Stiință și mistere carti de citit

  Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate de Konrad Lorenz                Prelegerea de faţă a fost scrisă pentru volumul omagial apărut cu ocazia celei de-a şaptezecea aniversări a prietenului meu Eduard Baumgarten. De fapt, ea nu se potriveşte, în esenţa ei, nici cu o ocazie într-atît de festivă şi nici cu natura plină de voioşie a momentului jubiliar, fiind, s-o recunoaştem, o Ieremiadă, un îndemn spre pocăinţă şi schimbare adresat întregii omeniri, îndemn despre care s-ar putea spune că i-ar sta mai bine unui predicator al penitenţei, cum e renumitul augustinian vienez Abraham a Santa Clara, decît unui cercetător al ştiinţelor naturii. Dar noi trăim într-un timp în care cercetătorul ştiinţelor naturii e cel capabil să vadă cu deosebită precizie anumite pericole. Astfel, a predica devine pentru el o datorie. Predica mea radiodifuzată a aflat un ecou care m-a uimit. Am primit nenumărate scrisori de la oameni care-mi cereau textul tipărit, iar în cele din urmă cei mai buni prieteni m-au îndemnat categoric să fac această scriere accesibilă unui larg public cititor. Toate acestea sînt de natură să contrazică pesimismul ce pare să răzbată din scrierea mea: Omul care de bună seamă era de părere că predică însingurat în pustie vorbea, după cum s-a constatat, în faţa unui auditoriu numeros şi înţelegător! Mai mult chiar: Recitind cuvintele mele, îmi sar în ochi mai multe afirmaţii care încă din momentul în care le-am aşternut pe hîrtie erau puţin exagerate, astăzi ele fiind de-a dreptul neadevărate. Astfel, la pagina 106 se poate citi că ecologia ar fi o ştiinţă a cărei importanţă nu e recunoscută îndeajuns. Acest lucru chiar că nu mai poate fi afirmat astăzi, cînd organizaţia noastră bavareză „Gruppe Okologie" se bucură de atenţie şi înţelegere din partea forurilor competente. Pericolul suprapopulării şi cel al ideologiei creşterii sînt estimate corect de către un număr tot mai mare de oameni raţionali şi responsabili. împotriva pustiirii spaţiului vital se iau tot felul de măsuri care, ce-i drept, nu sînt nici pe departe suficiente, dîndu-ne însă speranţa că în curînd ele vor fi întru totul corespunzătoare. În mod îmbucurător, trebuie să-mi rectific afirmaţiile şi în altă privinţă. Am scris cînd am dezbătut doctrina behavioristă că ea ar avea „în mod indiscutabil o vină considerabilă în colapsul moral şi cultural al Statelor Unite, ce se profilează ameninţător". între timp, chiar în Statele Unite au început să se audă o serie de voci care combat în mod energic această teorie eronată. împotriva lor se recurge încă la toate mijloacele posibile, dar ele sînt auzite, iar adevărul nu poate fi ascuns timp îndelungat decît făcînd să amuţească acele voci. Epidemiile spirituale ale contemporaneităţii au obiceiul ca, venind din America, să apară în Europa cu o oarecare întîrziere. în timp ce behaviorismul e în scădere în America, el e în mare vogă printre psihologii şi sociologii europeni. în mod vizibil, această epidemie e trecătoare.   În sfîrşit, aş vrea să aduc o mică rectificare cu privire la duşmănia dintre generaţii. Dacă nu sînt stîrniţi prin mijloace politice ori pur şi simplu incapabili să creadă ceva spus de un om mai în vîrstă, tinerii din ziua de azi au urechi să audă adevărurile biologice fundamentale. E perfect posibil să convingi nişte tineri revoluţionari de adevărul celor spuse în Capitolul VII din această cărticică. Ar fi o aroganţă să credem că ceea ce noi înşine ştim cu certitudine nu poate fi făcut şi pe înţelesul celor mai mulţi oameni. Tot ce am scris în această carte e mult mai uşor de înţeles decît, să zicem, calculul integral şi diferenţial, pe care orice elev de liceu trebuie să le înveţe. Orice pericol îşi pierde considerabil din capacitatea de a ne îngrozi, dacă îi sînt cunoscute cauzele. Astfel, eu sper şi cred că această cărticică va contribui puţin la diminuarea pericolelor ce ameninţă omenirea. KONRAD LORENZ Seewiesen, 1972 Proprietăţi structurale şi perturbări funcţionale ale sistemelor vii Etologia poate fi definită ca ramura ştiinţei care a luat naştere atunci cînd toate modurile de abordare şi metodele subînţelese şi obli-, gatorii de la Charles Darwin încoace în cazul tuturor celorlalte discipline biologice au fost aplicate şi în cercetarea comportamentului animal şi uman. Faptul că acest lucru s-a întîmplat, în mod ciudat, atît de tîrziu îşi are temeiul în istoria cercetării comportamentale, de care ne vom ocupa pe scurt în capitolul despre îndoctrinare. Etologia tratează, aşadar, atît comportamentul animal cît şi cel uman ca funcţie a unui sistem ce îşi datorează existenţa şi forma specifică unei deveniri istorice care s-a desfăşurat în filogenie, în dezvoltarea individului şi, la om, în istoria culturii. întrebarea pur cauzală de ce un anumit sistem e alcătuit aşa şi nu altfel îşi poate găsi răspunsul numai în explicaţia naturală a acestei deveniri. Dintre cauzele devenirii organice în ansamblu, pe lîngă procesele de mutaţii şi recombinări ale genelor, selecţia naturală joacă rolul predominant. Ea determină ceea ce numim adaptare, un proces pur cognitiv prin care organismul asimilează informaţia existentă în mediul înconjurător şi care prezintă importanţă pentru supravieţuirea sa, altfel spus, un proces prin care el dobîndeşte cunoaştere în legătură cu mediul înconjurător.   Existenţa unor structuri şi funcţii care s-au dezvoltat prin adaptare e caracteristică fiinţelor vii, în lumea anorganică neexistînd ceva similar. Acest fapt pune cercetătorul în faţa unei întrebări pe care fizicianul şi chimistul nu o cunosc. E vorba de întrebarea „pentru ce?" Cînd biologul întreabă astfel, el nu caută o tălmăcire teleologică a sensului, ci, mai modest, doar acea performanţă a unei caracteristici care asigură supravieţuirea speciei. Dacă întrebăm pentru ce pisica are ghearele îndoite şi răspundem „ca să prindă şoareci", aceasta nu e decît o formă prescurtată a întrebării: „ce performanţă necesară menţinerii speciei a dus la forma îndoită a ghearelor pisicii?"   Cînd ţi-ai petrecut o lungă viaţă de cercetător punînd întruna această întrebare cu privire la cele mai ciudate structuri şi moduri compor- tamentale şi ai primit de fiecare dată un răspuns convingător, eşti înclinat să crezi că structuri corporale şi comportamentale complexe, structuri în general improbabile, nu pot lua naştere niciodată altfel decît prin selecţie şi adaptare. Această părere ar fi de natură să ne deconcerteze dacă am pune întrebarea „pentru ce?" cu privire la anumite moduri comportamentale ale oamenilor civilizaţi, ce pot fi observate în mod regulat. La ce-i servesc omenirii înmulţirea ei fără măsură, mania ei de-a dreptul nebunească de întrecere, înarmarea crescîndă, care devine din ce în ce mai îngrozitoare, continua astenizare a orăşeanului etc, etc? La o privire mai atentă se poate vedea însă că mai toate aceste performanţe nedorite reprezintă perturbări ale unor mecanisme comportamentale specifice, care la început concurau şi ele la perturbarea speciei. Cu alte cuvinte, ele trebuie privite ca fiind patologice.   Analiza sistemului organic ce se află la baza comportamentului social al omului reprezintă cea mai grea şi ambiţioasă sarcină pe care şi-o asumă ştiinţa naturii, acest sistem fiind de departe cel mai complex de pe pămînt. S-ar putea spune că această cutezanţă, oricum extrem de dificilă, devine de-a dreptul imposibilă datorită transformării multiple şi imprevizibile a comportamentului uman prin sedimentarea unor fenomene patologice. Din fericire, nu se întîmplă aşa. Departe de a fi un obstacol insurmontabil pentru analiza unui sistem organic, o perturbare patologică reprezintă de foarte multe ori chiar cheia înţelegerii sale. Cunoaştem din istoria fiziologiei multe cazuri în care un cercetător a sesizat existenţa unui important sistem organic abia prin aceea că o perturbare patologică a dus la declanşarea unei boli. Cînd E. T. Kocher a încercat să vindece aşa-numita boală a lui Basedow prin îndepărtarea glandei tiroide, a provocat la început tetanie şi spasme, deoarece a extras şi glandele paratiroide, ce reglează schimbul de calciu. Cînd a corectat această greşeală, a produs prin măsura încă prea drastică a extirpării glandei tiroide un complex simptomatic pe care 1-a numit Kachexia thyreopriva şi care prezenta anumite similitudini cu o formă de cretinism frecventă în văile alpine cu izvoare sărace în iod, numită mixedem. Din această stare de fapt, precum şi din altele asemănătoare a rezultat că glandele cu secreţie internă formează un sistem în care absolut totul se află într-o interacţiune cauzală. Orice secreţie a glandelor endocrine care se elimină prin sînge exercită o anumită acţiune asupra organismului în ansamblul său, care poate implica metabolismul, procesele de creştere, comportamentul şi altele. De aceea, ele se numesc hormoni (din gr. hormao - eu pun în mişcare).   Acţiunile a doi hormoni pot fi exact opuse, ei fiind „anta-gonişti", la fel cum şi acţiunile a doi muşchi pot fi opuse pentru a se obţine poziţia dorită a articulaţiei. Atîta vreme cît se menţine echilibrul hormonal, nu iese la iveală faptul că sistemul glandelor endocrine e alcătuit din funcţii parţiale. Dacă se perturbă însă cît de puţin armonia acţiunilor şi a reacţiilor, starea generală a organismului se abate de la valoarea „nominală" dorită, altfel spus, organismul se îmbolnăveşte. Un surplus de hormoni ai glandei tiroide duce la boala lui Basedow, în caz contrar produ-cîndu-se mixedemul. Sistemul glandelor endocrine şi istoria cercetării lor relevă aspecte importante în legătură cu modul în care trebuie să abordăm proiectul nostru de a înţelege sistemul de ansamblu al pornirilor umane. Bineînţeles că acest sistem e alcătuit mult mai complex, de vreme ce el cuprinde în sine sistemul glandelor endocrine ca subsistem. în mod evident, omul posedă un număr enorm de surse independente ale pornirilor sale, dintre care multe derivă din programe comportamentale ce au luat naştere în mod filogenetic, adică din „instincte." Să desemnezi omul ca „fiinţă ce poate fi redusă la instincte", aşa cum am făcut-o eu în trecut, înseamnă să produci confuzie. Ce-i drept, lungi lanţuri interconectate de moduri comportamentale înnăscute se pot „dizolva" de-a lungul unei evoluţii filogenetice continue a capacităţii de învăţare şi a raţiunii în sensul dispariţiei joncţiunii obligatorii dintre părţile lor, astfel încît aceste părţi să-i stea la dispoziţie în mod independent subiectului activ, aşa cum P. Leyhausen a arătat în mod convingător în cazul animalelor de pradă din specia felinelor, în acelaşi timp însă, fiecare dintre aceste părţi disponibilizate devine, după cum a arătat acelaşi Leyhausen, o pornire autonomă, dezvoltînd un comportament de apetenţă propriu ce tinde la realizarea sa. Fără îndoială, omului îi lipsesc lungi lanţuri de mişcări instinctive obligatoriu interconectate, dar în măsura în care mamiferelor dezvoltate, se poate presupune că el nu dispune de mai puţine porniri pur instinctive, ci, din contră, de mult mai multe decît orice animal. In orice caz, în încercarea noastră de analiză a sistemului trebuie să luăm în considerare această posibilitate. Acest lucru este deosebit de important în cazul aprecierii unui comportament vizibil perturbat în mod patologic. Psihiatrul Ronald Hargreaves, care ne-a părăsit prea devreme, îmi scria într-una din ultimele sale scrisori că îşi făcuse un obicei metodologic din a pune, în cadrul oricărei încercări de a înţelege         o perturbare spirituală, concomitent două întrebări, în primul rînd, se întreba care anume va fi fiind acea performanţă normală care să ducă la menţinerea speciei în cazul respectivului sistem perturbat, iar apoi căuta să afle despre ce fel de perturbare e vorba şi, în mod special, dacă a fost provocată de o suprafuncţie ori de o subfuncţie a unui sistem parţial. Sistemele parţiale ale unui complex sistem organic interacţionează într-atît de profund, încît de multe ori e greu să trasezi limita domeniului lor de acţiune, funcţiile lor neputînd fi măcar concepute în mod separat. Mai mult, nici măcar structurile sistemelor parţiale nu pot fi întotdeauna definite în mod clar. în acest sens se pune problema cînd Paul Weiss afirmă în spirituala sa scriere Determinism Stratified cu privire la sistemele subordonate: „Orice este îndeajuns de unitar pentru a merita un nume constituie un sistem." 14                                                                                                  15 Există foarte multe porniri umane îndeajuns de unitare spre a li se găsi un nume în limbajul uzual. Cuvinte ca ură, dragoste, prietenie, mînie, credinţă, ataşament, suspiciune, încredere etc. reprezintă toate stări ce corespund unor disponibilităţi către moduri comportamentale bine precizate, la fel cum se întîmplă şi în cazul expresiilor uzuale în cercetarea ştiinţifică a comportamentului, cum ar fi agresivitatea, tendinţa de ierarhizare, teritorialitatea etc. precum şi toţi termenii compuşi cu Stimmung (dispoziţie), dispoziţie de clocit, de împerechere ori de zbor etc. Putem să ne încredem în flerul pe care limba noastră devenită naturală îl are pentru contexte psihologice profunde, aşa cum ne încredem în intuiţia cercetătorilor ştiinţifici ai animalelor, şi să acceptăm — pentru început numai ca ipoteză de lucru — că fiecăreia dintre aceste denumiri pentru stări sufleteşti şi disponibilităţi de acţiune umane îi corespunde un real sistem de porniri, fără a ne interesa deocamdată în ce măsură pornirea respectivă îşi trage puterea din izvoare filogenetice sau culturale. Putem presupune că fiecare dintre aceste porniri reprezintă o verigă a unui sistem bine ordonat şi armonic din punct de vedere funcţional, fiind astfel indispensabil. întrebarea dacă ura, dragostea, credinţa

VIZITE EXTRATERESTRE ÎNAINTE DE APARIŢIA OMULUI   De-a lungul istoriei sale, omenirea a fost confruntată cu multe fenomene neînţelese, dintre care pe unele a reuşit să şi le elucideze, iar la altele caută încă răspuns. Dintre acestea din urmă, două par a ieşi în evidenţă, şi anume cele legate de parapsihologie şi cele referitoare la fenomenul OZN. Încercarea de a le explica printr-o analiză separată nu cred că ar conduce la rezultatul scontat. De aceea, voi căuta să le prezint în strânsă conexiune, elementul de legătură fiind acela al existenţei unei civilizaţii deosebit de dezvoltate, care stăpâneşte legi ale fizicii încă necunoscute nouă, reprezentanţii ei, ca de altfel şi aparatele de zbor pe care le folosesc, având posibilitatea de materializare şi dematerializare, precum şi capacitatea de interferare a proceselor noastre psihice inconştiente. În acest sens îl voi cita pe C. Sagan care afirma: „civilizaţiile aflate cu sute de mii sau milioane de ani înaintea noastră ar trebui să aibă o ştiinţă şi o tehnologie care depăşeşte în aşa măsură posibilităţile noastre actuale, încât nu am fi în stare să le deosebim de magie”. Cercetătorii ruşi, care în ultima perioadă de timp au fost confruntaţi cu numeroase apariţii de OZN-uri, au emis mai multe teorii pentru a explica fenomenul, dintre care una foarte răspândită ar fi aceea că: „vizitatorii par să manipuleze perfect spaţiul şi timpul ei venind poate nu numai de pe alte galaxii ale Universului nostru, ci şi dintr-un univers paralel, legat de lumea spiritului”. În lucrarea „Lumi galactice”, Doru Davidovici face următoarea constatare: „Neştiutul nu reprezintă neapărat alte galaxii sau sisteme planetare. El poate fi o civilizaţie paralelă terestră de care ne desparte un decalaj în timp, fie doar o secundă, sau un decalaj spaţial nesesizat de noi în spaţiul tridimensional. Neştiutul poate fi o altă dimensiune încă de neimaginat, o civilizaţie străină existentă în noi, şi printre noi, care nu poate fi evidenţiată de simţurile noastre imperfecte, incomplete”. Importantă în acest sens este şi ipoteza emisă de filosoful estonian Gustav Naan care consideră antimateria drept o constituantă a unei alte lumi, inclusă într-a noastră, cu care ar coabita simultan. S-ar afla, cu alte cuvinte, 2 lumi paralele, una reprezentând imaginea în oglindă a celeilalte, fără a exista însă posibilitatea vreunui contact între ele. Profesorul Vlail Kaznatcheev, membru al Academiei de Ştiinţe a fostei U.R.S.S. atrăgea atenţia, într-un interviu acordat revistei Paris Match (iunie 1990) asupra forţei gândului, exemplificând printr-o serie de experienţe făcute în laboratorul din Siberia, cum ar fi: modificarea temperaturii unor procese tehnologice, influenţarea creşterii celulare, comunicări telepatice etc. El consideră că, pentru a explica viaţa, în afara celulelor vii mai există o viaţă cosmică, o viaţă de „câmp”. De asemenea, avertizează asupra pericolului unui război, în care arma psihică, constând în undele emise de creier, ar avea efecte grave cum ar fi: dereglarea ordinatoarelor, paralizarea voinţei oamenilor, sustragerea secretelor şi informaţiilor din sistemele de cercetare, limitarea capacităţii de luptă a armatei, reducerea populaţiei la o totală pasivitate. Pornind astfel de la ipoteza existenţei unei civilizaţii deosebit de dezvoltate, ai cărei reprezentanţi ne sunt asemănători, având în plus posibilitatea de a interfera psihicul uman, voi face o prezentare a unor dovezi ce ar sprijini această ipoteză. Dintre cele mai vechi urme privind vizitarea Pământului ar fi acestea: — Urma întipărită a unei perechi de tip ciudat de încălţăminte, alături de un trilobit strivit de pas, în strat pietrificat, descoperită de W. Y. Meisser în statul Utah – (S.U.A.) în anul 1968. Vechimea estimată 440 milioane de ani. — Revista UFO Nachtrichten relata în numărul 263/1980 mai-iunie despre descoperirea, într-o mină din S.U.A., la 700 m adâncime a unei arme, scoasă din stratul de cărbune de către minerul Joe Mankiewicz. Vârful ciocanului pneumatic a ricoşat într-un material dur, iar la lumina căştii de miner s-a văzut obiectul din metal argintiu prins în cărbune. A fost scos la iveală un fel de pistol mare „în felul pistoalelor laser din filmele SF”. Experţii cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut să precizeze nici dacă instrumentul acela e o armă, nici cum funcţionează. Concluzia lor a fost că: „Sunt dovezi în sprijinul afirmaţiei că arma nu este de origine terestră”. Vechimea 250 milioane de ani. — Ciocanul găsit în 1934 la periferia orăşelului London (statul Texas, S.U.A.) a cărui analiză spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană. Vechimea: 60-80 milioane de ani. — Paleontologul sovietic Al. Kaznaţev a dezgropat în Iacuţia, craniul unui bou moscat, găurit de glonţ, acum patruzeci de milenii. — Întipăriri ale unui picior omenesc alături de ale unor dinozauri în acelaşi strat geologic, descoperiri efectuate tot în S.UA. Vârsta: 70-140 milioane de ani. — Gravurile preistorice de pe pietrele profesorului Cabrera de la Ica (Peru), care arată scene de humanoizi, alături de animale preistorice domesticite. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi nu voi insista asupra lor. Cred că atât urmele de paşi cât şi obiectele descoperite aparţineau reprezentanţilor unei civilizaţii mult mai avansate care, la momentul potrivit, vor contacta specia umană.   MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ   Problema care se ridică este aceea a existenţei unor documente ce ar putea argumenta existenţa acestei civilizaţii paralele. Cred că ele nu lipsesc. Este vorba de sulurile de la Marea Moartă, care au fost descoperite în anul 1947 de către un beduin arab şi aduse la cunoştinţa lumii de ştiinţă către sfârşitul acelui an şi în anul următor. Descoperirea s-a făcut în nişte peşteri aflate la aproximativ 2 km vest de colţul de nord-vest al Mării Moarte, într-un loc cunoscut sub denumirea din limba arabă modernă de Qumran. Sulurile au fost văzute de mai mulţi savanţi. Unul dintre cercetătorii care au recunoscut caracterul antic al sulurilor a fost profesorul Eleazar L. Sukenik, de la Universitatea Ebraică, care a reuşit ulterior să cumpere unul din ele. Alte suluri au fost luate de la Şcoala Americană de Cercetări Orientale din Ierusalim, unde Dr. John C. Trever directorul interimar al Institutului, convins de valoarea lor, a aranjat să fie fotografiate porţiuni din ele, care i-au fost aduse. Una din fotografii a fost trimisă Prof. F. Albright care a declarat îndată că aceasta e: „cea mai importantă descoperire de manuscrise ale Vechiului Testament făcută vreodată”. Dintre acestea aş aminti: Sulul Isaia al Universităţii Ebraice, care este un sul parţial din cartea Ordinea Bătăliei, cunoscută şi sub numele de Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, manuscrise ale cărţilor ce formează astăzi Vechiul Testament, Cartea Jubileelor, Cartea lui Enoh, etc. Membrii Qumranului erau evrei ce se desprinseseră de Ierusalim sau de curentul principal al iudaismului şi deveniseră critici şi chiar ostili faţă de preoţii de la Ierusalim. În Cartea Jubileelor, (apocrif datând aproximativ din anul 135 î.e.n.) există o referire la momentul în care a avut loc un prim contact între oameni, care se înmulţiseră între timp şi îngerii veniţi din ceruri: „În zilele lui Iared (tatăl lui Enoh), îngerii Domnului s-au pogorât pe pământ, cei care sunt numiţi veghetori, spre a învăţa pe odraslele oamenilor şi a împlini legile şi dreptatea pe pământ El (Enoh – care a trăit cu aproximativ 5.500 ani în urmă – n.a.) a fost aşadar cel dintâi dintre fiii oamenilor, din cei ce s-au născut pe pământ, care a învăţat scrierea, ştiinţa şi înţelepciunea şi a scris semnele cerurilor, după rânduiala lucrurilor lor într-o carte, pentru ca fiii oamenilor să cunoască vremea anilor, potrivit rânduielii fiecăreia din lunile lor. Şi ceea ce a fost şi va să fie, el a văzut într-o vedenie din somnul său ceea ce se va petrece cu odraslele oamenilor, în lungul generaţiilor până la ziua judecăţii, el a văzut şi a cunoscut toate şi şi-a scris mărturisirea şi a lăsat-o drept mărturie pe pământ pentru toţi copiii oamenilor şi pentru urmaşii lor. El a fost cu îngerii Domnului şase jubilee (1 jubileu = 50 ani) iar ei i-au arătat tot ce este pe pământ şi în ceruri, puterea soarelui şi el a scris totul şi a mărturisit despre veghetorii care păcătuiseră cu fiicele oamenilor ca să se întineze, şi Enoh a adus mărturie împotriva tuturor acestora. Şi el a fost ridicat din mijlocul odraslelor oamenilor, iar noi (îngerii) l-am însoţit în grădina Edenului, întru măreţie şi slavă, şi iată că el a scris acolo judecata şi osânda lumii, şi toată ticăloşia odraslelor omeneşti”. (Cartea Jubileelor IV, 15, 17, 9, 21-23).

De prisos in univers de Milivoj Matusec Alexandru Macedon şi Pero Catastrofă în clasă domnea o linişte deplină, de puteai să auzi şi musca. Din păcate, bâzâitul nu se auzea, pentru că nu se găsea acolo nicio muscă. Se aflau doar treizeci de elevi şi un profesor de istorie. Faptul acesta nu explica deloc liniştea. Ba, dimpotrivă, o făcea de neînţeles. Treizeci de elevi şi un profesor de istorie stârnesc mai degrabă gălăgie decât linişte. Tăcerea adâncă a celor treizeci de elevi o pricinuia catalogul. Catalogul stătea deschis, ceea ce însemna pentru clasă un pericol mare: examinarea ounoştinţelor. Cu alte cuvinte: bătălie, vijelie, furtună. Or, timpul dinaintea bătăliei, vijeliei saiu furtunii e întotdeauna plin de linişte. Aceasta era adevărata explicaţie a tăcerii şi nemişcării celor treizeci de elevi. Şi iată că a început să tune. Vocea profesorului anunţă începerea bătăliei, furtuna care va veni. — Pero! strigă profesorul. — Catastrofă! adăugă cineva din ultimele bănci. Ouvântul acesta din urmă fu însoţit de chicoteli, în care se ghicea şi încordare şi -uşurare, dar şi obrăznicie. — Nu permit să mi se spună Catastrofă! zise furios Pero, soulându-se în picioare. O să reclam. Aerul se cutremură de ifisete. — Mie îmi zic Tic-Tac şi nnam de gând să reclam pe nimeni, declară un băiat cu o mutrişoară gravă şi cu 3 ochi verzi. Pur şi simplu, fiindcă mu ştiu cui aş putea să reclam. — Autorităţilor şcolare! grăi cineva. — Părinţilor şi tutorilor! — Opiniei publice! — Ajunge! strigă Pero, strângând pumnii. — Roagă-mă pe mine să spun „ajunge!“ zise profesorul. Dealtminteri, nici nu trebuie să mă rogi. Voi face singur acest lucru. Hai, ajunge! Gata î — Cum, gaiţa? întrebă cu naivitate un glăscior timid. Râsul ajută la sănătate. La fel şi mânia. E dovedit ştiinţific. Profesorul îl căută cu ochii pe posesorul glasului naiv. Vru să spună ceva, dar se răzgândi. Se uită la Pero, care stătea posomorit şi zbârlit. — Cum ai ajuns la această poreclă? De ce îţi zic Catastrofă? Pero dădu din umeri furios şi nu răspunse. Două degete stăteau ridicate sâcâitor chiar în faţa profesorului. Era Tic-Tac. Nu aşteptă ca profesorul să-i dea voie ori să-i interzică să vorbească. Sări în sus ca un arc. — Porecla i se potriveşte. E corectă. De tot ce se apucă Pero, iese rău. Totdeauna iese câte o grozăvie. Înţelegeţi? Ca-ta-stro-fă! Pero strânse şi mai tare pumnii. Scrâşni din dinţi şi se înroşi de mânie. — În mediul ăsta nu se poate lucra. Mereu îşi bat joc de mine. Dacă un lucru nu iese cum trebuie, ei zic că numai Pero e de vină. El e cu catastrofa. Ce să fac: să reclam, ori mă las păgubaş? Se aşeză brusc, bosumflat. Profesorul râse prieteneşte. — Nu te lăsa. Dar nici nu reclama. Cel puţin nu imediat. Ai timp. Dacă se vor întrece cu gluma, eu te voi apăra. Hai să vorbim despre lucruri serioase. Pero nici nu se mişcă, de parcă cuvintele profesorului n-ar fi ajuns să străbată prin carapacea supărării sale. 4 De parcă descurajarea l-ar fi ţintuit de bancă. — Rildică-te în picioare, Pero! porunci profesorul. — Eu? întrebă mirat? Pero. Chiar eu? Izbucxiiră râsete diin toate părţile. — Chiar tu! confirmă grav profesorul. Aş dori să aud câte ceva despre Alexandru Macedon. Câteva lucruri mai însemnate. Pero se sculă încet şi fără chef. Se încruntă, de parcă acest lucru i^ar fi pricinuit o durere fizică. — Deci, să auzim, îi dădu ghes profesorul. — Era fiul unui rege macedonean. Unicul fiu. Cei din clasă nu râseră. Rămaseră liniştiţi şi atenţi. Aşteptau să urmeze fapte mai mari şi mai importante. — Unicul fiu, zici? întrebă profesorul, înveselit parcă. — Fapt dovedit istoriceşte, rosti sobru Pero. A crescut repede şi a tăiat şi mai repede un nod, tocmai în Asia Mică. — Şi mai departe? — Mai departe, nimic. Clasa n-a mai putut să se stăpânească. Izbucni într-un hohot de râs de se cutremurară pereţii. Iar cineva, abia adunândiu-şi puterile, strigă: — Mă, Catastrofă! Mâna profesorului, ridicată brusc, domoli hohotele dezlănţuite. — Mai ştii ceva despre Alexandru? — Păi, nu-i de ajuns? — Nu-i de ajuns. — Dar am spus tot! Şi despre tatăl lui, şi despre el, şi despre nodul acela. Profesorul se încruntă. Semn rău. — Termină cu gluma, Pero! Iar n-ai învăţat? — Ba, am învăţat. 5 Profesorul strânse din umeri şi se îndreptă spre catedră. — N-o să ne certăm. Tu crezi că ştii ceva, iar eu cred că nu ştii multe. — Confruntare de păreri! spuse careva în surdină. — În detrimentul lui Pero! adăugă altul. — Ca-ta-stro-fă! glăsui cu importanţă Tic-Tac. Profesorul nu ţinu seamă de aceste observaţii. Privea îngândurat catalogul deschis. — Două note slabe… trei note slabe… patru note slabe… şi cu Alexandru Macedon fac exact cinci note slabe. îl căută din ochi pe Pero. Pero şedea şi privea cu atenţie un punct invizibil pe peretele opus. — Poţi să şezi, Pero! — Mulţumesc. M-am aşezat. — Ce crezi tu despre mine şi despre toţi cei care suntem cu tiine în clasă? — Nimic. Reflectez acum asupra altor lucruri. Încerc să-mi amintesc unde am auzit că Alexandru Macedon era unicul fiu al regelui. Interesantă informaţie; nu pot însă nicicum să-mi aduc aminte de unde o ştiu. în clasă era linişte deplină. Elevii aşteptau o furtună mai năprasnică decât examinarea cunoştinţelor. Aşteptau sentinţa. — Astăzi vom avea întâlnire cu părinţii, la sfârşitul orelor de curs, spuse încet profesorul, de parcă i-ar fi părut rău să tulbure liniştea. Tatăl tău va auzi multe lucruri neplăcute despre tine. Nişte lucruri care-l vor durea. Crede-mă că nu mi-ar face plăcere să fiu în locul lui. Şi nici în locul tău. Pe coridor sună clopoţelul. Profesorul se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. Pero rămase nemişcat. Căuta cu ochii un punct invizibil. 6 Reporterul TUNETULUI caută un fapt senzaţional TUNETUL e un ziar mare. Toate ziarele mari au reporteri mari. Aşa a fost şi va fi întotdeauna. Cel mai mare dintre toţi marii reporteri ai ziarului TUNETUL este N.K. Nu e numele lui complet, ci numai iniţialele numelui şi prenumelui. Toţi din redacţie s-au obişnuit să-i spună pe numeme prescurtat, adică ENKA. Prescurtarea aceasta a devenit numele lui de ziarist. Nume atrăgător, misterios şi plin de forţă. Nu se ştie precis dacă reporterul ENKA îşi datorează succesul numelui său, sau, dimpotrivă, dacă numele şi-l datorează succesului. De altfel, asta n-are importanţă. E important însă de ştiut că ENKA e cel mai mare dintre reporterii marelui ziar TUNETUL. În după-amiaza aceea, reporterul ENKA era preocupat de un lucru foarte important. Căuta un fapt senzaţional. Cel mai senzaţional din istoria ziaristicii. Acest lucru îl făcea în fiecare după-amiază. De aceea a şi devenit celebru. Celebritatea nu poate să-l ocolească pe reporterul care caută în fiecare zi o senzaţie mai mare decât cea precedentă. Era bine dispus cu toate că încă nu descoperise faptul. Lovea cu creionul în propria lui frunte şi citea cu atenţie titlurile de pe paginile ultimei ediţii a TUNETULUI. Nu făcea acest lucru fără motiv. De multe ori i s-a întâmplat ca în coloanele propriului său ziar să descopere urmele unui vânatJ mai deosebit. Iri ziua aceea în ziar nu erau decât lucruri obişnuite. Nimic răsunător. De abia în ultima pagină, unde se tipăresc anunţurile, numele noilor născuţi şi înştiinţările despre întrunirile asociaţiilor publice, organizaţiilor şi 7 cluburilor, o ştire măruntă, fără să bată la ochi, îi atrase atenţia. O citi de câteva ori şi se încruntă. — Hm! zise vag. Hkn! repetă şi mai nehotărât. La masa din colţul camerei şedea reporterul Pană- ascuţită, primul după marele ENKA pe scara celebrităţii. Se uita cu multă atenţie la prietenul său. Era sigur că se pregătesc lucruri mari. Altminteri, ENKA n-ar fi zis de două ori „hm“. Ori ar fi făcut-o o singură dată, ori ar fi tăcut. — Prin urmare? întrebă scurt Panăascuţită. — Ascultă! îi spuse ENKA mulţumit. Am găsit un anunţ foarte ciudat. Tuşi şi începu să citească: — NECUNOSCUTULE! Dacă e atât de important, sunt gata să mă intilnesc cu dumneata, cu toate că nu iau în seamă scrisorile care nu sunt iscălite cu numele adevărat. Ora pe care o pi’opui îmi convine, pentru că în fiecare zi, la şase după-amiază, ies la plimbare. Cu locul întâlnirii sunt de asemenea de acord. Dacă e vreo glumă nesărată, ar ji, mai bine să renunţi dinainte. Profesorul G. ENKA îi aruncă lui Panăascuţită o privire cercetătoare. Celălalt mare reporter nu arătă vreun interes deosebit faţă de cele auzite. — Şi ce-i cu asta? întrebă el fără însufleţire. Un anunţ ca toate anunţurile. Cineva vrea să se întâlnească cu cineva, dar îşi dă importanţă în prealabil. ENKA îl privi compătimitor, de parcă ar fi vrut să zică: „N-ai fler pentru o senzaţie adevărată. De aceea nu vei deveni niciodată primul reporter. Fără supărare, dar îţi lipseşte o coardă im/portantă.u Panăascuţită ghici, cel puţin parţial, gândurile celui mai mare reporter. Faţa i se întunecă un pic. — Iarăşi nu mă crezi capabil să dau de urma unei ştiri cu adevărat senzaţionale, n-u-i aşa? 8 — Să lăsăm cearta, făcu ENKA, puţin ofensat. Mar bine ascultă ce cred eu despre acest lucru. Sunt sigur că acest anunţ nu e unul obişnuit. Iată de ce: Cineva a scris o scrisoare în care îl roagă pe profesorul G. Să se întâlnească cu el. E în regulă. E frumos ca oamenii să se întâlnească, dar totuşi ceva nu-mi miroase a bine. Piroâfesonul G. Locuieşte undevai, fără îndoială. Omjul care a scris scrisoarea îi ştie adresa, căci, altminteri, cum i-ar fi trimis scrisoarea? Urmează prima întrebare importantă: DE CE ACEL OM NU L-A VIZITAT PE PROFESOR LA EL ACASĂ? Ai observat poate încă un lucru. Omul n-a iscălit scrisoarea. Aşadar, a doua întrebare importantă: DE CE DOREŞTE SA RĂMlNA NECUNOSCUT? Nu se ascunde, oare, în această invitaţie o cursă bine ticluită? Nu cumva profesorul G., care crede că e vorba de un lucru de importanţă deosebită, va deveni victima expeditorului misterios al scrisorii? Panăascuţită întinse aimndouă mâinile, de parcă ar fi vrut să se apere de mucţimea întrebărilor şi concluziilor prietenului său. — Ajunge! Ai spus prea muilt. Numai cât aii povestit până acum e destul pentru o povestire captivantă. Accentuez, povestire, nicidecum reportaj. Dar uiţi că a rămas neexplicată încă o întrebare importantă: CINE E PROFESORUL G.? — Excelent! zâmbi ENKA. Văd că ai început să gândeşti. Dar n-ai dreptul să spui că am uitat acest amănunt. Mi-a venit în miinte imediat. Ba, pot să-ţi spun şi mai mult. Chiar din cauza acelui profesor m-a atras toată afacerea. Panăascuţită clătină din cap şi recunoscu sincer: — Nu înţeleg. ENKA zâmbi blî-nd, de parcă nici n-ar fi aşteptat alt răspuns. 9 — Există în oraşul nostru un profesor al cărui nume începe cu litera G. Acest profesor e o personalitate binecunoscută. Îţi dai seama Ia cine mă gândesc? — Bineînţeles. E vorba de profesorul Galaktici. — Aşa e. Panăascuţită nu păru impresionat. — Aş putea să pun pariu cu tine că în oraşul nostru există cel puţin zece profesori al căror nume începe cu litera G. Cred că te-iai pripit să tragi concluziile. ENKA nu se dădu bătut. Avea pregătit răspunsul. — În anunţ scrie: „În fiecare zi la ora şase după-amiază ies la plimbare.44 N-ai observat, băiete, acest lucru? Doar no să afirmi că toţi profesorii G. Ies la plimbare la ora şase. În cel mai bun caz, ar putea să facă asta doi sau trei. Niciunul mai mult. În ce-l priveşte pe profesorul Galaktici, el iese la plimbare în fic- care zi la ona şase după-amiază. Nu-i nevoie să-ţi) ur că e aşa, pentru că ştii şi singur. Aşadar, suntem, sau nu sân, tem aproape de marele reportaj? Panăascuţită fu nevoit să admită că ENKA l-a pus cu botul pe labe. Dovezile lui erau mult prea puternice. Totuşi îi venea greu să-şi recunoască înfrângerea. — S-ar putea ca tot ce ai spus să fie exact. Poate că toate acestea îl privesc chiar pe profesorul Galaktici. Dar să fie, oare, vorba despre ceva senzaţional? S-ar putea să fie un lucru cu totul mărunt şi fără importanţă. Poate că omul acela e un fost coleg de şcoală al profesorului, poate că n-a reuşit în viaţă şi doreşte până în ultima clipă să rămână necunoscut, de teamă ca profesorul să nu-l refuze. Oamenii sunt sensibili, ţine minte acest lucru. Cine ştie, poate că are de gând să-i ceară profesorului bani cu împrumut ori vreun alt serviciu? Dacă-i aşa, atunci unde ţi-e faptul de senzaţie? — Totul e posibil, căzu de acord mărinimos ENKA. Dar atâta timp cât mai există şi o altă posibilitate, pentru mine chestiunea nu e lipsită de importanţă. Să 10 presupunem că nu e coleg de şcoală, că nu e un cunoscut care are nevoie de bani sau de vreun serviciu. S-ar putea să fie vorba de altceva. După cum s-ar putea să fie aşa cum ai-spus tu. Prin urmare, merită să încercăm. Panăascuţită ştia că nu există forţă care să-l facă pe marele reporter să dea înapoi de la ceea ce a hotărât să facă. De aceea a renunţat la orioaire alte (argumente. A tras concluzia că toate acestea nu-J privesc defel şi că i-e totuna ce face ori intenţionează ENKA să facă. — Îţi doresc vânat bun! îi spuse scurt. — Acesta-i cuvântul potrivit! exclamă ENKA, sculându-se de pe scaun. Mai întâi voi vizita secţia de publicitate, să văd dacă nu cumva cei de acolo se află în posesia unor date precise despre profesorul G. Apoi, cu ceva mai înainte de ora şase, mă voi duce şi eu la plimbare. Ştii şi tu că-l voi găsi uşor pe profesorul Galaktici. Ieşi din birou, fredonând o melodie. Panăascuţită se întoarse la masa lui de lucru. Pe biroul marelui reporter rămase desfăcut numărul din ultima ediţie a ziarului TUNETUL. Tatăl şi fiul nu se înţeleg Tatăl lui Pero era tare amărât. Abătut, îndurerat şi îngrijorat. Cele auzite la consfătuirea cu părinţii erau prea multe pentru un om căruia i^ar fi plăcut să aibă o părere foarte bună despre fiul său. Acum această părere bună se clătinase. O zdruncinau notele slabe şi corn îi portarea de neînţeles a fiiuilfui său Pero, poreclit Catastrofă. „Nu-l înţeleg, îşi zicea tatăl, dar mă interesează dacă el însuşi se înţelege. Cine ştie? Ceva se întâmplă cu băiatul. Dar ce? Până acum n-am observat nimic deosebit. Parcă era totul în ordine. Era, oare? Nu cumva i-am acordat eu prea puţină atenţie?“ Tatăl măsura cu paşi mari odaia. Unu, doi, trei, patru, cinci. Şi înapoi. Unu, doi, trei, patru, cinci. Cinci paşi. Cinci note slabe. Celelalte fapte nu pot fi apreciate prin note. „Alexandru Macedon a fost unicul fiu al lui taică-său. Mulţumesc. M-am aşezat. Mă gândesc de unde am această informaţie despre Alexandru.“ O- brăznicie. E clar că îşi bate joc de profesor.

Motto Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei.” (1 Tesalonicieni 5:3) „Un neam se va scula împotriva altui neam.” (Matei 24:7) DOVEZI ARHEOLOGICE CARE ATESTĂ EXISTENŢA UNOR CONSTRUCŢII MEGALITICE REALIZATE DE REPREZENTANŢII UNUI UNIVERS PARALEL   În lucrarea „Civilizaţiile extraterestre şi a treia conflagraţie mondială” am comentat unele evenimente descrise în Cartea lui Enoh şi Vechiul Testament, care se referă la venirea pe pământ a unui grup de „îngeri” (reprezentanţi ai unui univers paralel) care au zămislit copii cu fetele oamenilor, din această încrucişare genetică nereuşită rezultând nişte fiinţe monstruoase, de statură înaltă şi cu o inteligenţă extrem de redusă. Aceste creaturi, împreună cu „tăticii” lor din „ceruri”, au realizat construcţiile megalitice răspândite în toată lumea. Uriaşii au fost distruşi în marea lor majoritate prin potopul din timpul lui Noe, iar îngerii răzvrătiţi au fost izolaţi în „Adânc”, în „măruntaiele pământului”, în Shambhala. Deoarece toate aceste aspecte au fost tratate pe larg în amintita lucrare, voi prezenta, în continuare, câteva dintre urmele lăsate de „îngeri” şi odraslele lor oligofrene pe acest pământ, dovezi care confirmă relatările cărţii lui Enoh (a trăit acum 5500 de ani) şi ale Bibliei. Celor interesaţi în lămurirea acestor aspecte le recomand consultarea lucrării „Cartea lumilor pierdute”, de Robert Charroux. Scrierile sfinte ale tuturor popoarelor relatează despre venirea acestor străini, dar numai Cartea lui Enoh (şi alte manuscrise de la Marea Moartă) şi Vechiul Testament descriu consecinţele nefericite pentru omenire rezultate din faptele necugetate pe care aceştia le-au comis, precum şi din învăţăturile (făurirea armelor, mânuirea forţelor psihice, etc.) pe care le-au transmis oamenilor. Unul dintre îngerii „civilizatori” purta numele de Armaros (Cartea lui Enoh.) În Anzi există urme săpate, mărginite cu pietre calcaroase, care ar sugera un candelabru. Ulucul central măsoară cam 4,50 m lăţime, 0,60 m adâncime, 500 m lungime, datând, după cum se susţine, din epoca incaşilor sau a Aymaraşilor. Această asemănare de nume nu face altceva decât să confirme, dintr-un alt punct de vedere, veridicitatea faptelor expuse în Cartea lui Enoh. Zeităţile iniţiatice (îngerii răzvrătiţi descrişi de Enoh) au devenit în Fenicia: Baal şi Astarteea, în Assyro-Babilonia: Bel, Istar; în Peru: Viracocha, Orejona; în Mexic: Quetzalcoatl, Kukulkan; în Celţia: Belin, Belisma, etc. Vechiul Testament abundă de îndemnuri, pe care Dumnezeu le adresa evreilor, de a nu se închina acestor îngeri, însă, cu rare excepţii, evreii au căzut în idolatrie, atrăgându-şi grele pedepse: „A ridicat un altar lui Baal în Templul lui Baal, pe care l-a zidit în Samaria (este vorba de împăratul Ahab – n. a.) şi a făcut un idol Astarteei” (1 împăraţi 16:32–33.) În multe mitologii se susţine că îngerii, după ce i-au „învăţat” pe oameni să se distrugă fizic şi psihic, au plecat „dincolo de fluviul ocean.” Druizii, preoţii incaşilor şi mayaşilor susţineau că descind din Zeul Mărilor care i-a învăţat toată ştiinţa lor. Aceste relatări demonstrează clar că, după izolarea în „Adânc” şi distrugerea uriaşilor, aceşti îngeri ai întunericului, care sunt întru totul asemănători oamenilor, şi-au continuat activitatea de distrugere a umanităţii prin răspândirea învăţăturilor lor periculoase. Verificările mărturiilor au dus la concluzia că în toată America de Sud o civilizaţie necunoscută a precedat-o pe aceea a Incaşilor şi Aymaraşilor fiind mult mai avansată. Această civilizaţie e reprezentată de aceea a îngerilor „civilizatori” descrişi în Cartea lui Enoh. Jacques Charroux afirma ca: „Nu exclud deloc o primă geneză extraplanetară şi cel puţin o hibridare a autohtonilor pământeni cu popoare din spaţiu, acei îngeri despre care vorbeşte Biblia, acei Iniţiatori pe care îi atestă toate mitologiile.” Cartea lui Enoh susţinea că, acum aproximativ 5500 de ani, aceşti îngeri ai lui Azazel i-au învăţat pe oameni să făurească „săbii, spade, scut şi platoşă.” Se pare că cercetările arheologice efectuate în secolul XX nu fac altceva decât să confirme şi aceste adevăruri. La Medzamor, în Armenia, Dr. Korioun Meguertchian a descoperit cea mai veche uzină metalurgică din lume. Acolo s-au găsit vase şi obiecte metalice, cuţite, suliţe, săgeţi, etc. din toate metalele cunoscute. Expertizele au stabilit că aceste construcţii au o vechime de aprox. 5000 de ani. Aceste descoperiri au fost atestate de institute de ştiinţă din fosta URSS, SUA, Anglia, Franţa şi Germania. La Medzamor exista şi un observator astronomic cu trei etaje, în formă de triunghi, confirmând şi în această privinţă relatările lui Enoh despre învăţăturile pe care îngerii le-au dat oamenilor „Baraqiel i-a învăţat pe astrologi, Tamiel a descoperit înţelesul înfăţişării stelelor, iar Asdariel a desluşit mersul lunii.”

Originea universului de John Barrow CUPRINS       ORIGINEA UNIVERSULUI Prefaţă 1. Universul pe înţelesul tuturor 2. Marele catalog al universului 3. Singularitatea şi alte probleme 4. Inflaţia şi particulele elementare 5. Inflaţia şi cercetările satelitului COBE 6. Timpul – o şi mai scurtă istorie 7. În labirint 8. Noi dimensiuni Bibliografie     JOHN D. BARROW este profesor de matematică şi fizică teoretică la Universitatea Cambridge. Este autorul a peste 300 de articole ştiinţifice în domeniile cosmologiei şi astrofizicii. A participat de asemenea la proiectul Millennium, o iniţiativă care urmăreşte îmbunătăţirea înţelegerii matematicii de către publicul larg. Între cele 15 cărţi publicate se numără: The Left Hand of Creation (împreună cu John Silk), Pi in the Sky, Theories of Everything, The Anthropic Cosmological Principle (împreună cu Frank Tipler), The World within the World.                         Prefaţă Trăim în universul ajuns la deplina lui înflorire, mult timp după ce majoritatea evenimentelor spectaculoase au avut deja loc. Priveşte cerul într-o noapte înstelată şi vei vedea câteva mii de stele, cele mai multe din ele străpungând bezna într-o mare fâşie pe care o numim Calea Lactee. Asta e tot ce ştiau cei din vechime despre univers. Cu timpul, pe măsură ce au apărut telescoape cu putere de rezoluţie din ce în ce mai mare, un univers neînchipuit de vast s-a ivit vederii noastre. O mulţime de stele se adună în insule de lumină numite galaxii, iar de jur-împrejurul galaxiilor se întinde un ocean rece de microunde – ecou al big bang-ului de acum 15 miliarde de ani. Timpul, spaţiul şi materia par să-şi aibă originile într-un eveniment exploziv din care s-a născut universul de astăzi într-o stare de expansiune generală, răcindu-se încet şi rarefiindu-se continuu. La început, universul a fost un infern de radiaţii, prea fierbinte pentru ca vreun atom să poată supravieţui. În primele minute, s-a răcit suficient pentru ca nucleele şi elementele cele mai uşoare să se formeze. Abia câteva milioane de ani mai târziu cosmosul a devenit suficient de rece pentru a apărea atomi întregi, urmaţi curând de molecule simple, iar, după miliarde de ani, de şirul complex de evenimente care au dus la condensarea materiei în stele şi galaxii. Apoi, odată cu apariţia condiţiilor planetare stabile, au rezultat complicatele produse ale biochimiei prin procese pe care încă nu le înţelegem. Dar cum şi de ce a fost iniţiat acest şir subtil de evenimente? Ce ne pot spune cosmologii zilelor noastre despre începutul universului? Diferitele povestiri din vremurile străvechi despre creaţie nu sunt teorii ştiinţifice în sens modern. Ele nu încercau să dezvăluie ceva nou despre structura lumii; erau destinate pur şi simplu să gonească spectrul necunoscutului din închipuirile omului. Găsindu-şi locul în ierarhia creaţiei, cei din vechime puteau să se raporteze la lume şi să evite teribila confruntare cu necunoscutul sau cu incognoscibilul. Descrierile ştiinţei moderne trebuie să ne ofere mult mai mult. Ele trebuie să fie îndeajuns de profunde pentru a ne spune despre univers mai mult decât punem noi în ipotezele noastre. Ele trebuie de asemenea să se extindă îndeajuns pentru a putea face predicţii, astfel încât să putem testa capacitatea lor de a explica lucruri pe care le cunoaştem deja despre lume. Ele trebuie să dea coerenţă şi unitate unei mulţimi de fapte disparate. Metodele folosite de cosmologii moderni sunt simple, însă nu neapărat evidente pentru neiniţiaţi. Până la proba contrară, ele pornesc, de la presupunerea că legile care conduc lumea local, aici, pe Pământ, sunt valabile pretutindeni în univers. Există locuri în univers, mai ales în trecutul lui, în care condiţiile de densitate şi temperatură sunt extreme, ceea ce se află în afara experienţei noastre directe pe Pământ. Uneori ne aşteptăm ca teoriile noastre să fie valabile în aceste domenii – şi într-adevăr aşa se şi întâmplă. În alte împrejurări însă, apelăm la aproximaţii ale legilor adevărate din natură – aproximaţii care au limite de aplicabilitate cunoscute. Când ajungem la aceste limite, trebuie să încercăm să găsim noi aproximaţii adaptate condiţiilor neobişnuite pe care le întâlnim. Multe teorii fac predicţii ce nu pot fi testate prin observaţie. Acest gen de predicţii determină în numeroase cazuri tipul de observator sau de satelit ce urmează să fie conceput. Cosmologii vorbesc adesea despre construirea „modelelor cosmologice”. Ei înţeleg prin asta generarea unor descrieri matematice simplificate ale structurii şi trecutului universului, descrieri matematice simplificate ale structurii trecutului universului, descrieri care să surprindă principalele sale trăsături. După cum un aeromodel reproduce unele dintre caracteristicile avionului real, dar nu pe toate, la fel şi un model de univers nu poate spera să cuprindă fiecare detaliu al structurii universului. Modelele noastre cosmologice sunt foarte grosolane şi simple. Ele încep prin a trata universul ca pe un ocean complet uniform de materie. Aglomerarea materiei în stele şi galaxii e ignorată. Abia când cercetezi aspecte mai delicate, cum ar fi originea stelelor şi a galaxiilor, apar abateri de la perfecta uniformitate considerată iniţial. Această strategie funcţionează remarcabil. Una dintre cele mai frapante trăsături ale universului nostru este faptul că partea sa vizibilă e atât de bine descrisă de modelul-simplificat al distribuţiei uniforme a materiei. O altă trăsătură importantă a modelelor noastre cosmologice este că implică proprietăţi – ca densitatea sau temperatura – ale căror valori numerice pot fi găsite doar prin observaţii, iar numai anumite combinaţii ale valorilor observate pentru unele dintre aceste cantităţi sunt compatibile cu modelul. Astfel, compatibilitatea dintre model şi universul real poate fi verificată. În explorarea universului au fost urmate mai multe direcţii. În afară de sateliţi, nave spaţiale şi telescoape, am folosit microscoape, acceleratoare şi ciocniri între atomi, calculatoare şi gândire umană pentru a ne lărgi înţelegerea privind întregul mediu cosmic. În afară de lumea spaţiului extraterestru – stele, galaxii şi mari structuri cosmice –, am ajuns să preţuim subtilităţile labirintice ale adâncului din microcosmos. Aici am găsit lumea subatomică a nucleelor şi a componentelor lor: cărămizile elementare ale materiei – atât de puţine la număr, atât de simple ca structură, dar care în combinaţie pot fi organizate în uriaşa gamă a complexităţii pe care o vedem pretutindeni în jurul nostru şi din care facem şi noi parte. Aceste două frontiere ale cunoaşterii – lumea microscopică a părţilor elementare ce constituie materia şi lumea astronomică a stelelor şi galaxiilor – s-au unit în chip neaşteptat în vremea din urmă. Dacă odinioară ele reprezentau domenii aparţinând unor grupuri diferite de savanţi ce încercau să răspundă la întrebări destul de diferite prin mijloace separate, acum preocupările şi metodele lor sunt intim legate. Secretul naşterii galaxiilor poate fi dezvăluit de studiul particulelor elementare în detectori îngropaţi adânc sub pământ; identitatea acelor particule elementare poate fi stabilită prin observaţii asupra luminii, provenind de la o stea îndepărtată. Şi, dacă încercăm să reconstituim istoria universului cercetând urmele fosile din copilăria şi adolescenţa sa, aflăm că, reunind aspectele cele mai mari şi cele mai mici ale lumii fizice, percepem mai bine unitatea impresionantă a universului. Această carte îşi propune să prezinte pe scurt începutul pentru uzul începătorilor. Ce mărturii avem privind istoria timpurie a universului? Care sunt cele mai recente teorii despre naşterea universului? Le putem oare testa prin observaţie? Cum se raportează existenţa noastră de ele? Acestea sunt unele dintre întrebările care vor apărea în călătoria noastră spre originile timpului. Voi prezenta unele dintre cele mai noi teorii despre natura timpului, „universul inflaţionar”, „găurile de vierme” şi voi explica semnificaţia observaţiilor făcute de satelitul COBE, observaţii care au fost primite cu entuziasm în primăvara anului 1992. Doresc să mulţumesc colegilor şi colaboratorilor mei cosmologi pentru discuţiile purtate şi descoperirile lor care au făcut posibilă apariţia acestei povestiri moderne despre originea universului. Anthony Cheetham şi John Brockman au avut ideea acestui proiect. Rămâne de văzut dacă a fost înţelept din partea lor să mă invite să particip. Aş vrea de asemenea să le mulţumesc lui Gerry Lyons şi Sarei Lippincott pentru îndrumările lor cu caracter editorial. Soţia mea, Elizabeth, mi-a acordat un mare sprijin şi astfel am dus mai repede lucrarea la bun sfârşit, fără să fiu obligat să-mi abandonez complet alte preocupări. Ca de fiecare dată, ei îi datorez totul. Doar pe tinerii membri ai familiei – David, Roger şi Louise – proiectul a părut să nu-i impresioneze. Totuşi, ei îl îndrăgesc pe Sherlock Holmes.   Brighton, martie 1994 1. Universul pe înţelesul tuturor „Vă mulţumesc”, spuse Sherlock Holmes, „că mi-aţi atras atenţia asupra unui caz care fără îndoială prezintă unele trăsături interesante.” Câinele din Baskerville     Cum, de ce şi când a apărut universul? Cât de mare e? Ce formă are? Din ce e alcătuit? Acestea sunt întrebări pe care orice copil curios le-ar putea pune, dar sunt şi întrebări cu care cosmologii zilelor noastre se luptă de mai multe decenii. Pentru ziarişti şi autorii de ştiinţă popularizată, unul din motivele de atracţie ale cosmologiei este acela că multe probleme de la frontierele acestui domeniu sunt uşor de prezentat. Luaţi de exemplu frontierele electronicii cuantice, ale secvenţelor de ADN, ale neurofiziologiei sau ale matematicii pure, şi nu veţi găsi probleme pe care specialistul să le poată traduce atât de uşor în limbajul de zi cu zi. Până la începutul secolului XX, nici filosofii şi nici astronomii nu s-au îndoit că spaţiul e absolut fix – o arenă în care stelele, planetele şi toate celelalte corpuri cereşti îşi desfăşoară mişcarea. În cursul anilor 1920 însă, această reprezentare simplă a suferit transformări: întâi sub imboldul fizicienilor care cercetau consecinţele teoriei lui Einstein privind gravitaţia, apoi sub imboldul observaţiilor făcute de astronomul american Edwin Hubble asupra luminii provenind de la stele din galaxii îndepărtate. Hubble a făcut apel la o proprietate simplă a undelor. Dacă sursa lor se îndepărtează de receptor, atunci frecvenţa cu care undele sunt receptate scade. Ca să înţelegeţi despre ce e vorba, mişcaţi din deget în sus şi în jos într-o apă liniştită şi priviţi crestele valurilor care se îndreaptă spre un punct oarecare de pe suprafaţa apei. Deplasaţi acum degetul, îndepărtându-l de acel punct şi continuând să faceţi valuri, iar valurile vor ajunge acolo cu o frecvenţă mai scăzută decât cea cu care sunt emise. Deplasaţi apoi degetul spre punctul de recepţie, iar frecvenţa va creşte. Această proprietate caracterizează toate undele. În cazul undelor sonore, ea e răspunzătoare de schimbarea tonului la şuieratul locomotivei sau la sirena maşinii de poliţie care trece pe lângă voi. Lumina e şi ea o undă, iar când sursa ei se îndepărtează de observator scăderea frecvenţei undelor luminoase se traduce prin faptul că lumina vizibilă receptată pare ceva mai roşiatică. De aceea efectul e numit „deplasare spre roşu”. Când sursa luminoasă se apropie de observator, frecvenţa receptată creşte, lumina vizibilă devine mai albastră, iar efectul e numit „deplasare spre albastru”. Hubble a descoperit că lumina provenind de la galaxiile pe care le privea prezenta o deplasare spre roşu sistematică. Măsurând valoarea deplasării, el putea determina cât de repede se îndepărtează sursele de lumină, iar prin compararea strălucirii aparente a stelelor de acelaşi tip (stele a căror strălucire intrinsecă trebuie să fie aceeaşi) putea deduce distanţele lor relative faţă de noi. Hubble a descoperit că, cu cât sursa de lumină se afla mai departe, cu atât se îndepărta mai repede de noi. Această tendinţă poartă numele de Legea lui Hubble, iar în figura 1.1 e ilustrată prin date recente. Figura 1.2 prezintă un exemplu de semnal luminos receptat de la o galaxie îndepărtată, spectrul deplasat spre roşu al diverşilor atomi fiind comparat cu cel emis de aceiaşi atomi în laborator. Figura 1.1. O ilustrare modernă a Legii lui Hubble care prezintă creşterea direct proporţională a vitezei de îndepărtare (recesie) a galaxiilor în raport cu distanţa.   Ceea ce descoperise Hubble era expansiunea universului. În locul unei arene neschimbătoare în care să putem urmări perindarea locală a planetelor şi stelelor, el a găsit că universul se afla într-o stare dinamică. A fost cea mai mare descoperire a ştiinţei secolului XX şi a confirmat previziunile teoriei generale a relativităţii privind universul: nu poate fi static. Atracţia gravitaţională dintre galaxii le-ar aduna laolaltă dacă nu s-ar îndepărta unele de altele. Universul nu poate rămâne nemişcat. Dacă universul se află în expansiune, atunci când inversăm sensul istoriei şi privim spre trecut ar trebui să găsim dovezi că el provine dintr-o stare mai mică, mai densă – o stare ce pare să fi avut la un moment dat dimensiunea zero. Acesta este începutul care a devenit cunoscut sub numele de big bang (marea explozie). Figura 1.2. Spectrul unei galaxii îndepărtate (cunoscută sub numele de Markarian 609) care arată că trei linii spectrale (notate cu Hβ, O şi O), în jurul lungimii de undă de 5000 Ǻ, şi două (notate cu Hα, N), în jurul lungimii de undă de 6500 Ǻ, sunt sistematic deplasate spre lungimi de undă mai mari decât cele măsurate în laborator. Poziţiile liniilor obţinute în laborator sunt indicate prin săgeţile notate LAB; poziţiile măsurate sunt marcate prin vârfurile graficului spectrului. Deplasarea spre roşu (lumina roşie vizibilă e în jurul lungimii de unda de 8000 Ǻ) permite calcularea vitezei de îndepărtare   Dar am mers puţin prea repede. Rămân lucruri importante de spus privind expansiunea actuală a universului, înainte de a începe să răscolim trecutul. Înainte de toate, trebuie precizat ce anume se află în expansiune. În filmul Annie Hall, Woody Allen stă întins pe canapeaua psihanalistului şi vorbeşte despre spaima care-l cuprinde când se gândeşte la expansiunea universului: „Asta înseamnă că Brooklyn-ul se dilată, eu mă dilat, tu te dilaţi, cu toţii ne dilatăm.” Slavă Domnului, se înşela. Noi nu ne dilatăm. Nici Brooklyn-ul. Nici Pământul. Nici sistemul solar. De fapt, nici Calea Lactee. Nici măcar conglomeratele de mii de galaxii pe care le numim roiuri galactice. Aceste ansambluri de materie sunt menţinute prin forţele chimice şi gravitaţionale care acţionează între constituenţii lor – forţe mai puternice decât forţa expansiunii. Numai dacă trecem dincolo de scara marilor roiuri de sute şi mii de galaxii putem vedea că expansiunea învinge atracţia gravitaţională locală. De pildă, vecinul nostru cel mai apropiat, galaxia Andromeda, se îndreaptă spre noi pentru că atracţia gravitaţională dintre Andromeda şi Calea Lactee e mai puternică decât efectul expansiunii universale. Nu galaxiile însele, ci abia roiurile galactice pot fi considerate etaloane ale expansiunii cosmice. Pentru a căpăta o imagine simplă, închipuiţi-vă firele de praf de pe suprafaţa unui balon care se umflă. Balonul se va dilata, iar firele de praf se vor îndepărta unele de altele, dar nu se vor dilata în acelaşi fel. Ele reprezintă etaloane pentru gradul de întindere a cauciucului. În mod analog, cel mai bine e să privim dilatarea universului ca pe dilatarea spaţiului dintre roiurile de galaxii, aşa cum se vede în figura 1.3. Figura 1.3. Dilatarea universului privită ca dilatarea spaţiului. Punctele marcate pe suprafaţa balonului reprezintă roiuri de galaxii. Spaţiul dintre roiuri creşte, dar nu şi dimensiunea roiurilor. Acesta e analogul unui univers cu două dimensiuni spaţiale, reprezentat de suprafaţa balonului. Orice roi de pe suprafaţa care se dilată vede toate celelalte roiuri îndepărtându-se de el. Observaţi că centrul dilatării nu se află pe suprafaţa balonului.   Ne-am putea apoi teme de implicaţiile faptului că toate roiurile galactice se îndepărtează de noi. De ce de noi? Dacă ştim ceva din istoria ştiinţei, ştim ce a demonstrat Copernic: Pământul nu e centrul universului. Desigur, dacă ne-am închipui că toate se îndepărtează de noi, ne-am instala din nou în centrul imensităţii. Însă nu e cazul. Universul în expansiune nu seamănă cu o explozie care îşi are originea într-un punct din spaţiu. Nu există un spaţiu fix pe fundalul căruia universul să se dilate. Universul conţine tot spaţiul existent! Gândiţi-vă la spaţiu ca la o foaie elastică. Prezenţa şi mişcarea materiei pe acest spaţiu maleabil va produce adâncituri şi curburi. Spaţiul curbat al universului nostru este ca suprafaţa tridimensională a unei mingi cvadridimensionale – ceva ce nu ne putem imagina. Închipuiţi-vă însă universul ca pe o foaie, fără grosime, având numai două dimensiuni spaţiale. E ca suprafaţa unei mingi tridimensionale, ceea ce e mai uşor de reprezentat. Închipuiţi-vă apoi că această minge tridimensională se poate mări – ca balonul din figura 1.3 care se umflă. Suprafaţa balonului este universul bidimensional în expansiune. Dacă marcăm două puncte pe el, aceste puncte se îndepărtează unul faţă de altul pe măsură ce balonul se dilată. Faceţi apoi mai multe semne pe suprafaţa balonului şi umflaţi-l din nou. Veţi observa că indiferent în ce punct v-aţi situa, toate celelalte puncte vor părea că se îndepărtează de voi în timp ce balonul se umflă. Vizualizaţi astfel legea expansiunii a lui Hubble, căci punctele aflate la distanţă mai mare se îndepărtează unele faţă de altele mai repede decât cele aflate la distanţă mai mică. Morala acestui exemplu e că suprafaţa balonului reprezintă spaţiul, însă „centrul” dilatării balonului nu se află pe suprafaţă. Nu există vreun centru al dilatării pe suprafaţa balonului. Nici margine nu există. Nu puteţi cădea de pe marginea universului; universul nu se dilată în interiorul a ceva. El este tot ce există. O întrebare pe care am putea-o pune în acest stadiu este dacă starea de expansiune a universului la care suntem martori va continua la nesfârşit. Dacă aruncăm o piatră în sus, ea se va întoarce pe Pământ atrasă de forţa gravitaţiei terestre. Cu cât o aruncăm mai puternic, cu atât mai multă energie îi vom imprima pietrei în mişcare şi cu atât mai sus se va ridica înainte de a se întoarce. Ştim că, dacă lansăm un proiectil cu o viteză mai mare de 11 kilometri pe secundă, el va scăpa complet atracţiei gravitaţionale terestre. Aceasta este viteza critică de lansare a rachetelor. Savanţii o numesc „viteză de evadare” de pe Pământ. Consideraţii asemănătoare se aplică oricărui sistem în explozie sau expansiune care e încetinit de atracţia gravitaţională. Dacă energia mişcării de expansiune o depăşeşte pe cea generată de atracţia spre interior a gravitaţiei, atunci materia va depăşi viteza de evadare şi îşi va continua expansiunea. Dacă însă atracţia pe care gravitaţia o exercită asupra fragmentelor este mai mare, obiectele aflate în expansiune vor începe până la urmă să se apropie unele de altele, aşa cum se întâmplă în exemplul cu Pământul şi piatra. La fel se întâmplă şi cu universurile în expansiune; există o viteză critică de lansare la începutul expansiunii lor. Dacă viteza depăşeşte această valoare critică, atunci atracţia gravitaţională a materiei dintr-un asemenea univers nu va putea opri expansiunea, iar ea va continua la nesfârşit. Pe de altă parte, dacă viteza de lansare e mai mică decât valoarea critică, în cele din urmă expansiunea se va opri şi procesul va fi inversat, culminând cu o contracţie către dimensiune zero – exact aceeaşi stare de la care a pornit. Între aceste două cazuri extreme se află ceea ce eu aş numi un „univers de compromis”, care are exact viteza critică de lansare – adică valoarea cea mai mică ce îl va menţine în expansiune pentru totdeauna (vezi figura 1.4). Unul dintre marile mistere ale universului nostru este că în momentul de faţă se dilată într-un mod tulburător de apropiat acestui caz critic. Atât de aproape, încât deocamdată nu putem spune cu certitudine de ce parte a pragului critic se află. Nu cunoaştem prognoza pe termen lung. Figura 1.4. Cele trei tipuri de univers în expansiune. Universurile „deschise” sunt infinite în mărime şi se dilată la nesfârşit. Universurile „închise” sunt finite şi sfârşesc prin a se contracta până la marea implozie (the big crunch). Graniţa dintre cele două tipuri e reprezentată de universul „critic”, care e infinit ca mărime şi se extinde la nesfârşit.   Cosmologii consideră faptul că ne aflăm atât de aproape de acest prag critic o proprietate stranie a universului, care se cere explicată. E greu de înţeles pentru că, pe măsură ce universul se dilată şi îmbătrâneşte, el se îndepărtează din ce în ce mai mult de pragul critic, dacă, la început, viteza sa de lansare nu va fi fost cumva exact viteza critică. Acest fapt creează o mare problemă. Universul se dilată de aproximativ cincisprezece miliarde de ani şi e în continuare atât de aproape de pragul critic încât nu putem spune de care parte a ei se află. Pentru a rămâne atât de aproape după o perioadă uriaşă de timp, ar trebui ca viteza de lansare a universului să fi fost „aleasă” astfel încât să difere de cea critică cu nu mai mult de unu împărţit la zece urmat de treizeci şi cinci de zerouri. De ce? Vom vedea mai târziu că încercările noastre de a afla ce s-a întâmplat în primele momente ale expansiunii universului oferă o posibilă explicaţie pentru această situaţie neobişnuită. Deocamdată ne vom mulţumi să înţelegem de ce un univers care conţine fiinţe umane trebuie să se afle foarte aproape de pragul critic după miliarde de ani de expansiune. Dacă universul începe să se dilate cu o viteză mult mai mare decât cea critică, atunci gravitaţia nu ar putea niciodată aduna laolaltă acele insule locale de materie spre a forma galaxii şi stele. Formarea stelelor este un pas crucial în evoluţia universului. Stelele sunt condensări ale materiei suficient de mari pentru a crea în centrele lor presiuni suficient de ridicate ca să iniţieze reacţii nucleare spontane. Aceste reacţii transformă hidrogenul în heliu de-a lungul unei perioade îndelungate şi calme a istoriei lor – la jumătatea căreia se află soarele nostru – însă, în etapa finală a vieţii lor, stelele se confruntă cu o criză de energie. Ele parcurg o perioadă explozivă de schimbări rapide în care heliul este transformat în carbon, azot, oxigen, siliciu, fosfor şi toate celelalte elemente care joacă un rol vital în biochimie. Când stelele explodează devenind supernove, aceste elemente se răspândesc în spaţiu şi în cele din urmă intră în alcătuirea planetelor şi oamenilor. Stelele sunt sursa tuturor elementelor pe care se întemeiază complexitatea, şi prin urmare viaţa. Nucleul fiecărui atom de carbon din corpul nostru îşi are originea în stele. Vedem astfel că universurile care se dilată mult mai repede decât pragul critic nu vor da niciodată naştere la stele şi deci nu vor produce niciodată cărămizile elementare necesare apariţiei unor entităţi atât de complexe ca fiinţele umane sau calculatoarele construite pe bază de siliciu. Pe de altă parte, dacă un univers se dilată cu mult sub viteza critică, expansiunea se transformă în contradicţie înainte ca stelele să fi avut timpul să se formeze, să explodeze şi să creeze constituenţii lumii vii. Avem iarăşi de-a face cu un univers incapabil să dea naştere vieţii. Figura 1.5. Universurile care sunt mult peste pragul critic se dilată prea repede pentru ca materia să se condenseze în stele şi galaxii; asemenea universuri rămân lipsite de viaţă. Cele care sunt mult sub pragul critic colapsează înainte ca stelele să se formeze. Regiunea înnegrită reprezintă domeniul expansiunilor cosmologice şi epocilor în care pot apărea observatori.   Primim astfel o lecţie surprinzătoare: numai acele universuri care se dilată foarte aproape de pragul critic pot produce, după miliarde de ani, materia care alcătuieşte toate structurile suficient de complexe pentru a fi considerate „observatori”. N-ar trebui să ne surprindă să constatăm că universul nostru se dilată atât de aproape de pragul critic. Nu am putea exista într-un altfel de univers. Dezvoltarea reprezentărilor noastre privind universul în expansiune şi reconstituirea istoriei sale a înaintat foarte încet. În anii ’30 preotul şi fizicianul belgian Georges Le Maâtre a jucat un rol important. Teoria sa despre „atomul primordial” a fost precursoarea a ceea ce este acum cunoscut sub numele de big bang. Cei mai importanţi paşi au fost făcuţi în ultima parte a anilor ’40 de George Gamow, un emigrant rus sosit în Statele Unite, şi de doi din tinerii săi studenţi, Ralph Alpher şi Robert Herman. Ei au început să ia în serios posibilitatea aplicării fizicii pe care o cunoşteau pentru a deduce ce s-a petrecut în stadiile timpurii ale universului în expansiune. Ei au descoperit un aspect esenţial: dacă universul s-ar fi format într-o stare fierbinte, densă într-un trecut îndepărtat, ar trebui să fi rămas nişte radiaţii de pe urma acestui început exploziv. Mai exact, ei şi-au dat seama că atunci când universul avea o vârstă de câteva minute trebuie să fi fost suficient de fierbinte pentru ca să aibă pretutindeni loc reacţii nucleare. Mai târziu, aceste remarcabile observaţii aveau să fie confirmate de cercetări mai aprofundate.