Sidney Sheldon carti

Conspiratia de Sydney Sheldon   Prolog   Uetendorf, Elveţia Duminică, 14 octombrie, orele 15:00   Martorii stând la marginea câmpului priveau cu ochi măriţi de groază, în tăcere, prea uluiţi pentru a vorbi. Scena din faţa lor era grotescă, un coşmar primordial prinzând viaţă din adâncurile întunecate ale subconştientului omului primitiv. Fiecare martor reacţiona diferit. Unul leşină. Un al doilea vomită. O femeie tremura fără să se poată controla. Un altul se gândi: Voi face un infarct. Bătrânul preot strângea în mână mătăniile şi îşi făcea cruce. Ajută-mă, Tată Ceresc. Ajută-ne pe toţi. Apără-ne de încarnarea răului. Am văzut faţa Satanei. E Sfârşitul Lumii. A venit ziua Judecăţii de Apoi. Armageddon e aici… Armageddon… Armageddon.     CARTEA ÎNTÂI Vânătorul   Duminică, 14 octombrie, orele 21:00   Mesaj fulger Strict confidenţial NSA către directorul COMSEC Subiect: Operaţiunea Judecata de Apoi Mesaj: Declanşaţi Anunţaţi Norad, Cirvis, Gepan, Dis, Ghc, Vsaf, Ins Sfârşitul mesajului   * * *   Duminică, 14 octombrie, orele 21:15   Mesaj fulger Strict confidenţial NSA către directorul Serviciului de informaţii al Marinei 17th district Subiect: Comandantul Robert Bellamy Aranjaţi transferul temporar la această agenţie. În vigoare imediat. Se presupune acordul dumneavoastră în această problemă. Sfârşitul mesajului     Capitolul Unu   Ziua întâi Luni, 15 octombrie   Era din nou în salonul aglomerat al spitalului de la baza Cu Chi din Vietnam, iar Susan se apleca peste el, atât de drăguţă în uniforma ei albă, apretată, de asistentă, şoptindu-i: „Trezeşte-te, marinar. Nu vrei să mori”. Şi când auzi sunetul magic al vocii ei, aproape îşi uită durerea. Ea îi murmura şi altceva în ureche, dar un clopot bătea puternic şi nu o putea auzi clar. Întinse mâinile să o tragă lângă el şi nu reuşi să apuce decât aerul. Telefonul a fost cel care îl trezi pe de-a-ntregul pe comandantul Robert Bellamy. Deschise ochii fără nici un chef pentru că nu voia ca visul să dispară. Telefonul de lângă pat era foarte insistent. Se uită la ceas. 4:00 a.m. Înhaţă aparatul, furios că-i întrerupsese visul. — Nu ştii cât naiba-i ceasul? — Comandant Bellamy? O voce gravă, bărbătească. — Da. — Am un mesaj pentru dumneavoastră. Aveţi ordin să vă prezentaţi la generalul Hilliard, la cartierul general al Agenţiei de Securitate Naţională din Fort Meade, la ora 6:00 în această dimineaţă. Aţi înţeles mesajul, comandant Bellamy? — Da. Şi nu. Mai ales nu. Comandantul Robert Bellamy puse încet receptorul înapoi şi rămase nedumerit. Ce dracu vroiau de la el cei de la NSA[1]? El lucra pentru ONI[2]! Serviciul de Informaţii al Marinei. Şi ce putea fi atât de urgent pentru a fi convocat la ora şase dimineaţa? Se întinse din nou şi închise ochii, încercând să-şi reamintească visul. Păruse atât de real. Ştia, bineînţeles, ce anume îl provocase. Susan îi telefonase cu o seară înainte. — Robert… Vocea ei stârnea în el şi acum aceleaşi senzaţii dintotdeauna. Trase aer în piept. — Bună, Susan. — Te simţi bine, Robert? — Sigur. Fantastic. Ce mai face Moneybags[3]? — Te rog, nu începe. — În regulă. Ce mai face Monte Banks? Nu-i venea să spună „soţul tău”. El era soţul ei. — E bine. Vroiam doar să-ţi spun că vom pleca pentru un timp. Şi să nu-ţi faci probleme. Asta îi semăna atât de mult, era atât de Susan. Se luptă ca ea să nu-i audă emoţia din voce. — Unde mergeţi de data asta? — Luăm avionul spre Brazilia. Avionul particular 727 al lui Moneybags. — Monte are nişte afaceri de rezolvat. — Zău? Credeam că toată ţara îi aparţine. — Încetează, Robert. Te rog. — Îmi pare rău. Urmă o pauză. — Aş vrea ca vocea ta să sune mai fericită. — Ar suna, dacă ai fi aici. — Aş vrea să-ţi găseşti pe cineva şi să fii fericit. — Am găsit pe cineva, o persoană minunată, Susan. Afurisitul de nod care i se pusese în gât îl făcea să vorbească cu dificultate. Şi ştii ce s-a întâmplat? Am pierdut-o. — Dacă te porţi aşa nu te voi mai suna niciodată. El intră în panică. — Nu spune aşa ceva. Te rog. Ea era viaţa lui. Nu suporta gândul că nu-i va mai vorbi niciodată. Încercă să se stăpânească şi să vorbească cât mai vesel. Voi ieşi în oraş şi-mi voi găsi o blondă delicioasă şi voi face dragoste cu ea până vom crăpa amândoi. — Vreau să-ţi găseşti pe cineva. — Promit. — Mă îngrijorezi, dragul meu. — Nu e nevoie. Mă simt foarte bine. Mai că se înecă spunând această minciună. Dacă Susan ar şti adevărul. Dar era ceva ce nu putea discuta cu absolut nimeni. Mai ales nu cu ea. N-ar suporta gândul că ei să-i fie milă de el. — Te voi suna din Brazilia, spuse Susan. Urmă o lungă tăcere. Nu se puteau despărţi pentru că erau încă prea multe de spus, prea multe lucruri care era mai bine să nu fie spuse, care trebuiau să nu fie spuse. — Trebuie să plec, Robert. — Susan? — Da? — Te iubesc, draga mea. Te voi iubi întotdeauna. — Ştiu. Şi eu te iubesc, Robert. Şi asta era marea ironie a sorţii. Se iubeau încă foarte mult. Voi doi aveţi o căsătorie perfectă, obişnuiau să spună toţi prietenii lor. Unde greşiseră?   * * *   Comandantul Robert Bellamy se sculă din pat şi trecu în picioarele goale prin sufrageria liniştită. În cameră absenţa lui Susan era dureros de evidentă. Zeci de fotografii ale lui Susan şi ale lui erau împrăştiate prin jur, clipe încremenite în timp. Ei doi pescuind în munţii Scoţiei, stând în faţa unui Budha lângă un klong tailandez, plimbându-se în ploaie într-o caleaşcă prin grădinile Borghese din Roma. Şi în fiecare fotografie zâmbeau şi se îmbrăţişau, doi oameni îndrăgostiţi nebuneşte unul de celălalt. Intră în bucătărie şi îşi pregăti cafeaua. Ceasul din bucătărie arăta 4:15 a.m. Ezită un moment, apoi forma un număr la telefon. Acesta sună de şase ori şi în sfârşit auzi vocea amiralului Whittaker la celălalt capăt al firului. — Alo? — Amirale… — Da? — Robert la telefon. Îmi cer scuze că vă trezesc atât de devreme. Tocmai am primit un telefon destul de ciudat de la Agenţia de Securitate Naţională. — De la NSA? Ce vroiau? — Nu ştiu. Am primit ordinul de a mă prezenta la generalul Hilliard la ora 6:00. Urmă o pauză, timp în care amiralul analiză situaţia. — Poate că te vor transfera acolo. — Nu se poate. Nu are nici un sens. De ce ar…? — E evident că e vorba de ceva foarte urgent, Robert. Ce-ar fi să mă suni după? — În regulă. Mulţumesc. Convorbirea se întrerupse. N-ar fi trebuit să-l deranjez pe bătrân, îşi zise Robert. Amiralul se retrăsese acum doi ani de la conducerea Serviciului de Informaţii al Marinei. Mai bine zis, obligat să se retragă. Se zvonea că drept compensaţie, Marina îi oferise un mic birou pe undeva, să numere găurile făcute de molii, sau ceva la fel de stupid. Amiralul nu avea de unde să cunoască acţiunile din ultimul timp ale serviciilor de informaţii. Însă el era mentorul lui Robert. Îi era cel mai apropiat om, bineînţeles cu excepţia lui Susan. Iar Robert simţea nevoia să vorbească cu cineva. Fără Susan simţea că trăieşte într-un vârtej al timpului. Îşi imagina că undeva, într-o altă dimensiune a timpului şi a spaţiului, el şi Susan mai erau căsătoriţi, trăind liber, fericiţi, iubindu-se şi râzând împreună. Sau poate nu, se gândi Robert dezgustat. Poate eu sunt cel care nu ştie să accepte realitatea. Cafeaua era gata. Avea un gust amar. Se întrebă dacă boabele proveneau din Brazilia. Îşi luă cafeaua cu el în baie şi îşi studie chipul în oglindă. Privea la un bărbat trecut de patruzeci de ani, înalt, suplu, excelent dezvoltat fizic, trăsături bine definite, o bărbie puternică, păr negru şi ochi căprui, inteligenţi şi pătrunzători. Pe piept avea o cicatrice lungă şi adâncă, o amintire lăsată de prăbuşirea avionului. Dar asta a fost ieri. Asta însemna Susan. Astăzi totul era diferit. Fără Susan. Se bărbieri, făcu un duş, apoi îşi cercetă costumele din dulap. Cum să mă îmbrac, se întrebă el, în uniforma Marinei sau în haine civile? Şi, la urma urmei, cui îi pasă? Luă un costum gri închis, cămaşă albă şi o cravată gri de mătase. Ştia destul de puţine despre Agenţia de Securitate Naţională, doar că Palatul Miracolelor, cum era poreclită, le depăşea pe toate celelalte servicii de informaţii americane şi era şi cea mai misterioasă dintre ele. Oare ce vor de la mine? Voi afla în curând.     Capitolul Doi   Agenţia de Securitate Naţională era ascunsă discret pe o suprafaţă întortocheată de optzeci şi doi de acri, în Fort Meade, Maryland, în două clădiri care împreună depăşeau de două ori în mărime complexul CIA din Langley, Virginia. Agenţia, creată pentru a sprijini din punct de vedere tehnic sistemul de comunicaţii al Statelor Unite şi pentru a dobândi informaţii din lumea întreagă, avea mii de angajaţi, iar activităţile ei generau atât de multe date încât zilnic patruzeci de tone de documente erau făcute bucăţi şi aruncate. Era încă întuneric când comandantul Robert Bellamy ajunse la prima poartă. Se opri în faţa unui gard de doi metri şi jumătate, prevăzut deasupra cu sârmă ghimpată. Lângă intrare, o cabină cu două santinele înarmate. Una dintre ele rămase înăuntru urmărind cum colegul lui se apropie de maşină. — Cu ce vă pot ajuta? — Comandant Bellamy. Am ordin să mă prezint la generalul Hilliard. — Vă rog să-mi arătaţi legitimaţia, comandante Bellamy. Robert Bellamy îşi scoase portofelul şi-i prezentă santinelei legitimaţia sa de ofiţer al Serviciului de Informaţii al Marinei. Paznicul o studie foarte atent apoi i-o dădu înapoi. — Mulţumesc, comandante. Înclină din cap spre paznicul din cabină, şi poarta se deschise. Cel dinăuntru ridică telefonul. — Comandantul Bellamy se află pe drum. Peste un minut, Robert Bellamy se opri în faţa unei porţi închise electric. Un paznic înarmat se apropie de maşină. — Comandantul Bellamy? — Da. — Vă rog să-mi prezentaţi legitimaţia. Robert începu să protesteze, apoi se răzgândi. Ce dracu’! E a lor grădina asta zoologică. Îşi scoase din nou portofelul şi-şi prezentă legitimaţia. — Mulţumesc, comandante. Paznicul făcu un semn nevăzut şi poarta se deschise. Continuându-şi drumul Robert Bellamy văzu un al treilea gard. Dumnezeule, îşi zise el, am ajuns în Ţara lui Oz. Un alt paznic în uniformă se apropie de maşină. Pe când Robert Bellamy băga mâna în buzunar să-şi scoată portofelul, paznicul privi numărul maşinii şi spuse: — Vă rog să mergeţi drept înainte spre clădirea administrativă. Cineva vă va întâmpina acolo. — Mulţumesc. Poarta se deschise, iar Robert îşi continuă drumul care ducea spre o imensă clădire albă. Un bărbat în civil aştepta afară, tremurând în aerul răcoros de octombrie. — Puteţi să vă lăsaţi aici maşina, comandante, strigă el. Ne vom ocupa noi de ea. Robert Bellamy lăsă cheile în maşină şi ieşi afară. Bărbatul care îl aştepta părea să aibă în jur de treizeci de ani, era înalt, slab şi galben la faţă. Arăta de parcă n-ar fi văzut de mulţi ani lumina soarelui. — Mă numesc Harrison Keller. Vă voi însoţi la biroul generalului Hilliard. Au intrat într-un hol mare cu tavanul foarte înalt. Un bărbat în haine civile era aşezat în spatele unei mese. — Comandante Bellamy… Robert Bellamy se întoarse brusc. Auzi ţăcănitul unui aparat de fotografiat. — Mulţumesc, domnule. Robert Bellamy îl privi pe Keller. — Ce se întâmplă? — Nu va dura decât un minut, îl asigură Harrison Keller. Peste şaizeci de secunde lui Robert Bellamy i se întinse o legitimaţie în albastru şi alb pe care era lipită fotografia lui. — Vă rog să o purtaţi ori de câte ori vă veţi afla în clădire. — În regulă. Au pornit pe un coridor lung, cu pereţii albi. Robert Bellamy observă aparatele de filmat montate din şase în şase metri de ambele părţi ale coridorului. — Cât de mare e această clădire? — Are peste şase sute de kilometri pătraţi. — Poftim? — Da. Acesta este cel mai lung coridor din lume — are aproape trei sute de metri lungime. Suntem complet independenţi aici. Avem o zonă comercială, un restaurant cu autoservire, opt snack-baruri, un spital, dotat şi cu o sală de intervenţii chirurgicale, un cabinet dentar, o sucursală a băncii Laurel, o curăţătorie, un magazin de încălţăminte, o frizerie şi multe alte mărunţişuri. E un cămin departe de casă, îşi zise Robert. Şi ideea în sine i se păru ciudat de deprimantă. Au trecut printr-o sală imensă plină de o mare de computere. Robert se opri uluit. — Impresionant, nu-i aşa? Şi aceasta e doar una din sălile de computere. Complexul este dotat cu aparatură şi computere de decodificat în valoare de trei miliarde de dolari. — Cât de mulţi oameni lucrează aici? — Cam şaisprezece mii. Şi atunci ce dracu’ mai vor de la mine? se întrebă Robert Bellamy. Fu condus într-un ascensor special pe care Keller îl puse în funcţie cu ajutorul unei chei. Au urcat la etajul întâi şi au pornit într-o nouă călătorie de-a lungul coridorului până au ajuns la mai multe birouri care erau chiar în capătul lui. — Pe aici, comandante. Au intrat într-un birou de primire în care se aflau patru secretare la patru mese. Două sosiseră deja la lucru. Harrison Keller înclină din cap spre una din ele, şi ea apăsă pe un buton, şi se deschise o uşă ce ducea la un alt birou. — Intraţi, domnilor. Generalul vă aşteaptă. — Pe aici, spuse Harrison Keller. Robert Bellamy îl urmă în sanctuarul dinăuntru. Se trezi într-un birou spaţios, cu tavanul şi pereţii izolaţi fonic, mobilat confortabil, plin de fotografii şi lucruri personale. Era evident că omul care lucra aici îşi petrecea mult timp în acest birou. Generalul Mark Hilliard, director al NSA, era un bărbat trecut de cincizeci de ani, foarte înalt, cu o faţă parcă sculptată în cremene, o privire rece ca oţelul şi o ţinută rigidă. Generalul era îmbrăcat într-un costum gri, cămaşă albă şi cravată gri. Am nimerit-o bine, îşi zise Robert. Harrison Keller spuse: — Generale Hilliard, acesta este comandantul Bellamy. — Vă mulţumesc că aţi trecut pe aici, comandante. De parcă aş fi fost invitat la ceai. Cei doi bărbaţi şi-au strâns mâinile. — Luaţi loc. Sunt sigur că nu veţi refuza o ceaşcă de cafea. Omul ăsta îmi citeşte gândurile. — Mulţumesc, sir. — Harrison? — Nu, mulţumesc. Se aşeză pe scaunul dintr-un colţ al biroului. Se apăsă pe un buton, uşa se deschise şi în cameră intră un oriental într-o tunică albă, purtând pe braţe o tavă cu cafea şi prăjituri Danish. Robert observă că nu purta legitimaţie. Ruşine. Se turnă cafeaua. Mirosea extraordinar. — Cum o beţi? întrebă generalul Hilliard. — Amară. Cafeaua avea un gust excelent. Cei doi bărbaţi erau aşezaţi fată în fată în scaune moi de piele. — Directorul mi-a cerut să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Directorul. Edward Sanderson. O legendă în lumea spionajului. Un strălucit şi nemilos maestru al jocului cu marionete, căruia i se atribuia organizarea a zeci de lovituri de stat îndrăzneţe în mai toate colţurile lumii. Un om foarte rar văzut în public şi despre care se şopteau multe în spatele uşilor închise. — De cât timp faceţi parte din Grupul 17 al Serviciului de Informaţii al Marinei? întrebă generalul Hilliard. Robert jucă corect. — Cincisprezece ani. Şi-ar fi pus la bătaie salariul pe o lună că generalul ştia şi ora la care se înrolase în ONI. — Înainte, dacă nu mă înşel, aţi comandat o escadrilă a Aviaţiei Marine în războiul din Vietnam. — Da, sir. — Aţi fost doborât. Nimeni nu se aştepta să scăpaţi. Doctorul spunea: „Nu vă faceţi speranţe. N-are nici o şansă”. Îşi dorise să moară. Durerea era insuportabilă. Apoi Susan se aplecase deasupra lui. „Deschide ochii, marinar, nu vrei să mori.” Se silise să-şi deschidă ochii şi prin ceaţa durerii se trezi privind cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Avea un chip cu un oval plăcut, păr des negru, ochi întunecaţi şi strălucitori, şi un zâmbet ca o binecuvântare. Încercase să vorbească, dar efortul era mult prea mare. Generalul Hilliard îi spunea ceva. Robert Bellamy îşi întoarse gândurile spre prezent. — Poftim? — Avem o problemă, comandante. Şi credem că ne puteţi ajuta. — Da, sir? Generalul se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. — Ceea ce urmează să vă spun este extrem de important. Este mai mult decât strict secret. — Da, sir. — Ieri, în Alpii elveţieni s-a prăbuşit un balon meteorologic aparţinând forţelor NATO. La bord se afla aparatură militară experimentală păstrată în mare secret. Robert se trezi întrebându-se oare unde dorea să ajungă generalul. — Guvernul elveţian a îndepărtat acea aparatură din balon, dar, din nefericire, se pare că au existat nişte martori oculari. Este de o importanţă vitală ca nici unul din ei să nu vorbească despre ceea ce a văzut. Ar putea furniza informaţii valoroase unor anumite ţări. Până aici e clar? — Aşa cred, sir. Doriţi ca eu să vorbesc cu martorii şi să-i previn să nu discute cu nimeni despre ceea ce au văzut. — Nu chiar, comandante. — Atunci nu înţe… — Nu vreau decât să mi-i găsiţi pe acei martori. Alţii vor vorbi cu ei despre necesitatea de a păstra tăcerea. — Înţeleg. Martorii sunt toţi în Elveţia? Generalul Hilliard se opri în faţa lui Robert. — Asta e problema noastră, comandante. Vedeţi, habar n-avem unde sunt. Sau cine sunt. Robert crezu că nu înţelege bine. — Poftim? — Singura informaţie pe care o deţinem este că martorii erau într-un tur cu autobuzul. Tocmai treceau pe acolo când balonul s-a prăbuşit lângă un mic sat numit… Se întoarse spre Harrison Keller. — Uetendorf. Generalul se întoarse din nou spre Robert. — Pasagerii au ieşit pentru câteva minute din autobuz pentru a privi prăbuşirea balonului apoi şi-au continuat drumul. Când turul s-a sfârşit, s-au împrăştiat. Robert spuse încet: — Generale Hilliard, vreţi să spuneţi că nu există nimic referitor la cine sunt aceşti oameni şi unde au plecat? — Exact. — Şi vreţi ca eu să plec acolo şi să-i găsesc? — Exact. Aţi fost recomandat ca fiind cel mai bun. Mi s-a spus că vorbiţi fluent cam şase limbi şi aveţi o excelentă reputaţie de om care se descurcă în orice situaţie. Directorul a aranjat să fiţi transferat temporar agenţiei noastre. Grozav. — Presupun că voi colabora cu guvernul elveţian în această problemă. — Nu, veţi lucra singur. — Singur? Dar… — Nu trebuie să implicăm pe nimeni în această misiune. Accentuez din nou importanţa aparaturii din acel balon. Timpul este o problemă esenţială. Vreau să-mi daţi zilnic raportul asupra acţiunilor dumneavoastră. Generalul scrise un număr de telefon pe o hârtie şi i-o întinse lui Robert. Pot fi găsit la acest număr ziua sau noaptea. Un avion este deja pregătit pentru a vă duce în Zürich. Veţi fi însoţit până la apartamentul dumneavoastră pentru a vă face bagajele, apoi veţi merge direct la aeroport. Ca să vezi ce-nseamnă „Mulţumesc că aţi trecut pe aici.” Robert se simţea tentat să întrebe: „Va avea cineva grijă de peştişorul meu de aur cât timp voi fi plecat?” însă era sigur că răspunsul ar fi fost: „Nu aveţi un peştişor de aur”. — Comandante, în cadrul activităţii dumneavoastră de la ONI, presupun că aţi avut mai multe contracte cu serviciile de informaţii din alte ţări? — Da, sir. Am câţiva buni prieteni care ar putea să ne fie de ajutor. — Vi se cere să nu luaţi legătura cu ei. Nu aveţi permisiunea să vă folosiţi de nici una din fostele legături. Martorii pe care îi căutaţi sunt fără îndoială de naţionalităţi diferite. Generalul se întoarse spre Keller. Harrison… Keller se îndreptă spre un fişet din colţul biroului şi îl descuie. Scoase afară un plic mare şi i-l întinse lui Robert. — Aici sunt cincizeci de mii de dolari în diferite monezi naţionale europene şi încă douăzeci de mii de dolari americani. Veţi găsi de asemenea mai multe seturi de legitimaţii false care s-ar putea să vă fie de folos. Generalul Hilliard îi arătă un mic carton gros de plastic negru strălucitor cu o linie albă deasupra. — Poftim o carte de credit care… — Mă îndoiesc că voi avea nevoie de ea, generale. Cred că banii sunt suficienţi şi am şi cartea de credit eliberată de ONI. — Ia-o. — Bine. Robert examina cartea de credit. Era eliberată de o bancă de care nu auzise niciodată. În partea de jos era un număr de telefon. Nu există nici un nume pe ea, spuse Robert. — Este echivalentul unui cec în alb. Nu e nevoie de nici un fel de legitimaţie. Când vreţi să cumpăraţi ceva rugaţi vânzătorul să sune la acest număr de telefon. Este foarte important să o aveţi tot timpul la dumneavoastră. — În regulă. — Şi încă ceva, comandante. — Sir? — Trebuie să-i găsiţi pe martori. Pe toţi. Îl voi informa pe director că v-aţi început misiunea. Întrevederea luase sfârşit.   * * *   Harrison Keller îl conduse pe Robert până la biroul de afară. Un ofiţer în uniformă era aşezat pe un scaun. Se ridică atunci când cei doi intrară în cameră. — Acesta e căpitanul Dougherty. El vă va conduce la aeroport. Mult noroc. — Mulţumesc. Cei doi bărbaţi şi-au strâns mâinile. Keller făcu stânga-mprejur şi se întoarse în biroul generalului Hilliard. — Sunteţi gata, comandante? întrebă căpitanul Dougherty. — Da. Gata pentru ce? În trecut, rezolvase destule misiuni dificile ale Serviciului de Informaţii, dar niciodată ceva atât de trăsnit. Se aşteptau de la el să găsească un număr necunoscut de martori necunoscuţi din ţări necunoscute. Oare care sunt şansele de reuşită? se întrebă Robert. Mă simt ca Regina Albă din „Prin Oglinda Fermecată”. „Păi câteodată cred că sunt şase lucruri importante chiar înainte de micul dejun.” Ei bine, misiunea asta era toate şase la un loc. — Am primit ordin să vă duc direct la apartamentul dumneavoastră şi apoi la baza aeriană Andrews, spuse căpitanul Dougherty. Vă aşteaptă un avion ca… Robert clătină din cap. — Va trebui să trec mai întâi pe la biroul meu. Dougherty ezită. — În regulă. Voi merge cu dumneavoastră şi vă voi aştepta. De parcă nu îndrăzneau să-l scape de sub ochi. Pentru că aflase că un balon meteo se prăbuşise? Nu avea nici un sens. Îşi predă legitimaţia la ieşire şi păşi afară din clădire în aerul rece, pătrunzător al dimineţii. Maşina lui dispăruse. În locul ei se afla o limuzină. — Cineva se va ocupa de maşina dumneavoastră, îl informă Dougherty. Vom pleca cu limuzina. Toată treaba era rezolvată cu un fel de autoritate arogantă care îl cam deranja pe Robert. — Bine, spuse el. Şi au pornit spre birourile Serviciului de Informaţii al Marinei. Un soare palid dispărea după nişte nori de ploaie. Va fi o zi mizerabilă. Şi nu numai din cauza vremii, se gândi Robert.    

Unu   Cu zece minute înainte de ora unsprezece dimineaţa cerul erupse într-o explozie de confeti albe care învălui întregul oraş. Zăpada pufoasă se transformă pe străzile deja îngheţate din Manhattan într-o zloată cenuşie, iar vântul rece de decembrie îi goni pe cei care îşi făceau cumpărăturile de Crăciun spre confortul din apartamentele şi casele lor. Pe Lexington Avenue, bărbatul înalt, slab, îmbrăcat într-un impermeabil galben, se mişca prin mulţimea grăbită într-un ritm al său. Mergea repede, dar nu cu pasul rapid al celorlalţi pietoni care încercau să scape de frig. Îşi ţinea capul sus şi nu părea să le dea atenţie trecătorilor care se loveau de el. Era liber, după o viaţă întreagă trăită în iad, şi se îndrepta spre casă pentru a-i spune lui Mary că totul se terminase. Trecutul va fi îngropat şi uitat, viitorul era luminos şi minunat. Se gândea la cum va străluci chipul ei atunci când îi va da vestea cea mare. Ajungând la colţul străzii Fifty-ninth, semaforul îşi schimbă culoarea în roşu şi se opri şi el în acelaşi timp cu mulţimea nerăbdătoare. La câţiva metri, un Moş Crăciun al Armatei Salvării[1] stătea aplecat peste un ceainic uriaş. Bărbatul scoase din buzunar câteva monezi, o ofrandă adusă zeilor. În acea clipă, cineva îl izbi în spate, o lovitură bruscă, usturătoare, care îl făcu să se clatine. Vreun beţivan prea plin de entuziasm, încercând să fie prietenos. Sau Bruce Boyd. Bruce, care niciodată nu-şi cunoscuse adevărata putere, având obiceiul copilăresc de a-l răni fizic, însă pe Bruce nu-l mai văzuse de mai bine de un an. Bărbatul vru să-şi întoarcă capul pentru a vedea cine îl lovise, dar spre surpriza lui, genunchii începură să-i cedeze, într-o mişcare lentă, privindu-se parcă de la distanţă, îşi văzu corpul prăbuşindu-se pe trotuar. Durerea surdă pe care o simţea în spate începu să se extindă, îi venea greu să respire. Era conştient de parada de pantofi care defilau pe lângă faţa lui, înzestraţi parcă cu o viaţă a lor. Obrazul începu să-i amorţească din cauza asfaltului îngheţat. Ştia că nu trebuie să zacă aici. Deschise gura pentru a cere cuiva să-l ajute şi un râu cald, roşu, ţâşni afară, scurgându-se în zăpada care se topea. Uluit şi fascinat, îl urmări cum traversează trotuarul pierzându-se în canal. Acum durerea era mult mai puternică, dar nu-i prea păsa, pentru că îşi aduse brusc aminte de vestea lui cea mare. Era liber, îi va spune lui Mary că e liber, închise ochii pentru a-i feri de albul orbitor al cerului. Ninsoarea se transformă în lapoviţă, dar el nu mai simţea nimic…     Doi   Carol Roberts auzi uşa de la recepţie deschizându-se şi închizându-se, bărbaţii păşind înăuntru şi, chiar înainte să-şi ridice privirea, putu să miroasă ce anume erau. Erau doi. Unul dintre ei avea cam peste patruzeci de ani. Un tip solid, de peste un metru optzeci, numai muşchi. Avea un cap masiv, ochi albaştri, reci ca oţelul, ascunşi în fundul capului, şi o gură severă, obosită şi plictisită. Al doilea bărbat era mai tânăr. Un chip cu trăsături sensibile, bine pronunţate. Avea ochi căprui şi vioi. Cei doi bărbaţi erau complet diferiţi şi, totuşi, în ce o privea pe Carol, semănau ca două picături de apă. Erau doi copoi. Le simţise bine mirosul, în timp ce se apropiau de biroul ei. Picături de transpiraţie începură să-i curgă de la subsuoară, în ciuda protecţiei oferite de deodorant. Înnebunită, mintea ei trecu în revistă toate posibilele trădări şi slăbiciuni. Chick? Dumnezeule, de şase luni reuşise să se ţină departe de toate necazurile. Din noaptea petrecută în apartamentul lui când îi ceruse să se căsătorească cu el şi îi promisese să părăsească banda. Sammy? Era undeva peste ocean la o bază a Forţelor Armate şi, dacă s-ar fi întâmplat ceva cu fratele ei, nu i-ar fi trimis doi copoi ca să o anunţe. Nu, veniseră să o înhaţe. Avea iarbă în poşetă şi vreun căcăcios cu gură mare ciripise prea multe. Dar de ce doi? Carol încerca să-şi spună că nu au cum să-i facă vreun rău. Nu mai era o târfă neagră şi prostuţă din Harlem, pe care să o poată speria. Acum, nu. Acum era secretara unuia dintre cei mai mari psihologi din ţară. Însă, pe măsură ce cei doi bărbaţi se apropiau de ea, panica lui Carol era tot mai puternică, în mintea ei încă mai existau amintirile sumbre din prea numeroşii ani în care se ascunsese prin apartamente ieftine, înghesuite şi împuţite, în timp ce legea albilor spărgea uşi, târând pe scări un tată, o soră sau un văr. Însă nimic din zbuciumul ei nu i se văzu pe faţă. La o primă privire, detectivii nu văzură decât o atrăgătoare tânără negresă, într-o elegantă rochie de culoare bej. Vocea îi era calmă şi impersonală.      — Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea. În clipa aceea, locotenentul Andrew McGreavy, cel mai în vârstă, observă pata de transpiraţie care continua să se lărgească sub braţul ei. Automat o înregistră ca pe o informaţie interesantă care ar putea fi folosită în viitor. Secretara doctorului era foarte încordată. McGreavy scoase afară un portofel cu o legitimaţie uzată, lipită de imitaţia de piele crăpată în mai multe locuri. — Locotenent McGreavy, Secţia de poliţie nouăsprezece. Arătă spre partenerul lui. Detectivul Angeli. Suntem de la Departamentul de Criminalistică. Departamentul de Criminalistică? Un muşchi în braţul lui Carol zvâcni involuntar. Chick! A ucis pe cineva. Şi-a încălcat promisiunea făcută şi s-a întors la bandă. A luat parte la un jaf înarmat şi a împuşcat pe cineva sau el era cel împuşcat? Mort? De aceea au venit? Simţea cum pata de transpiraţie se lărgeşte tot mai mult. Şi, brusc, Carol deveni foarte conştientă de ea. McGreavy îi privea faţa, dar ştia că şi el o observase. Ea şi cei ca McGreavy nu aveau nevoie de cuvinte. Se recunoşteau dintr-o singură privire. Se ştiau bine de sute de ani. — Am dori să discutăm cu doctorul Judd Stevens, spuse detectivul mai tânăr. Vocea îi era plăcută, politicoasă, şi se potrivea cu înfăţişarea lui. Carol observă abia acum că avea în mână un pachet mic înfăşurat în hârtie maronie şi legat cu sfoară. Trecu o secundă până pricepu sensul cuvintelor lui. Deci nu era Chick. Sau Sammy. Sau iarba. — Îmi pare rău, spuse ea, ascunzându-şi cu greu sentimentul de destindere. Doctorul Stevens este ocupat cu unul din pacienţii săi. — Nu-l vom deranja decât câteva minute, spuse McGreavy. Vrem sa-i punem câteva întrebări. Făcu o pauză. O putem face aici sau la secţia de poliţie. Pentru o clipă îi privi, uimită, pe amândoi. Ce dracu' ar putea dori de la doctorul Stevens doi detectivi de la Criminalistică? Indiferent ce-ar crede poliţia, doctorul nu făcuse nici un rău. Îl cunoştea prea bine. Cât timp a trecut de atunci? Patru ani. Totul începuse într-o noapte, la tribunal…   *   *   *   Era ora trei a.m. şi becurile de deasupra sălii de şedinţe a tribunalului le dădeau tuturor celor prezenţi o paloare bolnăvicioasă. Încăperea era veche, deprimantă şi neîngrijită, îmbâcsită de mirosul rânced al fricii care se acumulase de-a lungul anilor, lipindu-se de pereţi ca un strat de vopsea scorojită. Era ghinionul afurisit al lui Carol ca judecătorul Murphy să fie cel care se ocupa de cazuri. Fusese adusă în faţa lui doar cu două săptămâni în urmă şi scăpase cu o eliberare condiţionată. Era la prima abatere. Asta însemnând că era prima dată când ticăloşii o prinseseră. De data asta, ştia că judecătorul va cere respectarea legii. Cazul care se judeca înaintea ei era aproape pe terminate. Un bărbat înalt, cu o înfăţişare calmă, stătea în faţa judecătorului spunându-i ceva despre clientul său, un bărbat gras, cu cătuşe la mâini, care tremura din tot corpul. Îşi imagină că bărbatul liniştit trebuie să fie avocat. Exista ceva în felul în care arăta, un aer de încredere în sine care o făcu să simtă că bărbatul cel gras era norocos să-l aibă de partea lui. Ea nu avea pe nimeni. Bărbaţii se îndepărtară, iar Carol îşi auzi numele strigat. Se ridică, lipindu-şi genunchii aproape unul de celălalt pentru a-i împiedica să tremure. Aprodul o împinse uşor înainte spre scaunul judecătorului, Secretarul puse dosarul ei pe masa din faţa judecătorului. Judecătorul Murphy privi spre Carol, apoi la hârtiile din dosar. — Carol Roberts. Prostituţie pe străzi, vagabondaj, deţinere de marijuana şi opunere de rezistenţă în momentul arestării. Ultima acuzaţie era o porcărie. Poliţistul o înghiontise şi ea îl lovise în testicule. La urma urmei, era cetăţeancă americană. — Ai mai fost aici acum câteva săptămâni, nu-i aşa, Carol? Ea se strădui să-i răspundă cu o voce nesigură, — Cred că da, Onorată Instanţă. — Şi te-am eliberat condiţionat? — Da, domnule. — Câţi ani ai? Ar fi trebuit să-şi dea seama că o vor întreba. — Şaisprezece. Astăzi e ziua mea de naştere. La mulţi ani, spuse ea. Şi izbucni în lacrimi, hohotele de plâns zguduindu-i tot trupul. Bărbatul înalt şi liniştit era lângă o masă laterală adunând nişte hârtii şi punându-le într-o servietă de piele. Auzindu-i hohotele de plâns, ridică privirea şi o cercetă atent. Apoi vorbi cu judecătorul Murphy. Acesta propuse suspendarea şedinţei şi cei doi bărbaţi dispărură în biroul judecătorului, unde bărbatul cel liniştit vorbea sincer şi foarte serios cu judecătorul Murphy. — Eşti o fată norocoasă, Carol, spuse judecătorul Murphy. Ţi se va acorda încă o şansă. Tribunalul te încredinţează spre supraveghere doctorului Stevens. Deci tipu' ăsta înalt nu e un avocat — e un vraci. Lui Carol nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi fost Jack Spintecătorul. Nu voia decât să plece cât mai repede din sala aia împuţită, înainte să-şi dea seama cineva că nu era ziua ei de naştere. Doctorul o duse cu maşina la apartamentul lui, vorbind despre fleacuri, nepunând nici o întrebare, dându-i posibilitatea lui Carol să-şi revină şi să-şi lămurească problemele personale. Opri maşina în faţa unei clădiri moderne de pe strada Seventy-first, care dădea spre East River. Clădirea avea un portar şi un liftier şi, după felul calm în care îl salutară pe doctor, îţi venea să crezi că în fiecare zi venea acasă la ora trei dimineaţa, însoţit de o prostituată neagră de şaisprezece ani. Carol nu mai văzuse niciodată un apartament ca acela al doctorului. Sufrageria era în alb, cu două canapele lungi şi joase, acoperite cu un material de tweed de culoarea ovăzului, între canapele era o imensă masă pătrată joasă acoperită cu sticlă groasă, pe ea se afla o tablă de şah cu figurine veneţiene sculptate. Pe pereţi atârnau picturi moderne. În foaier, pe ecranul unui televizor cu circuit închis, se vedea intrarea în clădire, într-un colţ al sufrageriei se găsea un bar cu sticlă fumurie, pe rafturile căruia se aflau pahare şi carafe de cristal. Privind pe fereastră, Carol văzu în depărtare micile ambarcaţiuni care pluteau pe East River. — Sălile de tribunal mă fac întotdeauna să-mi fie foame, spuse Judd. Ce-ar fi să pregătesc în grabă o mică cină pentru a sărbători ziua ta de naştere? Şi o duse cu el în bucătărie, unde îl urmări cum pregăteşte cu îndemânare o omletă mexicană, cartofi franţuzeşti, pâine prăjită, o salată şi cafea. — E unul din avantajele de a trăi singur, spuse el. Pot să gătesc atunci când am chef. Deci trăia singur, fără nici o păsărică în casă. Dacă îşi va juca bine cărţile, va da, probabil, peste o mină de aur. După ce terminară de mâncat, o duse în camera de oaspeţi. Era zugrăvită în albastru şi în centru domina un mare pat dublu acoperit cu o cuvertură albastră în carouri. Lângă fereastră, o măsuţă de toaletă joasă, dintr-un lemn închis la culoare, cu încrustaţii de alamă. — Poţi să-ţi petreci noaptea aici, spuse el. Îţi voi căuta o pijama. În timp ce Carol privea prin camera aranjată cu gust, prin minte îi treceau tot felul de gânduri. Carol, fetiţo! Ai dat lovitura! Tipu' ăsta caută un poponeţ negru tocmai scăpat de la închisoare. Iar tu eşti cea care i-l va oferi. Se dezbrăcă şi îşi petrecu sub duş următoarea jumătate de oră. Când ieşi afară, cu un prosop înfăşurat în jurul trupului ei lucios, voluptuos, văzu că bietul amărât pusese pe pat o pijama. Râse, sigură de sine, şi o lăsă acolo. Aruncă jos prosopul şi intră în sufragerie. Nu era. Privi prin uşa deschisă care dădea spre o cameră mai retrasă. El stătea la un birou mare, confortabil, cu un abajur demodat pus deasupra. Camera era încărcată de cărţi, din podea până în tavan. Se opri în spatele lui şi îl sărută pe gât. — Hai să începem, scumpule, şopti ea. Sunt aşa de excitată că nu mai rezist, îşi lipi corpul de al lui. Ce mai aştepţi, frumosule? Dacă nu mi-o înfigi cât mai repede, o să-mi ies din minţile astea îndobitocite de strămoşi care au cules bumbacul. El o privi o secundă cu ochi gânditori, de un gri închis. — Nu ai destule necazuri? o întrebă el blând. Nu e vina ta că te-ai născut neagră, dar cine ţi-a spus că trebuie neapărat să fii o târfă de şaisprezece ani, vagaboandă şi fumătoare de marijuana? Ea se holbă la el, încurcată, întrebându-se unde greşise. Poate că avea nevoie să se monteze mai întâi şi să o biciuiască ca să se excite. Sau poate era partea aceea cu reverendul Davidson, îi va predica fundului ei negru, o va reforma şi apoi o va regula, încercă din nou. îşi strecură mâna între picioarele lui, mângâindu-l şi şoptind: — Haide, frumosule. Vâră-mi-o. El se eliberă calm de braţele ei şi o aşeză pe un fotoliu. Carol nu mai fusese niciodată atât de zăpăcită. Nu arăta ca un poponar, dar în zilele astea nimic nu era sigur. — Ce-ţi place, frumosule? Spune-mi cum sa te bag în călduri şi o fac. — În regulă, spuse el. Hai să ciripim. — Vrei să spui — să vorbim? — Exact. Şi au vorbit. Toată noaptea. Cea mai ciudată noapte din viaţa lui Carol. Doctorul Stevens trecea mereu de la un subiect la altul, cercetând-o, testând-o. Îi ceru părerea despre Vietnam, ghetouri şi marşurile studenţeşti. De fiecare dată când Carol credea că descoperise ce anume urmărea, doctorul schimba subiectul. Au vorbit despre lucruri de care ea nu mas auzise niciodată şi despre probleme în care se considera cel mai mare expert din întreaga lume. Cu multe luni mai târziu, obişnuia să rămână trează în pat, încercând să-şi amintească cuvântul, ideea, fraza magică care o schimbase, însă nu reuşise niciodată pentru că, până la urmă, îşi dăduse seama că nu existase, de fapt, nici un cuvânt magic. Doctorul Stevens făcuse ceva foarte simplu. Stătuse de vorbă cu ea. Într-adevăr discutaseră. Nimeni nu mai făcuse aşa ceva. O tratase ca pe o fiinţă omenească, un egal al său, ale cărei păreri şi sentimente contează pentru el. La un moment dat, în timpul nopţii, Carol îşi dădu brusc seama că stă goală în faţa lui, intră în dormitor şi îmbrăcă pijamaua. El veni după ea, se aşeză pe marginea patului şi au continuat să vorbească. Au discutat despre Mao Tse-tung, hula hoop[2] şi pilulele anticoncepţionale. Şi despre cum e să ai o mamă şi un tată care nu s-au căsătorit niciodată. Carol îi povesti lucruri pe care nu le mai spusese nimănui niciodată în viaţa ei. Lucruri care fuseseră adânc îngropate în subconştientul ei. Şi când, în sfârşit, adormi, se simţi complet secată. De parcă i se făcuse o operaţie şi un râu de otravă se scursese din ea. În dimineaţa următoare, după micul dejun, doctorul îi întinse o bancnotă de o sută de dolari. Ea ezită, apoi spuse: — Am minţit. Nu e ziua mea de naştere. — Ştiu, zâmbi el. Dar nu-i vom spune judecătorului. Vocea i se schimbă. Poţi să iei banii ăştia şi să pleci, şi nimeni nu te va bate la cap, până data viitoare, când poliţia te va aresta. Făcu o pauză. Am nevoie de o secretară. Cred că ai fi foarte potrivită. Ea îl privi fără să-i vină să creadă. — Îţi baţi joc de mine. Nu ştiu stenografie şi habar n-am să scriu la maşină. — Ai putea învăţa dacă te întorci ia şcoală. Carol îl privi o clipă, apoi exclamă entuziasmată: — Nici nu m-am gândit la aşa ceva. E o idee excelentă! Abia aştepta să plece naibii din acest apartament cu cei o sută de dolari şi să-i fluture sub nasul băieţilor şi fetelor de la Fishman's Drug Store din Harlem, unde banda îşi avea sediul. Cu banii ăştia putea să cumpere destulă marijuana, ca să-i ajungă o săptămână întreagă. Când intră în Fishman's Drug Store, se simţi de parcă nici n-ar fi fost plecată. Văzu aceleaşi chipuri dezamăgite şi auzi aceeaşi vorbărie goală şi lăudăroasă. Era acasă. Continua să se gândească la apartamentul doctorului. Nu mobila era cea care făcea ca totul să pară atât de diferit. Era atât de curat. Şi liniştit. Ca o mică insulă, undeva într-o altă lume. Iar el îi oferise un paşaport. Ce avea de pierdut? Putea să încerce, doar ca să se distreze, să-i arate doctorului că greşea, că nu va reuşi niciodată. Spre propria-i surprindere, Carol se înscrisese la nişte cursuri serale, îşi părăsi camera mobilată sărăcăcios, cu o chiuvetă pătată de rugină, toaleta spartă, roletele verzi, rupte, şi patul de fier plin de noduri, unde îşi făcea meseria şi interpreta diferite roluri. Era o frumoasă prinţesă în Paris, Londra sau Roma, iar bărbatul care se zvârcolea peste ea era un prinţ frumos şi bogat care ardea de dorul de a se căsători cu ea. Şi, după ce fiecare dintre bărbaţi ajungea la orgasm şi se târa de pe ea, visul ei murea. Până data viitoare. Îşi părăsi camera şi toţi prinţii, fără să arunce nici o privire în urma ei, şi se întoarse acasă la părinţi. Doctorul Stevens îi oferi bani pentru a putea studia. Termină liceul cu note maxime. La absolvire, venise şi doctorul, ochii lui cenuşii strălucind de mândrie. Cineva credea în ea. Ajunsese o persoană importantă pentru cineva, îşi luă o slujbă şi urmă cursurile de secretară, seara. A doua zi, după ce le termină, doctorul o angajă şi în curând îşi putu permite să-şi cumpere un apartament. În cei patru ani care trecuseră de atunci, doctorul Stevens se purtase cu ea cu aceeaşi bunăvoinţă plină de înţelegere pe care i-o arătase şi în prima noapte. La început aşteptase ca el să facă vreo referire la ce fusese ea, şi la ce ajunsese, însă, până la urmă, îşi dădu seama că el o văzuse întotdeauna aşa cum era acum. Nu făcuse decât sa o ajute să se descopere singură. Ori de câte ori avea o problemă, el îşi găsea mereu timp să discute cu ea. În ultima vreme, se gândea mereu să-i spună ce se întâmplase cu ea şi cu Chick şi să-l întrebe dacă să-i spună adevărul lui Chick, dar continua să amâne această discuţie. Voia ca doctorul Stevens să fie mândru de ea. Ar fi făcut orice pentru el. S-ar fi culcat cu el, ar fi ucis pentru el… Şi acum au venit aceşti doi ţipi de la Criminalistică ca să vorbească cu el. McGreavy era tot mai nerăbdător. — Ei, ne anunţi, domnişoară? întrebă el. — Am ordin să nu-l deranjez atunci când înăuntru se află un pacient, spuse Carol. Văzu expresia din ochii lui McGreavy. Însă îl voi anunţa că sunteţi aici. Ridică receptorul şi apăsă pe butonul interiorului. După treizeci de secunde de linişte, vocea doctorului se auzi la receptor. — Da? — Au venit doi detectivi să discute o problemă. Sunt de la Departamentul de Criminalistică. Ascultă pentru a observa o schimbare în vocea lui… încordare… frică, însă nu auzi nimic deosebit. — Să aştepte, spuse ei, şi închise telefonul. O străbătu un val de mândrie. Poate că pe ea o puteau speria, însă nu-l vor face niciodată pe doctor să-şi piardă siguranţa de sine. Îi privi sfidător. — Aţi auzit ce-a spus. — Cât timp va mai rămâne înăuntru pacientul? întrebă Angeli, cel mai tânăr. Ea privi la ceaşca de pe masă. — Încă douăzeci şi cinci de minute. Este ultimul lui pacient astăzi. Cei doi au schimbat o privire. — Vom aştepta, oftă McGreavy. Ş-au aşezat pe scaune. McGreavy o studia atent. — Îmi pari cunoscută, spuse el. Ea nu se lăsă înşelată. Tipu' pornise la vânătoare. — Ştiţi cum se spune, replică Carol. Toţi negrii arata la fel.   *   *   *   Peste exact douăzeci şi cinci de minute, Carol auzi deschizându-se uşa laterală care ducea direct de pe coridor în cabinetul doctorului. Câteva clipe mai târziu, uşa cabinetului se deschise şi doctorul Judd Stevens păşi în sala de aşteptare. Ezită văzându-1 pe McGreavy. — Ne-am mâi întâlnit, spuse ei. Nu-şi putea aduce aminte unde anume. McGreavy dădu din cap, nepăsător. — Da… Sunt locotenentul McGreavy. Arătă spre Angeli. Detectivul Frank Angeli. Judd şi Angeli şi-au dat mâna. — Poftim înăuntru. Bărbaţii intrară în cabinet şl uşa se închise în urma lor. Carol îi privi încercând să înţeleagă ce se întâmpla. Detectivul cel voinic părea cam supărat pe doctorul Stevens. Dar, probabil, că în asta consta farmecul lui personal. Carol nu era sigură decât de un singur lucru. Rochia ei trebuia trimisă la curăţătorie.   *   *   *   Cabinetul lui Judd era mobilat ca o sufragerie dintr-o casă de ţară franţuzească. Nu exista un birou, în schimb, scaune confortabile şi măsuţe joase cu abajururi vechi şi valoroase erau împrăştiate peste tot prin cameră. La celălalt capăt al cabinetului o uşă ducea direct spre coridor. Pe podea se afla un minunat covor cu desene de Edward Fields şi într-un colţ o canapea ovală, confortabilă, acoperită cu damasc. McGreavy observă că nu existau diplome pe pereţi. Însă verificase înainte de a veni aici. Dacă doctorul Stevens ar fi vrut, şi-ar fi putut acoperi pereţii cu diplome şi atestate. — Este primul cabinet al unui psihiatru în care am păşit vreodată, spuse Angeli, profund impresionat. Aş vrea ca şi casa mea să arate la fel, — Relaxează pacienţii, spuse Judd, binevoitor. Şi, fiindcă veni vorba, sunt psiholog. — Îmi cer scuze, spuse Angeli. Care e diferenţa? — Cam cincizeci de dolari pe oră, spuse McGreavy. Partenerul meu nu se prea pricepe la lucrurile astea. Partener. Şi Judd îşi aminti dintr-odată. Partenerul lui McGreavy fusese împuşcat şi ucis, iar McGreavy, rănit în timpul unui furt la un depozit de băuturi alcoolice, acum patru sau poate cinci ani. Un vagabond neînsemnat, pe nume Amos Ziffren, fusese arestat şi acuzat de crimă. Avocatul lui Ziffren îl declarase nevinovat susţinând că este handicapat mintal. Judd fusese chemat ca expert al apărării şi i se ceruse să-l examineze pe Ziffren. Descoperise că era nebun, fără posibilitatea de a fi tratat, şi suferea şi de pareză avansată. Pe baza mărturiei lui Judd, Ziffren scăpase de pedeapsa cu moartea şi fusese trimis la un spital de boli mintale. — Îmi amintesc acum, spuse Judd. Cazul Ziffren. Aţi primit trei gloanţe; partenerul dumneavoastră a fost ucis.         — Şi eu îmi amintesc, replică McGreavy. I-aţi permis criminalului să scape. — Ce pot face pentru dumneavoastră? — Avem nevoie de nişte informaţii, doctore, spuse McGreavy. Înclină din cap spre Angeli. Angeli începu să desfacă, neîndemânatic, sfoara pachetului. — Am dori să identificaţi ceva pentru noi, spuse McGreavy, Vorbea prudent, vocea lui netrădând nimic. Angeli reuşise să desfacă pachetul. Ţinea în mână un impermeabil galben. — L-aţi mai văzut undeva? — Seamănă foarte mult cu al meu, spuse Judd, surprins. — Este al dumneavoastră. Pe o etichetă dinăuntru este scris Judd Stevens. — Unde l-aţi găsit? Cei doi nu mai păreau nepăsători. Pe feţele lor se produsese o schimbare evidentă. Judd îl studie o clipă pe McGreavy, apoi luă o pipă de pe o măsuţă lungă şi joasă şi începu să o umple cu tutun. — Cred că ar fi mai bine să-mi spuneţi despre ce este vorba, rosti el încet. — Este vorba despre acest impermeabil, doctore Stevens, spuse McGreavy. Dacă vă aparţine, am vrea să ştim unde l-aţi pierdut. — Nu e nici un mister. Ploua azi-dimineaţă când am venit la cabinet. Haina mea de ploaie este la curăţătorie, aşa că am luat impermeabilul galben, îl păstrez pentru pescuit. Unul dintre pacienţi nu a venit cu umbrelă sau haină de ploaie, începuse să ningă puternic, aşa că i-am împrumutat impermeabilul. Se opri, brusc îngrijorat. Ce s-a întâmplat cu el? — Ce s-a întâmplat cu cine? întrebă McGreavy, — Cu pacientul meu — John Hanson. — Corect, spuse încet Angeli. Aţi nimerit drept la ţintă. Motivul pentru care domnul Hanson nu v-a putut aduce înapoi impermeabilul este că a murit. Judd simţi un mic şoc trecându-i prin corp. — A murit? — Cineva i-a împlântat un cuţit în spate, spuse McGreavy. Judd îi privea înmărmurit. McGreavy luă impermeabilul de la Angeli şi îl întoarse pentru ca Judd să, vadă tăietura mare şi urâtă. Partea din spate a impermeabilului era acoperită cu pete mate, stacojii. Pe Judd îl cuprinse greaţa. — Cine ar fi dorit să-l ucidă? — Speram că ne puteţi spune dumneavoastră, doctore, spuse Angeli. Cine să ştie dacă nu psihologul lui? Judd clătină din cap, deprimat. — Când s-a întâmplat? Îi răspunse McGreavy. — La ora unsprezece, azi-dimineaţă. Pe Lexington Avenue, la un bloc distanţă de acest cabinet. Zeci de oameni trebuie să-l fi văzut căzând, dar se grăbeau să ajungă acasă pentru a sărbători naşterea lui Cristos, aşa că l-au lăsat să sângereze în zăpadă, până a murit. Judd strânse puternic marginile mesei, pumnii săi învineţindu-se. — La ce oră a fost aici Hanson? întrebă Angeli. — La zece. — Cât durează o şedinţă? — Cincizeci de minute. — A plecat imediat ce s-a terminat? — Da. Aşteptam un alt pacient. — Hanson a ieşit prin sala de aşteptare? — Nu. Pacienţii mei intră prin sala de aşteptare şi pleacă pe uşa aceea. Arătă spre uşa care ducea spre coridor. În felul acesta nu se întâlnesc unii cu alţii. McGreavy dădu din cap. — Deci Hanson a fost ucis la câteva minute după ce a plecat de aici. De ce venea la dumneavoastră? Judd ezită. — Îmi pare rău. Nu pot discuta despre pacienţii mei. — Cineva l-a ucis, spuse McGreavy. Ne-aţi putea ajuta să-l găsim pe ucigaş. Pipa lui Judd se stinsese. Şi-o aprinse din nou, foarte încet. — De cât timp venea la dumneavoastră? De data asta întrebase Angeli. O adevărată muncă de echipă a doi poliţişti. — De trei ani, răspunse Judd. — Ce problemă avea? Judd ezită. Şi-l aminti pe Hanson aşa cum arătase în dimineaţa aceea: zâmbind plin de entuziasm, dornic să se bucure de noua lui libertate. — A fost homosexual. — Încă unul din cazurile acelea trăsnite, spuse McGreavy, cu amărăciune. — A fost homosexual, spuse Judd. Hanson s-a vindecat. Azi-dimineaţă i-am spus că nu e nevoie să mai vină la mine. Se putea întoarce la familia lui. Are — avea o soţie şi doi copii. — Un homosexual cu familie? întrebă McGreavy. — Se întâmplă deseori. — Poate că unul din prietenii lui homişti nu a vrut să-i dea drumul. S-au bătut. Acesta s-a înfuriat şi i-a înfipt un cuţit în spate. Judd rămase pe gânduri. — Este posibil, spuse el prudent, dar eu nu cred. — De ce nu, doctore Stevens? întrebă Angeli. — Pentru că Hanson nu a avut nici un contact homosexual de mai bine de un an. Probabil că cineva a încercat să-l jefuiască. Hanson era genul de om care s-ar fi luptat cu curaj. — Un homosexual viteaz şi însurat, rosti McGreavy, pe un ton aspru, îşi scoase o ţigară şi şi-o aprinse. Un singur lucru nu se potriveşte cu această teorie. Portofelul nu i-a fost atins. Erau peste o sută de dolari în el. Urmări reacţia lui Judd.       — Dacă am căuta un nebun, ar fi mult mai uşor, spuse Angeli. — Nu neapărat, se împotrivi Judd. Se îndreptă spre fereastră. Priviţi la mulţimea de jos. Unul din douăzeci este, a fost sau va fi într-un spital de nebuni. — Dar dacă e nebun? — Nu e absolut necesar să pară nebun, explică Judd. Pentru fiecare caz clar de nebunie există cel puţin zece cazuri fără diagnostic încă. McGreavy îl studia pe Judd cu un interes evident. — Ştiţi multe despre natura umană, nu-i aşa, doctore? — Nu există aşa ceva, spuse Judd. Aşa cum nu există, spre exemplu, natură animală, încercaţi să comparaţi un iepure cu un tigru. Sau o veveriţă cu un elefant. — De cât timp sunteţi psiholog? întrebă McGreavy, — De doisprezece ani. De ce? McGreavy ridică din umeri. — Sunteţi un bărbat cu o înfăţişare plăcută. Pun rămăşag că mulţi dintre pacienţii dumneavoastră sunt îndrăgostiţi de dumneavoastră, nu? Judd îl privi cu răceală. — Nu înţeleg sensul întrebării. — Ei, haide, doctore. Sunt convins că înţelegeţi. Amândoi suntem oameni de lume. Un homosexual vine la tratament şi dă peste un doctor tânăr şi atrăgător. Vocea îi deveni confidenţială. Şi vreţi să spuneţi că în trei ani petrecuţi pe canapea, Hanson nu v-a făcut nici un avans? Judd îl privi calm. — Asta înţelegeţi dumneavoastră prin a fi om de lume, locotenente? McGreavy arăta netulburat. — S-ar fi putut întâmpla. Şi vă mai spun ce anume s-ar fi putut întâmpla. I-aţi spus lui Hanson că nu mai vreţi să-l vedeţi. Poate că nu i-a plăcut treaba asta. Ajunsese să depindă de dumneavoastră în aceşti trei ani. Şi v-aţi certat. Chipul lui Judd se întunecă de furie. Angeli risipi încordarea. — Cunoaşteţi pe cineva care ar avea vreun motiv să-l urască, doctore? Sau pe cineva pe care el l-a urât? — Dacă ar exista o astfel de persoană, spuse Judd, v-aş îi informat deja. Cred că ştiu destul de multe despre John Hanson. Era un om fericit. Nu ura pe nimeni şi nu cunosc pe nimeni care să-l fi urât. — Ce bine de el. Trebuie să fie un doctor al naibii de grozav, spuse McGreavy. Îi vom lua fişa cu noi. — Nu. — Putem obţine un ordin de la procuratură. — Vă priveşte. Nu există nimic în fişa lui care să vă fie de vreun ajutor. — Atunci de ce nu ne-o daţi? întrebă Angeli. — Pentru că i-ar putea face rău soţiei lui Hanson şi copiilor lui. Aţi pornit pe o pistă greşită. Veţi descoperi că Hanson a fost ucis de un străin. — Nu cred, se răsti McGreavy. Angeli împacheta din nou impermeabilul şi înfăşură sfoara în jurul lui. — Vi-l aducem înapoi după ce mai facem câteva teste.           — Păstraţi-l, spuse Judd. McGreavy deschise uşa care dădea spre coridor. — Vom ţine legătura cu dumneavoastră, doctore. Ieşi afară. Angeli înclină din cap în direcţia lui Judd şi îl urmă. Judd stătea nemişcat, cu mintea înceţoşată. Carol intră în cabinet. — Totul e în regulă? întrebă ea, prudentă. — John Hanson a fost ucis. — Ucis? — Înjunghiat, spuse Judd. — Dumnezeule! Dar de ce? — Poliţia nu ştie. — Îngrozitor! îl privi şi văzu suferinţa din ochii lui. Vă pot ajuta cu ceva?        — Vrei să închizi tu cabinetul, Carol? Plec la doamna Hanson. Aş vrea să o anunţ eu însumi. — Nu vă faceţi probleme. Aranjez eu totul, spuse Carol. — Mulţumesc, Şi Judd plecă. Peste treizeci de minute Carol terminase de aranjat dosarele şi le încuiase în biroul ei, când auzi uşa de la coridor deschizându-se. Era trecut de ora şase şi clădirea se închisese. Carol ridică privirea în timp ce bărbatul zâmbi şi veni spre ea.