinţă, ţine-te departe de sala de tribunal a judecătoarei Young. Cu o zi înainte de începerea procesului, judecătoarea Young îi chemase pe cei doi avocaţi în biroul ei. — O să stabilim nişte reguli de bază, domnilor. Din cauza naturii procesului, vreau să fac unele excepţii, ca să mă asigur că acuzata va fi judecată corect. Dar vă atenţionez pe amândoi să nu încercaţi să abuzaţi de treaba asta. E clar? — Da, doamnă judecătoare. — Da, doamnă judecătoare.   * * *   Gus Venable îşi încheia declaraţia de deschidere. — Şi astfel, doamnelor şi domnilor juraţi, statul va dovedi — da, va dovedi fără nici o îndoială raţională — că doctorul Paige Taylor l-a ucis pe pacientul ei, John Cronin. Şi nu numai că a comis crima, dar a şi făcut-o pentru bani… o mulţime de bani. Ea l-a ucis pe John Cronin pentru un milion de dolari. Credeţi-mă, după ce veţi fi auzit toate dovezile, nu veţi avea dificultăţi în a o găsi vinovată pe doctoriţa Paige Taylor de crimă cu premeditare. Vă mulţumesc. Juriul stătea în tăcere, neimpresionat, dar în expectativă. Gus Venable se întoarse spre judecătoare. — Dacă binevoiţi, doamnă judecătoare, aş dori să-l chem pe Gary Williams ca prim martor al Statului. După ce martorul depuse jurământul, Gus Venable spuse: — Lucrezi la Spitalul districtual Embarcadero ca sanitar. — Da, e adevărat. — Lucrai în salonul trei, anul trecut, când a fost adus John Cronin? — Da. — Poţi să ne spui cine era medicul care se ocupa de cazul lui? — Doctoriţa Taylor. — Cum ai caracteriza dumneata relaţiile dintre doctoriţa Taylor şi John Cronin? — Obiecţie! Alan Penn era în picioare. Cere o concluzie martorului. — Se admite. — Permiteţi să formulez altfel. Ai auzit vreo conversaţie între doctoriţa Taylor şi John Cronin? — Desigur. Fără să vreau. Lucram tot timpul în salonul acela. — Poţi descrie conversaţiile acelea drept prieteneşti? — Nu, domnule. — Da? De ce spui asta? — Păi, îmi amintesc că, în prima zi când a fost adus domnul Cronin şi când doctoriţa Taylor a început să-l examineze, el i-a zis să-şi ţină… El ezită. Nu ştiu dacă pot repeta limbajul lui. — Continuă, domnule Williams. Nu cred că sunt copii în sala tribunalului. — I-a spus să-şi ţină departe de el mâinile ei spurcate. — L-a spus asta doctoriţei Taylor? — Da, domnule. — Te rog, spune Curţii ce ai mai văzut sau auzit. — Păi, el spunea întotdeauna despre ea „căţeaua aia”. Nu voia ca ea să se apropie de el. De câte ori venea în camera lui, el zicea lucruri din astea: „Uite, iar vine căţeaua aia” şi „Spune-i căţelei ăleia să mă lase în pace” şi „De ce nu-mi dau un doctor adevărat?” Gus Venable făcu o pauză ca să se uite spre locul unde stătea doctoriţa Taylor. Privirile juraţilor îl urmară. Venable clătină din cap, parcă întristat, apoi se întoarse din nou spre martor. — Ţi s-a părut că domnul Cronin era un bărbat în stare să-i dea un milion doctoriţei Taylor? Alan Penn era din nou în picioare. — Obiecţie! Judecătoarea Young zise: — Se respinge. Martorul poate răspunde la întrebare. Alan Penn se uită la Paige Taylor şi se aşeză din nou pe scaunul lui. — La naiba, nu. O ura de moarte.   * * *   Doctorul Arthur Kane se afla în boxa martorilor. Gus Venable zise: — Doctore Kane, dumneata erai medicul de serviciu când s-a descoperit că John Cronin a fost omo… Se uită la judecătoarea Young… ucis din cauza insulinei care a fost introdusă în injecţia intravenoasă ce i s-a făcut. E corect? — Este. — Şi ai descoperit ulterior că doctoriţa Taylor era răspunzătoare. — Corect. — Doctore Kane, am să-ţi arăt certificatul de deces oficial al spitalului semnat de doctoriţa Taylor. El luă o hârtie şi i-o dădu lui Kane. — Vrei să o citeşti cu glas tare, te rog? Kane începu să citească. „John Cronin. Cauza morţii: Stop respirator apărut ca o complicaţie de infarct miocardic, ca o complicaţie la o embolie pulmonară.” — Şi în limbaj mai popular? — Raportul zice că a murit din cauza unui atac de cord. — Şi hârtia aceasta e semnată de doctoriţa Taylor? — Da. — Doctore Kane, asta a fost cauza reală a morţii lui John Cronin? — Nu. Injecţia cu insulina i-a provocat moartea. — Deci, doctoriţa Taylor a administrat o doză fatală de insulina şi apoi a falsificat raportul? — Da. — Iar dumneata ai raportat lucrul ăsta doctorului Wallace, directorul spitalului, care a raportat apoi autorităţilor? — Da. Am simţit că era de datoria mea. Vocea lui suna cu indignarea dreptăţii. Sunt medic. Nu cred în nevoia de a lua viaţa unei fiinţe umane, indiferent de situaţie.   * * *   Celălalt martor chemat a fost văduva lui John Cronin. Hazel Cronin avea aproape patruzeci de ani, un păr roşu flacără şi un trup voluptuos pe care rochia ei simplă, neagră, nu reuşea să-l ascundă. Gus Venable spuse: — Ştiu cât de dureros este pentru dumneata, doamnă Cronin, dar trebuie să-ţi cer să descrii juriului relaţia dumitale cu soţul decedat. Văduva Cronin îşi tampona ochii cu o batistă mare de dantelă. — John şi cu mine am avut o căsătorie plină de dragoste. John era un bărbat minunat. El îmi spunea adesea că eu îi adusesem singura fericire adevărată pe care a cunoscut-o vreodată. — Cât timp ai fost căsătorită cu John Cronin? — Doi ani, dar John spunea întotdeauna că au fost ca doi ani în paradis. — Doamnă Cronin, soţul dumitale a discutat vreodată cu dumneata despre doctoriţa Taylor? Ţi-a spus ce doctoriţă grozavă era? Sau cât de mult l-a ajutat? Sau cât de mult îi plăcea? — El nu a menţionat-o niciodată. — Niciodată? — Niciodată. — A discutat vreodată John că vrea să vă şteargă din testament, pe dumneata şi pe fratele dumitale? — Absolut deloc. El era bărbatul cel mai generos din lume. Îmi spunea întotdeauna că nu exista nimic ce nu puteam să nu am şi că atunci când o să moară… Vocea i se frânse… când o să moară, am să fiu o femeie bogată şi… Nu mai putu continua. Judecătoarea Young zise: — Luăm o pauză de cincisprezece minute.   * * *   Aşezat în fundul sălii tribunalului, Jason Curtis era plin de furie. Nu-i venea să creadă ce spuneau martorii despre Paige. Asta este femeia pe care o iubesc, se gândi el. Femeia pe care am să o iau de soţie. Imediat după ce Paige fusese arestată, Jason Curtis se dusese să o viziteze în închisoare. — O să ne luptăm cu asta, o asigură el. Am să-ţi iau cel mai bun avocat criminalist din ţară. Îi veni în minte imediat un nume, Alan Penn. Jason se dusese să-l vadă. — Am urmărit cazul în ziare, a spus Penn. Presa deja a judecat-o şi a condamnat-o de uciderea lui John Cronin pentru bani. În plus, ea recunoaşte că l-a omorât. — O cunosc, îi spuse Jason Curtis. Crede-mă, e imposibil ca Paige să fi făcut ce-a făcut pentru bani. — Din moment ce ea recunoaşte că l-a omorât, zise Penn, e vorba despre eutanasie. Uciderea din milă este împotriva legii aici, în California, la fel ca şi în majoritatea statelor, dar există sentimente complexe în legătură cu treaba asta. Aş putea face un caz minunat despre o altă Florence Nightingale care a auzit o voce din cer şi toate prostiile astea, dar problema este că doamna pe care o iubeşti a omorât un pacient care i-a lăsat un milion de dolari prin testament. Ce-a fost mai întâi, găina sau oul? A ştiut de milion înainte de a-l omorî sau după aceea? — Paige n-a ştiut nimic despre bani, spuse ferm Jason. Tonul lui Penn era indiferent. — Bine. A fost doar o coincidenţă fericită. Procurorul de district vrea omor calificat şi vrea pedeapsa cu moartea. — Vrei să primeşti cazul? Penn ezită. Era clar că Jason Curtis credea în doctoriţa Taylor. Tot aşa cum Samson credea în Dalila. Îl privi pe Jason şi se gândi: Mă întreb dacă sărmanul fiu de căţea a fost înşelat şi habar n-are. Jason aştepta un răspuns. — Preiau cazul, dacă e conştientă că va fi un urcuş anevoios. Va fi greu de câştigat. Afirmaţia lui Alan Penn s-a dovedit a fi mult prea optimistă.   * * *   A doua zi dimineaţă, când s-a reluat procesul, Gus Venable a chemat un şir de noi martori. O infirmieră depunea mărturie: — L-am auzit pe John Cronin zicând: „Ştiu că voi fi pe masa de operaţie. O să mă omori. Sper să te înhaţe pentru crimă”. Un avocat, Roderick Pelham, se afla în boxa martorilor. Gus Venable întrebă: — Când i-ai spus doctoriţei Taylor despre milionul de dolari din averea lui John Cronin, ce-a zis? — A zis ceva în genul: „Mi se pare amoral. El era pacientul meu”. — A recunoscut că este amoral? — Da. — Dar a fost de acord să ia banii? — A, da. Absolut.   * * *   Alan Penn trecu la interogatoriul încrucişat. — Domnule Pelham, doctoriţa Taylor aştepta vizita dumitale? — Păi, nu, eu… — Nu ai sunat-o să-i spui că John Cronin i-a lăsat un milion de dolari? — Nu, eu… — Deci, când i-ai spus, erai faţă-n faţă cu ea? — Da. — În poziţia de a-i vedea reacţia la această veste? — Da. — Şi când i-ai spus despre bani, cum a reacţionat? — Păi — ea — ea părea surprinsă, dar… — Mulţumesc, domnule Pelhan. Asta-i tot.   * * *   Procesul era acum în cea de-a patra săptămână. Spectatorii şi presa au considerat că procurorul acuzator şi avocatul apărător erau fascinanţi ca apariţii. Gus Venable era îmbrăcat în alb şi Alan Penn în negru, iar amândoi se mişcaseră prin sala tribunalului ca jucătorii într-un joc de şah ucigător şi coregrafic, Paige Taylor fiind pionul ce urma să fie sacrificat. Gus Venable lega capetele firelor. — Dacă permite Curtea, aş vrea să o chem ca martoră pe Alma Rogers. După ce martora lui a depus jurământul, Venable spuse: — Doamnă Rogers, cu ce vă ocupaţi? — Sunt domnişoara Rogers. — Vă rog să mă scuzaţi. — Lucrez la Agenţia de turism Corniche. — Agenţia aranjează călătorii în diverse ţări şi face rezervări la hoteluri şi alte servicii clienţilor ei? — Da, domnule. — Vreau să te uiţi la acuzată. Ai mai văzut-o până acum? — A, da. A venit la agenţia noastră în urmă cu doi sau trei ani. — Şi ce dorea? — Spunea că o interesa o călătorie la Londra şi Paris şi cred că şi la Veneţia. — Întreba de excursii în grup? — A, nu. A spus că vrea totul la clasa întâi, avion, hotel. Şi cred că voia să închirieze şi un iaht. Sala tribunalului amuţise. Gus Venable se duse la masa procurorului şi ridică nişte pliante. — Poliţia a găsit aceste broşuri în apartamentul doctoriţei Taylor. Sunt itinerare de călătorii la Paris, la Londra şi la Veneţia, broşuri cu hoteluri scumpe şi linii aeriene, iar una cuprinde lista închirierilor de iahturi particulare. Se auzi un murmur zgomotos în sala tribunalului. Procurorul deschisese una dintre broşuri. — Aici sunt câteva iahturi, pe o listă de închirieri. Citi cu glas tare. „Christina O… douăzeci şi şase de mii de dolari pe săptămână, plus cheltuielile vasului… Resolute Time, douăzeci şi patru de mii şi cinci sute de dolari pe săptămână… Lucky Dream, douăzeci şi şapte de mii trei sute de dolari pe săptămână”. Se uită în sus. Există un semn făcut în dreptul vasului Lucky Dream. Paige Taylor alesese deja iahtul care costă douăzeci şi şapte de mii trei sute pe săptămână. Nu-şi alesese însă victima, atunci. Am vrea ca acestea să fie notate ca proba materială A. Venable se întoarse spre Alan Penn şi zâmbi. Alan Penn se uită la Paige. Ea se uita în jos spre masă, cu faţa palidă. — Martora e a dumitale. Penn se ridică în picioare, trăgând de timp şi gândind repede. — Cum merg afacerile cu turismul în ultima vreme, domnişoară Rogers? — Poftim? — Am întrebat cum merg afacerile? Corniche e o agenţie mare de turism? — Da, e destul de mare. — Îmi închipui că o mulţime de lume vine să întrebe despre excursii. — A, da. — Aţi spune cam cinci-şase persoane pe zi? — A, nu! Vocea ei era indignată. Stăm de vorbă cu până la cincizeci de persoane pe zi despre aranjamente de călătorie. — Cincizeci de persoane pe zi? Sună impresionant. Şi ziua despre care vorbim a fost în urmă cu doi sau trei ani. Dacă înmulţim cincizeci cu nouă sute de zile, asta înseamnă aproximativ patruzeci şi cinci de mii de persoane. — Presupun că da. — Şi, totuşi, dintre toate aceste persoane îţi aminteşti de doctoriţa Taylor. Parcă aşa spuneai? — Păi, ea şi cele două prietene ale ei erau atât de emoţionate în legătură cu o excursie în Europa! Mă gândeam că era foarte drăguţ. Erau că nişte şcolăriţe. Da, da, îmi amintesc foarte clar despre ele, mai cu seamă pentru că nu arătau că şi-ar putea permite un iaht. — Înţeleg. Toţi cei care vin şi cer o broşură pleacă într-o călătorie? — Ei, desigur că nu. Dar… — Doctoriţa Taylor nu a angajat de fapt o excursie, sau a făcut-o? — Nu. Cu noi, nu. Ea… — Nici cu altă agenţie. Ea a cerut doar să vadă nişte broşuri. — Da. Ea… — Asta nu e acelaşi lucru cu a pleca la Paris sau Londra, nu-i aşa? — Păi, da, dar… — Mulţumesc. Puteţi pleca.   * * *   Venable se întoarse spre judecătoarea Young. — Aş vrea să-l chem ca martor pe doctorul Benjamin Wallace.   * * *   — Doctore Wallace, dumneata răspunzi de administraţie la Spitalul de district Embarcadero. — Da. — Deci, o cunoşti pe doctoriţa Taylor şi activitatea ei? — Da, o cunosc. — Ai fost surprins că doctoriţa Taylor a fost acuzată de crimă? Penn era în picioare. — Obiecţie, doamnă judecătoare. Răspunsul doctorului Wallace ar fi irelevant. — Dacă aş putea explica, întrerupse Venable, ar putea fi foarte relevant, dacă m-aţi lăsa doar… — Bine, să vedem cum se desfăşoară, spuse judecătoarea Young. Dar fără prostii, domnule Venable. — Permiteţi să pun altfel problema, continuă Venable. Doctore Wallace, fiecare medic trebuie să depună jurământul hipocratic, e adevărat? — Da. — Şi o parte a acestui jurământ este — procurorul citi dintr-o hârtie din mâna lui — „că mă voi abţine de la orice act răuvoitor sau de corupţie”. — Da. — Există ceva în ce făcuse în trecut doctoriţa Taylor care te-a făcut să crezi că ea putea încălca Jurământul lui Hipocrate? — Obiecţie. — Se respinge. — Da, există. — Te rog explică despre ce este vorba. — Am avut un pacient, despre care doctoriţa Taylor a decis că are nevoie de o transfuzie de sânge. Familia lui a refuzat să permită lucrul ăsta. — Şi ce s-a întâmplat? — Doctoriţa Taylor a mers înainte şi a făcut oricum pacientului transfuzia. — E legal? — Absolut nu. Doar cu un ordin al tribunalului. — Şi apoi, ce a făcut doctoriţa Taylor? — Ea a obţinut ordinul tribunalului şi a schimbat data acestuia. — Deci, a făcut un act ilegal şi a falsificat evidenţele spitalului ca să Se acopere? — Aşa e. Corect. Alan Penn se uită furios spre Paige. Ce naiba o mai fi ascuns faţă de mine? se întrebă în sinea lui. Dacă spectatorii se aşteptau la vreun semn de emoţie pe faţa lui Paige Taylor care să le arate ceva, au fost dezamăgiţi. E rece ca gheaţa, gândi prim-juratul.   * * *   Gus Venable se întoarse spre judecătoare. — Doamnă judecătoare, după cum ştiţi, unul dintre martorii pe care am sperat să-l chem este doctorul Lawrence Barker. Din nefericire, el mai suferă încă de pe urma efectelor unui atac de cord şi nu poate veni să depună mărturie în sala tribunalului. În schimb, am să pun întrebări unor salariaţi ai spitalului care au lucrat cu doctorul Barker. Penn se ridică. — Obiectez. Nu văd relevanţa. Doctorul Barker nu e aici. Şi nici doctorul Barker nu e judecat aici. Dacă… Venable întrerupse. — Doamnă judecătoare, vă asigur că linia mea de interogatorii este foarte relevantă pentru mărturia pe care tocmai am auzit-o. Are de asemenea legătură cu competenţa acuzatei ca medic. Judecătoarea Young spuse cu scepticism: — O să vedem. Asta e o sală de tribunal, nu e un râu. N-o să accept nici un fel de expediţii de pescuit. Poţi chema martorii dumitale. — Mulţumesc. Gus Venable se întoarse spre aprod. — Aş vrea să-l chem de doctorul Mathew Peterson. Un bărbat elegant, în jur de şaizeci de ani, se apropie de boxa martorilor. Depuse jurământul, iar când se aşeză, Gus Venable zise: — Doctore Peterson, cât timp ai lucrat în Spitalul Embarcadero? — Opt ani. — Şi care este specialitatea dumitale? — Sunt chirurg cardiolog. — Şi în decursul anilor cât ai lucrat la Embarcadero, ai avut ocazia să lucrezi vreodată cu doctorul Lawrence Barker? — A, da. De multe ori. — Ce părere ai despre el? — Aceeaşi ca şi a tuturor celorlalţi. În afară poate de De Bakey şi Cooley, doctorul Barker este cel mai bun chirurg cardiolog din lume. — Ai fost prezent în sala de operaţie în dimineaţa în care doctoriţa Taylor a operat un pacient pe nume… Se prefăcu că se uită pe o hârtie… Lance Kelly? Tonul martorului se schimbă. — Da, am fost acolo. — Vrei să descrii ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea? Doctorul Peterson spuse în silă: — Lucrurile au început să meargă prost. Pierdeam pacientul. — Cum adică „pierdeam pacientul”?… — I se oprise inima. Încercam să-l readucem şi… — S-a trimis după doctorul Barker? — Da. — Şi el a venit în sala de operaţie în timp ce operaţia era în curs? — Spre sfârşit. Da. Dar era prea târziu ca să se mai poată face ceva. N-am mai putut readuce pacientul la viaţă. — Iar doctorul Barker i-a zis ceva doctoriţei Taylor în momentul respectiv? — Eram cu toţii destul de supăraţi şi… — Te-am întrebat dacă doctorul Barker i-a spus ceva doctoriţei Taylor? — Da. — Şi ce anume a spus doctorul Barker? Urmă o pauză, iar în mijlocul pauzei se auzi pocnetul unui tunet afară, de parca ar fi fost vocea lui Dumnezeu. Un moment mai târziu, izbucni furtuna şi ploaia începu să bată pe acoperişul tribunalului. — Doctorul Barker a spus: „L-ai omorât”. Spectatorii deveniră zgomotoşi. Judecătoarea Young bătu cu ciocănelul. — Destul. Sunteţi oameni care trăiţi în caverne? Încă o izbucnire ca asta şi o să staţi cu toţii afară în ploaie. Gus Venable aşteptă ca rumoarea să înceteze. Cu glas scăzut, zise: — Eşti sigur că asta i-a spus doctorul Barker doctoriţei Taylor? „L-ai omorât”? — Da. — Şi ai depus mărturie că doctorul Barker e un om a cărui opinie medicală este valoroasă? — A, da. — Mulţumesc. Asta-i tot, doctore. Se întoarse spre Alan Penn. Martorul e al dumitale. Penn se ridică şi se apropie de boxa martorilor. — Doctore Peterson, eu n-am asistat niciodată la o operaţie, dar îmi închipui că este o încordare uriaşă, mai ales când este ceva atât de serios ca o operaţie pe inimă. — E o mare încordare. — În asemenea momente, câte persoane sunt în sală? Trei sau patru? — A, nu. Totdeauna şase sau mai multe. — Da? — Da. De obicei sunt doi chirurgi, unul care ajută, uneori doi anestezişti, o asistentă medicală şi cel puţin o soră care circulă. — Înţeleg. Deci trebuie să fie mult zgomot şi agitaţie. Oameni care dau instrucţiuni şi altele asemenea. — Da. — Şi am înţeles că e o practică obişnuită să se pună muzică în cursul operaţiei. — Da, este. — Când doctorul Barker a intrat şi a văzut că Lance Kelly era pe moarte, asta probabil că s-a adăugat stării de confuzie. — Păi, toată lumea era ocupată, încercând să salveze pacientul. — Făcând mult zgomot? — Da, era destul zgomot. — Şi, totuşi, în ciuda acestei agitaţii, a zgomotului şi a muzicii, l-ai putut auzi pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor l-a omorât pe pacient? Cu toată agitaţia aia puteai să greşeşti, nu-i aşa? — Nu domnule, nu puteam greşi. — Ce te face atât de sigur? Doctorul Peterson oftă. — Pentru că eram chiar lângă doctorul Barker când a spus asta. Nu mai avea nici o ieşire elegantă. — Nu mai am întrebări. Cazul se destrăma şi el nu putea face nimic în legătură cu asta. Şi era pe cale să se înrăutăţească şi mai mult.   * * *   Denise Berry apăru în boxa martorilor. — Eşti soră medicală la Spitalul Embarcadero? — Da. — De cât timp lucrezi acolo? — De cinci ani. — În acest timp, ai auzit vreo discuţie între doctoriţa Taylor şi doctorul Barker? — Sigur. De multe ori. — Poţi reproduce una dintre ele? Sora Berry se uită la doctoriţa Taylor şi ezită. — Ei, doctorul Barker putea fi foarte tăios. — Nu asta te-am întrebat, soră Berry. Ţi-am cerut să ne reproduci unele lucruri deosebite pe care doctorul Barker le-a spus doctoriţei Taylor. Urmă o pauză lungă. — Odată a zis că e incompetentă şi… Gus Venable se prefăcu surprins. — L-ai auzit pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor este incompetentă? — Da, domnule. Dar el întotdeauna… — Ce alte comentarii l-ai auzit făcând despre doctoriţa Taylor? Martora nu voia să vorbească. — Nu-mi mai amintesc. — Domnişoară Berry, ai depus jurământ. — Odată, l-am auzit spunând… Restul frazei a fost o bâlbâială. — Nu te putem auzi. Vorbeşte mai tare. Ce l-ai auzit spunând? — A zis că… că el n-ar lăsa-o pe doctoriţa Taylor să-i opereze câinele. Se auzi un gâfâit colectiv în sala tribunalului. — Dar sunt sigură că a vrut doar… — Cred că putem să presupunem cu toţii ce a vrut să înţeleagă doctorul Barker prin ce a spus. Toţi ochii erau îndreptaţi spre Paige Taylor.   * * *   Acuzaţiile procurorului împotriva lui Paige păreau copleşitoare. Totuşi, Alan Penn avea reputaţia că era un maestru magician al sălii de tribunal. Acum era rândul lui să prezinte cazul apărării. Mai putea oare să scoată un alt iepure din pălărie?   * * *   Paige Taylor era în boxa martorilor şi Alan Penn îi punea întrebări. Acesta era momentul aşteptat de toţi. — Doctore Taylor, John Cronin a fost pacientul dumitale? — Da, a fost. — Şi ce sentimente aveai faţă de el? — Îmi plăcea. Ştia cât era de bolnav, dar era foarte curajos. A fost operat pentru o tumoare cardiacă. — Dumneata ai făcut operaţia? — Da. — Şi ce ai găsit în cursul operaţiei? — Când i-am deschis pieptul, am descoperit că avea un melanom care făcuse metastaze. — Cu alte cuvinte, un cancer care se răspândise în tot corpul. — Da. Metastazase prin intermediul glandelor limfatice. — Asta însemnând că nu mai era nici o speranţă pentru el? Nici o măsură extremă n-ar fi putut să-l facă din nou sănătos? — Nici una. — John Cronin a fost conectat la un aparat de menţinere a vieţii? — Corect. — Doctore Taylor, ai administrat în mod deliberat o doză fatală de insulina ca să pui capăt vieţii lui John Cronin? — Da. Se auzi brusc un zumzet în sala tribunalului. E cu adevărat rece, se gândi Gus Venable. Face să sune de parcă i-ar fi dat o ceaşcă cu ceai. — Vrei să spui juriului de ce ai pus capăt vieţii lui John Cronin? — Pentru că mi-a cerut-o. M-a implorat. A trimis după mine în miezul nopţii, când avea dureri îngrozitoare. Medicamentele pe care i le dădeam nu mai acţionau. Vocea ei era liniştită. A spus că nu mai voia să sufere. Moartea era la depărtare de câteva zile. M-a implorat să pun capăt suferinţei. Iar eu am făcut asta. — Doamnă doctor, ai avut vreun moment de jenă că-l laşi să moară? Vreun sentiment de vinovăţie? Doctoriţa Paige Taylor negă din cap. — Nu. Dacă aţi fi putut vedea… Nu era, pur şi simplu, nici un motiv să-l las să continue să sufere. — Cum i-aţi administrat insulina? — I-am injectat-o intravenos. — I-a provocat asta vreo durere în plus? — Nu. Pur şi simplu a adormit. Gus Venable era în picioare. — Obiecţie! Cred că acuzata vrea să spună că a adormit de tot, a murit! Eu… Judecătoarea Young trânti ciocănelul pe masă. — Domnule Venable, nu respecţi ordinea. O să ai ocazia să interoghezi încrucişat martora. Stai jos. Procurorul se uită la juriu, clătină din cap şi se aşeză. — Doctore Taylor, când i-ai administrat insulina lui John Cronin, ştiai că el te-a trecut în testament cu un milion de dolari? — Nu. Am rămas uluită când am auzit asta. Ar trebui să i se lungească nasul, se gândi Gus Venable. — N-aţi discutat niciodată despre bani sau cadouri şi nu i-ai cerut niciodată ceva lui John Cronin? O uşoară roşeaţă îi apăru în obraji. — Niciodată! — Dar eraţi în termeni prieteneşti cu el? — Da. Când un pacient este atât de bolnav, relaţia doctor — pacient se schimbă. Discutam problemele lui de afaceri şi problemele de familie. — Dar nu aveai nici un motiv să te aştepţi la ceva de la el? — Nu. — Ţi-a lăsat banii aceştia pentru că ajunsese să te respecte şi să aibă încredere în dumneata. Mulţumesc, doamnă doctor Taylor. Penn se întoarse spre Gus Venable. — Martora e a dumitale. În timp ce Penn se întorcea la masa apărării, Paige Taylor se uită spre fundul sălii tribunalului. Jason stătea acolo, încercând să arate încurajator. Alături de el era Honey. Un străin stătea alături de Honey pe locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Kat. Dacă ar mai fi fost în viaţă. Dar Kat e moartă, se gândi Paige. Eu am ucis-o şi pe ea. Gus Venable se ridică şi, încet, se apropie de boxa martorilor. Se uită spre rândurile presei. Toate locurile erau ocupate şi reporterii erau ocupaţi să noteze. Am să vă dau ceva ce să scrieţi, se gândi Venable. El stătu în faţa acuzatei un moment prelungit, studiind-o. Apoi spuse cu voce normală: — Doctore Taylor… John Cronin a fost primul pacient pe care l-ai omorât la Spitalul de district Embarcadero? Alan Penn era în picioare, furios. — Doamnă judecătoare, eu… Judecătoarea Young bătuse deja cu ciocănelul. — Obiecţia se aprobă! Se întoarse spre cei doi avocaţi. — Vom avea o pauză de cincisprezece minute. Vreau să ne vedem în biroul meu.    * * *   Când cei doi avocaţi fură în biroul ei, judecătoarea Young se întoarse spre Gus Venable. — Ai urmat Facultatea de drept, nu-i aşa, Gus? — Îmi pare rău, doamnă judecătoare, eu… — Ai văzut cumva un cort acolo? — Cum aţi spus? Vocea ei era ca o plesnitură de bici. — Sala mea de tribunal nu e circ şi nu am de gând să te las să o transformi în aşa ceva. Cum îndrăzneşti să pui o întrebare ca asta? — Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Am să reformulez întrebarea şi… — Ai să faci mai mult decât atât! zise judecătoarea Young. Ai să-ţi revizuieşti atitudinea. Te avertizez, dacă mai faci un tur de forţă ca ăsta, declar procesul nedrept. — Da, doamnă judecător.   * * *   Când se întoarseră în sala tribunalului, judecătoarea Young spuse juriului: — Juriul nu va ţine seama deloc de ultima întrebare a procurorului. Se întoarse spre procuror. — Puteţi continua. Gus Venable se duse din nou spre boxa martorilor. — Doctore Taylor, trebuie să fi fost foarte surprinsă când ai fost informată că bărbatul pe care l-ai omorât ţi-a lăsat un milion de dolari. — Obiecţie! Alan Penn era în picioare. — Se admite. Judecătoarea Young se întoarse spre Venable. — Îmi pui la încercare răbdarea. — Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Se întoarse din nou spre martoră. — Trebuie să fi fost în termeni foarte prieteneşti cu pacientul dumitale, vreau să spun că nu în fiecare zi un om aproape total străin ne lasă un milion de dolari, nu-i aşa? Paige Taylor roşi uşor. — Prietenia noastră era în contextul unei legături doctor-pacient. — Nu a fost ceva mai mult decât atât? Un bărbat nu-şi taie din testament soţia şi familia iubită ca să lase un milion de dolari unei străine fără să aibă un motiv temeinic. Discuţiile acelea pe care pretinzi că le-ai avut cu el despre problemele lui de afaceri… Judecătoarea Young se aplecă înainte şi spuse ameninţător. — Domnule Venable… Procurorul ridică mâinile cu un gest de predare. Se întoarse din nou spre acuzată. — Deci, dumneata şi John Cronin aţi avut o convorbire prietenească. Ţi-a spus lucruri personale despre el şi te plăcea şi te respecta. Ai spune că e un rezumat corect, doamnă doctor? — Da. — Şi pentru asta ţi-a dat un milion de dolari? Paige se uită prin sala tribunalului. Ea nu spuse nimic. Nu avea nici un răspuns. Venable o porni înapoi spre masa procurorului, apoi, brusc, se întoarse din nou cu faţa spre acuzată. — Doctore Taylor, ai mărturisit mai devreme că nu ai avut idee că John Cronin o să-ţi lase bani sau că-şi va şterge familia din testament. — Corect. — Cât câştigă un medic rezident la Spitalul de district Embarcadero? Alan Penn era în picioare. — Obiecţie! Nu văd… — E o întrebare valabilă. Martora poate răspunde. — Treizeci şi opt de mii de dolari pe an. Venable interveni: — Nu e prea mult în zilele astea, nu-i aşa? Şi din astea mai sunt reţineri, taxe şi cheltuieli pentru trai. N-ar rămâne destul pentru o excursie luxoasă în vacanţă, să zicem la Londra, sau Paris, sau Veneţia, nu-i aşa? — Presupun că nu. — Nu. Deci nu ai plănuit să faci o asemenea vacanţă pentru că ştiai că nu-ţi puteai permite. — Asta e corect. Alan Penn era din nou în picioare. — Doamnă judecătoare… Judecătoarea Young se întoarse spre procuror. — Unde ne duce asta, domnule Venable? — Vreau doar să stabilesc că acuzata nu putea să plănuiască o călătorie luxoasă fără să capete banii de la cineva. — A răspuns deja la întrebarea asta.   * * *   Alan Penn ştia că trebuia să acţioneze. Inima nu-i dădea ghes, dar se apropie de boxa martorilor cu buna dispoziţie a unui bărbat care tocmai a câştigat la loterie. — Doctore Taylor, îţi aminteşti că ai luat acele broşuri turistice? — Da. — Plănuiai să faci o călătorie în Europa sau să închiriezi un iaht? — Bineînţeles că nu. Totul a fost o glumă, un vis imposibil. Prietenele mele şi cu mine ne-am gândit că asta ne va ridica moralul. Eram foarte obosite şi… în momentul acela ni s-a părut o idee bună. Vocea ei dispăru. Alan Penn se uita pe furiş la juriu. Feţele lor exprimau pură neîncredere.  

Mostenire blestemata de Sidney Sheldon Prolog     1937   Când bunicul Lysandrei, Mandarinul Lai Tsin, a ştiut că nu mai are mult de trăit pe acest pământ, a luat-o cu el pentru a vizita Hong-Kong-ul. Avea 70 de ani, sau poate chiar mai mult, era scund, slab şi foarte demn, cu o piele asemănătoare pergamentului, cu pomeţii proeminenţi şi ochii negri lucioşi, migdalaţi. Lysandra avea 7 ani, un păr de culoarea aurului, cârlionţat, ce îi trecea peste umeri ca o cascadă; avea ochii ca două boabe de safir şi tenul delicat, dar nu i se părea ciudat că nu era deloc asemănător cu al lui. El era Bunicul, iar ea, Lysandra; era cât se poate de simplu. — Sunt un om bătrân, a spus el, în timp ce avionul se înălţa greoi de pe aeroportul din Manilla, în ultima parte a călătoriei. Nu voi avea onoarea să te urmăresc de-a lungul drumului tău în viaţă, ca femeie. Îţi dau tot ceea ce ţi-ai putea dori pe pământ, bogăţii, putere şi succes, în speranţa că viaţa îţi va fi binecuvântată de fericire. Ţi-am spus totul, Lysandra, cu excepţia unui singur Adevăr. Acest Adevăr este secretul meu. Este scris şi încuiat în safe-ul meu personal din biroul din Hong Kong. Numai când deznădejdea te va copleşi, iar calea de urmat ţi se va părea neclară, va trebui să-l citeşti. Şi dacă acea zi va veni, Nepoată, atunci mă rog ca acest Adevăr al meu să te ajute să alegi drumul cel bun spre fericire şi sper că mă vei ierta. Lysandra încuviinţă mirată: câteodată Mandarinul era foarte confuz, dar ea îl iubea atât de mult, încât acele „adevăruri” nu păreau nici pe departe atât de importante faţă de faptul că el o alesese pe ea să-i fie însoţitoare. Când ajunseră la Hong Kong, au fost conduşi imediat la Repulse Bay, în minunata casă albă, ce domina împrejurimile, unde au fost primiţi de o mulţime de servitori chinezi cu încălţări moi, care nu conteneau să admire extraordinarul păr blond şi ochii albaştri ai fetei, precum şi statura impunătoare a bătrânului. După ce s-au refăcut cu băi şi mâncare, Mandarinul a cerut să-i fie adus automobilul, un elegant Rolls Royce de culoare verde, şi a condus-o pe Lysandra la reşedinţa Lai Tsin, o clădire dominantă, ca un pilon, ce făcea delimitarea între blocurile din Queens şi Des Voeux Roads. Luând copilul de mână, Mandarinul i-a arătat leii de bronz de-o parte şi de alta a intrării, magnificul hol de la intrare, cu pereţii şi pardoseala de marmură diferit colorată, coloanele înalte, statuetele din jad, mozaicurile şi sculpturile. Apoi a intrat, împreună cu ea, în fiecare birou, prezentând-o fiecărui membru al personalului, de la cel mai mic om de serviciu până la cel mai mare taipan din puternicul imperiu Lai Tsin. Lysandra i-a salutat respectuos pe fiecare, fără să spună ceva şi ascultând cu atenţie în timp ce era instruită de bunicul său. La sfârşitul zilei, ochii ei erau osteniţi şi fără expresie, dar încă nu se terminase totul. Ignorându-şi şoferul, Mandarinul a chemat o ricşă şi urmaţi încet de elegantul automobil, ei au parcurs străzile aglomerate. Omul cu ricşa şi-a făcut cu uşurinţă drum printr-un labirint de alei înguste spre cheiurile ponosite, lăsându-l pe şofer cu maşina cu mult în urmă. În sfârşit, după un ceas care Lysandrei i se păru o eternitate, se opri în faţa unei uşi de lemn, acoperită cu o tablă ruginită. Ea-şi privi bunicul întrebător, păşind afară din ricşă şi ţinându-l de mână. — Vino, Micuţă Nepoată, spuse el calm, acesta este locul pentru care am făcut atâta drum. De aici începe întreaga avere a imperiului Lai Tsin. Ea îi ţinea mâna strâns, în timp ce mergea spre uşa de lemn dărăpănată, observând că, deşi i se părea a fi şubredă, aceasta era prinsă într-o mulţime de balamale şi închisă cu lacăte solide. Structura fusese acoperită cu zidărie şi reparată cu lemn de curând, iar ferestrele mici, aşezate în partea de sus a clădirii, aveau zăbrele metalice ascuţite. — Numai focul poate distruge acest „godown” Lai Tsin, a spus Mandarinul cu o voce caldă şi tainică, şi asta nu se va întâmpla niciodată. Lysandra ştia că vechiul depozit nu va arde niciodată, pentru că ghicitoarea, cu care el se sfătuia în fiecare săptămână, îi spusese cu mult timp în urmă că, deşi vor fi incendii, nimic din ce-i aparţinea lui nu va mai fi vătămat. Mandarinul a bătut uşor în uşa de lemn de două ori. După câteva secunde s-au auzit zăvoarele deschizându-se şi poarta s-a deschis încet înspre interior. Un chinez zâmbitor de vreo patruzeci de ani făcu o plecăciune adâncă în timp ce-i poftea să intre. — Onorabile Tată, te rog intră cu Micuţa Nepoată, a spus el în limba chineză. Faţa Mandarinului s-a luminat de un zâmbet când l-a îmbrăţişat pe bărbat, apoi amândoi s-au dat puţin înapoi şi s-au cercetat reciproc. — Mă bucur să te văd, a spus Mandarinul, dar din tristeţea ochilor lui, amândoi au ştiut că era pentru ultima oară. — Acesta este fiul meu, Philip Chen, i-a spus el Lysandrei. Îl numesc „fiul meu” pentru că a venit în familia noastră pe când era chiar mai mic decât tine. Era orfan şi pe lângă asta tânăr şi needucat şi a devenit ca propriul meu copil. Acum este Compradorul meu. Are grijă de toate afacerile imperiului Lai Tsin aici, în Hong Kong, şi este singurul om din lume în care am încredere. Ochii albaştri ai Lysandrei s-au mărit, şi ea şi-a întors privirea stăruitoare, interesată, înapoi spre bărbatul ce-i primise, în timp ce Mandarinul a luat-o de mână şi au traversat împreună depozitul lung şi îngust. Interiorul era gol şi prăfuit, luminat doar de un singur bec fără abajur ce se legăna uşor, la capătul unui fir lung. Lysandra străpungea cu privirea înfricoşată colţurile întunecate, şi deodată a sărit înapoi, când ochii ei au întâlnit o altă pereche de ochi; dar nu erau ai vreunui şobolan sau ai vreunui dragon înspăimântător, aşa cum s-ar fi aşteptat; erau ai unui băieţel chinez. Philip Chen a spus atunci plin de mândrie: — Domnule, am onoarea să vă prezint pe fiul meu, Robert. Băiatul făcu o plecăciune adâncă, în timp ce bătrânul îl studia. — Când te-am văzut ultima oară, aveai trei ani, spuse Mandarinul în şoaptă, şi acum ai zece – aproape un adolescent. Privirea-ţi este fermă, iar fruntea lată. Vei fi îndreptăţit să moşteneşti aceeaşi încredere acordată tatălui tău până acum. Lysandra l-a privit insistent, curioasă; era scund şi îndesat, cu braţele şi picioarele puternice şi musculoase; era îmbrăcat în stil western, cu pantaloni de postav în dungi de culoare crem, cămaşă albă şi un jerseu cenuşiu cu emblema şcolii pe el. Când Mandarinul s-a întors, ochii curioşi ai băiatului, pe jumătate ascunşi în spatele ochelarilor rotunzi cu ramă metalică, i-au întâlnit pe ai ei pentru o clipă. Apoi a făcut o plecăciune şi s-a întors pentru a-şi urma tatăl şi pe Mandarin spre uşă. — Speram să vă avem oaspeţi astăzi, spuse Philip trist, dar sunteţi atât de obosiţi. — Că te-am văzut fie şi aceste câteva momente, pentru mine a fosf suficient, a replicat Lai Tsin, în timp ce Philip îşi lăsase capul pe umărul său într-o îmbrăţişare de despărţire. Îţi mulţumesc pentru că îmi eşti un atât de bun fiu, şi te rog să conduci mai departe familia Lai Tsin şi afacerile ei, aşa cum ai făcut-o întotdeauna, chiar dacă eu nu voi mai fi aici. — Ai cuvântul meu, Onorate Tată. Philip s-a retras, iar faţa i s-a înăsprit, încercând cu efort să-şi ascundă emoţiile. — Atunci pot muri liniştit, a răspuns Mandarinul în şoaptă, şi luând-o pe Lysandra de mână s-a îndreptat încet spre ricşa ce îi aştepta. În timp ce traversau înapoi strada îngustă, i-a atras atenţia fetei să privească în spate, la vechiul „godown” de lemn. — Trebuie să nu ne uităm niciodată începuturile umile, i-a spus cu voce blândă. Dacă uităm, am putea crede că suntem prea deştepţi, prea bogaţi sau prea importanţi, şi asta va aduce „joss”, nenoroc în familie. O comoară delicată de cadouri din partea mai multor parteneri de afaceri ai Mandarinului o aştepta pe Lysandra la întoarcerea în clădirea mare de pe Repulse Bay. În timp ce desfăcea pachetele şi exclama încântată la fiecare colier de perle perfecte şi la fiecare figurină minunat sculptată în jad, la rochiile de mătase şi evantaiele pictate, el a avertizat-o din nou: — Ţine minte, aceşti oameni ţi-au făcut cadouri pentru că eşti o Lai Tsin şi nu pentru că-ţi sunt prieteni. Mulţi ani după aceea Lysandra a avut motive să-şi amintească vorbele lui. În sfârşit, când Mandarinul zăcea între viaţă şi moarte, într-o zi friguroasă de octombrie în San Francisco, numai Francie, minunata femeie din vest, recunoscută ca fiindu-i concubină a avut dreptul să-i fie alături. I-a spălat fruntea înfierbântată cu pânze reci, i-a ţinut mâinile într-ale ei şi i-a şoptit cuvinte de alinare. El a deschis ochii şi a privit-o lung şi tandru. — Ştii ce ai de făcut? A şoptit el. Ea încuviinţă: — Ştiu! O lumină plină de pace i-a traversat faţa şi apoi s-a stins. Osemintele Mandarinului Lai Tsin n-au fost trimise înapoi în China pentru a fi îngropate lângă cele ale strămoşilor lui, aşa cum era obiceiul. În schimb, Francie a închiriat un splendid iaht alb pe care l-a împodobit festiv cu ghirlande roşii. Însoţită doar de Lysandra, ce purta haine de doliu albe, i-a împrăştiat cenuşa undeva departe în golful San Francisco. Era ceea ce-şi dorise Mandarinul.   Partea întâi Francie & Annie   Capitolul 1 1937 Marţi, 3 octombrie Annie Aysgarth era o femeie scundă şi durdulie, cu ochi căprui şi expresivi, păr şaten strălucitor, tuns după ultima modă şi pieptănat cu cărare pe mijloc. „Adunat pentru zile negre”, era vorba ei. Avea cincizeci şi şapte de ani şi era prietena lui Francie Harrison de peste treizeci de ani, şi ştia tot ceea ce putea ştii despre ea. Annie era proprietara hotelului de lux „Aysgarth Arms” din Union Square, pe care-l şi conducea. Era atât de repezită ca un câine temer, încăpăţânată ca un catâr şi bună la inimă ca o ciocolată cu frişcă. Era de altfel şi preşedinta corporaţiei internaţionale de hoteluri Aysgarth, o filială a marii corporaţii Lai Tsin, ce avea hoteluri în şase ţări. Pentru o fetişcană din Yorkshire, Annie Aysgarth ajunsese departe. A trecut repede prin coridoarele mochetate şi aglomerate ale hotelului ei din San Francisco, uitându-se în holul tip Dale, aşa cum o făcea în fiecare zi, fíe iarnă, fíe vară, să vadă dacă focul ardea în uriaşul şemineu elizabetan din piatră, şi dacă chelnerii în jachete stacojii de vânătoare şi pantaloni de călărie erau pregătiţi să îndeplinească imediat cerinţele oaspeţilor, cu coniac sau cafea. A verificat barul din crom şi malachit, salutându-i pe cei cinci barmani ocupaţi, mulţumită de starea lucrărilor, ca de obicei; peste tot era plin de tinerii bogaţi şi strălucitori din oraş. S-a plimbat apoi agale prin opulenta sufragerie poleită cu oglinzi, oprindu-se din loc în loc pentru a schimba câte o amabilitate cu mesenii cunoscuţi sau pentru a saluta câte o figură familiară. A zâmbit când a auzit din întâmplare obişnuitele şoapte despre faptul că ea trebuia să fie faimoasa Annie Aysgarth, că acesta era primul ei hotel şi favoritul ei, că era o femeie ce arăta al naibii de bine şi care valora milioane, spuneau ei. Simţurile ei erau atât de ascuţite după toţi aceşti ani, încât ar fi remarcat şi dacă o carpetă ar fi fost deplasată doar cu un centimetru de la locul ei, o scrumieră negolită sau un client care aştepta prea mult să i se onoreze comanda, îşi iubea hotelul; practic îl construise cu propriile mâini, ridicându-l de la zece camere la două sute. Ştia fiecare centimetru şi cunoştea cum funcţionează, de la kilometrii de cablu electric, până la complicatul sistem de încălzire prin aburi. Îţi putea spune cu precizie câte cearşafuri erau în camerele de la fiecare etaj şi câte kilograme de carne de vită de primă calitate comandase bucătarul-şef în acea săptămână, câţi chelneri de room-service erau în tură în acea noapte, şi numele oaspeţilor care se perindaseră pe-aici. Ea personal le spusese muncitorilor de la spălătoria de la subsol cât de mult apret ar fi trebuit să folosească pentru feţele de masă din damasc roz şi de asemenea cameristelor, cum să cureţe căzile de baie. Ea personal alesese culorile, materialele şi mobila pentru fiecare din cele douăzeci de apartamente şi supraveghease decorarea întregului hotel, alegând stilul de interior englezesc pentru camerele comune şi modemul stil Art Deco verde, cu decor de oglinzi argintate pentru bar. Întotdeauna supraveghea meniurile, iar vinurile şi cafeaua cumpărate erau mereu pe gustul ei. Niciodată „Aysgarth Arms” nu fusese lăsat pe mâna unui manager oarecare. Annie era obsedată de curăţenie şi calitate, şi conducea frumosul hotel aşa cum condusese şi treburile în casa tatălui ei din Yorkshire, atâţia ani pierduţi. Satisfăcută că totul era aşa cum trebuia să fie, se întoarse pe holul de marmură, şi cu micuţa cheie de aur deschise uşa liftului personal care o ducea direct la mansardă. Zâmbi cu plăcere, în timp ce liftul o purta încet în sus, întrebându-se de ce oamenii considerau că e un lucru rău să trăieşti în lux. Liftul se opri, uşa se dădu în lături, iar ea intră în lumea ei. Lăsând haina de catifea să cadă pe un scaun, se îndreptă direct spre fereastră, aşa cum o făcea mereu. Mansarda începea de la etajul douăzeci, şi de la vitrine până la camera ei era o înălţime de circa optzeci de metri, iar priveliştea oraşului noaptea era minunată. Traficul era intens pe străzile de jos, dar aici, sus, totul era tăcut, iar oraşul se desfăşura în faţa ei într-un milion de puncte de lumină strălucitoare. Ea zâmbi cu satisfacţie, încântată de faptul că toate acestea îi dădeau aceeaşi emoţie de fiecare dată, ca şi cum ar fi văzut totul pentm prima oară. Apoi se întoarse şi privi în jurul ei zâmbind. Dorise ca propria ei casă să fie diferită faţă de orice văzuse înainte şi consultase un cunoscut decorator de interioare. Decoratorul, o femeie slabă şi urâtă, era talentată, iar Annie era deasemenea talentată, plină de succes, extrem de plăcută, aşa că se plăcură imediat. — Priveşte-mă! Îi ceru Annie luând o poziţie drumatică în mijlocul camerei imense şi goale. Poate că arăt mică, plinuţă, cu părul castaniu, o femeie de o anumită vârstă, tipică din Yorkshire, dar înlăuntrul meu mă simt înaltă, blondă şi strălucitoare. Şi cu zece ani mai tânără. Pentru acest tip de femeie vreau să faci designul apartamentului. Decoratoarea zâmbi şi spuse că ştia exact ce dorea Annie, şi cree un apartament în alb şi argintiu, mătase şi satin, sticlă şi cristal, exact ca în filmele hollywoodiene. Podelele erau placate cu marmură albă şi acoperite cu covoare din pluş crem, enormele ferestre erau acoperite de sute de metri de draperii din mătase crem, pereţii erau plini de oglinzi şi ornamentaţi cu aplice de argint filigranat, canapelele opulente erau acoperite cu brocart alb, mai erau măsuţe din sticlă şi alabastru, lămpi de crom şi cristal şi lămpi cu abajururi de mătase. Patul uriaş al lui Annie avea o tapiţerie de satin crem şi privindu-l Annie spusese în glumă că semăna cu o tartă. Restul dependinţelor erau zugrăvite-n alb şi dotate cu vaze mari pe care ea le ţinea umplute cu trandafiri albi indiferent de anotimp. Decoratoarea îi spusese că folosise cel puţin cincizeci de nuanţe de alb pentru a crea efectul acesta şi întreg apartamentul îi conferea lui Annie un sentiment de lumină, lux şi bunăstare, în contrast cu sentimentul acela apăsător al maroniului şi al carpetelor turceşti din tinereţea ei. Şi deasemenea, ştia că nu ar fi avut nimic din toate acestea dacă nu erau Mandarinul şi Francie. Şi bineînţeles Josh, care a fost începutul tuturor acestor lucruri. Era destinul, şansa întâmplătoare – aşa cum ei denumeau destinul în Yorkshire, dar acum toate i se păreau atât de îndepărtate de locul care-i fusese casă timp de douăzeci şi şase de ani. Dar în acea seară nu se gândea la trecutul ei, nici la somptuosul decor, şi nici la priveliştea minunată a oraşului noaptea. Se gândea la Francie. Luând o copie a ziarului Chronicle, se adânci în sofa, recitind o coloană pe care o citise deja de zeci de ori în acea zi. Avea titlul „Moartea Mandarinului Lai Tsin”. „Misteriosul om de afaceri de notorietate, „Mandarinul” Lai Tsin, a murit ieri la vârsta estimată de şaptezeci de ani, deşi se pare că nimeni nu-i ştie vârsta cu exactitate. Se spune că s-a născut într-un mic sat de pe malurile fluviului Yangtze din China şi nimeni nu ştie deasemenea cum a ajuns în Statele Unite, doar că a sosit în San Francisco la începutul secolului, încropindu-şi prima avere ca negustor, folosind sistemul de rotaţie a creditului. A avut o legătură scandaloasă cu Francesca Harrison, fiica milionarului din Nob Hill, Harmon Harrison, fondatorul uneia din cele mai importante bănci ale noastre, un om de primă mărime al San Francisco-ului, ce i-a permis Mandarinului să penetreze zone impracticabile chinezilor în acele zile. Francie Harrison a supravegheat toate legăturile de afaceri ale lui Lai Tsin, atât în Statele Unite, cât şi în Hong Kong, şi mulţi au spus că ea era forţa călăuzitoare ce l-a transformat pe Mandarin în Milionar. Lai Tsin a fost generos cu averea lui, a creat fundaţii pentru finanţarea şcolilor în favoarea copiilor chinezi, acordând burse şcolilor şi universităţilor naţiunii lui şi a construit spitale şi orfelinate. S-a spus că-şi ia revanşa pentru copilăria lui deprimantă şi lipsa de educaţie. Dacă e aşa, n-a reuşit să-şi ia nici o diplomă de la vreun colegiu pe care l-a fondat şi nici n-a fost membru în consiliul vreunei şcoli sau spital. Mandarinul nu era o persoană publică, viaţa lui în afara legăturii lui foarte cunoscute cu aşa numita „concubină” a rămas un secret. Dar cel mai mare secret este dacă tânăra şi încă frumoasa Francesca Harrison va moşteni averea lui, şi la cât se ridică aceasta. San Francisco aşteaptă cu răsuflarea tăiată să afle un nou episod din epopeea celui mai misterios, notoriu şi bogat om al oraşului.” Annie se întreba dacă Francie citise asta şi cât de mult o duruseră cuvintele. Nu se aşteptase ca Mandarinul să aibă parte de o înmormântare de tipul celeia pe care o avusese şi deşi îl cunoştea şi îl iubea la fel de mult ca Francie, înţelesese că era o ultimă dorinţă a bătrânului, un fel personal de a spune adio. Aruncând nerăbdătoare ziarul pe podea, ridică telefonul, sună la recepţie şi ordonă să i se aducă Packard-ul verde-închis în faţa hotelului. Îşi aruncă o haină de catifea moale pe umeri, introduse exemplarul ziarului în buzunar şi luă liftul înapoi spre hol, oprindu-se pentru a schimba câteva cuvinte cu managerul de serviciu. — Senatorul şi doamna Wingate au plecat deja? Întrebă ea trăgându-şi mănuşile. — Da, doamnă, în urmă cu aproape o jumătate de oră. Strecurându-se prin uşile de sticlă, l-a salutat pe portar şi urcîndu-se la volanul micului Packard verde, Annie era sigură de un singur lucru. Nu-i va spune celei mai bune prietene, Francie, faptul că Buck Wingate era în oraş însoţit de soţia sa Maryanne, şi că ei cinaseră în seara aceea cu fratele vitreg al lui Francie, Harry. Ah Fong, servitorul chinez care era în serviciul lui Francie de peste douăzeci de ani, i-a deschis uşa şi i-a spus că Francie era la etaj, încercând s-o aline pe Lysandra. — Spune-i să nu se grăbească din cauza mea, o voi aştepta, îi comunică Annie traversând holul spre micuţa cameră de zi a lui Francie. Şi-a turnat singură un pahar de coniac, s-a aşezat comod şi a privit împrejur, cântărind totul din priviri. Casa avea trei săli mari de recepţii, ca şi o bibliotecă ticsită de mai mult de douăzeci de mii de cărţi şi de studiile Mandarinului – la fel de pustie şi austeră ca o chilie de călugăr. Dar micuţa cameră a lui Francie era feminină şi frumoasă. Tablourile pe care ea le culesese din toată lumea umpleau spaţiul de pe pereţi, o colecţie de jad alb era încrustată într-un cabinet de lemn de tip Sheraton, iar cărţi şi reviste zăceau împrăştiate pe scaune şi mese. Carpetele vechi erau în stilul Imperiului Otoman, iar draperiile grele de mătase aurie cădeau în falduri împotrivindu-se parcă nopţii din San Francisco. S-a uitat în sus întrebător, în timp ce uşa s-a deschis şi Francie a intrat înăuntru. — Lysandra a adormit în sfârşit, spuse ea oftând. O să-i lipsească mult, Annie. — N-o să-i simţim cu toţii lipsa? Spuse Annie tristă. Sunt mulţi cei care-i sunt recunoscători. A fost un om minunat. Îi zvârli apoi ziarul lui Francie. — Ai citit asta? Este din Chronicle – dar este la fel ca în toate celelalte. — L-am citit. Annie o urmări pe Francie îngrijorată; arăta calmă şi liniştită, dar minunata ei faţă în formă de inimă îşi pierduse culoarea şi observă că mâinile îi tremurau în timp ce lua cu grijă ziarul şi îl punea undeva pe masă. S-a gândit că Francie era la fel de minunată ca în ziua în care a cunoscut-o, ochii ei albaştri erau întunecaţi de tristeţe, dar aveau încă aceeaşi intensitate hipnotică a safirului, ca în tinereţe. Părul ei lung de aur era prins în sus cu piepteni scânteietori, preţioşi, şi încolăcit într-un coc la spate, iar rochia albă din crepe-de-Chine fină îi accentua silueta zveltă şi graţioasă. — Ţi-ar prinde bine un pahar de coniac, îi sugeră Annie, adăugând deschis: Nu arăţi prea bine. Francie dădu din umeri. Refuzând coniacul, se afundă înapoi în pernele moi de pe canapea. — L-am rugat să nu-mi lase mie banii, a spus ea. Am mai mult decât pot cheltui, fără să socotim casa asta şi ferma. I-a lăsat mult moştenire clanului lui Chen, şi un important cont – zece milioane de dolari, dar marea majoritate a averii lui a lăsat-o Lysandrei. O avere personală de trei sute de milioane de dolari şi o afacere ce valorează cel puţin încă de trei ori pe atât. Îşi trecu degetele peste şiragul de perle enorme de la gât, îngrijorată. Clădirea de pe Repulse Bay şi toate comorile sale de artă, precum şi antichităţile preţioase sunt donate Hong Kong-ului ca muzeu de artă, cu o dotare pentru viitoare achiziţii. Şi bineînţeles, Fundaţia Mandarinului este deja autonomă. Annie privi şocată. — N-am realizat până acum cât de mulţi bani avea. Adică vreau să spun, ştiam că era bogat... dar... — Oh, Annie, exclamă Francie, ochii ei albaştri umplându-se de durere, cel mai trist lucru este că aceştia nu l-au ajutat să-şi cumpere ceea ce şi-a dorit cu adevărat. O educaţie, cultură şi acceptarea lui în sânul societăţii. Strada a fost cea care i-a dat experienţa vieţii, dar cultura a obţinut-o prin instinctul lui către frumos. Dar n-a fost acceptat niciodată. Mă învinuesc pentru asta. Dacă nu existam eu în viaţa lui, măcar chinezii l-ar fi acceptat. — Aici poate că ai dreptate, perora Annie, dar societatea din San Francisco n-ar fi făcut-o niciodată. Şi asta este ceea ce el şi-ar fi dorit. De dragul tău. Francie luă un pergament legat sul cu o panglică roşie, de pe micuţul şi elegantul pupitru stil Empire de lângă fereastră şi, în timp ce-l desfăcea, Annie văzu semnul lui Lai Tsin. Sigiliul mare de aur. — Şi-a scris testamentul cu mâna în limba chineză, i-a spus Francie. Vreau să auzi şi tu ce a scris. „Aceasta este dorinţa mea, scrisese Mandarinul, fiecare trăsătură de penel a caracterelor chinezeşti fiind teribil de perfectă, ca şi o pictură în miniatură – ca nici-un bărbat moştenitor din familia Lai Tsin să nu ocupe niciodată cea mai înaltă funcţie în cadrul Corporaţiei. În schimb, ei vor fi recompensaţi cu bani cu care să-şi clădească propriile companii, să-şi continue propriile interese în afaceri şi să-şi croiască propriul drum în viaţă, aşa cum trebuie s-o facă orice bărbat. De-a lungul anilor, mi s-a dovedit în multe ocazii că femeile sunt cu mult mai valoroase decât bărbaţii. Prin urmare, am hotărât ca femeile să fie cele care vor conduce de acum înainte afacerile familiei Lai Tsin. Femeile Lai Tsin vor fi tot atât de puternice ca şi împărătesele Dowager ale Dinastiei Chineze. Dar ele vor fi întotdeauna modeste, nu vor permite celor din clanul Lai Tsin să-şi păteze reputaţia şi nu vor aduce niciodată dizgraţie în familie, şi nici în afaceri sau în viaţa lor personală. Acelea care vor încălca aceste reguli vor fi izgonite imediat de către familie şi nu vor mai fi reprimite vreodată. Aşadar, atunci când va împlini vârsta de optsprezece ani, prin porunca mea, Lysandra Lai Tsin va deveni proprietara şi taipanul Corporaţiei Lai Tsin. Şi până la acea dată, Francesca Harrison va avea controlul total al Corporaţiei, puterea supremă şi ultimul cuvânt în orice decizie majoră.” — Nu-i drept să împovărezi o fetiţă cu atâtea responsabilităţi, exclamă Annie. Lysandra e încă un copil; noi nici nu ştim încă dacă va fi destul de deşteaptă, destul de puternică sau dacă-şi va dori vreodată să conducă Corporaţia Lai Tsin. Francie, va fi din nou vechea poveste; va fi o femeie într-o lume a bărbaţilor. Şi tu ştii, mai bine decât noi toţi, cât este de greu. Francie închise ochii, nedorind să-şi amintească. — Crede-mă, Annie, eu n-am dorit niciodată ca Lysandra să fie moştenitoarea lui Lai Tsin. O să vezi, imediat ce ziarele vor afla vreun zvon despre această istorie, va fi etichetată drept „Cea mai bogată fetiţă din lume”. O vor transforma într-un capriciu, într-o curiozitate! Eu nu mi-am dorit pentru ea decât să aibă parte de o copilărie obişnuită, să se mărite, să aibă copii – să fie fericită. Mandarinul i-a programat destinul. Când va termina şcoala, va părăsi San Francisco şi va pleca la Hong Kong. Va locui împreună cu familia Compradoailui şi va începe să înveţe despre Lai Tsin şi despre cum trebuie să fie conduse afacerile. Va învăţa cum să fie TAIPANUL uneia dintre cele mai mari companii comerciale din lume. Annie îşi strânse buzele. — N-o poţi lăsa să plece la Hong Kong. Şi, pe lângă asta, când ai de gând să-i spui adevărul? Francie nu-i răspunse. Traversă camera până la fereastră, trase draperia grea de mătase şi-şi pironi privirea undeva, în noapte. Luminile oraşului San Francisco sclipeau jos în ceaţă, dar ea n-avea ochi pentru ele; în schimb văzu faţa Mandarinului, aşa cum stătuse el pe patul de moarte, rugând-o să-i repete promisiunea făcută. — Annie, spuse ea încet, nici chiar tu nu ştii tot adevărul. Annie sări de pe canapea, netezindu-şi bluza peste şoldurile pline. — Francie Harrison, spuse nervoasă, am fost prietene toţi aceşti ani şi nu există vreun secret din viaţa mea pe care să nu-l fi aflat şi tu. Şi acum tu-mi spui că mi-ai ascuns unele lucruri. Dar asta nu mai are importanţă – cu excepţia faptului că dacă secretele o privesc pe Lysandra – atunci e şi dreptul meu să le cunosc. Pergamentul subţire pocni în timp ce Francie îi băgă sub nas testamentul Mandarinului. — Ştii tot ceea ce se poate ştii despre Lysandra. Poftim, citeşte singură... — Ştii bine că nu pot citi în chineză... şi oricum, nu asta am vrut să spun. — Atunci, nu mai este nimic de spus la acest capitol. Mandarinul ne-a ghidat vieţile şi noi ştim că a avut întotdeauna dreptate. Acum o va îndruma pe cea a Lysandrei şi e de datoria mea să supraveghez ca dorinţele lui să se îndeplinească. Smulgându-şi haina de catifea, Annie o aruncă peste umeri, şi-şi potrivi gulerul de blană în jurul gâtului. — Nu vreau să mă cert cu tine, Francie Harrison, dar nu sunt de acord cu tine şi nu voi fi niciodată. Şi mă voi asigura că Lysandra va ştii unde să vină dacă treburile vor merge rău – la naşa ei, la mătuşa Annie, aici! Se agită în drum spre uşă, apoi şovăi cu mâna pe clanţă. — Oh, Francie, oftă plină de remuşcări, am venit să te consolez şi tot ceea ce fac este să te întristez şi mai rău. Ce fel de femeie mai sunt şi eu? Francie zâmbi printre lacrimi, în timp ce se îmbrăţişau una pe alta. — Eşti aceeaşi femeie din totdeauna, Annie Aysgarth, şi nici n-aş vrea să te schimbi. — Ţine minte, Francie, trecutul e trecut. Acum doar viitorul contează. Francie negă. — Pentru chinezi trecutul este o parte integrantă a vieţii. — Asta-i nesemnificativ, mormăi Annie Aysgarth printre dinţi în drum spre uşă. Francie urmări farurile maşinii lui Annie dispărând în noaptea ceţoasă. Era numai ora nouă, dar California Street era pustie. Sus pe deal putea să vadă luminile strălucind de-a lungul trotuarului din faţa casei unde copilărise. Bineînţeles, nu mai era aceeaşi casă, pentru că aceea fusese distrusă de puternicul cutremur din 1906, dar fratele ei, Harry Harrison, a reconstruit clădirea imediat, pentru a demonstra oraşului San Francisco şi întregii Americi, că nimic – nici măcar mâna lui Dumnezeu – nu-i putea înfrânge pe cei din familia Harrison, spusese el. „Numai Francie fusese în stare s-o facă”. S-a uitat de sus la luminile înceţoşate din San Francisco, gândindu-se la oamenii fericiţi care ieşiseră la masă, la dans sau la un spectacol, şi singurătatea o învălui ca şi ceaţa cenuşie şi apăsătoare, pătrunzându-i până în măduva oaselor şi făcând-o să tremure. Grăbindu-se înăuntru, mai aruncă un buştean pe foc şi se cuibări pe canapea, învelindu-se de jur împrejur cu cuvertura moale. Liniştea se aşternu peste ea ca o pâclă; buştenii trosneau şi ceasul ticăia, dar în rest nici un alt sunet nu se mai auzea. Părea că doar ea mai rămăsese în viaţă pe pământ. Aşa se simţise mereu, pe când era copilă, în singurătatea camerei ei din uriaşa casă a familiei Harrison din Nob Hill. Minutele de singurătate treceau cu greu şi ea îşi privi ceasul de mână. Era de aur, mic, simplu; îi fusese adus cu ani în urmă de Buck Wingate – şi acesta era un alt nume din trecutul ei, la care n-ar fi frebuit să se gândească în noaptea asta. Dar se gândea. Frumoasa lui faţă măslinie şi suplă pluti ca o vedenie în mintea ei, la fel de perfectă şi clară ca o fotografie. Trecuseră deja opt ani şi ea încă se mai gândea la el în fiecare zi şi în fiecare noapte. Micul portret de copil pe care i-l adusese cadou într-o zi de Crăciun stătea încă pe noptiera de lângă patul ei, ceasul de la el era încă pe mâna ei şi amprenta trupului lui pe trupul ei. Era îndrăgostită de el, fără nici-o speranţă, şi spera să nu-l mai vadă niciodată. Nu-i spusese Mandarinului, înainte de a muri, că trebuie să uite tot ceea ce se întâmplase în trecutul ei, şi să meargă mai departe? Că trebuia să nu se mai uite niciodată înapoi? Îşi scutură neputincioasă capul; era uşor de spus, dar foarte greu de pus în practică. Se ridică brusc strângându-şi rochia albă şi moale în jurul şoldurilor, apoi se îndreptă nesigură spre fereastră şi trase la loc draperiile. Sus pe deal, fiecare fereastră a fratelui ei strălucea de lumină, iar un şir de automobile, conduse de şoferi, aşteptau afară. Harry dădea iar una din faimoasele lui petreceri. Ea ştia că, în ciuda mult disputatelor lui probleme financiare, nici o cheltuială nu era prea mare, în dorinţa de a obţine perfecţiunea, în vârful ierarhiei, loc pe care şi-l revendica. Preparatele culinare trebuie să fi fost pregătite de bucătarul-şef francez; vinurile şi şampaniile erau fără îndoială din cele mai bune recolte, cele mai vestite sere trebuie să le fi trimis cele mai alese flori, aranjate în buchete minunate, de-ţi tăiau răsuflarea, de către o echipă de stilişti. Valetul purta desigur livreaua de culoarea vinului de Bourgogne, iar majordomul englez, care lucrase odată pentru un duce şi despre care se spunea că era chiar mai snob decât însuşi Harry, anunţa oaspeţii pe măsură ce soseau. Ştia cu siguranţă că erau femei de viţă nobilă purtând haine de satin şi togi dantelate de la Mainbocher, cu bijuterii de la Cartier, iar bărbaţii trebuie să fi arătat distinşi, cu papillon şi frac. Şi fără îndoială Harry avea alături, la braţ, cea mai la modă starletă de cinema, în plină ascensiune. Şi era evident că ea se va strădui din greu să-i fie pe plac, pentru că în ciuda celor două divorţuri şi a unei reputaţii tot atât de discutate ca şi cea a tatălui său, fratele ei, cu poziţia lui socială şi cu milioanele lui, reprezenta o foarte bună partidă. Ea trase draperiile, gândindu-se cu amărăciune că ocazia era perfectă; aproape că păreau să sărbătorească faptul că în sfârşit Mandarinul Lai Tsin murise şi nu mai putea umbri numele Harrison.    

Morile de vant ale zeilor de Sidney Sheldon Prolog   Perho, Finlanda   Întâlnirea avea loc într-o confortabilă cabană protejată împotriva intemperiilor aflată într-o regiune împădurită la o distanţă de două sute de metri de Helsinki, aproape de graniţa rusă. Membrii ramurii occidentale a Comitetului sosiseră discret la intervale neregulate. Veneau din opt ţări, dar vizita lor fusese pregătită în linişte de o persoană foarte importantă din Valtioneuvosto, consiliul de stat finlandez, şi pe paşapoartele lor nu se afla nici o viză de intrare. Cum soseau, soldaţi înarmaţi îi escortau în cabană, iar după ce şi-a făcut apariţia şi ultimul vizitator, uşa cabanei a fost încuiată şi soldaţii au rămas în poziţie de drepţi în vântul puternic de ianuarie, cu atenţia încordată la cel mai mic semn al vreunei prezenţe nedorite. Membrii, care se aflau în jurul mesei mari, dreptunghiulare, erau oameni cu poziţii importante în consiliile guvernelor respective. Se mai întâlniseră în împrejurări mai puţin clandestine şi aveau încredere unul în altul pentru că nu aveau încotro. Pentru mai multă siguranţă, fiecare avea un nume de cod. Întâlnirea dura de aproape cinci ore şi discuţiile erau aprinse. În cele din urmă, preşedintele a hotărât că venise vremea să se supună la vot. Se ridică şi se întoarse spre cel din dreapta sa. — Sigurd? — Da. — Odin? — Da. — Balder? — Ne grăbim prea tare. Dacă se află, vieţile noastre ar… — Te rog, da sau nu? — Nu… — Freyr? — Da. — Sigmund? — Nein. Pericolul… — Thor? — Da. — Tyr? — Da. — Eu votez pentru. Deci, rezoluţia este aprobată. Îl voi informa în consecinţă pe Controlor. La următoarea întâlnire vă voi spune pe cine va recomanda ca fiind cea mai bună persoană pentru a acţiona. Vom urma obişnuitele precauţii şi vom pleca la intervale de douăzeci de minute. Vă mulţumesc, domnilor.   * * *   Peste două ore şi patruzeci şi cinci de minute, cabana era pustie. O echipă de experţi veni după aceea cu petrol lampant şi dădu foc cabanei, flăcările roşietice fiind mângâiate de vântul lacom. Când, în sfârşit, palokunta, pompierii din Perho, au ajuns la faţa locului, nu mai era nimic de văzut în afară de tăciunii aprinşi care alcătuiau conturul cabanei pe zăpada care sfârâia. Adjunctul şefului brigăzii de pompieri se apropie de cenuşă, se aplecă şi adulmecă. — Petrol lampant, spuse el. Incendiere premeditată. Şeful se uita la ruine cu o expresie nedumerită pe chip. — Ciudat, murmură el. — Ce anume? — Am vânat prin pădurea asta săptămâna trecută. Nu era nici o cabană.   Cartea întâi   Capitolul 1   Washington, D.C.   Stanton Rogers era destinat să ajungă preşedintele Statelor Unite. Era un politician fermecător, foarte cunoscut de un public aprobator şi susţinut de prieteni influenţi. Din nefericire pentru Stanton, libido-ul său i-a stat în calea carierei. Sau, cum au spus cei de la Washington, „Bătrânul Stanton şi-a f… preşedinţia.” Stanton Rogers nu se considera un Casanova. Ba, dimpotrivă, până la acea escapadă fatală, fusese un soţ model. Era frumos, bogat, se apropia de una din cele mai importante poziţii din lume şi, deşi avusese nenumărate ocazii de a-şi înşela soţia, nici măcar nu se gândise la vreo altă femeie. Mai exista şi o a doua ironie, poate chiar mai mare: soţia lui Stanton Rogers, Elizabeth, era sociabilă, frumoasă şi inteligentă şi pe amândoi îi interesau aproape aceleaşi lucruri, în timp ce Barbara, femeia de care Stanton s-a îndrăgostit şi cu care, în cele din urmă, s-a căsătorit, după un divorţ despre care s-a scris foarte mult în ziare, era cu cinci ani mai mare decât el, cu un chip mai degrabă plăcut decât frumos şi părea să nu aibă nimic în comun cu el. Stanton era sportiv; Barbara nu putea suferi nici un fel de exerciţiu fizic. Stanton era sociabil; Barbara prefera să stea singură cu soţul ei sau să primească numai grupuri restrânse. Cea mai mare surpriză pentru cei care îl cunoşteau pe Stanton Rogers a constituit-o deosebirea de păreri politice. Stanton era liberal, în timp ce Barbara crescuse într-o familie de ultraconservatori. Paul Ellison, cel mai bun prieten al lui Stanton, spusese: — Cred că ai înnebunit, băiete! Tu şi Liz sunteţi practic în Cartea recordurilor drept cea mai perfectă pereche de căsătoriţi. Nu poţi da cu piciorul la tot pentru o simplă aventură. Stanton Rogers îi răspunsese tăios: — Vezi-ţi de treaba ta, Paul. O iubesc pe Barbara şi de cum voi reuşi să obţin divorţul, ne vom căsători. — Îţi dai seama ce se va întâmpla cu cariera ta? — O jumătate din căsniciile din ţara asta se sfârşesc cu un divorţ. Nu o să se întâmple nimic, spusese Stanton Rogers. Dar se dovedise a fi un prost profet. Ştirea în legătură cu divorţul înverşunat a fost o adevărată comoară pentru presă, iar ziarele de scandal au relatat-o cât mai cumplit posibil, cu fotografii ale cuibuşorului iubirii lui Stanton Rogers şi povestiri despre întâlniri amoroase în taină la miezul nopţii. Ziarele au continuat să scrie despre acest lucru cât au putut, iar când vâlva s-a potolit, prietenii influenţi care îl susţinuseră pe Stanton Rogers pentru preşedinţie, au dispărut în linişte găsind un alt cavaler alb în persoana lui Paul Ellison.   * * *   Ellison era o alegere foarte bună. Nu era nici frumos, nici fermecător, ca Stanton Rogers, dar era inteligent, plăcut şi avea un stil de viaţă adecvat. Era scund, cu trăsături armonioase şi ochi albaştri, senini. Era fericit de zece ani în căsnicia sa cu fiica unui magnat al oţelului şi se ştia despre el şi Alice că formau un cuplu cald şi iubitor. La fel ca şi Stanton Rogers, Paul Ellison urmase la Yale şi absolvise Şcoala de drept de la Harvard. Cei doi crescuseră împreună. Familiile lor aveau reşedinţe de vară învecinate în Southampton, iar băieţii înotau împreună, organizau echipe de baseball şi, mai târziu, se întâlneau cu iubitele împreună. S-au aflat în aceeaşi clasă la Harvard. Paul Ellison se descurca bine, dar Stanton Rogers era elevul model. Tatăl său era asociat la o firmă de avocatură de pe Wall Street şi, când Stanton lucra acolo pe perioada verii, a aranjat şi pentru Paul acelaşi lucru. Imediat după absolvirea Şcolii de drept, steaua politică a lui Stanton a început să se înalţe vertiginos şi, dacă el era cometa, Paul Ellison era coada. Divorţul a schimbat totul. Acum, Stanton Rogers devenise completarea lui Paul Ellison. Drumul până sus pe culme a durat aproape cincisprezece ani. Ellison a pierdut o alegere în Senat, a câştigat-o pe următoarea şi în următorii câţiva ani a ajuns un foarte cunoscut om al legii. A luptat împotriva celor pătaţi din guvern şi a birocraţiei de Ia Washington. Era un populist şi credea în extinderea relaţiilor internaţionale. A fost rugat să scrie discursul preşedintelui care era reales. A fost un discurs splendid şi înflăcărat care a făcut pe toată lumea să-l asculte cu mare atenţie. Patru ani mai târziu, Paul Ellison era ales în funcţia de preşedinte al Statelor Unite. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să îl numească pe Stanton Rogers în funcţia de consilier prezidenţial în domeniul afacerilor externe.   * * *   Ideea lui Marshall Meluhan că televiziunea va transforma lumea într-un stat uriaş devenise realitate. Intrarea în funcţie a celui de al patruzeci şi doilea preşedinte al Statelor Unite a fost transmisă prin satelit în mai mult de 190 de ţări.   * * *   La Cocoşul negru, un bar din Washington, frecventat de obicei de ziarişti, Ben Cohn, un vechi reporter politic la The Washington Post, se afla la o masă alături de alţi patru colegi şi urmărea transmisia instalării în funcţie la televizorul aşezat deasupra barului. — Ticălosul ăsta m-a costat cincizeci de dolari, se plânse unul din reporteri. — Te-am prevenit să nu pariezi contra lui Ellison, zise Ben Cohn. Are farmec, scumpule, crede-mă. Camera de luat vederi prezenta mulţimea de oameni adunaţi pe Pennsylvania Avenue, zgribuliţi în paltoanele care îi apărau de vântul tăios de ianuarie, care ascultau ceremonia la difuzoarele fixate în jurul podiumului. Jason Merlin, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, sfârşi de rostit jurământul, după care noul preşedinte îi strânse mâna şi veni la microfon. — Uitaţi-vă la idioţii ăia care îngheaţă acolo, comentă Ben Cohn. Ştiţi de ce nu sunt acasă ca nişte oameni normali, să se uite la televizor? — De ce? — Pentru că se face istorie, prieteni. Într-o bună zi, toţi oamenii ăia le vor spune copiilor şi nepoţilor că au fost martori când Paul Ellison a depus jurământul. Şi se vor lăuda: „Eram atât de aproape de el, că l-aş fi putut atinge.” — Eşti cinic, Cohn. — Şi sunt mândru de asta. Toţi politicienii din lume sunt din acelaşi aluat. Se bagă toţi pentru ceea ce pot obţine. Să fim sinceri, băieţi, noul nostru preşedinte este un liberal şi un idealist. De ajuns pentru a crea coşmaruri oricărui om inteligent. După părerea mea, un liberal este unul care îşi are fundul bine fixat în nori de vată. Adevărul era că Ben Cohn nu era chiar atât de cinic pe cât părea. Studiase cariera lui Paul Ellison de la bun început şi, deşi iniţial nu fusese deloc impresionat, pe măsură ce Ellison a înaintat pe scara politică, Ben Cohn şi-a schimbat părerea. Acest politician nu era lingăul nimănui. Era ca un stejar într-o pădure de sălcii. Afară, cerul explodă într-o ploaie rece ca gheaţa. Ben Cohn spera ca vremea să nu fie un semn pentru următorii patru ani. Îşi îndreptă din nou atenţia spre televizor. Preşedintele Statelor Unite este ca o torţă aprinsă de către poporul american şi trecută din mână în mână la fiecare patru ani. Torţa care mi-a fost încredinţată este cea mai puternică armă din lume. Destul de puternică pentru a arde civilizaţia pe care o cunoaştem sau pentru a lumina atât viitorul nostru, cât şi al celorlalte ţări din lume. Avem de ales. Le vorbesc astăzi nu numai aliaţilor noştri, dar şi ţărilor din lagărul sovietic. Le spun acum, când ne pregătim pentru secolul al douăzeci şi unulea, că nu mai e loc pentru înfruntări şi că trebuie să învăţăm să facem ca expresia „o singură lume” să devină realitate. Orice altceva poate crea un dezastru din care nici o naţiune nu îşi va mai reveni. Îmi dau foarte bine seama de prăpastia existentă între noi şi ţările de dincolo de Cortina de Fier, dar cea dintâi preocupare a actualei administraţii va fi să ridice punţi de nezdruncinat peste această prăpastie. Cuvintele lui răsunau cu o profundă sinceritate. „Vorbeşte serios”, îşi spuse Ben. „Sper să nu-l asasineze nimeni pe nebunul ăsta.”   * * *   În Junction City, Kansas, era o zi oribilă, întunecată şi umedă şi ningea atât de tare, încât vizibilitatea pe Autostrada 6 era aproape zero. Mary Ashley îndreptă cu precauţie camioneta spre mijlocul şoselei care fusese curăţat de pluguri. Viscolul avea să o facă să întârzie la cursuri. Conducea încet, având grijă ca maşina să nu derapeze. La radio se auzea vocea preşedintelui: …există multe voci atât în guvern, cât şi în viaţa particulară care insistă că în America ar trebui să facă mai multe şanţuri decât punţi. Răspunsul meu este că nu ne mai putem permite să ne condamnăm şi pe noi şi pe copiii noştri la un viitor ameninţat de conflicte în toată lumea şi de un război nuclear. „Mă bucur că am votat pentru el”, îşi spuse Mary Ashley. „Paul Ellison va fi un preşedinte excepţional.” Îşi încleştă şi mai mult mâna pe volan când zăpada se transformă într-un vârtej alb orbitor.   * * *   În St. Croix, un soare tropical strălucea pe un cer fără nori, dar Harry Lantz nu avea nici o intenţie de a ieşi. Se distra mult prea bine înăuntru. Se afla în pat, gol, între surorile Dolly. Lantz avea o dovadă certă că nu erau cu adevărat surori. Annette era o brunetă naturală înaltă, iar Sally era o blondă naturală înaltă. Puţin îi păsa lui Harry Lantz dacă erau sau nu rude de sânge. Important era faptul că amândouă erau experte în ceea ce făceau şi ambele îi smulgea gemete de plăcere. În celălalt capăt al camerei de motel, la televizor apăru chipul preşedintelui. …Datorită faptului că eu cred ca nu există problemă care să nu poată fi rezolvată, dacă se arată bunăvoinţă de ambele părţi, zidul de beton din jurul Berlinului de Est şi Cortina de Fier care înconjoară celelalte ţări satelit ale Uniunii Sovietice trebuie să fie distruse. Sally îşi întrerupse activitatea pentru a întreba: — Vrei să închid porcăria aia, iubitule? — Lasă-l aşa. Vreau să aud ce are de spus. Annette îşi ridică şi ea capul, — Ai votat cu el? — Hei, voi două! înapoi la treabă, le strigă Harry Lantz. Aşa cum ştiţi foarte bine, cu trei ani în urmă, după moartea preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu, această ţară a întrerupt relaţiile diplomatice cu Statele Unite. Aş dori să vă informez că am luat legătura cu guvernul român şi cu preşedintele ţării, Alexandru Ionescu, şi acesta a fost de acord să restabilească relaţii diplomatice cu ţara noastră. Mulţimea de pe Pennsylvania Avenue izbucni în urale. Harry Lantz se ridică în capul oaselor atât de brusc, încât dinţii lui Annette i se înfipseră în penis. — Isuse Cristoase! urlă Lantz. Am mai fost circumcis o dată! Ce dracu’ vrei să faci? — De ce te-ai mişcat, scumpule? Lantz nu o auzi, însă. Ochii îi erau lipiţi de ecranul televizorului. Una din primele măsuri oficiale ale noastre, spunea preşedintele, va fi să trimitem un ambasador în România. Şi acesta nu-i decât începutul…   * * *   La Bucureşti era seară. Iarna devenise neaşteptat de blândă, iar străzile erau pline de oameni ieşiţi la cumpărături pe vremea aceea neobişnuit de caldă. Preşedintele României, Alexandru Ionescu, se afla în biroul său din vechiul palat, de pe Calea Victoriei, înconjurat de o jumătate de duzină de consilieri, şi asculta transmisia la radio pe unde ultrascurte. …Nu am de gând să mă opresc aici, spunea preşedintele american. Albania a întrerupt relaţiile diplomatice cu Statele Unite în 1946. Am intenţia să restabilesc aceste legături şi, în plus, doresc să consolidez relaţiile diplomatice cu Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Se auziră urale şi aplauze. Trimiterea unui ambasador în România este începutul unei mişcări de unire a popoarelor din lumea întreagă. Să nu uităm niciodată că omenirea are o origine comună, probleme comune şi o soartă finală comună. Să nu uităm că problemele pe care le avem în comun sunt mai mari decât cele care ne despart şi că tot ceea ce ne separă este făcut de mâna noastră.   * * *   Într-o vilă foarte bine păzită din Neuilly, o suburbie a Parisului, liderul revoluţionar român Marin Groza, îl urmărea pe preşedinte pe canalul doi al televiziunii franceze. …vă promit că voi face tot posibilul şi că voi căuta tot ce-i mai bun în ceilalţi. Aplauzele au durat cinci minute întregi. — Cred că a sosit momentul, Lev, spuse Marin Groza gânditor. Vorbeşte serios. Lev Pasternak, şeful securităţii lui, îi răspunse: — Nu-i va fi de folos lui Ionescu? Marin Groza scutură din cap. — Ionescu e un tiran, aşa că nimic nu-i va fi de folos. Numai că trebuie să fiu foarte atent la timp. Am dat greş când am vrut să-l înlătur pe Ceauşescu. Nu trebuie să dau greş încă o dată.   * * *   Pete Connors nu era beat — nu atât de beat cât ar fi putut. Aproape că terminase al cincilea pahar de whisky când Nancy, secretara cu care trăia, îl întrebă: — Nu crezi că ajunge, Pete? El zâmbi şi îi dădu uşor o palmă. — Vorbeşte preşedintele nostru. Trebuie să arăţi puţin respect măcar, spuse el după care se întoarse spre imaginea de pe ecran. Comunist nenorocit, îi strigă el televizorului. Asta-i ţara mea şi CIA n-o să te lase s-o vinzi. O să te oprim noi, băiete. Poţi să fii convins.     Capitolul 2   — Voi avea nevoie de mult ajutor din partea ta, prietene, spuse Paul Ellison. — Îl vei avea, zise Stanton Rogers încet. Se aflau amândoi în Biroul Oval, preşedintele având drapelul american în spate. Era prima lor întâlnire în acel loc şi preşedintele Ellison nu se simţea prea bine. „Dacă Stanton n-ar fi făcut acea singură greşeală, ar fi stat aici în locul meu”, se gândi Paul Ellison. — Trebuie să-ţi mărturisesc ceva, spuse Stanton parcă citindu-i gândurile. În ziua când ai fost numit pentru preşedinţie, am fost gelos la culme, Paul. Era un vis al meu pe care îl trăiai tu. Dar ştii ceva? Până la urmă mi-am dat seama că, dacă eu nu puteam să stau pe fotoliul acela, nu era nimeni pe lume care aş fi vrut s-o facă în afară de tine. Îţi stă bine acolo. Paul Ellison îi zâmbi prietenului său şi spuse: — Ca să fiu sincer, Stan, încăperea asta mă înspăimântă foarte tare. Parcă simt fantomele lui Washington, Lincoln şi Jefferson. — Am avut şi preşedinţi care… — Ştiu, dar trebuie să încercăm să ne ridicăm la înălţimea celor mai mari. Apăsă pe un buton de pe birou şi, peste câteva secunde intră un steward îmbrăcat cu o haină albă. — Da, domnule preşedinte? Paul Ellison se întoarse spre Rogers. — Cafea? — Sună minunat. — Vrei ceva în ea? — Nimic, mulţumesc. Barbara vrea să am grijă de siluetă. Preşedintele îi făcu un semn din cap lui Henry, stewardul, după care acesta părăsi încăperea. „Barbara”. Uimise pe toată lumea. Se zvonise prin Washington că acel mariaj nu avea să supravieţuiască primului an, dar iată că dura de aproape cincisprezece şi era un succes. Stanton Rogers îşi deschisese un prestigios birou de avocatură, iar Barbara îşi câştigase reputaţia de a fi o gazdă extraordinară. Paul Ellison se ridică şi începu să se plimbe în sus şi în jos. — Se pare că discursul meu legat de unirea între popoare a făcut mare vâlvă. Cred că ai citit ziarele. Stanton Rogers dădu din umeri. — Ştii cum sunt ăştia. Le place să creeze eroi pentru ca apoi să-i doboare. — Ca să fiu sincer, puţin îmi pasă ce spun ziarele. Pe mine mă interesează ce spun oamenii. — Să ştii că ai speriat foarte multă lume, Paul. Armata e împotriva planului tău şi unii indivizi foarte puternici ar dori să-l vadă eşuând. — Nu va eşua, spuse el rezemându-se de speteaza fotoliului. Ştii care e cea mai mare problemă a lumii la ora actuală? Nu mai există oameni de stat. Ţările sunt conduse de politicieni. A existat o vreme, nu cu prea mult timp în urmă, când pământul era populat de uriaşi. Unii erau buni, alţii răi — dar erau uriaşi. Roosevelt şi Churchill, Hitler şi Mussolini, Charles de Gaulle şi Iosif Visarionovici Stalin. De ce au trăit cu toţii în acea perioadă? De ce astăzi nu mai există oameni de stat? — E cam greu să fii un uriaş mondial pe un ecran de cincizeci de centimetri. Stewardul apăru purtând o tavă de argint cu o cafetieră şi două ceşti, toate având pe ele însemnul prezidenţial. Turnă cafeaua cu îndemânare. — Să vă mai aduc ceva, domnule preşedinte? — Nu, asta-i tot, Henry. Mulţumesc. Preşedintele aşteptă până plecă stewardul. — Aş vrea să vorbesc cu tine în legătură cu găsirea ambasadorului potrivit pentru România. — Bine. — Nu trebuie să-ţi spun cât de important este acest lucru. Aş vrea să acţionezi cât poţi de repede. Stanton Rogers luă o înghiţitură de cafea şi se ridică. — Mă ocup imediat.   * * *   În mica suburbie Neuilly era două dimineaţa. Vila lui Marin Groza era cufundată în întuneric, iar luna stătea cuibărită într-un strat gros de nori de furtună. Străzile erau tăcute la ora aceea, auzindu-se doar pasul câte unui trecător din când în când. O siluetă îmbrăcată în negru se furişă fără zgomot printre copaci spre zidul din cărămidă care înconjura vila. Pe un umăr avea o frânghie şi o pătură, iar în braţe avea un Uzi cu amortizor şi o armă cu săgeţi. Când ajunse lângă zid, se opri să asculte. Aşteptă nemişcat timp de cinci minute. În cele din urmă, mulţumit, desfăşură frânghia şi azvârli în sus capătul cu cârlig până când acesta se agăţă de marginea zidului. Omul începu apoi să se caţere cu uşurinţă. Ajungând sus, întinse pătura peste partea de sus a zidului pentru a se apăra de ţepuşele otrăvitoare din metal. Se opri din nou să asculte. Întoarse cârligul mutând frânghia de partea cealaltă a zidului şi coborî pe pământ. Verifică balisongul din talie, ucigătorul pumnal filipinez care se deschidea sau se închidea cu o singură mână. Urmau câinii de atac. Intrusul se ghemui aşteptând ca aceştia să îi simtă mirosul. Erau trei dobermani, antrenaţi să ucidă. Dar ei nu erau decât primul obstacol. Împrejurimile şi vila erau pline de dispozitive electronice şi supravegheate în permanenţă de camere de luat vederi. Toate scrisorile şi pachetele erau primite în cabina de la poartă şi tot acolo erau deschise de către paznici. Uşile vilei erau rezistente la bombe. Vila îşi avea propria sursă de apă, iar mâncarea lui Marin Groza era gustată. Vila era impenetrabilă. Aşa ar fi trebuit. Silueta în negru se afla acolo în noaptea aceea pentru a dovedi că nu era. Auzi zgomotul câinilor care îl atacară înainte să-i vadă. Apărură din beznă repezindu-se la gâtul lui. Erau doi. Ţinti cu arma cu săgeţi şi trase mai întâi în cel din stânga, cel mai apropiat, şi apoi în cel din dreapta, ferindu-se de trupurile lor care se zvârcoleau. Se răsuci imediat, pregătit pentru al treilea câine şi, când acesta îşi făcu apariţia, trase din nou, după care se făcu linişte. Intrusul ştia unde se află capcanele sonice ascunse în pământ, aşa că le ocoli. Se furişă în tăcere printre zonele neacoperite de camerele de luat vederi şi, în mai puţin de două minute de la trecerea zidului, se afla la uşa din spate a vilei. Când dădu să atingă clanţa, fu scăldat deodată de un val de lumină şi o voce îi strigă: — Stai pe loc! aruncă arma şi ridică mâinile. Silueta în negru lăsă arma să îi cadă din mână şi îşi ridică privirea. Vreo şase indivizi erau răspândiţi pe acoperiş ţinând îndreptate spre el tot felul de arme. — Ce dracu’ v-a luat atâta timp? mormăi bărbatul în negru. N-ar fi trebuit să ajung niciodată atât de departe. — Nici n-ai ajuns, îl informă şeful gărzilor. Te-am văzut chiar înainte să treci peste zid. Lev Pasternak era netulburat. — Atunci ar fi trebuit să mă opriţi mai devreme. Aş fi putut fi într-o misiune de sinucidere cu o mulţime de grenade sau cu o afurisită de bombă asupra mea. Doresc o întrunire a întregului personal mâine dimineaţă la ora opt fix. Câinii au fost ameţiţi. Să aibă cineva grijă de ei până se trezesc. Lev Pasternak se mândrea că ar fi fost cel mai bun paznic din lume. Fusese pilot în războiul de şase zile israelian, după care devenise un foarte bun agent în Mossad, unul dintre cele cinci servicii secrete israeliene. Nu avea să uite niciodată acea dimineaţă, cu doi ani în urmă, când colonelul îl chemase în biroul său. — Lev, cineva ar vrea să te împrumute pentru câteva săptămâni. — Sper că-i o blondă, glumi Lev. — E Marin Groza. Mossad-ul avea un dosar complet al dizidentului român. Groza fusese liderul unei mişcări populare române ce avusese ca scop înlăturarea lui Alexandru Ionescu de la putere şi tocmai era pe cale de a aranja o lovitură de stat când a fost trădat de unul din oamenii săi. Mai mult de două duzini de luptători în ilegalitate fuseseră executaţi şi Groza abia reuşise să fugă din ţară cu viaţă. Franţa îi oferise adăpost, Ionescu l-a declarat pe Marin Groza trădător de ţară şi a pus un preţ pe capul lui. Avuseseră loc şase tentative de asasinare a lui Groza şi în timpul ultimului atac fusese rănit. — Ce vrea de la mine? întrebă Pasternak. Are protecţia guvernului. — Nu-i destul. Are nevoie de cineva care să-i facă un sistem de securitate de neînvins. Ni s-a adresat nouă şi eu i te-am recomandat. — Va trebui să plec în Franţa? — Numai pentru câteva săptămâni. — Nu… — Lev, e vorba de ceva foarte important. El e tipul cu pălărie albă. Deţinem informaţii că se bucură de destul sprijin popular în ţara sa pentru a-l înlătura pe Ionescu. Când va veni timpul, va acţiona. Până atunci va trebui să-l ţinem în viaţă. Lev Pasternak se gândi. — Câteva săptămâni aţi spus? — Atât.   * * *   Colonelul se înşelase în privinţa timpului, dar avusese dreptate în legătură cu Marin Groza. Acesta era un bărbat slab, cu aspect fragil şi cu un chip ce purta amprenta amărăciunii. Avea un nas acvilin, o bărbie fermă, o frunte lată şi părul alb. Ochii îi erau negri şi pătrunzători, iar când vorbea, îi sclipeau de pasiune. — Puţin îmi pasă dacă trăiesc sau mor, i-a spus el lui Lev la prima lor întâlnire. Toţi o să murim la un moment dat, numai că tocmai acest moment mă îngrijorează pe mine. Trebuie să mai trăiesc un an, doi. Atât îmi trebuie doar ca să-l gonesc pe Ionescu din ţară. Îşi trecu mâna absent peste o cicatrice de pe obraz.. — Nimeni nu are dreptul să transforme în sclavă o ţară întreagă. Trebuie să eliberăm România şi să lăsăm poporul să-şi decidă singur soarta. Lev Pasternak s-a apucat de lucru la sistemul de securitate al vilei din Neuilly. A folosit câţiva din oamenii săi, iar cei din afară care au fost angajaţi au fost verificaţi cu foarte mare atenţie. Fiecare lucru era făcut cu mare precizie. Pasternak îl vedea pe liderul român în fiecare zi şi, cu cât îşi petrecea mai mult timp alături de el, cu atât începea să-l admire mai mult. Când Marin Groza l-a rugat să rămână acolo ca şef al securităţii sale, Pasternak nici măcar nu a ezitat. — Cu plăcere, a spus, până în clipa când vei fi gata să acţionezi. După care mă voi întoarce în Israel. S-au înţeles. La intervale neregulate, Pasternak înscena atacuri surpriză asupra vilei, testând paza. Acum îşi spuse: „Unii paznici au început să devină neglijenţi. Va trebui să-i înlocuiesc.” Trecu prin coridoare, verificând cu atenţie senzorii de căldură, sistemele electronice de avertizare şi razele infraroşii de pe pragul fiecărei uşi. Când ajunse în dreptul dormitorului lui Marin Groza, auzi un zgomot puternic şi, o clipă mai târziu, Groza începu să strige de durere. Lev Pasternak trecu de camera lui Groza continuându-şi drumul.    

Legaturi de sange de Sidney Sheldon PARTEA ÎNTÂI     Capitolul 1 ISTANBUL. Sâmbătă, 5 septembrie, ora 10 p. m.   Stătea aşezat în întuneric, singur, în spatele biroului lui Hajib Kafir, privind prin fereastra prăfuită nemuritoarele minarete din Istanbul. Era un bărbat care se simţea acasă în cele mai importante capitale ale lumii, iar Istanbulul era unul din oraşele sale preferate. Nu acea parte din Istanbul cunoscută turiştilor şi anume strada Beyoglu sau barul Lalezab de la hotelul Hilton, vulgar şi de proastă calitate, ci acele locuri greu de găsit, ştiute doar de musulmani: yalis-urile şi micile pieţe situate dincolo de souks şi Telli Baba, cimitirul unde era îngropată doar o singură persoană, iar oamenii veneau să se roage pentru ea. Aştepta nemişcat ca un vânător la pândă, un bărbat calm şi liniştit, obişnuit să-şi domine corpul şi emoţiile. Era galez, brunet, având trăsăturile frumoase ale strămoşilor săi. Ochii ageri, inteligenţi, erau de un albastru intens. Înalt de peste un metru optzeci, avea corpul agil şi muşchiulos al unui bărbat într-o excelentă condiţie fizică. În birou se simţeau mirosurile specifice lui Hajib Kafir, tutunul bolnăvicios de dulce, cafeaua cu iz înţepător, uleiurile cu care îşi ungea corpul gras, unsuros. Rhys Williams nu era conştient de ele. Se gândea la telefonul pe care îl primise cu o oră în urmă din Chamonix. „… Un accident îngrozitor! Domnule Williams, toţi suntem zdrobiţi. S-a întâmplat atât de repede, n-am avut nici o şansă să-l salvăm. Domnul Roffe a murit pe loc… „ Sam Roffe, preşedintele companiei farmaceutice „Roffe şi Fiii”, a doua ca mărime în lume, o dinastie multimilionară care înconjura întregul glob. Era imposibil să te gândeşti la Sam Roffe ca la un om mort. Întotdeauna vioi, plin de viaţă şi energie, un om veşnic în mişcare, trăindu-şi viaţa în avioanele care îl duceau la fabricile şi birourile companiei împrăştiate prin toată lumea, unde rezolva probleme care altora le dăduseră multă bătaie de cap, crea noi concepte, obligându-i pe toţi să lucreze mai mult, mai bine. Chiar dacă se căsătorise şi avea un copil, îl interesa doar un singur lucru, afacerile. Sam Roffe a fost faimos şi extraordinar. Cine-l va putea înlocui? Sam Roffe încă nu-şi alesese un succesor legal. Nu plănuise că va muri la cincizeci şi doi de ani. Îşi imaginase că va avea suficient timp pentru aşa ceva. Dar acum timpul lui se terminase. În birou luminile s-au aprins brusc, iar Rhys Williams întoarse capul spre uşă, orbit pe moment. - Domnule Williams! N-am ştiut că sunteţi aici. Era Sophie, una din secretarele companiei care lucra pentru Rhys Williams ori de câte ori acesta se afla în Istanbul. Era o turcoaică de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu o faţă atrăgătoare şi un corp suplu, senzual, plin de promisiuni. Îi făcuse cunoscut lui Rhys într-un mod subtil şi vechi de când lumea că este dispusă să-i satisfacă orice dorinţă, în orice moment, dar Rhys nu-i acorda atenţie. - M-am întors să termin nişte scrisori pentru domnul Kafir, spuse ea; apoi adăugă încet: aş putea să vă ajut cu ceva? Se apropie de birou şi Rhys simţi în aer mirosul puternic al unui animal sălbatic în călduri. - Unde este domnul Kafir? Sophie ridică din umeri cu părere de rău. - Astăzi nu se mai întoarce, spuse ea netezindu-şi partea din faţă a rochiei cu palmele mâinilor moi, agile. Pot să fac ceva pentru dumneavoastră? Ochii lui Sophie erau negri şi umezi. - Da, spuse Rhys. Găseşte-l. - Nu ştiu unde ar putea… începu ea încruntându-se. - Încearcă la Kervansaray sau la Mermara. Mai degrabă la primul local, pentru că acolo dansa una dintre amantele lui Hajib Kafir. Deşi, când e vorba de Kafir, nu poţi fi sigur niciodată, se gândi Rhys. S-ar putea chiar să fie acasă, lângă nevasta lui. Sophie încerca să-şi ceară scuze. - Voi încerca, dar mă tem… - Explică-i că dacă nu va fi aici într-o oră, va fi dat afară. Expresia de pe faţa lui Sophie se schimbă imediat. - Voi face tot ce pot, domnule Rhys, spuse ea îndreptându-se spre uşă. - Stinge lumina.   * * *   Într-un fel, în întuneric îi venea mai uşor să rămână cu gândurile lui. Chipul lui Sam Roffe îi apărea mereu în faţa ochilor. Mont Blancul ar fi trebuit să fie uşor de urcat în această perioadă a anului, la începutul lui septembrie. Sam încercase şi înainte dar furtunile l-au împiedicat să ajungă în vârf. - De data asta voi pune în vârf drapelul cu emblema companiei, îi promisese lui Rhys în glumă. Apoi telefonul primit cu puţin timp în urmă, tocmai când se pregătea să părăsească hotelul Pera Palace. Şi acum auzea vocea agitată de la celălalt capăt al firului. „… Treceau de-a curmezişul unui gheţar… Domnul Roffe a alunecat, iar coarda cu care era legat s-a rupt… A căzut într-o crăpătură imensă… „ Rhys vedea corpul lui Sam lovindu-se de gheaţa nemiloasă, alunecând în jos prin crăpătura fără fund dintre gheţari. Se strădui să-şi alunge această scenă din minte. Aparţinea trecutului. Acum trebuia să se îngrijească de prezent. Moartea lui Sam Roffe trebuia anunţată membrilor familiei, iar aceştia erau îm­prăştiaţi prin toată lumea. Trebuia pregătită o declaraţie pentru presă. Vestea va trece ca o undă de şoc prin cercurile financiare internaţionale. Compania se afla în mijlocul unei crize financiare şi era vital ca impactul morţii lui Sam Roffe să fie minimalizat cât mai mult posibil. Asta va fi treaba lui Rhys. Rhys Williams l-a întâlnit pe Sam Roffe cu nouă ani în urmă. Rhys avea atunci douăzeci şi cinci de ani şi era managerul comercial al unei mici firme de me­dicamente. Era sclipitor, plin de iniţiativă şi pe măsură ce compania îşi lărgea afacerile reputaţia lui Rhys devenea tot mai cunoscută. I se oferi un post la „Roffe şi Fiii” dar când el refuză, Sam Roffe cumpără firma pentru care lucra Rhys şi trimise după el. Chiar şi acum îşi amintea de prima lor întâlnire, de forţa copleşitoare a prezenţei lui Sam Roffe. - Locul tău este aici, la „Roffe şi Fiii”, îl informă Sam Roffe. De aceea am cumpărat instalaţia asta, de pe vremea bunicii, pentru care lucrai. Rhys se simţi măgulit şi enervat în acelaşi timp. - Şi dacă nu vreau să rămân? Sam Roffe îi zâmbi şi îi spuse confidenţial: - Vei vrea. Tu şi cu mine avem ceva în comun, Rhys. Amândoi suntem ambiţioşi. Vrem să stăpânim lumea. Îţi voi arăta cum. Cuvinte magice, promisiunea unei sărbători pentru aprigul vânător care se afla în sufletul tânărului de atunci, pentru că el ştia ceva ce Sam Roffe nu bănuia: nu exista un Rhys Williams. Era un mit creat din disperare, sărăcie şi deznădejde.   * * *   Se născuse lângă minele de cărbuni din Gwent şi Carmarthen, în văile roşii din Ţara Galilor, unde învelişul de gresie şi zăcămintele de calcar şi cărbune încreţeau pământul verde. A crescut într-o lume de basm în care până şi numele proprii erau poezie: Brecon, Pen-y Fan, Penderyn, Glyncorrwg şi Maesteg. O ţară a legendelor unde cărbunele ascuns adânc în pământ a fost creat acum 280 milioane de ani, unde cândva copaci puternici dominau peisajul, încât o veveriţă putea călători de la Brecon Beacons până la mare fără măcar să atingă pământul. Dar a venit revoluţia industrială, iar frumoşii copaci verzi au fost tăiaţi pentru a alimenta focurile lacome din industria fierului. Băiatul crescu înconjurat de eroi din alte timpuri şi dintr-o altă lume. Robert Farrer a fost ars pe rug de biserica catolică pentru că a refuzat să facă jurământul celibatului şi să-şi abandoneze soţia; King Hywel cel Bun a adus legea în Ţara Galilor în secolul al zecelea; fiorosul cavaler Brychen, care a avut doisprezece băieţi şi douăzeci şi patru de fete şi a respins cu înţelepciune toate atacurile împotriva împărăţiei. Un ţinut al poveştilor pline de glorie. Dar nu totul era glorie. Toţi strămoşii lui Rhys au fost mineri, iar el, de copil, obişnuia să asculte ceea ce spuneau tatăl şi unchii lui despre iadul de sub pământ. Discutau despre vremurile îngrozitoare când nu exista de lucru, când bogatele mine de cărbuni din Gwent şi Carmarthen au fost închise datorită luptei înverşunate dintre companii şi mineri, iar minerii au fost corupţi de sărăcia care le rodea ambiţia şi mândria, sărăcie care chinuie sufletul unui om şi-l stoarce de putere obligându-l să se supună. Când minele funcţionau era un altfel de iad. Cea mai mare parte a familiei lui Rhys a murit în mină. Unii au murit în măruntaiele pământului, alţii şi-au scuipat plămânii ani în şir. Puţini au trecut de treizeci de ani. Rhys obişnuia să-i asculte pe tatăl său şi pe unchii mai în vârstă discutând despre trecut, despre prăbuşirile din mină, despre schilozi, despre greve; discutau despre vremurile bune şi despre cele rele dar băiatului i se păreau la fel. Toate erau groaznice. Gândul că va trebui să-şi petreacă restul vieţii în întunericul de sub pământ îl îngrozea pe Rhys. Ştia că va trebui să scape de acest destin. La doisprezece ani fugi de acasă. Părăsi văile de cărbune şi plecă pe coastă la Sully Ranny Bay şi Lavernoock, unde se adunau turiştii bogaţi şi unde tânărul aducea şi căra bagaje, se făcea folositor ajutând doamnele să coboare pe potecile abrupte care duceau spre plajă, ducea coşurile grele pentru picnic, mâna un cărucior cu un ponei sau muncea la parcul de distracţii de la Whitmore By. Era doar la câteva ceasuri de casă dar distanţa nici măcar nu putea fi măsurată. Oamenii de aici păreau veniţi dintr-o altă lume. Rhys Williams nu-şi imaginase niciodată că ar putea exista oameni atât de frumoşi şi podoabe atât de strălucitoare. Fiecare femeie i se părea că arată ca o regină, iar bărbaţii erau toţi eleganţi şi manieraţi. Asta era lumea căreia vroia să-i aparţină şi era capabil de orice pentru a ajunge o parte din ea. Pe la vârsta de paisprezece ani Rhys Williams reuşise să pună deoparte destui bani pentru a putea călători la Londra. Ajungând acolo îşi petrecu primele trei zile plimbându-se prin imensul oraş, căscând gura la tot ce vedea, asimilând însetat privelişti incredibile, zgomote, mirosuri. Îşi găsi prima slujbă într-un magazin de manufactură unde se ocupa cu livrarea produselor. În ma­gazin mai erau încă doi funcţionari, fiinţe superioare, şi o femeie care făcea ca inima tânărului galez să cânte ori de câte ori se uita la ea. Bărbaţii îl tratau aşa cum era destinat să fie tratat, ca pe un gunoi. Era o curio­zitate pentru ei. Se îmbrăca ciudat, avea maniere gro­solane şi vorbea cu un accent de neînţeles. Îi pro­nunţau numele în fel şi chip cu toate că el le repeta mereu pronunţia corectă. Fetei i se făcu milă de el. Se numea Gladys Simpkins şi îşi împărţea micul apartament din Tooting cu încă alte trei fete. Într-o zi îi permise lui Rhys să o conducă acasă şi îl invită la o ceaşcă de ceai. Tânărul Rhys era copleşit de nervozitate. Se gândea că urma să aibă loc prima lui experienţă sexuală, dar când îşi puse braţul în jurul lui Gladys, aceasta îl privi o clipă mirată, apoi izbucni în râs. - N-o să capeţi aşa ceva, îi spuse ea, dar îţi dau un sfat, dacă vrei să ajungi cineva, cumpără-ţi nişte haine mai ca lumea, fă-ţi puţină educaţie şi învaţă cum să te porţi. Privi atentă faţa slabă, pasionată a tânărului, îi studie ochii de un albastru intens, apoi spuse cu blândeţe. - Vei arăta bine când vei creşte mai mare.   * * *   Dacă vrei să ajungi cineva… Acesta a fost momentul când Rhys Williams s-a inventat pe sine însuşi. Adevăratul Rhys Williams era un băiat lipsit de educaţie, ignorant, fără pregătire, fără cei şapte ani de acasă, fără trecut, fără viitor. Dar avea imaginaţie, inteligenţă şi o ambiţie sălbatică. Era suficient. Rhys începu cu imaginea a ceea ce vroia să fie, ca cine de fapt intenţiona să ajungă. Când se privea în oglindă nu-l vedea pe băiatul stângaci, neglijent care vorbea cu un accent ciudat; imaginea din oglindă îl arăta civilizat, manierat şi plin de succes. Încetul cu încetul, Rhys începu să-şi potrivească existenţa cu imaginea din mintea lui. Urmă o şcoală la seral, îşi petrecu sfârşiturile de săptămână în galeriile de artă. Bântuia bibliotecile publice, mergea la teatru şi de acolo de sus studia îmbrăcămintea celor din fotoliile de orchestră. Mânca cât mai puţin pentru ca o dată pe săptămână să poată merge la un restaurant bun unde copia cu atenţie felul în care mâncau ceilalţi. Observa, învăţa şi nu uita nimic. Era ca un burete, ştergea trecutul şi absorbea viitorul. Într-un singur an Rhys învăţase destul pentru a-şi da seama că Gladys Simpkins, prinţesa lui, era o fată de rând, banală, cu mult sub gusturile lui. Plecă de la magazinul de manufactură şi se angaja ca funcţionar într-o farmacie, una dintr-o reţea care aparţinea ace­leiaşi firme. Avea aproape şaisprezece ani, însă arăta mult mai în vârstă. Era înalt şi bine dezvoltat. Femeile au început să se intereseze de acest galez brunet şi drăguţ, isteţ şi galant. În farmacie deveni imediat preferatul clienţilor, mai ales al celor de sex feminin; care aşteptau la rând până când Rhys era liber să se ocupe de ele. Se îmbrăca bine, vorbea corect şi ştia că făcuse un drum lung de la Gwent şi Carmarthen, dar când se privea în oglindă nu era satisfăcut. Călătoria pe care intenţiona să o facă încă nu se terminase. Peste doi ani Rhys Williams deveni managerul farmaciei în care lucra. Într-o zi managerul reţelei de farmacii din zonă îi spuse: - Acesta este doar începutul, Williams. Dacă vei continua să munceşti la fel de mult, într-o zi vei ajunge să administrezi mai multe farmacii. Rhys aproape îi râse în nas. Să crezi tu că asta poate fi o culme a ambiţiei! Rhys continua să-şi ur­meze şcoala. Studia probleme de conducere şi ad­ministrare a afacerilor, marketing şi legile comerciale. Vroia mai mult. Imaginea din oglindă îl arăta în plin succes; însă Rhys simţea că este abia la începutul drumului. Şansa lui de a promova se ivi într-o zi când în farmacie intră un agent comercial al unei firme, care urmări cum Rhys ştia să-şi folosească farmecul pentru a face doamnele să cumpere medicamente de care nu aveau nevoie. Înainte de a pleca, îi spuse: - Îţi pierzi vremea aici, puştiule. Ar trebui să lucrezi pentru o firmă mai mare. - Vă gândiţi la una anume? întrebă Rhys. - Aşteaptă să-i vorbesc şefului meu despre tine. Peste două săptămâni Rhys era angajat ca agent comercial al unei mici firme de medicamente. Era unul din cei cincizeci de agenţi ai firmei, dar când Rhys se privi în oglinda lui specială ştiu că nu e adevărat. Nu concura decât cu el însuşi. Se apropia tot mai mult de imaginea din oglindă, de personajul pe care îl crease. Un bărbat inteligent, cultivat, distins şi fermecător. Ceea ce încerca să facă părea imposibil. Toată lumea ştia că trebuie să te naşti cu aceste calităţi; nu puteau fi create. Dar Rhys reuşi. Deveni ceea ce-şi dorise. Călători prin toată ţara vânzând produsele firmei, discutând şi ascultând. Se întorcea la Londra plin de iniţiative practice şi avansa repede pe treptele succesului. La trei ani după angajarea sa, Rhys ajunse director comercial. Şi sub conducerea sa atentă şi pricepută firma începu să se extindă.   * * *   Patru ani mai târziu Sam Roffe intră în viaţa lui. Recunoscuse ambiţia din Rhys. - Îmi semeni, îi spuse Sam Roffe. Noi vrem să stăpânim lumea. Îţi voi arăta cum. Sam Roffe a fost un mentor strălucit. În următorii nouă ani, sub supravegherea lui Sam Roffe, Rhys Williams devenise un om valoros al companiei. Pe măsură ce trecea timpul, i se dădea o tot mai mare responsabilitate, să reorganizeze diferitele sectoare, să înlăture defecţiunile tehnice în indiferent ce parte a lumii se produceau, să coordoneze ramuri ale companiei „Roffe şi Fiii”, să creeze şi să pună în aplicare noi planuri. Până la urmă Rhys Williams ajunse să cunoască mai multe despre afacerile companiei decât oricine altcineva, cu excepţia lui Sam Roffe. Rhys Williams, devenea succesorul logic al lui Sam Roffe. Într-o dimineaţă când Rhys şi Sam Roffe se întorceau de la Caracas cu avionul companiei, un Boeing 707-320 transformat într-un apartament luxos, unul din flotila de opt avioane ale companiei, Sam Roffe îl lăudă pe Rhys pentru o afacere foarte profitabilă pe care acesta o încheiase cu guvernul din Venezuela. - Vei primi o primă grasă pentru asta, Rhys. Acesta îi replică liniştit. - Nu vreau o primă, Sam. Vreau nişte acţiuni şi un loc de director în conducere. O merita şi amândoi ştiau asta. Dar Sam îi răspunse: - Îmi pare rău. Nu pot schimba regulile, nici măcar pentru tine. „Roffe şi Fiii” este o companie privată. Nimeni în afara familiei nu poate fi în conducere şi nu poate deţine acţiuni. Rhys ştia, bineînţeles. Participa la toate întrunirile directorilor, dar nu ca membru. Era un străin. Sam Roffe era singurul urmaş direct al familiei Roffe. Cei­lalţi urmaşi erau femei, verişoarele lui Sam. Bărbaţii cu care se căsătoriseră conduceau compania. Walther Gassner, care se căsătorise cu Anna Roffe; Ivo Palazzi căsătorit cu Simonetta Roffe; Charles Martel, soţul Helenei Roffe. Şi Sir Alec Nichols a cărui mamă a fost născută Roffe. Aşa că Rhys a fost obligat să ia o hotărâre. Ştia că merită să fie în conducere, că într-o zi ar trebui să ajungă preşedintele ei. Deocamdată nu se putea, dar lucrurile se puteau schimba. Rhys se hotărî să rămână, să aştepte şi să vadă ce se va întâmpla. Sam Roffe îl învăţase să aibă răbdare. Iar acum Sam Roffe era mort. Luminile din birou se aprinseră din nou şi Hajib Kafir apăru în cadrul uşii. Kafir era directorul comercial al firmei pentru Turcia. Un bărbat scund, oacheş, care îşi purta diamantele şi pântecul gras ca pe nişte ornamente. Arăta neîngrijit, ca un om care s-a îmbrăcat în grabă. Deci Sophie nu l-a găsit într-un club de noapte. Ei, da, se gândi Rhys. Un efect secundar al morţii lui Sam Roffe. Coitus interruptus. - Rhys! exclamă Kafir. Dragul meu prieten, iartă-mă! N-am ştiut că eşti încă în Istanbul! Trebuia să prinzi un avion, iar eu am avut nişte probleme urgente… - Stai jos, Hajib. Ascultă-mă atent. Vreau să trimiţi patru telegrame codificate. Vor merge în ţări diferite. Vreau să fie înmânate personal de mesagerii noştri, înţelegi? - Bineînţeles, spuse Kafir uimit. Înţeleg foarte bine. Rhys îi aruncă o privire ceasului de mână subţire, din aur, marca Baume & Mercier, de la încheietura mâinii. - Poşta din New York e închisă acum. Trimite telegramele de la Yeni Posthane Cad. Vreau să plece peste treizeci de minute. Îi înmână o copie a telegramei pe care o compusese. - Oricine discută despre asta va fi concediat imediat. Kafir privi telegrama şi ochii i se măriră. - Dumnezeule! Nu se poate! exclamă el îngrozit. Cum, cum s-a putut întâmpla aşa ceva? - Sam Roffe a murit într-un accident, îi răspunse Rhys. Acum, în sfârşit, Rhys îşi permise să se gândească la ceea ce încercase să elimine din gândurile sale; Elizabeth Roffe, fiica lui Sam. Avea douăzeci şi patru de ani. Când o întâlnise prima dată, era o puştoaică de cincisprezece ani, care purta proteză pentru dinţi, era extraordinar de timidă şi de grasă, o rebelă singu­ratică. De-a lungul anilor, Rhys urmări transformarea ei într-o tânără deosebită, care moştenise frumuseţea mamei şi inteligenţa şi forţa tatălui. Ajunsese foarte apropiată de Sam. Rhys ştia cât de mult o va afecta vestea morţii tatălui ei. Ştia că va trebui să o anunţe personal. Două ore mai târziu Rhys Williams se îndrepta spre New York cu unul din avioanele companiei.     Capitolul 2 BERLIN. Luni, 7 septembrie, ora 10 a. m.   Anna Roffe Gassner ştia că nu are voie să ţipe din nou, altfel Walther se va întoarce şi o va ucide. Se ghemui într-un colţ al dormitorului, tremurând din tot corpul, fără să se poată controla şi îşi aşteptă moartea. Ceea ce începuse ca un basm frumos se transformase în groază şi teroare. De foarte mult timp încerca să evite adevărul: bărbatul cu care se căsătorise era un maniac criminal.   * * *   Anna Roffe nu iubise pe nimeni înainte să-l întâlnească pe Walther Gassner, nici pe mama ei, nici pe tatăl ei, nici pe ea însăşi. Anna a fost un copil fragil şi bolnăvicios, care suferea de ameţeli. Nu-şi putea aminti o perioadă când să nu fi fost prin spitale sau înconjurată de surori sau specialişti aduşi din toate colţurile lumii. Pentru că tatăl ei era Anton Roffe de la „Roffe şi Fiii” cei mai buni doctori erau aduşi la patul ei din Berlin. Dar după ce o examinau şi îi făceau diferite teste, plecau fără să ştie mai multe decât atunci când veniseră. Nu reuşeau să-i pună un diagnostic. Anna nu a putut să meargă la şcoală ca alţi copii, iar cu timpul a ajuns foarte retrasă, creându-şi o lume a ei, plină de vise şi fantezii, unde nimănui nu i se permitea să intre. Îşi picta propriile tablouri de viaţă, deoarece culorile realităţii erau prea stridente ca ea să le accepte. Când ajunsese la optsprezece ani, ameţelile au dispărut la fel de misterios cum au apărut. Dar îi pecetluiseră existenţa. La vârsta la care majoritatea fetelor se logodesc şi se căsătoresc, Anna nu fusese încă sărutată de nici un băiat. Încerca să se convingă că nu-i păsa. Era mulţumită să trăiască în viaţa ei imaginară, departe de toţi şi de restul lumii. Când trecu de douăzeci de ani, fu asaltată de peţitori, era o moştenitoare care purta unul din cele mai prestigioase nume din lume şi mulţi bărbaţi erau dornici să profite de averea ei. Primi cereri în căsătorie de la un conte suedez, un poet italian şi o mulţime de prinţi din ţări sărace. Anna îi refuză pe toţi. La aniversarea a treizeci de ani, tatăl ei suspină: „Voi muri fără să-mi văd nepoţii”. La treizeci şi cinci de ani Anna plecă la schi în Kizbühel, în Austria şi acolo îl întâlni pe Walther Gassner, instructor de schi şi cu treisprezece ani mai tânăr ca ea. Când Anna l-a văzut prima dată pe Walther, pur şi simplu i s-a tăiat respiraţia. Cobora pe pârtia abruptă de la Hahnenkamm şi era cea mai frumoasă imagine pe care Anna o văzuse vreodată. Se apropie de capătul pârtiei ca să-l vadă mai bine. Arăta ca un tânăr zeu, iar Anna era mulţumită doar să-l privească. O surprinse privindu-l ţintă. - Nu schiezi, gnädiges Fräulein? Anna clătină din cap neavând încredere în vocea ei, iar el îi zâmbi. - Atunci dă-mi voie să te invit la masă. Anna intră în panică şi o luă la fugă ca o şcolăriţă. Din acel moment Walther Gassner nu o mai lăsă în pace. Anna Roffe nu era o fată proastă. Era conştientă de faptul că nu era nici frumoasă, nici sclipitoare, că era o femeie ştearsă şi care, în afara numelui, nu avea nimic altceva de oferit unui bărbat. Dar ea ştia că sub această faţadă obişnuită se ascundea o tânără frumoasă, sensibilă, cu sufletul încărcat de dragoste, poezie şi muzică. Poate pentru că nu era o frumuseţe, Anna avea un respect deosebit pentru frumos. Obişnuia să viziteze marile muzee şi să petreacă ore în şir privind cu ochi mari tablourile şi sculpturile. Când l-a văzut pe Walther Gassner i s-a părut că toţi zeii s-au trezit la viaţă pentru ea. A doua zi Anna îşi lua micul dejun pe terasa hotelului Tennerhof când se trezi cu Walther Gassner lângă ea. Arăta într-adevăr ca un tânăr zeu. Avea un profil regulat, pronunţat, iar trăsăturile feţei erau puternic marcate, dar în acelaşi timp delicate, pline de sensibilitate. Era foarte bronzat, cu dinţi albi şi egali. Avea părul blond şi ochi de un cenuşiu închis. Sub hainele de schi Anna vedea mişcându-i-se muşchii pieptului şi ai picioarelor şi simţi cum i se stârnesc simţurile. Îşi ascunse mâinile în poală ca să nu-i vadă petele de pe piele. - Ieri după-amiază te-am căutat pe pârtii, spuse Walther. Anna nu putea vorbi. Dacă nu ştii să schiezi, te învăţ eu, spuse el zâmbind şi adăugă: nu-i nevoie să-mi plăteşti. O luă cu el pe pârtia de la Hausberg, pârtia începătorilor, pentru prima ei lecţie. Dar imediat amândoi şi-au dat seama că ea nu avea nici un talent pentru schi. Îşi pierdea mereu echilibrul şi cădea, dar insista să încerce din nou şi din nou pentru că se temea că Walther o va dispreţui dacă nu va reuşi, însă, după a zecea căzătură, Walther o ajută să se ridice şi îi spuse blând: - Ai fost făcută să te ocupi cu lucruri mai im­portante. - Ce fel de lucruri? întrebă ea necăjită. - Îţi voi spune diseară la cină. În seara aceea au cinat, apoi au luat micul dejun împreună, apoi din nou prânzul şi cina. Walther îşi neglija clienţii. Lipsea de la lecţiile de schi pentru ca să o conducă în sat. O invită la cazinoul „Der goldene Greif”, o plimbă cu sania trasă de cai, o duse la cumpărături şi în excursii şi rămase cu ea ore în şir pe terasa hotelului discutând despre nimicuri. Anna era vrăjită. La cinci zile după ce s-au cunoscut, Walther îi luă mâinile în ale sale şi spuse: - Anna, liebchen, vreau să mă căsătoresc cu tine. Stricase totul. O scosese afară din lumea ei de basm şi o adusese la realitatea crudă - cine era şi ce I era. O virgină urâtă de treizeci şi cinci de ani, un premiu pentru vânătorii de zestre. Încercase să plece, dar Walther o opri. - Ne iubim, Anna. Nu poţi fugi de acest adevăr. Îl ascultă minţind-o, îl ascultă spunându-i: „N-am mai iubit pe nimeni altcineva” şi simplifică lucrurile pentru că dorea cu disperare să-l creadă. Îl chemă în camera ei şi rămaseră acolo discutând, iar Walther îi povesti viaţa lui şi Anna brusc începu să-l creadă spunându-şi surprinsă: este de fapt povestea vieţii mele. Ca şi ea, Walther nu a avut pe cine să iubească. A fost un străin în această lume pentru că s-a născut bastard, aşa cum Anna a fost o străină datorită bolii. Ca şi ea, Walther era dornic să-şi ofere dragostea. Fusese crescut într-un orfelinat şi când ajunsese la treisprezece ani, iar înfăţişarea lui plăcută fusese remarcată de toată lumea, femeile de la orfelinat au început să se folosească de el, aducându-l noaptea în camerele lor, luându-l în pat şi învăţându-l cum să le satisfacă. Ca răsplată primea mâncare mai multă, bucăţi de carne şi deserturi făcute din zahăr adevărat. Primea orice dar nu iubire. Când Walther ajunse destul de în vârstă pentru a putea fugi de la orfelinat, descoperi că viaţa în libertate nu era cu nimic deosebită de cea cu care fusese obişnuit. Femeile vroiau să se folosească de înfăţişarea lui, să-l poarte ca pe o insignă; nimic mai mult. Îi ofereau bani, haine, bijuterii, cadouri şi atât. Anna îşi dădu seama că Walther trecuse prin aceleaşi dezamăgiri ca şi ea, era cealaltă jumătate pe care o aşteptase. Căsătoria lor a fost o ceremonie fără fast la primăria oraşului.   * * *   Anna sperase ca tatăl ei să fie încântat. Dar acesta îi făcu o scenă cumplită. - Eşti o proastă înfumurată, urlă el. Te-ai măritat cu un afurisit de vânător de zestre. L-am verificat. Toată viaţa a trăit de pe urma femeilor, dar până acum nu a găsit nici una atât de cretină ca să se mărite cu el. - Încetează! ţipă Anna. Nu înţelegi! Dar Anton Roffe ştia că înţelege prea bine motivele lui Walther Gassner. Îi ceru ginerelui să se prezinte în biroul său. Walther privi admirativ pereţii acoperiţi cu lam­briuri, tablourile vechi şi spuse: - Îmi place aici. - Da, sunt convins. Arată mult mai bine ca un orfelinat. Walther îl privi tăios, devenind brusc precaut. - Ce vreţi să spuneţi? - Hai să terminăm cât mai repede. Ai făcut o greşeală. Fiica mea nu are bani. Ochii lui Walther îl priveau pătrunzător. - Ce anume încercaţi să spuneţi? - Nu încerc să-ţi spun nimic. Îţi spun pur şi simplu. Nu vei obţine nimic de la Anna, pentru că Anna nu are nimic. Dacă te-ai fi interesat mai bine ai şti că „Roffe şi Fiii” este o companie privată. Asta înseamnă că acţiunile firmei nu pot fi vândute. Trăim confortabil şi atât. Nu există o zestre mare, de care să te foloseşti. Scotoci în buzunar, scoase un plic şi îl aruncă pe birou în faţa lui Walther. - Asta te va despăgubi pentru cheltuielile făcute. Vreau să dispari din Berlin până la ora şase. Nu vreau ca Anna să mai audă vreodată de tine. - Nu v-a trecut prin minte nici măcar pentru o clipă că m-am căsătorit cu Anna pentru că m-am îndrăgostit de ea? îl întrebă Walther calm. - Nu, spuse Anton caustic. Dar ţie? - Să vedem preţul meu pe piaţă, spuse el după un moment. Deschise plicul şi numără banii. Ridică privirea spre Anton Roffe. - Mă evaluez la mai mult de douăzeci de mii de mărci. - E tot ce primeşti. Consideră-te norocos. - Sunt, spuse Walther. Dacă vreţi să ştiţi adevărul, cred că sunt un om foarte norocos. Mulţumesc. Puse banii în buzunar cu un gest neglijent şi apoi ieşi din birou. Anton Roffe răsuflă uşurat. Se simţea puţin vinovat şi dezgustat de ceea ce făcuse, dar fusese singura soluţie. Anna va fi nefericită aflând că o părăsise soţul dar era mai bine să se întâmple acum decât mai târziu. Va avea grijă să întâlnească pe cineva potrivit, de vârsta ei, care cel puţin o va respecta dacă nu va fi capabil să o iubească. Cineva care să fie interesat de ea şi nu de banii şi numele ei. Cineva care să nu poată fi cumpărat cu douăzeci de mii de mărci. Când Anton Roffe ajunse acasă Anna alergă să-l întâmpine, cu ochii în lacrimi. El o luă în braţe, o strânse la piept şi îi spuse: - Anna, liebchen, totul va fi în regulă. Îl vei uita… Anton privi peste umărul ei şi îl văzu pe Walther Gassner în pragul uşii. Anna îi arătă un deget spunându-i: - Uite ce mi-a cumpărat Walther! Aşa-i că este cel mai frumos inel pe care l-ai văzut? A costat douăzeci de mii de mărci. Până la urmă părinţii Annei au fost obligaţi să-l accepte pe Walther Gassner. Drept cadou de nuntă le-au cumpărat un frumos conac în Wannsee, plin de mobilă franţuzească, combinată cu antichităţi, canapele confortabile, un birou Roentgen în bibliotecă şi rafturi de cărţi care acopereau pereţii. Partea super­ioară era mobilată cu piese elegante daneze şi suedeze din secolul al optsprezecelea. - E prea mult, îi spuse Walther. Nu vreau nimic de la ei şi nici de la tine. Vreau să fiu capabil să-ţi cumpăr singur lucrurile frumoase pe care ţi le doreşti, liebchen. Walther îi zâmbi ca un băieţel necăjit. Dar eu nu am bani. - Bineînţeles că ai, replică Anna. Tot ce am îţi aparţine. - Oare? întrebă Walther cu un surâs încântător. La insistenţele Annei - pentru că Walther părea să nu aibă nici un chef să discute despre bani - ea îi explică situaţia ei financiară. Avea un credit la bancă din care puteau trăi confortabil, dar cea mai mare parte a averii ei era investită în acţiunile companiei „Roffe şi Fiii”. Acţiunile nu puteau fi vândute fără aprobarea unanimă a tuturor celor din conducere. - Cât valorează acţiunile tale? întrebă Walther. Anna îi spuse. Lui Walther nu-i venea să creadă. Îi ceru să-i repete suma. - Şi nu poţi vinde acţiunile? - Nu. Vărul meu Sam nu va accepta să vindem acţiuni ale firmei. El deţine majoritatea acţiunilor. Într-o zi… Walther îşi exprimă dorinţa de a lucra pentru companie. Anton Roffe era împotrivă. - Cu ce poate contribui un schior leneş la firma noastră? întrebă Anton Roffe. Dar până la urmă cedă de dragul fiicei sale, iar lui Walther i se oferi o slujbă în administraţie. Se dovedi a fi foarte priceput şi avansa rapid. Când tatăl Annei muri peste doi ani, Walther Gassner a fost făcut membru în conducerea companiei. Anna era foarte mândră de el. Era soţul şi amantul perfect pentru ea. Întotdeauna îi aducea flori şi mici cadouri, părea mulţumit să rămână serile acasă cu ea, doar ei doi. Fericirea Annei era imensă, aproape de nesuportat. Ach, danke, lieber Gott, obişnuia să spună când nu o putea auzi nimeni. Anna învăţă să gătească pentru a-i putea pregăti lui Walther mâncărurile preferate. Făcea choucroute, un strat crocant de varză murată şi cartofi piure peste care punea cotlet de porc afumat şi cârnăciori. Pre­gătea file din carne de porc fiert în bere şi condimentat cu chimion pe care îl servea cu un măr copt în cuptor, decojit şi umplut cu mici boabe de agrişe. - Eşti cea mai bună bucătăreasă din toată lumea, îi spunea Walther, iar Anna roşea de mândrie. În al treilea an al căsătoriei lor Anna rămase însărcinată. Primele opt luni ale sarcinii au fost îngrozitoare, dar Anna suporta totul fericită. Altceva o neliniştea. A început într-o zi imediat după masa de prânz. Se apucase să tricoteze un pulover pentru Walther şi gândurile i-o luaseră razna, când pe neaşteptate auzi vocea lui Walther: - Dumnezeule, Anna! Ce faci aici singură în întuneric? După-amiaza se transformase în noapte. Anna privi puloverul din poala ei şi îşi dădu seama că nu se atinsese de el. Cum de trecuse atât de mult timp? Unde îi fusese mintea? Apoi Anna mai trăi şi alte experienţe similare şi începu să se întrebe dacă această alunecare spre nimic nu era o prevestire, un semn de rău augur că viaţa ei era pe terminate. Nu credea că se teme de moarte, dar nu suporta gândul că îl va părăsi pe Walther. Cu patru săptămâni înainte de a trebui să nască, Anna pierdu din nou noţiunea timpului, se împiedică şi căzu rostogolindu-se pe scările ce duceau la etaj. Se trezi la spital. Walther era lângă patul ei, ţinând-o de mână. - M-ai speriat îngrozitor. Brusc Anna intră în panică. Copilul! Nu mai simt copilul. Întinse mâinile în jos. Abdomenul ei era plat. - Unde-i copilul meu? Walther se aplecă şi o strânse în braţe. Doctorul spuse: - Aţi avut gemeni, doamnă Gassner. Anna întoarse capul spre Walther, iar ochii lui înotau în lacrimi. - Un băiat şi o fetiţă, liebchen. Anna ar fi putut muri pe loc de bucurie. Simţi o dorinţă irezistibilă de a-i ţine în braţe. Trebuia să-i vadă, să-i simtă lângă ea, să-i strângă la piept. - Vom discuta despre asta când veţi fi mai pu­ternică, spuse doctorul. Doar când vă veţi simţi mai bine.   * * *   O asigurau că se simte tot mai bine, dar Anna era înspăimântată. Ceva se întâmpla cu ea şi nu înţelegea ce anume. Walther venea, o ţinea de mână, apoi îşi lua rămas bun, iar ea îl privea surprinsă şi vroia să-i spună: „Dar abia ai venit… „Privea însă ceasul şi trecuseră deja trei sau patru ore. Habar n-avea ce se întâmplase în acest timp. Îşi amintea vag că într-o noapte îi fuseseră aduşi copiii, dar apoi adormise. Nu-şi amintea prea bine şi se temea să întrebe. Nu avea importanţă. Vor fi doar ai ei când Walther o va duce acasă.   * * *   Acea zi minunată sosi, în sfârşit. Anna îşi părăsi camera de la spital într-un scaun cu rotile, cu toate că insistase că se simte destul de puternică pentru a merge singură. De fapt se simţea foarte slăbită, dar era atât de încântată că urma să-şi vadă copiii, încât nimic nu o mai interesa. Walther o duse în casă şi se pregătea să o urce la etaj în dormitorul lor. - Nu, nu! spuse ea. Du-mă în camera copiilor. - Trebuie să te odihneşti acum, draga mea. Nu eşti încă destul de puternică… Ea nu mai ascultă ce-i spune, se dezlipi din braţele lui şi fugi spre camera copiilor. Jaluzelele erau trase, iar în cameră era întuneric; ochii ei trebuiră să se obişnuiască o clipă. Era atât de plină de entuziasm, încât simţea că ameţeşte. Se temea că va leşina. Walther veni în spatele ei. Îi vorbea, încercând să-i explice ceva dar indiferent despre ce-i vorbea nu putea fi important. Pentru că ei erau acolo. Dormeau amândoi, fiecare în leagănul lui, iar Anna se apropie încet ca să nu-i deranjeze şi rămase aşa, privindu-i cu ochii măriţi. Erau cei mai frumoşi copii pe care îi văzuse vreodată. Chiar de acum putea să-şi dea seama că băieţelul va avea trăsăturile frumoase ale lui Walther şi părul lui blond. Fetiţa era o păpuşică adorabilă cu păr moale, auriu şi o faţă mică, triunghiulară. Anna se întoarse spre Walther şi spuse înăbuşindu-se: - Sunt atât de frumoşi. Sunt… sunt foarte fericită. - Haide, Anna, şopti Walther. O cuprinse cu braţele şi Anna simţi în el o poftă aprigă care o tulbură şi pe ea. Nu mai făcuseră dragoste de mult timp. Walther avea dreptate. Mai târziu vor avea destul timp pentru copii.   * * *   Pe băiat îl numiră Peter, iar pe fetiţă Brigitta. Două miracole încântătoare pe care ea şi Walther le concepuseră, iar Anna îşi petrecea tot timpul în camera lor, jucându-se cu ei, vorbindu-le. Chiar dacă nu puteau să o înţeleagă, ştia că îi simt dragostea. Câteodată, în mijlocul unei zile, se întorcea şi îl vedea pe Walther în pragul uşii, venit acasă de la birou, iar Anna îşi dădea seama că într-un fel trecuse încă o zi. - Vino lângă noi, spunea ea. Jucăm un joc. - Ai pregătit cina? o întreba Walther, iar Anna se simţea brusc vinovată. Va trebui să-i acorde mai multă atenţie lui Walther şi mai puţină copiilor, dar în ziua următoare se întâmpla acelaşi lucru. Gemenii erau ca un magnet căruia nu-i rezista. Anna încă îl iubea foarte mult pe Walther şi încerca să-şi diminueze sentimentul de vinovăţie spunându-şi că gemenii sunt şi o parte din el. În fiecare noapte, de îndată ce Walther adormea, Anna se strecura din pat, se furişa în camera copiilor şi rămânea acolo privindu-i până dimineaţa. Apoi se întorcea în dormitor înainte ca Walther să se trezească. Odată, în mijlocul nopţii, Walther intră în camera copiilor şi o surprinse. - Pentru numele lui Dumnezeu, ce faci aici? - Nimic, dragul meu, doar… - Du-te înapoi în pat! Niciodată nu-i mai vorbise aşa. A doua zi la micul dejun Walther îi spuse: - Cred că ar trebui să ne luăm o vacanţă. Ne va face la amândoi bine să plecăm undeva. - Dar, Walther, copiii sunt prea mici să călăto­rească. - Mă gândeam să plecăm doar noi doi. - Nu pot să-i părăsesc, spuse Anna clătinând din cap. Walther îi luă mâna şi îi spuse: - Vreau să uiţi copiii. - Să uit copiii? spuse ea şocată. - Anna, îţi aminteşti cât de bine ne-am simţit împreună înainte de a rămâne însărcinată? Ce bine ne-am distrat? Cât de bucuroşi eram, doar noi doi, fără nimeni altcineva în jurul nostru? Iar Anna pricepu. Walther era gelos pe copii.   * * *   Săptămâni şi luni treceau în grabă. Walther nici măcar nu se apropia de copii. De ziua lor de naştere Anna le cumpără cadouri minunate. Walther reuşea mai tot timpul să rămână în oraş, pentru a rezolva diferite afaceri. Anna nu mai putea să se lase păcălită. Adevărul era că pe Walther nu-l interesau copiii. Anna simţea că probabil e şi vina ei, pentru că ea era prea interesată de ei. Obsedată era cuvântul folosit de Walther. Îi ceruse să consulte un doctor, iar Anna acceptase pentru a-i face plăcere. Dar doctorul era un tâmpit. În momentul în care începu să-i vorbească, Anna îl ignoră, lăsându-şi mintea să se îndepărteze de prezent până când îl auzi spunându-i: - Consultaţia s-a terminat, doamnă Gassner. Ne întâlnim săptămâna viitoare? - Bineînţeles. Nu s-a mai întors niciodată. Anna simţea că era problema lui Walther, dar şi a ei. Dacă greşeala ei era că îşi iubea copiii prea mult, a lui Walther era că nu-i iubea destul. Anna învăţă să nu vorbească despre copii în prezenţa lui Walther, dar abia aştepta ca el să plece la birou pentru a se întoarce în camera lor şi a se juca cu ei. Doar că acum nu mai erau bebeluşi. Şi-au sărbătorit deja a treia aniversare şi Anna putea să vadă cum vor arăta ca adulţi. Peter era înalt pentru vârsta lui, iar corpul lui era puternic şi atletic ca al tatălui său. Anna îl ţinea în braţe şi îi fredona: - Of, Peter, ce le vei face tu sărmanelor fete? Să fii drăguţ cu ele, fiul meu drag. Nu vor avea nici o şansă. Iar Peter îi zâmbea ruşinat şi o îmbrăţişa. Apoi Anna se întorcea spre Brigitta. Brigitta se făcea cu fiecare zi tot mai frumoasă. Nu semăna nici cu Anna, nici cu Walther. Avea părul auriu şi o piele delicată ca porţelanul. Peter avea temperamentul aprig al tatălui său şi câteodată Anna trebuia să-i tragă câte o palmă uşoară peste şezut, dar Brigitta era un înger. Când Walther nu era prin preajmă Anna le punea discuri sau le citea. Cartea lor preferată era „101 Mărchens”. O băteau pe Anna la cap să le citească poveşti despre căpcăuni, spiriduşi, vrăjitoare, chiar dacă le ştiau pe de rost, iar la culcare Anna le cânta un cântec de leagăn: Schlaf, Kinderlein, schlaf, Der Vater hüt’t die Schaf… Anna se ruga ca timpul să îmblânzească atitudinea lui Walther, ca el să se schimbe. Se schimbă într-adevăr, dar în rău. Detesta copiii. La început Anna îşi spuse că se întâmplă aşa pentru că Walther îşi dorea toată dragostea ei doar pentru el, că nu vroia să o împartă cu nimeni altcineva. Dar încetul cu încetul îşi dădu seama că nu era vorba de dragostea pentru ea. Walther o ura. Tatăl ei avusese dreptate. Walther se căsătorise cu ea pentru banii ei. Copiii erau o ameninţare pentru el. Vroia să scape de ei. Tot mai des îi vorbea Annei despre vânzarea acţiunilor. - Sam nu are nici un drept să ne oprească! Am putea lua toţi banii şi să plecăm unde vrem. Doar noi doi. Anna îl privi înmărmurită. - Ce facem cu copiii? Ochii lui sclipeau febril. - Nu. Ascultă-mă. Pentru binele nostru va trebui să scăpăm de ei. Trebuie. În acel moment Anna înţelese că Walther era nebun. Se îngrozi. Walther concediase toţi servitorii cu excepţia unei femei care venea să facă curăţenie o dată pe săptămână. Iar Anna şi copiii erau singuri cu el, la cheremul lui. Avea nevoie de ajutor. Poate că nu era prea târziu pentru a fi vindecat. În secolul al cincis­prezecelea nebunii erau adunaţi şi închişi pentru totdeauna în case situate pe apă, Narrenschiffe, corăbii ale nebunilor, dar astăzi datorită medicinii moderne, trebuia să existe o posibilitate de a-l ajuta pe Walther. Acum, în această zi de septembrie, Anna se cuibărise pe podeaua din dormitorul ei unde Walther o închisese şi aştepta ca el să se întoarcă. Ştia ce trebuie să facă. Pentru binele lui, al ei şi al copiilor. Anna se ridică nesigură pe picioare şi se îndreptă spre telefon. Ezită o secundă apoi ridică receptorul şi începu să formeze 110, numărul poliţiei. Îi răspunse o voce străină. - Hallo. Hier ist Notruf der Polizei. Kann ich ihnen helfen? - Ja, bitte. Anna simţi că se sufocă. Ich… O mână apăru din spatele ei şi îi smulse receptorul, trântindu-l în furcă. Anna se retrase câţiva paşi. - Te rog, scânci ea, nu mă lovi. Walther se apropie de ea cu ochi strălucitori, vorbindu-i atât de blând încât ea nu-l înţelegea. - Liebchen, nu am de gând să te lovesc. Te iubesc, nu înţelegi? O atinse, iar ea simţi furnicături pe piele. - Nu vrem ca poliţia să vină aici, nu-i aşa? Anna clătină cu putere din cap, prea terorizată pentru a putea vorbi. - Anna, copiii sunt cei care ne creează probleme. Vom scăpa de ei. Eu… Se auzi soneria de la intrare. Walther se opri nehotărât. Soneria se auzi din nou. - Rămâi aici, ordonă el. Mă întorc. Anna îl privi cum iese din cameră, incapabilă să se mişte. Walther trânti uşa în urma lui şi ea auzi zgomotul cheii care încuia uşa. „Mă întorc”, îi spusese el. Walther Gassner coborî repede scările, ajunse la uşa de la intrare şi o deschise. Un bărbat îmbrăcat în uniforma gri a mesagerilor îi întinse un plic sigilat. - Un mesaj important pentru domnul şi doamna Walther Gassner. - Da, spuse Walther. Îl iau eu. Închise uşa, privi plicul din mâna lui şi îl deschise. Citi încet mesajul dinăuntru.   Cu regret vă informăm că Sam Roffe a murit într-un accident de alpinism. Vă rugăm să fiţi prezenţi la Zürich vineri la amiază la o întrunire de urgenţă a conducerii.   Era semnat „Rhys Williams”.