Romane de dragoste pdf

Un inger fermecator de Fayrene Preston Capitolul 1 Se rătăcise. Undeva de-a lungul drumului pe care apucase din greșeală. Se frecă la ochi și-și simți pleoapele pline cu nisip. Când dormise ultima dată? N-a putut să-și aducă aminte. Zilele și nopțile începuseră să se amestece unele cu altele până când el nu le-a mai putut separa și nici nu-i mai păsa dacă le-a separat sau nu. Probabil că ar trebui să tragă harta lângă el și să se uite pe ea, gândi plictisit, dar nu voia să se oprească. Viteza cu care conducea îi mai ameliora cât de cât durerea. Din nefericire, mașina nu putea atinge viteza de care avea nevoie pentru a înăbuși de tot durerea din sufletul lui, uscându-i până și măduva spinării. Iar în realitate, ca să meargă cu de două sau de trei ori viteza sunetului, probabil că n-ar fi dat nici un rezultat. Băgă în casetofon o casetă cu Rolling Stones, mișcă volumul și apăsă piciorul pe pedala de accelerație. Mergea spre sud pe o porțiune liniștită a șoselei Oregon, iar în dreapta lui se afla oceanul și se vedea apusul soarelui. Dacă n-ar fi fost atât de obosit, poate că ar fi putut găsi drumul înapoi spre șoseaua principală. Dacă n-ar fi fost atât de obosit... Deodată, drumul coti brusc, încât i se păru că intră cu mașina în ocean și-n soarele care apunea. Soarele era imens, o minge de aur orbitoare, atârnând din cer chiar în fața lui, atingând ușor valurile oceanului cu o pojghiță de aur, vrăjindu-l cu farmecul lui. Un imbold puternic îl făcu să ignore următoarea cotitură a drumului și să meargă înainte, drept către ocean și către soare. Acolo nu va mai fi durere, oboseală, stress și nici responsabilitatea vreunui lucru. În fața lui apăru o vedenie. O femeie cu părul lung, blond, îmbrăcată în alb. Soarele îi bătea din spate aruncând asupra ei o lumină ce-ți tăia respirația. Iar în spatele ei, fluturând, erau… aripi. — Un înger, șopti el buimăcit. Era aproape s-o lovească. Smuci volanul, calcă puternic frânele, făcând ca mașina să se învârtă pe loc. Totul se învârtea în fața ochilor lui. Copacii, oceanul, îngerul, toate se încețoșau, în timp ce el se lupta să-și recapete controlul. Ar trebui să poată opri, gândi el zăpăcit. Ar trebui să fie atât de simplu. Dar reflexele și puterea lui firească pe care se bazase până acum îl părăsiseră. Era aproape gata să moară.   * *   *   Auzi un pocnet înfricoșător, un zgomot de metal, un geam care se sparge, un țipăt. Și apoi, întuneric. Simțea durerea ca pe un cuțit înfipt în capul său. Nu se putea mișca. Tot trupul său tremura și-l durea. Nu s-a mirat la gândul că se află în iad. Îl merita. Cineva șopti alături, ceva fâlfâia lângă el. Ce îngrozitor! Își simțea pleoapele ca și când ar fi fost plumbuite, iar el era mulțumit că nu vedea. Se auzi pe el însuși gemând și se gândi că efortul este zadarnic. Această agonie nu va înceta, el știa lucrul acesta. Va continua de-a pururi. Se auzea un murmur ușor, venea o rază slabă de lumină, un miros parfumat, o atingere tandră, moale. Curiozitatea fu mai mare decât durerea și, încet, încet, încercă să deschidă ochii. Un înger se uita în jos spre el, îngerul pe care îl văzuse înainte. Pentru un moment închise ochii, apoi îi deschise. Era ca într-un vis. Părul ei blond cădea în valuri de mătase trecând de umeri în jos, peste piept. Pielea ei era foarte albă, aproape transparentă, fără nici un rid. Ochii ei semănau cu albastrul clar al cerului pe care îl văzuse adesea când zbura deasupra norilor și pământului. Lumina încă o înconjura. Și-n spatele ei se vedeau mulți alți îngeri. Ceva nu era în regulă. În iad nu sunt îngeri. — Unde mă aflu? întrebă el cu o voce ceva mai tare decât o biată șoaptă. — Ești în rai. Aproape că a crezut-o. Vocea ei avea o muzicalitate dulce, iar buzele ei păreau că nu știu să mintă. — Poți să-mi spui cum te cheamă? zise ea. — Satan. Expresia fetei ei păli ușor. — Satan? Ești sigur? — Da. Era nesigur în privința multor lucruri, dar nu și a numelui său. — Au și îngerii nume? se întrebă el. — Pe mine mă cheamă Angel. Era incredibil de frumoasă... acest gând îi izvorî din durerea zdrobitoare. Ei îi trebuia un nume, nu doar o stare. Dar apoi, din nou, Angel i se părea foarte potrivit pentru ea. O ființă frumoasă, eterică, ce nu aparținea pământului. — Ai avut un accident. Conduceai foarte repede și ai pierdut controlul mașinii. — Viteza este tocmai unul din păcatele mele. Avea atât de multe păcate, că nu știa de unde și cum să înceapă să le spună. — Ești pe calea cea bună, spuse ea cu blândețe. Nu vreau să te supăr. Voi avea grijă de tine. El nu-și putea lua privirea de la ea. Ea era singura lumină în bezna aceasta absolută. Ar trebui să-i spună, gândi el. Ar trebui să știe că s-a produs cumva o greșeală și că el nu se află în locul unde trebuie. — Satan nu are ce căuta în paradis. El a căzut din paradis. Ea îl privi cu înțelegere, apoi se întoarse și privi în întuneric. — Nu înțeleg. Cred că este rănit mai rău decât credeam noi. O voce profundă, gravă, providențială îi dădu răspunsul. — Dezorientarea este firească. Nu-l scăpa din ochi. Știi unde mă găsești, dacă ai nevoie de mine. Dacă trebuie, chemăm o ambulanță să-l ducem la spital. Dar ar fi mai bine pentru el să-l scutim de un astfel de drum. — Nu. Reacția lui fu puternică și promptă. Petrecuse în ultimul timp destulă vreme în spital, văzuse prea multă suferință. Ea își trecu-ușor mâna peste fața lui. — Ssss... E-n regulă. Nu te vei duce la spital. Te voi ține aici lângă mine. Am să am grijă de tine. Atingerea ei l-a calmat; privirea ei i-a dat siguranță. — Bine, mormăi el, închizând ochii. Bine. Era prea obosit, rănit, ca să mai întrebe cum i s-a întâmplat tocmai lui acel miracol cu ea. Dar, pentru moment, cel puțin, un înger neînchipuit de frumos va avea grijă de el.   Visele se amestecau cu durerea în capul lui și adormi imediat. Auzi din nou exploziile, văzu mingile de foc aprinzând aerul, auzi țipetele. Suferința îi săgetă trupul, lacrimile i se rostogoleau pe obraji și începu să plângă. — Îmi pare rău! Îmi pare atât de rău! Îi simți mâna ei pe față, mângâindu-l alintându-l, vindecându-l. Se liniști. Angel continuă să-și treacă ușor palma peste fața lui, evitând cu grijă rana bandajată de deasupra tâmplei stângi, unde se lovise în timpul accidentului. Mângâierea ei păru că-l liniștește într-un fel, deoarece nu era obișnuit cu blândețea, dar tânjea după ea. Ea îl studia cu o sforțare inexplicabilă. Avea peste treizeci de ani, credea ea și, când s-a trezit și a privit-o lung, a văzut că ochii lui erau negri ca noaptea. Avea trăsături dure, bine conturate, iar gura era conturată în așa fel încât părea să fie cioplită în piatră. Părul era des, negru și tuns scurt. Nasul drept, buzele pline și ferme, senzuale, care o răscoleau adânc. Ce căuta un om ca el în paradis? Un bărbat care conducea o mașină nemaipomenit de scumpă și purta un costum elegant, făcut la comandă. Un om tulburat de ceva atât de puternic încât nu-și găsea liniștea. Un om care se prezenta ca fiind Satan. Barba crescută peste noapte o zgâria pe mâini, gâdilându-i palma și trezindu-i toate instinctele feminine care-i invadau conștiința, instincte feminine care aveau de-a face mai mult cu sexualitatea decât cu maternitatea. Se încruntă, derutată de reacția pe care o avea față de el. Văzând că respirația lui era adâncă și liniștită acum, ea se ridică cu părere de rău de pe pat. În timp ce intra în bucătărie, se gândi la dorința ei de a nu-l părăsi. N-avea nici un sens. Și nici trezirea simțurilor nu avea sens. Luă ibricul de cafea, își turnă în ceașcă și hotărî că nu este posibil ca ea să se simtă atrasă de un străin. Nu. Aceste sentimente neobișnuite erau cauzate exclusiv de faptul că fusese zbuciumată. La urma urmei, ea îi ieșise în față și fusese la câteva secunde de moarte. Reflexele lui rapide îi salvaseră ei viața și-l puseseră și pe el în pericol. Ea îi datora răbdare și grijă. Avusese o pasiune nebunească pentru profesorul ei de engleză când ea avea 15 ani, și pentru profesorul de matematică, la 16 ani. Și-a dat întâlnire cu căpitanul echipei de fotbal a liceului, când avea 17 ani. Putea înșirui o duzină sau mai mult de nume de staruri de film și de cunoscuți care considera ea că arată bine. Dar adevăratul freamăt al vieții n-a existat pentru ea. Până acum. Satan. Cu siguranță era o poreclă, gândi ea, filtrând cafeaua. Ea și Matthew îi verificaseră portofelul ca să afle câte ceva despre el. Au găsit un bilet American Express pe numele Nicholas Santini și 600 $ cash. Dar nu era nici o fotografie și nici un număr la care putea fi găsit în caz de urgentă. Și pe carnetul de conducere figura același nume și era notată o adresă din California. „Cum a putut cineva să-și ia o poreclă ca aceasta?” se întrebă ea. — Nu pot să fac asta! Nu mai pot zbura! Durerea din vocea lui o zdruncină. Puse repede ceașca jos și se repezi la el în dormitor. Se răsucea nervos de pe o parte pe cealaltă și trăsese cearșafurile la capătul patului. — Gata, gata, murmură ea venind lângă el, aplecându-se peste el și ținându-l strâns în brațe. El se răsucea în pat ca și când s-ar fi luptat cu vreun demon interior. Ea se lăsă peste el încercând să-l potolească. Pielea îi strălucea, iar mușchii i se contractau ca și când ar fi continuat să se zvârcolească. Masculinitatea lui era copleșitoare, dar ea se abținu de la asemenea gânduri. — Toate vor fi așa cum trebuie, îngână ea. Mă auzi? Totul va fi bine. — L-a pierdut, bâigui el. O, Doamne, o să facă accident! Vocea lui era plină de părere de rău și de mâhnire, dar nu vorbea despre el însuși. Ceva sau cineva l-a rănit adânc, iar ea dorea să știe cine, ca să-l poată ajuta. Îi părea atât de lipsit de apărare și o durea inima. — Te vei face bine, îi șopti ea la ureche. Am să văd ce am să fac ca să te însănătoșești. Zbuciumul din trupul său încetă și își întoarse ușor capul spre gura ei. O auzise. Zâmbind, ea se ridică și-l mângâie cu grijă pe cap. — Sunt aici cu tine și o să-ți port de grijă. Când a fost sigură că i-a trecut, proasta dispoziție, i-a dat drumul brațului, dar înainte de a pune cearșaful la loc, un impuls feminin adânc înrădăcinat o făcu să se uite la el. Matthew îl dezbrăcase până la lenjeria intimă, iar ardoarea îi înfiora pielea pe măsura dorinței ei. Era înalt și subțire, cu mușchi puternici, în spatele pielii bronzate și fine. Vânătăile începuseră să-i apară pe partea stângă a trupului. Părul negru, mătăsos, îi acoperea pieptul larg, dispărând încet, încet, dincolo de chiloți. Era un atlet cu o virilitate care o făcea să nu mai poată respira și nu se putea abține de la a reacționa în vreun fel. Privirea i se opri asupra lenjeriei lui intime și a chinuitoarei forme care o tenta. Acest bărbat o atrăgea într-un mod cu care nu era obișnuită. El dormea. „Cum se va descurca când se va trezi?” se întrebă ea îngrijorată. Îi ridică un braț și-și trecu degetele peste podul palmei lui. Un om energic și, judecând după haine și după mașină, un om obișnuit cu lucrurile fine ale vieții. Cu siguranță că nu era în elementul lui aici în Paradis, gândi ea făcând o grimasă și îndreptându-și din nou atenția asupra degetelor lui. Erau lungi, cu unghii îngrijite. Nu purta inele și nu era nici o urmă, pe al treilea deget al mâinii stângi, acolo unde ar fi trebuit să se afle verigheta. După ce a tras cearșaful peste el, s-a uitat la ceas. Matthew îi spusese să-l scoale ori de câte ori era nevoie și dacă poate, să-l cheme imediat. — Îmi pare rău, bâlbâi el, rotindu-și capul dintr-o parte în alta. E vina mea. Se învinuia pe el însuși. Orice s-ar fi întâmplat, părea că se auto învinuieşte așa cum nici un alt bărbat n-ar trebui să facă, iar ei îi venea greu să asiste la aceasta. Ea vindeca. El a făcut-o să vrea să-l vindece și pe el. Îi apucă mâinile. — Nicholas, trezește-te! El îi auzi vocea limpede și melodioasă trăgându-l afară din groapa întunecoasă în care se aflase. Îl zgudui ușor. — Nicholas, deschide ochii și uită-te la mine, ca să știu că îți este bine. N-ar putea niciodată să refuze acel glas, gândi el. Această voce ajungea până la el în iad. Eliberat pe deplin de gândul că nu mai visa, el făcu ceea ce îi ceruse ea. Ca și înainte lumina o înconjura, strălucind în părul ei blond și dându-i un aer nepământean. Îngerii o înconjurară. El își trecu limba peste buzele uscate. — Mulțumesc. — Pentru ce? — Pentru că ești aici. Ea îi zâmbi. — Mă bucur că sunt de ajutor. El o privi lung, înfiorând-o cu ochii lui negri. — Ești foarte curajoasă ca vii după mine în iad! Aripile tale pot lua foc. Zâmbetul ei păli, iar ea se aplecă să-și treacă dosul palmei pe fața lui. Era rece. — Cum te simți? Părul ei atinse ușor pieptul lui, iar lumina ei, mirosul proaspăt, îl înconjurară. — Miroși extraordinar. În felul în care își apropie sprâncenele, se vedea o undă de îngrijorare. — Te doare tare? Ochii ei erau de un albastru fără sfârșit și, pentru un moment, el crezu că a văzut raiul. — Durerea de cap mă zdrobește și-mi simt trupul ca și cum ar fi trecut prin mașina de tocat. — Din păcate, te va durea un timp. Te-ai lovit destul de serios la cap. Își îndreptă corpul, pregătindu-se să se ridice de lângă el, dar el întinse mâna după ea și o prinse de braț, hotărât s-o țină lângă el. Ar fi fost azvârlit iarăși în întuneric dacă ea pleca. — Ce s-a întâmplat? Vrei să te ajut cu ceva? — Da, spuse el încet, dar sigur. Stai cu mine. Nu mă părăsi. — Bine, spuse ea, mișcată de rugămintea lui și de siguranța cu care a spus-o. Voi sta pe scaunul de acolo. Arătă cu degetul în dreptul umbrelor. — Nu. Durerea apăru pe fața lui în timp ce încerca să se uite la ea. — Nu știu ce faci aici, dar, când ești aproape, nu visez. Nevoia lui de ea trezea emoții pe care ea nu le putea înțelege. Își spunea Satan și-l măcina pe dinăuntru ceva nemaipomenit. Era o povară cu P mare, dar, dacă el a vrut ca ea să stea lângă ea, va sta. — Dacă tu crezi că asta ajută, voi sta aici un timp. — Ajută. Pleoapele i se închiseră treptat și-l luă somnul. Dar mâna lui o strângea în continuare pe a ei. Ea își privi ceasul. Era ora 13. Se simțea obosită, dar nu îndrăznea să doarmă. Slavă Domnului, respirația lui părea normală, iar pielea continua să fie rece. Tânjea după cafeaua ei și, după o jumătate de oră, dădu drumul mâinii lui și se ridică. În bucătărie, în timp ce își turna cafea în ceașcă, îl auzi plângând. Alergă înapoi la el. Trecându-și mâna ușor peste fața lui, îi șopti ceva la ureche până se liniști din nou. În somnul lui chinuitor, o apucase de mână. Ora următoare o petrecu urmărindu-i mișcările, întrebându-se ce îl adusese la acea cotitură de pe șosea, ce îl chinuia atât. Indiferent de răspuns, el făcuse accidentul ca s-o evite pe ea, iar ea îi era recunoscătoare. Chiar și așa, indiferent ce hotărâse ea înainte, nu credea că acest impuls în a-l face să se simtă bine și să se însănătoșească venea numai din sentimentul de recunoștință.   — Nicholas, scoală-te, scoală-te. El o auzi și din nou făcu ceea ce-l rugase. Când o văzu că e lângă el, supraveghindu-l, simți o eliberare puternică. Ea a adus lumină în întunericul care-l înconjura. — Bună. Ea zâmbi. — E aproape trei dimineața. Ce faci? — Bine. Nu visam. Își umezi buzele cu limba. Ea urmări mișcarea și întinse mâna după paharul cu apă pe care-l pusese pe noptieră. — Încearcă să bei. Stând în dreapta lui, ea își trecu o mână prin spate și-l ridică ușor, ducându-i paharul la gură. Părul ei îi atinse obrazul, iar pieptul și-l apăsă de brațul lui. Un val ușor de căldură îi traversă trupul, răscolindu-l. Întorcându-și încet capul, așa încât să o poată vedea, luă câteva înghițituri de apă. El își dorea un înger. Ce se întâmpla cu el? Ființele cerești și eterice nu aveau pasiuni și dorințe. Un bărbat nu putea strânge un înger în brațe și să-l sărute până când sângele amândurora s-ar înfierbânta. El nu o putea dezmierda până când ar fi izbucnit un foc înăuntrul lui, iar trupul lui s-ar încorda. Deci, totul fiind foarte clar, de ce o mai voia încă? Ea puse la loc paharul, iar pe el îl lăsă ușor pe pernă. — E mai bine? — Da. I se învârtea capul și simțea cum îi vibrează, corpul îl durea, dar continua s-o privească. Ea era importantă. — Tu ești îngerul pe care l-am văzut chiar înainte de accident. Buzele ei se arcuiră într-un zâmbet. — Nu sunt înger. Mă cheamă însă Angel. — Aproape că era să te calc. — Știu, și-mi pare rău. Accidentul a fost din cauza mea. N-aș fi ieșit în șosea dacă aș fi știut ca vii tu. Dar tu conduceai atât de tare, că aproape trecuseși peste mine înainte să-mi dau eu seama. El se încruntă încercând să-și reamintească ceva ce, cu siguranță, trebuia să știe. — Unde ziceai că eram? — În Paradis. Își apăsă podul palmei pe obrazul lui ca să vadă dacă are febră. — Pe Oregon. Ce spunea ea nu avea nici un sens, gândi el. — Încotro te duceai? îl întrebă ea liniștită. El reflectă un moment la întrebarea ei. — Departe, departe. O apucă de mână și o lăsă în jos până când i-o așeză să se odihnească pe pieptul lui. Mâna ei era mică și delicată, dar faptul că o ținea într-a lui îi dădea un sentiment de confort, iar cât timp stăteau așa ea nu putea pleca de lângă el. — Eram sigur că mă voi trezi în iad. — Lovitura a fost cât se poate de dură, zise ea cu seriozitate. Înțeleg de ce credeai că vei muri. — Încă nu sunt sigur că n-am murit. Sub mâna ei, inima lui bătea puternic. — Sunt bucuroasă să-ți pot spune că trăiești. Crede-mă, te vei face bine. — Te cred, zise el, neîncetând să se gândească de ce o crede. Dar nu înțeleg. — Ce nu înțelegi? — Ce faci tu aici? — Aici locuiesc, spuse ea, întrebându-se dacă nu cumva se cam grăbise să-i anunțe însănătoșirea. Oare el continua să sufere din cauza dezorientării? El o privi fix un moment. — NU știam că sunt îngeri pe pământ. Ea se încruntă. — Ți-am spus. Nu sunt înger. Numele meu este Angel. — Dacă nu ești înger, atunci de ce semeni atât de mult cu unul? Și de ce ești înconjurată de lumină? Și de ce în spatele tău sunt îngeri? Ea tresări, privi peste umăr, apoi zâmbi. — Este un sfeșnic în spatele meu - asta trebuie să fie lumina pe care o vezi tu. Și am o colecție de îngeri de porțelan. Câțiva dintre ei sunt pe raftul din spatele meu. — Nu ești înger? Ea dădu din cap. — Nu sunt sigur că pot crede asta. Ea începu să râdă cu glas vioi. — Crede-mă. O credea și n-o credea. Nu văzuse până atunci un înger, nici chiar atunci când zbura cu avionul către paradis. Pe de altă parte, nu-și putea scoate din minte că ea nu aparține acestui Pământ. Ea își trase mâna dintr-a lui și-l bătu ușor pe piept. — Înapoi la culcare. — Nu încă, bâlbâi el. Nu înainte de a mă asigura că ești o ființă în carne și oase. O trase înspre el și-și lipi buzele de ale ei. Luată de-a dreptul prin surprindere, ea se împotrivi, iar inima îi bătea cu sălbăticie în coaste. — Ai gust de paradis, îngână el sărutând-o mai apăsat, până când gura ei se deschise, iar limba lui putu să pătrundă. Era ca o cufundare într-un vas plin cu miere, gândi el cu înfiorare și-și strânse brațele în jurul ei. Ea se îndepărtă șchiopătând de el. Sărutul lui o prinse din urmă, dând naștere unor situații pe care nu le putea controla. Limba lui căuta, mâinile lui o strângeau cu putere și cereau. În ea se treziră sentimente, dar erau total nepotrivite. Și asta nu era bine. El era un om care fusese rănit din cauza ei, ea trebuia să aibă grijă de el, nu să facă dragoste cu el. — Trebuie să ne oprim, porunci ea, ridicându-se de lângă el. — Nu. El nu știa încă dacă ea e înger sau femeie, dar n-o putea lăsa să plece. O trase din nou în jos spre el, proptindu-i pieptul de zidul solid al pieptului său. — Ai fost rănit, zise ea cu respirația tăiată. Ochii lui erau la fel de negri ca și cerul nopții, când el i-a luat capul în mâini și a privit-o fix în ochi. — Faptul că te sărut mă face să mă simt mai bine și durerea aproape că trece. — Ești dezorientat. Nu știi ce faci. — Cum vrei tu. Îi dezmierdă gâtul cu vârful degetelor, lăsând o urmă de căldură, apoi râvni din nou gura ei și începu să îi dea lecții de sărutat. Ea nu știuse până atunci că un biet sărut poate seduce, poate aprinde simțurile sau îi poate înmuia voința. Nu știuse că există atâtea terminații nervoase în buzele ei sau că asprimea limbii lui o poate face să tremure. Nu știuse că un sărut o poate readuce la viață și o poate face să-și dorească ceva ce nu și-a dorit până atunci. Nu știuse că... Treptat, brațele lui o eliberară din strânsoare, iar presiunea sărutului se micșoră. Puterea lui se făcea cunoscută, observă ea simțind o urmă de deznădejde care o sperie. Fiori plăcuți trecură prin trupul ei anihilându-i puterea de a se îndepărta repede de el. Când s-a ridicat să plece, el a întins o mână și i-a atins obrazul. — Te cred. Vocea îi era răgușită, dură. — În legătură cu ce? întrebă ea, năucită de căldura care zăbovea în trupul ei. — Sunt în paradis. Închise ochii și se întoarse încet să doarmă.   Înainte de a se lumina de ziuă, ea l-a mai trezit încă de două ori. De fiecare dată îl întreba cum îl cheamă. De fiecare dată răspundea „Satan”. Îi dădea apă, iar după ce bea, dormea la loc. Era un bărbat puternic, gândi ea în timp ce-l privea dormind, un om torturat. Un bărbat care i-a înflăcărat sângele cu un sărut. Fusese dezorientat. Era unicul răspuns. Nu-și va reaminti nimic de dimineață. Ea, pe de altă parte, nu va uita niciodată.

Primavara in septembrie de Essie Summers CAPITOLUL I Suzan Carew se plimba prin Canterbury. Asculta fascinată clopotele vechii catedrale în atmosfera liniștită a amurgului. Vara fusese minunată, însă zilele începuseră deja să se scurteze, iar dealurile verzi erau acoperite de brumă. Venea toamna. În curând câmpia înconjurătoare avea să devină o simfonie arămie. Gândul o purtă deodată la un alt Canterbury, departe, în emisfera sudică; o așezare întemeiată în secolul al XIX‑lea de coloniștii englezi. Acolo, în Noua Zeelandă, luna septembrie era cu totul altfel. La Christchurch, la vremea asta, malurile râului Avon se împodobeau cu narcise; apoi era rândul cireșilor să înflorească. Pajiștea se acoperea cu flori albe, galbene, albastre… În zona de deal, vițeii de curând născuți trebuie că zburdau deja pe pășuni. Vacile fătau întotdeauna mai târziu la Christchurch. Zăpezile munților erau atât de aproape! Dar mai mult ca orice, Suzanei îi plăcea Larchwood Vale. Toți cei dragi ei erau stabiliți acolo, în afară de părinții ei, firește. Era un adevărat leagăn al familiei lor. Pentru moment părinții ei locuiau pe alte meleaguri. Dar curând, când vor ieși la pensie, se vor întoarce acasă. Copilă fiind, îi urmase peste tot în peregrinările lor. Mare om de afaceri, tatăl ei călătorea fără încetare. Faptul acesta îi întărise și mai mult fetei dragostea pentru Larchwood. Din fericire, o dată la doi sau la trei ani făceau un popas mai îndelungat acolo. De curând, Chris Carew fusese trimis în Canada. Cu siguranță că acesta va fi ultimul lui post. Până acum, Suzan îl însoțise mereu. Îi fusese secretară. Dar dintr‑odată fusese cuprinsă de dorința de a zbura cu propriile ei aripi. Și în plus, Stephanie și Brent Morley, niște prieteni din Noua Zeelandă, trebuiau să vină să‑și petreacă concediul în Anglia. Atunci, părinții îi sugeraseră Suzanei să rămână cu ei să le arate regiunea. Fata trăise două luni minunate. Se îndrăgostise de câmpia englezească. Se înțeleseseră foarte bine toți trei. Dar, când Stephanie aducea veselă vorba despre celălalt Canterbury și despre prietenii lor comuni, Suzan se simțea cuprinsă de o ciudată melancolie. Fără să vrea, prietena ei deschidea o rană veche, ascunsă cu grijă, însă atât de sensibilă încă… Pe nesimțite se întunecă. Stelele începură să strălucească pe cerul senin. Era timpul să se întoarcă la hotel. Fără să se grăbească, se opri o clipă în fața unei biserici care îi era deja familiară… Aici fusese botezat, în secolul al XVI‑lea, marele scriitor Christopher Marlowe. Altădată, Suzan îi citea poeziile înfiorată. Mai ales una o tulburase profund: Poetul vorbea despre iubirea dintre o fată și un păstor în munții Noii Zeelande… Dar asta era o poveste veche! De atunci Suzan încercase să uite emoționanta poezie. Străbătuse multe drumuri și cunoscuse mulți bărbați. Dar nici unul nu o tulburase ca acel păstor, de acolo, din emisfera sudică… Clătină din cap iritată. De ce să se lase cuprinsă de nostalgie? Nu mai era fetița fragilă de atunci. Acum avea douăzeci și patru de ani și mult mai multă experiență. Ridică din umeri și grăbi pasul Stephanie și Brent răsuflară ușurați când o văzură, în sfârșit, venind. — Ne‑ai dat ceva emoții, interveni Brent. Știindu‑te singură pe străduțele astea după lăsarea serii… Vino o clipă în camera noastră. Vrem să‑ți facem o propunere. Am comandat ceai și sandvișuri. Cred că ți‑e foame! Suzan, sau Shanna, cum o chemau prietenii ei, se gândea la o schimbare de program. Fără îndoială că însoțitorii ei se hotărâseră să viziteze un alt oraș… Dar nu despre asta era vorba. Stephanie intră direct în subiect. — Ascultă, draga mea. Peste câteva zile ar trebui să pleci în Canada. Însă tatăl tău pare foarte mulțumit de noua lui secretară. De ce nu ai veni împreună cu noi în Noua Zeelandă? Bunica ta, Clotilde, se pare că organizează o mare reuniune de familie. Vor fi acolo toate rudele, toți prietenii și i‑ar place mult să fii și tu acolo ca s‑o ajuți la organizare, ca de obicei. Suzan nu își crezu urechilor. — Dar ultima reuniune a fost abia acum cinci ani! Din câte știu, adunările astea au loc o dată la zece ani, nu‑i așa? — Din păcate, murmură Brent, Clotilde ar putea să ne părăsească până atunci… E foarte bătrână. Doar ea își mai aduce aminte de vechile legende, de povestea pionierilor. Știi cum se întâmplă: de fiecare dată se găsește cineva care nu a fost la adunările precedente și toți vor să asculte povestea trecutului. De data asta e vorba de o rudă îndepărtată care scrie o carte despre Alaska. Se află în Noua Zeelandă cu niște afaceri și vrea să profite de ocazie ca s‑o întâlnească. Atunci, Clotilde s‑a gândit… Vocea i se stinse. Urmă o lungă tăcere. Bându‑și ceaiul, Suzan își amintea de ultima adunare a „prietenilor pionierilor”, cum zicea bunica. Câtă muncă pentru a pregăti totul! Din fericire, Morgan, fratele Stephaniei, pusese umărul alături de ea. În timpul ăsta, John, simțindu‑se neglijat, se consolase cu verișoara ei din Tahiti. Au fost văzuți deseori împreună. Situația devenea din ce în ce mai jenantă. Morgan, cu gentilețea lui obișnuită, o ajutase să iasă din acest impas. Îi permisese să se despartă de John salvând în același timp aparențele iar mica comunitate își regăsise liniștea. În ciuda imensității proprietăților și a distanțelor enorme care despărțeau locuințele între ele, izolarea întărise legăturile dintre cei trei vecini: Larchwood, Forester și Hervington‑Blair. Trei familii întemeiate de trei bărbați întreprinzători care se împrieteniseră pe vapor în timpul îndelungatei călătorii. Wilfrid Hervington‑Blair era la al doilea voiaj către Noua Zeelandă. Se întorsese în Anglia să‑și caute iubita. Dar avusese o cruntă dezamăgire. În lipsa lui, aleasa inimii se măritase cu altul… Suferise enorm. În disperarea lui hotărâse să se stabilească departe de orice așezare omenească și pentru aceasta alesese ținutul inaccesibil de dincolo de munți. Se stabilise pe câmpia inospitalieră de la Canterbury, urmat de tovarășii de călătorie, Eldread Forester și Gerard Larchwood. Toți trei reușiseră să dea acestei câmpii aride o frumusețe pastorală. Au urmat alte generații urmărind același scop. Puțin câte puțin, bunăstarea înlocuise cumpătarea și chibzuință de altădată. Dar cele trei familii au rămas unite prin legături indestructibile. John era un Forester, Stephanie și fratele ei erau Hervington‑Blair. În curând Suzan avea să întâlnească din nou toate aceste chipuri familiare. Se hotărî să joace deschis. — Aș veni. Dar mi‑e frică. Toată lumea va crede că m‑am întors pentru că… Fran nu mai este. Stephanie păru surprinsă. — Nici nu m‑am gândit la asta. În definitiv, tu l‑ai părăsit pe John și nu invers. Nu el te‑a lăsat pentru Fran. Tu l‑ai abandonat pentru Morgan. Este cu totul altceva! Păcat însă că povestea voastră n‑a durat. Mi‑ar fi plăcut să‑mi fii cumnată. Evident, te înțeleg. Între tine și Morgan totul s‑a terminat, John este văduv… Oamenii s‑ar putea să interpreteze greșit întoarcerea ta. Nu‑ți face probleme. N‑o să‑ți fie greu să pui lucrurile la punct Și va fi cu atât mai rău pentru gurile rele. Suzan pufni în râs. Dar, imediat, chipul i se înnegură din nou. — Să nu‑i scrii chiar acum mamei tale. Aș vrea să mă mai gândesc. — Haide, o rugă Stephanie, doar n‑ai intenția să te răzgândești? Te rog, vino cu noi! Ar fi formidabil, nu‑i așa, dragul meu? Soțul ei aprobă călduros. Suzan nu răspunse nimic. — Dă‑ți seama, continuă Stephanie. Într‑o săptămână suntem acolo. Din păcate, Morgan nu va fi acolo ca să ne întâmpine… — …Și de ce, mă rog? întrebă Suzan într‑o doară. — Lucrează în insulele Noile‑Hebride. Însoțitoarei nu‑i veni să creadă. — Morgan! În mijlocul Pacificului? Ce naiba face acolo? Și de ce nu mi‑ai vorbit despre asta? — Pentru că nu m‑ai întrebat. Nu prea îți place să vorbești despre el! — Ai dreptate. În orice caz, vestea este uimitoare. Și bunica nu mi‑a spus nimic! — Draga noastră mătușă Clotilde nu prea stă bine cu memoria. De la o vreme cam uită. Shanna acceptase formal explicația, dar nu crezu un cuvânt. Bătrâna doamnă fusese întotdeauna o femeie cu capul pe umeri. — Cu ce se ocupă Morgan acolo? — Predă agronomia într‑un colegiu. Dan Cairns îi ține locul pe domeniu. Lucrează acolo de atâta vreme! Expresia încordată a lui Brent nu îi scăpă Suzanei. Părea foarte stingherit. De ce? Cei doi îi ascundeau oare ceva? Nu era posibil! Se hotărî să schimbe subiectul. — Ce mai face John Forester? Trebuie să‑i fie greu după moartea lui Fran. Din fericire nu aveau copii… O mai păstrează pe bătrâna bonă, nu‑i așa? — Da, ea are grijă de casă. E o comoară, să știi! Bărbatul ei se ocupă de grădină și ajută și la fermă. John pare să‑și fi revenit după nenorocire. În sfârșit, e greu să știi adevărul. Este atât de închis în el! Vrea să se lanseze în politică. Era clar că lucrurile se schimbaseră. Altădată John nu se gândea decât la ținutul lui… Își aducea aminte de zilele fericite din copilărie. De mai multe ori tatăl ei fusese trimis în țări îndepărtate în care nu existau școli englezești. Atunci micuța Shanna fusese încredințată bunicii, unde petrecuse sejururi îndelungate. De atunci însă se schimbase mult, așa cum se pare că se întâmplase și cu John. Își aminti de Fran. Într‑o străfulgerare îi revăzu părul auriu, ochii albaștri care păreau să reflecte imensitatea cerului… Erau doi ani de când murise… Într‑o zi Martine Griffiths îi spusese: — E formidabil cât de bine te înțelegi cu Fran. Evident, nu ai ce să‑i reproșezi: l‑ai părăsit pe John și era liber să facă ce vrea. Dar ai fi putut să te simți ofensată văzându‑l că se consolează atât de repede, și tocmai în brațele verișoarei tale. Shanna izbucnise în hohote de râs. Se simțea ușurată. Nimeni nu ghicise adevărul. Toți crezuseră în dragostea ei subită pentru Morgan… Morgan știa că John și Shanna erau totul unul pentru celălalt. Dar, văzând nefericirea fetei când iubitul ei se îndreptase către alta, nu șovăise. Doar din cavalerism îi propusese Shannei să simuleze o legătură între ei. În felul ăsta putea să se despartă de John și să‑și păstreze orgoliul. Ea acceptase recunoscătoare. John reacționase așa cum trebuia. A avut tactul să nu‑și manifeste bucuria când Shanna i‑a dat vestea. Nu prea a pus la inimă rolul îndrăgostitului părăsit și a așteptat plecarea „prietenilor pionierilor” ca să facă publică logodna cu Fran. În felul ăsta, onoarea era salvată pentru toți. Tatăl lui Fran venise din Tahiti pentru reuniune. Așa se face că tinerii au grăbit căsătoria pentru a profita de prezența lui. Shanna a rămas mai multe luni la Larchwood. Părinții erau plecați în Asia într‑o misiune complicată. Au preferat să o știe acasă în siguranță. Apoi buna Clotilde încurcase lucrurile fără să vrea: îi încredințase administrarea proprietății lui Morgan. Era convinsă că acesta o va lua în căsătorie pe Shanna. Era deci firesc ca el să preia conducerea treburilor. Suzan sperase ca el să refuze. La urma urmei, logodna lor nu era decât o fațadă. Dar spre marea ei surprindere, Morgan nu a procedat așa cum se așteptase, ci și‑a scos la vânzare cabinetul veterinar și a venit să se instaleze la Larchwood Vale. Când Suzan i‑a făcut cunoscută mirarea ei, el nu i‑a răspuns imediat. Apoi a privit cu o expresie cinică. — Și de ce aș fi refuzat, Suzan Carew? Postul ăsta îmi convine de minune. — Dar… Păreai atât de preocupat de meseria ta… — Am fost. Apoi am simțit chemarea pământului. E minunat să fiu pe domeniul meu… Suzan a tresărit contrariată. Spusese „domeniul meu”… — Ai devenit atât de calculat? l‑a întrebat încet. Nu te știam în felul ăsta. Morgan a schițat un zâmbet rece. — Nu mă cunoști prea bine. — Acum îmi dau seama. Totuși, ce se va întâmpla cu Blair Peaks? Tatăl tău s‑a gândit mereu că tu îi vei lua locul. Dar acum, dacă vrei să te întorci la pământ… — Brent se ocupă de Blair Peaks de multă vreme. Acolo se simte ca acasă. Și Stephanie la fel. Nu‑ți face griji! Nu renunț la partea mea din domeniu. Ce este al meu, rămâne al meu! Dar de vreme ce Brent și Stephanie s‑au instalat acolo, oferta bunicii tale a picat la țanc. La Larchwood Vale nu voi fi departe de pământul strămoșilor mei. Suzan era tulburată. Întotdeauna îl crezuse pe Morgan un om sincer. Când acesta îi propusese logodna „de ochii lumii” fusese convinsă că procedase așa doar din gentilețe. Se înșelase oare? Era vorba de un plan pus la punct cu minuțiozitate? Să se fi gândit că luând‑o în căsătorie va deveni stăpânul domeniului? Se hotărâse să se lămurească cât mai repede. După puțin timp a rupt logodna și a plecat să‑și întâlnească părinții la Bangkok. Totuși, Morgan nu și‑a reluat lucrul la cabinetul veterinar. S‑a instalat la Larchwood Vale… În sfârșit, până la urmă s‑a lăsat păgubaș. Însă de ce nu i‑a scris bunica nimic despre el? Dar asta nu mai avea nici o importanță acum. Dimpotrivă, chiar în felul ăsta îi va fi mai ușor când se va întoarce. Poate că Morgan avea de gând să rămână acolo mai departe. Suzan nu vorbise încă cu nimeni despre asta. Nu îndrăznise. Dar acum, totul se schimbase. — Iată o problemă mai puțin, spuse ea ușurată. N‑aș putea suferi să ne observe lumea pe toți trei, întrebându‑se pe cine voi alege: pe Morgan sau pe John. Voi putea în sfârșit să trăiesc așa cum vreau și să mă instalez liniștită acasă la mine, la Larchwood Vale. De multă vreme visez să mă ocup de domeniu așa cum a făcut‑o bunica atâta vreme. Mama va fi încântată! Dintotdeauna ea a vrut să mă vadă așezată acolo. O privi pe Stephanie, dar aceasta își întoarse ochii. Din nou, avea un simțământ ciudat: prietena ei îi ascundea ceva. Era tot în septembrie. Dar toamna lăsase locul primăverii. Călătoria lor de la capătul lumii era pe terminate. Prin geamul avionului, priveau câmpia Canterbury care semăna cu un eșichier de verdeață mărginit de apele albastre ale Pacificului. În depărtare, munții păreau minusculi. Avionul alunecă ușor către pista de aterizare. Un impact ușor și roțile atinseră pământul. Suzan era nespus de fericită: se întorsese în sfârșit acasă! Era dimineață devreme. Trebuiră să mai zăbovească în oraș câtva timp. Înainte de plecare Brent comandase o mașină nouă și trebuia să meargă la garaj să o ridice. Nu mult după ce intră în posesia ei se angajară pe autostrada Sudului. Trecură de râul Rakaia și o luară spre vest, către întinsele pășuni. Șoseaua asfaltată făcu loc drumului de țară care îi învălui într‑un nor de praf. Dar acest neajuns era din plin compensat de pitorescul peisajului. Departe în zare, vârfurile înzăpezite ale munților parcă îi chemau într‑un chip tainic și făceau ca dealurile înverzite care se înălțau la poalele lor să pară niște miniaturi. Pe pășuni, vițeii zburdau plini de viață. Acum nu mai era nici un risc de vreo ninsoare întârziată care, întinzându‑și peste tot nuanța albă, să le pună viețile în primejdie. Soarele primăvăratic făcea să scânteieze canalele de irigație care aveau să înlăture seceta din perioada de vară. Peste tot era o orgie de flori multicolore: zambile cu parfum îmbătător, narcise cu petale aurii. În livezi merii în floare semănau cu niște uriașe buchete de mireasă. Văzură trecând un majestuos cârd de gâște albe, mergând legănat către râu. Shanna privea Încântată munții pe care ti iubea, ca și când și‑ar fi regăsit niște prieteni vechi: muntele Hutt, muntele Somers, cele două piscuri Ponces… Drumul urca pe coline. Se apropiau de cele trei domenii. În curând aveau să vadă colinele albe ale reședinței de la Larchwood Vale. Casa lui Blair Hill era cea mai îndepărtată dintre cele trei. Dar deja copacii plantați de mâna omului se deosebeau de cei din pădure. Străbăteau acum Forester Gorge. O luară pe drumul care ducea la conac. Shanna văzu cum apare încet marea poartă de piatră. Rămase înmărmurită. Altădată nu putea să o privească fără emoție. Acum, viitorul ei era legat de Forester Gorge, de această locuință idilică, alături de bunica ei dragă. Dar toate astea erau acum de domeniul trecutului. Intrară pe poartă. Pe un cal negru îi aștepta un călăreț sobru: era John. Brent încetini, apoi opri mașina în timp ce John descăleca. El deschise portiera din spate, o ajută pe Shanna să coboare din mașină și o îmbrățișă sărutând‑o pe obraz, șoptindu‑i: — Bine ai venit acasă, frumoasă aventurieră! Îi sărută și pe Stephanie și pe Brent. — Am văzut mașina când eram pe culmea dealului, explică el vesel. Clotilde este foarte emoționată. M‑a rugat să vă întâmpin. De când a primit scrisoarea care anunța întoarcerea Shannei nu‑și mai găsește astâmpărul. Scrisoarea fusese o idee a Stephaniei. Se gândise că în felul ăsta ar putea să evite un șoc prea puternic pentru bunica. Sau voise în primul rând să‑l anunțe pe John despre întoarcerea fostei lui logodnice? Gândul acesta nu îi surâdea Suzanei. — Nu vreau s‑o facem să aștepte, spuse ea sec. La drum! Sper să te revăd în curând, John! — Voi veni la voi astă seară. E o reuniune a clanurilor. Părinții tăi sunt deja acolo, Stephanie. Abia așteaptă să le povestești cum a fost călătoria. Vestea asta îi făcu plăcere Shannei. Îi iubea pe Stephen și Maria Hervington‑Blair. Rămăseseră atât de tineri! Și totuși aveau cel puțin șaptezeci de ani. Maria avusese copii foarte târziu. Pentru cuplu, nașterea primului copil însemnase începutul unei noi tinereți. Trecură pe sub arcul de piatră sculptată care își întindea umbra ca o binecuvântare asupra domeniului. În stânga casei fagul cel bătrân începea să‑și etaleze frunzele proaspete. Un salcâm de un soi deosebit, din Australia, îi ținea companie. Încărcat cu flori mari, galbene, semăna cu un glob de aur. Shanna fu copleșită de amintiri. Într‑o zi, în timpul scurtei logodne, Morgan ii spusese: — Florile astea au culoarea ochilor tăi, Suzan. Nu sunt nici brune, nici verzi, ci sunt… John nu îi făcuse niciodată un asemenea compliment. Însă pentru ca să descrie ochii lui Fran, părul lui Fran, avea un repertoriu imprevizibil… Fran era atât de frumoasă! Ochii ei erau de albastrul safirelor, părul îi era de aur roșu… În rest, cele două fete se asemănau mult. Erau asemenea a două fotografii identice din care una, expusă prea mult la soare, își pierduse prospețimea. Dar ce rost avea să răscolească trecutul? Shanna era acum mult mai călită. Timp de cinci ani dusese o viață veselă și plină de evenimente, acumulând multă experiență. Fusese curtată de mulți bărbați. Singura pată întunecată în acest tablou, în timpul acestor ani, fusese îndepărtarea de pământul natal. Nu, nimic nu se schimbase! Parcul era la fel de frumos. Pârâul îngâna același refren zglobiu pe pietrele lui șlefuite. Salcia plângătoare semăna și acum cu o colibă mică. Găinile cotcodăceau grave la fel ca odinioară… Dincolo de plopi, se întindea un somptuos covor viu colorat: rondul cu violete al Clotildei era tot acolo, înmiresmând aerul primăvăratic. Cameliile erau și ele înflorite. Mașina înconjură casa și se opri lângă terasă. O siluetă fragilă și împovărată de ani îi aștepta în capul scărilor. Suzan coborî din mașină și se grăbi spre Clotilde care o cuprinse în brațe. — Ce frumoasă ești, draga mea! Ai învățat toate secretele eleganței europene. Dacă mă gândesc bine tu întotdeauna ai avut atâta șic! Chiar și în blue jeans tu pari a fi o regină Simt cum inima mea bătrână bate mai repede. Sunt atât de fericită să te văd din nou! Și taiorul ăsta îți vine minunat! Are aceeași culoare ca frunzele fagului. Culoarea misterioasă a ochilor tăi, copila mea. — Haide, bunico! Mă faci să roșesc, protestă timid fata. Am îmbrăcat taiorul ăsta ca să‑ți fac o plăcere, să știi! Dar să nu te amăgești așa ușor, adăugă zâmbind ștrengărește. Nu va dura prea mult până să trec la ținuta obișnuită: jeans. Ochii bătrânei se umpluseră de lacrimi. Și Shanna și‑i simțea pe ai ei umezi de emoție. — Mor de foame, spuse fata pe un ton vesel, ca să alunge stânjeneala. Ceaiul e gata? — Bineînțeles, draga mea. Să mergem în sufragerie! Fata o luă de braț pe bătrână și porniră împreună. Camera mare era la fel de primitoare. Ferestrele mari cu vitralii erau deschise. O briză ușoară umfla perdelele mov. În contrast cu exteriorul, camera era destul de întunecoasă. Astfel încât Shanna nu îi văzu la început decât pe Stephen și Maria. Apoi, când ochii i se obișnuiră cu penumbra îl descoperi pe Morgan. Triunghiul de odinioară era adunat din nou. El veni spre Suzan și îi mângâie obrazul proaspăt. — Doamne! exclamă fata surprinsă. Am avut impresia că am vedenii. Te credeam în Noile Hebride. — Am stat acolo două luni. Dar m‑am întors pentru perioada de fătare a mieilor. Știi bine că nu aș lipsi de la asta pentru nimic în lume. — Cum așa, Stephanie, reluă Suzan, n‑ai spus tu că Morgan a plecat de la Larchwood pentru totdeauna? — Nicidecum. M‑ai înțeles greșit. Știam că e tot aici, însă… Neștiind ce să mai creadă, Suzan se întoarse către Brent. El asistase la discuția lor din Anglia. Dar el întări spusele soției lui. — Doar îl cunoști pe Morgan. N‑a putut să rămână mult timp în insulele Pacificului. Acolo nu sunt oi! — Nu îl știam pe prietenul nostru atât de pasionat de creșterea oilor, replică tânăra cu nonșalanță. La urma urmei, timp de mai mulți ani a preferat meseria lui de veterinar; John în schimb, a trăit mereu pe pășunile alpine… — John a început să se schimbe, reluă cu răceală Morgan. Și‑a părăsit oile ca să intre în politică. Și să nu mai punem la socoteală alte preocupări… mai frivole… Maria servi ceaiul. Bătrânul Stephen își privea fiica cu atenție. — Călătoria asta cred că ți‑a priit, spuse bătrânul admirativ. Te găsesc foarte frumoasă. Și parcă te‑ai mai împlinit și îți stă bine. — Și încă o să mă mai împlinesc, tată, răspunse femeia roșind. Pentru că aștept un copil. Toți erau încântați de această veste. Stephanie deveni centrul atenției, spre marea ușurare a Suzanei. Tânăra se apropie și se așeză lângă bunica Clotilde. Bătrâna doamnă părea că nu mai îmbătrânise deloc în acești cinci ani de când nu se mai văzuseră. Morgan îi oferi Shannei o farfurie cu fursecuri. Ea îi refuză politicos. — Haide, nu face mofturi, spuse el cu asprime. Am tăiat vițelul cel gras pentru întoarcerea copilului risipitor. Nu ne dezamăgi. Apreciază meniul! De altfel, ai nevoie să te mai împlinești. Ești slabă ca un țâr! — Nu‑ți face griji, nu sunt la regim. Dar prefer prăjiturile mamei tale. Gând le gust, parcă mă simt din nou copil. Vrei să‑mi dai una, te rog? — Ca plăcere, dar te rog să rămâi așa cum ești. Copil, erai o adevărată pacoste. Toată ziua trebuia să alerg după tine; să te pescuiesc din scăldătoarea rațelor și să mă urc după tine până în vârful bătrânului fag. Tu și Louis erați niște diavoli. Și de fiecare dată când făceai vreo poznă, la mine veneai să ceri ajutor. — Aveam o slăbiciune pentru tine, răspunse Suzan roșind. Eram atât de fericită când veneai să mă salvezi. Erai cavalerul meu. Aș fi vrut să‑ți îndeplinesc dorințele cele mai tainice și să ți le ofer pe o tavă de argint… — Dorințele mele cele mai tainice? Care de exemplu? — De exemplu să o conving pe Martine Reddington că ești bărbatul cel mai seducător din lume. Să o conving să‑l părăsească pe Philip Griffiths… Morgan rămase cu gura căscată. — Martine Reddington, dorința mea cea mai tainică? De unde ai scos‑o și pe asta? M‑am întâlnit cu ea o dată sau de două ori dar mi s‑a părut toarte plictisitoare. Cât despre tine, când ai venit la ultima reuniune a trebuit să te îndrăgostești de John! Ai fi făcut mai bine să mă consideri pe mine cavalerul tău, adăugă răutăcios. Asta te‑ar fi făcut să eviți deziluziile. Maria îi oferi fetei încă o ceașcă de ceai și asta îi dădu un răgaz până să răspundă. — Iubirile din copilărie nu durează toată viața, replică Suzan cu o împunsătură cinică. Înțelege, eu și John avem aceeași vârstă. Copil fiind, îl consideram un puști, iar tu erai deja un tânăr. Însă la ultima reuniune… — …La ultima reuniune, te‑ai lăsat mânată de o pornire prostească! Se înfruntară din priviri. Glasurile li se înăspriră. — Cum poți să gândești în felul ăsta? John este un băiat foarte serios, foarte ponderat. — Nu e făcut pentru tine. Mă mir că nu ți‑ai dat încă seama de lucrul ăsta. — De ce? Pentru că s‑a îndrăgostit de Fran? În definitiv, logodna noastră nu era… oficială. Morgan o cercetă cu ochii lui negri, încercând parcă să‑i ghicească gândurile. — Te‑am făcut atentă înainte de întâmplarea asta. Adu‑ți aminte de seara când am citit scrisorile lui Gerard către Victorine… Suzan prefera să nu‑și mai amintească seara aceea. — M‑ai întrebat dacă eu și John avem gusturi comune. Dar nu ai spus nimic rău despre el. — Atunci nu aveam nici un motiv s‑o fac. Dar mi se părea că îi cazi în brațe prea ușor. Poate eram gelos! adăugă cu acreală Morgan. Suzan își plecă ochii. Prin urmare, John se îndrăgostise de Fran, și Morgan jucase rolul salvatorului mărinimos. O făcuse oare doar din generozitate? În definitiv, ea era unica moștenitoare a unei mari proprietăți… Încet, își ridică privirea și reuși să‑și ascundă tulburarea. Avea deja experiență! — Uneori, murmură ea cu o voce egală, mă întreb dacă propunerea ta era pornită pur și simplu din generozitate. Când mi‑ai propus să anunțăm logodna ca să salvăm aparențele, nu aveai și un gând ascuns în minte? Erai într‑adevăr complet… dezinteresat? — Ești mai răutăcioasă ca altădată. În sfârșit, ai înțeles că nu sunt Ivanhoe! Pur și simplu am știut să prind din zbor o ocazie interesantă. Dar tu nu ai jucat sincer! Te‑ai folosit de mine și pe urmă ai plecat. Shanna, care își sorbea ceaiul, simți cum furia o strânge de gât. — Îți admir marea sinceritate, replică ea sec Și… chiar credeai că planul îți va reuși? De ce? De data asta, Morgan păru încurcat. Șovăia… — Dacă ar fi mers, spuse el în sfârșit, ți‑ai fi realizat vechiul tău vis: să‑mi oferi pe o tavă de argint visul meu cel tainic… Shanna fierbea de furie. Dacă ar fi fost singuri ar fi sărit în sus. Își dorea chiar atât de mult să pună mâna pe Larchwood Vale? Evident, Brent îi luase locul la Blair Hill, dar nu cu gândul să‑l spolieze. Când acesta se însurase cu Stephanie, Morgan era de multă vreme hotărât să devină veterinar. Tatăl lui îl văzuse bucuros pe ginerele său luând locul fiului rătăcitor. Pentru Morgan nu mai rămânea decât o singură soluție: să se îndrepte către Larchwood Vale! Glasul bărbatului o făcu să revină la realitate. — Te‑ai întors, în sfârșit. Multă apă a curs pe râu, și, ironia soartei, John este din nou liber! Atenție, Shanna! Nu mai repeta greșeala de odinioară! Nu sunt pregătit să joc încă o dată rolul de salvator. Când vei înceta oare să‑l vezi în roz pe acest Don Juan? N‑ai ajunge nicăieri căsătorindu‑te cu John! Fii înțeleaptă, frumoasa mea! — Înțelepciunea nu are nici o legătură cu asta — Te înșeli. Aliindu‑te cu mine ai câștiga mult. Avem multe în comun. Avem aceleași gusturi, aceleași idei. Pe asemenea bază se construiește o căsnicie solidă, nu pe o admirație romantică și trecătoare. Shannei îi îngheță sângele în vine, dar nu lăsă să se vadă nimic. — Uită‑te la părinții mei, continuă Morgan… — Nu ai ales un exemplu potrivit, i‑o tăie scurt. Părinții tăi sunt legați unul de altul de un atașament solid. Dar au păstrat toată dragostea din tinerețe. Asta face minunată legătura lor. Când eram doar o fetiță îmi amintesc că am văzut‑o pe mama ta aruncându‑se în brațele tatălui tău ca o adolescentă. Asta m‑a uimit la vremea aceea. — La doisprezece ani erai foarte perspicace. Dar la nouăsprezece unde ți‑a fost mintea? Cum ai putut să te îndrăgostești de un palavragiu frumos ca John? — În orice caz, am avut destulă judecată să rup foarte repede așa‑zisa logodnă cu tine! Așeză ceașca și se ridică brusc. — Haide, bunico, spuse Suzan zâmbitoare, hai să‑mi arăți casa! Vreau să explorez flecare colțișor și să văd dacă s‑a schimbat ceva! Spera că îi închisese gura lui Morgan. Dar el nu părea deloc afectat de discuție. Părăsind încăperea tânăra îl auzi spunând cu tonul cel mai firesc din lume: — Hai, bătrâne Brent, povestește‑ne amintirile din călătorie. Ești un scriitor foarte nepriceput. În scrisorile tale nici măcar nu ne spuneai dacă era vreme frumoasă sau nu. Toată lumea izbucni în râs. Shanna își mușcă buzele. De ce nu rămăsese omul ăsta diabolic în Noile Hebride?

Tabu de Elizabeth Gage PROLOG 22 aprilie 1947   Întunericul umplea sala, unindu-i pe toţi cei de faţă într-o tăcere emoţionată. Înaintea lor, amplificată de o sută de ori în raport cu dimensiunile normale, se găsea faţa unei femei. Stătea alături de un bărbat, într-un loc de despărţire, peronul unei gări. Aveai senzaţia că în spatele lor se află alţi oameni, mulţi oameni, veniţi să-şi ia rămas bun unii de la alţii. Dar chipul femeii lumina totul. Bărbatul se reflecta în ochii ei, care apăreau tot mai frumoşi, pe măsură ce îi copleşea disperarea. — Trebuie să pleci? îl întrebă ea. Toate astea trebuie să se întâmple? Avea o voce învăluitoare, uşor răguşită. Aparent, era un glas dulce, natural, glasul unei fete tinere, dar în subtonuri, se simţea o voce atemporală, plină de taine. Ochii ei aurii erau acum şi mai mari, iar spaima le umbrea strălucirea, ca un nor care lunecă peste lună. — Da, îi răspunse el. Trebuie să plec. Aş da orice să pot schimba această hotărâre. Dar nu există cale de renunţare. Femeia suspină, de parcă i se enunţase o lege teribilă, crudă şi inflexibilă ca însăşi viaţa. — Simt, într-un fel, că inima mea te pierde. De parcă, fără să-m i dau seama, am săvârşit un păcat pentru care sunt pedepsită prin plecarea ta. Bărbatul clătină din cap. — Nu ai săvârşit nici un păcat. Doar dacă iubirea e un păcat. O strânse şi mai aproape de el. Mâna ei îi mângâie uşor umărul, speriată parcă să-l tragă spre ea, din moment ce trebuia să o părăsească. — Promite-mi că n-ai să te amărăşti prea mult, îi ceru el, şi că o să încerci să fii fericită. — Fericită! murmură ea cu un mic zâmbet crispat, de parcă răspundea la o glumă stupidă. Apoi faţa i se întunecă şi îşi îngropă capul la pieptul lui, pentru a-l împiedica să-i vadă adâncimea durerii. — E atât de ciudat, şopti mai mult pentru ea decât pentru el, când vine dragostea, plonjezi cu ochii închişi, îţi dai seama că viaţa ta de până atunci n-a fost decât o cochilie goală şi-i întorci spatele fără să stai o clipă pe gânduri. Închise ochii şi mâinile ei îi atinseră umerii puternici. — Şi apoi, urmă femeia, când lumea îşi cere drepturile ei, nu poţi să i te împotriveşti, pentru că nu mai ai o inimă ca să poţi răbda singurătatea. Ţi-ai azvârlit inima, aşa cum un copil azvârle o jucărie de carton. Şi ceasul nu mai  poate fi dat înapoi, nu-i chip să te întorci în timp, ca să fii mai prevăzător, să poţi privi în faţă şi să vezi primejdia. Acum i se uită în ochi. — Ăsta-i păcatul pe care l-am săvârşit, înţeleg. De asta trebuie să plătesc acum. Bărbatul rămase tăcut. O urmărea cum îşi despică inima şi-l ameţea durerea pe care o vedea în ea. Femeia îl strânse la piept. — Iubirea e mult mai importantă decât viaţa, urmă ea. Dar viaţa e mai puternică. Nu-i drept... Bărbatul îi cuprinse faţa în mâini. — O să mă întorc, îi făgădui el. — Ai să te întorci? Privirea ei era neîncrezătoare. Dar se agăţa de dorinţa lui de a se întoarce, de parcă, pentru moment, trebuia să se mulţumească măcar cu atât. Ai să te întorci? — Da. Am să mă întorc. Încerca să o îmbărbăteze. Şi totuşi era limpede că ea ştia ceva cu care se înfrunta de pe acum, ceva ce el nu putea să vadă, orbit fiind de propria-i iubire. Îl strânse la piept şi îl sărută cu gesturi încărcate de renunţare. — Drum bun. Trebuie să pleci. Nu mai este timp. El o îmbrăţişă, murmură ultimele cuvinte de bun rămas şi dispăru. Iar faţa ei, rămasă singură, înecată în amărăciune, era mai frumoasă ca oricând. — A pierit întreaga viaţă, şopti pentru sine. Şi nu a mai rămas decât un adio... Îl privi îndepărtându-se. Înălţă o mână ca să-i facă un semn de dragoste. — Acesta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit în acea primă zi? se întrebă. Atunci când întregul meu trecut a fost anihilat de chipul tău şi când viitorul s-a deschis brusc în faţa mea ca un paradis? Ăsta să fi fost cuvântul pe care l‑am auzit? Adio... „Adio"... Cuvântul nu fusese rostit, ci numai format de buzele ei. Aparatul de filmat se mutase mai aproape. Fiecare umbră, fiecare contur al feţei ei, de o faimoasă frumuseţe, erau transfigurate de durere. În ochii ei se îmbinau visurile fiecărei femei cu disperările fiecărei femei. Se auziră sughiţuri de plâns în sală. Spectatorii se strângeau unul în altul, incapabili să-şi dezlipească ochii de pe ecran, chiar dacă imaginea le apărea împânzită din cauza lacrimilor. Faţa tinerei femei începu să se şteargă. Dar ochii ei dispăreau mai încet decât restul, aşa încât, chiar când filmul se încheie, privirea acestor ochi era încă vizibilă, ca o umbră pe care nici măcar timpul nu o poate dizolva cu totul. Şi pe urmă, pe ecran apăru cuvântul SFÂRŞIT. Nimeni nu se mişca în sală. S-ar fi zis că spectatorii fuseseră încremeniţi de o vrajă. Erau conştienţi că sunt martorii a ceva mult mai definitiv decât sfârşitul unui film. Kate Hamilton, vedeta care strălucise atât de glorios în faţa ochilor lor, nu avea să mai apară niciodată pe ecran. Acest „adio" spus iubirii însemna şi un „adio" spus carierei ei, cea mai scurtă şi cea mai extraordinară din istoria ecranului. Iar Joseph Knight, omul din spatele camerei de filmat, omul care cu iubirea lui şi cu marele său talent făcuse din Kate un star, nu avea să mai producă niciodată vreun film. Cuvintele rostite de eroină pe ecran reverberaseră ca un dangăt de înmormântare peste istoria filmului. Prin Kate Hamilton, filmul hollywoodian atinsese o profunzime emoţională nemaicunoscută până atunci. Şi aceasta datorită lui Joseph Knight, care ştiuse tot timpul să o capteze pe Kate pe piscurile geniului ei. Dar acum totul se terminase. Filmul, aşa cum vorbea despre începuturi şi sfârşituri, părea să prevestească şi viitorul celor care se dăruiseră creaţiei lui. În multe, multe feluri, prin acest film, viaţa imitase arta... Pe ecran apărea acum distribuţia:   Anne   Kate Hamilton Susan  Eve Sinclair Sam     Samuel Raines   Publicul stătea locului, ca împietrit. Nimeni nu se ridica să plece. Se auzeau în continuare sughiţuri de plâns. Soţii îşi mângâiau soţiile şi încercau să-şi ascundă propria emoţie. În fundul sălii, stătea, neobservată, o tânără care privea cu interes deosebit numele actorilor perindându-i prin faţa ochilor. Kate Hamilton... Eve Sinclair... Privirea îi era aţintită drept înainte, îi rămăsese în ochi chipul proiectat pe ecran în final şi cuvântul fatal: Sfârşit. — Adio, murmură ea aproape imperceptibil. Da, era sfârşitul. Sfârşitul talentului care făcuse din Joseph Knight o minune printre producători, şi sfârşitul pentru covârşitoarea imagine a lui Kate Hamilton pe ecran. Publicul admirator n-avea să-i mai vadă niciodată. Sfârşitul speranţei? Poate că da. Dar nu şi sfârşitul iubirii, deşi... Treptat sala începu să se golească. Oamenii plecau încet, în tăcere, copleşiţi parcă de vraja filmului. Dar tânăra nu se mişca. Pentru mulţimea care se scurgea afară din sala de cinematograf, filmul văzut însemnase o operă de artă. O mare operă, care atrăsese un număr mai impresionant de spectatori decât oricare alt film. Nimeni nu se putea sustrage acestei atracţii. Filmul părea să conţină un adevăr care le hrănea simţul propriei identităţi mai mult ca oricând, în acest anume moment al istoriei naţiunii. Pentru tânăra care rămăsese însă ţintuită în întunericul sălii, era mai mult decât un film. Era propriul şi ultimul ei bun rămas. Nu plângea. Nu-i mai rămăseseră lacrimi de risipit. Îi răsunau încă în urechi cuvintele rostite cu câteva momente în urmă pe ecran. Cuvinte care păreau să-i istorisească întreaga poveste, mai bine decât propria ei memorie: „De parcă fără să-mi dau seama, am săvârşit un păcat pentru care sunt pedepsită prin plecarea ta... Ăsta-i păcatul pentru care trebuie să plătesc..." Nici unul din cei ce părăsiseră sala nu-i aruncase vreo privire. Atenţia lor era distrasă. Şi acesta era rolul filmelor. Să distragă ochiul de la real, de la ce se întâmplă în imediata apropiere, şi să-l fixeze pe ireal, pe iluzie. Ea ştia prea bine că iluzia poate fi şi poarta către nimicnicie şi către distrugere. Dar abia acum îşi dădea seama că poate fi şi unica poartă către adevărul cel mai adânc al inimii. Joseph Knight o învăţase acest lucru. Poate că, medita ea cu tristeţe, mai exista un motiv pentru care nimeni n-ar fi putut-o recunoaşte astăzi. Şi anume, ea nu mai era aceeaşi şi niciodată nu avea să mai fie. Timpul şi destinul o schimbaseră, dezrădăcinând-o dintr-un trecut pe care odinioară îl luase de bun, Şi apoi nimicindu-i viitorul pe care-l privise ca pe un vis fermecat. Un sfârşit potrivit, se gândi ea. O cortină care cade. Şi în spatele cortinei, ochii care continuă să privească, în durerea lor eternă, şi cu nesfârşită, infinită iubire. Ochii care nu privesc la ea, nici la această sală, nici la această zi, ci la Joseph Knight. Ochii care nu se vor stinge, iubirea care nu va pieri. ,Acesta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit în acea primă zi? Atunci când întregul meu trecut a fost anihilat de chipul tău şi când viitorul s-a deschis brusc în faţa mea ca un paradis? Ăsta să fi fost cuvântul pe care l-am auzit? Adio..." Atunci să fie şi epitaful ei. Eroina de pe ecran, o iluzie adusă la viaţă numai prin impresia pe care filmul o creează asupra inimii, rostise acest lucru mai bine decât l-ar putea ea rosti vreodată. Odată cu ivirea zorilor iubirii se năluceşte şi sfârşitul care te sfâşie, despărţirea finală, răspândindu-şi umbra peste orice bucurie şi ascunzând vederii, până când e prea târziu, ceea ce urmează să vină. „Adio..."     PARTEA ÎNTÂI     CAPITOLUL 1   Cu şaptesprezece ani în urmă 19 septembrie, 1930   Kate Hamilton avea unsprezece ani. Stătea în întunericul sălii de cinematograf, cu ochii fixaţi pe ecran. Uitase de propria-i viaţă. După cum uitase de orăşelul din California în care se afla acest cinematograf şi de casa în care locuia cu mama ei şi cu tatăl vitreg. Uitase şi de colegii ei de şcoală, de amintirile ei, de grijile şi de nemulţumirile ei. Sala de cinematograf era un liman exotic pentru ea, un loc cald şi miraculos în care visurile se prefăceau în realitate. Fiecare aspect, oricât de mărunt, al acestei experienţe căpăta un farmec special — aromă de bomboane, mirosul de fum de ţigări venit dinspre locurile fumătorilor din fundul sălii, scaunul cu arcuri rupte pe care stătea, glasul câte unui copil care îi cerea mamei să-i dea puţină apă sau să-l ducă la closet. Toropeala spectatorilor, felul languros în care sorbeau filmul şi, mai presus de toate, întunericul tainic al sălii, alcătuiau pentru Kate o atmosferă de pură magie. Şi miezul acestui liman misterios era cel la care Kate Privea pierită: figura de pe ecran. Era o fetiţă. Se numea Eve Sinclair. Unul din cei mai celebri copii-minune de la Hollywood. Filmul de azi o prezenta în cel mai recent dintre rolurile ei, o dramă de epocă, dinainte de război, în care Eve juca rolul unei fiice adorabile, ce salvează plantaţia părinţilor ei, ba chiar şi căsnicia lor care începuse să se clatine. Kate nu urmărea povestea. Văzuse filmul de şapte ori şi aproape că ştia pe de rost dialogurile, ca şi intriga sentimentală, trasă de păr. Kate nu avea ochi decât pentru Eve. Eve era o fetiţă precoce, drăguţă, cu păr negru, lins — vopsit în roşu şi buclat în acest film —, ochi albaştri, limpezi, un umor ştrengăresc şi o prospeţime tipic americană, care furase inimile spectatorilor încă de pe când Eve avea opt ani şi steaua ei începuse să urce ferm pe firmamentul cinematografiei. Kate era căzută în transă. Eve Sinclair era eroina şi idealul ei. Potrivit revistelor pentru fani, Eve locuia împreună cu părinţii ei în Pasadena. Avea un căţel pe care-l chema Muffy şi care dormea noaptea în camera ei. Pasiunile ei erau patinajul şi lectura (Kate făcuse mari economii pentru a-şi cumpăra cărţile despre care se spunea că ar fi favoritele lui Eve: Micuţele femei, Marile speranţe, Rebecca). O altă pasiune a lui Eve era cântatul la flaut. Actorul ei preferat era Clark Gable, de care mărturisise că se îndrăgostise şi cu care visa să facă un film cândva. Speranţa cea mai îndrăgită era să facă o călătorie în Egipt, să vadă Piramidele şi să călărească pe un elefant. Kate cunoştea toate aceste lucruri, aşa cum un cucernic cunoaşte Biblia. Trăia, respira şi visa prin Eve Sinclair. Acasă, în camera ei, ascuns cu grijă de ochii iscoditori ai mamei, se găsea un dosar secret, conţinând sute de fotografii ale lui Eve, cronici şi articole despre ea, precum şi reclamele la toate filmele ei. Kate cunoştea întreaga filmografie a lui Eve, de la comedioarele scurte de început, până la contractul cu Woridwide Pictures, studioul care o transformase într-un star. În primele ei apariţii, Eve interpretase roluri de fetiţă năzdrăvană, care-i fermeca pe cei mari şi care îşi juca pe degete părinţii. Pe măsură ce a crescut şi i s-au lungit picioarele şi mâinile, a vădit o drăgălăşenie specială, pură, strălucitoare şi inteligentă, i s-au creat roluri noi, în care o precoce seriozitate se îmbina cu înfăţişarea ei adorabilă. Roluri în care-şi folosea inteligenţa ascuţită şi infailibilul ei simţ asupra binelui şi răului pentru a aplana conflictele dintre adulţii din jurul ei şi pentru a facilita căsătorii fericite acolo unde scenariştii din Hollywood socoteau necesar. În această perioadă de „timpuri grele" care curând avea să capete numele de „criză", Eve ajunsese să simbolizeze curajul şi ingeniozitatea preadolescenţei, dar şi o profundă calitate morală, un instinct precis pentru ceea ce e drept şi cinstit, comun tuturor rolurilor interpretate de ea şi care îi asigura o certă faimă. Amatorii de filme o identificau cu sinceritatea şi justeţea, dar şi cu frumuseţea. Ceea ce le venea uşor, deoarece îmbinarea dintre ochii ei limpezi şi zâmbetul candid, onest, tenul de perlă şi trupul tânăr şi fraged încarna tot ce îşi poate visa o mamă pentru fiica ei. În timp ce Kate urmărea derularea filmului către sfârşitul ei stereotip, simţea o familiară împunsătură de invidie. Eve era tot ce nu era Kate şi tot ce aceasta ar fi dorit să fie. Eve nu avea asperităţi. Nici un fir de păr care să nu fie la locul lui, nici o stropitură sau o pată pe rochiile ei frumoase, nici un moment de stângăcie, care să-i aducă mustrări de la adulţii din jur. Trupul ei era zvelt, neted, fără acele contururi angulare care le fac pe fetele aflate la pubertate să sufere. În comparaţie cu Eve, Kate nu-şi găsea nici o justificare ca făptură umană. Era zăpăcită, şleampătă, o fată de duzină. Când se privea în oglindă şi îşi vedea părul nisipiu, nasul încă neformat, ochii depărtaţi unul de celălalt, îşi spunea că e o fiinţă încă crudă şi prost formată, care contrasta din toate punctele de vedere cu dulcea, cumintea, Eve Sinclair. Când intra să vadă un film, primele cinci minute erau întunecate de aceste comparaţii dureroase, dar după aceea uita de ea însăşi şi se lăsa întru totul furată de vraja frumuseţii şi farmecului lui Eve, revenind la realitate abia după două ore, la sfârşitul spectacolului. Timp de două preţioase ore cuteza să se identifice cu perfecţiunea zâmbetului strălucitor al lui Eve, cu glasul ei melodios, cu umorul ei ştrengăresc şi — poate că mai important ca orice — cu sfârşitul fericit pe care-l aducea Eve pentru ea, pentru fictiva ei familie şi pentru toţi cei care îşi împleteau viaţa cu a ei în magica lume a ecranului. Filmul se terminase. Era timpul să se ducă acasă. Kate ieşi din strălucirea după-amiezei însorite, clipind des din ochi. În faţa ei se întindea strada principală din Plainfield, California, somnoroasă, leşioasă, demoralizantă, ca toate străzile din orăşelele americane din acele zile. Era un orăşel zăpuşitor, exilat între livezile din Valea Sân Joaquin. Deşi în mintea lui Kate orăşelul părea să fie la o depărtare de mări şi ţări de Hollywood-ul fermecat, în realitate era separat de capitala filmului doar printr-o distanţă de o sută cincizeci de mile. Aceasta era deosebirea dintre geografie şi vis. În centrul orăşelului, câţiva pietoni stăteau proptiţi în faţa vitrinelor prăfuite ale prăvăliilor şi câteva maşini treceau în sus şi-n jos. În această fierbinte după-amiază de sâmbătă, majoritatea oamenilor zăceau pe acasă, fiind prea săraci ca să iasă la cumpărături şi prea obosiţi ca să iasă la distracţii. Kate străbătu cele opt intersecţii până în cartierul sărăcăcios unde locuia cu mama ei. Pe măsură ce se apropia de el, micile vile şi casele răzleţe deveneau tot mai ponosite, mai cenuşii. O liotă de copii se jucau în arşiţă şi se foiau de colo-colo. Foarte puţini dintre ei aveau părinţi care să le poată cumpăra biciclete, aşa încât cei mai mulţi mergeau pe jos. În haine jerpelite. Timpurile grele loviseră în toate direcţiile, dar cel mai mult în cartierele sărace ale oraşelor, unde oamenii găseau greu de lucru chiar şi în timpurile bune. Plutea o atmosferă de oboseală arţăgoasă şi de lehamite. Vraja lui Eve Sinclair şi a lumii ei imaginare începu să se destrame pe măsură ce mohoreala oraşului se lăsa peste simţurile lui Kate. Acest proces treptat de eroziune era partea ultimă şi cea mai tristă a experienţei Eve Sinclair trăită de Kate. O umplea de atâta silă de propria ei existenţă, încât imediat începea să se gândească de unde să mai facă rost de douăzeci şi cinci de cenţi ca să se ducă din nou la cinema şi să vadă iar filmul. În cele din urmă, Kate ajunse acasă. O casă mică, având un singur etaj, cu jaluzele strâmbe, perdele decolorate şi un aer de sărăcie pe care Kate nu-l sesizase în copilărie, dar de care devenise acut conştientă când crescuse mai mare. Intră pe uşa din faţă şi intră în bucătărie. Mama vorbea la telefon cu una din prietenele ei şi, în acelaşi timp, îşi dădea cu ojă pe unghii. Nu-şi ridică privirea ca s-o salute pe Kate. Fetiţa deschise frigiderul şi îşi turnă lapte într-un pahar. Pe urmă dădu să urce în camera ei. Ca să ajungă la scară, trebuia să treacă printr-un living room, cu mobila lui ieftină şi îmbâcsită, perne de mătase imprimate cu poze de la cascada Niagara şi Parcul Yosemite aruncate la întâmplare, cu ferestrele nespălate şi imensul radio consolă. Aparatul de radio era deschis. Se transmitea un meci de fotbal, într-un fotoliu stătea tolănit tatăl ei vitreg, căreia Kate îi spunea în gând Ray. Ca şi maică-sa, Ray nu păru să-i observe intrarea, într-o mână ţinea o sticlă de bere şi în cealaltă o ţigară. Era îmbrăcat, ca întotdeauna, în nişte pantaloni murdari şi un maiou. De fapt, nu era tatăl ei vitreg. Denumirea era un eufemism folosit de mama ei pentru a ascunde faptul că Ray se mutase pur şi simplu în casa lor la scurtă vreme după moartea tatălui lui Kate, un blajin funcţionar de Bancă, decedat în urma unui atac de inimă cu cinci ani în urmă, înainte de a fi împlinit cincizeci de ani. Ray era tânăr, cu cel puţin zece ani mai tânăr decât fusese tatăl adevărat al lui Kate, şi unele femei l-ar fi socotit atrăgător. Avea un trup vânjos, pielea măslinie şi păr negru, lucios. Când se îmbrăca să iasă în oraş cu mama, arăta foarte dichisit. Dar costumele pe care le purta, cravatele viu colorate, pantofii cu vârf ascuţit, pălăriile cu panglică viu colorată vădeau prost gust şi îl defineau ca individul de speţă joasă ce era. Deşi Kate nu avea pentru el nici un pic de admiraţie şi-i vorbea cât mai rar cu putinţă, putea înţelege într-un fel ce-i plăcuse mamei ei la el. Avea un soi de virilitate ostentativă, pe care o punea în valoare cu hainele lui ţipătoare. Într-o tăcere deplină, Kate aproape că se furişă pe scări în camera ei, trăgând uşa după ea. Pereţii cămăruţei erau goi, cu excepţia unui afiş, anunţând un film al lui Eve Sinclair, pe care Kate reuşise , prin multe rugăminţi să-l obţină cu un an în urmă de la un director de cinematograf. Deschise în grabă un sertar şi scoase dosarul cu materialele despre Eve Sinclair. Îşi bău laptele în timp ce se uita pentru a suta oară peste tăieturile din reviste, observând mici detalii din viaţa publică şi privată a lui Eve, pe care le ştia de fapt pe de rost. În cele din urmă, viaţa reală începu să-şi ceară drepturile şi nu o mai putu amâna. Îşi scoase cărţile şi caietele şi se apucă să-şi pregătească lecţiile. A doua zi avea teză la aritmetică, şi mai trebuia să scrie şi o compunere despre cum îşi petrecuse vacanţa de vară, ceea ce o umplea de dezgust. Kate detesta să scrie. Nu avea talent la cuvinte. Acestea i se desprindeau cu stângăcie din condei, ca nişte mici animale pătate de cerneală, străine şi lipsite de noimă. Nu-şi putea transpune sentimentele în cuvinte mai mult decât l-ar fi putut închide pe omul de pe Lună în cutia ei de merinde, în existenţa ei, cuvintele erau total lipsite de însemnătate. Ea trăia doar pentru imagini, pentru impresii. Chiar când se afla alături de cele mai bune prietene ale ei, îşi petrecea o bună parte din timp în tăcere. Acasă, abia dacă deschidea gura. Maică-sa nu avea nevoie de ea şi nu ascundea acest lucru. Irma Hamiiton nu se gândea decât la ea însăşi. Fiica ei era considerată, în cel mai bun caz, o povară şi în cel mai rău caz, o duşmancă. Cât despre Ray, se arătase politicos la început, în primele stadii ale legăturii lui cu Irma, după moartea tatălui lui Kate, aşa cum se arată pretendenţii, întotdeauna politicos faţă de copiii femeilor pe care le vor. Dar niciodată nu fusese interesat de ea ca persoană. Şi, după ce se mutase în casă, nici nu-i mai vorbise. Kate îi încurajase muţenia pentru că îl ura pe Ray. Era soios şi slinos şi mirosea a bere, a sudoare şi a tutun. Şi era puturos. S-ar fi zis că niciodată nu munceşte. Era întotdeauna pe acasă, cu sticla de bere în mână şi tăndălind. Două zile pe săptămână se îmbrăca la ţol festiv şi mergea în oraş pentru „afaceri", cum le numea mama. Dar ceva din încetineala şi langoarea felului de a fi spunea limpede că nu muncea cu adevărat. Mama îl bănuia că se întâlneşte cu alte femei şi adeseori îi făcea scene de gelozie. Cei doi se certau şi pentru bani. Foarte des ajungeau la încăierări sălbatice, aţâţate de obicei de alcool — mama obişnuia să bea gin când îi dădea mâna şi bere în rest — şi Irma striga la el făcându-l „terchea-berchea, bun de nimic" şi „fante de mahala". Uneori ajungeau şi la bătaie, iar Kate, în camera ei de sus, îşi trăgea perna peste cap şi îşi astupa urechile cu palmele. Dar, după aceea, cei doi se împăcau în felul lor acru şi morocănos. Kate îi auzea ducându-se în dormitor, unde încuiau uşa. Urma o lungă tăcere şi apoi zgomote ciudate de arcuri care scârţâie şi gemete femeieşti, care o făceau pe Kate să vrea să fugă de acasă cu orice preţ, să meargă oriunde, numai să scape de acolo. Şi, ori de câte ori voia să uite, Kate se gândea la tatăl ei bun. Îi păstra fotografia în sertar. Uneori se uita la ea minute în şir, studiind faţa blândă, cu ochelari, şi străduindu-se să-şi ad'ucă aminte cum arătase în viaţă. Deşi nu-i putea revedea chipul decât vag, Kate şi-l amintea pe tatăl ei ca pe o prezenţă plăcută, caldă, mângâietoare. Ţinea minte că stătea în braţele lui, în timp ce-şi citea jurnalul. Fusese cam grăsuliu în talie şi Kate îşi aducea aminte că atunci când o strângea îi simţea stomacul umflat presându-i spatele, în timp ce urmărea cu degetele rândurile articolului, murmura cuvintele şi, din când în când, Kate prindea câte o vorbă. Cuvinte ca „ansamblu", „comision", „ordonanţă" îi deveniseră familiare în acele zile, ca nişte jucării străine, pentru cei mari, care nimeriseră în lumea ei. Îi plăcea să le vadă croindu-şi drum de-a lungul coloanelor ziarului. O amuzaseră atât de tare şi creaseră atâta apropiere între ea şi tata, încât, după moartea lui, Kate nu mai avusese inimă să se uite la un ziar. De fapt, poate că această scurtă introducere în lumea cuvintelor, făcută de tatăl ei, o determinase, de la moartea lui, să considere cuvintele atât de străine şi de neprietenoase. După plecarea lui, îşi luase rămas bun de la lumea cuvintelor. Îşi aducea aminte cum tata o îmbăia când era mică, apoi o ajuta să se îmbrace şi o urmărea când îşi rostea rugăciunea de noapte. S-ar fi zis că el îi oferise căldura fizică a unei mame, ştergându-şi lacrimile şi oblojindu-i juliturile şi zgârieturile, în timp ce, în acea perioadă, mama era o prezenţă distantă, parcă lipsită de realitate. Kate ţinea minte cu claritate că, într-o seară, pe când avea trei sau patru ani, alergase goală din baie în living-room. Mama o certase, dar tata o strânsese în braţe şi-i spusese: — Haide, haide, Katie. Ai destul timp să faci striptease mai târziu. Vino să‑ţi punem pijamaua. De când murise tata, nimeni nu-i mai spusese „Katie"! Mama ei aproape că nici nu-i spunea pe nume şi o trata cu o irascibilitate distantă, lipsită de orice dragoste. Mama era absorbită de propria ei persoană, tot timpul sau se farda sau se demachia, îşi punea părul pe bigudiuri, vorbea la telefon sau se ducea undeva. Niciodată nu avea timp pentru Kate. Kate simţise că mariajul dintre mama şi tatăl ei fusese departe de a fi perfect. Rapiditatea cu care Ray îi luase locul tatei sugera că lumea ei dinainte nu fusese chiar atât de fericită şi de sigură pe cât păruse. Acum, privind retrospectiv, Kate îşi dădea seama că mama ei jucase tot timpul teatru alături de tatăl ei. Şi, de îndată ce tata intrase în pământ, o latură a mamei ei, pe care Kate nu o bănuise niciodată, îi copleşise brusc întreaga personalitate. Şi, în acest fel, odată cu moartea tatei Kate îşi pierduse ambii părinţi. Acum, când studia fotografia tatălui ei, constatând cum îi devenea tot mai străină pe măsură ce timpul îi îndepărta şi îi ofilea amintirea, avea senzaţia că priveşte în oglinda propriului ei mister. Pentru că ea însăşi devenea, pe zi ce trece, un glob de cristal tot mai întunecat pe măsură ce creştea, în loc să se înţeleagă mai bine, părea să se înţeleagă tot mai puţin. Şi ăsta era punctul în care intervenea Eve Sinclair. Acolo unde Kate era dezorientată, neformată, Eve era perfectă şi frumoasă. Cât de uşor îi venea lui Kate să dispară în întunericul unui cinematograf şi să petreacă două ore preţioase identificându-se cu Eve, şi nu să rătăcească, derutată, prin lumea exterioară în căutarea propriei ei identităţi! La ora cinci, Kate auzi o bătaie scurtă în uşă şi maică-sa intră fără nici o scuză, privind-o cu răceală. Tatăl tău şi cu mine mâncăm în oraş. „Nu-i tatăl meu", îi răspunse Kate în gând. — Ţi-am lăsat mâncare pe o farfurie în frigider, adăugă mama. Încălzeşte‑ţi-o în cuptor. Kate se uită la mama ei. Avea ochi verzi-cenuşii şi părul de un stacojiu vopsit. Se cam îngrăşase oarecum din cauza berii şi a bomboanelor care-i plăceau, dar avea un aer voluptuos, accentuat de rochiile ei în culori ţipătoare, lipite de sâni şi de şolduri. Îşi ţinea buza de jos mereu răsfrântă, într-o expresie de dispreţ la adresa lumii şi de delăsare în propriile ei plăceri găunoase. Kate îl auzise de o mie de ori pe Ray strigându-i mamei „căţea", şi trebuia să admită că epitetul i se potrivea. Nu răspunse nimic. Ştia că mama şi Ray se duceau la un local unde mâncau grătar de două ori pe săptămână. Copiii nu erau admişi în restaurant. Amândoi mâncau şi beau, ba chiar beau prea mult. Şi aveau să se întoarcă târziu acasă, unde urmau alte băuturi. Kate era încântată că nu trebuia să fie cu ei. Ar fi dorit să-i ştie în oraş întreaga noapte. Mama aruncă o privire plictisită în cameră. — Şi mai fă puţină curăţenie aici, adăugă. Camera asta arată ca devastată de un uragan. Fără o vorbă în plus, închise uşa şi plecă. Kate îşi petrecu întreaga seară străduindu-se, fără mare succes, să se concentreze asupra temelor pentru şcoală şi aruncând pe furiş, din când în când, câte o privire dosarului cu materiale despre Eve Sinclair. Pe la zece seara, când uşa de jos se deschise şi apoi se închise, ea era în pijama. Nimeni nu veni să-i spună noapte bună. După tonul conversaţiei care se purta jos, îşi dădea seama că cei doi băuseră mai mult ca de obicei. În pălăvrăgeala stridentă a mamei răzbătea o notă ameninţătoare, iar răspunsurile lui Ray erau mohorâte. Kate intră în pat. Încercă să nu le mai audă glasurile şi clinchetul gheţii în pahare, gândindu-se la filmul pe care-l văzuse. Şi, pe măsură ce Eve îi acoperea fantezia, lumea reală se retrăgea. Intrase în lumea de pe tărâmurile somnului, când paşii îndepărtaţi ai adulţilor urcând scările îi ajunseră la urechi. Apoi uşa dormitorului deschizându-se şi închizându-se. Pe urmă, în timp ce visele se luptau cu realitatea în mintea ei înceţoşată, urechile îi fură lovite de gemetele înăbuşite şi scârţâiturile arcurilor în ritmul amorului. Erau sunete străine, oribile, de un comic greţos. Era horcăiala unei lumi în care nu se putea închipui trăind, un deşert în care nu putea încolţi viaţa. O clipă, Kate se înfioră. Apoi, cu un efort de voinţă se cufundă şi mai adânc în visul despre casa fericită de pe plantaţie, fetiţa adorabilă în rochia ei albă, părinţii iubitori, peluzele întinse, foşnetul vântului printre copaci. Preţ de un moment unic, Kate se simţi totuna cu Eve Sinclair, se simţi în pielea ei, în cea a personajului pe care-l interpreta, trăind în altă lume, mai bună. Kate adormi.

 Gust de necazuri de Elaine Lakso   – Îmi plac maşinile sport vechi şi restaurate, pictorii impresionişti francezi, toate fructele pe care le-am cunoscut vreodată, şi femeile obraznice, spuse Josh. Liss fu năcită de acest neaşteptat iureş de dezvăluiri. – Mmm – ce părere ai despre femeile obraznice pentru care lucrezi? – Ce-ar fi să-ţi arăt? Vorbise atât de inocent, încât Liss nu-şi dădu seama de intenţiile lui decât când se pomeni culcată lângă el, în iarba moale. Îl privi surprinsă, atentă. Emoţionată. – Ce faci? îngăimă ea, cu gâtul dintr-o dată uscat ca pergamentul. – Nu fac nimic. Dar plănuiesc să te sărut. Totuşi, nu se mişcă – îşi ţinea doar gura atât de aproape de a ei încât Liss fu nevoită să-şi coboare genele ca să nu se holbeze drept în ochii săi. Era conştientă în mod intens de trupul lui mai puternic şi mai prelung, peste al ei, de senzaţia coapselor lui cu muşchi tari deasupra alor ei, de căldura cărnii lui lipite de a ei. – Ăsta-i modul tău de a mi-o plăti, aşa-i? întrebă ea. – De fapt, spuse Josh, cu buzele peste ale ei, incitându-i la revoltă toate celulele din trup, e doar modul meu de a-ţi spune că vreau să te cunosc mai bine...     DESCRIEREA PERSONAJELOR:   JOSHUA FARRINGTON: Era înalt, bronzat, la vreo treizeci şi cinci de ani şi cam la fel de firav ca un autocamion Mack. Avea părul şaten tuns scurt, trăsăturile cizelate şi ochii căprui intenşi. Mâinile netede şi fine, cu unghiile îngrijite, nu aveau bătături sau urme de murdărie. Purta o cămaşă albă apretată, cravată de mătase Bordeaux şi costum trois-pièces gri, pe sub care se observa trupul suplu şi musculos. Şi mocasini negri lustruiţi.   LISS HARDING: Blonda cea zveltă şi atrăgătoare arăta mai aproape de şaisprezece ani decât de douăzeci şi şase, mult prea tânără şi prea firavă. Să tot fi avut un metru şi cincizeci şi cinci, şi nu depăşea patruzeci şi cinci de kilograme. Avea ochii albaştri-cenuşii, părul blond-deschis vârât sub tichia, de bucătar ridicol de mare, nasul mic, în vânt. Purta o bluză albă şi pantaloni negri de gata peste care se încinsese cu şorţul.     ELAINE LAKSO   GUST DE NECAZURI   Traducere de MIHNEA COLUMBEANU     Surorii mele, Arlene, şi lui Alan. Pentru totdeauna.     Capitolul unu   Dacă în seara aceea mai ieşea şi altceva pe dos, îşi spuse Liss Harding, avea să dea cu piciorul în primul lucru care-i apărea în cale. De preferinţă, în aragazul cu un temperament imposibil care nu se putea hotărî dacă să funcţioneze sau nu. Iarăşi. Singurul motiv pentru care nu-l lovise deja era acela că o dureau prea rău picioarele. Nevoită să preia rolul de gospodină pentru că bucătarul ei şef, Anthony, avea gripă, Liss oftă exasperată în timp ce amesteca grăbită lapte într-o porţie de sos de brânză. Sosul începuse să se coaguleze, pentru că plita de sub cratiţă abia dacă emana destulă căldură ca să topească gheaţa. Auzind un zgomot în spatele ei, aruncă o privire peste umăr. Cumnatul său, Rob, care juca rolul de maître d', bolnav şi el de gripă, intră ţanţoş în bucătăria plină de arome, cu o expresie aiurită pe chip. Liss îşi adună puterile. – Mi-e frică să întreb, dar am s-o fac oricum. Ce s-a mai întâmplat? Rob îi adresă un zâmbet suspect de vesel: – Nimic care să-ţi spargă timpanele. Sau, cel puţin, care să nu poată fi lecuit de o chelneriţă cu experienţă sau două. Liss se gândi la fata inimoasă, deşi cam repezită, pe care tocmai o angajase. – Mary Lee? – Mary Lee, confirmă Rob. Oftă resemnată: – Acum ce-a mai făcut? Rob o privi cum amesteca unt într-un castron cu piure de cartofi. – A fost cât pe ce să verse o salatieră plină în poala primarului. – Ăsta pare un motiv de sărbătorire, nu de îngrijorare. Rob luă un tel şi începu să bată sosul de brânză. – Şi eu mi-am spus la fel. Până a încercat să toarne apă în pahare şi când colo a făcut fleaşcă faţa de masă. – Doamne, îşi potrivi Liss tichia de bucătar mai mare cu două numere care-i tot cădea pe frunte. Şi ce-ai făcut? – Ce mi-ai spus tu să fac când se întâmplă boroboaţe. Mi-am prezentat scuzele cu cea mai mare convingere şi i-am spus primarului că el şi soţia lui mănâncă astă seară din partea firmei. Mary Lee face des pozne din-astea? – Destul de des, răspunse Liss, gândindu-se câte mese pe gratis oferise în ultima săptămână. Aruncând o privire spre plita călduţă de sub cratiţă, Rob se încruntă. – Ce-are drăcia asta? Credeam că tocmai ai reparat-o. Liss scoase din cuptor doi cartofi copţi, înveliţi în ţiplă. – Am reparat-o. Numai că n-are chef să rămână aşa. Nu trebuia să fii în sala de mese? – Merge încet. Îmi ţine locul Annie. Ştii, ai scoate un profit mult mai mare dacă n-ar trebui să faci mereu cinste, deoarece clienţii trebuie să se ferească de apa rece ca gheaţa. De ce nu te scuteşti de toată mizeria asta, angajând o ospătăriţă cu vechime? – Fiindcă nu i-aş putea plăti cât merită. Şi pentru că Mary Lee încearcă să economisească bani pentru colegiu. Până la urmă, o să prindă mişcarea. Rob clătină din cap: – Eşti prea bună la inimă ca să-ţi fie bine în viaţă. Ridicând din umeri, Liss începu să aranjeze feliile de mere ale garniturii pe alte două farfurii. În mod normal, folosea pătrunjel, dar furnizorul ei nu venise în după-amiaza aceea. – Trebuie să-i dea cineva şi ei de lucru. Rob înhăţă o bucată de măr şi muşcă din ea. – Ray n-ar fi făcut-o. Cu gândul la răposatul ei soţ, Liss replică: – Ba ar fi făcut-o. Poate că ar fi fost necesară puţină muncă de lămurire din partea ei, dar l-ar fi convins până la urmă. Se întrerupseră amâdoi din vorbă, când Mary Lee năvăli în bucătărie, înşfăcă nişte şerveţele de hârtie şi o zbughi din nou afară. Rob îşi dădu ochii peste cap: – Încă o notă de plată dusă de izbelişte. Ştii, Mary Lee arată aşa de dulce şi inocentă, încât ar trebui să te gândeşti c-o poţi folosi ca armă secretă. Liss scrută comenzile din faţa ei: – Contra cui? – Contra lui Farr. A cui altuia? Farr. Simpla menţionare a acestui nume era de ajuns pentru a-i catapulta lui Liss tensiunea sangvină prin tavan. Noul critic de restaurante al ziarului local, J. P. Farr, devenise în numai şase luni pisica neagră a tuturor localurilor din zonă, mai ales pentru că se specializase în reportaje caustice, pe care i le puteau inspira până şi cele mai mărunte accidente. Liss întoarse o friptură pe grătar. – După cum a mers treaba în seara asta, mă aştept să apară din clipă– clipă. – Individul pare să aibă un al şaselea simţ pentru a se arăta când e cel mai puţin dorit, comentă Rob. Liss pufni: – Cred că nu e dorit niciodată, niciunde şi de nimeni. – Într-adevăr... Rob făcu o scurtă pauză. – Mare păcat că nu ştim cum arată. Am citit undeva că îşi păstrează anonimatul, pentru a putea critica restaurantele în linişte, fără a se repezi toţi să-l slugărească de cum intră. Liss unse friptura cu sos teriyaki. – Îţi arde de glumă? Mult mai probabil e să insiste asupra anonimatului ca să nu fie împuşcat de un patron nervos căruia i-a făcut cronică proastă. Sau, şi mai bine – otrăvit. – Înţeleg că ai văzut articolul de săptămâna trecută despre Firestone. Liss îşi încreţi nasul: – N-a fost nevoie. Martha Grey m-a sunat imediat ce a apărut ziarul. O oră încheiată mi-a plâns în telefon. – Calificativul de o singură furculiţă n-o să le facă nici un pustiu de bine. Crezi că vor da faliment? – Dacă trag oblonul, vom şti cu toţii cine-i de vină, se întoarse Liss să toace ceapa cu un satâr uriaş, teribil de ascuţit, imaginându-şi că sub tăiş se afla gâtul lui J. P. Farr. Tare mi-ar mai plăcea să mă întâlnesc faţă în faţă cu el şi să-i spun verde ce părere îmi face, adăugă, ciopârţind cu savoare căpăţâna de ceapă. – Atâta vreme cât n-o să se apropie de noi în seara asta, replică Rob, pornind înapoi spre sala de mese. Altfel, vom ajunge cu toţii pe stradă, căutându-ne de lucru.   * * *   Pe o scară cu cinci trepte, conchise Joshua Farrington, Restaurantul Lakeview ar fi ocupat locul doi, chiar şi acest calificativ fiind generos. Clătină din cap, în timp ce studia interiorul spaţios al restaurantului, iluminat – greşit, după opinia lui – cu lămpi puternice, dezavantajoase, care-i făceau până şi pe clienţii cei mai sănătoşi la înfăţişare să pară că aveau o tentă verzuie. Nu se putea spune că Lakeview era un local prost. Numai că se distigna printr-o binecuvântată banalitate. Vârând în buzunar pixul şi carneţelul, Josh îşi luă furculiţa şi scormoni prin salata verde cu castraveţi şi roşii, vizibil lipsit de entuziasm. Când venise să inspecteze Restaurantul Lakeview, avusese mari speranţe – cu toată sinceritatea. Până acum, însă, nu-l impresionase nici mâncarea, nici serviciul şi nici ambianţa, aceasta din urmă fiind virtualmente inexistentă. Văzuse la New York staţii de metrou cu mai multă personalitate. Cel puţin acest aspect îl surprinsese. Clădirea în sine era o bijuterie – o vilă victoriană de la începutul secolului, într-o stare rezonabil de bună, construită exact pe malul Lacului Seneca. O clădire cu o graţie maiestuoasă, printre puţinele care aveau asemenea trăsături arhitectonice distinctive în acea parte din nordul statului New York, deţinea nişte posibilităţi fantastice – pe care proprietarul le scăpase din vedere. Toate micile accente care scoteau în evidenţă un restaurant, după părerea lui, fuseseră ignorate şi ele. Deşi bănuia că localul Lakeview se străduia să fie elegant, şerveţelele erau din hârtie, deşi de o calitate decentă. Feţele de masă erau din pânză dar, oroare a ororilor, fuseseră acoperite cu folii groase de plexiglas. Nu se zărea nici o floare proaspăt culeasă, ba chiar nici un fel de plante. Iar de menu, ce să mai vorbească! Arăta de parcă îl concepuse un student în anul întâi la arte plastice, iar selecţia de aperitive era, cu un termen binevoitor, plictisitoare. Scoţându-şi pe furiş carneţelul din buzunarul sacoului, Josh notă încă un comentariu, având grijă să se asigure că nu-l observa cineva. Era obligatoriu ca nimeni să nu-şi dea seama ce făcea, nici cine era. Întrucât dorea să judece ospătăriile locale după ceea ce le serveau tuturor, nu numai lui, îşi păstra anonimatul cu tot atâta vigilenţă cu cât îşi păzeau majoritatea oamenilor banii. Era în joc reputaţia lui. Sosi desertul. Aproape abandonând orice speranţă că ar fi putut să fie ceva care să-i ridice evaluarea la respectabilul nivel de trei furculiţe, Josh gustă prăjitura cu brânză, migdale şi ciocolată, pentru a avea o surpriză mai mult decât plăcută. Compoziţia era bogată şi pufoasă, iar gustul tare al ciocolatei era completat, nu copleşit, de aroma subtilă a migdalelor. Josh privi lung prăjitura, presărată cu amaretto şi decorată cu un mic boboc confecţionat din migdale argintate şi ciocolată albă. Spre deosebire de restul mâncării, desertul era delicios şi dovedea un fler categoric. Regândindu-şi cronica, Josh îşi analiză impresia de ansamblu. Cu câteva contribuţii minore, friptura bourguignon de vită ar fi putut ranscende categoria simplei vaci fierte. Dar, din păcate, atât salata cât şi supa păreau să fi fost pregătite de nişte handicapaţi culinari. Singura care salvase onoarea serii fusese prăjitura cu brânză. Întrebându-se cum reuşiseră cei de la Lakeview să-şi procure un cofetar respectabil şi cine o fi fost acela – sau aceea – Josh împinse farfuria într-o parte. – Nu vă place desertul, domnule? Reţinând în mine ca pe viitor să nu-şi mai arate atât de vizibil nemulţumirea faţă de câte o masă, Josh se întoarse spre persoana care vorbise. Era chelneriţa, o tânără veselă, deşi nu deosebit de bine coordonată. Până acum, reuşise să verse apa, să scape tacâmurile pe jos şi să încurce, din câte ştia el, cel puţin două comenzi – şi nu era decât ora opt. Josh o studie pe fata care zâmbea neliniştită. Detesta gândul de a deziluziona o persoană atât de tânără şi evident lipsită de experienţă, dar asta era situaţia. Sosise momentul pentru "Testul Farr". Fără a se mulţumi doar să judece mâncarea dintr-un local, Josh îi prefera să pună la încercare posibilităţile maxime ale restaurantelor în împrejurări dificile. Un restaurant excelent, confruntat cu o problemă, găsea invariabil o soluţie fezabilă, câtă vreme cele de duzină izbuteau aproape întotdeauna să înrăutăţească şi mai tare orice situaţie deja proastă. Lui Josh îi plăcea să creeze o mică problemă, pentru a vedea cum o rezolva personalul restaurantului. Ba chiar, savura acest vicleşug. Unele dintre cele mai interesante articole ale lui fuseseră inspirate de situaţii în care pusese intenţionat o muscă în ulei. Sau, mai relevant, în supă. De astă dată, îl interesa să vadă cum avea să reacţioneze personalul, pe care îl bănuia de a fi bine intenţionat dar jalnic de neinstruit, în faţa unui client rău platnic. Îi adresă ospătăriţei cel mai fermecător surâs al său, încercând să nu se simtă vinovat pentru ceea ce se pregătea să-i facă încrederii ei în oameni. – Prăjitura e bună, spuse el cu sinceritate, dar aş dori încă ceva lângă ea. Fata se încruntă, vizibil îcurcată. – Adică, aţi dori ceva deasupra. Frişcă, de exemplu? Ispitit să-i ceară sare şi piper, numai pentru a vedea cum răspundea la o asemenea preteţie, Josh zâmbi din nou: – De fapt, mă gândeam mai degrabă la un cappuccino. Şi nota, de asemenea, dacă nu te superi. – Nu avem cappuccino, răspunse ea; Josh nu se miră. Preferaţi o cafea în schimb? – Merge şi cafeaua. Aceasta sosi, aburindă şi delicios de savuroasă. Gândindu-se să mai adauge o jumătate de furculiţă pe lângă cele două ale calificativului, Josh o bău pe îndelete, în timp ce-l privea pe maître d', care nu semăna cu nici un şef de sală dintre toţi cei pe care-i văzuse vreodată. De fapt, nici nu arăta a chelner, punct. Părea hărţuit şi stânjenit, ca fratele cuiva care a fost chemat să supravegheze o petrecere de adolescente în pijama. Aşteptând până se asigură că sala era atât de plină cu clienţi pe cât se putea într-o joi seară, Josh îi făcu semn ospătăriţei. Apropiindu-se, cu un zâmbet, fata se uită de la cec, care stătea singuratic pe tăviţa alungită de plastic cu care i-l adusese, spre el: – S-a întâmplat ceva? – De fapt, da, îşi dădu Josh toată silinţa să pară jenat. Nu pot plăti. Chelneriţa ezită: – Vreţi să spuneţi că v-aţi uitat portofelul? – Nu, vreau să spun că nu am bani. – Nu face nimic, răspunse fata. Primim şi cărţi de credit. Josh îşi folosi cel mai fermecător zâmbet: – Mă tem că nu înţelegi. Nu am nici un ban. Şi nici cărţi de credit. Într-un cuvânt, sunt lefter. Fata îl privi cu deznădejde vădită: – Serios? – Serios. Îmi pare rău. Dar asta e. – Aha. Mă rog. Neştiind în mod clar ce să facă, îşi muşcă buza: – Cred c-ar fi mai bine să vorbesc cu Liss. După doi paşi, întoarse capul spre el, brusc bănuitoare: – N-o să plecaţi, nu-i aşa? – Nici nu m-aş gândi, o asigură Josh. Trecură trei minute. Aşteptându-se pe jumătate la un scandal, Josh se încordă, când de masă se apropie tânărul maître d', care ieşise din bucătărie. – Domnule? îl interpelă acesta, politicos. Patroana ar dori să vă vorbească. Sunteţi bun să poftiţi până la bucătărie? Era clar că patroana nu se putea deranja să vină până în sala de mese pentru a rezolva o problemă. Cu o impresie deloc favorabilă, Josh îşi ascunse neplăcerea în timp ce se ridica încet în picioare pentru a-l urma pe tânăr prin uşile batante din fundul sălii de mese. Când părăsi zona sigură a localului public, avu un sentiment fugar de rău augur. Ultima oară când încercase acel şiretlic, aproape că fusese aruncat cu şuturi în dos pe o alee din spate, de un ospătar ursuz cu bicepşii cât nişte trunchiuri de copaci. Incidentul îl costase o luxaţie la încheietura mâinii, iar pe acel restaurant anume, o cronică nu tocmai binevoitoare la capitolul "servicii". Şi cu toate că acest şef de sală nu era la fel de înalt şi musculos ca el, Josh recunoscu un aer protector distinct în comportamentul tânărului. Putea să fie un semn rău – sau nu. Cu mintea străbătută de viziuni în care era azvârlit afară pe uşa din dos, Josh nu era prea sigur la ce să se aştepte, când intră în bucătărie. Dar nu se aşteptase în nici un caz la femeia zveltă şi blondă, cu o ceapsă de bucătar ridicol de mare. Să tot fi avut un metru şi cincizeci şi cinci, iar dacă depăşea patruzeci şi cinci de kilograme, era gata să mănânce feliile de măr pe care se părea că ea i le pusese în farfurie. – Liss? ridică glasul tânărul, peste sfârâitul cartofilor prăjiţi, rămânând destul de aproape de Josh pentru ca acesta să nu se simtă tocmai liniştit. El e. Blonda cea atrăgătoare, care arăta mult prea tânără ca să fie patroana şi prea firavă pentru a-i da un picior cuiva, se întoarse către Josh, dinspre o oală care scotea aburi. În clipa când îi văzu ochii albaştri-cenuşii, Josh ştiu că, indiferent de alte considerente, Liss Harding numai proastă nu era. Şi imediat îl încercă un fior de emoţie plăcută.   Liss lăsă jos lingura pe care o ţinea în mână, sperând că nu arăta la fel de buimăcită pe cât se simţea în faţa bărbatului atrăgător şi viril pe care îl adusese Rob din sala de mese. Ăsta era "tipul cam trecut, ghinionist", despre care Mary Lee spusese că nu avea cu ce plăti consumaţia? Uitând că fata nu avea decât nouăsprezece ani, Liss se aşteptase să aibă de-a face cu un prăpădit aschilavric, subalimentat şi cam răpciugos, trecut de optzeci de ani. Când colo, omul apărut în bucătăria ei era înalt, bronzat, la vreo treizeci şi cinci de ani şi cam la fel de firav ca un autocamion Mack. – Înţeleg că aveţi o problemă, spuse ea, pe un ton neutru. – Mă tem că aşa e, răspunse omul, cu un glas bine modulat, aţâţător de profund, care o făcu pe Liss să se întrebe dacă nu cumva o fi fost cine ştie ce vedetă de televiziune. După cum i-am explicat domnişoarei care m-a servit... În timp ce-i observa părul şaten tuns scurt, trăsăturile cizelate şi ochii căprui şi intenşi, Liss îl ascultă cum îşi repeta afirmaţia că nu putea plăti masa, neavând de unde. Deşi nu era o femeie exagerat de suspicioasă, discursul lui i se păru ciudat de senin şi îndelung repetat. O fi fost vreun soi de farsă locală, gen "camera ascunsă", a unuia dintre posturile de televiziune din zonă? Se întoarse să scoată un coş cu cartofi prăjiţi dintr-o cuvă cu ulei încins, apoi reveni cu privirea spre el. Fără să se grăbească, îi studie pe îndelete cămaşa albă apretată, cravata de mătase Bordeaux şi costumul trois-pièces gri, încercând să nu observe trupul suplu şi musculos de sub haine. – Vreţi să spuneţi că nu aveţi bani la dumneavoastră? îl întrebă ea; după câte presupunea, costumul şi mocasinii negri lustruiţi costau mai mult decât cheltuia ea pe haine un an de zile. Sau că nu aveţi bani, punct? Zâmbetul lui scurt şi strălucitor nu-i risipi cu nimic bănuielile crescânde. – În prezent, sunt falit, mărturisi el. Ştiu ce impresie vă fac. Dar hainele mi-au rămas de pe vremea când lucram la New York, înainte de a mă fi mutat în nordul statului. Le am de ani de zile. Ce-i de calitate, durează, adăugă, pe un ton care o făcu pe Liss să conchidă că n-ar fi fost în stare să depisteze calitatea nici dacă venea la ea s-o calce pe picioare. Ceea ce însemna că, probabil, îi privise atent bluza albă şi pantalonii negri de gata peste care se încinsese cu şorţul, ca şi mobilierul din sala de mese. În ciuda eforturilor ei cu acoperitorile de plexiglas şi reparaţiile răzleţe, toate aveau urgentă nevoie să fie înlocuite. – Înţeleg, spuse ea; întoarse pe cealaltă parte două fleici, fără a lua în seamă modul cum i se aţintise privirea tenebroasă asupra gurii ei. Şi v-aţi dat seama că nu aveţi bani înainte, sau după ce aţi comandat cele mai scumpe specialităţi din menu? Încercase să nu vorbească pe un ton acuzator, dar nu prea reuşi. N-ar fi fost prima dată când un om cu mai mulţi bani în bancă decât văzuse ea toată viaţa se vădea a fi prea zgârcit ca să plătească o masă. Necunoscutul îi adresă un zâmbet complice, care o făcu să se simtă şi mai tânără, şi mai inocentă decât ştia că arăta. – Înainte, recunoscu el. Dacă necazul tot era inevitabil, m-am gândit că aş putea măcar să-mi scot pârleala. Liss arcui o sprânceană: – Interesant punct de vedere, domnule...? – Farrington, se prezentă el, atât de prompt, încât Liss se întrebă dacă acela era numele lui adevărat. Joshua Farrington. Iar dumneavoastră sunteţi...? Îşi şterse mâinile pe şorţ, apoi i-o întinse pe cea dreaptă: – Liss Harding. Farrington îi strânse mâna pe îndelete, studiindu-i toate trăsăturile, de la părul blond-deschis vârât sub tichie, până la nasul mic, în vânt, şi gură. Apoi ochii lui o părăsiră, pentru a parcurge ibricele mari ce se încălzeau pe aragaz. – Sunteţi bucătăreasa? o întrebă, aruncând o privire spre boneta care-i tot aluneca pe frunte. Liss împinse la loc ceapsa prea mare pentru ea. – Numai temporar. Bucătarul e în concediu medical. De fapt, eu sunt patroana. Iar individul acesta era ghinionul întruchipat. Observând că avea mâinile netede şi fine, cu unghiile îngrijite, fără bătături sau urme de murdărie, Liss îşi retrase propria mână umedă, căreia Farrington întârzia să-i dea drumul. – Dumneavoastră sunteţi patroana? repetă el, părând mirat. – Întocmai. Ştiind că arăta mai aproape de şaisprezece ani decât de douăzeci şi şase, Liss înălţă o sprânceană, într-o atitudine provocatoare: – Vă surprinde? Gura lui se arcui într-un uşor surâs: – Puţin. Mă aşteptam ca patronul să fie bărbat. Obişnuită să aibă de-a face cu oameni care presupuneau că numai bărbaţii pot conduce toate firmele cu excepţia saloanelor de coafură, Liss îi adresă un zâmbet dulceag: – Viaţa e plină de surprize. – Astă seară, da. Înţeleg că dumneavoastră mi-aţi pus în farfurie feliile de măr, ca garnitură? Era o întrebare politicoasă dar, având în vedere că nu plătise respectivele felii de măr şi nici nu părea să aibă intenţia de a o face, lui Liss i se păru de o extremă impertinenţă. – Da, răspunse ea, încrucişându-şi braţele pe piept. Eu le-am pus. – Presupun că n-aţi văzut niciodată pătrunjel. – Ba am văzut, replică Liss cu voce calmă, deşi temperatura începea să-i crească. Numai că nu prea recent. Furnizorul meu n-a venit azi, când fusese programat. Întotdeauna sunteţi atât de obraznic? Farrington o privi cu cea mai mare nevinovăţie: – Găsiţi că sunt obraznic? – Întrucât eu sunt patroana, iar dumneavoastră un client rău platnic, da. E destul de neplăcut s-o criticaţi pe bucătăreasă în faţă, dar din moment ce nu v-aţi plătit cina, aş spune că asta e curată neobrăzare. – Consideraţi, cred, că ceea ce am făcut e reprobabil, spuse el, fără a părea câtuşi de puţin jenat de propriul său comportament aberant. – Nu ştiu dacă e reprobabil, dar necinstit, fără îndoială. Dacă aţi fi venit la mine şi mi-aţi fi spus că vă e foame, adăugă Liss, fără a se osteni să-şi ascundă dezaprobarea, aţi fi primit de mâncare. Probabil nu felurile scumpe pe care le-aţi ales, dar cu siguranţă cât să vă săturaţi. Ia spuneţi-mi, domnule Farrington: lucraţi undeva? – Mama mea îmi tot spune că ar fi timpul să-mi găsesc o slujbă mai bănoasă, replică el, cu un zâmbet şmecher. Simpla idee că pe acel om nu-l puneau în mişcare decât admonestările materne era rizibilă, îşi spuse Liss. Părea genul care consideră că legile sunt făcute pentru a fi interpretate, dacă nu chiar încălcate de-a binelea. Genul căruia îi place să forţeze lucrurile până la limită. Genul care se grăbeşte atât de tare să profite de pe urma oricărei situaţii, încât nici nu apuci să înţelegi ce s-a întâmplat. – Regret dacă am creat o situaţie penibilă, spuse el. – Nu păreţi deloc să regretaţi. – Nu? – Nu. De fapt, părea chiar mulţumit. De sine însuşi şi de toată situaţia. Chiar dacă Liss nu înţelegea în ruptul capului ce motive ar fi avut. Văzând că întârzia să-i răspundă, Farrington se aventură mai departe: – Presupun că veţi chema poliţia, ca să mă închidă pentru furt de servicii publice? Liss îi aruncă o privire lungă, în timp ce se gândea care ar fi fost cel mai potrivit mod de a-l face pe Joshua Farrington să-şi achite consumaţia scumpă, dându-i totodată o lecţie pe tema "cinstea e cea mai bună politică". O lecţie despre care bănuia că întârziase cam de multişor. Pentru că, dacă îi spunea cineva că acum făcuse pentru prima dată figura, era gata să-şi mănânce boneta cu apret cu tot. – Nu, domnule Farrington, spuse ea, cu o voce suavă. N-am să chem poliţia. Eu nu obişnuiesc să mă supăr. Ci numai să mă achit. Aproape că a putut vedea cum i se succedau posibilităţile prin minte, în timp ce înclina capul într-o parte. – Adică? – Adică, domnule Farrington... Zâmbi, când în minte îi răsări o idee: – ...Am să vă ofer o slujbă.

Ingerii pacatelor de Susan Johnson Capitolul 1   Londra, martie 1787     Sinjin aproape terminase să se îmbrace. Cu mişcări rapide şi precise îşi înnodă la gât fularul din batist. Mirosul dragostei, puternic, plutea în camera supraîncălzită, amestecat cu parfumul de liliac al ducesei de Buchan. Goală, tolănită în aşternutul răvăşit, ducesa se gândea dacă era cazul să se simtă jignită de plecarea neaşteptată a amantului său şi de brusca lui indiferenţă. Hotărî de îndată că nu trebuia cu niciun chip să comită o astfel de prostie. Nu numai că şi-ar fi vărsat zadarnic mânia pe cel mai destrăbălat nobil din Londra, dar Sinjin era şi cel mai frumos bărbat pe care-l întâlnise vreo­dată: înalt, zvelt, musculos, întunecat ca păcatul, cu ochi albaştri şi luminoşi care seduceau fără ruşine orice femeie. Iar dacă perfecţiunea clasică a trăsăturilor sale nu era de ajuns... în ce privea amorul, se dovedea de neîntrecut. Niciun bărbat nu-i stârnise asemenea senzaţii, şi nici orgasme atât de răscolitoare. Oftând, se răsuci în pat, luând o poziţie cât mai seducătoare, şi zise: - Când te întorci? Sinjin încetă să-şi mai caute haina azvârlită pe jos, în graba cu care îşi dusese iubita în pat, cu numai câteva ore mai devreme, şi-şi plimbă privirea peste trupul ei ademenitor, cu sâni pietroşi şi şolduri frumos arcuite. Într-o fracţiune de secundă îşi aduse aminte cum se pricepea Cassandra să-l sâcâie cu astfel de mărunţişuri şi, în loc să mintă, răspunse scurt: - Peste cinci zile. - Să vii să mă vezi. Sinjin St. John, duce de Seth, marchiz de Fowler, conte de Barton, viconte Carvernon, obişnuia să rămână la Newmarket pe întreaga durată a sezonului de curse. Toată lumea ştia că pasiunea sa pentru cai îi întrecea cu mult interesul pentru femei. Acum însă urma să facă un drum de cinci zile la Londra, ca să ia un cal irlandez, Waterford. Auzind rugămintea ei timidă, chipul i se lumină de un zâmbet şi trăsăturile-i aspre căpătară un farmec copilăresc. - Cu mare plăcere... dar numai în treacăt. - Cât timp adică? - O oră. Cassandra era cea de-a doua soţie a ducelui de Buchan: un capriciu pe care acesta şi-l îngăduise după moartea primei sale neveste, incident petrecut tocmai la ţanc, înainte ca ducele să fie prea bătrân pentru a aprecia o femeie voluptoasă cum era Cassandra. - Cât timp? repetă ea în şoaptă, ondulându-şi trupul ispititor într-un mod atât de sugestiv încât Sinjin reveni îndată asupra deciziei iniţiale.          - Ceva mai mult de-o oră, răspunse el, zâmbind provo­cator. Întrucât Buchan se apropia de şaptezeci de ani, Sinjin se întrebă în sinea lui cum reuşea ducele să facă faţă tempera­mentului pasional al soţiei sale. Cu siguranţă că în curând îl vor lăsa puterile, iar Cassandra va deveni o văduvă tânără şi putred de bogată.         - Sper că n-ai să uiţi... murmură ea, mângându-şi sexul umed de dorinţă. Sinjin răsuflă adânc şi aruncă o privire spre ceasul de por­ţelan de pe consola şemineului, întrebându-se o clipă dacă era necesar să ajungă la timp la Newmarket. Apoi întinse mâna şi-şi luă haina cărămizie. La cursele de a doua zi, murgul lui se va lua la întrecere cu armăsarul irlandez al lui Stanhope, perspectivă în faţa căreia păleau chiar şi performanţele la pat ale Cassandrei. Îşi îmbrăcă haina şi, simţind parcă nevoia să se scuze pentru clipa de şovăială, zise: - Mâine, murgul meu se va înfrunta cu faimosul campion al lui Stanhope. - Atunci îţi urez noroc, şopti ea, încercând să-şi ascundă nemulţumirea. Să nu mă uiţi. „Evident că nu! “ îşi spuse el, cu trupul încordat ca răspuns la chemarea ei erotică. Iar dacă Sinjin n-ar fi fost atât de pasionat de curse şi n-ar fî avut o voinţă de fier, Cassandra s-ar fi putut bucura încă o dată de trupul lui.     Capitolul 2   - Fii atent la biciul lui Archer, îşi avertiză Sinjin jocheul, desfăcând cataramele în care era prinsă pătura groasă din lână ce apăra calul pur-sânge de vântul tăios de martie. Mai mult ca sigur va încerca să vă lovească, pe tine şi pe Romulus. Mângâind gâtul musculos al calului campion, începu să-i vorbească încet, cu glas moale şi blând. Murgul întoarse capul, împingându-şi uşor botul în gâtul stăpânului. - Fereşte-te şi tu, băiatule, şopti Sinjin, ca să nu-ţi facă vreun rău. Apoi i se adresă din nou jocheului, care potrivea harnaşamentul: - Pista e îngustă, nu-ţi rămâne prea mult spaţiu de mişcare. Romulus pare în formă azi, râse el. Tu nu vei avea altă grijă decât să stai cocoţat în şa.                      - Asta şi fac de fiecare dată! Da’ să ştiţi că suportă greu frigul. Sper să-i dea drumul curând... Zicând acestea, Fordham îşi vârî piciorul în scară şi sări în şa. Aruncând o privire spre Sinjin, întrebă: - Aţi pariat pentru mine?     - Pentru amândoi. Biletele sunt la Randall. După cursă vom fi nişte oameni bogaţi.     Sinjin îşi trecu palma pe sub frâu, ca să verifice dacă nu cumva fusese strâns prea tare. Romulus nu suporta să fie stru­nit mai mult decât trebuia. Era un cal care alerga de plăcere şi aproape că nu avea nevoie de jocheu. - Poţi să-l duci acum, zise tânărul, bătându-şi uşor calul pe greabăn.     Se trase un pas înapoi, astfel încât Fordham să-şi poată face loc printre rândaşi, îndreptându-se spre linia de pornire şi rămase o clipă nemişcat, admirându-şi cu mândrie campionul. Curând după aceea, Sinjin se afla în tribuna hipodromului Newmarket, cu pista Rowley Mile desfăşurându-se în faţa lui. În depărtare se zăreau coline verzi şi domoale, încălzite de razele unui soare strălucitor. Tânărul îşi plimbă privirea peste caii adunaţi la prima cursă a sezonului de primăvară şi inima începu să-i bată năvalnic, cuprinsă de o binecunoscută emoţie. Iubea priveliştea, zgomotele şi mirosul hipodromului Newmarket, silu­etele mândre ale cailor, agitaţia spectatorilor, irezistibila tentaţie a pariurilor şi tulburătorul sentiment al victoriei. Încă de la şaisprezece ani, când îşi cumpărase primul cal de curse, îşi pusese în minte să realizeze cea mai bună crescătorie de cai de rasă din Anglia — ba poate chiar din întreaga lume, cum bombăneau acei concurenţi, ce nu-şi îngăduiau să plătească pentru un cal pur-sânge atâţia bani ca Sinjin. După majorat, când căpătase dreptul de a-şi administra singur averea, câşti­gase majoritatea curselor importante din ultimii zece ani şi, mai ales, cele mai multe premii în bani. Pasiunea pentru curse fusese încurajată de mama lui, a cărei familie din Irlanda creştea cai de curse şi de vânătoare. Ea îl învăţase pe Sinjin să călărească încă de la vârsta de doi ani şi-l luase cu trăsura la toate cursele de la Newmarket. Purtând în vene sângele crescătorilor de cai irlandezi, crescuse în atmosfera captivantă şi plina de neprevăzut a curselor. Tribuna din cărămidă roşie aflată pe colina Abingdon, chiar lângă linia de sosire, era tixită de spectatori, invitaţi ai lui Sinjin. Bufetul bogat asortat şi şampania de cea mai bună calitate confirmaseră reputaţia de gazdă primitoare a ducelui de Seth, deşi Sinjin şi prietenul său, Nicholas Rose, se ţineau ceva mai departe de oaspeţi, preocupaţi numai de caii aliniaţi la start. Amândoi erau bruneţi, înalţi, musculoşi, cu trăsături de o frumuseţe clasică, şi-şi purtau părul legat la ceafă cu o panglică neagră de mătase. Numai culoarea obrazului nu era aceeaşi. Deşi bronzat în urma traiului în aer liber, Sinjin avea, totuşi, tenul mai deschis decât prietenul său. În schimb, ochii lui ului­tori de albaştri nu i-ar fi trădat niciodată sângele indian. Sinjin St. John avea nişte ochi minunaţi, poate chiar — spuneau unii — prea frumoşi pentru un bărbat. Îi moştenea de la mama sa, care stârnise senzaţie la Londra, fiind denumită „Neasemuita". Strălucitoarea domnişoară Bourke luase capitala cu asalt, spre disperarea mamelor cu fete de măritat, care-şi văzu­seră spulberate planurile matrimoniale. Toţi tinerii nobili din oraş căzuseră la picioarele frumoasei blonde sosite din Waterford. - Anul acesta vom câştiga toate trofeele, spuse vesel Sinjin, dând frâu liber pasiunii sale pentru curse. Surâdea mulţumit, ca un copil, iar ochii lui albaştri scânteiau de bucurie şi plăcere. - Tu câştigi întotdeauna, răspunse prietenul său, cu calm cum îi stătea în fire. Cei doi tineri se deosebeau şi ca temperament. Sinjin emana putere şi vitalitate, ca şi cum sclipirea ochilor lui albaştri ar fi reflectat o flacără interioară. Dar femeile îi citeau în priviri cu totul alte lucruri: senzualitatea tulburătoare, făgăduinţa unor plăceri fără egal şi patimă mistuitoare. Niciodată calm sau indiferenţă. - Pe câţi cai ai pariat? întrebă Sinjin, pe tonul unui om de afaceri. Pariurile la curse erau o artă cu reguli specifice şi, desigur, o iniţiativă nespus de profitabilă. - Doar pe câţiva ponei. - Nu-i de ajuns. Te-ajut eu cu bani, dacă ai nevoie. Calculă rapid în minte apoi adăugă grăbit: - Ai auzit ce spunea azi-dimineaţă Olim. Romulus e într-o formă de zile mari. Olim, care se ocupase de pregătirea lui Romulus, pariase pe el o sută de lire, pe deplin încrezător în şansele calului său favorit. - Din câte îţi cunosc eu herghelia, sunt convins că voi câştiga bani buni şi fără să măresc miza. Nicholas nu era adeptul pariurilor extravagante. Avea nevoie de bani ca să se poată întoarce la tribul său, astfel încât se hotărâse să nu rişte. Sinjin ridică din umeri. - Cum vrei. El unul nu se mulţumea niciodată cu jumătăţi de măsură, nici la pariuri, nici în alte privinţe. - Curând voi avea suficiente fonduri ca să-mi fac un rost, trăind boiereşte! glumi Nicholas. - Ştii bine că averea mea ajunge pentru amândoi, Senecca! se răsti Sinjin, folosind porecla sub care era cunoscut Nicholas. Cu ani în urmă, ducele îşi pusese întreaga avere la dispo­ziţia prietenului său, aşa că discuţia pe această temă era veche. Nicholas Rose se întorsese alături de Sinjin, după eşecul campaniilor nordiste în războiul colonial din America. Familia sa fusese masacrată, împreună cu tot satul, de către trupele revoluţionare. Se înţelegea cu Sinjin de parcă ar fi fost fraţi. Pe de altă parte, Sinjin îi înţelegea scrupulele — deşi el personal nu credea în aşa ceva. - Archer l-a înlocuit în ultima clipă pe Stanhope, remarcă Nicholas, vrând să pună capăt unei discuţii inutile. - Fără îndoială că schimbarea are un motiv, murmură Sinjin. Sper ca Fordham să se ferească de biciul de tristă faimă al lui Archer, adăugă el, ca şi cum nici n-ar fi venit vreodată vorba de America. Se aplecă peste balustradă, ca să capete o perspectivă mai bună asupra liniei de plecare. Atât Fordham, cât şi Archer erau jochei de înaltă clasă, dar stilurile lor se deosebeau ca de la cer la pământ. Archer îşi dirija calul până în cele mai mărunte gesturi, în timp ce Fordham îi lăsa libertate de mişcare. În plus, Archer reuşise să câştige câteva curse, prin metode destul de dubioase. Sinjin se aplecă şi mai mult, cu părul în bătaia vântului. Adierea îi desprinse câţiva cârlionţi, făcând să-i fluture franjurii de piele ai vestei împodobite cu mărgele. Îi plăcea să poarte veşminte extravagante, împrumutate de la Senecca, încântat de frumuseţea podoabelor şi lucrăturii lor. De asemenea, socotea hainele suple, din piele, o ţinută de lucru ideală pentru hipodrom, îmbrăcămintea sa eterogenă —jachetă cu franjuri, pantaloni din piele de căprioară, cizme lustruite ca oglinda, cămaşa orbitor de albă şi eşarfă la gât — îl deosebea net de prietenii din aristocraţie. Însă lui Sinjin puţin îi păsa de convenienţe, iar ceilalţi îi cunoşteau apucăturile nonconformiste. Cu toate acestea, nu numai că tinerii de-un rang cu el îl îndrăgeau nespus, dar se sileau să-l imite în toate privinţele. Cei ce nu aveau curajul sau mijloacele s-o facă se mulţumeau să-l invidieze în ascuns. Deşi îndrăgostit de Anglia, Sinjin călătorise prin întreaga lume şi ştia că există o mulţime de lucruri interesante în afară de cai, de sezonul monden şi, mai ales, în afară de convenienţele impuse de titlul şi poziţia sa. - La dracu’! Archer a luat-o înainte! Cu pleoapele îngustate din pricina soarelui, Sinjin încercă să-i descopere pe Fordham şi Romulus în învălmăşeala de concurenţi. Se dăduse un start greşit şi acum caii se îngrămădeau unii în alţii, într-un vacarm de nedescris, în care predomina limbajul de grajd. Câteva clipe mai târziu, fiecare îşi ocupa locul, apoi concurenţii se aliniară, aşteptând semnalul de pornire. Steguleţul roşu coborî brusc şi cei opt cai de curse ţâşniră înainte, într-un vălmăşag de mătăsuri colorate. Nu erau prea mulţi concurenţi la principala întrecere pentru caii de doi ani, dar mulţi preferau să nu se înscrie la concurs alături de Seth sau Stanhope, care aveau toate şansele să câştige. Murgul lui Sinjin, Romulus, reuşi să se detaşeze, căpătând un avantaj net chiar după prima sută de metri. Apoi Fordham îl struni puţin, şi calul lui Stanhope trecu în frunte. Alţi trei concu­renţi luptau să-i ajungă din urmă, în timp ce armăsarul contelui de Sutherland rămăsese undeva, în dreapta. Cât despre ceilalţi, aceştia începeau deja să dea semne de oboseală. Coborând panta Abingdon Mile, Romulus se poticni şi, spre consternarea suporterilor săi, rămase în urmă. Fordham încercă să-l aducă din nou în frunte, dar fără succes, şi o mul­ţime de oameni se năpustiră să-şi retragă banii pariaţi pe el. Către poalele colinei, Romulus căpătă din nou viteză. Dar era ceva în neregulă cu el. Fordham smuci frâul cu brutalitate. - O sută la doi împotriva lui Romulus! strigă unul dintre bookmakeri[1]. Sinjin, care-şi văzuse murgul la încălzirea de dimineaţă, contempla resemnat această răsturnare de situaţie. Dacă Romulus nu ieşea învingător, tânărul duce de Seth ar fi pierdut o avere. - Fordham aşteaptă să ajungă la pantă, zise Nicholas. - Încă nu l-a pus pe Romulus să arate tot ce poate, răspunse liniştit Sinjin. Tăcu, privind ţintă la Romulus şi la armăsarul lui Stanhope, aflaţi la o depărtare de numai câţiva metri. Jocheul lui Stanhope îşi biciuia calul, îndemnându-l să gonească. Fordham nici nu se atinsese de bici: strâns agăţat de gâtul calului, îi şoptea cuvinte de încurajare, fără a folosi aproape deloc hăţurile. Sinjin nici nu îndrăznea să respire, aşteptând reacţia murgului, pe care-l învăţase să recunoască momentul critic după inflexiunile din glasul jocheului. În sfârşit! Sinjin răsuflă uşurat. Într-adevăr, Romulus căpăta viteză şi muşchii picioarelor lungi şi frumoase jucau pe sub pielea lucioasă. Cu urechile date uşor pe spate, calul atacă urcu­şul aproape fără efort. Ţâşni în sus ca şi cum ar fi alergat pe teren plat, ajungând din urmă calul lui Stanhope, în uralele spectatorilor. Câteva clipe, amândoi alergară unul lângă altul, prea aproape de biciul lui Archer pentru ca lui Sinjin să nu i se strângă inima de teamă — apoi Romulus luă avans, lăsându-şi în urmă adversarul. - A reuşit! suspină mulţumit Sinjin. Ce minunăţie de cal! - Ai câştigat un premiu de o mie de guinee şi veşnica duşmănie a lui Stanhope! râse Nicholas Rose când Romulus trecu linia de sosire, cu câţiva metri buni înaintea celorlalţi concurenţi. - Cincizeci de mii! îl corectă Sinjin, adunând în gând şi sumele obţinute din pariuri. Cât despre duşmănia lui Stanhope, ea n-are nimic de-a face cu hipodromul şi cursele de cai. - E cumva la mijloc o femeie? zâmbi subţire Senecca, gândindu-se la cea de-a doua mare pasiune a vieţii lui Sinjin. - Da, o veche prinsoare în legătură cu doamna Robinson. Stanhope e un biet păgubos. Chiar şi un Senecca al coloniilor americane aflase despre frumoasa şi seducătoarea doamnă Robinson, deşi aceasta renun­ţase de mult timp la aventură, de dragul colonelului Tarleton. Desigur, tot oraşul ştia de pariul de cinci mii de guinee, încheiat între Sinjin şi Stanhope, în legătură cu cine dintre ei doi va reuşi să câştige inima ispitoarei Perdita[2], convingând-o să renunţe la relaţia ei cu prinţul de Walles. Se zvonea că, într-o dimineaţă, Stanhope, beat criţă, îl acostase pe tânărul duce de Seth chiar în clipa când acesta ieşea din locuinţa respectivei doamne, în Berkeley Square. Cum Sinjin refuzase un duel aducând mai degrabă a asasinat, dată fiind condiţia adversarului, Stanhope avusese un motiv în plus — evident, când se trezise din mahmu­reală — ca să se simtă umilit. Cu un zâmbet larg, Sinjin mulţumi prietenilor şi invitaţilor, care nu mai conteneau cu ovaţiile şi felicitările, apoi se grăbi să părăsească tribuna. Coborî scările două câte două, croindu-şi drum prin mulţimea entuziastă. Surâzând, salutând din cap, strângând nenumărate mâini ce i se întindeau, porni către pista de alergări. Încă de la douăzeci de paşi depărtare, Romulus îi simţi mirosul şi începu să necheze. Fără a lua în seamă oficialităţile sau pe lordul Bunbury, care aştepta să-i înmâneze trofeul, Sinjin dădu mai întâi mâna cu Fordham, lăudându-l pentru măiestria cu care condusese calul, apoi vârî două degete în buzunar, scoţând câteva cuburi de zahăr pentru Romulus. - Bravo, comoara mea! murmură tânărul, oferindu-i calu­lui zahărul din palma desfăcută. I-ai întrecut pe toţi, adăugă el, mângâindu-i botul delicat. Ca şi legendarul Eclipse, Romulus câştiga toate cursele în acelaşi fel: el — primul, ceilalţi — nicăieri. Restul zilei trecu foarte repede. În aceeaşi după-amiază, caii lui Sinjin câştigaseră toate cursele. Tânărul duce participa la toate activităţile de pregătire a cailor, făcând până şi treaba rândaşilor, fără să-i pese de rangul său. Ajută la ţesălat, dădu instrucţiuni jocheilor, îşi frecţionă caii transpiraţi după aler­gare, ba chiar se ocupă personal de armăsarul cel negru care se lovise la picior în cursul ultimei întreceri. La început, se temuse că piciorul era fracturat, dar după mai multe cataplasme fierbinţi, frumosul nepot al lui Herod începuse să se sprijine pe piciorul lovit. Abia atunci Sinjin îşi îngădui să plece, dar numai după ce lăsă doi rândaşi şi un grăjdar să se îngrijească în continuare de calul cel negru. Soarele de-abia apusese. Se făcuse răcoare, iar vântul se mai potolise. Oboseala lui Sinjin de-abia se ghicea în mersul său legănat şi în fluturarea leneşă a genelor lungi şi negre. Se sculase din zori, ca să se alăture jocheilor pentru încălzirea de dimineaţă. După-amiaza trecuse cu mari emoţii: încărcată de triumf, dar epuizantă. În plus, avea casa plină de oaspeţi ¾ la care se dăugau câteva femei aduse de la Londra, ca să-şi distreze musafirii ¾ astfel încât nu dormise decât câteva ceasuri. La marginea hipodromului, acolo unde începea crângul, aştepta trăsura, cu vizitiul moţăind pe capră. Sinjin se apropie şi, întinzând mâna, îl apucă de gleznă, trăgându-l de picior. - Hai, Jed! În sfârşit, pornim spre casă! zise el zâmbind, amuzat de mutra somnoroasă a servitorului de-abia dezmeticit din somn. Te rog să megi la pas. Sunt rupt de oboseală.     Capitolul 3   Dar, în clipa când puse mâna pe clanţa portierei, dădu cu ochii de silueta cuibărită între pernele trăsurii. - Se zvoneşte că... faci amor cu tot ce poartă fustă, se auzi un glas dulce de femeie. Intrigat, Sinjin schiţă o umbră de surâs, după care puse cizma pe scăriţa de fier şi, aplecând o clipă trăsura sub greutatea lui, sări înăuntru. Închise portiera după el şi se tolăni comod pe perne, faţă în faţă cu femeia care-l aşteptase. În acelaşi moment, vizitiul dădu bice cailor. Bineînţeles că nu făcea amor cu oricine îi ieşea în cale. Avea gusturi cât se poate de pretenţioase. Era conştient de reputaţia sa de libertin. În acelaşi timp, pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu semiîntunericul, începu să-şi dea seama că femeia era foarte tânără şi foarte frumoasă. - Prin urmare? replică el liniştit, ca răspuns la salutul ei provocator. În întunericul trăsurii, jacheta împodobită cu mărgele sclipea la fiecare mişcare. - Vreau să te culci cu mine, declară ea fără ruşine, să fie sigură că se făcuse înţeleasă de către ducele de Seth, care nu ezita să aducă femei în patul său de câte ori i se ivea ocazia. Niciodată nu primise o invitaţie formulată în asemenea ter­meni, întrucât — de regulă — doamnele cu care avea de-a face erau ceva mai elegante în purtări. Sau, poate, pur şi simplu mai politicoase, îşi zise tânărul, cu gândul la nenumăratele femei cu care împărţise patul, fară pretenţia ca ele să aparţină aristo­craţiei. - Invitaţia dumitale mă încântă, desigur, spuse amuzat Sinjin. Dar am întârziat la petrecerea dată în cinstea invitaţilor mei la curse, surâse el în chip de scuză. - Nu va dura prea mult. Sinjin îşi îngustă pleoapele, cântărind cu ochii lui albaştri, plini de curiozitate, pe tânăra blondă din faţa sa, care continua să stea dreaptă, cu mâinile aşezate în poală, una peste alta. Cu siguranţa că o femeie ca ea nu ducea lipsă de admiratori. Totuşi, îşi zise el, oprindu-şi o clipă privirea pe sânii ei rotunzi, se ghicea în ea un soi de disperare. Iar dacă n-ar fi fost în întâr­ziere şi n-ar fi avut o casă plină de oaspeţi şi prieteni, poate că n-ar fi refuzat o propunere atât de clară. La urma urmei, în ciuda aerului ei semeţ, fata era de o frumuseţe remarcabilă, proaspătă şi strălucitoare. Iar el, cu faima de care se bucura, era cel mai în măsură să-i aprecieze calităţile. Îi plăcea mai cu seamă gura cu buze pline şi ochii mari şi negri, amintind de cele mai reuşite portrete ale lui Romney, inocente şi senzuale în acelaşi timp. - Iartă-mă, draga mea, dar sunt silit să te refuz, declară Sinjin, deşi în sinea sa regreta din tot sufletul. - Nu se poate să mă refuzi! Cuvintele fetei părură să plutească o clipă în aer, ca o punte aruncată între ei. Glasul interior nu-i dădea pace lui Sinjin. „Ai văzut?“ Totuşi, îşi păstrase mintea limpede, deşi se simţea destul de obosit după o zi grea, alături de cai, jochei şi rândaşi, după cele cinci curse... după ultimele ore, când îşi ajutase slujitorii să schimbe cataplasmele pe încheietura umflată a calului negru. La terminarea alergării, Spring Fellon şchiopăta. După câteva ceasuri de îngrijire atentă, se convinseseră că nu era vorba de o fractură. - Ne cunoaştem de undeva? întrebă tânărul, frecându-şi barba ce începea să-i mijească pe obraz. Oare care să fi fost motivele insistenţei ei ieşite din comun? - Nu ne-am întâlnit niciodată, dar eu te cunosc. „Sfântul" — o poreclă ironică, dată fiind înclinaţia de-a păcătui a lui Sinjin — era celebru în toată Anglia, motiv pentru care Chelsea alesese să fie dezvirginată chiar de el. Se zvonea că succesul său la femei întrecuse chiar şi scandaloasele recor­duri ale lui Prinny. În plus, Sinjin avea şi avantajul de-a se găsi la îndemână, aici, la Newmarket. - Numele meu este Chelsea Amity Fergusson. - Sora lui Duncan? întrebă tânărul, ridicând din sprâncene. O distinsă domnişoară îi propusese să se culce cu ea. Dar... oare era chiar atât de distinsă? Ochii lui albaştri o cercetară câteva clipe. Până la douăzeci şi opt de ani, scăpase de nenumărate ori din capcana însurătorii, dar în adâncul sufletului continuau să-l roadă temerile. - Da. El însă nu ştie că mă aflu aici. „Probabil că nu“, îşi zise Sinjin, care bănuia de ce-ar fi fost în stare Duncan, dacă ar fi aflat ceva. Fata părea sinceră. Şi foarte naivă. - La ora asta ar trebui să fii acasă, mormăi tânărul, tolănindu-se pe banca trăsurii. Părul lung şi negru i se desprinsese din panglica de mătase, revărsându-se pe pernele de catifea vişinie. Acelaşi glas interior îl îndemnă să repete povaţa cu ceva mai multă convingere. - Du-te acasă. - Îmi închipui că vrei să ştii de ce-am făcut o astfel de propunere, zise fata, vorbind cu nepăsare, de parcă ar fi discutat despre starea drumurilor. Sinjin, care se obişnuise cu penumbra din trăsură, observă că privirea ei era la fel de directă ca şi vorba. Prima sa reacţie — rapidă, bărbătească — fu să refuze. Dacă, într-adevăr, era sora lui Duncan? Nu, nici nu voia să ştie... Chiar dacă fata era desăvârşită. Ochiul lui experimentat îi remar­case toate calităţile: sânii tari şi rotunzi, talia subţire, picioarele lungi şi frumoase, aşa cum se ghiceau sub costumul de călărie, părul blond şi ondulat, gata să scape de sub pălărioară, gura cu buze umede şi cărnoase, făcută să fie sărutată. - Spune-mi, o îndemnă el, renunţând pentru moment la gândul cel bun, aşa cum i se întâmplase deseori în viaţă. Cu ochii la gura domnişoarei Fergusson, simţi cum oboseala începea să i se topească. - Ai mei vor să mă mărite cu episcopul Hatfield, care-i o ruşine pentru biserică... fie ea şi biserica anglicană, cea fără Dumnezeu. Au nevoie de banii lui, ca să-şi plătească pariurile la curse. Începu să vorbească repede, vădit tulburată. - Aşa au hotărât tata şi fraţii mei... dar, mai ales, tata! adăugă ea, văzând că ducele o privea bănuitor. Însă eu ştiu că nu mă va mărita cu Hatfield decât dacă-s virgină. Habotnic nenorocit! Paradoxala înjurătură explodă pe neaşteptate în liniştea trăsurii. Cu ochii la superba creatură aflată la doi paşi de el, cu sânii pulsând frenetic din pricina respiraţiei agitate, Sinjin îşi zise că, fară îndoială, Hatfield ar fi luat-o de nevastă în orice condiţii. Era de o frumuseţe fără cusur. Iar George Prine, al treilea viconte de Rutledge şi episcop de Hatfield, avea faima unui desfrânat de prima mână. Mai mult decât atât: un pervers şi un depravat. - Unde dracu’ a dat George ochii cu tine? - În casa pe care am închiriat-o. Dar întrebarea lui însemna, de fapt: „Cum de nu te-am descoperit eu?“ - Ticălosul a venit să vadă un cal de vânătoare pe care-l aveam de vânzare. - Va să zică, încă n-ai fost scoasă în lume. Iată de ce n-o întâlnise până atunci! O făptură de basm ca domnişoara Fergusson nu putea trece neobservată. - De-abia peste un an. Dumnezeule, n-avea decât şaptesprezece ani! Nu că vârsta ei ar fi constituit un impediment. Nici fetele de la ţară şi sluji­toarele cu care se culcase nu fuseseră cu mult mai mari. - Te rog, ia-mă tu! îl rugă Chelsea în şoaptă. Îţi voi fi recunoscătoare toată viaţa. Când o femeia arată ca ea, se gândi Sinjin, ce nevoie avea să mai implore? Deja începea să reacţioneze, iar pantalonul din piele de căprioară îl strângea din ce în ce mai mult. Deşi se vorbea că ducele de Seth nu-i numai un afemeiat cu sângele fierbinte, dar şi un bărbat nespus de chipeş, Chelsea nu se aşteptase ca realitatea să fie mai presus de zvonuri. Gura lumii nu pomenea despre ochii lui cu puteri aproape magnetice, despre trupul înalt şi musculos, despre mâinile subţiri şi nervoase cu încheietura fină, care trădau un călăreţ îndemânatic, nici despre perfecţiunea trăsăturilor sale: sprâncenele negre şi arcu­ite, privirea seducătoare, pomeţii frumos dăltuiţi, nasul drept şi delicat, uşor dispreţuitor, gura minunat arcuită, pe care Chelsea dorea cu disperare s-o sărute, ca să afle dacă buzele lui erau reci sau calde. Oare ce gust avea? se întrebă ea zâmbind. Sinjin îşi spuse că surâsul fetei, cald şi deschis şi îndrăzneţ, o făcea să semene cu o sirenă ademenitoare din basmele de demult. - Duncan e prietenul meu, zise tânărul ca şi cum această declaraţie ar fi reuşit să stăvilească ispita. Parfumul ei îi pătrundea până în suflet — trandafir fără nici un alt adaos de miresme: dulce, ameţitor şi neînchipuit de senzual. - Fratele meu nu va afla niciodată. Cu o experienţă ca a dumitale, nici nu-ţi va lua mult timp. Hai să te ajut! — se oferi fata, începând să-i descheie copcile vestonului de călărie. - Nu! izbucni Sinjin, întinzând mâna s-o oprească. Gestul îl aduse prea aproape de ochii ei căprui şi strălu­citori. - Nu-ţi par destul de atrăgătoare? murmură Chelsea. Preferi brunetele, ca ducesa de Buchan? Iisuse Cristoase! Probabil că întreaga Anglie aflase de legătu­rile lui amoroase, dacă o fetişcană ca asta vorbea nestânjenit despre Cassandra. Ar fi vrut să-i răspundă că nu, să-i explice că-i plăceau blondele cu obraji trandafirii ca ea, care era o făptură îngerească. Dar se stăpâni şi zise: - Scumpă domnişoară Fergusson, eşti absolut încântă­toare, însă cu mult prea tânără. Fusese o remarcă elegantă şi virtuoasă. Luându-şi mâna de pe degetele ei, se rezemă din nou de pernele trăsurii, încercând să-şi stăpânească emoţiile. - Am aproape optsprezece ani. Mama era mai mică decât mine atunci când s-a măritat, protestă Chelsea, respingând refuzul lui galant. Cuvântul „măritat" fusese de-ajuns ca să-i alunge lui Sinjin orice urmă de gânduri vinovate. - Te conduc acasă, mormăi el morocănos, cu dorinţele potolite ca prin farmec. Unde locuieşti? - La casa de oaspeţi a mănăstirii de pe moşia ducelui de Sunderland, numai că nu vreau să mă întorc acolo! Nici nu-şi sfârşi bine vorba, că se şi aruncă asupra lui, luându-l prin surprindere şi pironindu-l pe pernele trăsurii, sub adorabila greutate a trupului ei. Evident, Sinjin ar fi putut s-o dea deoparte fără efort, totuşi, rămase nemişcat câteva clipe, savurând plăcerea de-a simţi trupul fetei lipit de-al lui, îmbătat de parfumul părului ei care-i atingea obrazul şi conştient de apropierea buzelor lor. O clipă se întrebă dacă prietenia pentru Duncan merita un asemenea sacrificiu. Hotărât lucru, ispita asta era isprava Necuratului! În acelaşi moment, Chelsea îl sărută: un sărut uşor, de fată fără experienţă, dar fierbinte şi chemător. Brusc, Sinjin îşi aduse aminte că-şi putea face poftele cu oricare din cele zece-douăsprezece femei care-l aşteptau acasă, în pavilionul de vânătoare. Virtutea domnişoarei Fergusson, astfel oferită, era un dar nespus de tentant, numai că preţul era cu mult prea mare. Cu toate acestea, trupul său reacţionă la atingerea trupului femeii — ceea ce simţi şi ea. - Vezi? Degeaba spui nu, pentru că şi tu mă doreşti... şopti ea, încălzindu-i obrazul cu răsuflarea fierbinte. Încântată de succes, îşi încercă puterea de seducţie, mişcându-şi şoldurile peste sexul lui în erecţie. Sinjin reacţionă din nou. - Îţi făgăduiesc să nu ţip, orice-ai face şi oricât m-ar durea. Zău că nu... Sexul lui zvâcni iarăşi, răspunzând chemării cărnii. Dar când mâna fetei, se strecură pe sub veston, spre cureaua panta­lonilor, o opri cu fermitate. - Nu! gâfâi el, prinzându-i degetele ca într-un cleşte. Tânăra din faţa lui îl făcu să presimtă dezastrul, iar pers­pectiva însurătorii reuşi să-i potolească pofta trupului. - Nu, nu... Răsuflă adânc şi repetă: - Nu! O dădu la o parte, se ridică şi, luând-o în braţe pe ispititoarea Chelsea, o aşeză la locul ei, pe pernele trăsurii. - Găseşte-ţi pe altul care să te dezvirgineze şi să te scape de George Prine! o repezi el cu glas răguşit. Asta nu-i treaba mea. Vorbise furios, ca reacţie la dorinţele înfrânate. - Iartă-mă... şopti Chelsea şi lacrimi mari i se rostogoliră pe obraz. Am greşit faţă de tine... Îşi îndreptă spatele, ca un copil dojenit pentru purtări rele. Lacrimile continuau să-i şiroiască, agăţându-se de bărbie. - Dumnezeule! Te rog, nu plânge! murmură Sinjin, tul­burat la rândul lui. Deşi descurcăreţ din fire, rămase pentru moment fără replică. Poate că inocenţa fetei îi atinse o coardă mai sensibilă. Sau, mai curând, era impresionat de frumuseţea ei desăvârşită. Vârî mâna în buzunar şi scoase batista, aplecându-se să-i şteargă obrazul ud de lacrimi. - Nu cred că ai tăi te pot sili, să te măriţi cu George... Bineînţeles, văzuse la viaţa lui destul de multe şi era convins că tatăl fetei îi putea impune cu forţa un bărbat. - Iar dacă-i vorba numai de bani... începu el, neştiind cum să-i ofere suma salvatoare. Era un om bogat. - Să încerc să discut eu cu tatăl tău? se auzi întrebând, îngrozit la gândul că se amesteca în problemele de familie ale unor oameni aproape străini. Toată viaţa luptase să-şi apere independenţa, nu numai faţă de propria-i familie, dar şi de orice alte complicaţii. Evita orice fel de angajamente, îi plăcea să se simtă liber. Fiindcă după majorat, când tatăl său încetase să-i mai controleze viaţa, călătorise extrem de mult, se obişnuise cu o existenţă fără griji. Chiar şi după moartea părintelui al cărui titlu îl moştenise, continuase să călătorească, ştiind că — dacă i s-ar fi întâmplat ceva rău — fratele mai mic ar fi fost perfect capabil să adminis­treze ducatul. De fapt, poate că lui Damien i se potrivea mai bine rangul de duce: era cinstit, sensibil, deja însurat, cu doi moşteni­tori, urmând desigur să mai aducă pe lume şi alţii. Uneori, pe Sinjin îl bătea gândul să renunţe la toate obligaţiile legate de titlu în favoarea mezinului. De pildă, acum! Fir-ar să fie! Aşa i se întâmpla de fiecare dată când se vedea silit să se comporte în mod responsabil, pentru a fi demn de rangul său. Cum dracu’ ajunsese într-o situaţie atât de idioată? „Pentru că tu eşti idolul femeilor", îi şopti drăcuşorul din el. „Îţi convine sau nu, acesta-i adevărul." - Tata ar refuza să primească bani de la dumneata, dom­nule... şopti Chelsea. Nu faci parte din familie. Fără voie, pe Sinjin îl încercă un sentiment de uşurare, văzându-se eliberat de o făgăduinţă aşa de pripită şi necum­pătată. - Sunt sigură că dacă-1 vei face să înţeleagă cât de mult îl deteşti pe George, îşi va schimba gândul... zise tânărul, fără să creadă nici el ce spune. Glasul i se frânse. - Da, domnule. Pentru moment, lui Sinjin nu-i păsa dacă şi ea îşi ascundea adevăratele gânduri. Important era că scăpase de alte obligaţii. Altele i-ar fi fost sentimentele de-ar fi ştiut că domnişoara Chelsea Amity Fergusson nu renunţase nicio clipă să-şi atingă scopul. Intenţia ei rămânea aceea de a-şi sacrifica virginitatea spre a se salva de bărbaţi desfrânaţi şi cu avere ca George Prine. Iar acum, când îl cunoscuse pe faimosul duce de Seth, căpătase noi motive de a-şi opri alegerea asupra lui. Dacă tot o bătea gândul să-şi ofere fecioria în schimbul independenţei, măcar s-o facă în mod agreabil. Iar Sinjin St. John, frumos ca un zeu, era exact ce-i trebuia. - Dată fiind... ăăă... reputaţia mea — o povăţui tânărul, în timp ce trăsura se îndrepta spre Oatlands, domeniul de lângă Newmarket al ducelui de Sutherland — ar fi mai bine să nu fim văzuţi împreună. Jed are să te conducă până în faţa porţii. - Cred că şi faptul de-a mă găsi singură cu dumneata ar putea fi destul de compromiţător! râse ea, înveselită la gândul de a-şi putea duce planul la bun sfârşit chiar şi în absenţa unei apropieri trupeşti. Pur şi simplu, am să le spun alor mei şi epis­copului că am rămas mult timp cu dumneata în trăsură. - Eu am să neg cu încăpăţânare! se răsti Sinjin, hotărât să nu fie ţapul ispăşitor al nimănui. Şi pe urmă, eşti fecioară. - Mmtnm... murmură Chelsea, fără a se descuraja, ci doar căzând pe gânduri. Tonul ei îl puse în gardă. - Pricepe odată că nu vreau să mă amestec! La dracu’! Oare nu exista nimeni care s-o ţină în frâu pe puştoaica asta focoasă? - Bineînţeles că nu, domnule. Ai perfectă dreptate, încu­viinţă ea cu o supuşenie care-ar fi trebuit să-i dea de gândit lui Sinjin. - Bine. Atunci, ne-am înţeles, încheie tânărul, lăsându-se înşelat de privirea ei nevinovată. El nu se încurca niciodată cu fecioarele, şi asta pentru că nu aveau niciuna din calităţile pe care le pretindea la o femeie: disponibilitate şi experienţă sexuală. - Îţi mulţumesc din suflet că m-ai condus acasă! surâse Chelsea, pe când se apropiau de porţile domeniului Oatlands. Sinjin ar fi vrut să facă pentru ea mai mult de-atât, adică să-i satisfacă dorinţa, odată cu a lui. Dar nici chiar el nu putea comite imprudenţa de-a cădea într-o asemenea capcană, oricât de tentant ar fi preţul. E drept că Sinjin St. John îşi câştigase porecla de „Sfântul" pentru excesele sale sexuale cât se poate de neortodoxe. Dar nu cu fecioare. Nici prin gând nu-i trecea să se însoare, astfel că, ocolind virginele, se apăra de pericolul căsătoriei. Bătu în peretele trăsurii, dându-i de ştire lui Jed să oprească. Îşi luară rămas-bun pe un ton sobru şi civilizat. Pentru totdeauna! Cel puţin aşa spera Sinjin, tolănindu-se pe pernele trăsurii, în timp ce Oatland rămăsese undeva în urmă. Slavă Domnului!   [1]  Bookmaker (engl.) = Agent de pariuri, (n.t.)   [2] Perdita — Personaj din ,,Poveste de iarnă” de William Shakespeare. (n.t.)

Blaze dragostea mea de Susan Johnson Capitolul 1 Boston, februarie 1261 Braţe puternice, cafenii, mângâind alene o spinare caldă... O femeie fragilă emanând o mireasmă de trandafiri... Umbre şi clar-obscururi pe un culoar pustiu... Lambriul din lemn de nuc de care se rezema el părea tare. Sub degetele sale, mătasea de Lyon, fină şi încălzită, îi umplea de plăcere simţurile. Savurând lent acea sen­zaţie, mâinile lui urcară uşor de-a lungul spatelui femeii strâns lipite de el, alunecară peste decolteul împodobit cu dantele şi sfârşiră prin a-i cuprinde umerii goi şi parfumaţi. Ea mirosea şi a violete, iar când el întoarse discret capul ca să arunce o privire în coridorul întunecos, maxilarul lui atinse în treacăt buclele aurii şi parfumate, mătăsoase ca penele. Sper că nu te supără că te-am convins să vii aici, sus, fu preambulul şoptit cu timiditate. Nu mă supără, replică glasul masculin puţin răguşit. Eşti cel mai superb bărbat pe care l-am văzut vreodată la nord sau la sud de linia Mason-Dixon1, continuă ca un tors vocea cu accent sudic, dulce ca mierea, alunecoasă ca nisipul, în timp ce un trup voluptuos se mişca provocator, apăsând evidenta erecţie a bărbatului. Un murmur uşor răspunse plăcutului compliment, în vreme ce ochii negri ca o noapte fără lună priviră în jos, spre frumoasa femeie din braţele sale. Bărbatul înalt, cu ten bronzat şi cu chip fără cusur, asemănător cu o sculptură greacă, cu un neîmblânzit păr negru ca pana corbului şi cu ochi de antracit, purta veşmintele regale ale indienilor din preerie: costum din ' Linia Maxon-Dixon: graniţa dintre statele Maryland şi Pennsylvania, considerată ca limită nordică a statelor în care, înainte de aboiirea sclavagismului, erau folosiţi sclavi, (n.t.) piele de elan, împodobit cu ciucuri, hermină şi pene; mocasini brodaţi cu fâşii de mărgele aurii, roşii şi negre. Un superb colier din gheare de urs şi pene i se desfăşura pe pieptul parţial dezgolit. Pieptul acesta foarte musculos constituia în prezent obiectul atenţiei*fascinate a doamnei, care îi mângâia contururile cu atingeri prelungi, zăbo- vitoare. Şi cete două siluete, strâns lipite una de alta pe coridorul abia luminat de la etajul al doilea, purtau o con­versaţie redusă la maximum, murmurată printre mişcările languroase ale trupurilor şi mângâierile unor 'mâini rătăcitoare.      * De unde eşti? şopti femeia îmbrăcată într-o extra­vagantă rochie ce amintea de curtea regală franceză. Mâinile ei alunecară în jos, strecurându-se pe sub centura pantalonilor. Din Montana[1], răspunse într-o răsuflare aspră bărbatul cu chip vulturesc. Cărui trib fi aparţin toate astea? întrebă ea cu glas dulce, ca un gângurit. Şi în timp ce întrebarea părea să se refere la costumul iui, degetele ei îi atingeau sexul întărit provocator. Ei înghiţi în gol şi abia pe urmă răspunse: Absarokee". Şi imediat simţi cum mâna micuţă îşi întrerupse explorarea. Interpretându-î corect ezitarea, preciză în şoaptă, folosind denumirea punoscută de lumea din afară: Muntele Ciorii. Degetele indiscrete reîncepură să se rţişte, pornind în sus, desfătându-se cu atingerea musculaturii dure ca stânca de sub mâinile ce alunecau lent, ş! senzaţia pielii aspre şi întunecate turna foc în fiecare nerv al trupuiui ei. îşi imagina anii de exerciţiu şi antrenament fizic, aproape că inhala mirosul exotic al nesfârşitei preerii şi al muntelui. El era mai înalt decât majoritatea bărbaţilor, puternic şi tăcut — încarnarea naturii majestuoase şi a libertăţii.   Oare de ce n-o sărutase încă? — se întrebă ea cu oarecare iritare, deşi era foarte clar că el nu era imun la farmecele ei. Lillebet Ravencour nu era obişnuită cu un autocontrol atât de hotărât. încă de când împlinise şaisprezece ani, bărbaţii se aruncaseră la picioarele ei. într-un foşnet de mătase îşi mişcă trupul lângă al lui, cu o uşoară legănare însuşită cu mult timp în urmă — nuanţa perfectă, de o subtilitate ambiguă, dintre sugestie şi timiditate — se apăsă în tăria bărbătească şi o simţi umflându-se lângă trupul ei, deşi bărbatul pe care-i cuprindea uşor cu braţele nu scoase nici un sunet. Acum mă va săruta, gândi ea, şi faţa drăgălaşă, încadrată de bucle aurii, se ridică spre el, în aşteptare. Dar el nu o sărută. în schimb, mâinile lui puternice o împresurară şi, ridicând-o printr-o mişcare lină a muşchilor coapselor şi ai bicepşilor, puse capăt preludiului lor de împerechere. O purtă rapid către cel mai apropiat dormitor, faldurile bogate de mătase de culoarea primulei vălurind peste braţul lui, curgând în urma lor pe coridor asemenea unor râuri sclipitoare.   _ Apoi — doar câteva clipe mai târziu — o sărută. îi sărută tot trupul, în timp ce o dezbrăca fără grabă. Gura, buzele şi limba lui mângâiară fiecare curbă, rotunjime sau adâncitură, fiecare vârf semeţ şi fiecare netezime delicioasă. O sărută în locuri în care niciodată până acum nu mai fusese sărutată, locuri intime, şi la început, când răsuflarea lui caldă o atinse acolo, eâ îşi zise că va muri... Dar n-a murit, bineînţeles, şi când limba lui înaintă — o limbă care lingea şi excita — ea ştiu că niciodată nu fusese atăt de aproape de paradis. îşi recăpătă pentru scurt timp raţiunea când bărbatul se ridică pentru a-şi dezbrăca propriile-i veşminte. Azvârlindu-şi mocasinii, ei îşi trase peste cap cămaşa din piele, cu o scuturare rapidă şi bărbătească. — Dacă intră cineva? şopti ea, urmărindu-l cum cu o mână îşi aruncă pe noptieră colierul şi cu cealaltă îşi coboară de pe şoldurile înguste bantalonii de piele. Debarasându-se de pantalonii cu franjuri, el îi lăsă acolo   unde căzură, la câţiva centimetri de un morman de jupoane dantelate ce reprezentau şase luni de muncă manuală depusă de o duzină de ţărănci. înalt, cu umeri laţi, cu un trunchi şi şolduri total lipsite de grăsime, ei străbătu mica distanţă ce-l despărţea de pat, lăsând să i se vadă superba erecţie. Privirea lui Lillebet coborî, ca magnetizată de acea privelişte, şi focul dintre coapsele ei se înteţi. Nu-ţi face griji, o linişti, în timp ce deja îi acoperea trupul cu ai lui. Atent la erecţia pulsantă care aluneca lent în frăge­zimea feminină, îşi ridică ochii încadraţi de gene lungi spre faţa femeii. Pleoapele ei erau strânse, gura puţin deschisă, răsuflarea întreruptă din când în când de mici gemete gâfâite. Doamna părea mulţumită. La o depărtare de trei cvartale, pe o stradă puţin în pantă şi îndeajuns de înălţată pentru a oferi o frumoasă privelişte asupra sclipitorului râu Charles, o tânără cu un păr roşu ca flacăra stătea la fereastra dormitorului ei, privind afară, în întunericul adânc şi umed. încă o noapte ceţoasă! se plânse cu un oftat, lăsând perdeaua de dantelă grea să cadă peste geamurile înguste ale ferestrei. Presupun că mâine va fi iar o zi prea ploioasă pentru a merge la călărie. Femeia mai în vârstă care pregătea patul nu dădu atenţie nici oftatului, nici remarcii dezamăgite. Vino să-ţi împletesc părul, domnişoară Veneţia. în cămaşă de noapte, fata străbătu în picioarele goale pardoseala acoperită cu un covor de pluş roz şi se lăsă să cadă pe pat. Fir-ar să fie, dacă nu ies curând să călăresc, o să mor de plictiseală* Domnişoară Veneţia — o mustră fosta ei doică, devenită cameristă personală — fii atentă la feiul în care vorbeşti. Dacă te-ar auzi mama dumitale, te-ar trimite la   culcare fără cină vreme de o săptămână. Deoarece n-o s-o văd decât la ora ceaiului în rarele ziie în care este acasă şi nu o doare capul, nu-i probabil să mă audă vreodată, Hannah. In afară de asta, tatei nu-i pasă dacă mai înjur din când în când. Spune că trebuie să-ţi eliberezi cumva frustrările. Şi faptul de a fi fată înlătură orice alt mod imaginabil de a mi le elibera. Cu excepţia mersului la cumpărături, desigur, ocupaţie cu care îşi petrece mama viaţa. Ei, lasă, drăguţa mea, situaţia nu-i atât de rea. Fata cea zveltă se lăsă să cadă pe spate pe pat, într-o atitudine letârgică, părul ei roşu răvăşit alcătuind un contrast supărător cu rozul cuverturii. Ca şi întreaga decoraţie a camerei, acoperământul patuiui fusese ales de o mamă încăpăţânată, care nu putea accepta nuanţa ieşită din comun a podoabei capilare a fiicei sale. Posomorâtă, domni­şoara Veneţia îşi azvârli braţele peste cap şi oftă iar. Vai, Hannah, ba este! E groaznic! Singura plăcere din viaţa mea este să călăresc şi n-am mai făcut asta de o săptămână. Zilnic ploaie, ploaie, ceaţă, ploaie, frig... Un alt oftat, adânc şi teatral, răsună în încăperea bogat mobilată.   Era o noapte îngheţată de iarnă, caracteristică pentru Boston: umedă şi ceţoasă; şi felinarele cu gaz de pe stradă, învăluite într-o ceaţă groasă, împrăştiau o ciudată lumină fantomatică. Dar într-una din opulentele camere de oaspeţi ale casei în stii neo-gotic de pe Beacon Street, doar la mică depăr­tare de fata care se văita din cauza frigului, noaptea era departe de a fi rece. De fapt, era foarte fierbinte, şi lucrul era dovedit de trupul strălucind de transpiraţie al bărba­tului suplu, cu piele întunecată, care-i dăruia plăcere femeii excitate şi înfierbântate de sub el. Lăcomia lui insistentă i se părea ei o sălbăticie barbară; trupul splendid şi   mâinile îndârjite îi înnebuneau simţurile. O copleşea o dorinţă de a fi posedată — înfierbântându-i pasiunea până la delir. Gemea, scâncetele slabe de plăcere devenind răsuflări întretăiate la fiecare presiune lentă a şoldurilor zvelte şi dure ce-şi lăsau greutatea peste ea. La fiecare retragere, degetele ei se înfigeau în pieiea arămie până când şalele bărbatului sângerau sub zgârieturi. Imun la urmele de gheare de pe spinarea sa, el murmura în rotunjimea lină a gâtului ei delicat vorbe de iubire, şoapte senzuale, cuvinte rostite într-o limbă necu­noscută, şi asta o excita şi mai mult... o aducea la o culme de plăceri tot atât de intensă pe cât era şi ritmul impetuos al sexului ce se mişca adânc înăuntrul ei. O mică muşcătură a dinţilor albi şi puternici în carnea fragedă a gâtului ei îi invadă simţurile surescitate cu un vai de pasiune. Buzele ei umede se întredeschiseră într-un ţipăt când extazul ajunse la paroxism, sfâşiindu-i trupul, fără încetare, ca şi ploaia ce bătea în geam. Bărbatul aruncă o scurtă privire spre uşă, cu gândul la oaspeţii de la parter şi se grăbi să-i acopere gura cu a lui, înăbuşind strigătul extaziat. După ce-i potoli foamea de dragoste îşi îngădui şi el satisfacţia climaxului. Apoi, culcat pe spate, înconjurând-o blând cu braţul pe femeia de lângă el, se întrebă dacă ea era genul care punea întrebări în legătură cu scalpurile. Cu patru ani în urmă, el pătrunsese în societatea bostoniană, o modestă avere în aur conferindu-i posibilitatea de a fi acceptat instantaneu, şi de atunci descoperise că femeile de lume reacţionau faţă de el în două moduri: fie cu scârbă, fie cu o poftă carnală de netăgăduit. Femelele cu cel de-al doilea comportament se împărţeau în două categorii: cele care îşi arătau simpatia şi o tandră compătimire faţă de trista situaţie a aborigenului american, şi cele care se interesau de riumărul de scalpuri luate de el. O mână palidă înaintă uşor în susul pieptului său, întrerupându-i cugetările. De parcă i-ar fi pus întrebări unui copil cu mintea slabă, frumoasa şi delicata femeie şopti lent, cu accentul ei muzical şi tărăgănat: Ai ucis... mulţi... duşmani? Vreme de o clipă, bărbatul rămase complet nemişcat, de la părul negru şi lucios ce-i cădea răvăşit pe umeri până la brăţările împodobite cu hermină, pe care nu avusese timpul — sau răbdarea necesară — de a şi le scoate. Apoi buzele i se răsfrânseră într-un zâmbet şi, strecurându-şi mâinile pe sub braţele ei, o ridică la pieptul lui. Privind frumosul chip despărţit doar prin câţiva centimetri de al său, spuse cu gias foarte, foarte calm: Anul acesta am găsit la „Harvard“ atât de puţini duşmani, încât treaba cu ucisul a mers extrem de slab. Câteva clipe mai târziu, buza de jos a doamnei fu împinsă în afară, schiţând o strâmbătură cochetă: Ei, bine... nu mi-ai spus înainte. Nu m-ai întrebat, replică el zâmbind. M-ai făcut să merg mai departe decât intenţionam. Cu riscul de a contrazice o doamnă, acest punct de vedere e discutabil, spuse el, cu o undă de veselie în ochi. Remarca îi fu întâmpinată cu un surâs lent, senzual. Ce faci în Boston... altminteri? Mica pauză verbală fiind condimentată de o sugerare plină de graţie, îşi strecură totodată aţâţător piciorul fin printre ale lui. în afară de asta, vrei să spui, şopti el, în timp ce libidoul său, stârnit cu uşurinţă, reacţiona la şoldurile catifelate care începuseră să se mişte lent deasupra lui. Ei bine, mă duc ia şcoală, răspunse scurt, convins că doamna nu aştepta o explicaţie amănunţită, care ar fi trebuit să înceapă cu goana după aur în California şi cu tratatele încheiate în 1851 de guvernul Statelor Unite cu triburile din preerie. Tatăl lui înţelesese efectul inevitabil al acelor migraţii masive către vest şi când singurul său fiu împlinise vârsta necesară, îl trimisese în est, la şcoală. Raţiunile complexe care motivau prezenţa lui la „Harvard" fură explicate succint, ţinând seama de moment, de loc şi de şoldurile catifelate şi unduioase ale femeii: Tata a insistat să învăţ comportamentul albilor. Ea îşi coborî capul şi urmări uşor cu limba conturul buzelor lui.       ' Tu, spuse abia şoptit, ai putea să dai lecţii. Ochii lui aveau o expresie amuzată, glasul îi fu ca de catifea: Vă mulţumesc, doamnă. Mângâindu-l şi desfătându-i, mâinile ei uşoare alunecară peste muşchii umerilor lui, coborând de-a lungul pieptului Şi urcând din nou. Ai un nume? întrebă ea, degetele strecurându-i-se în părul negru ce-i învăluia umerii. Replică laconic, printr-o întrebare: Alb sau indian? Ambele, zise ea, dându-i la o parte părul lung şi negru ce-i acoperea umărul.    - Aici sunt cunoscut ca fiind Jon Hazard Black. Numele meu de absarokee este ls-bia-shibidam Dit-chilajash- Hazard, Puma Neagră. Repetând strâmbătura drăgălaşă — un gest pe care Hazard îl considera deosebit de potrivit cu farmecul ei ameţitor, femeia îşi lăsă limba să alunece peste i^uza inferioară şi spuse: Tu nu m-ai întrebat cum mă cheamă. lartă-mă, minţi Hazard politicos. Erai atât de înnebunitoare. Eşti atât de înnebunitoare, se corectă imediat, în timp ce ritmul şoldurilor ei începea să-i schimbe din nou direcţia gândurilor. Spune-mi cum te cheamă... Urmărind uşor rotunjimea feselor ei, mâinile lui se opriră o clipă când ea îi răspunse în şoaptă. Dar apoi alunecară lent în sus şi, împotriva a ceea ce-i spunea raţiunea — deoarece ştia că gazdă lui din această seară avea să simtă foarte curând nu numai lipsa lui, dar şi pe cea a tovarăşei lui — îşi reluară masajul languros. Pentru moment, bărbăţia lui întărită contrazicea cu înfocare raţiunea sănătoasă. Lillebet cea cu piele catifelată, care — aşa cum descoperise el chiar adineauri — era cumnata gazdei lui, îşi adânci privirea în ochii lui şi murmură dulce: Atât de curând? După cum vezi, — replică el cu un surâs fermecător, însuşit în timpul unor conversaţii asemănătoare cu femei de viţă nobilă nerăbdătoare să fie seduse — farmecele tale adăugă cu gias răguşit în timp ce degetele lui ca de bronz coborau spre intimitatea ei trandafirie şi se strecurau înă­untrul unei umezeli fierbinţi şi lunecoase — mă fascinează. La „Harvard" învăţase nu numai să soarbă vin de Xeres şi să dezbată teme filozofice, ci şi toate variantele din Noua Anglie ale universalului limbaj al dragostei. îi sărută vârfurile degetelor, unul câte unul, şi când îi linse ombilicul ea şopti: Te rog, Hazard! îndată. Nu, acum! Oh, Dumnezeule, te rog! Degetele lui suple continuaseră s-o mângâie în profunzime, cu o pricepere stăpânită pe care i-ar fi invidiat-o orice maestru. Sst!... O sărută uşor, apoi, cu un gest excitant, îşi trecu mâna liberă iar şi iar peste rotunjimea sânilor ei, oprindu-se doar cu puţin înainte de sfârcurile ale căror vârfuri îi aştsptau atingerea. Şi când, după ceea ce păru o veşnicie în care orice răsuflare înceta, degetul lui mare şi cel arătător se închiseră peste un vârf trandafiriu şi traseră uşor, femeia gemu — un scâncet slab, tremurător. Alunecând de-a lungul trupuiui ei cu o mişcare languroasă, o purtă din nou pe valurile plăcerii. Părul i se prinse în ceva, şi simţi o smucitură bruscă în clipa în care cordeluţa din piele care-i strângea părul negru şi răzvrătit se. smulse, eliberându-i-l. Te rog! Şi gândul la cordeluţa pentru păr pieri. Fără efort, o săltă pe femeia cu păr auriu şi cu ochii rugători şi-şi lăsă întregul sex întărit să alunece în teaca iubirii care-l aştepta. Apăsă uşor pe şoldurile ei zvelte. Capul femeii căzu pe spate în clipa în care scoase un ţipăt slab, un sunet tremurător de plăcere, şi mâinile ei micuţe începură o mângâiere continuă, delicată ca atingerea unui fulg, peste pieptul lui Hazard. Ridicând-o puţin o dată sau de două ori, el imprimă ritmul senzual pe care ea îl preluă, călărindu-l lent, alene. El se culcă pe perne, închise ochii, şi în timp ce cu mâinile îi mângâia coapsele, se desfăta lăsându-se pradă plăcerii care creştea treptat. Urechile lui, învăţate prin practică şi necesitate să prindă cel mai slab zgomot, auziră uşi deschizându-se şi închizându-se de-a lungul coridorului, şi partea raţională a creierului său îi sugeră să întrerupă, de dragul prudenţei, acel exerciţiu al plăcerii... sau măcar să stingă lumina. Partea impetuoasă a minţii lui ştia că în Boston nu exista om sau fiară de care să se teamă, aşa că nu luă în considerare nici una din alternative. în plus, se afia acum mai presus de raţiune, apropiindu-se de un orgasm resimţit intens. Când uşa se deschise, îşi ridică privirea ca să evalueze primejdia şi, timp de o scurtă clipă, ochii lui negri şi înceţoşaţi de pasiune îi întâlniră pe cei ai gazdei sale. Un fulger de mânie trecu peste faţa acesteia înainte ca uşa să se închidă. Vor fi necesare o explicaţie şi o scuză prezentate cu tact, îşi spuse în gând, chiar înainte ca femeia de deasupra lui să i se prăbuşească în braţe; şi atunci îşi îngădui să se elibereze, pulsând înăuntrul ei, inundându-i interiorul cald şi dulce cu căldura lichidă a actului său de iubire. Peste o jumătate de oră era din nou la parter, singur, cu costumul rearanjat, rezemându-şi umerii laţi de uniil din pilaştrii decorativi ai săiii de bal, cu un pahar de coniac în mână şi iăsându-şi privirea ochilor negri să hoinărească printre membrii aristocraţi ai societăţii bostoniene. Dintre aceştia lipsea o persoană, care se afia la etaj împreună cu coaforul ei profund disperat. Acesta era convins că totuşi camerista care-şi slujea stăpâna avea să repună totul în ordine şi că dna. Theodore Ravencour avea să reapară în întreaga ei eleganţă pompadouriană. Costumaţia exotică a lui Jon Hazard Black strălucea în toată splendoarea ei şi numai cei înzestraţi cu mai mult spirit de observaţie aveau să remarce că şuviţa din piele împletită care mai înainte îi reţinea părul negru şi des, lipsea acum, fiind înlocuită de o panglică bleu împrumutată în grabă de la rochia înzorzonată a lui Liliebet. Undeva, prin învălmăşeala de cearceafuri şi perne de mătase, se afla o cordeluţă din piele şi, cu un zâmbet poznaş interior, el spera că aceasta avea să fie găsită de o servitoare care va aranja patul şi nu de ocupanţii de peste noapte ai camerei. Nu se afia la parter de mai mult de cinci minute când gazda lui, Cornelia Jennings, străbătu zâmbitoare sala de bal, în aparenţă fără o intenţie anume. Hazard nu se lăsă înşelat, ştia că ei era ţinta ei, şi îi urmări fascinat lenta înaintare. După o vreme apăruse lângă el şi, când fu îndeajuns de aproape încât vorbele să nu-i fie auzite de alte urechi, n şopti vehement: Cum ai putut, Jon?! Doamne, este cumnata mea! Nu-ţi pasă absolut deloc de mine? şuieră printre dinţi, în ochi aprinzându-i-se o sclipire de indignare. Coborându-şi privirea spre chipul ei frumos şi tulburat, Hazard răspunse pe un ton foarte liniştitor: Bineînţeles că-mi pasă. Te ador, Cornelia. Eşti, draga mea, cea mai drăguţă... gazdă ... din Boston. Furată de iscusitul compliment, tânăra femeie îşi îndreptă atenţia spre probleme mai urgente. Ochii ei de un cenuşiu deschis, îşi pierduseră expresia mânioasă şi se aprinseră de o caldă emoţie când se uită la bărbatul înalt, îmbrăcat în haine din piele de elan. Vai, Hazard, oftă gazda lui în timp ce mâna ei, ascunsă de faldurile voluminoasei fuste, se strecura într-a lui. Au trecut patru ziie. Mi-ai lipsit! Ochii negri ai lui Hazard exprimau înţelegere. Ştiu. Examene, iubito... şi un tutore care refuză să fie complezent. Cunoscându-i reacţiile sensibile, degetele ei delicate se strânseră peste ale lui şi, într-o agitaţie de voal de mătase, îl trase departe de perete. Am la etaj coniacul tău preferat. Privirea lui ispititoare se încrucişă cu a ei, în care se citea o întrebare arzătoare, şi bărbatul porni încet către scară. El o privi dintr-o parte, reflectând, apoi se uită zâmbitor în OChii calzi, rugători. Când ceva trebuie să fie făcut, poate fi făcut, îşi zise Hazard în gând. Căpătase de tânăr acest sol de curaj. Şi cu doamnele doborâte de dragoste din Boston, desco­perise această nouă aplicaţie practică. Trăgând adânc aer în piept, îşi dădu pe gât coniacul şi se lăsă condus încă o dată la etaj.   [1] ■ ' • • Muntele Ciorii: în limba engleză — tlm Crow Mountain (n.t)  

Misteriosul inger pazitor de Rose Allyn Capitolul 1 Helen Emerson se ridică în pat ţipând. Scurt dar strident, strigătul său răsună în noapte şi se repercută din aproape în aproape. În stradă, un trecător întârziat îşi grăbi pasul, neliniştit. Helen îşi puse mâna pe gură ca şi când ar fi vrut să-şi înăbuşe strigătul dar, bineînţeles că era prea târziu. Apoi, se rostogoli pe o parte şi aprinse lampa de pe noptieră. Voia să înece fantomele în lumină. Apăsând pe întrerupător, îşi dădea seama că-i tremura mâna. Ceasul deşteptător indica cinci şi jumătate. Helen nu putea să-şi amintească visul. Mai degrabă, un coşmar. Câteva impresii vagi pluteau la suprafaţa spiritului său neliniştit: un zgomot ciudat... Ah! şi de asemenea, un câine care lătra. Îşi trecu mâna nervoasă prin părul şaten. Se mândrea că este o femeie rezonabilă şi raţiunea îi dicta acest aforism: „un coşmar, nu este altceva decât un coşmar”. Nu era pentru prima oară când coşmarul o vizita pe Helen. Ea nu avea amintiri precise, dar întotdeauna era acest zgomot ciudat – un duruit de tobe, de mii de tobe – şi bineînţeles lătrat de câini. Helen se ridică, trase imensul tricou care se înfăşurase până la sâni şi se îndreptă spre bucătărie. În timp ce îşi pregătea o cafea tare, cercetă calendarul de pe perete. Vineri 13... Cum să nu se înăimânte că avea coşmaruri? Ridică perdeaua pentru a arunca o privire în stradă. Februarie! Luna cea mai tristă a anului. Mai ales într-un oraş mare cum era Chicago. Vântul rece sufla pe suprafaţa îngheţată a lacului şi năvălea pe străzi, îngheţând totul până în măduva oaselor. Totul părea posomorât şi cenuşiu, frigul devasta totul. Sigur, te puteai consola spunându-ţi că peste o lună apăreau germenii primăverii. Cu siguranţă... Dar inima Helenei nu era înclinată spre optimism în acea dimineaţă şi ziua Sfântului Valentin care se profila la orizont, nu-i ţinea nici de cald, nici de frig. Şi acum, imediat, avea o prioritate: cafeaua! Repede, Helen îşi umplu o ceaşcă şi se duse în salon ca s-o bea în linişte. Dacă iubea acest imobil, tot mai mult îşi iubea apartamentul. După decenii de decreptitudine, Elm Street fusese inclusă într-un plan de renovare şi reabilitare, la care Helen se străduia să participe. Imobilul de la 1322, care se mândrea că a fost una din cele mai elegante construcţii ale oraşului, supravieţuia abandonului, mizeriei şi multor proiecte de distrugere. Dar aştepta încă un mecena bogat care să-i redea splendoarea de altă dată. Dacă Helen nu dispunea de bani decât salariul său de judecător de instrucţie, avea în schimb energie. Neexistând un bărbat în viaţa sa, nu primea daruri de Sfântul Valentin şi aceasta era pentru ea o zi ca oricare alta, pe care o consacra deci, ca şi pe altele, scumpului său vechi imobil. Totuşi... Probabil că fraţii săi îi trimiseseră scrisori frumoase cu ocazia acestei sărbători. Ea însăşi scrisese fiecăruia dintre cei şapte nepoţi şi nepoate. Dar, se întreba, câteodată, dacă nu era mai bine să uite ce sfânt era sărbătorit la 14 februarie, şi să trimită, în loc de daruri, cutii cu ciocolată. Sfântul Valentin! Un obicei neinteresant care, în acest an, cădea într-o sâmbătă. Helen nu împărtăşea finele aluzii, comentariile deocheate, clipirile ticăloase din ochi. Ce durere! Puţina pasiune pe care o suscita munca sa era ca o pedeapsă – să-şi petreacă timpul în tovărăşia criminalilor mai mult sau mai puţin nesimţitori îi făcea fiecare zi amară şi pesimistă. Helen îşi bău cafeaua cu înghiţituri mici, căutând un motiv ca să nu meargă la birou. Să telefoneze pentru a pretexta o gripă... sau o criză de deprimare? Oricine are nevoie de o zi de repaus din timp în timp şi alergia la o zi de 13 este un motiv ca oricare altul. O zi liniştită, era tentant. Apoi, ar dispune de două zile pentru a decide soarta lui Billy Moretti. Totuşi, Helen era o femeie responsabilă şi două zile în plus sau în minus nu făceau diferenţa. Ea era judecător de instrucţie şi Billy Moretti, care încălcase legea, trebuia să plătească pentru aceasta. Capul său, de câine bătut, nu schimba nimic din această situaţie. Helen se plimba prin apartamentul său şi aprinse lumina în toate încăperile, fără să se sperie de factura pentru electricitate. Ziua se anunţa rece, plină de ceaţă, cenuşie, posomorâtă. Helen se întreba dacă nu era mai bine să meargă imediat la birou pentru a studia din nou cazul Moretti şi să termine cu el, odată pentru totdeauna şi eliberată să părăsească imediat, după-amiază, palatul de justiţie. Un dejun bun şi apoi, poate, vizionarea vitrinelor. Cu o înghiţitură lungă, Helen îşi termină cafeaua şi simţi cum tremură. Se făcuse frig. Se duse în camera de baie. Un duş cald prelungit îi va pune ideile la locul lor şi o va pregăti să înfrunte o zi tot atât de posomorâtă ca şi cele precedente. Sub duş, totuşi, continuă să audă zgomotul miilor de tobe, întrerupte de lătratul unui câine. *** Jack Rafferty se sprijini cu spatele de vechiul imobil şi închise ochii. Îşi amintea bine prima zi în acest loc şi oroarea pe care o simţise atunci. El găsise garajul distrus, nu mai rămăsese decât un imens morman de moloz şi grinzi metalice. Se făcuse al naibii de frig. Jack avea picioarele îngheţate. Aerul rece pătrundea sub vechiul lui palton. Cum nu avea mănuşi, îşi ţinea mâinile în buzunare. Îi era foame, îi era frig şi se simţea murdar. Deschizând ochii, scoase din buzunar o ţigară mototolită, cea pe care i-o dăduse Marie Moretti, privindu-i ochii mari, plini de rugăminţi: Jack nu făcea decât un scurt sejur la Chicago, timpul fiindu-i foarte plin. Da, atenţie: nu regreta. Îi plăcuse întotdeauna Billy Moretti care, după părerea sa, merita cel puţin soarta pe care o avea şi el. Billy Moretti era un puştan, nu dintre cei mai răi. El făcuse prostii, ca toată lumea. Era suficient să i se dea o a doua şansă şi atunci se va vedea. I se păruse că Maria Moretti era înspăimântată. Dar cum să nu se teamă? Nouăsprezece ani, însărcinată şi un soţ care se pregătea să petreacă mulţi ani în penitenciarul federal de la Joliette. Singurul om căruia i se putea adresa se numea Jack Rafferty şi trăgea o spaimă groaznică. De fapt, toată lumea se temea de Jack şi, de obicei, aceasta îl amuza. Ceilalţi nu-i suportau, mai ales, impasibilitatea. Şi apoi, o duritate în privire care-i făcea să dea înapoi, să schimbe trotuarul, dacă mai aveau timp. Şi Maria Moretti mai întâi s-a codit. Dar scumpul său Billy era în pericol şi pentru el, l-ar fi înfruntat şi pe diavolul în persoană. Cum putea Jack să-i spună nu? Totuşi, el nu dispunea decât de patruzeci şi opt de ore! Patruzeci şi opt de ore care trebuia să fie pline cât o întreagă viaţă. Dar el ştia ce înseamnă această responsabilitate: Billy îl susţinuse adesea şi el nu putea, de data aceasta, să-i refuze ajutorul. El aruncă din nou o privire pe bucata de hârtie pe care Maria Moretti scrisese: „Helen Emerson, judecător de instrucţie”. Jack clătină din cap. O femeie judecător de instrucţie... Şi probabil că avea un bărbat ca secretar! El scoase o ţigară din pachetul şifonat pe care îl păstra pe fundul buzunarului, o aprinse, cu mâinile făcute căuş ca să protejeze flacăra de vânt. Prima sa ţigară după atâţia ani... Ce senzaţie minunată! Iată, încă o problemă: oamenii fumau din ce în ce mai puţin. De fiecare dată când Jack aprindea o ţigară, se găsea câte un răuvoitor ca să-i arunce o privire ca şi când ar fi făcut ceva indecent. Chiar se găsise unul care să-i atragă atenţia asupra plămânilor să-i – prea puţin timp însă căci predicatorul, stingherit de privirea rece a auditorului său, nu întârzia să-şi ia picioarele la spinare. Un lucru era sigur: Jack nu se putea bucura de cele patruzeci şi opt de ore de libertate dacă nu rezolva mai întâi problema lui Billy Moretti. Era ora şase dimineaţa. Fără îndoială, doamna Emerson nu se ducea la birou înainte de ora nouă. Ce să facă între timp? S-o aştepte în frig? Nici nu se punea problema! Jack trebuia s-o găsească pe această femeie şi s-o facă să-l asculte. Pentru aceasta, conta pe farmecul său. Şi apoi, ştia să vorbească femeilor. Trebuia s-o facă încetişor să abandoneze greutatea care-l apăsa pe sărmanul Billy. Şi, dacă nu reuşea, îi va face o ofertă pe care nu va putea s-o refuze. Bun! Şi dacă îl uita puţin pe Billy? Pentru a profita de sejurul său la Chicago, căutând aventura şi plăcerea, aşa cum ştia atât de bine să facă odinioară. Dar, devenise un alt om. Timpul îl schimbase. Avea certitudinea că n-ar fi putut să se distreze, ştiindu-l pe sărmanul Billy în închisoare... şi pe sărmana lui soţie însărcinată şi înfricoşată. Trebuia să facă ceva pentru ei, şi tot ceea ce era mai bine. Adresa din Elm Street avea un aer familiar pe care Jack nu reuşea să-l desluşească. Cartierul care figurase nu demult printre cele mai şic din oraş, părea că suferise schimbări excesive. Nu era un ghetou, dar aproape. Era dificil să-ţi imaginezi că un judecător de instrucţie ar putea să locuiască într-un asemenea loc... chiar şi cu un salariu de funcţionar. Fără să-şi verifice conţinutul portofelului, Jack luă un taxi. Vehiculul demară în trombă şi Jack se aplecă înainte pentru a întreba: — În ce an suntem? — Nu te simţi bine, prietene? răspunse şoferul, aruncând o privire neliniştită în oglinda retrovizoare. — Ba da. Dar, răspunde-mi, totuşi. — 1993. E bine? Jack surâse. — Aproape. Vrei să priveşti înaintea ta când conduci? Ajunseră repede la destinaţie. Jack plăti cursa, adăugând un bacşiş îndestulător şi coborî pe trotuar. — 1993... Deci, sunt mort de şaizeci şi patru de ani. *** Auzind soneria, Helen lovi cu latul palmei în zid şi scoase o înjurătură. Tatăl ei iralndez şi foarte catolic nu era acolo s-o audă. Nici fraţii săi. Cei cinci bărbaţi din familie, toţi poliţişti, foloseau deseori un limbaj murdar în mediul în care evoluau, dar făceau mutre când mirarea lor avea neşansa să exclame „la dracu’” sau „fir-ar să fie”. Ori, Helen găsea că un limbaj puţin colorat îi exprima mai bine gândurile. Funcţia sa în ministerul justiţiei îi permitea să-şi formeze, fără încetare, un bagaj impozant. Cine putea să sune la şase şi jumătate? O clipă îşi închipui o dramă familială, apoi se gândi că, în acest caz, ar fi prevenit-o prin telefon. Fără să înceteze să bodogănească, Helen bău repede ultima înghiţitură de cafea şi îşi trase fermoarul la fustă. Apoi, cu un pantof în picioare şi cu altul în mână, şchiopătă până la uşă. Fără să atingă clanţa şi bara care o proteja de agresiuni – din păcate întotdeauna posibile, mai ales datorită funcţiei sale – se uită prin vizor. — Cine este acolo? întrebă ea cu o voce nervoasă. În coridorul prost luminat distingea un bărbat voinic şi brun, cu figura cioplită parcă, cu lovituri de corsor Genul asasin plătit. — Mă numesc Rafferty, declară el. Sunteţi doamna Emerson? De ce acest mod puţin ironic de a pronunţa cuvântul „doamnă?” Lui Helen nu-i plăcea asta, după cum nu-i plăcea tonul, cu un accent puţin aspru de pe coasta de Est. — Da, eu sunt doamna Emerson. Ce doriţi? — Trebuie să vă vorbesc. Cu privire la Billy Moretti. — Voi fi la birou la ora nouă. Vă voi primi acolo. — Imposibil, zise bărbatul. Nu voi fi în oraş decât patruzeci şi opt de ore, cu un program supraîncărcat... Stiţi de ce, doamnă Emerson? — Nu... — Nu este încă ora şapte şi n-am nimic de făcut o oră sau două. Atunci, vă ofer un mic dejun undeva, veţi asculta ce am de spus şi apoi voi dispărea. — Şi dacă spun nu? „Ce te-a apucat să pui o astfel de întrebare? se întrebă imediat Helen. Bineînţeles că trebuie să răzpunzi nu! Nu poţi să iei un mic dejun cu prietenul unui om pe care o să-l condamni la pedeapsa maximă în viitorul tău rechizitoriu!” — Atunci, voi rămâne aici până vă veţi schimba părerea, anunţă necunoscutul ce rămăsese dincolo de uşă. Voce rezonabilă, ton implacabil... Va face ce a spus. — Comisariatul de poliţie se află în colţul străzii, domnule Rafferty. Dacă veţi crede că mă veţi impresiona... Omul oftă cu zgomot. — Ce vă imaginaţi? N-am venit să vă deranjez, ci numai pentru a face un aranjament cu privire la Billy Moretti. Un aranjament... Ideea merita să se oprească, se gândi Helen, deoarece cazul Moretti o obseda deja de prea mult timp. Dacă ar putea regla afacerea în primele ore ale dimineţii, ar putea privi cu alţi ochi ziua de vineri 13 — Lucraţi pentru Abramovitz? — Da, răspunse celălalt, fără ezitare. Acest răspuns o făcu pe Helen să se decidă. Dacă avocatul lui Billy îşi părăsise domiciliul pentru a o căuta în zori, ceea ce putea să facă era să accepte invitaţia şi să discute cazul Moretti. Nu erau amândoi profesionişti ai justiţiei? Ar fi fost ridicol să se arate atât de rigidă. — Aşteptaţi un moment, spuse Helen, umblând la închizătoare. Mâinile sale amorţite o împiedicau să deschidă repede. Când retrase bara de siguranţă, regretă de a fi acceptat, dar uşa era deja întredeschisă şi era prea târziu să mai revină. Ea examină totuşi cu grijă bărbatul care aştepta pe coridor. El făcea proba unei răbdări extreme şi calmul său o enerva pe Helen. Înalt şi bine clădit, purta haine indescriptibile, fără vârstă. Vechituri, porate? Părul scurt, foarte negru, era pieptănat cu grijă spre spate şi ochii... ochii păreau că nu se tem de nimic. Impresionată de privirea vioaie şi fixă, Helen simţi că tremură. Apoi, se simţi invadată de o vagă căldură suspectă. — Nu păreţi genul oamenilor pe care-i foloseşte Abramovitz, remarcă ea. Era adevărat, dar trebuia s-o spună? Da, vizitatorul său era prea seducător să lucreze pentru Abramovitz – cu surâsul său larg, cu buzele senzuale, cu o graţie de felină şi mai ales ochii pe care nimeni nu reuşea să-i tulbure. El surâdea şi Helen simţi că se linişteşte. Era un surâs fermecător, nu putea să nege, un surâs studiat, menit să cucerească femeile. Şi, cu eroism, Helen lupta să nu se lase cucerită. — Bine, atunci, zise vizitatorul. Mergem să luăm acel mic dejun? Ce imprudenţă! Ar fi meritat să-i trântească uşa în nas. În plus, simţea dorinţa irezistibilă să-i paseze lui Jenkins dosarul Moretti: pentru a marca lovitura. Dar Jenkins era o brută, un înverşunat al muncii silnice, care considera circumstanţele atenuante ale clienţilor să-i ca tot atâtea ofense aduse preţioasei sale persoane. Deci, niciun dosar Moretti pentru Jenkins. Încă o dată, Helen privi către bărbatul care zicea că se numeşte Rafferty. Dacă se considera o femeie inteligentă şi prudentă, ştia să se încreadă în instinctul său când trebuia. Ori, instinctul îi spunea să aibă încredere în acest bărbat. Ea retrase lanţul şi deschise uşa. — Intră. Revin într-un minut. Introducând în servietă hârtiile de care avea nevoie, nu înceta să se întrebe despre ciudata sa conduită. În general, nu accepta să primească pe nimeni în apartamentul său şi, mai ales, pe colegi sau avocaţi. Când reveni în salon, îl găsi pe vizitatorul său examinând încăperea. Cu un aer atât de bizar, încât nu se putu împiedica să-l întrebe: — Ai mai fost pe aici? — Nu, răspunse Rafferty. Helenei nu-i venea să-l creadă. Dar izbucni în râs, dându-şi seama de propria sa absurditate. — Ai dreptate: locatarul dinaintea mea a trăit aici timp de şaizeci de ani fără întrerupere. — Ce i s-a întâmplat? — Bătrânei doamne? Mi se pare că a murit. După cum se spune, era o figură. Unii chiar pretindeau că făcuse parte din banda lui Al Capone. Dar e greu de crezut. — Ai cunoscut-o? — Da. Dar în circumstanţe atât de dramatice! A fost agresată şi jefuită. Eu reprezentam ministerul public în procesul vinovatului. Cred că m-a acceptat în cele din urmă. Era o mare doamnă. — Cum se numea? Helene făcu ochii mari, mirată. — De ce? Cred că numele său nu-ţi spune nimic. — Dacă, aşa cum spuneţi, a făcut parte din banda lui Al Capone, o cunosc cu siguranţă. M-au pasionat întotdeauna poveştile cu gangsteri. — În acest caz, aşteaptă să-mi amintesc... Jeane Maxwell. Jack Rafferty se încruntă. — N-am auzit niciodată acest nume. — Poate că numele său de luptă îţi va fi mai familiar: Crystal Latour. Nu-mi venea să cred că această bătrână doamnă s-ar fi putut chema Crystal Latour. Totuşi, chiar ea mi-a spus. — Crystal Latour... murmură Jack Rafferty. Aveţi dreptate – e greu de crezut. Helen se îndreptă spre uşă. Apoi, constatând că vizitatorul său n-o urma, îi spuse: — Haide, nu vii? Rafferty tresări. Părea că s-a trezit dintr-un vis. — Da... Mă întrebam cum aţi ajuns aici. Ce şiret, se gândi Helen. Nu a sosit decât de zece minute şi a şi pus degetul pe viaţa secretă a acestui vechi imobil şi a locuitorilor să-i. — Ea mi-a lăsat-o, preciză Helen pe un ton sec. Toată clădirea. Jack Rafferty scoase un şuierat. — Adevărat? Dar ce aţi făcut încât să-i plăceţi atât de mult? — Nimic altceva decât munca mea. Am demonstrat vina inculpatului şi am obţinut douăzeci de ani de închisoare. — Da, da, bineînţeles! exclamă Jack Rafferty cu un mic surâs ironic. Îi pedepsiţi pe răufăcători! Ei trebuie să-şi plătească datoria către societate, cum s-ar spune. Replica Helenei izbucni: — Eu n-am hotărât din spirit de răzbunare, dacă asta insinuezi. Altfel spus, cred că trebuia să fac totul pentru a asigura liniştea unei bătrâne doamne, cum era Crystal Latour. Rafferty surâse din vârful buzelor. — Sunt sigur că aţi rezolvat problema ad-mi-rabil. Tot vorbind, el făcu un nou examen amănunţit al încăperii, întârziind asupra ziarelor abandonate pe canapea, pe ceaşca lăsată pe măsuţa rotundă... Helen simţea că-i sare muştarul. De ce se amesteca? Dacă bătrâna Crystal Latour voise să-i lase imobilul unui judecător de instrucţie din Chicago, era treaba ei. De altfel, moştenirea testamentului nu era adât de admirabilă, cum poate se gândea Rafferty: cel puţin trei antreprenori o sfătuiseră pe moştenitoare să demoleze clădirea pentru a construi altceva – nou, solid, modern. Totuşi, Helen nu recursese la această soluţie extremă. Îi plăceau liniile îmbătrânite ale imobilului său, farmecul desuet, linoleumul crăpat şi ascensorul care circula anevoios. Ea întreprinsese restaurarea primului etaj, unde se situa apartamentul său şi nu se grăbea să facă la fel şi cu celelalte nivele, unde s-ar fi putut locui. Proiectul i se părea realizabil – chiar dacă fraţii săi nu încetau să-i repete că visează. Jack Rafferty examina acum plafonul. — Este vorba, îl întrebă Helen, de a discuta despre cazul Moretti sau despre interiorul meu? — Moretti, ah, da. Cunoaşteţi un restaurant convenabil? — Nu în apropiere. Îţi propun, deci, să mergem în cartierul unde se găseşte palatul de justiţie. Este puţin mai departe, dar putem începe să discutăm în maşina mea. — Aşa merge, răspunse Rafferty. Helen îi aruncă o privire neliniştită. O făcea nervoasă... nu cu adevărat nervoasă, dar altceva... un sentiment greu de definit. — Atunci, să mergem, decise ea. Am foarte mult de lucru astăzi şi nu-mi place să pierd prea mult timp. Cu un deget autoritar, îi indică uşa, invitându-l s-o urmeze, dar el rămase să mai privească încă o dată în jurul său, ca şi cum ar fi vrut să ia cu el imaginea apartamentului. — Frumos cuib, zise el. Degetul Helenei se agită. Cu regret, Jack Rafferty ieşi. Pe prag, se întoarse încă o dată şi Helen, care îl urma îndeaproape, se lovi de el. Jenată, îşi ridică privirea spre faţa lui şi văzu că ochii îi erau mai puţin întunecaţi de cum crezuse. Căprui închis, cu picăţele de aur care îndulceau răceala lor. Aceşti ochi, puţin neliniştitori puteau hipnotiza... încânta... seduce. Cum el începea să coboare scara, Helen rezistă tentaţiei foarte puternice de a reintra în casă şi de a trânti uşa, pentru a se baricada în spatele închizătorii, a lanţului şi a barei de protecţie. De ce o făcea acest bărbat să se simtă prost? Văzuse atâtea în cariera sa scurtă – dar foarte plină! *** Urmând-o pe Helen în restaurant, Jack se gândea la ciudatul destin al lui Crystal Latour. Ei n-au făcut mult timp până în centrul oraşului, în această mică maşină japoneză pe care tânăra femeie o conducea cu dezinvoltură. Jack, obişnuit cu spaţioasele şi confortabilele Packard, a trebuit să se aplece pentru a intra în cabina minusculă. Dar poziţia inconfortabilă nu-l împiedica să-şi remomoreze evenimentele pe care le cunoscuse în tovărăşia lui Crystal Latour. În urmă cu şaizeci şi patru de ani, a sosit în Elm Street 1322. Era în 1929, vineri, 13. Îşi petrecuse noaptea în patul lui Crystal Latour. Dis-de-dimineaţă, era mort. Aruncă o privire directă către Helen Emerson. Ea îl surprindea fără încetare. Se putea spune că era prea puţin obişnuit cu tinerele femei moderne, cu frumuseţea lui, cu invulnerabilitatea lor. Aceasta, de exemplu, conducea maşina cu o siguranţă demnă de cei mai buni şoferi din bandă. Observând-o mai îndeaproape, Jack vedea că era cea mai puţin invulnerabilă de cum voia să pară. Un expert ca el putea să citească în privirea ei ca într-o carte deschisă. De altfel, o lectură agreabilă, căci Helen Emerson îi plăcea, cu părul ei şaten şi gura cu buze senzuale... O gură făcută să primească sărutările unui bărbat. Totuşi, lui Jack nu-i venea s-o îmbrăţişeze. Mai întâi, pentru că o găsea prea slabă. Apoi, pentru că se îmbrăca la fel ca un bărbat şi asta era o lipsă. Desigur, era feministă. Ar putea paria că este lesbiană. Jack, care se simţea atras de această femeie, n-avea timp să se angajeze într-o relaţie sentimentală cu ea. El nu trebuia să uite că nu dispunea decât de patruzeci şi opt de ore. — De mult timp lucrezi pentru Abramovitz? îl întrebă ea, studiind meniul. El îşi aprinse o ţigară, ceea ce-i atrase o privire de dezaprobare. — Nu, de puţin timp, răspunse el, privind în altă parte. — Este ciudat; nu ai aerul unui avocat. — În ceea ce vă priveşte, se vede imediat că sunteţi judecător de instrucţie. Jack, care conta că prin acest răspuns abrupt o va obliga pe Helen Emerson să riposteze şi să se destăinuie, nu obţinu decât un surâs glacial şi acest răspuns: — Fac ceea ce cred că este mai bine. Acum, ce decidem pentru Billy Moretti? El riscă opt sau zece ani de închisoare şi dacă voi cere juraţilor, voi obţine. Jack dădu comandă chelneriţei care le aduse prima ceaşcă de cafea. Apoi, îşi puse coatele pe masă şi se aplecă spre interlocutoarea sa. — Mă întreb ce faceţi cu acest caz. Pentru că vreţi pielea sărmanului Billy... — Să zicem că sunt curioasă. Dumneata nu semeni cu juriştii pe care îi angajează Abramovitz. Şi apoi, contrar a ceea ce crezi, eu nu sunt convinsă că Billy Moretti merită o pedeapsă atât de grea. Poate a făcut o simplă greşeală... — Vreţi să-mi precizaţi ce înţelegeţi prin greşeală? — Nu ştii? — Mi-ar plăcea să ştiu opinia dumneavoastră, răspunse Jack, foarte scurt. Era greu de manipulat micuţa doamnă... se gândi el. Cu un aer ofensat, ea consimţi, totuşi, să-i explice: — Billy beneficia de libertate condiţionată. Cazierul său judiciar este lung ca un vagon de cale ferată. Nimic prea rău, dar acumularea acestor mici delicte impresionează defavorabil în ceea ce-l priveşte. El ştia că trebuie să fie atent şi, totuşi, a fost surprins cu un pistol în mână, în compania unor criminali înrăiţi... Asociaţia răufăcătorilor, aşa se numeşte. — Ce asociaţie? întrebă Jack. Helen Emerson părea enervată că a pus prea mult zahăr în cafea. — Ştii tot atât de bine ca şi mine. Billy îndeplinea funcţia de şofer la spargerea de la Carnahan. Din acest magazin a fost furată o întreagă valiză cu bijuterii. — Ce sistem de apărare a adoptat Bill? — Este de necrezut că n-a făcut nimic. Ghinionul a fost că s-a găsit la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit. Este greu de crezut, îţi dai seama, pentru că numitul Billy mai fusese arestat de două ori cu cel care a organizat această spargere. Jack trase un ultim fum din ţigară şi o strivi în scrumieră. — Este, deci, ceea ce ziceam: aţi decis să-l înfundaţi. Helen Emerson dădu energic din cap. — Te înşeli, Rafferty. Din contră, sunt convinsă de faptul că Billy a fost antrenat în această poveste fără voia lui. Dar n-am nicio probă şi el refuză să vorbească... Dacă sunt obligată să-l înfund, este pentru că el mă obligă. — Doriţi o idee ca să-l salvaţi? întrebă Jack, care îşi bea cafeaua şi reflecta în viteză. — Da. — Gândiţi-vă la omul care a organizat spargerea. Gândiţi-vă bine! Revelaţia o lovi pe tânăra femeie ca un bici. — Asta-i bună! Cum de nu m-am gândit până acum? Este unul dintre cei mai periculoşi criminali pe care-i cunosc. El l-a putut înrola pe Billy în mod forţat, terorizându-i nevasta, de exemplu. — Care este însărcinată, să nu uităm asta, preciză Jack. — Adevărat? Atunci, totul se leagă. Dar trebuie ca şi Billy să-mi vorbească. Avem nevoie de toate probele posibile dacă vrea să-l contracarăm pe Morris. Apropiindu-se, Helen Emerson îşi puse şi ea coatele pe masă. — Problema care se pune acum este aceasta: va accepta Billy să mărturisească? — Am să încerc, o asigură Jack. Chiar dacă pentru asta o să-i sfărâm oasele... Când pot să-l văd? — Imediat după micul dejun. Chelneriţa sosi şi puse înaintea lui Jack o farfurie cu omletă, cârnaţi, şuncă, cartofi, pâine prăjită. Totul înotând într-un sirop gros şi fierbinte. — Sunt mort de foame! exclamă Jack încântat. Tovarăşa lui, care nu avea decât nişte sandvişuri puţin uscate, îi aruncă o privire plină de reproş cu privire la această mâncare bogată. — În fiecare dimineaţă absorbi aceeaşi cantitate de colesterol? se interesă ea din curiozitate. — În fiecare dimineaţă! — Crede-mă, vei muri tânăr. — Aveţi dreptate. Mai mult decât emoţionat, Jack îşi înfipse furculiţa în primul cârnat. Jack Rafferty nu înţelesese niciodată de ce închisorile au toate acelaşi miros. Poate că aceasta venea de la frica pe care o simţeau condamnaţii când intrau în aceste locuri sinistre? Disperarea care îi cuprindea când înţelegeau că nu vor mai ieşi mult timp? Doamna Helen Emerson, judecător de instrucţie, îşi avea biroul la al treilea etaj al unui enorm palat de justiţie, construit ca un blockhaus, acoperit în marmură albă. De la intrarea în această fortăreaţă a justiţiei, Jack ştiuse, numai după miros că celulele se găseau la subsol – mirosul lor atât de caracteristic urcând până la etaje. Biroul lui Emerson, tot atât de prost aranjat şi mai incomod decât apartamentul ei, părea totuşi puţin mai modern. Ochiul exersat al lui Jack Rafferty distingea un calculator, ca şi un telefon realizat de un artist al designului. Fără să aştepte o invitaţie, se lăsă să cadă pe un scaun şi scoase un suspin, aşteptând desfăşurarea evenimentelor. — Am cerut ce voia Bill, îl anunţă Helen Emerson. Presupun că doreşti să-i vorbeşti între patru ochi? Jack scoase din buzunar un pachet de ţigări şi-şi strecură una între buze. — Desigur... întotdeauna purtaţi aceşti ochelari mari? Helen îşi apropie mâna de obraz ca pentru a se asigura că faimoşii ochelari se găseau la locul lor. — Nu-i port, preciză ea, decât când vreau să văd. — Nu aţi încercat niciodată lentilele de contact? — Dacă te-ai ocupa puţin de treburile dumitale, domnule Rafferty? îţi amintesc că te afli într-o clădire de nefumători. Înciudat, Jack îşi puse pachetul în buzunar. — O clădire de nefumători? se miră el. Este prima oară când aud aşa ceva. Care va fi etapa viitoare? Un oraş de nefumători? — Dacă mi-ar cere cineva părerea, murmură tânăra femeie, ar putea fi şi aşa. Mâna lui Jack, ieşind din buzunar, scosese un alt pachet mai mic, pe care îl flutură. — Sper că nu există legi împotriva folosirii gumei de mestecat? — Nu încă... Ce marcă este? Jack îşi aruncă privirea pe pachet. Un trifoi cu patru foi, o marcă uitată, de la începutul anilor ’30. Ar fi trebuit să-şi amintească! Cum să se explice, acum? — Cred că n-o să vă placă, doamnă judecător de instrucţie. Este puţin cam tare. Şi îşi puse, imediat, pachetul în buzunar. — Merg să văd dacă vine Billy, spuse Helen, ridicându-se. Rămas singur în birou, Jack privi prin fereastră zgârie-norii care se profilau, siluete întunecate, pe un cer cenuşiu. Chicago se schimbase mult din 1929. În fiecare an se ridicau noi imobile, mai înalte decât precedentele. Lui Jack nu-i plăceau aceste construcţii mari, fără nicio graţie. Dezamăgit de ceea ce vedea, examină încăperea, încercând să descopere unele indicii cu privire la personalitatea Helenei Emerson. Trebuia să recunoască: era atras de această tânără femeie: o găsea prea slabă, lipsită de sâni care să merite acest nume, prea sigură pe ea şi totuşi... Altă dată ar fi evitat femeile de acest gen. Îşi blestema destinul; nu avea decât patruzeci şi opt de ore de petrecut în Chicago şi trebuia să dea peste o femeie ca Helen Emerson. Pe birou, se găsea o fotografie mare. În ea, Emerson a cărei fustă, foarte scurtă, punea în valoare o pereche de picioare splendide. O înconjurau cinci poliţişti, patru tineri şi unul mai în vârstă şi foarte asemănători unii cu alţii. Tatăl şi patru fii... Şi fiica sa? Jack se aplecă pentru a studia problema. — Rafferty? Vocea lui Billy Moretti, încărcată de emoţie îl trezi din reverie. Jack se întoarse repede pentru a-l examina pe noul-sosit, căutând urmele loviturilor. Nu era nimic vizibil. Atunci, traversă încăperea pentru a-l îmbrăţişa pe Billy bărbăteşte. — Pari în bună formă, băiatul meu, îi spuse. Nu te-au maltratat? Celălalt ridică din umeri. — Nu mai este ca înainte. Poliţiştii nu mai bat decât dacă au motive... Nu neg că ne aflăm într-un mare necaz. — Vrei să spui, îl corectă Jack, că tu eşti în necaz. Cum de te-ai putut lăsa să te prindă? Altă dată, erai mult mai abil. Cu un suspin, Billy merse să se aşeze pe scaunul lăsat liber de prietenul său. El nu avea încă douăzeci şi cinci de ani şi avea aerul unui puşti care a fost prins fumând în toaleta liceului. — Nu este în întregime vina mea, preciză el. — Aşa se spune întotdeauna, mormăi Jack. Sărmana ta soţie nu ştie ce să facă... Billy se îngălbeni. El sări de pe scaunul său. — Ce s-a întâmplat? Au deranjat-o? Se simte bine? Dar copilul? — Linişteşte-te, Billy, comandă Jack, împingându-l la loc pe scaun. Ea este bine. De altfel, dacă sunt aici în această dimineaţă, i se datoreşte ei. Ea mi-a indicat unde te pot găsi. — Ai dreptate, aprobă Billy, dând din cap cu un aer gânditor. Trebuie să fi fost grozav de tulburată dacă a îndrăznit să ţi se adreseze. — De ce? Ce i-ai spus despre mine? — Nimic. Dar, doar privindu-te i se face frică. — Povesteşte-i ce vrei! Dacă am vorbi acum, serios? Trebuia să te întorci acasă şi să stai liniştit. Mai ales, în timpul libertăţii condiţionate. Ce te-ai apucat să faci afaceri dubioase cu Morris? Ţi-era teamă că n-ai să ai suficienţi bani pentru copil? Billy dădu încet din cap, apoi privi în jurul său. — Sunt microfoane pe aici? murmură el. — N-am habar. Dar de ce este atât de important? — Dacă vreodată aud poliţiştii ceea ce vreau să-ţi spun, Morris mă va căuta pentru a-mi lua pielea. Şi pe cea a lui Mary. Tu ştii că ei nu se jenează. — El te-a obligat să conduci maşina? Este teoria lui Emerson. Eu n-am nicio părere cu privire la acest subiect, aştept să văd, să înţeleg... — Doamna Emerson a ta este inteligentă, dar n-a înţeles nimic, îl asigură Billy cu un mic zâmbet trist. Iar eu nu i-am spus nimic. — Nimic despre ce? — Cu privire la Morris. — Dar ce, pentru numele lui Dumnezeu? spuse Jack. Billy se apropie ca să-i explice: — Mi-a spus că o s-o omoare pe Mary dacă nu merg cu el. Şi sunt sigur că ar fi făcut-o. Îţi aminteşti cum era odinioară? Rece şi implacabil. Chiar dacă aş fi fugit să mă ascund la capătul lumii m-ar fi găsit. — Nu suntem în timpul gangsterilor, protestă jack. Nimeni nu va putea să acţioneze ca altă dată. — În afară de Morris, îl corectă imediat Billy. El nu s-a schimbat. Ar fi omorât-o pe Marry. Şi cu plăcere. Ştii de ce, Rafferty? — Dacă ai să-mi spui, în loc să te ţii de ghicitori? — Pentru că Willy Morris nu a fost întotdeauna Willy Morris. Odinioară era cunoscut sub alt nume, Drago. Îţi spune ceva? Ricky Drago! Era, un adevărat nebun! Împietrit, Rafferty nu putu, mai întâi, să facă un gest. Apoi, cu un calm de faţadă, îşi căută pachetul de ţigări, aprinse una şi inspiră un fum. — Fir-ar să fie! murmură el. *** Jack Rafferty se gândea la celelalte şase victime, cei şase bărbaţi ucişi împreună cu el în acel garaj, în dimineaţa de Sfântul Valentin, cu şaizeci şi patru de ani în urmă. Inteligenţa lui făcuse să fie remarcat de Moran. Inteligenţa şi nu muşchii. Moran se pricepea la oameni. Ştia cum să-i folosească. Fraţii Scazzetti, de exemplu, înguşti la minte dar cu muşchi puternici, făceau oficiu de gardă de corp şi de recuperatori. Richstein şi Trebbenhoff făceau ceea ce li se comanda şi nu puneau niciodată întrebări. Tinerelul Billy Moretti nu făcea parte din bandă. El făcea unele servicii, pentru care era plătit gras, dar rolul său se oprea aici. O mamă văduvă şi trei surori depindeau de el şi ar fi făcut orice ca să le asigure o viaţă decentă. Şi apoi, bineînţeles, era Ricky Drago. Nu se putea spune nimic despre el, în afară de faptul că era un asasin. Doar vederea sângelui care curgea îi putea aduce buna dispoziţie. Altfel spus, era sinistru. Psihopat, monstru sângeros, criminal neîndurător... niciun calificativ nu era destul de tare pentru el. Şi problema era că Ricky Drago părea că are o a doua şansă. Ceilalţi şase îşi acceptaseră destinul fără să facă mofturi. Ei au întâlnit moartea într-o dimineaţă friguroasă de februarie, în acel garaj din Chicago. Câteva rafale de mitralieră puseseră capăt vieţilor lor atât de zbuciumate. Şi apoi s-au reîntâlnit, toţi şapte, mergând pe străzile din Chicago. Erau desfiguraţi şi unii şi alţii, neîncrezători şi consultaseră calendarul: era ajunul Sfântului Valentin, dar cu un an mai târziu: 1930. Nu le trebuise mult ca să înţeleagă regulile jocului. Se regăseau la Chicago, înaintea garajului, doar pentru patruzeci şi opt de ore. Nu puteau să-şi desfăşoare activităţile favorite. L-au văzut pe Drago când încerca să ia un taxi. Ei rătăciseră două zile, apoi dispăruseră, absorbiţi în neant. Până la Sfântul Valentin următor. Nu era decât începutul mai multor ani în care au încercat să scape de acest ciclu infernal. Unul dintre fraţii Scazzetti s-a îndrăgostit de o fată din vecini. Când reapăruseră, anul următor, l-au descoperit pe camaradul lor instalat din nou pe pământ, printre cei vii. Căsătorit şi fericit. Unul după altul, bărbaţii se îndrăgostiseră şi reîncepuseră o viaţă nouă, mai liniştită. La mijlocul anilor ’80 nu mai rămăseseră decât trei: Billy, Drago şi Rafferty. Acesta din urmă se gândise că nicio forţă din cer sau din iad n-ar fi putut să facă uitate omorurile lui Drago. Totuşi, o fată drăguţă, pe nume Lizzie, reuşise această minune. Billy îi urmase exemplul, mai târziu. O luase de soţie pe Mary O’Hanahan. Şi, după trei ani, Jack revenea singur, într-o dimineaţă friguroasă de februarie, pentru a petrece patruzeci şi opt de ore pe pământ. Fraţii Scazzetti muriseră la mijlocul anilor ’50. Richstein şi von Trebbenhoff dispăruseră de mult timp din circulaţie. Drago locuia cu soţia sa într-un cartier şic din Chicago şi Billy, care nu ţinea să-l întâlnească, emigrase la celălalt capăt al oraşului. Dragostea îi schimbase pe oameni, dar trecutul lor încărcat risca să se întoarcă, într-o zi sau alta. Era exact ceea ce se întâmplase, spre marea pagubă a lui Jack, al cărui scurt sejur pe pământ se bulversase. El, care nu revenea decât pentru a urmări evoluţia lumii şi să-şi satisfacă unele trebuinţe primordiale – hrană, ţigări, femei frumoase – înainte de a dispărea dar, mai înainte, trebuia să se ocupe de tânărul său prieten şi, dacă era posibil, să-l salveze. În mai puţin de două ore de discuţii, eliberarea lui Billy a fost posibilă. Puţin uimit, Jack se întreba de ce riscase atât de mult în trecut, în timp ce era atât de uşor să te înţelegi cu justiţia. Cu un respect aproape de stupoare, a observat-o pe Helen Emerson mergând din birou în birou, pentru a-i convinge pe unul din superiorii săi, contestând argumentele altuia, şi făcându-l pe al treilea să creadă că ideea de a-l elibera pe Billy o avusese el mai întâi. — Iată-te în libertate condiţionată, putu ea în sfârşit să-l anunţe pe tânăr. Supravegheat îndeaproape, adăugă ea. Este tot ceea ce am putut să fac mai bine. Palid, Billy răspunse: — Vă mulţumesc. El imploră din privire ajutorul prietenului său Rafferty. — Poţi să-i mulţumeşti doamnei judecător de instrucţie, căci data viitoare nu vei mai avea aceeaşi şansă. Ascensorul se opri în faţa lor şi Jack se întoarse spre tânăra femeie. — Am să fiu cu ochii pe el. Ea aprobă, clătinând din cap. „Curios, se gândea Jack, cum ochelarii pot să ascundă o privire”. Începea să-i placă privirea Helenei Emerson, care avea ochi mari negri atât de emoţionanţi. Cei doi bărbaţi intrară în ascensor şi Jack îşi vârî mâinile în buzunare. Îi venea s-o atingă pe tânăra femeie înainte de a pleca, s-o sărute pentru a-i spune adio. Îl necăjea ideea că n-o va mai revedea. — Pe curând! spuse ea sprijinindu-se de pereţii strâmtei cabine. — Mulţumesc pentru micul dejun, îi răspunse ea. Uşa se închise şi ascensorul coborî scârţâind. — I-ai plătit un mic dejun? întrebă imediat Billy. Nu-mi vine să cred. — Ei şi? Ştiu să mă port în societate. Am invitat atâtea femei să ia micul dejun cu mine. — În general, ele şi l-au câştigat în timpul nopţii. — Cine îţi spune că Emerson nu şi l-a câştigat pe al său? — Nu este genul său, i-o tăie Billy. Jack îşi ridică ochii spre cer. — Billy! Toate femeile se poartă la fel. Este suficient să întâlnească bărbatul care le trebuie. — Tu eşti ce-i trebuie doamnei Emerson? — Eu? exclamă Jack, izbucnind. Îţi baţi joc? Ţi-am spus de un milion de ori că eu nu am nimic de-a face cu dragostea. Îmi place viaţa pe care o duc. Patruzeci şi opt de ore de existenţă terestră în fiecare an, fără promisiuni, fără regrete. Este perfect. — Bineînţeles, bineînţeles... Ce urmează să facem cu Drago? Ieşiră amândoi în stradă. Se făcea ziuă dar era tot frig. Jack tremura. Vedea că paltonul îl proteja din ce în ce mai puţin pe măsură ce treceau anii. — Cum aşa, ce urmează să facem cu Drago? spuse el cu umor. Nimic. Ne ţinem, cât mai mult posibil, departe de el. Mai ales tu. De altfel, pariez că nici el nu ne va contacta când va afla că justiţia te supraveghează. Este nebun, dar nu prost. Va găsi un altul pe care să-l terorizeze. — Asta este problema, suspină Billy. Nu mă tem decât pentru mine şi pentru Mary. — Trebuie să dispari pentru toată lumea, sărmanul meu Billy. N-ai înţeles încă că asta nu-ţi serveşte la nimic? Jack îşi aprinse o ţigară, trase un fum şi adăugă: — Bine, să-l uităm acum pe Drago. — Nu putem! protestă Billy. Ţi-am spus că e nebun. Şi-a pierdut cumpătul când i-a murit soţia. Jack închise ochii un scurt moment. El nu avea argumente cu care să-şi contrazică prietenul. — Cum a murit? întrebă el. — Într-un accident de maşină. Drago era la volan. Drept singur comentariu, Jack lăsă să-i scape o înjurătură. — Tu ai spus! adăugă Billy. Mă gândesc că, în urma acestei drame, avea de ales între două atitudini: să-şi asume greşeala sau s-o arunce pe alţii. — Îmi imaginez cu uşurinţă soluţia pe care a adoptat-o. Cine a fost vinovat? Un alt şofer? — Imposibil! Drago conducea ca un nebun şi s-a oprit într-un platan. Era furios pentru că justiţia a îndrăznit să se intereseze de el. — Şi apoi? — Apoi, Drago a mers la judecătorul de instrucţie care a îndrăznit să-l bată la cap şi să-l considere vinovat de accident. El i-a promis că o să-l ucidă, cred că ar fi capabil s-o facă. — De care judecător este vorba? De fapt, Jack cunoştea deja răspunsul. Destinul îi juca astfel de feste... Nervos, trase un fum lung din ţigara care i s-a părut ca un uşor curent de aer. Normal: tutunul avea aproape şaizeci şi patru de ani... — Doamna Emerson, răspunse Billy. — Ea ştie? — Nu ştiu. Este deja o poveste veche, de doi ani, dar Drago ştie să aştepte. În plus, dacă Emerson se interesează din nou de el, şi cum n-are ce să piardă, va contraataca. — Dumnezeule! exclamă Jack. Ce vrei să fac? Să încerc să-l conving pe Drago? Imposibil! — Ai dreptate, mărturisi Billy, cu un suspin. Este complet smintit. Nu văd ce am putea face în afară de a-i atrage atenţia lui Emerson cu privire la pericolul care o paşte. Problema este că mă va întreba de unde îl cunosc. Tu ştii că eu nu pot să mint cum trebuie... Cei doi bărbaţi merseră câtva timp în tăcere, reflectând la această situaţie. — Trebuie să merg s-o găsesc pe Mary zise, deodată Billy. Ea îşi face sânge rău pentru mine, ceea ce nu este recomandabil în starea în care se găseşte. Mi-ar plăcea să stau cu ea o zi sau două. Când vei vrea... hmm! să pleci, am să mă ocup de aceste lucruri. Dar îţi mărturisesc: cred că vei găsi un mijloc de a o preveni pe Emerson, fără a mă amesteca prea mult. Jack privi lung la mucul de ţigară, pe care îl expedie apoi în rigolă. — Nu, răspunse el în cele din urmă. — Haide, pledă Billy. O zi sau două, nu este mare lucru. — Pentru tine, poate. Dar îţi reamintesc că n-am la dispoziţie decât aceste două zile şi n-am intenţia să le petrec ca baby-sitter. — Rafferty! — Nu! reluă Jack, ridicând vocea. Ştii tot atât de bine ca mine, că nu pot să fac nimic ca să-l opresc pe Drago, dacă acesta s-a hotărât. Du-te, deci, să vezi dacă Mary se simte bine şi într-un mod anonim, cheam-o pe Emerson ca s-o previi. Eu am pierdut şi aşa prea mult timp. Lăsându-l acolo pe sărmanul Billy, îşi ridică gulerul paltonului şi se îndepărtă cu paşi mari, mergând pe lângă clădiri pentru a se feri de vânt. — Am pierdut deja o jumătate de zi, bombăni el ca să se convingă. E timpul să mă ocup şi de mine. Fără să-şi dea seama, reveni în faţa palatului de justiţie chiar în momentul în care Helen Emerson cobora monumentala scară de granit cu o grămadă de dosare strânse la piept. Vântul îi răsfira părul care-i cădea în ochi, împiedicând-o să vadă clar. Jack o observa gândindu-se, pentru că destinul i-o scosese în cale, dacă s-o prevină despre pericolul care o ameninţa. ...Deodată, urechea sa exersată percepu, printre zgomotele oraşului, zgomotul unei maşini care accelera foarte puternic. El se întoarse şi văzu o berlină mare, neagră, care înainta cu viteză. Atunci, traversă strada şi se aruncă în direcţia Helenei Emerson.

Inimi frante de Rose Allyn Capitolul 1 — Soră! Glasul doctorului ortoped suna de-a dreptul agresiv, risipind complet liniştea secţiei de medicină generală din Rippledale s Cottage Hospital. Doctoriţa Teresa Comrie se răsuci brusc dinspre fereastra unde stătuse privind spre spectaculoasa panoramă a munţilor înveşmântaţi într-o magnifică tapiserie de culori, cu lacul strălucind albastru-argintiu în lumina zorilor. Privea minunata privelişte ori de câte ori dorea să-şi păstreze calmul, convinsă că atmosfera liniştită era foarte importantă pentru starea pacienţilor. Domnul Macărthur, însă, nu părea să fie de aceeaşi părere. — Soră! tună din nou glasul lui iritat. Vino-aici! Annie, sora cea nouă, privi rugător spre Teresa, cu ochii rotunjiţi de teamă. — Pe mine mă cheamă... îngăimă ea. Iar am greşit ceva! — Aşteaptă aici, o opri Teresa cu o mână pe braţ, şi lasă-l în seama mea. Gura i se strânse într-o linie crispată, hotărâtă. Medicul şef de la ortopedie nu avea dreptul s-o sperie pe Annie aşa. Nici măcar nu era şeful secţiei lor. Numai pentru că primiseră doi pacienţi care necesitau tratamente ortopedice, acum se purta de parcă ar fi fost stăpân peste toată lumea! Ei bine, putea să se mai gândească. Stilul lui agresiv n-avea s-o intimideze pe ea! Merse în tăcere până în spatele lui. — Aveaţi nevoie de ceva? îl întrebă. Macărthur luase o fişă medicală de la picioarele patului din faţa lui şi o agita prin aer. — Parcă dădusem ordin ca pacienta asta să nu primească nimic de mâncare, fiindcă e în pregătire pentru operaţie! spuse el furios, fără să se întoarcă. Femeia din pat înghiţi în sec, vinovată, îşi puse ceaşca la loc pe farfurioară, cu zgomot, şi lăsă să cadă pe pătură felia de pâine prăjită din care mâncase jumătate. — Mâncaţi mai departe, doamnă Brown, îi zâmbi încurajator Teresa. — Soră! Livid la faţă, James Macărthur se răsuci în loc spre ea. — Sunt doctoriţă, nu soră, şi răspund de acest salon, declară Teresa cu capul sus. Conform fişei medicale, pacienta va intra în sala de operaţie abia spre seară. Lista dumneavoastră pentru dimineaţa asta era deja completă. Macărthur îi privi trufaş faţa hotărâtă şi silueta îmbrăcată în alb, apoi, cu o mişcare arogantă a capului, porni spre un alt pat. Teresa rămase nedumerită. Fusese gata să înfrunte o ciocnire a voinţelor, se hotărâse să nu se lase îngenuncheată de el, şi când colo o trata cu un asemenea dispreţ de parcă nici n-ar fi meritat s-o învrednicească măcar cu o vorbă! Annie apăru alături. — Vă mulţumesc, şopti ea cu voce răguşită. — Adu-i doamnei Brown un ceai proaspăt şi încă o felie de pâine prăjită, te rog, îi spuse Teresa. Cred că ale ei s-au răcit. — Am înţeles, domnişoară. Annie porni repede, grăbită să-i îndeplinească dispoziţiile. Doamna Brown îi aruncă Teresei o privire pătrunzătoare. — Mă mir că aţi avut curaj să-l înfruntaţi aşa pe Macărthur, spuse ea, cu o voce aspră şi sonoră. Bravo! Ştim că e un medic strălucit şi-şi cunoaşte meseria, dar asta nu scuză mârlănia cu care v-a vorbit. La urma urmei, şi dumneavoastră sunteţi medic, la fel ca el. Teresa se uită înapoi, peste umăr. — Cred că e doar foarte suprasolicitat, la fel ca noi toţi ceilalţi, acum când au intrat în vigoare reducerile impuse în Serviciul de Sănătate, comentă ea, din loialitate pentru colegul de breaslă. — S-ar putea, consimţi doamna Brown, în urma ei. Tot ce pot spune e că sper din toată inima să nu vă măritaţi niciodată cu un asemenea bărbat, viaţa cu el ar fi imposibilă. Cel mai autocratic gen! Deşi, nu ştiu, din câte-am văzut, s-ar putea să-i răspundeţi cu aceeaşi monedă. Ce-aţi zice, domnişoară Comrie? V-ar plăcea un soţ ca domnul Macărthur? Teresa se retrase cât putea de demnă, evitând să-i răspundă. Cu o nouă ceaşcă de ceai în mână, Annie reveni stupefiată, convinsă că medicul ortoped auzise întrebarea rostită atât de strident de doamna Brown. — Mai încet, doamnă Brown, îi ceru ea, o s-o puneţi pe domnişoara Comrie într-o situaţie delicată! Apoi, observând că, în graba ei, vărsase ceai în farfurioară, adăugă încurcată: — Vă aduc altă ceaşcă, şi pâinea prăjită. Şi, răsucindu-se pe călcâie, o luă la fugă înapoi spre bucătărie. — Din fata asta n-o să iasă niciodată o soră cum se cade, remarcă doamna Brown. E un sac de nervi, nici măcar o ceaşcă de ceai nu-i în stare să ţină fără s-o apuce tremuratul! Deşi era atentă la pacienta din alt pat, înconjurat cu perdele, Teresa auzi ultimul comentariu al doamnei Brown şi se încruntă nemulţumită că Annie era criticată pe nedrept. O plăcea pe tânăra soră şi considera că avea toate calităţile necesare, fiind extrem de atentă şi sensibilă faţă de nevoile altora, şi atât de dornică să-şi facă treaba cât mai bine. Annie avea nevoie de încurajare, nu de critici continue, iar doamna Brown şi autoritarul doctor Macărthur făceau tot posibilul pentru a-i şubrezi încrederea în sine. De cele mai multe ori, vinovat era Macărthur, căci el ar fi trebuit să ştie mai bine ce se întâmpla. Destul de nou în spital, îşi formase deja reputaţia de a încerca mereu să pună la punct pe toată lumea, mai ales pe medicii şi surorile tinere. Cu pacienţii era destul de amabil, într-un stil mai degrabă rezervat, iar aceştia aveau încredere în el pentru că era meticulos şi-şi dădea toată osteneala cu ei. Ştiau şi că le spunea întotdeauna adevărul, chiar şi când acesta era destul de dureros. Dar, cu siguranţă, era un om dificil. Înalt, lat în umeri, cu constituţia unui jucător de rugby, arăta impresionant, mai ales întrucât fizionomia lui de scoţian era tipic aristocratică: pomeţi înalţi, ochi albaştri cu o expresie mândră, pe care o accentuau pleoapele parţial coborâte, un nas şi o gură armonios formate. Era, într-adevăr, un chip impresionant. Nimeni nu putea ghici vreodată la ce se gândea. Teresa avusese relaţii cu el numai în situaţiile când tebuise să primească în secţia de medicină generală unii pacienţi de la ortopedie, pentru că toate paturile de-acolo erau ocupate. La fel ca acum. Teresa urma s-o examineze pentru ultima oară pe tânăra doamnă Petrie şi, dacă totul era bine, avea s-o externeze. Cât de curând, se întrebă ea, urma să observe enigmaticul ortoped şef patul eliberat şi să aducă încă un pacient de-al lui? Trebuia să se grăbească, dacă voia să i-o ia înainte şi să ofere locul secţiei de accidentaţi. Zâmbi în sinea ei, prevăzând o bătălie iminentă. Doamna Petrie tocmai se întorcea de la toaletă, iar Teresa se concentră asupra ei. — Îi puteţi spune soţului dumneavoastră să vă aducă hainele de oraş, după-amiază când va veni în vizită, o anunţă ea. Îi voi telefona de îndată ce am timp. — Pot pleca acasă? întrebă bucuroasă tânăra. După ce confirmă, Teresa se mută la alt pacient, dar înainte de a ajunge la pat, printre perdele intră însuşi doctorul Macărthur. — Veniţi s-o vedeţi pe fata asta, îi ceru el pe un ton aproape poruncitor, dacă tot spuneţi că e secţia dumneavoastră. Eu mai am şi alte treburi. Insistă să-i dăm drumul acasă, cică o aşteaptă taică-său în hol. Va avea nevoie de ajutor, din cauza piciorului. Are o umflătură mobilă deasupra articulaţiei mediane, care poate reprezenta un mic chist capsular, dar refuză tratamentul. Trimiteţi pe cineva după tatăl ei şi spuneţi-i să-i aducă şi un scaun cu rotile. „De ce tocmai eu?” se întrebă Teresa. „De ce nu trimite surorile? Poate crede că doctoriţele nu sunt capabile decât să transmită mesaje, pentru că sunt femei?” După ce transmise ordinele doctorului Macărthur, nemulţumită şi grăbită, Teresa îşi continuă drumul spre patul următor, iar graba o făcu să se ciocnească de un scaun din sala de aşteptare, pe care îl împingea un bărbat. Teresa îşi pierdu echilibrul şi căzu. — Asta ce mai e? Ortopedul cel înalt se apropie cu paşi mari, privind încruntat scaunul, dar nu schiţă niciun gest de a o ajuta pe Teresa să se ridice în picioare. — Mi s-a spus să aduc un scaun, se bâlbâi cam încurcat bărbatul. — Un scaun cu rotile am spus – pe-aici chiar nimeni nu mai are minte? James Macărthur o privi încruntat pe Teresa, apoi, înfundându-şi nervos mâinile în buzunarele halatului, porni mai departe. — Îmi pare rău pentru neînţelegere, îi spuse Teresa omului cu scaunul, probabil aţi fost informat greşit. Doar n-o puteţi împinge pe fiica dumneavoastră aşa până acasă, nu? Observându-i expresia amuzată, omul râse, apoi se aşeză pe scaun, în mijlocul salonului. Toţi izbucniră în râs, deşi multe priviri îngrijorate se îndreptară spre uşă, pe unde doctorul Macărthur putea să intre oricând. — Pe dom’ doctor îl roade ceva! îi strigă doamna Brown Teresei, în timp ce trecea pe lângă patul ei. Dragoste neîmpărtăşită, probabil. V-a făcut vreun avans şi l-aţi lăsat cu buzele umflate, asta e? Teresa se apropie de ea şi-i aranjă mai bine pătura. — Trebuie să dormiţi, îi aminti ea. — Şi vă gândiţi că s-ar putea să aibă şanse. Vi se citeşte în ochi! Chicotind, Teresa replică: — Aveţi o imaginaţie bogată, doamnă Brown. — Îmi plac poveştile de dragoste. Dar spuneţi-mi, de ce îi vorbiţi cu „domnule doctor”, când şi dumneavoastră sunteţi medic, la fel ca el? — Chirurgilor li se spune întotdeauna „domnule doctor”. — Şi-atunci dumneavoastră cum vi s-ar spune. „Domnişoară doctor”? — Eu nu voi fi niciodată chirurg, aşa că nu se pune problema. Şi-acum, vă rog să vă odihniţi, doamnă Brown, încheie Teresa pe un ton ferm. — Are nevoie de dresaj, nu se lăsă doamna Brown, fără s-o scape din ochi. Una ca dumneavoastră l-ar avea la degetul cel mic. L-am văzut cum vă priveşte. Teresa se îndepărtă grăbită. Simţea că i se înroşeau din nou obrajii şi ştia ce idei ridicole i-ar fi venit doamnei Brown dacă ar fi observat. Pentru că era într-adevăr ridicol să se gândească la o aventură între ea şi doctorul Macărthur. Era ultimul om din lume de care s-ar fi îndrăgostit – dacă şi-ar fi permis să se îndrăgostească de cineva, şi n-avea de gând în niciun caz să se lase abătută de vreun bărbat de pe calea carierei sale profesionale. Voia să urce mai întâi scara ierarhică şi să se impună în medicină, înainte de a-şi asuma riscul măritişului. Nu că l-ar fi considerat pe doctorul Macărthur cât de cât atrăgător, se grăbi ea să-şi reamintească. Şi, în timp ce stătea în oficiul surorilor, bându-şi cafeaua, îşi reproşă faptul că lăsase comentariile doamnei Brown să-i abată gândurile pe direcţia în care o apucaseră. Încercă imediat să se gândească la altceva. — Ultima mea zi aici, soră, spuse ea cu uşoară amărăciune, căci cele şase luni la medicină generală îi plăcuseră. De mâine, mă mut la accidentaţi şi urgenţe. — Da, sper c-o să vă placă la accidentaţi. Acolo e mai multă diversitate, iar dumneavoastră vă pricepeţi să luaţi hotărâri imediate. — Aşa crezi? Am auzit că situaţia de-acolo e destul de febrilă. — Cele mai mari probleme apar întotdeauna cu cazurile de extremă urgenţă, care sunt aduse pe intrarea laterală, interveni sora Daly, cu un aer atoateştiutor. Răniţii ambulatorii, cum se numesc, sunt nemulţumiţi uneori că trebuie să aştepte, fără a şti că mai întâi trebuie să fie rezolvate cazuri mai serioase. Dar, desigur, ei nu văd trecând tărgile, care sunt aduse de brancardieri pe intrarea laterală. — Cred că intenţionat se foloseşte intrarea aceea. — Da, nu e bine ca pacienţii în situaţii mai uşoare să vadă cazurile sângeroase care sunt aduse la accidentaţi... mai ales după bătăile de sâmbăta seara, sau după meciurile de fotbal de duminica, unde se accidentează atâţia jucători... ori de la accidentele de circulaţie... Şi, adăugând că trebuia să se întoarcă la lucru, sora Daly ieşi. Teresa începu să-şi scrie în registru unele cazuri, pentru a lăsa totul în ordine la plecarea din secţie. Apoi, făcu încă o vizită la paturile pacienţilor. Noroc că doamna Brown adormise. — Orice-ar zice, nu poţi să n-o simpatizezi, comentă Annie, oricât e de slobodă la gură. — Genul „sarea pământului”, confirmă Teresa. Dar să n-o trezim încă, s-o lăsăm să doarmă până vine vremea s-o pregătim pentru operaţie. — Am pregătit patul eliberat, continuă Annie. Sora şefă mi-a spus să vă anunţ. Ce credeţi, domnişoară, domnul doctor ortoped o să-l vrea pentru altul dintre pacienţii lui? — Nu m-ar surprinde deloc. Teresa porni spre telefon, tentată să-i zădărnicească planurile, sunând la accidentaţi ca să întrebe dacă aveau nevoie de pat pentru cineva de la ei. Şeful de secţie ar fi acceptat cu plăcere, căci şi el avea dureri de cap din aceeaşi cauză. Iar oferta ar fi pus-o într-o lumină favorabilă pentru a doua zi, când începea munca în secţia lui. Ridică receptorul... apoi îl puse la loc. Nu putea s-o facă. Îi era ruşine că se gândise, măcar, să-i joace o asemenea farsă neplăcută cuiva, chiar şi antipaticului domn Macărthur. Tocmai pleca de lângă telefon, când îl auzi sunând. — Aici accidentaţii, spuse glasul şefului de secţie. Avem urgentă nevoie de un pat, ne puteţi ajuta? Teresa nu prea putea spune nu. În câteva minute, pacientul fu adus cu liftul şi instalat cu grijă în pat. Chiar în acel moment, ortopedul şef intră în salon, grăbit, dând uşile de perete. — Am un pacient pentru patul ăla gol, declară el fără niciun preambul, adresându-i-se Teresei. — Îmi pare rău, răspunse ea cu fermitate, dar tocmai a fost preluat de accidentaţi. — Ce?! exclamă Macărthur, înnegrindu-se la faţă de furie. Li l-ai dat lor, când ştiai că voi avea nevoie cu siguranţă de el? — M-au întrebat şi, cum ştiţi, se aplică principiul primul venit, primul servit. Deşi, în aparenţă, era complet stăpână pe situaţie, în sinea ei Teresa era copleşită, absolut conştientă că-şi compromitea complet şansele în faţa lui Macărthur. În viaţa ei nu mai văzuse o privire atât de duşmănoasă. Făcu însă nu efort să nu cedeze, mai hotărâtă ca oricând să nu se lase tiranizată nici de el, nici de nimeni altcineva. Macărthur o măsură din creştet până-n tălpi, cu ochi sfredelitori. — Presupun că umbli să le intri în graţii celor de la accidentaţ i, din moment ce mâine te muţi la ei. Ei, să sperăm că-n locul dumitale va veni cineva mai cooperant! — Nu mă cunoaşteţi, domnule doctor Macărthur, sunteţi nou în acest spital. — Şi e cea mai cooperantă doctoriţă! izbucni Annie, după care îşi muşcă limba, cu ochii holbaţi de spaimă. Ortopedul şef o sfâşie din privire, apoi se răsuci pe călcâie şi, tremurând de furie, se îndepărtă. — Vai de mine, oftă Annie, s-a înfuriat, şi numai eu sunt de vină. — Annie, Annie, o dojeni Teresa, iritată, de ce trebuie să-ţi închipui mereu că toate se întâmplă numai din vina ta? Până la urmă, îi vei convinge pe toţi că aşa e şi-atunci chiar ai dat de belea! Annie lăsă capul în piept. — Iartă-mă... Cuprinsă de remuşcări, Teresa o atinse pe braţ. — Nu trebuia să spun asta. A fost minunat că mi-ai luat apărarea. Numai că sunt foarte prost-dispusă. — Chirurgul acela e de vină, o scuză Annie, nu ştiu de ce, dar pare să vă poarte pică. — Mă rog, murmură Teresa ridicând din umeri, poate că nu vom avea contacte prea dese. Şi-acum, să ne-apucăm de treabă...

Amintiri care dor de Rose Allyn Capitolul 1 Mult mai târziu, Liza realiză că ziua respectivă începuse la fel ca oricare alta. Poate că dimineaţa fusese ceva mai agitată decât de obicei, ceea ce ar fi putut constitui desigur un avertisment, dacă ar fi avut timpul necesar să se gândească la asta. Dar nenumăratele Liza Dean din lumea asta n-au niciodată răgazul de a aprofunda aceste reflecţii desuete. Domnişoara Russell, şefa ei, ar avea grijă întotdeauna să le atragă atenţia asupra acestui lucru. Pe scurt, Liza se trezi în ziua aceea mai târziu. Garsoniera ei minusculă era înghesuită printre acoperişurile imobilelor din nordul Londrei şi, în cazul în care i se strica ceasul deşteptător, niciun zgomot nu reuşea să urce atât de sus ca să-i tulbure somnul. De altfel, deşi nu prea era dispusă să mărturisească acest lucru, nu era niciodată prea dornică să se trezească de dimineaţă ca s-o ia de la capăt cu monotonia unei alte zile. Aşadar, ajunse la slujbă cu zece minute întârziere şi domnişoara Russell, care conducea raionul de lux cu haine de gata al magazinului „Latham”, unde lucra Liza, se arătă foarte nemulţumită de gestul ei. Liza îşi ceruse imediat scuze, dar fără prea mare succes. — Sute de fete ar fi fericite să-ţi ia locul, fetiţo, spuse domnişoara Russell pe un ton ironic. Încă o greşeală de genul acesta şi poţi să-ţi cauţi de lucru în altă parte, încheie ea cu răceală în glas. În ochii verzi ai Lizei se citea disperarea. Se duse degrabă la vestiar, punându-şi în minte să cumpere un alt deşteptător. Domnişoara Russell se putea dovedi uneori foarte severă, dar, ca de obicei, avea dreptate. Liza recunoştea acest lucru, cu atât mai mult cu cât considera că avusese un noroc chior atunci când, întorcându-se la Londra, după moartea tatălui său, găsise o asemenea slujbă fără să dispună de niciun fel de referinţe. Proprietăreasa locuinţei ei, care o găzduia din milă, o recomandase domnişoarei Russell, o rudă îndepărtată. Fusese o întâmplare fericită, îşi spunea în sinea ei tânăra, fiind mult prea modestă ca să creadă ceea ce spunea una din colegele ei: — Adevărul este că ai un aspect distins şi elegant şi bătrâna Russell nu ţi-a putut rezista! Chloe Eden se opri şi o privi gânditoare pe Liza, după care adăugă: — Bănuiesc că de aceea se şi află în conducerea firmei. Are darul de a descoperi elementele care pot pune în valoare raionul ei mult iubit. Poate că era adevărat, dar nu şi în ceea ce o privea pe ea. Ea şi distincţia, să fim serioşi! Chloe Eden avea tendinţa de a exagera mereu. Părerea ei însă a determinat-o să se ducă şi să privească imediat într-o oglindă. Nimic nu părea să justifice observaţia lui Chloe. Părul ei des, de culoare roşu – aprins, era tuns scurt, din cauza temperaturii ridicate de la tropice şi faţa ei de obicei palidă, era bronzată de soare. Domnişoara Russell poate văzuse la ea unele calităţi, dar Liza plecă destul de sceptică din faţa oglinzii. Cu toate acestea, domnişoara Russell îi ceruse să-şi lase părul să crească şi să-şi îngrijească mai bine pielea, eventual cu ajutorul unui specialist. În faţa autorităţii ei seci, care nu admitea nicio replică, tânăra nu îndrăzni să comenteze. Peste şase luni însă, nu era prea convinsă că îi plăcea noua ei imagine. Era seducătoare, desigur, îşi spunea ea, dar total ireală. În dimineaţa aceea, oftă cu melancolie, îşi agăţă paltonul în cuier şi îşi perie părul cu furie. Nu-i plăcuse niciodată genul acela de activitate şi nu şi-ar fi putut închipui niciodată că îi va fi atât de greu să se adapteze. Asta din cauză că era mult prea obişnuită să colinde lumea împreună cu tatăl ei, căruia i-a spus totdeauna Dan. Călătoreau tot timpul, ea ajutându-l pe Dan să adune materiale pentru cărţile lui. Duseseră o viaţă nomadă şi lipsită de griji. Până în ziua în care o întâlnise pe... femeia aceea! Lula... Şi acum Liza îi rostea cu greutate numele. Avea o sonoritate foarte stranie. Refuzase cu încăpăţânare să-l menţioneze în scris în jurnalul intim pe care îl ţinea cu scrupulozitate. Nu-şi mai aruncase nicio privire în caietul acela de când plecase de pe insulă. De la moartea lui Dan. De fapt, nu era nimic extraordinar în faptul că un bărbat aflat în pragul vârstei de cincizeci de ani se îndrăgostise nebuneşte de o femeie de treizeci, dar nu putea suporta împrejurările în care a avut loc acea aventură. Aparent, până la sosirea lui Dan şi a Lizei, femeia aceea avea o căsnicie fericită, deşi soţul ei lucra la o depărtare de câteva mii de kilometri şi petrecea luni în şir departe de casă. Dacă n-ar fi fost la mijloc copilul, fata ar fi putut să-i ierte. Când îşi aminti acest detaliu, fu cuprinsă de remuşcări. Probabil că îşi pierduse minţile, dacă fusese în stare să facă o asemenea scenă! Dar la nouăsprezece ani, o fată nu reuşea să gândească întotdeauna raţional... — Tocmai azi te-ai găsit să întârzii? îi şopti Chloe atunci când Liza, care abia îşi mai trăgea răsuflarea, ieşea din vestiar. — Dar ce e azi? Abia îndrăznea să vorbească, dar insistenţa prietenei ei o făcea să creadă că este vorba despre ceva important. Chloe se întoarse uşor spre ea având pe buze zâmbetul de zile mari cu care întâmpina de obicei o clientă matinală. — Este aşteptată să vină doamna Latham, îi şopti ea. Va fi întins covorul roşu şi se pune la bătaie şi alte chestii legate de protocol... Cu alte cuvinte, îşi spuse Liza grăbindu-se să se apuce de treabă, totul trebuie să iasă impecabil, iar personalul avea sarcina să fie gata să satisfacă şi cea mai mică dorinţă a doamnei Latham. Toată lumea ştia că ea era mama vitregă a patronului cel mare, a omului care poseda şi probabil şi conducea uriaşul lanţ de magazine din care făcea parte şi cel în care lucra ea. Tânăra nu îl văzuse decât o singură dată pe puternicul personaj şi, ca să fie sinceră, acesta nu prea îi făcuse o impresie prea bună. Se întâmplase la puţină vreme după sosirea ei aici. Bărbatul înalt dăduse buzna în magazin împreună cu văduva tatălui său. Îi ordonase unei vânzătoare să-şi ceară scuze pentru că îndrăznise să aibă dubii în legătură cu culoarea rochiei alese de doamna Latham. Angajata îngăimase că nu avusese intenţia să o supere pe clientă, dar el, după ce îi adresă câteva cuvinte aspre, plecă nervos, lăsând-o pe tânără plângând. Liza fusese mirată că doamna Latham nu intervenise în timpul discuţiei, dar tăcuse, de teamă ca domnul Latham să nu-şi verse nervii şi asupra ei. Ceva mai târziu, fata o auzise şoptindu-i şefei vânzătoarelor că domnul Grant îşi cam pierdea răbdarea în prezenţa mamei lui vitrege. Întâmplarea era aproape lipsită de importanţă. Nu era vorba decât de manifestarea dorinţei de a scăpa cât se putea mai repede de o femeie cu un caracter dificil, după ce îi trecuseră nervii. Din fericire, doamna Latham nu venea prea des în magazinul acela. Liza se întreba dacă în locul vânzătoarei, ar fi acceptat un asemenea tratament fără să se revolte. De atunci trecuseră câteva luni şi acum nu prea îşi mai aducea aminte cum arăta patronul. În timpul acelei întâmplări rămăsese ascunsă în spatele unui cuier lung plin cu rochii de seară şi nu-l văzuse prea bine. Îi rămăsese în minte doar eleganţa lui sumbră combinată cu un comportament dur, care nu avea nimic atrăgător. Cunoştea, desigur, zvonurile care circulau despre el. Se şoptea pe la colţuri că era un fel de geniu. Clădise aproape din nimic un adevărat imperiu. Ceea ce părea însă să – i intereseze în mod special pe angajaţi era succesul lui proverbial la femei. Liza auzise că mai avea şi un frate. Doi bărbaţi de felul acela era totuşi prea mult! Doamna Latham sosi pe la ora unsprezece. Grant Latham o însoţea, dar era evident că nu avea intenţia de a o aştepta până când îşi va termina de făcut cumpărăturile. Spunea că o va lăsa în grija domnişoarei Russell. În momentul sosirii lor, Liza se afla foarte aproape de ei, aşa că o auzi pe doamna Latham întrebându-l: — Nu poţi să mă aştepţi, Grant? Ştii cât de mult ţin la părerea ta. — Mi-e imposibil, Paula, îmi pare rău. Doamna Latham era foarte elegantă. Părea să se apropie de şaizeci de ani şi era evident că este nervoasă. Avea cu siguranţă nevoie de ajutorul fiului ei vitreg, iar el o refuza atât de categoric! Era o brută! În mod cu totul imprudent, Liza lăsă să i se vadă pe faţă indignarea. Când întoarse ochii, întâlni privirea lui de un albastru special şi rămase pe moment ţintuită locului, cu obrajii în flăcări. Grant Latham nu mai făcu nicio mişcare, dar îi vorbea cu un aer indiferent domnişoarei Russell care îl asculta vrăjită, după ce o pasase discret pe doamna Latham şefei vânzătoarelor. În acelaşi timp însă, n-o slăbea din ochi pe Liza, care acum era pradă celei mai depline stări de confuzie. Dar ce era mai rău, abia acum urma. În momentul în care mama vitregă a lui Grant dispăru într-o cabină de probă, fu îngrozită să-l audă pe marele patron spunându-i domnişoarei Russell. — Ştiu că aţi devenit faimoasă prin calitatea excelentă a angajaţilor dumneavoastră, dobândită fără îndoială datorită vigilenţei cu care îi urmăriţi. Aveţi de gând să păstraţi această stare de lucruri? Figura domnişoarei Russell era scandalizată la culme. — Iertaţi-mă, domnule, dar nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. — Fata aceea... Făcând o mişcare rapidă, trecu în spatele domnişoarei Russell şi se îndreptă cu paşi mari spre Liza, care tremura din cap până-n picioare. — Fata asta, repetă el pe un ton rece, nu-mi amintesc să o mai fi văzut vreodată. — Domnişoara Dean se află la noi de astă primăvară, îi explică domnişoara Russell. V-a... Vreau să spun... A... Grant Latham dădu din umeri. Tonul provocator al vocii lui era de-a dreptul jignitor. — Avea o expresie ciudată, adăugă el cu o aparentă generozitate, dar poate că am văzut greşit. Liza era speriată rău. O voce interioară îi spunea să-şi ceară scuze, dar datorită privirii lui reci şi ironice, rămase fără grai. Ca şi cum Grant avea de gând cu tot dinadinsul s-o pedepsească pentru greşelile ei imaginare, îşi pogorî asupra ei privirea lui de un albastru – întunecat, insistă îndelung asupra părului strălucitor, a curbelor voluptuase ale trupului ei, după care reveni la ochii ei mari cu gene lungi. Liza rămase nemişcată şi tăcută. — Probabil că m-am înşelat, spuse el în cele din urmă, dar mă întreb, domnişoară Dean, dacă eşti mereu la fel de tăcută ca acum. Atunci domnişoara Russell deveni conştientă de expresia încăpăţânată de pe faţa Lizei şi se grăbi să intervină. — Domnişoara Dean a întârziat azi-dimineaţă, domnule. Probabil că este încă supărată. De obicei este perfectă. — Serios? O sclipire diabolică de amuzament apăru în ochii lui albaştri. — E evident că are un mare potenţial. Poate că ar avea nevoie de ceva mai multă disciplină? Tânăra fierbea de nervi. Parcă ar fi vorbit despre o maşină. Totuşi, nu putea suporta privirea iscoditoare a lui Grant Latham, aşa că lăsă ochii în jos. Fără să înţeleagă de ce, tremura din tot trupul. Purtarea şi înfăţişarea acelui individ depăşeau cu mult experienţa ei destul de limitată de altfel. Ştia şi el asta şi voise s-o umilească în mod intenţionat. Se jură să nu-l ierte niciodată pentru asta. De ce oare cei puternici se coborau până la asemenea meschinării? se întrebă ea cu tristeţe. În timp ce ea se lupta însă în tăcere cu emoţiile care o copleşiseră, nu ştia că pe faţă i se puteau citi cu uşurinţă gândurile. După plecarea patronului, abia auzi jumătate din mustrarea domnişoarei Russell. În cele din urmă şefa ei păru mulţumită şi încheie într-o notă mai puţin severă. — Trebuie să-ţi controlezi cu foarte multă grijă expresia feţei, fetiţo, mai ales în prezenţa clienţilor. Dacă atunci când intri într-un magazin întâlneşti o privire agresivă, e cât se poate de neplăcut. Nu trebuie să-l acuzi pe domnul Latham că n-are dreptate. Grija lui pentru detalii l-a adus acolo unde este acum. E adevărat că la el a ajuns o obişnuinţă, dar ce ne-am face noi fără dânsul? „Habar n-am şi nici nu-mi pasă”, îi venea Lizei să spună. Îşi muşcă buzele ca să-şi stăpânească limbariţa. Din nefericire, şi de data asta figura ei expresivă vorbea de la sine. Domnişoara Russell, a cărei privire era la fel de pătrunzătoare ca a şefului ei, observă imediat. — Din câte înţeleg, domnişoară Dean, exclamă ea, dojenile nu au niciun efect asupra ta. Vei lucra în pauza de masă! Şi să nu vii să-mi pomeneşti de regulament! Nu uita! Eşti încă în perioada de probă, mai ai încă multe de învăţat. Zi mersi că domnul Latham nu te-a dat afară pe loc! Înainte să plece la bufet, Chloe se apropie de tânără. — Îmi pare rău pentru tine, Dean. Uneori, domnişoara Russell se poartă ca o scorpie, mai ales când ştie că are dreptate. Oricum, ar fi bine ca în timp ce vei face ordine prin cabine să faci exerciţii de zâmbet, aşa cum se pare că îi place ei. Liza dădu din umeri. — Eu am fost de vină, mărturisi ea. — Câtă sinceritate! spuse Chloe râzând. Aruncă apoi o privire peste umăr înainte să-i şoptească la ureche: — Cred că a meritat s-o încasezi, dacă în felul ăsta ai putut să fii atât de aproape de el! — Taci din gură, Chloe! În definitiv, dacă aş fi fost patroana unui magazin şi aş surprinde pe una din vânzătoarele mele privindu-mă cu un aer atât de ostil... — Eu una mi-aş închipui că nu – mi este adresată mie, o completă prietena ei, după care adăugă cu ironie: În realitate, după părerea mea, e numai vina doamnei Latham. De ce nu vine singură la magazin? Practic îl târăşte aici cu forţa. Când devine nervos, caută cu orice preţ un ţap ispăşitor. — Da, aşa am auzit că face. Liza se simţea stânjenită. Dacă le auzea cineva vorbind aşa despre cei din familia Latham? N-avea niciun chef să stârnească din nou furia domnişoarei Russell. Nu, nu de trei ori în aceeaşi zi. Totuşi, Chloe poate avea dreptate. Deşi la început i se păruse simpatică, fata îşi dădu seama cât de dificilă putea fi doamna Latham. În dimineaţa aceea scosese sufletul din ele până să se declare mulţumită. Dăduse peste cap tot raionul, ca până la urmă să cumpere numai o rochie! Probabil că niciun bărbat nu era în stare să suporte tot balamucul acela! Chloe rămase gânditoare. — Totuşi, e foarte seducător şi dacă n-ar fi maică-sa vitregă, poate că nu l-am mai vedeaniciodat ă. E bine că putem să-l privim măcar de la distanţă decât deloc!... Îţi pregătesc un sandviş, Dean. Lasă, nu mai pune totul la inimă. Liza începu să facă ordine ca un automat în cabina de probe care fusese folosită de doamna Latham. Nu mai vedea rochiile şi cutiile de pălării îngrămădite unele peste altele. Era obsedată de ochii strălucitori care îi amintiseră în mod ciudat de un cer tropical înainte de furtună. Nişte ochi care o evaluaseră rapid, o ghiciseră, pentru ca s-o părăsească apoi ca pe un obiect lipsit de valoare. Se spunea că avea treizeci şi şase de ani. Cu o asemenea înfăţişare, putea să aibă orice vârstă... Serios, totuşi, Chloe ar fi putut să aibă mai multă grijă... ce de hârtii împrăştiate din cutiile de pălării! se indignă fata... Mai avea însă şi o altă calitate, în afară de aspectul lui seducător... Domnişoara Russell ar fi făcut o criză dacă ar fi văzut dezordinea asta! Din fericire, plecase la masă imediat după ce o însoţise pe doamna Latham până la uşă. Deodată, Lisa rămase ţintuită locului, cu sprâncenele încruntate. Puţin îi păsa dacă nu o plăcuse. Se vede treaba că seducea multe alte femei! În plin examen de conştiinţă însă, Liza simţi că miroase a ars. Îşi aminti că o văzuse pe doamna Latham fumând. Probabil că parfumul ţigării ei plutea încă în aer. Tânăra se relaxă, dar brusc, spre groaza ei, toată cabina se umplu de flăcările care mistuiau ţesăturile fine. Precum un monstru adormit care fusese trezit brusc, focul devenea din ce în ce mai puternic. Liza se strădui să-şi păstreze calmul, în ciuda groazei de care era stăpânită. Ştia foarte bine ce trebuia să facă în asemenea situaţii, dar se găsea la ultimul etaj şi incendiul, chiar şi cu ajutorul unor tehnologii moderne, reprezenta un pericol extrem de mare. La început strigă după ajutor, dar nu o auzi nimeni, deoarece cabina era izolată. Văzu imediat de unde se iscase incendiul: dintr-un colţ, unde se găsea o grămadă de ambalaj. Luă la întâmplare un maldăr de rochii scumpe şi începu să lovească în flăcări, încercând să le stingă, dar nu reuşi să facă mai nimic. O spaimă cumplită însă o mâna de la spate să se lupte în continuare cu flăcările, de teamă ca nu cumva să aibă un nou eşec. Se mai aflase deja într-o situaţie asemănătoare în care nu ştiuse cum să procedeze şi era posibil ca tatăl ei să-şi fi pierdut viaţa tocmai din cauza asta. Atunci când fu descoperită, reuşise să stingă aproape de tot incendiul; chiar se prăbuşi pe podea de epuizare, lovindu-se la cap. Pompierii n-au mai avut altceva de făcut decât să ude o grămadă de lemne fumegânde. Liza petrecu trei săptămâni la spital, primele două sub efectul calmantelor, din cauza arsurilor suferite. Era conştientă de forfota din jurul ei, dar parcă visa. Chiar şi după ce îşi reveni în simţiri, descoperi că nu – şi amintea nimic din ceea ce se petrecuse înainte de intrarea în spital. Îşi spuse că era vorba despre un fenomen care nu trebuia s – o îngrijoreze prea mult. Un şoc psihic, urmat de o lovitură la cap, aşa cum reuşise ea, producea adesea o amnezie temporară. Trebuie să aibă răbdare. Cu timpul, totul va reintra în normal. Sfaturile erau bune, dar greu de urmat. I se vorbi despre incendiul din magazin, despre curajul de care dăduse dovadă stingând singură focul, despre laudele cu care o copleşise toată lumea din jurul ei. Nişte imagini vagi îi veneau atunci în minte, dar niciuna nu era cu adevărat semnificativă. După un timp, abandonă ideea de a-şi mai aminti ceva. Atunci când încerca, era cuprinsă de o stare ciudată de oboseală, care o speria cumplit. Nu-l recunoscu nici măcar pe Grant Latham, atunci când acesta veni s – o vadă, dar, în mod inexplicabil, se bucură de vizita lui. După aceea avu o certitudine, probabil că aerul lui autoritar îi lăsase impresia de siguranţă şi o scosese din prăpastia disperării în care căzuse. Simţi imediat dorinţa de a se agăţa de el, ca un înotător epuizat aflat în mijlocul mării. Când intră Grant în rezerva ei, Lisa îşi dădu uşor pletele pe spate şi deschise ochii. Fusese anunţată că venise s – o vadă un prieten. Nu-şi imaginase niciodată că ar fi putut să cunoască un bărbat ca el... Grant Latham... Repetă de câteva ori numele lui. Oare în ce stadiu se aflau relaţiile dintre ei? Să-i spună Grant sau domnul Latham? Dacă l-ar fi cunoscut cu adevărat, era imposibil să nu-l recunoască. Nici măcar o minte bolnavă n-ar fi putut uita un asemenea bărbat. Dar nu avu nicio reacţie. Cu toate astea, deşi mintea îl respingea, inima avea un comportament foarte ciudat: bătea foarte tare, ca şi cum era singurul organ al trupului ei care îl recunoştea. Îl văzu apropiindu-se de patul ei. Ea continua să se uite la el, fără să-şi dea seama câtă groază exprimau ochii ei verzi. El se aşeză la căpătâiul ei pe un fotoliu. Încă nu spusese nimic şi părea foarte relaxat, ca şi cum venise să viziteze pe cineva foarte apropiat. — Te simţi mai bine? o întrebă el cu o voce gravă, care îi mai temperă starea de nervozitate. — Da... Mâinile îmi sunt încă bandajate, dar nu mă mai dor aşa de tare. Apropie uşor fotoliul de pat şi – i luă o mână într-ale lui. Gura lui senzuală zâmbea. — Asta e din cauză că ţi-au fost date calmante. Încă nu eşti complet vindecată. Atingerea lui era plăcută, dar Liza simţi instinctiv că vizitatorul ei se controla oarecum. Îi displăcea ceva la ea... Poate că în ciuda a ceea ce i se spusese, făcuse o greşeală luptându-se cu incendiul? Îl privi pe furiş. Trebuia să descopere ce se petrecuse cu adevărat. — Ştiu că lucram pentru tine, aşa mi s-a spus, dar nu-mi amintesc nimic. — În câteva zile probabil că-ţi vei reveni complet. Vorbele lui nu reuşiră să o liniştească pe deplin. Se încruntă. De ce mai venise, dacă nu avea de gând s – o ajute? Atunci când îl privea, simţea în trupul ei o tensiune ciudată... o dorinţă puternică de a se lupta cu el, lucru straniu, dat fiind că se găsea într-o stare de totală letargie. În mintea ei instinctul se lupta cu bunul-simţ. De ce era atât de derutată? Îl strânse de mână pe vizitatorul ei. — Sunt anumite lucruri... începu ea. — Care anume? spuse el cu blândeţe. — Nu sunt sigură. Am impresia că vreau să văd printr-un zid de cărămidă. Nici nu ştiu ce vreau să-ţi cer! Se simţi umilită când îşi auzi vocea piţigăiată; dar şi mai şi atunci când s-a trezit deodată agăţată de Grant Latham, dar nu numai cu mâinile, ci şi cu braţele. Îşi sprijini fruntea de umărul lui masiv şi începu să plângă. Simţea că are mare nevoie de afecţiune, de un contact fizic direct. Nimic altceva nu mai avea importanţă. Grant Latham o strânse şi mai tare la piept. O lăsă să-i ude sacoul scump până simţi că tânăra se mai liniştise puţin. Părea să înţeleagă dorinţa ei de a alunga cumplita senzaţie de singurătate care o măcina pe dinăuntru şi era gata s – o ajute să scape de ea. Îi asculta şoaptele incoerente, îşi trecu degetele prin părul ei ciufulit, îi mângâia ceafa şi umerii. Îşi aplecă încet capul spre ea şi – i atinse cu buzele obrazul ud de lacrimi. Figura lui exprima compasiune, dar şi o ciudată curiozitate, ca şi cum s-ar fi mirat că se află într-o asemenea situaţie. — Liza... Poţi să ai încredere în mine. Totul se va rezolva, îţi garantez. Nu – i cerea să-şi recapete stăpânirea de sine, de aceea poate ea se strădui s-o facă. Lacrimile i se uscară treptat pe obrajii îmbujoraţi, dar rămase ghemuită în braţele lui primitoare. Pentru prima oară, după multe zile, se simţea în siguranţă şi redescoperea plăcerea de a trăi. Oare asta să fie dovada că, măcar parţial, era în stare să aibă reacţii normale? Dar mai cunoscuse înainte flacăra asta care o mistuia în prezent? Habar n-avea. Nerăbdătoare să afle răspunsul la întrebare, se lăsă puţin pe spate ca să vadă faţa celui cu care stătea de vorbă. — Grant, şopti ea, chiar te cunosc bine? — Da, destul de bine. Pentru prima oară îi zâmbi, ca şi cum era bucuros s – o vadă reacţionând cumva, dar privirea îi rămânea rece. — Ţi-am mai spus, trebuie să ai încredere în mine. — Da, desigur... Fără un motiv anume, răspunsul lui nu i se păruse satisfăcător. Se posomorî brusc la faţă. Ca şi cum el ar fi bănuit frământările prin care trecea, o sărută rapid pe buze şi o culcă din nou pe pernă. — Nu vrei să fiu dat afară? glumi el. — Nu! exclamă ea... Nimeni nu mi-a spus cum am făcut de m-am ars. Am numai nişte amintiri vagi şi n-am avut alţi vizitatori. — Şi asta te deranjează, bineînţeles. — Da, Grant... — Nu ţi-e teamă să afli? — Oh, te rog... Întindea deja mâna spre cea a lui Grant, ca şi cum ar fi vrut să se agaţe din nou de el, dar simţi o uşoară răceală din partea lui şi se retrase brusc. — Nu ştiu cum sunt tratate de obicei cazurile de amnezie. Probabil că există un soi de proces normal, dar nu mi-ar prinde rău dacă mi-ai oferi câteva detalii în legătură cu incendiul. Detalii ignorate de personalul spitalului şi care ar putea să mă ajute. — Ei bine, din câte înţeleg, ştii deja că în magazinul în care lucrezi s-a declanşat un incendiu pe care l-ai stins cu mâinile goale, de aici şi arsurile. Ceea ce probabil nu ştii este faptul că s-ar putea ca mama mea vitregă să fie responsabilă de acest incendiu. Liza se uită fix la el. Era clar că nu-şi amintea să fi cunoscut vreo mamă vitregă a lui Grant. — Cum ar putea fi dânsa răspunzătoare de... — A fumat şi probabil că nu şi-a stins complet ţigara. — Dar nu poţi să fii sigur! — Doar arareori poţi fi sigur, într-un caz de genul ăsta. Cel puţin n-a încercat să nege total, dar susţine că a stins-o înainte s-o pună undeva. Chiştocul a ars probabil încet. Nimic altceva nu ar putea explica incendiul. Simţea că Grant regretă că îi făcuse acea dezvăluire, dar motivele îi rămâneau neclare. În cazul în care mama lui vitregă era de vină, poate că se simţea şi el vinovat şi acest lucru deranja. — Nu-ţi face griji pentru mine. — Ba da, sigur că îmi fac, îi răspunse el. Nu înţelegi totuşi că vrând să afli cât mai multe detalii despre incendiu, nu te ajută cu nimic? Nu faci decât să te agiţi de pomană. Nu-ţi ajunge că ai stins focul cu mâinile goale şi că, prin urmare, eşti oarecum o eroină? Totul se va rezolva. Vei fi bine tratată. Liza era gata să izbucnească în plâns. — Te rog să mă ierţi, şopti ea. Probabil că există cineva pe lumea asta care să vrea să te scape de mine. Am rude, nu-i aşa? — Nu-ţi aminteşti de nimeni? — Nu... Nici... nici nu m-am gândit la asta până acum. — Ai spus la magazin că părinţii tăi au murit de câtva timp şi că locuieşti singură. — Oh... Ar fi trebuit să simtă un şoc, o suferinţă... dar vestea o lăsă rece. — Îţi mulţumesc că mi-ai spus... Ştii cumva unde locuiesc? El îi răspunse uşor enervat, ca şi cum abordase un subiect neplăcut. — Ai o garsonieră... — Am înţeles. Şi de data asta el evitase să-i dea un răspuns direct, dar ea nu-şi dădu seama. Îşi privea mâinile bandajate. — Probabil mă voi vindeca repede, aşa că mă voi putea întoarce la serviciu. După ce mă voi întâlni cu colegele, îmi voi aminti totul şi nu va mai fi nevoie să vă deranjez cu întrebările mele, domnule Latham. — Lasă asta. Spune-mi Grant. — Ţi-am mai spus aşa şi înainte? Văzându-i înfăţişarea arogantă şi autoritară, era sigură că întrebarea ei era inutilă. Şi totuşi... El întinse mâna şi o aşeză pe braţul tinerei. — Habar n-ai ce relaţii erau între noi, Liza. Poate că într-o zi o să-ţi spun, dar nu acum. Deocamdată trebuie doar să te străduieşti să te faci bine şi să te odihneşti. Mi s-a permis să te văd numai cu condiţia să nu te tulbur şi să nu stau prea mult în rezerva ta. Atunci, dacă vrei să vin şi mâine... Era o promisiune sau o ameninţare? Înainte să plece însă, se uită încruntat vreme de câteva clipe la Liza, ca şi cum fragilitatea, frumuseţea şi privirea ei rătăcită îl afectau profund. — Noapte bună, Liza Dean, spuse el în cele din urmă. Somn uşor şi încearcă să nu-ţi mai faci atâtea griji.

CAPITOLUL I Era atât de obosită încât abia reuși să introducă cheia în broască. Fusese un zbor lung și agitat, iar aterizarea fusese amânată din cauza ceții. Una dintre fete devenise aproape isterică în timpul zborului și Lisa fusese aceea care stătuse alături de ea ca s-o liniștească atunci când avionul făcuse ultima tentativă, de această dată reușită, de a ateriza. Închise mulțumită ușa în urma ei și rămase o clipă pe loc, uitându-se prin camera de zi. Era deosebit de curată și ordonată – doamna Hargreaves avusese grijă de asta – dar aerul era stătut. Lisa deschise fereastra și lăsă aerul proaspăt al nopții de ianuarie să pătrundă în cameră. Se înfioră puțin, încă nostalgică după căldura soarelui din Caraibe pe care tocmai le părăsise, dar mintea ei obosită se bucură de confortul și de curentul de aer rece care o înviora. O mulțime de plicuri sosite prin poștă o așteptau pe măsuța de lângă fereastră, plicuri la care se adăugau și cele găsite în cutia de scrisori, dar toate aceastea puteau să mai aștepte până dimineață, gândi ea, descălțându-se. Simțea nevoia imperioasă de a face o baie. Era murdară și transpirată după orele lungi petrecute în avion, urmate de drumul cu taxiul, înghesuită între celelalte fete. Dar și baia putea să mai aștepte. Intră în dormitor, dezbrăcându-se din mers. Patul o aștepta, cu cuvertura dată la o parte, iar cămașa ei de noapte era aranjată frumos de către doamna Hargreaves care în tinerețe fusese cameristă la un hotel. Dar Lisa nu se mai obosi să se îmbrace. Totuși se demachie – obicei de care n-ar fi putut scăpa nici pe patul de moarte – și apoi se întinse goală în pat și căzu pradă unui somn profund. Se foi de câteva ori și chiar deschise ochii, deranjată de zgomotele de pe stradă și de un aspirator din apartamentul de deasupra. Totuși nu se trezi. Când în cele din urmă o făcu, se întinse și se ridică din pat, constată că dormise aproape douăsprezece ore. „Probabil am început să îmbătrânesc”, gândi ea amărâtă. Da, se simțise bătrână în timpul călătoriei. Toate celelalte fotomodele erau mai tinere decât ea, Lisa fiind singura care avea douăzeci de ani. Jos râsese de ea. „Ai cumva părul cărunt?” o ironizase el. „Nu i te plânge Myrei în legătură cu vârsta ta, pentru că ea are cu doi ani mai mult decât tine.” Lisa nu se obosise să-i mai spună lui Jos ceea ce era atât de evident și anume faptul că Myra nu era și nu avea să fie vreodată fotomodel. Când Jos o întâlnise și se însurase cu ea, Myra nu era decât o studentă drăguță și dolofană, iar căsnicia și copilul n-o schimbaseră absolut deloc. Chipul și silueta ei n-o avantajaseră niciodată prea mult. Asta este valabil și pentru mine, gândi Lisa coborând din pat, dar oricum, reușesc să-mi câștig existența. Se privi toată în oglindă în timp ce intra în baie și dădu drumul la duș. Nu era nimic narcisist în această acțiune, dar probabil că nici absolut necesar nu era. Fusese în Indiile de Vest ca fotomodel pentru o revistă foarte cunoscută care prezentase costume de baie și cu siguranță că Jos i-ar fi spus dacă ar fi luat măcar un gram în greutate. O cunoștea de doi ani, de când Lisa venise prima oară la Londra căutând de lucru și tot el fusese acela care o învățase tot ceea ce trebuie să știe despre ceea ce se face în fața unui aparat de fotografiat. De fapt, Lisa nu se gândise foarte serios să devină model. Niciodată nu-și considerase aspectul fizic prea impresionant. Jos îi sugerase însă această idee încă de pe vremea când era la școală. El venise la școală ca s-o viziteze pe verișoara lui Dinah, care era cea mai bună prietenă a Lisei. Le invitase pe amândouă la masă. El era deja un nume în lumea fotografiei, iar Lisa n-ar fi fost om dacă nu s-ar fi simțit flatată de interesul lui. Totuși, în același timp, ea își vedea cu totul altfel viitorul. Datorită lui Jos obținuse primul contact că fotomodel în lansarea unei noi linii de cosmetice. Cu părul auriu și cu ochii căprui care puteau lua nuanțe de verde și galben în funcție de culoarea pe care o purta, Lisa fusese cea mai bună alegere pe care să se centreze campania de publicitate. Fusese o experiență fantastică pentru ea. Costume exotice în tonuri de galben și auriu fuseseră anume lucrate pentru ea, iar efectul lor pe pielea ei de culoarea mierii fusese inpresionant. Fusese îmbrăcată în voal semi-transparent, în mătase și rochii făcute în întregime dintr-o plasă de mărgele. Chipul ei apăruse pe coperta revistei pe care ochii ei păreau să se mărească la nesfârșit, în timp ce gura schița un zâmbet vag, inocent și senzual în același timp. Casa de modă franceză care lansase colecția de cosmetice fusese pur și simplu încântată, iar vânzările crescuseră considerabil. Totuși Jos o sfătuise să nu mai participe la următoarea campanie organizată de aceeași casă. „Dacă vei continua, vei intra într-un tipar. Toată lumea te va asocia cu respectiva colecție și cu nimic altceva", o avertizase el. „O vreme merg, dar ce te faci când te plictisești, sau când se plictisesc ei?” Lisa îi urmase sfatul și nu regretase niciodată, mai ales că ofertele de lucru apăruseră imediat și în număr foarte mare. Dar cel mai mult îi plăcea să lucreze cu Jos. El fusese primul care-i cunoscuse potențialul iar ea avea să-i fie toată viața recunoscătoare pentru asta. Fusese foarte norocoasă. După cum auzise de la celelalte fete, lansarea în profesiunea de fotomodel putea fi o afacere foarte murdară. Faptul că-și găsise acest apartament fusese al doilea noroc, gândi ea intrând sub duș și lăsând apa caldă să i se prelingă prin păr și pe corp. Nu era prea ieftin, dar împărțindu-l cu Dinah, reușeau amândouă să se descurce din punct de vedere financiar. Dinah juca într-o comedie în West End și reușise să obțină acest rol imediat ce terminase Academia de Teatru și Film. Își limpezi părul și închise apa. Se șterse și se îmbrăcă într-un halat de baie alb, mai vechi. Nu era prea elegant dar era destul de potrivit pentru seara pe care avea de gând s-o petreacă relaxându-se lângă foc și poate, ceva mai târziu, ascultând o piesă de teatru la radio. Somnul lung îi făcuse bine, iar acum Lisei îi era foame. Hotărî să-și pregătească ceva de mâncare și să citească scrisorile în timp ce mânca și își usca părul. Asta nu pentru că s-ar fi așteptat la ceva interesant în privința corespondenței primite. Probabil primise mai ales reclame și note de plată. Totuși avea și alți prieteni, în afară de Dinah, prieteni cu care purta o corespondență neregulată dar permanentă. Lisa se gândi că poate Claire născuse deja, iar Frances se hotărâse să accepte sau să refuze slujba pentru Statele Unite ale Americii. Doamna Hargreaves umplea frigiderul cu toate cele necesare, așa că Lisa, cu un prosop înfășurat pe cap, își pregăti o friptură și o salată drept garnitură. Nu avea un apetit prea mare – fapt care-l alarmase pe tatăl ei vitreg atunci când ea se dusese prima oară să locuiască la Stoniscliffe. „Nu mănâncă nici măcar cât o muscă”, mormăia el la fiecare masă. Dar ei îi plăceau mâncărurile simple, bine gătite și era bucuroasă că nu avea probleme cu greutatea. După ce mâncă spălă vasele, își duse cafeaua în camera de zi și își luă scrisorile. Așa cum bănuia, majoritatea plicurilor cuprindeau numai lucruri neinteresante, așa că le puse deoparte. Ultima scrisoare însă era de la Julie. Lisa privi încruntându-se plicul alb, acoperit cu un scris lăbărțat pe care îl cunoștea atât de bine. Instinctul îi spunea că Julie îi putea scrie numai din cauza vreunei crize iar asta o făcuse să creadă că ea vorbea despre ceva ce ar prefera să nu știe. Numai dacă nu cumva era ceva legat de Chas, gândi ea, intrând brusc în panică. El nu prea se simțea bine în ultima vreme, aflase ea din rarele scrisori și de la un timp nu mai primise nimic de la el în afară de obișnuitele felicitări de Crăciun. Continuă să privească plicul încă nedeschis în timp ce în sufletul ei se ducea o luptă între grija pentru Chas și dorința de a face bucățele scrisoarea lui Julie. Nu-i datora nimic surorii ei vitrege, gândi ea cu vehemență. De fapt, lucrurile stăteau tocmai pe dos. Dar cu Chas era cu totul altceva. Din partea lui nu primise până atunci decât bunătate și respect și din cauza asta Lisa considera că îi datora multe. Oh, nu era vorba de banii pe care-i depunea o dată pe trimestru în contul ei, gândi ea, mai ales că pe aceștia i-ar fi putut da înapoi oricând, pentru simplul motiv că nu se atinsese niciodată de ei. După ce plecase de la Stoniscliffe, jurase că niciodată nu va mai accepta nici măcar un penny din banii familiei Riderwood. Voia să nu mai fie dependentă, mai ales față de… Mintea i se blocă brusc, pentru că gândurile ei amenințau să intre pe un teren interzis. Se străduia din răsputeri să nu se mai gândească la Stoniscliffe. Se hotărâse să nu se mai întoarcă acolo niciodată, cu toate că propria ei conștiință nu-i permitea să rupă contactul cu Chas, care fusese rănit profund de hotărârea ei de a pleca. Iar crudul adevăr era că îi fusese imposibil să-i spună de ce fusese nevoită să plece. Încet și fără tragere de inimă, deschise plicul și scoase din el foaia de hârtie. „Dragă Lisa”. Scrisul exuberant al Juliei ocupa toată pagina. „Ghici despre ce-i vorba? Mă mărit! De fapt am de gând să uluiesc pe toată lumea, făcând pentru prima oară în viața mea lucrul cel mai potrivit. Mirele esre Tony Bainbridge, desigur, iar tata este în al nouălea cer. Căsătoria are loc luna viitoare și eu aș vrea ca tu să fii domnișoara mea de onoare! Te rog, te rog mult de tot să spui da, draga mea. Pregătirile de nuntă mă depășesc deja iar mama Bainbridge amenință să preia conducerea. Te rog, vino acasă, Lisa. Am mare nevoie de tine. Sunt sigură că poți să-ți iei un concediu. Aștept cu nerăbdare răspunsul tău. Cu dragoste, Julie.” Bomba se afla într-un post-scriptum, care probabil fusese scris mai târziu: „Desigur, cel care mă va duce la altar va fi Dane”. Lisa rămase pe loc, privind fix la bucata de hârtie. Apoi mâna i se strânse convulsiv peste scrisoare, transformând-o într-un ghemotoc de hârtie. Spuse cu voce tare și cu un ton disperat: — Nu! Doamne, nu! Se înfioră deodată și își strânse halatul pe ea, după care înteți focul în cămin, de parcă răceala care-o învăluise ar fi fost de natură fizică și ar fi putut fi spulberată cu ajutorul unor mijloace casnice. Își umezi buzele și încercă să se gândească la Julie, care urma să se mărite cu bărbatul pe care Chas și‑l dorise dintotdeauna ca ginere. Poate că decizia lui Julie nu avea să uimească pe toată lumea așa cum glumise fata, dar oricum era destul de greu de acceptat. De doi ani n-o mai văzuse pe Julie, iar Lisa presupunea că sora ei vitregă se mai maturizase între timp. Dar când se gândea la tânăra și sălbatica Julie pe care o văzuse ultima oară, cu greu își putea imagina cum va arăta mireasă. Încercă să‑și amintească pe Tony Bainbridge. Fusese întotdeauna prin preajmă în timpul copilăriei lor, pentru că tatăl lui era proprietarul reședinței vecine cu a lor. Lisei, însă, băiatul nu-i făcuse niciodată vreo impresie prea puternică. Era blond, plăcut și categoric destul de bogat. Dar Juliei, fiica răsfățată și voluntară a unui om de afaceri foarte bogat, oare cum i se părea? Lisa ridică din umeri. Ei bine, uneori dragostea este mai ciudată. Și cu siguranță că Julie era tânără, frumoasă și plină de viață. Trebuia să se mărite din dragoste și nu numai pentru că știa că această căsătorie era dorința fierbinte a celor două familii. Nici măcar Julie nu ar da curs unui asemenea impuls nebunesc, gândi Lisa fără a fi convinsă de acest fapt. Netezi foaia de hârtie și o citi din nou, încercând să ignore post-scriptumul. Era stilul obișnuit al Juliei, plin de sublinieri și semne de exclamare, dar oare așa arăta scrisoarea unei viitoare tinere mirese? Lisa închise ochii. De la vârsta de zece ani, de când ajunsese prima oară la Stoniscliffe, o protejase mereu pe Julie. În prima noapte, când Lisa era încă zăpăcită de viteza cu care se petrecuseră toate și neobișnuită încă cu patul și camera străină, fusese teribil de surprinsă când se deschisese ușa. Julie spusese: „Doamna Arkwright zice că sunt prea mare ca să mai dorm cu lumina aprinsă, dar mie îmi este groază de întuneric. Pot să vin lângă tine? Te rog, Lisa, te rog!” Lisa petrecu o noapte foarte puțin confortabilă. A doua zi, Chas se tăvălise de râs, neluând deloc în considerare dezaprobarea menajerei și dădu dispoziție ca patul Juliei să fie mutat în camera Lisei. „Ți-am spus eu, nu-i așa?” se adresase el mamei Lisei. „Ți-am spus eu că vor fi surori?" Jennifer Riderwood aprobase din cap, vag îngrijorată, știind foarte bine că obligația de a împărți camera cu cineva pentru prima oară în viață era numai una din schimbările pe care Lisa avea să le trăiască în noua ei viață. Când primise premiul Bond, Jennifer era deja văduvă de cinci ani, iar fericitul eveniment nici nu și-ar fi putut găsi un moment mai potrivit ca să apară. Nu prea știa să facă mare lucru. Nu avea nici vreo carieră spre care să se întoarcă atunci când rămăsese singură și cu un copil mic de crescut. Fusese nevoită să accepte cu recunoștință orice slujbă i s-ar fi oferit. Tot recunoscătoare trebuia să fie și pentru faptul că aveau un acoperiș deasupra capului, chiar dacă acesta aparținea de fapt cumnatei și soțului acesteia. Clive și Enid Farrel fuseseră conștienți că era în avantajul lor să le primească pe Jennifer și pe fetița acesteia în casa lor. În definitiv, nu aveau nici un fel de obligație față de ele, fapt pe care nu pierdeau niciodată ocazia să-l sublinieze. Totul părea să fie un gest de mare bunătate din partea lor, când de fapt Jennifer plătea o chirie destul de mare, numai ca să fie tratată ca un fel de rudă săracă. Totuși, nimic nu era destul sau prea mult. Primele amintiri ale Lisei erau legate de mătușa Enid, care se plângea tot timpul de inflație și creșterea prețurilor. Lisa era obligată să nu uite niciodată să stingă lumina după ea și să știe exact câți metri cubi de apă avea voie să folosească atunci când făcea baie, pentru că „N-ai voie să faci risipă de energie electrică și pentru apa caldă se plătesc bani buni, draga mea”. Lisa observa că de la o zi la alta mama ei arăta din ce în ce mai obosită și înfrântă. În cele din urmă, Jennifer fusese nevoită să-și mai ia pe lângă slujba de funcționară încă o slujbă, de chelneriță. Rareori ajungea acasă înainte de miezul nopții. De fapt ea nu era decât o femeie fragilă și, inevitabil, până la urmă se prăbușise și fusese adusă acasă, iar Lisa își mai amintea și acum cât de tare se supărase mătușa Enid din această cauză. Perdelele de la casele alăturate fuseseră date fără pic de discreție la o parte atunci când Jennifer fusese purtată în brațe spre casă. Deși pe atunci nu era decât un copil, Lisa observase cu acea ocazie că unchiul și mătușa ei nu erau prea iubiți de către vecinii lor. Mătușa Enid fusese totuși obligată să cheme un medic. Doctorul Chalmers i se adresase cu sinceritate lui Jennifer: — Ai nevoie de o pauză, draga mea. Odihnă absolută, departe de toate acestea, chiar și de fiica ta. Nici ei n-o să-i strice să stea fără tine o perioadă de timp. Sunt sigur că asta ar fi și alegerea ei, mai degrabă decât să te vadă bolnavă pentru totdeauna. Totuși ele nu aveau bani, pentru nici un fel de vacanță. După pierderea slujbei, pentru Jennifer premiul Bond fusese un adevărat miracol. Nu fusese el chiar o avere, dar fusese suficient pentru niște haine noi și o croazieră în Mediterană la sugestia doctorului Chalmers. După câtva timp, Lisa realiză cât de recunoscătoare ar fi trebuit să-i fie doctorului Chalmers pentru că acesta o condusese aproape cu forța la agenția de turism. Omul îi cunoștea de mulți ani pe soții Farrell și înțelesese foarte bine ce viață ar fi trebuit să ducă Jennifer mai departe dacă nu folosea premiul pentru a-și lua o vacanță. Mătușa Enid se lansase într-o serie de remarci legate de „egoism și lăcomie” și observase că acoperișul avea nevoie de reparații, la care Jennifer ar fi putut să ajute cu bani, întrucât era și acoperișul ei. Dar de această dată Jennifer nu se mai lăsase terorizată. Plătise croaziera și profitase de ea. Când se întorsese, nimic nu mai fusese la fel. Nu era vorba numai despre faptul că se relaxase, se îngrășase puțin și se bronzase. Erau și alte diferențe, mai subtile. În zâmbetul ei, în ochii ei, care deveneau mai visători, atunci când credea că n-o privește nimeni. După un timp apăruse Charles Riderwood; înalt, bine legat și cu un chip deschis care datorită șuvițelor cărunte de la tâmple avea o anume distincție. Îi zâmbise Lisei și-i spusese: „Salut, scumpo, am și eu o fetiță, cu câțiva ani mai mică decât tine.” Lisa îi răspunsese la zâmbet puțin nesigură. Recunoscuse totuși bunătatea, din ochii lui și înțelesese că și el dorea mult ca ea să-l placă, chiar dacă micuța Lisa nu prea pricepuse de ce. Aflase după ce plecase el cu mașina lui superbă, marca Jaguar. — Ce obrăznicie! izbucni Enid Farrell. Ideea aceasta nebună de a-ți aduce aici… amantul. Cum îndrăznești?! Jennifer se înroșise, dar vocea ei răsună calmă. — Înainte de a mai spune ceva, Enid, cred că ar trebui să știi că Charles și cu mine intenționăm să ne căsătorim. — Să vă căsătoriți?! țipase Enid. Te măriți cu un bărbat pe care l-ai cunoscut într‑o croazieră? Dar nu știi absolut nimic despre el. Ar putea să fie chiar deja însurat. Pe chipul lui Jennifer înflorise un zâmbet. — Știu destule, spuse ea. Este văduv. Soția lui a murit cu câțiva ani în urmă. Are un fiu de douăzeci și patru de ani și o fiică de opt ani. Lucrează în domeniul electronicii și locuiește în Yorkshire. Mai dorești să afli ceva? Enid Farrell își luase un aer jignit. — De ce fiul este cu atâția ani mai mare decât fata? întrebase ea acuzatoare. — Nu știu. Poate că așa s-a întâmplat să fie. Chipul lui Enid devenise mai dezaprobator ca niciodată. Era evident că era de părere că după șaisprezece ani oamenii ar trebui să se gândească la alte lucruri și nu să facă copii. Își păstrase aerul dezaprobator până în ziua nunții, în afară de Lisa, Enid și soțul ei fuseseră singurii invitați din partea lui Jennifer. Totuși, mulți prieteni ai lui Charles Riderwood sosiseră la recepția oferită de el la hotelul Londra unde dealtfel, avea și un apartament închiriat. Acolo îi așteptase cineva, un tânăr înalt și brunet care la apariția lor se ridicase repede de pe canapea. Charles se arătase foarte încântat de prezența lui. — Dane, până la urmă ai reușit să ajungi! Apoi se întoarse spre Jennifer. Hai să-ți cunoști noul fiu. Dacă n-ar fi fost plecat în America la un curs postuniversitar, l-ai fi întâlnit mai de mult. Dane Riderwood spusese atunci în glumă: — Totul pare să arate că este mai bine să nu mi se întoarcă spatele nici o secundă. Făcuse un pas înainte ca să dea mâna cu Jennifer, după care toată lumea izbucnise în râs, dar Lisa, care rămăsese ezitând undeva în spate, realizase instinctiv că acel străin care era fratele ei vitreg nu era deloc amuzat. Zâmbise, dar zâmbetul lui nu se reflectase și în ochi. Iar când Charles o împinsese pe Lisa mai în față cu mâna lui caldă și puternică, Dane o privise cu o indiferență care friza ostilitatea. Apoi îi întorsese spatele imediat, făcând-o pe Lisa să gândească: „Nu-mi place de el – iar lui nu-i place deloc de noi”. O auzise pe mama ei adresându-i-se proaspătului ei soț: „Seamănă foarte bine cu tine” și atunci Lisa vrusese din tot sufletul să strige că nu este așa, pentru că Jennifer cu siguranță știa că cei doi nu semănau absolut deloc. Oh, amândoi erau înalți și foarte bruneți, dar Dane era o versiune mai suplă a masivului său tată. Și chipul lui era mai subțire, cu trăsături arogante, spre deosebire de cel al tatălui său care era blând și simpatic. Nici ochii lui Dane nu erau albaștri ca ai tatălui său, ci goi și foarte reci, în timp ce gura exprima aversiune și duritate. Lisa abia așteptase să vadă Stoniscliffe, casa cea mare din piatră gri despre care îi povestise tatăl ei vitreg. Fusese nerăbdătoare s-o cunoască și pe Julie. „Nici ea nu prea are cu cine să se joace” îi spusese Chas. „Și îndrăznesc să spun că și tu ai fost destul de singură în ultima vreme.” Dar toată emoția, toată nerăbdarea pe care le simțea Lisa fuseseră întunecate de prezența acestui tânăr străin, rece și ostil. Nu mai fusese nici măcar sigură că mai dorea să locuiască în casa cea nouă dacă și el avea să fie acolo. Încercase să uite de Dane Riderwood și să se bucure de petrecere. Oamenii vorbeau foarte frumos cu ea și îi admirau părul lung și bogat. Chas îi dăduse chiar și o picătură de șampanie, în ciuda protestelor amuzate ale mamei ei. Tocmai începuse să se simtă mai bine când mătușa Enid se apropiase de ele. Lisa și Jennifer rămăseseră o clipă singure și era evident că femeia își alesese cu grijă momentul. „Ei bine, te-ai aranjat cum nu se putea mai grozav”, șuierase ea spre Jennifer. „Într‑adevăr, lucrează în domeniul electronicii! N-ai uitat să menționezi faptul că are propria lui fabrică. Presupun că acum vei pleca în nord cu el, fără să te mai gândești deloc la oamenii care ți-au dat să mănânci și ți-au oferit un acoperiș atunci când tu nu aveai nimic.” Lisa văzuse cum mama ei pălește și cum îi dispare de pe chipul luminos culoarea, emoția și bucuria. Jennifer reușise totuși să-și mențină calmul și să spună încet: „Enid, te rog să nu ridici tonul. Nu mă aștept să mă crezi, dar nici eu n-am știut nimic despre fabrică până azi. Oh, știam că Chas nu este un muritor de foame, dar toate astea… toate astea au fost un șoc pentru mine, așa cum au fost și pentru tine”. „Oh, desigur, mârâise Enid Farrell. Întotdeauna am știut că nu suntem destul de buni pentru tine, nici eu, nici bietul meu frate. Tot timpul ți-ai dat aere – abia puteai să muncești. Ei bine, acum nu vei mai fi nevoită să o faci!” Lisa se cutremurase. Vocea mătusii Enid fusese plină de venin. Nu mai fusese numai pisălogeala cu care ea și mama ei se obișnuiseră deja. Mai observase și altceva: Dane Riderwood se afla la foarte mică distanță și după expresia disprețuitoare de pe chipul lui se putea deduce că auzise cel puțin sfârșitul acestui episod sordid inițiat de Enid. Lisa gândise atunci: „Aș fi vrut să nu audă asta. Oricum lui nu-i place de noi, iar acum o să creadă că și noi suntem la fel de îngrozitoare ca mătușa Enid”. Îl văzuse pe tatăl ei vitreg apropiindu-se zâmbind, iar Enid se îndepărtase atunci. Nu mult după aceea, Lisa fusese ușurată să observe că atât ea cât și unchiul Clive părăsiseră petrecerea. Dintr-odată începuse să se bucure că pleacă la Stoniscliffe pentru că astfel, spera ea, nu va mai fi fi nevoită să-i vadă pe nici unul din ei. Recepția păruse să se întindă la nesfârșit, iar pe Lisa o obosiseră vocile și chipurile care se învârteau în jurul ei. După o vreme, ea se retrăsese în dormitorul alăturat. Acolo se afla și o canapea pe care se ghemuise, departe de murmurul vocilor și râsetele din camera vecină. Adormise destul de rapid. Nu-și dăduse seama ce o trezise, dar deschise ochii, clipind ușor. Realizase imediat că nu se afla singură în cameră. De undeva de foarte aproape se auzea vocea unui bărbat: — De fapt, a fost o surpriză pentru toată lumea. Nu ți-a spus? — Nici un cuvânt, până nu a fost prea târziu ca să mai pot interveni. Vocea furioasă a lui Dane Riderwood. — Dumnezeule, este o nebunie curată! A plecat în vacanță și s-a întors cu o amărâtă de dactilografă ahtiată după bani și cu odrasla ei. Dumnezeu știe că nimeni n-a spus că trebuie să trăiască ca un sfânt, dar cu siguranță că n-ar fi trebuit să plătească pentru mica lui distracție, cu căsătoria. Ghemuită pe canapea, Lisa simțise că i se face rău. Nu înțelesese chiar tot, dar recunoscuse disprețul exprimat la adresa „dactilografei și odraslei sale”. Vrusese să sară în sus și să se ducă la Dane Riderwood, să-l lovească și să-l facă să-i pară rău, dar imediat ce această idee îi trecuse prin cap, se gândise că este mai bine să fie prudentă. Dacă ar fi dat curs primului impuls, atunci ar fi apărut imediat și alți oameni, care ar fi întrebat-o de ce se poartă așa, iar ea ar fi fost nevoită să le explice și atunci ziua atât de fericită a mamei ei ar fi fost distrusă. Mătușa Enid fusese destul de rea, dar toată această poveste era pur și simplu îngrozitoare. Aceasta avea să fie noua ei familie, din care Dane urma să fie o parte importantă, iar el nu le plăcea nici pe ea, nici pe mama ei. Nu le voia. Lisa își îngropase fața în pernă și-și astupase urechile cu palmele. Nu mai suporta să audă. Ceva mai târziu, Chas și Jennifer veniseră s-o ia ca să plece spre nord, la Stoniscliffe. Aveau să plece în luna de miere ceva mai târziu, pentru că Chas dorise să-i arate mai întâi lui Jennifer casa lui, unde Lisa avea să se stabilească imediat. Cei doi îi priviseră obrajii și oboseala din ochi și hotărâseră să toate erau din cauza nervozității și emoțiilor prea mari. Nu insistaseră să obțină de la ea și alte explicații. Pentru Lisa fusese o adevărată ușurare să afle din discuțiile lor că Dane nu urma să vină cu ei la Stoniscliffe, ci avea să se întoarcă imediat în America. Poate chiar avea să rămână definitiv acolo, gândise Lisa. Poate că nu se va mai întoarce niciodată. Acum, matură fiind, Lisa zâmbi trist, gândindu-se la naivitatea copilărească de care dăduse dovadă. Bineînțeles că Dane se întorsese și treptat, atmosfera se mai destinsese, cu toate că Lisa continua să-și spună că niciodată nu-l va putea place și nicidecum nu va putea avea încredere în el cu adevărat. Ori de câte ori Dane se afla în apropiere, Lisa parcă se punea în gardă. Deși nu-i convenea, Lisa trebuia să recunoască și unele calități ale lui Dane. Era sigură că niciodată el n-o necăjise pe mama ei. Niciodată nu făcuse nici cea mai mică aluzie la adevăratele lui sentimente legate de a doua căsătorie a tatălui lui. Dar în definitiv, nici n-ar fi avut motiv s-o facă, își reaminti ea. Chas și Jennifer fuseseră foarte fericiți împreună. Chiar și cineva plin de prejudecăți ca Dane trebuia să recunoască asta. Fusese întotdeauna foarte civilizat, cu toate că destul de distant și rece, față de Jennifer. Pe Lisa aproape că n-o băga în seamă. Dar, pe de altă parte, trebuia să admită că nici lui Julie nu-i dădea prea multă atenție, chiar dacă fetița avea o tendință evidentă de a-l idolatriza. Devoțiunea frățească nu fusese niciodată stilul lui Dane, gândi Lisa, făcând o grimasă. Avea desigur multe prietene. Unele dintre ele veneau adesea la Stoniscliffe și făceau curse nebunești cu mașina, sub privirile indulgente ale lui Chas. Dar era evident că Dane le păstra în preajma lui numai ca să se amuze. Nu dădea nici un semn că ar putea să se lege în mod serios de vreuna dintre ele – adevărate potențiale soții pentru un bărbat care era pe cale să moștenească o prosperă firmă și care va avea nevoie de o gazdă plăcută și experimentată, în casa lui. Julie și Lisa discutaseră adesea despre toate aceste fete, criticându-le fără milă manierele, vestimentația și aspectul fizic. Ceva mai târziu, surorile începuseră să se întrebe, pline de curiozitate adolescentină, despre diverse probleme legate de sex. Julie fusese aceea care ridicase cel mai des acest subiect, mai ales în privința fetelor pe care le frecventa Dane. Pe Lisa însă, n-o interesau partenerele pe care fratele ei vitreg le alegea pentru a-și satisface necesitățile sexuale, cu toate că era convinsă că Dane era un expert și în acest domeniu, ca dealtfel în oricare altul de care se ocupa. El era băiatul de aur care devenise deja directorul firmei Riderwood, care se extindea rapid și sigur. Chas era mândru de el și spunea adesea că așchia nu sare prea departe de trunchi, dar Lisa considera că asta putea fi adevărat numai dacă trunchiul ar fi fost din granit, pentru că observase la Dane o lipsă de milă și îndurare care o înfiora. De aceea, chiar făcând abstracție de neîncrederea ei de la început, Lisa nu fusese niciodată în stare să-l admire așa cum făcea Julie și încă cu multă generozitate. Dane nu corespundea deloc cu imaginea ei despre un erou. Nu găsea nici un fel de căldură sau tandrețe la el. Nici măcar după ce Lisa împlinise șaisprezece ani și Jennifer care, o vreme, nu se simțise bine, murise pe neașteptate în somn, Dane nu se îmblânzise deloc. Deși fusese plecat într-o călătorie de afaceri, venise totuși la înmormântare. Dar atunci când își exprimase condoleanțele, Lisa avusese impresia că gândurile lui erau în cu totul altă parte. Își dorise atunci să strige: „Nu-ți pare absolut deloc rău! Niciodată nu ne-ai vrut aici, nici pe ea, nici pe mine”. Toată ostilitatea și suferința din trecut crescuseră în ea. Spusese numai câteva cuvinte reci și îi întorsese spatele. Lisa gândise chiar, că niciodată nu avea să-i fie mai antipatic ca în clipa aceea. Acum însă știa că se înșelase. Se ghemuise mai bine pe canapea, înfiorându-se ca întotdeauna când se gândea la evenimentele care avuseseră loc cu doi ani în urmă. Asta nu pentru că s-ar fi gândit foarte des la el. Își impusese o anumită cenzură în această privință. Nici acum nu s-ar fi gândit la el – numai Dumnezeu știe că n-ar mai fi vrut s-o facă niciodată – dacă n-ar fi fost scrisoarea lui Julie. „Desigur, Dane mă va conduce la altar.” Trebuia să-i scrie Juliei și să găsească o scuză oarecare, foarte curând. Pentru că nu mai avea de gând să se întoarcă la Stoniscliffe atâta timp cât Dane se afla acolo, iar acum el era în permanență acolo. Asta o durea. Îi era dor de Chas și de casa mare și gri din Dales, dar trebuia să rămână departe de toate acestea pentru că nu voia să-l mai vadă sau să-i mai vorbească vreodată lui Dane Riderwood. Țârâitul soneriei de la intrare o făcu să tresară pentru că nu aștepta pe nimeni, cu toate că existau destule persoane care știau că se întorsese din Indiile de Vest și puteau să treacă pe la ea. Făcu o grimasă la gândul că nu este fardată și că are un turban dintr-un prosop pe cap și fu tentată să nu răspundă, dar soneria țârâi din nou. Lisa realiză că oricum nu avea nici un rost să pretindă că nu este acasă pentru că cel care o căuta observase deja că înăuntru este lumină. Lăsă pe canapea scrisorile și strigă: — Da, da, vin imediat! Când deschise ușa, Lisa zâmbea ușor pentru că bănuia că vizitatorul era Simon care dăduse semne serioase că ar putea să se îndrăgostească de ea, chiar puțin înainte de plecarea ei în Indiile de Vest. Îl plăcea pe Simon, dar era foarte departe de a se îndrăgosti de el. — M-ai prins într-un moment destul de prost. Sunt… începu ea, dar deodată cuvintele îi înghețară pe buze când văzu cine se afla în fața ei, așteptând să fie primit înăuntru. — Bună, Lisa, spuse Dane Riderwood.  

Prolog. Katrina Sheffield îşi dădu la o parte din ochi o şuviţă blondă şi se uită, fără a-i veni a crede, la hîrtia pe care o ţinea în mînă. Chris, murmură ea, ţi-ai pierdut minţile. Ştiu că ţi-am cerut ajutorul, dar...Fagen? îşi aruncă privirea asupra grămezilor de hîrtii de pe birou, aşezate în cutii pe care s-ar fi putut scrie uşor Probleme, probleme şi iar probleme. Ca director al lui Sheffield Industries Miami Project Development Complex părea că în ultimele zile se specializase în probleme. Cu o lună în urmă, îl rugase pe vărul ei, Chris Sheffield, care conducea departamentul de dezvoltare al companiei familiei lor, să îi găsească un consultant, foarte bun pentru a o ajuta să restructureze sistemul de siguranţă. Cu trei săptămîni înainte, soţia lui Chris, Melanie, născuse primul lor copil. Se părea că acest lucru îl tulburase extrem de mult pe Chris, care, în mod normal, nu i-ar fi sugerat să angajeze pe cineva atît de inacceptabil ca Fagen. „Rectificare", îşi spuse ea abătută. Potrivit notei, Fagen era deja angajat, iar ea trebuia să-l întîlnească în seara aceea pentru a discuta despre noua lui sarcină. Mai degrabă s-ar fi întîlnit cu diavolul. Se ridică şi începu să măsoare biroul în lung şi în lat. Fagen, murmură ea furioasă. Individul ăsta e numai pentru el. E un exploatator, un oportunist... De fapt, este un Leu, se auzi o voce din computerul aflat în colţul biroului. Einstein? Întrebă Kat surprinsă să îi audă glasul. Credeam că lucrezi la prognoza meteorologică pentru îmbunătăţirea recoltelor din sudest. Am făcut-o. Am terminat. O nimica toată, spuse Einstein, folosind expresia lui preferată. Einstein era primul computer cu inteligenţă artificială al companiei Sheffield Industries. Era capabil să facă mii de calcule complicate pe minut, dar nuanţele vorbirii omeneşti îi scăpau din cînd în cînd. Ceea ce nu era de mirare, din moment ce îşi culegea majoritatea cuvintelor din vocabular de la MTV şi Shopping Channel. Şi, pe urmă, adăugă el, şi mai interesant. Îl angajăm pe Terminator? Deci, pînă şi Einstein auzise de porecla lui Jack Fagen. Nu, dacă-mi stă în putere, spuse ea clătinînd supărată din cap. Omul ăsta nu se bucură de o reputaţie bună. O fi el unul din cei mai buni consultanţi în securitate din lumea occidentală, dar are mai puţină milă chiar şi decît maşinile cu care lucrează. Ochii ei violeţi sclipiră trădînd o îngrijorare reală. Ar putea să-mi facă praf întreaga „reţea neurală" dacă aceasta nu corespunde standardelor lui. Şi numai Dumnezeu ştie ce i-ar putea face lui Pink. Pink, Prototipul pentru Reţeaua de Computere Inteligente, era creaţia lui Einstein în colaborare cu tehnicienii de la Sheffield. Era cea mai avansată formă de inteligenţă generată artificial, dar avea o natură nestatornică asemeni unui licurici. Călătoriile frecvente şi foarte periculoase ale lui Pink în reţelele de computere neasigurate constituiau principala sursă a numeroaselor bătăi de cap ale Katrinei. Cu toate acestea, Einstein nu împărtăşea îngrijorarea ei cu privire la faptul că Fagen i-ar fi putut influenţa protejata. Camera sa video se roti cu trei sute şaizeci de grade şi vocea sa mecanică se auzi modulată de rîs. Pink o să-l înnebunească. O să fie distractiv de urmărit. E vorba de ceva serios. Angajarea lui Fagen ar fi un risc extraordinar, mai rău decît...decît Preston Gates, spuse ea, regretînd că încă mai şovăia cînd trebuia să-i pronunţe numele, chiar şi după atîtea luni. Sînt păsări din aceeaşi specie. Informaţiile mele arată că amîndoi sînt masculi caucazieni aflaţi în cea de a patra decadă a existenţei lor, care lucrează în industria computerelor, o corectă Einstein. Nu se pomeneşte de nici o înrudire cu vreo specie de păsări. Îmi cer scuze, e greşeala mea, zise Kat, înmuindu-se puţin în faţa dragostei computerului pentru logică. Viaţa ar fi fost mult mai simplă dacă ar fi putut trăi ghidîndu-se după cifre şi informaţii, decît după sentimentele încîlcite şi incerte care, prea adesea, îi influenţau deciziile. Cifre şi informaţii...Se opri deodată. Einstein, îi poţi da secretarei mele pînă lasfîrşitul zilei o listă completă cu activităţile lui Jack Fagen? Sigur. Încep chiar acum, zise Einstein, închizîndu-se. Katrina se duse la birou cu un zîmbet gînditor pe buze. Studie informaţiile lui Chris, care cuprindeau şi adresa proprietăţii Coral Gables unde stătea Fagen. Nu era locuinţa sa personală, însă, observă ea, căci pe hîrtie scria că Fagen instala acolo un sistem de alarmă pentru proprietarul absent. Adresa lui nu figura nicăieri. Katrina se lăsă pe spate în fotoliu, gînditoare. Din cîte îşi amintea, Jack Fagen nu avea nici o adresă permanentă. Era un hoinar confirmat. Pentru ea, acest lucru părea suspect. Faptul că Einstein se baza pe cifre şi informaţii îi dăduse o idee. Undeva, în dosarul lui Fagen, trebuia să existe un incident de care ea s-ar fi putut folosi pentru a-l discredita, ceva care să-l arate lui Chris că Jack Fagen nu era persoana potrivită pentru a lucra la Sheffield Industries. Chris nu credea prea mult în zvonuri, dar Kat aflase demult că, atunci cînd era vorba de sistemul ei de siguranţă, trebuia neapărat să fie prudentă. Şi, în plus, nu căpătai porecla de Terminator făcîndu-ţi prieteni şi influenţînd oameni. Terminator. Pentru cîteva clipe se întrebă de ce să fi vrut un om cu o reputaţie mondială ca a lui să primească o misiune atît de lipsită de importanţă cum era restructurarea reţelei ei de siguranţă. Dar, atunci de ce să facă un asemenea om tot ce făcea? Auzise că era complet amoral, nedisciplinat şi cît se poate de needucat. Mai auzise, de asemenea, că era şi teribil de frumos.

Capitolul 1   Mariette citi îngrijorată scrisoarea lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos, un fabricant de chitare foarte cunoscut din împrejurimile Madridului. Individul se exprima într-o engleză perfectă, dar conţinutul mesajului era destul de neplăcut, îşi spuse tânăra oftând. De fapt, scrisoarea îi era adresată lui Henrik Olsen, tatăl Mariettei, care murise în urmă cu câteva luni. Însemna deci că Francisco nu ştia că bătrânul se prăpădise... O umbră trecătoare întunecă faţa Mariettei rememorând evenimentele care încă o îndurerau... De câteva luni, imaginea tatălui ei o bântuia zi şi noapte, aproape ca o prezenţă vie... încă de pe vremea când învăţase să meargă, îl însoţise pe Henrik la magazin, plăcându-i să-l urmeze pas cu pas prin sălile uriaşe pline cu instrumente muzicale. N-o certase niciodată, ba dimpotrivă, o încurajase! Şi încet-încet, odată cu trecerea anilor, îi insuflase pasiunea pentru comerţ şi gustul pentru muzică. După naşterea fiului său, Martin, familia se temuse că Henrik îşi va neglija fetiţa, transferându-şi întreaga afecţiune asupra băieţaşului, dar din fericire nu s-a întâmplat aşa. Henrik îşi iubise cu aceeaşi tandreţe şi fiul şi fiica... Totuşi, Martin, după ce mai crescuse, nu manifestase decât un interes moderat pentru activitatea profesională a tatălui său şi curând deveni evident faptul că perspectiva de a prelua succesiunea afacerilor lui nu-l entuziasma deloc. După moartea lui Henrik, se străduise, fără prea mare tragere de inimă, să participe la administrarea firmei şi la vânzarea de instrumente muzicale. Cu toate astea, a lăsat în grija surorii lui controlul întreprinderii lor familiale... Mariette reveni la realitate şi formă un teanc din actele împrăştiate pe biroul din stejar masiv, apoi îşi mai aruncă o privire asupra notei pe care o scrisese pentru fratele ei. În ea erau menţionate în câteva rânduri problemele urgente de rezolvat a doua zi. Privirea i se opri din nou asupra scrisorii din faţa ei şi se uită câteva secunde la curbele elegante ale semnăturii lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos. Mariette îşi dădu la o parte de pe frunte buclele negre, ca şi când prin acest gest ar fi reuşit să alunge grijile care o copleşiseră. Avea un păr superb, dar, în ciuda tuturor eforturilor ei, nu reuşea să-l strunească în vreun fel. Era singurul lucru din viaţa ei care nu se supunea controlului, recunoscu ea zâmbind. La cei douăzeci şi şapte de ani ai ei, considera că venise vremea să renunţe la aspectul cam copilăresc pe care i-l dădea părul rebel, dar Mariette se înşela... Părul ei castaniu tuns nici prea lung, nici prea scurt îi scotea în evidenţă delicateţea naturală a trăsăturilor. Toţi spuneau că moştenise aspectul fizic de la ramura italiană a familiei, pe când ochii de un albastru bătând spre mov îi avea de la tatăl ei... Mariette se pomeni că îi fuge gândul la trecutul lui Henrik. Magazinul ocupase întotdeauna un loc central în viaţa lui. Bunicul lui, care se numea tot Henrik, fusese acela care, după o lungă călătorie din Scandinavia până în Statele Unite, se stabilise în cele din urmă la New York pentru a deschide un magazin. Datorită muncii înverşunate a celor trei generaţii care au urmat, firma, la început foarte modestă, se dezvoltase foarte mult. Atunci când Henrik, al treilea cu acelaşi nume, se lansase şi el în afaceri, soţia lui, Anna Rosetti, îi acordase un sprijin preţios. Din nefericire, tânăra lui soţie, îmbolnăvindu-se de o boală incurabilă, părăsise prea repede lumea aceasta. Depăşind cu greu această încercare dureroasă a vieţii lui, Henrik îşi consacrase restul zilelor educării celor doi copii ai lui, ocupându-se în acelaşi timp şi de activităţile sale comerciale. În spatele uşii de sticlă a biroului în care Mariette îşi făcea ordine în hârtii se găsea magazinul. Pe pereţii acoperiţi cu lambriuri vechi erau înşirate instrumente muzicale. La stânga erau agăţate saxofoane, tromboane şi trompete care străluceau în soarele asfinţitului. La dreapta se zăreau formele întunecate ale chitarelor, mandolinelor, banjourilor şi viorilor. La etaj, pianele, violoncelele şi contrabasurile ocupau întreaga suprafaţă a uriaşei săli de expunere. Mariette se apropie încet de vechea tejghea din lemn pe care se aliniau sute de partituri clasice şi contemporane, dar deodată încremeni. Îşi adusese brusc aminte de ceva. Señor Francisco Maria Lorca y Lobos nu venise oare în urmă cu câţiva ani la New York? Ba da... Îşi amintea acum de vizita pe care acesta o făcuse la magazin. Trecuse foarte mult timp de atunci. Pe vremea aceea era doar o adolescentă şi nu avea decât o singură ambiţie: să meargă pe urmele tatălui ei şi să pună umărul la dezvoltarea magazinului. După ce terminase liceul, insistase aşadar pe lângă tatăl ei s-o lase să-l ajute la treabă. Dar îi fusese imposibil să-l facă să înţeleagă. Convins de calităţile excepţionale ale fiicei lui, refuzase cu îndârjire s-o lase să-şi abandoneze studiile. „Eu am învăţat meserie din mers, insista el cu un aer serios, dar tu ai posibilitatea de a te duce la facultate ca să-ţi perfecţionezi cunoştinţele referitoare la administraţie şi comerţ. Nu rata această ocazie, pentru că vei regreta mai târziu. În ziua de azi trebuie să capeţi noţiuni solide de administraţie şi contabilitate ca să reuşeşti în afaceri. Greşeala nu iartă niciodată...” În cele din urmă, Mariette a urmat cursurile Universităţii Columbia şi şi-a luat diploma cu un succes răsunător. În schimb, constată cu un fel de resemnare că nu era prea dotată din punct de vedere muzical. În ciuda eforturilor nenumărate depuse de profesorul ei de violoncel, rezultatele rămâneau destul de modeste... Lumea muzicală o pasiona, dar trebuia să recunoască faptul că nu va deveni în veci o muziciană de geniu. În campus, farmecul şi buna ei dispoziţie i-au atras multe simpatii, numeroşi studenţi devenindu-i prieteni. Tinerii îi făceau curte, fără însă ca relaţiile lor să ia o turnură mai serioasă. Obiectivul Mariettei era acela de a munci pentru a-şi lua examenele, şi nu să se ţină de aventuri sentimentale. Atunci când tatăl ei, mândru de succesele ei universitare, îi aduse la cunoştinţă că se hotărâse să-i ofere un sejur de un an în Italia, nu se putuse abţine să nu-şi arate mirarea. — De ce vrei să studiez violoncelul acolo? Ştii foarte bine că nu am talent. După patru ani de studiu, nivelul meu a rămas destul de mediocru. Henrik făcuse un gest cu mâna, sfătuind-o să aibă răbdare. — Ascultă-mă două secunde, draga mea, continuase el cu o voce emoţionată. Aş dori să intri în contact cu muzicieni, pentru a înţelege mai bine universul şi realitatea muncii lor. În plus, asta va reprezenta o experienţă suplimentară în domeniul comercial. De altfel, bunica ta ţine neapărat să faci cunoştinţă cu membrii familiei ei. Ştii foarte bine că o parte din rădăcinile tale se află în Italia! Atunci, Mariette acceptase şi petrecuse un an minunat la Florenţa. Aşa cum se aşteptase de altfel, nu-şi descoperise noi talente muzicale, în schimb, întâlnirea cu Paulo îi transformase radical cursul vieţii, care până atunci era unul destul de liniştit. La câteva săptămâni de la sosire, îl cunoscuse pe tânăr în timpul unei vizite la rudele ei. Fusese imediat cucerită de înfăţişarea lui tipic latină şi ascuţimea minţii acestuia. Curentul de simpatie reciprocă ce-i împinsese pe Paulo şi Mariette unul spre celălalt se transformă repede în pasiune sentimentală. Plin de vitalitate şi entuziasm, Paulo o iubea pe Mariette aşa cum iubesc oamenii când sunt tineri. Fata simţea pentru el afecţiune şi consideraţie, dar nu se lăsă niciodată copleşită de flacăra mistuitoare a iubirii. De altfel, Paulo care visa să o ia de soţie, o trata cu un respect deosebit. În nicio împrejurare nu a încercat să-i învingă rezistenţa şi să compromită inocenţa şi puritatea, lucruri pe care le aprecia atât de mult la ea. La capătul anului petrecut în străinătate, Mariette trebui să cedeze în faţa evidenţei: în ciuda sentimentelor tandre care o legau de Paulo, dorea din tot sufletul să se întoarcă în Statele Unite. Locul ei era acolo, lângă tatăl ei... Atunci când Paulo constată că hotărârea ei era irevocabilă, îi mărturisi că viaţa lui, distrusă pentru totdeauna, nu mai avea niciun sens... Acest episod avusese loc cu cinci ani în urmă. De atunci, Mariette primea în mod regulat veşti despre verii lui, de la care află că Paulo depăşise cu bine criza, se însurase cu o tânără superbă şi avea deja doi copii minunaţi. Mariette oftă adânc. Se simţi brusc doborâtă de oboseala de peste zi şi îşi simţea picioarele înţepenite. Nu numai că era epuizată, dar avea şi o foame de lup. Ar fi poate mai bine să lase pe mâine rezolvarea problemei delicate a chitarelor Lobos, dar nu renunţă la idee şi se îndreptă spre biblioraftul cu fişele clienţilor şi furnizorilor ei obişnuiţi. Martin avea dreptate, îşi spuse ea răsfoind maldărul de documente. În viitorul apropiat, cumpărarea unui calculator va deveni probabil absolut necesară. Astfel ar putea ţine la zi contabilitatea, evaluarea aproape instantanee a situaţiei stocurilor şi ar putea să facă mai uşor comenzile. Peste câteva minute, Mariette ţinea în mână corespondenţa cu familia Lobos. Se întrebase de mai multe ori, referitor la acest mister surprinzător, ce se întâmplase oare cu cele două chitare comandate cu opt luni în urmă furnizorilor lor spanioli? Enigma rămânea de nepătruns. Era evident că cele două instrumente, în valoare totală de şaisprezece mii de dolari şi confecţionate de un meşter lutier din Cuenca, nu ajunseseră la destinaţie. Rămânea de văzut dacă măcar părăsiseră teritoriul spaniol, îşi repetă ea pentru a mia oară. Oare prin ce nefericit joc al întâmplărilor avusese loc acel incident? Era vorba despre o greşeală administrativă, aşa cum se întâmplă uneori? În cazul de faţă, problema era una dintre cele mai grave, continuă raţionamentul Mariette, cu figura încruntată. Cei doi chitarişti americani deveniseră nerăbdători şi familia Lobos cerea plata instrumentelor pe care afirmau că le-au trimis spre Statele Unite la data cuvenită... Chiar mâine dimineaţă va lua legătura cu avocatul lor, Charles Wingfield Baker şi împreună cu Martin, va stabili drumul care trebuia urmat pentru a da de capătul acelei afaceri spinoase, se hotărî ea închizând cu zgomot uriaşul biblioraft. Şi poate va fi nevoită să se ducă în Spania ca să discute direct cu furnizorii lor, trase ea concluzia, uşor depăşită de situaţie... Magazinul ocupa patru etaje ale unei vechi clădiri confortabile situată în mijlocul Manhattan-ului. Martin îi propusese să închirieze două din etaje, care erau ale lor, ca să crească profitul, dar Mariette se opusese categoric acestei idei. Magazinul Olsen Music îşi va păstra cu orice preţ aspectul tradiţional pe care îl avusese întotdeauna! Nici nu intră în discuţie închirierea patrimoniului lor familial, deşi, într-adevăr, în anii aceia chiriile crescuseră în mod considerabil. Era ora nouă şi ceva când Mariette deschise uşa apartamentului ei de la etajul patru. Pe vremuri, Martin şi tatăl ei locuiau cu ea, dar după moartea lui Henrik, Martin se hotărâse să devină independent şi se instalase într-un alt cartier al New York-ului. Mariette îşi încropi o cină rapidă, apoi se trânti în balansoar, aflat lângă şemineul din salon. Nu se schimbase nimic aici încă de pe vremea când era copil. Cunoştea de când se ştia şirul acela de încăperi cu farmec desuet, cu plafonul înalt şi pline de mobile atinse de patina timpului! Singurele modificări fuseseră făcute de tatăl Mariettei în bucătăria uriaşă, având grijă ca aceasta să fie echipată în mod funcţional, şi mai construise şi o baie spaţioasă şi modernă. Aceste modernizări nu schimbaseră însă aspectul învechit al apartamentului. Cu capul sprijinit de spătarul fotoliului, Mariette începuse să citească romanul pe care îl începuse de curând, răsfoind rapid paginile, ca să ajungă la capitolul dorit. Bunica ei, pasionată de poveştile sentimentale, insistase pe lângă nepoata ei: — Citeşte cartea asta... Te va învăţa multe lucruri... îi spuse ea întinzându-i volumul. Ca să nu o supere pe bătrână, Mariette îl vârâse în poşetă. Acum îl deschisese, hotărâtă doar să-l răsfoiască, dar curând fu captivată de intriga acestuia şi, fără să vrea, terminase deja primele capitole. Totuşi, eroul nu era prea simpatic. Îi amintea de Garth, un bărbat pe care se străduise să-l dea uitării... Mariette tresări când îşi aminti îndelungata ei legătură cu Garth. După ce se întorsese din Italia, Henrik Olsen refuzase din nou s-o lase să lucreze la magazin. Îi sugerase ca mai întâi să-şi îmbogăţească în continuare cunoştinţele şi să câştige mai multă experienţă. Fiind recomandată în mod călduros de către Henrik, luase contact cu un impresar care căuta o colaboratoare. În cursul întrevederii în care îl întâlnise pe Garth pentru prima oară, individul nici măcar nu încercase să-şi ascundă atracţia pe care o simţise faţă de ea. Indignarea tinerei se transformă însă la un moment dat în amuzament şi la sfârşitul discuţiei conveniră că va începe să lucreze de săptămâna următoare. La puţin timp după angajare, Garth îi oferi ocazia de a-l însoţi la un cocteil. Cei doi tineri căpătară foarte repede obiceiul de a ieşi împreună. Cei trei ani care urmară i se părură lui Mariette ca un vârtej ameţitor. Garth avea în mod incontestabil o personalitate fascinantă. Energia, inteligenţa dublată de raţiune şi spiritul lui întreprinzător făceau din el un bărbat strălucit. Din amicale, relaţiile dintre ei deveniră treptat mai intime, dar acestea nu-i oferiră Mariettei idealul absolut la care visa ea. Lui Garth îi lipsea o calitate foarte preţioasă: căldura umană care presupunea înţelegere şi intuiţie... Într-o bună zi, Mariette ajunse la o concluzie tristă: cu Garth nu făcea altceva decât să piardă timpul. Era convinsă că el nu-i va oferi niciodată ceea ce avea nevoie, de aceea îi propuse tânărului să se despartă. După ce îi trecu primul moment de surpriză, acesta acceptă cu o pasivitate derutantă hotărârea iubitei lui. Îi mărturisi că nu era de principiul de a forţa o femeie să se vadă cu el. Dat fiind că ea dorea să stea departe de el, era liberă s-o facă, încheiase el cu o indiferenţă ciudată în voce. Jignită cumplit, Mariette îşi părăsise postul de ataşat de presă şi insistase să lucreze cu tatăl ei. Avea pe atunci douăzeci şi cinci de ani... Începând din acea clipă, activitatea profesională deveni principalul motor al vieţii ei. Merse deci înainte, străduindu-se să uite cele două eşecuri sentimentale ale sale. Pendula din salon bătu de unsprezece ori. Mariette se ridică somnoroasă din balansoar şi se duse în dormitor. În timp ce se vâra în aşternuturile fine, problema care o frământa de câteva ore bune îi reveni în minte în mod obsedant. De ce chitarele expediate de către furnizorul spaniol nu sosiseră la destinaţie? Unde era cheia acelui mister? Henrik îl stimase întotdeauna foarte mult pe Ernesto Lobos şi între cei doi negustori se stabiliseră legături de prietenie, dar având în vedere tonul scrisorii lui Francisco, fiul lui, raporturile dintre cele două familii riscau să se strice. Mariette îşi amintea ca prin ceaţă vizita pe care le-o făcuseră Ernesto şi Francisco. Tânărul avea douăzeci şi patru de ani, pe când ea nu era pe vremea aceea decât o adolescentă stângace şi timidă. Cât de jenantă fusese întrevederea! îşi spuse ea oftând. Când îşi amintea de ea, se îmbujora toată la faţă. Pe vremea când era la colegiu, Henrik îi încredinţase sarcina să ţină evidenţa stocului de partituri muzicale. În timpul liber, se achita foarte scrupulos de îndatorirea ei. În ziua aceea, tatăl ei îi ceruse să-i pregătească vreo sută de exemplare dintr-o melodie de Brahms pentru unul din clienţii lui. Pe când cobora din magazie, cu braţele încărcate cu stiva de hârtii, atenţia îi fu atrasă de intrarea bruscă în magazin a doi oameni. Tatăl ei, care se grăbise să le iasă în întâmpinare, începuse să vorbească în spaniolă cu ei, după care îi conduse în biroul lui. Ce urmaşe, se derulase ca secvenţele unui film. Mariette îl văzuse uluită pe tânărul Francisco întorcându-se automat spre ea. Privirile li se întâlniseră şi, datorită intensităţii ochilor lui întunecaţi, simţise că o emoţie ciudată pune stăpânire pe ea. Era o tulburare pe care n-o mai simţise niciodată în viaţa ei. Francisco îi păruse o fiinţă excepţională, înzestrată cu graţie şi o ciudată seducţie virilă în acelaşi timp. Îmbrăcat cu un costum foarte elegant, de culoare deschisă, care îi scotea în evidenţă pielea măslinie, mergea cu o supleţe aproape felină. Faţa lui exprima o oarecare duritate, care era însă îndulcită de forma blândă şi senzuală a buzelor. Uluită, rămăsese ţintuită locului o bună bucată de vreme, sperând ca tatăl ei să-i ceară să vină să-i cunoască pe musafiri, dar din cauza entuziasmului cu care arăta străinilor instrumentele expuse în magazin, Henrik părea să fi uitat de prezenţa fiicei lui. Mariette traversă supărată încăperea şi puse partiturile într-o cutie. Tocmai se pregătea să închidă capacul acesteia, când auzise vocea lui Henrik în spatele ei: — Mariette, aş vrea să-ţi prezint... Prea emoţionată să se mai poată mişca din loc, nu schiţase nicio mişcare spre micul grup. — Mariette! insistase Henrik. Ieşind din toropeală, tânăra lovise cutia cu braţul şi, spre disperarea ei, văzuse risipindu-se pe podea zecile de partituri... Urmaşe o lungă tăcere, apoi cei trei bărbaţi se aplecaseră şi adunaseră hârtiile de pe jos. Aplecându-se şi ea, Mariette atinsese din greşeală mâna lui Francisco. Atunci, el se uitase la ea fără să spună niciun cuvânt, stârnind în trupul ei aceeaşi tulburare pe care o simţise şi cu câteva minute în urmă... După ce adunaseră teancul de hârtii şi-l puseseră pe tejghea, Ernesto şoptise pe un ton afectuos: — Iartă-ne, copila mea, că te-am deranjat în timp ce lucrai. Dă-mi voie să te salut. Sunt încântat să te cunosc. Făcându-se roşie ca racul la faţă, Mariette îngăimase câteva cuvinte politicoase, observând că Francisco o priveşte în continuare insistent. Avea o privire pătrunzătoare, posomorâtă, traversată din când în când de o tristeţe de nedescris... Acel incident fusese foarte umilitor pentru ea. Evident că unele detalii se estompaseră în mintea ei, dar acum atmosfera apăsătoare a acelei împrejurări îi revenise brusc în faţa ochilor... Se miră că ţinuse minte cu atâta precizie faţa lui Francisco, silueta lui trufaşă şi aristocratică. Acea întâlnire neaşteptată o marcase atât de mult, încât uneori, îl visa noaptea. Dar trecuseră doisprezece ani de atunci. Dintr-o adolescentă naivă se transformase în femeie şi îmbătrânise şi Francisco. Din câte auzise, preluase afacerea tatălui său şi probabil că de câteva luni conducea firma Lobos. Enervată că nu reuşea să adoarmă, Mariette se ridică din pat, îşi puse pe ea un capoţel din mătase şi se duse la bucătărie să bea un pahar cu apă. Se întoarse apoi în dormitor şi se strădui să pună frâu gândurilor care o frământau. Adormi curând şi trăsăturile feţei începură să i se destindă treptat.  

I — De mult doream să te întreb, Vicky, nu te‑ai săturat să duci o asemenea viață? Gail Sampson își privea sora care se pregătea să iasă pentru a treia oară în acea zi. — Să mă satur? Victoria Raven, Vicky pentru prieteni, râse ușor. — Din contră, n‑am timp să mă plictisesc. — Aș vrea să te pot crede, suspină Gail, dar ești mereu pe drumuri. Aproape nici nu te vede omul. Fără a mai spune că practic nu ești niciodată la tine acasă, asta nu‑ți lipsește? — Bineînțeles că nu. Frumoasa gură senzuală a lui Vicky schiță un surâs amuzat. — Evident, regret că nu te pot vedea mai des pe tine și pe Barry, dar în rest… O să am destul timp să tricotez la gura sobei când o să fiu bătrână. Dar acum, cât mai sunt tânără, am intenția fermă de a străbate lumea în lung și‑n lat. — O să vină și ziua când vei dori să te stabilești undeva și să te măriți, obiectă Gail. Dacă nu cumva te gândești să faci asta la pensie, adăugă ea cu un aer puțin ironic. Privirea verde a surorii mai mici licări șmecherește. — Toate femeile măritate sunteți la fel. Vreți ca toată lumea să vă urmeze exemplul. — Trebuie să recunosc că am destule de spus în favoarea căsătoriei, i‑o întoarse Gail. — A ta, într‑adevăr, este foarte reușită, recunoscu Vicky. Sora ei era măritată cu un doctor; se adorau și formau un cuplu perfect din toate punctele de vedere. — Totuși, nu ai reușit să mă convingi, reluă ea. Îmi iubesc prea mult libertatea. — Așa crezi acum… Dar așteaptă să cazi pradă farmecului vreunui superb reprezentant al genului masculin și o să‑ți schimbi pe loc părerea. — M‑ar mira nespus, cred că sunt complet imunizată în privința asta. Dacă culoarea blondă a părului și silueta îi asigurau un mare succes în ochii bărbaților, unii din ei chiar foarte atrăgători, nici unul din cei întâlniți până acum nu‑i plăcuse într‑atât încât s‑o facă să se gândească măcar pentru o secundă, să se îndepărteze pe drumul pe care și‑l alesese. — Bine… și unde te mai duci în seara asta? o întrebă Gail, începând să coboare scara. — La un cocktail. Laura a aranjat ceva. Vicky nu rămânea niciodată destul timp la Londra ca să stabilească niște relații durabile sau măcar să cunoască numele oamenilor din cercul în care se învârtea. De altfel, fluctuația era mare și, în mintea ei, îi asemuia cu niște păsări călătoare. — Iar? Gail se oprise și o privea coborând. — Nu ți s‑a acrit de atâtea serate? Mă și întreb cum de poți rămâne atât de suplă, cu toate aceste petreceri. Și suspină cu invidie privind silueta mezinei ei, pe care se mula o rochie de seară din mătase turcoaz. Gail fusese întotdeauna puțin plinuță. — Foarte simplu, replică Vicky. Mă mulțumesc cu un singur pahar și o singură farfurie până la sfârșitul serii. Doar nu mă duc pentru bufet ci pentru plăcerea de a vedea lumea. Oamenii mă fascinează. Poate că o fascinează oamenii, gândi Gail cu tristețe, dar nimeni nu‑i reținea prea mult timp interesul. Departe de a fi o persoană superficială, Vicky lega și strica relațiile cu aceeași ușurință și aceeași lipsă de regrete cu care părăsea un loc pentru a se îndrepta spre un altul, mai exotic și mai atrăgător. Probabil că doar Gail, care era de altfel singura ei familie, avea un loc permanent în inima ei. — Și când contezi să‑ți iei din nou zborul? — Sper că peste vreo trei săptămâni, răspunse Vicky entuziasmată. Am stat destul închisă în birou. — Și de data asta unde te duci? — În Caraibe. Travelway este în tratative cu o nouă rețea de hoteluri recent construite în zonă. Va fi una din inspecțiile mele obișnuite. Vicky dorise întotdeauna să călătorească și știa că cea mai bună metodă de a‑și satisface această ambiție era să lucreze în turism. Urmase studii de specialitate. Acum, la douăzeci și cinci de ani, avea un salariu în lire sterline format din cinci cifre și un post la o agenție care îi convenea; aici se ocupa să plănuiască și să vândă călătorii, cea mai mare parte cu destinații de vis. Trei ani de serviciu nu reușiseră s‑o facă să se plictisească. Îi ajungea să se afle într‑un aeroport, pe picior de plecare, ca să simtă cum îi crește nivelul adrenalinei. Își petrecea cam jumătate din timp în străinătate pentru a negocia contracte cu diferite grupuri hoteliere, companii de aviație și firme care închiriau mașini, iar restul în Anglia, în stațiunile turistice la modă. Timpul petrecut la sediul londonez al Societății Travelway era întotdeauna cat mai scurt posibil. Vacanță își lua rar. În fond, prin specificul activității ei, avea mereu impresia că e în concediu, obiecta ea când Gail părea că se supăra prea rău peea. După ce taxiul plecă s‑o ducă pe sora ei la ultima serată dintr‑o lungă succesiune de mondenități, Gail închise ușa și se sprijini de ea, cu fruntea încrețită de îngrijorare. Se necăjea prea mult din cauza lui Vicky și a existenței ei – artificială în ochii ei – pe care aceasta o ducea. Barry, soțul ei, îi reproșa adesea asta. Chiar atunci, el apăru în pragul salonului și ghici imediat starea de spirit a soției sale. — Vicky a plecat din nou, nu? Doamne, Gail, e mare acum… și e fată inteligentă. — Știu, știu… Gail se apropie de el și i se ghemui la piept. — Dar asta nu mă împiedică să fiu îngrijorată, continuă ea. Aș dori atât de mult să fie fericită, Barry. — Te asigur că este. Face numai ce are chef să facă… — Dar oamenii ăștia pe care îi frecventează! Nu printre ei îl va întâlni pe bărbatul care îi trebuie. — Și de care nu are încă nevoie, după câte am înțeles eu. Și nici nu‑și face iluzii în privința bărbaților, sunt sigur de asta. Îi consideră doar amuzanți… dar complet neinteresanți. Gail scoase un suspin. Ca soție fericită, îi dorea și lui Vicky același lucru, dar începuse să dispere, îi mărturisi ea lui Barry. — Va sfârși prin a se liniști când va găsi bărbatul vieții ei, sunt convins de asta, scumpa mea. Mai dă‑i încă un an și se va plictisi de toate astea. Chiar și călătoriile își vor pierde în timp farmecul lor. O să vezi că nu se va mai gândi decât să se ancoreze undeva.  

Capitolul 1 — Tată, ai un moment liber? Reverendul Michael St. John își ridică privirea de pe hârtiile în care notase tema predicii din ziua următoare. Fiica sa, în vârstă de treisprezece ani, stătea în pragul ușii de la bibliotecă și-i zâmbea. Michael se miră de timiditatea neașteptată a fetiței care știa că poate să-l deranjeze oricând voia. De la moartea soției sale, cu cinci ani în urmă, din cauza unui cancer, pastorul se consacrase creșterii copilei, deși avea îndoieli că poate să-i dea o educație aleasă. Se gândea că nu poate s-o înlocuiască pe soția lui în inima fetiței și-i venea greu să recunoască faptul acesta. De multe ori surprinsese în ochii fiicei sale o reținere nejustificată. — Firește, draga mea. Fetița chicoti și pătrunse în cameră. „Cât de mult seamănă cu mama ei”, își spuse Michael, simțind un junghi în inimă. Tory se așeză pe scaunul din fața biroului, ținându-și mâinile pe genunchi. Tatăl ei se gândi că va trebui s-o învețe cum să se poarte în societate, deși îi plăcea felul ei natural de a sta pe scaun. Era evident că fetița se simte bine așa, deci nu sosise timpul să o certe. — Ce vrei să-mi ceri, Tory? În ultima vreme n-ai făcut nici o boroboață. Victoria Evelyn St. John chicoti din nou. — Nu, tată, am fost cuminte. — Să nu mă superi, draga mea. — Nu-mi amintesc să te fi mâhnit. — Spune-mi, ce dorești? — Aș vrea... Fetița se codi câteva clipe, apoi spuse pe nerăsuflate: — Tată, de ce n-o inviți pe Ruth la cină? — Ruth? se miră Michael. — Da, tată. Secretara ta. Cred că merită acest lucru. Michael rămase pe gânduri. De când soția sa se dusese în lumea celor drepți, nu se mai uitase la nici o femeie. Tory nu se împăca multă vreme cu menajerele și cu secretarele și tatăl ei fusese obligat să le concedieze. Pentru fericirea fiicei sale merita să facă orice sacrificiu. Decesul nevestei îi lăsase un gol imens în suflet și nici o femeie nu reușise să-l facă s-o uite pe Evelyn. Rugămintea lui Tory îl pusese în încurcătură. Era conștient că fetița se atașase de noua secretară. Ruth venise de șase luni în St. George și se angajase ca secretară a reverendului, în urma anunțului pe care acesta îl dăduse în ziarul local. — Crezi că Ruth este persoana potrivită pentru a lua masa cu mine? Tory făcu o mutră caraghioasă. — Nimeni nu este perfect, tată. Ruth ține la mine; nu se compară cu celelalte femei. — Celelalte femei cu care din când în când am luat cina, nu au reprezentat mare lucru pentru mine. Trebuie să întrețin anumite relații sociale, draga mea. Tory încuviință, dând din cap, și spuse pe un ton serios: — Te înțeleg foarte bine, tată. Și eu mă joc cu prietenele mele. De multe ori ieșim împreună în oraș. — Uneori simt nevoia să mă plimb cu o femeie. — Nici una din femeile pe care le-am cunoscut nu s-a uitat la mine decât ca la o străină. Este dificil pentru tine să ai o fată, nu-i așa? Michael se miră de intuiția fetiței și se grăbi s-o liniștească: — Tory, crede-mă că nu mă interesează vreo femeie, din moment ce aceasta nu se înțelege cu tine. — Ești de acord cu mine că Ruth nu este urâcioasă? Tatăl ei căută să fie mai categoric și o întrebă pe un ton grav: — Vrei să spui că Ruth este singura femeie cu care mă pot înțelege, numai pentru că ea ține la tine? Tory clătină din cap și spuse răspicat: — Nu! Nu fi caraghios, tată. Ruth este o ființă încântătoare. Mie îmi place. Se pare că și ea ține la noi. Așa că... după părerea mea, este cea mai bună alegere pe care o poți face. Nu am nimic împotrivă dacă ea ar fi mama mea vitregă. — Voi ține cont de părerea ta. — Așadar o vei invita la restaurant? Reverendul se hotărî să fie mai categoric. — Mi-e teamă că nu voi face acest lucru. — De ce, tată? Ruth este simpatică. Nu este frumoasă ca o vedetă de film, dar... — Aspectul ei fizic nu are importanță pentru mine, îi explică Michael, temându-se că Tory îl va înțelege greșit. Ruth este, într-adevăr, simpatică. Socot că mulți bărbați ar putea s-o considere chiar drăguță. — Atunci de ce nu vrei să ieși cu ea în oraș? — Nu am nimic să-i reproșez, zise reverendul pe un ton grav. Discuția cu fiica sa începuse să-l enerveze. Ea era prea emancipată pentru vârsta ei. Michael se hotărî să pună capăt acestui dialog stânjenitor. — Este secretara mea, adăugă el ca argument hotărâtor. — Ei și? — Scumpa mea, nu-ți dai seama că aș pune-o într-o poziție jenantă, dacă i-aș propune să luăm cina în oraș? — De ce? — Deoarece Ruth lucrează pentru mine. N-ar îndrăzni să mă refuze de teamă că mă voi înfuria sau că o voi concedia. — Nu vei face niciodată acest lucru! — Este bine ca ea să nu știe că o apreciez. Dacă va lua masa cu mine, se va simți stânjenită. Nu este corect din partea mea s-o invit la cină. — Dar... Michael ridică mâna și o făcu să tacă pe Tory. — Există legi privitoare la hărțuirea sexuală, pe care tu nu le cunoști. N-aș vrea s-o fac pe secretara mea să se gândească la o altă slujbă. Schițând un zâmbet, reverendul mărturisi: — Nu mă pot lipsi de ea. Ruth este foarte capabilă. Tory deschise gura pentru a protesta, dar expresia severă de pe chipul tatălui ei o intimidă. — Dacă asta este hotărârea ta... Michael o privi stânjenit. De obicei, fetița nu renunța așa ușor când era vorba să-și îndeplinească o dorință. Uneori era sâcâitoare, dar era preferabil să aibă tenacitate decât să fie o sfioasă. Era bine ca ea să fie dezghețată și să întrebe orice, însă subiectul discuției devenise prea indiscret. Tory se ridică de pe scaun și-și scutură părul șaten care-i cădea pe umeri. — Vrei să pregătesc o pizza la cină, sau preferi altceva? — Pizza este foarte bună. Voi mânca mai puțin în seara asta. Acum, trebuie să pregătesc predica de mâine. Tory spuse cu regret în glas: — Am uitat că ești ocupat. Mâine este o zi importantă. — Ne vedem la biserică, dacă ești liberă. — Mâine mă duc la școală, tată. Îți voi pregăti cafeaua. Aș vrea ca enoriașii să nu mă mai considere o fetiță. — Cei mai mulți te știu de când te-ai născut. — Acum am treisprezece ani, protestă Tory zâmbind. M-am plictisit auzind că oamenii se miră cât de mult am crescut. Doar mă văd în fiecare duminică la biserică. — Poate că enoriașii nu sunt obișnuiți să discute cu tine. — Multă lume nu știe să se poarte cu copiii, dar Ruth este foarte apropiată de mine. Tory ieși mândră din cameră, pășind ca mama ei când voia să aibă câștig de cauza într-o problemă. Michael zâmbi înțelegător.   * *   *   Tory luă cartea de telefon din sufragerie și se retrase în camera ei, se așeză pe pat și căută numărul florăriei familiei Bowers. Charlene și Hank Bowers erau printre cei mai cucernici membri ai parohiei și fetița știa că putea avea încredere în ei. Charlene se purtase întotdeauna prietenește și avusese grijă să-i dea sfaturi când avusese primul ciclu. Tory fusese convinsă că soția lui Hank îi mărturisise lui Michael că fiica lui se transformase într-o adolescentă cu probleme, dar îi era recunoscătoare pentru că nu fusese obligată să facă ea acest lucru. Erau anumite probleme delicate pe care nu putea să le discute cu tatăl ei. — Alo, aici florăria Bowers. Charlene. — Bună ziua, doamnă Bowers. Tory St. John vă deranjează. — Tory! Ce faci, draga mea? Doamna Bowers se adresa tuturor cu dragă. — Bine, mulțumesc. Aș vrea să-mi spuneți cât costă un buchet de trandafiri. — Depinde de numărul și de soiul lor. Oricum, sunt foarte scumpi. Cel mai modest buchet costă șaizeci și cinci de dolari. — Oh, suspină Tory. Nu am atâția bani. — Cât poți să cheltuiești? — Patruzeci și șase de dolari și șaptezeci și cinci de cenți. Atâta am economisit din banii de buzunar. — Draga mea, te sfătuiesc să iei un singur trandafir pus într-o vază de sticlă. Face numai treisprezece dolari și este împachetat într-o cutie transparentă, legată cu o panglică roșie. Tory se gândi o clipă și fu de acord cu propunerea Charlenei. — Îți mulțumesc pentru sfat. Când trebuie să vin să plătesc floarea? Charlene râse pe înfundate și spuse: — Draga mea, nu e cazul să te deplasezi până la florărie. Poți trece mâine pe la noi. Îmi va face plăcere să te revăd. Ce culoare preferi? Cui să trimit trandafirul? — Vreau un trandafir roșu. Vă rog să-l trimiteți lui Ruth Ardmore. La biserică. — Desigur, draga mea. Ții mult la Ruth? — Ruth are un suflet bun. — Ai dreptate. Toată lumea este încântată de ea. Ce să scriu în bilețel? Tory ezită câteva secunde, apoi zise repede: — Din partea unui admirator. Nu vreau să știe că eu i-am trimis floarea. Charlene se miră de cererea fetei. — Tory, ești sigură că nu vrei să pun numele tău pe bilețel? Fetița respiră adânc și spuse cu o voce hotărâtă, imitându-l pe tatăl său: — Doamnă Bowers, este singura posibilitate de a-i dărui ceva lui Ruth. Nu pot să-i arăt direct cât de mult țin la ea. Dacă nu sunteți de acord cu mine, mă voi adresa altei florării. — Firește că-ți voi respecta dorința, draga mea. Sper ca Ruth să nu înțeleagă greșit mesajul din bilețel. — Nu este nici o neînțelegere. În curând va fi ziua îndrăgostiților. Dacă Ruth se va arăta uimită, îi voi mărturisi cine i-a trimis trandafirul. — În cazul acesta, mâine dimineață Ruth va primi cutia. — Vă mulțumesc, doamnă Bowers! Zâmbind, Tory închise telefonul. Uneori, Cupidon are nevoie de o mână de ajutor. Mulțumită că rezolvase problema cadoului, fetița se duse la bucătărie să pregătească pizza.

Capitolul 1 Era lună plină, iar râul aducea cu o panglică de argint, exact cum îmi aminteam. Aceleaşi semafoare, controlând traficul intens de noapte pe digul din depărtare; o şalupă a poliţiei trecea pe sub pod, lăsând o urmă înspumată în apa îngheţată; apoi, şirul lung de barje pline cu cărbune, acoperite de zăpadă, care pluteau la ancoră, puţin mai în amonte faţă de spital, continuând să-mi sugereze un tort de biscuiţi îngheţat. Aşa s-a întâmplat, mi-am spus, exact aşa, deşi toate par mult mai neînsemnate. Mai mici, de la înălţimea balconului de la etajul nouă, unde mă aflu acum. Pe când îmi făceam stagiatura la spital, niciuna dintre clădiri nu depăşea cinci etaje, iar aripa de douăsprezece nivele exista doar în mintea proiectanţilor. Fusese terminată şi dată în folosinţă abia anul precedent. Acum, avea capacitatea de patru sute zece paturi şi era dotată cu echipament chirurgical de ultimă oră, cel mai modern din spital. — Dacă nu cumva din întreaga ţară, adăugase asistenta şefă, pe când luam ceaiul de după-amiază. Pe scurt, doamnă Holtsmoor, dacă s-a inventat o noutate în domeniu, noi o folosim deja. Ceea ce produce unele neajunsuri, deoarece „copilaşul” nostru şi-a depăşit deja părintele. Având în vedere distanţele, a trebuit să desemnăm personal rezident separat pentru noua aripă. Încă nişte ceai, draga mea? — Vă mulţumesc. Ceainicul era de argint, ceşcuţele din porţelan chinezesc foarte fin, aproape transparent. Câte paturi sunt în total? — În clipa asta, cam o mie o sută. Distinşii noştri proiectanţi îmi spun că trebuie să ajungem la două mii. Dar nu-mi explică şi de unde voi obţine asistentele necesare. Sunt sigură că o vor face, în cele din urmă. Ai auzit că mi-au schimbat titulatura? — Nu. Nu mai sunteţi asistenta şefă? — Draga mea, nu mai eşti la zi cu noutăţile. „Asistentă şefă” e o titulatură perimată! Aşa că, acum sunt „Director pentru personalul sanitar mediu”. Sper că eşti impresionată. — Foarte. Am zâmbit amândouă, apoi am privit la ceaşca elegantă. Eram nu atât impresionată cât uşor mişcată de tratamentul de la egal la egal pe care mi-l aplica asistenta şefă din spitalul în care îmi făcusem stagiul. Desigur, cei de la Sf. Martha păstrau tradiţia grijii faţă de oamenii lor, dar, ca la oricare alt spital din ţară şi aici se resimţea lipsa de cadre sanitare atestate. Terminasem stagiul ca „sora Dexter” şi era prima oară când mă prezentam sub numele de doamna Holtsmoor. Sperasem să primesc o slujbă ca urmare a calificării mele, dar întrucât nu mai trecusem pe acolo de atâta timp, nu mă aşteptam ca cererea mea de angajare să se transforme într-o vizită protocolară care să solicite utilizarea serviciului de ceai cel mai bun al asistentei şefe şi o şuetă în fotolii. Trecuse un ceas bun, când am ajuns şi la motivul prezenţei mele. Asistenta şefă spuse: — Cred că am exact ce ţi se potriveşte. Priveşte schiţa asta. „William şi Mary”, secţia de tranzit, noua aripă, etajul al nouălea. Îmi înmână planul. „William” pe stânga, „Mary” pe dreapta. Două rezerve principale de şase paturi, patru de un singur pat pe fiecare parte a coridorului şi, marcate cu roşu, cele special dotate pentru a putea prelua cazuri dificile. În mod normal, însă, secţia se ocupă doar de subacuţi sau convalescenţi în aşteptarea transferului în altă parte. O perindare continuă şi rapidă, care, desigur, înseamnă o mare varietate de pacienţi, veniţi din toate secţiile aripii. Sper că eşti de acord, un loc ideal pentru o soră ce revine în activitate. Desigur, după ce vei ajunge în formă din nou, asimilând toate noutăţile tehnice şi de tratament, putem discuta despre mutarea la o secţie de urgenţe. Dar deocamdată... Se opri. Eşti sigură că vrei numai tură de noapte? — Foarte sigură, dacă vă convine. — Dragă, oricând am nevoie de surori cu şcoală pentru tura de noapte. Şi îmi dau seama că, lucrând noaptea, fetiţa ta îţi va simţi lipsa mult mai puţin. Dar vei reuşi să te odihneşti suficient? — Cred că da. Cât timp va fi la şcoală. — Hm. Mă cântări din nou cu o privire pătrunzătoare. Vei lucra patru nopţi şi vei fi liberă trei, pe săptămână. Da. Ar trebui să te descurci – dar ce ne facem cu weekendurile? Sperasem că nu va pune această întrebare. — Verişorii, pe care i-am menţionat în scrisoare, sunt foarte săritori. Sunt convinsă că vom rezolva cumva problema. — Deci, spuse ea încetişor, ai prefera liber în weekend. Să vedem. Consultă agenda groasă cu programarea turelor. Da. Cred că voi reuşi să aranjez lucrurile. Doresc să ajut, pe cât posibil, asistentele căsătorite şi mai ales pe cele cu copii. Cinstit vorbind, dacă nu încerci, sfârşeşti prin a le pierde. Foarte bine! Atunci rămâne William şi Mary cu vinerea, sâmbăta şi duminica libere. De acord? — Mulţumesc foarte mult. — Bine. Închise agenda cu programări. Trebuie să te avertizez că, uneori, secţia poate fi foarte solicitantă. Când Urgenţa are prea multe cazuri, o parte dintre acestea ajung acolo. Sper ca efortul fizic să nu te sperie. Având în vedere că fiica ta este acum suficient de mare să meargă la şcoală... dar, iartă-mi vorbele, m-aş fi aşteptat să ai destul de lucru ca părinte şi soţie şi fără o slujbă cu program integral. Fiindcă tocmai îmi oferise genul de muncă pe care orice femeie, care îşi creşte singură copilul, l-ar considera un vis irealizabil, m-am simţit datoare să-i spun adevărul. Pe moment, a rămas fără replică. Şi-a revenit însă rapid. — Vai de mine! Nu ştiusem nimic despre situaţia ta financiară. Ce noroc, să ai pregătirea necesară! Şi, de asemenea, verişori amabili. Şi ca doamna Clinton să fi moştenit de curând casa din Anchor Lane. Ai locuit mereu cu familia Clinton? — Am stat împreună, cu excepţia ultimelor câteva luni şi a perioadei de după decesul soţului meu, petrecute la reşedinţa Holtsmoor. Dădu din cap. — Intendenta mi-a spus că soacra s-a remăritat. Cu un australian, parcă? — Din Queensland. Pe nume, Victor Simmonds. Îmi aruncă altă privire ageră. — Îţi place? — Foarte mult. S-a purtat bine cu Marcy şi cu mine şi a fost mai mult decât generos cu soacra mea. — Ce noroc pe capul doamnei Simmonds, zise ea sec. Şi locuiesc la conacul Holtsmoor? — Da. I-a fost lăsat explicit prin testament de fostul meu socru. — Într-adevăr? Minunată casă! Atâţi Holtsmoori au locuit-o, iar acum Marcy este ultimul vlăstar. Păcat, mare păcat. Dar să lăsăm trecutul. Abia aştept să-ţi cunosc micuţa şi sunt, cu adevărat, încântată că te-ai întors. Îmi face mereu mare plăcere să reprimesc vechile surori – deşi sună absurd dacă este vorba de o fată ca tine. Ce vârstă ai acum? Am zâmbit subţire. — Nu mai sunt fetiţă. Douăzeci şi şapte. — Faptul că te consideri bătrână, dovedeşte cât de tânără eşti! Dragă, dragă! Deci, ai rămas văduvă la douăzeci şi doi. Ce să mai zici, meseria de pilot de curse este o ocupaţie riscantă. — Da, am aprobat, foarte periculoasă. Asistenta şefă spuse cu blândeţe: — Fiindcă a scăpat cu bine atâta vreme, a crezut că-i va merge la infinit? — Da. Marcus avea patruzeci şi unu de ani. Murise în timpul unui antrenament, cu două săptămâni înainte ca Marcy să se nască şi la un an după ce ne căsătoriserăm. Obişnuia să zică: „Voi şti că a venit timpul să mă retrag când voi începe să le distrug”. Nu apucase să facă praf decât o singură maşină. Asistenta şefă aduse discuţia înapoi, în prezent. — Trebuie să-ţi mărturisesc că intendenta, ca şi mine, este încântată de perspectiva de a avea iar un Holtsmoor printre angajaţii de la Sf. Martha! Marcus fusese singurul bărbat, în şase generaţii, care nu urmaşe o carieră medicală. Studiase istoria la Oxford, însă nu terminase. Acolo condusese pentru prima oară o maşină de curse şi, fiind pe atunci fiu unic al unei văduve bogate şi tinere, problema existenţei nu se pusese. Câştigase şi cheltuise o groază de bani. Nu aflasem cât, decât după moartea sa. Şi cât o costase pe mamă cariera de pilot de curse a fiului. Soacră-mea insistase mereu să-şi conducă singură afacerile, convinsă că avea har pentru aşa ceva. Din păcate, ca şi Marcus, nu avea. Thomas Holtsmoor fusese cel mai bun cardiolog de la Sf. Martha. Secţia de specialitate îi purta încă numele. Cel mai mare laborator pentru pacienţi internaţi era de asemenea Laboratorul Holtsmoor, după Claud, tatăl lui Thomas, ilustru patolog. Mai înainte fusese Augustus, tatăl lui Claud. Acesta lucrase pe vremuri cu Lister la Edinburgh, iar mai apoi fusese chirurgul căruia i se datora introducerea sprayului carbolic în sălile de operaţie şi un model de forceps cu mânere lungi, cunoscut drept cleştele Holtsmoor. Era încă utilizat, pe vremea stagiaturii mele. Augustus fusese fiul lui Septimus, medic generalist. Acesta nu avea nicio secţie care să-i poarte numele, dar memoria sa era păstrată cu sfinţenie. Se spunea că bea o sticlă de whisky în loc de mic dejun. Niciodată nu greşise vreun diagnostic, băut fiind, şi niciodată nu nimerise vreunul, treaz. Până în zilele noastre, barul cel mai apropiat de spital era cunoscut drept „La Sep”. Primul Holtsmoor în branşă se numise tot Marcus şi fusese chirurg. Opera îmbrăcat cu redingotă, purtând ciorapi de mătase şi cizme de călărie. Se mândrea cu faptul că haina sa era atât de impregnată cu sânge uscat şi puroi încât stătea singură „în picioare”. Portretul său, astfel îmbrăcat, străjuia biroul decanului Facultăţii de Medicină. Acest prim Marcus adunase avere. Septimus o băuse. Fiul lui, Augustus, fusese muncitor, prosper şi strâns la pungă. Îi lăsase urmaşului atât talentul cât şi o situaţie materială prosperă. Claud construise conacul uriaş şi rece, în stil victorian târziu, Holtsmoor House, situat în Hampshire. Thomas, Marcus şi apoi Marcy se născuseră acolo. La moarte, Claud fusese foarte bogat. Thomas, din cât se ştia, fusese la fel de îndrăgostit de medicină pe cât fusese Septimus de whisky. Se dovedise o raritate, un medic cu adevărat talentat, dar total dezinteresat de latura materială. În timpul vieţii, îşi pusese averea în mâinile soţiei, iar după moarte i-o lăsase moştenire. Deoarece murise la doar treizeci şi şapte de ani, în urma unui atac de cord, după numai şase ani de căsătorie, pe când Marcus avea patru, este posibil să nu fi avut vreme să descopere că soţia sa cea frumoasă, cam toantă şi complet lipsită de imaginaţie, era aşa extravagantă. Holtsmoor House constituise întotdeauna principalul ei motiv de mândrie şi bucurie. Adora rolul de gazdă, îi plăcea să călătorească şi să refacă decorţiunile interioare şi toate cu cheltuială maximă. Îşi crescuse copilul insuflându-i credinţa că stilul ăsta de viaţă i se cuvenea. Încă se consola cu gândul că, pe parcursul vieţii, fiul ei nu fusese niciodată în postura de a i se refuza ceva. Apoi, consecinţele finale ale acestei atitudini îmi fuseseră aduse la cunoştinţă de avocatul familiei, fost coleg de şcoală cu Marcus. Era scund, îngrijit, cu figură inteligentă şi ochi albaştri, reci. — Aş putea încerca să vă amăgesc, doamnă, dar presupun că preferaţi să aflaţi adevărul. — Vă rog. Un ceas mai târziu, mă întrebă: — Cum vă veţi descurca, fără soţ şi cu un copil mic? I-am arătat scrisoarea, primită de la unica mea verişoară, cu unsprezece ani mai mare, Ann Clinton. Un zâmbet îi apăru pe figură. — Speram să aveţi rude care să vă ajute, dar, din spusele lui Marcus, ştiam că ambii părinţi sunt morţi, aşa că nu-mi puneam prea mari speranţe în posibilitatea asta. Bine. Mă simt mai împăcat cu închirierea conacului. Este singura noastră şansă, având în vedere că medicul lui Helen i-a recomandat să plece imediat, iar ea manifestă o dorinţă vie de a vizita Australia. Asta, plus ipoteca, ar trebui să-i fie suficiente pentru călătorie şi pentru renta viageră pe care am reuşit să i-o încropim. Aş fi vrut să pot face ceva şi pentru dumneavoastră. — Mulţumesc, i-am spus. A tras de gulerul cămăşii, de parcă l-ar fi strâns. — Majoritatea banilor din ipotecă se vor duce pe impozite. Datoriile trebuie plătite. — Înţeleg. — Într-adevăr? Se foi, stânjenit. După cum v-am spus, nu s-a ajuns aici din lipsă de avertismente. De câţiva ani, i-am atenţionat pe Marcus şi pe Helen. Dar cum să-i faci să asculte pe cei care nu vor să audă? — Nu ştiu, am răspuns. Cineva a adus ceai. Oriunde m-aş fi dus, apărea şi ceaiul. Mă întrebam, pe atunci, care fusese oare reacţia automată, englezească, la deces, înainte de apariţia ceaiului. — Oricând veţi avea nevoie de ajutor, apelaţi la noi. Vă rog, doamnă, a adăugat la plecare. Au treut cinci ani înainte de a profita de acea invitaţie. L-am căutat, în decembrie trecut. Se îngrăşase, faţa îi era mai ridată, iar aspectul evident de bărbat între două vârste m-a şocat. Cu toată diferenţa dintre noi, Marcus păruse să aparţină generaţiei mele. Şi totuşi, dacă ar fi trăit, ar fi avut acelaşi număr de ani cu insul din faţa mea. Am schimbat câteva amabilităţi, am căzut de acord că, una peste alta, căsătoria Helenei fusese un noroc neaşteptat şi că, acum, Holtsmoor House ar fi fost mult mai corect să se numească Simmonds House. Auzise, mi-a spus, că locuiam cu familia Simmonds de câteva luni. — Cum merge treaba? — Nu merge. Tocmai din cauza asta v-aş fi recunoscătoare pentru un sfat. Aş vrea să fac cum este mai bine pentru Marcy, dar sunt prea implicată ca să pot lua decizia corectă. Se lăsă pe spătarul scaunului, jucându-se cu lanţul de la ceas. — N-aş fi considerat casa aceea, cu aspect de muzeu victorian, ca mediu ideal pentru creşterea unei fetiţe normale şi sănătoase, adică gălăgioase. De ce v-aţi întors? — Helen ne-a chemat. Ne-a tot scris şi, întrucât Marcy este singura ei nepoată, mi-am spus că ar trebui să încercăm. — Teoretic, sună bine. Practic, trei generaţii laolaltă se puteau împăca atunci când existau servitori care să-i despartă, sau dacă sărăcia extremă le obliga să trăiască împreună. Experienţa mea spune că aşa ceva nu mai e posibil. Şi, deşi Helen trebuie să aibă acum peste şaptezeci de ani, nu mi-o pot imagina în rol de bunică grijulie. Mă înşel? Nicicând nu-mi plăcuse Helen, după cum nici ea nu mă prea îndrăgise, dar doream să fiu corectă. — E topită după Marcy, dar nu-i convine să fie strigată „bunicuţo”. Zice că asta o face să se simtă bătrână. Aşa că îi spunem pe nume, Helen. — Aşa, deci. Şi Marcy nu prea s-a adaptat, nu-i aşa? — Nu. Îi este dor de verişorii mei, de fermă, de spaţiul neîngrădit. — Atunci, ai face mai bine s-o duci înapoi, în Sussex, spuse el. — Nu se poate. Au vândut şi s-au mutat la Londra. — Un fermier în oraş? Ridică o sprânceană. Din ce trăieşte? — Deocamdată, din speranţe şi din ce i-a rămas de la vânzarea proprietăţii. David Clinton nu era un adevărat fermier. Întotdeauna a preferat scrisul şi, cum soţia a moştenit acea casă din Anchor Lane, iar el a reuşit să vândă două scenarii de televiziune şi o nuvelă, s-au hotărât să-şi încerce norocul. Nu au copii şi nici alte obligaţii. Ann speră să câştige ceva închiriind camere studenţilor, iar dacă nu va reuşi se poate angaja din nou ca secretară. — Le doresc succes. După ton, era convins de contrariu. Unde este Anchor Lane? I-am dat adresa exactă. — Cunoaşteţi Londra, doamnă? — Doar partea aceea, fiincă este foarte aproape de fostul meu spital, Sf. Martha. Asta s-ar putea dovedi foarte convenabil, în caz că ne mutăm la ei, fiindcă la Londra voi fi obligată să lucrez ca să pot plăti chirie. Mâncarea va fi mult mai costisitoare. Dacă mă angajez cu program normal, în tura de noapte, pot acoperi cheltuielile, iar Marcy nu-mi va resimţi lipsa. Pe deasupra, la Londra vom găsi o şcoală aproape de casă. — S-ar părea că te-ai gândit la toate. Cred că nu mai ai nevoie de sfaturi. — Nu-i chiar aşa. Iată problema: e corect să smulg copilul de la Holtsmoor pentru a-l duce în estul Londrei? — Puneţi altfel întrebarea, doamnă. Ar fi corect s-o lăsaţi acolo unde se află acum? Mi-au venit în minte plângerile permanente ale Helenei: „Marcy, nu, cu ghetele acelea pline de noroi! Marcy, ai grijă de masa lustruită! Marcy, fustiţa ta este murdară! Nu – nu mă atinge, copilă! Mâinile tale! Nu-mi dau seama, Phillippa, cum de o laşi să se murdărească în halul ăsta; dădaca avea mereu grijă să-l ţină imaculat pe dragul de Marcus!” Când rămâneau singure, Marcy mă chestiona întotdeauna: „Cât mai trebuie să rămânem aici, mami? Când ne întoarcem la mătuşa Ann, unchiul David şi Dusty?” Dusty era dalmaţianul familiei. Îi vorbisem Helenei, între patru ochi, despre un căţel. Aproape făcuse apoplexie. „În casa mea minunată? N-ai niciun pic de consideraţie?” Avocatul aştepta răbdător. În cele din urmă am spus: — N-o înţeleg pe Helen. Nu-i face plăcere prezenţa noastră şi totuşi pare s-o dorească. — S-ar putea să creadă că plecarea voastră i-ar afecta prestigiul. Helen este o persoană de modă veche. Prestigiul conta şi este important, încă, pentru astfel de oameni. Desigur, dacă Marcy ar fi fost băiat, situaţia ta ar fi devenit de două ori mai dificilă, dintr-un anumit punct de vedere, dar mult mai uşoară, din celelalte. Era foarte adevărat, iar puterea lui de pătrundere m-a surprins. Obişnuisem să-l consider rece şi lipsit de imaginaţie. L-am întrebat cum credea că ar trebui să mă port cu Helen. — Nu încape discuţie că-ţi va face greutăţi. Mă privi ca şi cum aş fi fost condamnată. De obicei a reuşit să-şi impună voinţa şi asta i-a plăcut întotdeauna. Sper să nu reuşească şi acum. Cred că trebuie să pleci de dragul Marcyei, dar, la fel de mult, şi pentru binele tău. Motivul principal este foarte simplu. Supravieţuirea. Se opri o vreme. Ai înţeles probabil până acum că Marcus pierduse bătălia. — Da, am răspuns pe gânduri, da. În seara aceea i-am scris Annei. La rândul ei, mi-a răspuns oferindu-mi o jumătate, decomandată, din apartamentul lor de la parter. Apoi, am vorbit cu Helen. — Refuz să discut pe tema asta, Phillippa. Ca văduvă a singurului meu fiu, locul tău este aici. Am nevoie de tine. Iar, în ce o priveşte pe Marcy, nepoata mea să meargă la o şcoală publică! Să se amestece – chiar aşa a spus – cu copiii de rând! Niciodată! Am găsit deja un mic pension pentru domnişoare, iar de la anul se poate. — Helen, anul viitor, Marcy abia va împlini şase ani! — Şi va avea exact vârsta necesră pentru a se integra printre copiii de rangul ei. Gata cu prostia asta, Phillippa – şi să nu-ţi închipui că Victor te va sprijini! Are propriii copii şi nepoţi de care să aibă grijă – în afara responsabilităţilor faţă de mine! Vom uita absurditatea asta. Sunt hotărâtă. Şi eu eram. Marcy n-avea să ajungă într-un internat decât peste cadavrul meu. Şi eu încercasem experienţa aceea de la cinci la şapte ani şi amintirea acelor vremuri îmi provoca teroare încă. A mai durat o vreme. Am rămas de Crăciun. Helen alterna proasta dispoziţie cu accese de furie. Victor Simmonds nu şi-a exprimat părerea până în după-amiaza când ne-a condus la gară. — O să-mi lipsiţi, şi tu şi micuţa, dar procedaţi bine. Nu te mai gândi la Helen. M-oi descurca, cumva. — Mulţumesc, Victor! Iartă-mă, am adăugat, că ţi-am îngreunat traiul în ultima vreme. Avea o figură rotundă şi zbârcită şi o coamă de păr alb. Se căsătorise cu Helen la cincisprezece luni după decesul primei soţii, după patruzeci şi trei de ani de convieţuire. Zâmbi melancolic. — Pentru unele femei, o scărmăneală ar fi cel mai bun leac. Aşa este Helen. Mary a mea făcea parte din aceeaşi tagmă. Mi-a fost o soţie minunată, dar avea o limbă tare ascuţită, odihnească-se în pace! — Şi asta nu te deranja? — Să-ţi spun ceva, Phil. Degeaba îmbătrâneşti, dacă nu înveţi să te prefaci. De multă vreme n-o mai ascultam. Atâta doar că-mi place să am o femeie prin preajmă. Pe când plecam din Hampshire, a început să ningă. La Londra, neaua se transformase în lapoviţă. Taxiul ne-a lăsat în faţa unei case victoriene, înalte şi cenuşii, asemănătoare cu celelalte. Majoritatea aveau, în ferestrele de la parter, anunţuri de demipensiune. Marcy privea împrejur, pe gânduri, adăpostită sub umbrela mea. — Asta este noua casă, mami? Nu seamănă deloc cu ferma. O, Doamne, mi-am zis. Oare am procedat bine? Ann a deschis uşa de la intrare, apoi a tras de zgarda lui Dusty care fusese cuprins, dintr-odată, de o bucurie isterică. Marcy îşi aruncă braţele în jurul gâtului dalmaţianului în timp ce David deschidea o uşă şi-şi ridica ochelarii pe frunte. — Ce se întâmplă aici? Dacă nu faceţi linişte, voi fi obligat să vă omor pe toţi! O ridică pe Marcy, o sărută şi mi-o înmână ca pe un colet, sărutându-mă şi pe mine în acelaşi timp, înainte de a se face nevăzut, în spatele uşii trântite. Am lăsat jos copila încântată. — Mami! Nu-i aşa că este bine acasă! Am oftat de uşurare. Mai apoi, noaptea, pe când ea dormea, Ann puse la îndoială decizia mea de a mă întoarce la Sf. Martha. — Nu-ţi va fi dificil să te întorci acolo după căsătoria asta, rămasă în folclorul local? Londra este plină de spitale şi toate au nevoie de personal calificat. De ce să tulburi vechi amintiri? — Fiindcă Sf. Martha este chiar după colţ, răspunse David în locul meu. Şi dacă nu zgândări fantomele trecutului, cum să speri că vei scăpa de ele? Oricum, Marcus nu era din branşă. — Şase ani, am spus, reprezintă o groază de vreme pentru viaţa oricărui spital. Mai multe generaţii au absolvit stagiul şi au plecat. Cu excepţia câtorva asistente foarte vechi, nu cred că voi întâlni mai mult de o duzină de feţe cunoscute. Oricum, deşi cred că asistenta şefă mă va reprimi, nu-s deloc sigură. — Există doar o singură metodă de a afla. David umplu paharele cu vinul pe care-l deschisese special. Scrie-i şi cere-i un interviu, Pippa. Trei săptămâni mai târziu, am început lucrul într-o noapte de luni, în care frigul muşcător al iernii se înstăpânea asupra Londrei.