Stiință și mistere carti de citit

111 teorii ale conspiratiei de Jamie King Teoriile conspiraţiei prezentate în această carte sunt doar atât: teorii care au fost exprimate public la un moment dat. Ele nu au o bază reală, sunt reproduse doar pentru amuzament şi nu trebuie interpretate literal.   Introducere   FORMA TIPICĂ A UNEI TEORII a CONSPIRAŢIEI sună cam în felul următor; există în mijlocul nostru o societate secretă cu puteri nebănuite… membrii ei sunt străini de toate lucrurile în care credem şi sunt pe punctul de a lua lumea în stăpânire… sunt depravaţi din punct de vedere sexual… sunt capabili de cele mai odioase crime cunoscute oamenilor. Credinţa în teoriile conspiraţiei presupune mai mult decât simpla credinţă într-un complot tainic. Este un sistem de teorii, conform cărora evenimentele din această lume sunt controlate în secret de un grup de manipulatori extrem de puternici din spatele scenei. Deşi nu prea se poate face nimic în privinţa acestei aparente corupţii, cel puţin putem avea satisfacţia de a fi desluşit ce se întâmplă. Desigur, se poate spune că obsesia teoriilor conspiraţioniste nu reuşeşte decât să ilustreze paranoia care sufocă societatea de azi. Vorbăria pe tema conspiraţiilor este considerată o formă de paranoia, şi, în mare măsură, chiar aşa şi este. Dar, în realitate, istoria a demonstrat cu prisosinţă că politicienii mint, preşedinţii mint şi birocraţii mint. Dacă rămânem în continuare naivi şi acceptăm tot ceea ce ni se spune, adevărul nu va ieşi niciodată la iveală. Devine nu doar interesant şi revelator, ci chiar de o importanţă absolută să punem sub semnul întrebării autoritatea şi, mai exact, pe reprezentanţii autorităţii. De ce putem accepta că Barack Obama este cel care susţine că este? Sau că CIA l-a asasinat pe preşedintele statului Chile, dar nu şi că ar fi capabilă să-şi asasineze propriul preşedinte? De ce putem accepta că guvernele ar face experimente asupra cetăţenilor lor cu plutoniu, sifilis şi gaze paralizante, dar nu ne gândim că ar fi dispuse să folosească virusul SIDA? De ce l-a acceptat populaţia germană pe Hitler ca fiind de încredere? Teoriile conspiraţioniste nu sunt noi. Se crede că Împăratul Nero a creat o poveste complicată pentru a-i face pe creştini vinovaţi de incendierea Romei. Hitler era maestru în acest gen de înscenări. Şi, fără îndoială, atunci când conspiraţiile nu reuşesc să prezică exact evenimente mondiale, acest lucru reuşeşte doar să le demonstreze credibilitatea. Dubla cacialma este rafinată până când devine o artă. Nu se poate nega faptul că multe dintre punctele de cotitură ale civilizaţiei occidentale au fost însoţite adesea de controverse. Numeroase evenimente majore, indiferent dacă acest lucru a avut efecte pozitive sau negative, păreau că sunt orchestrate de oameni din spatele cortinei, care deţin elementele-cheie ale controlului asupra lumii. Descoperiri şocante, mergând adesea până în vremuri străvechi, pot influenţa chiar şi felul în care gândeşte şi se comportă lumea occidentală de astăzi. Iar asta fără a mai vorbi de dezvăluiri terifiante privind moartea lui Michael Jackson, de exemplu, şi teoria că ar mai fi în viaţă sau. Adevărul despre locul unde se află pasagerii de la bordul blestematei curse către Paris, AF 447, din mai 2009. Citiţi mai departe…   11 septembrie SE SPUNE CĂ „RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TERORII” a început pe 11 septembrie 2001. Dar este oare imposibil ca războiul să fi început înainte de această dată? Unii oameni susţin că guvernul SUA a fost complice la evenimentele din 11 septembrie, fie pentru că nu a luat măsurile necesare pentru a le preveni, fie – mai grav – pentru că le-ar fi plănuit activ. Indiferent care ar fi adevărul, există numeroase ipoteze că evenimentele din acea zi nu se potrivesc cu versiunea populară, cunoscută de toţi. De fapt, există chiar şi o organizaţie dedicată investigării versiunii oficiale, Mişcarea pentru Adevărul asupra 9/11, care insistă chiar şi azi ca atacurile să fie investigate din nou. Ceea ce este incontestabil este faptul că susţinerea publica faţă de „războiul împotriva terorii” a fost considerabil mai puternică după aceste atacuri decât ar fi fost la 10 septembrie 2001. E posibil să fi fost permisă executarea atacurilor pentru a determina publicul să susţină un război care ar fi fost, altfel, de neconceput? Au fost numeroşi cei care au subliniat posibilitatea ca evenimentele din 11 septembrie să fi fost o reproducere a episodului Pearl Harbor, un atac asupra unei baze navale americane care, conform unor păreri, a fost permis intenţionat de către oficialii americani pentru a sprijini agenda războinică a preşedintelui Roosevelt. Dar o comparaţie şi mai sinistră a fost făcută de cei sceptici în privinţa motivelor administraţiei George W. Bush. Ei susţin că ceea ce s-a întâmplat seamănă mai mult cu episodul incendierii Reichstagului, clădirea Parlamentului Republicii Germane, din 27 februarie 1933, incendiere orchestrată, se pare, de Adolf Hitler. Acesta a pus incendiul pe seama comuniştilor care unelteau împotriva statului. Dar mulţi istorici sunt de acord că incendiul a fost declanşat intenţionat de un membru al Ministerului Prusac de Interne, la ordinele lui Hitler. Imediat după incendiu, Hitler a declarat starea de urgenţă, suspendând drepturile şi libertăţile civile normale ale cetăţenilor şi învestind guvernul cu autonomie completă. Acest moment a marcat începutul sfârşitului pentru valorile democratice şi a anunţat instaurarea dictaturii naziste. La 3 octombrie 2001, Congresul a aprobat Actul Patriotic al lui Bush, o lege care limita libertăţile civile ale cetăţenilor SUA şi permitea trimiterea în închisoare fără judecată a oricărei persoane considerată de guvern o potenţială ameninţare la adresa securităţii. Mai mult, presiunea publică şi politică de a răzbuna atacurile creştea tot mai mult şi se potrivea perfect agendei „Proiectului pentru un nou secol american”. Acesta era un document strategic înaintat de un grup de neoconservatori în septembrie 2000, propunând o nouă abordare pentru a impune dominaţia globală a SUA în secolul XXI. Printre cei care au susţinut acest document s-au numărat Dick Cheney, vicepreşedinte; Donald Rumsfeld, ministru al apărării; Paul Wolfowitz, adjunctul său; Jeb Bush, fratele lui George (W.) şi guvernator al Floridei şi Lewis Libby, şeful echipei de campanie electorală a lui Bush din 2000, care lucra la Casa Albă la acea vreme. Cea mai interesantă parte a documentului se referă la reaşezarea forţelor militare americane pe glob. În raport se menţionează că, din cauza unor constrângeri politice şi publice, această restructurare radicală nu poate fi îndeplinită decât printr-o abordare treptată, cu excepţia cazului în care s-ar produce „un eveniment catastrofal şi catalizator precum un nou Pearl Harbor”. Însă, în pofida tuturor acestor amănunte, rămâne întrebarea cum ar fi putut guvernul şi agenţiile sale să pregătească şi să execute un atac atât de complex fără a trezi suspiciuni puternice în mass-media. Cea mai probabilă explicaţie este că atacurile au fost plănuite de Osama Bin Laden şi al-Qaeda, dar agenţiile de spionaj americane nu au fructificat informaţiile primite şi nu au luat măsurile ce se impuneau pentru a împiedica atentatele. Dovezi ale eşecului lor, indiferent dacă intenţionat sau rezultat din incompetenţă, au apărut frecvent în urma anchetelor desfăşurate de Congres, dar fără vreo probă de netăgăduit. Pe de altă parte, birourile CIA şi cele ale departamentului antiterorism din New York se aflau în Clădirea 7 a World Trade Center şi au fost, prin urmare, distruse odată cu orice dovezi potenţial-incriminatoare. Suspiciunile privind agenţiile de spionaj sunt doar parte din neîncrederea legată de evenimentele acelei zile, care s-au răsfrânt ulterior în întreaga lume. În ziua atacurilor, măsurătorile geologice din New York au indicat cea mai mare intensitate a activităţii seismice ca producându-se cu puţin timp înainte de prăbuşirea Turnurilor Gemene, şi nu când acestea au ajuns la sol. Acest lucru i-a determinat pe mulţi să concluzioneze că turnurile au fost aruncate în aer cu explozivi plasaţi sub clădiri şi nu din cauza cantităţii enorme de combustibil care a luat foc după explozia celor două avioane de linie, opinie susţinută şi de faptul că Turnurile Gemene au făcut implozie în loc să se prăbuşească în lateral. John Farmer, fost procuror general al New Jersey şi consultant senior în cadrul Comisiei 9/11, a publicat o carte intitulată The Ground Truth. Farmer susţine că versiunea oficială a evenimentelor se bazează pe depoziţii şi pe documente false, fiind în mare măsură neadevărată. El afirmă că „la un anumit nivel din cadrul guvernului, la un moment dat… s-a ajuns la un acord să nu se spună adevărul despre ceea ce s-a întâmplat… Casetele (Apărării Aeriene NORAD) conţineau o poveste radical diferită de ceea ce ni se spusese nouă şi publicului timp de doi ani. Nu e doar o problemă de interpretare”. Părerile sale par să fie confirmate de şeful comisiei 9/11, Thomas Kean: „Nici până în prezent nu ştim de ce NORAD (Comandamentul Aerospaţial Nord-American) ne-a spus ceea ce ne-a spus, era pur şi simplu atât de departe de adevăr…”. Cu toate acestea, nici Kean, nici Farmer nu oferă explicaţii alternative pentru 9/11 şi, cu atât mai puţin, informaţii despre cei care s-au aflat în spatele evenimentelor, iar afirmaţiile lor se pierd în vârtejul enigmelor care înconjoară 9/11. Şi dovezile de la Pentagon dau naştere la întrebări tulburătoare. De ce a fost Pentagonul lovit într-o aripă a clădirii care, întâmplător, era goală în ziua atacului, fiind în renovare? De ce nu s-au găsit urme vizibile ale unui avion printre resturi? De ce nu au fost trimise avioane militare care să intercepteze avionul deturnat decât după ce al treilea avion a lovit Pentagonul, deşi în SUA este obligatoriu prin lege să se trimită avioane de vânătoare de câte ori un avion comercial se abate semnificativ de la traseul de zbor? Cum de existau atâtea informaţii despre deturnători şi cum de acestea au fost date publicităţii de către FBI într-un răstimp atât de scurt după atacuri, inclusiv detalii despre un paşaport descoperit ca prin miracol în mijlocul resturilor de la Turnurile Gemene? De ce sunt încă în viaţă cel puţin şase dintre cei care, se presupune, au deturnat avioanele? Şi cum se face că listele de pasageri, făcute publice, nu conţin niciun nume arab? Soarta celui de-al patrulea avion, zborul 93 al United Airlines, a dat naştere şi el la controverse – acest avion s-a prăbuşit pe un câmp lângă Shanksville, Pennsylvania, după ce pasagerii s-au revoltat. A fost singurul dintre cele patru avioane care nu şi-a atins ţinta. O teorie populară sugerează că, de fapt, acest avion a fost doborât de un avion de vânătoare american. De ce? Pentru că pasagerii descoperiseră adevărul în legătură cu complotul şi interveniseră cu succes – guvernul nu putea permite să rămână supravieţuitori care ar fi putut să-i arate cu un deget acuzator. Aceste întrebări dau naştere la suspiciuni serioase în privinţa versiunii oficiale a ceea ce s-a întâmplat la 11 septembrie 2001. Pe lângă aceste afirmaţii tulburătoare, evenimentele de la 9/11 au generat şi o mulţime de teorii adiacente încă şi mai bizare. De exemplu, conspiraţia Windings susţine că şi compania Microsoft a fost implicată într-o oarecare măsură. Selectând caracterele „Windings” în Microsoft Word şi tastând „q33ny”, apar un avion, două clădiri, un craniu şi oase încrucişate şi steaua lui David. Susţinătorii acestei teorii afirmă că „q33ny” ar fi fost seria de zbor a unuia dintre avioanele deturnate. Nu a fost aşa. Dar teoria face, în continuare, carieră, iar unii merg chiar până acolo încât să citească mesaje antisemite în legătură cu New York City. Dacă scriem „NYC” cu caractere Windings, apar un craniu cu oase, steaua lui David şi un semn de încurajare, pe care adepţii teoriei îl citesc drept un îndemn subliminal la uciderea evreilor din New York. David Icke ne-ar cere să credem că de vină sunt extratereştrii reptilieni care-şi pot schimba forma, controlând toate echipele guvernamentale din lume. Oricare ar fi adevărul, praful ridicat de evenimentele acelei zile fatidice nu dă semne că s-ar aşterne în viitorul apropiat. Apogeul petrolului SINTAGMA „APOGEUL PETROLULUI” sau „vârful petrolului” se referă la momentul în care producţia mondială de petrol va atinge punctul său maxim, urmat, apoi, de un declin al ratei de extracţie, încheiat cu epuizarea resurselor. Acest concept a intrat în atenţia publicului după ce unii adepţi ai teoriilor conspiraţiei au afirmat că ideea este răspândită de un grup de elită alcătuit din politicieni, lideri şi personaje din industria petrolului, cu scopul de a crea un deficit artificial care să determine o creştere a preţurilor la mărfuri. Cei care adoptă această perspectivă vorbesc despre presupuse dovezi ştiinţifice care demonstrează că petrolul este, de fapt, o resursă inepuizabilă, precum şi de rapoarte confidenţiale ajunse cumva în domeniul public, redactate de companii din industria petrolieră şi de date neconcordante din puncte de producţie cheie, care susţin ipoteza unei conspiraţii. Ei cred că aceasta a fost concepută de un grup puternic pentru a-şi păstra controlul asupra unei populaţii dependente de petrol şi pentru a-şi păstra buzunarele burduşite. Cum ar trebui să interpretăm dovezile ştiinţifice prezentate de amatorii de conspiraţii care pretind că petrolul este o resursă abiotică regenerabilă şi nu una finită, rezultată din materie biologică descompusă pe parcursul unei lungi perioade de timp? Dacă s-ar descoperi că planeta îşi reface stocurile de petrol, nu s-ar ajunge ca puterea şi bogăţiile celor mai importante ţări şi companii producătoare de petrol din lume să se subţieze considerabil? Dacă ar fi să-i încolţim pe aceşti jucători puternici, ce ar face ei? Şi-ar proteja propriile interese şi socoteli, asta e sigur. Cinicii atrag atenţia asupra fluctuaţiilor misterioase de producţie din zăcământul de petrol de pe Eugen Island 330, din Golful Mexic. Descoperit în 1973, acest zăcământ producea iniţial 15000 de barili pe zi, înainte ca rata producţiei să se reducă până la 4000 de barili în 1989. Însă, mai târziu, producţia a revenit la 13000 de barili pe zi. Ce se afla în spatele acestor variaţii? Oare să însemne acest lucru că zăcământul se regenerează, distrugând astfel complet teoria unui apogeu al petrolului, susţinută de organizaţii precum OPEC, FMI şi nenumărate alte conglomerate majore, guvernamentale sau petroliere? S-a speculat că şi companiile petroliere în sine ştiau că teoria unui apogeu al petrolului era falsă. Conspiraţioniştii afirmă că au văzut rapoarte în care se descriu strategii pentru crearea intenţionată a unui deficit artificial şi pentru a creşte preţurile, documente redactate de Mobil, Chevron şi Texaco. Se zvoneşte că a circulat un memoriu al companiei Chevron care avertiza că profiturile vor fi afectate, dacă se păstrează niveluri înalte de extracţie. Ultimul război împotriva Irakului a fost considerat de mulţi ca fiind o invazie motivată de petrol. E posibil oare ca guvernul SUA, condus de Bush şi amicii săi din industria petrolului, să se fi folosit de această ocazie pentru a impune un control şi mai accentuat asupra resurselor de petrol ale lumii, acordându-le astfel şi mai multă putere tuturor celor implicaţi, asupra consumatorilor înspăimântaţi de teoria privind apogeul petrolului? Să fi fost acesta motivul pentru care administraţia americană s-a străduit atât de mult să boicoteze tehnologiile pentru producţia unor carburanţi alternativi? Companiile petroliere, organizaţiile guverna- mentale şi globale majore s-au întrecut toate să combată aceste teorii, dar descoperirea făcută de British Petroleum, care a găsit uriaşe rezerve de petrol în Golful Mexic în septembrie 2009, la doar câteva zile după ce Iranul anunţase, şi el, o descoperire şi mai mare, de 8,8 miliarde de barili, ridică noi semne de întrebare în privinţa certitudinilor promovate de cei care au cel mai mult de pierdut dacă se descoperă că petrolul este mai abundent decât se credea. Aceste descoperiri ale unor resurse de petrol, alături de altele din Uganda, vestul Groenlandei şi Brazilia, contribuie toate la contrateoria conform căreia apogeul petrolului este doar un ghem de minciuni. Asediul de la Waco LA 28 FEBRUARIE 1993, Biroul pentru Alcool, Tutun şi Arme de Foc (ATF) încerca să pună în aplicare un mandat de percheziţie la ferma sectei Branch Davidian de la Mount Carmel, lângă Waco, Texas. S-au tras focuri de armă şi patru agenţi au fost ucişi, precum şi şase susţinători ai lui David Koresh, liderul grupului davidian. Pe durata următoarelor 51 de zile, FBI a ţinut centrul sub asediu, tensiunea crescând periculos în 19 aprilie, când FBI a iniţiat un atac şi a izbucnit un incendiu care a distrus complexul, provocând moartea a 76 de oameni, inclusiv a lui David Koresh. Dar de ce a acţionat FBI-ul astfel? Versiunea oficială este că, spre sfârşitul asediului, agenţii erau îngrijoraţi că oamenii din interior ar putea pregăti o tentativă de sinucidere în masă, în pofida faptului că liderul sectei, Koresh, nu sugerase nimic de genul acesta în timpul negocierilor. Existau şi informaţii potrivit cărora înăuntrul complexului aveau loc abuzuri asupra copiilor, ceea ce a determinat FBI-ul să facă pasul decisiv. Texanul Steve Stockman a scris un articol în care prezenta o teorie a conspiraţiei conform căreia autorităţile administraţiei Clinton au luat cu asalt acea comunitate într-o încercare de a obţine susţinere pentru promulgarea unor legi de control asupra armelor. Susţinătorii lui Koresh din interiorul fermei erau cu siguranţă bine dotaţi la capitolul arme de foc. Conform lui Peter Boyer, care a scris o analiză revelatoare asupra tragicului raid al ATF şi dezastruosului atac al FBI, oficialii FBI au profitat de ignoranţa proaspăt numitului procuror-general Janet Reno, care pur şi simplu nu avea suficiente informaţii despre situaţie şi i-au ascuns planuri şi informaţii vitale. Susţinând că David Koresh îi abuza pe copiii din interiorul complexului, FBI i-a forţat practic mâna lui Reno, pentru ca aceasta să comande un atac paramilitar asupra fermei. Nu ştim dacă au existat sau nu abuzuri asupra copiilor. Ceea ce ştim este că rezultatele atacului au fost dezastruoase. Atentatele asupra apartamentelor din Rusia ÎNTRE 4 ŞI 16 SEPTEMBRIE 1999, cinci bombe au explodat în patru clădiri de apartamente din Moscova, Buinaksk şi Volgodonsk, provocând moartea a aproape 300 de oameni şi rănirea altor câteva sute. Seria de atacuri a semănat teamă în toată Rusia şi a fost subiect al controverselor de atunci încolo. Guvernul rus, condus de preşedintele Boris Elţin şi de primul ministru Vladimir Putin, s-a grăbit să arunce vina pe umerii rebelilor ceceni, acuzaţi că organizaseră atacurile în replică la rezistenţa statului în faţa eforturilor lor de a-şi câştiga independenţa, dar alţii susţin că nici statul în sine nu a fost în afara suspiciunilor. Mulţi cred că atentatele au fost orchestrate de FSB, serviciul secret rus (succesor al KGB) pentru a intensifica susţinerea publicului faţă de un al doilea război în Cecenia, care începuse în august, şi pentru a grăbi ascensiunea fostului lor şef, Vladimir Putin, la fotoliul de preşedinte. Poreclită Operaţiunea Succesorul, această presupusă lovitură de stat şi-a atins scopul. După ce, la sfârşitul lui 1999, Elţin s-a retras înainte de termen, spre surprinderea tuturor, Putin a ajuns în cea mai înaltă funcţie din stat la mai puţin de un an de la atentate, asigurându-şi o victorie uşoară datorită unui val de popularitate creat, parţial, de accelerarea acţiunilor directe în Cecenia şi apelului pentru reînnoirea solidarităţii naţionale. Această teorie a fost sprijinită de câţiva oligarhi şi refugiaţi politici anti-Kremlin, inclusiv de omul de afaceri miliardar exilat Boris Berezovski şi de fostul ofiţer FSB Aleksandr Litvinenko, care şi-a publicat convingerile în cartea Blowing up Russia: Terror from Within. Au apărut dovezi care arată că un agent FSB închiriase subsolul unuia dintre blocurile de apartamente care a fost atacat în septembrie 1999, în timp ce adepţii conspiraţiilor menţionează şi schimbarea bruscă şi radicală de atitudine a autorităţilor faţă de utilizarea explozibilului militar RDX, susţinând că este o dovadă suplimentară a implicării guvernului. Iniţial, statul a afirmat că bombele fuseseră confecţionate din RDX, dar după ce s-a descoperit că această substanţă nu putea fi obţinută decât dintr-o bază a statului foarte bine protejată, guvernul şi-a schimbat declaraţiile şi a negat că se găsise această substanţă. Mai mult, o tentativă de a arunca în aer un bloc de apartamente din Riazan, cu doar câteva zile înainte de ultimul atac din Volgodonsk, a fost identificată ca fiind orchestrată de agenţi FSB. După ce iniţial a negat, şeful FSB şi-a cerut scuze şi a recunoscut activitatea agenţiei sale, afirmând că agenţii implicaţi desfăşurau un exerciţiu de antrenament într-un moment prost ales. Iuri Şcekocihin şi Serghei Iuşenkov, doi membri importanţi ai unei comisii independente însărcinată să ancheteze rolul FSB în aceste atentate, au sfârşit amândoi în mod misterios în 2003, în vreme ce jurnalista Anna Politkovskaia a fost ucisă în octombrie 2006, în timp ce desfăşura o anchetă pe acelaşi subiect. Litvinenko a murit în circumstanţe suspecte în Londra, mai târziu, în cursul aceluiaşi an. Cu toate acestea, acuzaţiile nu au fost direcţionate doar spre guvernul rus. Liderul militar al Khattab, care are legături cu grupările teroriste Armata de Eliberare din Daghestan şi Armata Islamică a Daghestanului, este indicat, de unii, drept vinovat. Se zvoneşte că a lansat aceste atacuri în replică la ofensiva militară rusă din Daghestan şi Cecenia şi din apropierea acestor regiuni, în perioada de dinainte de atentate. Alţii afirmă că grupul anticonsumism al Scriitorilor Revoluţionari ar fi fost adevăratul vinovat. Se crede că FSB a descoperit o notă în mijlocul rămăşiţelor blocurilor de apartamente care fuseseră aruncate în aer, notă ce provenea de la această organizaţie şi prin care atentatul era asumat, fiind înfăptuit în semn de protest faţă de răspândirea rapidă a consumismului de tip capitalist pe întreg teritoriul fostei ţări comuniste. Atentatele de la Londra din 7 iulie Terorismul a trecut pragul Marii Britanii pe 7 iulie 2005, când patru bombe au explodat în sistemul de transport public al Londrei, ucigând 56 de oameni şi rănind mulţi alţii. Atacurile au fost atribuite de îndată organizaţiei al-Qaeda, dar şi azi există dubii privind adevăratul autor al acestor atrocităţi. Trei bombe au fost detonate la interval de mai puţin de un minut între ele, în trei garnituri de metrou din Londra, la o oră de vârf a dimineţii, provocând un număr considerabil de morţi şi răniţi, iar o a patra bombă a explodat, aproape o oră mai târziu, într-un autobuz etajat din piaţa Tavistock. După atacuri, au circulat peste tot rapoarte conform cărora autori ar fi fost patru atentatori musulmani sinucigaşi, toţi cu descendenţă britanică, care urmăreau să îi pedepsească pe britanici pentru implicarea ţării în războiul din Irak. Opinia publică era consternată şi nu a durat mult până când presa a ajuns la concluzia că exista o legătură între atentate şi al-Qaeda. Cu toate acestea, pe măsură ce trecea timpul şi ieşeau la iveală noi detalii, versiunea oficială a evenimentelor a devenit din ce în ce mai contestată. Unii adepţi ai teoriilor conspiraţiei cred că atentatele au fost orchestrate de serviciile britanice de spionaj cu scopul de a genera mai multă susţinere pentru războiul din Irak. Aceşti oameni fac referire la faptul că există presupuse dovezi care demonstrează că bombele fuseseră plasate sub garniturile de metrou şi nu detonate din interior. Se crede că unul dintre martorii oculari a fost avertizat să fie atent la o gaură formată în locul unde se aflase bomba – podeaua garniturii fusese împinsă în sus şi sfâşiată, sugerând o forţă masivă de dedesubt. Pentru a amplasa explozivii ar fi fost nevoie de acces special la sistemul de metrouri şi este foarte puţin probabil ca acuzaţii să fi avut un astfel de acces. Să fi fost atentatorii sinucigaşi doar ţapi-ispăşitori acoperindu-i pe adevăraţii făptaşi? Există şi teorii conform cărora guvernul britanic s-a folosit de un exerciţiu antiterorist pentru a masca executarea atentatului. Se presupune că o companie britanică de management a situaţiilor de criză executa un exerciţiu de antrenament în Londra în acea dimineaţă, pentru a testa instructajele privind potenţiale atacuri teroriste asupra oraşului şi că serviciile britanice de spionaj s-au folosit de acest lucru pentru a-şi pune în aplicare operaţiunea mai sinistră. Şi ce ar trebui să înţelegem din faptul că în mijlocul rămăşiţelor exploziei s-au găsit documente de identificare ale atentatorilor sinucigaşi, complet neatinse? Cum este posibil să fi rezistat exploziilor? Au fost oare amplasate acolo de agenţi MI5 după eveniment? Adepţii conspiraţiilor se arată suspicioşi şi faţă de faptul că guvernul britanic a anunţat că aceşti terorişti veniseră la Londra de la Luton cu un tren care fusese, de fapt, anulat. Le scăpase ceva conspiratorilor? De ce nu funcţionau camerele de supraveghere de pe autobuz? De ce ministrul israelian de finanţe de la acea vreme, Benjamin Netanyahu, a decis să-şi anuleze o vizită în una din zonele care aveau să fie aruncate în aer în acea dimineaţă? E posibil ca MI5 să fi avertizat serviciul secret israelian Mossad în legătură cu atentatele? Alţii cred că CIA a executat atentatele, pentru un câştig financiar. În urma atacurilor s-au câştigat sume considerabile la bursă de către cei care au profitat de căderea lirei sterline. Valoarea monedei, care era deja în pantă, a scăzut şi mai dramatic după aceste atentate. Se crede că evenimente similare s-au petrecut şi după atacurile de la 11 septembrie. Mai există şi unii care susţin că tranzacţiile pot fi urmărite până în biroul serviciilor americane de spionaj. Atentatele din trenul de la Madrid ÎN 11 MARTIE 2004, LA 7:39 DIMINEAŢA mai multe explozii au avut loc în trenurile de navetişti din Madrid. Bombele au ucis 191 de persoane şi au rănit altele 1800. Ca o consecinţă a acestor atentate, partidul conservator aflat la putere, Partido Popular, a pierdut conducerea ţarii. În perioada imediat următoare atacurilor, guvernul spaniol condus de Jose Maria Aznar a susţinut cu fermitate că responsabilitatea atentatelor revine grupului terorist basc ETA, organizaţie care a provocat moartea a peste 800 de persoane în cursul luptelor sale violente pentru afirmare naţională, începând cu sfârşitul anilor ’60. În zilele care au urmat, statul a continuat să îşi afirme convingerea, în ciuda unui volum tot mai mare de probe care sugerau că atentatele teroriste fuseseră executate de militanţi islamici. Acest refuz încăpăţânat de a accepta că vina nu aparţine grupării ETA a fost privită cu ochi foarte răi de către publicul spaniol. Furia a atins un asemenea nivel încât ţara s-a confruntat cu proteste în masă împotriva guvernului. Votul din cadrul alegerilor generale, organizate la doar câteva zile după atentatele din tren, a înlăturat de la putere guvernul pro-SUA al lui Jose Maria Aznar, reorientând electoratul către Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, condus de Jose Luis Rodriguez Zapatero. Cu toate acestea, legăturile cu al-Qaeda nu au fost niciodată demonstrate pe deplin şi mai există unele teorii privind implicarea ETA. Conform uneia dintre acestea, ETA şi militanţii islamici au colaborat la organizarea atentatelor, programându-le exact înainte de alegeri pentru a elimina de la putere guvernul lui Aznar, susţinător al războiului din Irak, şi pentru a şubrezi susţinerea faţă de invazia orchestrată de Bush/Blair. Dacă aşa au stat lucrurile, au avut mare succes, deoarece unul dintre primele acte ale noului guvern Zapatero a fost să promită retragerea trupelor spaniole din Irak. Dar până în ziua de azi, ziare centrale importante din Spania continuă să susţină speculaţii privind implicarea ETA. Alţii cred că faptul că mulţi dintre atentatori erau marocani indică o implicare a serviciilor secrete din Maroc. Spania îşi reimpusese cu forţa stăpânirea asupra micii insule Perejil, aflată în largul coastei nord-africane, în iulie 2002, în urma unei tentative a Marocului de a ridica pretenţii teritoriale asupra sa şi se zvoneşte că ostilitatea determinată de această acţiune agresivă a convins serviciile de spionaj marocane să ţină secrete informaţii care ar fi putut preveni atentatele de la Madrid, ba e posibil chiar să fi colaborat la organizarea lor. Mai simplu, unii consideră că aceste atacuri teroriste au reprezentat o parte mai violentă şi îndrăzneaţă a unei lovituri de stat organizată de partidul socialist, deoarece în urma atentatelor Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, în frunte cu Zapatero, a câştigat cu uşurinţă alegerile de la 14 martie, în mijlocul unui val de susţinere naţională. Momentul atacurilor, foarte oportun pentru principalul partid din opoziţie, este un factor important pentru numeroşi observatori. Atentatul din Oklahoma City ATENTATUL DIN OKLAHOMA CITY este complet năucitor, iar autorităţile s-au străduit să descopere motivul care a generat atâta violenţă. Printre sugestii s-a numărat o răzbunare pentru incidentul tragic de la Waco, precum şi un complex complot anti-Clinton, dar acţiunile par să fi fost mai mult decât excesive, dacă aşa au stat lucrurile. În cadrul unei conferinţe video intitulată „America în pericol”, Mark Koernke a afirmat că Naţiunile Unite au lansat o invazie a SUA, declarând că trupele ONU se strecurau în SUA şi se ascundeau în baze militare secrete. Şi care era sediul central al acestor baze secrete? Nici mai mult nici mai puţin decât statul Oklahoma. Koernke pretindea şi că bandele urbane erau „antrenate, echipate şi dotate cu uniforme” pentru a fi trimise în prima linie în invazia SUA. În opinia lui Koernke, Statele Unite aveau să fie desfiinţate, iar ţara urma să fie împărţită în zece regiuni, sub pumnul de fier al ONU. Mai mult, ca parte a planului de cucerire, trupele ONU intenţionau să-i închidă pe cetăţenii americani în 43 de „lagăre de detenţie”, localizate în diverse puncte din ţară. „Şi”, a adăugat el, „centrul pentru prelucrarea deţinuţilor din jumătatea de vest a Statelor Unite este Oklahoma City”. Ziarele au relatat că atentatorul, Timothy James Meveigh, executat ulterior, a fost unul dintre bodyguarzii care l-au păzit pe Koernke la apariţia sa din Florida, cu un an înainte. Dacă Meveigh şi colaboratorii săi la conspiraţie erau atât de apropiaţi de Koernke cum susţine presa, pare posibil ca atentatul din Oklahoma City să-şi fi propus să distrugă definitiv presupusul complot al ONU de a-i închide pe americani în lagărele de concentrare menţionate mai sus. În orice caz, este greu de crezut că Meveigh şi Terry Nichols, celălalt bărbat condamnat pentru atentat, au fost în stare să organizeze singuri un act de terorism de o asemenea amploare. De unde ar fi putut să facă rost de atâta îngrăşământ şi combustibil pentru maşinile de curse, fără să trezească suspiciuni când le cumpărau? Ce ar putea motiva doi oameni să execute o atrocitate de o asemenea dimensiune? Cu siguranţă nu doar mesajul antiguvernamental pe care se credea că încercau să-l transmită. Mulţi susţinători ai teoriei conspiraţiei vorbesc despre cercetările efectuate la locul exploziei şi, în special, despre daunele suferite de clădire. Mai multe rapoarte, printre care şi un raport independent realizat în 1997, sugerează că trebuie să fi existat explozivi suplimentari, plasaţi efectiv în interiorul clădirii, pentru ca aceasta să se prăbuşească aşa cum a făcut-o. Doar explozibilul din camionetă, se spune în raport, nu ar fi fost suficient pentru a provoca distrugeri structurale atât de masive ca acelea care s-au produs. Analiza seismografelor din apropiere sugerează că au existat două trepidaţii, detaliu pe care adepţii teoriei conspiraţiei îl consideră o dovadă a faptului că mai existase un dispozitiv, gata instalat în clădire. Această presupusă instalare anterioară a unui al doilea dispozitiv indică accesul la informaţii din interior şi sugerează că au fost implicaţi mai mulţi oameni, nu doar cei doi bărbaţi. Camerele de securitate din zonă s-au întrerupt şi ele cu puţin timp înainte de eveniment, reactivându-se exact la timp pentru a surprinde explozia. Coincidenţă sau operă a unui expert în domeniu? Poate că a existat o întreagă organizaţie în spatele atentatului, iar cei doi bărbaţi condamnaţi nu au fost decât ţapii ispăşitori? Unii amatori de conspiraţii afirmă că este posibil ca grupul din spatele atentatului să fi avut legături cu persoane aflate în cele mai înalte poziţii în stat; mai exact, cu preşedintele Bill Clinton însuşi. Ei sugerează că acesta fie a aflat din timp despre complot şi nu a făcut nimic pentru a-l împiedica, fie a comandat chiar el întreaga operaţie, pentru a compromite imaginea despre mişcarea paramilitară pe care se credea că o susţine Meveigh. Deşi nu există nicio probă care să-l lege pe Clinton de explozie, acest lucru ar explica presupusa existenţă a unui al doilea dispozitiv exploziv – cine ar fi avut o libertate mai mare de mişcare pentru a putea instala în secret o bombă decât agenţi ai guvernului pregătiţi să facă exact acest lucru? Alţii cred că e posibil ca în spatele atentatului să se fi aflat influenţe străine – poate că Nichols luase legătura cu cel care a organizat atentatele de la World Trade Center din 1993, furgonul pe care l-au închiriat provenind de la aceeaşi companie utilizată şi pentru atentatele cu maşini-capcană executate în trecut de grupări teroriste străine. Deşi s-au redeschis anchete asupra tragediei de fiecare dată când se descopereau noi dovezi despre existenţa unei conspiraţii în spatele atentatului, nu vom mai putea niciodată să-l întrebăm pe Meveigh care este versiunea sa, deoarece a fost executat prin injecţie letală în 2001.

CAPITOLUL UNU Preludiu                 În 1965 am fost invitat să compun o piesă pentru Festivalul Muzicii Contemporane de la Köln. Intenţia mea iniţială viza realizarea unei suite de variaţiuni. Alesesem această variantă din două motive: în primul rînd, ca un exerciţiu în tehnica de compoziţie şi, în al doilea rînd, fiindcă îmi propusesem să închei fiecare variaţiune cu sunetul scos de cîte un animal domestic.             Primele trei variaţiuni nu mi-au creat probleme prea mari, dar la cea de-a patra m-am împotmolit. Am hotărît, în acel moment, că aveam nevoie de o schimbare de atmosferă pentru a ieşi din impas. Decizia mea de a-mi petrece o săptămînă la ţară, în Cornwall, a fost începutul neînsemnat al unei înşiruiri de evenimente neprevăzute, de parcă, în acea clipă, aş fi traversat cumpăna apelor, între două rîuri ce se varsă în oceane diferite.             Zăceam tolănit la soare, pe stînci, încercînd să-mi dau seama cum anume ar putea fi imitat de către instrumentele unei orchestre nechezatul unui cal. Probabil am aţipit, vreme de cel mult zece minute. Cînd m-am trezit, în minte îmi răsuna limpede melodia vieţii mele, o bucată extraordinară; sunetele curgeau fără oprire, acţiune şi reacţiune, întrebare şi răspuns, părînd că nu se vor sfîrşi niciodată. Armonioasa înşiruire de sunete începuse cu o serie de acorduri în registrul sunetelor joase, înaltele intervenind apoi, încă din prima frază muzicală. Din acest punct, melodia îşi lua avînt, cu o energie ce părea de nestăvilit, asemeni acelui perpetuum mobile din secvenţa de început a celui de-al şaselea Concert Brandenburgic. Am notat în grabă cascada sonoră pe o bucată de hîrtie cu portativ, deoarece, în acest caz, nu îndrăzneam să mă bazez pe memorie. Oricît de limpede ţi-ar fi o melodie atunci cînd îţi vine în minte, ulterior e foarte greu să o reînvii.             Pe drumul de întoarcere către ferma unde fusesem găzduit, am văzut mai mulţi cai ce păşteau liniştiţi, dar gîndul la cea de-a patra variaţiune îmi zburase din minte. Tîrziu, în acea noapte, am meditat la implicaţiile acelei noi melodii. Rar se întîmplă ca o melodie cu o asemenea lungime să-şi păstreze, pe tot parcursul, armonia. Pentru a obţine efecte orchestrale interesante, compozitorii recurg, în general, la mai multe linii melodice, fragmente diferite. De această dată, se întîmplase ceva ieşit din comun. Ideile orchestrale se năşteau firesc din melodie. Instrumentele îmi răsunau în minte, etalîndu-şi calităţile individuale, tonalităţile distincte şi, cu fiecare clipă, melodia devenea tot mai limpede. Cu siguranţă, cei de la fermă m-au considerat, sînt convins, un soi de troglodit: mi-am petrecut zilele ce-au urmat scriind, măcinat de febra creaţiei. Spre sfîrşitul săptămînii, piesa era, în mare, terminată. Mai rămăseseră cîteva elemente de rutină de adăugat şi atît.             Mi-am amintit de festival în timp ce mă înapoiam la Londra. Evident, nu aveam să am destul timp pentru a încheia variaţiunile. Nu-mi părea rău că îmi irosisem săptămîna. În ultimele zile lucrasem cît în două luni de muncă normală. Raţiunea îmi spunea nu, în veme ce emoţiile-mi strigau, din răsputeri, da! Ardeam de nerăbdare să ascult bucata proaspăt compusă în interpretarea unei orchestre. Îi dăruisem tot ce aveam mai bun, un maximum de sonoritate. Şi totuşi, exact din această cauză riscam să intru în bucluc. În cadrul festivalului avea să fie interpretată o cantitate considerabilă de muzică electronică. Piesa mea, inclusă în program în ultima clipă, ar fi putut părea un atac făţiş la adresa tuturor acestor compozitori. În comparaţie cu explozia sonoră a întregii orchestre, lucrările lor aveau să pară uşurele, dacă nu de-a dreptul banale.             Mă confruntam cu două probleme de conştiinţă. Nu am prejudecăţi în privinţa curentului avangardist. Deşi tehnicile de compoziţie moderne nu prezintă prea multe puncte de atracţie, ele îşi aduc totuşi, în oarecare măsură, contribuţia la mersul înainte al muzicii. Metodele clasice funcţionează minunat pentru a descrie emoţiile pozitive, pentru redarea unor sentimente de proporţii epice. Însă emoţiile neplăcute nu pot fi transpuse pe deplin în termenii muzicii clasice. Nici chiar cei mai mari muzicieni din vechea gardă nu au reuşit să redea, spre exemplu, furia adevărată. Aşadar, nu aveam nici un motiv pentru a mă război cu stilul modern. Eram însă împotriva acelora care susţineau că acest stil era unicul valabil, ca şi cum un artizan ar putea lucra cu o singură unealtă.             În al doilea rînd, îmi făceam griji dacă lucrarea mea putea fi cu adevărat considerată "contemporană". Desigur, în sensul strict al cuvîntului, era, fiind compusă recent, cu nici o săptămînă în urmă. Există însă un sens în care cuvîntul acesta defineşte tehnica şi forma, iar nu situarea cronologică.             Aveam de ales: fie să mă retrag, fie să mă prezint la festival cu bucata cea nouă. După o oarecure luptă cu propriile-mi gînduri, am decis să merg înainte. Aveam o mulţime detreburi, trebuia să copiez partiturile şi să le expediez în Germania. Orchestra avea să fie cea a Filarmonicii din Mannheim.               Călătoria pînă la Köln a fost lipsită de peripeţii. O dată ajuns, am aflat că mi se rezervaseră două repetiţii. După cîteva mici neînţelegeri, am reuşit să aduc interpretarea la o formă acceptabilă. Concertul meu fusese programat într-o seară din cea de-a doua săptămînă. Furtuna de gînduri iscată de această melodie se mai potolise în săptămînile trecute, dar, ascultînd orchestra, furia pe care o simţisem în acea săptămînă petrecută în Cornwall s-a redeşteptat în mine. Din această cauză şi fiindcă aceia care asistaseră la repetiţiile mele începuseră deja să răspîndească tot soiul de zvonuri critice la adresa mea, în clipa în care am urcat pe podium pentru a dirija eram într-o dispoziţie foarte bătăioasă.             Toate grijile pe care mi le făcusem au dispărut în clipa în care au răsunat primele acorduri. În următoarele şaptesprezece minute, viziunea avută pe îndepărtatele faleze din Cornwall m-a acaparat întrutotul. La repetiţii ţinusem orchestra în frîu, în mod intenţionat. Atunci cînd o orchestră se arată încîntată de o piesă nouă, e bine să aştepţi pînă la prima reprezentaţie pentru a o lăsa să se desfăşoare. Nu numai că am făcut-o, ci i-am condus pe instrumentişti cu o ardoare pe care nu o arătasem pînă atunci. Într-un fel, nu se cade ca cu compozitor să-şi ridice în slăvi propria operă; de atunci a trecut însă îndeajuns de mult timp, astfel încît cred că pot fi destul de obiectiv. În timp ce melodia îşi modula acordurile de fanfară ale finalului, am ştiut că nu mă făcusem de ruşine. Desigur, ştiam că nu îmi adusesem o contribuţie majoră la progresul muzicii, cu excepţia unui sfert de oră cutremurător. Eterna dilemă a muzicianului e foarte simplu de formulat: cum să redea cît mai amplu aspectele cele mai semnificative ale firii umane, altfel decît au făcut-o vechii maeştri. Adepţii stilului modern şi-au îndreptat atenţia spre aspectele mărunte şi spre abstracţiunile pure. Stilul modern nu oferea o soluţie, dar nici piesa mea nu năzuia atît de sus. Era o extrapolare a vechilor metode şi, timp de cincisprezece minute, făcea faţă cu succes comparaţiei cu operele compozitorilor clasici. Atît. În nici o privinţă, nu se dorea a fi o sfidare.             Aş fi primit cu bucurie aceste critici din partea publicului, cu condiţia să fie recunoscut meritul incontestabil a ceea ce reuşisem să fac. N-a fost aşa. În sală au răsunat aplauze răzleţe, dominate însă de fluierături şi huiduieli. Luat prin surprindere, am fost gata să mă înclin scurt şi să părăsesc repede scena. Fluierăturile s-au înteţit. M-a cuprins brusc o furie îngheţată. Cu un gest poruncitor, m-am întors către şeful orchestrei şi am strigat din răsputeri:             - Măsura întîi!             Respectul unei orchestre germane faţă de dirijor este atît de mare încît instrumentiştii au revenit supuşi la începutul piesei. Înainte ca publicul să fi realizat pe deplin ce se întîmpla, acordurile de bas au răsunat din nou. Larma a mai stăruit o vreme, pe măsură ce orchestra cîştiga în volum. Apoi, în timp ce viorile se dezlănţuiau, exclamaţiile mulţimii deveniră doar o şoaptă în furtună. La sfîrşit, i-am lăsat să spună ce aveau de spus sau, mai exact, de urlat. De astă dată, însă, mi-am păstrat sîngele rece. M-am înclinat uşor către public şi i-am strîns mîna şefului orchestrei, bătîndu-l pe umăr, iar apoi am ieşit.             În drum spre hotel, m-am hotărît să părăsesc Köln-ul chiar a doua zi. Cu toate acestea, a doua zi dimineaţă n-am mai văzut nici un motiv pentru a fugi cu coada între picioare, ca un cîine bătut. Mi s-a părut mult mai uşor să mă port firesc, ca şi cum m-aş fi aşteptat la tot ce se întîmplase. Colegii mei muzicieni s-au grăbit să îmi iasă în întîmpinare, într-un cadru mai restrîns. De astă dată, îşi mai pierduseră o parte din încrederea în sine pe care o afişaseră ostentativ în seara precedentă. Mai mulţi critici şi-au încălcat obiceiurile pentru a mă informa, mai mult sau mai puţin pe faţă, cît de mult le plăcuse piesa mea. Ia te uită! Cînd eram tînăr, cineva mi-a spus că, dacă admiraţia universală reprezintă un procent de sută la sută pe scala valorică pe care a fi anonim corespunde valorii zero, o recunoaştere universală în sens negativ valorează cel puţin cincizeci la sută.             Pînă la urmă, am plecat de la festival cu două zile mai devreme, nu fiindcă m-aş fi simţit obligat să o fac, ci pur şi simplu fiindcă mă plictisisem. Două săptămîni de miorlăieli era mai mult decît eram în stare să suport. La ora amiezii mă aflam, aşadar, la aeroport. Printr-o întîmplare, Alex Hamilton se hotărîse şi el să plece deodată cu mine. Am călătorit împreună. Alex e un scoţian întrutotul atipic. Posedă darul cu totul remarcabil de a trece prin viaţă precum gîsca prin apă. Stilul său muzical e modern, abstract, dar impecabil din punct de vedere tehnic. În afară de muzică, marele său talent este acela de a evita cu succes să facă altceva decît îşi doreşte. Nu reuşea să înţeleagă de ce renunţasem de bună voie la propriile-mi obiceiuri, doar pentru a-mi provoca neplăceri. N-a îndrăznit să mă critice direct, verde în faţă. Tot drumul, am vorbit vrute şi nevrute, în această privinţă Alex fiind, categoric, mult mai priceput decît eram eu însumi. Din vreme în vreme, izbucnea în hohote de rîs. Am suportat cît am putut, apoi i-am spus:             - Mă bucur că treaba asta ţi se pare nostimă.             Nu fusese o remarcă din cale-afară de inspirată, dar ea a avut darul de a-l face să se scuture şi mai tare de rîs. Într-un tîrziu, m-a bătut pe umăr, oftînd:             - Ai fost grozav, pur şi simplu ai fost grozav...             Am aterizat la Londra aproximativ conform orarului. Ajunşi în sala de primire, am trecut fără probleme de biroul de imigrări, după care ne-am aşezat la coada interminabilă formată în faţa biroului vămii. Enervat, mi-am spus că, dacă tendinţa actuală de construire a unor aeronave din ce în ce mai rapide avea să se menţină, în curînd aveam să pierdem mai mult timp cu recuperarea bagajelor decît cu zborul în sine. O atingere bruscă pe umăăr m-a făcut să mă întorc iute, cu o sclipire de mînie în priviri. Era un bărbat zvelt, brunet, în vîrstă de vreo treizeci de ani. L-am recunoscut imediat.             - Slavă Domnului că eşti tu, mi s-a adresat el. Vreme de o clipă, am crezut că am acostat pe altcineva.             Era John Sinclair, fostul meu coleg de şcoală. Amîndoi cîştigaserăm cîte o bursă la Cambridge, în acelaşi an, el în domeniul matematicii, eu în cel al muzicii. În afară de matematici, Sinclair nutrea o pasiune adevărată pentru muzică. În ceea ce mă priveşte, în perioada facultăţii eram interesat în egală măsură de pian şi de compoziţie. Cea mai mare parte a educaţiei muzicale am căpătat-o însă în afara sălilor de cursuri, ascultînd multă muzică şi exersînd întruna. În acele zile, mi-am luat obiceiul de a parcurge în întregime creaţiacîte unui compozitor: simfonii, cvartete şi, mai ales, piese pentru pian. John Sinclair obişnuia să îşi petreacă o mare parte a timpului său liber în camera mea, ascultîndu-mă.             Amîndoi iubeam munţii. Încă din anii de şcoală făcuserăm drumeţii împreună şi ne-am păstrat acest obicei şi în mai tîrziu, la universitate. La sfîrşitul anului trei, împreună cu alţi doi prieteni, am organizat o adevărată expediţie în masivul Skye. Ne-am instalat tabăra la Glen Brittle şi am petrecut două săptămîni superbe făcînd ascensiuni pe Cuillin. În penultima zi a plouat, astfel încît am rămas în tabără, gătind şi făcîndu-ne planuri pentru expediţia din vara următoare. Împreună cu Sinclair, am luat ispititoarea hotărîre de a face o excursie în faimoasele masive muntoase de gresie din nord-vestul extrem. N-am reuşit însă să ne ducem planul la îndeplinire. În anul care a urmat, am cîştigat o bursă de studii în Italia. La întoarcerea mea, Sinclair plecase deja în Statele Unite. Deşi în anii care trecuseră de atunci nu ne întîlniserăm decît de vreo două ori, i-am urmărit cu interes cariera. La vîrsta de douăzeci şi nouă de ani, devenise membru al Academiei Regale, tocmai la timp pentru a primi mult-rîvnitul Premiu Nobel. În măsura în care mi-a stat în putinţă, i-am urmărit progresele, citind reviste precum New Scientist sau Scientific American. Aflasem astfel că îşi adusese o contribuţie decisivă în fizica particulelor elementare, excelînd, dacă nu mă înşel, în domeniul algebrei superioare.             M-am grăbit să fac prezentările, apoi l-am întrebat:             - De unde vii?             - De la New York. Dar voi?             - Ne întoarcem de la Köln, de la un festival muzical.             În sfîrşit, am reuşit să ne recuperăm bagajele şi să trecem de vamă. I-am propus tovarăşului meu să-l aşteptăm şi pe Sinclair, care ni se alătură curînd.             - Ce-aţi zice să luăm un taxi pînă în centru şi să cinăm împreună.             Am încuviinţat, încîntat; aş fi sugerat eu însumi acest lucru, dar timiditatea mă împiedicase. Cînd n-ai mai întîlnit un prieten de şase ani, iar acesta a devenit între timp o persoană importantă, nu poţi şti niciodată la ce să te aştepţi. Se părea însă că John nu se schimbase prea mult, în ciuda răsunătorului său succes. Era mai slab ca înainte şi în ochi i se putea citi o oarecare îngrijorare. Am luat un taxi pînă la mine acasă, cu intenţia declarată de a bea un pahar înainte de cină. În cele din urmă, am băut mai multe.             Cina a devenit, la un moment dat, lipsită de importanţă. Alex era în formă. S-a aşezat în cel mai comod dintre fotolii şi, cu un gest evaziv al mîinii în care nu ţinea paharul, a rostit:             - Muzică!             - Aveţi vreo preferinţă?             - Orice vrei tu. S-a întors spre John, aşteptînd o confirmare: Nu-i aşa că nu avem preferinţe? Vrem muzică, asta-i tot!             N-aveam nici cea mai vagă idee ce anume aveam să le cînt, atunci cînd degetele meleau atins clapele. Prima piesă care mi-a venit în minte a fost o nocturnă a lui Chopin pe care nu-mi aminteam s-o fi cîntat de vreo cîţiva ani. E drept, spre sfîrşitul adolescenţei cîntasem mult Chopin. S-a scris mult despre tehnicile de seducţie. Părerea mea deloc umilă în această privinţă este că toată această literatură e o absurditate fărămargini. Pentru fiecare fată ce se va lăsa cucerită de puterea muşchilor pe un teren de fotbal, poţi număra zece care îţi vor cădea în braţe la auzul unei mazurci sau a unui vals de Chopin. N-am nici o îndoială că o atare strategie poate funcţiona la fel de bine şi la vîrste mai înaintate, dar această modalitate de abordare îmi părea ieftină şi mult prea uşoară. A seduce o fată cu propria-ţi muzică e ceva cinstit şi deloc condamnabil. A o cuceri folosindu-te de muzica altuia mi se părea însă mai puţin corect, la fel ca împuşcarea unei păsări înainte de a-şi lua zborul sau pescuitul cu momeală vie. Oricum ar fi, acea nocturnă a ţîşnit la suprafaţă dintr-un cotlon al subconştientului meu. Alcoolul m-a împiedicat să-mi fac griji dacă aveam sau nu să-mi amintesc urmarea. Pe măsură ce m-am apropiat de sfîrşit, am căpătat senzaţia că nu mai cîntasem niciodată atît de bine o piesă de-a lui Chopin. Un alt efect al băuturii, fără îndoială... Dar a gîndi în termeni absoluţi e o greşeală. Contează ceea ce simţi şi ceea ce simte publicul tău. Alex era în delir:             - Încă puţin Chopin, te implor! Încă puţin...             M-au obligat să cînt mai departe şi am ţinut-o tot aşa, vreme de vreo două ceasuri. De cîte ori încercam să mă ridic de la pian, Alex mă împiedica să o fac.             - Cîntă mai departe! fredona el, în falset.             N-am idee cum se face că îmi aminteam atîtea melodii. Păreau a se fi acumulat în vîrful degetelor mele. Am atacat o mazurcă minunată, nici măcar nu-mi amintea ce număr purta. Notele curgeau însă, unele după altele, fără vreo întrerupere. Apoi am început să cînt o piesă pe care, la început, n-am reuşit să o identific. Mi-am dat seama apoi că era vorba de preludiul liniştit al inegalabilei Fantezii Poloneze. Vreme de o clipă, m-am temut că nu aveam să-mi amintesc cum începea cea de-a doua parte, dar m-am lăsat purtat de muzică, m-am pierdut în ea, pînă la acordurile zdrobitoare din final. Prietenii mei se ridicaseră şi veniseră mai aproape. Alex părea gata să izbucnească în lacrimi. Am sărit în picioare şi-am anunţat, fără drept de replică:             - E vremea să mîncăm.             În frigider am găsit nişte ouă şi, douăzeci de minute mai tîrziu, pe masă aburea o omletă uriaşă. Am mîncat, în timp ce Alex vorbea fără încetare, cu gura plină. Tot ce spunea ni se părea a fi din cale-afară de spiritual. Spiritul, ca şi dragostea, sălăşluiesc în auzul celui care ascultă. Am mai mîncat nişte fructe, după care m-am dus în bucătărie să pregătesc nişte cafea.             Cînd m-am întors, Alex dispăruse.             - Se pare că a plecat.             Era un comportament tipic pentru Alex. Avea darul de a se ivi de nicăieri şi de a dispărea fără nici o explicaţie. Era cea mai apropiată întrupare umană a pisicii de Cheshire din cîte întîlnisem.             - Chiar a plecat? m-a întrebat John.             - Da. Aşa procedează întotdeauna.             - Ce tip ciudat! Ei bine, Dick, spune-mi ce-ai mai făcut în ultimii ani...             Ajuns în acest punct, se cuvine poate să precizez că am fost botezat Richard şi că, în urma unui accident din copilărie, nasul meu rupt îmi domină întrucîtva înfăţişarea. Odată îndeplinită această formalitate, putem reveni la povestea noastră.             Ne-am aşezat în fotoliile confortabile, sorbind din cafele. Cum era şi firesc, conversaţia noastră s-a îndreptat spre amintirile întîmplărilor din anii de demult. Cu siguranţă, un străin s-ar fi plictisit de moarte ascultîndu-ne sporovăielile. Cînd am terminat de depănat amintirile, era trecut de unu şi jumătate. Habar n-am unde intenţionase John să-şi petreacă noaptea. Era însă limpede că, la ora aceea, se cuvenea să îi pregătesc camera de oaspeţi. Am scos lenjerie şi prosoape curate. O jumătate de oră mai tîrziu, adormisem, ignorînd cu seninătate întîmplările extraordinare pe care ni le rezerva viitorul.     CAPITOLUL DOI Fuga                 A doua zi dimineaţă, eram pe sfîrşite cu micul dejun cînd John m-a întrebat:             - Ei, ce părere ai?             - Despre ce anume?             - Ce-ar fi să întreprindem acum excursia spre nord-vest pe care o plănuiam odinioară? Liatnach, An Teallach, Suilven şi toate celelalte...             - Şi cînd ai vrea să pornim?             - De îndată ce vei fi gata.             - Sînt gata chiar acum. Cum vom călători, însă?             - Am putea închiria o maşină.             - Nu mă gîndeam la asta. În această perioadă a anului, hotelurile din întreaga Scoţie sînt ticsite de turişti.             John căzu pe gînduri cîteva clipe, apoi se ridică de la masă.             - Mi-a venit o idee. Unde e telefonul?             Se întoarse după o jumătate de oră, victorios.             - S-a rezolvat!             - Cum aşa?             - Am făcut rost de o rulotă şi de o maşină care să o tracteze.             Nu era o realizare chiar atît de grozavă pentru un laureat Nobel, dar John era din cale-afară de mîndru de reuşita sa.             Ne-am sfîrşit micul dejun, după care John a ieşit, a luat un taxi şi a dispărut. M-am apucat să-mi pregătesc echipamentul. Am căutat hainele şi bocancii de teren. Păreau în stare bună, deşi nu le folosisem de ani de zile, darmite să le fi îngrijit aşa cum s-ar fi cuvenit. Un rucsac, un colac de coardă de alpinism, hanoracul, şosetele groase, o pereche de bretele; toate acestea zăceau acum împrăştiate pe podea. Le-am împachetat şi, cînd John s-a întors, eram gata. În jurul orei unu, eram pe drum, îndreptîndu-ne spre autostrada A1 prin St.John's Wood.             Călătoria spre nord ne-a copleşit cu o plictiseală cumplită. Se întunecase deja cînd am ajuns la Scotch Corner. Am părăsit autostrada, luînd-o pe şoseaua mai strîmtă care străbătea ţinutul, spre Penrith. Cînd am ajuns la Brough eram amîndoi sătui pînă peste cap, astfel că am ales drumul ce străbătea mlaştinile ce despărţeau Brough de Middleton. Eram convinşi că aveam să întîlnim şi porţiuni de teren deschis, unde să ne putem parca rulota pentru a înnopta. Previziunea noastră s-a dovedit corectă; ne-am oprit după vreo trei kilometri de urcuş spre mlaştini. Am alcătuit o cină simplă dar îndestulătoare, din proviziile pregătite pentru drum. Cîte o ceaşcă de ceai botezat din belşug cu rom a încheiat cina, după care ne-am cuibărit fiecare în sacii de dormit.             Peste noapte a plouat întruna, astfel încît nu ne-am făcut prea multe iluzii cu privire la vremea de a doua zi dimineaţă. Pe la şase însă, cînd m-am trezit şi am pus ceainicul la fiert, cerul se mai limpezise. Deşi pe culmi ceaţa mai stăruia, nu existau semne că ploaia avea să reînceapă prea curînd. L-am trezit pe John, oferindu-i o ceaşcă de ceai, şi l-am întrebat ce părere avea despre o mică drumeţie, pentru a-şi mai dezmorţi picioarele. El a fost de acord. Am prăjit vreo şase felii de şuncă şi, în loc să le mîncăm pe loc, le-am înfăşurat în folie de aluminiu. Împreună cu un cuţit, o pîine şi o bucată de prăjitură, acestea şi-au găsit locul în rucsac.             Am pornit la drum la şapte fără un sfert. Am condus înainte pe acel drum, pînă cînd John, care studia harta, m-a anunţat că am ajuns în punctul de atac. Ideea unui asalt asupra lui Mickle Fell ne-a făcut să zîmbim, deşi ştiam că, oricît de blîndă ar fi fost panta dealului, aveam mult de mers pînă în vîrf. Înaintarea n-a fost deloc uşoară, deoarece cărarea era întreruptă la tot pasul de smocuri de iarbă şi porţiuni mlăştinoase. Nici ceaţa nu ne uşura deloc sarcina. Am ajuns în vîrful unei movile. Peisajul care se întindea în faţa noastră n-a fost pe placul lui John. Ca de obicei, a refuzat să meargă mai departe pînă cînd nu avea să găsească pe hartă punctul exact în care ne aflam. Vremea era destul de umedă şi, pe măsură ce ne contraziceam, devenea tot mai frig. Într-un tîrziu, am reuşit să identificăm pe hartă porţiunea de aproximativ un kilometru şi jumătate pe care o puteam vedea. Am ajuns la concluzia că nu porniserăm exact din punctul din care intenţionam, ci parcaserăm maşina la vreun kilometru de locul corect. John a început să bombăne, nemulţumit că îşi pierduse antrenamentul. Apoi a urmat o dispută referitoare la alegerea drumului celui mai potrivit de urmat în continuare, nu atît pentru a ajunge în vîrf, ci pentru a evita porţiunile mai abrupte. Am hotărît în cele din urmă să ocolim rîpa umedă şi năpădită de vegetaţie de sub noi, luînd-o spre stînga. După vreo jumătate de oră de mers, am dat peste un gard din sîrmă ghimpată care părea că avea să ne conducă în direcţia dorită. Studiind harta, ne-am dat seama că acest gard delimita graniţa dintre Westmoreland şi Yorkshire. Eram, în sfîrşit, pe drumul cel bun.             Tot discutînd, ne-a apucat foamea; am tăiat pîinea, am împărţit şunca. Am mîncat şi am pornit imediat la drum, fiecare din noi cu cîte o bucată de prăjitură în mînă.             Am înaintat o vreme de-a lungul gardului, căci aici cărarea nu era la fel de accidentată precum în terenul deschis. Pe la opt, ceaţa s-a ridicat şi am putut constata că Mickle Fell se afla chiar în faţa noastră. Nu ne mai rămînea decît o scurtă plimbare pînă în vîrf. O dată ajunşi pe teren calcaros, în privinţa vegetaţiei a intervenit o schimbare plăcută. Mlaştina de turbă rămăsese undeva, în urmă, iar acum păşeam pe iarbă. O turmă de oi păştea iarba bogată. Am înaintat rapid către răsărit, urmînd o pantă prelungă ce ducea la un lac adăpostit de peretele stîncos. Pe la vreo unsprezece am regăsit şoseaua.             Eram dornici să ne continuăm cît mai curînd drumul spre nord. Ne despărţeau cam cinci kilometri de locul unde ne lăsaserăm maşina, distanţă pe care ar fi trebuit să o parcurgem pe jos, ceea ce ne-ar fi luat cam o oră. Am căzut de acord să facem autostopul pe drumul de întoarcere, însă, cum circulaţiaera redusă şi în multe dintre maşinile care treceau nu mai rămăsese loc decît pentru un singur pasager, am decis să ne despărţim. Am luat-o înainte cale de vreo sută de metri, am urcat taluzul abrupt şi m-am tolănit pe iarbă, lăsîndu-l pe John să se descurce cu autostopul. Zece minute mai tîrziu, a urcat într-o maşină şi, trecînd prin dreptul meu, m-a făcut un semn triumfător. Se pare că ideea de a ne despărţi fusese bună, căci, cu siguranţă, în acea maşină n-am fi încăput amîndoi.             Cele zece minute, la cît îmi estimasem aşteptarea, s-au prelungit. Din vreme în vreme, cîte o maşină cotea pe drum, la vreo două sute de metri de locul în care mă aflam. Auzeam zumzetul motorului înainte de a vedea maşina şi, de fiecare dată speram că avea să fie John, cu maşina noastră. A trecut însă o oră, fără ca John să dea vreun semn de viaţă. Era limpede, maşina închiriată de noi refuzase să mai pornească. N-aveam de ales, trebuia să o iau din loc, pe jos. Pe cînd mă tîram anevoie de-a lungul şoselei, îmi spuneam că ar fi fost grozav să nu-i fi dat lui John şi rucsacul meu. Nu fiindcă acesta n-ar fi fost greu, ci aş fi putut să îmi schimb bocancii cu nişte tenişi, scurtîndu-mi astfel calvarul întoarcerii, cu cel puţin douăzeci de minute.             Maşina era exact unde o lăsaserăm în zori. John nu se zărea nicăieri, era clar că plecase după ajutor, probabil la un garaj din Brough. M-am aşezat să îl aştept şi, astfel, a mai trecut încă o oră. Ce naiba se întîmplase? De ce nu îmi lăsase John măcar un bilet sau cheile, ca să pot intra în afurisita de maşină? Am început să blestem lipsa de simţ practic a oamenilor de ştiinţă. Plin de lehamite, am pornit spre rulotă, cale de încă un kilometru şi jumătate. Şi cheia acesteia rămăsese la John; din fericire, avusesem inspiraţia de a lăsa o fereastră deschisă şi am reuşit să intru fără prea multă bătaie de cap. După ce m-am spălat, am încercat să-mi potolesc nervii cu o cană mare de ceai şi încă o bucată de prăjitură.             Situaţia era pe deplin lipsită de haz. În jurul orei trei, am intrat în Brough, pradă unei stări de furie avansată. Am vizitat două garaje, fără să aflu nimic. A mai trecut o oră pînă cînd am convins un mecanic să revină, împreună cu mine, la maşina noastră. Omul a deschis portiera şi, foarte curînd, motorul torcea în surdină. I-am plătit o liră mecanicului, iar acesta a plecat, convins că avusese de-a face cu un tîmpit.             Ce aveam de făcut în continuare? Auzisem că în Statele Unite se întîmpla ca şoferii de camion să culeagă autostopişti, pe care îi zvîntau apoi în bătaie şi îi jefuiau, dar nu ştiam ca în Anglia să se fi petrecut aşa ceva. Am condus pînă în locul unde coborîsem de pe Mickle Fell, apoi m-am întors la Brough, păstrînd o viteză foarte redusă. Ajuns în oraş, am povestit tot ce ştiam unui sergent de poliţie. Acesta şi-a notat totul cu o expresie gravă întipărită pe chip, deşi în gesturile lui se citea rutina. M-a întrebat unde puteam fi găsit şi i-am explicat unde parcasem rulota. Poliţia, îmi spuse el, urma să se apuce imediat de treabă şi aveam să fiu anunţat de îndată ce aveau să apară elemente noi.             În acel moment nu-mi doream decît să mă întorc la rulotă. Cînd am ajuns se făcuse aproape şase. Nu ştiam dacă era sau nu cazul să pregătesc cina pentru două persoane. Mi-era foame, dar îngrijorarea îmi răpise pofta de mîncare. M-am decis să mă întind vreo jumătate de oră înainte de a-mi pregăti cina. Zis şi făcut. Apoi, după ce am terminat de mîncat şi de spălat vasele, amobservat că era trecut de nouă. Curînd după aceea am auzit o bătaie puternică în uşa rulotei.             Era un inspector de poliţie în civil, care mi-a dat de înţeles că ancheta ajunsese de-acum de competenţa secţiei criminalistice. Mi-a pus o mulţime de întrebări despre mine însumi. Dispariţia lui John era, în sfîrşit, luată în serios. Reputaţia sa ca om de ştiinţă ar fi trebuit să-i determine să procedeze aşa de la bun început; aveam însă bănuiala că la mijloc interveneau şi anumiţi factori legaţi de securitate, ceea ce avea drept rezultat, între altele, şi numeroasele întrebări referitoare la persoana mea. Poliţia dorea să fie sigură că nu aveam nici un amestec în dispariţia lui John, oricare i-ar fi fost cauza. După vreo oră de interogatoriu, inspectorul s-a ridicat, gata de plecare. Mi-am amintit să îmi verific ceasul după al său, dar ceasul meu funcţiona, se pare, perfect.             S-a lăsat întunericul şi mi-am spus că era timpul să mă pregătesc de culcare. În condiţii obişnuite, după o zi precum aceea, aş fi adormit buştean. Acum însă mă tot perpeleam în aşternut, cu gîndul la John Sinclair. Desigur, nu ştiam despre el, cel de acum, ci doar despre ceea ce fusese el în tinereţe. Anii trecuţi păreau însă a nu fi existat. Reluasem aceleaşi relaţii destinse din timpul şcolii şi al facultăţii. Şi totuşi, anii trecuţi îşi aveau realitatea lor bine definită. Viaţa lui John devenise mai complexă din punct de vedere profesional şi social decît era atunci cînd ne-am cunoscut. Pentru mine, John părea neschimbat, dar pentru restul lumii acest lucru nu era valabil. Toate aceste speculaţii, oricît de raţionale ar fi fost, nu îmi puteau explica însă dispariţia lui John.             Dintr-o dată, atenţia mi-a fost atrasă de zgomotul unor paşi ce se apropiau. Am ieşit din sacul de dormit, bîjbîind în căutarea unor chibrituri, dornic să aprind mica lampă cu gaz de deasupra plitei. Încă mai scormoneam, cînd uşa rulotei s-a deschis. Cînd, în sfîrşit, am reuşit să aprind lampa, am descoperit că intrusul aflat în prag nu era altul decît John. Îngrijorarea pe care i-o citisem în ochi în prima seară era acum mai evidentă.             - Unde naiba ai fost? am izbucnit.             John intră în rulotă, se prăbuşi în culcuşul lui şi începu să-şi desfacă şireturile de la bocanci.             - N-am nici cea mai mică idee în privinţa asta, Dick. Crede-mă, ăsta-i adevărul.             Voiam cu orice preţ să aflu mai multe, dar, dacă ceea ce spunea John era adevărat, dacă habar nu avea ce i se întîmplase, n-avea rost să insist. Suferise, se pare, un soi de amnezie. Poate că pierederea de memorie avea să fie doar temporară, dar ideea unei amnezii era singura explicaţie posibilă, deocamdată. Efortul fizic intens, fără un antrenament prealabil, ar fi putut duce la o astfel de comoţie. Cert este că, în rest, John era nevătămat, iar asta era lucrul cel mai important.             - Ţi-e foame? l-am întrebat.             - Îngrozitor!             Era limpede, nu-şi dorea decît mîncare şi odihnă. Sincer să fiu, şi mie mi-ar fi prins bine încă o gustare. Descoperind resurse de energie nebănuite, am pregătit masa. Arome puternice şi apetisante umpleau curînd după aceea rulota. John a înfulecat în tăcere, în vreme ce eu am băut o cană de ceai şi am mîncat o bucată de prăjitură. I-am spus lui John că anunţasem poliţia. Cu încuviinţarea lui, am dat o fugă cu maşina pînă la cea maiapropiată cabină telefonică, aflată la vreun kilometru distanţă, pe marginea drumului. Am sunat la secţie şi i-am spus sergentului de serviciu că John reapăruse şi că, aparent cel puţin, era nevătămat, în afara unei uşoare amnezii temporare. La întoarcere, l-am găsit pe John cufundat într-un somn adînc.             A doua zi ne-am trezit tîrziu. Din această cauză, precum şi datorită unei noi vizite a inspectorului din ajun, s-a făcut amiază pînă cînd ne-am reluat călătoria spre nord. Mai devreme, John s-a plimbat vreme de o oră împreună cu inspectorul, dar habar n-am despre ce au discutat cei doi. În acest timp, am făcut ordine în rulotă. Oricum, la întoarcere, inspectorul părea mulţumit de cele aflate.             Am traversat Glasgowul chiar prin centru. Deşi ne mişcam destul de încet, era calea cea mai sigură pentru a nu ne rătăci pe străduţele de la periferie. Fără prea mare greutate, am reuşit să găsim drumul spre Loch Lomond. Am depăşit multe locuri de popas, dornici să ajungem pînă-n seară la Glencoe, dacă avea să fie posibil. Drumul pînă la Crinlarich ni s-a părut lung şi plictisitor, iar distanţa pînă la Tyndrum era mai mare decît îmi aminteam din călătoriile anterioare. Am ieşit la capătul mlaştinii Ranoch. John, care se afla la volan, a început să mormăie ceva despre rulotă, care atîrna parcă mai greu şi începuse să se clatine. Am oprit, iar inspecţia a scos la iveală o pană la roata din spate a maşinii. În timp ce scoteam din portbagaj roata de rezervă şi cricul, ne-au năpădit roiuri de musculiţe. Lucru firesc, de altfel, doar ne aflam în Scoţia! Deşi nu ne-a luat decît vreun sfert de oră pentru a schimba roata, pe cînd am urcat din nou în maşină eram, practic, devoraţi de vii.             Am gonit cu viteză maximă, ca să ajungem la Glencoe înainte de apusul soarelui. Ştiam exact unde anume voiam să înnoptăm, la intersecţia dintre drumul nou şi cel vechi, la trei kilometri de Kingshouse Inn. Cînd am ajuns, ultima geană de lumină dispăruse. Era imposibil să mai executăm vreo manevră cu rulota, pe întuneric. Cel mult, am fi putut să o luăm înainte pe drumul vechi. Dacă acesta ar fi fost prea accidentat, n-am fi avut loc să întoarcem maşina şi am fi fost nevoiţi să decuplăm rulota şi să executăm manevra manual, tractînd-o apoi pînă la intersecţie. Oricum, a doua zi aveam nevoie de maşină, pentru a parcurge cei săse kilometri pînă la Bideannam Bian. Avuseserăm şi aşa destule neplăceri pentru acea zi, aşa încît ne-am mulţumit să parcăm pe marginea drumului.             Am pornit chiar în zori. După un ceai sorbit în grabă şi pregătirea echipamentului şi a merindelor, am fost gata de plecare, deşi era doar şase dimineaţa. Era o zi perfectă, cerul era pe deplin senin. În lumina zorilor, problemele din seara precedentă nu mai păreau atît de greu de rezolvat. Cel mai simplu era să continuăm înaintarea pe drumul vechi, cale de un kilometru şi jumătate, pînă cînd acesta avea să întîlnească din nou drumul asfaltat. Deşi înaintam încet, maşina se hurduca precum într-o cursă nebunească. Categoric, drumul părea a fi un poligon de încercare pentru un jeep sau un Land Rover. Cu cîteva zgîrieturi pe şasiu, am reuşit totuşi să trecem cu bine. Zece minute mai tîrziu, parcam în apropierea mohorîtului Loch Triochtan. Cărărea ce urca muntele părea neplăcut de abruptă. Totuşi, după ce am pornit, înaintarea s-a dovedit mai puţin dură decît în aparenţă. O bună bucată de vreme am urmat albia unui torent, urcînd într-o vale îngustă care înainta adînc în inima muntelui.După aproximativ un kilometru şi jumătate am hotărît să părăsim albia pîrîului şi să o luăm la stînga, direcţie în care panta era mai lină. Pe la opt am ajuns într-o mică depresiune pe care o bănuiam situată la cel mult trei sute de metri mai jos de vîrf. În faţa noastră se înălţa un splendid pinten de piatră, probabil cunoscutul contrafort Churchdoor. În depresiune se aflau ochiuri de apă limpede şi rece ca gheaţa. Se făcuse destul de cald şi am petrecut următoarea jumătate de oră luîndu-ne pe îndelete micul dejun. Pentru întîia oară, apreciam avantajele călătoriei cu rulota. Era mult mai confortabilă decît un cort şi ne ferea o protecţie sigură împotriva musculiţelor. Era de preferat unui han, fiindcăastfel putem porni la drum mai devreme.             Dacă am fi înnoptat la vreun hotel din Kingshouse sau Ballachulish, la ora asta de-abi-a ne-am fi început micul dejun. E drept că tocmai asta făceam, dar ne aflam la o înălţime de o mie de metri, după un urcuş de două ceasuri.             Am pornit din nou înainte de nouă, pe un versant blînd cu grohotiş şi stînci sfărîmate. Am urcat de-a lungul lui vreo două sute de metri şi am ajuns pe culme, în bătaia puternică a razelor solare. Stîncile erau calde aici; eram în vîrful muntelui. Se anunţa o zi caniculară, iar ceaţa începuse deja să se risipească. Spre nord se profilau Marmorele şi Ben Nevis, iar spre sud se înălţau piscurile ascuţite ale lui Glen Erive. N-aveam nici un motiv să ne grăbim, astfel încît am rămas în vîrf aproape o oră. În calitatea mea de responsabil cu aprovizionarea, am scos la iveală surpriza pregătită din timp: două conserve cu suc de portocale. Apoi am pornit de-a lungul culmii, în pas constant şi destins. Am înaintat în acest ritm în josul pantei în formă de poliţă ce coboară spre Glen Erive, apoi am urcat iar, spre capătul culmii Beinn Fhada. După o pantă scurtă şi iute a urmat o trecătoare strîmtă, apoi cărarea a cotit-o iar spre stînga, pe un deal abrupt. Lungimea pantei era de vreo trei sute de metri şi perspectiva nu era deloc atrăgătoare, pentru nişte drumeţi lipsiţi de antrenament. Ne-am contrazis prieteneşte în privinţa celei mai uşoare modalităţi de coborîre. John a ales un făgaş între pereţii stîncoşi, un soi de horn din piatră, eu m-am gîndit că terenul deschis din dreapta avea să fie mai simplu de străbătut. După ce am parcurs vreo treizeci de metri, mi-am dat seama că mă înşelasem. L-am pierdut din vedere pe John şi, cînd l-am revăzut, prietenul meu se afla cu vreo sută de metri mai jos. L-am urmat şi, într-un tîrziu, l-am ajuns din urmă. Se aşezase să se odihnească pe un bolovan. I-am sugerat să ne continuăm coborîrea prin şaua îngustă aflată în dreapta noastră. John izbucni în rîs, afirmînd că, urmînd acel drum, am fi ajuns în cele din urmă, din nou, în vîrf. Nu ştiu de ce era atît de convins de asta, dar, după greşeala pe care o săvîrşisem mai devreme, refuzînd să-l ascult, mi-am zis că era de preferat să nu îl contrazic.             Fundul văii era uluitor. Văzut de sus, părea o suprafaţă perfect plană, însă, o dată ajuns jos, puteai observa că panta dealului se repezea abrupt într-o mică strîmtoare. Aceste chei se prelungeau cale de vreo doi kilometri. Aceasta era valea ascunsă despre care auzisem vorbindu-se de atîtea ori. Mînat de instinct sau poate de noroc, John m-a condus pînă în locul unde pîrîul se lăţea într-un vad, permiţînd trecerea pe celălalt mal, unde drumul avea să fie mult mai uşor.             Încălzit după efortul coborîrii, am sugerat să ne scăldăm în pîrîu. John a încuviinţat şi, cinci minute mai tîrziu, ne bălăceam într-un ochi de apă limpede şi rece ca gheaţa. Dacă stai să te gîndeşti, frigul îţi prilejuieşte experienţe stranii. Senzaţia de frig profund e neplăcută, dar nu imposibil de suportat. Cu toate acestea, frigul e un duşman tainic şi necruţător. Singura experienţă plăcută legată de această senzaţie, după ştiinţa mea, se produce atunci cînd, coborînd panta abruptă a unui munte, plonjezi într-un lac rece ca gheaţa. Plăcerea nu durează mai mult de treizeci de secunde. O poţi prelungi cu cel mult un minut, după care e cazul săi ieşi din apă cît poţi de repede. Exact aşa am procedat şi noi. În timp ce ne uscam la soare, am avut o revelaţie stranie. În anii de şcoală ne scoteam adesea cămăşile, după cîte o partidă de fotbal. Remarcasem atunci că John avea pe şold un semn din naştere, avînd forma unei căpşuni cu diametrul cît al unei monede de o jumătate de coroană. Acum, însă, nu se zărea nici o urmă a acelui semn.

Cu mistici si magicieni in Tibet de Alexandra David Neel Capitolul I TIBETUL ŞI LAMA “Deci ne-am înţeles. Îl las pe Dawasandup cu tine, ca translator. El te va însoţi la Gangtok”. Este oare un om acela care îmi vorbeşte? Această fiinţă mică, cu piele galbenă, îmbrăcată într-o mantie de brocart portocaliu, cu un diamant strălucind pe turban, nu este mai degrabă un spirit coborât din munţii învecinaţi ? Se spune că este un “Lama încarnat” şi prinţul moştenitor al tronului himalayan, dar eu pun la îndoială realitatea sa. Probabil va dispărea ca un miraj, cu micul bidiviu înşeuat şi cu grupul său de însoţitori, îmbrăcaţi în toate culorile curcubeului. El este o părticică din vraja în care am trăit aceste ultime 15 zile. Acest nou episod este din materia din care sunt plămădite visele. în câteva minute mă voi trezi într-un pat adevărat, într-o ţară nebântuită de spirite sau de “lama încarnaţi”, înveşmântaţi în mătase strălucitoare. O ţară unde oamenii poartă veşminte urâte, întunecate, şi care nu au haine galben-aurii şi şei încrustate cu argint. Sunetul timpanelor mă face să pornesc. Două oboaie intonează o melodie melancolică. Tânărul spirit încalecă micul său cal de luptă; cavaleri şi scutieri sar în şeile lor. “Te voi aştepta” spuse prinţul-lama, zâmbindu-mi graţios. M-am auzit, ca şi când ascultam pe cineva, promiţând că voi porni în ziua următoare; şi mica trupă, cu muzicieni în frunte, dispare. Când ultimele murmure ale melodiei se stingeau în depărtare, vraja de care fusesem cuprinsă s-a risipit. Nu visasem. Totul era real. Sunt la Kalimpong, în Himalaya, iar inter­pretul care mi-a fost dat la sosire stă lângă mine. Am mai relatat deja circumstanţele în care am ajuns în Himalaya. Raţiuni politice au determinat în acele timpuri ca Dalai Lama să caute refugiu pe teri­toriul britanic. Am înţeles că perioada cât a fost reţinui la graniţa indiană este o ocazie unică pentru mine, pentru a obţine un interviu şi a căpăta infor­maţii de la el cu privire la tipul special de buddhism care predomină în Tibet. Foarte puţini străini s-au apropiat vreodată de călugărul rege ascuns în lăcaşul său sacru, în Ţara Zăpezilor. Nici chiar în exil el nu a primit pe nimeni. În afara vizitei mele, a refuzat obsesiv audienţa oricărei femei - cu excepţia tibetanelor - şi consider că până în ziua de azi sunt singura excepţie de la regulă. Părăsind Darjeeling devreme, în zorii trandafirii ai unei dimineţi răcoroase, am subapreciat dimensiunea consecinţelor intenţiei mele. Mă gândeam la o scurtă cxcursie, la un interesant, dar succint interviu; dar în final m-am încurcat în hoinăreli care m-au ţinut în Asia patruzeci de ani încheiaţi. La începutul acestui lung şir de călătorii, figura lui Dalai Lama apare în jurnalele mele ca o gazdă binevoitoare care, văzând un străin în afara oraşului, îl invită pe domeniul său. Aceasta, Dalai Lama a făcut-o în câteva cuvinte : “învaţă limba tibetană”, mi-a spus. Dacă cineva poate să-i creadă pe supuşii săi, care îl numesc “Atotştiu­tor”, suveranul Tibetului a prevăzut consecinţele acestui sfat şi mi-a dat indi­caţii în mod deliberat nu numai în legătură cu maeştrii mistici, ci şi cu necunoscuţii magicieni, încă mai ascunşi în minunata lui ţară. La Kalimpong, regele-lama trăia într-o casă spaţioasă aparţinând preotu­lui Rajahului din Bhutan. Pentru a-i da locului un aer măreţ, au fost plantate două şiruri de bambuşi înalţi, pe marginile unei alei. Pe fiecare stâlp flutu­rau steaguri cu inscripţia “Aum mani padme hum !”, sau “caii văzduhului”, înconjurată cu formule magice. Suita suveranului exilat era numeroasă şi includea peste o sută de servi­tori. Erau în majoritate angajaţi în interminabile şuşoteli, iar liniştea domnea în jurul locuinţei. Dar în zilele de sărbătoare, sau când urmau să fie primiţi vizitatori de seamă, o mulţime de oficiali sau particulari ocupaţi cu diferite treburi dădeau buzna din toate părţile, apărând pe la ferestre, încrucişându-se în curtea largă din faţa casei, grăbindu-sc ţipând agitaţi, şi toţi semănând remarcabil între ei, cu robele lor unsuroase, murdare, astfel încât un străin ar fi putut face cu uşurinţă greşeli penibile în legătură cu rangul lor. Splendoarea, decorul şi eticheta de la Potala erau absente în acest ţinut al exilului. Cei ce au văzut această “tabără din marginea drumului”, unde capul teocraţiei tibetane aştepta recucerirea tronului său, nu-şi pot imagina cum arăta curtea din Lhasa. Expediţia britanică ce a pătruns în teritoriul sacru interzis şi a trecut în revistă capitala, în ciuda vrăjilor celor mai faimoşi magicieni, l-a determinat pe Dalai-Lama să înţeleagă că barbarii străini erau maeştri într-un sens mate­rial, prin dreptul celui mai puternic. Invenţiile pe care le-a remarcat în timpul călătoriei sale în India l-au con­vins, de asemenea, de abilitatea lor în a înrobi şi a modela elemente mate­riale ale naturii. Dar convingerea sa că rasa albă este inferioară din punct de vedere al calităţilor mintale a rămas nezdruncinată. în această privinţă, el însuşi împărtăşea părerea tuturor asiaticilor - din Ceylon până în nordul Mongoliei. O   femeie din vest familiarizată cu doctrinele buddhiste i se părea un fenomen de neconceput. Dacă mă pierdeam în discuţia cu el, ar fi fost mai puţin uluit. Realismul meu  l-a surprins cel mai mult; dar când, în final, convins, s-a interesat politicos despre "mentorul” meu, am îndrăznit să-i spun că am putut învăţa despre Buddha numai de la un asiatic. Nu a fost uşor să-l conving că textul tibetan al uneia din cele mai apreciate cărţi buddhiste a fost tradus în Franţa înainte de a mă naşte eu. “A, bine”, murmură el în sfârşit, “dacă unii străini au învăţat într-adevăr limba noastră şi au citit cărţile noastre sacre, probabil că nu au pătruns înţelesul lor”. Aceasta a fost şansa mea. M-am grăbit s-o prind. “Desigur, am venit la dumneavoastră pentru a mă lămuri, căci presupun că aceste certe doctrine religioase ale Tibetului au fost neînţelese” am spus. Răspunsul meu l-a flatat pe Dalai Lama. El a răspuns cu promptitudine la toate întrebările pe care i le-am pus şi apoi mi-a dat lungi explicaţii scrise asupra variatelor subiecte discutate de noi. Prinţul din Sikkim şi escorta sa au dispărut şi tot ce mi-a rămas de făcut era  să-mi ţin promisiunea şi să mă pregătesc de plecare la Gangtok. Dar mai era ceva de văzut, înainte de plecare. Cu o seară înainte asistasem la binecuvântarea pelerinilor de către Dalai Lama, o scenă total diferită faţă de binecuvântarea pontificală de la Roma. Papa, cu simple gesturi, binecuvântează mulţimea; dar tibetanii sunt mult mai exacţi şi fiecare doreşte o binecuvântare individuală. La lamaişti, în afară de maniera binecuvântării, diferă şi rangul social al acestora. Lama îşi pune ambele mâini pe capul celui care impune mai mult respect. în unele cazuri numai o singură mână, două degete, sau chiar un singur deget. La urmă vin binecuvântările date cu o uşoară atingere a capului cu panglicile colorate ataşate la un baston scurt. În fiecare caz, oricum, există un contact direct sau indirect între lama şi adepţi. Acest contact acordat lamaiştilor este indispensabil, deoarece binecuvântarea oamenilor sau a lucrurilor nu era menita să atragă bunăvoinţa lui Dumnezeu, ci să le transfere în interiorul lor o putere benefică, emanată de Lama. Marele număr al oamenilor care vin la Kalimpong pentru a fi atinşi de Dalai Lama m-a ajutat să-mi formez o părere despre răspândirea prestigiului său. Procesiunii i-au trebuit câteva ore pentru a trece prin faţa lui şi am remar­cat că nu numai lamaiştii, dar şi multă lume din Bengal şi Nepal, aparţinând sectelor Hindu, s-a alăturat mulţimii. Am văzut câţiva, veniţi doar să privească, cuprinşi deodată de o fervoare ocultă, grăbindu-se să se alăture gloatei. Urmărind scena aceasta, privirile mi s-au oprit asupra unui om aşezat pe pământ, într-o rână. Părul său încâlcit era răsucit în jurul capului ca un tur­ban, în stilul comun al asceţilor Hindu. Totuşi trăsăturile lui nu erau ale unui indian şi purta veşminte monastice lamaiste murdare şi zdrenţuite. Acest vagabond aşezat pe un săculeţ părea că observă mulţimea cu o expresie cinică. I l-am arătat lui Dawasandup, întrebându-1 dacă are idee cine poate fi acest Diogene himalayan. “Trebuie sa fie un naljorpa[1] „călător” mi-a răspuns el şi, văzând curiozitatea mea, interpretul amabil s-a dus la acel om şi a întreţinut o con­versaţie cu el. Se întoarse la mine cu o faţă serioasă, zicând : “Acest lama este un ascet peripatetic din Bhutan. Trăieşte ici-colo, prin peşteri, case părăsite sau sub copaci. A fost primit pentru câteva zile într-o mică mănăstire din apropiere.” Când prinţul şi escorta sa au dispărut, gândurile mele s-au întors la vagabond. Nu aveam un plan stabilit pentru după-amiază; de ce n-aş merge la gompa (mănăstirea) unde locuicştc el, pentru a-l convinge să vor­bească ? Îşi bătea oare joc, aşa cum părea, de Dalai Lama şi de credinţă ? Şi, dacă era aşa, atunci de ce ? S-ar putea să aibă motive interesante. I-am comunicat dorinţa mea lui Dawasandup, care a fost de acord să mă insotească.                                                                                                                           Am încălecat şi în curând am ajuns la gompa, care era doar o casă de ţară mai mare. În camera cu imagini sfinte l-am găsit pe naljorpa şezând pe o pernă în faţa unei mese joase, terminându-şi masa. Au fost aduse perne şi ni s-a oferit ceai.Era greu să începi o conversaţie cu ascetul, care, având gura plină cu orez, a răspuns amabilităţilor noastre cu un fel de mormăit. Am încercat să găsesc o frază pentru a sparge gheaţa, când ciudatul indi­vid a izbucnit în râs şi a murmurat câteva cuvinte. Dawasandup părea stânjenit. “Ce a spus ?” am întrebat. “Iertaţi-mă, aceşti naljorpa uneori vorbesc brutal. Nu ştiu dacă o să tra­duc.” ‘Te rog. Eu sunt aici pentru a strânge date mai ales despre tot ce este curios şi original.” “Bine - iertaţi-mă - a spus : “Pentru ce a venit această idioată ?” O asemenea grosolănie nu m-a uluit prea tare, căci şi în India adevăraţii yoghini au obiceiul să insulte pe oricine se apropie de ei. “Spune-i că am venit să-l întreb de ce lua în derâdere gloata care cerea binecuvântarea lui Dalai Lama ?” “Se laudă cu propria lor importanţă şi cu importanţa a ceea ce fac ei. Insecte agitându-se în balegă” – murmuă naljorpa printre dinţi. Era neclar, dar era limbajul acestui fel de oameni. “Dar dumneata eşti liber de toate pângăririle ?” A râs zgomotos. “Ei încearcă doar să cureţe haznalele. Eu mă tăvălesc în ele ca un porc. Le diger şi le redau ca praf de aur într-un pârâu cu apă limpede. Să modelezi stele din balegă, asta este Marea Creaţie.” Evident prietenul meu se simţea bine. Acesta era modul său de a poza în supraom. “Nu au dreptul aceşti pelerini să profite de prezenţa lui Dalai Lama, obţinând binecuvântarea lui ? Ei sunt oameni simpli, incapabili să aspire la cunoştinţele marilor doctrine.” Dar naljorpa mă întrerupse. “Pentru ca o binecuvântare să fie eficace, cel care o dă trebuie să posede puterea pe care pretinde că o împarte. Ar avea nevoie Dalai Lama de soldaţi pentru a-i bate pe chinezi sau alţi duşmani, dacă ar poseda asemenea putere ? Nu ar putea înlătura din ţară pe oricine ar dori şi nu ar putea înconjura Tibetul cu o barieră invizibilă, pe care nimeni n-ar putea-o trece? Guru care s-a născut într-un lotus[2]  a avut o asemenea putere şi binecuvântarea sa încă mai coboară asupra celor care îl venerează, chiar dacă au crezut că el trăieşte în depărtata ţară Rakshasas. Eu sunt doar un umil discipol, dar...” Mi s-a părut că umilul discipol era poate un mic nebun şi cu siguanţă îngâmfat, căci acel “dar...”era însoţit de o privire care sugera multe lucruri. Interpretului meu răstimpul acesta nu i-a fost uşor. El îl respecta profund pe Dalai Lama şi nu-i plăcea să audă criticile. Pe de altă parte, omul care putea “crea stele din balegă” îi inspira o temă superstiţioasă. Am propus să plecăm şi i-am înmânat lui Dawasandup câteva rupii pen­tru călător, să-i fie de ajutor în drumul său. Acest cadou i-a displăcut lui naljorpa. A refuzat, spunând că deja primise mai multe provizii decât putea să care. Dawasandup a crezut că e bine să insiste. A înaintat câţiva paşi, intenţionând să pună banii pe masă, lângă lama. Atunci l-am văzut clătinându-se, căzând pe spate, izbindu-se cu spatele de perete ca şi când ar fi fost împins violent. El scoase un ţipăt şi se ţinu de stomac. Naljorpa se ridică rânjind ironic şi părăsi camera. “Mă simt ca şi când aş fi primit o lovitură teribilă” spuse Dawasandup. “Lama este iritat, cum îl calmăm ?” “Hai să mergem” am zis. “Lama probabil că nu are nimic de a face cu asta. Presupun că ai probleme cu inima şi este bine să consulţi un doctor.” * Palid şi tulburat, interpretul nu a răspuns nimic. Intr-adevăr, nu mai era nimic de zis. Ne-am întors, dar n-am fost în stare să îl încurajez. În ziua următoare Dawasandup şi cu mine am plecat spre Gangtok. Poteca de măgari pe care am urmat-o se afunda în Himalaya, ţară sacră, pe care vechi tradiţii indiene o populează cu faimoase legende, magicieni aspri, asceţi şi zeităţi. Staţiunile de vacanţă înfiinţate de străini pe marginile acestei ţări a înălţimilor, încă nu i-au modificat aspectul. Câteva mile mai departe de hotelurile unde lumea vestică se întreţine cu orchestre de jazz şi muzică de dans, începe domeniul pădurilor virgine. Învăluită într-o ceaţă mişcătoare, o armată fantastică de copaci, de un verde palid, pare a străjui cărarea îngustă, avertizând sau ameninţând călătorul cu gesturi enigmatice. Din văile joase, înmormântate sub vegetaţia luxuriantă, şi până în munţii semeţi, acoperiţi cu zăpezi eterne, întregul ţinut se află sub vraja influenţelor oculte. Într-o asemenea ambianţă este normal că vrăjitoria şi-a impus dominaţia. Aşa numita populaţie buddhistă este practic alcătuită din Şhamani şi un mare număr de mediumuri: Bönpos, Pawos, Bunting şi Yabas, de ambele sexe, transmit chiar şi în cele mai mici cătune, mesaje ale zeilor, demonilor şi morţilor. Am dormit la Pakyong şi, în ziua următoare, am ajuns la Gangtok. Când m-am apropiat de acest sat-capitală, am fost întâmpinată brusc de o formidabilă ploaie cu grindină. Tibetanii consideră că fenomenele meteorologice sunt opera demonilor sau a magicienilor. Ploaia cu grindină este una din armele lor favorite. Primii o folosesc pentru a opri pelerinii în voiajul lor spre locurile sfinte, iar ultimii, prin aceste metode, îşi apără sihăstriile de intruşi şi îi elimină dintre candidaţii la ucenicie pe cei laşi. La câteva săptămâni după sosirea mea, superstiţiosul Dawasandup mărturisi că a consultat un mpa (divin) în legătură cu neaşteptata grindină în senina zi a sosirii mele. Oracolul a declarat că zeii locali şi sfinţii lama nu-mi sunt ostili, dar că neîndoielnic voi întâmpina multe dificultăţi dacă intenţionez să locuiesc în “Ţara Religiei”,cum numesc tibetanii ţinutul lor. O prezicere foarte generos îndeplinită ! Înălţimea Sa Sidkeong Namgyal, prinţul ereditar al Sikkim-ului, era un lama veritabil: stareţ al mănăstirii sectei Karma-Khagyud şi tulku (lama de rang înalt, numit de străini “Buddha viu”) ; el este considerat reîncarnarea unchiului său, un lama de o sfântă amintire. Ca de obicei, a primit haina monastică de pe când era copil şi a petrecut o parte a tinereţii în mănăstirea pe care o conduce acum. Guvernul britanic l-a preferat fratelui său mai mare ca succesor al tatălui său maharajahul şi a fost pus sub tutela unui indian anglican, gardian şi pro­fesor. O scurtă şedere la Oxford şi o călătorie în jurul lumii i-au completat educaţia sa variată. Sidkeongtulku ştia engleza mai bine decât limba maternă - tibetana. Vorbea fluent hindusa şi puţin chineza. Vila personală, pe care a construit-o în grădina tatălui său, arăta ca o casă de ţară englezească adaptată spre a servi ca templu tibetan. Asemenea contraste erau repetate peste tot. Parterul era amenajat conform gustului englez, pe când la etaj existau o cameră de rugăciuni cu decor lamaist şi un salon tibetan. Tânărul prinţ era foarte receptiv. S-a arătat imediat interesat de cercetările mele şi mi-a facilitat munca cu mare ardoare. Prima parte a şederii mele în Sikkim a fost dedicată vizitării mănăstirilor răspândite prin păduri. Situate pitoresc, de obicei pe vârfuri de munte, aspectul lor m-a impresionat adânc. Îmi plăcea să îmi imaginez locuinţele rustice ocupate de gânditori eli­beraţi de ambiţiile şi strădaniile lumeşti, care îşi petrec zilele în pace şi meditaţie profundă. Nu am găsit totdeauna mănăstirile aşa cum mă aşteptam. Călugării din Sikkim sunt în majoritate analfabeţi şi nu doresc să fie instruiţi nici măcar despre buddhaismul pe care îl practică. Şi nici nu au răgazul necesar. Gompa-şii din Sikkim sunt săraci, au venituri mici şi nu au binefăcători bogaţi. Trapa-şii sunt obligaţi să muncească pentru a le asigura traiul. Autorii străini îi numesc pe toţi membrii clerului lamaist, fără deosebire, “lama”, dar în Tibet nu se obişnuieşte aşa. Doar călugării care au cu adevărat dreptul la titlul de lama sunt demnitari ecleziastici, cum ar fi tulkus (stareţi ai marilor mănăstiri, şefi ai marilor colegii monastice şi călugări cu înalte grade universitare). Toţi ceilalţi călugări, chiar cei ce au fost hiroto­nisiţi ca gelos, sunt numiţi trapas (studenţi, novici). Totuşi se obişnuieşte folosirea din curtoazie a titlului “lama” când te adresezi călugărilor mai bătrâni, sau mai învăţaţi. În Sikkim, un număr de trapa pe care colegii lor îi iau pe lângă ei pentru a-i învăţa pot celebra câteva ritualuri religioase. Ei îi învaţă pe novici să recite liturghia şi primesc drept plată mâncare, mai rar câţiva bani şi ade­sea numai ajutorul novicilor la treburile casei. Oricum, doar exercitarea preoţiei este sursa veniturilor lor. Buddhaismul Ortodox interzice strict ritualurile religioase, iar învăţaţii lama recunosc că ei nu pot oferi o cultură spirituală care să poată fi dobândită numai prin efort personal.   [1] Ascet cu puteri magice [2] Padmashanbhâva, care a predicat in Tibet in sec. VIII

J.K. Huysmans LITURGHIA NEAGRĂ         Atât de mult crezi, dragul meu, în ideile astea, că ai lăsat deoparte adulterul, amorul, ambiţia, toate subiectele bătătorite ale romanului modern, ca să scrii istoria lui Gilles de Rais – şi, după o pauză, adăugă: — Nu-i reproşez naturalismului nici limbajul cazon, nici termenii culeşi de pe pereţii latrinelor sau din azile, pentru c-ar fi nedrept şi absurd; mai întâi, sunt subiecte ce par făcute anume pentru el, apoi, cu molozul limbii şi catranul cuvintelor se pot clădi opere mari şi puternice, Taverna lui Zola e o dovadă; nu, problema e alta; nu-i reproşez naturalismului muruiala grosolană a stilului său butucănos, ci trivialitatea ideilor; îi reproşez c-a incarnat materialismul în literatură, c-a proslăvit democraţia artei! Da, dragul meu, orice-ai spune, ce teorie de creier detracat, ce sistem mizer şi îngust! Să te mărgineşti la zemurile cărnii, să respingi suprasensibilul, să tăgăduieşti visul, să nu înţelegi măcar atât: că interesul pentru artă începe acolo unde simţurile încetează să mai servească! Ridici din umeri, dar spune, ce a văzut naturalismul tău în nepătrunsele taine ce ne înconjoară? Nimic. – Când a trebuit să explice o pasiune, să sondeze o plagă, să cureţe cea mai neînsemnată rană a sufletului, a pus totul pe seama poftelor şi instinctelor. Căldurile împerecherii şi nebunia, la atât se reduce ştiinţa lui. Intr-un cuvânt, n-a cercetat decât mai jos de buric şi a debitat banalităţi când s-a apropiat de vintre; un felcer al herniilor sentimentale, un infirmier al sufletului – asta e, şi nimic mai mult! Pe urmă, dragă Durtal, naturalismul nu-i doar stângaci şi mărginit, ci şi corupt: a propovăduit oribila viaţă modernă, a elogiat americanismul moravurilor, a cântat osanale forţei brutale şi casei de bani. S-a înclinat pân’ la pământ în faţa gustului greţos al gloatei şi astfel a repudiat stilul, a respins orice gândire înaltă, orice elan spre supranatural şi transcendent. Atât de bine a întrupat ideile burgheze’ că, zău, pare născut din împreunarea Lizei, cârnăţăreasa din Pântecele Parisului, cu Homais! — Drace, nu ierţi nimic! răspunse Durtal, pe un ton înţepat. Îşi aprinse ţigara, apoi continuă: şi eu detest materialismul, dar nu putem tăgădui că naturaliştii au făcut artei servicii remarcabile; la urma urmei, ei ne-au scăpat de marionetele ţepene ale romantismului şi au scos literatura dintr-un idealism nătâng şi dintr-o bicisnicie de fată bătrână, smintită de celibat! — De-abia ei, după Balzac, au creat fiinţe în carne şi oase şi le-au pus în concordanţă cu lumea din jur; au contribuit la dezvoltarea limbii, începută de romantici; au ştiut ce-i râsul adevărat iar uneori au cunoscut şi darul lacrimilor; în fine, nu întotdeauna au fost mânaţi de fanatismul josniciei, aşa cum îi acuzi! Ba da, pentru că-şi iubesc epoca, iar asta îi trădează! Pe naiba! Nici Flaubert şi nici fraţii Goncourt n-au iubit-o! — Fie, admit; lor nu le pot contesta buna-credinţă, spiritul de revoltă şi nobleţea; îi aşez, de aceea, cu totul deoparte. Ba chiar recunosc, de bună voie, că Zola e un mare peisagist, un formidabil mânuitor de mase şi interpretul lor autorizat. Apoi, slavă Domnului, nu şi-a urmat până la capăt, în romane, teoriile ce laudă amestecul pozitivismului în artă. Pe când la ce) mai bun elev al lui, la Rosny, singurul romancier de talent care într-adevăr s-a pătruns de ideile maestrului, totul a devenit, într-un jargon de chimie delirantă, o etalare greoaie de erudiţie laică, un savantlâc de contramaistru! Nu, trebuie să recunoşti că şcoala naturalistă, în lâncezeala ei actuală, oglindeşte gustul unui timp odios. Ne-a adus la o artă atât de târâtoare şi plată, că aş numi-o bârfa de ţaţe. Nu crezi? Citeşte ultimele cărţi, ce-ai să găseşti în ele? — Un stil bălţat, simple anecdote, fapte diverse dezgropate de prin gazete, doar poveşti răsuflate şi istorii dubioase pe care nu le susţine nici o idee despre viaţă, despre suflet. Mi se întîmplă, după ce termin un astfel de volum, să nici nu-mi amintesc descrierile lăbărţate, predicile nesărate de care sunt pline; rămân doar cu uimirea că cineva a putut scrie trei-patru sute de pagini fără să aibă nimic de arătat, nimic de spus. — Uite, des Hermies, dacă n-ai nimic împotrivă, hai să schimbăm subiectul; în ce priveşte naturalismul, n-o să ne înţelegem niciodată; până şi numele lui te scoate din ţâţâni. Ia spune, ce se mai aude cu terapia Mattei? Fiolele de electricitate şi globulele tale uşurează pe vreun bolnav? — Eh, ceva mai mult decât panaceele din Codex, dar fără efect permanent şi sigur; de altfel, ori astea, ori altele… Bun, acum o şterg, scumpule, îndată-i ora zece şi portarul tău stinge lumina pe palier; bună seara şi pe curând! După ce uşa se închise, Durtal aruncă în sobă câţiva cărbuni şi rămase pe gânduri. Discuţia cu prietenul său îl irita cu atât mai mult cu cât de luni de zile lupta cu sine însuşi, iar teoriile pe care le crezuse de neclintit se clătinau acum, se năruiau puţin câte puţin, umplându-i parcă mintea cu moloz. În ciuda violenţei lor, aprecierile lui des Hermies îl tulburau. Desigur, naturalismul mărginit la studii monotone asupra unor fiinţe mediocre, evoluând printre interminabile descrieri de saloane şi câmpuri ducea direct la sterilitate, dacă erai cinstit ori lucid, sau, în cazul contrar, la vorbăria cea mai plicticoasă, la cele mai obositoare clişee; însă Durtal nu vedea, în afara naturalismului, un alt roman posibil, decât cu riscul revenirii la tiribombele romanticilor, la operele miţoase ale unor Cherbuliez sau Feuillet ori, şi mai rău, la istorioarele melodramatice ale lui Theuriet şi Sand! Şi atunci? Pus cu spatele la zid, Durtal se lovea de teorii confuze, de ipoteze nesigure, anevoios de formulat, greu de delimitat, imposibil de dus la un capăt. Nu izbutea să-şi limpezească simţămintele, ori ajungea în faţa unei fundături în care se temea să intre. Ar trebui păstrate, îşi spunea, veridicitatea documentului, precizia detaliului, limba densă şi nervoasă a realismului, dar în acelaşi timp ar trebui sondate adâncimile sufletului, fără a încerca să~i explicăm misterul prin bolile de nervi; ideal ar fi ca romanul să se despartă de la sine în două părţi, sudate totuşi sau mai curând contopite, aşa cum sunt şi în viaţă, – o parte a sufletului, alta a trupului, de ale căror reacţii, conflicte şi unitate ar trebui să se ocupe. Intr-un cuvânt, ar trebui urmată marea cale deschisă de Zola, însă ar fi la fel de necesar să se traseze prin văzduh un drum paralel, o altă caile, să se atingă partea invizibilă a lucrurilor, să se facă, într-un cuvânt, un naturalism spiritualist; ar fi cu mult mai nobil, mai bogat şi mai puternic! Problema e că deocamdată n-o face nimeni. Cel mult ar putea fi amintit, ca unul care se apropie de acest concept, Dostoievski. Dar până şi blajinul rus e mai degrabă un socialist evanghelic decât un realist sublimat! – În Franţa, la ora actuală, cum formula exclusiv materialistă pierde teren, rămân două clanuri, – cel liberal, care aduce naturalismul în saloane, curăţindu-l de orice subiect mai îndrăzneţ, de orice noutate a expresiei, şi clanul decadent, care, mai extremist, respinge cadrul, mediul, până şi corpul, şi sub pretextul unor discuţii de suflet bate câmpii în păsăreasca ininteligibilă a telegramelor. În realitate se mărgineşte să-şi ascundă cumplita secetă de idei sub zăpăceala voită a stilului. Cât despre legitimiştii adevărului, pe Durtal îl umfla râsul de câte ori se gândea la bălmăjeala băţoasă şi infantilă a acestor aşa-zişi psihologi, ce nu r luminaseră nici cel mai mărunt aspect al unei pasiuni oarecare. Se mărgineau să amestece siropurile lui Feuillet cu prafurile sărate ale lui Stendhal: nişte hapuri pe jumătate dulci, pe jumătate sărate, o literatură de-a dreptul greţoasă! În fond, îşi reluau în romane vechile teme de filosofie, disertaţiile de prin liceu, de parcă o simplă replică a lui Balzac n-ar lumina adâncul unui suflet mai bine decât toate aceste savante lucrări de doctorat! – Apoi, nu era de aşteptat de la ei nici o înălţare, nici un elan spre alte zări. Adevăratul psiholog al veacului, îşi zicea Durtal, nu e Stendhal, ci acest uluitor Hello, al cărui neclintit succes ţine de miracol! Ajungea să creadă că des Hermies are dreptate. Intr-adevăr, nimic nu mai stătea în picioare în această literatură bramburită; nimic, decât o nevoie de supranatural care, în lipsa ideilor mai elevate, bâjbâia neajutorată în spiritism şi ocultism. Încolţit de aceste gânduri, şi vrând să-şi atingă totuşi ţinta, Durtal o luă pe ocolite, îşi schimbă traseul oprindu-se în cele din urmă la altă artă, la pictură. Acolo îşi regăsea pe deplin idealul, realizat de Primitivi! În Italia, în Germania, şi mai ales în Flandra, ei exprimaseră neprihănitele elanuri ale sufletelor pioase; în decoruri autentice, apăreau, calme şi sigure, fiinţe surprinse în realitatea cuceritoare şi solidă a vieţii; iar. Feţele adesea comune ale acestor oameni, chipurile uneori urâte dar formând ansambluri evocate cu forţă, erau transfigurate de bucurii celeste, de disperări sfâşietoare, de înseninări ale spiritului sau de furtuni ale sufletului. Era, într-un fel, o metamorfozare a materiei calme sau tensionate, o deschidere spre zări necuprinse, dincolo de simţuri. Durtal avusese revelaţia acestui naturalism în urmă cu un an, când totuşi era mai puţin iritat de ruşinosul spectacol al acestui sfârşit de secol. Se întâmplase în Germania, în faţa unei răstigniri pictate de Mathaeus Grunewald. Cum sta în fotoliu, îl trecu un frison şi închise ochii aproape dureros. Cu extraordinară luciditate, revedea tabloul, acolo, în faţa lui, în chiar momentul când îl evoca; iar strigătul de admiraţie scos atunci, când intrase în mica sală a muzeului din Cassel, continua să-i sune în minte, în timp ce *în odaie Răstignitul se înălţa enorm, pe crucea cu trunchiul traversat, în chip de braţe, de o creangă cu resturi de scoarţă pe ea şi care sub greutatea trupului se îndoia ca un arc. Această creangă părea gata să se destindă şi să arunce, din milă, departe de ţinutul schingiuirii şi-al crimei, sărmana carne ţintuită la pământ de uriaşele piroane ce străpungeau picioarele. Braţele dislocate, aproape smulse din umeri ale lui Crist păreau sugrumate pe toată lungimea de frânghiile răsucite ale muşchilor. Subţioara frântă părea că trosneşte; palmele larg deschise îşi răşchirau degetele terorizate – dar care totuşi binecuvântau, cu un gest confuz de rugă şi de reproş; pectoralii fremătau, scăldaţi în sudoare; torsul era vârstat cu brazde adânci, trasate de cuşca înfoiată a coastelor; carnea se umfla învineţită, înverzită de înţepături de insecte, împănată cu spinii rupţi din nuiele, rămaşi sub pielea lovită. Vremea puroiului venise; rana cea mare din coastă curgea abundent, inunda şoldul cu un sânge gros, întunecat ca zeama de mure; serozităţi bătând în roz, secreţii ca un zer şi altele ca vinurile tulburi de Moselle picurau de pe piept, udau pântecul sub care cădea faldul vălurit al unui petec de pânză; mai jos, genunchii contorsionaţi îşi ciocneau rotulele, pulpele scobite se închirceau iar labele picioarelor, ţintuite una peste cealaltă, se umflau, se ofereau deplinei putrefacţii, se gangrenau sub valuri de sânge. Aceste picioare spongioase acoperite de sânge închegat erau cumplite; carnea creştea, trecea peste capul pironului iar degetele crispate tăgăduiau gestul rugător al mâinilor, blestemau, aproape scormoneau, cu cornul albastru al unghiilor, ţărâna ruginie, tărcată cu oxizi de fier, asemeni pământurilor purpurii ale Thuringiei. Deasupra cadavrului martirizat, capul apărea frământat şi enorm; încins cu o coroană încâlcită de spini, atârna vlăguit, iar ochiul palid, abia întredeschis, mai arunca o privire chinuită şi înfricoşată; faţa era tumefiată, fruntea năruită, obrajii traşi; toate trăsăturile căzute plângeau, în timp ce gura descleştată râdea cu falca zgâlţâită de atroce contracţii tetanice. Supliciul fusese cumplit; agonia îl îngrozise, punându-i pe fugă, până şi pe călăi. Acum, profilată pe cerul de un albastru noptatec, crucea părea gârbovită, aproape culcată la pământ, vegheată de două siluete, de-o parte şi de alta a lui Isus: – una din ele, Fecioara, poartă o glugă roz-sângerie ce cade în valuri mărunte pe-o rochie azurie cu pliuri lungi; împietrită şi pală, cu faţa umflată de lacrimi, cu privirea fixă, ea plânge înfigându-şi unghiile în carnea palmelor; – de cealaltă parte, Sfântul Ioan, un fel de vagabond, un mojic pârlit de soarele Suabiei, înalt la stat, cu barba împărţită în smocuri creţe, poartă veşminte largi, tăiate parcă din scoarţa unui arbore, o tunică stacojie şi un mintean galben deschis, cu mâneci suflecate ce lasă la vedere căptuşeala bătând în verdele crud al lămâii necoapte. Istovit de plâns, însă mai rezistent decât Maria care abia se ţine pe picioare, el îşi împreunează mâinile cu fervoare, contemplă trupul de pe cruce cu ochii împăienjeniţi, se sufocă şi îşi strigă, neauzit, zbuciumul gâtlejului mut. O, ce departe era acest Calvar, însângerat şi plâns, de Golgotele dulcege adoptate de Biserică după Renaştere! Acest Cristos tetanizat nu era Cristul bogaţilor, Adonisul Galileii, junele fercheş şi radios, băiatul chipeş cu bucle arămii, cu barba pieptănată cu cărare, cu trăsături cabaline şi fade, căruia i se-nchină credincioşii de peste patru sute de ani. Cel de aici era Cristul Sfântului Justin, al Sfântului Vasile, al Sfântului Chirii, al lui Tertullian, Cristul primelor veacuri ale Bisericii, un Crist vulgar, urât, pentru că luase asupră-şi toate păcatele lumii şi pentru că, din smerenie, îmbrăcase formele cele mai josnice. Era un Crist al sărmanilor, Acel ce se voise una cu ultimul din mântuiţii săi, cu dezmoşteniţii soartei şi cu cerşetorii, cu toţi cei săraci sau urâţi pe care laşitatea omului îi urgiseşte; era de asemeni Cristul cel mai uman, – un Crist cu trupul mizerabil şi slab, părăsit de Tatăl care s-a arătat doar atunci când o nouă durere nu mai era cu putinţă, un Crist însoţit doar de Mamă, pe care, ca toţi cei puşi la cazne, va fi strigat-o ca un copil, o Mamă neputincioasă atunci şi de prisos. Dintr-o supremă smerenie desigur, acceptase ca Patimile să nu întreacă puterea de a îndura a trupului; şi, ascultând de nepătrunse porunci, primise ca Divinitatea să-i fie ca şi suspendată, de la primele pălmuiri şi lovituri de nuiele, ocări şi scuipături, de la preambulul suferinţei şi până la cumplitele chinuri ale unei agonii fără capăt. Putuse astfel să sufere mai adevărat, să horcăie şi să-şi dea duhul la fel ca un tâlhar, la fel ca un câine, murdar şi josnic, ducându-şi decăderea până la capăt, până la suprema insultă a puroiului! Desigur, naturalismul nu se aventurase vreodată în asemenea subiecte; nici un pictor nu tratase martiriul divin în felul acesta şi nu-şi înmuiase cu atâta brutalitate penelul în plăgile zemuinde, în găurile sângerânde ale rănilor. Se întrecea măsura, era de neîndurat. Griinewald era cel mai delirant dintre realişti; dar privindu-l pe acest Mântuitor schingiuit, pe acest Dumnezeu de morgă, totul se transfigura. Chipul tumefiat emana o lumină; o expresie supraumană ilumina efervescenţa cărnii, convulsia trăsăturilor. Acest stârv răstignit era al unui Dumnezeu, şi, fără aureolă, fără nimb, cu simpla podoabă ridicolă a coroanei ţepoase în care picăturile de sânge păreau nişte seminţe roşii, Isus răsărea în cereasca-i Supraesenţă, între Fecioara fulgerată, buimacă de plânset, şi Sfântul Ioan în ai cărui ochi calcinaţi izvorul lacrimilor secase. Aceste chipuri, atât de vulgare la început, erau acum numai lumină, transfigurate de un miraculos preaplin al sufletului. Tâlharul, femeia sărmană, mojicul nu mai erau: în locul lor, – fiinţe suprapământeşti alături de un Dumnezeu. Grunewald era ¿el «Qai delirant dintre idealişti. Nici un pictor nu celebrase cu-atâta strălucire înălţarea, nici nu se avântase atât de hotărât de pe culmile sufletului pe pierdutele făgaşuri celeste. El atinsese amândouă extremele şi distilase, dintr-un gunoi triumfal, cel mai suav balsam al duioşiei, cele mai subtile esenţe ale lacrimilor. Această pânză era capodopera unei arte somate să redea şi invizibilul şi tangibilul, să exprime jalnica murdărie a cărnii, să sublimeze infinita disperare a sufletului. Nu, toate acestea nu au echivalent în nici o limbă. În literatură, anumite pagini despre Patimile Annei Emmerich se apropie – atenuate însă – de acest ideal de realism supranatural şi de viaţă adevărată şi purificată. Poate că unele efuziuni ale lui Ruysbroeck, ţâşnind în jeturi gemene de flăcări albe şi negre, aminteau de asemeni, prin anumite detalii, divina abjecţie a lui Grunewald; şi totuşi, nu, opera lui rămânea unică, fiind în acelaşi timp elevată şi terestră. Dar atunci… îşi zise Durtal trezindu-se din reveria sa, atunci, dacă sunt logic, ajung la catolicismul Evului Mediu, la naturalismul mistic; a, nu se poate! Şi totuşi, asta el Se regăsea în faţa aceleiaşi dileme de care fugea de cum îi apărea în faţă, căci degeaba îşi asculta vocea interioară, nu se simţea susţinut de nici o credinţă. Hotărât lucru, de la Dumnezeu nu primea nici un semn, iar singur nu avea acea necesară voinţă care-ţi îngăduie să uiţi de tine, să aluneci, fără împotrivire, în bezna dogmelor neschimbătoare. Câteodată, după anume lecturi, când îi sporea dezgustul pentru viaţa din jur, Durtal visa la tihna unei mănăstiri uitate, la somnolenţa rugăciunilor risipite prin fumul de tămâie, la toropeala ideilor dizolvate în murmurul psalmilor. Dar pentru a savura bucuriile renunţării, îi trebuia un suflet simplu, curăţat de orice reziduuri, un suflet frust, or al său era mocirlos, dospit în sucul concentrat al unor vechi dejecţii. Intr-adevăr, din gunoiul unor gânduri meschine, din lehamitea unor detalii infime dar repetate, dintr-o sfârşeală a sufletului amorţit de cei patruzeci de ani împliniţi, din tocmelile cu spălătoreasă şi cu birtaşii, din necazurile băneşti şi grija datoriilor se năştea adesea dorinţa efemeră de a crede, pentru ca astfel să-şi afle refugiu în afara timpului. Cocheta cu gândul de a-şi căuta salvarea într-o mănăstire, la fel ca acele fete ce se călugăresc doar ca să scape de existenţa prin camere mobilate, de grija chiriei şi-a hranei, de spălatul şi călcatul rufelor. Rămas holtei şi fără avere, puţin interesat, acum, de aventuri amoroase, îşi blestema, uneori, existenţa pe care şi-o făcuse. Mai ales în ceasurile când, sătul să tot lupte cu frazele, îşi arunca scârbit condeiul, Durtal privea înainte şi nu vedea în viitor decât prilej de griji şi de amărăciune; căutând atunci mângâiere, împăcare, se vedea silit să admită că doar religia mai e în stare să aline, cu balsamuri celeste, rănile cele mai dureroase; dar ea pretinde în schimb asemenea trădare a simţului realităţii, asemenea voinţă de detaşare, încât Durtal, neîncetând s-o iscodească, o ocolea. Şi într-adevăr, îi da mereu târcoale, căci dacă nu se sprijină pe-o temelie sigură, credinţa ţâşneşte în asemenea eflorescenţe, că sufletul se-agaţă şi răsucindu-se pe tijele lor înflăcărate suie odată cu *de, se pierde-n extaz, dincolo de spaţiu şi de lumi, la înălţimi nebănuite; apoi, ea acţiona asupra lui Durtal şi prin arta sa extatică şi directă, prin strălucirea legendelor, prin simplitatea luminoasă a vieţilor sfinţilor. Nu credea în supranatural şi totuşi nu-l contesta; chiar şi aici, pe pământ, cum să tăgăduieşti misterul ce irumpe lângă noi, printre noi, pe stradă, de fapt peste tot? Prea era uşor să respingi legăturile nevăzute, extraumane, să pui pe seama întâmplării – ea însăşi indescifrabilă^ de altfel – evenimentele neprevăzute, ghinioanele şi şansele. Întreaga existenţă a unui individ nu depinde oare, adesea, de anumite întâlniri? Ce oare sunt iubirea, influenţele de neînţeles şi totuşi evidente? – În fine, cum să explici tulburătoarea enigmă care a fost şi rămâne banul? Pentru că, se gândea el, ne găsim în faţa unei legi primordiale, – o cumplită lege organică promulgată şi aplicată de când lumea. Principiile ei sunt permanente şi clare oricând. Banul trage la ban, vrea să se adune la un loc, merge de preferinţă la mediocri şi la mişei; iar când printr-o excepţie inexplicabilă ajunge la un bogat al cărui suflet nu e nici criminal şi nici mârşav, atunci rămâne sterp, incapabil să se transforme în bunuri inteligente, inapt – chiar dacă e în mâini milostive – să atingă un ţel înalt. S-ar spune că în felul acesta se răzbună pentru a fi ajuns la cine nu trebuia, că se paralizează singur când n-are ca stăpân pe ultimul pungaş ori pe râtanul cel mai odios. Şi mai ciudat e atunci când – în mod excepţional – banul se rătăceşte în casa unui sărac; pe acela, dacă e neîntinat, îl murdăreşte de îndată; din sărmanul cel mai neprihănit face un desfrânat, loveşte deopotrivă trupul şi sufletul, îi inspiră apoi posesorului său un egoism josnic, îi şopteşte să-şi cheltuiască arginţii doar pentru el; din insul cel mai umil face un slugoi obraznic, din cel mai generos, un zgârie-brânză. Intr-o clipită, schimbă toate deprinderile, bulversează toate ideile şi metamorfozează pasiunile cele mai înrădăcinate. Banul nutreşte păcatele capitale, al căror vigilent contabil, într-un anume fel, este. Dacă permite unui posedant să uite de sine, să dea de pomană îndatorându-l pe vreun sărac, trezeşte ura celui din urmă pentru umilinţa de a fi fost miluit; în locul zgârceniei aşază nerecunoştinţa, restabileşte echilibrul, astfel încât deficitul se compensează şi nici un păcat nu se pierde la bilanţul final. Dar cu adevărat monstruos devine atunci când îşi ascunde numele sonor sub vălul negru al unui cuvânt şi se intitulează capital. Atunci lucrarea lui nu se mai limitează la incitări individuale, la instigări la furt şi la crimă; ci năpădeşte întreaga omenire. Cu un singur cuvânt capitalul instaurează monopoluri, ridică Bănci, acaparează bunuri, dispune de viaţa a milioane de fiinţe din care poate, dacă vrea, să facă muritori de foame! În tot timpul ăsta se hrăneşte, se-ngraşă, se naşte el singur pe sine, între pereţii caselor de fier, şi Lumea Veche şi cea Nouă mor de poftă în faţa lui, îl venerează în genunchi, ca pe un Dumnezeu. Ei bine, ori banul care stăpâneşte astfel sufletele e diavolesc, ori e cu neputinţă să-l explici. Şi câte alte taine nu sunt, la fel de nepătrunse ca şi aceasta, câte situaţii în faţa cărora omul care gândeşte ar trebui să se cutremure! Dar, îşi spunea Durtal, de vreme ce bâjbâim în necunoscut, de ce n-am crede în Treime, de ce-am respinge divinitatea lui Cristos? La fel de bine am putea admite acel „Credo quia absurdum“ al Sfântului Augustin, şi repeta, cu Tertullian, că supranaturalul, daca ar putea fi înţeles, nu ar mai fi supranatural şi că tocmai de aceea este divin – pentru că depăşeşte priceperea noastră. Dar în definitiv de ce-mi bat capul cu chestiile astea? Ia mai ducă-se naibii! – Şi, încă o dată, Durtal dădu înapoi, neputându-şi hotărî sufletul, ajuns pe marginea raţiunii, să facă saltul în gol. În fond, se îndepărtase de punctul sau de plecare, de naturalismul înfierat de prietenul său. Revenea acum la jumătatea drumului, la Grünewald, al cărui tablou – îşi spunea – e prototipul împins la extrem al artei. Era inutil să meargă atât de departe, să eşueze în catolicismul cel mai fervent sub pretextul unui dincolo ceţos. I-ar fi probabil suficient să fie spiritualist pentru a-şi putea imagina supranaturalismul, singura formulă ce-i convenea. Se ridică, făcu câţiva paşi prin cămăruţă; privindu-şi manuscrisele stivuite pe masă, notiţele despre Mareşalul de Rais, zis Barbă-Albastră, se însenină. Oricum, îşi spuse el, aproape voios, nu poţi să fii fericit decât la tine-acasă şi departe de timp. O, să te zăvorăşti în trecut, să-ţi reiei viaţa sub alte ceruri, să nu mai citeşti o gazetă, să uiţi de existenţa teatrelor, ce vis! – Iar Barbă-Albastră mă interesează infinit mai mult decât băcanul din colţ, decât toţi figuranţii acestei epoci pe care-o ilustrează perfect băiatul de prăvălie care, ca să parvină printr-o căsătorie, o violează pe fata patronului, pe gâscă, cum îi spune el! Iar acum, la culcare, adăugă Durtal cu un surâs, căci îşi vedea motanul, făptură foarte punctuală, privindu-l cu nelinişte şi cu reproş, amintindu-i de tabieturi comune. Aranja pernele, desfăcu plapuma şi motanul sări în pat. Rămase însă în aşteptare, cu coada încolăcită în jurul picioarelor, până ce se întinse stăpânul; apoi îşi potrivi şi el culcuşul. II De aproape doi ani, Durtal încetase să frecventeze lumea literară; mai întâi cărţile, apoi bârfele de prin gazete, amintirile unora, memoriile altora se sileau să prezinte această lume ca pe o capişte a înţelepciunii, ca pe cea mai spirituală dintre elite. Dac-ar fi fost să-i crezi, spiritul ţâşnea acolo în jerbe iar replicile cele mai spumoase se succedau în rafale. Durtal nu-şi putea explica persistenţa acestui clişeu, ştiind din experienţă că literaţii se împart’ la ora actuală în două grupuri, primul compus din burjui hrăpăreţi, al doilea din râtani odioşi. Intr-adevăr, unii erau răsfăţaţi de public, aşadar corupţi dar ajunşi; lacomi de onoruri, maimuţăreau lumea marilor afaceri, se delectau la dineuri selecte, dădeau serate în ţinută de gală, nu vorbeau decât de drepturi de autor şi de edituri, discutau despre teatru, îşi zornăiau arginţii. Ceilalţi lipăiau în cârduri prin cartierele mizere. Erau căzăturile bodegilor, drojdia speluncilor. Detestându-se reciproc, îşi zbierau creaţiile, îşi trâmbiţau geniul, se lăbărţau pe banchete în tractire apoi, umflaţi de bere, îşi împroşcau veninul. Un alt mediu nu exista. Devenea extrem de rar acel loc retras unde, între câţiva artişti, să poţi tăifăsui în voie, departe de promiscuitatea cabaretelor şi saloanelor, fără ascunse gânduri de trădare şi înşelăciune, un loc unde să te poţi ocupa doar de artă, şi unde să nu-şi vâre nasul femeile! În lumea literelor dispăruse, intr-adevăr, orice nobleţe a sufletului; numai concepţii plate, gândire greoaie şi comună. Peste tot, obişnuita sporovăială din strada Sentier sau Cujas. Ştiind, tot din experienţă, că nici o prietenie nu e posibilă cu asemenea creaturi, mereu pornite-n căutarea unei prăzi pe care s-o sfâşie, Durtal rupsese relaţiile ce l-ar fi obligat să devină ori înşelat, ori înşelător. Apoi, la drept vorbind, nu-l mai lega nimic de confraţi; odinioară, când accepta scăderile naturalismului, cu nuvelele lui câlţoase, cu romanele lui îmbâcsite, mai putea să discute cu ei despre artă; acum însă!… În fond, susţinea des Hermies, între tine şi ceilalţi realişti a existat întotdeauna asemenea deosebire de vederi, că un compromis nu putea să dureze; tu urăşti timpul tău, pe când ei îl adoră; asta-i problema! Inevitabil, într-o zi trebuia să fugi de acest teritoriu pozitivist al artei şi să cauţi, departe, un ţinut mai aerisit şi mai puţin plat. În toate cărţile tale, ai lovit din toate puterile, neîncetat, rămăşiţa aceasta de secol; numai că, drace, până la urmă oboseşti să tot dai într-o cocoaşă flască ce cade şi iar se ridică; trebuia să-ţi tragi sufletul şi să te instalezi în altă epocă, sperând să descoperi acolo un subiect pe gustul tău. Aşa se şi explică deruta spirituală ce te-a paralizat atâtea luni de zile precum şi sănătatea brusc regăsită de cum ai început să te ocupi de Gilles de Rais. Şi chiar aşa era, des Hermies avusese dreptate. Din ziua când se cufundase în fiorosul şi fascinantul sfârşit de Ev Mediu, Durtal simţise că revine la viaţă. Începu să trateze cu senină indiferenţă toate cele din jur, îşi rândui existenţa departe de vacarmul literaturii, într-un cuvânt se izolă mental în castelul Tiffauges, alături de Barbă-Albastră, trăind în bună înţelegere cu acest monstru, aproape cochetând cu el. În preocupările lui, istoria luă locul romanului, a cărui intrigă, ţârâită pe capitole, împachetată grosolan, banală şi convenţională, îl irita. Şi totuşi, istoria părea să-l intereseze doar în lipsă de ceva mai bun, căci Durtal nu credea în realitatea acestei ştiinţe; evenimentele, îşi spunea el, sunt pentru omul de talent doar o trambulină a ideilor şi a stilului, de vreme ce toate sunt atenuate sau exagerate, în funcţie de nevoile unei cauze ori de temperamentul scriitorului care le mânuieşte. Cât despre documentele pe care se sprijină istoria, e şi mai rău, pentru că nici unul nu-i definitiv şi toate sunt revizuibile. Dacă nu sunt pur şi simplu apocrife, altele, la fel de nesigure, sunt dezgropate mai târziu spre a le contrazice, după care şi acestea se demonetizează prin exhumarea altor arhive, nu mai puţin dubioase. La ora actuală, cu râcâiala încăpăţânată a vechilor hârţoage, istoria nu mai serveşte decât la satisfacerea fumurilor literare ale unor boiernaşi de ţară; doar ei ce mai bucătăresc aceste jumări de sertar cărora Academia le decernează, salivând, medalii de onoare şi premii speciale. Pentru Durtal, istoria era aşadar cea mai solemnă dintre minciuni, cea mai copilărească amăgire. După el, Clio, antica muză, nu putea fi reprezentată decât cu cap de sfinx, împodobit cu o pereche de perciuni stufoşi şi cu o boneţică de sugaci! Adevărul e că rigoarea ştiinţifică nu-i cu putinţă, îşi zicea el; cum să pătrunzi evenimentele Evului Mediu, când nimeni nu-i în stare să explice nici episoadele recente, dedesubturile Revoluţiei, de pildă, sau ale Comunei? Rămâne ca fiecare să-şi fabrice viziunea sa, să-şi închipuie cu mintea lui creaturile altor timpuri, să se întrupeze în ele, să îmbrace, dacă poate, iluzia unor straie de epocă, să făurească în fine, din amănunte abil selectate, ansambluri amăgitoare. Asta a şi făcut, în fond, Michelet; şi cu toate că acest moş nevricos a colindat mai ales cotloanele periferice, oprindu-se în faţa unor mărunţişuri, delirând tacticos în anecdote pe care le umfla declarând u-le uriaşe când accesele sentimentale şi crizele de şovinism îi încurcau supoziţiile şi ipotezele, – era totuşi singurul care, în Franţa, se ridicase deasupra secolelor plonjând din înalturi în tenebrosul defileu al vechilor legende. Isterică şi prolixă, obraznică şi personală, istoria Franţei scrisă de el era totuşi, pe alocuri, însufleţită de mari elanuri; personajele sale trăiau, izbuteau să iasă din acele limburi unde le înhumează ceasloavele cenuşii ale confraţilor săi; puţin mai conta atunci că Michelet fusese cel mai puţin veridic dintre istorici, de vreme ce era cel mai original şi mai artist dintre ei. Cât despre ceilalţi, ei scociorau acum printre hârţoage, se mulţumeau să prindă, cu bolduri, în insectarele lor, mărunte fapte diverse. În urma lui Taine, îşi ungeau cu pap notiţele, le lipeau cap la cap, păstrându-le desigur doar pe cele ce validau poveştile lor. Aceşti indivizi îşi cenzurau orice imaginaţie, orice entuziasm, pretindeau că nu inventează nimic, ceea ce era adevărat, nu mai puţin adevărat fiind că „aranjau“ istoria prin simpla selectare a documentelor. În plus, ce simplu era sistemul lor! Descoperind cutare eveniment, petrecut în Franţa în câteva comune, trăgeau pe dată concluzia că în acel an, în acea zi, la acea oră, toată ţara gândea şi trăia în cutare fel. Erau, la fel ca Michelet, nişte vajnici falsificatori, dar nu aveau nici anvergura, nici viziunile lui; erau trepăduşii istoriei, micii ei amploaiaţi, nişte scârţa-scârţa pe hârtie ce purecau câte-un detaliu fără să poată reda un ansamblu, la fel cum pictorii de acum îşi găinăţează tonurile, iar decadenţii gătesc ghiveciuri de cuvinte! Apoi, îşi spunea Durtal, mai sunt şi biografii! Ăştia au mania reabilitării! Unii au scris volume întregi pentru a demonstra că Theodora a fost neprihănită iar Jan Steen nu punea picătură în gură. Altul l-a cercetat pe Villon, s-a căznit să arate că Margot cea grăsană nu era o femeie, ci o firmă de cabaret; puţin lipsea să-l descrie pe poet ca pe un ins cucernic şi cumpătat, chibzuit şi integru. Ai zice că scriindu-şi monografiile, aceşti istorici s-au temut că se compromit apropiindu-se de scriitori sau pictori care călcaseră, în viaţa lor, şi pe alături. Le-ar fi plăcut desigur ca toţi să lie nişte burjui ca şi ei; totul argumentat, de altfel, cu ajutorul faimoaselor documente pe care le tot pigulesc, netezesc şi pun pe căprarii. Această şcoală a reabilitării, atotputernică azi, îl exaspera pe Durtal; în ce-l privea, era sigur că n-are să cadă, în cartea lui despre Gilles de Rais, în păcatul acestor maniaci ai bunei-cuviinţe, al acestor fanatici ai cumsecădeniei. Cu ideile lui despre istorie, nici el nu putea pretinde să redea un Barbă-Albastră exact, dar cel puţin era sigur că n-are să-l edulcoreze, că n-are să-l moleşească în băi de vorbe călduţe, că n-are să facă din personajul său acel mediocru, în bine sau în rău, care-i pe gustul gloatei. Ca să înceapă, îşi procurase, în chip de trambulină, o copie a memoriului moştenitorilor lui Gilles de Rais către rege, notele despre procesul de la Nantes extrase din istoria lui Carol al VII-lea scrisă de Vallet de Viriville, în fine expozeul lui Armând Gueraut şi biografia abatelui Bossard. Îi era de ajuns pentru a contura cumplita figură a acestui ins satanic ce fusese, în veacul al XV-lea, cel mai artist şi mai rafinat, cel mai crud şi mai scelerat dintre contemporanii săi. O singură persoană era la curent cu proiectul cărţii, des Hermies, pe care-l întâlnea acum aproape zilnic. Îl cunoscuse într-o familie din cele mai ciudate, la Chantelouve, istoric catolic, care se lăuda că este frecventat de oameni din toate mediile. Şi într-adevăr, o dată pe săptămână, iarna în salonul său din strada Bagneux se întrunea cea mai bizară societate: clerici sclifosiţi şi poeţi de cafenea, gazetari şi actriţe, adepţi ai lui Naundorff1’ şi vagi specialişti în ştiinţe dubioase. Această casă se situa, de fapt, în marginea lumii clericale şi oamenii bisericii o frecventau cu fereală, ca pe un loc oarecum deocheat; dineurile erau aici extravagante şi rafinate; Chantelouve era cordial, spirit bonom, amfitrion plin de solicitudine. E drept, pe analişti îi cam neliniştea căutătura lui de ocnaş, disimulată uneori sub lentilele unor ochelari fumurii, dar bonomia lui bisericoasă era dezarmantă; apoi, stăpâna casei, fără să fie o frumuseţe, era originală şi toţi roiau în jurul ei; ea rămânea totuşi tăcută, nu încuraja insistenţele verbale ale musafirilor, chiar dacă, în ton cu bărbatul ei, nu făcea pe mironosiţa; impasibilă, aproape trufaşă, asculta fără să tresară paradoxurile cele mai monstruoase, surâdea cu un aer absent, cu privirea pierdută în zare. Intr-una din aceste seri, în timp ce fuma o ţigară iar actriţa Rousseil, recent convertită, urla un poetic omagiu dedicat lui Isus, Durtal fusese frapat de fizionomia, de ţinuta lui des Hermies, în violent contrast cu apariţiile şleampete ale răspopiţilor şi poeţilor înghesuiţi în salonul şi biblioteca lui Chantelouve. În mijlocul acelor feţe ipocrite sau studiate, el apărea ca un bărbat de mare distincţie, dar rezervat şi dificil. Înalt, subţire, foarte palid, avea ochi de un albastru întunecat, tăioşi, apropiaţi de nasul scurt şi iscoditor. Părul îi era blond, iar barba, rasă pe obraji şi tunsă cioc pe bărbie, bătea în tonul gălbui al plutei. Avea ceva de norvegian lingav şi de englez aţos. Îmbrăcat în stofe londoneze, părea sugrumat într-un costum cadrilat de culoare cenuşie, strâns pe talie, cu revere înalte sub care cravata şi gulerul aproape nu se vedeau. Foarte îngrijit, avea un fel al lui de a-şi scoate şi de a~şi strânge mănuşile, cu un pocnet imperceptibil; apoi se aşeza picior peste picior şi, aplecându-se spre dreapta, scotea din buzunarul stâng, lipit de trup, o pungă japoneză plată şi gofrată, în care îşi ţinea foiţa şi tutunul. Era metodic, prudent şi rece ca un sloi cu necunoscuţii; aerul semeţ şi totuşi stingherit se potrivea cu râsul său crispat şi scurt; stârnea antipatii serioase de la prima vedere şi chiar le căuta prin remarci veninoase, tăceri dispreţuitoare, surâsuri severe sau maliţioase. La Chantelouve era respectat, sau mai curând temut, dar cunoscându-l îţi dădeai seama că sub aparenţa glacială mocnea o bunătate reală, o prietenie puţin expansivă însă capabilă de un anumit eroism şi, în orice caz, de nădejde. Din ce şi cum trăia? Era bogat sau numai înlesnit? Nu ştia nimeni; nu-l interesau afacerile altora, dar nici despre ale lui nu vorbea niciodată; era doctor al Facultăţii de medicină din Paris – Durtal îi văzuse, întâmplător, diploma însă vorbea despre meseria sa cu un dispreţ total şi mărturisea că, dezgustat de ineficienţa medicinii, se apucase de homeopatie, pe care avea s-o schimbe cu o terapeutică bologneză, care nici ea nu-i inspira o părere mai bunăv în anumite momente, Durtal era convins că des Hermies făcuse literatură, căci o judeca la fel de sigur ca un om de meserie: demonta strategia procedeelor şi descifra stilul cel mai ermetic cu priceperea unui expert, cunoscător, în materie, al celor mai complicate trucuri. Când într-o zi Durtal îi reproşă în glumă că-şi ţine operele ascunse, el îi răspunse cu o anume melancolie: mi-am înăbuşit la timp, în suflet, o pornire josnică, aceea a plagiatului. Aş fi putut să scriu şi eu în genul lui Flaubert, la fel de bine sau şi mai bine decât atâţia epigoni; dar la ce bun? Am preferat să frazez medicamente secrete în doze nemaiîncercate; nu ştiu cât este de util ceea ce fac, dar e mai onorabil! Surprinzătoare era erudiţia lui; aici se dovedea fantastic, ştia orice, era la curent cu vechile bucoavne, cu tradiţiile seculare, dar şi cu descoperirile de ultimă oră. Apropiindu-se de fascinanţii rataţi ai Parisului, aprofundase ştiinţe diverse şi antagonice; el, atât de corect şi de rece, era întâlnit doar în tovărăşia astrologilor şi a cabaliştilor, a demonografilor şi a alchimiştilor, a teologilor şi a inventatorilor. Sătul de expansivitatea şi de îndoielnica bonomie a artiştilor, Durtal fu cucerit de acest om greu de abordat, circumspect. Prea multele prietenii superficiale de care avusese parte până atunci puteau explica această atracţie; mai greu de explicat era faptul că des Hermies, cu gustul lui pentru relaţii excentrice, se ataşase de Durtal, care în fond era un suflet sobru, un spirit ponderat şi refractar la excese; pesemne că, uneori, simţise nevoia unei atmosfere mai respirabile şi mai puţin încinse; apoi, nici una din discuţiile literare care-i plăceau atâta nu era posibilă cu acei isterici ce flecăreau la nesfârşit, cu gândul doar la geniul, la descoperirile şi la ştiinţa lor! În fine, izolat de confraţii săi ca şi Durtal, des Hermies nu se putea aştepta la nimic – nici de la medici, pe care îi dispreţuia, nici de la feluriţii specialişti pe care-i frecventa. Se întâlniseră, într-un cuvânt, două fiinţe cu situaţii aproape identice; dar legătura lor, mai întâi limitată şi multă vreme rămasă în expectativă, apoi adâncită şi consolidată, fusese mai ales în avantajul lui Durtal. Într-adevăr, ai săi muriseră de mult iar prietenii de tinereţe erau fie la casele lor, fie pierduţi; de când părăsise lumea literară, singurătatea lui fusese totală. Des Hermies îi scosese dintr-un impas existenţa, care, aplecată asupra ei însăşi, se anchiloza în izolare. El îi reînnoi provizia de senzaţii, îl făcu să-şi schimbe total modul de viaţă, îl duse la un prieten al său pe care Durtal avea să-l îndrăgească mult. Des Hermies, după ce-i vorbise adesea despre acest prieten, sfârşi prin a-i spune într-o zi: în fond, ar trebui să ţi-l prezint. I-am dat cărţile tale să le citească: i-au plăcut şi vrea să te cunoască. Îmi reproşezi că prefer personajele hilare sau tenebroase; ei bine, de data asta ai să cunoşti un om aproape unic. Carhaix este catolicul inteligent dar fără bigotism, sărac dar neotrăvit de ură şi de invidie.

Secretul lui Hiram de Christopher Knight INTRODUCERE   Henry Ford spunea odată că „întreaga istorie este o vorbă goală”. Poate că pare cam dur, dar, dacă judecăm „faptele” trecutului pe care toţi occidentalii le învaţă la şcoală, reiese că dl Ford a avut dreptate. începutul a fost făcut de cercetarea personală pentru descoperirea originilor Francmasoneriei – societatea cea mai cuprinzătoare din lume, care numără aproape cinci milioane de membri bărbaţi, organizaţi în Loje obişnuite şi, în trecut, a inclus mulţi oameni importanţi, de la Mozart la Henry Ford. În calitate de francmasoni, scopul nostru a fost să încercăm să înţelegem ceva din ritualul masonic: acele ceremonii ciudate, secrete, realizate în special de clasa de mijloc, de oamenii de vârstă mijlocie, de la Huddersfield la Houston. în centrul învăţăturii masonice se află un personaj, Hiram Abif, care, după o poveste spusă tuturor francmasonilor, a fost ucis cu aproape 3. 000 de ani în urmă, în clădirea Templului Regelui Solomon. Acest om este o enigmă totală. Rolul său, în calitate de constructor al Templului Regelui Solomon, şi împrejurările oribilei sale morţi sunt descrise amănunţit în istoria masonică şi totuşi, el nu este menţionat în Vechiul Testament. Timp de patru din cei şase ani petrecuţi pentru această cercetare, am crezut că Hiram Abif este o creaţie simbolică. Apoi, el s-a materializat din ceaţa timpului şi s-a dovedit într-adevăr foarte real. îndată ce Hiram Abif a ieşit din trecutul îndepărtat, el nu ne-a oferit altceva decât o cheie a istoriei vestului. Meandrele intelectuale şi concluziile elaborate care au format anterior opinia colectivă a societăţii occidentale asupra trecutului au cedat în faţa logicii simple. Cercetările noastre ne-au condus mai întâi la reconstituirea vechiului ritual egiptean al înscăunării regelui, vechi de 4. 000 de ani, iar aceasta ne-a condus la descoperirea unui asasinat care a avut loc pe la 1570 î.hr., care a scos la iveală o ceremonie a învierii din care se trage Francmasoneria modernă. Urmărind apariţia acestui ritual secret de la Teba la Ierusalim, i-am reliefat rolul în formarea naţiunii evreieşti şi în evoluţia teologiei evreieşti. În contrast izbitor cu ceea ce se crede, lumea occidentală s-a dezvoltat de fapt conform unei vechi filosofii, ascunsă într-un sistem secret, care a ieşit la suprafaţă în trei momente cheie în ultimii 3.000 de ani. Dovada finală a cercetărilor noastre poate fi considerată descoperirea arheologică a secolului. Am localizat scrierile secrete ale lui Iisus şi ale adepţilor săi. Capitolul 1 SECRETELE PIERDUTE ALE FRANCMASONERIEI   ”Masoneria datează dinainte de Potop; este o simplă creaţie a trecutului; este doar o scuză pentru convivialitate; este o organizaţie ateistă, ce distruge sufletele; este o asociaţie de caritate, ce face bine în secret; este o maşinărie politică cu o putere extraordinară; nu are secrete; discipolii săi posedă, în mod tainic, cele mai mari cunoştinţe ale umanităţii; îşi celebrează ritualurile misterioase sub auspiciile şi invocaţiile lui Mefistofel; procedeele lor sunt perfect inocente, ca să nu spunem de-a dreptul stupide; ei comit toate crimele nedescoperite; ei există doar cu scopul de a promova frăţia şi bunăvoinţa – iată câteva dintre afirmaţiile făcute de cei din afara cercului frăţiei libere şi acceptate. Omne ignotum pro magnifico. Cu cât se ştie mai puţin cu atât se inventează mai mult despre Francmasonerie.” The Daily Telegraph, Londra, 1871.   ”Masoneria face eforturi considerabile în a încuraja standarde superioare de moralitate printre membrii săi. Dar este destul de surprinzător că o societate care foloseşte strângeri de mâini secrete, semne şi limbaj propriu pentru recunoaşterea reciprocă a membrilor săi este suspectată că este mai degrabă o emanaţie a răului, decât a binelui. De ce să folosească asemenea metode, dacă nu ca să ascundă adevărul? De ce să-l ascundă, dacă nu este nimic de ascuns? Cei din afara Masoneriei consideră ideea de a îmbrăca haine speciale, de a recita texte ezoterice şi de a realiza ritualuri stranii atât de prostească, încât au tendinţa de a crede că trebuie să existe o altă atracţie, probabil mai sinistră. Poate că nu există… dar e greu de dovedit că nu-i aşa.” The Daily Telegraph, Londra, 1995. Lipsa de scop   În 1871, regina Victoria avea 30 de ani de domnie în faţă, Ulysses S. Grant era preşedintele Statelor Unite ale Americii şi Francmasoneria era subiect de speculaţie publică. O sută douăzeci de ani mai târziu, prima aselenizare este un fapt trecut, lumea se deschide spre Internet şi Francmasoneria este încă subiect de speculaţie publică. Am dat peste primul din aceste citate într-o tăietură de ziar vechi, şifonat, dintr-un volum prăfuit al istoriei Masoneriei, unde fusese pus ca semn de carte de vreun mason de mult uitat. Chris a citit al doilea Atlantic între prânz şi filmul artistic. Aproape totul, inclusiv stilurile de scris, s-a schimbat în ultimul secol şi un sfert, dar atitudinea publică generală faţă de Masonerie este şi astăzi la fel de confuză ca şi în secolul nouăsprezece. Majoritatea oamenilor nu au încredere în ceea ce nu înţeleg şi, dacă există vreo urmă de elitism care-i exclude, neîncrederea se transformă brusc în lipsă de simpatie şi chiar ură. În timp ce Masoneria a fost mereu deschisă tuturor bărbaţilor de peste 21 de ani (18 ani, după constituţia scoţiană), cu minte şi trup sănătoase, care pot demonstra un caracter bun şi credinţă în Dumnezeu, nu există îndoială că alegerea membrilor din Marea Britanie se făcea din aristocraţie, cu rang şi titluri, provenind din păturile înalte ale claselor de mijloc. La jumătatea epocii victoriene, era important din punct de vedere social, aproape esenţial, pentru un om cu o profesie, să fie francmason. Noii îmbogăţiţi în urma revoluţiei industriale îşi căutau un stalul social, prin calitatea de membru al unei societăţi exclusiviste, bine cotată de către aristocraţii de la toate nivelurile sociale, până la casa regală. Cel puţin în teorie, membrii claselor muncitoare puteau să devină masoni, dar, în fapt, nici nu le trecea prin cap să ceară să fie admişi în „clubul” şefilor lor, astfel încât Loja a fost mult timp asociată cu bogăţia. Cei de la toate nivelurile societăţii care nu erau francmasoni puteau doar să speculeze despre secretele revelate membrilor acestei organizaţii misterioase. Se ştia despre ei că purtau şorţuri şi gulere largi şi se zicea că-şi suflecau pantalonii şi schimbau strângeri de mână, în timp ce-şi şopteau coduri unii altora. În a doua jumătate a secolului XX, Francmasoneria a devenit o organizaţie mult mai puţin elitistă decât credeau bărbaţii din toate puterile sociale care căpătaseră calitatea de membru. Totuşi, o privire rapidă spre vârful ierarhiei masonice englezeşti ilustrează faptul că un membru al familiei regale sau un lord ereditar obţinea cu greu posibilităţi de promovare, aceasta constituind chiar un serios handicap. Majoritatea oamenilor din lumea occidentală ştiu puţine despre Francmasonerie şi misterele ei şi se împart în două grupuri mari: aceia care nu sunt masoni dar se întreabă care sunt acele secrete, şi aceia care sunt masoni, şi care se întreabă şi ei care sunt acele secrete! Un îndemn la tăcere, printre masoni, nu este atât o obligaţie de a adera la jurăminte sacre, cât o frică de pedeapsă din partea membrilor; se tem de faptul că ei nu înţeleg un cuvânt din ceremoniile la care participă şi singura lor frică este că oamenii vor râde de ritualurile, aparent fără scop şi prosteşti, pe care le realizează. Francmasoneria, pentru noi şi pentru oricare alt „frate” pe care-l ştim, este puţin mai mult decât un club social ce oferă posibilitatea de a se bucura de un spectacol, urmat de o masă şi de multă bere şi vin. Ritualul complex şi obscur trebuie să fie memorat ani de zile prin repetiţii monotone. Se pune accentul pe fidelitatea redării, dar, în realitate, doar mici părţi de ceremonie pot fi înţelese ca nişte simple mesaje alegorice referitoare la tăria de caracter, restul fiind un amestec ciudat de cuvinte fără sens şi scene ale presupuselor evenimente istorice, ce au avut loc în timpul înălţării Templului Regelui Solomon din Ierusalim, cu vreo 3. 000 de ani în urmă. în timp ce membrii se obişnuiesc încet-încet cu ritualul, cu excepţia învăţării versurilor ciudate, excentrice, pe de rost, mulţi din cei din afară încearcă să distrugă organizaţia, deoarece o suspectează de corupţie, văzând-o ca pe un bastion al privilegiului capitalist sau ca pe un club de într-ajutorare. Nenumărate cărţi despre acest subiect au hrănit curiozitatea publicului. Unele, cum ar fi cele scrise de autorul american, John J. Robinson, au fost bine documentate, altele, cum ar fi cele ale răposatului Stephen Knight, au fost puţin mai mult decât ficţiune, cu scopul de a hrăni teama grupărilor anti-masonice. Antimasonii muncesc tot timpul ca să dovedească presupuse greşeli, lucru de altfel dovedit. Un prieten recreştinat de-a lui Chris a afirmat recent că şi-a asumat un rol de consilier în cadrai grupului său de la biserică. Când a fost întrebat pe cine intenţiona să consilieze, am fost înspăimântat să aud replica: „Pe cei care suferă de blesteme masonice.” „Ce este un blestem masonic?” l-am întrebat, fără să-i spun de legătura mea cu Francmasoneria. „Masonii trebuie să-şi jure supunere şi devotament în detrimentul familiilor lor. Dacă nu reuşesc, sunt blestemaţi, ceea ce le provoacă o suferinţă groaznică, lor şi celor apropiaţi.” Am rămas perplex. Francmasoneria înseamnă multe lucruri, dar cu siguranţă nu rele, deşi unii oameni par hotărâţi să creadă acest lucra. Pentru a lupta împotriva unor astfel de acuzaţii nefondate, Marea Lojă Unită a Angliei a declarat public că datoria de cetăţean a unui francmason trebuie să fie deasupra oricăror obligaţii masonice şi că Francmasoneria nu ar permite distragerea unei familii prin timpul acordat sau prin cheltuiala banilor familiei, ori determinându-l să acţioneze împotriva interesului personal. Nu dorim să facem apologia Francmasoneriei, dar face mult bine şi, după câte ştim, nu face deloc rău. A donat întotdeauna sume foarte mari de bani pentru asociaţiile de caritate, de obicei în mod anonim, promovează rectitudinea morală şi responsabilitatea socială şi prevede norme pe care ceilalţi le urmează. Culoarea pielii, rasa, credinţa sau politica au fost permanent irelevante pentru calitatea de membra şi cele două scopuri ale sale sunt ordinea socială, bazată pe libertatea individului şi dramul spre cunoaştere. Singura cerinţă absolută este credinţa în Dumnezeu, oricare Dumnezeu. Cea mai puternică critică împotriva Francmasoneriei este lipsa de scop. Nu se ştie de unde vine, nimeni nu pare să ştie ce încearcă să realizeze şi pare din ce în ce mai puţin probabil să aibă un viitor, într-o lume care doreşte scopuri clare şi beneficii. Nu numai că nu se mai cunosc originile Francmasoneriei, dar şi „secretele adevărate” ale Ordinului s-au pierdut şi, în locul lor, la ceremonii, se folosesc „secrete substituite”, „până când va veni timpul să fie redescoperite cele iniţiale”. Dacă cuvintele folosite la ritual sunt descifrate, Francmasoneria ar trebui să aibă cel puţin 3. 000 de ani vechime. Nu numai duşmanii Ordinului nu cred acest lucru, dar nici Marea Lojă Unită a Angliei nu pretinde o astfel de vechime. Sensibilă la reacţia publică, evită orice punct de vedere oficial asupra originilor Francmasoneriei şi permite aşa numitelor „Loje de cercetare” să dezbată puţinele mărturii istorice care există. Un biet candidat în întuneric   Când am fost făcuţi francmasoni, amândoi am trecut prin procedura cunoscută de fiecare iniţiat, timp de cel puţin 250 de ani. Aceste ceremonii cuprindeau jurământul nostru, în calitate de oameni de onoare, că nu vom face publice niciunul din secretele Francmasoneriei şi suntem conştienţi că ceea ce descriem aici poate fi considerat de unii dintre masoni drept o trădare a acelor secrete. Totuşi, Marea Lojă Unită a Angliei consideră că numai mijloacele de recunoaştere sunt secretele protejate ale Ordinului şi nimeni nu ar putea să se dea drept francmason după citirea acestei cărţi. Este necesar să explicăm ritualurile în amănunt, deoarece ele formează baza cercetării noastre. Unele dintre cuvintele date sunt mijloace de identificare secretă, dar noi nu scoatem în evidenţă cuvintele ce ar trebui folosite în diferite situaţii, aşa că am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru a respecta spiritul jurămintelor noastre. În orice caz, noi am fost de acord ca aceste secrete să nu lezeze libertatea noastră civilă, morală sau religioasă; şi, dacă jurămintele noastre ne-ar fi împiedicat să vă împărtăşim astfel de descoperiri importante, aşa cum o facem acum, ele ar fi lezat în mod sigur acele libertăţi.   * * *   Deşi ne-am alăturat mai multor Loje pe o perioadă de câţiva ani, experienţele noastre sunt similare. Aşa am simţit (aşa că am folosit pronumele eu pentru a ne reprezenta pe amândoi): fiind chestionat de un mare număr de maeştri cu câteva luni mai înainte, eram gata să fiu făcut francmason. Virtual, nu cunoşteam ce avea să urmeze; singura întrebare fermă ce mi-a fost pusă a fost „Crezi în Dumnezeu?”, „Cred”, şi totul s-a desfăşurat din acel moment până în clipa când un paznic a lovit, cu mânerul săbiei trase, uşa mare a templului, cerând permisiunea ca eu să pot intra. Am fost legat la ochi şi îmbrăcat cu pantaloni largi, albi, şi bluză. Un picior era încălţat cu un simplu papuc (expresia pentru aceasta este neglijenţă), piciorul stâng era descoperit până la genunchi, partea stângă a pieptului tunicii fusese desfăcută, astfel că pieptul meu era dezgolit pe acea parte. Fără să ştiu, un laţ de spânzurătoare mi-a fost pus în jurul gâtului şi lăsat să atârne în spate. Mi s-au luat toate obiectele de metal şi eram pregătit să fiu condus în templu. (Am aflat mai târziu că acest mod de vestimentaţie, tunica aspră cu laţul atârnând la gât, era identic cu modul în care era tratat un eretic medieval de către Inchiziţie, înainte ca acesta să mărturisească). Îmi amintesc cum simţeam prezenţa unui mare număr de oameni şi m-am simţit foarte vulnerabil. Am simţit apăsarea unui punct rece pe pielea de la piept. „Simţi ceva?” a întrebat o voce din faţă. O şoaptă în ureche mi-a dat un răspuns formal, pe care l-am repetat cu voce tare, „Da”. „Atunci fie ca acesta să fie un imbold al conştiinţei comparabil cu o moarte rapidă, dacă vei trăda vreodată vreun secret din cele pe care ţi le vom împărtăşi.” O altă voce din celălalt capăt al camerei a vorbit apoi – am recunoscut-o ca aparţinând Maestrului de Rugăciuni: „Deoarece niciun bărbat nu poate deveni mason dacă nu este liber şi matur, te întreb acum – eşti un om liber şi major?” „Sunt.” „Pentru că ai răspuns la această întrebare, urmează altele pe care ţi le voi pune imediat şi la care sunt sigur că vei răspunde cu egală sinceritate. Declari pe onoarea ta, fără să ţii seamă de solicitările prietenilor, neinfluenţat de motive economice sau altele nedemne, că te oferi de bună voie şi liber, drept candidat pentru misterele şi privilegiile Francmasoneriei? Declari în continuare, pe propria ta onoare, că eşti îndemnat să soliciţi aceste privilegii, având o opinie favorabilă asupra Ordinului, o dorinţă de cunoaştere şi o dorinţă sinceră să devii mai de folos semenilor?” „Da.” Pumnalul care îmi fusese ţinut strâns la piept a fost luat (deşi nu am ştiut atunci), dar laţul (numit cablu) a rămas atârnat de gât. Omul din dreapta mea mi-a şoptit să îngenunchez şi a fost spusă o scurtă rugăciune, invocând binecuvântarea Guvernatorului Suprem al Universului (Dumnezeu – descris într-un mod neutru, astfel încât El să fie accesibil tuturor membrilor oricărei religii monoteiste). Ceremonia a continuat cu ghidarea mea în jurul perimetrului templului, oprindu-se de trei ori pentru a fi prezentat drept „un biet candidat într-o stare de întuneric”. Deşi nu puteam vedea, în centrul podelei templului era un dreptunghi cu pătrate albe şi negre. Pe latura estică era piedestalul Maestrului de Rugăciuni, la sud, stătea Paznicul Tânăr şi la vest, Paznicul Bătrân, ambii pe piedestale mai mici. După cele trei pauze am fost adus, încă legat la ochi, în faţa piedestalului Maestrului de Rugăciuni, unde el a întrebat: „în această stare de întuneric, care este dorinţa puternică a inimii tale?”. Şi încă o dată, răspunsul mi-a fost şoptit la ureche: „Lumina.” „Atunci fie ca să primeşti binecuvântarea.” Legătura la ochi mi-a fost luată şi, pe măsură ce ochii mei s-au obişnuit cu lumina, am putut să văd că eram în faţa Maestrului de Rugăciuni, care imediat mi-a atras atenţia asupra” luminilor” emblematice ale Francmasoneriei, care sunt explicate ca fiind volumul Legii Sacre (pentru reprezentanţii creştini aceasta este Biblia), Pătratul şi Busola. Apoi, mi-a spus că ajunsesem la rangul de Ucenic începător Francmason – primele trei trepte prin care trebuia să trec înainte de a fi acceptat ca Maestru mason deplin. Semnele secrete, lupta şi parola pentru prima treaptă, mi-au fost apoi explicate şi mi s-a spus că stâlpul din stânga care se ridica pe terasa Templului Regelui Solomon are o semnificaţie specială pentru francmasoni. Atât stâlpii din dreapta, cât şi cei din stânga sunt refăcuţi în Lojă şi se ridică în spate şi de ambele părţi ale Maestrului de Rugăciuni. Stâlpul din stânga este numit Boaz, după Boaz, stră-străbunicul lui David, rege al Israelului. După diferite plimbări în jurul templului, mi s-a dat un şorţ simplu, alb, din piele de viţel, care simboliza treapta pe care tocmai o obţinusem. Apoi, mi s-a spus: „Este mai vechi decât Lâna de Aur sau Vulturul Roman, mai onorabil decât Steaua, Garter sau orice altă distincţie care există, el fiind semnul purităţii şi al legăturii de prietenie…”. Această parte s-a dovedit a fi deosebit de revelatoare pentru ritualul masonic; după cum vom arăta ulterior, ea conţine dovada clară că a fost constituit în trei perioade, foarte diferite istoric, de la antichitatea autentică la modemul relativ. Pe toată durata ceremoniei mi-au fost recomandate diferite virtuţi morale şi sociale, folosind un mare număr de analogii arhitecturale, cum ar fi uneltele zidarului evreu, comparate cu metodele de autodepăşire. Spre sfârşitul ceremoniei de iniţiere, am aflat cu stupoare că existau teste care trebuiau memorate, pentru a putea trece în treapta a doua, aceea a Francmasonului Prieten. Printre aceste întrebări şi răspunsuri erau anumite informaţii, menite să trezească interesul şi nu să informeze, întrebare: „Ce este Francmasoneria?” Răspuns: „Un sistem special de moralitate, învăluit în alegorii şi ilustrat prin simboluri.” întrebare: „Care sunt cele trei mari principii pe care se bazează Francmasoneria?” Răspuns: „Dragostea frăţească, liniştea şi adevărul.” Pentru orice candidat, primul din aceste principii pare rezonabil, dar următoarele două sunt mai greu de analizat. Linişte faţă de ce? Care adevăr? Acum, în calitate de frate pe deplin acceptat, chiar dacă simplu învăţăcel, am părăsit templul cu sentimentul că s-a petrecut ceva special, dar nu aveam niciun indiciu a ceea ce ar putea să însemne. A urmat o masă festivă şi, cum eram omul zilei, am fost aşezat în stânga Maestrului de Rugăciuni. S-au ţinut toasturi şi discursuri şi toată lumea s-a distrat. Cu siguranţă că misterele Masoneriei nu au fost dezvăluite. Poate, m-am gândit eu, totul va fi mai clar la următoarea ceremonie. Nu s-a întâmplat aşa. Misterele ascunse ale naturii şi ştiinţei   După câteva luni, am trecut în stadiul al doilea al ceremoniei, pentru a atinge rangul de Francmason Prieten. De data aceasta, am intrat în templu cu restul fraţilor, purtând un şorţ simplu, alb, din piele de viţel, care era simbolul inocenţei mele – şi al statutului meu umil. Loja a fost apoi deschisă la treapta întâi şi, în calitate de candidat la avansare, am fost supus la testul de a răspunde la întrebările care mi-au fost explicate la sfârşitul ceremoniei anterioare. De îndată ce am trecut prin această grea examinare a capacităţii mele de a recita vorbe neînţelese, mi s-a spus să părăsesc templul, temporar, pentru ca să fie pregătit cum se cuvine pentru „ceremonia de trecere”. Am intrat iar şi am purtat acelaşi veşmânt grosolan ca la ceremonia de iniţiere, acum cu piciorul stâng şi partea dreaptă a pieptului goale. Pe măsură ce diaconii mă conduceau prin templu, mi se arătau noi parole şi semne, inclusiv o mână ridicată, poziţie care se pretinde a fi originară de pe vremea când Josua lupta în bătăliile Domnului (în Valea Jehosafat) şi m-am rugat ca Soarele să-şi vadă de drumul lui, până când duşmanii săi vor fi învinşi. Această ultimă parte a ceremoniei s-a dovedit a fi cu adevărat semnificativă. Stâlpul din partea dreaptă a intrării în Templul lui Solomon a fost descris pentru a completa informaţia dată în treapta anterioară, cu privire la stâlpul din stânga. Acest stâlp, identificat drept „Jachin”, se zice că a fost numit după marele preot care a oficiat includerea acestei părţi în templul din Ierusalim. Cei doi stâlpi gemeni, Boaz şi Jachin, urmau să devină deosebit de importanţi, din toate punctele de vedere, pentru cercetarea noastră viitoare. Primul se spune că reprezintă „puterea sau în el este puterea”; al doilea „să stabilească” şi când se unesc, „stabilitate”. După terminarea ceremoniei de treapta a doua, mi s-a permis să-mi extind cercetările la misterele ascunse ale naturii şi ştiinţei, încă o dată, această ceremonie a fost urmată de mâncare, băutură, discursuri şi muzică. O rază de lumină   Câteva luni mai târziu, în calitate de Prieten Mason, purtând un şorţ alb cu două rozete albastre, am fost ales să fiu ridicat la ceea ce se cheamă „sublimul” grad de Maestru Mason, dar mai întâi trebuia să-mi dovedesc competenţa încă o dată, învăţând răspunsurile la mai multe întrebări din test. În timpul examinării, atenţia mi-a fost atrasă de faptul că vechiul nostru frate a primit salariul în mijlocul camerei Templului Regelui Solomon, fără scrupule sau jenă, având în vedere respectul care era acordat stăpânilor în acele timpuri. Un studiu amănunţit al Bibliei nu a dezvăluit menţionarea camerei din mijloc a Templului lui Solomon. Este imposibil să se fi strecurat vreo greşeală şi, ca totul să aibă sens, am presupus că întrebările din test indicau faptul că fraţii avuseseră în trecut încredere în stăpâni, dar acum poate nu mai aveau. În acest stadiu, mi s-a dat o referinţă cu adevărat biblică, care nu exista în Biblie, dar care arată misiunea ce mi se va încredinţa de îndată ce voi fi ridicat la rangul sublim de Maestru Mason: „Pentru că Domnul a spus cu tărie că vorbele Lui vor fi rostite în Casa Lui, care va fi veşnică.” Acest citat s-a dovedit a fi extrem de important, deşi nu este înţeles de francmasonii moderni şi nici de altcineva, când este auzit pentru prima oară. Mi s-a încredinţat apoi o parolă, care mi-a permis să reintru în templu când a început ceremonia în Loja Maestrului Mason. Totul, de data aceasta, era diferit şi dramatic. Am reintrat în templu; întuneric total, cu excepţia licărului unei lumânări ce ardea în partea de est, în faţa Maestrului de Rugăciuni, în camera mare, fără ferestre, lumânarea singuratică împrăştia o lumină slabă dar, de îndată ce ochii mei s-au obişnuit, am putut să zăresc chipurile din spate şi să văd forma întregului templu în nuanţe de negru şi gri închis. Am fost informat, destul de teatral, că subiectul acestei trepte (etape) era moartea însăşi. Ceremonia a început cu o scurtă descriere a etapelor anterioare:   ”Fraţi, fiecare treaptă a Masoneriei este progresivă şi nu poate fi atinsă decât în timp, cu răbdare şi perseverenţă. La prima treaptă (etapă) ni se arată îndatoririle faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele nostru şi faţă de noi înşine. În treapta a doua ni se permite să luăm parte la misterele ştiinţei umane şi să înţelegem bunătatea şi măreţia Creatorului, prin analiza minuţioasă a operei Sale. Dar treapta a treia este liantul întregului; este făcută ca să lege oamenii laolaltă prin frăţie mistică, într-o relaţie de afecţiune şi dragoste fraternă; ne arată întunericul morţii şi al mormântului ca purtător de lumină strălucitoare, care va urma învierii celor drepţi, când aceste trupuri moarte, care au zăcut în ţărână, se vor trezi unite cu spiritul lor frăţesc şi înveşmântate în nemurire.”   S-a spus apoi o rugăciune, care s-a încheiat cu:   „ …Te rugăm pe Tine să-l ierţi pe slujitorul Tău, care ne împărtăşeşte secretele sale misterioase de Maestru Mason. Dă-i tărie pentru ca în ceasul încercării să reuşească şi să treacă în protecţia Ta, prin valea întunecoasă a umbrelor morţii şi să se poată ridica din mormânt, să strălucească ca o stea, de-a pururi.”   Ceremonia a continuat într-o manieră similară celorlalte, până la un punct, când am fost obligat să interpretez o poveste remarcabilă care explică modul în care adevăratele secrete ale Stăpânului Mason s-au pierdut. Am jucat rolul unui personaj care nu există în afara ritualurilor din Francmasonerie; numele său era Hiram Abif: Maestrul de Rugăciuni a spus povestea:   „ …natura ne învaţă încă o dată o lecţie mare şi folositoare – cunoaşterea eului. Te învaţă, prin contemplare, să te pregăteşti pentru orele finale ale existenţei; şi, când, cu ajutorul unei asemenea stări contemplative, te-a condus prin căile întortocheate ale vieţii tale muritoare, te învaţă cum să mori. Acestea, dragă frate, sunt lucrurile deosebite ale treptei a treia a Francmasoneriei. Te invită să meditezi asupra acestui subiect îngrozitor şi te învaţă să simţi că pentru omul drept şi neînduplecat, moartea nu este mai groaznică decât falsitatea şi necinstea. Analele Francmasoneriei ne arată acest mare adevăr, un exemplu glorios de fidelitate de nezdruncinat şi moarte prematură a măreţului nostru Mare Maestru Hiram Abif care şi-a pierdut viaţa chiar înainte de terminarea Templului Regelui Solomon, la construcţia căruia el a fost principalul arhitect. Moartea lui s-a petrecut aşa: 15 Masoni Prieteni, numiţi să prezideze, văzând că templul era aproape terminat, dar că ei nu erau încă în posesia adevăratelor secrete ale Maestrului Mason, au conspirat împreună să obţină acele secrete oricum, chiar recurgând la violenţă. Când erau pe cale să-şi pună în aplicare conspiraţia, 12 din cei 15 au dat înapoi, dar 3, cu un caracter mai hotărât şi mai groaznic decât al celorlalţi, şi-au continuat planurile necinstite şi, în acest scop, s-au aşezat la porţile de sud, vest şi est ale templului, unde Maestrul Hiram Abif se retrăsese să se roage la Dumnezeu, după cum îi era obiceiul, ora fiind 12 fix. Terminându-şi rugăciunea, s-a pregătit de plecare spre poarta de sud, unde a fost acostat de primul dintre aceşti tâlhari, care, dorind să aibă o armă mai bună, s-a înarmat cu o riglă de plumb şi, într-o manieră ameninţătoare, i-a cerut maestrului nostru, Hiram Abif, toate secretele de Maestru Mason, avertizându-l că-l aşteaptă moartea în caz de refuz; credincios legământului său, el a răspuns că acele secrete erau cunoscute de 3 oameni în lume şi că, fără consimţământul celorlalţi doi, nici nu putea, nici nu voia să le divulge; dar că el credea că răbdarea şi perseverenţa, la timpul potrivit, îi vor permite vrednicului mason cunoaşterea lor. Dar, în ceea ce-l priveşte pe el, mai degrabă ar muri decât să trădeze încrederea sacră. Răspunsul nu era nici pe departe satisfăcător, astfel că tâlharul i-a aplicat Maestrului o lovitură violentă în tâmpla dreaptă. Aceasta i-a provocat căderea pe genunchiul stâng.”   În acest moment, am simţit o lovitură foarte uşoară în tâmplă şi cele două călăuze, cunoscuţi ca diaconi, îmi arătau că trebuia să mă las în genunchi ca să imit povestea.   „Revenindu-şi din această stare, Hiram s-a grăbit spre poarta de vest, unde l-a înfruntat pe cel de-al doilea tâlhar, căruia i-a dat acelaşi răspuns, cu aceeaşi fermitate, chiar când tâlharul care era înarmat cu o nivelă cu plumb i-a dat o lovitură violentă în tâmpla stângă, care l-a făcut să se prăbuşească pe genunchiul drept.”   Încă o dată, am simţit o atingere pe tâmplă şi am fost împins la pământ, pe genunchiul drept.   „Văzând că şansele de scăpare sunt nule în cele două părţi, maestrul nostru s-a clătinat, a leşinat şi, sângerând, s-a îndreptat spre poarta de est, unde era postat cel de-al treilea tâlhar şi care, primind acelaşi răspuns la cerinţa sa insolentă, pentru că maestrul nostru a rămas fidel obligaţiei sale chiar şi în această grea încercare, i-a aplicat o lovitură violentă chiar în moalele capului, cu un ciocan greu de piatră, şi atunci, el a căzut fără viaţă la picioarele lui. Astfel muri el.”   La lumina lumânării, l-am văzut pe Maestrul de Rugăciuni întinzând pe deasupra piedestalului un instrument care mi-a atins fruntea şi am simţit mai multe mâini care mă trăgeau în jos. Am fost ţinut drept, în picioare, m-am întins pe spate în întuneric. Când am atins pământul, am fost înfăşurat într-un giulgiu, aşa că numai faţa mi-a rămas neacoperită. Maestrul de Rugăciuni a continuat:   „Fraţi întru această ceremonie, Fratele nostru a fost făcut să reprezinte unul din cele mai strălucitoare personaje din analele Francmasoneriei, Hiram Abif, care a preferat să-şi dea viaţa, decât să trădeze încrederea sacră ce i-a fost acordată. Şi am deplină încredere că acest testament vă va impresiona puternic şi minţile şi inimile şi vă va ajuta să faceţi faţă unor întâmplări similare.”   Fratele Paznic Tânăr a venit spre mine, mi-a scos mâna de sub giulgiu şi a tras de ea uşor. Mâna mea a alunecat printre degetele sale.   „Maestru al Rugăciunii, această strângere de mână a eşuat.” Figuri din umbră mergeau în jurul „mormântului” meu, înainte ca Maestrul Rugăciunilor să vorbească din nou:   „Frate Paznic Matur, vei încerca strângerea de mână prietenească.”   Aceasta s-a dovedit la fel de ineficientă ca şi prima.   „Fraţi Paznici, aţi eşuat amândoi în încercările voastre. Şi totuşi, rămâne o a treia metodă specială, cunoscută drept Labă de Leu sau strângerea Ghearelor de Vultur, care este dată de apucarea strânsă a tendoanelor încheieturii mâinii drepte cu vârfurile degetelor şi ridicarea lui la cinci puncte de prietenie, ceea ce, cu ajutorul dumneavoastră, voi încerca.”   Maestrul Rugăciunilor m-a apucat strâns de încheietura mâinii şi a tras, ridicându-mă pe dată în picioare. Încă o dată, mâini nevăzute mi-au luat toată greutatea. Când am ajuns din nou în poziţie verticală, Maestrul Rugăciunilor mi-a şoptit două vorbe speciale la ureche. Acum ştiam ambele părţi ale Cuvântului Masonului. Atunci, acestea mi se păreau lipsite sens dar, prin cercetările noastre, am descoperit înţelesul său vechi şi fascinant, după cum va fi arătat mai târziu.   ” Astfel, dragul meu Frate, toţi Maeştrii Masoni au fost ridicaţi, printr-o moarte figurativă, la o uniune cu tovarăşii primei lor încercări. Permiteţi-mi să remarc că lumina unui Maestru Mason nu este decât un întuneric vizibil, ce serveşte doar la exprimarea acelei pete de întuneric ce se agaţă de perspectiva viitorului. Acest văl misterios de întuneric, ochiul raţiunii omeneşti, nu-l poate pătrunde dacă nu este ajutat de lumina divină care vine de sus, şi totuşi, chiar prin această rază luminoasă îţi vei da seama că stai chiar pe marginea mormântului în care ai coborât, la figurat, şi care, atunci când această viaţă trecătoare se va scurge, te va primi din nou la pieptul lui rece.”