Sidney Sheldon carti

CARTEA ÎNTÂI   JAMIE 1883-1906     PROLOG   KATE 1982   Salonul cel mare era plin de fantome cunoscute, care veniseră să o ajute să-şi sărbătorească aniversarea. Kate Blackwell le urmărea cum se amestecau printre cei în carne şi oase şi în mintea ei se formase o imagine fantastică, în care vizitatorii din alt timp şi alt spaţiu alunecau pe ringul de dans alături de oaspeţii în costume şi rochii lungi, sclipitoare, care nu bănuiau absolut nimic. Veniseră vreo sută de oaspeţi la petrecerea de la Cedar Hill House, la Dark Harbor, Maine. „Fără să mai socotim şi stafiile”, îşi spuse în gândul ei, absentă, Kate Blackwell. Era o femeie slăbuţă, minionă, dar avea o ţinută maiestuoasă care o făcea să pară mai înaltă. Avea un chip care nu se uita. O structură osoasă minunată, ochi cenuşii ca zorile şi bărbie încăpăţânată, o combinaţie de la strămoşii ei scoţieni şi olandezi. Avea un păr alb, minunat, care fusese odată o bogată cascadă neagră, iar sub cutele delicate ale rochiei de catifea de culoarea fildeşului, pielea avea acea transparenţă uşoară pe care, uneori, o dă bătrâneţea. „Nu simt că am nouăzeci de ani”, îşi spuse Kate în sinea ei. „Unde s-or fi dus toţi aceşti ani?” Privea fantomele care dansau. „Ei ştiu. Ei au fost acolo. Au făcut parte din aceşti ani, din viaţa mea.” Îl vedea pe Banda, al cărui chip negru şi mândru strălucea. Şi era şi David, dragul de David, înalt, tânăr şi frumos, aşa cum fusese când se îndrăgostise de el, şi îi zâmbea, iar ea se gândea: „Curând, dragul meu, curând.” Şi-ar fi dorit ca David să fi trăit să-şi vadă strănepotul. Îşi plimbă privirea prin încăpere până îl văzu. Stătea lângă orchestră, urmărindu-i pe instrumentişti. Era un băieţel foarte frumos, de aproape opt ani, blond, purtând o haină neagră de catifea şi pantaloni de stofă ecosez. Robert era copia stră-străbunicului lui, Jamie McGregor, cel din tabloul de deasupra căminului din marmură. Parcă simţindu-i privirea aţintită asupra lui, Robert se întoarse şi Kate îi făcu semn să vină la ea cu o uşoară mişcare a degetelor, diamantul de douăzeci de carate pe care tatăl ei îl scosese din nisipul unei plaje cu aproape o sută de ani în urmă strălucind în lumina orbitoare a candelabrului de cristal. Kate îl urmări cu plăcere cum îşi făcea drum printre dansatori. „Eu reprezint trecutul”, se gândi Kate. „El este viitorul. Strănepotul meu va reuşi într-o zi să preia conducerea firmei Kruger-Brent Limited.” Când ajunse lângă ea, îi făcu loc să stea pe scaunul ei. — Te simţi bine, bunico? — Da, îţi mulţumesc, Robert. — E o orchestră nemaipomenită. Dirijorul e, pur şi simplu, dat naibii. Kate îl privi o clipă nedumerită, după care se lumină. — Ah, bănuiesc că asta-nseamnă că e bun. Robert îi zâmbi. — Exact. Sigur nu pari de nouăzeci de ani. Kate Blackwell râse. — Sinceră să fiu, nu-i simt. El îşi strecură mâna într-a ei şi rămaseră aşa într-o tăcere plăcută, cei optzeci şi doi de ani diferenţă dându-le o confortabilă afinitate. Kate se întoarse să-şi privească nepoata dansând. Împreună cu soţul ei alcătuiau cu siguranţă cea mai frumoasă pereche de pe ring. Mama lui Robert îşi văzu fiul stând cu bunica lui şi îşi spuse în sinea ei: „Ce femeie incredibilă. N-are vârstă. Nimeni nu şi-ar da seama prin câte a trecut.” Muzica se opri, iar dirijorul spuse: — Doamnelor şi domnilor, am plăcerea să vi-l prezint pe micuţul maestru Robert. Robert strânse mâna bunicii lui, se ridică şi se îndreptă spre pian. Se aşeză, cu un aer serios şi atent, după care degetele începură să-i alerge pe claviatură. Interpretă Scriabin, semănând cu lumina lunii căzută pe apă. Mama lui îl asculta spunându-şi: „E un geniu. Va ajunge un mare muzician.” Nu mai era copilul ei. Avea să aparţină lumii întregi. Când termină, Robert primi aplauze pline de entuziasm şi sinceritate. Mai devreme, cina fusese servită afară. Grădina mare, în stil englezesc, fusese împodobită cu becuri, panglici şi baloane. Orchestra cânta de pe terasă, în timp ce servitori şi servitoare se învârteau printre mese, tăcuţi şi pricepuţi, convingându-se că paharele Baccarat şi farfuriile de Limoges erau tot timpul pline. A fost citită şi o telegramă din partea preşedintelui Statelor Unite. Un Tribunal suprem toasta pentru Kate. Guvernatorul o elogie: — … Una dintre cele mai remarcabile femei în istoria acestei naţiuni. Sutele ei de acte de caritate în întreaga lume sunt legendare. Fundaţia Blackwell a contribuit foarte mult la sănătatea şi bunăstarea oamenilor din mai mult de cincizeci de ţări. Parafrazându-l pe răposatul Sir Winston Churchill, am putea spune: „Niciodată să nu datoreze cineva atât de mult unei singure persoane.” Am avut şi eu onoarea de a o cunoaşte pe Kate Blackwell… „Fir-ar să fie!” îşi zise Kate în sinea ei. „Nimeni nu mă cunoaşte. Parcă vorbeşte de cine ştie ce sfântă. Oare, ce-ar spune toţi aceşti oameni dacă ar cunoaşte-o pe adevărata Kate Blackwell? Fiică de hoţ şi răpită înainte de a avea un an. Ce-ar spune ei, oare, dacă le-aş arăta urmele de gloanţe de pe trupul meu?” Întoarse capul şi îl privi pe cel care încercase o dată să o ucidă. Privirea îi trecu dincolo de el pentru a zăbovi asupra unei siluete din umbră, un văl ascunzându-i chipul. Pe fundalul unui tunet îndepărtat, Kate îl auzi pe guvernator încheindu-şi cuvântarea şi prezentând-o. Se ridică şi îşi privi invitaţii. Glasul îi era ferm şi puternic. — Am trăit mai mult decât oricare din voi. Tinerii de azi ar spune „Mare scofală”. Dar eu mă bucur că am ajuns la această vârstă, pentru că altfel n-aş fi putut fi aici cu voi, dragii mei prieteni. Ştiu că mulţi aţi călătorit venind din ţări depărtate ca să fiţi cu mine în seara asta şi trebuie să fiţi obosiţi. N-ar fi drept din partea mea să pretind tuturor să aibă energia mea. Izbucniră în râs şi o aplaudară. — Vă mulţumesc pentru această seară memorabilă, pe care nu o voi uita niciodată. Pentru aceia dintre voi care vor să se odihnească, odăile sunt pregătite. Pe ceilalţi îi invit să continue dansul. Tună iar. — Sunt de părere să intrăm cu toţii înainte să fim prinşi într-una din cunoscutele furtuni din această regiune.   *   De acum, cina şi dansul se încheiaseră, oaspeţii se retrăseseră, iar Kate rămăsese singură cu fantomele ei. Stătea în bibliotecă, plutind în trecut, simţindu-se dintr-odată foarte deprimată. „Nu mai e nimeni care să-mi spună Kate”, îşi zise ea. „S-au dus toţi.” Lumea ei dispăruse. Oare nu Longfellow spusese: „Frunzele amintirilor mele foşnesc sumbru în întuneric”? Avea să intre şi ea curând în întuneric, dar nu încă. „Mai am de făcut cei mai important lucru din viaţa mea”, se gândi ea. „Mai ai răbdare, David. O să fiu cu tine în curând.” — Bunico… Deschise ochii. Familia intrase în încăpere. Se uită la ei, rând pe rând, ochii ei transformându-se într-un aparat de fotografiat nemilos, căruia nu-i scăpa nimic. „Familia mea”, îşi spuse Kate. „Nemurirea mea. Un criminal, o fiinţă grotescă şi un bolnav psihic. Scheletele Blackwell. Oare atât a rămas din toţi aceşti ani de speranţă, de durere şi de suferinţă?” Nepoata ei i se aşezase alături. — Te simţi bine, bunico? — Sunt doar puţin obosită, copii. Mă duc la culcare. Se ridică şi se îndreptă spre scări şi tocmai în acea clipă se auzi un tunet puternic, după care izbucni furtuna, ploaia răpăind în geamuri ca o mitralieră. Cei din familie o urmăriră cu privirile cum ajunge în capul scărilor, o siluetă dreaptă şi mândră. Un fulger fu urmat câteva secunde mai târziu de un tunet puternic. Kate Blackwell se întoarse să-i privească pe toţi şi când vorbi, în glasul ei se simţi accentul strămoşilor ei. — În Africa de Sud îi spuneam „donderstorm”. Trecutul şi prezentul începeau să se confunde din nou, în timp ce ea se îndrepta spre dormitor, însoţită de cunoscute şi dragi fantome.     1   — Dumnezeule, dar asta-i o adevărată „donderstorm”, zise Jamie McGregor. Crescuse în mijlocul furtunilor sălbatice din Scoţia, dar nu mai văzuse niciodată ceva atât de violent. Cerul amiezei fusese acoperit dintr-odată de nişte nori de nisip enormi, făcând ziua ca noaptea. Cerul, plin de praf, era aprins de fulgere — „weerlig”, cum le spuneau africanii — care ardeau aerul, fiind urmate de „donderstorm” — tunet. După care veni potopul. Căderi de apă care loveau în mulţimea de corturi şi barăci de metal, transformând străzile murdare ale Klipdrift-ului în adevărate albii de noroi. Cerul vuia de tunete, care se succedau ca nişte rafale de artilerie în cine ştie ce război ceresc. Jamie McGregor se dădu repede la o parte când o casă din cărămidă se prăbuşi în noroi şi se întrebă în sinea lui dacă oraşul Klipdrift avea să supravieţuiască. De fapt, Klipdrift nu era un oraş în adevăratul sens al cuvântului. Era mai curând un sătuc din pânză, o mulţime de corturi, barăci şi căruţe îngrămădindu-se pe malurile râului Vaal, pline de visători cu ochi sălbatici veniţi în Africa de Sud din toată lumea cu aceeaşi obsesie: diamantele. Jamie McGregor era unul din aceştia. Nu avea decât optsprezece ani şi era un tânăr bine clădit, înalt, blond, cu nişte ochi de un gri foarte deschis. Avea o oarecare candoare, o dorinţă de a se face plăcut care atrăgea lumea. Era bine dispus mereu şi plin de optimism. Făcuse aproape opt mii de mile de la ferma tatălui său din nordul Scoţiei, prin Edinburgh, Londra, Cape Town şi, în sfârşit, Klipdrift. Renunţase la drepturile asupra fermei de care el şi fraţii lui se îngrijiseră împreună cu tatăl lor, dar nu regreta nimic. Era convins că avea să fie răsplătit de zeci de mii de ori mai mult. Lăsase siguranţa singurului mod de viaţă pe care îl cunoscuse şi venise în acest loc depărtat şi pustiu pentru că visa să ajungă bogat. Nu se temea de muncă grea, dar nu prea câştiga nimic muncind la acea fermă stâncoasă la nord de Aberdeen. Muncea din zori până seara alături de fraţii săi, sora sa Mary, mama sa şi tatăl său, dar nu se vedea mai nimic. Fusese odată la un târg în Edinburgh şi văzuse ce lucruri minunate se puteau cumpăra cu bani. Banii îţi fac viaţa uşoară şi te ajută când eşti la ananghie. Jamie văzuse prea mulţi prieteni şi vecini trăind şi murind în sărăcie. Îşi amintea cât de tulburat fusese când auzise prima oară de ultima lovitură cu diamante din Africa de Sud. Cel mai mare diamant din lume fusese găsit acolo, în nisip, şi se spunea că toată regiunea era doar un coş cu bogăţii care aştepta să fie deschis. Le spusese vestea alor lui într-o sâmbătă seara, după cină. Stăteau cu toţi în jurul mesei încă nestrânse, în bucătărie, când Jamie le spuse cu o voce timidă dar mândră în acelaşi timp: — Plec în Africa de Sud să caut diamante. Chiar săptămâna viitoare. Cinci perechi de ochi îl fixau de parcă ar fi fost nebun. — Te duci să cauţi diamante? îl întrebă tatăl atunci. Trebuie să fii nebun, băiete, astea-s doar poveşti — o tentaţie de-a diavolului ca să nu lase oamenii să-şi vadă de treaba lor. — Şi de unde o să iei bani de drum? îl întrebă şi fratele lui, Jan. Trebuie să-nconjori juma’ de lume şi tu n-ai bani. — Dacă aş avea bani, n-ar mai trebui să mă duc după diamante, nu? îi răspunse Jamie tăios. Acolo nimeni n-are bani, o să fiu la fel ca toţi ceilalţi. Capul mă duce şi am un spate puternic. N-o să dau greş. Sora lui, Mary, îi spuse: — Annie Cord o să fie dezamăgită. Aşteaptă să o iei de nevastă într-o zi, Jamie. Jamie îşi adora sora. Era mai mare ca el. Avea douăzeci şi patru de ani, dar părea de patruzeci. Nu avusese niciodată un inel frumos. „O să schimb eu toate astea”, îşi promise Jamie în sinea lui. Mama lui luă încet platoul cu rămăşiţele de mâncare şi se duse spre chiuveta din fier. Noaptea târziu, veni lângă patul lui Jamie. Îi atinse umărul uşor cu mâna transmiţându-i lui întreaga ei putere. — Faci cum crezi tu, fiule. N-am de un’ să ştiu dacă sunt diamante acolo, da’ dacă sunt, o să le găseşti. Scoase la iveală o punguţă de piele tocită. — Am reuşit să pun deoparte câteva lire. Să nu le spui nimic celorlalţi. Dumnezeu să te binecuvânteze, Jamie. Când a plecat spre Edinburgh, nu avea decât cincizeci de lire în pungă.   *   A fost o călătorie dificilă până în Africa de Sud, durând aproape un an. A lucrat ca ospătar la restaurantul unui muncitor în Edinburgh, până a mai strâns cincizeci de lire. După aceea a plecat spre Londra. Îl ului mărimea oraşului, mulţimea de oameni, zgomotul şi omnibuzele mari trase de cai cu cinci mile pe oră. Peste tot se vedeau birje transportând femei frumoase cu pălării cu boruri mari, fuste umflate şi botine elegante încheiate cu nasturi în sus pe picior. Le privea uimit cum coborau din birje sau trăsuri ca să facă cumpărături de la Burlington Arcade, un extraordinar corn al abundenţei, cu argintărie, vase, îmbrăcăminte, blănuri, ceramică şi farmacii pline de sticluţe şi borcănaşe misterioase. Jamie găsi adăpost într-o casă de pe strada Fitzroy 32. Îl costa zece şilingi pe săptămână, dar era cel mai ieftin loc pe care îl găsise. În fiecare zi se ducea în port, căutând un vas care să-l ducă în Africa de Sud, iar seara admira minunăţiile Londrei. Într-una din seri l-a zărit pe Edward, prinţul de Wales, intrând într-un restaurant de lângă Covent Garden, cu o tânără frumoasă la braţ. Aceasta purta o pălărie mare, înflorată şi Jamie se gândi cât de bine i-ar fi stat surorii lui cu ea. A fost la un concert la Crystal Palace, construit pentru Marea Expoziţie în 1851. A vizitat Drury Lane şi, când şi când, s-a mai strecurat şi în teatrul Savoy, care era prima clădire publică britanică iluminată electric. Unele străzi erau şi ele iluminate electric şi Jamie auzise că se putea vorbi cu cineva din partea cealaltă a oraşului cu ajutorul unui aparat nou minunat, telefonul. Avea senzaţia că se afla cu faţa la viitor. În ciuda tuturor inovaţiilor şi activităţii sale, Anglia se afla în acea iarnă într-o criză economică din ce în ce mai accentuată. Străzile erau pline de şomeri şi înfometaţi, demonstraţii şi lupte de stradă, „Trebuie să plec de aici”, îşi spunea Jamie. „Am venit aici să scap de sărăcie”. A doua zi, Jamie se înregistra ca steward pe vasul Walmer Castle, care se îndrepta spre Cape Town, Africa de Sud.   *   Călătoria pe mare a durat trei săptămâni, cu opriri la Madeira şi Sf. Elena pentru a mai lua cărbune. A fost o călătorie grea şi furtunoasă în toiul iernii, iar Jamie a avut rău de mare chiar din clipa, când vasul a ridicat ancora. Nu şi-a pierdut, însă, buna dispoziţie, pentru că fiecare zi îl apropia şi mai mult de coşul lui cu bogăţii. Pe măsură ce vaporul se apropia de Ecuator, clima se schimba. În chip miraculos, iarna se transforma în vară şi, apropiindu-se de coasta africană, zilele şi nopţile deveneau din ce în ce mai fierbinţi şi umede. Walmer Castle a ajuns la Cape Town în zori, strecurându-se cu grijă prin canalul îngust care despărţea marea aşezare a leproşilor din insula Robben de continent, în cele din urmă aruncând ancora în Table Bay. Jamie se afla pe punte dinainte să răsară soarele. Privea ca vrăjit ceaţa specifică zorilor, oferind măreţul spectacol al muntelui Table care trona sus deasupra oraşului. Ajunsese.   *   În clipa când vaporul trase la docuri, punţile au fost invadate de oameni cu aspectul cel mai ciudat pe care Jamie îl văzuse vreodată. Se făceau reclame pentru tot felul de hoteluri, oameni negri, galbeni, cafenii şi roşii se ofereau frenetic să care bagaje, în timp ce băieţii alergau încoace şi încolo vânzând ziare, fructe şi dulciuri. Birjari metişi sau negri îşi strigau în gura mare dorinţa de a fi angajaţi. Vânzători ambulanţi şi oameni împingând cărucioare cu băuturi răcoritoare atrăgeau atenţia asupra mărfurilor lor. Aerul era îmbâcsit de muşte mari şi negre. Marinari şi hamali se grăbeau făcându-şi drum printre oameni, în timp ce călătorii încercau în zadar să aibă grijă de bagaje stând cu ochii pe ele. Era un amestec de glasuri şi zgomote. Oamenii îşi vorbeau într-o limbă pe care Jamie nu o auzise niciodată. — Yulle Kom van de Kaap, neh? — Het yulle mine papa zyn wagen gezien? — Wat bedni’di? — Huistoe! Nu pricepea nici un cuvânt.   *   Cape Town era foarte deosebit de ceea ce văzuse Jamie în viaţa lui. Nu erau două case la fel. Lângă un depozit mare de vreo două sau trei etaje, din cărămidă sau piatră, era un mic bufet îmbrăcat în fier, apoi prăvălia unui bijutier cu ferestre din sticlă de oglinzi care se învecina cu un mic aprozar şi cu o tutungerie dărăpănată. Jamie era uluit de bărbaţii, femeile şi copiii care umpleau străzile. Văzu un cofru îmbrăcat cu o pereche de pantaloni ecosez din lână scoţieni din 78, având în loc de haină un sac tăiat pentru braţe şi cap. Mergea în urma a doi chinezi, care se ţineau de mână, şi care purtau nişte salopete bleumarin şi ale căror codiţe erau prinse cu grijă sub pălăriile lor conice din pai. Mai erau fermieri buri îndesaţi, cu feţele roşii şi părul ars de soare, cu căruţele încărcate de cartofi, ovăz şi legume cu multe frunze. Bărbaţi în pantaloni şi haine din diftină maron, cu pălării moi cu boruri mari, având în gură pipe lungi din argilă, mergeau înaintea soţiilor lor, „vrews”, îmbrăcate în negru, cu văluri groase şi negre şi cu bonete mari negre. Spălătorese cu legături mari de rufe murdare pe cap treceau pe lângă soldaţi în uniforme roşii şi cu coifuri. Era un spectacol fascinant. Primul lucru a fost să caute o pensiune ieftină pe care i-o recomandase un marinar de pe vapor. Proprietăreasa era o văduvă plinuţă, de vârstă mijlocie. L-a măsurat din cap până-n picioare şi a zâmbit. — Zoek yulle goud? El a roşit. — Îmi pare rău, nu înţeleg. — Ah, englez? Ai venit după aur? Sau diamante? — Diamante. Da, doamnă. Îl trase înăuntru. — O să-ţi placă aici. Am tot ce-i trebuie unui tânăr ca tine. Jamie se întrebă în sinea lui dacă nu era cumva dintre acelea. Spera să nu fie. — Eu sunt doamna Venster, dar prietenii îmi spun Dee-Dee, zise ea timidă şi, zâmbind, lăsă să se vadă un dinte de aur în faţă. Presimt eu că vom fi foarte buni prieteni. Poţi să-mi ceri orice. — Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, spuse Jamie. Îmi puteţi spune unde aş putea găsi o hartă a oraşului?   *   Cu harta în mână, Jamie şi-a început cercetarea. Într-o parte a oraşului erau suburbiile Rondbosch, Claremont şi Wynberg, întinzându-se pe nouă mile de plantaţii şi vii. În partea cealaltă erau suburbiile marine Sea Point şi Green Point. Jamie trecu prin bogata regiune prezidenţială, o luă în jos pe Strand Street şi Bree Street, admirând clădirile mari, cu două nivele şi acoperişuri plate, cu faţade tencuite, terase abrupte pornind chiar din stradă. A tot mers până când muştele l-au obligat să intre în casă, părând să aibă ceva în mod deosebit cu el. Erau mari şi negre şi atacau în roiuri. Când se întoarse în camera lui, o găsi plină de muşte. Acopereau pereţii, masa şi patul. Se duse imediat la proprietăreasă. — Doamnă Venster, nu puteţi face nimic cu muştele din camera mea? Sunt… Ea izbucni în râs şi îl ciupi uşor de obraz. — My magtig. O să te obişnuieşti cu ele. Ai să vezi.   *   Condiţiile sanitare erau şi primitive şi neadecvate în Cape Town, iar după apusul soarelui, un abur urât mirositor se lăsa asupra oraşului ca o cuvertură. Era insuportabil. Jamie, însă, ştia că avea să suporte. Avea nevoie de mai mulţi bani înainte să plece mai departe. — Nu poţi să supravieţuieşti pe câmpurile de diamante dacă n-ai bani, i se spusese. Te taxează şi pentru răsuflare. A doua zi găsi de lucru, făcea nişte transporturi pentru o firmă de aprovizionare. A treia zi începu să lucreze într-un restaurant după cină, la spălatul vaselor. Trăia numai cu ce mai ciugulea de acolo şi ce mai lua acasă, dar mâncărurile îi păreau ciudate la gust şi îi era dor de turtele de ovăz şi alte bunătăţi făcute de mama lui. Nu se plângea nici măcar faţă de el însuşi şi continua să sacrifice şi hrană şi confort numai pentru a aduna ceva mai mult. Se hotărâse şi nimic nu-l putea opri, nici munca grea, nici aerul greu pe care îl respira, nici muştele care îi ţineau treaz aproape toată noaptea. Se simţea îngrozitor de singur. Nu cunoştea absolut pe nimeni în acel loc ciudat şi îi era dor de prieteni şi de ai lui. Îi plăcea izolarea, dar singurătatea era dureroasă. În cele din urmă, a sosit şi ziua magică. Avea în pungă magnifica sumă de două sute de lire. Era gata. Avea să plece din Cape Town spre câmpurile de diamant chiar a doua zi dimineaţă.   *   Rezervările pentru căruţele de pasageri, care se îndreptau spre câmpurile de diamant din Klipdrift erau făcute de Inland Transport Company într-o baracă din lemn de lângă chei. La ora 7.00 când ajunse Jamie, baraca era deja atât de plină, încât nici nu se putea apropia. Sute de căutători de noroc se băteau pe locurile din căruţe. Veniseră tocmai din Rusia, America, Australia, Germania şi Anglia. Strigau într-o duzină de limbi, rugându-se de vânzătorii de bilete să le găsească locuri. Jamie se uită cum un irlandez voinic îşi făcea loc să iasă din mulţime. — Scuzaţi-mă, zise Jamie. Ce se-ntâmplă acolo? — Nimic, răspunse irlandezul încruntându-se dezgustat. Nenorocitele alea de căruţe sunt rezervate deja pentru următoarele şase săptămâni, adăugă el şi văzând dezamăgirea de pe chipul lui Jamie, continuă: Nu asta-i problema, băiete, nenorociţii cer cincizeci de lire de om. Era de necrezut! — Trebuie să mai existe o cale de a ajunge la câmpurile de diamant. — Mai sunt două căi. Cu Expresul Olandez sau pe jos. — Ce-i ăla Expresul Olandez? — O căruţă trasă de boi. Face două mile pe oră. Până ajungi tu, se duc naibii toate diamantele. Jamie McGregor nu avea deloc de gând să aştepte până când nu mai era nici un diamant. Îşi petrecu restul dimineţii tot căutând alt mijloc de transport. Îl găsi abia înainte de prânz. Tocmai trecea pe lângă un grajd unde se închiriau cai, care avea o firmă: Magazia poştei. Într-o clipă intră înăuntru, unde cel mai slab om pe care îl văzuse vreodată încărca saci mari cu scrisori într-o căruţă. Jamie îl urmări câteva clipe. — Scuzaţi-mă, zise el. Duceţi poşta la Klipdrift? — Exact. Tocmai încarc acum. Jamie simţi atunci o undă de speranţă. — Luaţi şi pasageri? — Uneori. Ridică privirea şi îl măsură. — Câţi ani ai? „O întrebare ciudată.” — Optsprezece. De ce? — Nu luăm pe nimeni peste douăzeci şi unu sau douăzeci şi doi. Eşti sănătos? „O întrebare şi mai ciudată.” — Da, domnule. Omul cel slab se îndreptă. — Cred că eşti bun. Eu plec într-o oră. Te costă douăzeci de lire. Lui Jamie nu-i venea să creadă ce noroc avea. — Minunat! Îmi iau valiza şi… — Fără valiză. Nu-i loc decât pentru o cămaşă şi o periuţă de dinţi. Jamie se uită mai bine la docar. Era mic şi prost făcut. Era format dintr-o cavitate unde intrau scrisorile, deasupra fiind un loc foarte îngust, unde o persoană putea să stea spate în spate cu vizitiul. Avea să fie o călătorie foarte incomodă. — S-a făcut, zise Jamie. Îmi aduc cămaşa şi periuţa. Când se întoarse văzu un cal legat la căruţă. Alături, doi tineri solizi: unul scund şi brunet, celălalt înalt şi blond. Îi dădeau vizitiului nişte bani. — Staţi puţin, îi strigă Jamie. Aţi spus că mă luaţi pe mine! — Mergeţi toţi, zise vizitiul. Hai, sus. — Toţi trei? — Exact. Jamie habar n-avea cum voia vizitiul să-i urce pe toţi, dar ştia că trebuia să fie sus în clipa când căruţa avea să pornească. Se prezentă celorlalţi doi pasageri. — Mă numesc Jamie McGregor. — Wallach, zise cel scund şi brunet. — Pederson, răspunse cel blond. — Am avut noroc că am găsit asta, nu? zise Jamie. E bine că nu ştie nimeni. — Eh, mulţi ştiu de căruţele de poştă, McGregor, zise Pederson. Dar nu sunt destul de potriviţi sau de disperaţi ca să călătorească cu ele. Înainte ca Jamie să apuce să-l întrebe ce voise să spună, vizitiul zise: — Să mergem. Cei trei — Jamie la mijloc — se înghesuiră unul într-altul, cu genunchii strânşi şi cu spatele apăsând tare în spătarul de lemn al vizitiului. Nu se putea nici mişca, nici respira. „Nu-i rău” se îmbărbăta Jamie în sinea lui. — Ţineţi-vă bine! strigă vizitiul şi o clipă mai târziu, alergau pe străzile Cape Town-ului îndreptându-se spre Klipdrift. Cu căruţa cu boi călătoria era relativ confortabilă. Cele care transportau pasagerii de la Cape Town la câmpurile de diamant erau mari şi încăpătoare, acoperite pentru a ţine departe soarele orbitor de iarnă. În fiecare încăpeau o duzină de oameni şi erau trase de doi cai sau catâri. Gustări erau pregătite la fiecare oprire, iar călătoria dura zece zile. Cu căruţa poştei era cu totul altceva. Nu se oprea deloc, decât când trebuia să schimbe caii sau vizitiii. În galop trecea pe străzi proaste, peste câmpuri şi brazde de pământ. Nu avea arcuri, aşa că fiecare zdruncinătură era ca izbitura unei copite de cal. Jamie strângea din dinţi şi se gândea: „Mai rezist până ne oprim la popasul de noapte. O să mănânc ceva, o să dorm puţin şi mâine dimineaţă o să mă simt foarte bine.” Dar au oprit doar zece minute, ca să schimbe caii şi vizitiul, după care au pornit din nou în galop. — Când oprim să mâncăm? întrebă Jamie. — Nu oprim, îi răspunse încruntat noul vizitiu. Mergem fără nici o oprire. Trebuie să ducem scrisorile, domnule. Au alergat astfel toată noaptea, pe drumuri pline de praf şi de hârtoape, urcând povârnişuri, coborând în viteză la vale, mâncând pământul pe drum drept. Fiecare părticică din trupul lui Jamie era lovită şi învineţită în urma atâtor zgâlţâituri. Era epuizat, dar era imposibil să poată dormi. De câte ori aţipea, era brusc readus la realitate. Trupul îi era amorţit şi nu avea loc să se întindă câtuşi de puţin. Era mort de foame şi i se făcuse rău de atâta mers. Habar nu avea peste câte zile avea să mănânce. Era un drum de şase sute de mile şi Jamie McGregor nu era sigur că avea să reziste până la capăt. Nu mai era sigur nici dacă mai voia acest lucru. Către sfârşitul celei de a doua zile şi nopţi, suferinţa se transformă în agonie. Tovarăşii lui de drum se aflau în aceeaşi stare jalnică, nefiind capabili nici măcar să se mai plângă. Acum îşi dădu el seama de ce se insistase ca pasagerii să fie tineri şi zdraveni. Ziua următoare intrară în Great Karroo, de unde începea adevărata sălbăticie. Întinzându-se la infinit, monstruoasa savană apărea crudă sub un soare nemilos. Pasagerii erau torturaţi de căldură, praf şi muşte. Din când în când, ca prin ceaţă, Jamie vedea grupuri de oameni mergând pe jos. Mai erau călăreţi solitari şi duzini întregi de căruţe trase de optsprezece sau douăzeci de boi, mânaţi de vizitii sau „voorlopers”, cu „sjamboks”-urile lor, bice cu curele lungi din piele, şi strigând „Trek! Trek!” Erau încărcate cu mii de kilograme de produse, corturi şi echipament de săpat, cuptoare de ars lemne, făină, cărbune şi lămpi cu ulei. Mai duceau cafea şi orez, pânză rusească, zahăr şi vinuri, whisky, ghete şi lumânări de Belfast, pături. Toate acestea însemnau salvarea căutătorilor de comori din Klipdrift.   *   Abia după ce trecură râul Orange interveni o schimbare în teribila monotonie a savanei. Tufele erau din ce în ce mai înalte şi puţin verzi. Pământul era mai roşu, petece de iarbă se aplecau uşor în adierea uşoară a vântului şi muri mici începură să apară. „O să reuşesc”, îşi spuse Jamie plictisit. „O să reuşesc”. Şi simţi cum speranţa începea să i se strecoare iar în trupul vlăguit. Făcură patru zile şi patru nopţi până ajunseră la marginea Klipdrift-ului. Tânărul Jamie McGregor nu ştia la ce ar fi trebuit să se aştepte, dar priveliştea ce apăru înaintea ochilor lui obosiţi şi roşii era ceva ce nu îşi închipuise în viaţa lui. Klipdrift era un tablou uriaş cu corturi şi căruţe aliniate pe străzile principale şi pe malurile râului Vaal. Pe şosea erau o mulţime de cofri, goi, doar cu nişte jachete viu colorate, prospectori bărboşi, măcelari, brutari, hoţi şi profesori. În centrul Klipdrift-ului, şiruri de barăci din lemn şi fier erau pe post de magazine, bufete, săli de biliard, pensiuni, birouri ale cumpărătorilor de diamante şi ale avocaţilor. Într-un colţ se afla şi nenorocitul de hotel Royal Arch, care nu era decât un şir de camere fără ferestre. Jamie se dădu jos din căruţă, căzând imediat la pământ, căci picioarele amorţite refuzară să-l susţină. Rămase acolo, capul vuindu-i, până când îşi recapătă puterile îndeajuns ca să se ridice. Merse clătinându-se până la hotel, trecând printre mulţimile de oameni care forfoteau pe străzi. Camera pe care i-o dădură era mică, sufocant de fierbinte şi plină de muşte. Dar avea un pat, pe care Jamie căzu imediat, complet îmbrăcat, adormind în clipa următoare. Dormi optsprezece ore întregi.   *   Când se trezi, trupul îi era incredibil de ţeapăn şi îl durea peste tot, dar sufletul îi era plin de bucurie. „Sunt aici! Am reuşit!” Murind de foame, s-a dus imediat să caute ceva de mâncare. La hotel n-a găsit nimic, în schimb peste drum era un mic restaurant unde a mâncat peşte prăjit, carbonaatje, carne de oaie friptă deasupra unui foc de lemne, iar ca desert, „Kocksister”, cocă coaptă bine şi îmbibată cu sirop. Stomacul lui Jamie, care atâta vreme nu digerase nimic, începu să dea anumite semne alarmante. Aşa că se hotărî să-l lase să se mai odihnească înainte de a continua să mai mănânce, şi îşi îndreptă atenţia asupra împrejurimilor. La mesele din jurul lui, prospectorii discutau aprins problema cea mai arzătoare: diamantele. — … Mai sunt nişte diamante pe lângă Hopetown, dar cel mai mult e la New Rush… — … Kimberley are o populaţie mai mare decât Joburg… — … Ce zici de descoperirea de la Dutoitspan de săptămâna trecută? S-aude că acolo sunt diamante pe care un singur om nu le poate căra… — … S-a mai dat o lovitură la Christiana. Mă duc şi eu mâine acolo. Deci era adevărat. Se găseau diamante peste tot! Tânărul Jamie era atât de tulburat încât abia a mai avut răbdare să-şi termine de băut uriaşa cană de cafea. A rămas cu gura căscată când a văzut nota. Două lire şi trei şilingi. Pentru o singură masă! „Va trebui să fiu mai grijuliu”, îşi spuse în sinea lui, ieşind în strada aglomerată şi zgomotoasă. Auzi o voce în spate întrebându-l: — Tot mai vrei să te-mbogăţeşti, McGregor? Se întoarse. Era Pederson, suedezul cu care călătorise. — Bineînţeles, îi răspunse Jamie. — Atunci, hai să mergem unde-s diamante. Râul Vaal e-n partea aceea, îi zise el arătându-i direcţia. Porniră amândoi într-acolo. Klipdrift era aşezat într-o vale înconjurata de dealuri şi, din câte putea să vadă Jamie, peste tot era pustiu, nici un fir de iarbă. Un strat de praf roşu se ridica în aer, făcându-l foarte greu de respirat. Râul Vaal se afla la o distanţă de un sfert de milă şi, pe măsură ce se apropiau, aerul devenea mai rece. Sute de prospectori erau înşiraţi pe amândouă malurile, unii săpând după diamante, alţii strângând pietrele în site, alţii sortându-le pe mese. Echipamentul varia de la aparate pentru spălarea pământului, până la cutii vechi şi ciubere. Oamenii erau arşi de soare, nebărbieriţi şi îmbrăcaţi într-o ciudată combinaţie de cămăşi din flanel în dungi, fără guler şi colorate, pantaloni reiaţi şi cizme de cauciuc, bretele şi jambiere şi pălării din fetru cu boruri largi sau numai pălăriuţe. Toţi aveau centuri late din piele cu buzunare pentru diamante sau bani. Jamie şi Pederson merseră până la margine şi se uitară cum un băiat şi un bărbat mai în vârstă se chinuiau să îndepărteze un bolovan uriaş ca să ajungă la pietrişul din jur. Cămăşile le erau ude leoarcă de transpiraţie. În apropiere, altă echipă încărca pietriş într-o căruţă pentru a-l cerne. Unul din cei care săpau mişca sita în timp ce un altul turna găleţi de apă. După aceea, pietricelele mai mari erau vărsate pe o masă de sortare improvizată, unde erau cercetate cu emoţie. — Pare destul de uşor, zise Jamie. — Nu fi atât de sigur, McGregor. Am vorbit cu câţiva dintre cei care au tot săpat aici un timp. Cred că n-au făcut nimic. — Ce vrei să spui? — Ştii câţi sunt pe-aici, toţi sperând să se îmbogăţească? Douăzeci de mii de nenorociţi! Şi nu-s deloc prea multe diamante, băiete. Şi chiar dacă ar fi, am început să mă întreb dacă merită, într-adevăr, atâta osteneală. Te coci iarna, îngheţi vara, te usuci în blestematele alea de „donderstormen”, şi-ncerci să te obişnuieşti cu praful, muştele şi putoarea. Nu poţi să faci o baie sau să dormi într-un pat decent şi nu există nici un fel de condiţii sanitare în oraşul ăsta nenorocit. În fiecare săptămână se îneacă cineva în râul Vaal. Uneori din greşeală, dar mi s-a spus că, pentru unii e un fel de evadare din infernul ăsta. Nu pot să-nţeleg de ce mai continuă. — Eu da, zise Jamie uitându-se la băiatul cu cămaşa udă. Pentru următoarea lopată de pământ. Dar, întorcându-se în oraş, Jamie trebui să admită că Pederson avea dreptate. Trecură pe lângă schelete de boi, oi şi capre măcelărite şi lăsate să putrezească lângă corturi, lângă barăci deschise, care serveau drept spălătoare. Peste tot puţea îngrozitor. Pederson îl urmărea cu privirea. — Ce-ai de gând să faci acum? — Să fac rost de echipament.   *   În centrul oraşului se afla o prăvălie cu o firmă ruginită pe care scria: Salomon Van Der Merwe, Magazin Universal. Un negru înalt, cam de vârsta lui Jamie, descărca o căruţă în faţa magazinului. Era lat în umeri şi musculos, unul din cei mai bine clădiţi bărbaţi pe care îi văzuse Jamie. Avea ochi ca funinginea, un nas acvilin şi o bărbie mândră. Degaja un aer demn, un fel de răceală. Ridică pe umăr o cutie grea de lemn plină cu puşti şi, întorcându-se, alunecă pe o foaie de varză. Jamie întinse instinctiv braţul ca să-l susţină. Negrul nici măcar n-a băgat de seamă prezenţa lui. Se întoarse şi intră în magazin. Un prospector bur care lega un catâr scuipă şi zise dispreţuitor; — E Banda, din tribul Barolong. Lucrează pentru domnul Van der Merwe. Habar n-am de ce-l ţine pe negrul ăsta. Nenorociţii ăştia de bantuşi au impresia că stăpânesc toată lumea. În prăvălie era răcoare şi întuneric, o adevărată plăcere pe lângă aerul fierbinte de afară şi se simţeau diverse mirosuri exotice. Jamie avu impresia că fiecare centimetru era ocupat cu mărfuri. Înainta prin magazin minunându-se la tot pasul. Unelte agricole, bere, cutii cu lapte, unt, ciment, fitile, dinamită şi praf de puşcă, oale, mobilă, arme, mărunţişuri, ulei, vopsea, şuncă, fructe uscate, şei, piese de harnaşament, seu de oaie şi săpun, alcool, hârtie, zahăr, ceai, tutun, trabucuri… O duzină de sertare erau pline cu cămăşi din flanel, pături, pantofi, berete găurite şi şei. „Cine are aşa ceva, nu poate fi decât bogat”, îşi spuse Jamie în sinea lui. Un glas dulce se auzi în spatele lui: — Cu ce vă pot ajuta? Se întoarse şi văzu o tânără. Să fi avut vreo cincisprezece ani. Avea un chip interesant, cu oase fine, în formă de inimă, un nas obraznic şi ochi de un verde închis. Părul îi era negru şi ondulat. Privind-o mai bine, Jamie se gândi că ar fi putut avea chiar şaisprezece ani. — Sunt prospector, spuse ei. Şi am venit aici să-mi cumpăr echipament. — De ce aveţi nevoie? Fără să ştie de ce, Jamie simţi că trebuia să o impresioneze. — Eu… ştiţi… ca de obicei. Ea zâmbi şi un fel de neastâmpăr i se citi în ochi. — Şi de obicei de ce e nevoie, domnule?. — Păi… zise el ezitând. O lopată. — Asta să fie tot? Jamie îşi dădu seama că îl necăjea. Zâmbi şi mărturisi: — Ca să fiu sincer, nu mă pricep. Habar n-am de ce am nevoie. Ea îi zâmbi şi era un zâmbet de femeie. — Depinde de locul unde vreţi să prospectaţi, domnule…? — McGregor. Jamie McGregor. — Eu sunt Margaret Van der Merwe, zise ea privind cu nervozitate spre spatele magazinului. — Încântat să vă cunosc, domnişoară Van der Merwe. — Abia aţi sosit? — Da. Ieri. Cu căruţa poştei. — Cineva ar fi trebuit să vă fi avertizat. Unii pasageri au murit în timpul drumului, îi zise ea cu furie în priviri. Jamie zâmbi. — Nu mă mir, dar eu sunt cât se poate de viu, mulţumesc. — Şi plecaţi să căutaţi „mooi Klippe”. — „Mooi Klippe”? — Aşa le spunem noi în olandeză la diamante. Pietricele frumoase. — Sunteţi olandeză? — Familia mea e din Olanda. — Eu sunt din Scoţia. — Eram sigură, zise ea continuând să privească îngrijorată spre spatele magazinului. Se găsesc diamante, domnule McGregor, dar trebuie să ştii să-ţi alegi locul unde să le cauţi. Mulţi se-nvârtesc aiurea. Când vreunul dă o lovitură, ceilalţi năvălesc şi scormonesc după el. Dacă vrei să te-mbogăţeşti, trebuie să-ţi cauţi un loc al tău. — Şi cum să fac? — Tatăl meu ţi-ar putea fi de ajutor. El ştie tot. Va fi liber peste o oră. — Mă-ntorc atunci, spuse Jamie. Vă mulţumesc, domnişoară Van der Merwe. Ieşi în soare plin de bună dispoziţie, uitând de dureri. Dacă Salomon Van der Merwe îi spunea unde putea să găsească diamante, nu avea cum să dea greş. Avea să-i întreacă pe toţi. Râse tare, bucuros că era tânăr, în viaţă şi pe drumul spre bogăţie.   *   O porni în jos pe strada principală, trecând pe lângă o fierărie, un salon de biliard şi o jumătate de duzină de baruri. Ajungând în faţa unui hotel cu aspect de ruină, se opri. Pe firmă scria: R-D Miller, băi calde şi reci. Deschis zilnic între orele 6 a.m. şi 8 p.m., cu confort. „Când am făcut eu, oare, ultima dată baie?”, se întrebă Jamie atunci în sinea lui. „Pe vapor când m-am spălat în găleată. Da, atunci a fost…” Îşi dădu seama deodată cum trebuia să miroasă. Îşi aminti de băile săptămânale în bucătărie acasă şi parcă o auzea pe mama lui strigând: — Ai grijă să te speli până jos, Jamie. Intră în clădirea aceea. Erau două uşi, una pentru femei, una pentru bărbaţi. Jamie intră în partea destinată bărbaţilor şi îl întrebă pe un individ mai vârstnic: — Cât costă o baie? — Zece şilingi una rece, cincisprezece una fierbinte. Jamie ezită. Perspectiva unei băi calde după acea lungă călătorie era aproape irezistibilă. — Rece, zise el. Nu îşi putea permite să arunce banii pe plăceri. Avea de cumpărat echipamentul. Băieşul îi dădu o bucăţică de săpun şi un prosop, după care îi spuse: — Acolo, băiete. Jamie intră într-o încăpere mică unde nu era nimic altceva decât o cadă mare din fier galvanizat în mijloc şi câteva cuiere pe pereţi. Băieşul începu să umple cada dintr-o găleată uriaşă din lemn. — Totul e gata, domnule. Agăţaţi-vă hainele în cuierele acestea. Jamie îl aşteptă să iasă ca să se dezbrace. Îşi privi trupul murdar, după care intră cu un picior în cadă. Apa era rece, aşa cum i se spusese. Strânse din dinţi şi intră cu totul, săpunindu-se cu furie din cap până-n picioare. Când ieşi din cadă, apa era neagră. Se şterse cum putu cu prosopul uzat şi începu să se îmbrace. Pantalonii şi cămaşa erau ţepene de murdare şi îi era scârbă să se mai îmbrace cu ele. Trebuia să-şi cumpere un alt rând de haine, ceea ce îl făcea să-şi reamintească ce puţini bani avea. Şi i se făcuse iar foame. Ieşi din clădire şi porni pe strada aglomerată spre un bar numit Sundowner. Comandă bere şi masa de prânz. Cotlet de miel cu roşii, cârnat, salată de cartofi şi murături. În timp ce mânca, asculta discuţiile pline de speranţă din jurul lui. — … Am auzit că au găsit unul lângă Colesberg care cântăreşte douăzeci şi unu de karate. Vă daţi seama, dacă e unul, trebuie să mai fie şi altele… — … S-a mai găsit ceva la Hebron. Mă gândesc să plec într-acolo… — Eşti un prost. Diamante mari sunt în râul Orange… La bar, un client bărbos, cu o cămaşă cu dungi din flanel, fără guler şi pantaloni reiaţi, bea ceva dintr-un pahar mare. — Eu am terminat cu Hebron, îi mărturisi el barmanului. Am nevoie de echipament. Barmanul era un bărbat solid şi chel, cu nasul rupt şi strâmb şi ochi vicleni. Râse. — Doamne, omule, cine crezi că n-a făcut-o? De ce crezi că m-am făcut eu barman? De cum strâng nişte bani, o şi întind la Orange şi eu, îi spuse el ştergând tejgheaua cu o cârpă murdară. Dar să-ţi spun eu ce să faci, domnule. Du-te la Salomon Van der Merwe. Ţine magazinul universal şi jumătate din oraş. — Ce bine ar putea el să-mi facă? — Dacă te place, te ajută. Clientul se uită la el. — Zău? Chiar crezi că ar putea? — A mai făcut-o pentru câţiva din câte ştiu. Tu-ţi pui în joc munca, el banii. Împărţiţi juma-juma. Gândurile lui Jamie McGregor începură să o ia înainte. Era sigur că o sută douăzeci de lire pe care le mai avea, aveau să-i ajungă pentru a-şi procura echipamentul şi hrana necesară pentru a putea să supravieţuiască, dar preţurile în Klipdrift erau, pur şi simplu, uluitoare. Observase că în magazinul lui Van der Merwe un sac de o sută de livre de făină australiană, costa cinci lire. O livră de zahăr, un şiling. O sticlă de bere, cinci şilingi. O livră de biscuiţi, trei şilingi şi o duzină de ouă proaspete, şapte şilingi. Aşa stând lucrurile, banii nu aveau să-i ajungă prea mult timp. „Dumnezeule, acasă am fi trăit un an cu cât costă aici trei mese”, îşi spuse Jamie în sinea lui. Dar dacă ar fi avut în spate pe cineva bogat, ca domnul Van der Merwe, de exemplu… Plăti repede şi o luă iute înapoi spre magazin. Salomon Van der Merwe se afla în spatele tejghelei, scoţând nişte puşti dintr-o ladă de lemn. Era un individ mărunt, cu o faţă ascuţită, încadrată de nişte favoriţi stil Dundreary. Părul, de culoarea nisipului, ochi mici şi negri, un nas bulbos şi buze ţuguiate. „Fiică-sa trebuie să-i semene mamei”, îşi zise Jamie. — Vă rog să mă scuzaţi, domnule… Van der Merwe îşi ridică privirea. — Ja? — Domnul Van der Merwe? Numele meu e Jamie McGregor, domnule şi vin din Scoţia. Caut diamante. — Ja? Aşa? — Am auzit că puteţi ajuta prospectorii. Van der Merwe bombăni: — Myn magtig! Cine răspândeşte asemenea poveşti? Am ajutat câţiva şi acum toată lumea mă ia drept Moş Crăciun. — Am strâns o sută douăzeci de lire, zise Jamie sincer. Dar văd că n-o să fac cine ştie ce cu ei aici. Aş pleca doar cu o sapă, dacă aş fi nevoit, dar cred că aş avea mai multe şanse dacă aş avea un catâr şi echipament adecvat. Van der Merwe îl studie cu ochii lui mici şi negri. — Wat denk je? Ce te face să crezi că o să găseşti diamante? — Domnule Van der Merwe, am călătorit jumătate de lume şi nu voi pleca de aici altfel decât bogat. Dacă aici se găsesc diamante, o să găsesc şi eu. Dacă mă ajutaţi, o să fim amândoi bogaţi. Van der Merwe se încruntă, îi întoarse spatele lui Jamie şi continuă să descarce puştile. Jamie rămase locului nedumerit, neştiind ce să mai spună. Când Van der Merwe vorbi din nou, întrebarea lui îl luă pe Jamie prin surprindere. — Ai venit aici cu căruţa trasă de boi, fa? — Nu, cu cea a poştei. Bătrânul se întoarse iar să-l studieze. În cele din urmă, spuse: — Mai vorbim noi.   *   Mai vorbiră la cină, în seara aceea, în încăperea din spate unde locuia Van der Merwe. Era o încăpere mică, ce servea drept bucătărie, sufragerie şi dormitor, o perdea despărţind două paturi. Jumătatea inferioară a pereţilor era din pământ şi piatră, cea superioară fiind acoperită cu cutii de carton care, odată, fuseseră pline. O gaură pătrată, unde o bucăţică din perete fusese tăiată, servea drept fereastră. Pe timp umed, putea fi închisă aşezând un carton în dreptul ei. Masa consta în două scânduri lungi aşezate peste două lăzi de lemn. O cutie mare, pusă pe o latură, era folosită ca dulap. Jamie îşi dădu seama că Van der Merwe nu era prea darnic cu banii săi. Fiica lui Van der Merwe se mişca tăcută, pregătind masa. Din când în când, îi arunca priviri iuţi tatălui ei, dar niciodată nu se uită la Jamie. „De ce o fi aşa speriată?”, se întrebă Jamie. Când se aşezară la masă, Van der Merwe zise: — Să ne rugăm. Îţi mulţumim Ţie, Doamne, pentru bunătăţile ce le primim din mâna Ta. Îţi mulţumim că ne-ai iertat greşelile, arătându-ne calea cea dreaptă şi ferindu-ne de tentaţiile vieţii. Îţi mulţumim pentru o viaţă lungă şi fructuoasă şi pentru înlăturarea celor care Te jignesc. Amin. Şi, imediat îi zise fiicei lui: — Dă-mi carnea. Cina a fost frugală: o mică friptură de porc, trei cartofi fierţi şi nişte verdeaţă. Porţia lui Jamie era foarte mică. Cei doi bărbaţi au vorbit puţin în timpul mesei, iar Margaret nu a scos nici măcar un cuvânt. Când terminară de mâncat, Van der Merwe, zise cu mândrie în glas: — A fost bun, fiica mea. După care se întoarse spre Jamie. — Trecem la afaceri, ja? — Da, domnule. Van der Merwe luă o pipă de pământ de pe dulap şi o umplu cu un tutun cu miros dulceag dintr-o punguţă, după care o aprinse. Ochii lui pătrunzători îl cercetară pe Jamie prin perdeaua de fum. — Toţi ăştia care sapă aici în Klipdrift sunt nişte proşti. Prea puţine diamante, prea mulţi oameni. Poţi să-ţi rupi spinarea aici un an întreg şi să nu arăţi decât „schlenters". — Mă… mă tem că nu ştiu ce-nseamnă, domnule. — Diamantele proştilor. Fără nicio valoare. Eşti atent? — Da… da, domnule, cred. Şi care ar fi soluţia, domnule? — Griqnas. Jamie îl privi nedumerit. — Este un trib de africani în nord. Ei găsesc diamante — mari — şi mi le aduc uneori, iar eu le dau materiale, zise olandezul şi apoi, în şoaptă, conspirativ: ştiu eu unde le găsesc. — Dar nu puteţi să vă duceţi după de dumneavoastră personal, domnule Van der Merwe? Van der Merwe oftă. — Nu. Nu pot lăsa magazinul. M-ar fura toţi. Îmi trebuie cineva de încredere, care să se ducă acolo să-mi aducă pietrele. Când o să-l găsesc, o să-l echipez cu tot ce trebuie, zise el şi făcu o pauză ca să tragă din pipă. Şi o să-i spun şi unde sunt diamantele. Jamie sări în picioare, inima bătându-i să-i spargă pieptul. — Domnule Van der Merwe, eu sunt omul de care aveţi nevoie. Vă rog să mă credeţi, domnule, o să muncesc şi zi şi noapte, îi spuse el cu glasul încărcat de emoţie. O să vă aduc atâtea diamante, de n-o să le puteţi număra. Van der Merwe îl studie tăcut, atâta, încât lui Jamie se păru o eternitate. Când Van der Merwe vorbi din nou, nu spuse decât un cuvânt. — Ja.   *   Jamie semnă contractul a doua zi de dimineaţa Era scris în africană. — Va trebui să ţi-l explic, îi zise Van der Merwe. Scrie că suntem asociaţi egali. Eu pun în joc capitalul — tu pui munca. Împărţim totul perfect egal. Jamie se uită la contractul din mâna lui Van der Merwe. Printre toate cuvintele acelea de neînţeles, nu recunoscu decât o sumă: două lire. Arătându-i acest lucru, îl întrebă: — Asta pentru ce e, domnule Van der Merwe? — Înseamnă că, în afară de partea ta de diamant din cele pe care le vei găsi, vei mai primi încă două lire pentru fiecare săptămână de lucru. Chiar dacă sunt sigur că diamantele se află acolo, este foarte posibil să nu găseşti nimic, băiete. Aşa, cel puţin iei ceva pentru munca ta. Era mai mult decât cinstit. — Vă mulţumesc. Vă mulţumesc foarte mult domnule, ; îi zise Jamie gata să-l îmbrăţişeze. — Eh, acum hai să te echipez, spuse Van der Merwe.   *   A fost nevoie de două ore pentru alegerea echipamentului pe care Jamie avea să-l ia cu el: un cort mic, lucruri pentru dormit, ustensile de gătit, două site şi un recipient pentru spălare, un târnăcop, două lopeţi, trei găleţi, un schimb de ciorapi şi lenjerie de corp. Un topor, o lampă şi ulei de parafină, chibrituri şi un săpun arsenic. Mai erau şi cutii de mâncare, fructe, zahăr, cafea şi sare. Totul era gata. Banda, servitorul negru, îl ajută în tăcere pe Jamie să le împacheteze pe toate. Uriaşul nu-i aruncă nici o privire lui Jamie şi nu-i spuse nici măcar un cuvânt. „N-o vorbi engleza”, îşi zise Jamie. Margaret era în magazin unde servea clienţii, dar, chiar dacă ştia că el se afla acolo, nu arăta prin nimic acest lucru. Van der Merwe veni lângă Jamie. — Catârul e-n faţă, îi zise el. Banda o să te ajute să încarci. — Vă mulţumesc, domnule Van der Merwe, spuse Jamie. Eu… Van der Merwe se uită atunci pe o bucăţică de hârtie plină de cifre. — Totul face o sută douăzeci de lire. Jamie îl privi uluit. — C-cum? Dar asta intră-n înţelegerea noastră. Noi… — Wat bedui’di? Chipul tras al lui Van der Merwe se întunecă de furie. — Credeai că o să-ţi dau toate astea şi un excelent catâr, să te iau şi asociat, să-ţi mai dau şi două lire pe săptămână, în plus? Dacă vrei să faci ceva pe degeaba, ai greşit locul, îi zise el şi începu să descarce unul din pachete. Jamie spuse repede: — Nu! Vă rog, domnule Van der Merwe. Doar. Doar că n-am înţeles. E foarte bine. Uitaţi banii. Şi, zicând acestea, scoase din pungă ultimele sale economii şi le puse pe tejghea. Van der Merwe ezită. — Bine, zise el încruntat. Poate a fost o neînţelegere, nu? Oraşul ăsta-i plin de tâlhari. Trebuie să am mare grijă cu cine fac afaceri. — Aşa e, domnule. Aveţi perfectă dreptate, zise Jamie. În tulburarea lui, înţelesese greşit lucrurile. „Am noroc că-mi mai dă o şansă”, îşi spuse el în sinea lui. Van der Merwe scoase apoi din buzunar o hartă mică, mototolită, desenată de mână. — Uite, aici o să găseşti „mooi Klippe”. La nord de aici, la Magerdam, pe ţărmul nordic al râului Vaal. Jamie studie harta şi inima începu să-i bată şi mai tare. — Câte mile sunt? — Aici distanţa se măsoară în timp. Cu catârul, poţi să ajungi în patru, cinci zile. La întoarcere va fi mai greu, din cauza diamantelor. Jamie zâmbi. — Ja. Când Jamie McGregor ieşi din nou pe străzile oraşului Klipdrift, nu mai era un simplu turist. Era un prospector, un căutător în drumul său spre comoară. Banda terminase de încărcat proviziile pe spinarea unui catâr cu aspect foarte fragil, legat de un stâlp în faţa magazinului. — Mulţumesc, îi zise Jamie zâmbind. Banda se întoarse şi îl privi drept în ochi, după care se depărta încet. Jamie desfăcu hăţurile şi îi spuse catârului: — Hai să mergem, asociatule. A venit vremea să mergem după „mooi Klippe”. Plecară îndreptându-se spre nord.   *   Odată cu lăsarea serii, Jamie îşi făcu tabără lângă un izvor, descarcă lucrurile, adăpă şi hrăni catârul, după care îşi scoase şi pentru el nişte carne de vită, caise uscate şi cafea. Noaptea era plină de tot felul de zgomote ciudate. Auzea mormăituri, urlete şi mers de animale sălbatice care se îndreptau spre apă. Era lipsit de apărare şi înconjurat de cele mai periculoase animale din lume, într-o ţară ciudată şi primitivă. Tresărea la fiecare zgomot. Se aştepta în fiecare clipă să fie atacat de colţi sau gheare sărind la el din întuneric. Mintea începu să i se tulbure. Se gândea la patul lui de acasă; la confortul şi siguranţa pe care le avusese totdeauna. Dormi în răstimpuri, visele fiindu-i pline de lei şi elefanţi care îl atacau şi bărboşi care încercau să-i fure un diamant enorm. Când se trezi în zori, găsi catârul mort.

Si daca maine va veni de Sidney Sheldon CARTEA ÎNTÂI   1   New Orleans Joi, 20 februarie — ora 11 noaptea   S-a dezbrăcat cu mişcări încete, visătoare, şi când a fost complet goală, a ales un capot roşu aprins, în care s-a înfăşurat ca să nu se vadă sângele. Doris Whitney a aruncat o ultimă privire de jur-împrejurul dormitorului, pentru a se asigura că încăperea aceasta plăcută, pe care o îndrăgea de peste treizeci de ani, era ordonată şi pusă la punct. Apoi a deschis sertarul noptierei şi a scos cu grijă revolverul. Era negru, strălucitor şi îngrozitor de rece. L-a aşezat lângă telefon şi a format numărul fiicei ei, în Philadelphia. A ascultat ecoul ţârâitului îndepărtat. În cele din urmă s-a auzit un glas slab: — Alo? — Tracy… Am simţit nevoia să-ţi aud vocea, iubita mea. — Mamă, ce surpriză! — Sper că nu te-am trezit din somn. — Nu. Citeam. Ca să-mi vină somnul. Trebuia să ies astă-seară cu Charles să mâncăm în oraş, dar e o vreme oribilă. Ninge de-o să ne troienim. La voi cum e timpul? „Dumnezeule mare, vorbim despre vreme! se gândi Doris Whitney. Vorbim despre vreme, când aş avea atâtea să-i spun. Şi nu pot”. — Mamă! Eşti pe fir? Doris Whitney privi pe fereastră. — Aici plouă. Şi în sinea ei îşi spuse: „Un decor melodramatic tocmai potrivit. Ca într-un film de Alfred Hitchcock”. — Ce-i zgomotul ăsta care se aude? întrebă Tracy. „Tună”. Doris, cufundată în gândurile ei, nici nu observase că la New Orleans se dezlănţuise o furtună. „Ploaie continuă, se anunţase la buletinul meteorologic. Şaisprezece grade la New Orleans. Spre seară, ploaia se va transforma într-o furtună cu descărcări electrice. Nu uitaţi să vă luaţi umbrelele. Ea nu va mai avea nevoie de umbrelă”. — Tună, Tracy. Încercă să imprime o notă veselă tonului ei. Şi la Philadelphia ce se mai întâmplă? — Mamă, mă simt ca o prinţesă dintr-o poveste cu zâne. N-am crezut niciodată că poate exista atâta fericire. Mâine seară o să-i cunosc pe părinţii lui Charles, îşi îngroşă vocea ca pentru a face o declaraţie solemnă: Familia Stanhope din Chestnut Hill, spuse cu un oftat. O adevărată instituţie. Am nişte emoţii… — Nu-ţi face griji. O să te placă, drăguţo! — Charles spune că n-are nici o importanţă dacă o să le plac sau nu. El mă iubeşte. Şi eu îl ador. Abia aştept să-l cunoşti. E fantastic. — Nu mă îndoiesc. Nu avea să-l cunoască niciodată pe Charles. Nu avea să legene niciodată un nepoţel în poală. „Nu. Nu trebuie să mă gândesc la lucrul ăsta”. — Spune-mi, fetiţo, Charles îşi dă seama ce noroc a avut să întâlnească o fată ca tine? — Nu-l las eu să uite, râse Tracy. Dar să nu mai vorbim despre mine. Spune-mi ce se mai aude pe acolo? Cum te simţi? „Cu sănătatea stai perfect, Doris, îi spusese doctorul Rush. Ai să trăieşti o sută de ani”. Una din micile ironii ale sorţii. — Mă simt minunat. „Pentru că vorbesc cu tine”, îşi spuse Doris în gând. — Ţi-ai găsit şi tu, în sfârşit, un prieten? o tachină Tracy. De când murise tatăl lui Tracy, cu cinci ani în urmă, lui Doris Whitney nici prin gând nu-i mai trecuse să iasă cu un alt bărbat, în ciuda îndemnurilor fiicei ei. — N-am nici un prieten. Schimbă subiectul. Cum îţi merge cu slujba? Continuă să-ţi placă? — La nebunie. Charles n-are nimic împotrivă să lucrez şi după căsătorie. — Ăsta-i un lucru foarte bun, fetiţo. Charles pare să fie un om înţelegător. — Aşa şi e. Ai să te convingi singură. Se auzi o rafală puternică de tunete, ca un ecou din culise. Era timpul să încheie. Nu mai avea nimic să-i spună, decât un ultim rămas bun. — La revedere, scumpa mea. Se strădui să-şi stăpânească tremurul vocii. — Ne vedem la nuntă, mamă. Te sun de îndată ce eu şi Charles stabilim data. — Da. Mai exista un lucru pe care voia să i-l spună: Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy. Doris Whitney aşeză cu grijă receptorul în furcă. Apoi luă revolverul în mână. „Nu există decât o singură cale de a o face. Repede!” Îşi lipi ţeava de tâmplă şi apăsă pe trăgaci.     2   Philadelphia Vineri, 21 februarie, ora opt dimineaţa   Tracy Whitney ieşi din holul blocului în care locuia şi plonjă în ploaia cenuşie, amestecată cu lapoviţă, care biciuia imparţial limuzinele lucioase, conduse de şoferi în uniformă, ce lunecau pe Market Street, ca şi casele mizere, părăsite, îngrămădite ciorchine în mahalalele din nordul Philadelphiei. Ploaia spăla limuzinele, curăţindu-le, şi muia maldărele de gunoi din faţa caselor părăginite, prefăcându-le în grămezi de murdărie mustind de apă soioasă. Tracy Whitney se ducea la serviciu. Străbătu cu un pas săltăreţ Chestnut Street, în drum spre bancă, înfrânându-se cu greu să nu înceapă să cânte în gura mare. Purta un impermeabil de un galben luminos, cizme, şi o pălărie de ploaie, galbenă, care abia de-i stăvilea coama de păr castaniu, strălucitor. Tracy avea douăzeci şi cinci de ani, o faţă vioaie, inteligentă, cu o gură cărnoasă, senzuală, ochi scânteietori care într-o clipă îşi puteau schimba culoarea de la un verde proaspăt, de muşchi reavăn, la un verde de jad întunecat, şi un trup zvelt, atletic. Şi culoarea tenului varia, parcurgând toate nuanţele dintre un alb translucid până la un trandafiriu cald, după cum îi fluctuau stările de spirit între mânie, oboseală sau emoţie. Mama ei îi spusese odată: — Zău aşa, fetiţo, uneori nu te recunosc. Porţi în tine toate culorile vântului. Acum, în timp ce Tracy cobora cu pas iute strada, trecătorii întorceau capul după ea zâmbind, invidiindu-i fericirea care-i radia pe chip. Şi Tracy le întorcea zâmbetul. „E aproape indecent să se simtă cineva atât de fericit, îşi spunea în gând. Sunt pe cale să mă mărit cu bărbatul pe care-l iubesc şi îi port pruncul în pântece. Ce altceva mi-aş mai putea dori?” Când se apropie de clădirea băncii, Tracy se uită la ceas. Opt şi douăzeci. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” nu avea să-şi deschidă porţile pentru funcţionari decât peste zece minute, dar Clarence Desmond, vicepreşedintele băncii care răspundea de departamentul internaţional, se şi găsea în faţa uşii, închizând butonul exterior de alarmă. Lui Tracy îi plăcea ritualul matinal. Rămase în ploaie, aşteptând, în timp ce Desmond pătrunse în bancă şi încuie iarăşi uşa după el. Pretutindeni în lume, băncile au sisteme secrete de securitate, şi „Philadelphia Trust and Fidelity Bank” nu făcea excepţie. Rutina era mereu aceeaşi, în afara semnalului de siguranţă care varia de la o săptămână la alta. În această săptămână semnalul consta într-o jaluzea pe jumătate coborâtă, care indica funcţionarilor ce aşteptau afară că înăuntru se proceda la uzuala percheziţie menită să verifice dacă nu cumva se ascunsese pe undeva vreun intrus, cu intenţia de a-i lua ostateci pe angajaţi. Clarence Desmond inspecta toaletele, depozitele, subsolul, şi aripa ce adăpostea seifurile. Numai după ce avea să se asigure pe deplin că nu se pitise nimeni, jaluzeaua urma să se ridice în semn că totul e în perfectă ordine. Prima care intra în bancă era întotdeauna contabila şefă. Îşi lua locul în picioare lângă semnalul de alarmă, până ce se adunau toţi ceilalţi salariaţi, şi apoi uşa se încuia din nou în urma lor. La opt treizeci, Tracy Whitney intră împreună cu colegii ei în holul împodobit, îşi dezbrăcă impermeabilul, cizmele şi pălăria şi, cu un tainic amuzament, trase cu urechea la văicărelile celorlalţi, legate de vremea de afară. — Vântul ăsta blestemat mi-a smuls umbrela din mână, se plânse o fată. Sunt muiată până la piele. — Am trecut pe lângă două raţe care înotau pe Market Street, glumi casierul şef. — S-a anunţat la buletinul meteorologic că vremea asta mai ţine două săptămâni. Ce n-aş da să fiu acum în Florida! Tracy continuă să zâmbească şi se aşeză la masa ei de lucru. Era şefa departamentului de transfer prin computer. Până de curând, transferul sumelor de bani de la o bancă la alta sau dintr-o ţară în alta constituise un proces greoi, lent, ce presupunea o sumedenie de formalităţi şi formulare poştale naţionale şi internaţionale. Odată cu introducerea computerelor însă, situaţia cunoscuse o spectaculoasă schimbare şi sume imense puteau fi transferate instantaneu. Prima misiune a lui Tracy consta în a extrage din computere comenzile de transfer sosite peste noapte şi de a transfera sumele, tot pe calea computerului, la alte bănci. Toate tranzacţiile se făceau pe baza unui cod care se schimba periodic pentru a se evita accesul unor persoane neautorizate. Zi de zi, prin mâinile lui Tracy treceau milioane de dolari electronici. Era o muncă fascinantă, sângele vital care hrănea arterele sistemului bancar de pe întreg globul, şi, până în momentul în care Charles Stanhope III apăruse în viaţa lui Tracy, slujba la bancă însemnase pentru ea lucrul cel mai atrăgător din lume. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” avea o vastă reţea internaţională şi, în pauza de prânz, Tracy şi colegii ei obişnuiau să discute despre activităţile desfăşurate în dimineaţa respectivă. Era conversaţia de bază. Deborah, contabila şefă, anunţă: — Tocmai am perfectat împrumutul de o sută de milioane de dolari acordat Turciei… Mae Trenton, secretara vicepreşedintelui, le comunică pe un ton confidenţial: — La şedinţa de comitet de azi-dimineaţă s-a hotărât să se extindă noile facilităţi financiare şi în Peru. Avansul e de peste cinci milioane de dolari. Jon Creighton, fanaticul băncii, interveni: —După câte ştiu, contribuim şi la fondul de salvare a Mexicului cu cincizeci de milioane. Nevolnicii ăia nu merită o para chioară… „E nostim, îşi spuse Tracy, ca tocmai ţările care atacă America pentru că ar fi preocupată exclusiv de bani sunt întotdeauna primele care ne cerşesc împrumuturi”. Era subiectul în legătură cu care ea şi Charles avuseseră primul lor conflict de vederi. Tracy îl întâlnise pe Charles Stanhope III la un simpozion economic unde acesta din urmă fusese invitat să vorbească. Charles conducea casa de investiţii fondată de străbunicul lui şi compania sa, făcea afaceri pe scară mare cu banca la care lucra Tracy. După discursul lui Charles, Tracy l-a abordat pentru a-şi exprima dezaprobarea faţă de analiza lui cu privire la posibilitatea ţărilor din lumea a treia de a achita sumele uriaşe împrumutate de la băncile comerciale şi de la guvernele ţărilor occidentale. La început, Charles a fost amuzat şi apoi intrigat de argumentele pătimaşe ale frumoasei tinere care i se adresa. Discuţia lor s-a prelungit şi pe parcursul dineului pe care i l-a oferit la vechiul restaurant al Legătorilor de Cărţi. În primele momente, Tracy n-a fost prea impresionată de Charles Stanhope III, deşi ştia bine că acesta era partida cea mai râvnită de fetele din Philadelphia. Charles, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, bogat şi plin de succes, făcea parte dintr-una din cele mai vechi familii din Philadelphia. Înalt de un metru şaptezeci şi cinci, cu un păr nisipiu, rărit, ochi căprui, şi un fel de a fi amabil şi pedant, îi făcuse lui Tracy impresia unui bogătaş plicticos. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Charles se aplecase peste masă şi-i spusese: — Tatăl meu e convins că la maternitate i s-a schimbat copilul. — Cum aşa? — Mă consideră un înapoiat. Pentru că eu nu cred că banii înseamnă totul, că banul e buricul pământului. Dar, te rog, să nu mă spui vreodată tatei că ţi-am divulgat secretul. Avea un aer de fermecătoare modestie şi Tracy se pomeni privindu-l cu mai multă căldură. „Mă întreb cum m-aş simţi în chip de nevastă a unui astfel de om — să fii măritată cu puterea de stat!” Tatălui lui Tracy îi trebuise aproape o viaţă întreagă pentru a pune pe picioare o întreprindere care, celor din familia Stanhope, li s-ar fi părut cu totul neînsemnată. „Cei din familia Stanhope nu se vor amesteca niciodată cu cei din familia Whitney, se gândi în continuare Tracy. Ca untdelemnul şi apa. Familia Stanhope reprezintă untdelemnul. Dar ce tot stau eu şi depăn visuri ca o idioată? Mă gândesc numai la mine. Un bărbat mă invită la masă şi eu mă şi întreb dacă aş vrea să-i fiu soţie. Probabil că n-am să-l mai văd a doua oară în viaţa mea”. Şi în acest timp Charles îi spunea: — Sper că eşti liberă mâine seară, să luăm cina împreună. Philadelphia e un adevărat corn al abundenţei în ce priveşte lucrurile de văzut şi de făcut. În serile de sâmbătă Tracy şi Charles se duceau să vadă câte un balet sau să-l asculte pe Ricardo Muti dirijând orchestra „Philadelphia”. În zilele lucrătoare explorau New Market sau colecţia unică de magazine din Society Hill. Mâncau caşcaval pane la măsuţele de pe trotuar de la Geno, şi cinau la Café Royal, unul dintre cele mai exclusiviste restaurante din Philadelphia. Făceau cumpărături în Head House Square şi hoinăreau prin Muzeul de Artă din Philadelphia şi prin Muzeul Rodin. Tracy se oprise în faţa statuii numite „Gânditorul”, se uitase râzând la Charles şi îi spusese: „Ăsta eşti tu”. Pe Charles nu-l atrăgeau exerciţiile fizice, dar lui Tracy îi plăceau, aşa încât în dimineţile de duminică făceau împreună jogging pe West River Drive sau pe faleza râului Schuylkill. Tracy se înscrisese la un curs de t’ai chi ch’uan, care avea loc sâmbăta după-amiaza, şi, după o oră de antrenament, ostenită dar plină de însufleţire, se întâlnea cu Charles în apartamentul acestuia. Charles avea pasiunea gătitului şi un gust foarte rafinat şi îi plăcea să prepare mâncăruri exotice, ca de pildă bistilla marocane şi guo bu li, adică găluşti din China de Nord, sau tahine de poulet au citron, doar pentru Tracy şi el. Charles era persoana cea mai pedantă pe care o cunoscuse Tracy vreodată. Odată, când întârziase un sfert de oră la o întâlnire pentru a merge împreună la un restaurant, nemulţumirea pe care o manifestase Charles îi stricase întreaga seară. După aceea făcuse un legământ să fie cât se poate de punctuală în relaţiile cu el. Tracy avusese prea puţină experienţă sexuală, dar se gândea că Charles făcea dragoste în acelaşi fel în care-şi trăia şi viaţa: meticulos şi foarte cuviincios. Odată, când Tracy încercase să fie ceva mai cutezătoare şi mai neconvenţională în pat, Charles se arătase atât de şocat, încât biata fată începuse să se întrebe singură dacă nu cumva e o maniacă sexuală. Se trezise pe neaşteptate însărcinată şi, când se întâmplase acest lucru Tracy se simţise cuprinsă de îndoieli. Charles nu-i vorbise despre căsătorie şi nu voia să-l oblige s-o ia de nevastă din cauza copilului. Pe de altă parte, nu se simţea în stare să facă un avort, dar şi alternativa era la fel de dureroasă. Ar putea ea să crească un copil fără ajutorul unui tată şi, pe de altă parte, ar fi drept faţă de copil? Hotărî să-i împărtăşească lui Charles vestea într-o seară, după cină. Îi pregătise un cassoulet în apartamentul ei, şi din pricina nervozităţii arsese mâncarea. Când îi pusese în faţă carnea scorojită şi fasolea pârlită, uită pe dată frazele îngrijite pe care le repetase în gând, şi izbucnise sălbatic: — Charles, îmi pare foarte rău, sunt… însărcinată. Urmase o tăcere insuportabil de lungă, şi când Tracy se pregăti să o spargă, îl auzi pe Charles spunând: — Bineînţeles, o să ne căsătorim. Tracy simţise o uşurare fără de margini: — Nu vreau să crezi că eu… Nu eşti obligat să te însori cu mine, ştii… Ridicase mâna ca să o oprească. — Tracy, vreau să mă însor cu tine. Sunt convins că ai să fii o soţie minunată. Apoi adăugase: Desigur, tata şi mama vor fi cam surprinşi. După care îi zâmbise şi o sărutase. — De ce-or să fie surprinşi? întrebase Tracy cu mult calm. Charles oftase: — Iubito, cred că nu-ţi dai seama în ce te vâri. Cei din familia Stanhope se căsătoresc întotdeauna — scuză-mă, dar citez între ghilimele — „cu cei egali cu ei”. Cercul cel mai de sus din Philadelphia. — Şi, probabil, ţi-au şi ales soţia, ghicise Tracy. Charles o luase în braţe. — Asta nu are nici o importanţă. Important este pe cine am ales eu. Vinerea viitoare vom lua masa cu mama şi cu tata. A sosit timpul să-i cunoşti. La nouă fără cinci, Tracy deveni conştientă de o modificare a nivelului de zgomot din bancă. Salariaţii începuseră să vorbească ceva mai repede şi să se mişte mai alert. Peste cinci minute uşile băncii aveau să se deschidă pentru public şi totul trebuia să fie gata pregătit. Pe fereastra din faţă se şi vedeau clienţii înşiraţi pe trotuar, aşteptând în ploaia rece. Tracy îl urmări pe paznicul care termina distribuirea formularelor de depunere şi a celor de retragere în cutiile de metal rânduite pe cele şase mese aliniate în centrul sălii principale. Clienţii obişnuiţi aveau formulare de depunere speciale, cu un cod magnetic personal imprimat la bază, astfel încât de câte ori făceau câte o depunere, computerul o înregistra automat la contul respectiv. Dar adeseori clienţii veneau fără formularele speciale şi urmau să le completeze pe cele albe, uzuale. Paznicul aruncă o privire la ceasul de pe perete şi cum minutarul ajunsese la cifra nouă, se îndreptă spre uşă şi o descuie ceremonios. Ziua bancară începuse. Următoarele câteva ore Tracy a fost prea prinsă de operaţiunile ei la computer pentru a se mai putea gândi şi la altceva. Fiecare transfer trebuia controlat de două ori pentru a se verifica înscrierea codului corect. În cazul transferării unei sume, trebuia să înregistreze numărul contului, suma şi banca la care urma să se efectueze transferul. Fiecare bancă avea propriul ei număr de cod, marcat într-un registru confidenţial ce conţinea codurile tuturor băncilor importante din lume. Dimineaţa trecu în zbor. Tracy avea de gând să folosească pauza de prânz pentru a se coafa şi îşi rezervase o oră la Larry Stella Botte. Era un coafor foarte scump, dar merita, pentru că părinţii lui Charles trebuiau s-o vadă în cea mai bună formă. „Trebuie să-i fac să mă placă, se gândi Tracy. Nu-mi pasă ce noră şi-au ales ei. Nimeni nu-l poate face pe Charles mai fericit decât am să-l fac eu”. La ora unu Tracy îşi îmbrăcă impermeabilul. Clarence Desmond îi făcu semn să vină în biroul lui. Desmond era însăşi întruchiparea importanţei directoriale. Dacă banca ar fi folosit reclame televizate, el ar fi oferit imaginea perfectului purtător de cuvânt. Îmbrăcat într-o manieră conservatoare, cu aerul lui de autoritate solidă şi demodată, era omul menit să inspire încredere. — Ia loc, Tracy, i se adresă Desmond. Se mândrea cu faptul de a cunoaşte numele de botez ale tuturor funcţionarilor. A naibii de urâtă vreme, nu? — Da. — Mă rog, totuşi oamenii trebuie să-şi regleze problemele bancare. Desmond îşi epuizase preambulul. Se aplecă peste birou. Înţeleg că eşti logodită cu Charles Stanhope. Tracy rămase surprinsă. — Încă nu am anunţat logodna. Cum de…? — Nimic din ceea ce se petrece în familia Stanhope nu poate rămâne secret, zâmbi Desmond. Sunt foarte bucuros pentru dumneata, Tracy. Presupun că şi după căsătorie vei continua să lucrezi la noi. După luna de miere, bineînţeles. N-am vrea să te pierdem. Eşti una dintre cele mai valoroase funcţionare ale noastre. — Am discutat această chestiune cu Charles şi am căzut de acord că ar fi mai bine pentru mine dacă aş continua să lucrez. Desmond zâmbi satisfăcut. „Stanhope şi Fiii” era una dintre cele mai importante case de investiţii din domeniul financiar şi ar fi fost o achiziţie grozavă dacă ar fi reuşit să-i atragă să-şi efectueze toate tranzacţiile exclusiv prin banca lor. Se rezemă de spătarul scaunului. — Când ai să te întorci din luna de miere, Tracy, o să te aştepte o frumoasă promovare în muncă şi o substanţială creştere de salariu. — O, vă mulţumesc, e minunat. Tracy ştia bine că merita acest lucru şi simţi un fior de mândrie. Ardea de nerăbdare să-l anunţe pe Charles. Avea senzaţia că zeii se uniseră pentru a o copleşi de fericire.   * * *   Familia Charles Stanhope Senior locuia într-o impozantă reşedinţă în Rittenhouse Square. Era un punct de cotitură al oraşului, pe lângă care Tracy trecuse adeseori, „Şi acum, îşi spuse ea, va face parte din viaţa mea”. Era nervoasă. Frumoasa coafură i se pleoştise din cauza umezelii aerului. De patru ori îşi schimbase rochia. Să se îmbrace simplu? Elegant? Avea şi ea o rochie Yves Saint Laurent pe care şi-o cumpărase cu mari sacrificii la Wanamaker. „Dacă îmbrac rochia asta, or să-şi închipuie că sunt o risipitoare. Pe de altă parte, dacă-mi pun una din rochiile mele cumpărate la solduri la Post Horn, or să-şi spună că fiul lor se însoară cu cineva de rang inferior. Ah, Doamne, aşa ceva or să-şi spună oricum!” În cele din urmă se hotărî pentru o fustă gri de lână şi o bluză albă de mătase şi îşi puse în jurul gâtului lănţişorul de aur pe care mama ei i-l trimisese de Crăciun.   * * *   Uşa reşedinţei îi fu deschisă de un fecior în livrea. — Bună seara, domnişoară Whitney. „Valetul îmi cunoaşte numele. Să fie un semn bun? Un semn rău?” — Îmi permiteţi să vă iau pardesiul? Picurau din el stropi de apă pe covorul persan. O conduse printr-un hol de marmură care părea de două ori mai spaţios decât banca. Tracy se gândi panicată: „Doamne, m-am îmbrăcat complet nepotrivit. Trebuia să-mi fi pus rochia Yves Saint Laurent”. Când intră în bibliotecă, simţi cum i se duce un fir de la ciorapii colanţi, şi se trezi faţă-n faţă cu părinţii lui Charles. Charles Stanhope Senior era un bărbat de vreo şaizeci şi cinci de ani, cu o înfăţişare severă. Arăta întocmai ca omul de succes care era; proiecţia a ceea ce va fi fiul lui peste treizeci de ani. Avea ochi căprui, ca şi Charles, o bărbie hotărâtă, un franj de păr alb pe frunte, şi lui Tracy îi plăcu pe dată. Era bunicul perfect pentru copilaşul lor. Mama lui Charles avea o înfăţişare impresionantă. Era mai curând scundă şi îndesată, dar în ciuda staturii avea un aer regal. „Pare demnă şi serioasă, se gândi Tracy. O să fie o bunică minunată”. Doamna Stanhope îi întinse mâna: — Draga mea, apreciem faptul că ai venit. I-am cerut lui Charles să ne lase câteva minute singuri cu dumneata. Sper că nu ai nimic împotrivă? — Bineînţeles că nu are nimic împotrivă, declară tatăl lui Charles. Ia loc… Tracy, nu-i aşa? — Da, domnule. Amândoi se aşezară pe o canapea în faţa ei. „De ce am senzaţia că trebuie să trec prin inchiziţie?” se gândi Tracy. Parcă auzea glasul mamei ei: „Fetiţo, Dumnezeu n-o să-ţi trimită niciodată în cale ceva ce nu vei putea rezolva. Încearcă numai să înaintezi pas cu pas”. Primul pas al lui Tracy a fost un zâmbet slab care a ieşit cam strâmb pentru că în acea clipă simţi cum firul scăpat de la ciorap îi înaintează până la genunchi, încercă să-l ascundă cu mâinile. — Aşa! începu domnul Stanhope, cu o voce pe care şi-o voia binevoitoare. Deci dumneata şi Charles doriţi să vă căsătoriţi. Cuvântul doriţi o supără pe Tracy. „Fără îndoială că Charles i-a anunţat că suntem gata să ne căsătorim.” — Da, răspunse Tracy. — Dumneata şi Charles nu vă cunoaşteţi de prea multă vreme, nu-i aşa? interveni doamna Stanhope. Tracy încercă să-şi înăbuşe resentimentul. „Am avut dreptate, îşi spuse ea. Voi fi supusă la o inchiziţie”: — De suficientă vreme încât să ştim că ne iubim, doamnă Stanhope. — Iubire? murmură domnul Stanhope. — Ca să fiu sinceră, domnişoară Whitney, interveni din nou doamna Stanhope, vestea pe care ne-a dat-o Charles a însemnat un şoc pentru tatăl lui şi pentru mine. Zâmbi cu îngăduinţă. Desigur că Charles ţi-a vorbit despre Charlotte? Când văzu expresia feţei lui Tracy, adăugă: înţeleg. Ei bine, Charles şi Charlotte au copilărit împreună. Au fost întotdeauna foarte apropiaţi, şi… mă rog, sincer, toată lumea se aştepta ca anul acesta să-şi anunţe logodna. Nu era necesar să i-o descrie pe Charlotte. Tracy ar fi putut să-i deseneze portretul. Locuia în casa de alături. Bogată, cu aceleaşi rădăcini sociale ca şi Charles. Absolventă a celor mai bune şcoli. Iubea caii şi câştiga trofee. — Vorbeşte-ne despre familia dumitale, sugeră domnul Stanhope. „Dumnezeule, asta-i o scenă dintr-un film melodramatic, se gândi Tracy, furioasă. Eu sunt eroina interpretată de Rita Hayworth, care-i întâlneşte pentru prima oară pe părinţii lui Cary Grant. Simt nevoia să beau ceva. În filmele vechi valetul vine întotdeauna în ajutor aducând o tavă cu băuturi”. — Unde te-ai născut, draga mea? începu doamna Stanhope. — În Louisiana. Tatăl meu era mecanic. Nu fusese necesar să facă această precizare, dar Tracy nu putuse rezista. Să-i ia dracu! Ea era mândră de tatăl ei. — Mecanic? — Da. Şi-a deschis un mic atelier la New Orleans, care s-a dezvoltat apoi într-o fabrică destul de mare. La moartea tatei, în urmă cu cinci ani, mama a preluat afacerile. — Şi ce anume… fabrică? — Ţevi de eşapament şi alte piese de maşină. Domnul şi doamna Stanhope schimbară între ei o privire şi apoi spuseră într-un glas: — Înţeleg. Tonul lor o făcu pe Tracy să se încordeze. „Mă întreb cât o să dureze până când or să înceapă să mă îndrăgească?” se întrebă ea. Se uită la cele două chipuri ostile din faţa ei şi, fără voie, începu să bâiguie la întâmplare. — Sunt sigură că mama mea o să vă placă. E frumoasă, şi inteligentă, şi fermecătoare. E din Sud. E foarte scundă, cam de statura dumneavoastră, doamnă Stanhope… Tracy îşi reteză cuvintele, strivite de tăcerea celor doi. Râse prosteşte, un râs care se stinse sub privirea doamnei Stanhope. Domnul Stanhope sparse tăcerea, rostind cu o voce lipsită de expresie: — Charles ne-a informat că eşti însărcinată. Oh, cât ar fi dorit Tracy să nu-i fi informat! Atitudinea lor era net dezaprobatoare. De parcă fiul lor n-ar fi avut nici un amestec în ceea ce se întâmplase. O făceau să se simtă stigmatizată. „Acum ştiu ce ar fi trebuit să port, se gândi Tracy. Litera roşie care stigmatiza femeile de moravuri uşoare”. — Nu pot să înţeleg cum în ziua de azi, şi cu… începu doamna Stanhope, dar nu-şi putu duce fraza la capăt pentru că în acea clipă Charles îşi făcu apariţia în încăpere. În viaţa ei Tracy n-a fost mai fericită să vadă pe cineva. — Ei, rosti Charles, cum vă înţelegeţi între voi? Tracy sări de pe scaun şi i se aruncă în braţe. — Foarte bine, iubitule. Se lipi de el, gândind: „Slavă Domnului că Charles nu seamănă cu părinţii lui. El nu s-ar purta niciodată în felul ăsta. Sunt nişte oameni înguşti şi snobi şi reci”. Se auzi o tuse discretă în spate şi, în sfârşit, valetul se înfăţişă purtând o tavă cu băuturi. „O să fie bine, se încuraja Tracy singură. Filmul o să se termine cu un happy end”.   * * *   Cina era excelentă dar Tracy se simţea prea nervoasă ca să poată mânca. Discutară probleme bancare, politică, starea jalnică a omenirii, discuţii foarte impersonale şi politicoase. Nici unul dintre părinţi nu rosti cu glas tare: „L-ai prins pe fiul nostru în capcană". „De fapt, îşi spuse Tracy, au perfectă dreptate să fie îngrijoraţi de femeia cu care se va căsători fiul lor. Într-o bună zi, Charles va deveni proprietarul firmei şi e important să aibă alături o soţie potrivită". Şi Tracy îşi făgădui în gând: „Voi fi o soţie potrivită". Charles îi luă cu blândeţe mâna cu care mototolea şervetul pe sub masă, îi zâmbi şi îi făcu un uşor semn cu ochiul. Tracy simţi că inima ei îşi ia zborul. — Tracy şi cu mine preferăm o nuntă intimă, spuse Charles, şi după aceea… — Prostii, îl întrerupse doamna Stanhope. În familia noastră nu se fac nunţi intime, Charles. Sunt zeci şi zeci de prieteni care vor voi să te vadă căsătorit. Apoi cântări din priviri silueta lui Tracy. Poate că ar trebui să expediem cât mai curând invitaţiile de nuntă. Şi apoi, ca o reacţie lentă: Desigur dacă şi dumneata eşti de acord. — Da. Da, fireşte. Deci va avea loc o nuntă. „De ce oare m-am îndoit?” se întrebă Tracy. Doamna Stanhope continuă: — Unii dintre musafiri vor veni din străinătate. O să fac pregătirile necesare ca să locuiască aici, în casa noastră. Iar domnul Stanhope întrebă: — Aţi hotărât unde o să vă petreceţi luna de miere? — Asta-i o informaţie secretă, tată, răspunse Charles, zâmbind şi strângându-i mâna lui Tracy. — Dar cât vreţi să prelungiţi luna de miere? se interesă doamna Stanhope. — Vreo cincizeci de ani, răspunse Charles şi Tracy îl adoră pentru acest răspuns. După cină intrară să ia un coniac în bibliotecă şi Tracy îşi plimbă privirile prin încăperea frumoasă, lambrisată în lemn de stejar vechi, cu rafturile încărcate de volume legate în piele, şi pereţii împodobiţi cu două peisaje de Corot, un mic Copley şi un Reynolds. Pentru Tracy n-ar fi avut nici o importanţă dacă Charles ar fi fost sărac lipit pământului, totuşi trebui să recunoască în sinea ei că felul lui de viaţă era deosebit de plăcut. Sunase aproape miezul nopţii când Charles o conduse pe Tracy la micul ei apartament din Fairmount Park. — Tracy, sper că seara asta n-a fost prea neplăcută pentru tine. Mama şi tata ştiu să fie uneori cam înţepaţi. — O, nu, au fost foarte drăguţi, minţi Tracy. Se simţea epuizată de tensiunea prin care trecuse întreaga seară, dar când ajunseră la uşa apartamentului, îl întrebă: — Nu vrei să intri, Charles? Simţea nevoia să se cuibărească în braţele lui. Ar fi vrut să-l audă spunându-i: „Te iubesc, scumpa mea. Nimeni pe lumea asta nu o să ne poată despărţi”. Dar Charles îi răspunse: — În seara asta, nu. Mâine am o dimineaţă grea. Tracy îşi ascunse dezamăgirea. — Sigur că da, te înţeleg, iubitule. — Îţi telefonez mâine. O sărută în grabă şi apoi Tracy îl urmări din priviri în timp ce ieşea din holul blocului.   * * *   Apartamentul era în flăcări şi vuietul obsesiv al sirenei spărgea cu brutalitate tăcerea. Tracy sări în capul oaselor în pat, buimăcită de somn, încercând să simtă mirosul fumului în camera cufundată în beznă. Sirena continua să ţipe şi-i trebui un timp până să-şi dea seama că de fapt suna telefonul. Ceasul de pe noptieră indica ora două şi jumătate noaptea. Primul ei gând speriat a fost că i s-a întâmplat ceva lui Charles. Smulse receptorul din furcă. — Alo? O voce bărbătească, foarte îndepărtată, întrebă: — Tracy Whitney? Şovăi. Dacă era o chemare obscenă… — Cine e? — Locotenentul Miller de la poliţia din New Orleans. Sunteţi Tracy Whitney? — Da. Inima începu să-i bată cu putere. — Mă tem că trebuie să vă dau o veste proastă… Mâna lui Tracy încleşta cu forţă telefonul. — În legătură cu mama dumneavoastră… — Mama… mama a avut vreun accident? — A murit, domnişoară Whitney. — Nu! A sunat ca un strigăt. Era într-adevăr o chemare obscenă. Un ţicnit care voia să o sperie. Nu se întâmplase nimic cu mama ei. Mama ei trăia. „Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy” îi spusese. — Îmi pare rău că trebuie să vă dau vestea în felul ăsta, spunea vocea. Era adevărat. Era un coşmar, dar se petrecuse de-adevăratelea. Nu putea vorbi. Mintea şi limba îi îngheţaseră. Vocea locotenentului stăruia: — Alo… Domnişoară Whitney? Alo…? — Sosesc cu primul avion.

Printesa de gheata de Sidney Sheldon   Jurnalul lui Leslie Stewart începea astfel:   Astăzi de dimineaţa l-am întâlnit pe cel cu care mă voi căsători.   O afirmaţie simplă, optimistă, ce nu conţinea nici un indiciu asupra dramaticului şir de evenimente care aveau să urmeze.   Era una din acele zile rare şi neaşteptate în care nimic nu merge rău sau n-ar îndrăzni să meargă rău. Pe Leslie Stewart n-o interesa astrologia, dar în dimineaţa aceea, răsfoind ziarul The Lexington Herald-Leader, horoscopul din rubrica lui Zoltaire îi atrase atenţia:   LEU (23 IULIE — 22 AUGUST). LUNA NOUĂ ÎŢI LUMINEAZĂ VIAŢA SENTIMENTALĂ. EŞTI ÎN PLIN CICLU LUNAR ŞI TREBUIE SĂ ACORZI ATENŢIE UNUI EVENIMENT IMPORTANT CE VA INTERVENI ÎN VIAŢA TA. ZODIA COMPATIBILĂ ESTE FECIOA­RA. ZIUA DE ASTĂZI VA FI O ZI MEMORABILĂ PREGĂTEŞTE-TE PENTRU EA.   Să mă pregătesc pentru ce? se gândi Leslie cu amărăciune. Ziua de azi va fi una ca oricare alta. Astrologia e un nonsens, o amăgire pentru cei săraci cu duhul. Leslie Stewart era director executiv la departamentul de relaţii cu publicul şi publicitate al firmei Bailey & Tomkins, în Lexington, statul Kentucky. Avea trei întâlniri programate pentru după-amiază, prima cu Kentucky Fertilizer Company, ai căror directori erau foarte mulţumiţi de noua campanie la care lucra ea. Le plăcea mai ales începutul: „Dacă vreţi să mirosiţi trandafirii…” A doua întâlnire era cu Breeders Stud Farm, iar a treia cu Lexington Coal Company. Zi memorabilă?   Spre treizeci de ani, cu o siluetă subţire şi provocatoare, Leslie Stewart arăta bine şi era deosebită: ochi cenuşii-violeţi, pomeţi înalţi, păr de culoarea mierei, pe care îl purta lung şi pieptănat simplu. O prietenă îi spusese odată lui Leslie: „Dacă eşti frumoasă şi posezi un creier şi un vagin, lumea e a ta”. Leslie Stewart era frumoasă, coeficientul de inteligenţă 170, iar în ce priveşte restul, natura fusese generoasă cu ea. Numai ea găsea că frumuseţea este un dezavantaj. Bărbaţii o curtau întruna, însă prea puţini se deranjau să o cunoască cu adevărat. În afară de cele două secretare de la Bailey & Tomkins, Leslie era singura femeie din firmă, pe lângă cei cincisprezece bărbaţi angajaţi. I-a trebuit o săptămână ca să-şi dea seama că este mai inteligentă decât oricare dintre ei. A decis să ţină pentru ea o asemenea descoperire. La început, ambii parteneri, Jim Bailey, supraponderal la cei patruzeci de ani ai săi, şi Al Tomkins, anorexic şi hiperactiv, cu zece ani mai tânăr ca Bailey, au încercat fiecare să o convingă pe Leslie să se culce cu ei. I-a potolit uşor. — Dacă insistaţi, îmi dau demisia. Asta a fost tot. Leslie era un angajat prea valoros şi nu merita riscul să-l pierzi. În prima săptămână de serviciu, într-o pauză de cafea, Leslie le-a spus colegilor o glumă: „— Trei bărbaţi s-au întâlnit cu zâna cea bună care le-a promis că le va îndeplini câte o dorinţă. Primul a spus: — Vreau să fiu mai deştept cu douăzeci şi cinci la sută. Zâna a clipit, iar omul a exclamat: — Mă simt deja mai inteligent. Al doilea a spus: — Vreau să fiu cu cincizeci la sută mai deştept. Zâna a clipit, iar bărbatul a spus: — Extraordinar! Ştiu lucruri pe care nu le-am ştiut niciodată. Al treilea spuse: — Vreau să fiu de două ori mai deştept. Şi zâna cea bună a clipit a treia oară, iar bărbatul s-a transformat într-o femeie.” Leslie a aşteptat reacţia celor din jur. Se uitau toţi lung la ea, fără să râdă. Punct câştigat.   Ziua memorabilă promisă de astrolog a început la ora unsprezece dimineaţa. Jim Bailey intră în biroul mic şi înghesuit al lui Leslie. — Avem un client nou, o anunţă. Vreau să te ocupi de el. Avea mai multă treabă decât oricine din firmă, dar nu protestă. — Bine, spuse ea. Despre ce este vorba? — Nu despre ce, ci despre cine. Ai auzit cu siguranţă de Oliver Russell. Toată lumea auzise de Oliver Russell. Era un avocat din localitate care candida pentru funcţia de guvernator. Afişele lui electorale inundaseră tot statul Kentucky. Făcuse o carieră strălucită şi, la treizeci şi cinci de ani, avea cele mai multe şanse dintre candidaţii burlaci. Participa la talkshow-uri la cele mai importante posturi de televiziune şi radio. Extrem de atrăgător, cu părul negru în dezordine, ochi întunecaţi, cu o constituţie atletică şi un zâmbet cald, se spunea despre el că se culcase cu majoritatea femeilor din Lexington. — Am auzit. Ce trebuie să facem pentru el? — Trebuie să-l ajutăm să devină guvernatorul statului Kentucky. E în drum spre noi.   Oliver Russell ajunse în câteva minute. Era şi mai atrăgător decât în fotografii. Când îi fusese prezentat lui Leslie, îi zâmbise cu căldură. — Am auzit multe despre tine. Mă bucur că te vei ocupa de campania mea. Era foarte departe de ceea ce îşi imaginase Leslie. Omul era de o sinceritate dezarmantă. Pentru o clipă, Leslie nu-şi găsi cuvintele. — Eu… mulţumesc. Ia loc, te rog. Oliver Russell se aşeză. — Să începem cu începutul, sugeră Leslie. De ce candidezi? — E foarte simplu. Kentucky este un stat minunat. Noi ştim asta pentru că trăim aici şi putem să-i apreciem vraja, dar mare parte a ţării ne vede ca pe o turmă de ciobani. Vreau să schimb această imagine. Kentucky are mai mult de oferit decât o duzină de alte state la un loc. Istoria ţării a început aici. Avem unul dintre cele mai vechi capitolii din America şi am dat ţării doi preşedinţi. De aici se trag Daniel Boone[1] şi Kit Carson[2], precum şi judecătorul Roy Bean. Avem cel mai frumos peisaj din lume — peşteri interesante, râuri şi pajişti albastre[3]. Vreau să arăt toate acestea lumii întregi. Vorbea cu o convingere atât de adâncă, încât Leslie se simţi atrasă. Spusele zodiacului îi reveneau în minte: „Luna nouă îţi luminează viaţa sentimentală. Ziua de astăzi va fi o zi memorabilă. Pregăteşte-te pentru ea.“ Oliver Russell tocmai spunea: — Campania va reuşi numai dacă şi tu crezi în ceea ce cred eu. — Cred, spuse repede Leslie. Prea repede? Abia aştept. Ezită un moment. Pot să te întreb ceva? — Desigur. — În ce zodie te-ai născut? — Fecioară.   După plecarea lui Oliver Russell, Leslie s-a dus în biroul lui Jim Bailey. — Îmi place, spuse ea. E sincer şi e cu adevărat implicat. Ar fi un guvernator bun. Jim o privi gânditor. — N-o să fie uşor. Se uită la el uluită. — Da? De ce? Bailey ridică din umeri. — Nu prea ştiu. Ceva se petrece. L-ai văzut pe Russell pe afişe şi la televizor? — Da. — Ei bine, s-a terminat. — Nu înţeleg. De ce? — Nimeni nu ştie exact, dar circulă zvonuri ciudate. Un asemenea zvon ar fi că cineva l-a susţinut pe Russell cu banii pentru campanie, iar apoi, pentru un anume motiv, l-a lăsat baltă. — În mijlocul unei campanii pe care tocmai o câştiga? Nu e logic, Jim. — Ştiu. — De ce a apelat la noi? — Vrea să câştige, cred că e foarte ambiţios. Şi crede că poate trece peste handicap. Vrea de la noi o campanie care să nu-l coste prea mult. Nu-şi mai poate permite să apară la televiziune. Tot ce putem face pentru el este să-i aranjăm interviuri, articole în ziare, lucruri de genul ăsta. Clătină din cap. Guvernatorul Addison cheltuieşte o avere pe campanie. În ultimele două săptămâni, Russell a pierdut mult în sondaje. Păcat. E un avocat bun. Şi face multă treabă pro bono. Cred că ar fi un bun guvernator. În noaptea aceea, Leslie a început jurnalul:   Astăzi de dimineaţă l-am întâlnit pe cel cu care mă voi căsători.   Leslie Stewart avusese o copilărie idilică. Era un copil de o inteligenţă extraordinară. Tatăl ei era profesor de engleză la Lexington Community Centre, iar mama casnică. Tatăl era un bărbat atrăgător, aristocrat şi intelectual. Era şi grijuliu, familia îşi petrecea vacanţele laolaltă şi călătoreau împreună, îşi adora copilul. „Fetiţa tatei”, îi spunea el. Îi mai spunea cât de frumoasă e, că e mândru de notele de la şcoală, de comportarea şi de prietenii ei. În ochii lui, Leslie nu putea greşi. La a noua aniversare a lui Leslie, el i-a cumpărat o rochie frumoasă de catifea maro, cu manşete de dantelă. A pus-o să îmbrace rochia şi s-a mândrit cu ea în faţa prietenilor veniţi la cină. — Nu-i aşa că e o frumuseţe? Leslie îl venera. Peste un an, într-o dimineaţă, într-o fracţiune de secundă, fericirea lui Leslie a luat sfârşit. Mama, cu faţa brăzdată de lacrimi, i-a spus: — Draga mea, tata… ne-a părăsit. La început Leslie n-a înţeles. — Când se întoarce? — Nu se mai întoarce. Şi fiecare cuvânt era ca un cuţit ascuţit. Mama l-a alungat, s-a gândit Leslie. Îi părea rău pentru maică-sa, fiindcă avea să urmeze un divorţ şi o luptă pentru custodia ei. Tata nu va renunţa niciodată la ea. Va veni după mine, îşi spunea Leslie. Dar săptămânile treceau şi tata n-a sunat niciodată. Nu-i dă voie să vină să mă vadă, gândea Leslie cu convingere. Mama îl pedepseşte. Mătuşa cea vârstnică a fost cea care i-a explicat lui Leslie că nu va fi nici o luptă pentru custodie. Tata se îndrăgostise de o văduvă, profesoară la universitate, şi s-a mutat în casa ei de pe strada Limestone. Într-o zi, când mergeau la cumpărături, mama i-a arătat casa: — Aici locuiesc ei, a spus cu amărăciune. Leslie s-a decis să-şi viziteze tatăl. Când o să mă vadă, gândea ea, va veni acasă. Într-o vineri, după şcoală, Leslie s-a dus la casa de pe strada Limestone şi a sunat la uşă. O fetiţă de vârsta ei a deschis uşa. Purta o rochiţă de catifea maro, cu manşete de dantelă. Leslie a rămas cu ochii la ea. Fetiţa o privea plină de curiozitate. — Cine eşti tu? Leslie a fugit.   În anul următor, Leslie a văzut-o pe mama sa închizându-se în sine. Cum îşi pierdea orice interes pentru viaţă. Până atunci Leslie crezuse că „a ţi se frânge inima” erau vorbe goale, acum însă privea neajutorată cum mama se stinge încet, iar când a fost întrebată de ce a murit, a răspuns: „de inimă zdrobită”. Atunci a decis că nici un bărbat nu-i va face ei aşa ceva. După moartea mamei sale, Leslie s-a mutat la mătuşa ei. A absolvit liceul, apoi Universitatea din Kentucky summa cum laude. În ultimul an de facultate a fost aleasă regina frumuseţii şi a respins numeroase oferte ale agenţiilor de fotomodele. Leslie a avut două legături, una cu o vedetă a fotbalului din colegiu, alta cu profesorul de economie. Amândoi au plictisit-o repede — era mai inteligentă decât amândoi. Puţin înainte de absolvire, mătuşa a murit. Leslie a terminat şcoala şi a încercat să se angajeze la agenţia de publicitate Bailey & Tomkins. Firma îşi avea birourile pe strada Vine, într-o clădire în formă de U, cu acoperiş de cupru şi fântână în curte. Jim Bailey, partenerul mai în vârstă, i-a citit curriculum vitae şi a clătinat din cap. — Impresionant. Ai noroc, avem nevoie de o secretară. — Secretară? Speram… — A? — Nimic.   Leslie a început ca secretară. Luând notiţe la şedinţe, mintea ei căuta modalităţi de îmbunătăţire a campaniilor publicitare despre care se discuta. Într-o dimineaţă, unul dintre directori spunea: — M-am gândit la reclama pentru Rancho Beef Chili. Pe eticheta conservei vom pune un cow-boy prinzând cu lasoul o vacă. Sugerăm astfel prospeţimea cărnii şi… Ce idee tâmpită, gândi Leslie. Toată lumea se zgâia la ea, iar Leslie îşi dădu seama cu groază că vorbise tare. — Ce-ai zice de o explicaţie, domnişoară? — Eu… Ar fi vrut să fie-n altă parte. Oriunde. Toată lumea aştepta. Leslie respiră adânc. — Când consumă carne, oamenii nu vor să li se amintească faptul că mănâncă animale moarte. Se lăsă o tăcere grea. Jim Bailey îşi drese glasul. — Poate că ar trebui să reflectăm puţin asupra acestui lucru.   Săptămâna următoare, într-o şedinţă asupra campaniei publicitare pentru un nou săpun, unul dintre directori spusese: — Vom folosi câştigătoare ale concursurilor de frumuseţe. — Mă scuzaţi, spuse Leslie timid, dar aşa ceva s-a mai făcut. De ce n-am folosi stewardese frumoase de pe curse internaţionale, pentru a sugera că săpunul se adresează tuturor? Începând cu şedinţa aceea, bărbaţii au început să-i ceară părerea. Un an mai târziu, a fost promovată copywriter[4], iar peste doi ani a ajuns director.   Oliver Russell a fost prima ei încercare adevărată de când lucra la agenţie. La două săptămâni după apariţia lui, Bailey i-a sugerat să se oprească, pentru că Russell nu-şi putea permite să plătească nici măcar taxa cuvenită agenţiei. Leslie l-a convins să nu renunţe. — O facem pro bono, a încercat ea. Bailey o studie un moment. — Bine.   Leslie şi Oliver Russell stăteau pe o bancă în parcul Triangle. Era o zi rece de toamnă, cu un vânt uşor dinspre lac. — Urăsc politica, spuse Oliver Russell.  Leslie îl privi surprinsă. — Atunci de ce…? — Pentru că vreau să schimb sistemul, Leslie. Cei care conduc sunt lobby[5]-urile şi corporaţiile care aduc la putere oameni nepotriviţi, pe care apoi îi controlează. Sunt o grămadă de lucruri pe care aş vrea să le fac. Vorbea cu pasiune. — Cei care conduc ţara fac ce vor. Nu le pasă de interesele oamenilor, ci doar de ale lor. Nu e cinstit, iar eu am de gând să îndrept lucrurile. Ascultându-l pe Oliver, mintea lui Leslie lucra. Poate s-o facă. O atrăgea ca o vrajă. Tot ceea ce îl privea o interesa. Nu simţise niciodată aşa ceva pentru un bărbat, iar ceea ce simţea o făcea fericită. Nu putea şti ce simte el pentru ea. E un adevărat gentleman, fir-ar să fie. I se părea că în curând oamenii au să vină la banca lor pentru a-i strânge mâna lui Oliver şi pentru a-i ura succes. Femeile îi aruncau lui Leslie priviri ucigătoare. Probabil că toate astea au ieşit cu el, se gândea Leslie. Probabil că toate astea s-au culcat cu el. Oricum, nu-i treaba mea. Auzise că până de curând se vedea cu fata unui senator. Se întreba ce se întâmplase. Nici asta nu-i treaba mea.   Nu puteai să nu admiţi că, de fapt, campania nu mergea prea bine. Fără bani pentru a-şi plăti o echipă, fără televiziune, radio şi ziare, era imposibil să concurezi cu guvernatorul Cary Addison, a cărui imagine părea să fie pretutindeni. Leslie a aranjat ca Oliver să fie prezent la picnicurile companiilor, în fabrici, la o mulţime de alte evenimente sociale; ştia însă că aceste apariţii nu înseamnă mare lucru şi se simţea frustrată. — Ai văzut ultimele sondaje? a întrebat-o Jim Bailey. Băiatul tău se prăbuşeşte. Nu şi dacă îl ajut eu, îşi spuse Leslie.   Leslie şi Oliver luau cina la Chez-nous. — Nu merge, nu-i aşa? o întrebă Oliver. — Mai e timp suficient, îl asigură Leslie. Când alegătorii vor ajunge să te cunoască… Oliver clătină din cap. — Am văzut sondajele. Vreau să ştii cât de mult apreciez tot ce ai făcut pentru mine. Ai fost extraordinară. Îl privi lung peste masă, gândindu-se intens. E cel mai minunat om pe care l-am întâlnit vreodată, iar eu nu-l pot ajuta cu nimic. Ar fi vrut să-l ia în braţe şi să-l consoleze. Să-l consolez pe el? Pe cine vreau să păcălesc? Pe când se pregăteau să plece, un bărbat, o femeie şi două fetiţe s-au apropiat de masă. — Oliver! Ce mai faci? Cel ce vorbea avea cam patruzeci de ani, un bărbat atrăgător, cu un petic negru pe unul din ochi care-l făcea să semene cu un pirat cumsecade. Oliver se ridică şi-i strânse mâna. — Bună ziua, Peter. Ţi-o prezint pe Leslie Stewart. Peter Tager, Leslie. — Bună ziua, Leslie. Tager arătă spre familia sa. Soţia mea, Betsy, fetele mele, Elizabeth şi Rebecca. În vocea lui se simţea o imensă mândrie. Peter Tager se întoarse spre Oliver. — Îmi pare extrem de rău pentru ce s-a întâmplat. E mare păcat. N-am avut însă încotro. — Înţeleg, Peter. — Dacă e ceva ce aş fi putut să mai fac… — Nu mai contează. Totul e bine. — Îţi doresc mult noroc. Pe drumul spre casă. Leslie îl întrebă: — Despre ce era vorba? Oliver dădu să-i răspundă, dar se opri. — Nimic important.   Leslie locuia într-un apartament cochet din cartierul Brandywine din Lexington. Pe când se apropiau de clădire, Oliver îi spuse ezitând: — Leslie, ştiu că agenţia voastră se ocupă de mine aproape pe nimic. Sincer, cred că îţi pierzi vremea. Ar fi mai bine să renunţ acum. — Nu, spuse ea cu o hotărâre în voce care o surprinse. Nu poţi renunţa. O să găsim o soluţie. Oliver o privi cu atenţie. — Ţie chiar îţi pasă? Oare să înţeleg şi altceva din întrebarea asta? — Da, zise ea încet. Îmi pasă cu adevărat. În faţa apartamentului, Leslie respiră adânc. — Vrei să intri? O privi îndelung. — Da. N-a ştiut niciodată cine a început. Ţinea minte doar că s-au dezbrăcat unul pe altul, s-a trezit în braţele lui şi au făcut dragoste sălbatic, apoi domol, continuu şi extatic. A fost mai frumos ca niciodată. Au rămas împreună toată noaptea şi a fost magic. Oliver era insaţiabil, dădea şi cerea în acelaşi timp, nu se putea opri. Ca un animal. Dumnezeule, şi eu la fel, gândea Leslie.   Dimineaţa, după un mic dejun alcătuit din suc de portocale, ouă şi sandvişuri cu şuncă, Leslie spuse: — O să aibă loc un picnic la Green River Lake vineri. Va veni multă lume. Aranjez să ţii un discurs. O să anunţăm în presă ca să ştie lumea că vei fi acolo. Apoi… — Leslie, protestă el, n-am bani pentru asta. — Nu-ţi face probleme, spuse ea repede. Agenţia va suporta cheltuielile. Ştia că nu există nici cea mai mică şansă să se întâmple aşa ceva. Avea de gând să pună ea banii. Îi va spune lui Jim Bailey că banii au fost donaţi de un suporter al lui Russell. Şi era adevărat. Aş face orice pe lume să-l ajut, se gândi ea.   La picnicul de la Green River Lake se strânseseră vreo două sute de oameni, iar discursul lui Oliver a fost strălucit. „Jumătate din electorat nu votează, a spus el. Avem cea mai mică participare la vot dintre toate ţările industrializate din lume — mai puţin de cincizeci la sută. Dacă vrei ca lucrurile să se schimbe, atunci asumă-ţi responsabilitatea. E mai mult decât responsabilitate, este un privilegiu. Alegerile bat la uşă. Votează pentru mine sau pentru contracandidatul meu, dar votează. Implică-te”. A fost aplaudat cu căldură.   Leslie a aranjat ca Oliver să ia parte la toate acţiunile publice din oraş. A prezidat inaugurarea unei clinici pentru copii, s-a întâlnit cu organizaţii de femei, grupuri de muncitori, s-a implicat în acţiuni de binefacere şi a vizitat aziluri de bătrâni. Cu toate acestea, continua să coboare în sondajele de opinie. Când nu erau în campanie, Oliver şi Leslie găseau timp să fie împreună. S-au plimbat cu trăsura prin Triangle Park, au petrecut o după-amiază de sâmbătă la magazinul de antichităţi şi au cinat la À la Lucie. Oliver i-a dăruit flori de Groundhog Day[6] şi de aniversarea bătăliei de la Bull Run, i-a lăsat mesaje de dragoste pe robot: „Iubito, unde eşti? Mi-e dor de tine, dor, dor”. „M-am îndrăgostit de robotul tău. Ai idee ce sexy sună?” „Nu cred că e legal să fii atât de fericit. Te iubesc.”   Pentru Leslie nu conta unde se duceau. Nu-şi dorea decât să fie împreună. Unul dintre cele mai interesante lucruri s-a petrecut într-o duminică, când au pornit cu pluta pe râul Russell Fork. Excursia a decurs liniştit până când râul a început să coboare vertiginos spre poalele muntelui, într-o buclă gigantică, formând căderi de apă asurzitoare şi înspăimântătoare, din ce în ce mai înalte, numai la o lungime de plută depărtare. Totul a durat trei ore şi jumătate, iar când au ajuns la mal erau uzi până la piele şi fericiţi că au rămas în viaţă. Nu se puteau desprinde unul de altul, iar o dată ajunşi în maşină au făcut dragoste.   Într-o seară de toamnă timpurie, în casa lui încântătoare din Versailles, un orăşel lângă Lexington, Oliver prepara cina: antricot la grătar cu sos de soia şi usturoi, asezonat cu mirodenii, cu garnitură de cartofi, salată şi un vin roşu bun. — Găteşti minunat, aprecie Leslie. Se strânse lângă el. — De fapt, tot ce faci e minunat, iubitule. — Mulţumesc, dragostea mea. Şi deodată îşi aminti: Am o mică surpriză pentru tine. Aş vrea să încerci ceva. Dispăru în dormitor şi se întoarse aducând o sticluţă plină cu un lichid transparent. — Poftim. — Ce-i asta? — Ai auzit vreodată de Ecstasy? — Dacă am auzit? Sunt în plin extaz[7]. — Vreau să spun drogul Ecstasy. Extaz lichid. Se spune că este un afrodisiac puternic. Leslie fremăta uşor. — Dragule, tu nu ai nevoie de aşa ceva. Noi nu avem nevoie. Ar putea fi periculos. Ezită puţin. Îl foloseşti des? Oliver izbucni în râs. — De fapt, nu l-am folosit niciodată. Nu te mai uita aşa la mine. Mi l-a dat un prieten şi mi-a spus să-l încerc. Acum ar fi pentru prima oară. — Hai să nu existe o primă oară, zise Leslie. Mai bine aruncă-l.  — Ai dreptate. Bineînţeles că am să-l arunc. Se duse în baie de unde, câteva clipe mai târziu, Leslie auzi zgomotul apei. Oliver reveni. — S-a dus. Îi zâmbi. Cine are nevoie de extaz la sticluţă? Îl am într-un ambalaj mult mai potrivit. O cuprinse tandru în braţe. Până acum, Leslie citise poveşti de dragoste, ascultase cântece de dragoste, dar nimic din toate acestea nu o pregătise pentru inimaginabila realitate. Crezuse întotdeauna că versurile romantice sunt simple sentimentalisme ieftine, doar vise neîmplinite. În sfârşit, acum înţelegea. Dintr-o dată, lumea părea mai luminoasă, mai frumoasă. De parcă totul ar fi fost atins de o baghetă magică, iar magicianul era Oliver Russell.   Într-o dimineaţă de sâmbătă, Oliver şi Leslie se plimbau prin Breaks Interstate Park, savurând peisajul spectaculos care-i înconjura. — N-am mai fost niciodată pe cărăruia asta, spuse Leslie. — Cred că o să-ţi placă. Se apropiau de locul unde poteca făcea o curbă strânsă. Cum au dat colţul, Leslie s-a oprit înmărmurită. Chiar în mijlocul drumului era o plăcuţă de lemn pe care scria de mână: LESLIE, VREI SĂ TE MĂRIŢI CU MINE? Lui Leslie începu să-i bată inima cu putere. Se întoarse încet spre Oliver, fără o vorbă. El o îmbrăţişa. — Accepţi? Cum de sunt aşa de norocoasă? se întrebă ea. Îl cuprinse strâns în braţe şi îi şopti: — Da, iubitule. Sigur că vreau. — Mi-e teamă că nu pot să-ţi promit că te vei căsători cu un guvernator, dar sunt un foarte bun avocat. Ea se lipi de el şi-i spuse încet: — O să fie bine.   Câteva seri mai târziu, în timp ce Leslie se îmbrăca pentru cină, Oliver sună. — Draga mea, îmi pare foarte rău, dar am veşti proaste. Trebuie să merg la o întrunire în seara asta, aşa că nu ne mai putem întâlni. Poţi să mă ierţi? — Eşti deja iertat, spuse Leslie zâmbind cu căldură.   A doua zi, Leslie citea State Journal. Pe prima pagină, scria cu litere de-o şchioapă: CORPUL NEÎNSUFLEŢIT AL UNEI FEMEI A FOST GĂSIT ÎN RÂUL KENTUCKY. Şi în continuare:  „Astăzi de dimineaţă devreme, trupul gol al unei femei în vârstă de aproximativ douăzeci de ani a fost găsit de poliţie în râul Kentucky, la zece mile est de Lexington. Pentru a determina cauzele morţii se va efectua o autopsie.” Leslie se înfiora la citirea ştirii. Să mori aşa de tânăr! Oare o fi avut un iubit? Sau poate un soţ? Trebuie să fiu recunoscătoare că trăiesc, că sunt iubită şi atât de fericită.   Toată lumea din Lexington nu vorbea decât despre apropiata nuntă. Lexington era un oraş mic, iar Oliver Russell o figură foarte populară. Tinerii formau un cuplu extrem de prezentabil: Oliver brunet şi atrăgător, iar Leslie blondă, subţire şi cu o figură fermecătoare. Vestea s-a răspândit cu repeziciune. — Sper că-şi dă seama ce noroc a dat peste el, spuse Jim Bailey. — Amândoi suntem la fel de norocoşi, îi zâmbi Leslie. — Va fi o nuntă intimă, în cadru restrâns? — Nu. Oliver vrea o nuntă fastuoasă, în toată regula. Ceremonia va avea loc la Calvary Chapel. — Şi când va avea loc fericitul eveniment? — Peste şase săptămâni.   Câteva zile mai târziu, pe prima pagină a ziarului State Journal se putea citi: „Autopsia a arătat că femeia găsită în râul Kentucky, identificată ca fiind Lisa Burnette, secretară, a murit din cauza unei supradoze dintr-un drog periculos, cunoscut sub numele de Ecstasy…” Extaz lichid. Leslie îşi aminti de seara petrecută cu Oliver şi se gândi din nou cât de bine a făcut să arunce sticluţa.   Următoarele săptămâni au fost ocupate cu pregătiri frenetice pentru nuntă. Erau atâtea de făcut! Au fost invitate două sute de persoane. Leslie şi-a ales o domnişoară de onoare, şi-a comandat ţinuta la Fayette Mall pe Nicholasville Road — o rochie lungă, cu trenă, pantofi şi mănuşi lungi. Oliver şi-a ales o haină neagră şi pantaloni în dungi, vestă gri, cămaşă albă cu guler drept şi lavalieră asortată. Cavalerul de onoare era un avocat de la firma lui. — Totul este pus la punct, îi spuse Oliver lui Leslie. Am organizat cele necesare pentru recepţia de după ceremonie. Vor veni aproape toţi cei invitaţi. Leslie se înfiora de plăcere. — Ard de nerăbdare, iubitule.   În săptămână de dinaintea nunţii, în noaptea de joi, Oliver îi făcu lui Leslie o vizită în apartamentul ei. — Leslie, mă tem că a intervenit ceva. Un client de-al meu are necazuri. Trebuie să plec la Paris, să pun lucrurile în ordine. — La Paris? Şi cât ai să lipseşti? — N-ar trebui să dureze mai mult de două, trei zile, maxim patru. O să mă-ntorc la timp, fii fără grijă. — Spune-i pilotului să te ducă cu bine. — Promit. După plecarea lui Oliver, Leslie luă ziarul de pe masă. Îl răsfoi alene până la rubrica horoscopului. Citi:   LEU (23 IULIE — 22 AUGUST). NU ESTE O ZI FASTĂ PENTRU O SCHIMBARE DE PLANURI. RISCAŢI SĂ AVEŢI PROBLEME SERIOASE.   Tulburată, Leslie mai citi o dată horoscopul. Aproape că-i venea să-i telefoneze lui Oliver şi să-i spună să nu mai plece. Sunt de-a dreptul ridicolă, se gândi ea. E doar o superstiţie stupidă.   Până luni, Leslie n-a avut nici o veste de la Oliver. I-a telefonat la birou, dar nimeni nu ştia nimic despre el. Nu luase legătura cu el de marţi. Începu s-o cuprindă panica. Miercuri dimineaţa, la ora patru, a trezit-o soneria insistentă a telefonului. S-a săltat în şezut gândindu-se: E Oliver, slavă Domnului. Ştia că ar trebui să fie furioasă că n-a sunat-o mai devreme, dar acum nu mai avea nici o importanţă. Ridică receptorul. — Oliver… — Sunteţi Leslie Stewart? întrebă o voce de bărbat. O străbătu un fior de gheaţă. — Cine… e acolo? — Al Towers, de la Associated Press. Ne-a sosit o ştire la redacţie, domnişoară Stewart, şi am vrea să aflăm părerea dumneavoastră. Probabil se întâmplase ceva îngrozitor. Oliver murise. — Domnişoară Stewart? — Da, răspunse cu o voce stinsă. — Vrem o declaraţie de la dumneavoastră. — O declaraţie? — Despre căsătoria de la Paris a lui Oliver Russell cu fiica senatorului Todd Davis. Totul începu să se învârtă în jurul ei. — Dumneavoastră şi domnul Russell eraţi logodiţi, nu-i aşa? Aveţi ceva de declarat? Rămăsese acolo, îngheţată. — Domnişoară Stewart? îşi recapătă vocea. — Da. Eu… eu le doresc tot binele din lume. Puse receptorul în furcă cu un gest mecanic. Era ca într-un coşmar. Se va trezi în câteva minute şi îşi va da seama că totul nu a fost decât un vis. Dar nu, nu era vis. Încă o dată în viaţă fusese abandonată. Tatăl tău nu se mai întoarce. Se duse în baie şi privi lung chipul palid din oglindă. Ne-a sosit o ştire la redacţie. Oliver s-a căsătorit cu o altă femeie. De ce? Cu ce-am greşit? Cum de l-am pierdut? Dar în adâncul sufletului ei ştia că Oliver este cel care a pierdut. S-a dus pentru totdeauna. Cum va înfrunta viitorul?   În dimineaţa zilei următoare, când Leslie a ajuns la agenţie, a observat că privirile celorlalţi o evitau. Intră în biroul lui Jim Bailey. Îi  remarcă paloarea şi-i spuse: — Nu trebuia să vii astăzi, Leslie. De ce nu te duci mai bine acasă şi… Ea inspiră adânc. — Nu e nevoie, mulţumesc. Totul e-n regulă.   Posturile de radio şi televiziune, ziarele de după-amiază erau pline cu detalii despre nunta pariziană. Senatorul Todd Davis era, fără îndoială, cel mai influent cetăţean din statul Kentucky, iar povestea căsătoriei dintre fiica sa şi fostul logodnic al părăsitei Leslie era o ştire de senzaţie. Telefonul din biroul lui Leslie suna întruna. — Sunt de la Courier Journal, domnişoară Stewart. Puteţi face un comentariu referitor la nuntă? — Da. Singurul lucru care mă interesează este fericirea lui Oliver Russell. — Da, însă dumneavoastră urma să vă căsătoriţi cu… — Căsătoria noastră ar fi fost o greşeală îngrozitoare. Fiica senatorului Davis a intrat în viaţa lui înaintea mea. Evident, a iubit-o întotdeauna. Le doresc să fie fericiţi. — Sunt de la State Journal din Frankfort… Şi tot aşa. Lui Leslie i se părea că jumătate din Lexington îi plânge de milă, iar cealaltă jumătate exultă la auzul celor întâmplate. Oriunde se ducea, auzea şoapte, iar conversaţiile se întrerupeau brusc. Era însă hotărâtă să-şi ascundă adevăratele sentimente. — Cum ai putut să-l laşi să-ţi facă una ca asta… — Când iubeşti pe cineva cu adevărat, riposta Leslie ferm, nu-i doreşti decât să fie fericit. Oliver Russell este omul cel mai bun pe care l-am cunoscut vreodată. Le doresc numai bine. A trimis tuturor invitaţilor la nuntă scuze şi le-a returnat cadourile.   Leslie era sfâşiată între speranţa de a primi un telefon de la Oliver şi repulsia faţă de ideea de a mai vorbi vreodată cu el. Cu toate acestea, apelul lui o surprinse complet nepregătită. La auzul vocii familiare, un fior îi străbătu întreg trupul. — Leslie… nu ştiu ce-aş putea să spun. — Aşadar, totul e adevărat, nu-i aşa? — Da. — Atunci nu mai e nimic de spus. — Voiam doar să-ţi explic cum s-a petrecut totul. Înainte să te cunosc pe tine, Jan şi cu mine eram aproape logodiţi. Când am revăzut-o, mi-am dat seama că încă o mai iubesc. — Înţeleg, Oliver. La revedere. Cinci minute mai târziu o sună secretara. — Aveţi o convorbire pe linia unu, domnişoară Stewart. — Nu mai vreau să vorbesc cu… — E senatorul Davis. Tatăl miresei. Ce-o fi vrând de la mine? se întrebă Leslie. Ridică receptorul. O voce profundă, cu accent puternic din sud, spuse: — Domnişoara Stewart? — La telefon. — Numele meu este Todd Davis. Cred că noi doi ar trebui să avem o mică discuţie. După o scurtă ezitare, ea răspunse: — Domnule senator, nu văd ce-am putea să… — Vin să vă iau într-o oră. Convorbirea se terminase.   Exact după o oră, în faţa clădirii unde lucra Leslie opri o limuzină de lux. Şoferul deschise uşa pentru Leslie. Senatorul Davis stătea pe bancheta din spate. Era un bărbat distins cu părul alb şi cu o mustaţă îngrijită. Părea un patriarh. Deşi era toamnă, purta un costum alb scump şi o pălărie albă cu panglică lată. Avea o figură clasică, venită parcă din alt veac, un bătrân domn sudist, de modă veche. După ce Leslie se urcă în maşină, senatorul Davis spuse: — Sunteţi o femeie foarte frumoasă. — Mulţumesc, răspunse ea sec. Limuzina porni. — Nu mă refer numai la aspectul fizic, domnişoară Stewart. Am auzit cum v-aţi descurcat în povestea asta sordidă. Trebuie să fie foarte neplăcut pentru dumneavoastră. Nu-mi venea să cred când am aflat. Vocea lui se umplu de mânie. — Ce s-a întâmplat oare cu demodata idee de moralitate? Sincer să fiu, sunt dezgustat de felul în care Oliver s-a purtat cu dumneavoastră. Iar pe Jan sunt de-a dreptul furios că a acceptat să se căsătorească cu el. Mă simt vinovat într-un fel, dat fiind că e fiica mea. Dar se merită unul pe altul. Vocea i se gâtui de emoţie. O vreme tăcură amândoi. În cele din urmă, Leslie vorbi: — Îl cunosc pe Oliver. Sunt sigură că n-a vrut să mă rănească. Ce s-a întâmplat… s-a întâmplat. Vreau doar să-i fie bine. O merită din plin şi n-aş face nimic să-i stau în cale. — Foarte frumos din partea dumneavoastră. O studie câteva momente. Sunteţi într-adevăr o tânără deosebită. Limuzina oprise la un semafor. Leslie se uită pe geam. Ajunseseră în Paris Pike, la Kentucky Horse Center. Existau mai mult de o sută de grajduri în Lexington şi în împrejurimi, iar cel mai mare dintre ele era proprietatea senatorului Davis. Cât vedeai cu ochii, garduri albe înconjurau padocurile despărţite de panouri vopsite în roşu şi păşuni cu iarbă albastră de Kentucky. Leslie şi senatorul Davis coborâră din maşină şi se îndreptară către gardul ce mărginea pista de alergări. Rămaseră pe loc câteva clipe, uitându-se la cai. Senatorul se întoarse spre Leslie. — Sunt un om simplu, spuse el încet. Îmi închipui cum îţi sună asta, dar este purul adevăr. M-am născut aici şi aş putea să-mi petrec în acest loc toată viaţa. Nicăieri în lume nu există ceva asemănător. Priveşte în jur, domnişoară Stewart. Nicăieri nu eşti mai aproape de paradis decât aici. Poate cineva să mă acuze că nu vreau să părăsesc toate acestea? Mark Twain a spus că, atunci când va veni sfârşitul lumii, el ar vrea să fie în Kentucky, pentru că este întotdeauna cu douăzeci de ani în urmă. Jumătate din viaţă sunt nevoit să trăiesc la Washington şi detest acest lucru. — Atunci de ce o faceţi? — Dintr-un simţ al datoriei. Oamenii de aici mi-au acordat votul lor pentru Senat, şi atâta timp cât voi fi ales, voi fi la datorie, încercând să fac totul pentru ei. Schimbă brusc subiectul. Vreau să ştiţi cât de mult vă admir sentimentele şi felul în care v-aţi purtat. Dacă n-aţi fi fost atât de înţelegătoare, aţi fi putut să creaţi un adevărat scandal. De aceea aş vrea să vă arăt cât de mult vă apreciez. Leslie îl privi. — M-am gândit că poate doriţi să vă luaţi o mică vacanţă, poate să plecaţi în străinătate, să călătoriţi o vreme. Bineînţeles, aş avea eu grijă… — Vă rog să nu faceţi asta. — Mă gândeam doar… — Ştiu. N-am cunoscut-o pe fiica dumneavoastră, domnule senator, dar, dacă Oliver o iubeşte, trebuie să fie o fiinţă cu totul deosebită. Sper că vor fi fericiţi. El continuă stânjenit. — Cred că s-ar cuveni să aflaţi că se vor întoarce aici pentru ceremonia religioasă. La Paris a avut loc doar căsătoria civilă, dar Jan îşi doreşte o nuntă la biserică, aici. Simţi un cuţit în inimă. — Înţeleg. Din partea mea, n-au de ce să-şi facă griji. — Mulţumesc.   [1] Pionier al Americii 1734— 1820.   [2] Christopher Kit Carson, 1809 — 1868, vânător şi colonist american .   [3] Bluegrass — în engl. iarbă albastră, ierburi din soiul Poa, cu tulpina verde-albăstruie; Bluegrass State, poreclă dată statului Kentucky.     [4] Redactor de reclame, anunţuri publicitare.   [5] Lobby — în engl. amer. — persoană sau grup de persoane care influenţează membrii Congresului în favoarea unui proiect de lege.     [6] 2 februarie, sărbătoare tradiţională care, dacă ziua este însorită, indică faptul că mai sunt încă şase săptămâni de iarnă, iar dacă este noroasă, indică o primăvară timpurie.     [7] In lb. engleză, ecstasy = extaz.  

Prins in capcana de Sidney Sheldon Partea întâi Alter Ego   Prolog   Către Ministerul Apărării al URSS Mareşalului Uniunii Sovietice D.F.Ustinov Strict secret: Vă rog să informaţi Comisia Industriei de Război a CC al PCUS, Biroul Politic al CC al PCUS şi personal pe tovarăşul L.I.Brejnev că, în scopul asigurării superiorităţii noastre militare asupra forţelor armate ale statelor NATO, oamenii de ştiinţă şi inginerii militari ai Institutului de Marină (căsuţa poştală nr. 16), ai Institutului de Energetică al Ministerului Construcţiilor de Maşini (căsuţa poştală nr. 78) şi al Comandamentului detaşamentului special al submarinelor din Flota Militară a Mării Baltice, au încheiat cu unsprezece zile înainte de termen lucrările pregătitoare privind proiectul "EMMA ". Experimentele de probă desfăşurate în condiţii terestre, în Jakuţia şi Pamir şi experimentele maritime din raionul peninsulei Dickson au demonstrat eficacitatea superioară a noii arme strategice chiar şi în condiţii de tectonică montană şi de glaciaţiune perenii Consider util ca grupul de oameni de ştiinţă care a creat noua armă strategică şi echipamentele submarinelor "U-L37" şi "U-202", care au desfăşurat experimentele şi au instalat dispozitivele, să fie propuse pentru recompensă guvernamentală. Producţia de serie a noii arme strategice şi termenele de punere în practică depind acum în întregime de hotărârile Guvernului. Şeful Marelui Stat-Major al Armatei Sovietice N. Oparkov Moscova 17 august 1981   Capitolul 1   — Vă numiţi Stavinski? Roman Stavinski? — Da. — Aţi primit cetăţenia americană? — Da, acum două luni. — Dar vă este dor de Rusia? Stavinski îl privi o clipă, apoi zâmbi. La urma urmelor, nu dădea doi bani pe nimic din ce cred despre el cei de la CIA. Pur şi simplu, nu dădea doi bani. Trăia în gaura asta de patru ani de zile; şi ce le pasă lor de ce îi este lui dor? Era american, american cu drepturi depline şi nu dădea doi bani pe CIA. — Da, mi-e dor de Rusia, răspunse el provocator. Şi ce? — Vreţi să vă întoarceţi în Rusia? — Nu. — De ce? — De la aeroport m-ar duce direct la puşcărie. — Pentru ce? — Pentru acele interviuri despre Uniunea Sovietică pe care le-am dat posturilor voastre de radio imediat după sosirea în America. — Dar v-aţi adresat apoi Ambasadei Sovietice ca să vă permită întoarcerea. — Atunci eram mai tânăr. Aş fi stat la răcoare cinci ani şi acum aş fi ieşit. Ce vreţi de la mine? — Nimic deosebit. Un mic serviciu. Dacă nu vă place America... — Am spus eu că nu îmi place America? — Mă rog, dacă vă este atât de dor de Rusia... — Asta nu înseamnă că nu-mi place America. Este o ţară minunată, iar aici nu urăsc decât un om, un singur om.  — Pe preşedinte? Pentru că a înrăutăţit relaţiile cu ruşii? — Nu. Pe mine însumi. Mă urăsc pe mine în această ţară. Dar asta nu-i priveşte pe cei de la CIA. Pentru ce aţi venit? — Ca să vă ajutăm să vă întoarceţi în Rusia. El îi privi uimit — Trebuie să scoatem de acolo un om, spuse unul dintre ei. Luaţi avionul până acolo şi... rămâneţi. El va veni în America pe baza documentelor dumneavoastră. Asta-i tot Fireşte, o să vă dăm documente sovietice pe alt nume de familie, ca să puteţi locui în Rusia. Şi bani... Stavinski "dezvirgină", cum îi plăcea să spună, un pachet de Marlboro, scoase o ţigară, o aprinse şi trase din ea cu sete. Ii aşteptase şase ani şi iată că veniseră. Nu din cer, nu din pământ, ci de la CIA. Mai trase o dată din ţigară, adânc, cu sete. — De ce m-aţi ales pe mine? — Pentru că semănaţi cu acea persoană. Sau el seamănă cu dumneavoastră. Poate că nu perfect, dar o să facem din dumneavoastră o sosie identică, asta nu e o problemă. Principalul e forma craniului, culoarea ochilor şi încă vreo câteva detalii. — Priviţi, spuse al doilea interlocutor şi puse în faţa lui Stavinski un evantai de fotografii. Primele îl arătau pe el, Roman Stavinski, din faţă şi din profil (Stavinski recunoscu fotografiile pe care le făcuse cu trei luni în urmă pentru primirea cetăţeniei americane), iar în următoarele, retuşate, era parcă tot el, dar puţin diferit tuns scurt, niţel mai cam, cu urechile parcă altfel. — Vedeţi? Se poate contraface puţin şi va fi un alt chip. Veţi deveni chiar mai tânăr, vreţi? — Dar el cine e? întrebă Stavinski. E vreo persoană importantă? Un spion? Sau un disident? — Nu am convenit încă nimic, spuse primul. Deocamdată nu este nevoie să cunoaşteţi mai multe. Ei? Ce spuneţi? Stavinski se foi în fotoliu şi se uită la ei. "Amândoi vorbesc bine ruseşte, leprele! De bună seamă că au fost în Rusia şi nu o singură dată." — Şi dacă la Moscova merg direct la KGB şi ciripesc totul? — E puţin probabil. Fiica dumneavoastră rămâne aici. — Dar ea este cetăţean american şi nu răspunde pentru faptele tatălui ei. Şi se va căsători cu un american. Ce îi veţi putea face? — Mda..., spuse unul dintre cei doi. Cu o asemenea stare de spirit, ar fi mai bine să nu plecaţi. Avem şi alţi candidaţi, zise el şi dădu să se ridice. — O clipă, rânji Stavinski. Sunt şi alte dubluri? — Nu e vorba de dubluri... Trebuie pur şi simplu să ajustăm copia la original. Am studiat în arhiva FBI-ului şase mii de emigranţi ruşi de vârsta dumneavoastră şi am ales trei. Dacă dumneavoastră refuzaţi, mai avem două rezerve. — Nu trebuie să mă şantajaţi, zâmbi nervos Stavinski. Deci, dacă accept, trebuie să rămân acolo. Dar dacă vreau să mă întorc? Cei doi dădură din umeri a mirare. — De ce? Când v-aţi adresat Ambasadei Sovietice, aţi cerut să rămâneţi acolo pentru totdeauna. Eraţi gata să faceţi chiar şi închisoare, şi asta numai ca să trăiţi în iubita dumneavoastră Rusie. Iar noi vă propunem acest lucru fără închisoare. Cheltuielile le suportăm noi, plus paşaportul sovietic adevărat şi toate celelalte documente. Desigur, acolo nu veţi mai fi Stavinski, ci... Ivanov, Egorov, cum vreţi. Veţi găsi de lucru, o să vă aranjaţi undeva. Tehnicienii dentari trăiesc bine oriunde, nu-i aşa? Unul dintre vizitatori se ridică şi spuse: — Iar în ceea ce priveşte trădarea... şi noi avem oameni în Uniunea Sovietică. Trădătorul este căutat însă noi vă propunem o afacere cinstită... Gândiţi-vă până miercuri. Aveţi aici numărul nostru de telefon. Dacă nu ne sunaţi până miercuri, înseamnă că nu sunteţi de acord. Şi, în acest caz, ar fi mai bine să uitaţi discuţia noastră. Numai bine! — Staţi! Telefonul ăsta... Nu are prefixul statului nostru. — 202 este prefixul Washington-ului. Puteţi să ne telefonaţi cu taxă inversă. — Nu-i vorba de asta! Deci aţi venit special tocmai de la.... — O cer interesele ţării noastre, care este, deocamdată, şi a dumneavoastră. Mă refer la America, spuse unul din ei şi zâmbiră amândoi. — Acum o săptămână v-am văzut la pescuit.. — Ne mai puteţi vedea şi în barul de vizavi, şi la dumneavoastră la clinică, şi în multe alte locuri. Ne-am cunoscut mai demult. Mai aveţi întrebări? — Da. Mii. — Vă vom răspunde la Washington, dacă ne veţi suna până miercuri. La revedere! Cei doi ieşiră. Stavinski se apropie de fereastră şi îi văzu cum urcă, fără să se uite în jur, într-un Chevrolet albastru care porni lin, cu un fâşâit uşor. Deci aşa! Bine că Olea nu era acasă. Deşi, dacă cei doi l-au urmărit atâta timp, cunoşteau programul ei. De fapt unde-i stă gândul? Rusia! Moscova! După ce a emigrat, a visat trei ani la rând parfumul florilor de liliac de la fereastra apartamentului său din Moscova. Iar după şase ani visa tot fetele din Moscova. Nici o americancă nu-i apărea în visuri, deşi, după toate aparenţele, prostituatele din America nu sunt cu nimic mai prejos de cele de la Moscova; fac acelaşi lucru şi, totuşi... Calm, calm! Are patruzeci şi şase de ani, o casă, un serviciu bun, două maşini şi încă ce maşini! în Rusia nici nu poţi visa la asemenea maşini; acolo, Jiguli şi Lada sunt culmea eleganţei. Aici are o fiică pe care o iubeşte. Dar ce altceva mai iubeşte? Casa aceasta în care se plictiseşte când Olea e plecată şi, în curând, va fi mereu plecată? Sau pe Barbara, vânzătoarea de patruzeci de ani de la magazinul 7/11, la care petrecea două nopţi pe săptămână? Ce să iubească în această ţară? A venit aici prea târziu, mult prea târziu. De acolo, din Rusia, America părea ideală, feerică. Tot ce nu exista în Rusia exista aici: maşini elegante, hoteluri, milionari, călătorii în întreaga lume, avioane şi iahturi personale, însă... aici nu e nimic din tot ce era el în Rusia. Aici este nimeni şi nimic, un laborant într-o clinică de stomatologie, care meştereşte proteze pentru babe! Şi asta pentru că, slavă Domnului, tatăl lui l-a învăţat această meserie încă de când era copil, iar mama l-a silit să urmeze un institut de medicină. Altfel s-ar fi împotmolit aşa cum se împotmolesc ziariştii emigranţi, oricât de talentaţi ar fi ei acolo, în Rusia. Cine are nevoie de ei aici, cu engleza lor ciudată, pe care nu ştiu să o folosească? Da, a venit târziu aici, prea târziu. Bine spun emigranţii: la început, America pare ţara tuturor posibilităţilor, dar apoi vezi că aceste posibilităţi nu sunt pentru tine. Aici trebuie să te naşti sau să vii ca Olea, la doisprezece ani. Dar să vii la patruzeci de ani e o afacere proastă, aproape sinucidere. Aşadar, să se întoarcă? Ce ocazie! O asemenea ocazie vine o singură dată în viaţă; nu, o dată la şase mii de vieţi, căci ei au verificat şase mii de emigranţi. Dar s-o lase pe Olea? Să trăiască acolo sub un alt nume? Temându-se tot timpul că va fi arestat? Orice detaliu, orice fleac putea să-i vină de hac. Americanii ăştia nici nu-şi imaginează ce sistem de verificări există în URSS. Livretul militar, cartea de muncă, certificatul de naştere... E de ajuns să se verifice fiecare aliniat, să se trimită o cerere la ultimul loc de muncă şi gata. Iar KGB-ul te bate până îţi plesnesc ficaţii şi plămânii, îţi scoate fiecare dinţişor, iar la sfârşit te împuşcă fără să stea prea mult pe gânduri, ca trădător de ţară şi spion. Şi nu te va ajuta nici o Americă, iar Rusia nu te va compătimi... Îşi turnă un pahar de brandy şi-l bău până la fund.   Capitolul 2   — Crezi că va accepta? întrebă Robert Carol. Mac Carrie tăcea. De unde să ştie el dacă Stavinski va accepta sau nu? Ei au făcut tot ce le stătea în puteri şi au conştiinţa curată. L-au urmărit o săptămână întreagă, i-au învăţat pe de rost toate traseele prin Portland, s-au lămurit că nu are aici prieteni, nici apropiaţi. În general, emigranţii ruşi nu se întâlnesc între ei. Singurele pasiuni ale lui Stavinski erau iaht-clubul de sâmbăta, pescuitul de duminica şi Barbara, vânzătoarea de la magazinul 7/11, la care înnopta lunea şi miercurea. În restul timpului liber, stătea acasă, lucra şi se uita la televizor. Fata învăţa la universitate şi-şi petrecea acolo aproape tot timpul; îşi găsise un prieten american şi în zilele libere mergeau cu maşina într-un camping. Singurătatea, iată ce trebuia să-l forţeze pe Stavinski să accepte. Nu banii, ci singurătatea. Judecând după biografia lui, cândva fusese un reporter de televiziune energic, cutreierase toată Rusia, locuise la Moscova, la Leningrad, la Kazahstan şi chiar în Siberia. Pentru un asemenea om de acţiune, să îl obligi să stea la Portland ca tehnician laborant, la numai patruzeci şi şase de ani, este ca şi cum l-ai îngropa de viu într-un mormânt. Trebuie să accepte, trebuie! Dar, naiba să-l ia... Dacă refuză, se duce de râpă toată operaţiunea, care şi aşa atârnă de un fir de păr. Nu mai sunt alţi candidaţi. Mac Carrie dăduse chix cu ceilalţi doi: nici unul nu voia să se întoarcă în URSS. Cu trei săptămâni în urmă, mai precis pe 28 august 1981, corespondentul ziarului Washington Herald la Moscova, Jacob Stevenson, fotografia la cimitirul Novodevicie monumentul lui Nikita Hruşciov. Nu departe, pe alee, lângă un mormânt modest, stătea un bărbat în civil, de vârstă mijlocie. Jacob Stevenson se gândi că o fi vreun beţivan, lucru obiş­nuit pe străzile Moscovei, şi hotărî să-l fotografieze. N-ar fi rea o fotografie cu un chefliu în cimitir. Însă, imediat ce Stevenson îşi îndreptă aparatul de fotografiat spre bărbat, acesta se ridică brusc şi se apropie de Jacob. —  Documentele dumneavoastră, spuse el răguşit. Nu aveţi dreptul să mă fotografiaţi fără permisiunea mea. — Iar dumneavoastră nu aveţi dreptul să-mi cereţi docu­mentele. Abia acum văzu Stevenson faţa îngrijită şi autoritară, privi­rea oţelită, ţinuta sportivă —  Documentele dumneavoastră! Sau chem miliţia şi veţi rămâne fără peliculă şi fără aparat. Deşi răguşită, vocea acestui rus era inflexibilă; în Rusia vorbesc aşa numai reprezentanţii puterii. Stevenson învăţase acest lucru în cei trei ani de când se afla în Moscova. —  Sunt ziarist american, spuse el. Iată permisul meu de co­respondent. Bărbatul îl privi în ochi, apoi luă permisul, compară foto­grafia cu chipul ziaristului şi pufni: —  Cine s-a fript o dată... Beţi? În acelaşi timp, aruncă o privire scurtă prin cimitir. în jur era pustiu, nici ţipenie de om. Zi obişnuită, ora nouă diminea­ţa, cine să fie acum în cimitir? — Mulţumesc, spuse jenat Stevenson. Eu... eu nu beau direct din sticlă. — Păcat, zâmbi bărbatul. Bine, poate că o să bem în alt loc. Aici este înmormântat fiul meu; astăzi se împlinesc două luni de când a murit. Uite ce-i, zise el privind cercetător în ochii lui Stevenson. Ascultă-mă cu atenţie. Mă numesc Iurâşev, sunt adjunctul şefului Marelui Stat-Major al Armatei Sovietice în probleme strategice. După cum îţi dai seama, eu ştiu tot ce poate interesa CIA şi chiar mai mult. Aşa că transmite la CIA că vreau să fug în Occident. Deţin atâtea secrete încât nu am voie să ies din URSS, iar ca să fug pe cont propriu, nu pot. De aceea, propun o afacere: dacă mă vor scoate din URSS, vor primi toate informaţiile, cele mai secrete date... — Eu nu lucrez la CIA, sunt ziarist.. — Las-o baltă! Eşti american şi înţelegi ce înseamnă pentru ţara ta planurile militare sovietice. Cum o să le transmiţi propunerea mea, asta e o problemă care te priveşte. Numai să ai grijă să nu faci acest lucru prin Ambasada Americană. Acolo totul este ascultat de KGB, chiar şi ceea ce se discută în dormitorul ambasadorului. M-ai înţeles? — Am înţeles, spuse Stevenson, dar există o problemă. De unde să ştiu eu că nu sunteţi agent KGB? Le place să îi provoace pe ziariştii străini, mai ales pe cei americani. Şi chiar dacă nu sunteţi agent KGB şi nu este vorba de o provocare, ce garanţii am că mâine nu o să vă răzgândiţi? Acum... aţi băut jumătate din sticlă. Iurâşev se uită cu reproş în ochii lui Stevenson. — Da, ai dreptate... spuse el gânditor, cântărind ceva în minte. Bine. Ca să intre într-o asemenea afacere, CIA trebuie să fie convinsă că eu sunt eu şi că ştiu ceva, zâmbi el mijindu-şi ochii. Bine! Iată ce să le transmiţi: la începutul lui octombrie, lângă ţărmurile Suediei se va împotmoli la mică adâncime un submarin de-al nostru. Nu va fi un accident, ci o înscenare, o operaţiune planificată. Ce înseamnă această acţiune, voi spune când voi ajunge în Occident Şi multe altele, adăugă el pe un ton calm, perfect echilibrat. Mai târziu, când i-a transmis lui David Mac Carrie amănuntele acestei convorbiri, Jacob Stevenson a remarcat că prima impresie despre Iurâşev (dată de sticla de votcă şi de glasul răguşit, care te duceau cu gândul la o "sugativă" rusească tipică) s-a schimbat chiar în momentul în care "sugativa" a început să vorbească. Acest Iurâşev era înzestrat cu o voinţă ieşită din comun şi cu o putere interioară excepţională, pentru care o jumătate de coniac echivalează cu un pahar de apă. Stevenson s-a mai gândit atunci la cimitir viaţa îi oferise un subiect fantastic pentru un roman poliţist. Ce ziarist nu visează să scrie un bestseller? De multe ori, totul depinde de un subiect original, iar acum, iată-l! Chiar dacă s-ar dovedi o provocare a KGB-ului, în roman totul se poate preface. — Bine, spuse Stevenson. Voi face tot ce îmi cereţi. Cum să ţin legătura cu dumneavoastră? — Nu, cu mine nu trebuie să ţii legătura, spuse Iurâşev. Nu trebuie să-mi telefonezi, iar adresa mea este secretă. Dar nici nu avem de ce să ne întâlnim, ţi-am spus deja totul. — Dar cum să vă găsesc dacă... — Dacă ei acceptă propunerea mea? Vor accepta. Când submarinul se va împotmoli în Suedia, vor accepta. De aceea spuneţi-le că de îndată ce submarinul îşi va îndeplini misiunea în Suedia şi va pleca acasă, eu voi pleca în concediu. Voi pleca în Viatka, în rezervaţie, să vânez şi să mă odihnesc. De acolo pot să mă cheme. Printr-o simplă scrisoare sau printr-o telegramă trimisă în numele fostei mele soţii, Galina. Un text oarecare şi locul întâlnirii. Pentru ca în cursul acestui concediu să pot dispărea, e clar? Ţine minte adresa asta: regiunea Kirov, rezervaţia "Codrul hoţilor", către pădurarul Amikin, pentru Iurâşev. Repetă. Stevenson repetă ascultător adresa. — Pe curând, spuse Iurâşev. Transmite-le: dacă nu voi primi acolo scrisoare sau telegramă, afacerea se anulează. Gata. Apoi se îndreptă cu pas hotărât spre ieşirea cimitirului, dar se întoarse brusc: — Stop! Acum poţi să mă fotografiezi, le va fi de folos... Peste cinci zile, Mac Carrie era la Stockholm. După încă o zi, a sosit de la Moscova şi Stevenson. Ruşii stăteau ca un spin în Afganistan, masau trupe la graniţa poloneză şi la cea iraniană, înarmau făţiş Siria, Libia şi pe Arafat, iar submarinele lor atomice îşi iţeau periscoapele pe lângă bazele NATO. Cine ştie ce mai născoceau, ce mai plănuiau?... Ştiau să ţină în secret chiar şi o informaţie pescuită din presa americană, nu numai din a lor. În această situaţie, o figură precum cea a adjunctului şefului Marelui Stat-Major în probleme de strategie, era pur şi simplu un dar pentru CIA, iar conducerea instituţiei americane se hotărî să nu scape ocazia. Şeful departamentului rus, Daniel Cooper, îl chemă la el pe David Mac Carrie şi pe Robert Carol şi le ordonă să se ocupe personal de această sarcină. — S-o ţineţi secretă chiar şi faţă de CIA, zâmbi el. în rest, acţionaţi în numele meu. Toate posibilităţile noastre vă stau la dispoziţie. Dacă submarinul sovietic eşuează într-adevăr la mică adâncime lângă Suedia, înseamnă că acest Iurâşev nu este o cursă a KGB-ului, ci un bărbat de cuvânt: a transmis o informaţie secretă, practic fără risc pentru el, iar cheia secretului a rămas la el în buzunar. De aceea nu putem să ne dăm la o parte la sfârşitul lui septembrie, trebuie să fim gata să scoatem această "cheie" din Rusia. Trebuie să ne întâlnim imediat cu ziaristul ăsta, Stevenson, să lămurim cu el toate detaliile întâlnirii lui cu Iurâşev. Dar cel mai important e să ne gândim cum să-l scoatem pe Iurâşev din Rusia. Cu vaporul pe la Riga? Pe la Odesa? Sau Vladivostok? Ocupaţi-vă de toate acestea şi peste o săptămână aştept planul operaţiunii în câteva variante. Mac Carrie şi Carol au ridicat de la arhivă toate materialele privind personalul Marelui Stat-Major sovietic. Dar informaţiile despre Iurâşev erau foarte vagi: câţiva transfugi îşi aminteau vag numele lui printre tinerii militari de mare viitor. În 1968, rusul terminase Academia Marelui Stat-Major, apoi l-au găsit la Statul-Major al Regiunii Militare din Extremul Orient, în timpul conflictului militar sovieto-chinez, după care a fost transferat la Moscova, la Marele Stat-Major. Asta era tot. Dar însuşi faptul că acest Iurâşev a fost transferat la patruzeci de ani din provincie la Marele Stat-Major, spunea multe. Desigur, ar fi fost minunat să meargă ca turist la Moscova, să îl vadă pe Iurâşev, şi mai bine ar fi fost să îl întâlnească şi să stabilească amănuntele fugii cu el. Dar Mac Carrie hotărî să nu rişte. După informaţiile CIA şi ale ziariştilor, după Olimpiadă, Moscova rămăsese ticsită de miliţie şi agenţi secreţi ai KGB. Filarea tuturor străinilor rămăsese practic valabilă. De aceea, Mac Carrie nu a luat avionul spre Moscova, ci spre Stockholm, unde Stevenson i-a confirmat presupunerile. Faptul că în acea zi Stevenson s-a aflat singur în cimitir nu a fost o simplă întâmplare. în trei ani de serviciu la Moscova, Jacob se plictisise de KGB-işti în asemenea măsură încât, în ultimul timp, după ce ieşea din casă, se apropia de maşina lor, le spunea traseul din ziua respectivă, iar apoi îl respecta cu scrupulozitate; astfel, a reuşit să le capete încrederea. KGB-iştii trimişi să îl fileze alcătuiau din timp rapoarte despre deplasările lui Stevenson prin Moscova şi, în loc să îl urmărească pas cu pas, se duceau acasă ori la rând la carne, la coadă la cabanos, sau se duceau la amante. În acea zi, s-a întâmplat acelaşi lucru: Stevenson le-a comunicat că vrea să tragă o fugă până la cimitir să fotografieze mormântul lui Nikita Hruşciov, apoi va merge la deschiderea expoziţiei pictorilor tineri de pe strada Bolşaia Gruzinskaia, apoi va face cumpărături la magazinul pe valută de pe Malaia Gruzinskaia. Băieţii de la KGB l-au rugat să le cumpere de la magazin un cartuş de ţigări americane, l-au condus până la poarta cimitirului şi apoi au plecat la treburile lor. Peste două ore, îl aşteptau la Bolşaia Gruzinskaia. O asemenea încredere a fost posibilă numai după doi ani de cunoştinţă, însă ca Mac Carrie să meargă acum la Moscova era absurd: niciodată nu ştii dacă eşti filat, iar a-l întâlni pe Iurâşev ar fi practic imposibil: nu i se ştie adresa, nu are număr în cartea de telefon. Lui Stevenson îi rămânea doar să facă de pază la intrarea în Marele Stat-Major şi să îi înmâneze lui Mac Carrie fotografiile cu Iurâşev. După discuţia cu ziaristul, Mac Carrie hotărî să acţioneze pe căi ocolite. Zece variante de scoatere în secret a lui Iurâşev la bordul unui vas străin prin Odesa, Riga sau Vladivostok au fost trecute ca soluţii de rezervă. Pericolul era prea mare, îndeosebi dacă lua în calcul meticulozitatea vamei sovietice. Nici vasele americane nu prea îşi mai lăsau ancorele în apele URSS, iar ca să ai încredere în japonezi sau olandezi... Mac Carrie şi Carol propuseră conducerii alt plan, simplu şi frumos: să îl înlocuiască pe Iurâşev cu un alt om. în ultimii zece ani, în SUA au venit peste o sută de mii de emigranţi sovietici. Dintre aceştia, la nici o lună după ce au emigrat, două mii s-au dus la Ambasada Sovietică din Washington cu cererea de a li se permite întoarcerea în URSS, dar, fireşte, au fost refuzaţi. În afară de cei două mii de oameni, de bună seamă că nu sunt puţini nici aceia care nu au riscat un asemenea pas, cunoscând experienţa celorlalţi. Astfel, Mac Carrie şi Carol s-au gândit că vor găsi un om care, printr-o operaţie plastică, să devină sosia lui Iurâşev, iar restul era treaba tehnicii şi calculului exact. Şeful a aprobat ideea; Mac Carrie şi Carol au răscolit arhivele FBI-ului şi, după o săptămână, au stabilit trei candidaţi. Alte trei zile s-au pierdut zadarnic cu doi candidaţi care au refuzat propunerea. De aceea nu s-au repezit asupra lui Stavinski şi studiat vreme de o săptămână. Însă acum, tot planul genial era în aer şi se putea prăbuşi dacă şi acest emigrant, Stavinski, refuza să se întoarcă în URSS. Va trebui să se întoarcă la ideea de a-l scoate pe Iurâşev pe mare, dacă... Dacă submarinul sovietic se va împotmoli la adâncime mică, în apele Suediei. Era 19 septembrie. Până la termenul comunicat de Iurâşev mai rămăseseră două săptămâni... La aeroportul din Portland, Mac Carrie şi Carol înapoiară Chevrolet-ul închiriat şi luară avionul spre Washington.

Operatiunea Delta de Sidney Sheldon CAPITOLUL 1     25 aprilie 1980... orele 3...00  Iran Varianta cea mai proastă   Scott McCoy încercă să-şi spună că nu se întâmpla nimic. Era doar unul dintre cursurile cele mai neplăcute pe care evenimentele le luau de obicei în coşmarurile care-l bântuiau uneori înaintea unei operaţiuni. Dormea încă în baraca lui de la Fort Bragg şi teama de eşec luase pe nesimţite forma unei adânci nelinişti în tăcerea de dinaintea zorilor. Lumina era de zece ori mai puternică decât lumina zilei. Privea în sus spre turnul de foc din faţă. Urmă un zgomot asurzitor ca de tunet şi timp de câteva secunde fu acoperit de o ploaie de bucăţi de aluminiu topit. Una îi zgârie obrazul şi se înfipse într-o cută a mânecii. Nu, realiză el. Totul era real. Acesta era Iranul, două sute de mile sud-est de Teheran. Şi el eşuase deja. Cu puţin timp înainte de explozie alergase împreună cu colonelul Alexander de la elicopter la mijloacele tactice de transport, implorând în gând Marina şi piloţii Air Force să nu plece înainte ca toţi operatorii Delta Force să fie îmbarcaţi împreună cu echipamentul. Operaţiunea "Gheara de vultur" care încercase să elibereze ostaticii americani din capitala iraniană fusese retezată în această fază. Era foarte simplu. Nu existau destule elicoptere în bună stare care să treacă la etapa următoare a misiunii. Scrutând terenul printre rafalele de nisip ridicate de motoarele escadrilei în aşteptare, McCoy văzu cum unul din elicopterele mari Sea Stallinon se ridică stângaci în aer. Se balansa încet spre stânga şi apoi păru că alunecă înapoi, agăţând cu rotorul său de 72 de picioare lungime unul dintre tancurile EC-l30 Hercules. Vuietul izbiturii păru să-l lovească mai mult în piept decât să-l asurzească. Elicopterul devenise o minge de foc care plutea deasupra transportorului distrus. Puteai vedea oamenii alergând printre flăcări, locatari fără scăpare ai acestui iad. Un alt Sea Stadion, care tocmai decolase, încerca să aterizeze din nou. Înainte însă de a atinge cu roţile nisipul, un bărbat micuţ, agitând în mână o trusă medicală, sări din mers şi alergă printre flăcări spre unul dintre tanchiştii de pe Hercules care se tăvălea în praf încercând să stingă focul ce-i cuprinsese spatele. McCoy şi doctorul Jack, medicul Delta, începură să arunce nisip peste flama albastră persistentă. — Doctore, strigă McCoy. Peterson este în elicopterul dumitale? — Nu, n-a mai fost loc! Şi înfipse siringa în braţul tanchistului. — Pete spunea că se va arunca într-unui dintre Hercules-uri. McCoy zări un alt militar şi alergă spre el. Stupefiat, cu sprâncenele pârlite, omul strângea mitraliera HG-21 de parcă picase în mijlocul unei ambuscade. — Ce dracu' s-a întâmplat, şefule? Acum îmi aranjez echipamentul şi în secunda imediat următoare totul sare în aer. — Unde-i Pete? — Nu sunt sigur. Ochii soldatului se îndreptară spre inima incendiului. O rachetă roşie de semnalizare fusese lansată şi se unduia pe cerul violet. Cred că era în mijlocul oamenilor, lângă noi. McCoy făcuse abia trei paşi spre rampa de încărcare a tancului în flăcăii când auzi vocea lui Alexander strigându-l: — McCoy! Vino dracului imediat încoace! Maiorul privi peste umăr la ţinuta rigidă, dreaptă, pe care West Point i-o strecurase în sânge lui Nick Alexander, în ciuda apucăturilor sale impulsive de texan. — Rezervoarele cu combustibil vor exploda! Mai încercă o dată Alexander. Ştii că nu mai pot să aştept. McCoy dădu din cap că a înţeles, dar se îndreptă din nou spre rampă. Iranienii erau deja probabil în drum spre Desert One, gonind pe F-4-urile lor. Aripa stângă a tancului Hercules fuzionase cu rămăşiţele contorsionate ale elicopterului arătând ca una din acele contrariante sculpturi modeme. Ardea toată suprafaţa transportorului, iar în unele locuri caroseria metalică dispăruse lăsând să se vadă scheletul părţilor laterale. — Peter! McCoy îşi folosi geaca drept scut pentru a-şi proteja faţa, dar căldura încă ameninţa să-i soarbă tot aerul din plămâni. Nările îi fură invadate de un miros înţepător de păr ars, părul lui. Deşi costumul de lansare cu paraşuta era rezistent la flăcări, se simţea de parcă intrase gol-puşcă în pântecul transportorului. Unul din membrii echipajului zăcea trântit lângă uşa de acces. Era în mod evident mort. McCoy întrezări un rezervor uriaş de culoare neagră, cauciucat, pe care fusese inscripţionat cu galben: PERICOL EXTREM DE INFLAMABIL Dacă totul ar fi decurs cum trebuia, combustibilul acesta ar fi fost pompat în elicoptere, iar aceasta s-ar fi aflat acum în zbor spre nord în timpul nopţii. Dar totul mersese prost şi bărbaţi adevăraţi mureau fără ca vreo speranţă de succes să dea sens morţii lor. Dacă McCoy l-ar fi cunoscut bine pe Peterson, sergentul major nu s-ar fi aflat în sectorul destinat trupelor, ci la pupitrul de comandă, consultând harta şi, eventual, venind cu vreo idee de ultim minut care ar fi salvat de la decapitare operaţiunea "Gheara de vultur". Peterson n-ar fi reuşit însă să facă toate acestea. Zăcea întins de-a lungul unui prag contorsionat al cargoului. O vânătaie îi umbrea jumătate de frunte acolo unde fusese izbit cu capul de unul dintre tamburi în momentul exploziei iniţiale. Piciorul îi era prins între rezervor şi motorul hidraulic care fusese smuls din legăturile lui. — Peter! Strigă McCoy încercând să-l ridice. Pleoapele sergentului se deschiseră foarte puţin şi se închiseră la loc. McCoy apucă tubul care se mai afla încă ataşat la motor. Îi dădu însă drumul imediat şi-şi vârî palmele la subsori. Când şi le privi un moment mai târziu erau umflate şi pline de băşici. Îşi înveli mâinile cu geaca încordându-se să ridice pompa de pe piciorul Iul Peterson, dar maşinăria se dovedi a fi prea grea pentru a reuşi ce-şi propusese, mai ales că materialul sintetic al gecii se topise pe jumătate. Aruncând jacheta deoparte, strângând din dinţi de durere, apucă tubul fierbinte de metal cu mâinile goale şi împinse pompa la o parte. Durerea trecuse de la mâini la cap. — Hai Peter! Aruncă bărbatul inconştient pe umeri şi-l înfăşură în mantaua unui pompier. E rândul meu acum. Rândul trecut rolurile fuseseră inversate. Peterson îl cărase în spate pe locotenentul împuşcat în picior din ţinuturile vietnameze pe terenul supraaglomerat al Beretelor verzi. Clătinându-se sub greutatea sergentului, McCoy alergă spre uşă, sări în nisip, izbindu-se de acesta cu putere, din cauza trupului masiv din spate, şi rămânând aproape fără suflu. Observând însă că ultimul Hercules se pierdea în noapte, ridicându-şi încet rampa precum un castel podul, conştient că n-avea nici cea mai mică intenţie să-l lase pe Peterson sau să cadă împreună în mâinile Ayatolahului, McCoy gemu din rărunchi şi o luă la fugă. Alexander pleca cu ultimul Desert One. Trebuia să-şi scoată oamenii de acolo. Aventura aceasta nefericită pe pământ iranian dura de ore întregi, întârziere peste întârziere, accident după acideht. Ordinul şefului fusese clar, îşi reaminti McCoy. Avea gura amară, dar alerga din ce în ce mai repede. Doctorul Jack apăru la deschizătura de deasupra rampei, apoi caporalul Bobby Lee şi în cele din urmă însuşi colonelul Alexander, care se alătură strigătelor de încurajare ale celorlalţi, strigăte pe care McCoy nu le putea auzi din cauza zgomotului produs de turboreactoare. Rampa ajunse aproape perpendiculara şi el era la treizeci de picioare în urmă. Cu Peterson alunecând din spate, reuşi să ajungă la o lungime de braţ de platformă. Se răsuci în lateral astfel încât doctorul Jack şi Bobby să-l apuce pe Peterson de costumul de paraşutist şi să-l urce la bord. Brusc McCoy deveni cu 170 de livre mai uşor. Schimbarea bruscă a centrului de greutate îl costă însă echilibrul. În chiar clipa când se prăbuşi în nisipul fin ce acoperea roca dură gândi: "Dumnezeule, va trebui să alerg cinci sute de mile până la graniţa cu Turdar. Buza rampei se mai ridicase cu încă treizeci de centimetri când reuşi să ajungă din nou aparatul. Lungindu-se cât îi permiteau picioarele, prinse cu mâinile marginea. Fie gestul lui Alexander de a-i apuca strâns de costum, fie propriul avânt îl aduse pe maior în interior. Alunecă în obscuritatea roşiatică din avion chiar în clipa în care rampa se închidea cu zgomot. Peste vuietul motoarelor auzi cum rezervoarele de carburant de pe EC-130-ul lovit explodă. După o scurtă smucitură, roţile se desprinseră şi avionul se înălţă brusc. Doctorul Jack se îndepărtă să acorde îngrijire unui pilot al Marinei cu arsuri grave. Peterson, gândi el, era în siguranţă. Colonelul Alexander privea fix rampa închisă de parcă ar fi fost făcută din sticlă. Avea în faţa ochilor imaginile rămăşiţelor de flăcări ale ceea ce fusese odată Desert One. McCoy se apropie de cei răniţi, murmură câteva cuvinte de încurajare, îi bătu pe câţiva pe umeri şi se trânti pe unul din scaune. Mâinile îi tremurau. Doctorul Jack se lupta serios să stabilizeze starea pilotului, aşa încât maiorul nu mai zise nimic. Pilotul coborî aparatul. Ca şi la dus, escadra zbura la patru sute de picioare înălţime, sperând să fie sub raza de acţiune a radarului iranian. Operaţiunea "Gheara de vultur" se terminase înainte de a începe. Alexander se lăsă să cadă în scaunul de lângă McCoy. Evitară să se privească. Zece minute mai târziu colonelul spuse suficient de tare ca să acopere zgomotul motoarelor. — Ce-or să creadă americanii? Dumnezeule, cum o să explicăm ce s-a întâmplat aici în noaptea asta? McCoy rămase tăcut un timp. — Când eram copil... — Michigan, îl întrerupse Alexander de parcă McCoy tocmai l-ar fi scăpat de nişte gânduri negre. Nu eşti din Michigan? — Din Upper Penninsula. Îşi încrucişa braţele pe piept din nou. Trebuie că aveam unsprezece sau doisprezece ani. Bătrânul mă lăsase pentru prima oară să ies singur cu vasul în larg. Ei bine, făcusem totul perfect. Dar, în drum spre casă, ambarcaţiunea cu motor – una mare, din Chicago – mi-a tăiat drumul. Am făcut dreapta imediat. Ticăloşii bogaţi m-au forţat să o pun cu burta pe stânci... McCoy deveni tăcut. Bătrânul mi-a spus că nu contează dacă am navigat bine sau nu. Când vasul a eşuat, mâna mea ţinea cârma. Alexander închise ochii. McCoy se ridică şi se îndreptă spre partea din spate a avionului. Ceva se frânsese în el şi era sigur că niciodată nu va putea fi ca mai înainte. De acum avea de gând să lase timpul să treacă pe lângă el. Avea şaptesprezece ani când intrase în armată. Peste cinci ani s-ar împlini douăzeci de când o slujeşte. Până atunci însă, până la ziua în care va creşte cai şi va uita felul în care politicienii dezmembrau una din cele mai bune unităţi militare din lume, avea de gând să lase timpul să treacă. Bobby Lee, ghemuit în spatele sticlelor de apă destinate soldaţilor, plângea amar. McCoy îl invidie. Era el însuşi prea deprimat, ca să mai plângă.