Stiință și mistere carti de citit

Profetul Razboinic de R. Scott Bakker Ce a fost mai întâi Prima Apocalipsă a distrus marile naţiuni norsiraie din Nord. Numai Sudul – naţiunile ketyai din cele Trei Mări – a supravieţuit atacului Non-Zeului, Mog-Pharau, şi al Sfatului său de magi şi generali. Anii au trecut, iar Oamenii din cele Trei Mări au uitat – aşa cum fac inevitabil oamenii – grozăviile pe care le-au îndurat strămoşii lor. Imperii s-au ridicat şi s-au prăbuşit: Kyraneas, Shir, Cenei. Cel din Urmă Profet, Inri Sejenus, a reinterpretat Colţul, cel mai sfânt dintre artefacte, şi în câteva secole inrithismul, organizat şi administrat de cele O Mie de Temple şi de liderul ei spiritual, Shriahul, a ajuns să domine în întregime cele Trei Mări. Marile Şcoli vrăjitoreşti, ca Turnurile Stacojii, Saikul Imperial şi Mysunsai, au apărut ca răspuns la persecutarea de către inrithi a celor Puţini, cei care pot să vadă şi să folosească vrăjitoria. Folosind Choree, artefacte străvechi care îşi fac purtătorul imun la vrăjitorie, inrithii s-au războit cu Şcolile, încercând fără succes să purifice cele Trei Mări. Apoi Fane, Profetul Zeului Solitar, i-a unit pe kianini, popoarele deşertice din sud-vestul celor Trei Mări, şi a declarat război Colţului şi celor O Mie de Temple. După câteva secole și câteva jihaduri, fanimii şi preoţii lor vrăjitori lipsiţi de ochi, Cishaurimii, au cucerit aproape tot vestul celor Trei Mări inclusiv oraşul sfânt Shimeh, locul naşterii lui Inri Sejenus. Numai rămăşiţele muribunde ale Imperiului Nansur continuă să li se împotrivească. Acum în Sud domnesc războiul şi vrajba. Cele două mari religii, inrithismul şi fanimia, se hărţuiesc fără încetare, deşi negoţul şi pelerinajele sunt îngăduite atunci când sunt convenabile din punct de vedere comercial. Marile familii şi naţiuni se înfruntă pentru dominaţie militară şi comercială. Şcolile mici şi mari se ceartă şi uneltesc, mai ales împotriva parveniţilor Cishaurimi, a căror vrăjitorie, Psûkhe, nu poate fi deosebită de lucrarea lui Dumnezeu de către învăţaţi. Şi cele O Mie de Temple urmăresc ambiţii lumeşti sub conducerea unor Shriahi corupţi şi incapabili. Prima Apocalipsă a devenit doar o legendă. Sfatul, care a supravieţuit morţii lui Mog-Pharau, a ajuns un mit, ceva despre care nevestele bătrâne le povestesc copiilor mici. Şi după două mii de ani, numai Învăţaţii Mandatului, care retrăiesc Apocalipsa noapte de noapte prin ochii străvechiului lor întemeietor, Seswatha, îşi mai amintesc de groaza şi de profeţiile despre întoarcerea Non-Zeului. Chiar dacă cei puternici şi cei erudiţi îi consideră nişte neghiobi, faptul că sunt în posesia Gnozei, vrăjitoria Străvechiului Nord, impune respect şi invidie de moarte. Mânaţi de coşmaruri, ei rătăcesc prin labirinturile puterii, cutreierând cele Trei Mări în căutarea unor urme ale duşmanului lor străvechi şi implacabil – Sfatul. Şi ca întotdeauna, nu găsesc nimic. Prima carte: La început a fost întunericul Războiul Sfânt este numele dat marii oşti chemată de Maithanet, conducătorul celor O Mie de Temple, pentru eliberarea Shimehului din mâinile fanimilor păgâni din Kian. Vestea despre chemarea lui Maithanet se răspândeşte prin cele Trei Mări şi credincioşi din toate marile naţiuni inrithi – Galeoth, Thunyerus, Ce Tydonn, Conriya, Ainonul de Sus şi tributarii lor – călătoresc spre oraşul Momemn, capitala Imperiului Nansur, ca să devină Oameni ai Colţului. Aproape de la bun început, oastea se înnămoleşte în politică şi controverse. Întâi, Maithanet le convinge cumva pe Turnurile Stacojii, cea mai puternică dintre Şcolile vrăjitoreşti, să se alăture Războiului Sfânt. În ciuda ultragiului provocat de aceasta – vrăjitoria este anatemă pentru inrithi – Oamenii Colţului îşi dau seama că au nevoie de Turnurile Stacojii pentru a se putea opune Cishaurimilor, preoţii-vrăjitori ai fanimilor. Războiul Sfânt ar fi pierdut fără una din Marile Şcoli. Întrebarea este de ce ar accepta Învăţaţii Stacojii să ia parte la un aranjament atât de primejdios. Cei mai mulţi nu ştiu că, Eleäzaras, Marele Maestru al Turnurilor Stacojii, poartă de multă vreme un război secret împotriva Cishaurimilor, care, aparent fără motiv, l-au asasinat pe predecesorul lui, Sasheoka, cu zece ani în urmă. Apoi, Ikurei Xerius al III-lea, Împăratul Nansurului, urzeşte un plan complicat pentru a uzurpa Războiul Sfânt. Multe din ţinuturile care aparţin acum Kianului păgân au fost cândva ale Nansurului şi recuperarea provinciilor pierdute ale Imperiului este cea mai fierbinte dorinţă a lui Xerius. Având în vedere că Războiul Sfânt se adună în Imperiul Nansur, poate porni marşul numai dacă este aprovizionat de Împărat, lucru pe care acesta refuză să-l facă până ce fiecare dintre conducătorii Războiului Sfânt nu va fi semnat un jurământ scris prin care să cedeze Împăratului toate ţinuturile pe care urmează să le cucerească. Desigur, primii nobili care sosesc resping Înscrisul şi se ajunge la o poziţie de pat. Dar în vreme ce Războiul Sfânt ajunge să numere sute de mii de suflete, liderii titulari ai oştii încep să devină neliniştiţi. Având în vedere că se duc la război în numele lui Dumnezeu, se cred invincibili şi prin urmare nu văd niciun motiv pentru care să împartă gloria cu cei care nu au sosit încă. Un nobil conriyan pe nume Nersei Calmemunis ajunge la o înţelegere cu Împăratul şi îşi convinge tovarăşii să semneze Înscrisul Imperial. De îndată ce sunt aprovizionaţi, cei mai mulţi dintre ei pornesc marşul, deşi lorzii lor şi o mare parte din Războiul Sfânt n-au sosit încă. Din cauză că oastea este în mare parte o gloată fără lorzi, ajunge să fie numită Războiul Sfânt cel Vulgar. În ciuda încercărilor lui Maithanet de a o aduce înapoi, oastea îşi continuă marşul spre sud şi intră în ţinuturile păgâne, unde – exact aşa cum plănuise Împăratul – este cu totul nimicită de fanimi. Xerius ştie că în termeni militari, pierderea Războiului Sfânt cel Vulgar este nesemnificativă, deoarece gloata din care era în mare parte alcătuită s-ar fi dovedit mai mult un risc decât un avantaj în luptă. Dar în termeni politici, nimicirea Războiului Sfânt cel Vulgar este nepreţuită, deoarece le-a arătat lui Maithanet şi Oamenilor Colţului adevărata fire a adversarului lor. Fanimii, după ştiu prea bine nansurii, nu sunt oameni cu care să te joci, nici măcar atunci când Dumnezeu este de partea ta. Xerius pretinde că numai un general excepţional poate asigura izbânda Războiului Sfânt – cineva ca nepotul său, Ikurei Conphas, care, după victoria recentă din Bătălia de la Kiyuth asupra temuţilor scylvendi, este considerat cel mai mare tactician al epocii sale. Conducătorii Războiului Sfânt nu trebuie decât să semneze Înscrisul Imperial şi iscusinţa şi inteligenţa supranaturală a lui Conphas vor fi ale lor. Se pare că Maithanet se găseşte într-o dilemă. Ca Shriah, îl poate obliga pe Împărat să aprovizioneze Războiul Sfânt, dar nu-l poate obliga să-l trimită pe Ikurei Conphas, singurul său moştenitor. În mijlocul acestei controverse sosesc primii mari potentaţi inrithi ai Războiului Sfânt: Prinţul Nersei Proyas al Conriyei, Prinţul Coithus Saubon al Galeothului, Contele Hoga Gothyelk din Ce Tydonn şi Regele-Regent Chepheramunni al Ainonului de Sus. Războiul Sfânt capătă forţe noi, deşi rămâne de fapt ostatic, legat de zidurile Momemnului şi de hambarele împăratului din cauza lipsei hranei. Până la ultimul, nobilii resping Înscrisul lui Xerius şi îi cer să-i aprovizioneze. Oamenii Colţului încep să prade ţinutul din jur. Ca răspuns, Împăratul cheamă elemente ale Armatei Imperiale. Se dezlănţuie lupte deschise. Într-o încercare de a evita un dezastru, Maithanet convoacă un Consiliu al Numelor Mari şi Mici şi toţi liderii Războiului Sfânt se adună în palatul Împăratului, Înălţimile Andiamine, ca să discute. Aici Nersei Proyas şochează adunarea oferind o Căpetenie Scylvendi acoperită de cicatrice, un veteran al războaielor trecute împotriva fanimilor, în locul lui Ikurei Conphas. Scylvendiul, Cnaiür urs Skiötha, schimbă cuvinte dure cu Împăratul şi cu nepotul său, iar conducătorii Războiului Sfânt sunt impresionaţi. Dar Trimisul Shriahului rămâne nehotărât: scylvendii sunt apostaţi, la fel ca fanimii. Doar cuvintele înţelepte ale Prinţului Anasûrimbor Kellhus de Atrithau rezolvă problema. Trimisul citeşte decretul prin care i se cere Împăratului, sub ameninţarea cu Ocara Shrială, să-i aprovizioneze pe Oamenii Colţului. Războiul Sfânt va mărşălui. Drusas Achamian este un vrăjitor trimis de Şcoala Mandatului să-l investigheze pe Maithanet şi Războiul său Sfânt. Deşi nu mai crede în misiunea străveche a Şcolii sale, el călătoreşte spre Sumna, capitala celor O Mie de Temple, în speranţa că va afla mai multe despre misteriosul Shriah, despre care Mandatul se teme că ar putea fi un agent al Sfatului. În timpul acestei misiuni, îşi reia o veche poveste de dragoste cu o târfă pe nume Esmenet şi, în ciuda propriilor temeri, recrutează un fost student de-al său, un Preot Shrial pe nume Inrau, care să-l informeze cu privire la activităţile lui Maithanet. În tot acest timp, coşmarurile legate de Apocalipsă devin mai intense, mai ales acela despre aşa-numita „Profeţie Celmomiană”, care prevesteşte întoarcerea unui urmaş al lui Anasûrimbor Celmomas înainte de cea de-a Doua Apocalipsă. Apoi Inrau moare în împrejurări misterioase. Copleşit de vinovăţie şi mâhnit de refuzul lui Esmenet de a înceta să mai ia muşterii, Achamian fuge din Sumna şi călătoreşte spre Momemn, unde Războiul Sfânt se adună sub ochii lacomi şi neliniştiţi ai Împăratului. Un rival puternic al Mandatului, o Şcoală numită Turnurile Stacojii, s-a alăturat Războiului Sfânt pentru a-şi continua lunga înfruntare cu Cishaurimii, preoţii-vrăjitori care se află în Shimeh. Nautzera, superiorul din Mandat al lui Achamian, i-a ordonat să ţină sub observaţie Turnurile Stacojii şi Războiul Sfânt. Când ajunge în tabără, Achamian i se alătură lui Xinemus, un vechi prieten de-al său din Conriya. Continuând investigarea morţii lui Inrau, Achamian îl convinge pe Xinemus să-i ducă să se întâlnească cu un alt fost student de-al său, Prinţul Nersei Proyas al Conriyei, care a devenit confidentul enigmaticului Shriah. Când Proyas îşi bate joc de bănuielile lui şi-l respinge pentru că e un hulitor, Achamian îl imploră să-i scrie lui Maithanet cu privire la împrejurările morţii lui Inrau. Amărât, Achamian părăseşte pavilionul fostului său student convins că mica lui dorinţă nu va fi dusă la îndeplinire. Apoi soseşte un bărbat din nordul îndepărtat – un bărbat pe nume Anasûrimbor Kellhus. Chinuit de visele recurente ale Apocalipsei, Achamian începe să se teamă de ce-i mai rău: o a Doua Apocalipsă. Oare sosirea lui Kellhus este doar o coincidenţă sau este acesta Vestitorul anunţat de Profeţia Celmomiană? Achamian îl ia la întrebări şi se trezeşte cu totul dezarmat de umorul, sinceritatea şi intelectul acestuia. Discută despre istorie şi filosofie până târziu în noapte şi, înainte de a se retrage, Kellhus îl roagă pe Achamian să-i fie profesor. Achamian acceptă, inexplicabil uimit şi mişcat de acest străin. Dar se trezeşte într-o dilemă. Apariţia unui Anasûrimbor este un lucru despre care Şcoala Mandatului trebuie neapărat să afle: există puţine descoperiri mai importante ca aceasta. Dar se teme de ceea ce vor face fraţii săi din Mandat: ştie că o viaţă de vise îngrozitoare i-a făcut cruzi şi nemiloşi. Şi în plus, îi învinovăţeşte pentru moartea lui Inrau. Înainte să poată rezolva această dilemă, Achamian este chemat de nepotul Împăratului, Ikurei Conphas, la Palatul Imperial din Momemn unde Împăratul vrea ca el să cerceteze dacă un foarte important sfetnic al său – un bătrân pe nume Skeaös – poartă Însemnul vrăjitoriei. Împăratul însuşi, Ikurei Xerius al III-lea, îl duce pe Achamian la Skeaös, cerând să i se spună dacă bătrânul este mânjit de pata necurată a vrăjitoriei. Achamian nu vede nimic în neregulă. Dar Skeaös vede ceva în Achamian. Începe să se zbată în lanţuri, vorbind într-o limbă din străvechile vise ale lui Achamian. În mod imposibil, bătrânul se eliberează şi ucide câţiva oameni înainte de a fi trecut prin foc de vrăjitorii Împăratului. Buimăcit, Achamian se apropie de Skeaös şi priveşte îngrozit cum chipul i se dezghioacă şi se deschide în membre pârjolite… Monstruozitatea dinaintea lui, îşi dă el seama, este un spion al Sfatului, unul care îi poate imita şi înlocui pe oameni fără să poarte Însemnul care să-l dea de gol. Achamian fuge din palat fără să-i avertizeze pe Împărat şi curtea sa, ştiind că vor crede că e o prostie. Pentru ei, Skeaös nu poate fi decât un artefact al Cishaurimilor păgâni, a căror artă nu poartă Însemnul. Fără să-şi dea seama de nimic din jurul lui, Achamian rătăceşte înapoi spre tabăra lui Xinemus, atât de absorbit de propria groază încât nu o vede şi nu o aude pe Esmenet, care a venit în sfârşit să i se alăture. Misterele din jurul lui Maithanet. Venirea lui Anasûrimbor Kellhus. Descoperirea primului spion al Sfatului după sute de ani… Cum ar putea să se mai îndoiască? A Doua Apocalipsă e pe cale să înceapă. Singur în cortul său sărăcăcios, plânge copleşit de singurătate, groază şi remuşcări. Esmenet este o prostituată din Sumna care îşi plânge viaţa şi fiica deopotrivă. Când Achamian soseşte cu misiunea de a afla mai multe despre Maithanet, ea îl primeşte cu dragă inimă. În tot acest timp, continuă să ia muşterii, ştiind foarte bine cât de mult îl îndurerează pe Achamian. Dar nu are de ales: îşi dă seama că mai devreme sau mai târziu, Achamian va fi chemat de acolo. Şi cu toate acestea se îndrăgosteşte din ce în ce mai tare de vrăjitorul cel nefericit, în parte din cauza respectului cu care o tratează, în parte din cauza naturii lumeşti a muncii lui. Deşi sexul ei a condamnat-o să şadă pe jumătate goală în fereastră, lumea de dincolo de aceasta a pasionat-o mereu. Intrigile Marilor Facţiuni, maşinaţiunile Sfatului: astea erau lucrurile care o însufleţeau! Apoi vine dezastrul: informatorul lui Achamian, Inrau, este ucis şi Învăţatul îndoliat este nevoit să plece spre Momemn. Esmenet îl imploră s-o ia cu el, dar el refuză şi ea se trezeşte din nou părăsită în vechea ei viaţă. La scurtă vreme după aceea, un străin ameninţător vine în odaia ei, cerându-i să-i spună tot ce ştie despre Achamian. Folosindu-se de dorinţele ei, bărbatul o violează şi Esmenet se trezeşte răspunzându-i la toate întrebările. La venirea zorilor, acesta dispare, lăsând în urmă doar pete de sămânţă neagră ca dovadă a trecerii lui. Îngrozită, Esmenet fuge din Sumna, hotărâtă să-i găsească pe Achamian şi să-i spună ce s-a întâmplat. În sine ei ştie că străinul are cumva o legătură cu Sfatul. În drum spre Momemn se opreşte într-un sat, sperând să găsească pe cineva care să-i repare sandala ruptă. Când sătenii recunosc tatuajul de târfă de pe mâna ei, încep s-o bată cu pietre – pedeapsa hotărâtă de Colţ pentru prostituate. Doar apariţia neaşteptată a unui Cavaler Shrial pe nume Sarcellus o salvează şi îi oferă satisfacţia de a-i vedea umiliţi pe cei care o chinuiseră. Sarcellus o duce până la Momemn şi Esmenet se îndrăgosteşte din ce în ce mai mult de averea şi de purtarea lui aristocratică. Acesta pare să nu aibă nici urmă din melancolia şi nehotărârea care îl îmbolnăvesc pe Achamian. Când ajung la Războiul Sfânt, Esmenet rămâne cu Sarcellus, chiar dacă ştie că Achamian e la doar câteva mile depărtare. Aşa cum continuă să-i reamintească Sarcellus, învăţaţii ca Achamian nu au voie să îşi ia soţii. Dacă s-ar duce la el, spune el, va fi abandonată din nou după o vreme. Săptămânile trec, iar ea se trezeşte că-l apreciază din ce în ce mai puţin pe Sarcellus şi că-l doreşte din ce în ce mai mult pe Achamian. În cele din urmă, în ultima noapte dinaintea ca Războiul Sfânt să pornească marşul, pleacă în căutarea vrăjitorului, hotărâtă să-i spună tot ce se petrecuse. După o căutare chinuitoare, găseşte în cele din urmă tabăra lui Xinemus, dar îşi dă seama că îi este prea ruşine să se arate. În schimb se ascunde în întuneric, aşteptând întoarcerea lui Achamian şi mirându-se de ciudata adunătură de bărbaţi şi femei din jurul focului. Când se ivesc zorii fără ca Achamian să se fi întors, Esmenet rătăceşte în jurul focului abandonat şi-l vede târându-se către ea. Îşi deschide braţele spre el, plângând de bucurie şi dor… Iar el trece pur şi simplu pe lângă ea de parcă ar fi fost o străină. Cu inima frântă, ea fuge, hotărâtă să-şi facă singură drum în Războiul Sfânt. Cnaiür urs Skiötha este o Căpetenie a utemoţilor, un trib de scylvendi, temuţi în cele Trei Mări datorită priceperii şi ferocităţii lor într-ale războiului. Din cauza evenimentelor din jurul morţii tatălui său, Skiötha, cu treizeci de ani în urmă, Cnaiür este dispreţuit de propriul său popor, deşi nimeni nu îndrăzneşte să-i provoace la luptă din cauza puterii lui brutale a a isteţimii într-ale războiului. Soseşte vestea că nepotul Împăratului, Ikurei Conphas, a invadat Sfânta Stepă şi Cnaiür călăreşte împreună cu utemoţii ca să se alăture hoardei scylvendi la îndepărtatul hotar cu Imperiul. Cunoscând reputaţia lui Conphas, Cnaiür presimte o capcană, dar avertismentele lui nu sunt luate în seamă de Xunnurit, căpetenia aleasă Rege-al-Triburilor în bătălia ce se apropie. Cnaiür nu poate decât să privească desfăşurarea dezastrului. Scăpând teafăr după nimicirea hoardei, Cnaiür se întoarce pe păşunile utemoţilor mai chinuit ca oricând. Fuge de şoaptele şi de privirile celorlalţi membri ai tribului şi călăreşte până la mormintele strămoşilor lui, unde găseşte un bărbat grav rănit şezând pe gorganul tatălui său, înconjurat de cercuri de sranci morţi. Apropiindu-se cu grijă. Cnaiür îşi dă seama ca într-un coşmar că-l recunoaşte pe bărbat – sau că aproape îl recunoaşte. Acesta seamănă întru totul cu Anasûrimbor Moënghus, doar că este prea tânăr… Moënghus fusese capturat cu treizeci de ani în urmă, când Cnaiür era doar un băieţandru, şi îi fusese oferit ca sclav tatălui lui Cnaiür. Spunea că este un dûnyain, că vine dintr-un popor care deţine o înţelepciune extraordinară şi Cnaiür a petrecut multe ore în compania lui, vorbind despre lucruri interzise războinicilor scylvendi. Ceea ce s-a petrecut mai apoi – seducerea, uciderea lui Skiötha şi evadarea lui Moënghus – l-a torturat pe Cnaiür toată viaţa lui. Deşi cândva l-a iubit pe bărbat, acum îl urăşte cu o intensitate smintită. Crede că doar dacă l-ar putea ucide pe Moënghus ar putea să-şi găsească liniştea. Acum, incredibil, această dublură a venit la el, călătorind pe acelaşi drum ca şi originalul. Dându-şi seama că străinul ar putea să-l ajute să-şi ducă la îndeplinire răzbunarea, Cnaiür îl ia prizonier. Bărbatul, care îşi spune Anasûrimbor Kellhus, pretinde că ar fi fiul lui Moënghus. Dûnyainii, spune el, l-au trimis să-şi asasineze tatăl într-un oraş îndepărtat pe nume Shimeh. Dar oricât şi-ar dori Cnaiür să creadă această poveste, e circumspect şi tulburat. După ani de zile în care s-a gândit obsesiv la Moënghus, a reuşit să înţeleagă cu dûnyainii sunt dăruiţi cu inteligenţă şi abilităţi supranaturale. Ştie că singurul lor scop este dominarea, deşi acolo unde alţii folosesc forţa sau frica, dûnyainii folosesc amăgirea şi iubirea. Cnaiür îşi dă seama că povestea pe care i-o spusese Kellhus este exact povestea pe care ar fi spus-o un dûnyain care încearcă să evadeze şi să-şi asigure o traversare în siguranţă a Stepei. Cu toate acestea, încheie un pact cu bărbatul, acceptând să-l însoţească în călătoria lui. Cei doi pornesc prin Stepă, încleştaţi într-un război tainic al cuvintelor şi pasiunilor. Cnaiür se găseşte iar şi iar atras în plasele subtile ale lui Kellhus, dar se dezmeticeşte în ultimul moment. Singurele lucruri care îl apără sunt ura pentru Moënghus şi faptul că-i cunoaşte pe dûnyaini. În apropierea hotarului cu Imperiul întâlnesc un grup de jefuitori scylvendi care se arată ostili. Îndemânarea nepământească a lui Kellhus în luptă îl uimeşte şi îl îngrozeşte pe Cnaiür. După luptă găsesc o concubină prizonieră pe nume Serwë tremurând printre lucrurile jefuitorilor. Izbit de frumuseţea ei, Cnaiür o ia ca trofeu al său şi de la ea află de Războiul Sfânt al lui Maithanet, război pentru eliberarea Shimehului, oraşul în care se presupune că sălăşluieşte Moënghus… Oare e o coincidenţă? Coincidenţă sau nu, Războiul Sfânt îl forţează pe Cnaiür să se răzgândească în privinţa planului iniţial de călători în jurul Imperiului, unde înfăţişarea lui de scylvendi ar însemna moarte sigură. Acum că liderii fanimi ai Shimehului se pregătesc de război, singurul mod în care ar putea ajunge la oraşul sfânt este să devină Oameni ai Colţului. Singura lor şansă, îşi dă el seama, este să se alăture Războiului Sfânt, care, după spusele lui Serwë, se adună lângă oraşul Momemn din inima Imperiului – singurul loc în care nu poate ajunge. Acum că au traversat teferi Stepa, Cnaiür e convins că Kellhus îl va ucide: dûnyainii nu admit niciun fel de riscuri. Coborând coastele munţilor în Imperiul, Cnaiür îl înfruntă pe Kellhus, care pretinde că încă mai are nevoie de el. În timp ce Serwë priveşte îngrozită, cei doi bărbaţi se luptă pe înălţimile muntoase şi, deşi Cnaiür reuşeşte să-l ia pe Kellhus pe nepregătite, bărbatul îl înfrânge cu uşurinţă, ţinându-l de gât deasupra abisului. Ca să-şi dovedească intenţia de a-şi ţine partea lui din târgul pe care îl încheiaseră, îi cruţă viaţa lui Cnaiür. După atâţia ani printre oamenii născuţi în lume, spune Kellhus, Moënghus va fi mult prea puternic ca el să-l înfrunte de unul singur. Vor avea nevoie de o armată, şi spre deosebire de Cnaiür, el nu ştie nimic despre război. În ciuda temerilor, Cnaiür îl crede şi cei doi îşi reiau călătoria. Odată cu trecerea zilelor, Cnaiür priveşte cum Serwë se îndrăgosteşte din ce în ce mai tare de Kellhus. Deşi lucrul acesta îl tulbură, refuză s-o recunoască, amintindu-şi că războinicilor nu le pasă de femei, mai ales de cele care sunt prăzi de război. Ce contează dacă îi aparţine lui Kellhus în timpul zilei? Îi aparţine lui Cnaiür noaptea. După o călătorie disperată şi o urmărire prin inima Imperiului, ajung în cele din urmă la Momemn şi Războiul Sfânt, unde sunt duşi în faţa unuia dintre conducătorii Războiului, un Prinţ conriyan pe nume Nersei Proyas. Aşa cum plănuiseră, Cnaiür pretinde că este ultimul dintre utemoţi şi călătoreşte împreună cu Anasûrimbor Kellhus, un Prinţ al oraşului nordic Atrithau, unde acesta a visat cu mult timp înainte despre Războiul Sfânt. Dar Proyas este mult mai interesat de cunoştinţele lui Cnaiür despre fanimi şi modul lor de luptă. Impresionat, Prinţul conriyan îi ia pe Cnaiür şi pe tovarăşii lui sub protecţia sa. Curând după aceea, Proyas îi duce pe Cnaiür şi pe Kellhus la o întâlnire dintre conducătorii Războiului Sfânt şi Împărat, unde urmează să se decidă soarta Războiului Sfânt. Ikurei Xerius al III-lea a refuzat să-i aprovizioneze pe Oamenii Colţului dacă aceştia nu jură să ofere Imperiului toate pământurile pe care le vor smulge din mâinile fanimilor. Shriahul, Maithanet, îl poate forţa pe Împărat să le ofere provizii, dar se teme că Războiul Sfânt nu are conducători destul de buni pentru a-i înfrânge pe fanimi. Împăratul îl oferă pe nepotul său cel strălucit, Ikurei Conphas, proaspăt sosit după victoria sa spectaculoasă asupra scylvendilor la Kiyuth, dar numai – din nou – dacă liderii Războiului Sfânt se leagă să renunţe la viitoarele lor cuceriri. Într-un gambit îndrăzneţ, Proyas îl oferă pe Cnaiür în locul lui Conphas. Urmează un război de cuvinte înverşunate şi Cnaiür reuşeşte să-l biruie pe Nepotul cel precoce al Împăratului. Reprezentantul Shriahului îi porunceşte Împăratului să-i aprovizioneze pe Oamenii Colţului. Războiul Sfânt va porni marşul. În doar câteva zile, Cnaiür a ajuns dintr-un fugar un conducător al celei mai mari oşti adunate vreodată în cele Trei Mări. Ce însemnă pentru un scylvendi tratativele cu prinţii venetici, cu popoare pe care a jurat să le nimicească? Ce sacrificii trebuie să facă pentru a-şi duce răzbunarea până la capăt? În acea noapte, o priveşte pe Serwë oferindu-se trup şi suflet lui Kellhus şi se întreabă ce grozăvie a adus cu el în Războiul Sfânt. Ce va face Anasûrimbor Kellhus – un dûnyain – din aceşti Oameni ai Colţului? Nu contează, îşi spune, Războiul Sfânt e în marş spre îndepărtatul Shimeh – spre Moënghus şi sângele promis. Anasûrimbor Kellhus este un călugăr trimis de ordinul lui, dûnyainii, în căutarea tatălui său, Anasûrimbor Moënghus. De când au descoperit, cu două mii de ani în urmă, în timpul Apocalipsei, reduta secretă a Înalţilor Regi din Kûniüri, dûnyainii s-au ascuns, prăsindu-se pentru reflexe şi intelect şi antrenându-şi fără încetare trupul, mintea şi faţa – toate în numele raţiunii, al sfântului Logos. Într-o încercare de a se transforma în expresia perfectă a Logosului, dûnyainii şi-au închinat întreaga existenţă stăpânirii iraţionalului care determină gândirea umană: istoria, obiceiurile şi pasiunile. În acest fel ei cred că vor atinge în cele din urmă ceea ce ei numesc Absolutul şi că astfel, vor deveni suflete care se mişcă cu adevărat singure. Dar izolarea lor glorioasă a luat sfârşit. După treizeci de ani de exil, unul dintre ei, Anasûrimbor Moënghus, a reapărut în visele lor, cerând să-i fie trimis fiul. Ştiind doar că tatăl său sălăşluieşte într-un oraş îndepărtat pe nume Shimeh, Kellhus porneşte într-o călătorie anevoioasă prin ţinuturi de multă vreme abandonate de oameni. În timp ce iernează cu un vânător pe nume Leweth, descoperă că poate citi gândurile bărbatului după nuanţele expresiei de pe chipul său. Îşi dă seama că oamenii născuţi în lume sunt doar nişte copii în comparaţie cu dûnyainii. Experimentând, descoperă că poate obţine orice de la Leweth – orice iubire, orice sacrificiu – folosind simple cuvinte. Dar tatăl său care a trăit treizeci de ani printre asemenea oameni? Ce putere deţine Anasûrimbor Moënghus? Când adăpostul lui Leweth este descoperit de o ceată de sranci inumani, cei doi bărbaţi sunt nevoiţi să fugă. Leweth e rănit, iar Kellhus îl lasă srancilor fără niciun fel de remuşcare. Srancii îl ajung din urmă şi, după ce îi alungă, se luptă cu liderul lor, un neom smintit, care aproape îl ucide folosind vrăjitorie. Kellhus fuge, ros de întrebări fără răspuns: fusese învăţat că vrăjitoria nu este decât o superstiţie. Oare s-au înşelat dûnyainii? Ce alte lucruri au uitat sau au trecut cu vederea? În cele din urmă se refugiază în străvechiul oraş Atrithau, unde, folosindu-se de abilităţile lui de dûnyain, organizează o expediţie care să traverseze câmpiile infestate de sranci din Suskara. După o călătorie chinuitoare, trece hotarul şi este capturat de o Căpetenie scylvendi nebună pe nume Cnaiür urs Skiötha – un bărbat care îl cunoaşte şi îl urăşte pe tatăl său, Moënghus. Deşi cunoştinţele sale despre dûnyaini îl fac pe Cnaiür imun la manipularea directă, Kellhus îşi dă iute seama că poate folosi în avantajul său setea de răzbunare a bărbatului. Pretinzând că e un asasin trimis să-l ucidă pe Moënghus, îi cere scylvendiului să i se alăture în călătoria sa. Copleşit de ură, Cnaiür acceptă ezitant şi cei doi bărbaţi îşi încep drumul prin Stepa Jiünati. În repetate rânduri, Kellhus încearcă să-şi asigure încrederea de care are nevoie pentru a-l supune pe bărbat, dar barbarul îl respinge de fiecare dată. Ura şi perspicacitatea lui sunt prea mari. Apoi, aproape de hotarul cu Imperiul, găsesc o concubină pe nume Serwë care îi informează despre un Război Sfânt care se adună lângă Momemn – un Război Sfânt pentru Shimeh. Kellhus îşi dă seama că faptul că tatăl său l-a chemat tot atunci la Shimeh nu poate fi o coincidenţă. Dar oare ce pune Moënghus la cale? Traversează munţii şi ajung în Imperiu, iar Kellhus îl priveşte pe Cnaiür devenind din ce în ce mai convins că nu îi mai este de niciun folos. Considerând că uciderea lui Kellhus este lucrul cel mai apropiat de uciderea lui Moënghus de care este în stare, Cnaiür îl atacă şi este înfrânt. Ca dovadă că încă mai are nevoie de el, Kellhus îi cruţă viaţa. Kellhus ştie că trebuie să domine Războiul Sfânt, dar deocamdată nu ştie nimic despre război. Variabilele sunt prea numeroase. Deşi cunoştinţele lui despre Moënghus şi despre dûnyaini fac din el un risc, priceperea lui Cnaiür într-ale războiului este nepreţuită. Ca să se asigure că va avea parte de cunoaşterea lui, Kellhus începe s-o seducă pe Serwë folosindu-se de frumuseţe ca de o cale ocolită spre inima zbuciumată a barbarului. De îndată ce ajung în Imperiu, dau peste o patrulă de cavaleri Imperiali. Călătoria lor spre Momemn devine o cursă disperată. Când ajung în cele din urmă în tabăra Războiului Sfânt se trezesc dinaintea lui Nersei Proyas, Prinţul Încoronat al Conriyei. Ca să-şi asigure un loc de onoare printre Oamenii Colţului, Kellhus minte şi pretinde că este un Prinţ de Atrithau. Pentru a pune bazele viitoarei sale dominaţii, pretinde că a visat Războiul Sfânt – sugerând fără să o spună pe faţă că visele au fost trimise de Dumnezeu. Având în vedere că Proyas e mai preocupat de Cnaiür şi de modul în care ar putea folosi inteligenţa militară a barbarului pentru a zădărnici planurile Împăratului, aceste declaraţii sunt acceptate fără să fie cercetate atent. Învăţatul Mandatului care îl însoţeşte pe Proyas, Drusas Achamian, este singurul care pare să fie tulburat din cauza lui – şi mai ales de numele său. În seara următoare, Kellhus cinează cu vrăjitorul, îl dezarmează cu umor şi îl flatează cu întrebări. Află despre Apocalipsă şi despre Sfat şi despre multe alte lucruri şi, deşi ştie că Achamian este îngrozit dintr-un motiv sau altul de numele” Anasûrimbor”, îl roagă pe bărbatul melancolic să îi fie profesor. Kellhus şi-a dat seama că dûnyainii s-au înşelat în privinţa multor lucruri, printre care şi existenţa vrăjitoriei. Există atât de multe lucruri pe care trebuie să le înveţe înainte de a-şi întâlni tatăl…

Secretul Hititilor de C.W. Ceram C.W. Ceram este pseudonimul lui Kurt W. Marek. Marek s-a născut la Berlin în timpul primului război mondial şi a lucrat ca ziarist, critic de teatru şi chiar editor înainte de a-şi pune numeroasele talente în slujba scrisului. Secretul hitiţilor, a doua carte a sa, a fost publicată pentru prima dată în 1955. Kurt W. Marek a murit în 1972.   Prefaţă Hititologia este una din cele mai noi ramuri ale arheologiei. Istoria evoluţiei sale, care constituie subiectul prezentei cărţi, abundă de erori ridicole, de dificultăţi greu de surmontat şi de triumfuri neaşteptate, care fac din cercetarea trecutului o ocupaţie atât de captivantă. Arheologul a cunoscut perioade de speranţă debordantă şi de dezamăgire fără margini, iar cercetătorul însărcinat cu descifrarea scrierilor a îndurat frustrări interminabile. Descoperirea hitiţilor este o aventură extrem de pasionantă a spiritului uman. În puţin mai mult de o sută de ani, un popor căruia nu i se cunoştea decât numele a devenit parte integrantă a istoriei civilizaţiei noastre. Mai sunt încă multe de aflat despre Imperiul Hitiţilor, dar începutul a fost făcut cu dreptul. Literatura ştiinţifică abundă de confuzii privind ortografia numelor. Redarea fonetică a numelor din limba turcă clasică şi modernă diferă în mod evident de la o limbă la alta. Mai mult, nici chiar savanţii care folosesc aceeaşi limbă nu cad întotdeauna de acord. Găsim numele Boghazköy redat în diferite moduri, Bogaz-kdy şi Boghaz-keui. Cititorul neiniţiat nu are de unde să ştie că este vorba despre locul unde era situată localitatea hitită Hattuşaş – Hattuşaş (sau Hatuscha sau Hattusa). Pentru consecvenţă, am ales să utilizez ortografia dr. O.R. Gurney, care reprezintă după părerea mea sistemul cel mai uşor de citit dintre variantele în germană şi engleză.[1] În concluzie, câteva cuvinte prin care să îmi exprim recunoştinţa. Mi-ar fi fost practic imposibil să actualizez această lucrare, în ceea ce priveşte cercetările care sunt în plină desfăşurare chiar şi în prezent, dacă nu aş fi avut ocazia să vizitez unele din locurile unde se fac săpături importante. Îi rămân îndatorat profesorului Carl Kathjens de la Universitatea din Hamburg pentru invitaţia pe care mi-a făcut-o la cel de-al XXII-lea Congres al Orientaliștilor de la Istanbul. Acolo am avut ocazia să port numeroase discuţii extrem de interesante, care la rândul lor au stat la baza participării mele la mai multe excursii ştiinţifice în Imperiul Hitiţilor. Astfel am putut explora Alaja Hüyük sub îndrumarea arheologului care conducea săpăturile, dr. Hamit Zubeyr Kosay, fost director general al Muzeelor şi Antichităţilor din Turcia. Săpăturile de la Kültepe mi-au fost explicate de soţia arheologului (la acea vreme directoare a expediţiei), dr. Nimet Ozgüc. Îi sunt, de asemenea, îndatorat profesorului Kurt Bittel, în prezent director al Institutului German de Arheologie din Istanbul, pentru că mi-a facilitat prima vizită la Boghazköy şi Yazilikaya, unde a lucrat între anii 1931-1939. Tot profesorul Bittel a fost cel care, în lungile conversaţii pe care le-am purtat la Istanbul, mi-a oferit o primă prezentare sistematică a istoriei hitiţilor în general şi a celor mai recente săpături în aşezări hitite în special – domenii în care este aproape imposibil să pătrunzi fără un ajutor iniţial Presupun că cel mai mult îi datorez profesorului Helmuth T. Bossert de la Universitatea din Istanbul, descoperitorul şi arheologul de la Karatepe. Încă de la început, domnia sa a manifestat un interes deosebit pentru proiectul meu. În toamna anului 1951 am fost invitat să iau parte la expediţia sa, desfăşurată până la începerea anotimpului ploios. (Mulţumindu-i profesorului Bossert, mulţumesc în mod automat şi Societăţii Istorice din Turcia, Directoratului General al Muzeelor şi Antichităţilor din Turcia şi Facultăţii de Litere a Universităţii din Istanbul, instituţii care au făcut posibile aceste săpături). Nu voi uita niciodată ospitalitatea domniei sale în mijlocul sălbăticiei, cordialitatea care domina acea atmosferă de muncă, discuţiile pe care le purtam seara, adunaţi în jurul mesei şi acompaniaţi de urletele şacalilor ce răsunau în depărtare. Nu voi puţea uita nici lungile conversaţii despre ultimele descoperiri purtate cu dr. U. Bahadir Alkim şi dr. Halet Çambel, cu un alt oaspete al expediţiei, cu părintele O’Callaghan, care între timp a murit într-un accident tragic în apropiere de Bagdad, şi cu dr. Muhibbe Dargan, cea mai tânără asistentă a profesorului Bossert. Le sunt extrem de recunoscător dr. Bahadir Alkim şi soţiei domniei sale, Handan Alkim. Nu numai că au fost nişte gazde fermecătoare în timpul celei de-a doua şederi a mele la Karatepe, în 1953. Dar dr. Alkim a avut şi bunăvoinţa de a examina o primă schiţă a prezentei cărţi. Domniei sale, precum şi dr. Franz Steinherr, în prezent la Ambasada Germaniei din Ankara, le datorez numeroase sugestii importante. După terminarea cărţii, profesorii Bossert şi Bittel, precum şi dr. Margarete Riemschneider, mi-au mai acordat încă puţin din preţiosul timp disponibil pentru a citi manuscrisul şi m-au ajutat să corectez o scrie de erori care se strecoară în mod inevitabil într-o lucrare de acest gen. Îmi exprim totodată recunoştinţa pentru generozitatea revistei Life, care mi-a pus la dispoziţie material ilustrativ din abundenţă. Revista Life mi-a permis să aleg dintre toate fotografiile făcute în Anatolia de fotograful său Max Scheler, de a cărui plăcută companie m-am bucurat în timpul celei de-a doua călătorii în Turcia. În carte sunt reproduse şaptesprezece fotografii semnate Max Scheler. Am reprodus, de asemenea, câte o fotografie de dr. (gambei şi de Kurt Lange (Oberstdorf), din colecţia Kofler-Truniger (Lucerna) şi Kilper Verlag de la Stuttgart. Sursele tuturor ilustraţiilor se găsesc la sfârşitul lucrării, unde sunt indicaţi şi autorii citatelor pe care le-am inserat în text.   Octombrie 1955               C.W. Ceram   Notă privind citatele Aproape toate traducerile din surse egiptene şi hitite citate în prezenta lucrare există în mai multe variante, care diferă destul de mult, în funcţie de opiniile personale ale cercetătorilor şi de contextul ştiinţific dominant în momentul în care a fost făcută respectiva traducere. Când le-am inclus în această carte, pentru a-i îndeplini scopurile, am înlăturat comentariile ştiinţifice care le însoţeau şi le-am pus cap la cap, pentru a forma texte continue. Citatele din limba egipteană provin din lucrările lui Adolf Erman, Günther Roeder, Hermann Ranke, Alexander Scharff şi Siegfried Schott; cele din hitită se bazează în primul rând pe traduceri de H. T. Bossert, Johannes Friedrich şi Heinrich Zimmern, ale căror texte au fost reproduse în parte în cărţi şi publicaţii semnate de Anton Moortgat şi Margarete Riemschneider. Cititorul interesat să afle mai multe despre acest subiect va găsi în Bibliografie (Grupele 1 şi 6) informaţii suplimentare în dreptul numelor menţionate anterior.   Partea I Enigma existenței hitiților           Capitolul întâi Descoperiri arheologice şi supoziţii fanteziste   Când în vremuri îndepărtate şi nebuloase pentru a se odihni în braţele mult iubitei sale Hera, el a înotat din Asia în Europa. Dardanelele, tânărul Leandru a traversat Hellespontul înot aşa cum numim astăzi strâmtoarea care uneşte Marea Mediterană cu Marca Marmara, au fost întotdeauna mai degrabă o linie de legătură decât una despărţitoare între Asia Mică şi Europa de Sud-Est. De-a lungul acestei strâmtori au invadat egeenii Grecia. Marele rege persan Xerxes I a lovit din aceeaşi direcţie, în 480 î.Ch. O sută cincizeci de ani mai târziu, Alexandru cel Mare a adus înapoi în Asia Mică armele şi cultura greacă, traversând aceeaşi fâşie îngustă de apă. Turcia din zilele noastre a fost încă de la începuturi o intersecţie aglomerată străbătută de numeroase armate, un câmp de luptă şi un creuzet în care s-au amestecat mai multe naţiuni. Aici, istoria şi-a arătat faţa cea mai sălbatică, iar miza a fost de fiecare dată moartea sau supravieţuirea – ca întotdeauna atunci când, chiar şi în prezent, Estul se ciocneşte cu Vestul, lată de ce pentru noi, care trăim în secolul XX după naşterea lui Christos, evenimentele care s-au derulat în această arenă cu douăzeci de secole înainte de Christos, când hitiţii indo-europeni au descins în Asia Mică, au un bizar aer contemporan. Pentru că „aceasta a fost prima dată”, ca să-l citez pe hititologul Albrecht Götze, „când popoarele europene au pătruns în lumea civilizată”. Autorul adaugă că această invazie a fost „primul conflict istoric dintre Est şi Vest”. Una dintre cele mai ciudate întorsături ale istoriei face ca poporul care a stat la baza acestei ciocniri să nu fi fost „descoperit” de istorici decât în urmă cu câteva decenii. Faptul că arheologii sunt deja capabili să-i interpreteze limba şi scrierea şi să realizeze o istorie relativ completă a acestei naţiuni care s-a stins în urmă cu peste trei mii de ani este aproape un miracol. Subiectul prezentei cărţi îl constituie modul în care oamenii de ştiinţă au reuşit, prin săpături arheologice, prin cercetări şi prin raţionamente dintre cele mai subtile, să adune o cantitate uluitoare de informaţii într-un timp atât de scurt. Dacă dorim să aflăm în ce stare se afla o ramură ştiinţifică într-o perioadă anume, tot ce trebuie să facem este să consultăm o enciclopedie. Şi asta deoarece încă de la publicarea primului lexicon cuprinzător al artelor şi ştiinţelor la mijlocul secolului XVIII, enciclopedia franceză (Encyclopédie) intrată în istorie, aceste lucrări au izbutii să conserve prin îmbălsămare cunoştinţele unei epoci întregi. Să aruncăm deci o privire asupra articolului despre hitiţi apărut în ediţia din 1871 a Neues Konversationslexicon a lui Meyer, enciclopedia germană clasică. Nici nu e necesară mai mult decât o privire, pentru că articolul sună în felul următor: „Trib canaanit întâlnit de israeliţi în Palestina, au locuit în apropierea Hebronului, laolaltă cu amoriţii; mai târziu pot fi regăsiţi mai în nord, în regiunea Bethel, unde sunt plătitori de tribut lui Solomon. Şi mai târziu un trib hitit independent, cu o guvernare monarhică, a locuit mai în nord, lângă Siria.” Asta e tot. Hitiţilor nu li se acordă mai mult de câteva rânduri. Articolul nu este numai ridicol de scurt, este totodată eronat în toate punctele esenţiale. Aceste câteva rânduri nu fac altceva decât să sintetizeze puţinele informaţii care se regăsesc în Biblie. Altfel spus, în 1871, istoricii nu ştiau aproape nimic despre hitiţi. În prezent ştim că în al doilea mileniu î.Ch., această naţiune era o mare putere a cărei dominaţie se întindea în toată Asia Mică până în Suia, care a cucerit Babilonul şi a purtat războaie victorioase împotriva Egiptului. Din poziţia avantajoasă în care ne aflăm acum, ni se pare de-a dreptul incredibil faptul că o forţă politică atât de influentă, care avea o cultură, o scriere şi un cod de legi proprii, s-a transformat într-un popor necunoscut, uitat, pe care arheologii şi istoricii nu l-au băgat în seamă până în secolul XX d.Ch. Redescoperirea hitiţilor a fost subită şi dramatică. Câţiva oameni de ştiinţă, angajaţi într-o muncă de pionierat pe platourile golaşe din Asia Mică, au readus această civilizaţie necunoscută la viaţă. Cum au făcut-o – iată o poveste fascinantă. Cu siguranţă, încă de la prima lopată de pământ adusă la suprafaţă, au fost ajutaţi de un noroc imens. Dar înainte de a vorbi despre asta, să aruncăm o privire asupra regiunii al cărei trecut îl vom dezgropa pas cu pas, alături de oamenii de ştiinţă.   Asia Mică este un apendice al marelui continent Asia. Nu e doar o anexă, ci chiar o reflexie în miniatură. Anticii au numit-o Asia Mică pentru că, credeau ei, contururile şi forma sa în general erau o replică a continentului: un podiş în centru, munţi înalţi pe margini, terase abrupte pe toate laturile. Asemănarea nu este sută la sută completă, dar în acele timpuri, anticii nu cunoşteau limitele nordică şi estică ale Asiei. În zilele noastre, călătorul străbate Asia Mică purtat de trenuri pe căile ferate, de camioane, autobuze şi autovehicule de provenienţă americană. Dar această regiune trebuie traversată călare. Aşezat în şaua scârţâitoare de lemn pe care o folosesc băştinaşii, vezi ţinutul în adevărata sa lumină – cea a unei regiuni în afara timpului. Chiar şi în prezent, în centrul Anatoliei (denumirea înseamnă „ţinut îndreptat spre soare-răsare”) veţi întâlni care trase de boi. Ale căror roţi. Nişte discuri solide de lemn, străbat pustietatea bătută de vânt, scârţâind asemeni unor iele prevestitoare de moarte. Satele cenuşii se ghemuiesc sub soarele arzător la fel ca în urmă cu peste trei mii cinci sute de ani, când primii negustori asirieni au plecat din bogatul Assur, „măreţul oraş”, pentru a-şi vinde mărfurile în inima Anatoliei. Casele de aici sunt şi în prezent ridicate din cărămizi de lut nears – cărămizi care crapă şi se sfărâmă sub soarele necruţător şi se dizolvă încet sub ploaia măruntă şi rară. Cu cât este mai sărac şi mai neglijat un sat, cu atât seamănă mai mult cu creaţia inspirată a unei imaginaţii bizare. Casele acestea din chirpici rezistă rareori mai mult de douăzeci de ani. Când se prăbuşesc, fiii şi nepoţii familiei le ridică din nou, peste vechile ruine. Aşa se creează „straturile arheologice”. Asia Mică nu este mai mare decât Spania, Germania sau California şi este mai mică decât provincia australiană Queensland. Se spune că la Kayseri, situat în centrul Asiei Mici, iarna este asemeni celei din nordul Germaniei, iar vara se aseamănă cu cea din sudul Franţei. În trecătorile din Munţii Taurus, urşii vânează şi în zilele noastre, haitele de lupi atacă turmele de oi, iar şerpii periculoşi se întind la soare pe stânci. La căderea nopţii, hiena se strecoară prin labirintul de tufişuri ţepoase şi şacalul îşi urlă serenada nocturnă. În nord-est se cultivă ceai, în sud-est, bumbac şi citrice. Lângă Adana am văzut o dată un ţăran îngrijind o livadă minusculă de lămâi, pe care o apărau de vânt ruinele unor pereţi antici; iar în Yazilikaya, un sanctuar religios hitit de lângă Boghazköy, am văzut un ţăran care-i ducea nevestei cepe pe care le cultiva de-a lungul unui zid străjuit de zei sculptaţi în relief. În luncile râurilor şi de-a lungul ţărmurilor înguste se cultivă tutun şi mac, grâu şi măsline. Dar cât de puţine sunt aceste lunci înverzite! Nu există niciun fluviu navigabil în toată Asia Mică. Cel mai mare curs de apă este Kâzâl Irmak, cunoscut în antichitate drept Halys. Acesta este râul pe care Cresus n-a îndrăznit să-l traverseze înainte de a consulta Oracolul de la Delfi. Oracolul i-a spus că da că trece râul, un imperiu măreţ va fi distrus.     Prezicerea s-a adeverit: Cresus şi-a pierdut imperiul, nereuşind să-l distrugă pe cel al perşilor. Venind din est, râul Halys face un ocol larg în Anatolia Centrală, după care îşi taie drum prin munţii din nord şi se varsă în mare. O treime din Asia Mică o constituie podişul plat şi ars de soare, cu vegetaţie puţină, printre care se zăresc stânci golaşe; pustietatea este întreruptă ici-colo doar de luciul albastru al apei din imense lacuri sărate. Acest peisaj e de o monotonie sublimă; toate culorile par uscate, ca şi cum ar fi fost arse până au devenit un smalţ tare ca piatra. Podişul mai are o trăsătură terifiantă. Dacă ţi se întâmplă să întâlneşti un călăreţ singuratic, te trece un fior de groază. Pe măsură ce te apropii de un lanţ muntos, ai sentimentul distinct al unei ameninţări, al unor pericole necunoscute care te aşteaptă. Când dai peste o aşezare de bordeie din lut, prima impresie este că ai nimerit într-un oraş al fantomelor; în aerul ce tremură sub valurile de căldură, uşile caselor te privesc aidoma unor ochi lipsiţi de viaţă. Apar bărbaţii; femeile nu trebuie să iasă la vedere, iar roiul de copii curioşi este îndepărtat dintr-o mişcare a mâinii. Bărbaţii se apropie încet, fără ca pe feţele lor împietrite să se citească vreo urmă de curiozitate. Formează un cerc în jurul tău şi te examinează în tăcere. Ţi se oferă un pahar cu ceai, ţie, străinul, şi în timp ce sorbi din el încerci să zâmbeşti jenat înspre cercul taciturn ce te înconjoară. Nici urmă de insistenţa gălăgioasă a Levantului, ori de splendorile colorate ale unui Orient de poveste. Oamenii de aici au un rar simţ al demnităţii care pare extrem de potrivit cu peisajul. De parcă natura înconjurătoare le-ar fi format temperamentul. Popoarele care au luptat pentru Asia Mică au fost atât de numeroase şi de diverse încât în întreaga antichitate timpurie nu s-au unit (cu o singură excepţie) în regate mari care să reziste o perioadă mai îndelungată. Încă din al patrulea mileniu î.Ch., locuitorii acestei regiuni au format hoarde, triburi şi mici state care se duşmăneau între ele… O singură dată în istoria timpurie a acestui pământ a reuşit un popor să unifice toate triburile eterogene şi să întemeieze o confederaţie care a devenit în scurt timp una din marile puteri din Orientul Apropiat. Influenţa culturală a acestui nou stat s-a întins până în lumea grecilor – şi poate a pătruns în civilizaţia greacă la niveluri mai profunde decât ne-am putea imagina la momentul actual.   În anii 1830, un francez îşi pregătea expediţia în această regiune. Era nevoit să îşi planifice călătoria în necunoştinţă de cauză, fapt ce constituia un dezavantaj. În timpul pregătirilor, a avut deseori ocazia să se plângă de relatările altor exploratori, care ofereau puţine informaţii despre regiunea respectivă. La sosirea în Turcia, scria: „Deşi toate informaţiile erau incomplete, am pornit înspre nord cu caravana, la 18 iulie 1834.” Puţin mai târziu, după o călătorie solitară prin maiestuosul platou golaş, a ajuns în sătucul Boghazköy, situat în cotul râului Halys, cum era acesta cunoscut în antichitate. În apropierea aşezării a dat peste nişte ruine care l-au lăsat fără grai. I-a fost imposibil, însă, să stabilească momentul istoric căruia îi aparţinea oraşul în ruină. Acest aventurier şi călător împătimit. Charles-Felix-Marie Texier, era unul din numeroşii exploratori ai trecutului care au apărut în secolul al XIX-lea. Cercetările acestora erau, ca să spunem aşa, o consecinţă a nevoilor emoţionale ale secolului în care trăiau. Tehnologia oferea o scrie de perspective extraordinare pentru viitor. Astfel încât temelia istorică existentă părea să se prăbuşească sub greutatea noului destin al omenirii. În căutarea vechiului oraş Tavium, unde celţii invadatori se aşezaseră în secolul III î.Ch., Texier a dat peste câteva indicii în satul Boghazköy şi s-a hotărât să le verifice. S-a căţărat pe un drum desfundat, de-a lungul căruia cocioabe din lut păreau gata să se prăbuşească, a urcat din ce în ce mai sus pe dealurile tot mai abrupte, şi deodată: În faţa lui au apărut blocuri gigantice de piatră, aliniate în şiruri lungi şi drepte. Deşi erodate de secolele ce trecuseră peste ele, minele aveau fără nicio îndoială forma unei construcţii, alcătuind macheta unui complex imens, întortocheat şi bizar. Texier a continuat să urce, a ajuns la ruinele unui zid de fortificaţie şi l-a măsurat cu pasul. Avea o lungime de câţiva kilometri. Când a ajuns în vârful dealului, s-a oprit şi a cuprins priveliştea cu privirea. A desenat în minte un cerc în jurul minelor pe care le avea în faţa ochilor şi şi-a dat seama că ele trebuie să fi alcătuit la un moment dat un oraş de mărimea Atenei, la apogeul gloriei sale. Cine construise o aşezare atât de măreaţă? Era acesta oraşul Tavium pe care îl căuta? A mers mai departe, până a ajuns la două porţi măreţe tăiate în zid. Pe una dintre ele apărea figura unui bărbat, sculptată în relief. Era probabil un rege, căci sculptura avea dimensiuni supraumane şi era realizată într-un mod bizar, aşa cum nu mai văzuse până atunci. Cealaltă poartă era împodobită cu statui ale unor lei. Texier a încercat să-i deseneze şi i-a rugat şi pe însoţitorii săi să facă nişte schiţe. Dar desenatorii erau copii ai secolului lor şi îi caracteriza acea indolenţă mic-burgheză predominantă în Franţa lui Louis Philippe (Ludovic Filip); erau capabili să admire monumentalitatea, dar nu şi să o redea. Prin urmare, desenele pe care ni le-au lăsat moştenire reprezintă nişte lei extrem de convenţionali, cu priviri încruntate ce amintesc de stilul Biedermeier şi cu coame buclate. Texier a făcut imediat o primă tentativă de interpretare. „Obsedat de ideea găsirii vechiului oraş Tavium, am fost tentat să cred că aceste ruine erau un Templu al lui Jupiter, cu sanctuarul menţionat de Strabon… Dar ulterior m-am văzut obligat să renunţ la această idee”, scrie el. După care mărturiseşte: „… Niciun edificiu din era romană nu ar putea fi încadrat aici; grandoarea şi ciudăţenia acestor ruine m-au dezorientat complet atunci când am încercat să găsesc numele istoric al oraşului…” Ulterior, pe când îşi pregătea prezentarea pentru presă, francezul a avut ocazia să citească însemnările unui distins anticar care a vizitat Boghazköy la un an după el. Este vorba despre William Hamilton care, la douăzeci şi cinci de ani, l-a ajutat pe lordul Elgin să sustragă sculpturile de la Partenon pentru a le duce în Anglia. Hamilton a presupus şi el că ruinele erau cele ale oraşului Tavium. Cu toate acestea, Texier a mai studiat o dată materialul pe care îl avea la îndemână despre Tavium, a ajuns la concluzia că era imposibil ca misteriosul oraş să fie aşezarea romană şi şi-a declarat convingerea că era vorba despre Pteria, unde Cresus şi Cirus au purtat celebra bătălie. Dar pe Texier îl aşteptau alte surprize. Un localnic l-a condus de la Boghazköy de-a lungul unei cărări dificile care traversa pe diagonală valea adâncă a unui râu. Au urcat vreo două ore bune înainte de a ajunge pe un platou situat faţă în faţă cu dealul pe care descoperise oraşul în mine. Şi aici a găsit Texier locul care este numit în prezent Yazilikaya („Stânca cu Inscripţii”). Stânci abrupte se înălţau spre cer, iar în mijlocul lor, o despicătură largă forma o încăpere naturală. Aici, pereţii fuseseră şlefuiţi într-o oarecare măsură şi erau ornamentaţi cu sculpturi destul de ciudate. Texier a văzut zei înaintând rigizi în procesiuni solemne de-a lungul pereţilor, având capetele încoronate cu coifuri ţuguiate şi veşmintele încinse la brâu. A înaintat de-a lungul despicăturii în stâncă care cotea uşor la dreapta şi a dat peste alte sculpturi, siluete îmbrăcate diferit şi purtând pe cap tiare în locul coifurilor ţuguiate. Două dintre personajele sculptate aveau aripi; altele ţineau obiecte neidentificate în mâini, sau se sprijineau pe grumajii altor personaje, sau erau urmate de animale. Uimit la vederea acestor bizare procesiuni sculptate în piatră, Texier a căutat ieşirea. În acel moment a observat în stânga sa un pasaj îngust, care ducea într-o despicătură şi mai strâmtă între stânci. S-a oprit la intrare: doi demoni înaripaţi tăiaţi în stâncă, de o parte şi de alta a pasajului, păzeau cu străşnicie încăperea de orice intrus, Şi-a continuat drumul, ezitând, şi a dat cu ochii peste o altă procesiune pe peretele abrupt din partea de vest. Doisprezece războinici sau zei? — mărşăluiau cu paşi rigizi unul în spatele celuilalt, înaintând cu încrâncenare; doisprezece bărbaţi la paradă, cu coifuri ţuguiate pe capete şi cu săbii încovoiate pe umeri. Pe peretele opus, un personaj uriaş îmbrăţişa protector un alt bărbat, de dimensiuni mai mici. Deasupra braţului său întins, un desen de forma unei flori, compus din mai multe semne asemănătoare unor hieroglife. În mod cert simboluri, dar pentru ce? Texier a aruncat o privire de jur-împrejur, după care s-a întors în prima încăpere. Aici a remarcat şi mai multe astfel de semne, unele atât de şterse de vreme încât de-abia mai puteau fi desluşite. Erau oare simple ornamente? Sau reprezentau o scriere? Texier s-a întors la ieşirea principală. S-a oprit, s-a uitat la podişul ce i se întindea în faţa ochilor şi a observat rămăşiţele unor ziduri. Au fost oare clădiri aici? Porţi care păzeau intrarea în incinta îngustă dintre stânci? Pe măsură ce privea ruinele, a devenit aproape sigur că se afla în faţa unui sanctuar din antichitate, a unui templu extrem de bizar sculptat în stâncă. Dar cine îl ridicase şi ce popor se închina aici? Şi-a îndreptat privirea peste vale, înspre ruinele de la Boghazköy, a privit viroagele şi culmile zimţate, arse de soarele nemilos. Trebuie că Dumnezeu a muncit cu pumnii încleştaţi la făurirea acestui ţinut. Iar o naţiune măreaţă şi-a impus voinţa pe aceste tărâmuri, şi-a satisfăcut nevoia de a clădi, ridicând blocuri de stâncă în vârful pustietăţii stâncoase, atât de temeinic, încât ruinele zidurilor au rezistat până astăzi – ziduri care unesc crestele abrupte pentru a forma parapete solide. Asemenea monumente impresionante nu puteau fi concepute decât de regi influenţi, aflaţi în fruntea unei ţări puternice şi bogate. În 1839, Texier a publicat la Paris cele câteva volume ale ambiţioasei sale cărţi de călătorie, Descrierea Asiei Mici[2] în care mărturiseşte că se afla în faţa unei enigme de neînţeles. Asta deoarece, din perspectiva cunoştinţelor istorice din secolul al XIX-lea, în Asia Mică nu existase niciun popor atât de măreţ.   În realitate, descrierile lui Texier nu erau altceva decât un motiv de jenă pentru ştiinţa arheologiei. Specialiştii au fost bineînţeles descumpăniţi în momentul în care s-au văzut în faţa unui material pictografic şi descriptiv atât de vast, căruia nu-i puteau da de cap. În plus, arheologia era încă o ştiinţă tânără, iar în deceniile de după 1830, majoritatea specialiştilor erau interesaţi în principal de săpăturile fascinante care se derulau în Egipt şi Mesopotamia. Lepsius şi Mariette descopereau minuni în ţinutul faraonilor; Botta şi Layard aduceau la lumină civilizaţia asirienilor. Însă în ciuda faptului că atenţia le era îndreptată în altă parte, arheologii nu au putut trece întru totul cu vederea misterioasele ruine din Anatolia turcă, deoarece primeau pe zi ce trecea tot mai multe informaţii noi. William Hamilton nu doar a vizitat Boghazköy la scurt timp după Texier, ci a şi descoperit în apropiere o altă zonă cu ruine, în satul Alaja Hüyük. Între anii 1859 şi 1861, doi turişti germani, Barth şi Mordtmann, au furnizat descrieri mai exacte ale ruinelor de la Boghazköy şi au completat schiţele pe care Texier le realizase în grabă. Francezul Langlois a colindat regiunea din jurul Tarsului în 1861. Şi începând din 1862, omul de ştiinţă francez Georges Perrot a străbătut întreaga Anatolie, explorând-o cu minuţiozitate şi descoperind o mulţime de noi monumente fascinante. Printre altele, a găsit în ruinele de la Boghazköy o stâncă teşită, acoperită cu simboluri. Unele erau atât de erodate, încât păreau simple zgârieturi în piatră, dar aspectul lor general semăna cu semnele găsite de Texier la Yazilikaya. Această stâncă, denumită Nishan Tash, s-a dovedit a fi una din cele mai importante descoperiri, dar la momentul respectiv a fost înghiţită în materialul extrem de bogat pe care Perrot, împreună cu artistul Edmond Guillaume care îl însoţea, a început să îl publice în 1872. Doar zece ani mai târziu, în anul 1882, arheologul german Karl Humann a realizat mulaje după unele din reliefurile de la Yazilikaya şi a furnizat primele planuri fiabile ale ruinelor descoperite la Boghazköy. Humann era în mod deosebit potrivit pentru această sarcină, deoarece lucrase ca inginer constructor înainte de a fi sedus de farmecul arheologiei şi de deveni cunoscut în întreaga lume ca descoperitor al altarului de la Pergam.     Perrot şi-a prezentat descoperirile din Anatolia în Istoria artei în antichitate[3], publicată în 1887. S-a aventurat chiar să înainteze câteva ipoteze privind unele din sculpturi şi din grupurile de simboluri. Câţiva specialişti dintre contemporanii săi i-au acceptat în cele din urmă ipotezele, convinşi de relatările a doi exploratori americani, care descriau nişte lespezi pe care le văzuseră în timpul expediţiei din Siria, în 1870. Aceste suprafeţe cu inscripţii, denumite Pietrele de la Hamath după locul în care au fost descoperite, urmau să introducă o nouă fază în încercarea de a rezolva enigma ruinelor din Anatolia. În realitate, cei doi americani nu au fost primii exploratori care le-au văzut. Ele fuseseră descoperite de fapt cu cincizeci şi opt de ani în urmă, de către unul din cei mai interesanţi exploratori ai secolului al XIX-lea.   În 1809, un bărbat cu barbă, îmbrăcat într-un costum oriental, urca la bordul unui vas ce făcea legătura între insula Malta şi Siria. Îşi spunea Şeicul Ibrahim şi se prezenta drept un comerciant în slujba Companiei Indiilor de Est. A rămas în Siria trei ani şi jumătate şi a fost cel mai neobişnuit negustor ce a umblat vreodată între Alep şi Damasc. În loc să facă comerţ, Şeicul Ibrahim îi vizita pe învăţaţii locului, cerându-le să-l introducă în studiul limbilor, al istoriei şi al geografiei zonei, acordând o atenţie specială Coranului. Şi-a întrerupt studiile doar pentru a călători: la sud, în Ţara Sfântă, la est spre Eufrat, apoi prin valea Orontelui. S-a urcat pe Muntele Sfânt Hor, unde Aaron a părăsit această lume, a fost arestat în Nubia ca spion, a fost expulzat din ţară şi a ajuns în Egipt. Un paşă, provocându-l să-şi demonstreze cunoştinţele despre legile musulmane, l-a supus unui examen în faţa a doi savanţi arabi. Aventurierul a trecut examenul şi a dovedit nişte cunoştinţe excepţionale, astfel încât i s-a permis un pelerinaj de patru luni la Mecca, „oraşul interzis”, după care i s-a dat voie să li se alăture celor opt mii de pelerini ce urcau pe Muntele Arafat. După încheierea pelerinajelor, a primit titlul de „hagiu”. În 1817, la vârsta de treizeci şi trei de ani, a murit pe neaşteptate la Cairo, pe când plănuia alte călătorii şi a fost înmormântat ca hagiu, cu o ceremonie solemnă, într-un cimitir musulman. Numele adevărat al „Şeicului Ibrahim” era Johann Ludwig Burckhardt, născut la Basel în 1784, descendent al unei familii de patricieni elveţieni care a dat lumii până în prezent numeroşi diplomaţi şi istorici de marcă. Colecţia sa de manuscrise orientale, ce conţinea aproximativ trei sute cincizeci de volume, a fost dăruită Universităţii din Cambridge după moartea sa, iar jurnalele pe care le-a ţinut s-au dovedit o mină de aur pentru geografi, etnografi, filologi şi arheologi. Cărţile pe care n-a apucat decât să le planifice au fost publicate de editori, care s-au inspirat din aceste jurnale. În una din aceste cărţi, Travels in Syria and the Holy Land (Călătorii în Siria şi în Ţara Sfântă) (Londra, 1822), Burckhardt descrie o piatră pe care o văzuse încastrată în colţul unei clădiri din bazarul de la Hamath, pe malul râului Oronte: „O piatră purtând o serie de figuri şi semne de mici dimensiuni, care par să fie un fel de scriere hieroglifică, deşi nu seamănă cu cea din Egipt.” În 1822, cu şaptesprezece ani înainte de apariţia cărţilor de călătorie ale lui Texier, bineînţeles că nimeni nu a acordat nici cea mai mică atenţie acestei remarce, cu atât mai mult cu cât era umbrită de poveşti ale unor aventuri cu mult mai palpitante. Au trecut cincizeci şi opt de ani până când doi americani, J.A. Johnson şi dr. Jessup, au ajuns şi ei să viziteze bazarul din Hamath. Cei doi aveau, se pare, un spirit de observaţie la fel de dezvoltat ca „Şeicul Ibrahim”, pentru că au zărit nu doar piatra pe care o descoperise Burckhardt înaintea lor, dar încă alte trei pietre „cu o serie de figuri şi semne de mici dimensiuni”. Un an mai târziu, Johnson şi-a prezentat descoperirea în faţa Societăţii Americane de Explorare a Palestinei. Dar nu a fost în măsură să furnizeze nicio schiţă făcută la faţa locului. În momentul în care se apropiase de pietre, vrând să le atingă, băştinaşii au început să protesteze gălăgios, gesticulând frenetic şi părând gata să-l atace. În mod evident, semnele misterioase făceau obiectul unui cult superstiţios încă din timpuri străvechi. Această supoziţie a fost confirmată la scurt timp după aceea, când la Alep a fost descoperită o altă piatră acoperită cu „hieroglife”. Băştinaşii le atribuiau simbolurilor puteri tămăduitoare; cei care sufereau de o boală de ochi des întâlnită în Orient străbăteau distanţe mari pentru a veni să atingă piatra cu fruntea, drept pentru care suprafaţa ci devenise de multă vreme netedă şi lucioasă. A mai trecut un an până când un alt om de ştiinţă a avut ocazia să examineze pietrele în linişte, fără a fi împiedicat în vreun fel. Este vorba despre William Wright, un misionar irlandez care se afla în acea perioadă în Damasc. Norocul, care a jucat un rol atât de important în nenumărate descoperiri, i-a venit în ajutor, în 1872, guvernatorul Siriei, un musulman fundamentalist cu vederi înguste, ostil pasiunii occidentale pentru investigaţii, a fost înlocuit din funcţie. Succesorul său, paşa Subhi, s-a dovedit a fi un spirit liberal luminat. Auzind despre pietrele de la Hamath, i-a permis părintelui William Wright să îl însoţească într-o vizită. Între timp, alte două grupuri de exploratori ajunseseră la Hamath şi încercaseră în zadar să vadă deja faimoasele pietre. Dar Wright, spre deosebire de predecesorii săi, se bucura de susţinerea guvernatorului, iar paşa şi-a arătat bunăvoinţa în modul cel mai eficient cu putinţă: trimiţând soldaţi la faţa locului. Cu ajutorul acestora, Wright a scos pietrele din zidurile clădirilor – sarcină dificilă, întreruptă deseori de demonstraţii ale băştinaşilor, care erau ferm convinşi că pietrele lecuiesc reumatismul, asemenea pietrei de la Alep, despre care se credea că vindecă oftalmia. Pietrele au fost depozitate temporar în casa de oaspeţi a paşei, iar unul dintre cei care le-au cărat a povestit că pe străzi se revărsa o mulţime furibundă. Se zvonea că fanaticii intenţionau să atace clădirea şi să distrugă pietrele, preferând să le vadă sfărâmate decât trimise în străinătate. Se spunea că poliţia era de partea populaţiei din Hamath. „Mi-am dat seama în acel moment că izbucnise o criză”, scrie Wright. Însoţit de un soldat înarmat, irlandezul a coborât în stradă. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui, ameninţători şi plini de ură. S-a adresat mulţimii, asigurându-i pe răzvrătiţi că paşa le va plăti o despăgubire generoasă în schimbul pietrelor. Oamenii au replicat batjocoritor: ştiau ei cât valorează asemenea promisiuni băneşti. Auzindu-le reacţia, Wright a adoptat o poziţie mai fermă. Le-a spus că trebuie să se împrăştie şi să se întoarcă la treburile lor. Dacă izbucnesc violenţe, a zis el, paşa va ordona pedepse îngrozitoare. Wright s-a întors extrem de agitat la casa de oaspeţi. „Am petrecut o noapte albă, plină de griji”, scrie el. În cursul nopţii nu s-a mai înregistrat niciun incident. A doua zi dimineaţa, paşa Subhi, spre mirarea localnicilor, care au rămas fără grai în faţa gestului său, a plătit despăgubirea promisă. Dar indignarea, eliminată temporar de discursul hotărât al irlandezului şi împăcată cu banii paşei, a izbucnit din nou. Dervişi sălbatici fugeau pe străzi, strigând că o ploaie incandescentă de stele căzuse în timpul nopţii. Ploaia de meteoriţi fusese, într-adevăr, neobişnuit de strălucitoare. Localnicii au trimis o delegaţie la paşă, căci acesta ar fi putut fi un semn din Ceruri care anunţa că pietrele nu trebuie mişcate din loc, nu? Paşa a reflectat îndelung înainte de a răspunde. Apoi a întrebat dacă stelele căzătoare au cauzat vreo stricăciune. Omorâseră vreun om sau vreun animal? Membrii delegaţiei au fost nevoiţi să recunoască că nu se întâmplase nimic de genul acesta. Drept pentru care, paşa a pus o întrebare demnă de Solomon: ce semn mai bun al aprobării Cerurilor ar fi putut primi decât acest spectacol splendid de stele strălucitoare? Şi astfel s-a încheiat disputa. Agitaţia a scăzut treptat în intensitate. Pietrele au fost transportate la Constantinopol. William Wright a primit permisiunea să realizeze mulaje după ele, pe care le-a trimis la British Museum.   Texier văzuse ruine în nordul Anatoliei, pe care nu a ştiut să le situeze în timp. Wright se afla în posesia unor mulaje ale inscripţiilor de la Hamath şi nu ştia să le interpreteze. În acea perioadă, cercetătorii nu aveau, fireşte, niciun motiv pentru care ar fi putut bănui vreo legătură între ruinele din Anatolia şi pietrele din Siria; nu exista nicio dovadă a unei astfel de legături. În acest punct însă W.H. Skeene şi George Smith de la British Museum au descoperit lângă Jerablus, pe malul drept al Eufratului, o cantitate impresionantă de ruine. Au făcut cercetări şi au identificat în mod corect aşezarea ca fiind oraşul Karkemiş, cunoscut din surse asiriene.     [1] În limba română nu există un sistem unitar de transliterare a denumirilor hitite, de aceea am preferat să păstrăm şi noi acelaşi sistem, cu unele mici modificări pentru a uşura lectura, cu atât mai mult cu cât este folosit şi în alte lucrări dedicate hitiţilor, apărute în România – n. ed. rom. [2] Description de l’Asie Mineure. [3] Histoire de l’Art dans l’Antiquité.

Cartea lui Hiram de Christopher Knight Introducere   Sunt 13 ani de când ne-am unit forţele pentru a cerceta originile şi înţelesul ciudatelor ritualuri folosite de francmasoni. În primii cinci ani nu intenţionam să împărtăşim descoperirile noastre nimănui - dinăuntrul sau din afara francmasoneriei. Dar deoarece ceea ce am descoperit părea să fie foarte important, ne-am hotărât să scriem o carte despre călătoria noastră de descoperiri şi, spre surprinderea noastră, Secretul lui Hiram a devenit imediat un bestseller care a fost tradus în peste 30 de limbi. Ritualurile francmasoneriei alcătuiesc cea mai veche tradiţie orală a lumii occidentale. Dar cercetarea noastră nu s-a încheiat nici pe departe prin publicarea primei noastre cărţi şi am continuat să scriem încă două cărţi care ne-au condus înapoi prin istorie până la cultura bazată pe astronomie a Marii Britanii preistorice. Am aflat că ritualurile francmasonice formau o cărare aproape uitată prin trecut, unind oamenii cu evenimente care se presupuneau a nu avea nicio legătură între ele. Multe dintre descoperirile noastre au contrazis idei vechi şi „consacrate”, dar ne-am bucurat de sprijinul multor oameni de ştiinţă în diferitele aspecte ale muncii noastre. Am fost norocoşi să primim un mare ajutor de-a lungul anilor şi astfel, cercetarea noastră a făcut progrese uimitoare. Totuşi, există două arii unde am întâmpinat o opoziţie neaşteptată. Prima vine din partea Bisericii Romano-Catolice. Cea de-a doua este legată de încercările noastre de a demara cercetarea arheologică a unei clădiri medievale din Scoţia, care devenise de un timp centrul cercetărilor noastre. Am devenit conştienţi de ostilitatea manifestată de Biserica Catolică încă dintr-o fază iniţială. Imediat după ce Secretul lui Hiram (în original The Hiram Key, n.ed.rom.) a ajuns în magazine, a apărut un mic articol în publicaţia „Catholic Herald”, care era atât echilibrat, cât şi lipsit de prejudecăţi. Iniţial, am fost impresionaţi de abilitatea gazetei de a fi obiectivă cu o carte care încerca o abordare nouă în interpretarea istoriei lui Iisus Christos. Dar în următoarea ediţie a apărut o nouă recenzie care cuprindea două pagini doar cu fotografii copiate din cartea noastră şi un titlu stindard proclamând „Aventura lui Chris şi Bob Bogus”. De această dată, articolul era departe de a fi nepărtinitor, ci dimpotrivă, plin de venin faţă de cartea noastră, faţă de noi ca indivizi şi faţă de oricine era un francmason „beat”. Scopul nu era să dezbată sau cel puţin să menţioneze descoperirile noastre, ci să ne ridiculizeze atât pe noi, cât şi părerile noastre, de la început până la sfârşit. Următoarea noastră carte a avut parte de acelaşi tratament pe o întindere de două pagini pline de agresivitate, care evita orice comentariu pe marginea problemelor importante pe care le ridicasem. Din nou era clar că criticul citise cartea cu foarte puţină atenţie, deoarece puţinele referiri făcute la părţi nesemnificative ale conţinutului erau total greşite. Când cea de-a treia carte a noastră a apărut, aşteptam cu interes să citim următorul atac din partea acestei reviste. Nu am fost dezamăgiţi. Producătorii reuşitei Catholic Herald au publicat o recenzie substanţială a Aparatului lui Uriel (în original Uriel’s Machine, n.ed.rom.), cu un subtitlu îngroşat: „Arheologia fictivă”. Acest articol le spunea cititorilor că lucrarea noastră este un complet nonsens, fără a menţiona dovezile noastre sau măcar a încerca să dezmintă vreo dovadă. Ni se pare ciudat că o publicaţie romano-catolică a ales să facă recenzii extinse la trei cărţi succesive doar pentru a le eticheta ca fiind pură ficţiune. De bună seamă, dacă o carte nu este bună de nimic o ignori mai degrabă, decât să pierzi timpul spunându-le cititorilor cât de îngrozitoare este. Aparatul lui Uriel a primit critici favorabile din partea multor ziare, dar apoi a apărut un ziar care era la fel de agresiv şi de lipsit de ingeniozitate ca şi Catholic Herald. La puţin timp după apariţia cărţii, am fost intervievaţi de altcineva care a folosit exact aceeaşi temă pentru un articol dezbătut mai apoi în Daily Telegraph. Poate uimitoarea asemănare era doar întâmplare, dar am aflat mai târziu că Damian Thompson, corespondentul religios, nu era deloc străin ziarului Catholic Herald. După ce a petrecut primul sfert de oră demonstrându-şi incapacitatea de a folosi un reportofon, Thompson a petrecut restul celor două ore de interviu ţipând în mod repetat: „Dar nu puteţi face ştiinţa în acest mod.” Şi-a recunoscut ignoranţa în astronomie şi matematică, dar faptul că era destul de incapabil să înţeleagă metodologia de calcul pe care o folosisem nu l-a împiedicat să respingă descoperirile noastre ca fiind greşite - doar pentru că aşa spunea el că sunt. Când a apărut articolul său, el n-a făcut nicio referire la esenţa tezei noastre, ci doar a suprapus pretenţiile ciudate din cărţile altor oameni cu referire la noi, creând astfel falsa impresie că noi am spus aceste lucruri sau le susţineam în vreun fel. Stufosul titlu spunea:   Minoicii au construit Stonehenge, Atlantida este situată în Antarctica, Iisus a fost înmormântat în Franţa. Bine aţi venit în cea mai bine vândută lume, cea a arheologiei fictive.   Ciudate pretenţii, într-adevăr; dintre care noi nu am fi acceptat niciuna. Thompson a continuat să încerce să ne discrediteze munca, afirmând că Secretul lui Hiram fusese „desconsiderată de istorici şi critici deopotrivă.” El evidenţia această aşa-numită respingere universală a lucrărilor noastre dinainte citând un titlu dintr-o singură publicaţie. Titlul era „Aventura lui Chris şi Bob Bogus.” Desigur, citatul, cu deja cunoscutul termen „Bogus” (fictiv), venea de la nimeni altul decât The Catholic Herald. Era posibil să fim pe urma unui lucru atât de important încât unii oameni considerau că trebuia să fim discreditaţi? În aprilie 1998, Chris ţinea un discurs la un simpozion masonic din Perugia, Italia. Într-o seară, înaintea evenimentului, organizatorul, profesorul Giancarlo Seri, a primit un telefon de la Roma. La celălalt capăt al firului era o figură marcantă a Bisericii Romano-Catolice, care îi cerea să-i spună dacă e adevărat că unul dintre autorii Secretului lui Hiram urma să se adreseze francmasonilor italieni. Profesorul Seri i-a răspuns că aşa era, şi l-a întrebat pe cel care-l sunase dacă el citise cartea şi, dacă da, ce părere avea despre ea. Răspunsul omului Bisericii a fost sincer: „Da, am citit-o. Este o carte excelentă, dar există în ea câteva lucruri ce nu ar trebui spuse.” Nu a spus că era inexactă (nici pe departe fictivă), într-adevăr singura lui obiecţie la adresa lucrării părea să fie că noi spuneam oamenilor lucruri care nu trebuiau spuse. Noi manifestăm un profund respect pentru Biserica Romano-Catolică, dar credem, de asemenea, că nimeni nu are dreptul să interzică opiniile şi cercetările altuia despre trecut. În evul mediu, Biserica nu tolera nicio deviere de la povestea sa despre felul în care era lumea, ucidea populaţii întregi dacă le suspecta că nutresc idei diferite de cele predicate de către ea. După Galileo, ea a dus o bătălie pierdută, dar azi acceptă cu greu concepte cum ar fi evoluţia darwiniană. Aşadar, ce anume din umilele noastre cercetări în originile ritualului masonic putea să fi atins o coardă atât de delicată? Ne-am decis să aflăm şi această carte descrie eforturile noastre. Cel de-al doilea lucru cu care a trebuit să ne confruntăm a fost opoziţia faţă de o cercetare arheologică corectă a Capelei Rosslyn din sec. XV, care se găseşte pe Dealurile Lothian, puţin la sud de Edinburgh. În Secretul lui Hiram, căutarea noastră se încheia la această clădire medievală din Scoţia care consideram noi că putea conţine documente îngropate iniţial sub Templul din Ierusalim pe vremea când erau scrise primele evanghelii din Noul Testament. Am formulat argumentul că Capela Rosslyn, cum este ea numită astăzi, este depozitara celor mai importante Manuscrise de la Marea Moartă, care e posibil să conţină referiri directe la un individ mesianic care este acum amintit sub denumirea sa grecească „Iisus Christos”. Ne dăm seama că aceasta este, la prima vedere, o pretenţie destul de ciudată, dar ea este foarte bine argumentată de dovezi. Punctele-cheie sunt:   Manuscrisul de cupru găsit printre Manuscrisele de la Marea Moartă, la Qumran, enumeră manuscrisele şi comorile templului care au fost îngropate sub Templul din Ierusalim în sau chiar înainte de anul 68 d.c.   Este cunoscut faptul că cei nouă cruciaţi, fondatori ai Ordinului Cavalerilor Templieri au excavat încontinuu sub ruinele acelui templu între 1118 şi 1128 d.c.   O expediţie din sec. XIX a armatei britanice care a excavat sub templu nu a găsit altceva decât lucrările Cavalerilor Templieri şi nişte artefacte lăsate de ei.   Vechi credinţe ale francmasoneriei afirmă că aceşti cavaleri au găsit documente sub ruinele Templului din Ierusalim şi le-au adus cu ei pe proprietăţile St Clair din Kilwinning, Scoţia, în 1140 d.c.   Rosslyn a fost construit de un membru al familiei St Clair între 1441 şi 1490 d.c.   Aceeaşi familie a dat mai târziu cei mai importanţi francmasoni din lume, ca urmaşi ai Marelui Maestru Mason.   Schiţa Capelei Rosslyn este o copie foarte bună a Templului lui Irod din Ierusalim.   Dr. Jack Miller, geolog de la Universitatea Cambridge, a confirmat că Rosslyn este construită din exact aceeaşi piatră ca şi Templul din Ierusalim.   Peretele vestic al „capelei” este mai degrabă o copie a peretelui vestic al Templului din Ierusalim decât o încercare abandonată de a construi o mare biserică (deci a fost construit intenţionat să arate ca o ruină).   Reverendul James Charlesworth, profesor al Universităţii Princeton, expert în Manuscrisele de la Marea Moartă şi profesor de arheologie în Ierusalim a subliniat ulterior că peretele vestic afişează trăsături deliberate de proiectare, pentru a-l face să arate ca arhitectura Templului din Ierusalim.   Alţi experţi, cum ar fi savantul profesor Philip Davies, au demonstrat că clădirea nu este în mod clar creştină şi că cele mai multe din sutele de figuri încrustate înăuntru ţin în mână ori cărţi, ori manuscrise.   Unica inscripţie originală din întreaga clădire este un singur pasaj din Cartea lui Ezdra, care se referă la reconstrucţia Templului din Ierusalim de către Zerubbabel (cunoscut şi ca Zorobabel - n.ed.rom.).   Construcţia fundaţiei pare a fi durat patru ani şi este, de asemenea, cunoscut faptul că zidarul ţinea patru cufere mari cu documente în apropierea castelului. Aceste documente erau mai importante pentru el decât femeile din familia sa, deoarece atunci când a izbucnit un incendiu, el a insistat ca aceste cufere să fie salvate înaintea femeilor din familia sa.   O sculptură de pe peretele sudic dovedeşte legătura cu francmasoneria. Aşezarea pilonilor înăuntru corespunde ritualurilor francmasoneriei şi este asociată cu ritualul care afirmă că aceasta este „cheia pentru aflarea lucrului preţios”.   Când Secretul lui Hiram a fost publicată, unul dintre administratorii Capelei Rosslyn a afirmat public că ei ar face o săpătură arheologică a locului dacă o echipă de savanţi de primă clasă, inclusiv academicieni scoţieni iluştri, ar fi formată. După ce l-am adus pe profesorul Charlesworth la Rosslyn, el a făcut exact acest lucru şi a înaintat un plan detaliat pentru cercetarea sitului la începutul lui 1999. Din câte ştim, niciun răspuns nu a fost primit până în prezent. Am ajuns la concluzia că o investigaţie arheologică a Capelei Rosslyn nu se va produce în viitorul apropiat, aşadar nu vom fi în măsură să recuperăm documentele ascunse şi învăţăturile secrete pe care credem noi că le conţine. Provocarea pe care o înfruntăm este să rezolvăm această problemă. Punctul nostru de pornire este cantitatea mare de vechi ritualuri masonice care ne-au fost relatate de-a lungul anilor de susţinători ai francmasonilor. Ne-am asumat astfel imensa sarcină de a sorta şi organiza atât material masonic timpuriu cât puteam, şi apoi Robert a continuat să creeze un site web important pentru a facilita vizionarea acestui material într-o ordine diferită. Site-ul web s-a dovedit a fi o unealtă nepreţuită pentru a investiga complexele, întortocheatele şi mai ales îndepărtatele mituri ale francmasoneriei. O dată ce toate aceste vechi ritualuri francmasonice au fost adunate într-o formă, acolo unde au putut fi scanate şi cercetate uşor, povestea subliniată ieşea cu o nouă claritate. O ciudată povestire istorică a fost înregistrată într-un mod întâmplător printre multele grade masonice, deseori într-o considerabilă repetiţie. Conţinutul istoric a ajutat ca materialul să fie asemănător unui testament din Biblie, cu multe lucruri ce oglindesc cele două testamente existente, dar care conţine, de asemenea, informaţie adiţională înregistrată doar în alte documente evreieşti contemporane, cum ar fi lucrările istoricului evreu din secolul I, Josephus. Dar a mai apărut o a treia parte de informaţii care nu apare altundeva deloc. Aşadar, aceasta trebuie să fie ori simplă invenţie, ori nişte cunoştinţe ce pot face lumină atât pentru Vechiul, cât şi pentru Noul Testament. Ne-am convins că este cea de-a doua dintre aceste două opţiuni. Pe măsură ce începeam să planificăm Cartea lui Hiram ne-am decis să restructurăm acest material într-un document pe care noi l-am numit Testamentul Masonic. Acesta alcătuieşte partea a doua a acestei cărţi şi este format din pasaje din ritualul francmasonic, aşezate în ordine cronologică. Cuvintele originale ale ritualului sunt folosite pe cât posibil cu doar un cuvânt de legătură adăugat, pentru a permite poveştii subliniate să fie revelată. Noi îl vedem ca pe ceva înrudit cu o carte dispărută din Biblie. Am folosit Testamentul Masonic ca document-sursă pentru partea întâi a acestei cărţi şi l-am citat la subsol cu abrevierea MT, urmată de capitolul şi versetul implicat, (ex. MT 16:38 înseamnă Capitolul 16 Versetul 38). Cititorii pot verifica valabilitatea Testamentului Masonic căutând cuvintele respective ale fiecărui paragraf la un site web accesibil publicului, pe care Robert l-a creat la Universitatea din Bradford. Acesta poate fi găsit la http://www.bradford.ac.uk/webofhiram. Această resursă academică pe care noi am numit-o The Web of Hiram (Pagina web despre Hiram) a fost preluată pentru a fi administrată de către Universitatea din Bradford. Site-ul web ne oferă dovada pentru cererile noastre şi pentru prima dată permite oricărui cititor cu acces la internet să vadă detaliul din spatele poveştii pe care o spunem noi. Acum că cititorii ne pot judeca pretenţiile ei înşişi, nu mai este nevoie să ne bazăm pe părerile celei de-a treia părţi. Descoperirile noastre la zi ne-au făcut să credem că există o revelare a ştiinţei antice în inima ritualurilor aproape pierdute de francmasonerie. În această ultimă etapă a căutărilor noastre ne-am decis să găsim această ştiinţă pierdută care pare să îngrijoreze Biserica Romano-Catolică atât de mult.

  Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate de Konrad Lorenz                Prelegerea de faţă a fost scrisă pentru volumul omagial apărut cu ocazia celei de-a şaptezecea aniversări a prietenului meu Eduard Baumgarten. De fapt, ea nu se potriveşte, în esenţa ei, nici cu o ocazie într-atît de festivă şi nici cu natura plină de voioşie a momentului jubiliar, fiind, s-o recunoaştem, o Ieremiadă, un îndemn spre pocăinţă şi schimbare adresat întregii omeniri, îndemn despre care s-ar putea spune că i-ar sta mai bine unui predicator al penitenţei, cum e renumitul augustinian vienez Abraham a Santa Clara, decît unui cercetător al ştiinţelor naturii. Dar noi trăim într-un timp în care cercetătorul ştiinţelor naturii e cel capabil să vadă cu deosebită precizie anumite pericole. Astfel, a predica devine pentru el o datorie. Predica mea radiodifuzată a aflat un ecou care m-a uimit. Am primit nenumărate scrisori de la oameni care-mi cereau textul tipărit, iar în cele din urmă cei mai buni prieteni m-au îndemnat categoric să fac această scriere accesibilă unui larg public cititor. Toate acestea sînt de natură să contrazică pesimismul ce pare să răzbată din scrierea mea: Omul care de bună seamă era de părere că predică însingurat în pustie vorbea, după cum s-a constatat, în faţa unui auditoriu numeros şi înţelegător! Mai mult chiar: Recitind cuvintele mele, îmi sar în ochi mai multe afirmaţii care încă din momentul în care le-am aşternut pe hîrtie erau puţin exagerate, astăzi ele fiind de-a dreptul neadevărate. Astfel, la pagina 106 se poate citi că ecologia ar fi o ştiinţă a cărei importanţă nu e recunoscută îndeajuns. Acest lucru chiar că nu mai poate fi afirmat astăzi, cînd organizaţia noastră bavareză „Gruppe Okologie" se bucură de atenţie şi înţelegere din partea forurilor competente. Pericolul suprapopulării şi cel al ideologiei creşterii sînt estimate corect de către un număr tot mai mare de oameni raţionali şi responsabili. împotriva pustiirii spaţiului vital se iau tot felul de măsuri care, ce-i drept, nu sînt nici pe departe suficiente, dîndu-ne însă speranţa că în curînd ele vor fi întru totul corespunzătoare. În mod îmbucurător, trebuie să-mi rectific afirmaţiile şi în altă privinţă. Am scris cînd am dezbătut doctrina behavioristă că ea ar avea „în mod indiscutabil o vină considerabilă în colapsul moral şi cultural al Statelor Unite, ce se profilează ameninţător". între timp, chiar în Statele Unite au început să se audă o serie de voci care combat în mod energic această teorie eronată. împotriva lor se recurge încă la toate mijloacele posibile, dar ele sînt auzite, iar adevărul nu poate fi ascuns timp îndelungat decît făcînd să amuţească acele voci. Epidemiile spirituale ale contemporaneităţii au obiceiul ca, venind din America, să apară în Europa cu o oarecare întîrziere. în timp ce behaviorismul e în scădere în America, el e în mare vogă printre psihologii şi sociologii europeni. în mod vizibil, această epidemie e trecătoare.   În sfîrşit, aş vrea să aduc o mică rectificare cu privire la duşmănia dintre generaţii. Dacă nu sînt stîrniţi prin mijloace politice ori pur şi simplu incapabili să creadă ceva spus de un om mai în vîrstă, tinerii din ziua de azi au urechi să audă adevărurile biologice fundamentale. E perfect posibil să convingi nişte tineri revoluţionari de adevărul celor spuse în Capitolul VII din această cărticică. Ar fi o aroganţă să credem că ceea ce noi înşine ştim cu certitudine nu poate fi făcut şi pe înţelesul celor mai mulţi oameni. Tot ce am scris în această carte e mult mai uşor de înţeles decît, să zicem, calculul integral şi diferenţial, pe care orice elev de liceu trebuie să le înveţe. Orice pericol îşi pierde considerabil din capacitatea de a ne îngrozi, dacă îi sînt cunoscute cauzele. Astfel, eu sper şi cred că această cărticică va contribui puţin la diminuarea pericolelor ce ameninţă omenirea. KONRAD LORENZ Seewiesen, 1972 Proprietăţi structurale şi perturbări funcţionale ale sistemelor vii Etologia poate fi definită ca ramura ştiinţei care a luat naştere atunci cînd toate modurile de abordare şi metodele subînţelese şi obli-, gatorii de la Charles Darwin încoace în cazul tuturor celorlalte discipline biologice au fost aplicate şi în cercetarea comportamentului animal şi uman. Faptul că acest lucru s-a întîmplat, în mod ciudat, atît de tîrziu îşi are temeiul în istoria cercetării comportamentale, de care ne vom ocupa pe scurt în capitolul despre îndoctrinare. Etologia tratează, aşadar, atît comportamentul animal cît şi cel uman ca funcţie a unui sistem ce îşi datorează existenţa şi forma specifică unei deveniri istorice care s-a desfăşurat în filogenie, în dezvoltarea individului şi, la om, în istoria culturii. întrebarea pur cauzală de ce un anumit sistem e alcătuit aşa şi nu altfel îşi poate găsi răspunsul numai în explicaţia naturală a acestei deveniri. Dintre cauzele devenirii organice în ansamblu, pe lîngă procesele de mutaţii şi recombinări ale genelor, selecţia naturală joacă rolul predominant. Ea determină ceea ce numim adaptare, un proces pur cognitiv prin care organismul asimilează informaţia existentă în mediul înconjurător şi care prezintă importanţă pentru supravieţuirea sa, altfel spus, un proces prin care el dobîndeşte cunoaştere în legătură cu mediul înconjurător.   Existenţa unor structuri şi funcţii care s-au dezvoltat prin adaptare e caracteristică fiinţelor vii, în lumea anorganică neexistînd ceva similar. Acest fapt pune cercetătorul în faţa unei întrebări pe care fizicianul şi chimistul nu o cunosc. E vorba de întrebarea „pentru ce?" Cînd biologul întreabă astfel, el nu caută o tălmăcire teleologică a sensului, ci, mai modest, doar acea performanţă a unei caracteristici care asigură supravieţuirea speciei. Dacă întrebăm pentru ce pisica are ghearele îndoite şi răspundem „ca să prindă şoareci", aceasta nu e decît o formă prescurtată a întrebării: „ce performanţă necesară menţinerii speciei a dus la forma îndoită a ghearelor pisicii?"   Cînd ţi-ai petrecut o lungă viaţă de cercetător punînd întruna această întrebare cu privire la cele mai ciudate structuri şi moduri compor- tamentale şi ai primit de fiecare dată un răspuns convingător, eşti înclinat să crezi că structuri corporale şi comportamentale complexe, structuri în general improbabile, nu pot lua naştere niciodată altfel decît prin selecţie şi adaptare. Această părere ar fi de natură să ne deconcerteze dacă am pune întrebarea „pentru ce?" cu privire la anumite moduri comportamentale ale oamenilor civilizaţi, ce pot fi observate în mod regulat. La ce-i servesc omenirii înmulţirea ei fără măsură, mania ei de-a dreptul nebunească de întrecere, înarmarea crescîndă, care devine din ce în ce mai îngrozitoare, continua astenizare a orăşeanului etc, etc? La o privire mai atentă se poate vedea însă că mai toate aceste performanţe nedorite reprezintă perturbări ale unor mecanisme comportamentale specifice, care la început concurau şi ele la perturbarea speciei. Cu alte cuvinte, ele trebuie privite ca fiind patologice.   Analiza sistemului organic ce se află la baza comportamentului social al omului reprezintă cea mai grea şi ambiţioasă sarcină pe care şi-o asumă ştiinţa naturii, acest sistem fiind de departe cel mai complex de pe pămînt. S-ar putea spune că această cutezanţă, oricum extrem de dificilă, devine de-a dreptul imposibilă datorită transformării multiple şi imprevizibile a comportamentului uman prin sedimentarea unor fenomene patologice. Din fericire, nu se întîmplă aşa. Departe de a fi un obstacol insurmontabil pentru analiza unui sistem organic, o perturbare patologică reprezintă de foarte multe ori chiar cheia înţelegerii sale. Cunoaştem din istoria fiziologiei multe cazuri în care un cercetător a sesizat existenţa unui important sistem organic abia prin aceea că o perturbare patologică a dus la declanşarea unei boli. Cînd E. T. Kocher a încercat să vindece aşa-numita boală a lui Basedow prin îndepărtarea glandei tiroide, a provocat la început tetanie şi spasme, deoarece a extras şi glandele paratiroide, ce reglează schimbul de calciu. Cînd a corectat această greşeală, a produs prin măsura încă prea drastică a extirpării glandei tiroide un complex simptomatic pe care 1-a numit Kachexia thyreopriva şi care prezenta anumite similitudini cu o formă de cretinism frecventă în văile alpine cu izvoare sărace în iod, numită mixedem. Din această stare de fapt, precum şi din altele asemănătoare a rezultat că glandele cu secreţie internă formează un sistem în care absolut totul se află într-o interacţiune cauzală. Orice secreţie a glandelor endocrine care se elimină prin sînge exercită o anumită acţiune asupra organismului în ansamblul său, care poate implica metabolismul, procesele de creştere, comportamentul şi altele. De aceea, ele se numesc hormoni (din gr. hormao - eu pun în mişcare).   Acţiunile a doi hormoni pot fi exact opuse, ei fiind „anta-gonişti", la fel cum şi acţiunile a doi muşchi pot fi opuse pentru a se obţine poziţia dorită a articulaţiei. Atîta vreme cît se menţine echilibrul hormonal, nu iese la iveală faptul că sistemul glandelor endocrine e alcătuit din funcţii parţiale. Dacă se perturbă însă cît de puţin armonia acţiunilor şi a reacţiilor, starea generală a organismului se abate de la valoarea „nominală" dorită, altfel spus, organismul se îmbolnăveşte. Un surplus de hormoni ai glandei tiroide duce la boala lui Basedow, în caz contrar produ-cîndu-se mixedemul. Sistemul glandelor endocrine şi istoria cercetării lor relevă aspecte importante în legătură cu modul în care trebuie să abordăm proiectul nostru de a înţelege sistemul de ansamblu al pornirilor umane. Bineînţeles că acest sistem e alcătuit mult mai complex, de vreme ce el cuprinde în sine sistemul glandelor endocrine ca subsistem. în mod evident, omul posedă un număr enorm de surse independente ale pornirilor sale, dintre care multe derivă din programe comportamentale ce au luat naştere în mod filogenetic, adică din „instincte." Să desemnezi omul ca „fiinţă ce poate fi redusă la instincte", aşa cum am făcut-o eu în trecut, înseamnă să produci confuzie. Ce-i drept, lungi lanţuri interconectate de moduri comportamentale înnăscute se pot „dizolva" de-a lungul unei evoluţii filogenetice continue a capacităţii de învăţare şi a raţiunii în sensul dispariţiei joncţiunii obligatorii dintre părţile lor, astfel încît aceste părţi să-i stea la dispoziţie în mod independent subiectului activ, aşa cum P. Leyhausen a arătat în mod convingător în cazul animalelor de pradă din specia felinelor, în acelaşi timp însă, fiecare dintre aceste părţi disponibilizate devine, după cum a arătat acelaşi Leyhausen, o pornire autonomă, dezvoltînd un comportament de apetenţă propriu ce tinde la realizarea sa. Fără îndoială, omului îi lipsesc lungi lanţuri de mişcări instinctive obligatoriu interconectate, dar în măsura în care mamiferelor dezvoltate, se poate presupune că el nu dispune de mai puţine porniri pur instinctive, ci, din contră, de mult mai multe decît orice animal. In orice caz, în încercarea noastră de analiză a sistemului trebuie să luăm în considerare această posibilitate. Acest lucru este deosebit de important în cazul aprecierii unui comportament vizibil perturbat în mod patologic. Psihiatrul Ronald Hargreaves, care ne-a părăsit prea devreme, îmi scria într-una din ultimele sale scrisori că îşi făcuse un obicei metodologic din a pune, în cadrul oricărei încercări de a înţelege         o perturbare spirituală, concomitent două întrebări, în primul rînd, se întreba care anume va fi fiind acea performanţă normală care să ducă la menţinerea speciei în cazul respectivului sistem perturbat, iar apoi căuta să afle despre ce fel de perturbare e vorba şi, în mod special, dacă a fost provocată de o suprafuncţie ori de o subfuncţie a unui sistem parţial. Sistemele parţiale ale unui complex sistem organic interacţionează într-atît de profund, încît de multe ori e greu să trasezi limita domeniului lor de acţiune, funcţiile lor neputînd fi măcar concepute în mod separat. Mai mult, nici măcar structurile sistemelor parţiale nu pot fi întotdeauna definite în mod clar. în acest sens se pune problema cînd Paul Weiss afirmă în spirituala sa scriere Determinism Stratified cu privire la sistemele subordonate: „Orice este îndeajuns de unitar pentru a merita un nume constituie un sistem." 14                                                                                                  15 Există foarte multe porniri umane îndeajuns de unitare spre a li se găsi un nume în limbajul uzual. Cuvinte ca ură, dragoste, prietenie, mînie, credinţă, ataşament, suspiciune, încredere etc. reprezintă toate stări ce corespund unor disponibilităţi către moduri comportamentale bine precizate, la fel cum se întîmplă şi în cazul expresiilor uzuale în cercetarea ştiinţifică a comportamentului, cum ar fi agresivitatea, tendinţa de ierarhizare, teritorialitatea etc. precum şi toţi termenii compuşi cu Stimmung (dispoziţie), dispoziţie de clocit, de împerechere ori de zbor etc. Putem să ne încredem în flerul pe care limba noastră devenită naturală îl are pentru contexte psihologice profunde, aşa cum ne încredem în intuiţia cercetătorilor ştiinţifici ai animalelor, şi să acceptăm — pentru început numai ca ipoteză de lucru — că fiecăreia dintre aceste denumiri pentru stări sufleteşti şi disponibilităţi de acţiune umane îi corespunde un real sistem de porniri, fără a ne interesa deocamdată în ce măsură pornirea respectivă îşi trage puterea din izvoare filogenetice sau culturale. Putem presupune că fiecare dintre aceste porniri reprezintă o verigă a unui sistem bine ordonat şi armonic din punct de vedere funcţional, fiind astfel indispensabil. întrebarea dacă ura, dragostea, credinţa

Poarta temporala din Romania               Raport nr 432655 „Stăteam de mai multe ore la panda în cel mai ascuns loc cu putinţă când am observat maşină suspecta”. Aici agentul secret şi super anonim Vulpe Mardare se opri din scris şi ramase cu destele-n aer. Motivul acestei acţiuni, atât de împotriva regulamentului interior de scriere a rapoartelor, a fost -n-o sa credeţi, da' asta e – o superba tânără ce tocmai îşi desfăşură cracii în direcţia agentului secret.           Si în acel moment agentu' Mardare, în ciuda vastei experiente şi a nenumăratelor filme instructive cu agentu' 007, îşi arata (involuntar) plombele.           — Domnul agent Mardare?           — Aaaaa.           — Domnule sunteţi cumva agentul Mardare?           — Aaaa. Daaa.io sunt Mardare.io sunt Vulpe Mardare! Cu ce pot sa va ajut?           Tânăra se aşeză în acel moment pe scaun sub privirile pierdute ale agentului, care reuşi să-şi amintească într-un târziu ca nu era la dentist.           — Eu sunt Danuta. Tocmai am terminat pregătirea şi tu eşti noul meu partener!           Surpriza nu se citi pe fata lui Vulpe. Sentimentele lui erau insa amestecate: nu avea nevoie de nici-un partener la lucrul lui la misterioasele R Files, dar pe de alta parte o aşa gagica mai rar.           — Cum? Când ai devenit tu agent al BMI (Biroul Moldovean de Investigaţie)? Ha?!           — Acum mai putin de o zi.           — Aha!           Urma un moment de tăcere în care Mardare procesa informaţiile, propiile sentimentele, mâncarea din stomac şi altele de care nu avea ştiinţă. După vreo ora de procesat intensiv Vulpe casca de-i trăsniră fălcile. Ii cam obosise microcipul de atâta procesat.           — Bine fătuco de maine începem lucrul, zise el în timp ce gândul ca totuşi pana la urma poate -poate., ca la urma urmei niciodată nu ştii unde o sa ajungi cu aşa partener.           Toată lumea agenţilor secreţi, indiferent de continent, ştia un lucru fundamental: acela ca Romania era cu adevărat singura tara din lume vizitata de extratereştrii. şi asta pentru ca în Romania era centrul Influentelor Galactice Universale. Altfel spus aici se concentra o forţă imensa, forţă care insa nu putea fi nici simţită şi nici folosita de oameni obişnuiţi. In viitor, exact aici, avea sa se nască primul om care sa simtă Forţa şi care avea sa înfiinţeze Ordinul Cavalerilor Jedi, dar asta peste multi, multi ani.           Celelalte state ale lumii simulau adesea diferite întâlniri de gradul trei şi răpiri de vaci şi femei violate de extratereştrii, păcălind astfel publicul, tocmai pentru a ascunde faptul ca ei nu erau niciodată vizitaţi – nu prezentau importanta galactica aşa ca romanii noştri.           Agentul secret de gradul 4 Vulpe Mardare ştia mult mai bine decât toţi ceilalţi la un loc toate astea de mai sus. El se ocupa în mod direct de urmărirea activităţii extratereştrilor şi de infiltrare acestora în cele mai înalte cercuri politice; ştia despre cel de la Primăria Capitalei, de cei de la Guvern şi deasemenea primise un pont de la un informator ca valul doi de infiltraţie ţintea opoziţia – astfel extratereştrii aveau sa preia definitiv controlul asupra României, şi pentru totdeauna, putând astfel să-l caute şi să-l identifice pe primul om care avea sa simtă şi sa folosească Forţa -ei veniseră din viitor şi vroiau sa împiedice formarea Ordinului Cavalerilor Jedi.           Agentul Vulpe Mardare o informa de toate acestea pe tânăra şi superba lui partenera în timp ce privea cu jind spre decolteul acesteia. şi apoi începu o noua zi de munca, care avea sa difere complet de toate celelate, şi la sfârşitul căreia agentul Mardare Vulpe avea sa fi salvat lumea, Pământul şi chiar şi Universul, şi drept răsplată avea sa primească un sărut sălbatic din partea Danei. Dar deocamdată eroul nostru nu ştia asta.           Dana observa prima camionul şi îşi dădu seama ca ceva nu era în regula. Ii comunica agentului Mardare impresia captata cu cel de-al şaselea ei simt feminin şi acesta acţiona.           Sărind în fata camionului îşi scoase legitimaţia de BMI încercând să-l oprească. Extraterestrul de la volan, mascat în tuciuriu autohton, văzu într-o străfulgerare ce torturi cumplite avea sa sufere daca era prins aşa ca apasă furios pe pedala de acceleraţie. Mardare scăpa ca prin urechile acului printr-un salt dublu grupat lateral stânga şi avu timp sa vadă literele mari de pe lateralul stânga afişând inscripţia oficiala „REBU”.           Într-o sclipire de inteligenta rar întâlnită el realiza cu toate cele 5 simţuri ca acel camion conţinea ceva important. De unde sa ştie el ca de fapt dăduse peste transportul Porţii Temporale prin care veniseră extratereştrii ca sa ne cucerească!           Încet se ridica din muntele de gunoi în care aterizase. (Camera de luat vederi se roteşte în jurul lui de jos în sus pe o muzica mişto).           În acel moment începu urmărirea. Din păcate aceasta fu atât de înverşunată ca Dana mulţumi cerului ca nu-şi pusese tocuri, aşa cum intenţionase în aceea dimineaţa, şi noi nu putem găsi nici cuvinte şi nici chef sa o desciem. De ajuns sa spunem ca pana la urma extraterestrul sfârşi într-o balta de creieri proprii gelatinati şi Vulpe Mardare reuşi sa activeze Poarta Temporala.           Ochii mari şi sideraţi ai ambilor şi amândoi agenţi BMI văzură în acel moment prin oglinda albastra (formata dintr-un camp electro-magnetic-temporal care se materializa în jurul cadrului circular al Porţii Temporale) Ziua de Maine. Fara cel de-al şaselea simt al Danei extratereştrii ar fi complet cucerirea României şi Pământul, viitorul Imperiu Interstelar şi Universul, ar fi căzut prada răilor de extratereştrii.           Cei doi trăiră efectiv toată Ziua de Maine în doar câteva secunde şi astfel aflară ca prin poarta avea sa vina toată armata de infiltraţie şi chiar patrula timpului din SUA nu ar fi putut să-i oprească.           Dar Mardare şi Danuta puteau. şi o făcură. Sacrificând toate posibilităţile deschise de Poarta Temporala ei scoaseră din portbagajul Daciei 1311,5 (maşina speciala din dotarea agenţilor BMI) doua răngi lungi de otel inoxidabil -folosite în general la discuţiile cu extraterestriisi începură sa distrugă la întâmplare Poarta. După mai bine de cinci ore de munca ei reuşiră şi salvară Pământul.           Transpirata, cu bluza uda lipita de corpul superb (reliefând sânii neacoperiţi de sutien) Dana afişa o poza care reuşi sa atragă imediat privirile şi gândurile lui Mardare. El se apropie încet de ea şi în mod foarte natural buzele lor se lipiră într-un sărut pătimaş.           Ziua de maine a fost trăită de cei doi agenţi şi viitorul pe care-l înfăţişa era de neacceptat. Ştiind ca ei, ca şi toţi ceilalţi oameni pot schimba viitorul, şi-au luat destinul în mâinile proprii şi au făcut ce-au crezut de cuviinţă.           Mardare a ajuns pana la urma să-şi îndeplinească cea mai fierbinte dorinţa şi să-i ofere Danei o noapte pe care aceasta nu avea sa o uite niciodată. Dana avea sa devina apoi doamna Mardare, sa facă cinci copii şi sa reuşească sa rămână frumoasa pana la adânci bătrâneţi. SFÂRŞIT