Stiință și mistere carti de citit

Stiinta intre adevar si aberatie de Joe Schwarcz CUPRINS   Despre autor INTRODUCERE PROBLEME DE NUTRIŢIE Gândirea radicală Efectul Cheez Whiz În coadă de peşte Băutura diavolului Suc de portocale versus Red Bull Organic sau bio = mai bun? Odată ca niciodată Suntem ceea ce mănâncă mama PROBLEME DE SĂNĂTATE Listeria se întâmplă Hrană pentru creier Prea multe cocktailuri Dulce-amărui Osteoartrita – atât de multe posibilităţi, atât de puţin timp Atenţie, cresc profiturile! Fiţi binevenite, dragi alge marine! Listă de recomandări pentru prevenirea cancerului Nu vă temeţi de grapefruit! „Mincinosul de la noi…” Faptele vorbesc Atenţie! Nu renunţaţi la vaccinuri! ŞTIINŢA LA LIMITA ABERAŢIEI Viziunea lui Diesel Metal încins Medicamente contrafăcute Visuri cremoase Aşadar, există vreo soluţie pentru riduri? Cum aducem verdele în curăţătoria CHIMICĂ? Cum aducem verdele în chimie? Aberaţii peste aberaţii Nu tot ce este verde se mănâncă A se consuma cu moderaţie Pe aripile vânturilor Detergentul îmbunătăţit Curiozitatea lui Oprah: polistirenul Chimia intră în scenă Cu sau fără perdea… de duş Parfum de… prostie În pat cu duşmanul O SUPRADOZĂ DE PROSTIE Placeboul din iarbă Fitness-mania Ce nu se învaţă la facultatea de drept Adevăr şi alternative Păcălit de Chandra Să zburăm Mizeria detoxifierii ionice Cred că glumezi Visează în continuare Cum să speli rufele cu nişte mingi Şi mai mulţi magicieni O ALTĂ FAŢĂ A ISTORIEI Guayula se întoarce Bomba cu apă Adevărul iese întotdeauna la iveală Terapia hormonală Omul-rachetă Pe vremea când Coca era într-adevăr numărul unu ADEVĂR VERSUS ABERAŢIE Cum să schimbi un bec Probleme de actualitate Masacrul rimelului Testosteronul Alergie la orice Adevărata poveste a vitaminei B6 Supa mea sănătoasă, dar cancerigenă Limitele experienţelor pe animale POSTFATĂ Să tragem concluziile potrivite   Despre autor JOE SCHWARCZ, doctor în chimie, este şeful Catedrei pentru Ştiinţă şi Societate a Universităţii Megill, Montreal, Canada, unde ţine cursuri de nutriţie, sănătate şi aplicaţii ale chimiei în viaţa cotidiană. Printre multe alte distincţii, i-au fost acordate premiile Meneil de către Royal Society of Canada şi Grady-Stack de către American Chemical Society, în acest din urmă caz Joe Schwarez fiind singurul laureat de altă naţionalitate decât americană. Schwarez este gazda unor emisiuni săptămânale la posturile de radio CJAD din Montreal şi CFRB din Toronto şi scrie un articol săptămânal pentru The Gazette (Montreal). Este, de asemenea, autorul mai multor lucrări devenite bestseller. INTRODUCERE Iată o remarcă ce m-a lăsat fără cuvinte: „Am mai multă încredere în vaci decât în chimişti”. Nu, aceste cuvinte memorabile nu au fost rostite de vreun actor, ci de un emerit profesor de nutriţie şi educaţie de la Teacher’s College de la Universitatea Columbia – o instituţie deloc de neglijat. Doamna profesoară Joan Gussow şi-a exprimat neîncrederea în chimişti atunci când a fost întrebată dacă preferă margarina sau untul. S-a pronunţat pentru unt, motivând neimplicarea chimiştilor în producţia acestuia, dar eu presupun că o îngrijorau grăsimile nesaturate introduse prin hidrogenare în margarină. De fapt, chiar şi cu aceste neajunsuri, margarina conţine mai puţine grăsimi dăunătoare arterelor decât untul. Doamna Gussow sugera că lucrurile iau o întorsătură urâtă atunci când chimiştii intră în joc. În unele cazuri poate că este adevărat, dar în cursa dintre avantajele şi dezavantajele manipulării chimice… ei bine, o astfel de cursă nu există. Sloganul original al companiei Dupont „Lucruri mai bune pentru o viaţă mai bună… prin chimie” este la fel de adevărat astăzi, ca şi la lansarea din 1935. În anii 1960 şi 1970, percepţia generală despre chimie s-a schimbat. Dacă până atunci chimia era ştiinţa nobilă care ne adusese medicamentele, fibrele şi plasticul, aceasta a ajuns să fie asociată cu napalmul, Agentul Portocaliu[1] şi poluarea. „Chimicale” a devenit un cuvânt urât, astfel încât unii chimişti au ajuns să propună înlocuirea lui cu „substanţe” în comunicarea cu publicul. În 1982, reputaţia chimiei decăzuse într-atât, încât Dupont a simţit că trebuie să renunţe la particula „prin chimie” din sloganul său. Acest lucru se întâmpla la doar optsprezece ani după ce compania pusese în scenă, la Târgul Mondial de la New York, din 1964, un spectacol de tip Broadway musical cu titlul „Minunata Lume a Chimiei”. A fost un spectacol extraordinar. Ştiu asta pentru că l-am văzut de mai multe ori – lucru deloc surprinzător dacă te gândeşti că a rulat de patruzeci şi opt de ori pe zi! Totul pe scena Dupont era făcut dintr-un material nou inventat: uşile aveau vopsea pe bază de răşini alchidice şi clanţe din poliacetal, tavanul era din fluorură de poliviniliden, podelele erau acoperite cu nailon şi scaunele cu clorură de poliviniliden. Cortina de poliester s-a ridicat pentru a face loc dansatorilor în costume colorate de spandex, care dansau cu pantofi de poliuretan pe o scenă lucind de acrilat. Erau demonstraţii cu vopsea care nu curge sau care îşi schimba culoarea şi fibre de nailon scoase direct din eprubete. Chiar şi un comerciant din afara pavilionului intrase în febra chimiei. Stând în picioare pe o platformă improvizată, proslăvea minunile cuţitului din oţel carbon, despre care se presupunea că luceşte şi taie la fel de bine o eternitate, datorită conţinutului de crom, vanadiu şi molibden. Era un adevărat showman din câte îmi amintesc, folosind unul din cuţitele minune pentru a tăia cu uşurinţă în jumătate un pachet întreg de cărţi de joc. La ora aceea nu am înţeles partea cu chimia, dar am fost îndeajuns de impresionat încât să cumpăr cuţitul pe care îl mai am şi astăzi. Deşi nu am simţit vreo nevoie imperioasă de a tăia cărţi de joc cu el, cuţitul îmi aminteşte cât de ingenioasă este chimia şi poate mă va ajuta chiar să îi redau ceva din strălucirea de altădată. Aşadar, ce fac chimiştii până la urmă? Dacă e să fim tradiţionalişti, am spune că sunt interesaţi de materie şi de transformările pe care le suportă aceasta. Şi pentru că materia este orice lucru care ocupă un loc şi are o masă proprie, pe chimişti îi interesează cam totul. Îi interesează structura celulelor şi relaţia dintre acestea şi proprietăţile lor, îi interesează ce chimicale există şi unde, dar mai mult decât orice îi interesează manipularea moleculelor pentru crearea unor materiale noi şi folositoare. Aţi vrea să ştiţi dacă un măr conţine antioxidanţi sau reziduuri de pesticide? Sau dacă apa de băut conţine plumb? Dacă cosmeticele dumneavoastră conţin estrogen? Sau dacă aveţi agenţi de ignifugare în sânge? Sau plastifianţi în mâncarea semipreparată? Sau poate vreţi să ştiţi dacă există vreo diferenţă de licopen între roşiile normale şi cele organice? Ei bine, un chimist are toate răspunsurile. Aţi vrea să aflaţi dacă vreo pulbere albă necunoscută conţine spori de antrax sau dacă vreun atlet are urme de droguri în urină? Sau dacă un infractor are urme de praf de muniţie pe mâini? Sunaţi un chimist. Specialiştii în chimie analitică sunt cu adevărat uimitori. Imaginaţi-vă ce înseamnă să poţi detecta prezenţa unei substanţe cu o concentraţie de unu la un triliard. Asta ar însemna o picătură de alcool într-o cantitate de apă dintr-un şir de vagoane-cisternă întinse pe o distanţă de zece mile. La fel de impresionanţi sunt şi chimiştii care creează baterii, adezivi, cerneluri, filtre de apă, procese de reciclare pentru hârtie şi plastic, cipuri de silicon pentru computere, detectoare de fum şi de monoxid de carbon şi carburant pentru rachete. Tot ei găsesc şi posibilităţi de a înlocui grăsimile nesaturate din mâncare, lucru care o preocupă atât de mult pe doamna profesor Gussow şi nu numai. Apoi sunt chimiştii care se specializează în materiale sintetice. Medicamentele, coloranţii, detergenţii, agenţii de ignifugare, noii refrigeranţi şi aditivii pentru creşterea eficienţei benzinei sunt domeniul lor. Ingeniozitatea chimiştilor care lucrează cu polimeri ne-a adus plasticul pentru pungile de sânge, lentilele de contact, CD-urile, blaturile de bucătărie, panourile solare şi valvele artificiale, dar şi costumele ignifugate pentru pompieri şi vestele antiglonţ care salvează vieţile poliţiştilor. Contribuţia chimiştilor la calitatea vieţii noastre este incredibilă, dar am fi naivi să credem că aceste lucruri nu vin cu nişte riscuri. În viaţă totul se plăteşte: astăzi suntem îngrijoraţi că avem plastifianţi în sânge, că aerul conţine dioxină, apa conţine produse secundare din procesul de clorinare, iar mâncarea reziduuri de pesticide. Adevărul este însă că dacă am aflat despre aceste lucruri, asta se datorează dezvoltării unor tehnici chimice sofisticate, iar dacă avem nevoie de soluţii, acestea vor veni tot din partea chimiştilor. Merită să mai spunem şi că oricâte probleme ar fi creat manipularea chimică, acestea sunt cu siguranţă mai mici decât cele care au fost rezolvate cu ajutorul ei. În această lucrare explorăm rolul chimiei în viaţa noastră, navigând prin istorie, şi implicările ei în alimentaţie şi sănătate şi încercăm să pescuim câteva dintre ideile bizare pe care oamenii le-au formulat din cauza înţelegerii greşite a acestei discipline. Voi încerca să construiesc o imagine realistă şi obiectivă a ceea ce pot şi nu pot face moleculele, şi o voi face separând adevărul de aberaţie. Iar dacă nu v-am câştigat încrederea până la sfârşit – ei bine, discutaţi despre toate aceste lucruri şi cu o vacă.   [1] „Agent Orange”, în limba engleză în original – ierbicid şi defoliant folosit de armata Statelor Unite în războiul din Vietnam ca parte a strategiei de a ataca ecosistemul bazat pe plante al unei zone. Efectele sunt estimate la sute de mii de morţi şi copii născuţi cu dizabilităţi. (n. trad.)

Sincronicitate de A.Combs   În spatele evenimentelor se află ţesătura subtilă a destinului   Fiecare dintre noi a trăit sincronicităţi. Coincidenţe stranii şi semnificative, ce par guvernate de legi necunoscute. Cartea de faţă este o incursiune tulburătoare şi uneori şocantă în adâncurile misterioase ale întâmplării, o investigaţie a însăşi texturii destinului. Este o încercare de a descifra felul în care ne este alcătuita viaţa. Carl Gustav Jung a inventat termenul de „sincronicitate” ca să descrie coincidenţele pline de sens pe care noţiunile convenţionale de timp şi cauzalitate nu le pot explica. Împreună cu marele fizician cuantic Wolfgang Pauli, Jung a căutat să prezinte aceste coincidenţe ca pe nişte fenomene care implică psihicul şi materia, ştiinţa şi spiritul, furnizând astfel explicaţii raţionale pentru evenimente parapsihologice cum ar fi telepatia, precogniţia şi intuiţia. Sincronicitate examinează opera lui Jung şi Pauli, ca şi pe a celebrilor oameni de ştiinţă Paul Kammerer, Wemer Heisenberg şi David Bohm. Autorii se angajează într-o discuţie incitantă despre sincronicitate aşa cum o ilustrează mitologiile antice şi moderne, îndeosebi legenda greacă a lui Hermes Trismegistos. Abordarea lor transdisciplinară unică, presărată generos cu anecdote din viaţa cotidiană şi din literatură, oferă o explorare accesibilă şi inteligentă a acestui concept intrigant şi totodată o întrezărire a tiparului ascuns al lumii. Există un tip de fenomen mai misterios chiar decât telepatia sau precogniţia, fenomen care la intrigat pe om încă de la începuturile mitologiei: întâlnirea aparent accidentală a două lanţuri cauzale fără legătură între ele, într-o coincidenţă ce pare deopotrivă extrem de improbabilă şi extrem de semnificativă. Arthur Koestler   Hermes, dintre toţi zeii, ţie-ţi e cea mai dragă tovărăşia omului […]. Iliada       Prefaţă   În toamna anului 1899, Winston Churchill, pe atunci în vârstă de numai douăzeci de ani, îndeplinea rolul de corespondent special al ziarului Morning Post. Misiunea sa consta în a prezenta evoluţia războiului cu burii, din Africa de Sud. La 14 noiembrie, trenul cu care călătorea a fost atacat de buri. Câteva vagoane au deraiat şi a avut loc o confruntare intensă, care a durat peste două ore. Deşi a jucat un rol principal în organizarea retragerii soldate cu succes, Churchill a fost luat prizonier, împreună cu mai mulţi soldaţi britanici. Până-n momentul capturării sale a scăpat fără să fie rănit, cu toate că s-a expus în repetate rânduri tirului duşman, la mică distanţă. Churchill a fost închis într-o temniţă din oraşul Pretoria. În scurt timp, a realizat împreună cu alţi câţiva prizonieri un plan de evadare. Ceilalţi au dat înapoi în ultima clipă, lăsându-l doar pe el să pună planul în aplicare. După ce a fost ajutat să treacă de cealaltă parte a zidului închisorii, în toiul nopţii, Churchill a traversat glonţ grădina şi a ieşit pe poartă, pe lângă santinelă, părăsind apoi oraşul. Dintre cei două mii de oameni închişi în Pretoria, numai el a evadat. Însă după câteva zile în care a rătăcit de unul singur, situaţia lui a devenit disperată. Epuizat, înfometat şi fără să ştie prea clar unde se află – Pretoria se găsea, de fapt, la 480 kilometri de graniţa britanică –, s-a hotărât într-o seară să-şi asume riscul de a se apropia de nişte lumini pe care le zărea la o oarecare distanţă. Luminile proveneau de la o exploatare minieră. Bătând la uşă, Churchill s-a trezit în faţa lui John Howard, singurul simpatizant britanic pe o rază de 30 de kilometri. Howard a reuşit să-l treacă peste graniţă, scoţându-l din teritoriul inamic, şi Churchill s-a întors în ţară, unde a fost primit ca un erou.1 Patruzeci de ani mai târziu, Churchill avea să devină marele adversar al lui Adolf Hitler, care, la fel ca el, trăise deja experienţa directă a războiului. Hitler a luptat în infanteria germană în Primul Război Mondial. Fiind curier, trebuia deseori să ducă mesaje de-a lungul liniilor frontului în timpul luptelor aprige – misiune primejdioasă, dar care părea să-i priască de minune. Mai mult decât atât, părea că viaţa-i este protejată de o vrajă. O dată, a ieşit din cartierul general al comandantului său cu câteva clipe înainte ca respectiva clădire să fie lovită de un obuz ce a ucis trei persoane şi l-a rănit grav pe comandant. Hitler a ajuns în repetate rânduri la un pas de moarte, scăpând de fiecare dată nevătămat. Îşi va păstra această capacitate pe tot parcursul vieţii. Mai târziu i-a relatat în scris unui reporter un episod din experienţa sa de război: „De patru ori am avansat şi a trebuit să ne retragem; din tot regimentul meu a mai rămas doar un camarad, care se afla lângă mine; în cele din urmă, a căzut şi el. Un glonţ mi-a sfâşiat mâneca dreaptă, dar, printr-un miracol, am scăpat viu şi nevătămat”.2 Atât Churchill, cât şi Hitler par să fi trăit sub aripa protectoare a sorţii, ca pentru a-şi putea juca ulterior rolul în istorie. Soarta a intervenit prin intermediul norocului sau al coincidenţei. Printr-o aparentă coincidenţă fericită, Churchill îşi pune viaţa în mâinile unui simpatizant britanic. Gloanţele şi obuzele cad pretutindeni, însă pe Adolf Hitler nu-l ating. Dar poate că existenţa lor nu s-a deosebit fundamental de a noastră. Şi noi trăim cu toţii astfel de intervenţii spectaculoase, chiar dacă ocazionale, ale coincidenţelor. Ele dau impresia imediată, palpabilă că în culisele vieţii acţionează ceva mai mult decât întâmplarea oarbă. Însă deseori, nu vizitele spectaculoase ale şansei, ci tocmai cele mai mici coincidenţe ne fac să simţim că există o forţă care acţionează în culise. Această forţă se face simţită în cele mai aleatorii evenimente, pe care le marchează cu semnul unei inteligenţe stranii, ce nu poate fi descrisă decât ca având o finalitate. Spre exemplu, te trezeşti într-o dimineaţă cu gândul la o persoană pe care n-ai mai văzut-o de ani buni, iar pe parcursul zilei te întâlneşti cu ea într-un lift. Între timp, o cunoştinţă comună te-a întrebat ce mai ştii despre persoana în cauză. Sau pleci spre bibliotecă, intenţionând să cauţi cărţi despre sere şi despre brânzeturi. Într-o farmacie de pe traseu, pe raftul de presă, găseşti o revistă ce conţine articole consistente pe ambele teme. Deşi am putea conchide că astfel de coincidenţe sunt pur şi simplu rezultatul combinării şi recombinării nesfârşite a evenimentelor cotidiene aleatorii, frecvenţa cu care survin contrazice o asemenea interpretare. Uneori se întâmplă să trăim o serie de coincidenţe atât de spectaculoase, încât o atare explicaţie pare de-a dreptul caraghioasă. Spre exemplu, se povesteşte întâmplarea unui anumit domn Deschamps, care, în copilăria petrecută în oraşul francez Orleans, a primit o dată o felie de tartă cu prune de la un oaspete al părinţilor săi, domnul de Fortgibu. După mai mulţi ani, Deschamps, acum bărbat tânăr, a comandat tartă cu prune într-un restaurant din Paris, dar a aflat că ultima porţie tocmai fusese cerută de altcineva. Chelnerul a făcut un semn discret în direcţia clientului vinovat: nimeni altul decât domnul de Fortgibu. Mulţi ani mai târziu, la un dineu la care i s-a oferit iarăşi tartă cu prune, Deschamps a profitat de ocazie ca să povestească întâmplările legate de domnul de Fortgibu. După ce şi-a terminat istorisirea, mâncând mai departe tarta cu prune, a comentat că nu mai lipseşte decât de Fortgibu. În scurt timp, uşa s-a deschis năvalnic şi în cameră a pătruns chiar de Fortgibu în persoană, bătrân şi dezorientat: notase eronat o adresă şi intrase din greşeală!3 Cele mai obişnuite coincidenţe semnificative sunt acele întâmplări aparent aleatorii, dar care par a avea o anumită finalitate, întrucât ne vorbesc direct prin semnificaţiile personale pe care le poartă. Spre exemplu, psihiatrul Carl Gustav Jung vorbea despre apariţia unui cărăbuş la fereastra cabinetului său chiar în timp ce o pacientă descria un vis în care apărea o astfel de insectă. Visul femeii se referea la scarabeul auriu egiptean:   În timp ce ea îmi povestea visul, eu stăteam cu spatele la fereastra închisă. Brusc, am auzit în spate un zgomot, ca un ciocănit discret. M-am întors şi am văzut o insectă zburătoare, care se izbea de exteriorul geamului. Am deschis fereastra şi am prins creatura, care a dat să intre în cameră. Era insecta cea mai asemănătoare cu scarabeul auriu ce poate fi găsită la latitudinea noastră. 4   În mitologia egipteană, scarabeul auriu este simbolul renaşterii, iar apariţia sa în vis marca o evoluţie esenţială în terapia acelei femei. Jung remarca faptul că până atunci, ea fusese o pacientă extrem de dificilă; se agăţa de o concepţie rigidă despre realitate cu o asemenea tenacitate, că alţi doi psihiatri înaintea lui nu reuşiseră s-o clintească nici cu un dram. „În mod evident, era nevoie de un element absolut iraţional, pe care nu-mi stătea în putere să-l produc.”5 Visul a înfăptuit o parte din schimbare, dar când insecta reală a pătruns pe fereastra în cabinet, întreaga structură rigidă a percepţiei pacientei cu privire la realitate a început să se schimbe. Jung a folosit termenul sincronicitate pentru a descrie astfel de coincidenţe semnificative. Cercetările pe care le-a făcut asupra coincidenţelor survenite în viaţa proprie şi într-a altora l-au determinat pe Jung să conchidă că ele sunt legate de procese psihice inconştiente. Insă el nu s-a limitat la latura psihologică a sincronicităţii. Împreună cu prietenul său, Wolfgang Pauli, marele savant al fizicii cuantice, care a explicat principiul excluderii ce-i poartă actualmente numele, Jung a elaborat ipoteza potrivit căreia legile fizicii însele ar trebui reformulate pentru a include descrieri acauzale ale lumii evenimentelor fizicii, pe lângă descrierile cauzale. Cartea de faţă constituie o explorare a sincronicităţii. Dacă, asemenea lui Jung, luăm sincronicitatea în serios şi începem să-i examinăm implicaţiile, vom fi conduşi, la fel ca el, la o reexaminare fundamentală a naturii umane, a naturii universului fizic şi a legăturii dintre cele două. Coincidenţele de tipul celei cu scarabeul auriu pun lumea psihică a semnificaţiilor umane în contact direct cu lumea realităţii fizice, guvernată de legile biologiei şi ale fizicii. Pentru a face un pas spre înţelegerea sincronicităţii, trebuie să ne revizuim concepţiile tradiţionale despre psihic, ca şi pe cele despre Natura însăşi. Allan Combs, Mark Holland     Introducere: Ştiinţă, mit şi natură   Se spune că Pitagora putea să descifreze semnificaţia încreţiturilor produse de vânt pe suprafaţa apei. Evident, el credea că întâmplările aparent aleatorii din natură şi întâmplările din viaţa oamenilor alcătuiesc una şi aceeaşi ţesătură. Acest lucru ne poate părea ciudat, dar în lumea Antichităţii, o astfel de credinţă nu era câtuşi de puţin neobişnuită. Chinezii, de pildă, descifrau răspunsuri la întrebările scrijelite pe bucăţi netede de carapace de broască ţestoasă examinând crăpăturile aleatorii ce apăreau când aceste obiecte erau puse în foc. De fapt, ideea că întregul Cosmos este alcătuit dintr-o unică ţesătura, care include atât lumea naturii, cât şi pe cea a oamenilor – o ţesătură în care orice eveniment, oricât de neînsemnat, este legat de toate celelalte – ne-a însoţit până la începuturile ştiinţei moderne. Hipocrate, spre exemplu, scria: „Există un singur curent comun, o respiraţie comună, toate lucrurile există în simpatie unele cu altele […] marele principiu se extinde până la cea din urmă parte, iar de la cea din urmă parte se întoarce la marele principiu, la natura unică, fiinţă şi nefiinţă.”6 În Evul Mediu, oamenii credeau într-o creaţie în care Dumnezeu joacă un rol în toate lucrurile, oricât de neînsemnate. Toate evenimentele erau influenţate şi armonizate de finalitatea divină, de consimţământul divin. Spre sfârşitul perioadei medievale, se credea că diferitele niveluri ale Cosmosului – pământul dedesubt, sferele celeste deasupra şi sufletul omenesc – sunt legate laolaltă prin armonii sau simpatii reciproce. Întâmplările de la un nivel se reflectă în cele de la alt nivel. Pentru locuitorii lumii antice şi ai celei medievale, Cosmosul deţinea proprietăţile unui uter: învăluia complet individul, sprijinindu-l şi purtându-l prin viaţă într-o manieră plină de sens, chiar dacă nu întotdeauna confortabilă. În secolul al XVII-lea, această stare de lucruri a fost sfărâmată, iar forţa care a zdrobit-o a fost ciocanul neobosit al ştiinţei mecaniciste. Ştiinţa mecanicistă s-a întemeiat pe convingerea că Universul este alcătuit din obiecte mici, iremediabil solide – atomi –, care plutesc şi interacţionează într-un vid absolut. Cu secole înainte, Democrit avusese o concepţie similara; el declara că „nu există nimic altceva decât atomi şi vid”. Însă ideea lui nu a fost luată în serios de prea mulţi oameni decât după ce filosofii şi savanţii secolului al XVII-lea – Francis Bacon, Thomas Hobbes, Johannes Kepler, Galileo Galilei, Rene Descartes, Isaac Newton şi alţii – au adoptat-o în calitate de temelie a noilor ştiinţe fizice ale timpului lor, ştiinţe care s-au dezvoltat cu mare repeziciune. Secolul lor, la fel ca al nostru, era marcat de nemulţumirea faţă de credinţele tradiţionale. Intelectualii, îndeosebi cei dedicaţi noilor ştiinţe, căutau cu disperare să scape de cămaşa de forţă a dogmelor religioase perpetuate de Biserica Evului Mediu. Noua concepţie despre lume, cea mecanicistă, a anihilat-o cu eficienţă pe cea anterioară, mai mângâietoare, care vedea legături cu sens între evenimente aparent disparate. Nu s-a mai considerat posibil ca nişte coincidenţe care nu au în comun un agent cauzal vizibil să formeze între ele relaţii cu sens. Aşa-numitele evenimente sincronistice puteau împărtăşi doar o relaţie similară cu aceea a cărţilor de joc dintr-un pachet, care, după ce au fost bine amestecate, se întâmplă să cadă alături sau să apară în aceeaşi mână la poker. Toată această transformare – de la o concepţie spirituală despre lume la una mecanicistă – a însemnat o modificare a mitului fundamental prin care fiinţele umane îşi explică universul.   Mitologii ştiinţifice   Sistemele de convingeri larg împărtăşite constituie mitologii, indiferent dacă au origine ştiinţifică sau religioasă. Potrivit lui William Irwin Thompson7, istoric şi fin cercetător al mitologiei, miturile oferă răspuns la trei întrebări: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Am adăuga, împreună cu filosoful Ian Barbour8, întrebarea: Care este adevărata natură a lumii, cum şi din ce s-a format ea? În Europa sfârşitului de Ev Mediu, la astfel de întrebări răspundea un sistem mitologic puternic. Arhitectura mitică măreaţă a creaţiei, transmisă încă de la Aristotel şi rescrisă de filosofii creştini ai secolului al XIII-lea, presupune o serie de sfere ce se includ una pe alta, începând cu lumea pământească, la bază, şi terminând cu sfera celestă divină, la nivelul cel mai de sus. Dante descrie această viziune în Divina comedie. Pe tot cuprinsul acestui sistem, reţelele de rezonanţă sau de simpatie formează interconexiuni, astfel că niciun eveniment nu survine izolat. În acest cosmos, coincidenţele semnificative sunt fireşti. Spre exemplu, un om are un vis despre un dezastru survenit undeva departe, iar apoi află că s-a petrecut cu adevărat. Trei prieteni care locuiesc în cartiere diferite într-un oraş mare se trezesc atraşi la acelaşi restaurant în acelaşi timp. Un stol de mierle aterizează pe o casă în care se află un muribund; în depărtare se aud câini urlând. Astfel de coincidenţe conţin rezonanţe comune naturii şi sufletului omenesc; ele atrag realitatea exterioară şi pe cea interioară într-un tipar de semnificaţii comun. Concepţia despre lume oferită de religie acceptă legăturile cu sens la care ne referim astăzi prin termenul de sincronicitate. Este ca şi cum oamenii din vremurile medievale şi-ar fi spus singuri poveşti despre Univers, poveşti al căror fir narativ includea evenimente sincronistice. Mai mult decât atât, miturile sunt poveşti – înţelesul dat de Aristotel cuvântului poate fi tradus prin „naraţiune” – care ne vorbesc despre natura realităţilor în care trăim. Miturile îşi au rădăcina în inconştient, unde acţionează din culisele percepţiei pentru a structura felul în care înţelegem lumea. După cum scria Alfred North Whitehead, marele matematician şi filosof englez:   În orice epocă, interpretarea larg împărtăşită a lumii materiale este controlată de o schemă alcătuită din ipoteze nepuse nicio clipă la îndoială; iar psihicul oricărui individ, oricât de puţin ar crede el că se află în simpatie cu contemporanii săi, nu este un compartiment izolat, ci mai degrabă un mediu continuu – atmosfera atotcuprinzătoare a locului şi timpului său. 9   Astfel de premise alcătuiesc substanţa mitului. Ele sunt reperele în jurul cărora se scriu marile naraţiuni despre realitate. Însă pentru indivizii care le trăiesc, sunt invizibile, cum e apa pentru peşti: trăiesc în ea, este mediul care-i hrăneşte, dar o consideră ca fiind un dat absolut firesc. E de prisos să spunem că oamenii de ştiinţă nu fac excepţie de la această stare de lucruri mai mult decât alţi oameni. Ştiinţa mecanicistă a secolului al XVII-lea a adus cu ea noi mituri, care nu doar au transformat ştiinţa oficială a timpului, ci au schimbat şi hărţile lumii purtate inconştient în suflet de fiecare om. Această ştiinţă privea Cosmosul ca fiind un imens vid, plin cu atomi solizi care interacţionează doar prin impact direct. Rezultatul, deşi a adus un foarte mare succes ştiinţelor ce se năşteau atunci – fizica, astronomia, chimia şi medicina –, a fost devastator pentru sentimentul apartenenţei individului la Cosmos ca întreg şi pentru cel al legăturii dintre individ şi Cosmos. În cele din urmă, societatea şi chiar natura umană s-au restructurat, urmând aceleaşi linii directoare: oamenii au ajuns să fie consideraţi obiecte separate şi distincte, legate unele de altele şi de lumea naturală doar acolo unde este posibil contactul direct. Vechea idee a simpatiilor a fost redusă la statutul de simplă superstiţie. Cu trecerea timpului, pe măsură ce natura umană a ajuns să fie văzută tot mai mult prin prisma noii ştiinţe, oamenii au preluat şi o altă caracteristică a atomilor. Cuvântul „atom” înseamnă, literal „indivizibil” – ceva ce nu poate fi împărţit sau scindat. Cu alte cuvinte, nu există acces la interiorul său – dacă are aşa ceva. În mod similar, s-a ajuns să se considere tot mai mult că oamenii nu au interior, ştiinţa mecanicistă reducându-i la obiecte motivate exclusiv de forţe externe. Înăuntru nu se află nimic. Behaviorismul, apărut în psihologie la începutul secolului al XX-lea, vedea natura umană exact în acest mod. Pe de altă parte, percepţia unui interior viu, însufleţit constituie esenţa subiectivităţii umane. Tocmai această subiectivitate, ce oglindeşte lumea exterioară prin propriile simţăminte, reprezintă esenţa sufletului omenesc. După cum scria Novalis în 1798: „Sălaşul sufletului este acolo unde se întâlnesc lumea lăuntrică şi cea din afară. Acolo unde cele două se suprapun, sufletul se află în fiecare punct al suprapunerii.”10 Sufletul despre care vorbeşte Novalis este izvorul acelor caracteristici pe care le considerăm a fi doar ale oamenilor: creativitatea, intuiţia şi conştiinţa. Tocmai acest suflet, contopirea exteriorului cu interiorul, era cel spre care se îndreptau medievalii în căutarea înţelepciunii; el era cel care răspundea empatic la evenimente desfăşurate dincolo de mediul său imediat. Pierderea dimensiunii lăuntrice a naturii umane ne-a micşorat, transformându-ne în fiinţe bidimensionale împinse de colo-colo pe suprafaţa fizică a realităţii, după bunul plac al întâmplărilor; ea a pus capăt legăturii noastre intime cu restul Cosmosului. Astfel, ştiinţa ne-a descurajat să căutăm în noi înşine sensul lucrurilor. Ne-a descurajat îndeosebi să căutăm, dincolo de suprafaţa emoţională a percepţiilor noastre, sensuri simţite, nu obţinute raţional – chiar substanţa ce alcătuia în mare măsura înţelepciunea epocilor anterioare. Galileo a afirmat că ştiinţa trebuie să caute şi să vadă ceea ce există cu adevărat. Însă, după cum arată fizicianul Jeremy Haywood: „Pentru Galileo, doar lucrurile ce pot fi măsurate trebuiau considerate baze valide de argumentare, iar limbajul adecvat pentru descrierea lor trebuia să fie limbajul pur al matematicii, necontaminat de dorinţa şi de capriciul omenesc”. Haywood observă că această atitudine, încorporată în temelia ştiinţei mecaniciste, neagă „capacitatea omenească de a cunoaşte lucrurile direct aşa cum sunt ele – în mod fundamental, [ea proclamă] neadecvarea omului în ceea ce priveşte cunoaşterea adevărului întreg”.11 În concepţia mecanicistă, practic toate evenimentele parapsihologice – telepatia, precogniţia, psihokinezia – devin imposibile. Atitudinea oficială faţă de asemenea fenomene inexplicabile constă în ceea ce psihologul Alex Comfort numeşte – referindu-se la Hermann Helmholtz, marele fizician din secolul al XIX-lea şi, ca atare, la întreaga greutate dobândită de ştiinţa mecanicistă – „poziţia Helmholtz”: Chiar dacă este adevărat, eu nu cred12. Ideea că nişte coincidenţe improbabile pot avea o semnificaţie devine absurdă. În loc de a ne întreba ce-or fi însemnând ele, ne mulţumim să ne minunăm în faţa legilor probabilităţii, iar statisticienii îşi freacă palmele de încântare la gândul de a le anihila prin formule specifice. Dar toate mitologiile importante, blocând accesul la anumite posibilităţi, îl deschid spre altele. Ştiinţa mecanicistă constituie un exemplu al succesului unui anumit tip mitic de conştiinţă promovat de un număr mare de oameni, cu multă energie, devotament şi implicare. Alte exemple – radical diferite – de tipuri de conştiinţă care au înregistrat un mare succes în sfera lor de acţiune sunt şamanismul şi yoga. Şamanii, acţionând între graniţele propriei lor conştiinţe mitice, călătoresc în alte lumi, joacă rolul de călăuză pentru sufletele celor care mor şi-i tămăduiesc pe bolnavi cu metode care n-au nicio noimă pentru medicii instruiţi la facultăţile de medicină acreditate de Asociaţia Medicilor Americani. Yoghinul, ajungând să stăpânească lumea interioară la un nivel comparabil cu cel la care ştiinţa modernă stăpâneşte lumea exterioară, obiectivă, poate fi vizitat de siddhi – puteri ce par miraculoase. Nici şamanul, nici yoghinul nu consideră că realitatea este limitată de teoriile ştiinţifice, oricât de vehement le-ar nega ele experienţele. Sistemul de convingeri al universului mecanicist ne concentrează atenţia, ca pe o lanternă puternică, asupra unei scene ocupate de blocuri de materie clar definite, cu funcţionare de tip cauzal, şi de forţele, câmpurile şi energiile care le activează (fizicienii numesc aceasta „teatrul particulelor”). Însă noua ştiinţă a preluat doar ideea că atomul este atât de mic, încât e indivizibil şi a aplicat-o numai lumii externe, fizice. Sufletul a fost fie negat, fie uitat. În consecinţă, atenţia noastră – la nivel cultural – faţă de acest teatru s-a îngustat în asemenea măsură, încât am ajuns să trecem cu vederea vasta penumbră a evenimentelor cotidiene reale ce înconjoară scena, dar care nu pot fi făcute prea uşor să participe la spectacol. Printre ele se numără coincidenţele semnificative. Universul descris de ştiinţele mecaniciste este cu desăvârşire previzibil. Legile cauzalităţii explică totul; nu există „scăpări”. Ecuaţiile lui Newton pentru mişcările planetelor descriu un sistem de acţiune mecanic care, odată pus în mişcare, nu mai are nevoie de nimic altceva pentru a-şi continua activitatea. La început s-a presupus că Dumnezeu a fost cel care a pornit întregul proces, în zorii timpului, după care procesul a continuat de la sine, ca un ceas cu mecanismul bine reglat. Dar în cele din urmă, ideea de Dumnezeu nu a mai părut necesară, astfel că s-a renunţat la ea. Când Napoleon Bonaparte l-a întrebat pe Pierre Laplace de ce nu i-a dedicat lui Dumnezeu un tratat matematic, cum era obiceiul acelor vremuri, Laplace a răspuns simplu: „Nu am nevoie de această ipoteză”13. În mod ironic, concepţia despre cauzalitate caracteristică fizicii newtoniene s-a dezvoltat din idei mult mai vechi, bazate în esenţă pe un sistem de gândire religios. În lumea clasicismului grec şi roman, conceptul stoic al „legii de fier a Cosmosului” exprima imaginea unui Univers care este corpul propriu-zis al lui Dumnezeu, toate părţile sale componente respectând legea absolută. Ideile creştine ulterioare privind legea divină se datorează în mare măsură acestei concepţii. În Evul Mediu, astfel de idei prezentau în principal un interes religios şi politic, dar ulterior au fost aplicate lumii fizice. Descartes, arhitectul concepţiei moderne despre cauzalitate, şi-a întemeiat gândirea în mod expres pe convingerea că Dumnezeu îşi respectă fără eroare propriile reguli14. Credinţa sa în constanţa imuabilă a lui Dumnezeu a stat la baza tuturor concepţiilor ulterioare despre la cauzalitate. Rezultatul a fost sistemul mecanicist de gândire al Cosmosului newtonian. Acest sistem are o uluitoare frumuseţe austeră, dar ne răpeşte putinţa de a ne minuna în faţa micilor întâmplări cotidiene. Coincidenţele improbabile sunt minimalizate, banalizate. Chiar şi marile înfăptuiri ştiinţifice sunt despuiate de dimensiunea lor omenească, poetică. În urmă cu mai mulţi ani, romancierul Norman Mailer a fost invitat să participe la o masă rotundă televizată, în timpul transmisiunii în direct a primei aselenizări cu echipaj uman. În timp ce restul participanţilor vorbeau plini de entuziasm despre marea realizare tehnologică reprezentată de aselenizare, Mailer deplângea lipsa totală de poezie cu care era abordată întreaga situaţie. Un eveniment menit încă din zorii istoriei să ne umple spiritul cu uimire şi cu inspiraţie a fost redus la egoism tehnologic şi la nesfârşite descrieri ale rocilor selenare. Chiar şi aşa, fizica newtoniană şi sistemul ideatic cuprins în ea au avut un succes spectaculos. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mulţi fizicieni ajunseseră chiar să creadă că omenirea a făcut deja toate descoperirile fundamentale. Unii afirmau că viitorul fizicii se va rezuma pur şi simplu la adăugarea de simple detalii la datele existente. Uneori, elevii inteligenţi erau descurajaţi să-şi aleagă o carieră în domeniul fizicii. Lordul Kelvin, un mare fizician al acelei perioade, vedea la orizont doar „doi nori mici”: nişte discrepanţe experimentale minore în explicaţiile fizicii mecanice privind căldura şi lumina. Pe măsura ce însemnătatea lor reală s-a făcut cunoscută, în primele decenii ale secolului al XX-lea, aceşti doi nori mici au transformat fizica newtoniană într-o ficţiune convenabilă.   Noua fizică   În primele decenii ale secolului al XX-lea, implicaţiile depline ale acelor discrepanţe experimentale au ieşit la lumină odată cu publicarea teoriei generale a relativităţii de către Albert Einstein şi, câţiva ani mai târziu, a unei teorii cuantice complete de către Werner Heisenberg. Luate laolaltă, aceste teorii şi activitatea experimentală care avea să le confirme au demonstrat că ipotezele fizicii newtoniene nu sunt decât simple aproximări ale realităţii. Ca atare, ele au rămas utile pentru ingineri, dar puterea lor mitică de a contura hărţi ale realităţii a început să fie subminată. Actualmente, teoria relativităţii şi teoria cuantică creează un nou corp mitologic, o nouă topologie a realităţii. Acest corp de mituri poartă denumirea populară de „noua fizică”, expresie care se referă mai degrabă la structura ei mitologică decât la un anumit set de ipoteze avansate de ea. Potrivit lui David Bohm15, specialist în fizică cuantică, atât fizica relativităţii, cât şi fizica cuantică împărtăşesc perspectiva integralităţii. Relativitatea nu consideră spaţiul ca fiind vidul lui Democrit – un tărâm al nimicului aflat între atomi solizi –, ci ne redă viziunea unui univers reprezentat sub forma unei ţesături continue, neîntrerupte. Atomii reprezintă caracteristici locale speciale ale acestei ţesături. Cosmosul este unitar, nu gol, ci plin cu propria-i substanţă, aşa cum o pictură este plină cu propria substanţă. Există zone de prim-plan şi zone de plan secund, dar pânza este neîntreruptă. Teoria cuantică este holistică într-un alt sens. Ea consideră toate acţiunile ca fiind continue, neîntrerupte. Un experiment ce vizează mai multe particule atomice, de exemplu, este considerat ca fiind un singur proces unitar. Particulele nu au existenţă individuală, ci doar contribuie la experiment ca la un eveniment deplin. Teoria cuantică se ocupă de situaţiile integrale, considerând că părţile sunt secundare şi lipsite de substanţă esenţială. Astfel de idei sunt mai compatibile cu sincronicitatea decât era modelul mecanicist al Cosmosului. Sincronicitatea presupune integralitate şi, în consecinţă, relaţii cu sens între evenimente lipsite de legături cauzale. Prin teoria cuantică redobândim imaginea lumii ca ţesătură neîntreruptă, în care evenimentele aparent separate nu apar izolat unele de altele, ci, de fapt, sunt elemente împletite într-una şi aceeaşi tapiserie. Aceasta era perspectiva împărtăşită de Pitagora când privea modelul undelor unei ape ca să vadă viitorul intereselor umane. Şi tocmai această perspectivă s-a pierdut în urma revoluţiei ştiinţifice newtoniene. Durează totuşi surprinzător de mult până la integrarea deplină a dimensiunilor mitice ale teoriei relativităţii şi teoriei cuantice. Descoperirile de la începutul secolului trecut ajung abia acum să se facă simţite la scară largă. Alex Comfort indică un motiv important pentru această stare de lucruri. Spre deosebire de fizica newtoniană, cea nouă ne oferă prea puţine lucruri pe care să le putem vizualiza16. Nu ne putem forma o imagine mentală clară asupra ei. Cosmosul lui Newton putea fi imaginat cu uşurinţă ca fiind o mare maşinărie celestă – un ceas cosmic – care funcţionează veşnic şi fără efort. Cosmosul relativist este mai obscur. Are patru dimensiuni în locul celor trei evidente pentru simţuri, iar timpul dobândeşte statut egal cu distanţa. Ne putem alcătui o imagine a acestei stări de lucruri doar cu ajutorul diagramelor proiective, şi chiar şi atunci imaginea rămâne neadecvată. Cât priveşte teoria cuantică, ea nu ne oferă niciun element de care să ne putem agăţa vizual. Postulatele sale privind undele probabilistice, nedeterminarea şi complementaritatea seamănă cu dialogurile din Alice în Ţara Minunilor. Pionierii vechii fizici credeau că descoperă planul divin după care a fost alcătuit Cosmosul. Ştiinţa lor şi concepţia lor despre lume erau unul şi acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, ştiinţa lor alcătuia o mitologie clară. Însă fizica cuantică nu a reuşit să ofere atâta claritate. Comfort observă: „[…] revoluţia pe care o presupune fizica cuantică nu are absolut niciun impact asupra concepţiei cotidiene despre lume, nici măcar în cazul oamenilor care lucrează în domeniul ei. Spre deosebire de descoperitorii lumii coperniciene şi newtoniene, aceşti oameni nu trăiesc nicio restructurare a conştiinţei; ei spun: «Deosebit de interesant!», apoi se duc acasă, la cină.”17 Spre deosebire de predecesoarea ei clasică, fizica cuantică înfăţişează o concepţie deschisă asupra lumii, o concepţie în care deznodământul evenimentelor nu este predeterminat pe deplin de legi fixe, rigide. Predicţiile cuantice nu dictează câtuşi de puţin rezultate experimentale exacte, ci indică o gamă de deznodăminte cu diferite şanse de a se produce. În acest sens, fizica cuantică este probabilistică : ea explorează probabilităţi în loc să specifice evenimente. Unii dintre cei care studiază şi interpretează fizica cuantică deplâng această nesiguranţă, considerând că ne privează de cunoaşterea exactă oferită de fizica newtoniană. Ea rotunjeşte muchiile ascuţite ale realităţii, astfel că imaginea devine înceţoşată. Însuşi Einstein s-a opus vehement ideii de probabilitate, spunând că Dumnezeu nu „joacă zaruri” cu Universul. (Aici, Einstein se referă în sensul propriu la ideea că legea naturii constă în consecvenţa comportamentului divin.) Există însă şi alte concepţii posibile. Erich Jantsch, eminentul savant în domeniul teoriei sistemelor, a argumentat că tocmai caracterul nedeterminat al lumii cuantice este acela care îi oferă acesteia deschiderea inexistentă în cosmosul newtonian. Universul conţine în fiecare clipă posibilitatea neaşteptatului, a noului şi chiar a creativului.

Secretul lui Hiram de Christopher Knight INTRODUCERE   Henry Ford spunea odată că „întreaga istorie este o vorbă goală”. Poate că pare cam dur, dar, dacă judecăm „faptele” trecutului pe care toţi occidentalii le învaţă la şcoală, reiese că dl Ford a avut dreptate. începutul a fost făcut de cercetarea personală pentru descoperirea originilor Francmasoneriei – societatea cea mai cuprinzătoare din lume, care numără aproape cinci milioane de membri bărbaţi, organizaţi în Loje obişnuite şi, în trecut, a inclus mulţi oameni importanţi, de la Mozart la Henry Ford. În calitate de francmasoni, scopul nostru a fost să încercăm să înţelegem ceva din ritualul masonic: acele ceremonii ciudate, secrete, realizate în special de clasa de mijloc, de oamenii de vârstă mijlocie, de la Huddersfield la Houston. în centrul învăţăturii masonice se află un personaj, Hiram Abif, care, după o poveste spusă tuturor francmasonilor, a fost ucis cu aproape 3. 000 de ani în urmă, în clădirea Templului Regelui Solomon. Acest om este o enigmă totală. Rolul său, în calitate de constructor al Templului Regelui Solomon, şi împrejurările oribilei sale morţi sunt descrise amănunţit în istoria masonică şi totuşi, el nu este menţionat în Vechiul Testament. Timp de patru din cei şase ani petrecuţi pentru această cercetare, am crezut că Hiram Abif este o creaţie simbolică. Apoi, el s-a materializat din ceaţa timpului şi s-a dovedit într-adevăr foarte real. îndată ce Hiram Abif a ieşit din trecutul îndepărtat, el nu ne-a oferit altceva decât o cheie a istoriei vestului. Meandrele intelectuale şi concluziile elaborate care au format anterior opinia colectivă a societăţii occidentale asupra trecutului au cedat în faţa logicii simple. Cercetările noastre ne-au condus mai întâi la reconstituirea vechiului ritual egiptean al înscăunării regelui, vechi de 4. 000 de ani, iar aceasta ne-a condus la descoperirea unui asasinat care a avut loc pe la 1570 î.hr., care a scos la iveală o ceremonie a învierii din care se trage Francmasoneria modernă. Urmărind apariţia acestui ritual secret de la Teba la Ierusalim, i-am reliefat rolul în formarea naţiunii evreieşti şi în evoluţia teologiei evreieşti. În contrast izbitor cu ceea ce se crede, lumea occidentală s-a dezvoltat de fapt conform unei vechi filosofii, ascunsă într-un sistem secret, care a ieşit la suprafaţă în trei momente cheie în ultimii 3.000 de ani. Dovada finală a cercetărilor noastre poate fi considerată descoperirea arheologică a secolului. Am localizat scrierile secrete ale lui Iisus şi ale adepţilor săi. Capitolul 1 SECRETELE PIERDUTE ALE FRANCMASONERIEI   ”Masoneria datează dinainte de Potop; este o simplă creaţie a trecutului; este doar o scuză pentru convivialitate; este o organizaţie ateistă, ce distruge sufletele; este o asociaţie de caritate, ce face bine în secret; este o maşinărie politică cu o putere extraordinară; nu are secrete; discipolii săi posedă, în mod tainic, cele mai mari cunoştinţe ale umanităţii; îşi celebrează ritualurile misterioase sub auspiciile şi invocaţiile lui Mefistofel; procedeele lor sunt perfect inocente, ca să nu spunem de-a dreptul stupide; ei comit toate crimele nedescoperite; ei există doar cu scopul de a promova frăţia şi bunăvoinţa – iată câteva dintre afirmaţiile făcute de cei din afara cercului frăţiei libere şi acceptate. Omne ignotum pro magnifico. Cu cât se ştie mai puţin cu atât se inventează mai mult despre Francmasonerie.” The Daily Telegraph, Londra, 1871.   ”Masoneria face eforturi considerabile în a încuraja standarde superioare de moralitate printre membrii săi. Dar este destul de surprinzător că o societate care foloseşte strângeri de mâini secrete, semne şi limbaj propriu pentru recunoaşterea reciprocă a membrilor săi este suspectată că este mai degrabă o emanaţie a răului, decât a binelui. De ce să folosească asemenea metode, dacă nu ca să ascundă adevărul? De ce să-l ascundă, dacă nu este nimic de ascuns? Cei din afara Masoneriei consideră ideea de a îmbrăca haine speciale, de a recita texte ezoterice şi de a realiza ritualuri stranii atât de prostească, încât au tendinţa de a crede că trebuie să existe o altă atracţie, probabil mai sinistră. Poate că nu există… dar e greu de dovedit că nu-i aşa.” The Daily Telegraph, Londra, 1995. Lipsa de scop   În 1871, regina Victoria avea 30 de ani de domnie în faţă, Ulysses S. Grant era preşedintele Statelor Unite ale Americii şi Francmasoneria era subiect de speculaţie publică. O sută douăzeci de ani mai târziu, prima aselenizare este un fapt trecut, lumea se deschide spre Internet şi Francmasoneria este încă subiect de speculaţie publică. Am dat peste primul din aceste citate într-o tăietură de ziar vechi, şifonat, dintr-un volum prăfuit al istoriei Masoneriei, unde fusese pus ca semn de carte de vreun mason de mult uitat. Chris a citit al doilea Atlantic între prânz şi filmul artistic. Aproape totul, inclusiv stilurile de scris, s-a schimbat în ultimul secol şi un sfert, dar atitudinea publică generală faţă de Masonerie este şi astăzi la fel de confuză ca şi în secolul nouăsprezece. Majoritatea oamenilor nu au încredere în ceea ce nu înţeleg şi, dacă există vreo urmă de elitism care-i exclude, neîncrederea se transformă brusc în lipsă de simpatie şi chiar ură. În timp ce Masoneria a fost mereu deschisă tuturor bărbaţilor de peste 21 de ani (18 ani, după constituţia scoţiană), cu minte şi trup sănătoase, care pot demonstra un caracter bun şi credinţă în Dumnezeu, nu există îndoială că alegerea membrilor din Marea Britanie se făcea din aristocraţie, cu rang şi titluri, provenind din păturile înalte ale claselor de mijloc. La jumătatea epocii victoriene, era important din punct de vedere social, aproape esenţial, pentru un om cu o profesie, să fie francmason. Noii îmbogăţiţi în urma revoluţiei industriale îşi căutau un stalul social, prin calitatea de membru al unei societăţi exclusiviste, bine cotată de către aristocraţii de la toate nivelurile sociale, până la casa regală. Cel puţin în teorie, membrii claselor muncitoare puteau să devină masoni, dar, în fapt, nici nu le trecea prin cap să ceară să fie admişi în „clubul” şefilor lor, astfel încât Loja a fost mult timp asociată cu bogăţia. Cei de la toate nivelurile societăţii care nu erau francmasoni puteau doar să speculeze despre secretele revelate membrilor acestei organizaţii misterioase. Se ştia despre ei că purtau şorţuri şi gulere largi şi se zicea că-şi suflecau pantalonii şi schimbau strângeri de mână, în timp ce-şi şopteau coduri unii altora. În a doua jumătate a secolului XX, Francmasoneria a devenit o organizaţie mult mai puţin elitistă decât credeau bărbaţii din toate puterile sociale care căpătaseră calitatea de membru. Totuşi, o privire rapidă spre vârful ierarhiei masonice englezeşti ilustrează faptul că un membru al familiei regale sau un lord ereditar obţinea cu greu posibilităţi de promovare, aceasta constituind chiar un serios handicap. Majoritatea oamenilor din lumea occidentală ştiu puţine despre Francmasonerie şi misterele ei şi se împart în două grupuri mari: aceia care nu sunt masoni dar se întreabă care sunt acele secrete, şi aceia care sunt masoni, şi care se întreabă şi ei care sunt acele secrete! Un îndemn la tăcere, printre masoni, nu este atât o obligaţie de a adera la jurăminte sacre, cât o frică de pedeapsă din partea membrilor; se tem de faptul că ei nu înţeleg un cuvânt din ceremoniile la care participă şi singura lor frică este că oamenii vor râde de ritualurile, aparent fără scop şi prosteşti, pe care le realizează. Francmasoneria, pentru noi şi pentru oricare alt „frate” pe care-l ştim, este puţin mai mult decât un club social ce oferă posibilitatea de a se bucura de un spectacol, urmat de o masă şi de multă bere şi vin. Ritualul complex şi obscur trebuie să fie memorat ani de zile prin repetiţii monotone. Se pune accentul pe fidelitatea redării, dar, în realitate, doar mici părţi de ceremonie pot fi înţelese ca nişte simple mesaje alegorice referitoare la tăria de caracter, restul fiind un amestec ciudat de cuvinte fără sens şi scene ale presupuselor evenimente istorice, ce au avut loc în timpul înălţării Templului Regelui Solomon din Ierusalim, cu vreo 3. 000 de ani în urmă. în timp ce membrii se obişnuiesc încet-încet cu ritualul, cu excepţia învăţării versurilor ciudate, excentrice, pe de rost, mulţi din cei din afară încearcă să distrugă organizaţia, deoarece o suspectează de corupţie, văzând-o ca pe un bastion al privilegiului capitalist sau ca pe un club de într-ajutorare. Nenumărate cărţi despre acest subiect au hrănit curiozitatea publicului. Unele, cum ar fi cele scrise de autorul american, John J. Robinson, au fost bine documentate, altele, cum ar fi cele ale răposatului Stephen Knight, au fost puţin mai mult decât ficţiune, cu scopul de a hrăni teama grupărilor anti-masonice. Antimasonii muncesc tot timpul ca să dovedească presupuse greşeli, lucru de altfel dovedit. Un prieten recreştinat de-a lui Chris a afirmat recent că şi-a asumat un rol de consilier în cadrai grupului său de la biserică. Când a fost întrebat pe cine intenţiona să consilieze, am fost înspăimântat să aud replica: „Pe cei care suferă de blesteme masonice.” „Ce este un blestem masonic?” l-am întrebat, fără să-i spun de legătura mea cu Francmasoneria. „Masonii trebuie să-şi jure supunere şi devotament în detrimentul familiilor lor. Dacă nu reuşesc, sunt blestemaţi, ceea ce le provoacă o suferinţă groaznică, lor şi celor apropiaţi.” Am rămas perplex. Francmasoneria înseamnă multe lucruri, dar cu siguranţă nu rele, deşi unii oameni par hotărâţi să creadă acest lucra. Pentru a lupta împotriva unor astfel de acuzaţii nefondate, Marea Lojă Unită a Angliei a declarat public că datoria de cetăţean a unui francmason trebuie să fie deasupra oricăror obligaţii masonice şi că Francmasoneria nu ar permite distragerea unei familii prin timpul acordat sau prin cheltuiala banilor familiei, ori determinându-l să acţioneze împotriva interesului personal. Nu dorim să facem apologia Francmasoneriei, dar face mult bine şi, după câte ştim, nu face deloc rău. A donat întotdeauna sume foarte mari de bani pentru asociaţiile de caritate, de obicei în mod anonim, promovează rectitudinea morală şi responsabilitatea socială şi prevede norme pe care ceilalţi le urmează. Culoarea pielii, rasa, credinţa sau politica au fost permanent irelevante pentru calitatea de membra şi cele două scopuri ale sale sunt ordinea socială, bazată pe libertatea individului şi dramul spre cunoaştere. Singura cerinţă absolută este credinţa în Dumnezeu, oricare Dumnezeu. Cea mai puternică critică împotriva Francmasoneriei este lipsa de scop. Nu se ştie de unde vine, nimeni nu pare să ştie ce încearcă să realizeze şi pare din ce în ce mai puţin probabil să aibă un viitor, într-o lume care doreşte scopuri clare şi beneficii. Nu numai că nu se mai cunosc originile Francmasoneriei, dar şi „secretele adevărate” ale Ordinului s-au pierdut şi, în locul lor, la ceremonii, se folosesc „secrete substituite”, „până când va veni timpul să fie redescoperite cele iniţiale”. Dacă cuvintele folosite la ritual sunt descifrate, Francmasoneria ar trebui să aibă cel puţin 3. 000 de ani vechime. Nu numai duşmanii Ordinului nu cred acest lucru, dar nici Marea Lojă Unită a Angliei nu pretinde o astfel de vechime. Sensibilă la reacţia publică, evită orice punct de vedere oficial asupra originilor Francmasoneriei şi permite aşa numitelor „Loje de cercetare” să dezbată puţinele mărturii istorice care există. Un biet candidat în întuneric   Când am fost făcuţi francmasoni, amândoi am trecut prin procedura cunoscută de fiecare iniţiat, timp de cel puţin 250 de ani. Aceste ceremonii cuprindeau jurământul nostru, în calitate de oameni de onoare, că nu vom face publice niciunul din secretele Francmasoneriei şi suntem conştienţi că ceea ce descriem aici poate fi considerat de unii dintre masoni drept o trădare a acelor secrete. Totuşi, Marea Lojă Unită a Angliei consideră că numai mijloacele de recunoaştere sunt secretele protejate ale Ordinului şi nimeni nu ar putea să se dea drept francmason după citirea acestei cărţi. Este necesar să explicăm ritualurile în amănunt, deoarece ele formează baza cercetării noastre. Unele dintre cuvintele date sunt mijloace de identificare secretă, dar noi nu scoatem în evidenţă cuvintele ce ar trebui folosite în diferite situaţii, aşa că am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru a respecta spiritul jurămintelor noastre. În orice caz, noi am fost de acord ca aceste secrete să nu lezeze libertatea noastră civilă, morală sau religioasă; şi, dacă jurămintele noastre ne-ar fi împiedicat să vă împărtăşim astfel de descoperiri importante, aşa cum o facem acum, ele ar fi lezat în mod sigur acele libertăţi.   * * *   Deşi ne-am alăturat mai multor Loje pe o perioadă de câţiva ani, experienţele noastre sunt similare. Aşa am simţit (aşa că am folosit pronumele eu pentru a ne reprezenta pe amândoi): fiind chestionat de un mare număr de maeştri cu câteva luni mai înainte, eram gata să fiu făcut francmason. Virtual, nu cunoşteam ce avea să urmeze; singura întrebare fermă ce mi-a fost pusă a fost „Crezi în Dumnezeu?”, „Cred”, şi totul s-a desfăşurat din acel moment până în clipa când un paznic a lovit, cu mânerul săbiei trase, uşa mare a templului, cerând permisiunea ca eu să pot intra. Am fost legat la ochi şi îmbrăcat cu pantaloni largi, albi, şi bluză. Un picior era încălţat cu un simplu papuc (expresia pentru aceasta este neglijenţă), piciorul stâng era descoperit până la genunchi, partea stângă a pieptului tunicii fusese desfăcută, astfel că pieptul meu era dezgolit pe acea parte. Fără să ştiu, un laţ de spânzurătoare mi-a fost pus în jurul gâtului şi lăsat să atârne în spate. Mi s-au luat toate obiectele de metal şi eram pregătit să fiu condus în templu. (Am aflat mai târziu că acest mod de vestimentaţie, tunica aspră cu laţul atârnând la gât, era identic cu modul în care era tratat un eretic medieval de către Inchiziţie, înainte ca acesta să mărturisească). Îmi amintesc cum simţeam prezenţa unui mare număr de oameni şi m-am simţit foarte vulnerabil. Am simţit apăsarea unui punct rece pe pielea de la piept. „Simţi ceva?” a întrebat o voce din faţă. O şoaptă în ureche mi-a dat un răspuns formal, pe care l-am repetat cu voce tare, „Da”. „Atunci fie ca acesta să fie un imbold al conştiinţei comparabil cu o moarte rapidă, dacă vei trăda vreodată vreun secret din cele pe care ţi le vom împărtăşi.” O altă voce din celălalt capăt al camerei a vorbit apoi – am recunoscut-o ca aparţinând Maestrului de Rugăciuni: „Deoarece niciun bărbat nu poate deveni mason dacă nu este liber şi matur, te întreb acum – eşti un om liber şi major?” „Sunt.” „Pentru că ai răspuns la această întrebare, urmează altele pe care ţi le voi pune imediat şi la care sunt sigur că vei răspunde cu egală sinceritate. Declari pe onoarea ta, fără să ţii seamă de solicitările prietenilor, neinfluenţat de motive economice sau altele nedemne, că te oferi de bună voie şi liber, drept candidat pentru misterele şi privilegiile Francmasoneriei? Declari în continuare, pe propria ta onoare, că eşti îndemnat să soliciţi aceste privilegii, având o opinie favorabilă asupra Ordinului, o dorinţă de cunoaştere şi o dorinţă sinceră să devii mai de folos semenilor?” „Da.” Pumnalul care îmi fusese ţinut strâns la piept a fost luat (deşi nu am ştiut atunci), dar laţul (numit cablu) a rămas atârnat de gât. Omul din dreapta mea mi-a şoptit să îngenunchez şi a fost spusă o scurtă rugăciune, invocând binecuvântarea Guvernatorului Suprem al Universului (Dumnezeu – descris într-un mod neutru, astfel încât El să fie accesibil tuturor membrilor oricărei religii monoteiste). Ceremonia a continuat cu ghidarea mea în jurul perimetrului templului, oprindu-se de trei ori pentru a fi prezentat drept „un biet candidat într-o stare de întuneric”. Deşi nu puteam vedea, în centrul podelei templului era un dreptunghi cu pătrate albe şi negre. Pe latura estică era piedestalul Maestrului de Rugăciuni, la sud, stătea Paznicul Tânăr şi la vest, Paznicul Bătrân, ambii pe piedestale mai mici. După cele trei pauze am fost adus, încă legat la ochi, în faţa piedestalului Maestrului de Rugăciuni, unde el a întrebat: „în această stare de întuneric, care este dorinţa puternică a inimii tale?”. Şi încă o dată, răspunsul mi-a fost şoptit la ureche: „Lumina.” „Atunci fie ca să primeşti binecuvântarea.” Legătura la ochi mi-a fost luată şi, pe măsură ce ochii mei s-au obişnuit cu lumina, am putut să văd că eram în faţa Maestrului de Rugăciuni, care imediat mi-a atras atenţia asupra” luminilor” emblematice ale Francmasoneriei, care sunt explicate ca fiind volumul Legii Sacre (pentru reprezentanţii creştini aceasta este Biblia), Pătratul şi Busola. Apoi, mi-a spus că ajunsesem la rangul de Ucenic începător Francmason – primele trei trepte prin care trebuia să trec înainte de a fi acceptat ca Maestru mason deplin. Semnele secrete, lupta şi parola pentru prima treaptă, mi-au fost apoi explicate şi mi s-a spus că stâlpul din stânga care se ridica pe terasa Templului Regelui Solomon are o semnificaţie specială pentru francmasoni. Atât stâlpii din dreapta, cât şi cei din stânga sunt refăcuţi în Lojă şi se ridică în spate şi de ambele părţi ale Maestrului de Rugăciuni. Stâlpul din stânga este numit Boaz, după Boaz, stră-străbunicul lui David, rege al Israelului. După diferite plimbări în jurul templului, mi s-a dat un şorţ simplu, alb, din piele de viţel, care simboliza treapta pe care tocmai o obţinusem. Apoi, mi s-a spus: „Este mai vechi decât Lâna de Aur sau Vulturul Roman, mai onorabil decât Steaua, Garter sau orice altă distincţie care există, el fiind semnul purităţii şi al legăturii de prietenie…”. Această parte s-a dovedit a fi deosebit de revelatoare pentru ritualul masonic; după cum vom arăta ulterior, ea conţine dovada clară că a fost constituit în trei perioade, foarte diferite istoric, de la antichitatea autentică la modemul relativ. Pe toată durata ceremoniei mi-au fost recomandate diferite virtuţi morale şi sociale, folosind un mare număr de analogii arhitecturale, cum ar fi uneltele zidarului evreu, comparate cu metodele de autodepăşire. Spre sfârşitul ceremoniei de iniţiere, am aflat cu stupoare că existau teste care trebuiau memorate, pentru a putea trece în treapta a doua, aceea a Francmasonului Prieten. Printre aceste întrebări şi răspunsuri erau anumite informaţii, menite să trezească interesul şi nu să informeze, întrebare: „Ce este Francmasoneria?” Răspuns: „Un sistem special de moralitate, învăluit în alegorii şi ilustrat prin simboluri.” întrebare: „Care sunt cele trei mari principii pe care se bazează Francmasoneria?” Răspuns: „Dragostea frăţească, liniştea şi adevărul.” Pentru orice candidat, primul din aceste principii pare rezonabil, dar următoarele două sunt mai greu de analizat. Linişte faţă de ce? Care adevăr? Acum, în calitate de frate pe deplin acceptat, chiar dacă simplu învăţăcel, am părăsit templul cu sentimentul că s-a petrecut ceva special, dar nu aveam niciun indiciu a ceea ce ar putea să însemne. A urmat o masă festivă şi, cum eram omul zilei, am fost aşezat în stânga Maestrului de Rugăciuni. S-au ţinut toasturi şi discursuri şi toată lumea s-a distrat. Cu siguranţă că misterele Masoneriei nu au fost dezvăluite. Poate, m-am gândit eu, totul va fi mai clar la următoarea ceremonie. Nu s-a întâmplat aşa. Misterele ascunse ale naturii şi ştiinţei   După câteva luni, am trecut în stadiul al doilea al ceremoniei, pentru a atinge rangul de Francmason Prieten. De data aceasta, am intrat în templu cu restul fraţilor, purtând un şorţ simplu, alb, din piele de viţel, care era simbolul inocenţei mele – şi al statutului meu umil. Loja a fost apoi deschisă la treapta întâi şi, în calitate de candidat la avansare, am fost supus la testul de a răspunde la întrebările care mi-au fost explicate la sfârşitul ceremoniei anterioare. De îndată ce am trecut prin această grea examinare a capacităţii mele de a recita vorbe neînţelese, mi s-a spus să părăsesc templul, temporar, pentru ca să fie pregătit cum se cuvine pentru „ceremonia de trecere”. Am intrat iar şi am purtat acelaşi veşmânt grosolan ca la ceremonia de iniţiere, acum cu piciorul stâng şi partea dreaptă a pieptului goale. Pe măsură ce diaconii mă conduceau prin templu, mi se arătau noi parole şi semne, inclusiv o mână ridicată, poziţie care se pretinde a fi originară de pe vremea când Josua lupta în bătăliile Domnului (în Valea Jehosafat) şi m-am rugat ca Soarele să-şi vadă de drumul lui, până când duşmanii săi vor fi învinşi. Această ultimă parte a ceremoniei s-a dovedit a fi cu adevărat semnificativă. Stâlpul din partea dreaptă a intrării în Templul lui Solomon a fost descris pentru a completa informaţia dată în treapta anterioară, cu privire la stâlpul din stânga. Acest stâlp, identificat drept „Jachin”, se zice că a fost numit după marele preot care a oficiat includerea acestei părţi în templul din Ierusalim. Cei doi stâlpi gemeni, Boaz şi Jachin, urmau să devină deosebit de importanţi, din toate punctele de vedere, pentru cercetarea noastră viitoare. Primul se spune că reprezintă „puterea sau în el este puterea”; al doilea „să stabilească” şi când se unesc, „stabilitate”. După terminarea ceremoniei de treapta a doua, mi s-a permis să-mi extind cercetările la misterele ascunse ale naturii şi ştiinţei, încă o dată, această ceremonie a fost urmată de mâncare, băutură, discursuri şi muzică. O rază de lumină   Câteva luni mai târziu, în calitate de Prieten Mason, purtând un şorţ alb cu două rozete albastre, am fost ales să fiu ridicat la ceea ce se cheamă „sublimul” grad de Maestru Mason, dar mai întâi trebuia să-mi dovedesc competenţa încă o dată, învăţând răspunsurile la mai multe întrebări din test. În timpul examinării, atenţia mi-a fost atrasă de faptul că vechiul nostru frate a primit salariul în mijlocul camerei Templului Regelui Solomon, fără scrupule sau jenă, având în vedere respectul care era acordat stăpânilor în acele timpuri. Un studiu amănunţit al Bibliei nu a dezvăluit menţionarea camerei din mijloc a Templului lui Solomon. Este imposibil să se fi strecurat vreo greşeală şi, ca totul să aibă sens, am presupus că întrebările din test indicau faptul că fraţii avuseseră în trecut încredere în stăpâni, dar acum poate nu mai aveau. În acest stadiu, mi s-a dat o referinţă cu adevărat biblică, care nu exista în Biblie, dar care arată misiunea ce mi se va încredinţa de îndată ce voi fi ridicat la rangul sublim de Maestru Mason: „Pentru că Domnul a spus cu tărie că vorbele Lui vor fi rostite în Casa Lui, care va fi veşnică.” Acest citat s-a dovedit a fi extrem de important, deşi nu este înţeles de francmasonii moderni şi nici de altcineva, când este auzit pentru prima oară. Mi s-a încredinţat apoi o parolă, care mi-a permis să reintru în templu când a început ceremonia în Loja Maestrului Mason. Totul, de data aceasta, era diferit şi dramatic. Am reintrat în templu; întuneric total, cu excepţia licărului unei lumânări ce ardea în partea de est, în faţa Maestrului de Rugăciuni, în camera mare, fără ferestre, lumânarea singuratică împrăştia o lumină slabă dar, de îndată ce ochii mei s-au obişnuit, am putut să zăresc chipurile din spate şi să văd forma întregului templu în nuanţe de negru şi gri închis. Am fost informat, destul de teatral, că subiectul acestei trepte (etape) era moartea însăşi. Ceremonia a început cu o scurtă descriere a etapelor anterioare:   ”Fraţi, fiecare treaptă a Masoneriei este progresivă şi nu poate fi atinsă decât în timp, cu răbdare şi perseverenţă. La prima treaptă (etapă) ni se arată îndatoririle faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele nostru şi faţă de noi înşine. În treapta a doua ni se permite să luăm parte la misterele ştiinţei umane şi să înţelegem bunătatea şi măreţia Creatorului, prin analiza minuţioasă a operei Sale. Dar treapta a treia este liantul întregului; este făcută ca să lege oamenii laolaltă prin frăţie mistică, într-o relaţie de afecţiune şi dragoste fraternă; ne arată întunericul morţii şi al mormântului ca purtător de lumină strălucitoare, care va urma învierii celor drepţi, când aceste trupuri moarte, care au zăcut în ţărână, se vor trezi unite cu spiritul lor frăţesc şi înveşmântate în nemurire.”   S-a spus apoi o rugăciune, care s-a încheiat cu:   „ …Te rugăm pe Tine să-l ierţi pe slujitorul Tău, care ne împărtăşeşte secretele sale misterioase de Maestru Mason. Dă-i tărie pentru ca în ceasul încercării să reuşească şi să treacă în protecţia Ta, prin valea întunecoasă a umbrelor morţii şi să se poată ridica din mormânt, să strălucească ca o stea, de-a pururi.”   Ceremonia a continuat într-o manieră similară celorlalte, până la un punct, când am fost obligat să interpretez o poveste remarcabilă care explică modul în care adevăratele secrete ale Stăpânului Mason s-au pierdut. Am jucat rolul unui personaj care nu există în afara ritualurilor din Francmasonerie; numele său era Hiram Abif: Maestrul de Rugăciuni a spus povestea:   „ …natura ne învaţă încă o dată o lecţie mare şi folositoare – cunoaşterea eului. Te învaţă, prin contemplare, să te pregăteşti pentru orele finale ale existenţei; şi, când, cu ajutorul unei asemenea stări contemplative, te-a condus prin căile întortocheate ale vieţii tale muritoare, te învaţă cum să mori. Acestea, dragă frate, sunt lucrurile deosebite ale treptei a treia a Francmasoneriei. Te invită să meditezi asupra acestui subiect îngrozitor şi te învaţă să simţi că pentru omul drept şi neînduplecat, moartea nu este mai groaznică decât falsitatea şi necinstea. Analele Francmasoneriei ne arată acest mare adevăr, un exemplu glorios de fidelitate de nezdruncinat şi moarte prematură a măreţului nostru Mare Maestru Hiram Abif care şi-a pierdut viaţa chiar înainte de terminarea Templului Regelui Solomon, la construcţia căruia el a fost principalul arhitect. Moartea lui s-a petrecut aşa: 15 Masoni Prieteni, numiţi să prezideze, văzând că templul era aproape terminat, dar că ei nu erau încă în posesia adevăratelor secrete ale Maestrului Mason, au conspirat împreună să obţină acele secrete oricum, chiar recurgând la violenţă. Când erau pe cale să-şi pună în aplicare conspiraţia, 12 din cei 15 au dat înapoi, dar 3, cu un caracter mai hotărât şi mai groaznic decât al celorlalţi, şi-au continuat planurile necinstite şi, în acest scop, s-au aşezat la porţile de sud, vest şi est ale templului, unde Maestrul Hiram Abif se retrăsese să se roage la Dumnezeu, după cum îi era obiceiul, ora fiind 12 fix. Terminându-şi rugăciunea, s-a pregătit de plecare spre poarta de sud, unde a fost acostat de primul dintre aceşti tâlhari, care, dorind să aibă o armă mai bună, s-a înarmat cu o riglă de plumb şi, într-o manieră ameninţătoare, i-a cerut maestrului nostru, Hiram Abif, toate secretele de Maestru Mason, avertizându-l că-l aşteaptă moartea în caz de refuz; credincios legământului său, el a răspuns că acele secrete erau cunoscute de 3 oameni în lume şi că, fără consimţământul celorlalţi doi, nici nu putea, nici nu voia să le divulge; dar că el credea că răbdarea şi perseverenţa, la timpul potrivit, îi vor permite vrednicului mason cunoaşterea lor. Dar, în ceea ce-l priveşte pe el, mai degrabă ar muri decât să trădeze încrederea sacră. Răspunsul nu era nici pe departe satisfăcător, astfel că tâlharul i-a aplicat Maestrului o lovitură violentă în tâmpla dreaptă. Aceasta i-a provocat căderea pe genunchiul stâng.”   În acest moment, am simţit o lovitură foarte uşoară în tâmplă şi cele două călăuze, cunoscuţi ca diaconi, îmi arătau că trebuia să mă las în genunchi ca să imit povestea.   „Revenindu-şi din această stare, Hiram s-a grăbit spre poarta de vest, unde l-a înfruntat pe cel de-al doilea tâlhar, căruia i-a dat acelaşi răspuns, cu aceeaşi fermitate, chiar când tâlharul care era înarmat cu o nivelă cu plumb i-a dat o lovitură violentă în tâmpla stângă, care l-a făcut să se prăbuşească pe genunchiul drept.”   Încă o dată, am simţit o atingere pe tâmplă şi am fost împins la pământ, pe genunchiul drept.   „Văzând că şansele de scăpare sunt nule în cele două părţi, maestrul nostru s-a clătinat, a leşinat şi, sângerând, s-a îndreptat spre poarta de est, unde era postat cel de-al treilea tâlhar şi care, primind acelaşi răspuns la cerinţa sa insolentă, pentru că maestrul nostru a rămas fidel obligaţiei sale chiar şi în această grea încercare, i-a aplicat o lovitură violentă chiar în moalele capului, cu un ciocan greu de piatră, şi atunci, el a căzut fără viaţă la picioarele lui. Astfel muri el.”   La lumina lumânării, l-am văzut pe Maestrul de Rugăciuni întinzând pe deasupra piedestalului un instrument care mi-a atins fruntea şi am simţit mai multe mâini care mă trăgeau în jos. Am fost ţinut drept, în picioare, m-am întins pe spate în întuneric. Când am atins pământul, am fost înfăşurat într-un giulgiu, aşa că numai faţa mi-a rămas neacoperită. Maestrul de Rugăciuni a continuat:   „Fraţi întru această ceremonie, Fratele nostru a fost făcut să reprezinte unul din cele mai strălucitoare personaje din analele Francmasoneriei, Hiram Abif, care a preferat să-şi dea viaţa, decât să trădeze încrederea sacră ce i-a fost acordată. Şi am deplină încredere că acest testament vă va impresiona puternic şi minţile şi inimile şi vă va ajuta să faceţi faţă unor întâmplări similare.”   Fratele Paznic Tânăr a venit spre mine, mi-a scos mâna de sub giulgiu şi a tras de ea uşor. Mâna mea a alunecat printre degetele sale.   „Maestru al Rugăciunii, această strângere de mână a eşuat.” Figuri din umbră mergeau în jurul „mormântului” meu, înainte ca Maestrul Rugăciunilor să vorbească din nou:   „Frate Paznic Matur, vei încerca strângerea de mână prietenească.”   Aceasta s-a dovedit la fel de ineficientă ca şi prima.   „Fraţi Paznici, aţi eşuat amândoi în încercările voastre. Şi totuşi, rămâne o a treia metodă specială, cunoscută drept Labă de Leu sau strângerea Ghearelor de Vultur, care este dată de apucarea strânsă a tendoanelor încheieturii mâinii drepte cu vârfurile degetelor şi ridicarea lui la cinci puncte de prietenie, ceea ce, cu ajutorul dumneavoastră, voi încerca.”   Maestrul Rugăciunilor m-a apucat strâns de încheietura mâinii şi a tras, ridicându-mă pe dată în picioare. Încă o dată, mâini nevăzute mi-au luat toată greutatea. Când am ajuns din nou în poziţie verticală, Maestrul Rugăciunilor mi-a şoptit două vorbe speciale la ureche. Acum ştiam ambele părţi ale Cuvântului Masonului. Atunci, acestea mi se păreau lipsite sens dar, prin cercetările noastre, am descoperit înţelesul său vechi şi fascinant, după cum va fi arătat mai târziu.   ” Astfel, dragul meu Frate, toţi Maeştrii Masoni au fost ridicaţi, printr-o moarte figurativă, la o uniune cu tovarăşii primei lor încercări. Permiteţi-mi să remarc că lumina unui Maestru Mason nu este decât un întuneric vizibil, ce serveşte doar la exprimarea acelei pete de întuneric ce se agaţă de perspectiva viitorului. Acest văl misterios de întuneric, ochiul raţiunii omeneşti, nu-l poate pătrunde dacă nu este ajutat de lumina divină care vine de sus, şi totuşi, chiar prin această rază luminoasă îţi vei da seama că stai chiar pe marginea mormântului în care ai coborât, la figurat, şi care, atunci când această viaţă trecătoare se va scurge, te va primi din nou la pieptul lui rece.”

Secretul Hititilor de C.W. Ceram C.W. Ceram este pseudonimul lui Kurt W. Marek. Marek s-a născut la Berlin în timpul primului război mondial şi a lucrat ca ziarist, critic de teatru şi chiar editor înainte de a-şi pune numeroasele talente în slujba scrisului. Secretul hitiţilor, a doua carte a sa, a fost publicată pentru prima dată în 1955. Kurt W. Marek a murit în 1972.   Prefaţă Hititologia este una din cele mai noi ramuri ale arheologiei. Istoria evoluţiei sale, care constituie subiectul prezentei cărţi, abundă de erori ridicole, de dificultăţi greu de surmontat şi de triumfuri neaşteptate, care fac din cercetarea trecutului o ocupaţie atât de captivantă. Arheologul a cunoscut perioade de speranţă debordantă şi de dezamăgire fără margini, iar cercetătorul însărcinat cu descifrarea scrierilor a îndurat frustrări interminabile. Descoperirea hitiţilor este o aventură extrem de pasionantă a spiritului uman. În puţin mai mult de o sută de ani, un popor căruia nu i se cunoştea decât numele a devenit parte integrantă a istoriei civilizaţiei noastre. Mai sunt încă multe de aflat despre Imperiul Hitiţilor, dar începutul a fost făcut cu dreptul. Literatura ştiinţifică abundă de confuzii privind ortografia numelor. Redarea fonetică a numelor din limba turcă clasică şi modernă diferă în mod evident de la o limbă la alta. Mai mult, nici chiar savanţii care folosesc aceeaşi limbă nu cad întotdeauna de acord. Găsim numele Boghazköy redat în diferite moduri, Bogaz-kdy şi Boghaz-keui. Cititorul neiniţiat nu are de unde să ştie că este vorba despre locul unde era situată localitatea hitită Hattuşaş – Hattuşaş (sau Hatuscha sau Hattusa). Pentru consecvenţă, am ales să utilizez ortografia dr. O.R. Gurney, care reprezintă după părerea mea sistemul cel mai uşor de citit dintre variantele în germană şi engleză.[1] În concluzie, câteva cuvinte prin care să îmi exprim recunoştinţa. Mi-ar fi fost practic imposibil să actualizez această lucrare, în ceea ce priveşte cercetările care sunt în plină desfăşurare chiar şi în prezent, dacă nu aş fi avut ocazia să vizitez unele din locurile unde se fac săpături importante. Îi rămân îndatorat profesorului Carl Kathjens de la Universitatea din Hamburg pentru invitaţia pe care mi-a făcut-o la cel de-al XXII-lea Congres al Orientaliștilor de la Istanbul. Acolo am avut ocazia să port numeroase discuţii extrem de interesante, care la rândul lor au stat la baza participării mele la mai multe excursii ştiinţifice în Imperiul Hitiţilor. Astfel am putut explora Alaja Hüyük sub îndrumarea arheologului care conducea săpăturile, dr. Hamit Zubeyr Kosay, fost director general al Muzeelor şi Antichităţilor din Turcia. Săpăturile de la Kültepe mi-au fost explicate de soţia arheologului (la acea vreme directoare a expediţiei), dr. Nimet Ozgüc. Îi sunt, de asemenea, îndatorat profesorului Kurt Bittel, în prezent director al Institutului German de Arheologie din Istanbul, pentru că mi-a facilitat prima vizită la Boghazköy şi Yazilikaya, unde a lucrat între anii 1931-1939. Tot profesorul Bittel a fost cel care, în lungile conversaţii pe care le-am purtat la Istanbul, mi-a oferit o primă prezentare sistematică a istoriei hitiţilor în general şi a celor mai recente săpături în aşezări hitite în special – domenii în care este aproape imposibil să pătrunzi fără un ajutor iniţial Presupun că cel mai mult îi datorez profesorului Helmuth T. Bossert de la Universitatea din Istanbul, descoperitorul şi arheologul de la Karatepe. Încă de la început, domnia sa a manifestat un interes deosebit pentru proiectul meu. În toamna anului 1951 am fost invitat să iau parte la expediţia sa, desfăşurată până la începerea anotimpului ploios. (Mulţumindu-i profesorului Bossert, mulţumesc în mod automat şi Societăţii Istorice din Turcia, Directoratului General al Muzeelor şi Antichităţilor din Turcia şi Facultăţii de Litere a Universităţii din Istanbul, instituţii care au făcut posibile aceste săpături). Nu voi uita niciodată ospitalitatea domniei sale în mijlocul sălbăticiei, cordialitatea care domina acea atmosferă de muncă, discuţiile pe care le purtam seara, adunaţi în jurul mesei şi acompaniaţi de urletele şacalilor ce răsunau în depărtare. Nu voi puţea uita nici lungile conversaţii despre ultimele descoperiri purtate cu dr. U. Bahadir Alkim şi dr. Halet Çambel, cu un alt oaspete al expediţiei, cu părintele O’Callaghan, care între timp a murit într-un accident tragic în apropiere de Bagdad, şi cu dr. Muhibbe Dargan, cea mai tânără asistentă a profesorului Bossert. Le sunt extrem de recunoscător dr. Bahadir Alkim şi soţiei domniei sale, Handan Alkim. Nu numai că au fost nişte gazde fermecătoare în timpul celei de-a doua şederi a mele la Karatepe, în 1953. Dar dr. Alkim a avut şi bunăvoinţa de a examina o primă schiţă a prezentei cărţi. Domniei sale, precum şi dr. Franz Steinherr, în prezent la Ambasada Germaniei din Ankara, le datorez numeroase sugestii importante. După terminarea cărţii, profesorii Bossert şi Bittel, precum şi dr. Margarete Riemschneider, mi-au mai acordat încă puţin din preţiosul timp disponibil pentru a citi manuscrisul şi m-au ajutat să corectez o scrie de erori care se strecoară în mod inevitabil într-o lucrare de acest gen. Îmi exprim totodată recunoştinţa pentru generozitatea revistei Life, care mi-a pus la dispoziţie material ilustrativ din abundenţă. Revista Life mi-a permis să aleg dintre toate fotografiile făcute în Anatolia de fotograful său Max Scheler, de a cărui plăcută companie m-am bucurat în timpul celei de-a doua călătorii în Turcia. În carte sunt reproduse şaptesprezece fotografii semnate Max Scheler. Am reprodus, de asemenea, câte o fotografie de dr. (gambei şi de Kurt Lange (Oberstdorf), din colecţia Kofler-Truniger (Lucerna) şi Kilper Verlag de la Stuttgart. Sursele tuturor ilustraţiilor se găsesc la sfârşitul lucrării, unde sunt indicaţi şi autorii citatelor pe care le-am inserat în text.   Octombrie 1955               C.W. Ceram   Notă privind citatele Aproape toate traducerile din surse egiptene şi hitite citate în prezenta lucrare există în mai multe variante, care diferă destul de mult, în funcţie de opiniile personale ale cercetătorilor şi de contextul ştiinţific dominant în momentul în care a fost făcută respectiva traducere. Când le-am inclus în această carte, pentru a-i îndeplini scopurile, am înlăturat comentariile ştiinţifice care le însoţeau şi le-am pus cap la cap, pentru a forma texte continue. Citatele din limba egipteană provin din lucrările lui Adolf Erman, Günther Roeder, Hermann Ranke, Alexander Scharff şi Siegfried Schott; cele din hitită se bazează în primul rând pe traduceri de H. T. Bossert, Johannes Friedrich şi Heinrich Zimmern, ale căror texte au fost reproduse în parte în cărţi şi publicaţii semnate de Anton Moortgat şi Margarete Riemschneider. Cititorul interesat să afle mai multe despre acest subiect va găsi în Bibliografie (Grupele 1 şi 6) informaţii suplimentare în dreptul numelor menţionate anterior.   Partea I Enigma existenței hitiților           Capitolul întâi Descoperiri arheologice şi supoziţii fanteziste   Când în vremuri îndepărtate şi nebuloase pentru a se odihni în braţele mult iubitei sale Hera, el a înotat din Asia în Europa. Dardanelele, tânărul Leandru a traversat Hellespontul înot aşa cum numim astăzi strâmtoarea care uneşte Marea Mediterană cu Marca Marmara, au fost întotdeauna mai degrabă o linie de legătură decât una despărţitoare între Asia Mică şi Europa de Sud-Est. De-a lungul acestei strâmtori au invadat egeenii Grecia. Marele rege persan Xerxes I a lovit din aceeaşi direcţie, în 480 î.Ch. O sută cincizeci de ani mai târziu, Alexandru cel Mare a adus înapoi în Asia Mică armele şi cultura greacă, traversând aceeaşi fâşie îngustă de apă. Turcia din zilele noastre a fost încă de la începuturi o intersecţie aglomerată străbătută de numeroase armate, un câmp de luptă şi un creuzet în care s-au amestecat mai multe naţiuni. Aici, istoria şi-a arătat faţa cea mai sălbatică, iar miza a fost de fiecare dată moartea sau supravieţuirea – ca întotdeauna atunci când, chiar şi în prezent, Estul se ciocneşte cu Vestul, lată de ce pentru noi, care trăim în secolul XX după naşterea lui Christos, evenimentele care s-au derulat în această arenă cu douăzeci de secole înainte de Christos, când hitiţii indo-europeni au descins în Asia Mică, au un bizar aer contemporan. Pentru că „aceasta a fost prima dată”, ca să-l citez pe hititologul Albrecht Götze, „când popoarele europene au pătruns în lumea civilizată”. Autorul adaugă că această invazie a fost „primul conflict istoric dintre Est şi Vest”. Una dintre cele mai ciudate întorsături ale istoriei face ca poporul care a stat la baza acestei ciocniri să nu fi fost „descoperit” de istorici decât în urmă cu câteva decenii. Faptul că arheologii sunt deja capabili să-i interpreteze limba şi scrierea şi să realizeze o istorie relativ completă a acestei naţiuni care s-a stins în urmă cu peste trei mii de ani este aproape un miracol. Subiectul prezentei cărţi îl constituie modul în care oamenii de ştiinţă au reuşit, prin săpături arheologice, prin cercetări şi prin raţionamente dintre cele mai subtile, să adune o cantitate uluitoare de informaţii într-un timp atât de scurt. Dacă dorim să aflăm în ce stare se afla o ramură ştiinţifică într-o perioadă anume, tot ce trebuie să facem este să consultăm o enciclopedie. Şi asta deoarece încă de la publicarea primului lexicon cuprinzător al artelor şi ştiinţelor la mijlocul secolului XVIII, enciclopedia franceză (Encyclopédie) intrată în istorie, aceste lucrări au izbutii să conserve prin îmbălsămare cunoştinţele unei epoci întregi. Să aruncăm deci o privire asupra articolului despre hitiţi apărut în ediţia din 1871 a Neues Konversationslexicon a lui Meyer, enciclopedia germană clasică. Nici nu e necesară mai mult decât o privire, pentru că articolul sună în felul următor: „Trib canaanit întâlnit de israeliţi în Palestina, au locuit în apropierea Hebronului, laolaltă cu amoriţii; mai târziu pot fi regăsiţi mai în nord, în regiunea Bethel, unde sunt plătitori de tribut lui Solomon. Şi mai târziu un trib hitit independent, cu o guvernare monarhică, a locuit mai în nord, lângă Siria.” Asta e tot. Hitiţilor nu li se acordă mai mult de câteva rânduri. Articolul nu este numai ridicol de scurt, este totodată eronat în toate punctele esenţiale. Aceste câteva rânduri nu fac altceva decât să sintetizeze puţinele informaţii care se regăsesc în Biblie. Altfel spus, în 1871, istoricii nu ştiau aproape nimic despre hitiţi. În prezent ştim că în al doilea mileniu î.Ch., această naţiune era o mare putere a cărei dominaţie se întindea în toată Asia Mică până în Suia, care a cucerit Babilonul şi a purtat războaie victorioase împotriva Egiptului. Din poziţia avantajoasă în care ne aflăm acum, ni se pare de-a dreptul incredibil faptul că o forţă politică atât de influentă, care avea o cultură, o scriere şi un cod de legi proprii, s-a transformat într-un popor necunoscut, uitat, pe care arheologii şi istoricii nu l-au băgat în seamă până în secolul XX d.Ch. Redescoperirea hitiţilor a fost subită şi dramatică. Câţiva oameni de ştiinţă, angajaţi într-o muncă de pionierat pe platourile golaşe din Asia Mică, au readus această civilizaţie necunoscută la viaţă. Cum au făcut-o – iată o poveste fascinantă. Cu siguranţă, încă de la prima lopată de pământ adusă la suprafaţă, au fost ajutaţi de un noroc imens. Dar înainte de a vorbi despre asta, să aruncăm o privire asupra regiunii al cărei trecut îl vom dezgropa pas cu pas, alături de oamenii de ştiinţă.   Asia Mică este un apendice al marelui continent Asia. Nu e doar o anexă, ci chiar o reflexie în miniatură. Anticii au numit-o Asia Mică pentru că, credeau ei, contururile şi forma sa în general erau o replică a continentului: un podiş în centru, munţi înalţi pe margini, terase abrupte pe toate laturile. Asemănarea nu este sută la sută completă, dar în acele timpuri, anticii nu cunoşteau limitele nordică şi estică ale Asiei. În zilele noastre, călătorul străbate Asia Mică purtat de trenuri pe căile ferate, de camioane, autobuze şi autovehicule de provenienţă americană. Dar această regiune trebuie traversată călare. Aşezat în şaua scârţâitoare de lemn pe care o folosesc băştinaşii, vezi ţinutul în adevărata sa lumină – cea a unei regiuni în afara timpului. Chiar şi în prezent, în centrul Anatoliei (denumirea înseamnă „ţinut îndreptat spre soare-răsare”) veţi întâlni care trase de boi. Ale căror roţi. Nişte discuri solide de lemn, străbat pustietatea bătută de vânt, scârţâind asemeni unor iele prevestitoare de moarte. Satele cenuşii se ghemuiesc sub soarele arzător la fel ca în urmă cu peste trei mii cinci sute de ani, când primii negustori asirieni au plecat din bogatul Assur, „măreţul oraş”, pentru a-şi vinde mărfurile în inima Anatoliei. Casele de aici sunt şi în prezent ridicate din cărămizi de lut nears – cărămizi care crapă şi se sfărâmă sub soarele necruţător şi se dizolvă încet sub ploaia măruntă şi rară. Cu cât este mai sărac şi mai neglijat un sat, cu atât seamănă mai mult cu creaţia inspirată a unei imaginaţii bizare. Casele acestea din chirpici rezistă rareori mai mult de douăzeci de ani. Când se prăbuşesc, fiii şi nepoţii familiei le ridică din nou, peste vechile ruine. Aşa se creează „straturile arheologice”. Asia Mică nu este mai mare decât Spania, Germania sau California şi este mai mică decât provincia australiană Queensland. Se spune că la Kayseri, situat în centrul Asiei Mici, iarna este asemeni celei din nordul Germaniei, iar vara se aseamănă cu cea din sudul Franţei. În trecătorile din Munţii Taurus, urşii vânează şi în zilele noastre, haitele de lupi atacă turmele de oi, iar şerpii periculoşi se întind la soare pe stânci. La căderea nopţii, hiena se strecoară prin labirintul de tufişuri ţepoase şi şacalul îşi urlă serenada nocturnă. În nord-est se cultivă ceai, în sud-est, bumbac şi citrice. Lângă Adana am văzut o dată un ţăran îngrijind o livadă minusculă de lămâi, pe care o apărau de vânt ruinele unor pereţi antici; iar în Yazilikaya, un sanctuar religios hitit de lângă Boghazköy, am văzut un ţăran care-i ducea nevestei cepe pe care le cultiva de-a lungul unui zid străjuit de zei sculptaţi în relief. În luncile râurilor şi de-a lungul ţărmurilor înguste se cultivă tutun şi mac, grâu şi măsline. Dar cât de puţine sunt aceste lunci înverzite! Nu există niciun fluviu navigabil în toată Asia Mică. Cel mai mare curs de apă este Kâzâl Irmak, cunoscut în antichitate drept Halys. Acesta este râul pe care Cresus n-a îndrăznit să-l traverseze înainte de a consulta Oracolul de la Delfi. Oracolul i-a spus că da că trece râul, un imperiu măreţ va fi distrus.     Prezicerea s-a adeverit: Cresus şi-a pierdut imperiul, nereuşind să-l distrugă pe cel al perşilor. Venind din est, râul Halys face un ocol larg în Anatolia Centrală, după care îşi taie drum prin munţii din nord şi se varsă în mare. O treime din Asia Mică o constituie podişul plat şi ars de soare, cu vegetaţie puţină, printre care se zăresc stânci golaşe; pustietatea este întreruptă ici-colo doar de luciul albastru al apei din imense lacuri sărate. Acest peisaj e de o monotonie sublimă; toate culorile par uscate, ca şi cum ar fi fost arse până au devenit un smalţ tare ca piatra. Podişul mai are o trăsătură terifiantă. Dacă ţi se întâmplă să întâlneşti un călăreţ singuratic, te trece un fior de groază. Pe măsură ce te apropii de un lanţ muntos, ai sentimentul distinct al unei ameninţări, al unor pericole necunoscute care te aşteaptă. Când dai peste o aşezare de bordeie din lut, prima impresie este că ai nimerit într-un oraş al fantomelor; în aerul ce tremură sub valurile de căldură, uşile caselor te privesc aidoma unor ochi lipsiţi de viaţă. Apar bărbaţii; femeile nu trebuie să iasă la vedere, iar roiul de copii curioşi este îndepărtat dintr-o mişcare a mâinii. Bărbaţii se apropie încet, fără ca pe feţele lor împietrite să se citească vreo urmă de curiozitate. Formează un cerc în jurul tău şi te examinează în tăcere. Ţi se oferă un pahar cu ceai, ţie, străinul, şi în timp ce sorbi din el încerci să zâmbeşti jenat înspre cercul taciturn ce te înconjoară. Nici urmă de insistenţa gălăgioasă a Levantului, ori de splendorile colorate ale unui Orient de poveste. Oamenii de aici au un rar simţ al demnităţii care pare extrem de potrivit cu peisajul. De parcă natura înconjurătoare le-ar fi format temperamentul. Popoarele care au luptat pentru Asia Mică au fost atât de numeroase şi de diverse încât în întreaga antichitate timpurie nu s-au unit (cu o singură excepţie) în regate mari care să reziste o perioadă mai îndelungată. Încă din al patrulea mileniu î.Ch., locuitorii acestei regiuni au format hoarde, triburi şi mici state care se duşmăneau între ele… O singură dată în istoria timpurie a acestui pământ a reuşit un popor să unifice toate triburile eterogene şi să întemeieze o confederaţie care a devenit în scurt timp una din marile puteri din Orientul Apropiat. Influenţa culturală a acestui nou stat s-a întins până în lumea grecilor – şi poate a pătruns în civilizaţia greacă la niveluri mai profunde decât ne-am putea imagina la momentul actual.   În anii 1830, un francez îşi pregătea expediţia în această regiune. Era nevoit să îşi planifice călătoria în necunoştinţă de cauză, fapt ce constituia un dezavantaj. În timpul pregătirilor, a avut deseori ocazia să se plângă de relatările altor exploratori, care ofereau puţine informaţii despre regiunea respectivă. La sosirea în Turcia, scria: „Deşi toate informaţiile erau incomplete, am pornit înspre nord cu caravana, la 18 iulie 1834.” Puţin mai târziu, după o călătorie solitară prin maiestuosul platou golaş, a ajuns în sătucul Boghazköy, situat în cotul râului Halys, cum era acesta cunoscut în antichitate. În apropierea aşezării a dat peste nişte ruine care l-au lăsat fără grai. I-a fost imposibil, însă, să stabilească momentul istoric căruia îi aparţinea oraşul în ruină. Acest aventurier şi călător împătimit. Charles-Felix-Marie Texier, era unul din numeroşii exploratori ai trecutului care au apărut în secolul al XIX-lea. Cercetările acestora erau, ca să spunem aşa, o consecinţă a nevoilor emoţionale ale secolului în care trăiau. Tehnologia oferea o scrie de perspective extraordinare pentru viitor. Astfel încât temelia istorică existentă părea să se prăbuşească sub greutatea noului destin al omenirii. În căutarea vechiului oraş Tavium, unde celţii invadatori se aşezaseră în secolul III î.Ch., Texier a dat peste câteva indicii în satul Boghazköy şi s-a hotărât să le verifice. S-a căţărat pe un drum desfundat, de-a lungul căruia cocioabe din lut păreau gata să se prăbuşească, a urcat din ce în ce mai sus pe dealurile tot mai abrupte, şi deodată: În faţa lui au apărut blocuri gigantice de piatră, aliniate în şiruri lungi şi drepte. Deşi erodate de secolele ce trecuseră peste ele, minele aveau fără nicio îndoială forma unei construcţii, alcătuind macheta unui complex imens, întortocheat şi bizar. Texier a continuat să urce, a ajuns la ruinele unui zid de fortificaţie şi l-a măsurat cu pasul. Avea o lungime de câţiva kilometri. Când a ajuns în vârful dealului, s-a oprit şi a cuprins priveliştea cu privirea. A desenat în minte un cerc în jurul minelor pe care le avea în faţa ochilor şi şi-a dat seama că ele trebuie să fi alcătuit la un moment dat un oraş de mărimea Atenei, la apogeul gloriei sale. Cine construise o aşezare atât de măreaţă? Era acesta oraşul Tavium pe care îl căuta? A mers mai departe, până a ajuns la două porţi măreţe tăiate în zid. Pe una dintre ele apărea figura unui bărbat, sculptată în relief. Era probabil un rege, căci sculptura avea dimensiuni supraumane şi era realizată într-un mod bizar, aşa cum nu mai văzuse până atunci. Cealaltă poartă era împodobită cu statui ale unor lei. Texier a încercat să-i deseneze şi i-a rugat şi pe însoţitorii săi să facă nişte schiţe. Dar desenatorii erau copii ai secolului lor şi îi caracteriza acea indolenţă mic-burgheză predominantă în Franţa lui Louis Philippe (Ludovic Filip); erau capabili să admire monumentalitatea, dar nu şi să o redea. Prin urmare, desenele pe care ni le-au lăsat moştenire reprezintă nişte lei extrem de convenţionali, cu priviri încruntate ce amintesc de stilul Biedermeier şi cu coame buclate. Texier a făcut imediat o primă tentativă de interpretare. „Obsedat de ideea găsirii vechiului oraş Tavium, am fost tentat să cred că aceste ruine erau un Templu al lui Jupiter, cu sanctuarul menţionat de Strabon… Dar ulterior m-am văzut obligat să renunţ la această idee”, scrie el. După care mărturiseşte: „… Niciun edificiu din era romană nu ar putea fi încadrat aici; grandoarea şi ciudăţenia acestor ruine m-au dezorientat complet atunci când am încercat să găsesc numele istoric al oraşului…” Ulterior, pe când îşi pregătea prezentarea pentru presă, francezul a avut ocazia să citească însemnările unui distins anticar care a vizitat Boghazköy la un an după el. Este vorba despre William Hamilton care, la douăzeci şi cinci de ani, l-a ajutat pe lordul Elgin să sustragă sculpturile de la Partenon pentru a le duce în Anglia. Hamilton a presupus şi el că ruinele erau cele ale oraşului Tavium. Cu toate acestea, Texier a mai studiat o dată materialul pe care îl avea la îndemână despre Tavium, a ajuns la concluzia că era imposibil ca misteriosul oraş să fie aşezarea romană şi şi-a declarat convingerea că era vorba despre Pteria, unde Cresus şi Cirus au purtat celebra bătălie. Dar pe Texier îl aşteptau alte surprize. Un localnic l-a condus de la Boghazköy de-a lungul unei cărări dificile care traversa pe diagonală valea adâncă a unui râu. Au urcat vreo două ore bune înainte de a ajunge pe un platou situat faţă în faţă cu dealul pe care descoperise oraşul în mine. Şi aici a găsit Texier locul care este numit în prezent Yazilikaya („Stânca cu Inscripţii”). Stânci abrupte se înălţau spre cer, iar în mijlocul lor, o despicătură largă forma o încăpere naturală. Aici, pereţii fuseseră şlefuiţi într-o oarecare măsură şi erau ornamentaţi cu sculpturi destul de ciudate. Texier a văzut zei înaintând rigizi în procesiuni solemne de-a lungul pereţilor, având capetele încoronate cu coifuri ţuguiate şi veşmintele încinse la brâu. A înaintat de-a lungul despicăturii în stâncă care cotea uşor la dreapta şi a dat peste alte sculpturi, siluete îmbrăcate diferit şi purtând pe cap tiare în locul coifurilor ţuguiate. Două dintre personajele sculptate aveau aripi; altele ţineau obiecte neidentificate în mâini, sau se sprijineau pe grumajii altor personaje, sau erau urmate de animale. Uimit la vederea acestor bizare procesiuni sculptate în piatră, Texier a căutat ieşirea. În acel moment a observat în stânga sa un pasaj îngust, care ducea într-o despicătură şi mai strâmtă între stânci. S-a oprit la intrare: doi demoni înaripaţi tăiaţi în stâncă, de o parte şi de alta a pasajului, păzeau cu străşnicie încăperea de orice intrus, Şi-a continuat drumul, ezitând, şi a dat cu ochii peste o altă procesiune pe peretele abrupt din partea de vest. Doisprezece războinici sau zei? — mărşăluiau cu paşi rigizi unul în spatele celuilalt, înaintând cu încrâncenare; doisprezece bărbaţi la paradă, cu coifuri ţuguiate pe capete şi cu săbii încovoiate pe umeri. Pe peretele opus, un personaj uriaş îmbrăţişa protector un alt bărbat, de dimensiuni mai mici. Deasupra braţului său întins, un desen de forma unei flori, compus din mai multe semne asemănătoare unor hieroglife. În mod cert simboluri, dar pentru ce? Texier a aruncat o privire de jur-împrejur, după care s-a întors în prima încăpere. Aici a remarcat şi mai multe astfel de semne, unele atât de şterse de vreme încât de-abia mai puteau fi desluşite. Erau oare simple ornamente? Sau reprezentau o scriere? Texier s-a întors la ieşirea principală. S-a oprit, s-a uitat la podişul ce i se întindea în faţa ochilor şi a observat rămăşiţele unor ziduri. Au fost oare clădiri aici? Porţi care păzeau intrarea în incinta îngustă dintre stânci? Pe măsură ce privea ruinele, a devenit aproape sigur că se afla în faţa unui sanctuar din antichitate, a unui templu extrem de bizar sculptat în stâncă. Dar cine îl ridicase şi ce popor se închina aici? Şi-a îndreptat privirea peste vale, înspre ruinele de la Boghazköy, a privit viroagele şi culmile zimţate, arse de soarele nemilos. Trebuie că Dumnezeu a muncit cu pumnii încleştaţi la făurirea acestui ţinut. Iar o naţiune măreaţă şi-a impus voinţa pe aceste tărâmuri, şi-a satisfăcut nevoia de a clădi, ridicând blocuri de stâncă în vârful pustietăţii stâncoase, atât de temeinic, încât ruinele zidurilor au rezistat până astăzi – ziduri care unesc crestele abrupte pentru a forma parapete solide. Asemenea monumente impresionante nu puteau fi concepute decât de regi influenţi, aflaţi în fruntea unei ţări puternice şi bogate. În 1839, Texier a publicat la Paris cele câteva volume ale ambiţioasei sale cărţi de călătorie, Descrierea Asiei Mici[2] în care mărturiseşte că se afla în faţa unei enigme de neînţeles. Asta deoarece, din perspectiva cunoştinţelor istorice din secolul al XIX-lea, în Asia Mică nu existase niciun popor atât de măreţ.   În realitate, descrierile lui Texier nu erau altceva decât un motiv de jenă pentru ştiinţa arheologiei. Specialiştii au fost bineînţeles descumpăniţi în momentul în care s-au văzut în faţa unui material pictografic şi descriptiv atât de vast, căruia nu-i puteau da de cap. În plus, arheologia era încă o ştiinţă tânără, iar în deceniile de după 1830, majoritatea specialiştilor erau interesaţi în principal de săpăturile fascinante care se derulau în Egipt şi Mesopotamia. Lepsius şi Mariette descopereau minuni în ţinutul faraonilor; Botta şi Layard aduceau la lumină civilizaţia asirienilor. Însă în ciuda faptului că atenţia le era îndreptată în altă parte, arheologii nu au putut trece întru totul cu vederea misterioasele ruine din Anatolia turcă, deoarece primeau pe zi ce trecea tot mai multe informaţii noi. William Hamilton nu doar a vizitat Boghazköy la scurt timp după Texier, ci a şi descoperit în apropiere o altă zonă cu ruine, în satul Alaja Hüyük. Între anii 1859 şi 1861, doi turişti germani, Barth şi Mordtmann, au furnizat descrieri mai exacte ale ruinelor de la Boghazköy şi au completat schiţele pe care Texier le realizase în grabă. Francezul Langlois a colindat regiunea din jurul Tarsului în 1861. Şi începând din 1862, omul de ştiinţă francez Georges Perrot a străbătut întreaga Anatolie, explorând-o cu minuţiozitate şi descoperind o mulţime de noi monumente fascinante. Printre altele, a găsit în ruinele de la Boghazköy o stâncă teşită, acoperită cu simboluri. Unele erau atât de erodate, încât păreau simple zgârieturi în piatră, dar aspectul lor general semăna cu semnele găsite de Texier la Yazilikaya. Această stâncă, denumită Nishan Tash, s-a dovedit a fi una din cele mai importante descoperiri, dar la momentul respectiv a fost înghiţită în materialul extrem de bogat pe care Perrot, împreună cu artistul Edmond Guillaume care îl însoţea, a început să îl publice în 1872. Doar zece ani mai târziu, în anul 1882, arheologul german Karl Humann a realizat mulaje după unele din reliefurile de la Yazilikaya şi a furnizat primele planuri fiabile ale ruinelor descoperite la Boghazköy. Humann era în mod deosebit potrivit pentru această sarcină, deoarece lucrase ca inginer constructor înainte de a fi sedus de farmecul arheologiei şi de deveni cunoscut în întreaga lume ca descoperitor al altarului de la Pergam.     Perrot şi-a prezentat descoperirile din Anatolia în Istoria artei în antichitate[3], publicată în 1887. S-a aventurat chiar să înainteze câteva ipoteze privind unele din sculpturi şi din grupurile de simboluri. Câţiva specialişti dintre contemporanii săi i-au acceptat în cele din urmă ipotezele, convinşi de relatările a doi exploratori americani, care descriau nişte lespezi pe care le văzuseră în timpul expediţiei din Siria, în 1870. Aceste suprafeţe cu inscripţii, denumite Pietrele de la Hamath după locul în care au fost descoperite, urmau să introducă o nouă fază în încercarea de a rezolva enigma ruinelor din Anatolia. În realitate, cei doi americani nu au fost primii exploratori care le-au văzut. Ele fuseseră descoperite de fapt cu cincizeci şi opt de ani în urmă, de către unul din cei mai interesanţi exploratori ai secolului al XIX-lea.   În 1809, un bărbat cu barbă, îmbrăcat într-un costum oriental, urca la bordul unui vas ce făcea legătura între insula Malta şi Siria. Îşi spunea Şeicul Ibrahim şi se prezenta drept un comerciant în slujba Companiei Indiilor de Est. A rămas în Siria trei ani şi jumătate şi a fost cel mai neobişnuit negustor ce a umblat vreodată între Alep şi Damasc. În loc să facă comerţ, Şeicul Ibrahim îi vizita pe învăţaţii locului, cerându-le să-l introducă în studiul limbilor, al istoriei şi al geografiei zonei, acordând o atenţie specială Coranului. Şi-a întrerupt studiile doar pentru a călători: la sud, în Ţara Sfântă, la est spre Eufrat, apoi prin valea Orontelui. S-a urcat pe Muntele Sfânt Hor, unde Aaron a părăsit această lume, a fost arestat în Nubia ca spion, a fost expulzat din ţară şi a ajuns în Egipt. Un paşă, provocându-l să-şi demonstreze cunoştinţele despre legile musulmane, l-a supus unui examen în faţa a doi savanţi arabi. Aventurierul a trecut examenul şi a dovedit nişte cunoştinţe excepţionale, astfel încât i s-a permis un pelerinaj de patru luni la Mecca, „oraşul interzis”, după care i s-a dat voie să li se alăture celor opt mii de pelerini ce urcau pe Muntele Arafat. După încheierea pelerinajelor, a primit titlul de „hagiu”. În 1817, la vârsta de treizeci şi trei de ani, a murit pe neaşteptate la Cairo, pe când plănuia alte călătorii şi a fost înmormântat ca hagiu, cu o ceremonie solemnă, într-un cimitir musulman. Numele adevărat al „Şeicului Ibrahim” era Johann Ludwig Burckhardt, născut la Basel în 1784, descendent al unei familii de patricieni elveţieni care a dat lumii până în prezent numeroşi diplomaţi şi istorici de marcă. Colecţia sa de manuscrise orientale, ce conţinea aproximativ trei sute cincizeci de volume, a fost dăruită Universităţii din Cambridge după moartea sa, iar jurnalele pe care le-a ţinut s-au dovedit o mină de aur pentru geografi, etnografi, filologi şi arheologi. Cărţile pe care n-a apucat decât să le planifice au fost publicate de editori, care s-au inspirat din aceste jurnale. În una din aceste cărţi, Travels in Syria and the Holy Land (Călătorii în Siria şi în Ţara Sfântă) (Londra, 1822), Burckhardt descrie o piatră pe care o văzuse încastrată în colţul unei clădiri din bazarul de la Hamath, pe malul râului Oronte: „O piatră purtând o serie de figuri şi semne de mici dimensiuni, care par să fie un fel de scriere hieroglifică, deşi nu seamănă cu cea din Egipt.” În 1822, cu şaptesprezece ani înainte de apariţia cărţilor de călătorie ale lui Texier, bineînţeles că nimeni nu a acordat nici cea mai mică atenţie acestei remarce, cu atât mai mult cu cât era umbrită de poveşti ale unor aventuri cu mult mai palpitante. Au trecut cincizeci şi opt de ani până când doi americani, J.A. Johnson şi dr. Jessup, au ajuns şi ei să viziteze bazarul din Hamath. Cei doi aveau, se pare, un spirit de observaţie la fel de dezvoltat ca „Şeicul Ibrahim”, pentru că au zărit nu doar piatra pe care o descoperise Burckhardt înaintea lor, dar încă alte trei pietre „cu o serie de figuri şi semne de mici dimensiuni”. Un an mai târziu, Johnson şi-a prezentat descoperirea în faţa Societăţii Americane de Explorare a Palestinei. Dar nu a fost în măsură să furnizeze nicio schiţă făcută la faţa locului. În momentul în care se apropiase de pietre, vrând să le atingă, băştinaşii au început să protesteze gălăgios, gesticulând frenetic şi părând gata să-l atace. În mod evident, semnele misterioase făceau obiectul unui cult superstiţios încă din timpuri străvechi. Această supoziţie a fost confirmată la scurt timp după aceea, când la Alep a fost descoperită o altă piatră acoperită cu „hieroglife”. Băştinaşii le atribuiau simbolurilor puteri tămăduitoare; cei care sufereau de o boală de ochi des întâlnită în Orient străbăteau distanţe mari pentru a veni să atingă piatra cu fruntea, drept pentru care suprafaţa ci devenise de multă vreme netedă şi lucioasă. A mai trecut un an până când un alt om de ştiinţă a avut ocazia să examineze pietrele în linişte, fără a fi împiedicat în vreun fel. Este vorba despre William Wright, un misionar irlandez care se afla în acea perioadă în Damasc. Norocul, care a jucat un rol atât de important în nenumărate descoperiri, i-a venit în ajutor, în 1872, guvernatorul Siriei, un musulman fundamentalist cu vederi înguste, ostil pasiunii occidentale pentru investigaţii, a fost înlocuit din funcţie. Succesorul său, paşa Subhi, s-a dovedit a fi un spirit liberal luminat. Auzind despre pietrele de la Hamath, i-a permis părintelui William Wright să îl însoţească într-o vizită. Între timp, alte două grupuri de exploratori ajunseseră la Hamath şi încercaseră în zadar să vadă deja faimoasele pietre. Dar Wright, spre deosebire de predecesorii săi, se bucura de susţinerea guvernatorului, iar paşa şi-a arătat bunăvoinţa în modul cel mai eficient cu putinţă: trimiţând soldaţi la faţa locului. Cu ajutorul acestora, Wright a scos pietrele din zidurile clădirilor – sarcină dificilă, întreruptă deseori de demonstraţii ale băştinaşilor, care erau ferm convinşi că pietrele lecuiesc reumatismul, asemenea pietrei de la Alep, despre care se credea că vindecă oftalmia. Pietrele au fost depozitate temporar în casa de oaspeţi a paşei, iar unul dintre cei care le-au cărat a povestit că pe străzi se revărsa o mulţime furibundă. Se zvonea că fanaticii intenţionau să atace clădirea şi să distrugă pietrele, preferând să le vadă sfărâmate decât trimise în străinătate. Se spunea că poliţia era de partea populaţiei din Hamath. „Mi-am dat seama în acel moment că izbucnise o criză”, scrie Wright. Însoţit de un soldat înarmat, irlandezul a coborât în stradă. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui, ameninţători şi plini de ură. S-a adresat mulţimii, asigurându-i pe răzvrătiţi că paşa le va plăti o despăgubire generoasă în schimbul pietrelor. Oamenii au replicat batjocoritor: ştiau ei cât valorează asemenea promisiuni băneşti. Auzindu-le reacţia, Wright a adoptat o poziţie mai fermă. Le-a spus că trebuie să se împrăştie şi să se întoarcă la treburile lor. Dacă izbucnesc violenţe, a zis el, paşa va ordona pedepse îngrozitoare. Wright s-a întors extrem de agitat la casa de oaspeţi. „Am petrecut o noapte albă, plină de griji”, scrie el. În cursul nopţii nu s-a mai înregistrat niciun incident. A doua zi dimineaţa, paşa Subhi, spre mirarea localnicilor, care au rămas fără grai în faţa gestului său, a plătit despăgubirea promisă. Dar indignarea, eliminată temporar de discursul hotărât al irlandezului şi împăcată cu banii paşei, a izbucnit din nou. Dervişi sălbatici fugeau pe străzi, strigând că o ploaie incandescentă de stele căzuse în timpul nopţii. Ploaia de meteoriţi fusese, într-adevăr, neobişnuit de strălucitoare. Localnicii au trimis o delegaţie la paşă, căci acesta ar fi putut fi un semn din Ceruri care anunţa că pietrele nu trebuie mişcate din loc, nu? Paşa a reflectat îndelung înainte de a răspunde. Apoi a întrebat dacă stelele căzătoare au cauzat vreo stricăciune. Omorâseră vreun om sau vreun animal? Membrii delegaţiei au fost nevoiţi să recunoască că nu se întâmplase nimic de genul acesta. Drept pentru care, paşa a pus o întrebare demnă de Solomon: ce semn mai bun al aprobării Cerurilor ar fi putut primi decât acest spectacol splendid de stele strălucitoare? Şi astfel s-a încheiat disputa. Agitaţia a scăzut treptat în intensitate. Pietrele au fost transportate la Constantinopol. William Wright a primit permisiunea să realizeze mulaje după ele, pe care le-a trimis la British Museum.   Texier văzuse ruine în nordul Anatoliei, pe care nu a ştiut să le situeze în timp. Wright se afla în posesia unor mulaje ale inscripţiilor de la Hamath şi nu ştia să le interpreteze. În acea perioadă, cercetătorii nu aveau, fireşte, niciun motiv pentru care ar fi putut bănui vreo legătură între ruinele din Anatolia şi pietrele din Siria; nu exista nicio dovadă a unei astfel de legături. În acest punct însă W.H. Skeene şi George Smith de la British Museum au descoperit lângă Jerablus, pe malul drept al Eufratului, o cantitate impresionantă de ruine. Au făcut cercetări şi au identificat în mod corect aşezarea ca fiind oraşul Karkemiş, cunoscut din surse asiriene.     [1] În limba română nu există un sistem unitar de transliterare a denumirilor hitite, de aceea am preferat să păstrăm şi noi acelaşi sistem, cu unele mici modificări pentru a uşura lectura, cu atât mai mult cu cât este folosit şi în alte lucrări dedicate hitiţilor, apărute în România – n. ed. rom. [2] Description de l’Asie Mineure. [3] Histoire de l’Art dans l’Antiquité.

Sîngele sfânt şi Sfintul Graal         Henry Lincoln s‑a născut la Londra, în 1930. Francofon pătimaş, a fost, pentru mult timp, extrem de interesat de limba, istoria şi cultura franceză, încă din copilărie, s‑a angrenat în studiul egiptologiei şi a învăţat singur să descifreze hieroglifele. Misterele care înconjoară Egiptul antic l‑au condus, în scurt timp, către alte enigme ale istoriei. Astfel a avut prilejul de a explora mitologia, religiile şi o serie de aspecte ezoterice. Este autorul a peste o sută de scenarii pentru televiziune. Cu toate că, de peste douăzeci de ani, cercetează enigmele istoriei şi o serie de subiecte ezoterice, Richard Leigh este, în primul rînd, romancier şi nuvelist. Născut în 1943, în New Jersey, şi‑a făcut studiile la Universitatea Tuffs, la Universitatea din Chicago şi la Universitatea din New York, de unde şi‑a obţinut diploma, începînd de atunci, a ţinut numeroase prelegeri la colegii şi universităţi din Statele Unite, Canada şi Marea Britanie. Născut în Noua Zeelandă, în 1948, Michael Baigent este licenţiat în psihologie şi s‑a pregătit pentru cariera de profesor, în acelaşi timp şi‑a menţinut activ interesul pentru istorie, religie şi ezoterism. În 1973 a devenit fotograf profesionist, în această calitate, a călătorit în zone îndepărtate, cum ar fi Laos şi Bolivia, în 1976 a revenit în Anglia pentru a face cercetări în vederea unui studiu asupra Cavalerilor Templieri. După un foarte scurt timp, i‑a întîlnit pe Richard Leight şi pe Henry Lincoln şi s‑a implicat în investigaţiile legate de misterul de la Rennes‑le-Chateau. INTRODUCERE În 18 ianuarie 1982, The Holy Blood and the Holy Grail a fost lansată în Marea Britanie. Cinci săptămîni mai tîrziu, în 26 februarie, a apărut şi în Statele Unite, în lunile care au urmat apariţiei cărţii în aceste ţări ne‑am trezit prinşi într‑un adevărat vîrtej. Scrisesem o carte care ne aşteptasem să stîrnească controverse. Dar ne aşteptam să fie criticată aşa cum se procedează de obicei - în recenzii, de exemplu, scrise de cei cărora le înfruntasem concepţiile teologice şi istorice -, dar nu credeam că i s‑ar fi putut acorda mai mult decît atenţia cuvenită oricărei alte apariţii editoriale. Spre consternarea noastră, am devenit tot atît de celebri (sau, mai corect spus, notorii) ca nişte conspiratori care ar fi plănuit o lovitură de stat la Vatican. Nu am avut parte doar de recenzii. Am căpătat statutul protagoniştilor unui reportaj şocant, ai unui adevărat scandal de presă care umplea prima pagină a tuturor ziarelor. Era, sîntem de acord, o perioadă lipsită de evenimente: în Polonia se instaurase un calm relativ; nici o personalitate politică nu fusese recent împuşcată; Argentina încă nu invadase insulele Falkland. În lipsa a ceva cît de cît catastrofal care să electrizeze cititorii, am devenit favoriţii presei. Răspunsurile şi reacţiile publicului s‑au trasformat într‑un torent care se prăvălea nu numai în paginile ziarelor, ci şi asupra noastră, asupra editorilor şi a agenţilor noştri. Spectrul acestor opinii era atît de variat, încît aveai impresia că se referă la cărţi diferite. La o extremitate se situau laudele, care culminaseră cu o scrisoare ce considera volumul nostru „cea mai importantă lucrare a secolului" - o apreciere cu care nu avem cum să fim de acord. La polul opus, se situau afirmaţii care, deşi mai succinte, sugerau tot ce poate fi mai rău. În cazul nici unui alt eveniment editorial recent nu se mai iviseră atîtia Don Quijote care să se repeadă cu atîta înverşunare asupra unei singure biete mori de vînt. Scandalul a luat amploare mai ales în urma emisiunii Omnibus de la BBC, în cadrul căreia Barry Morman ne‑a invitat împreună cu episcopul de Birmingham, Hugh Montefiore, şi istoricul Marina Warner. Dînd întru cîtva dovadă de naivitate, noi am acceptat invitaţia de a participa la emisiune, încrezători ca un miel care nu ştie că e dus la tăiere. Pe un ton convingător, producătorul ne‑a asigurat că era vorba de o „discuţie" care ar fi oferit ocazia unei cercetări amănunţite a ipotezelor lansate de cartea noastră. Definiţia dată de el termenului „discuţie" ni se pare azi cît se poate de nepotrivită. Pentru noi, „ambuscada organizată de urmaşii Inchiziţiei" descrie mult mai fidel cele ce au urmat. După ce Barry Norman a prezentat, în grabă, ceva care avea doar o vagă asemănare cu lucrarea noastră, Marina Warner şi episcopul au început să lanseze acuzaţii de pe o listă deja întocmită şi atît de stufoasă încît nu mai era nevoie de nimic altceva pentru ca, atît cartea noastră, cît şi noi înşine, să fim arşi pe rug fără întîrziere. Ca să continuăm metafora, eram victimele unui blitzkrieg. Generalităţi banale şi trivialităţi pedante erau lansate împotriva noastră de o adevărată flotilă aeriană. Le‑am fi putut respinge pe toate, aşa cum am şi făcut cu o bună parte dintre ele. Dar unei voci care îşi atribuie autoritatea deplină îi este suficientă o clipă pentru a stigmatiza o carte - eti‑chetînd‑o drept iresponsabilă, neverosimilă, nedocumentată sau, pur şi simplu, proastă. Şi e nevoie de ceva mai mult timp ca să respingi astfel de acuzaţii. Aşa ceva se face punct cu punct, enu‑merînd exemple adecvate. Trebuie să te adînceşti în detalii şi în subtilităţi academice, ceea ce nu se face la o televiziune care se respectă, care îşi desfată telespectatorii mai degrabă cu un măcel sîngeros decît cu un schimb sec de informaţii. Pentru fiecare jumătate de duzină de obiecţii ridicate de criticii noştri din studio ni s‑a permis să dăm câte o singură replică; iar cînd emisiunea a fost difuzată în 17 ianuarie, chiar şi puţinele noastre intervenţii au fost trunchiate. Contribuţia fiecăruia dintre noi a fost redusă la unul sau două comentarii superficiale. Şi asta a fost tot. Ca urmare, „discuţia" la care au asistat cei ce au văzut emisiunea era cît se poate de diferită de aceea care avusese loc în studio. Au fost mulţi cei care, ulterior, au remarcat că, după toate aparenţele, nu prea ni se oferise ocazia să ne exprimăm punctul de vedere, în realitate, am avut ceva mai multe şanse de a ne apăra, dar cele mai multe dintre vorbele noastre s‑au pierdut în camera de montaj. Fireşte, astfel de lucruri se întîmplă des în lumea televiziunii - o lume care ne era destul de familiară pentru ca să nu putem spune că am fost surprinşi. Dar, din păcate, s‑au pierdut momente extraordinar de comice. De exemplu, la un moment dat, Barry Norman l‑a întrebat pe episcopul de Birmingham dacă lucrările de genul celei publicate puteau fi considerate „periculoase". „Indiscutabil", a răspuns prelatul, care nu citise decît ultimele două capitole. Cartea noastră, a afirmat el, era o exploatare neruşinată a sexului, o goană după senzaţional. O linişte împietrită a cuprins studioul. Sex? Scrisesem o carte despre sex? Stupefiaţi, ne‑am uitat unul la altul, fiind pe punctul să ne întrebăm dacă nu cumva vreun tipograf cu mintea rătăcită ne inserase în volum cîteva pagini din Kama Sutra. Ori poate înlocuise una dintre ilustraţii cu nudul unui templier. După aprecierea noastră, pe o scară a sexualităţii, cartea se afla undeva sub Giulgiul de la Torino - care, la urma urmelor, deşi reprezintă un bărbat dezbrăcat, nu a atras niciodată prea mult interes din acest punct de vedere. Capul lui Barry Norman a zvîcnit - exact mişcarea pe care o faci cînd încerci să‑ţi scoţi apa din urechi. Chiar şi Marina Warner părea vădit stînjenită. Noi am fost tentaţi ca, mai degrabă la modul ironic, să‑l întrebăm pe episcop ce carte citise de fapt. Dar, înainte de a apuca să o facem, Cel de Sus a intervenit sub forma unui tehnician care a dat buzna în studio şi ne‑a cerut să reluăm scena. Ceva mersese anapoda, ne‑a explicat el, poate că vreun gremlin dereglase aparatura. Ca urmare, Barry Norman şi‑a repetat întrebarea. Episcopul, care între timp îşi dăduse seama că o făcuse de oaie, s‑a grăbit să profite de ocazie. Cartea noastră putea fi considerată „periculoasă"? Cîtuşi de puţin, a replicat el, cu o seninătate îngerească. Dimpotrivă, era convins că lumea creştină avea puterea de a ignora provocarea noastră. Şi, pentru că intenţia noastră nu era să demolăm creştinătatea, nu ne‑am permis să‑i punem la îndoială optimismul. Dar, aşa cum am spus, această secvenţă, ca şi multe altele, a fost tăiată în întregime. Totuşi, pentru lovitura nu tocmai onorabilă care ne fusese dată în emisiunea Omnibus, existau circumstanţe atenuante: tipul programului, puţinul timp alocat, exigenţele specifice televiziunii. Şi, la urma urmei, ne aşteptam ca lucrarea noastră să fie atacată şi răstălmăcită, însă ceea ce nu se poate trece cu vederea este încercarea vădită a BBC -ului de a‑l prezenta pe ducele de Devonshire într‑o lumină ridicolă, ceea ce pare să fi fost principala intenţie a producătorului, în cartea noastră, exprimîndu‑ne fără echivoc, am stabilit că este posibil ca unii membri ai familiei Devonshire să fi fost singurii deţinători ai unor informaţii semnificative. Declaraţia este bazată pe anumite dovezi datînd din secolul al optsprezecelea ca şi pe comentariile făcute, în zilele noastre, de un membru al unei ramuri colaterale a familiei, care nu poate fi asociată, în mod direct, chiar cu ducele. Cu răbdare şi cu conştiinciozitate, i‑am dat aceste explicaţii producătorului, care ne presa, insistînd asupra subiectului. Dar el era hotărât să dezgroape cîteva aspecte senzaţionale legate de Marea Britanie, aşa că, din exces de zel, a ajuns la Chatsworth ca să‑l intervieveze personal pe duce. Pentru ca totul să pară cît mai dramatic, l‑a pus pe acesta în faţa unei afirmaţii pe care noi nu am făcut‑o niciodată. Excelenţei Sale i s‑a relatat că, într‑un volum în curs de apariţie, se menţiona că familia Devonshire ar fi descins direct din Isus. Cum era de aşteptat, ducele s‑a simţit ofensat. „Ce infamie!", a exclamat, indignat. Pentru că nu ne aparţinea, afirmaţia căreia el îi dădea replica a fost tăiată din forma finală a emisiunii. Telespectatorii l‑au văzut doar pe duce, care exclama „Ce infamie!", referindu‑se la nu se ştie ce. Răspunsul ar fi putut fi dat unei întrebări legate de tactica francezilor în bătălia navală de la Quiberon Bay din 1759 sau de calitatea tweed‑ului englezesc de azi. Pe parcursul emisiunii Omnibus, episcopul de Birmingham a susţinut că existau nu mai puţin de „şaptezeci şi nouă de mistificări" în doar două capitole - singurele două capitole pe care le citise. O astfel de acuzaţie, făcută de un personaj atît de ilustru, părea să fie autentică - o judecată de necontestat, rostită de însuşi Vocea Adevărului; ca urmare eram definitiv osîndiţi. Ştire pe care ziarele, radioul şi televiziunea au preluat‑o ca atare şi au răspândit‑o pe întreg mapamondul. „Aţi fost criticaţi de un episcop", ne‑a spus, îngrijorat, un cunoscut care ne‑a sunat tocmai din Statele Unite. „Sînteţi cumva în pericol?"  Nu era cazul să ne alarmeze perspectiva de a fi atacaţi de un detaşament de episcopi - un comando de terorişti cu mitre, cu cîrjele episcopale transformate în aruncătoare de flăcări şi cu măşti de ski a la SAS peste patrafirele şi mantiile fluturînde. Dar, prima oară cînd am fost învinuiţi pentru existenţa a şaptezeci şi nouă de erori, am rămas, pe moment, înmărmuriţi. Era oare posibil să fi greşit de şaptezeci şi nouă de ori? Mărturisim că a existat o nelinişte pasageră, o clipă în care ne‑am îndoit de noi înşine. Dar, în săptămîna următoare, la solicitarea noastră, episcopul a binevoit să ne transmită lista dactilografiată a „erorilor" pe care pretindea că le‑am fi comis. Era un document întru totul original. Admitem că episcopul descoperise într‑adevăr patru greşeli minore. Afirmaserăm, în mod eronat că, în epoca lui Isus, Palestina era împărţită în două provincii. Aşa cum prelatul observase în mod corect, era, de fapt, formată dintr‑o provincie şi două tetrarhii. Spuseserăm şi că informaţia că Isus ar fi fost dulgher provine din Evanghelia după Luca. Episcopul avea şi aici dreptate, e vorba de Evanghelia după Marcu. De asemenea, un zeţar neatent, a cărui eroare ne scăpase printre degete, plasase existenţa lui Iulius Africanul în secolul al treilea în loc de secolul întîi; iar un redactor scrisese, probabil din greşeală, în manuscris „cetatea Efes din Grecia", în loc de „cetatea grecească Efes". Efes se află, desigur, în Asia Minor. În aceste patru privinţe, nu puteam decît să ne recunoaştem vinovăţia. Episcopul avea dreptate, căzuserăm în greşeală şi se cuvenea să‑i acceptăm corecturile. Dar ce era cu celelalte şaptezeci şi cinci de mistificări pentru care mass‑media, citîndu‑l pe înaltul prelat, cerea sus şi tare să fim traşi la răspundere? Efectiv, toate s‑au dovedit a nu fi denaturări ale faptelor, ci doar erori de interpretare - sau, mai exact, aspecte controversate, pentru că modul în care ar trebui înţelese este încă obiectul unor dezbateri. Noi „păcă‑tuisem" doar neprivindu‑le prin prisma tradiţiilor existente. De exemplu, episcopul listase drept „erori" o serie de afirmaţii asupra cărora „se mai poate discuta", iar explicaţiile oferite de noi nu erau „susţinute de majoritatea specialiştilor" - spunea el, referindu‑se, bineînţeles, la cercetătorii tradiţionalişti care îi împărtăşeau părerile, în aceeaşi listă indusese şi menţionarea unui text apocrif, pe care el nici nu îl cunoştea, nici nu îl avea în biblioteca personală, cu toate că este uşor de procurat, atît în ediţie cartonată cît şi în ediţie broşată. Cu alte cuvinte, eram greşeala noastră că textul lipsea din propria lui bibliotecă. Totodată, episcopul etichetase drept greşeală o referinţă care i se părea lipsită de sens - explicaţia se afla în primele capitole ale cărţii, pe care el nu citise, în sfirşit, noi susţineam că „Evangheliile nu sînt altceva decît nişte documente istorice, ca oricare altele", iar el considera asta o altă eroare. „Nu, a afirmat, sînt documente unice, prin care veştile bune aduse de Hristos ne sînt redate sub forma unor cronici." Orice ar putea însemna asta, nu putem fi încriminaţi pentru mistificare. Dacă păcătuim cumva, o facem doar prin faptul că părerea noastră despre Evanghelii nu coincide cu a episcopului. Iată deci pentru ce anume ne încriminase episcopul de Bir‑mingham. În lumina celor de mai sus, condamnarea noastră pentru „şaptezeci şi nouă de mistificări" apare ca fiind cel puţin puerilă, ca să nu spunem eronată. Totuşi, cele mai multe critici venite din partea instituţiei bisericeşti, sînt, în esenţă, de aceeaşi natură, în cartea noastră, ne referim la ceea ce este posibil şi probabil din punct de vedere istoric şi, ori de cîte ori faptele sînt cunoscute, la realităţi istorice. Criticii noştri teologi, dintre care cei mai mulţi nu sînt specialişti în istorie, ne puteau ataca doar din punctul de vedere al credinţei religioase. Credinţa nu oferă cea mai bună perspectivă asupra istoriei, dar mulţi dintre criticii noştri nu aveau de ales. Aveau impresia că atacasem anumite interese pe care ei se simţeau obligaţi să le apere, apelînd la argumente oricît de şubrede. „Cartea dumneavoastră nu s‑a bucurat de o primire favorabilă din partea autorităţilor bisericeşti", puteau să ne spună acum reporterii de radio şi televiziune şi ar fi fost sinceri - deşi totul era stupid. Ca şi cum lucrurile s‑ar fi putut petrece şi altfel. Ca şi cum ar fi fost de aşteptat ca oricare episcop creştin să spună „Aveţi dreptate" şi să ne predea mitra. Eram, de asemenea, blamaţi pentru că făcusem speculaţii. Dar noi recunoscusem asta. Am cerut să fie luat în consideraţie faptul că declarasem explicit că nu era vorba decît de nişte ipoteze, iar ipotezele nu se pot baza decît pe nişte speculaţii. Raritatea informaţiilor demne de încredere referitoare la problemele ridicate de Biblie îl obligă pe orice cercetător al domeniului să recurgă la speculaţii, dacă nu cumva preferă să păstreze tăcerea. Desigur, speculaţiile nu trebuie făcute la întîmplare, este necesar să fie încadrate în contextul informaţiilor istorice existente. Dar ideea este că nu poţi decît să faci presupuneri - să interpretezi mărturiile insuficiente şi de multe ori neclare. Studiile biblice implică speculaţia, la fel şi teologia. Evangheliile sînt documente sumare, ambigue şi adeseori contradictorii, în ultimele două mii de ani, oamenii au purtat nu numai discuţii aprinse, ci şi războaie, fără să se pună de acord asupra sensului anumitor pasaje, în coagularea tradiţiei creştine, un singur principiu a fost stabilit definitiv: în trecut, de cîte ori se confruntau cu una dintre numeroasele ambiguităţi din scriptură, autorităţile ecleziastice făceau speculaţii legate de sensul acesteia. Concluziile la care s‑a ajuns astfel, odată acceptate, au fost păstrate cu sfinţenie, devenind dogme şi - în mod eronat - după cîteva secole au ajuns să fie considerate fapte dovedite. Dar aceste concluzii nu sînt cîtuşi de puţin fapte. Sînt speculaţii şi interpretări adunate într‑o tradiţie; şi, permanent, greşim considerînd tradiţia adevăr. Un singur exemplu ar trebui să fie suficient pentru a ilustra acest proces. Conform celor patru Evanghelii, Pilat se referă la Isus numindu‑l „regele iudeilor" şi o inscripţie cu această titulatură este fixată de cruce. Dar nu ni se relatează nimic mai mult. Evangheliile nu povestesc dacă titulatura este justificată sau nu. La un moment dat, în trecut, cineva pur şi simplu a presupus că titlul fusese dat în bătaie de joc, iar cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi acceptă, orbeşte, ca dovedit faptul că Isus a fost numit astfel în derîdere. Dar nu există absolut nici o dovadă în acest sens. Citind Evangheliile fără nici o idee preconcepută, nu poţi găsi nimic care să sugereze că titulatura nu ar fi fost folosită cu toată seriozitatea, că nu ar fi fost perfect justificată. Din punctul de vedere al Evangheliilor, Isus poate să fi fost regele evreilor şi să fi fost recunoscut ca atare de către contemporanii săi, inclusiv de Pilat. Doar tradiţia ne spune că nu ar fi aşa. Acest raţionament li se pare dubios comentatorilor de astăzi ai Bibliei numai datorită tradiţiei creştine. Cînd am sugerat că Isus ar fi putut fi, în realitate, „regele iudeilor", nu am contrazis faptele, ci numai o veche tradiţie, un sistem de credinţe încetăţenit şi bazat pe interpretarea speculativă făcută de cineva. „Nu vă puteţi dovedi concluziile", este un alt cap de acuzare ridicat împotriva noastră de reporteri şi de teologi - ca şi cum s‑ar fi aşteptat să le oferim o declaraţie dată sub jurământ, semnată de Isus însuşi şi corespunzător atestată de martori şi de un notar. Bineînţeles că nu ne puteam „dovedi" concluziile. Aşa cum am tot repetat şi subliniat chiar în carte, am prezentat o simplă ipoteză. Dacă am fi putut să o dovedim, nu ar mai fi fost o ipoteză, ar fi fost o realitate; şi nu ar mai fi existat nici o controversă, ci doar o dezvăluire senzaţională, un fapt împlinit. Dar, în contextul existent, ce ai constitui o „dovadă" autentică? Din tot ce ni se relatează în Noul Testament, poate fi ceva astfel „dovedit"? Evident, răspunsul este „nu". Cînd e vorba de Noul Testament, nimic nu poate fi demonstrat fără drept de apel. Dacă noi nu ne putem „dovedi" concluziile, tot aşa nu poate fi dovedit că Isus s‑a născut din fecioară, că a păşit peste ape, că a înviat din moarte, într‑adevăr, nu putem „dovedi" nici măcar că Isus a fost un personaj istoric. De fapt, numeroşi autori de ieri şi de azi au adus argumente convingătoare că nu a fost aşa. În ultimă instanţă, problematica „dovezilor" iese din discuţie. Dată fiind lipsa mărturiilor, atît documentare cît şi arheologice, aproape nimic - sau chiar nimic - legat Isus nu poate fi „dovedit". Ceea ce au la dispoziţie majoritatea cercetătorilor este evidenţa, iar „evidenţă" nu înseamnă „dovadă". Cînd ne referim la studiul Noului Testament, evidenţa nu poate „demonstra" nimic, poate doar sugera gradul de plauzibilitate al relatărilor sau probabilitatea, mai mare sau mai mică, ca acestea să corespundă adevărului. Această evidenţă trebuie studiată, evaluată şi interpretată pentru a trage nişte concluzii demne de încredere: de exemplu, că o anumită succesiune a evenimentelor este mult mai verosimilă decît alta. Dacă se procedează astfel, problema se reduce la una de bun‑simţ şi de cunoaştere a condiţiei umane. Este evident mult mai verosimil ca un om să se fi căsătorit, să fi procreat şi să fi încercat să cîştige un tron decît să fi fost născut de o fecioară, să fi mers pe apă şi să se fi ridicat din morţi. În ciuda afirmaţiilor teologilor şi reporterilor, declaraţia de mai sus nu constituie „un atac asupra însăşi esenţei creştinătăţii şi a etosului creştin". Pentru că acestea rezidă în învăţăturile lui Isus. Învăţături care, din cele mai multe puncte de vedere, sînt unice, însăşi exprimarea acestora este „noua învăţătură", ele sînt „veştile bune" destinate umanităţii şi sînt justificate prin ele însele. Nu trebuie să fie susţinute de detaliile unei biografii miraculoase şi mai ales nu de acel tip de amănunte supranaturale care caracterizează rivalităţile dintre divinităţile lumii antice. Dacă învăţăturile au nevoie de asemenea detalii, asta conduce la o altă concluzie: fie că învăţăturile au serioase imperfecţiuni, fie că, ceea ce este mai plauzibil, credinţa creştinilor lasă de dorit. Un creştin adevărat ar trebui să înţeleagă că adevărata însemnătate a lui Isus stă în învăţăturile pe care s‑a străduit să le răspîndească. Iar acestea nu pot fi anulate dacă se dovedeşte că au fost elaborate de un om care a fost soţ şi tată. Şi nici nu sînt mai întemeiate dacă provin de la un bărbat cast. Cei mai mulţi dintre teologii şi clericii de rang înalt care ne‑au criticat erau protestanţi. De fapt, majoritatea erau anglicani, ca episcopul de Birmingham, în timp ce biserica catolică a păstrat tăcerea asupra subiectului. Dar un fost important funcţionar ne‑a mărturisit că - deşi nu se va face niciodată o declaraţie oficială în acest sens -, la nivele superioare ale ierarhiei catolice, a fost recunoscută, în cadru restrîns, dacă nu absoluta veridicitate, cel puţin plauzibilitatea concluziilor noastre. Şi, în timpul unei discuţii radiodifuzate din cadrul campaniei de promovare din Statele Unite, am evaluat implicaţiile cărţii împreună cu dr. Malachi Martin, unul dintre reprezentanţii de vîrf ai Vaticanului şi un fost membru al Institutului Pontifical, în final, concluzia domniei sale a fost că, din punct de vedere teologic, nu există obiecţii legate de supoziţia că Isus s‑ar fi căsătorit şi ar fi procreat. Puţini dintre istoricii reputaţi au binevoit să ne acorde atenţia lor. În lumina unor consideraţii ulterioare, ne‑am dat seama că acest lucru nu este chiar atît de surprinzător. Savanţii, ca şi politicienii, sînt prudenţi. Condamnarea noastră definitivă ar fi putut genera, în viitor, o serie de complicaţii - s‑ar fi putut întîmpla să iasă la iveală documente care să vină în sprijinul concluziilor noastre. Iar să ne susţină ar fi putut fi încă şi mai riscant - se punea problema deplasării reputaţiei profesionale în prima linie a unei controverse potenţial explozive, în concluzie, pentru istorici era mult mai înţelept să se eschiveze, să nu‑şi facă cunoscută părerea, păstrînd tăcerea cu sfinţenie sau, după caz, să adopte o atitudine condescendent olimpiană, superioară şi ironică. Prin astfel de mijloace, lucrarea noastră putea fi minimalizată pînă la proverbialul statut de furtună într‑un pahar cu apă, evitîndu‑se cu abilitate orice confruntare cu materialele pe care le aduce în discuţie. Cu toate acestea, cînd şi cînd, ne loveam de o împotrivire stranie, alimentată de înfrigurata disperare a unui bastion asediat de barbari sălbatici. Astfel, Marina Warner nu ne‑a atacat doar în Omnibus, ci şi în recenzia semnată de ea în The Sunday Times (ediţia londoneză), în această recenzie (care a fost etichetată de un comentator drept „cea mai grosolană recenzie a anului", iar un altul a considerat‑o, pur şi simplu, isterică), doamna Warner ne‑a criticat cu asprime şi pentru că ne‑am încrezut în anumite surse de informare îndoielnice - surse la care, de fapt, noi nici nu apelasem, în The Times Literary Supplement, Jonathan Sumption ne‑a blamat din aceleaşi motive. El a citat, ca exemplu de utilizare a unei surse nedemne de încredere, o referinţă pe care nu ştia că o găsisem chiar într‑o lucrare a Marinei Warner. Doctor Sumption ne‑a taxat cu o medie de o eroare pe pagină. Cînd reporterul de la Telegraph l‑a rugat să menţioneze cîteva astfel de erori, dr. Sumption a devenit brusc foarte vag. Criticile istorice întemeiate de care am avut parte pot fi încadrate în două categorii. Unele, incontestabil valide şi de valoare, ne‑au corectat în ceea ce priveşte anumite aspecte specifice - statistici, da’te, titluri nobiliare, terminologii şi alte amănunte într‑adevăr eronate, dar care nu afectau argumentele, ipotezele şi concluziile noastre. Au fost totuşi şi istorici care au pus la îndoială metodele noastre generale de abordare a subiectului. Aceştia au susţinut că nu am procedat „ca la carte". Comparate cu standardele cercetării academice consacrate, metodele noastre nu respectau regulile, erau cît se poate de neortodoxe, neobişnuite şi chiar eretice. Nu ţinusem cont de anumite proceduri ştiinţifice conservate cu sfinţenie, de precauţii dogmatice de abordare. Demostrasem astfel, spuneau ei, că nu eram decît nişte amatori, nişte diletanţi care nu prezentau nici o garanţie şi care nu trebuiau luaţi în consideraţie. Mai mult, săvîrşisem infracţiunea de a nesocoti suveranitatea „experţilor", încălcîndu‑le teritoriul, în consecinţă, nu puteam fi priviţi decît cu o serioasă şi îndreptăţită dezaprobare. Studiasem temeinic tehnicile „oficiale" de cercetare academică şi, efectiv, ştiam destul de bine cum să le punem în practică. Dacă n‑am fi recurs la metodele noastre, ca ei am fi procedat. Nu ne‑am străduit să scriem un bestseller, aşa cum credeau, literalmente, fundamentaliştii creştini. Totodată, nu am intenţionat să scriem o carte care să li se adreseze, în exclusivitate, specialiştilor - şi care ar fi putrezit pe rafturile bibliotecilor. Dimpotrivă, am dorit ca, fără să compromitem integritatea lucrării noastre, aceasta să fie accesibilă marelui public. (La urma urmelor, aveam de spus o poveste foarte interesantă şi nu am vrut să o transformăm într‑o comunicare seacă, ci într‑o istorisire captivantă.) Am făcut eforturi pentru ca cercetarea noastră să respecte cele mai riguroase criterii. Dar am decis să‑i prezentăm rezultatele sub forma unei lecturi cît se poate de antrenante. În ultimă instanţă, modul nostru de lucru a fost dictat de cu totul alţi factori, mult mai importanţi. De fapt, a fost impus de specificul subiectului abordat. Materialul nostru documentar a acoperit un spectru diversificat, de mare anvergură, în ceea ce priveşte provenienţa, tipul şi cronologia. Am fost nevoiţi să‑l sintetizăm într‑o succesiune coerentă de informaţii, de la Noul Testament pînă la o societate pe jumătate secretă din Europa zilelor noastre şi de la Evanghelii şi de la legendele Graalului pînă la reportajele de actualitate din ziarele contemporane. Pentru o astfel de întreprindere, tehnicile academice de lucru erau extrem de inadecvate. Necesitatea interconectării aspectelor atît de diversificate ale subiectului atacat ne‑a obligat să adoptăm şi să perfecţionăm un mod de abordare comprehensibil, bazat mai degrabă pe sinteze decît pe tradiţionalele analize. (Această abordare este explicată pe larg chiar în carte, în subcapitolul „Nevoia de a sintetiza".) O astfel de tehnică a fost bine‑venită mai ales din cauză că metodele tradiţionale îşi demonstraseră deja ineficienţa în ceea ce priveşte cercetarea unor domenii atît de vaste precum cele acoperite de materialul nostru, în plus, investigaţiile noastre pătrundeau în sfere care, în cercurile academice, erau considerate suspecte. Orice perioadă a unei epoci trecute ai examina, este imposibil să nu întîlneşti o serie de aparente anomalii - incidente, fenomene, grupuri sau indivizi care îţi atrag atenţia asupra lor, dar care lasă impresia că nu s‑ar încadra în fluxul acceptat al evenimentelor istorice. Cînd sînt confruntaţi cu astfel de evenimente, istoricii cei mai ortodocşi preferă să le igno’re, să le excludă, considerîndu‑le anomalii ocazionale, periferice, neesenţiale. De aceea Nostradamus, de exemplu, are statutul unui personaj straniu, dar irelevant, şi nu i se acordă suficientă atenţie cînd se studiază istoria Franţei din secolul al şaisprezecelea, în acelaşi mod sînt tratate majoritatea problemelor referitoare la Ordinul Cavalerilor Templieri, care apar doar ca note de subsol în relatările despre cruciade. Prin însăşi specificul lor, societăţile secrete îi pun adesea în încurcătură pe istorici; neavînd intenţia să‑şi mărturisească ignoranţa, aceştia preferă să minimalizeze importanţa subiectului. Francmasoneria - pentru a cita un singur astfel de exemplu - este de o importanţă vitală pentru tot ce ţine de aspectele sociale, psihologice, culturale şi politice ale istoriei Europei din secolul al optsprezecelea, ca şi pentru întemeierea Statelor Unite; cu toate acestea, majoritatea manualelor nici măcar nu o pomenesc. Multe dintre cele mai importante evenimente istorice nu se regăsesc în documentele existente. Pare să fie o tactică implicită - tot ceea ce nu este complet şi satisfăcător atestat se consideră irelevant şi, în consecinţă, nu merită să fie luat în discuţie. Pînă nu demult, rozicrucienii din secolul al şaptesprezecelea nu erau luaţi în seamă, fiind consideraţi o sectă de lunatici; iar spectrul disciplinelor cunoscute sub apelativul „ezoterice" - astrologia, alchimia, Cabala, tarotul, numerologia şi geometria sacră - erau, de asemenea, etichetate ca nesemnificative şi puse sub interdicţie, în prezent, datorită activităţii desfăşurate de regretata Frances Yates, de colegii săi de la Warburg Institute, asemenea subiecte pot fi privite în perspectivă şi astfel ele devin într‑adevăr importante. Misterioşii şi evazivii rozicrucieni pot fi acum percepuţi ca avînd un rol crucial în desfăşurarea evenimentelor care au condus la declanşarea Războiului de Treizeci de Ani şi la întemeierea Societăţii Regale din Anglia. Iar disciplinele ezoterice nu mai sînt considerate simple ciudăţenii cu vagi tangenţe la istoria occidentală, ci o cheie vitală pentru înţelegerea Epocii Renaşterii. Oricum, aceste „aberaţii" se încadrează în curentul principal al istoriei mai bine decît subiectele de obicei etichetate ca atare. O mare parte dintre materialele folosite de noi erau, din punct de vedere academic, suspecte de „ezoterism" sau de un pretins rozi‑crucianism, motiv pentru care numai cîţiva istorici le‑au luat în discuţie. Existau puţine cărţi demne de încredere şi foarte puţine conexiuni relevante fuseseră făcute. Am fost deci forţaţi să desţelenim noi terenuri, con‑fruntîndu‑ne cu anomaliile şi chiar reconsiderîndu‑le cu suficientă flexibilitate, în urma unei abordări comprehensive. A fost necesar să stabilim conexiuni noi, să găsim adevăratele legături către domenii astăzi uitate, să readucem anumite subiecte tabu la statutul lor iniţial. Şi a trebuit să cercetăm lucrările unor scriitori ocultişti şi mistici şi să le plasăm în adevăratul lor cadru istoric, dar fără a ne lăsa atraşi în capcanele destinate credulilor. Aşadar, modul nostru de abordare a materialului cercetat a fost impus chiar de acesta: de necesitatea de a fi sintetizat, de a investiga şi integra în istoria cunoscută „anomaliile" pe care, de obicei, istoricii tradiţionalişti le ignoră. De aceea nu am fost surprinşi că aceşti istorici au pus la îndoială stilul nostru de lucru. Dar este demn de subliniat, nu doar ca o coincidenţă, că cele mai favorabile reacţii faţă de cartea noastră au venit din partea personalităţilor vieţii literare - de exemplu de la scriitori ca Anthony Burgess sau Anthony Powell şi Peter Vansittart. Spre deosebire de istoricul profesionist, romancierul este familiarizat cu modul în care noi am tratat subiectul. El însuşi sintetizează diferite materiale pentru a face conexiuni mai flexibile decît cele menţionate în mod explicit în documente. El ştie că istoria nu se reduce doar la faptele intrate în cronici, ci adesea poate fi descoperită în zone mult mai puţin palpabile - în realizările în plan cultural, în mituri, legende şi tradiţii, în trăirile psihice ale personalităţilor şi chiar ale oamenilor simpli. Pentru un romancier, cunoaşterea nu se împarte în compartimente rigid demarcate, nu există nici tabuuri, nici „subiecte rău famate". Pentru el, istoria nu este îngheţată, perioadele şi epocile nu sînt blocuri de piatră precis delimitate, pentru ca fiecare să poată fi izolată şi supusă cîte unui experiment de laborator riguros controlat. Istoria este, dimpotrivă, un proces fluid, organic şi dinamic, prin care psihologia, sociologia, politica, artele şi tradiţia se întrepătrund într‑o aceeaşi unică ţesătură. Viziunea noastră, înrudită cu a romancierului, a fost aceea care ne‑a călăuzit de‑a lungul strădaniilor de a ne duce cartea la bun sfirşit. Poate că am pus prea mult accentul pe reacţiile ostile la cartea noastră. Au existat şi reacţii favorabile, venite de la recenzenţi, de la reporterii din mass‑media şi din rîndurile publicului larg. Aceste reacţii favorabile şi categoria de interese pe care le reflectă sînt extrem de diferite în Marea Britanie faţă de Statele Unite. În America, atenţia s‑a concentrat pe ultimele patru capitole ale cărţii, capitolele referitoare la Isus, „dinastia Graalului", originea creştinismului şi istoria bisericii timpurii. Pentru publicul american, cel mai important aspect al cărţii pare să fie dezbaterea asupra creştinismului şi implicaţiile pe care le pot avea teoriile noastre. Pe parcursul circuitului de promovare întreprins în Statele Unite am descoperit un public viu şi entuziast, gata să discute multe dintre adevărurile religioase considerate înainte ca imuabile. Mulţi erau fascinaţi de procedura birocratică prin care anumite lucrări au fost inserate în Noul Testament, iar altele au fost excluse. Şi era bine Primită dezvăluirea noastră referitoare la faptul că Noul Testament este mai puţin un tablou al Ţării Sfinte în timpul lui Isus cît o imagine a valorilor şi atitudinilor bisericii din secolul al patrulea, în plus, argumentele noastre au fost însuşite imediat de feministele din America, ele înţelegînd rapid implicaţiile celor spuse de noi, implicaţii considerabile asupra unor probleme contemporane extrem de controversate, precum celibatul preoţilor şi rolul femeii în biserică şi în societate. Fusesem conştienţi de aceste implicaţii, dar eram surprinşi de buna primire făcută de mişcarea feministă. În Marea Britanie, situaţia era oarecum diferită. Controversele legate de Isus s‑au aprins şi s‑au stins imediat. Ce a rămas a fost interesul de lungă durată în latura istorică ale lucrării noastre, aspect în general ignorat în Statele Unite. Interesul britanicilor s‑a concentrat asupra unor subiecte precum cavalerii templieri şi cruciadele, erezia catară, rozicrucianismul şi francmasoneria, ca şi asupra unor aspecte culturale, cum ar fi semnificaţia lui Poussin şi a altor personalităţi artistice sau criptografia, descifrarea codurilor şi a cifrurilor, des întîlnită în lucrare. Iar cele trei filme produse la BBC stârniseră deja în rîndurile publicului televiziunii britanice interesul asupra misterului de la Rennes‑le-Chateau. Fiecare dintre subiectele de mai sus ar fi putut furniza material pentru o carte. Şi este loc şi se simte nevoia scrierii acestor cărţi pentru fiecare subiect în parte şi, aşa cum am tot spus în interviuri, considerăm că lucrarea noastră doar deschide drumul. Dincolo de toate celelalte teme, trei rămân de cel mai mare interes: misterul de la Rennes‑le-Chateau; „dinastia Graalului" sau legătura de sînge; şi Prioria din Sion, această societate secretă care, din Evul Mediu şi pînă azi, a avut un rol central în povestea noastră. Considerăm că lucrarea noastră a amorsat suficient fiecare din aceste trei teme. În timpul lunilor care au trecut de la apariţia cărţii, am primit numeroase scrisori, ne‑am întîlnit cu numeroase persoane şi am obţinut noi informaţii relevante şi valoroase. De la apariţie, cel puţin un lucru este clar: cartea noastră este numai un preludiu, doar deschide drumul. Dacă noi o să mai abordăm sau nu aceste subiecte, este greu de spus, iar subiectul este departe de a fi fost epuizat.