Romane de dragoste pdf

Blaze dragostea mea de Susan Johnson Capitolul 1 Boston, februarie 1261 Braţe puternice, cafenii, mângâind alene o spinare caldă... O femeie fragilă emanând o mireasmă de trandafiri... Umbre şi clar-obscururi pe un culoar pustiu... Lambriul din lemn de nuc de care se rezema el părea tare. Sub degetele sale, mătasea de Lyon, fină şi încălzită, îi umplea de plăcere simţurile. Savurând lent acea sen­zaţie, mâinile lui urcară uşor de-a lungul spatelui femeii strâns lipite de el, alunecară peste decolteul împodobit cu dantele şi sfârşiră prin a-i cuprinde umerii goi şi parfumaţi. Ea mirosea şi a violete, iar când el întoarse discret capul ca să arunce o privire în coridorul întunecos, maxilarul lui atinse în treacăt buclele aurii şi parfumate, mătăsoase ca penele. Sper că nu te supără că te-am convins să vii aici, sus, fu preambulul şoptit cu timiditate. Nu mă supără, replică glasul masculin puţin răguşit. Eşti cel mai superb bărbat pe care l-am văzut vreodată la nord sau la sud de linia Mason-Dixon1, continuă ca un tors vocea cu accent sudic, dulce ca mierea, alunecoasă ca nisipul, în timp ce un trup voluptuos se mişca provocator, apăsând evidenta erecţie a bărbatului. Un murmur uşor răspunse plăcutului compliment, în vreme ce ochii negri ca o noapte fără lună priviră în jos, spre frumoasa femeie din braţele sale. Bărbatul înalt, cu ten bronzat şi cu chip fără cusur, asemănător cu o sculptură greacă, cu un neîmblânzit păr negru ca pana corbului şi cu ochi de antracit, purta veşmintele regale ale indienilor din preerie: costum din ' Linia Maxon-Dixon: graniţa dintre statele Maryland şi Pennsylvania, considerată ca limită nordică a statelor în care, înainte de aboiirea sclavagismului, erau folosiţi sclavi, (n.t.) piele de elan, împodobit cu ciucuri, hermină şi pene; mocasini brodaţi cu fâşii de mărgele aurii, roşii şi negre. Un superb colier din gheare de urs şi pene i se desfăşura pe pieptul parţial dezgolit. Pieptul acesta foarte musculos constituia în prezent obiectul atenţiei*fascinate a doamnei, care îi mângâia contururile cu atingeri prelungi, zăbo- vitoare. Şi cete două siluete, strâns lipite una de alta pe coridorul abia luminat de la etajul al doilea, purtau o con­versaţie redusă la maximum, murmurată printre mişcările languroase ale trupurilor şi mângâierile unor 'mâini rătăcitoare.      * De unde eşti? şopti femeia îmbrăcată într-o extra­vagantă rochie ce amintea de curtea regală franceză. Mâinile ei alunecară în jos, strecurându-se pe sub centura pantalonilor. Din Montana[1], răspunse într-o răsuflare aspră bărbatul cu chip vulturesc. Cărui trib fi aparţin toate astea? întrebă ea cu glas dulce, ca un gângurit. Şi în timp ce întrebarea părea să se refere la costumul iui, degetele ei îi atingeau sexul întărit provocator. Ei înghiţi în gol şi abia pe urmă răspunse: Absarokee". Şi imediat simţi cum mâna micuţă îşi întrerupse explorarea. Interpretându-î corect ezitarea, preciză în şoaptă, folosind denumirea punoscută de lumea din afară: Muntele Ciorii. Degetele indiscrete reîncepură să se rţişte, pornind în sus, desfătându-se cu atingerea musculaturii dure ca stânca de sub mâinile ce alunecau lent, ş! senzaţia pielii aspre şi întunecate turna foc în fiecare nerv al trupuiui ei. îşi imagina anii de exerciţiu şi antrenament fizic, aproape că inhala mirosul exotic al nesfârşitei preerii şi al muntelui. El era mai înalt decât majoritatea bărbaţilor, puternic şi tăcut — încarnarea naturii majestuoase şi a libertăţii.   Oare de ce n-o sărutase încă? — se întrebă ea cu oarecare iritare, deşi era foarte clar că el nu era imun la farmecele ei. Lillebet Ravencour nu era obişnuită cu un autocontrol atât de hotărât. încă de când împlinise şaisprezece ani, bărbaţii se aruncaseră la picioarele ei. într-un foşnet de mătase îşi mişcă trupul lângă al lui, cu o uşoară legănare însuşită cu mult timp în urmă — nuanţa perfectă, de o subtilitate ambiguă, dintre sugestie şi timiditate — se apăsă în tăria bărbătească şi o simţi umflându-se lângă trupul ei, deşi bărbatul pe care-i cuprindea uşor cu braţele nu scoase nici un sunet. Acum mă va săruta, gândi ea, şi faţa drăgălaşă, încadrată de bucle aurii, se ridică spre el, în aşteptare. Dar el nu o sărută. în schimb, mâinile lui puternice o împresurară şi, ridicând-o printr-o mişcare lină a muşchilor coapselor şi ai bicepşilor, puse capăt preludiului lor de împerechere. O purtă rapid către cel mai apropiat dormitor, faldurile bogate de mătase de culoarea primulei vălurind peste braţul lui, curgând în urma lor pe coridor asemenea unor râuri sclipitoare.   _ Apoi — doar câteva clipe mai târziu — o sărută. îi sărută tot trupul, în timp ce o dezbrăca fără grabă. Gura, buzele şi limba lui mângâiară fiecare curbă, rotunjime sau adâncitură, fiecare vârf semeţ şi fiecare netezime delicioasă. O sărută în locuri în care niciodată până acum nu mai fusese sărutată, locuri intime, şi la început, când răsuflarea lui caldă o atinse acolo, eâ îşi zise că va muri... Dar n-a murit, bineînţeles, şi când limba lui înaintă — o limbă care lingea şi excita — ea ştiu că niciodată nu fusese atăt de aproape de paradis. îşi recăpătă pentru scurt timp raţiunea când bărbatul se ridică pentru a-şi dezbrăca propriile-i veşminte. Azvârlindu-şi mocasinii, ei îşi trase peste cap cămaşa din piele, cu o scuturare rapidă şi bărbătească. — Dacă intră cineva? şopti ea, urmărindu-l cum cu o mână îşi aruncă pe noptieră colierul şi cu cealaltă îşi coboară de pe şoldurile înguste bantalonii de piele. Debarasându-se de pantalonii cu franjuri, el îi lăsă acolo   unde căzură, la câţiva centimetri de un morman de jupoane dantelate ce reprezentau şase luni de muncă manuală depusă de o duzină de ţărănci. înalt, cu umeri laţi, cu un trunchi şi şolduri total lipsite de grăsime, ei străbătu mica distanţă ce-l despărţea de pat, lăsând să i se vadă superba erecţie. Privirea lui Lillebet coborî, ca magnetizată de acea privelişte, şi focul dintre coapsele ei se înteţi. Nu-ţi face griji, o linişti, în timp ce deja îi acoperea trupul cu ai lui. Atent la erecţia pulsantă care aluneca lent în frăge­zimea feminină, îşi ridică ochii încadraţi de gene lungi spre faţa femeii. Pleoapele ei erau strânse, gura puţin deschisă, răsuflarea întreruptă din când în când de mici gemete gâfâite. Doamna părea mulţumită. La o depărtare de trei cvartale, pe o stradă puţin în pantă şi îndeajuns de înălţată pentru a oferi o frumoasă privelişte asupra sclipitorului râu Charles, o tânără cu un păr roşu ca flacăra stătea la fereastra dormitorului ei, privind afară, în întunericul adânc şi umed. încă o noapte ceţoasă! se plânse cu un oftat, lăsând perdeaua de dantelă grea să cadă peste geamurile înguste ale ferestrei. Presupun că mâine va fi iar o zi prea ploioasă pentru a merge la călărie. Femeia mai în vârstă care pregătea patul nu dădu atenţie nici oftatului, nici remarcii dezamăgite. Vino să-ţi împletesc părul, domnişoară Veneţia. în cămaşă de noapte, fata străbătu în picioarele goale pardoseala acoperită cu un covor de pluş roz şi se lăsă să cadă pe pat. Fir-ar să fie, dacă nu ies curând să călăresc, o să mor de plictiseală* Domnişoară Veneţia — o mustră fosta ei doică, devenită cameristă personală — fii atentă la feiul în care vorbeşti. Dacă te-ar auzi mama dumitale, te-ar trimite la   culcare fără cină vreme de o săptămână. Deoarece n-o s-o văd decât la ora ceaiului în rarele ziie în care este acasă şi nu o doare capul, nu-i probabil să mă audă vreodată, Hannah. In afară de asta, tatei nu-i pasă dacă mai înjur din când în când. Spune că trebuie să-ţi eliberezi cumva frustrările. Şi faptul de a fi fată înlătură orice alt mod imaginabil de a mi le elibera. Cu excepţia mersului la cumpărături, desigur, ocupaţie cu care îşi petrece mama viaţa. Ei, lasă, drăguţa mea, situaţia nu-i atât de rea. Fata cea zveltă se lăsă să cadă pe spate pe pat, într-o atitudine letârgică, părul ei roşu răvăşit alcătuind un contrast supărător cu rozul cuverturii. Ca şi întreaga decoraţie a camerei, acoperământul patuiui fusese ales de o mamă încăpăţânată, care nu putea accepta nuanţa ieşită din comun a podoabei capilare a fiicei sale. Posomorâtă, domni­şoara Veneţia îşi azvârli braţele peste cap şi oftă iar. Vai, Hannah, ba este! E groaznic! Singura plăcere din viaţa mea este să călăresc şi n-am mai făcut asta de o săptămână. Zilnic ploaie, ploaie, ceaţă, ploaie, frig... Un alt oftat, adânc şi teatral, răsună în încăperea bogat mobilată.   Era o noapte îngheţată de iarnă, caracteristică pentru Boston: umedă şi ceţoasă; şi felinarele cu gaz de pe stradă, învăluite într-o ceaţă groasă, împrăştiau o ciudată lumină fantomatică. Dar într-una din opulentele camere de oaspeţi ale casei în stii neo-gotic de pe Beacon Street, doar la mică depăr­tare de fata care se văita din cauza frigului, noaptea era departe de a fi rece. De fapt, era foarte fierbinte, şi lucrul era dovedit de trupul strălucind de transpiraţie al bărba­tului suplu, cu piele întunecată, care-i dăruia plăcere femeii excitate şi înfierbântate de sub el. Lăcomia lui insistentă i se părea ei o sălbăticie barbară; trupul splendid şi   mâinile îndârjite îi înnebuneau simţurile. O copleşea o dorinţă de a fi posedată — înfierbântându-i pasiunea până la delir. Gemea, scâncetele slabe de plăcere devenind răsuflări întretăiate la fiecare presiune lentă a şoldurilor zvelte şi dure ce-şi lăsau greutatea peste ea. La fiecare retragere, degetele ei se înfigeau în pieiea arămie până când şalele bărbatului sângerau sub zgârieturi. Imun la urmele de gheare de pe spinarea sa, el murmura în rotunjimea lină a gâtului ei delicat vorbe de iubire, şoapte senzuale, cuvinte rostite într-o limbă necu­noscută, şi asta o excita şi mai mult... o aducea la o culme de plăceri tot atât de intensă pe cât era şi ritmul impetuos al sexului ce se mişca adânc înăuntrul ei. O mică muşcătură a dinţilor albi şi puternici în carnea fragedă a gâtului ei îi invadă simţurile surescitate cu un vai de pasiune. Buzele ei umede se întredeschiseră într-un ţipăt când extazul ajunse la paroxism, sfâşiindu-i trupul, fără încetare, ca şi ploaia ce bătea în geam. Bărbatul aruncă o scurtă privire spre uşă, cu gândul la oaspeţii de la parter şi se grăbi să-i acopere gura cu a lui, înăbuşind strigătul extaziat. După ce-i potoli foamea de dragoste îşi îngădui şi el satisfacţia climaxului. Apoi, culcat pe spate, înconjurând-o blând cu braţul pe femeia de lângă el, se întrebă dacă ea era genul care punea întrebări în legătură cu scalpurile. Cu patru ani în urmă, el pătrunsese în societatea bostoniană, o modestă avere în aur conferindu-i posibilitatea de a fi acceptat instantaneu, şi de atunci descoperise că femeile de lume reacţionau faţă de el în două moduri: fie cu scârbă, fie cu o poftă carnală de netăgăduit. Femelele cu cel de-al doilea comportament se împărţeau în două categorii: cele care îşi arătau simpatia şi o tandră compătimire faţă de trista situaţie a aborigenului american, şi cele care se interesau de riumărul de scalpuri luate de el. O mână palidă înaintă uşor în susul pieptului său, întrerupându-i cugetările. De parcă i-ar fi pus întrebări unui copil cu mintea slabă, frumoasa şi delicata femeie şopti lent, cu accentul ei muzical şi tărăgănat: Ai ucis... mulţi... duşmani? Vreme de o clipă, bărbatul rămase complet nemişcat, de la părul negru şi lucios ce-i cădea răvăşit pe umeri până la brăţările împodobite cu hermină, pe care nu avusese timpul — sau răbdarea necesară — de a şi le scoate. Apoi buzele i se răsfrânseră într-un zâmbet şi, strecurându-şi mâinile pe sub braţele ei, o ridică la pieptul lui. Privind frumosul chip despărţit doar prin câţiva centimetri de al său, spuse cu gias foarte, foarte calm: Anul acesta am găsit la „Harvard“ atât de puţini duşmani, încât treaba cu ucisul a mers extrem de slab. Câteva clipe mai târziu, buza de jos a doamnei fu împinsă în afară, schiţând o strâmbătură cochetă: Ei, bine... nu mi-ai spus înainte. Nu m-ai întrebat, replică el zâmbind. M-ai făcut să merg mai departe decât intenţionam. Cu riscul de a contrazice o doamnă, acest punct de vedere e discutabil, spuse el, cu o undă de veselie în ochi. Remarca îi fu întâmpinată cu un surâs lent, senzual. Ce faci în Boston... altminteri? Mica pauză verbală fiind condimentată de o sugerare plină de graţie, îşi strecură totodată aţâţător piciorul fin printre ale lui. în afară de asta, vrei să spui, şopti el, în timp ce libidoul său, stârnit cu uşurinţă, reacţiona la şoldurile catifelate care începuseră să se mişte lent deasupra lui. Ei bine, mă duc ia şcoală, răspunse scurt, convins că doamna nu aştepta o explicaţie amănunţită, care ar fi trebuit să înceapă cu goana după aur în California şi cu tratatele încheiate în 1851 de guvernul Statelor Unite cu triburile din preerie. Tatăl lui înţelesese efectul inevitabil al acelor migraţii masive către vest şi când singurul său fiu împlinise vârsta necesară, îl trimisese în est, la şcoală. Raţiunile complexe care motivau prezenţa lui la „Harvard" fură explicate succint, ţinând seama de moment, de loc şi de şoldurile catifelate şi unduioase ale femeii: Tata a insistat să învăţ comportamentul albilor. Ea îşi coborî capul şi urmări uşor cu limba conturul buzelor lui.       ' Tu, spuse abia şoptit, ai putea să dai lecţii. Ochii lui aveau o expresie amuzată, glasul îi fu ca de catifea: Vă mulţumesc, doamnă. Mângâindu-l şi desfătându-i, mâinile ei uşoare alunecară peste muşchii umerilor lui, coborând de-a lungul pieptului Şi urcând din nou. Ai un nume? întrebă ea, degetele strecurându-i-se în părul negru ce-i învăluia umerii. Replică laconic, printr-o întrebare: Alb sau indian? Ambele, zise ea, dându-i la o parte părul lung şi negru ce-i acoperea umărul.    - Aici sunt cunoscut ca fiind Jon Hazard Black. Numele meu de absarokee este ls-bia-shibidam Dit-chilajash- Hazard, Puma Neagră. Repetând strâmbătura drăgălaşă — un gest pe care Hazard îl considera deosebit de potrivit cu farmecul ei ameţitor, femeia îşi lăsă limba să alunece peste i^uza inferioară şi spuse: Tu nu m-ai întrebat cum mă cheamă. lartă-mă, minţi Hazard politicos. Erai atât de înnebunitoare. Eşti atât de înnebunitoare, se corectă imediat, în timp ce ritmul şoldurilor ei începea să-i schimbe din nou direcţia gândurilor. Spune-mi cum te cheamă... Urmărind uşor rotunjimea feselor ei, mâinile lui se opriră o clipă când ea îi răspunse în şoaptă. Dar apoi alunecară lent în sus şi, împotriva a ceea ce-i spunea raţiunea — deoarece ştia că gazdă lui din această seară avea să simtă foarte curând nu numai lipsa lui, dar şi pe cea a tovarăşei lui — îşi reluară masajul languros. Pentru moment, bărbăţia lui întărită contrazicea cu înfocare raţiunea sănătoasă. Lillebet cea cu piele catifelată, care — aşa cum descoperise el chiar adineauri — era cumnata gazdei lui, îşi adânci privirea în ochii lui şi murmură dulce: Atât de curând? După cum vezi, — replică el cu un surâs fermecător, însuşit în timpul unor conversaţii asemănătoare cu femei de viţă nobilă nerăbdătoare să fie seduse — farmecele tale adăugă cu gias răguşit în timp ce degetele lui ca de bronz coborau spre intimitatea ei trandafirie şi se strecurau înă­untrul unei umezeli fierbinţi şi lunecoase — mă fascinează. La „Harvard" învăţase nu numai să soarbă vin de Xeres şi să dezbată teme filozofice, ci şi toate variantele din Noua Anglie ale universalului limbaj al dragostei. îi sărută vârfurile degetelor, unul câte unul, şi când îi linse ombilicul ea şopti: Te rog, Hazard! îndată. Nu, acum! Oh, Dumnezeule, te rog! Degetele lui suple continuaseră s-o mângâie în profunzime, cu o pricepere stăpânită pe care i-ar fi invidiat-o orice maestru. Sst!... O sărută uşor, apoi, cu un gest excitant, îşi trecu mâna liberă iar şi iar peste rotunjimea sânilor ei, oprindu-se doar cu puţin înainte de sfârcurile ale căror vârfuri îi aştsptau atingerea. Şi când, după ceea ce păru o veşnicie în care orice răsuflare înceta, degetul lui mare şi cel arătător se închiseră peste un vârf trandafiriu şi traseră uşor, femeia gemu — un scâncet slab, tremurător. Alunecând de-a lungul trupuiui ei cu o mişcare languroasă, o purtă din nou pe valurile plăcerii. Părul i se prinse în ceva, şi simţi o smucitură bruscă în clipa în care cordeluţa din piele care-i strângea părul negru şi răzvrătit se. smulse, eliberându-i-l. Te rog! Şi gândul la cordeluţa pentru păr pieri. Fără efort, o săltă pe femeia cu păr auriu şi cu ochii rugători şi-şi lăsă întregul sex întărit să alunece în teaca iubirii care-l aştepta. Apăsă uşor pe şoldurile ei zvelte. Capul femeii căzu pe spate în clipa în care scoase un ţipăt slab, un sunet tremurător de plăcere, şi mâinile ei micuţe începură o mângâiere continuă, delicată ca atingerea unui fulg, peste pieptul lui Hazard. Ridicând-o puţin o dată sau de două ori, el imprimă ritmul senzual pe care ea îl preluă, călărindu-l lent, alene. El se culcă pe perne, închise ochii, şi în timp ce cu mâinile îi mângâia coapsele, se desfăta lăsându-se pradă plăcerii care creştea treptat. Urechile lui, învăţate prin practică şi necesitate să prindă cel mai slab zgomot, auziră uşi deschizându-se şi închizându-se de-a lungul coridorului, şi partea raţională a creierului său îi sugeră să întrerupă, de dragul prudenţei, acel exerciţiu al plăcerii... sau măcar să stingă lumina. Partea impetuoasă a minţii lui ştia că în Boston nu exista om sau fiară de care să se teamă, aşa că nu luă în considerare nici una din alternative. în plus, se afia acum mai presus de raţiune, apropiindu-se de un orgasm resimţit intens. Când uşa se deschise, îşi ridică privirea ca să evalueze primejdia şi, timp de o scurtă clipă, ochii lui negri şi înceţoşaţi de pasiune îi întâlniră pe cei ai gazdei sale. Un fulger de mânie trecu peste faţa acesteia înainte ca uşa să se închidă. Vor fi necesare o explicaţie şi o scuză prezentate cu tact, îşi spuse în gând, chiar înainte ca femeia de deasupra lui să i se prăbuşească în braţe; şi atunci îşi îngădui să se elibereze, pulsând înăuntrul ei, inundându-i interiorul cald şi dulce cu căldura lichidă a actului său de iubire. Peste o jumătate de oră era din nou la parter, singur, cu costumul rearanjat, rezemându-şi umerii laţi de uniil din pilaştrii decorativi ai săiii de bal, cu un pahar de coniac în mână şi iăsându-şi privirea ochilor negri să hoinărească printre membrii aristocraţi ai societăţii bostoniene. Dintre aceştia lipsea o persoană, care se afia la etaj împreună cu coaforul ei profund disperat. Acesta era convins că totuşi camerista care-şi slujea stăpâna avea să repună totul în ordine şi că dna. Theodore Ravencour avea să reapară în întreaga ei eleganţă pompadouriană. Costumaţia exotică a lui Jon Hazard Black strălucea în toată splendoarea ei şi numai cei înzestraţi cu mai mult spirit de observaţie aveau să remarce că şuviţa din piele împletită care mai înainte îi reţinea părul negru şi des, lipsea acum, fiind înlocuită de o panglică bleu împrumutată în grabă de la rochia înzorzonată a lui Liliebet. Undeva, prin învălmăşeala de cearceafuri şi perne de mătase, se afla o cordeluţă din piele şi, cu un zâmbet poznaş interior, el spera că aceasta avea să fie găsită de o servitoare care va aranja patul şi nu de ocupanţii de peste noapte ai camerei. Nu se afia la parter de mai mult de cinci minute când gazda lui, Cornelia Jennings, străbătu zâmbitoare sala de bal, în aparenţă fără o intenţie anume. Hazard nu se lăsă înşelat, ştia că ei era ţinta ei, şi îi urmări fascinat lenta înaintare. După o vreme apăruse lângă el şi, când fu îndeajuns de aproape încât vorbele să nu-i fie auzite de alte urechi, n şopti vehement: Cum ai putut, Jon?! Doamne, este cumnata mea! Nu-ţi pasă absolut deloc de mine? şuieră printre dinţi, în ochi aprinzându-i-se o sclipire de indignare. Coborându-şi privirea spre chipul ei frumos şi tulburat, Hazard răspunse pe un ton foarte liniştitor: Bineînţeles că-mi pasă. Te ador, Cornelia. Eşti, draga mea, cea mai drăguţă... gazdă ... din Boston. Furată de iscusitul compliment, tânăra femeie îşi îndreptă atenţia spre probleme mai urgente. Ochii ei de un cenuşiu deschis, îşi pierduseră expresia mânioasă şi se aprinseră de o caldă emoţie când se uită la bărbatul înalt, îmbrăcat în haine din piele de elan. Vai, Hazard, oftă gazda lui în timp ce mâna ei, ascunsă de faldurile voluminoasei fuste, se strecura într-a lui. Au trecut patru ziie. Mi-ai lipsit! Ochii negri ai lui Hazard exprimau înţelegere. Ştiu. Examene, iubito... şi un tutore care refuză să fie complezent. Cunoscându-i reacţiile sensibile, degetele ei delicate se strânseră peste ale lui şi, într-o agitaţie de voal de mătase, îl trase departe de perete. Am la etaj coniacul tău preferat. Privirea lui ispititoare se încrucişă cu a ei, în care se citea o întrebare arzătoare, şi bărbatul porni încet către scară. El o privi dintr-o parte, reflectând, apoi se uită zâmbitor în OChii calzi, rugători. Când ceva trebuie să fie făcut, poate fi făcut, îşi zise Hazard în gând. Căpătase de tânăr acest sol de curaj. Şi cu doamnele doborâte de dragoste din Boston, desco­perise această nouă aplicaţie practică. Trăgând adânc aer în piept, îşi dădu pe gât coniacul şi se lăsă condus încă o dată la etaj.   [1] ■ ' • • Muntele Ciorii: în limba engleză — tlm Crow Mountain (n.t)  

Misteriosul inger pazitor de Rose Allyn Capitolul 1 Helen Emerson se ridică în pat ţipând. Scurt dar strident, strigătul său răsună în noapte şi se repercută din aproape în aproape. În stradă, un trecător întârziat îşi grăbi pasul, neliniştit. Helen îşi puse mâna pe gură ca şi când ar fi vrut să-şi înăbuşe strigătul dar, bineînţeles că era prea târziu. Apoi, se rostogoli pe o parte şi aprinse lampa de pe noptieră. Voia să înece fantomele în lumină. Apăsând pe întrerupător, îşi dădea seama că-i tremura mâna. Ceasul deşteptător indica cinci şi jumătate. Helen nu putea să-şi amintească visul. Mai degrabă, un coşmar. Câteva impresii vagi pluteau la suprafaţa spiritului său neliniştit: un zgomot ciudat... Ah! şi de asemenea, un câine care lătra. Îşi trecu mâna nervoasă prin părul şaten. Se mândrea că este o femeie rezonabilă şi raţiunea îi dicta acest aforism: „un coşmar, nu este altceva decât un coşmar”. Nu era pentru prima oară când coşmarul o vizita pe Helen. Ea nu avea amintiri precise, dar întotdeauna era acest zgomot ciudat – un duruit de tobe, de mii de tobe – şi bineînţeles lătrat de câini. Helen se ridică, trase imensul tricou care se înfăşurase până la sâni şi se îndreptă spre bucătărie. În timp ce îşi pregătea o cafea tare, cercetă calendarul de pe perete. Vineri 13... Cum să nu se înăimânte că avea coşmaruri? Ridică perdeaua pentru a arunca o privire în stradă. Februarie! Luna cea mai tristă a anului. Mai ales într-un oraş mare cum era Chicago. Vântul rece sufla pe suprafaţa îngheţată a lacului şi năvălea pe străzi, îngheţând totul până în măduva oaselor. Totul părea posomorât şi cenuşiu, frigul devasta totul. Sigur, te puteai consola spunându-ţi că peste o lună apăreau germenii primăverii. Cu siguranţă... Dar inima Helenei nu era înclinată spre optimism în acea dimineaţă şi ziua Sfântului Valentin care se profila la orizont, nu-i ţinea nici de cald, nici de frig. Şi acum, imediat, avea o prioritate: cafeaua! Repede, Helen îşi umplu o ceaşcă şi se duse în salon ca s-o bea în linişte. Dacă iubea acest imobil, tot mai mult îşi iubea apartamentul. După decenii de decreptitudine, Elm Street fusese inclusă într-un plan de renovare şi reabilitare, la care Helen se străduia să participe. Imobilul de la 1322, care se mândrea că a fost una din cele mai elegante construcţii ale oraşului, supravieţuia abandonului, mizeriei şi multor proiecte de distrugere. Dar aştepta încă un mecena bogat care să-i redea splendoarea de altă dată. Dacă Helen nu dispunea de bani decât salariul său de judecător de instrucţie, avea în schimb energie. Neexistând un bărbat în viaţa sa, nu primea daruri de Sfântul Valentin şi aceasta era pentru ea o zi ca oricare alta, pe care o consacra deci, ca şi pe altele, scumpului său vechi imobil. Totuşi... Probabil că fraţii săi îi trimiseseră scrisori frumoase cu ocazia acestei sărbători. Ea însăşi scrisese fiecăruia dintre cei şapte nepoţi şi nepoate. Dar, se întreba, câteodată, dacă nu era mai bine să uite ce sfânt era sărbătorit la 14 februarie, şi să trimită, în loc de daruri, cutii cu ciocolată. Sfântul Valentin! Un obicei neinteresant care, în acest an, cădea într-o sâmbătă. Helen nu împărtăşea finele aluzii, comentariile deocheate, clipirile ticăloase din ochi. Ce durere! Puţina pasiune pe care o suscita munca sa era ca o pedeapsă – să-şi petreacă timpul în tovărăşia criminalilor mai mult sau mai puţin nesimţitori îi făcea fiecare zi amară şi pesimistă. Helen îşi bău cafeaua cu înghiţituri mici, căutând un motiv ca să nu meargă la birou. Să telefoneze pentru a pretexta o gripă... sau o criză de deprimare? Oricine are nevoie de o zi de repaus din timp în timp şi alergia la o zi de 13 este un motiv ca oricare altul. O zi liniştită, era tentant. Apoi, ar dispune de două zile pentru a decide soarta lui Billy Moretti. Totuşi, Helen era o femeie responsabilă şi două zile în plus sau în minus nu făceau diferenţa. Ea era judecător de instrucţie şi Billy Moretti, care încălcase legea, trebuia să plătească pentru aceasta. Capul său, de câine bătut, nu schimba nimic din această situaţie. Helen se plimba prin apartamentul său şi aprinse lumina în toate încăperile, fără să se sperie de factura pentru electricitate. Ziua se anunţa rece, plină de ceaţă, cenuşie, posomorâtă. Helen se întreba dacă nu era mai bine să meargă imediat la birou pentru a studia din nou cazul Moretti şi să termine cu el, odată pentru totdeauna şi eliberată să părăsească imediat, după-amiază, palatul de justiţie. Un dejun bun şi apoi, poate, vizionarea vitrinelor. Cu o înghiţitură lungă, Helen îşi termină cafeaua şi simţi cum tremură. Se făcuse frig. Se duse în camera de baie. Un duş cald prelungit îi va pune ideile la locul lor şi o va pregăti să înfrunte o zi tot atât de posomorâtă ca şi cele precedente. Sub duş, totuşi, continuă să audă zgomotul miilor de tobe, întrerupte de lătratul unui câine. *** Jack Rafferty se sprijini cu spatele de vechiul imobil şi închise ochii. Îşi amintea bine prima zi în acest loc şi oroarea pe care o simţise atunci. El găsise garajul distrus, nu mai rămăsese decât un imens morman de moloz şi grinzi metalice. Se făcuse al naibii de frig. Jack avea picioarele îngheţate. Aerul rece pătrundea sub vechiul lui palton. Cum nu avea mănuşi, îşi ţinea mâinile în buzunare. Îi era foame, îi era frig şi se simţea murdar. Deschizând ochii, scoase din buzunar o ţigară mototolită, cea pe care i-o dăduse Marie Moretti, privindu-i ochii mari, plini de rugăminţi: Jack nu făcea decât un scurt sejur la Chicago, timpul fiindu-i foarte plin. Da, atenţie: nu regreta. Îi plăcuse întotdeauna Billy Moretti care, după părerea sa, merita cel puţin soarta pe care o avea şi el. Billy Moretti era un puştan, nu dintre cei mai răi. El făcuse prostii, ca toată lumea. Era suficient să i se dea o a doua şansă şi atunci se va vedea. I se păruse că Maria Moretti era înspăimântată. Dar cum să nu se teamă? Nouăsprezece ani, însărcinată şi un soţ care se pregătea să petreacă mulţi ani în penitenciarul federal de la Joliette. Singurul om căruia i se putea adresa se numea Jack Rafferty şi trăgea o spaimă groaznică. De fapt, toată lumea se temea de Jack şi, de obicei, aceasta îl amuza. Ceilalţi nu-i suportau, mai ales, impasibilitatea. Şi apoi, o duritate în privire care-i făcea să dea înapoi, să schimbe trotuarul, dacă mai aveau timp. Şi Maria Moretti mai întâi s-a codit. Dar scumpul său Billy era în pericol şi pentru el, l-ar fi înfruntat şi pe diavolul în persoană. Cum putea Jack să-i spună nu? Totuşi, el nu dispunea decât de patruzeci şi opt de ore! Patruzeci şi opt de ore care trebuia să fie pline cât o întreagă viaţă. Dar el ştia ce înseamnă această responsabilitate: Billy îl susţinuse adesea şi el nu putea, de data aceasta, să-i refuze ajutorul. El aruncă din nou o privire pe bucata de hârtie pe care Maria Moretti scrisese: „Helen Emerson, judecător de instrucţie”. Jack clătină din cap. O femeie judecător de instrucţie... Şi probabil că avea un bărbat ca secretar! El scoase o ţigară din pachetul şifonat pe care îl păstra pe fundul buzunarului, o aprinse, cu mâinile făcute căuş ca să protejeze flacăra de vânt. Prima sa ţigară după atâţia ani... Ce senzaţie minunată! Iată, încă o problemă: oamenii fumau din ce în ce mai puţin. De fiecare dată când Jack aprindea o ţigară, se găsea câte un răuvoitor ca să-i arunce o privire ca şi când ar fi făcut ceva indecent. Chiar se găsise unul care să-i atragă atenţia asupra plămânilor să-i – prea puţin timp însă căci predicatorul, stingherit de privirea rece a auditorului său, nu întârzia să-şi ia picioarele la spinare. Un lucru era sigur: Jack nu se putea bucura de cele patruzeci şi opt de ore de libertate dacă nu rezolva mai întâi problema lui Billy Moretti. Era ora şase dimineaţa. Fără îndoială, doamna Emerson nu se ducea la birou înainte de ora nouă. Ce să facă între timp? S-o aştepte în frig? Nici nu se punea problema! Jack trebuia s-o găsească pe această femeie şi s-o facă să-l asculte. Pentru aceasta, conta pe farmecul său. Şi apoi, ştia să vorbească femeilor. Trebuia s-o facă încetişor să abandoneze greutatea care-l apăsa pe sărmanul Billy. Şi, dacă nu reuşea, îi va face o ofertă pe care nu va putea s-o refuze. Bun! Şi dacă îl uita puţin pe Billy? Pentru a profita de sejurul său la Chicago, căutând aventura şi plăcerea, aşa cum ştia atât de bine să facă odinioară. Dar, devenise un alt om. Timpul îl schimbase. Avea certitudinea că n-ar fi putut să se distreze, ştiindu-l pe sărmanul Billy în închisoare... şi pe sărmana lui soţie însărcinată şi înfricoşată. Trebuia să facă ceva pentru ei, şi tot ceea ce era mai bine. Adresa din Elm Street avea un aer familiar pe care Jack nu reuşea să-l desluşească. Cartierul care figurase nu demult printre cele mai şic din oraş, părea că suferise schimbări excesive. Nu era un ghetou, dar aproape. Era dificil să-ţi imaginezi că un judecător de instrucţie ar putea să locuiască într-un asemenea loc... chiar şi cu un salariu de funcţionar. Fără să-şi verifice conţinutul portofelului, Jack luă un taxi. Vehiculul demară în trombă şi Jack se aplecă înainte pentru a întreba: — În ce an suntem? — Nu te simţi bine, prietene? răspunse şoferul, aruncând o privire neliniştită în oglinda retrovizoare. — Ba da. Dar, răspunde-mi, totuşi. — 1993. E bine? Jack surâse. — Aproape. Vrei să priveşti înaintea ta când conduci? Ajunseră repede la destinaţie. Jack plăti cursa, adăugând un bacşiş îndestulător şi coborî pe trotuar. — 1993... Deci, sunt mort de şaizeci şi patru de ani. *** Auzind soneria, Helen lovi cu latul palmei în zid şi scoase o înjurătură. Tatăl ei iralndez şi foarte catolic nu era acolo s-o audă. Nici fraţii săi. Cei cinci bărbaţi din familie, toţi poliţişti, foloseau deseori un limbaj murdar în mediul în care evoluau, dar făceau mutre când mirarea lor avea neşansa să exclame „la dracu’” sau „fir-ar să fie”. Ori, Helen găsea că un limbaj puţin colorat îi exprima mai bine gândurile. Funcţia sa în ministerul justiţiei îi permitea să-şi formeze, fără încetare, un bagaj impozant. Cine putea să sune la şase şi jumătate? O clipă îşi închipui o dramă familială, apoi se gândi că, în acest caz, ar fi prevenit-o prin telefon. Fără să înceteze să bodogănească, Helen bău repede ultima înghiţitură de cafea şi îşi trase fermoarul la fustă. Apoi, cu un pantof în picioare şi cu altul în mână, şchiopătă până la uşă. Fără să atingă clanţa şi bara care o proteja de agresiuni – din păcate întotdeauna posibile, mai ales datorită funcţiei sale – se uită prin vizor. — Cine este acolo? întrebă ea cu o voce nervoasă. În coridorul prost luminat distingea un bărbat voinic şi brun, cu figura cioplită parcă, cu lovituri de corsor Genul asasin plătit. — Mă numesc Rafferty, declară el. Sunteţi doamna Emerson? De ce acest mod puţin ironic de a pronunţa cuvântul „doamnă?” Lui Helen nu-i plăcea asta, după cum nu-i plăcea tonul, cu un accent puţin aspru de pe coasta de Est. — Da, eu sunt doamna Emerson. Ce doriţi? — Trebuie să vă vorbesc. Cu privire la Billy Moretti. — Voi fi la birou la ora nouă. Vă voi primi acolo. — Imposibil, zise bărbatul. Nu voi fi în oraş decât patruzeci şi opt de ore, cu un program supraîncărcat... Stiţi de ce, doamnă Emerson? — Nu... — Nu este încă ora şapte şi n-am nimic de făcut o oră sau două. Atunci, vă ofer un mic dejun undeva, veţi asculta ce am de spus şi apoi voi dispărea. — Şi dacă spun nu? „Ce te-a apucat să pui o astfel de întrebare? se întrebă imediat Helen. Bineînţeles că trebuie să răzpunzi nu! Nu poţi să iei un mic dejun cu prietenul unui om pe care o să-l condamni la pedeapsa maximă în viitorul tău rechizitoriu!” — Atunci, voi rămâne aici până vă veţi schimba părerea, anunţă necunoscutul ce rămăsese dincolo de uşă. Voce rezonabilă, ton implacabil... Va face ce a spus. — Comisariatul de poliţie se află în colţul străzii, domnule Rafferty. Dacă veţi crede că mă veţi impresiona... Omul oftă cu zgomot. — Ce vă imaginaţi? N-am venit să vă deranjez, ci numai pentru a face un aranjament cu privire la Billy Moretti. Un aranjament... Ideea merita să se oprească, se gândi Helen, deoarece cazul Moretti o obseda deja de prea mult timp. Dacă ar putea regla afacerea în primele ore ale dimineţii, ar putea privi cu alţi ochi ziua de vineri 13 — Lucraţi pentru Abramovitz? — Da, răspunse celălalt, fără ezitare. Acest răspuns o făcu pe Helen să se decidă. Dacă avocatul lui Billy îşi părăsise domiciliul pentru a o căuta în zori, ceea ce putea să facă era să accepte invitaţia şi să discute cazul Moretti. Nu erau amândoi profesionişti ai justiţiei? Ar fi fost ridicol să se arate atât de rigidă. — Aşteptaţi un moment, spuse Helen, umblând la închizătoare. Mâinile sale amorţite o împiedicau să deschidă repede. Când retrase bara de siguranţă, regretă de a fi acceptat, dar uşa era deja întredeschisă şi era prea târziu să mai revină. Ea examină totuşi cu grijă bărbatul care aştepta pe coridor. El făcea proba unei răbdări extreme şi calmul său o enerva pe Helen. Înalt şi bine clădit, purta haine indescriptibile, fără vârstă. Vechituri, porate? Părul scurt, foarte negru, era pieptănat cu grijă spre spate şi ochii... ochii păreau că nu se tem de nimic. Impresionată de privirea vioaie şi fixă, Helen simţi că tremură. Apoi, se simţi invadată de o vagă căldură suspectă. — Nu păreţi genul oamenilor pe care-i foloseşte Abramovitz, remarcă ea. Era adevărat, dar trebuia s-o spună? Da, vizitatorul său era prea seducător să lucreze pentru Abramovitz – cu surâsul său larg, cu buzele senzuale, cu o graţie de felină şi mai ales ochii pe care nimeni nu reuşea să-i tulbure. El surâdea şi Helen simţi că se linişteşte. Era un surâs fermecător, nu putea să nege, un surâs studiat, menit să cucerească femeile. Şi, cu eroism, Helen lupta să nu se lase cucerită. — Bine, atunci, zise vizitatorul. Mergem să luăm acel mic dejun? Ce imprudenţă! Ar fi meritat să-i trântească uşa în nas. În plus, simţea dorinţa irezistibilă să-i paseze lui Jenkins dosarul Moretti: pentru a marca lovitura. Dar Jenkins era o brută, un înverşunat al muncii silnice, care considera circumstanţele atenuante ale clienţilor să-i ca tot atâtea ofense aduse preţioasei sale persoane. Deci, niciun dosar Moretti pentru Jenkins. Încă o dată, Helen privi către bărbatul care zicea că se numeşte Rafferty. Dacă se considera o femeie inteligentă şi prudentă, ştia să se încreadă în instinctul său când trebuia. Ori, instinctul îi spunea să aibă încredere în acest bărbat. Ea retrase lanţul şi deschise uşa. — Intră. Revin într-un minut. Introducând în servietă hârtiile de care avea nevoie, nu înceta să se întrebe despre ciudata sa conduită. În general, nu accepta să primească pe nimeni în apartamentul său şi, mai ales, pe colegi sau avocaţi. Când reveni în salon, îl găsi pe vizitatorul său examinând încăperea. Cu un aer atât de bizar, încât nu se putu împiedica să-l întrebe: — Ai mai fost pe aici? — Nu, răspunse Rafferty. Helenei nu-i venea să-l creadă. Dar izbucni în râs, dându-şi seama de propria sa absurditate. — Ai dreptate: locatarul dinaintea mea a trăit aici timp de şaizeci de ani fără întrerupere. — Ce i s-a întâmplat? — Bătrânei doamne? Mi se pare că a murit. După cum se spune, era o figură. Unii chiar pretindeau că făcuse parte din banda lui Al Capone. Dar e greu de crezut. — Ai cunoscut-o? — Da. Dar în circumstanţe atât de dramatice! A fost agresată şi jefuită. Eu reprezentam ministerul public în procesul vinovatului. Cred că m-a acceptat în cele din urmă. Era o mare doamnă. — Cum se numea? Helene făcu ochii mari, mirată. — De ce? Cred că numele său nu-ţi spune nimic. — Dacă, aşa cum spuneţi, a făcut parte din banda lui Al Capone, o cunosc cu siguranţă. M-au pasionat întotdeauna poveştile cu gangsteri. — În acest caz, aşteaptă să-mi amintesc... Jeane Maxwell. Jack Rafferty se încruntă. — N-am auzit niciodată acest nume. — Poate că numele său de luptă îţi va fi mai familiar: Crystal Latour. Nu-mi venea să cred că această bătrână doamnă s-ar fi putut chema Crystal Latour. Totuşi, chiar ea mi-a spus. — Crystal Latour... murmură Jack Rafferty. Aveţi dreptate – e greu de crezut. Helen se îndreptă spre uşă. Apoi, constatând că vizitatorul său n-o urma, îi spuse: — Haide, nu vii? Rafferty tresări. Părea că s-a trezit dintr-un vis. — Da... Mă întrebam cum aţi ajuns aici. Ce şiret, se gândi Helen. Nu a sosit decât de zece minute şi a şi pus degetul pe viaţa secretă a acestui vechi imobil şi a locuitorilor să-i. — Ea mi-a lăsat-o, preciză Helen pe un ton sec. Toată clădirea. Jack Rafferty scoase un şuierat. — Adevărat? Dar ce aţi făcut încât să-i plăceţi atât de mult? — Nimic altceva decât munca mea. Am demonstrat vina inculpatului şi am obţinut douăzeci de ani de închisoare. — Da, da, bineînţeles! exclamă Jack Rafferty cu un mic surâs ironic. Îi pedepsiţi pe răufăcători! Ei trebuie să-şi plătească datoria către societate, cum s-ar spune. Replica Helenei izbucni: — Eu n-am hotărât din spirit de răzbunare, dacă asta insinuezi. Altfel spus, cred că trebuia să fac totul pentru a asigura liniştea unei bătrâne doamne, cum era Crystal Latour. Rafferty surâse din vârful buzelor. — Sunt sigur că aţi rezolvat problema ad-mi-rabil. Tot vorbind, el făcu un nou examen amănunţit al încăperii, întârziind asupra ziarelor abandonate pe canapea, pe ceaşca lăsată pe măsuţa rotundă... Helen simţea că-i sare muştarul. De ce se amesteca? Dacă bătrâna Crystal Latour voise să-i lase imobilul unui judecător de instrucţie din Chicago, era treaba ei. De altfel, moştenirea testamentului nu era adât de admirabilă, cum poate se gândea Rafferty: cel puţin trei antreprenori o sfătuiseră pe moştenitoare să demoleze clădirea pentru a construi altceva – nou, solid, modern. Totuşi, Helen nu recursese la această soluţie extremă. Îi plăceau liniile îmbătrânite ale imobilului său, farmecul desuet, linoleumul crăpat şi ascensorul care circula anevoios. Ea întreprinsese restaurarea primului etaj, unde se situa apartamentul său şi nu se grăbea să facă la fel şi cu celelalte nivele, unde s-ar fi putut locui. Proiectul i se părea realizabil – chiar dacă fraţii săi nu încetau să-i repete că visează. Jack Rafferty examina acum plafonul. — Este vorba, îl întrebă Helen, de a discuta despre cazul Moretti sau despre interiorul meu? — Moretti, ah, da. Cunoaşteţi un restaurant convenabil? — Nu în apropiere. Îţi propun, deci, să mergem în cartierul unde se găseşte palatul de justiţie. Este puţin mai departe, dar putem începe să discutăm în maşina mea. — Aşa merge, răspunse Rafferty. Helen îi aruncă o privire neliniştită. O făcea nervoasă... nu cu adevărat nervoasă, dar altceva... un sentiment greu de definit. — Atunci, să mergem, decise ea. Am foarte mult de lucru astăzi şi nu-mi place să pierd prea mult timp. Cu un deget autoritar, îi indică uşa, invitându-l s-o urmeze, dar el rămase să mai privească încă o dată în jurul său, ca şi cum ar fi vrut să ia cu el imaginea apartamentului. — Frumos cuib, zise el. Degetul Helenei se agită. Cu regret, Jack Rafferty ieşi. Pe prag, se întoarse încă o dată şi Helen, care îl urma îndeaproape, se lovi de el. Jenată, îşi ridică privirea spre faţa lui şi văzu că ochii îi erau mai puţin întunecaţi de cum crezuse. Căprui închis, cu picăţele de aur care îndulceau răceala lor. Aceşti ochi, puţin neliniştitori puteau hipnotiza... încânta... seduce. Cum el începea să coboare scara, Helen rezistă tentaţiei foarte puternice de a reintra în casă şi de a trânti uşa, pentru a se baricada în spatele închizătorii, a lanţului şi a barei de protecţie. De ce o făcea acest bărbat să se simtă prost? Văzuse atâtea în cariera sa scurtă – dar foarte plină! *** Urmând-o pe Helen în restaurant, Jack se gândea la ciudatul destin al lui Crystal Latour. Ei n-au făcut mult timp până în centrul oraşului, în această mică maşină japoneză pe care tânăra femeie o conducea cu dezinvoltură. Jack, obişnuit cu spaţioasele şi confortabilele Packard, a trebuit să se aplece pentru a intra în cabina minusculă. Dar poziţia inconfortabilă nu-l împiedica să-şi remomoreze evenimentele pe care le cunoscuse în tovărăşia lui Crystal Latour. În urmă cu şaizeci şi patru de ani, a sosit în Elm Street 1322. Era în 1929, vineri, 13. Îşi petrecuse noaptea în patul lui Crystal Latour. Dis-de-dimineaţă, era mort. Aruncă o privire directă către Helen Emerson. Ea îl surprindea fără încetare. Se putea spune că era prea puţin obişnuit cu tinerele femei moderne, cu frumuseţea lui, cu invulnerabilitatea lor. Aceasta, de exemplu, conducea maşina cu o siguranţă demnă de cei mai buni şoferi din bandă. Observând-o mai îndeaproape, Jack vedea că era cea mai puţin invulnerabilă de cum voia să pară. Un expert ca el putea să citească în privirea ei ca într-o carte deschisă. De altfel, o lectură agreabilă, căci Helen Emerson îi plăcea, cu părul ei şaten şi gura cu buze senzuale... O gură făcută să primească sărutările unui bărbat. Totuşi, lui Jack nu-i venea s-o îmbrăţişeze. Mai întâi, pentru că o găsea prea slabă. Apoi, pentru că se îmbrăca la fel ca un bărbat şi asta era o lipsă. Desigur, era feministă. Ar putea paria că este lesbiană. Jack, care se simţea atras de această femeie, n-avea timp să se angajeze într-o relaţie sentimentală cu ea. El nu trebuia să uite că nu dispunea decât de patruzeci şi opt de ore. — De mult timp lucrezi pentru Abramovitz? îl întrebă ea, studiind meniul. El îşi aprinse o ţigară, ceea ce-i atrase o privire de dezaprobare. — Nu, de puţin timp, răspunse el, privind în altă parte. — Este ciudat; nu ai aerul unui avocat. — În ceea ce vă priveşte, se vede imediat că sunteţi judecător de instrucţie. Jack, care conta că prin acest răspuns abrupt o va obliga pe Helen Emerson să riposteze şi să se destăinuie, nu obţinu decât un surâs glacial şi acest răspuns: — Fac ceea ce cred că este mai bine. Acum, ce decidem pentru Billy Moretti? El riscă opt sau zece ani de închisoare şi dacă voi cere juraţilor, voi obţine. Jack dădu comandă chelneriţei care le aduse prima ceaşcă de cafea. Apoi, îşi puse coatele pe masă şi se aplecă spre interlocutoarea sa. — Mă întreb ce faceţi cu acest caz. Pentru că vreţi pielea sărmanului Billy... — Să zicem că sunt curioasă. Dumneata nu semeni cu juriştii pe care îi angajează Abramovitz. Şi apoi, contrar a ceea ce crezi, eu nu sunt convinsă că Billy Moretti merită o pedeapsă atât de grea. Poate a făcut o simplă greşeală... — Vreţi să-mi precizaţi ce înţelegeţi prin greşeală? — Nu ştii? — Mi-ar plăcea să ştiu opinia dumneavoastră, răspunse Jack, foarte scurt. Era greu de manipulat micuţa doamnă... se gândi el. Cu un aer ofensat, ea consimţi, totuşi, să-i explice: — Billy beneficia de libertate condiţionată. Cazierul său judiciar este lung ca un vagon de cale ferată. Nimic prea rău, dar acumularea acestor mici delicte impresionează defavorabil în ceea ce-l priveşte. El ştia că trebuie să fie atent şi, totuşi, a fost surprins cu un pistol în mână, în compania unor criminali înrăiţi... Asociaţia răufăcătorilor, aşa se numeşte. — Ce asociaţie? întrebă Jack. Helen Emerson părea enervată că a pus prea mult zahăr în cafea. — Ştii tot atât de bine ca şi mine. Billy îndeplinea funcţia de şofer la spargerea de la Carnahan. Din acest magazin a fost furată o întreagă valiză cu bijuterii. — Ce sistem de apărare a adoptat Bill? — Este de necrezut că n-a făcut nimic. Ghinionul a fost că s-a găsit la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit. Este greu de crezut, îţi dai seama, pentru că numitul Billy mai fusese arestat de două ori cu cel care a organizat această spargere. Jack trase un ultim fum din ţigară şi o strivi în scrumieră. — Este, deci, ceea ce ziceam: aţi decis să-l înfundaţi. Helen Emerson dădu energic din cap. — Te înşeli, Rafferty. Din contră, sunt convinsă de faptul că Billy a fost antrenat în această poveste fără voia lui. Dar n-am nicio probă şi el refuză să vorbească... Dacă sunt obligată să-l înfund, este pentru că el mă obligă. — Doriţi o idee ca să-l salvaţi? întrebă Jack, care îşi bea cafeaua şi reflecta în viteză. — Da. — Gândiţi-vă la omul care a organizat spargerea. Gândiţi-vă bine! Revelaţia o lovi pe tânăra femeie ca un bici. — Asta-i bună! Cum de nu m-am gândit până acum? Este unul dintre cei mai periculoşi criminali pe care-i cunosc. El l-a putut înrola pe Billy în mod forţat, terorizându-i nevasta, de exemplu. — Care este însărcinată, să nu uităm asta, preciză Jack. — Adevărat? Atunci, totul se leagă. Dar trebuie ca şi Billy să-mi vorbească. Avem nevoie de toate probele posibile dacă vrea să-l contracarăm pe Morris. Apropiindu-se, Helen Emerson îşi puse şi ea coatele pe masă. — Problema care se pune acum este aceasta: va accepta Billy să mărturisească? — Am să încerc, o asigură Jack. Chiar dacă pentru asta o să-i sfărâm oasele... Când pot să-l văd? — Imediat după micul dejun. Chelneriţa sosi şi puse înaintea lui Jack o farfurie cu omletă, cârnaţi, şuncă, cartofi, pâine prăjită. Totul înotând într-un sirop gros şi fierbinte. — Sunt mort de foame! exclamă Jack încântat. Tovarăşa lui, care nu avea decât nişte sandvişuri puţin uscate, îi aruncă o privire plină de reproş cu privire la această mâncare bogată. — În fiecare dimineaţă absorbi aceeaşi cantitate de colesterol? se interesă ea din curiozitate. — În fiecare dimineaţă! — Crede-mă, vei muri tânăr. — Aveţi dreptate. Mai mult decât emoţionat, Jack îşi înfipse furculiţa în primul cârnat. Jack Rafferty nu înţelesese niciodată de ce închisorile au toate acelaşi miros. Poate că aceasta venea de la frica pe care o simţeau condamnaţii când intrau în aceste locuri sinistre? Disperarea care îi cuprindea când înţelegeau că nu vor mai ieşi mult timp? Doamna Helen Emerson, judecător de instrucţie, îşi avea biroul la al treilea etaj al unui enorm palat de justiţie, construit ca un blockhaus, acoperit în marmură albă. De la intrarea în această fortăreaţă a justiţiei, Jack ştiuse, numai după miros că celulele se găseau la subsol – mirosul lor atât de caracteristic urcând până la etaje. Biroul lui Emerson, tot atât de prost aranjat şi mai incomod decât apartamentul ei, părea totuşi puţin mai modern. Ochiul exersat al lui Jack Rafferty distingea un calculator, ca şi un telefon realizat de un artist al designului. Fără să aştepte o invitaţie, se lăsă să cadă pe un scaun şi scoase un suspin, aşteptând desfăşurarea evenimentelor. — Am cerut ce voia Bill, îl anunţă Helen Emerson. Presupun că doreşti să-i vorbeşti între patru ochi? Jack scoase din buzunar un pachet de ţigări şi-şi strecură una între buze. — Desigur... întotdeauna purtaţi aceşti ochelari mari? Helen îşi apropie mâna de obraz ca pentru a se asigura că faimoşii ochelari se găseau la locul lor. — Nu-i port, preciză ea, decât când vreau să văd. — Nu aţi încercat niciodată lentilele de contact? — Dacă te-ai ocupa puţin de treburile dumitale, domnule Rafferty? îţi amintesc că te afli într-o clădire de nefumători. Înciudat, Jack îşi puse pachetul în buzunar. — O clădire de nefumători? se miră el. Este prima oară când aud aşa ceva. Care va fi etapa viitoare? Un oraş de nefumători? — Dacă mi-ar cere cineva părerea, murmură tânăra femeie, ar putea fi şi aşa. Mâna lui Jack, ieşind din buzunar, scosese un alt pachet mai mic, pe care îl flutură. — Sper că nu există legi împotriva folosirii gumei de mestecat? — Nu încă... Ce marcă este? Jack îşi aruncă privirea pe pachet. Un trifoi cu patru foi, o marcă uitată, de la începutul anilor ’30. Ar fi trebuit să-şi amintească! Cum să se explice, acum? — Cred că n-o să vă placă, doamnă judecător de instrucţie. Este puţin cam tare. Şi îşi puse, imediat, pachetul în buzunar. — Merg să văd dacă vine Billy, spuse Helen, ridicându-se. Rămas singur în birou, Jack privi prin fereastră zgârie-norii care se profilau, siluete întunecate, pe un cer cenuşiu. Chicago se schimbase mult din 1929. În fiecare an se ridicau noi imobile, mai înalte decât precedentele. Lui Jack nu-i plăceau aceste construcţii mari, fără nicio graţie. Dezamăgit de ceea ce vedea, examină încăperea, încercând să descopere unele indicii cu privire la personalitatea Helenei Emerson. Trebuia să recunoască: era atras de această tânără femeie: o găsea prea slabă, lipsită de sâni care să merite acest nume, prea sigură pe ea şi totuşi... Altă dată ar fi evitat femeile de acest gen. Îşi blestema destinul; nu avea decât patruzeci şi opt de ore de petrecut în Chicago şi trebuia să dea peste o femeie ca Helen Emerson. Pe birou, se găsea o fotografie mare. În ea, Emerson a cărei fustă, foarte scurtă, punea în valoare o pereche de picioare splendide. O înconjurau cinci poliţişti, patru tineri şi unul mai în vârstă şi foarte asemănători unii cu alţii. Tatăl şi patru fii... Şi fiica sa? Jack se aplecă pentru a studia problema. — Rafferty? Vocea lui Billy Moretti, încărcată de emoţie îl trezi din reverie. Jack se întoarse repede pentru a-l examina pe noul-sosit, căutând urmele loviturilor. Nu era nimic vizibil. Atunci, traversă încăperea pentru a-l îmbrăţişa pe Billy bărbăteşte. — Pari în bună formă, băiatul meu, îi spuse. Nu te-au maltratat? Celălalt ridică din umeri. — Nu mai este ca înainte. Poliţiştii nu mai bat decât dacă au motive... Nu neg că ne aflăm într-un mare necaz. — Vrei să spui, îl corectă Jack, că tu eşti în necaz. Cum de te-ai putut lăsa să te prindă? Altă dată, erai mult mai abil. Cu un suspin, Billy merse să se aşeze pe scaunul lăsat liber de prietenul său. El nu avea încă douăzeci şi cinci de ani şi avea aerul unui puşti care a fost prins fumând în toaleta liceului. — Nu este în întregime vina mea, preciză el. — Aşa se spune întotdeauna, mormăi Jack. Sărmana ta soţie nu ştie ce să facă... Billy se îngălbeni. El sări de pe scaunul său. — Ce s-a întâmplat? Au deranjat-o? Se simte bine? Dar copilul? — Linişteşte-te, Billy, comandă Jack, împingându-l la loc pe scaun. Ea este bine. De altfel, dacă sunt aici în această dimineaţă, i se datoreşte ei. Ea mi-a indicat unde te pot găsi. — Ai dreptate, aprobă Billy, dând din cap cu un aer gânditor. Trebuie să fi fost grozav de tulburată dacă a îndrăznit să ţi se adreseze. — De ce? Ce i-ai spus despre mine? — Nimic. Dar, doar privindu-te i se face frică. — Povesteşte-i ce vrei! Dacă am vorbi acum, serios? Trebuia să te întorci acasă şi să stai liniştit. Mai ales, în timpul libertăţii condiţionate. Ce te-ai apucat să faci afaceri dubioase cu Morris? Ţi-era teamă că n-ai să ai suficienţi bani pentru copil? Billy dădu încet din cap, apoi privi în jurul său. — Sunt microfoane pe aici? murmură el. — N-am habar. Dar de ce este atât de important? — Dacă vreodată aud poliţiştii ceea ce vreau să-ţi spun, Morris mă va căuta pentru a-mi lua pielea. Şi pe cea a lui Mary. Tu ştii că ei nu se jenează. — El te-a obligat să conduci maşina? Este teoria lui Emerson. Eu n-am nicio părere cu privire la acest subiect, aştept să văd, să înţeleg... — Doamna Emerson a ta este inteligentă, dar n-a înţeles nimic, îl asigură Billy cu un mic zâmbet trist. Iar eu nu i-am spus nimic. — Nimic despre ce? — Cu privire la Morris. — Dar ce, pentru numele lui Dumnezeu? spuse Jack. Billy se apropie ca să-i explice: — Mi-a spus că o s-o omoare pe Mary dacă nu merg cu el. Şi sunt sigur că ar fi făcut-o. Îţi aminteşti cum era odinioară? Rece şi implacabil. Chiar dacă aş fi fugit să mă ascund la capătul lumii m-ar fi găsit. — Nu suntem în timpul gangsterilor, protestă jack. Nimeni nu va putea să acţioneze ca altă dată. — În afară de Morris, îl corectă imediat Billy. El nu s-a schimbat. Ar fi omorât-o pe Marry. Şi cu plăcere. Ştii de ce, Rafferty? — Dacă ai să-mi spui, în loc să te ţii de ghicitori? — Pentru că Willy Morris nu a fost întotdeauna Willy Morris. Odinioară era cunoscut sub alt nume, Drago. Îţi spune ceva? Ricky Drago! Era, un adevărat nebun! Împietrit, Rafferty nu putu, mai întâi, să facă un gest. Apoi, cu un calm de faţadă, îşi căută pachetul de ţigări, aprinse una şi inspiră un fum. — Fir-ar să fie! murmură el. *** Jack Rafferty se gândea la celelalte şase victime, cei şase bărbaţi ucişi împreună cu el în acel garaj, în dimineaţa de Sfântul Valentin, cu şaizeci şi patru de ani în urmă. Inteligenţa lui făcuse să fie remarcat de Moran. Inteligenţa şi nu muşchii. Moran se pricepea la oameni. Ştia cum să-i folosească. Fraţii Scazzetti, de exemplu, înguşti la minte dar cu muşchi puternici, făceau oficiu de gardă de corp şi de recuperatori. Richstein şi Trebbenhoff făceau ceea ce li se comanda şi nu puneau niciodată întrebări. Tinerelul Billy Moretti nu făcea parte din bandă. El făcea unele servicii, pentru care era plătit gras, dar rolul său se oprea aici. O mamă văduvă şi trei surori depindeau de el şi ar fi făcut orice ca să le asigure o viaţă decentă. Şi apoi, bineînţeles, era Ricky Drago. Nu se putea spune nimic despre el, în afară de faptul că era un asasin. Doar vederea sângelui care curgea îi putea aduce buna dispoziţie. Altfel spus, era sinistru. Psihopat, monstru sângeros, criminal neîndurător... niciun calificativ nu era destul de tare pentru el. Şi problema era că Ricky Drago părea că are o a doua şansă. Ceilalţi şase îşi acceptaseră destinul fără să facă mofturi. Ei au întâlnit moartea într-o dimineaţă friguroasă de februarie, în acel garaj din Chicago. Câteva rafale de mitralieră puseseră capăt vieţilor lor atât de zbuciumate. Şi apoi s-au reîntâlnit, toţi şapte, mergând pe străzile din Chicago. Erau desfiguraţi şi unii şi alţii, neîncrezători şi consultaseră calendarul: era ajunul Sfântului Valentin, dar cu un an mai târziu: 1930. Nu le trebuise mult ca să înţeleagă regulile jocului. Se regăseau la Chicago, înaintea garajului, doar pentru patruzeci şi opt de ore. Nu puteau să-şi desfăşoare activităţile favorite. L-au văzut pe Drago când încerca să ia un taxi. Ei rătăciseră două zile, apoi dispăruseră, absorbiţi în neant. Până la Sfântul Valentin următor. Nu era decât începutul mai multor ani în care au încercat să scape de acest ciclu infernal. Unul dintre fraţii Scazzetti s-a îndrăgostit de o fată din vecini. Când reapăruseră, anul următor, l-au descoperit pe camaradul lor instalat din nou pe pământ, printre cei vii. Căsătorit şi fericit. Unul după altul, bărbaţii se îndrăgostiseră şi reîncepuseră o viaţă nouă, mai liniştită. La mijlocul anilor ’80 nu mai rămăseseră decât trei: Billy, Drago şi Rafferty. Acesta din urmă se gândise că nicio forţă din cer sau din iad n-ar fi putut să facă uitate omorurile lui Drago. Totuşi, o fată drăguţă, pe nume Lizzie, reuşise această minune. Billy îi urmase exemplul, mai târziu. O luase de soţie pe Mary O’Hanahan. Şi, după trei ani, Jack revenea singur, într-o dimineaţă friguroasă de februarie, pentru a petrece patruzeci şi opt de ore pe pământ. Fraţii Scazzetti muriseră la mijlocul anilor ’50. Richstein şi von Trebbenhoff dispăruseră de mult timp din circulaţie. Drago locuia cu soţia sa într-un cartier şic din Chicago şi Billy, care nu ţinea să-l întâlnească, emigrase la celălalt capăt al oraşului. Dragostea îi schimbase pe oameni, dar trecutul lor încărcat risca să se întoarcă, într-o zi sau alta. Era exact ceea ce se întâmplase, spre marea pagubă a lui Jack, al cărui scurt sejur pe pământ se bulversase. El, care nu revenea decât pentru a urmări evoluţia lumii şi să-şi satisfacă unele trebuinţe primordiale – hrană, ţigări, femei frumoase – înainte de a dispărea dar, mai înainte, trebuia să se ocupe de tânărul său prieten şi, dacă era posibil, să-l salveze. În mai puţin de două ore de discuţii, eliberarea lui Billy a fost posibilă. Puţin uimit, Jack se întreba de ce riscase atât de mult în trecut, în timp ce era atât de uşor să te înţelegi cu justiţia. Cu un respect aproape de stupoare, a observat-o pe Helen Emerson mergând din birou în birou, pentru a-i convinge pe unul din superiorii săi, contestând argumentele altuia, şi făcându-l pe al treilea să creadă că ideea de a-l elibera pe Billy o avusese el mai întâi. — Iată-te în libertate condiţionată, putu ea în sfârşit să-l anunţe pe tânăr. Supravegheat îndeaproape, adăugă ea. Este tot ceea ce am putut să fac mai bine. Palid, Billy răspunse: — Vă mulţumesc. El imploră din privire ajutorul prietenului său Rafferty. — Poţi să-i mulţumeşti doamnei judecător de instrucţie, căci data viitoare nu vei mai avea aceeaşi şansă. Ascensorul se opri în faţa lor şi Jack se întoarse spre tânăra femeie. — Am să fiu cu ochii pe el. Ea aprobă, clătinând din cap. „Curios, se gândea Jack, cum ochelarii pot să ascundă o privire”. Începea să-i placă privirea Helenei Emerson, care avea ochi mari negri atât de emoţionanţi. Cei doi bărbaţi intrară în ascensor şi Jack îşi vârî mâinile în buzunare. Îi venea s-o atingă pe tânăra femeie înainte de a pleca, s-o sărute pentru a-i spune adio. Îl necăjea ideea că n-o va mai revedea. — Pe curând! spuse ea sprijinindu-se de pereţii strâmtei cabine. — Mulţumesc pentru micul dejun, îi răspunse ea. Uşa se închise şi ascensorul coborî scârţâind. — I-ai plătit un mic dejun? întrebă imediat Billy. Nu-mi vine să cred. — Ei şi? Ştiu să mă port în societate. Am invitat atâtea femei să ia micul dejun cu mine. — În general, ele şi l-au câştigat în timpul nopţii. — Cine îţi spune că Emerson nu şi l-a câştigat pe al său? — Nu este genul său, i-o tăie Billy. Jack îşi ridică ochii spre cer. — Billy! Toate femeile se poartă la fel. Este suficient să întâlnească bărbatul care le trebuie. — Tu eşti ce-i trebuie doamnei Emerson? — Eu? exclamă Jack, izbucnind. Îţi baţi joc? Ţi-am spus de un milion de ori că eu nu am nimic de-a face cu dragostea. Îmi place viaţa pe care o duc. Patruzeci şi opt de ore de existenţă terestră în fiecare an, fără promisiuni, fără regrete. Este perfect. — Bineînţeles, bineînţeles... Ce urmează să facem cu Drago? Ieşiră amândoi în stradă. Se făcea ziuă dar era tot frig. Jack tremura. Vedea că paltonul îl proteja din ce în ce mai puţin pe măsură ce treceau anii. — Cum aşa, ce urmează să facem cu Drago? spuse el cu umor. Nimic. Ne ţinem, cât mai mult posibil, departe de el. Mai ales tu. De altfel, pariez că nici el nu ne va contacta când va afla că justiţia te supraveghează. Este nebun, dar nu prost. Va găsi un altul pe care să-l terorizeze. — Asta este problema, suspină Billy. Nu mă tem decât pentru mine şi pentru Mary. — Trebuie să dispari pentru toată lumea, sărmanul meu Billy. N-ai înţeles încă că asta nu-ţi serveşte la nimic? Jack îşi aprinse o ţigară, trase un fum şi adăugă: — Bine, să-l uităm acum pe Drago. — Nu putem! protestă Billy. Ţi-am spus că e nebun. Şi-a pierdut cumpătul când i-a murit soţia. Jack închise ochii un scurt moment. El nu avea argumente cu care să-şi contrazică prietenul. — Cum a murit? întrebă el. — Într-un accident de maşină. Drago era la volan. Drept singur comentariu, Jack lăsă să-i scape o înjurătură. — Tu ai spus! adăugă Billy. Mă gândesc că, în urma acestei drame, avea de ales între două atitudini: să-şi asume greşeala sau s-o arunce pe alţii. — Îmi imaginez cu uşurinţă soluţia pe care a adoptat-o. Cine a fost vinovat? Un alt şofer? — Imposibil! Drago conducea ca un nebun şi s-a oprit într-un platan. Era furios pentru că justiţia a îndrăznit să se intereseze de el. — Şi apoi? — Apoi, Drago a mers la judecătorul de instrucţie care a îndrăznit să-l bată la cap şi să-l considere vinovat de accident. El i-a promis că o să-l ucidă, cred că ar fi capabil s-o facă. — De care judecător este vorba? De fapt, Jack cunoştea deja răspunsul. Destinul îi juca astfel de feste... Nervos, trase un fum lung din ţigara care i s-a părut ca un uşor curent de aer. Normal: tutunul avea aproape şaizeci şi patru de ani... — Doamna Emerson, răspunse Billy. — Ea ştie? — Nu ştiu. Este deja o poveste veche, de doi ani, dar Drago ştie să aştepte. În plus, dacă Emerson se interesează din nou de el, şi cum n-are ce să piardă, va contraataca. — Dumnezeule! exclamă Jack. Ce vrei să fac? Să încerc să-l conving pe Drago? Imposibil! — Ai dreptate, mărturisi Billy, cu un suspin. Este complet smintit. Nu văd ce am putea face în afară de a-i atrage atenţia lui Emerson cu privire la pericolul care o paşte. Problema este că mă va întreba de unde îl cunosc. Tu ştii că eu nu pot să mint cum trebuie... Cei doi bărbaţi merseră câtva timp în tăcere, reflectând la această situaţie. — Trebuie să merg s-o găsesc pe Mary zise, deodată Billy. Ea îşi face sânge rău pentru mine, ceea ce nu este recomandabil în starea în care se găseşte. Mi-ar plăcea să stau cu ea o zi sau două. Când vei vrea... hmm! să pleci, am să mă ocup de aceste lucruri. Dar îţi mărturisesc: cred că vei găsi un mijloc de a o preveni pe Emerson, fără a mă amesteca prea mult. Jack privi lung la mucul de ţigară, pe care îl expedie apoi în rigolă. — Nu, răspunse el în cele din urmă. — Haide, pledă Billy. O zi sau două, nu este mare lucru. — Pentru tine, poate. Dar îţi reamintesc că n-am la dispoziţie decât aceste două zile şi n-am intenţia să le petrec ca baby-sitter. — Rafferty! — Nu! reluă Jack, ridicând vocea. Ştii tot atât de bine ca mine, că nu pot să fac nimic ca să-l opresc pe Drago, dacă acesta s-a hotărât. Du-te, deci, să vezi dacă Mary se simte bine şi într-un mod anonim, cheam-o pe Emerson ca s-o previi. Eu am pierdut şi aşa prea mult timp. Lăsându-l acolo pe sărmanul Billy, îşi ridică gulerul paltonului şi se îndepărtă cu paşi mari, mergând pe lângă clădiri pentru a se feri de vânt. — Am pierdut deja o jumătate de zi, bombăni el ca să se convingă. E timpul să mă ocup şi de mine. Fără să-şi dea seama, reveni în faţa palatului de justiţie chiar în momentul în care Helen Emerson cobora monumentala scară de granit cu o grămadă de dosare strânse la piept. Vântul îi răsfira părul care-i cădea în ochi, împiedicând-o să vadă clar. Jack o observa gândindu-se, pentru că destinul i-o scosese în cale, dacă s-o prevină despre pericolul care o ameninţa. ...Deodată, urechea sa exersată percepu, printre zgomotele oraşului, zgomotul unei maşini care accelera foarte puternic. El se întoarse şi văzu o berlină mare, neagră, care înainta cu viteză. Atunci, traversă strada şi se aruncă în direcţia Helenei Emerson.

Inimi frante de Rose Allyn Capitolul 1 — Soră! Glasul doctorului ortoped suna de-a dreptul agresiv, risipind complet liniştea secţiei de medicină generală din Rippledale s Cottage Hospital. Doctoriţa Teresa Comrie se răsuci brusc dinspre fereastra unde stătuse privind spre spectaculoasa panoramă a munţilor înveşmântaţi într-o magnifică tapiserie de culori, cu lacul strălucind albastru-argintiu în lumina zorilor. Privea minunata privelişte ori de câte ori dorea să-şi păstreze calmul, convinsă că atmosfera liniştită era foarte importantă pentru starea pacienţilor. Domnul Macărthur, însă, nu părea să fie de aceeaşi părere. — Soră! tună din nou glasul lui iritat. Vino-aici! Annie, sora cea nouă, privi rugător spre Teresa, cu ochii rotunjiţi de teamă. — Pe mine mă cheamă... îngăimă ea. Iar am greşit ceva! — Aşteaptă aici, o opri Teresa cu o mână pe braţ, şi lasă-l în seama mea. Gura i se strânse într-o linie crispată, hotărâtă. Medicul şef de la ortopedie nu avea dreptul s-o sperie pe Annie aşa. Nici măcar nu era şeful secţiei lor. Numai pentru că primiseră doi pacienţi care necesitau tratamente ortopedice, acum se purta de parcă ar fi fost stăpân peste toată lumea! Ei bine, putea să se mai gândească. Stilul lui agresiv n-avea s-o intimideze pe ea! Merse în tăcere până în spatele lui. — Aveaţi nevoie de ceva? îl întrebă. Macărthur luase o fişă medicală de la picioarele patului din faţa lui şi o agita prin aer. — Parcă dădusem ordin ca pacienta asta să nu primească nimic de mâncare, fiindcă e în pregătire pentru operaţie! spuse el furios, fără să se întoarcă. Femeia din pat înghiţi în sec, vinovată, îşi puse ceaşca la loc pe farfurioară, cu zgomot, şi lăsă să cadă pe pătură felia de pâine prăjită din care mâncase jumătate. — Mâncaţi mai departe, doamnă Brown, îi zâmbi încurajator Teresa. — Soră! Livid la faţă, James Macărthur se răsuci în loc spre ea. — Sunt doctoriţă, nu soră, şi răspund de acest salon, declară Teresa cu capul sus. Conform fişei medicale, pacienta va intra în sala de operaţie abia spre seară. Lista dumneavoastră pentru dimineaţa asta era deja completă. Macărthur îi privi trufaş faţa hotărâtă şi silueta îmbrăcată în alb, apoi, cu o mişcare arogantă a capului, porni spre un alt pat. Teresa rămase nedumerită. Fusese gata să înfrunte o ciocnire a voinţelor, se hotărâse să nu se lase îngenuncheată de el, şi când colo o trata cu un asemenea dispreţ de parcă nici n-ar fi meritat s-o învrednicească măcar cu o vorbă! Annie apăru alături. — Vă mulţumesc, şopti ea cu voce răguşită. — Adu-i doamnei Brown un ceai proaspăt şi încă o felie de pâine prăjită, te rog, îi spuse Teresa. Cred că ale ei s-au răcit. — Am înţeles, domnişoară. Annie porni repede, grăbită să-i îndeplinească dispoziţiile. Doamna Brown îi aruncă Teresei o privire pătrunzătoare. — Mă mir că aţi avut curaj să-l înfruntaţi aşa pe Macărthur, spuse ea, cu o voce aspră şi sonoră. Bravo! Ştim că e un medic strălucit şi-şi cunoaşte meseria, dar asta nu scuză mârlănia cu care v-a vorbit. La urma urmei, şi dumneavoastră sunteţi medic, la fel ca el. Teresa se uită înapoi, peste umăr. — Cred că e doar foarte suprasolicitat, la fel ca noi toţi ceilalţi, acum când au intrat în vigoare reducerile impuse în Serviciul de Sănătate, comentă ea, din loialitate pentru colegul de breaslă. — S-ar putea, consimţi doamna Brown, în urma ei. Tot ce pot spune e că sper din toată inima să nu vă măritaţi niciodată cu un asemenea bărbat, viaţa cu el ar fi imposibilă. Cel mai autocratic gen! Deşi, nu ştiu, din câte-am văzut, s-ar putea să-i răspundeţi cu aceeaşi monedă. Ce-aţi zice, domnişoară Comrie? V-ar plăcea un soţ ca domnul Macărthur? Teresa se retrase cât putea de demnă, evitând să-i răspundă. Cu o nouă ceaşcă de ceai în mână, Annie reveni stupefiată, convinsă că medicul ortoped auzise întrebarea rostită atât de strident de doamna Brown. — Mai încet, doamnă Brown, îi ceru ea, o s-o puneţi pe domnişoara Comrie într-o situaţie delicată! Apoi, observând că, în graba ei, vărsase ceai în farfurioară, adăugă încurcată: — Vă aduc altă ceaşcă, şi pâinea prăjită. Şi, răsucindu-se pe călcâie, o luă la fugă înapoi spre bucătărie. — Din fata asta n-o să iasă niciodată o soră cum se cade, remarcă doamna Brown. E un sac de nervi, nici măcar o ceaşcă de ceai nu-i în stare să ţină fără s-o apuce tremuratul! Deşi era atentă la pacienta din alt pat, înconjurat cu perdele, Teresa auzi ultimul comentariu al doamnei Brown şi se încruntă nemulţumită că Annie era criticată pe nedrept. O plăcea pe tânăra soră şi considera că avea toate calităţile necesare, fiind extrem de atentă şi sensibilă faţă de nevoile altora, şi atât de dornică să-şi facă treaba cât mai bine. Annie avea nevoie de încurajare, nu de critici continue, iar doamna Brown şi autoritarul doctor Macărthur făceau tot posibilul pentru a-i şubrezi încrederea în sine. De cele mai multe ori, vinovat era Macărthur, căci el ar fi trebuit să ştie mai bine ce se întâmpla. Destul de nou în spital, îşi formase deja reputaţia de a încerca mereu să pună la punct pe toată lumea, mai ales pe medicii şi surorile tinere. Cu pacienţii era destul de amabil, într-un stil mai degrabă rezervat, iar aceştia aveau încredere în el pentru că era meticulos şi-şi dădea toată osteneala cu ei. Ştiau şi că le spunea întotdeauna adevărul, chiar şi când acesta era destul de dureros. Dar, cu siguranţă, era un om dificil. Înalt, lat în umeri, cu constituţia unui jucător de rugby, arăta impresionant, mai ales întrucât fizionomia lui de scoţian era tipic aristocratică: pomeţi înalţi, ochi albaştri cu o expresie mândră, pe care o accentuau pleoapele parţial coborâte, un nas şi o gură armonios formate. Era, într-adevăr, un chip impresionant. Nimeni nu putea ghici vreodată la ce se gândea. Teresa avusese relaţii cu el numai în situaţiile când tebuise să primească în secţia de medicină generală unii pacienţi de la ortopedie, pentru că toate paturile de-acolo erau ocupate. La fel ca acum. Teresa urma s-o examineze pentru ultima oară pe tânăra doamnă Petrie şi, dacă totul era bine, avea s-o externeze. Cât de curând, se întrebă ea, urma să observe enigmaticul ortoped şef patul eliberat şi să aducă încă un pacient de-al lui? Trebuia să se grăbească, dacă voia să i-o ia înainte şi să ofere locul secţiei de accidentaţi. Zâmbi în sinea ei, prevăzând o bătălie iminentă. Doamna Petrie tocmai se întorcea de la toaletă, iar Teresa se concentră asupra ei. — Îi puteţi spune soţului dumneavoastră să vă aducă hainele de oraş, după-amiază când va veni în vizită, o anunţă ea. Îi voi telefona de îndată ce am timp. — Pot pleca acasă? întrebă bucuroasă tânăra. După ce confirmă, Teresa se mută la alt pacient, dar înainte de a ajunge la pat, printre perdele intră însuşi doctorul Macărthur. — Veniţi s-o vedeţi pe fata asta, îi ceru el pe un ton aproape poruncitor, dacă tot spuneţi că e secţia dumneavoastră. Eu mai am şi alte treburi. Insistă să-i dăm drumul acasă, cică o aşteaptă taică-său în hol. Va avea nevoie de ajutor, din cauza piciorului. Are o umflătură mobilă deasupra articulaţiei mediane, care poate reprezenta un mic chist capsular, dar refuză tratamentul. Trimiteţi pe cineva după tatăl ei şi spuneţi-i să-i aducă şi un scaun cu rotile. „De ce tocmai eu?” se întrebă Teresa. „De ce nu trimite surorile? Poate crede că doctoriţele nu sunt capabile decât să transmită mesaje, pentru că sunt femei?” După ce transmise ordinele doctorului Macărthur, nemulţumită şi grăbită, Teresa îşi continuă drumul spre patul următor, iar graba o făcu să se ciocnească de un scaun din sala de aşteptare, pe care îl împingea un bărbat. Teresa îşi pierdu echilibrul şi căzu. — Asta ce mai e? Ortopedul cel înalt se apropie cu paşi mari, privind încruntat scaunul, dar nu schiţă niciun gest de a o ajuta pe Teresa să se ridice în picioare. — Mi s-a spus să aduc un scaun, se bâlbâi cam încurcat bărbatul. — Un scaun cu rotile am spus – pe-aici chiar nimeni nu mai are minte? James Macărthur o privi încruntat pe Teresa, apoi, înfundându-şi nervos mâinile în buzunarele halatului, porni mai departe. — Îmi pare rău pentru neînţelegere, îi spuse Teresa omului cu scaunul, probabil aţi fost informat greşit. Doar n-o puteţi împinge pe fiica dumneavoastră aşa până acasă, nu? Observându-i expresia amuzată, omul râse, apoi se aşeză pe scaun, în mijlocul salonului. Toţi izbucniră în râs, deşi multe priviri îngrijorate se îndreptară spre uşă, pe unde doctorul Macărthur putea să intre oricând. — Pe dom’ doctor îl roade ceva! îi strigă doamna Brown Teresei, în timp ce trecea pe lângă patul ei. Dragoste neîmpărtăşită, probabil. V-a făcut vreun avans şi l-aţi lăsat cu buzele umflate, asta e? Teresa se apropie de ea şi-i aranjă mai bine pătura. — Trebuie să dormiţi, îi aminti ea. — Şi vă gândiţi că s-ar putea să aibă şanse. Vi se citeşte în ochi! Chicotind, Teresa replică: — Aveţi o imaginaţie bogată, doamnă Brown. — Îmi plac poveştile de dragoste. Dar spuneţi-mi, de ce îi vorbiţi cu „domnule doctor”, când şi dumneavoastră sunteţi medic, la fel ca el? — Chirurgilor li se spune întotdeauna „domnule doctor”. — Şi-atunci dumneavoastră cum vi s-ar spune. „Domnişoară doctor”? — Eu nu voi fi niciodată chirurg, aşa că nu se pune problema. Şi-acum, vă rog să vă odihniţi, doamnă Brown, încheie Teresa pe un ton ferm. — Are nevoie de dresaj, nu se lăsă doamna Brown, fără s-o scape din ochi. Una ca dumneavoastră l-ar avea la degetul cel mic. L-am văzut cum vă priveşte. Teresa se îndepărtă grăbită. Simţea că i se înroşeau din nou obrajii şi ştia ce idei ridicole i-ar fi venit doamnei Brown dacă ar fi observat. Pentru că era într-adevăr ridicol să se gândească la o aventură între ea şi doctorul Macărthur. Era ultimul om din lume de care s-ar fi îndrăgostit – dacă şi-ar fi permis să se îndrăgostească de cineva, şi n-avea de gând în niciun caz să se lase abătută de vreun bărbat de pe calea carierei sale profesionale. Voia să urce mai întâi scara ierarhică şi să se impună în medicină, înainte de a-şi asuma riscul măritişului. Nu că l-ar fi considerat pe doctorul Macărthur cât de cât atrăgător, se grăbi ea să-şi reamintească. Şi, în timp ce stătea în oficiul surorilor, bându-şi cafeaua, îşi reproşă faptul că lăsase comentariile doamnei Brown să-i abată gândurile pe direcţia în care o apucaseră. Încercă imediat să se gândească la altceva. — Ultima mea zi aici, soră, spuse ea cu uşoară amărăciune, căci cele şase luni la medicină generală îi plăcuseră. De mâine, mă mut la accidentaţi şi urgenţe. — Da, sper c-o să vă placă la accidentaţi. Acolo e mai multă diversitate, iar dumneavoastră vă pricepeţi să luaţi hotărâri imediate. — Aşa crezi? Am auzit că situaţia de-acolo e destul de febrilă. — Cele mai mari probleme apar întotdeauna cu cazurile de extremă urgenţă, care sunt aduse pe intrarea laterală, interveni sora Daly, cu un aer atoateştiutor. Răniţii ambulatorii, cum se numesc, sunt nemulţumiţi uneori că trebuie să aştepte, fără a şti că mai întâi trebuie să fie rezolvate cazuri mai serioase. Dar, desigur, ei nu văd trecând tărgile, care sunt aduse de brancardieri pe intrarea laterală. — Cred că intenţionat se foloseşte intrarea aceea. — Da, nu e bine ca pacienţii în situaţii mai uşoare să vadă cazurile sângeroase care sunt aduse la accidentaţi... mai ales după bătăile de sâmbăta seara, sau după meciurile de fotbal de duminica, unde se accidentează atâţia jucători... ori de la accidentele de circulaţie... Şi, adăugând că trebuia să se întoarcă la lucru, sora Daly ieşi. Teresa începu să-şi scrie în registru unele cazuri, pentru a lăsa totul în ordine la plecarea din secţie. Apoi, făcu încă o vizită la paturile pacienţilor. Noroc că doamna Brown adormise. — Orice-ar zice, nu poţi să n-o simpatizezi, comentă Annie, oricât e de slobodă la gură. — Genul „sarea pământului”, confirmă Teresa. Dar să n-o trezim încă, s-o lăsăm să doarmă până vine vremea s-o pregătim pentru operaţie. — Am pregătit patul eliberat, continuă Annie. Sora şefă mi-a spus să vă anunţ. Ce credeţi, domnişoară, domnul doctor ortoped o să-l vrea pentru altul dintre pacienţii lui? — Nu m-ar surprinde deloc. Teresa porni spre telefon, tentată să-i zădărnicească planurile, sunând la accidentaţi ca să întrebe dacă aveau nevoie de pat pentru cineva de la ei. Şeful de secţie ar fi acceptat cu plăcere, căci şi el avea dureri de cap din aceeaşi cauză. Iar oferta ar fi pus-o într-o lumină favorabilă pentru a doua zi, când începea munca în secţia lui. Ridică receptorul... apoi îl puse la loc. Nu putea s-o facă. Îi era ruşine că se gândise, măcar, să-i joace o asemenea farsă neplăcută cuiva, chiar şi antipaticului domn Macărthur. Tocmai pleca de lângă telefon, când îl auzi sunând. — Aici accidentaţii, spuse glasul şefului de secţie. Avem urgentă nevoie de un pat, ne puteţi ajuta? Teresa nu prea putea spune nu. În câteva minute, pacientul fu adus cu liftul şi instalat cu grijă în pat. Chiar în acel moment, ortopedul şef intră în salon, grăbit, dând uşile de perete. — Am un pacient pentru patul ăla gol, declară el fără niciun preambul, adresându-i-se Teresei. — Îmi pare rău, răspunse ea cu fermitate, dar tocmai a fost preluat de accidentaţi. — Ce?! exclamă Macărthur, înnegrindu-se la faţă de furie. Li l-ai dat lor, când ştiai că voi avea nevoie cu siguranţă de el? — M-au întrebat şi, cum ştiţi, se aplică principiul primul venit, primul servit. Deşi, în aparenţă, era complet stăpână pe situaţie, în sinea ei Teresa era copleşită, absolut conştientă că-şi compromitea complet şansele în faţa lui Macărthur. În viaţa ei nu mai văzuse o privire atât de duşmănoasă. Făcu însă nu efort să nu cedeze, mai hotărâtă ca oricând să nu se lase tiranizată nici de el, nici de nimeni altcineva. Macărthur o măsură din creştet până-n tălpi, cu ochi sfredelitori. — Presupun că umbli să le intri în graţii celor de la accidentaţ i, din moment ce mâine te muţi la ei. Ei, să sperăm că-n locul dumitale va veni cineva mai cooperant! — Nu mă cunoaşteţi, domnule doctor Macărthur, sunteţi nou în acest spital. — Şi e cea mai cooperantă doctoriţă! izbucni Annie, după care îşi muşcă limba, cu ochii holbaţi de spaimă. Ortopedul şef o sfâşie din privire, apoi se răsuci pe călcâie şi, tremurând de furie, se îndepărtă. — Vai de mine, oftă Annie, s-a înfuriat, şi numai eu sunt de vină. — Annie, Annie, o dojeni Teresa, iritată, de ce trebuie să-ţi închipui mereu că toate se întâmplă numai din vina ta? Până la urmă, îi vei convinge pe toţi că aşa e şi-atunci chiar ai dat de belea! Annie lăsă capul în piept. — Iartă-mă... Cuprinsă de remuşcări, Teresa o atinse pe braţ. — Nu trebuia să spun asta. A fost minunat că mi-ai luat apărarea. Numai că sunt foarte prost-dispusă. — Chirurgul acela e de vină, o scuză Annie, nu ştiu de ce, dar pare să vă poarte pică. — Mă rog, murmură Teresa ridicând din umeri, poate că nu vom avea contacte prea dese. Şi-acum, să ne-apucăm de treabă...

Amintiri care dor de Rose Allyn Capitolul 1 Mult mai târziu, Liza realiză că ziua respectivă începuse la fel ca oricare alta. Poate că dimineaţa fusese ceva mai agitată decât de obicei, ceea ce ar fi putut constitui desigur un avertisment, dacă ar fi avut timpul necesar să se gândească la asta. Dar nenumăratele Liza Dean din lumea asta n-au niciodată răgazul de a aprofunda aceste reflecţii desuete. Domnişoara Russell, şefa ei, ar avea grijă întotdeauna să le atragă atenţia asupra acestui lucru. Pe scurt, Liza se trezi în ziua aceea mai târziu. Garsoniera ei minusculă era înghesuită printre acoperişurile imobilelor din nordul Londrei şi, în cazul în care i se strica ceasul deşteptător, niciun zgomot nu reuşea să urce atât de sus ca să-i tulbure somnul. De altfel, deşi nu prea era dispusă să mărturisească acest lucru, nu era niciodată prea dornică să se trezească de dimineaţă ca s-o ia de la capăt cu monotonia unei alte zile. Aşadar, ajunse la slujbă cu zece minute întârziere şi domnişoara Russell, care conducea raionul de lux cu haine de gata al magazinului „Latham”, unde lucra Liza, se arătă foarte nemulţumită de gestul ei. Liza îşi ceruse imediat scuze, dar fără prea mare succes. — Sute de fete ar fi fericite să-ţi ia locul, fetiţo, spuse domnişoara Russell pe un ton ironic. Încă o greşeală de genul acesta şi poţi să-ţi cauţi de lucru în altă parte, încheie ea cu răceală în glas. În ochii verzi ai Lizei se citea disperarea. Se duse degrabă la vestiar, punându-şi în minte să cumpere un alt deşteptător. Domnişoara Russell se putea dovedi uneori foarte severă, dar, ca de obicei, avea dreptate. Liza recunoştea acest lucru, cu atât mai mult cu cât considera că avusese un noroc chior atunci când, întorcându-se la Londra, după moartea tatălui său, găsise o asemenea slujbă fără să dispună de niciun fel de referinţe. Proprietăreasa locuinţei ei, care o găzduia din milă, o recomandase domnişoarei Russell, o rudă îndepărtată. Fusese o întâmplare fericită, îşi spunea în sinea ei tânăra, fiind mult prea modestă ca să creadă ceea ce spunea una din colegele ei: — Adevărul este că ai un aspect distins şi elegant şi bătrâna Russell nu ţi-a putut rezista! Chloe Eden se opri şi o privi gânditoare pe Liza, după care adăugă: — Bănuiesc că de aceea se şi află în conducerea firmei. Are darul de a descoperi elementele care pot pune în valoare raionul ei mult iubit. Poate că era adevărat, dar nu şi în ceea ce o privea pe ea. Ea şi distincţia, să fim serioşi! Chloe Eden avea tendinţa de a exagera mereu. Părerea ei însă a determinat-o să se ducă şi să privească imediat într-o oglindă. Nimic nu părea să justifice observaţia lui Chloe. Părul ei des, de culoare roşu – aprins, era tuns scurt, din cauza temperaturii ridicate de la tropice şi faţa ei de obicei palidă, era bronzată de soare. Domnişoara Russell poate văzuse la ea unele calităţi, dar Liza plecă destul de sceptică din faţa oglinzii. Cu toate acestea, domnişoara Russell îi ceruse să-şi lase părul să crească şi să-şi îngrijească mai bine pielea, eventual cu ajutorul unui specialist. În faţa autorităţii ei seci, care nu admitea nicio replică, tânăra nu îndrăzni să comenteze. Peste şase luni însă, nu era prea convinsă că îi plăcea noua ei imagine. Era seducătoare, desigur, îşi spunea ea, dar total ireală. În dimineaţa aceea, oftă cu melancolie, îşi agăţă paltonul în cuier şi îşi perie părul cu furie. Nu-i plăcuse niciodată genul acela de activitate şi nu şi-ar fi putut închipui niciodată că îi va fi atât de greu să se adapteze. Asta din cauză că era mult prea obişnuită să colinde lumea împreună cu tatăl ei, căruia i-a spus totdeauna Dan. Călătoreau tot timpul, ea ajutându-l pe Dan să adune materiale pentru cărţile lui. Duseseră o viaţă nomadă şi lipsită de griji. Până în ziua în care o întâlnise pe... femeia aceea! Lula... Şi acum Liza îi rostea cu greutate numele. Avea o sonoritate foarte stranie. Refuzase cu încăpăţânare să-l menţioneze în scris în jurnalul intim pe care îl ţinea cu scrupulozitate. Nu-şi mai aruncase nicio privire în caietul acela de când plecase de pe insulă. De la moartea lui Dan. De fapt, nu era nimic extraordinar în faptul că un bărbat aflat în pragul vârstei de cincizeci de ani se îndrăgostise nebuneşte de o femeie de treizeci, dar nu putea suporta împrejurările în care a avut loc acea aventură. Aparent, până la sosirea lui Dan şi a Lizei, femeia aceea avea o căsnicie fericită, deşi soţul ei lucra la o depărtare de câteva mii de kilometri şi petrecea luni în şir departe de casă. Dacă n-ar fi fost la mijloc copilul, fata ar fi putut să-i ierte. Când îşi aminti acest detaliu, fu cuprinsă de remuşcări. Probabil că îşi pierduse minţile, dacă fusese în stare să facă o asemenea scenă! Dar la nouăsprezece ani, o fată nu reuşea să gândească întotdeauna raţional... — Tocmai azi te-ai găsit să întârzii? îi şopti Chloe atunci când Liza, care abia îşi mai trăgea răsuflarea, ieşea din vestiar. — Dar ce e azi? Abia îndrăznea să vorbească, dar insistenţa prietenei ei o făcea să creadă că este vorba despre ceva important. Chloe se întoarse uşor spre ea având pe buze zâmbetul de zile mari cu care întâmpina de obicei o clientă matinală. — Este aşteptată să vină doamna Latham, îi şopti ea. Va fi întins covorul roşu şi se pune la bătaie şi alte chestii legate de protocol... Cu alte cuvinte, îşi spuse Liza grăbindu-se să se apuce de treabă, totul trebuie să iasă impecabil, iar personalul avea sarcina să fie gata să satisfacă şi cea mai mică dorinţă a doamnei Latham. Toată lumea ştia că ea era mama vitregă a patronului cel mare, a omului care poseda şi probabil şi conducea uriaşul lanţ de magazine din care făcea parte şi cel în care lucra ea. Tânăra nu îl văzuse decât o singură dată pe puternicul personaj şi, ca să fie sinceră, acesta nu prea îi făcuse o impresie prea bună. Se întâmplase la puţină vreme după sosirea ei aici. Bărbatul înalt dăduse buzna în magazin împreună cu văduva tatălui său. Îi ordonase unei vânzătoare să-şi ceară scuze pentru că îndrăznise să aibă dubii în legătură cu culoarea rochiei alese de doamna Latham. Angajata îngăimase că nu avusese intenţia să o supere pe clientă, dar el, după ce îi adresă câteva cuvinte aspre, plecă nervos, lăsând-o pe tânără plângând. Liza fusese mirată că doamna Latham nu intervenise în timpul discuţiei, dar tăcuse, de teamă ca domnul Latham să nu-şi verse nervii şi asupra ei. Ceva mai târziu, fata o auzise şoptindu-i şefei vânzătoarelor că domnul Grant îşi cam pierdea răbdarea în prezenţa mamei lui vitrege. Întâmplarea era aproape lipsită de importanţă. Nu era vorba decât de manifestarea dorinţei de a scăpa cât se putea mai repede de o femeie cu un caracter dificil, după ce îi trecuseră nervii. Din fericire, doamna Latham nu venea prea des în magazinul acela. Liza se întreba dacă în locul vânzătoarei, ar fi acceptat un asemenea tratament fără să se revolte. De atunci trecuseră câteva luni şi acum nu prea îşi mai aducea aminte cum arăta patronul. În timpul acelei întâmplări rămăsese ascunsă în spatele unui cuier lung plin cu rochii de seară şi nu-l văzuse prea bine. Îi rămăsese în minte doar eleganţa lui sumbră combinată cu un comportament dur, care nu avea nimic atrăgător. Cunoştea, desigur, zvonurile care circulau despre el. Se şoptea pe la colţuri că era un fel de geniu. Clădise aproape din nimic un adevărat imperiu. Ceea ce părea însă să – i intereseze în mod special pe angajaţi era succesul lui proverbial la femei. Liza auzise că mai avea şi un frate. Doi bărbaţi de felul acela era totuşi prea mult! Doamna Latham sosi pe la ora unsprezece. Grant Latham o însoţea, dar era evident că nu avea intenţia de a o aştepta până când îşi va termina de făcut cumpărăturile. Spunea că o va lăsa în grija domnişoarei Russell. În momentul sosirii lor, Liza se afla foarte aproape de ei, aşa că o auzi pe doamna Latham întrebându-l: — Nu poţi să mă aştepţi, Grant? Ştii cât de mult ţin la părerea ta. — Mi-e imposibil, Paula, îmi pare rău. Doamna Latham era foarte elegantă. Părea să se apropie de şaizeci de ani şi era evident că este nervoasă. Avea cu siguranţă nevoie de ajutorul fiului ei vitreg, iar el o refuza atât de categoric! Era o brută! În mod cu totul imprudent, Liza lăsă să i se vadă pe faţă indignarea. Când întoarse ochii, întâlni privirea lui de un albastru special şi rămase pe moment ţintuită locului, cu obrajii în flăcări. Grant Latham nu mai făcu nicio mişcare, dar îi vorbea cu un aer indiferent domnişoarei Russell care îl asculta vrăjită, după ce o pasase discret pe doamna Latham şefei vânzătoarelor. În acelaşi timp însă, n-o slăbea din ochi pe Liza, care acum era pradă celei mai depline stări de confuzie. Dar ce era mai rău, abia acum urma. În momentul în care mama vitregă a lui Grant dispăru într-o cabină de probă, fu îngrozită să-l audă pe marele patron spunându-i domnişoarei Russell. — Ştiu că aţi devenit faimoasă prin calitatea excelentă a angajaţilor dumneavoastră, dobândită fără îndoială datorită vigilenţei cu care îi urmăriţi. Aveţi de gând să păstraţi această stare de lucruri? Figura domnişoarei Russell era scandalizată la culme. — Iertaţi-mă, domnule, dar nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. — Fata aceea... Făcând o mişcare rapidă, trecu în spatele domnişoarei Russell şi se îndreptă cu paşi mari spre Liza, care tremura din cap până-n picioare. — Fata asta, repetă el pe un ton rece, nu-mi amintesc să o mai fi văzut vreodată. — Domnişoara Dean se află la noi de astă primăvară, îi explică domnişoara Russell. V-a... Vreau să spun... A... Grant Latham dădu din umeri. Tonul provocator al vocii lui era de-a dreptul jignitor. — Avea o expresie ciudată, adăugă el cu o aparentă generozitate, dar poate că am văzut greşit. Liza era speriată rău. O voce interioară îi spunea să-şi ceară scuze, dar datorită privirii lui reci şi ironice, rămase fără grai. Ca şi cum Grant avea de gând cu tot dinadinsul s-o pedepsească pentru greşelile ei imaginare, îşi pogorî asupra ei privirea lui de un albastru – întunecat, insistă îndelung asupra părului strălucitor, a curbelor voluptuase ale trupului ei, după care reveni la ochii ei mari cu gene lungi. Liza rămase nemişcată şi tăcută. — Probabil că m-am înşelat, spuse el în cele din urmă, dar mă întreb, domnişoară Dean, dacă eşti mereu la fel de tăcută ca acum. Atunci domnişoara Russell deveni conştientă de expresia încăpăţânată de pe faţa Lizei şi se grăbi să intervină. — Domnişoara Dean a întârziat azi-dimineaţă, domnule. Probabil că este încă supărată. De obicei este perfectă. — Serios? O sclipire diabolică de amuzament apăru în ochii lui albaştri. — E evident că are un mare potenţial. Poate că ar avea nevoie de ceva mai multă disciplină? Tânăra fierbea de nervi. Parcă ar fi vorbit despre o maşină. Totuşi, nu putea suporta privirea iscoditoare a lui Grant Latham, aşa că lăsă ochii în jos. Fără să înţeleagă de ce, tremura din tot trupul. Purtarea şi înfăţişarea acelui individ depăşeau cu mult experienţa ei destul de limitată de altfel. Ştia şi el asta şi voise s-o umilească în mod intenţionat. Se jură să nu-l ierte niciodată pentru asta. De ce oare cei puternici se coborau până la asemenea meschinării? se întrebă ea cu tristeţe. În timp ce ea se lupta însă în tăcere cu emoţiile care o copleşiseră, nu ştia că pe faţă i se puteau citi cu uşurinţă gândurile. După plecarea patronului, abia auzi jumătate din mustrarea domnişoarei Russell. În cele din urmă şefa ei păru mulţumită şi încheie într-o notă mai puţin severă. — Trebuie să-ţi controlezi cu foarte multă grijă expresia feţei, fetiţo, mai ales în prezenţa clienţilor. Dacă atunci când intri într-un magazin întâlneşti o privire agresivă, e cât se poate de neplăcut. Nu trebuie să-l acuzi pe domnul Latham că n-are dreptate. Grija lui pentru detalii l-a adus acolo unde este acum. E adevărat că la el a ajuns o obişnuinţă, dar ce ne-am face noi fără dânsul? „Habar n-am şi nici nu-mi pasă”, îi venea Lizei să spună. Îşi muşcă buzele ca să-şi stăpânească limbariţa. Din nefericire, şi de data asta figura ei expresivă vorbea de la sine. Domnişoara Russell, a cărei privire era la fel de pătrunzătoare ca a şefului ei, observă imediat. — Din câte înţeleg, domnişoară Dean, exclamă ea, dojenile nu au niciun efect asupra ta. Vei lucra în pauza de masă! Şi să nu vii să-mi pomeneşti de regulament! Nu uita! Eşti încă în perioada de probă, mai ai încă multe de învăţat. Zi mersi că domnul Latham nu te-a dat afară pe loc! Înainte să plece la bufet, Chloe se apropie de tânără. — Îmi pare rău pentru tine, Dean. Uneori, domnişoara Russell se poartă ca o scorpie, mai ales când ştie că are dreptate. Oricum, ar fi bine ca în timp ce vei face ordine prin cabine să faci exerciţii de zâmbet, aşa cum se pare că îi place ei. Liza dădu din umeri. — Eu am fost de vină, mărturisi ea. — Câtă sinceritate! spuse Chloe râzând. Aruncă apoi o privire peste umăr înainte să-i şoptească la ureche: — Cred că a meritat s-o încasezi, dacă în felul ăsta ai putut să fii atât de aproape de el! — Taci din gură, Chloe! În definitiv, dacă aş fi fost patroana unui magazin şi aş surprinde pe una din vânzătoarele mele privindu-mă cu un aer atât de ostil... — Eu una mi-aş închipui că nu – mi este adresată mie, o completă prietena ei, după care adăugă cu ironie: În realitate, după părerea mea, e numai vina doamnei Latham. De ce nu vine singură la magazin? Practic îl târăşte aici cu forţa. Când devine nervos, caută cu orice preţ un ţap ispăşitor. — Da, aşa am auzit că face. Liza se simţea stânjenită. Dacă le auzea cineva vorbind aşa despre cei din familia Latham? N-avea niciun chef să stârnească din nou furia domnişoarei Russell. Nu, nu de trei ori în aceeaşi zi. Totuşi, Chloe poate avea dreptate. Deşi la început i se păruse simpatică, fata îşi dădu seama cât de dificilă putea fi doamna Latham. În dimineaţa aceea scosese sufletul din ele până să se declare mulţumită. Dăduse peste cap tot raionul, ca până la urmă să cumpere numai o rochie! Probabil că niciun bărbat nu era în stare să suporte tot balamucul acela! Chloe rămase gânditoare. — Totuşi, e foarte seducător şi dacă n-ar fi maică-sa vitregă, poate că nu l-am mai vedeaniciodat ă. E bine că putem să-l privim măcar de la distanţă decât deloc!... Îţi pregătesc un sandviş, Dean. Lasă, nu mai pune totul la inimă. Liza începu să facă ordine ca un automat în cabina de probe care fusese folosită de doamna Latham. Nu mai vedea rochiile şi cutiile de pălării îngrămădite unele peste altele. Era obsedată de ochii strălucitori care îi amintiseră în mod ciudat de un cer tropical înainte de furtună. Nişte ochi care o evaluaseră rapid, o ghiciseră, pentru ca s-o părăsească apoi ca pe un obiect lipsit de valoare. Se spunea că avea treizeci şi şase de ani. Cu o asemenea înfăţişare, putea să aibă orice vârstă... Serios, totuşi, Chloe ar fi putut să aibă mai multă grijă... ce de hârtii împrăştiate din cutiile de pălării! se indignă fata... Mai avea însă şi o altă calitate, în afară de aspectul lui seducător... Domnişoara Russell ar fi făcut o criză dacă ar fi văzut dezordinea asta! Din fericire, plecase la masă imediat după ce o însoţise pe doamna Latham până la uşă. Deodată, Lisa rămase ţintuită locului, cu sprâncenele încruntate. Puţin îi păsa dacă nu o plăcuse. Se vede treaba că seducea multe alte femei! În plin examen de conştiinţă însă, Liza simţi că miroase a ars. Îşi aminti că o văzuse pe doamna Latham fumând. Probabil că parfumul ţigării ei plutea încă în aer. Tânăra se relaxă, dar brusc, spre groaza ei, toată cabina se umplu de flăcările care mistuiau ţesăturile fine. Precum un monstru adormit care fusese trezit brusc, focul devenea din ce în ce mai puternic. Liza se strădui să-şi păstreze calmul, în ciuda groazei de care era stăpânită. Ştia foarte bine ce trebuia să facă în asemenea situaţii, dar se găsea la ultimul etaj şi incendiul, chiar şi cu ajutorul unor tehnologii moderne, reprezenta un pericol extrem de mare. La început strigă după ajutor, dar nu o auzi nimeni, deoarece cabina era izolată. Văzu imediat de unde se iscase incendiul: dintr-un colţ, unde se găsea o grămadă de ambalaj. Luă la întâmplare un maldăr de rochii scumpe şi începu să lovească în flăcări, încercând să le stingă, dar nu reuşi să facă mai nimic. O spaimă cumplită însă o mâna de la spate să se lupte în continuare cu flăcările, de teamă ca nu cumva să aibă un nou eşec. Se mai aflase deja într-o situaţie asemănătoare în care nu ştiuse cum să procedeze şi era posibil ca tatăl ei să-şi fi pierdut viaţa tocmai din cauza asta. Atunci când fu descoperită, reuşise să stingă aproape de tot incendiul; chiar se prăbuşi pe podea de epuizare, lovindu-se la cap. Pompierii n-au mai avut altceva de făcut decât să ude o grămadă de lemne fumegânde. Liza petrecu trei săptămâni la spital, primele două sub efectul calmantelor, din cauza arsurilor suferite. Era conştientă de forfota din jurul ei, dar parcă visa. Chiar şi după ce îşi reveni în simţiri, descoperi că nu – şi amintea nimic din ceea ce se petrecuse înainte de intrarea în spital. Îşi spuse că era vorba despre un fenomen care nu trebuia s – o îngrijoreze prea mult. Un şoc psihic, urmat de o lovitură la cap, aşa cum reuşise ea, producea adesea o amnezie temporară. Trebuie să aibă răbdare. Cu timpul, totul va reintra în normal. Sfaturile erau bune, dar greu de urmat. I se vorbi despre incendiul din magazin, despre curajul de care dăduse dovadă stingând singură focul, despre laudele cu care o copleşise toată lumea din jurul ei. Nişte imagini vagi îi veneau atunci în minte, dar niciuna nu era cu adevărat semnificativă. După un timp, abandonă ideea de a-şi mai aminti ceva. Atunci când încerca, era cuprinsă de o stare ciudată de oboseală, care o speria cumplit. Nu-l recunoscu nici măcar pe Grant Latham, atunci când acesta veni s – o vadă, dar, în mod inexplicabil, se bucură de vizita lui. După aceea avu o certitudine, probabil că aerul lui autoritar îi lăsase impresia de siguranţă şi o scosese din prăpastia disperării în care căzuse. Simţi imediat dorinţa de a se agăţa de el, ca un înotător epuizat aflat în mijlocul mării. Când intră Grant în rezerva ei, Lisa îşi dădu uşor pletele pe spate şi deschise ochii. Fusese anunţată că venise s – o vadă un prieten. Nu-şi imaginase niciodată că ar fi putut să cunoască un bărbat ca el... Grant Latham... Repetă de câteva ori numele lui. Oare în ce stadiu se aflau relaţiile dintre ei? Să-i spună Grant sau domnul Latham? Dacă l-ar fi cunoscut cu adevărat, era imposibil să nu-l recunoască. Nici măcar o minte bolnavă n-ar fi putut uita un asemenea bărbat. Dar nu avu nicio reacţie. Cu toate astea, deşi mintea îl respingea, inima avea un comportament foarte ciudat: bătea foarte tare, ca şi cum era singurul organ al trupului ei care îl recunoştea. Îl văzu apropiindu-se de patul ei. Ea continua să se uite la el, fără să-şi dea seama câtă groază exprimau ochii ei verzi. El se aşeză la căpătâiul ei pe un fotoliu. Încă nu spusese nimic şi părea foarte relaxat, ca şi cum venise să viziteze pe cineva foarte apropiat. — Te simţi mai bine? o întrebă el cu o voce gravă, care îi mai temperă starea de nervozitate. — Da... Mâinile îmi sunt încă bandajate, dar nu mă mai dor aşa de tare. Apropie uşor fotoliul de pat şi – i luă o mână într-ale lui. Gura lui senzuală zâmbea. — Asta e din cauză că ţi-au fost date calmante. Încă nu eşti complet vindecată. Atingerea lui era plăcută, dar Liza simţi instinctiv că vizitatorul ei se controla oarecum. Îi displăcea ceva la ea... Poate că în ciuda a ceea ce i se spusese, făcuse o greşeală luptându-se cu incendiul? Îl privi pe furiş. Trebuia să descopere ce se petrecuse cu adevărat. — Ştiu că lucram pentru tine, aşa mi s-a spus, dar nu-mi amintesc nimic. — În câteva zile probabil că-ţi vei reveni complet. Vorbele lui nu reuşiră să o liniştească pe deplin. Se încruntă. De ce mai venise, dacă nu avea de gând s – o ajute? Atunci când îl privea, simţea în trupul ei o tensiune ciudată... o dorinţă puternică de a se lupta cu el, lucru straniu, dat fiind că se găsea într-o stare de totală letargie. În mintea ei instinctul se lupta cu bunul-simţ. De ce era atât de derutată? Îl strânse de mână pe vizitatorul ei. — Sunt anumite lucruri... începu ea. — Care anume? spuse el cu blândeţe. — Nu sunt sigură. Am impresia că vreau să văd printr-un zid de cărămidă. Nici nu ştiu ce vreau să-ţi cer! Se simţi umilită când îşi auzi vocea piţigăiată; dar şi mai şi atunci când s-a trezit deodată agăţată de Grant Latham, dar nu numai cu mâinile, ci şi cu braţele. Îşi sprijini fruntea de umărul lui masiv şi începu să plângă. Simţea că are mare nevoie de afecţiune, de un contact fizic direct. Nimic altceva nu mai avea importanţă. Grant Latham o strânse şi mai tare la piept. O lăsă să-i ude sacoul scump până simţi că tânăra se mai liniştise puţin. Părea să înţeleagă dorinţa ei de a alunga cumplita senzaţie de singurătate care o măcina pe dinăuntru şi era gata s – o ajute să scape de ea. Îi asculta şoaptele incoerente, îşi trecu degetele prin părul ei ciufulit, îi mângâia ceafa şi umerii. Îşi aplecă încet capul spre ea şi – i atinse cu buzele obrazul ud de lacrimi. Figura lui exprima compasiune, dar şi o ciudată curiozitate, ca şi cum s-ar fi mirat că se află într-o asemenea situaţie. — Liza... Poţi să ai încredere în mine. Totul se va rezolva, îţi garantez. Nu – i cerea să-şi recapete stăpânirea de sine, de aceea poate ea se strădui s-o facă. Lacrimile i se uscară treptat pe obrajii îmbujoraţi, dar rămase ghemuită în braţele lui primitoare. Pentru prima oară, după multe zile, se simţea în siguranţă şi redescoperea plăcerea de a trăi. Oare asta să fie dovada că, măcar parţial, era în stare să aibă reacţii normale? Dar mai cunoscuse înainte flacăra asta care o mistuia în prezent? Habar n-avea. Nerăbdătoare să afle răspunsul la întrebare, se lăsă puţin pe spate ca să vadă faţa celui cu care stătea de vorbă. — Grant, şopti ea, chiar te cunosc bine? — Da, destul de bine. Pentru prima oară îi zâmbi, ca şi cum era bucuros s – o vadă reacţionând cumva, dar privirea îi rămânea rece. — Ţi-am mai spus, trebuie să ai încredere în mine. — Da, desigur... Fără un motiv anume, răspunsul lui nu i se păruse satisfăcător. Se posomorî brusc la faţă. Ca şi cum el ar fi bănuit frământările prin care trecea, o sărută rapid pe buze şi o culcă din nou pe pernă. — Nu vrei să fiu dat afară? glumi el. — Nu! exclamă ea... Nimeni nu mi-a spus cum am făcut de m-am ars. Am numai nişte amintiri vagi şi n-am avut alţi vizitatori. — Şi asta te deranjează, bineînţeles. — Da, Grant... — Nu ţi-e teamă să afli? — Oh, te rog... Întindea deja mâna spre cea a lui Grant, ca şi cum ar fi vrut să se agaţe din nou de el, dar simţi o uşoară răceală din partea lui şi se retrase brusc. — Nu ştiu cum sunt tratate de obicei cazurile de amnezie. Probabil că există un soi de proces normal, dar nu mi-ar prinde rău dacă mi-ai oferi câteva detalii în legătură cu incendiul. Detalii ignorate de personalul spitalului şi care ar putea să mă ajute. — Ei bine, din câte înţeleg, ştii deja că în magazinul în care lucrezi s-a declanşat un incendiu pe care l-ai stins cu mâinile goale, de aici şi arsurile. Ceea ce probabil nu ştii este faptul că s-ar putea ca mama mea vitregă să fie responsabilă de acest incendiu. Liza se uită fix la el. Era clar că nu-şi amintea să fi cunoscut vreo mamă vitregă a lui Grant. — Cum ar putea fi dânsa răspunzătoare de... — A fumat şi probabil că nu şi-a stins complet ţigara. — Dar nu poţi să fii sigur! — Doar arareori poţi fi sigur, într-un caz de genul ăsta. Cel puţin n-a încercat să nege total, dar susţine că a stins-o înainte s-o pună undeva. Chiştocul a ars probabil încet. Nimic altceva nu ar putea explica incendiul. Simţea că Grant regretă că îi făcuse acea dezvăluire, dar motivele îi rămâneau neclare. În cazul în care mama lui vitregă era de vină, poate că se simţea şi el vinovat şi acest lucru deranja. — Nu-ţi face griji pentru mine. — Ba da, sigur că îmi fac, îi răspunse el. Nu înţelegi totuşi că vrând să afli cât mai multe detalii despre incendiu, nu te ajută cu nimic? Nu faci decât să te agiţi de pomană. Nu-ţi ajunge că ai stins focul cu mâinile goale şi că, prin urmare, eşti oarecum o eroină? Totul se va rezolva. Vei fi bine tratată. Liza era gata să izbucnească în plâns. — Te rog să mă ierţi, şopti ea. Probabil că există cineva pe lumea asta care să vrea să te scape de mine. Am rude, nu-i aşa? — Nu-ţi aminteşti de nimeni? — Nu... Nici... nici nu m-am gândit la asta până acum. — Ai spus la magazin că părinţii tăi au murit de câtva timp şi că locuieşti singură. — Oh... Ar fi trebuit să simtă un şoc, o suferinţă... dar vestea o lăsă rece. — Îţi mulţumesc că mi-ai spus... Ştii cumva unde locuiesc? El îi răspunse uşor enervat, ca şi cum abordase un subiect neplăcut. — Ai o garsonieră... — Am înţeles. Şi de data asta el evitase să-i dea un răspuns direct, dar ea nu-şi dădu seama. Îşi privea mâinile bandajate. — Probabil mă voi vindeca repede, aşa că mă voi putea întoarce la serviciu. După ce mă voi întâlni cu colegele, îmi voi aminti totul şi nu va mai fi nevoie să vă deranjez cu întrebările mele, domnule Latham. — Lasă asta. Spune-mi Grant. — Ţi-am mai spus aşa şi înainte? Văzându-i înfăţişarea arogantă şi autoritară, era sigură că întrebarea ei era inutilă. Şi totuşi... El întinse mâna şi o aşeză pe braţul tinerei. — Habar n-ai ce relaţii erau între noi, Liza. Poate că într-o zi o să-ţi spun, dar nu acum. Deocamdată trebuie doar să te străduieşti să te faci bine şi să te odihneşti. Mi s-a permis să te văd numai cu condiţia să nu te tulbur şi să nu stau prea mult în rezerva ta. Atunci, dacă vrei să vin şi mâine... Era o promisiune sau o ameninţare? Înainte să plece însă, se uită încruntat vreme de câteva clipe la Liza, ca şi cum fragilitatea, frumuseţea şi privirea ei rătăcită îl afectau profund. — Noapte bună, Liza Dean, spuse el în cele din urmă. Somn uşor şi încearcă să nu-ţi mai faci atâtea griji.

CAPITOLUL I Era atât de obosită încât abia reuși să introducă cheia în broască. Fusese un zbor lung și agitat, iar aterizarea fusese amânată din cauza ceții. Una dintre fete devenise aproape isterică în timpul zborului și Lisa fusese aceea care stătuse alături de ea ca s-o liniștească atunci când avionul făcuse ultima tentativă, de această dată reușită, de a ateriza. Închise mulțumită ușa în urma ei și rămase o clipă pe loc, uitându-se prin camera de zi. Era deosebit de curată și ordonată – doamna Hargreaves avusese grijă de asta – dar aerul era stătut. Lisa deschise fereastra și lăsă aerul proaspăt al nopții de ianuarie să pătrundă în cameră. Se înfioră puțin, încă nostalgică după căldura soarelui din Caraibe pe care tocmai le părăsise, dar mintea ei obosită se bucură de confortul și de curentul de aer rece care o înviora. O mulțime de plicuri sosite prin poștă o așteptau pe măsuța de lângă fereastră, plicuri la care se adăugau și cele găsite în cutia de scrisori, dar toate aceastea puteau să mai aștepte până dimineață, gândi ea, descălțându-se. Simțea nevoia imperioasă de a face o baie. Era murdară și transpirată după orele lungi petrecute în avion, urmate de drumul cu taxiul, înghesuită între celelalte fete. Dar și baia putea să mai aștepte. Intră în dormitor, dezbrăcându-se din mers. Patul o aștepta, cu cuvertura dată la o parte, iar cămașa ei de noapte era aranjată frumos de către doamna Hargreaves care în tinerețe fusese cameristă la un hotel. Dar Lisa nu se mai obosi să se îmbrace. Totuși se demachie – obicei de care n-ar fi putut scăpa nici pe patul de moarte – și apoi se întinse goală în pat și căzu pradă unui somn profund. Se foi de câteva ori și chiar deschise ochii, deranjată de zgomotele de pe stradă și de un aspirator din apartamentul de deasupra. Totuși nu se trezi. Când în cele din urmă o făcu, se întinse și se ridică din pat, constată că dormise aproape douăsprezece ore. „Probabil am început să îmbătrânesc”, gândi ea amărâtă. Da, se simțise bătrână în timpul călătoriei. Toate celelalte fotomodele erau mai tinere decât ea, Lisa fiind singura care avea douăzeci de ani. Jos râsese de ea. „Ai cumva părul cărunt?” o ironizase el. „Nu i te plânge Myrei în legătură cu vârsta ta, pentru că ea are cu doi ani mai mult decât tine.” Lisa nu se obosise să-i mai spună lui Jos ceea ce era atât de evident și anume faptul că Myra nu era și nu avea să fie vreodată fotomodel. Când Jos o întâlnise și se însurase cu ea, Myra nu era decât o studentă drăguță și dolofană, iar căsnicia și copilul n-o schimbaseră absolut deloc. Chipul și silueta ei n-o avantajaseră niciodată prea mult. Asta este valabil și pentru mine, gândi Lisa coborând din pat, dar oricum, reușesc să-mi câștig existența. Se privi toată în oglindă în timp ce intra în baie și dădu drumul la duș. Nu era nimic narcisist în această acțiune, dar probabil că nici absolut necesar nu era. Fusese în Indiile de Vest ca fotomodel pentru o revistă foarte cunoscută care prezentase costume de baie și cu siguranță că Jos i-ar fi spus dacă ar fi luat măcar un gram în greutate. O cunoștea de doi ani, de când Lisa venise prima oară la Londra căutând de lucru și tot el fusese acela care o învățase tot ceea ce trebuie să știe despre ceea ce se face în fața unui aparat de fotografiat. De fapt, Lisa nu se gândise foarte serios să devină model. Niciodată nu-și considerase aspectul fizic prea impresionant. Jos îi sugerase însă această idee încă de pe vremea când era la școală. El venise la școală ca s-o viziteze pe verișoara lui Dinah, care era cea mai bună prietenă a Lisei. Le invitase pe amândouă la masă. El era deja un nume în lumea fotografiei, iar Lisa n-ar fi fost om dacă nu s-ar fi simțit flatată de interesul lui. Totuși, în același timp, ea își vedea cu totul altfel viitorul. Datorită lui Jos obținuse primul contact că fotomodel în lansarea unei noi linii de cosmetice. Cu părul auriu și cu ochii căprui care puteau lua nuanțe de verde și galben în funcție de culoarea pe care o purta, Lisa fusese cea mai bună alegere pe care să se centreze campania de publicitate. Fusese o experiență fantastică pentru ea. Costume exotice în tonuri de galben și auriu fuseseră anume lucrate pentru ea, iar efectul lor pe pielea ei de culoarea mierii fusese inpresionant. Fusese îmbrăcată în voal semi-transparent, în mătase și rochii făcute în întregime dintr-o plasă de mărgele. Chipul ei apăruse pe coperta revistei pe care ochii ei păreau să se mărească la nesfârșit, în timp ce gura schița un zâmbet vag, inocent și senzual în același timp. Casa de modă franceză care lansase colecția de cosmetice fusese pur și simplu încântată, iar vânzările crescuseră considerabil. Totuși Jos o sfătuise să nu mai participe la următoarea campanie organizată de aceeași casă. „Dacă vei continua, vei intra într-un tipar. Toată lumea te va asocia cu respectiva colecție și cu nimic altceva", o avertizase el. „O vreme merg, dar ce te faci când te plictisești, sau când se plictisesc ei?” Lisa îi urmase sfatul și nu regretase niciodată, mai ales că ofertele de lucru apăruseră imediat și în număr foarte mare. Dar cel mai mult îi plăcea să lucreze cu Jos. El fusese primul care-i cunoscuse potențialul iar ea avea să-i fie toată viața recunoscătoare pentru asta. Fusese foarte norocoasă. După cum auzise de la celelalte fete, lansarea în profesiunea de fotomodel putea fi o afacere foarte murdară. Faptul că-și găsise acest apartament fusese al doilea noroc, gândi ea intrând sub duș și lăsând apa caldă să i se prelingă prin păr și pe corp. Nu era prea ieftin, dar împărțindu-l cu Dinah, reușeau amândouă să se descurce din punct de vedere financiar. Dinah juca într-o comedie în West End și reușise să obțină acest rol imediat ce terminase Academia de Teatru și Film. Își limpezi părul și închise apa. Se șterse și se îmbrăcă într-un halat de baie alb, mai vechi. Nu era prea elegant dar era destul de potrivit pentru seara pe care avea de gând s-o petreacă relaxându-se lângă foc și poate, ceva mai târziu, ascultând o piesă de teatru la radio. Somnul lung îi făcuse bine, iar acum Lisei îi era foame. Hotărî să-și pregătească ceva de mâncare și să citească scrisorile în timp ce mânca și își usca părul. Asta nu pentru că s-ar fi așteptat la ceva interesant în privința corespondenței primite. Probabil primise mai ales reclame și note de plată. Totuși avea și alți prieteni, în afară de Dinah, prieteni cu care purta o corespondență neregulată dar permanentă. Lisa se gândi că poate Claire născuse deja, iar Frances se hotărâse să accepte sau să refuze slujba pentru Statele Unite ale Americii. Doamna Hargreaves umplea frigiderul cu toate cele necesare, așa că Lisa, cu un prosop înfășurat pe cap, își pregăti o friptură și o salată drept garnitură. Nu avea un apetit prea mare – fapt care-l alarmase pe tatăl ei vitreg atunci când ea se dusese prima oară să locuiască la Stoniscliffe. „Nu mănâncă nici măcar cât o muscă”, mormăia el la fiecare masă. Dar ei îi plăceau mâncărurile simple, bine gătite și era bucuroasă că nu avea probleme cu greutatea. După ce mâncă spălă vasele, își duse cafeaua în camera de zi și își luă scrisorile. Așa cum bănuia, majoritatea plicurilor cuprindeau numai lucruri neinteresante, așa că le puse deoparte. Ultima scrisoare însă era de la Julie. Lisa privi încruntându-se plicul alb, acoperit cu un scris lăbărțat pe care îl cunoștea atât de bine. Instinctul îi spunea că Julie îi putea scrie numai din cauza vreunei crize iar asta o făcuse să creadă că ea vorbea despre ceva ce ar prefera să nu știe. Numai dacă nu cumva era ceva legat de Chas, gândi ea, intrând brusc în panică. El nu prea se simțea bine în ultima vreme, aflase ea din rarele scrisori și de la un timp nu mai primise nimic de la el în afară de obișnuitele felicitări de Crăciun. Continuă să privească plicul încă nedeschis în timp ce în sufletul ei se ducea o luptă între grija pentru Chas și dorința de a face bucățele scrisoarea lui Julie. Nu-i datora nimic surorii ei vitrege, gândi ea cu vehemență. De fapt, lucrurile stăteau tocmai pe dos. Dar cu Chas era cu totul altceva. Din partea lui nu primise până atunci decât bunătate și respect și din cauza asta Lisa considera că îi datora multe. Oh, nu era vorba de banii pe care-i depunea o dată pe trimestru în contul ei, gândi ea, mai ales că pe aceștia i-ar fi putut da înapoi oricând, pentru simplul motiv că nu se atinsese niciodată de ei. După ce plecase de la Stoniscliffe, jurase că niciodată nu va mai accepta nici măcar un penny din banii familiei Riderwood. Voia să nu mai fie dependentă, mai ales față de… Mintea i se blocă brusc, pentru că gândurile ei amenințau să intre pe un teren interzis. Se străduia din răsputeri să nu se mai gândească la Stoniscliffe. Se hotărâse să nu se mai întoarcă acolo niciodată, cu toate că propria ei conștiință nu-i permitea să rupă contactul cu Chas, care fusese rănit profund de hotărârea ei de a pleca. Iar crudul adevăr era că îi fusese imposibil să-i spună de ce fusese nevoită să plece. Încet și fără tragere de inimă, deschise plicul și scoase din el foaia de hârtie. „Dragă Lisa”. Scrisul exuberant al Juliei ocupa toată pagina. „Ghici despre ce-i vorba? Mă mărit! De fapt am de gând să uluiesc pe toată lumea, făcând pentru prima oară în viața mea lucrul cel mai potrivit. Mirele esre Tony Bainbridge, desigur, iar tata este în al nouălea cer. Căsătoria are loc luna viitoare și eu aș vrea ca tu să fii domnișoara mea de onoare! Te rog, te rog mult de tot să spui da, draga mea. Pregătirile de nuntă mă depășesc deja iar mama Bainbridge amenință să preia conducerea. Te rog, vino acasă, Lisa. Am mare nevoie de tine. Sunt sigură că poți să-ți iei un concediu. Aștept cu nerăbdare răspunsul tău. Cu dragoste, Julie.” Bomba se afla într-un post-scriptum, care probabil fusese scris mai târziu: „Desigur, cel care mă va duce la altar va fi Dane”. Lisa rămase pe loc, privind fix la bucata de hârtie. Apoi mâna i se strânse convulsiv peste scrisoare, transformând-o într-un ghemotoc de hârtie. Spuse cu voce tare și cu un ton disperat: — Nu! Doamne, nu! Se înfioră deodată și își strânse halatul pe ea, după care înteți focul în cămin, de parcă răceala care-o învăluise ar fi fost de natură fizică și ar fi putut fi spulberată cu ajutorul unor mijloace casnice. Își umezi buzele și încercă să se gândească la Julie, care urma să se mărite cu bărbatul pe care Chas și‑l dorise dintotdeauna ca ginere. Poate că decizia lui Julie nu avea să uimească pe toată lumea așa cum glumise fata, dar oricum era destul de greu de acceptat. De doi ani n-o mai văzuse pe Julie, iar Lisa presupunea că sora ei vitregă se mai maturizase între timp. Dar când se gândea la tânăra și sălbatica Julie pe care o văzuse ultima oară, cu greu își putea imagina cum va arăta mireasă. Încercă să‑și amintească pe Tony Bainbridge. Fusese întotdeauna prin preajmă în timpul copilăriei lor, pentru că tatăl lui era proprietarul reședinței vecine cu a lor. Lisei, însă, băiatul nu-i făcuse niciodată vreo impresie prea puternică. Era blond, plăcut și categoric destul de bogat. Dar Juliei, fiica răsfățată și voluntară a unui om de afaceri foarte bogat, oare cum i se părea? Lisa ridică din umeri. Ei bine, uneori dragostea este mai ciudată. Și cu siguranță că Julie era tânără, frumoasă și plină de viață. Trebuia să se mărite din dragoste și nu numai pentru că știa că această căsătorie era dorința fierbinte a celor două familii. Nici măcar Julie nu ar da curs unui asemenea impuls nebunesc, gândi Lisa fără a fi convinsă de acest fapt. Netezi foaia de hârtie și o citi din nou, încercând să ignore post-scriptumul. Era stilul obișnuit al Juliei, plin de sublinieri și semne de exclamare, dar oare așa arăta scrisoarea unei viitoare tinere mirese? Lisa închise ochii. De la vârsta de zece ani, de când ajunsese prima oară la Stoniscliffe, o protejase mereu pe Julie. În prima noapte, când Lisa era încă zăpăcită de viteza cu care se petrecuseră toate și neobișnuită încă cu patul și camera străină, fusese teribil de surprinsă când se deschisese ușa. Julie spusese: „Doamna Arkwright zice că sunt prea mare ca să mai dorm cu lumina aprinsă, dar mie îmi este groază de întuneric. Pot să vin lângă tine? Te rog, Lisa, te rog!” Lisa petrecu o noapte foarte puțin confortabilă. A doua zi, Chas se tăvălise de râs, neluând deloc în considerare dezaprobarea menajerei și dădu dispoziție ca patul Juliei să fie mutat în camera Lisei. „Ți-am spus eu, nu-i așa?” se adresase el mamei Lisei. „Ți-am spus eu că vor fi surori?" Jennifer Riderwood aprobase din cap, vag îngrijorată, știind foarte bine că obligația de a împărți camera cu cineva pentru prima oară în viață era numai una din schimbările pe care Lisa avea să le trăiască în noua ei viață. Când primise premiul Bond, Jennifer era deja văduvă de cinci ani, iar fericitul eveniment nici nu și-ar fi putut găsi un moment mai potrivit ca să apară. Nu prea știa să facă mare lucru. Nu avea nici vreo carieră spre care să se întoarcă atunci când rămăsese singură și cu un copil mic de crescut. Fusese nevoită să accepte cu recunoștință orice slujbă i s-ar fi oferit. Tot recunoscătoare trebuia să fie și pentru faptul că aveau un acoperiș deasupra capului, chiar dacă acesta aparținea de fapt cumnatei și soțului acesteia. Clive și Enid Farrel fuseseră conștienți că era în avantajul lor să le primească pe Jennifer și pe fetița acesteia în casa lor. În definitiv, nu aveau nici un fel de obligație față de ele, fapt pe care nu pierdeau niciodată ocazia să-l sublinieze. Totul părea să fie un gest de mare bunătate din partea lor, când de fapt Jennifer plătea o chirie destul de mare, numai ca să fie tratată ca un fel de rudă săracă. Totuși, nimic nu era destul sau prea mult. Primele amintiri ale Lisei erau legate de mătușa Enid, care se plângea tot timpul de inflație și creșterea prețurilor. Lisa era obligată să nu uite niciodată să stingă lumina după ea și să știe exact câți metri cubi de apă avea voie să folosească atunci când făcea baie, pentru că „N-ai voie să faci risipă de energie electrică și pentru apa caldă se plătesc bani buni, draga mea”. Lisa observa că de la o zi la alta mama ei arăta din ce în ce mai obosită și înfrântă. În cele din urmă, Jennifer fusese nevoită să-și mai ia pe lângă slujba de funcționară încă o slujbă, de chelneriță. Rareori ajungea acasă înainte de miezul nopții. De fapt ea nu era decât o femeie fragilă și, inevitabil, până la urmă se prăbușise și fusese adusă acasă, iar Lisa își mai amintea și acum cât de tare se supărase mătușa Enid din această cauză. Perdelele de la casele alăturate fuseseră date fără pic de discreție la o parte atunci când Jennifer fusese purtată în brațe spre casă. Deși pe atunci nu era decât un copil, Lisa observase cu acea ocazie că unchiul și mătușa ei nu erau prea iubiți de către vecinii lor. Mătușa Enid fusese totuși obligată să cheme un medic. Doctorul Chalmers i se adresase cu sinceritate lui Jennifer: — Ai nevoie de o pauză, draga mea. Odihnă absolută, departe de toate acestea, chiar și de fiica ta. Nici ei n-o să-i strice să stea fără tine o perioadă de timp. Sunt sigur că asta ar fi și alegerea ei, mai degrabă decât să te vadă bolnavă pentru totdeauna. Totuși ele nu aveau bani, pentru nici un fel de vacanță. După pierderea slujbei, pentru Jennifer premiul Bond fusese un adevărat miracol. Nu fusese el chiar o avere, dar fusese suficient pentru niște haine noi și o croazieră în Mediterană la sugestia doctorului Chalmers. După câtva timp, Lisa realiză cât de recunoscătoare ar fi trebuit să-i fie doctorului Chalmers pentru că acesta o condusese aproape cu forța la agenția de turism. Omul îi cunoștea de mulți ani pe soții Farrell și înțelesese foarte bine ce viață ar fi trebuit să ducă Jennifer mai departe dacă nu folosea premiul pentru a-și lua o vacanță. Mătușa Enid se lansase într-o serie de remarci legate de „egoism și lăcomie” și observase că acoperișul avea nevoie de reparații, la care Jennifer ar fi putut să ajute cu bani, întrucât era și acoperișul ei. Dar de această dată Jennifer nu se mai lăsase terorizată. Plătise croaziera și profitase de ea. Când se întorsese, nimic nu mai fusese la fel. Nu era vorba numai despre faptul că se relaxase, se îngrășase puțin și se bronzase. Erau și alte diferențe, mai subtile. În zâmbetul ei, în ochii ei, care deveneau mai visători, atunci când credea că n-o privește nimeni. După un timp apăruse Charles Riderwood; înalt, bine legat și cu un chip deschis care datorită șuvițelor cărunte de la tâmple avea o anume distincție. Îi zâmbise Lisei și-i spusese: „Salut, scumpo, am și eu o fetiță, cu câțiva ani mai mică decât tine.” Lisa îi răspunsese la zâmbet puțin nesigură. Recunoscuse totuși bunătatea, din ochii lui și înțelesese că și el dorea mult ca ea să-l placă, chiar dacă micuța Lisa nu prea pricepuse de ce. Aflase după ce plecase el cu mașina lui superbă, marca Jaguar. — Ce obrăznicie! izbucni Enid Farrell. Ideea aceasta nebună de a-ți aduce aici… amantul. Cum îndrăznești?! Jennifer se înroșise, dar vocea ei răsună calmă. — Înainte de a mai spune ceva, Enid, cred că ar trebui să știi că Charles și cu mine intenționăm să ne căsătorim. — Să vă căsătoriți?! țipase Enid. Te măriți cu un bărbat pe care l-ai cunoscut într‑o croazieră? Dar nu știi absolut nimic despre el. Ar putea să fie chiar deja însurat. Pe chipul lui Jennifer înflorise un zâmbet. — Știu destule, spuse ea. Este văduv. Soția lui a murit cu câțiva ani în urmă. Are un fiu de douăzeci și patru de ani și o fiică de opt ani. Lucrează în domeniul electronicii și locuiește în Yorkshire. Mai dorești să afli ceva? Enid Farrell își luase un aer jignit. — De ce fiul este cu atâția ani mai mare decât fata? întrebase ea acuzatoare. — Nu știu. Poate că așa s-a întâmplat să fie. Chipul lui Enid devenise mai dezaprobator ca niciodată. Era evident că era de părere că după șaisprezece ani oamenii ar trebui să se gândească la alte lucruri și nu să facă copii. Își păstrase aerul dezaprobator până în ziua nunții, în afară de Lisa, Enid și soțul ei fuseseră singurii invitați din partea lui Jennifer. Totuși, mulți prieteni ai lui Charles Riderwood sosiseră la recepția oferită de el la hotelul Londra unde dealtfel, avea și un apartament închiriat. Acolo îi așteptase cineva, un tânăr înalt și brunet care la apariția lor se ridicase repede de pe canapea. Charles se arătase foarte încântat de prezența lui. — Dane, până la urmă ai reușit să ajungi! Apoi se întoarse spre Jennifer. Hai să-ți cunoști noul fiu. Dacă n-ar fi fost plecat în America la un curs postuniversitar, l-ai fi întâlnit mai de mult. Dane Riderwood spusese atunci în glumă: — Totul pare să arate că este mai bine să nu mi se întoarcă spatele nici o secundă. Făcuse un pas înainte ca să dea mâna cu Jennifer, după care toată lumea izbucnise în râs, dar Lisa, care rămăsese ezitând undeva în spate, realizase instinctiv că acel străin care era fratele ei vitreg nu era deloc amuzat. Zâmbise, dar zâmbetul lui nu se reflectase și în ochi. Iar când Charles o împinsese pe Lisa mai în față cu mâna lui caldă și puternică, Dane o privise cu o indiferență care friza ostilitatea. Apoi îi întorsese spatele imediat, făcând-o pe Lisa să gândească: „Nu-mi place de el – iar lui nu-i place deloc de noi”. O auzise pe mama ei adresându-i-se proaspătului ei soț: „Seamănă foarte bine cu tine” și atunci Lisa vrusese din tot sufletul să strige că nu este așa, pentru că Jennifer cu siguranță știa că cei doi nu semănau absolut deloc. Oh, amândoi erau înalți și foarte bruneți, dar Dane era o versiune mai suplă a masivului său tată. Și chipul lui era mai subțire, cu trăsături arogante, spre deosebire de cel al tatălui său care era blând și simpatic. Nici ochii lui Dane nu erau albaștri ca ai tatălui său, ci goi și foarte reci, în timp ce gura exprima aversiune și duritate. Lisa abia așteptase să vadă Stoniscliffe, casa cea mare din piatră gri despre care îi povestise tatăl ei vitreg. Fusese nerăbdătoare s-o cunoască și pe Julie. „Nici ea nu prea are cu cine să se joace” îi spusese Chas. „Și îndrăznesc să spun că și tu ai fost destul de singură în ultima vreme.” Dar toată emoția, toată nerăbdarea pe care le simțea Lisa fuseseră întunecate de prezența acestui tânăr străin, rece și ostil. Nu mai fusese nici măcar sigură că mai dorea să locuiască în casa cea nouă dacă și el avea să fie acolo. Încercase să uite de Dane Riderwood și să se bucure de petrecere. Oamenii vorbeau foarte frumos cu ea și îi admirau părul lung și bogat. Chas îi dăduse chiar și o picătură de șampanie, în ciuda protestelor amuzate ale mamei ei. Tocmai începuse să se simtă mai bine când mătușa Enid se apropiase de ele. Lisa și Jennifer rămăseseră o clipă singure și era evident că femeia își alesese cu grijă momentul. „Ei bine, te-ai aranjat cum nu se putea mai grozav”, șuierase ea spre Jennifer. „Într‑adevăr, lucrează în domeniul electronicii! N-ai uitat să menționezi faptul că are propria lui fabrică. Presupun că acum vei pleca în nord cu el, fără să te mai gândești deloc la oamenii care ți-au dat să mănânci și ți-au oferit un acoperiș atunci când tu nu aveai nimic.” Lisa văzuse cum mama ei pălește și cum îi dispare de pe chipul luminos culoarea, emoția și bucuria. Jennifer reușise totuși să-și mențină calmul și să spună încet: „Enid, te rog să nu ridici tonul. Nu mă aștept să mă crezi, dar nici eu n-am știut nimic despre fabrică până azi. Oh, știam că Chas nu este un muritor de foame, dar toate astea… toate astea au fost un șoc pentru mine, așa cum au fost și pentru tine”. „Oh, desigur, mârâise Enid Farrell. Întotdeauna am știut că nu suntem destul de buni pentru tine, nici eu, nici bietul meu frate. Tot timpul ți-ai dat aere – abia puteai să muncești. Ei bine, acum nu vei mai fi nevoită să o faci!” Lisa se cutremurase. Vocea mătusii Enid fusese plină de venin. Nu mai fusese numai pisălogeala cu care ea și mama ei se obișnuiseră deja. Mai observase și altceva: Dane Riderwood se afla la foarte mică distanță și după expresia disprețuitoare de pe chipul lui se putea deduce că auzise cel puțin sfârșitul acestui episod sordid inițiat de Enid. Lisa gândise atunci: „Aș fi vrut să nu audă asta. Oricum lui nu-i place de noi, iar acum o să creadă că și noi suntem la fel de îngrozitoare ca mătușa Enid”. Îl văzuse pe tatăl ei vitreg apropiindu-se zâmbind, iar Enid se îndepărtase atunci. Nu mult după aceea, Lisa fusese ușurată să observe că atât ea cât și unchiul Clive părăsiseră petrecerea. Dintr-odată începuse să se bucure că pleacă la Stoniscliffe pentru că astfel, spera ea, nu va mai fi fi nevoită să-i vadă pe nici unul din ei. Recepția păruse să se întindă la nesfârșit, iar pe Lisa o obosiseră vocile și chipurile care se învârteau în jurul ei. După o vreme, ea se retrăsese în dormitorul alăturat. Acolo se afla și o canapea pe care se ghemuise, departe de murmurul vocilor și râsetele din camera vecină. Adormise destul de rapid. Nu-și dăduse seama ce o trezise, dar deschise ochii, clipind ușor. Realizase imediat că nu se afla singură în cameră. De undeva de foarte aproape se auzea vocea unui bărbat: — De fapt, a fost o surpriză pentru toată lumea. Nu ți-a spus? — Nici un cuvânt, până nu a fost prea târziu ca să mai pot interveni. Vocea furioasă a lui Dane Riderwood. — Dumnezeule, este o nebunie curată! A plecat în vacanță și s-a întors cu o amărâtă de dactilografă ahtiată după bani și cu odrasla ei. Dumnezeu știe că nimeni n-a spus că trebuie să trăiască ca un sfânt, dar cu siguranță că n-ar fi trebuit să plătească pentru mica lui distracție, cu căsătoria. Ghemuită pe canapea, Lisa simțise că i se face rău. Nu înțelesese chiar tot, dar recunoscuse disprețul exprimat la adresa „dactilografei și odraslei sale”. Vrusese să sară în sus și să se ducă la Dane Riderwood, să-l lovească și să-l facă să-i pară rău, dar imediat ce această idee îi trecuse prin cap, se gândise că este mai bine să fie prudentă. Dacă ar fi dat curs primului impuls, atunci ar fi apărut imediat și alți oameni, care ar fi întrebat-o de ce se poartă așa, iar ea ar fi fost nevoită să le explice și atunci ziua atât de fericită a mamei ei ar fi fost distrusă. Mătușa Enid fusese destul de rea, dar toată această poveste era pur și simplu îngrozitoare. Aceasta avea să fie noua ei familie, din care Dane urma să fie o parte importantă, iar el nu le plăcea nici pe ea, nici pe mama ei. Nu le voia. Lisa își îngropase fața în pernă și-și astupase urechile cu palmele. Nu mai suporta să audă. Ceva mai târziu, Chas și Jennifer veniseră s-o ia ca să plece spre nord, la Stoniscliffe. Aveau să plece în luna de miere ceva mai târziu, pentru că Chas dorise să-i arate mai întâi lui Jennifer casa lui, unde Lisa avea să se stabilească imediat. Cei doi îi priviseră obrajii și oboseala din ochi și hotărâseră să toate erau din cauza nervozității și emoțiilor prea mari. Nu insistaseră să obțină de la ea și alte explicații. Pentru Lisa fusese o adevărată ușurare să afle din discuțiile lor că Dane nu urma să vină cu ei la Stoniscliffe, ci avea să se întoarcă imediat în America. Poate chiar avea să rămână definitiv acolo, gândise Lisa. Poate că nu se va mai întoarce niciodată. Acum, matură fiind, Lisa zâmbi trist, gândindu-se la naivitatea copilărească de care dăduse dovadă. Bineînțeles că Dane se întorsese și treptat, atmosfera se mai destinsese, cu toate că Lisa continua să-și spună că niciodată nu-l va putea place și nicidecum nu va putea avea încredere în el cu adevărat. Ori de câte ori Dane se afla în apropiere, Lisa parcă se punea în gardă. Deși nu-i convenea, Lisa trebuia să recunoască și unele calități ale lui Dane. Era sigură că niciodată el n-o necăjise pe mama ei. Niciodată nu făcuse nici cea mai mică aluzie la adevăratele lui sentimente legate de a doua căsătorie a tatălui lui. Dar în definitiv, nici n-ar fi avut motiv s-o facă, își reaminti ea. Chas și Jennifer fuseseră foarte fericiți împreună. Chiar și cineva plin de prejudecăți ca Dane trebuia să recunoască asta. Fusese întotdeauna foarte civilizat, cu toate că destul de distant și rece, față de Jennifer. Pe Lisa aproape că n-o băga în seamă. Dar, pe de altă parte, trebuia să admită că nici lui Julie nu-i dădea prea multă atenție, chiar dacă fetița avea o tendință evidentă de a-l idolatriza. Devoțiunea frățească nu fusese niciodată stilul lui Dane, gândi Lisa, făcând o grimasă. Avea desigur multe prietene. Unele dintre ele veneau adesea la Stoniscliffe și făceau curse nebunești cu mașina, sub privirile indulgente ale lui Chas. Dar era evident că Dane le păstra în preajma lui numai ca să se amuze. Nu dădea nici un semn că ar putea să se lege în mod serios de vreuna dintre ele – adevărate potențiale soții pentru un bărbat care era pe cale să moștenească o prosperă firmă și care va avea nevoie de o gazdă plăcută și experimentată, în casa lui. Julie și Lisa discutaseră adesea despre toate aceste fete, criticându-le fără milă manierele, vestimentația și aspectul fizic. Ceva mai târziu, surorile începuseră să se întrebe, pline de curiozitate adolescentină, despre diverse probleme legate de sex. Julie fusese aceea care ridicase cel mai des acest subiect, mai ales în privința fetelor pe care le frecventa Dane. Pe Lisa însă, n-o interesau partenerele pe care fratele ei vitreg le alegea pentru a-și satisface necesitățile sexuale, cu toate că era convinsă că Dane era un expert și în acest domeniu, ca dealtfel în oricare altul de care se ocupa. El era băiatul de aur care devenise deja directorul firmei Riderwood, care se extindea rapid și sigur. Chas era mândru de el și spunea adesea că așchia nu sare prea departe de trunchi, dar Lisa considera că asta putea fi adevărat numai dacă trunchiul ar fi fost din granit, pentru că observase la Dane o lipsă de milă și îndurare care o înfiora. De aceea, chiar făcând abstracție de neîncrederea ei de la început, Lisa nu fusese niciodată în stare să-l admire așa cum făcea Julie și încă cu multă generozitate. Dane nu corespundea deloc cu imaginea ei despre un erou. Nu găsea nici un fel de căldură sau tandrețe la el. Nici măcar după ce Lisa împlinise șaisprezece ani și Jennifer care, o vreme, nu se simțise bine, murise pe neașteptate în somn, Dane nu se îmblânzise deloc. Deși fusese plecat într-o călătorie de afaceri, venise totuși la înmormântare. Dar atunci când își exprimase condoleanțele, Lisa avusese impresia că gândurile lui erau în cu totul altă parte. Își dorise atunci să strige: „Nu-ți pare absolut deloc rău! Niciodată nu ne-ai vrut aici, nici pe ea, nici pe mine”. Toată ostilitatea și suferința din trecut crescuseră în ea. Spusese numai câteva cuvinte reci și îi întorsese spatele. Lisa gândise chiar, că niciodată nu avea să-i fie mai antipatic ca în clipa aceea. Acum însă știa că se înșelase. Se ghemuise mai bine pe canapea, înfiorându-se ca întotdeauna când se gândea la evenimentele care avuseseră loc cu doi ani în urmă. Asta nu pentru că s-ar fi gândit foarte des la el. Își impusese o anumită cenzură în această privință. Nici acum nu s-ar fi gândit la el – numai Dumnezeu știe că n-ar mai fi vrut s-o facă niciodată – dacă n-ar fi fost scrisoarea lui Julie. „Desigur, Dane mă va conduce la altar.” Trebuia să-i scrie Juliei și să găsească o scuză oarecare, foarte curând. Pentru că nu mai avea de gând să se întoarcă la Stoniscliffe atâta timp cât Dane se afla acolo, iar acum el era în permanență acolo. Asta o durea. Îi era dor de Chas și de casa mare și gri din Dales, dar trebuia să rămână departe de toate acestea pentru că nu voia să-l mai vadă sau să-i mai vorbească vreodată lui Dane Riderwood. Țârâitul soneriei de la intrare o făcu să tresară pentru că nu aștepta pe nimeni, cu toate că existau destule persoane care știau că se întorsese din Indiile de Vest și puteau să treacă pe la ea. Făcu o grimasă la gândul că nu este fardată și că are un turban dintr-un prosop pe cap și fu tentată să nu răspundă, dar soneria țârâi din nou. Lisa realiză că oricum nu avea nici un rost să pretindă că nu este acasă pentru că cel care o căuta observase deja că înăuntru este lumină. Lăsă pe canapea scrisorile și strigă: — Da, da, vin imediat! Când deschise ușa, Lisa zâmbea ușor pentru că bănuia că vizitatorul era Simon care dăduse semne serioase că ar putea să se îndrăgostească de ea, chiar puțin înainte de plecarea ei în Indiile de Vest. Îl plăcea pe Simon, dar era foarte departe de a se îndrăgosti de el. — M-ai prins într-un moment destul de prost. Sunt… începu ea, dar deodată cuvintele îi înghețară pe buze când văzu cine se afla în fața ei, așteptând să fie primit înăuntru. — Bună, Lisa, spuse Dane Riderwood.