CUPRINS:
De ce o asemenea carte? 3
...
Recent Posts
CUPRINS:
Prefaţă 3
O scu...
SULURILE DE LA MAREA MOARTĂ
Înainte de a e...
Motto
Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci ...
VIZITE EXTRATERESTRE ÎNAINTE DE APARIŢIA OMULUI
...
De prisos in univers de Milivoj Matusec
Alexand...
Osiris Judecatorul Lumii de Apoi de John Ray
Os...
Originea universului de John Barrow
CUPRINS
...
Poarta temporala din Romania
...
Misterul templierilor de Clive Prince. Păstrătorii...
Posts
Partea întâi
DESPRE TEORIA SPECIALĂ A RELATIVITĂŢII
§1. Conţinutul fizic al propoziţiilor geometrice
Nu încape nicio îndoială, iubite cititor, că, în tinereţe, ai cunoscut falnicul edificiu al geometriei euclidiene, iar amintirea acestei măreţe construcţii, pe ale cărei trepte înalte ai fost purtat în nenumărate ore de studiu de profesori conştiincioşi, îţi inspică mai mult respect decât plăcere; cu siguranţă că această experienţă din trecut te face să priveşti cu dispreţ pe oricine ar îndrăzni să declare ca neadevărată chiar şi cea mai neînsemnată propoziţie a acestei ştiinţe. Dar acest sentiment de mândră certitudine te va părăsi de îndată ce vei fi întrebat: „Ce înţelegi prin afirmaţia că aceste propoziţii sunt adevărate?” Iată o întrebare la care vrem să ne oprim puţin.
Geometria porneşte de la anumite noţiuni fundamentale, cum sunt punctul, dreapta, planul, pe care suntem capabili să le corelăm cu reprezentări clare, şi de la anumite propoziţii simple (axiome), pe care suntem înclinaţi să le acceptăm ca „adevărate” pe baza acestor reprezentări. Toate celelalte propoziţii vor fi întemeiate, adică demonstrate pe baza unei metode logice, a cărei justificare suntem determinaţi s-o recunoaştem, pornind de la aceste axiome. O propoziţie este corectă, respectiv „adevărată”, dacă poate fi dedusă din axiome în maniera recunoscută. Problema „adevărului” unor propoziţii geometrice individuale conduce astfel înapoi la problema „adevărului” axiomelor. Se ştie însă de multă vreme că această ultimă problemă nu este doar nerezolvabilă prin metodele geometriei; ea este, în general, fără sens. Nu ne putem întreba dacă este adevărat că prin două puncte poate trece numai o singură dreaptă. Putem doar spune că geometria euclidiană se ocupă cu figuri pe care ea le numeşte „drepte” şi cărora le atribuie proprietatea de a fi determinate în întregime prin două puncte ce le aparţin. Conceptul de „adevăr” nu se potriveşte enunţurilor geometriei pure, deoarece prin cuvântul „adevărat” desemnăm în ultimă instanţă corespondenţa cu obiectele reale. Geometria însă nu se ocupă cu relaţia dintre conceptele ei şi obiectele experienţei, ci doar cu corelaţiile logice reciproce ale acestor concepte.
Este uşor însă de explicat de ce ne simţim totuşi obligaţi să spunem că propoziţiile geometriei sunt „adevărate”. Conceptelor geometrice le corespund mai mult sau mai puţin exact obiecte din natură, aceasta din urmă reprezentând singura cauză a generării lor. În încercarea de a conferi edificiului ei o cât mai mare coeziune logică, geometria se îndepărtează de această origine. Obişnuinţa, de exemplu, de a defini o dreaptă prin două puncte marcate pe un singur corp practic rigid este profund înrădăcinată în felul nostru de a gândi. La fel, suntem obişnuiţi să considerăm că trei puncte se află pe o linie dreaptă dacă putem face să treacă o rază vizuală prin aceste trei puncte alegând în mod convenabil punctul de vizare.
Dacă, urmând modul nostru obişnuit de a gândi, adăugăm propoziţiilor geometriei euclidiene o singură propoziţie care afirmă că la două puncte ale unui corp practic rigid corespunde întotdeauna aceeaşi distanţă (măsurată în linie dreaptă), indiferent de modificările aduse poziţiei corpului, atunci propoziţiile geometriei euclidiene devin propoziţii ce se raportează la diverse poziţii relative pe care le pot ocupa corpurile practic rigide.[1] Geometria astfel completată poate fi considerată o ramură a fizicii. Acum avem îndreptăţirea să ne întrebăm asupra „adevărului” propoziţiilor geometrice astfel interpretabile, deoarece ne putem întreba dacă ele corespund acelor lucruri reale pe care le-am pus în corespondenţă cu conceptele geometrice. Ceva mai puţin precis am putea spune că prin „adevărul” unei propoziţii geometrice înţelegem faptul că ea conduce la o construcţie posibilă cu rigla şi compasul.
Convingerea asupra „adevărului” propoziţiilor geometrice în acest sens se întemeiază în mod natural exclusiv pe o experienţă relativ imperfectă.
Vom presupune pentru început adevărul propoziţiilor geometriei pentru ca apoi, în ultima pafte a consideraţiilor noastre (privind teoria generală a relativităţii), să vedem că aceste adevăruri nu sunt absolute şi să le precizăm limitele.
§2. Sistemul de coordonate
Pe baza interpretării fizice a distantei pe care am indicat-o, suntem în măsură să stabilim prin măsurători distanţa dintre două puncte ale unui corp rigid. Pentru aceasta avem nevoie de o linie (un etalon de măsură S) determinată o dată pentru totdeauna, care va fi folosită ca unitate de măsură. Dacă se dau două puncte A şi B ale unui corp rigid, atunci linia dreaptă care le uneşte se poate construi după legile geometriei; apoi, pe această linie de legătură putem suprapune linia S pornind din A de atâtea ori până când se ajunge în B. Numărul repetărilor acestei suprapuneri va reprezenta măsura dreptei AB. Pe acest principiu se bazează orice măsurare a lungimii.[2]
Orice descriere spaţială a poziţiei unui fenomen sau obiect se bazează pe faptul că se indică un punct al unui corp rigid (sistem de referinţă) cu care acel fenomen coincide. Acest lucru este valabil nu doar pentru descrierea ştiinţifică, ci şi pentru viaţa cotidiană. Astfel, dacă vom analiza următoarea indicaţie privind locul „la Berlin, în piaţa Potsdam”, vom obţine următoarea semnificaţie: corpul rigid este solul la care se referă indicaţia privind locul; pe el e marcat un punct purtând un nume, „Piaţa Potsdam din Berlin”, cu care coincide spaţial fenomenul.[3]
Acest mod elementar de a indica un loc nu poate servi decât pentru punctele de pe suprafaţa corpurilor rigide, fiind legat de existenţa unor puncte ale acestei suprafeţe ce pot fi distinse reciproc. Să vedem cum se eliberează spiritul uman de aceste două limitări, fără ca esenţa indicării locului să se modifice. De exemplu, să presupunem că deasupra Pieţei Potsdam pluteşte un nor; locul acestuia poate fi stabilit, în raport cu suprafaţa Pământului, ridicând în piaţă o prăjină care să ajungă până la nor. Lungimea prăjinii, măsurată cu etalonul, împreună cu indicarea locului piciorului acestei prăjini va reprezenta o indicaţie completă a poziţiei.
Vedem din acest exemplu cum a fost perfecţionată noţiunea de poziţie:
a) se prelungeşte corpul rigid, la care se raportează indicaţia de poziţie a obiectului, în aşa fel încât obiectul ce urmează a fi localizat îl întâlneşte într-un punct determinat;
b) se foloseşte, pentru stabilirea locului, numărul în locul numelor punctelor de reper (aici, lungimea prăjinii măsurate cu etalonul);
c) se vorbeşte de înălţimea norului chiar şi atunci când nu există o prăjină care să-l poată atinge. În cazul nostru, se va evalua lungimea acestei prăjini care ar trebui confecţionată pentru a atinge norul, prin observaţii optice asupra norului din diferite poziţii de pe sol, ţinând seama de proprietăţile propagării luminii.
Din această examinare rezultă că, în descrierea poziţiei locului, ar fi avantajos dacă am reuşi ca, prin folosirea numerelor indici, să devenim independenţi de existenţa punctelor de reper dotate cu nume pe un corp rigid, ce serveşte ca sistem de referinţă. Acest obiectiv îl realizează fizica în măsurarea prin folosirea sistemului de coordonate cartezian.
Acesta constă din trei planuri rigide perpendiculare două câte două şi legate de un corp rigid.
Locul unui eveniment oarecare în raport cu sistemul de coordonate va fi (în mod esenţial) descris prin indicarea lungimii a trei perpendiculare sau coordonate (x, y, z) (vezi fig. 2, p. 36) care pot fi duse în acest punct pe cele trei planuri considerate. Lungimile acestor trei perpendiculare pot fi determinate prin manevrarea liniei etalon rigide conform legilor şi metodelor geometriei euclidiene.
În aplicaţii, nu se realizează în general cele trei planuri rigide ce constituie sistemul de coordonate; coordonatele nu se măsoară nici ele cu ajutorul etalonului rigid, ci se determină indirect. Sensul fizic al indicaţiei de poziţie nu va trebui întotdeauna căutat în direcţia explicaţiilor de mai sus, dacă vrem ca rezultatele fizicii şi astronomiei să nu devină obscure.[4]
Din cele de mai sus rezultă deci următoarele:
orice descriere spaţială a fenomenelor se foloseşte de un corp rigid la care se vor raporta spaţial fenomenele; această raportare presupune valabilitatea legilor geometriei euclidiene pentru „liniile drepte”, „linia dreaptă” fiind reprezentată fizic prin două puncte marcate pe un corp rigid.
§3. Spaţiul şi timpul în mecanica clasică
Dacă formulăm obiectivul mecanicii – fără explicaţii preliminare şi consideraţii complicate – astfel: „mecanica trebuie să descrie schimbările de poziţie ale corpurilor în spaţiu în funcţie de timp”, atunci vom comite o serie de păcate de moarte împotriva spiritului sfânt al clarităţii; aceste păcate vor fi imediat scoase la iveală.
Este neclar ce trebuie să se înţeleagă aici prin „loc” şi „spaţiu”. Să luăm un exemplu. De la fereastra unui vagon de tren în mişcare uniformă las să cadă o piatră pe terasament fără a-i da un impuls. Făcând abstracţie de rezistenta aerului, voi vedea piatra căzând în linie dreaptă. Un pieton care, de pe o potecă laterală, vede fapta mea urâtă, observă că piatra cade pe pământ descriind o parabolă. Ne întrebăm: „locurile” pe care piatra le străbate se află „în realitate” pe o dreaptă sau pe o parabolă? Ce înseamnă aici mişcarea „în spaţiu”? După remarcile din §2, răspunsul va fi de la sine înţeles. Mai întâi să lăsăm cu totul la o parte expresia vagă „spaţiu”, prin care, să recunoaştem sincer, nu putem să gândim nimic precis; o vom înlocui prin „mişcare în raport cu un corp de referinţă practic rigid”. Locurile în raport cu un corp de referinţă (vagonul sau solul) au fost deja definite amănunţit în paragrafele anterioare. Dacă pentru „corp de referinţă” vom introduce conceptul util pentru descrierea matematică „sistem de coordonate”, vom putea spune: piatra descrie în raport cu sistemul de referinţă legat de vagon o dreaptă, iar în raport cu cel legat de sol o parabolă. Din acest exemplu se vede clar că nu putem vorbi de traiectorie[5] în sine, ci numai de traiectoria relativă la un sistem de referinţă.
O descriere completă a mişcării nu este dată până nu se indică modul în care corpul îşi modifică locul în funcţie de timp. Cu alte cuvinte, pentru fiecare punct al traiectoriei trebuie să se indice momentul temporal în care corpul se află acolo.
Aceste indicaţii trebuie completate cu o asemenea definiţie a timpului, încât aceste valori de timp să poată fi considerate, datorită acestei definiţii, ca mărimi principial observabile (rezultate ale măsurătorilor). Ne putem conforma acestei-exigenţe pentru exemplul nostru, în cadrul mecanicii clasice, în felul următor. Ne imaginăm două ceasornice absolut identice; pe unul dintre ele îl va observa omul de la fereastra trenului, iar pe altul omul de pe drumul lateral. Fiecare dintre cei doi, atunci când ceasornicul său indică o anumită oră, va determina poziţia pietrei în raport cu sistemul său de referinţă. Vom renunţa aici la luarea în considerare a inexactităţii care apare datorită caracterului finit al vitezei de propagare a luminii. Despre aceasta şi despre a doua dificultate – care va trebui biruită aici – vom vorbi mai detaliat mai târziu.
§4. Sistemul de coordonate galilean
Principiul mecanicii galileo-newtoniene, cunoscut sub denumirea de legea inerţiei, spune: un corp suficient de îndepărtat de alte corpuri îşi menţine starea de repaus sau de mişcare uniform-rectilinie. Această propoziţie nu spune ceva doar despre mişcarea corpurilor, ci şi despre sistemele de coordonate a căror utilizare este admisă în descrierea mecanică. Corpurile care se supun, desigur, cu un grad înalt de aproximare, legii inerţiei sunt stelele fixe observabile. Dar, în raport cu un sistem de coordonate legat rigid de Pământ, o stea fixă descrie în cursul unei zile (astronomice) un cerc de rază extrem de mare, în contradicţie cu principiul inerţiei. Pentru a putea menţine acest principiu va trebui să raportăm mişcarea numai la sisteme de coordonate faţă de care stelele fixe nu se mişcă în cerc. Sistemul de coordonate, a cărui stare de mişcare este de aşa natură încât în raport cu el este valabilă legea inerţiei, îl vom numi „sistem de coordonate galilean”. Numai pentru un sistem de coordonate galilean sunt valabile legile mecanicii galileo-newtoniene.
§5. Principiul relativităţii (în sens restrâns)
Revenim, pentru o intuire mai bună a lucrurilor, la exemplul cu vagonul de tren care se mişcă cu o viteză uniformă. Mişcarea sa o vom numi translaţie uniformă („uniformă” deoarece viteza şi direcţia sa sunt constante; „translaţie” deoarece vagonul îşi modifică locul în raport cu terasamentul căii ferate, fără a face vreo mişcare de rotaţie). Să presupunem că un corb zboară în linie dreaptă şi în mod uniform în raport cu un observator situat pe sol. Din punctul de vedere al unui observator din trenul aflat în mişcare, zborul lui va reprezenta o mişcare cu o altă viteză şi altă direcţie: dar este tot o mişcare rectilinie şi uniformă. Exprimat în mod abstract: dacă o masă m se mişcă uniform şi rectiliniu în raport cu un sistem de coordonate K, atunci ea se va mişca rectiliniu şi uniform şi în raport cu al doilea sistem de coordonate K’, atunci când acesta din urmă are o mişcare de translaţie uniformă faţă de K. De aici decurge, având în vedere cele spuse şi în paragrafele anterioare, că:
Dacă K este un sistem de coordonate galilean, atunci oricare alt sistem de coordonate K’ va fi unul galilean dacă el se află fată de K într-o stare de mişcare de translaţie uniformă, în raport cu K’ legile mecanicii galileo-newtoniene sunt la fel de valabile ca şi în raport cu K.
Vom face un pas mai departe în generalizare:dacă K’ reprezintă un sistem de coordonate în mişcare uniformă şi fără rotaţii în raport cu K, atunci fenomenele naturale se vor petrece în raport cu K’ după aceleaşi legi generale ca şi în raport cu K. Acest enunţ îl vom numi „Principiul relativităţii”
(în sens restrâns).
Atâta vreme cât domina convingerea că orice fenomen al naturii poate fi reprezentat cu ajutorul mecanicii clasice, nu se putea pune la îndoială validitatea acestui principiu al relativităţii. Cu noile dezvoltări ale electrodinamicii şi opticii a devenit din ce în ce mai evident că mecanica clasică nu este suficientă ca bază a tuturor descrierilor fizice ale fenomenelor naturale. Atunci s-a pus sub semnul întrebării validitatea principiului relativităţii, nefiind exclusă posibilitatea ca răspunsul să fie unul negativ.
Oricum, există două fapte generale care pledează din capul locului în favoarea validităţii principiului relativităţii. Dacă mecanica clasică nu oferă o bază suficientă pentru explicarea teoretică a tuturor fenomenelor fizice, trebuie totuşi să-i recunoaştem un conţinut de adevăr foarte important, deoarece ea descrie cu o precizie uimitoare mişcările reale ale corpurilor cereşti. De aceea, şi în domeniul mecanicii principiul relativităţii trebuie să fie valabil cu o mare exactitate. Faptul ca un principiu cu un grad atât de înalt de generalitate, care este valid cu o asemenea exactitate într-un domeniu de fenomene, să fi eşuat în alt domeniu de fenomene este a priori puţin probabil.
Al doilea argument, asupra căruia vom reveni mai târziu, este următorul. Dacă principiul relativităţii (în sens restrâns) n-ar fi valid, atunci sistemele de coordonate galileene K, K’, K" etc., care se mişcă unul faţă de altul uniform, n-ar mai fi echivalente pentru descrierea fenomenelor naturale. Ar trebui atunci să admitem că legile naturii se prezintă sub o formă deosebit de simplă şi naturală dacă vom alege ca sistem de referinţă unul dintre toate acestea (K0) aflat într-o stare determinată de mişcare. Pe acesta îl vom considera, pe bună dreptate (din cauza avantajelor sale pentru descrierea fenomenelor naturale) ca „absolut imobil”, celelalte sisteme galileene K fiind însă „în mişcare”. Dacă, de exemplu, terasamentul căii ferate ar reprezenta sistemul K0, atunci vagonul nostru de tren ar fi un sistem K în raport cu care ar trebui să fie valabile legi mai puţin simple decât cele definite în raport cu K0. Această simplitate redusă ar trebui pusă pe seama faptului că vagonul K se află în mişcare în raport cu K0 (în mod „real”), în aceste legi generale ale naturii formulate în raport cu K, mărimea şi direcţia vitezei de mişcare a vagonului trebuie să joace un rol. Ne vom aştepta, de exemplu, ca înălţimea tonului unui tub de orgă să fie diferită după cum axa acestui tub va fi paralelă sau perpendiculară pe direcţia de mişcare a trenului. Dar Pământul, aflat în mişcare în raport cu Soarele, este comparabil cu un vagon care se deplasează cu o viteză de 30 km/s. Ar trebui deci să ne aşteptăm, dacă admitem nevaliditatea principiului relativităţii, ca direcţia din fiecare moment a mişcării Pământului să intervină în legile naturii, cu alte cuvinte ca sistemele fizice să depindă în comportamentul lor de orientarea spaţială în raport cu Pământul. Dar, dat fiind că direcţia vitezei mişcării de rotaţie a Pământului se schimbă constant în cursul anului, acesta nu poate fi considerat imobil în raport cu sistemul ipotetic K0 niciun moment pe parcursul unui an întreg. Dar, cu toate strădaniile, nu s-a putut observa niciodată o asemenea anizotropie fizică a spaţiului, adică o neechivalenţă fizică a diferitelor direcţii. Acesta este un argument foarte puternic în favoarea principiului relativităţii.
§6. Teorema compunerii vitezelor în mecanica clasică
Să presupunem iarăşi că acelaşi tren se deplasează cu viteza constantă v. Într-un vagon, un om se deplasează în sensul lungimii vagonului şi anume în aceeaşi direcţie a mişcării trenului, cu viteza w. Cât de repede, adică cu ce viteză W înaintează omul în raport cu terasamentul? Singurul răspuns posibil pare a decurge din observaţia următoare:
Dacă omul ar rămâne imobil timp de o secundă, în acest timp el s-ar deplasa în raport cu terasamentul cu o lungime v egală cu viteza trenului. Dar, în realitate, din cauza mişcării lui proprii, el parcurge în plus în această secundă în raport cu vagonul şi, ca urmare, şi în raport cu terasamentul, o lungime w egală cu viteza deplasării sale. În total, el parcurge deci în această secundă, în raport cu terasamentul, o lungime W = v + w.
Vom vedea mai târziu că acest raţionament, care în mecanica clasică se numeşte „teorema de compunere a vitezelor”, nu este riguros şi, ca urmare, această lege nu este verificată în realitate. Pentru moment vom accepta însă corectitudinea ei.
[1] Prin aceasta i se pune în corespondenţă liniei drepte un obiect natural. Trei puncte ale unui corp rigid A, B, C se află pe o linie dreaptă atunci când, date fiind punctele A şi C, punctul B este astfel ales, încât suma distanţelor AB şi BC să fie cea mai mică cu putinţă. Această indicaţie incompletă poate fi aici considerată ca suficientă.
[2] Aceasta presupune că măsurarea dă un număr întreg. De această dificultate ne eliberăm prin utilizarea unor etaloane fracţionare a căror introducere nu pretinde o metodă principial noua.
[3] O cercetare mai adâncă a ceea ce înţelegem noi aici prin coincidenţă spaţială nu e necesară, deoarece această noţiune este suficient de clară, încât, în cazuri reale particulare, nu ar putea să apară diferenţe de opinie dacă această coincidenţă are loc sau nu.
[4] O perfecţionare şi o transformare a acestei concepţii va fi necesară doar pentru teoria generală a relativităţii, care va fi tratată în a doua parte a lucrării.
[5] Se numeşte astfel curba de-a lungul căreia se desfăşoară mişcarea corpului considerat.
„Ne îndreptăm către un soare uriaş!”
Acesta a fost ultimul mesaj trimis de radiotelegrafistul avionului antisubmarin Grumman, dispărut pe 1 iulie 1969. După ce a expirat timpul de întoarcere, iar aparatul de zbor nu a revenit la bază şi nici n-a răspuns la apelurile transmise, s-a organizat o mare operaţiune de căutare cu nave care au străbătut o mare zonă marină. Dar nu s-au găsit decât nişte resturi disparate ale aparatului dispărut, dintre care două scaune.
Cu puţin timp înainte, pe 15 mai al aceluiaşi an, alt avion Grumman a căzut în aceeaşi zonă.
în ambele cazuri, numărul victimelor şi celor daţi dispăruţi s-a ridicat la paisprezece. Ancheta organizată de autorităţi a declarat sinistrul drept „inexplicabil.”
Dar, între anii 1952 şi 1970, au dispărut cinci submarine modeme, tot în mod inexplicabil, în aceeaşi regiune.
La aproximativ opt sute de kilometri nord-nord-est de această zonă, într-un loc reprezentat doar printr-un punct pe hartă, se află unul din cele mai mari cimitire de avioane de pe glob: din 1945 până în 1969 s-au produs unsprezece catastrofe aeriene, care au făcut mai mult de două sute de victime omeneşti. Cititorul avizat va presupune, evident, că ne referim la vestitul şi fatidicul „Triunghi al
Bermudelor”, cunoscut de asemenea sub numele de „Triunghiul morţii” sau „Triunghiul diavolului”.
Dar nu este aşa.
Ne referim la întâmplări care au avut drept scenariu un punct de pe planetă situat la mii de kilometri de Triunghiul Bermudelor, dar unde au acţionat de asemenea, se pare, forţe malefice şi misterioase.
Pentru că Triunghiul Bermudelor nu este unicul, nici pe departe: este cel mai cunoscut, cel care s-a bucurat de cea mai mare „publicitate” (iar azi ştim că aceasta este motorul care pune totul în mişcare în epoca noastră) şi cel în care tranzitul maritim şi aerian este poate mai intens decât în celelalte „triunghiuri” de pe pământ.
„
Triunghiul” la care ne referim acum se găseşte în vestul Mediteranei: este situat între muntele Canigo, în Pririneii francezi (unde s-au pierdut avioanele amintite), localitatea africană Tinduf, aproape de graniţa .cu Mauritania, Maroc şi Algeria şi Insulele Canare. în toată această zonă extinsă se observă foarte des OZN-uri (mai ales în sudul Spaniei), nu numai la sol, ci şi pe mare sau sub mare.
Dar nu am descoperit nimic nou: acest triunghi al morţii şi alte unsprezece semnalate deja de marele cercetător Ivan Sanderson şi colaboratorii săi de la Society for the Investingation of the Unexplained (Societatea pentru Cercetarea Inexplicabilului) din New Jersey. Este vorba de zonele de „mari perturbaţii magnetice”. Două dintre ele sunt polii, iar celelalte sunt toate zone marine (cu excepţia unei unice zone terestre, în Afganistan) şi se află în jur de 30° latitudine la nord şi la sud de ecuator, la intervale de 72° în ceea ce priveşte longitudinea. Pe parcursul acestei cărţi vom asista la diverse fapte surprinzătoare legate de aceste zone (care sunt mai mult romboidale, decât triunghiulare).Toate sunt zone „fierbinţi”, unde apariţiile OZN sunt frecvente şi numeroase; aproape toate sunt traversate de faimoasa linie BAVIC, descoperită de Aime Michel, sau se află în apropierea ei şi în toate s-au produs fapte inexplicabile şi dispariţii de vase şi avioane.
De mult timp, tot stând şi dezgropând întâmplări ignorate, fapte pierdute în arhive militare obscure, în biblioteci acoperite de colb sau în ziare de provincie, mi s-a înfiripat dinaintea ochilor un tablou din ce în ce mai enigmatic.
Această carte încearcă să reia toate aceste fapte, să le prezinte în ordine şi să elaboreze o teorie, pentru a le putea explica. Pentru că „triunghiurile” există, sunt aici.
Iar aceasta este o realitate de netăgăduit.
PRIMUL TRIUNGHI: BERMUDELE
Este practic obligatoriu să începem cu cel mai important triunghi: cel al Bermudelor. Nici unul din ele nu a suscitat atâtea comentarii; probabil că în nici un loc nu s-au înregistrat atâtea incidente şi dispariţii. în prolog, am amintit una din cauzele posibile: localizarea lor geografică într-o zonă de intens tranzit maritim şi — mai recent — aerian. Albii îi frământă apele de la începutul secolului XVI.
în 1513, Juan Ponce de Leon, care l-a însoţit pe Colon în cea de-a doua călătorie după descoperirea Americii, a obţinut o licenţă care-1 autoriza să colonizeze Bimini, o insulă paradisiacă, despre care se spunea că posedă o fântână ale cărei ape dau tinereţe veşnică. Exploratorul francez de origine rusă, Dimitri Rebikoff, a descoperit pe coastele insulei Bimini, la mică adâncime, un zid „ciclopic”, se pare artificial, care înainte de fuziunea gheţurilor polare care au marcat ultima glaciaţiune, acum 11.000 sau 12.000 de ani. se afla fără îndoială deasupra nivelului mării.
în peninsula Florida se găsesc ruinele celui mai vechi port european ridicat pe actualul teritoriu al Statelor Unite: San Augustin, fondat în 1565, cu patruzeci şi doi de ani înainte ca englezii să pună bazele oraşului Jamestown. Consiliul Indiilor afirma că, din 1510, nave şi flote întregi ale Coroanei Spaniei se
10
duceau şi se întorceau din Florida. Florida apare pe cea mai veche hartă a Americii care a ajuns până la noi: harta Cantino, din 1502.
Dar să revenim la Ponce de Leon. Acesta a descoperit coastele Floridei în ziua de Florii a anului 1513. De aici i-a venit numele cu care a botezat ceea ce credea a fi o insulă. întors în Spania anul următor, a obţinut de la rege o autorizaţie pentru colonizarea „insulelor Bimini şi Florida” şi a fost numit adelantado (guvernator civil şi militar).
Dăm toate aceste date istorice pentru că, după cum vom vedea, ciudatele dispariţii de vase în această zonă datează încă din vremea cuceririi şi colonizării spaniole, când apele la nord de Porto Rico erau traversate de vestitele „flote de argint”. Multe din aceste galioane zac pierdute pe fundul mării, stârnind lăcomia a nenumăraţi aventurieri şi căutători contemporani de comori.
Dar poate că unele din aceste comori se află la adâncimi de neatins. De fapt, la nord-est de Porto Rico, fundul Oceanului Atlantic coboară brusc la 9220 de metri, formând aşa-numitul „Şanţ Porto Rico” sau Groapa Porto Rico. Această vale submarină adâncă este paralelă cu coasta de nord a marii insule din Antile, de care o despart 160 kilometri. Este cea mai mare adâncime înregistrată de oceanografi în Atlantic. Se poate compara doar cu Challenger Deep, între Guam şi Yap, în Pacific, cu cei 10.911 m ai săi, sau cu Groapa Marianelor, care coboară până aproape de 11.000 m. Este ' ciudat — şi semnificativ — să observăm că aceste mari fose marine se întâlnesc în alt „triunghi al morţii” de care vom vorbi în această carte. Groapa Marianelor are cea mai mare adâncime înregistrată până acum pe glob. în ea ar încăpea fără probleme Muntele Everest... ba chiar ar mai rămâne doi kilometri!
Majoritatea autorilor care se ocupă de Triunghiul Bermudelor ar începe lista lor de dispariţii de vase cu cazul Rosalie, o mare navă franceză, care se afla în derivă în 1840, într-un punct de pe ruta sa de la Havana în Europa, în zona Triunghiului, cu pânzele întinse, marfa intactă, dar fară nimeni la bord. Un caz care aminteşte de celebra Mary Celeste...
După 40 de ani are loc alt caz ciudat. în 1880 se înregistrează dispariţia inexplicabilă a fregatei britanice Atalanta, care plecase din Bermude spre Anglia cu 296 de persoane la bord.
Dar, ştie oare cititorul că, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în 1814 s-au înregistrat nici mai mult nici mai puţin decât zece dispariţii de vase în Triunghiul Bermudelor? Este vorba de cazuri perfect documentate — este vorba de trei galioane spaniole
— care au fost „dezgropate” de cercetătoarea nord-americană Adi-Kent Thomas Jeffrey. Le vom enumera în ordine cronologică:
1609 -Sea Venture, vas englez.
1609 - baleniera vasului Sea Venture.
1686 - trei vase ale piratului Grammont.
1705-trei galioane care escortau nava Nuestra senora de Guadalupe.
1812 - pachebotul nord-american Patriot.
1814 - Wasp (Viespea), vas de război al SUA.
Sea Venture transporta colonişti în Virginia, colonie britanică recent fondată în iulie 1609. La bord se aflau 150 de bărbaţi şi femei. Cu ei călătorea William Strachey, secretar al coloniei Virginia. Comandantul vasului şi al expediţiei era Sir George Somers. Totul a fost bine până când nava a intrat în zona Triunghiului. Atunci s-a dezlănţuit o furtună cumplită care a zguduit vasul patru zile şi patru nopţi, în timp ce oamenii încercau să oprească apa care pătrundea pe toate părţile. în cele din urmă, furia elementelor a învins şi biata Sea Venture s-a zdrobit de coasta Bermudelor, unde s-a împotmolit. Fără să piardă vremea, Sir George Somers a ordonat părăsirea vasului, lăsat în voia valurilor, care l-au distrus încet-încet.
Toţi au pus piciorul pe pământ cu teamă. Bermuda, insula descoperită în 1515 de spaniolul Juan de Bermudez şi care i-a primit numele, îşi căpătase o proastă reputaţie printre marinarii englezi. Compania londoneză Lloyd era foarte îngrijorată de pierderile suferite de flota Majestăţii Sale în acele ape. Aceste pierderi erau cumplite, mult superioare celor suferite de flota britanică în alte părţi ale globului şi nu toate se puteau pune pe seama pirateriei, deşi se practica des pe ruta bogatelor „Flote de argint”, care-şi lăsau anual preţioasa încărcătură din Mexic şi America de Sud până la Sevilla. Punctul obligatoriu de întâlnire era La Habana, unde se formau convoaiele bine înarmate, care trebuiau să traverseze Atlanticul.
Dar multe galioane nu au ajuns niciodată la punctul dfe întâlnire. Mai mult de trei sute de nave încărcate cu comori dorm somnul etern între coralii din zona Caraibelor.
Simt mai mult de trei sute de insule coralifere — unele doar nişte recifuri — în această zonă a Atlanticului. Chiar şi azi, doar douăzeci dintre ele sunt locuite. în secolele XVI şi XVII marinarii se fereau ca de ciumă de aceste insule. Superstiţioşi şi înspăimântaţi, le numeau „Insulele Diavolului”. Se zvonea că diavoli cumpliţi se ascundeau sub acele ape trădătoare, care nu însemnau decât moarte pentru navigatori.
în acele ţinuturi cumplite au rămas naufragiaţi şi fără adăpost echipajul şi coloniştii de pe Sea Venture.
Erau îngroziţi, mai ales când nava dezmembrată de pe care apucaseră să fugă s-a desprins de stâncă scoţând un zgomot cumplit şi s-a scufundat. Acolo va rămâne timp de secole, până când în 1958, doi scufundători, Edmund Downing din Virginia şi Teddy Tucker, din Bermude au descoperit mormântul marin al ghinioniste nave, scufundată în Fuerte Santa Cătălină.
Naufragiaţii au reuşit să reziste nouă luni pe insula pustie, până să poată fugi de pe ea. Din fericire, nu le-a lipsit nici lemnul, nici mâncarea. Insula oferea ambele articole din abundenţă. Ca să nu se plictisească, William Strachery, secretarul coloniei Virginia, a relatat în jurnalul său toate întâmplările cumplite pe care le-a trăit. Strachey nu avea de unde să ştie că jurnalul său va cădea mai târziu în mâinile unui tânăr dramaturg, pe nume William Shakespeare, care va folosi naufragiul Sea Venture ca sursă de inspiraţie pentru una din operele sale cele mai misterioase: Furtuna. Dar Strachey a spus ceva mai mult „Lebedei din Stratford-on-Avon”: i-a inspirat chiar personajul Ariei. Strachey povesteşte în jurnalul său că, în timp ce Sir George Somers stătea într-o noapte calmă pe punte, înainte de naufragiu, a observat deodată o lumină care venea de sus. A ridicat privirile şi a văzut o minge de foc, foarte strălucitoare, în mijlocul catargului mare. Dar mingea se mişca! S-a ridicat până în vârful catargului, a trecut de velă, în timp ce se stingea şi se aprindea. După ce a dispărut complet timp de câteva minute, s-a aprins din nou şi a părăsit vasul ca o fantomă.
Strachey a amintit adest episod îh jurnalul său. Fără să ştie, în felul acesta a făcut să se nască spiritul luminii, etericul Ariei shakesperian...
Ce ar putea fi lumina misterioasă văzută de Sir George? Atât de des invocatul foc de San Telmo sau...? „M-am dus la bordul navei regelui”, spune Ariei în Furtuna, ,3a la proră, ba la pupa, ba pe punte, ba în cămări, am semănat uimire peste tot. Când mă separam şi ardeam ici-colo, pe catargul mare, pe pânze, când îmi reuneam flăcările...” (Furtuna, actul I, scena 2).
Să fi fost focul de San Telmo? Dar atunci, ce este Focul de San Telmo? După unii meteorologi, este tipul de descărcare în coroană observată la vase, în condiţii similare unei furtuni electrice. Descărcările atmosferice umplu de electricitate catargele şi toate structurile înalte. Rezultatul este o luminozitate sferică care poate fi remarcată în jurul acelor puncte. Acest fenomen era foarte accentuat la vasele vechi, care aveau în general multe catarge. Apariţia acestei luminozităţi în beznă avea efecte surprinzătoare pentru marinarii superstiţioşi de atunci, care nu cunoşteau explicaţia ştiinţifică a fenomenului... Romanii erau familiarizaţi şi ei cu acest fenomen şi credeau că era geniul protector al lui Castor şi Polux; Seneca spunea că erau stelele care se aşezau în vârful catargelor, iar marinarii de toate vârstele şi naţionalităţile considerau focul San Telmo drept un semn de protecţie divină... deşi în cazul bietei nave Sea Venture a prezis o catastrofa.
Dar ceea ce a văzut Sir George Somers ar putea fi de asemenea ceea ce ufologii de azi cunosc sub numele de foo-fighters (luptători de foc). Observaţi pentru prima oară în timpul celui de-al doilea război mondial de piloţii Escadrilei 415 de vânătoare nocturnă a Statelor Unite, încartiruiţi la Dijon (Franţa), care i-au luat drept arme secrete germane (fără să ştie că piloţii Luftwaffe le vedeau Şi ei şi le considerau arme secrete aliate), apăreau aviatorilor uluiţi ca nişte mingi incandescente care le urmăreau aparatele de zbor, adesea în formaţie, ca şi când ar fi ascultat de o comandă inteligentă (probabil de la distanţă). „Obiecte” imateriale de acest gen au fost văzute şi înainte şi după celui de-al doilea război mondial, dar ♦ atunci s-au făcut remarcate cel mai mult. Acestei enigme adăugăm deci ciudata observaţie a căpitanului Somers, care a servit cel puţin ca să dăruiască literaturii universale minunata figură a lui Ariei, Geniul Furtunii...
Să revenim la naufragiaţii de pe Sea Venture şi la vicisitudinile lor. Din fericire, baleniera vasului s-a salvat. Micuţa ambarcaţiune a fost pregătită pentru o lungă călătorie şi a plecat la bord cu mai mulţi oameni, sub comanda contramaistrului Henry Ravens, cu misiunea de a căuta ajutor. După o încercare ratată (baleniera s-a întors după două zile), pentru că nu a reuşit să găsească un canal navigabil între recifurile de coral, a plecat definitiv pe 1 septembrie.
De atunci nu s-a mai ştiut nimic de balenieră, de Hanry Ravens sau de oamenii care-1 însoţeau. Şi nici de cele trei vase cu care cumplitul pirat francez Grammont şi două sute de oameni au jefuit Tortuga în 1686. După opt luni, în două vase urâte dar solide, pe care şi le construiseră naufragiaţii, a plecat altă echipă de ajutor. Era 10 mai 1610, aproape un an de la naufragiu. De data aceasta, misiunea a fost încununată de succes şi mult-încercaţii marinari englezi au reuşit să ajungă la Jamestown, care se afla la 580 mile, exact în cincisprezece zile de navigaţie, fară incidente.
Să trecem acum la spanioli. Ştia cititorul că în jurnalul lui Cristofor Columb, amiralul spune că el şi oamenii lui au văzut „o surprinzătoare minge de foc” care a căzut în mare în timp ce navigau prin apele zonei fatidice? Columb vorbeşte şi el de spaima pe care au trăit-o oamenii săi când au observat că acul busolei „înnebunea” când intrau în apele Bermudelor. Mărturia sa este prima pe care o avem despre fenomenele ciudate (asociate cu electromagnetismul) observate în acea zonă a globului.
Au trecut ani. Spania a început să primească averile în aur, argint şi specii îmblânzite din Lumea Nouă. S-au organizat rute unice. Galioanele care plecau din America de Sud se întâlneau în regiunea Istmului de Panama, de unde navigau în bloc până La Havana, cel mai important port spaniol al Americilor. De aici, într-un convoi înarmat până-n dinţi, ca să se apere de hoţi şi piraţi, galioanele se duceau la Sevilla. După ce scăpau de strâmtorile Floridei şi Canalului Bahamas, treceau prin faţa lui Cayo Hueso şi intrau în curentul Golfului, pentru a urca spre nord. Obiectivul lor era capul Hatteras, pe coasta Carolinei, de unde flota vira spre est, în drum spre Europa.
în felul acesta, după cum remarca Adi-Kent Thomas Jeffrey, galioanele spaniole treceau pe lângă latura vestică a Triunghiului fatal. Vasele grele, cu foarte puţini marinari, se băgau în gura lupului. Se pierdeau mulţi, din cauze perfect naturale (furtuni, cicloane, taifunuri, tornade). încărcate până la refuz, cu linia de plutire coborâtă, burduhănoasele corăbii se legănau puternic, spre groaza marinarilor care le manevrau. Flote întregi au fost împrăştiate ori s-au pierdut. în secolul al XVI-lea, s-au scufundat 41 de galioane încărcate cu comori; în secolul următor, alte 38 le-au urmat în umedul mormânt.
Dar sunt anumite cazuri de dispariţie care nu se explică atât de uşor prin cauze, naturale.
De exemplu cele trei galioane care escortau nava Nuestra Senora de la Guadalupe. Flota era compusă din cinci nave, sub conducerea lui Juan Manuel de Bonilla. întâlnirea flotei s-a realizat, ca de obicei, la Havana, în toamna lui 1750. Bonilla se afla pe nava amiral, un galion cu punte înaltă, numit Nuestra Senora de la Guadalupe. Drumul până la capul Hatteras, trecerea prin strâmtoarea Floridei şi Canalul Bahamas s-au realizat fără incidente. Dar, când s-a apropiat de capul Hatteras, apele au început să se agite şi cerul să se întunece. Căpitanul Bonilla, marinar experimentat, ştia că se apropia de unul din punctele cele mai periculoase din Atlantic, pentru câ acolo se reunea curentul cald al Golfului cu celelalte reci din Marea Arctică, creând o zonă de mari turbulenţe. Ca şi când n-ar fi fost de ajuns, în acele ape se aflau insule joase, nisipoase, populate de aventurieri care se dedicau scoaterii navelor împotmolite şi recuperării resturilor naufragiului, care, din nefericire, erau foarte frecvente acolo.
Cum era logic, experimentatul marinar a ordonat ca vasul să se îndrepte spre est. Dar la orele opt în noaptea aceea, s-a stârnit o furtună violentă, însoţită de un vânt ca de uragan, care a zguduit periculos galioanele încărcate.
S-a lăsat întunericul, în timp ce marea şi vântul şi-au dublat forţa. Bonilla a pierdut legătura cu celelalte vase din flota sa. împiedicat de uragan, s-a văzut obligat să caute refugiu în portul cel mai apropiat. Galionul a ajuns forţat la gurile râului Ocracoke, unde a putut în sfârşit să arunce ancora şi să-şi lingă rănile. Timp de o lună, Bonilla a fost oaspetele guvernatorului Carolinei, care s-a purtat frumos cu spaniolii, în ciuda faptului că semnarea tratatului de la Aix, care pusese capăt ostilităţilor dintre Spania şi Anglia, era încă recentă şi trezea temeri şi ranchiună între cele două naţiuni. Dar Bonilla a putut să-şi salveze galionul care transporta mai mult de un milion de monede de aur!
înainte ca flota să fie împrăştiată de furtună, Bonilla a zărit cu binoclul una din nave care se clătina în furtună. Pe urmă a crezut că s-a împotmolit în nisip, de unde a fost scoasă de bandiţii care mişunau în acele locuri şi care puseseră mâna pe 32.000 monede. Această sumă cu o parte din echipaj a fost dusă la Norfolk, iar de acolo s-a îmbarcat cu destinaţia Anglia.
înainte să plece de pe coastele Carolinei, după ce Nuestra Senora de Guadalupe a fost reparată de specialişti, Bonilla s-a interesat din nou de cele trei galioane dispărute. NU ŞTIA NIMENI NICI UN CUVÂNT DESPRE ELE. Nu se găsise nici măcar un lemn plutind pe ape; nici o urmă de naufragiu pe coastele Carolinei sau pe nenumăratele insule nisipoase, populate de „experţi” în arta de a recupera rămăşiţele vaselor pierdute; nici un cadavru nu a fost aruncat de valuri pe o plajă şi nici nu a fost găsit plutind pe mare... O avere imensă care consta din aur, argint, cacao, se topise în aer, împreună cu zeci de oameni...
în acest caz avem un precedent (maritim) al celebrei „escadrile pierdute”, cele cinci avioane „Avenger” care au dispărut în 1945, fără să lase urme, după ce au plecat de la baza lor din Fort Lauderdale (Florida).
Au trecut şaizeci de ani. Coloniile engleze din America de Nord şi-au câştigat independenţa. O naţiune nouă şi tânără, Statele Unite, s-a născut în nordul continentului american. Fără îndoială, un nou război confrunta vechea colonie cu vechea sa metropolă. Iar în acest război participa, în calitate de corsar, Patriot, un pachebot experimentat care fusese înarmat corespunzător, abandonând cabotajul destinat transportului de mărfuri şi corespondenţă din port în port.
Dar un destin aparte era hărăzit acestui vas. Serviciile sale fuseseră solicitate pentru o misiune nesperată: s-o ducă pe prima doamnă a Carolinei de Sud, Theodosia Burr Alston, la New York, pentru a se întâlni cu tatăl ei, Aaron Burr, fostul vicepreşedinte al
Statelor Unite, care se întorsese în ţara sa după patru ani de rezidenţă în Anglia.
Theodosia era soţia lui Joseph Alston, guvernatorul Carolinei de Sud. Dar tragedia tocmai se abătuse asupra familiei: fiul celor doi, de câţiva ani, a murit de malarie. Distrusă, Theodosia a hotărât să meargă cu orice preţ la New York, gândindu-se că i-ar prinde bine să schimbe mediul.
Patriot a fost pregătit corespunzător să-şi primească ilustra pasageră. S-au demontat piesele de artilerie. S-a reuşit ca forţele britanice care blocau trecerea navală pe coastele Americii de Nord, să autorizeze drumul vasului către New York. De îndată ce a fost totul gata, Patriot a ridicat ancora pe 31 decembrie 1812. Theodosia era însoţită de un unchi din partea soţului, William Algeron Alston, medicul ei — pentru că tânăra doamnă de douăzeci şi nouă de ani avea o fire delicată şi moartea fiului fusese o mare lovitură pentru ea — servitoarea şi tânărul Thimoty Green, însărcinat de soţul ei să-i păzească soţia.
Comanda vasului se afla în mâna unui marinar experimentat, căpitanul Overstocks. Nu exista unul mai bun ca el pe toată coasta Atlanticului. Theodosia era pe mâini bune. Soţul ei, Joseph Alson, ştia acest lucru şi ştia de asemenea că drumul până la New York nu dura decât cinci zile.
Nava a pornit pe timp bun şi o mare liniştită. Toate condiţiile erau favorabile.
Dar nici nava, nici persoanele de la bordul ei nu au mai fost văzute niciodată.
Toate încercările disperatului ei tată şi neconsolatului soţ au eşuat. S-a emis treptat fiecare ipoteză în parte. Furtună? A fost un timp minunat în toate cele cinci zile cât ar fi trebuit să dureze drumul. Piraţi sau corsari englezi? Vreun supravieţuitor sau membru al vasului pirat ar fi povestit ceva mai devreme sau mai târziu. (Toate relatările care au circulat înainte în cârciumile portuare nu au fost simple scorneli).
Triunghiul făcuse o nouă victimă.
Războiul american de independenţă a provocat altă dispariţie misterioasă în „Triunghi”. De data aceasta este vorba de un vas de război... Un vas legendar, care a devenit celebru datorită îndrăznelii sale şi a căpitanului său, Johnston Blakeley. Era vorba de Wasp, iar vasul şi-a meritat numele de Viespe, pentru că a provocat „înţepături” dureroase englezilor.
După o campanie navală strălucită care a durat din 1811, an în care Clakeley a primit conducerea vasului Wasp, până în iunie 1814, acest vas şi căpitanului său, ale căror nume erau cunoscute de toţi au dispărut misterios în acele ape fatidice.
Nu s-a mai auzit nimic de căpitanul Blakeley, de „înţepăturile” sale şi nici de vas. Nimic, nici o veste, nici un bileţel lăsat într-o sticlă, nici o parâmă care să plutească în derivă... Cum a putut să dispară în neant ambarcaţiunea care înfruntase cu succes cele mai bune vase ale Majestăţii Sale? O ciudată coincidenţă: primul vas Wasp, capturat şi apoi folosit de englezi, a întreprins şi el o traversare în acel an, 1814 şi s-a pierdut la fel ca Wasp-ul lui Blakeley pe Tărâmul Fără întoarcere.
Prin care ciudată poartă a timpului şi spaţiului au trecut ambele vase?
Avioane dispărute
După cum a observat probabil cititorul, această carte nu se referă la dispariţiile „clasice”, care figurează în aproape toate cărţile despre Triunghiul Bermudelor, ci la acele cazuri puţin „virgiliene” (cum denumeşte bunul meu prieten anumite observaţii izolate de OZN-uri) şi care nu au fost luate în considerare de autorii care s-au ocupat de această temă. Cine doreşte să se documenteze amplu, poate face apel la strălucita operă a lui Alejandro Vignati, care reprezintă cea mai lucidă şi penetrantă relatare despre dispariţiile misterioase din Triunghi publicată până la această dată.
Prin urmare, în capitolul dedicat avioanelor, nu voi relata în detaliu celebrul caz al „Escadronului pierdut” — cele cinci avioane de vânătoare şi bombardiere „Avenger TBM”, dispărute fără urmă pe 5 decembrie 1945, sau cazul uriaşului hidroavion „Martin Mariner PBM” trimis în ajutorul lor.
Dar ceea ce cititorul nu ştie în mod sigur este faptul că la două ore după ce avioanele Zborului 19 au rămas teoretic fără combustibil, s-a primit un mesaj radio slab şi repetat, la baza de la Fort Lauderdale, Florida. Acel semnal era alcătuit din două litere „FT... FT...” şi făcea parte dintr-un cod individual de zbor, care nu ar fi putut să fie utilizat de alt vas sau avion. Slabul apel s-a primit la 19:04, când se pierduse deja orice speranţă că avioanele ar mai putea fi încă în văzduh.
Din ce „altă dimensiune” din ce „spaţiu temporal” s-o fi emis misteriosul mesaj?
8 mai 1927 reprezintă o dată memorabilă în analele aviaţiei franceze. Doi aviatori francezi, căpitanii Charles Nungesser şi Franşois Coli se pregăteau să traverseze Oceanul Atlantic de la est la vest şi să câştige astfel premiul de douăzeci şi opt mii de dolari oferit în 1919 de Raymond Orteig primului aviator care ar realiza un zbor fără escală între New York şi Paris sau invers. Orteig era un bogat proprietar de hoteluri, care spera în acest fel să-şi sporească averea, punând bazele liniilor aeriene regulate care să survoleze Atlanticului.
Din cauza vânturilor care biciuiau Atlanticul de Nord, ruta Paris-New York era mult mai dificilă decât cea în sens invers. La data amintită, cei doi curajoşi aviatori au decolat din Paris cu avionul lor botezat cu numele de Oiseau Blanc, Pasărea Albă. Toată lumea aştepta cu emoţie şi nerăbdare vestea sosirii sale la New York. Dar această veste nu a sosit niciodată. Pasărea Albă cu Nungesser şi Coli la bord a dispărut misterios după ce a survolat Marea Sargaselor.
La puţin timp de la această dispariţie, pe 20 mai al aceluiaşi an, 1927, un tânăr nord-american complet nebun se îmbarca de la New York într-un avion ticsit cu benzină, pentru a ateriza după 33 ore şi 31 minute pe aerodromul parizian Le Bourget. Micul avion monomotor era Spirit of St. Louis, iar pilotul său, tânărul Charles A. Lindbergh. Atlanticul fusese învins. Nungesser şi Coli surâdeau din locul atemporal unde se găseau.
Au trecut anii. Deşi un tânăr îndrăzneţ traversase Atlanticul de la vest la est, asta era o adevărată aventură şi-i tenta pe cei mai buni piloţi de pe ambele continente. în primul rând, motoarele din acea epocă nu ofereau siguranţa necesară unei călătorii atât de lungi. Au trebuit să treacă ani pentru a se crea motoare mai perfecţionate, dintre care se remarca „Wright Whirlwind”. Era un motor în stea, răcit cu aer, cu o putere de 200 CP. Cu un astfel de motor a fost echipat aparatul lui Lindbergh.
în Spania, cea mai înaintată limbă de pământ a Europei în Atlantic, se urmărea cu emoţie titanica sarcină. Un profesor al şcolii de aviaţie Cuatro Vientos, căpitanul Mariano Barberân, păstra cu grijă într-o mapă toate relatările despre aceste încercări. în inima lui, simţea dorinţa să-l imite pe Lindbergh. A început să pregătească meticulos un extraordinar raid, cum se spunea pe atunci, care să-l ducă din Spania în Mexic, cu escală în Cuba.
I-a prezentat proiectul prietenului şi însoţitorului său, locotenentul Collar. „Ţi-ar plăcea să mă însoţeşti ca pilot?”
Collar a acceptat entuziasmat. Astfel, după o minuţioasă pregătire, într-o zi a anului 1933, avionul lui Barberân şi Collar a decolat de pe aeroportul sevillan din Tablada, pentru a ateriza după un zbor de 40 de ore şi 5 minute şi un traseu de 8.905 km deasupra Atlanticului, în provincia cubaneză Camagiiey. Aeroplanul (cum se spunea atunci) a fost botezat Cuatro Vientos (Patru vânturi).
După o scurtă pauză, pentru revizia avionului, s-a reluat zborul de la Havana, spre Mexic. De atunci nu s-a mai ştiut de ei. Au dispărut când au survolat Triunghiul Bermudelor.
Submarine
în toate cărţile care se ocupă de Triunghiul Bermudelor se menţionează dispariţia în 1968, fără să lase vreo urmă, a submarinului nord-american cu propulsie nucleară Scorpion.
Fără îndoială, nici un autor nu afirmă că submarinul avea caracteristici identice cu Thresher, deşi acesta s-a pierdut tot într-o zonă „caldă”, situată lângă latura nordică a Triunghiului Bermudelor, exact la 260 mile vizavi de coasta Noii Anglii. în acea zonă, marea are o adâncime de 2600 m. E vorba tot de misterioasa Mare a Sargaselor.
Tragedia s-a produs pe 10 aprilie 1963, în cursul unei scufundări de probă, în care trebuiau să se verifice proprietăţile magnetice ale celui mai avansat submarin nuclear produs până la acea dată de ştiinţa şi tehnologia nord-americană. Era mândria flotei şi a tuturor membrilor ei.
Aşa cum se întâmplă de obicei, oamenii de la bordul lui Thresher erau cei mai buni în profesiunea lor. Fuseseră selecţionaţi şi antrenaţi la modul cel mai serios. Erau pregătiţi să acţioneze instinctiv şi eficace la orice urgenţă. Dar s-a întâmplat ceva, imediat după ora nouă în acea dimineaţă de aprilie, pentru că nici pregătirea, nici curajul lor nu au fost de ajuns,
U.S.S. Skylark, un vas de suprafaţă care colabora cu Thresher în acea scufundare de probă, a primit la 9:13 următorul mesaj prin telefonul submarinului:
„Trecem prin mici dificultăţi. Avem unghi pozitiv în ascensiune. O să golesc rezervoarele. Vă ţinem la curent.”
Mulţi autori situează pierderea submarinului nuclear Scorpion „în interiorul” Triunghiului Bermudelor. Dar, pe această hartă se va vedea, fără îndoială, că Scorpion s-a pierdut în plin Atlantic, la 400 de mile sud-vest de Azore. în schimb, Thresher s-a scufundat lângă latura nordică a Triunghiului, la 220 mile est de Capul Cod (conform teoriei lui Lawrence David Kusche).
Nu vom şti niciodată care au fost dificultăţile care se abătuseră asupra vasului Thresher. După patru minute s-a captat la bordul lui Skylark un mesaj confuz din partea submarinului. Era ultimul care avea să ajungă. Telegrafistului i s-a părut că aude cuvintele „adâncime de probă”, care semnala limita maximă de scufundare a Thresher. Submarinul avea, fără îndoială, mari dificultăţi. „Ceva” îl atrăgea irezistibil spre adâncuri, fără ca puternicul vas să se poată elibera de această atracţie malefică.
S-au mobilizat toate resursele puternicii flote a Statelor Unite în uriaşa operaţiune de căutare şi salvare care a început chiar în acea zi. Dar perspectivele erau pesimiste, din cauza adâncimii de neajuns pentru oricare vas de salvare, prin intermediul tehnicilor actuale. Era imposibil să cobori o incintă clopot la acea adâncime, pentru ca echipajul submarinului de peste o sută de oameni să poată fi evacuat în grupuri de doi-trei. Şi chiar presupunând că asemenea manevră ar fi fost posibilă, nu s-ar fi putut pune în practică dacă submarinul ar fi fost înclinat pe o parte. Clopotul de salvare nu se putea folosi decât dacă vasul era în poziţie perfect orizontală.
Se putea planifica doar o operaţiune de recunoaştere la locul dispariţiei. Şi nu exista în toată lumea decât un singur vehicul capabil să coboare la asemenea adâncime înspăimântătoare: batiscaful Trieste, conceput de genialul profesor Auguste Picard, achiziţionat de flota SUA. Trieste se găsea atunci în San Diego (California) şi a fost îmbarcat imediat la bordul unui „LSD” (navă transportoare), cu care a traversat canalul Panama spre Boston, de unde a fost remorcat la suprafaţa mării până la locul misterioasei dispariţii. Zona era ticsită de ambarcaţiuni de diverse tipuri: distrugătoare prevăzute cu echipamente speciale de sonar, vase de salvare, vase-atelier şi submarine convenţionale.
S-a investigat fundul oceanului cu sonarul sau, încercând să se descopere neregularităţi în platoul abisal, care ar fi putut să dezvăluie prezenţa submarinului scufundat. Alte nave cercetau suprafaţa, în căutare de resturi plutitoare sau urme de ulei. Specialiştii marinari ascultau douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru cu hidrofoanele pe urechi, pentru a depista orice zgomot anormal din adâncuri.
Dar ofiţerii superiori ai marinei se priveau disperaţi şi neputincioşi. Ştiau că tehnologia actuală era prea puţin avansată în privinţa submarinelor de mare adâncime. îşi puseseră speranţa doar în vasele de investigaţie oceanografică.
Din fericire, era disponibilă una din cele mai modeme de acest tip, Atlantis II. Proprietate a Woods Hole Oceanographic Institution, Atlantis II finalizase cu succes probele în largul mării şi se pregătea să întreprindă o expediţie în Oceanul Indian. Modemul vas era echipat cu ultimele invenţii în domeniul oceanografiei, dintre care o sondă de extremă precizie, cu care putea trasa conturul lui Thresher. Ca ajutoare, Atlantis II se baza pe două din cele mai modeme vase oceanografice ale flotei, Conrad şi Gilliss.
Dar dificultăţile de-abia urmau să înceapă. Chiar presupunând că ecosondele ar fi localizat vasul Thresher în umedul său mormânt, ar fi trebuit să se coboare o videocameră submarină la mai mult de doi kilometri adâncime, pentru a face fotografii. După cum comenta James H. Wakelin, Jr., subsecretar la Direcţia de Investigaţie şi Dezvoltare din cadrul marinei, coborârea unei camere până la locul unde se găsea Thresher echivala cu problema cu care s-ar fi confruntat un om aflat într-o barcă, pe glob, la mai mult de doi kilometri altitudine, nesigur de propria poziţie şi ar fi încercat să arunce o funie în plin vifor. Curenţii oceanici ar fi împins videocamera în toate părţile, înainte să ajungă la destinaţie. Iar când ar fi ajuns, ar fi putut să se găsească la o sută metri de obiectivul său, deşi vasul de pe care se coborâse ar fi fost deasupra sa.
Era ca şi când ai fi căutat acul în carul cu fân. în acest caz trebuia să cauţi fânul. în ciuda tuturor acestor greutăţi, s-au coborât camere de televiziune şi fotografiere create de doctorul Harold E. Edgerton, de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, şi s-au făcut mii de fotografii. S-au filmat echipamente, metal răsucit şi alte materiale. După ce s-a localizat cu aproximaţie locul dezastrului, a putut intra în acţiune batiscaful Trieste. Cititorul trebuie să ţină cont de faptul că acest mic submarin ştiinţific se deplasează foarte încet pe fundul oceanului: aşa că ar fi fost imposibil să nu depisteze o neregularitate.
în cele din urmă, Trieste a fost gata să iniţieze căutarea. în sfera rezistentă de oţel de 7 cm grosime au intrat comandantul micului batiscaf, cercetătorul Donald L. Keach, însoţit de comandantul James W. Davies, oceanograf şi comandantul Arthur Gilmore, specialist în submarine.
Sfera rezistentă, capabilă să suporte presiuni echivalente cu 15.000 m, adâncime inexistentă pe glob (ceea ce îi conferă o amplă marjă de siguranţă), era suspendată de plutitorul naviform, traversat de puţul de intrare. Acest plutitor era format din diverse depozite de benzină super uşoară, cu o densitate mai mică decât apa de mare. Această parte a navei Trieste conţinea de asemenea silozurile, ocupate cu lest. Aceste silozuri se terminau într-o pâlnie, în partea inferioară, închisă de un inel de electromagneţi. Când se întrerupea curentul, cădea lestul, răpăind ca o ploaie peste sfera de oţel. Era una din celebrele „invenţii îndrăzneţe” ale profesorului Piccard, care, în cazul unei căderi a sistemului electric, ar fi determinat o ridicare imediată la suprafaţă a batiscafului, ca urmare a desprinderii întregii cantităţi de lest.
Dar să revenim la memorabila scufundare pe care am început s-o descriem. Acea seară de sfârşit de iunie era rece şi neplăcută în Atlantic. Cerul era noros. Un „Mike Boat” (şalupă) se legăna domol pe valuri de un metru şi jumătate, la 315 mile marine de Boston. Acolo jos, la 2.600 m de la suprafaţă, Trieste scruta fundul mării, luminat de putemicile sale reflectoare. în realitate, „se târa”, pentru că tensiunea bateriilor sale era atât de scăzută, încât micul batiscaf, pus în mişcare de motoare electrice, de-abia se deplasa.
Desprinzându-şi privirile de la micul parbriz de plexiglas, care în cea mai mare porţiune nu depăşea dimensiunile unei scrumiere, comandantul Keach a luat telefonul său submarin şi a apelat vasul auxiliar:
— Mike Boat, sunt Trieste, solicit permisiune pentru ridicarea la suprafaţă..
Dar înainte să primească răspunsul, a zărit un obiect galben pe fundul mării luminat de lumina puternică a reflectoarelor.
Comandantul batiscafului a luat din nou legătura cu suprafaţa, comunicând că o să mai rămână încă cinci minute unde era. După ce a obţinut permisiunea, a inversat rotaţia celor trei elice ale lui Trieste, pentru a face vasul să se rotească în jurul propriei sale axe, în timp ce se mai scufunda puţin.
Uitându-se cu multă atenţie prin parbrizul de plexiglas în formă de trunchi de con, Keach a recunoscut obiectul galben: era un şiret de pantofi, din plastic, de genul celor care se folosesc în sala unui reactor atomic al unui submarin nuclear. Se afla la mai puţin de un metru de vas. Era îndoită şi ascundea nişte litere.
— Aruncă o privire, i-a spus unuia din însoţitorii săi. Pare a fi un S... S... N...
— Seamănă mai degrabă cu un cinci — a adăugat colegul său
— SSN-5...
Numărul submarinului Thresher era SSN-593.
La o mică distanţă de platformă oceanică — practic cu faţa lipită de ea —, echipajul batiscafului a văzut atunci şi alte resturi. Bucăţi de hârtie, fragmente de tencuială şi alte materiale uşoare erau împrăştiate peste tot.
Erau aproape... foarte aproape. Deşi se aflau aproape la limita puterilor, îndrăzneţii marinari au hotărât să epuizeze bateriile, dacă era necesar, pentru a cerceta mai bine zona. La timpul potrivit, au pus în funcţiune cele patru camere automate. Peste câteva minute au distins alte resturi mai mici care, în unele locuri acopereau practic fundul oceanului. Printre hârtii au început să se zărească fragmente rupte şi răsucite de metal. Uriaşul submarin tFebuia să fie la câţiva metri. Riscul de coliziune sau ca suprastructura să dezagregheze fragilul Treiste era foarte mare.
Bateriile erau aproape terminate. Elicele de-abia se mai mişcau, reflectoarele nu furnizau suficientă lumină. Trebuiau să se ridice la suprafaţă.
Aşa s-a terminat cea de-a treia din cele zece scufundări efectuate de batiscaf în căutarea lui Thresher.
Dar, pe măsură ce Trieste efectua scufundare după scufundare în zona sinistrului, începea să se profileze un tablou dezolant. Platoul marin la 2.600 m era presărat cu resturi, dar nici urmă de uriaşul submarin.
ERA PRACTIC IMPOSIBIL. Părea că Thresher se evaporase pur şi simplu. Trieste a traversat de mai multe ori zona, în toate direcţiile, dar rezultatul a fost mereu acelaşi: resturi nesemnificative de hârtie, resturi metalice, nişte ţevi răsucite de o misterioasă forţă înspăimântătoare, un fragment de un metru şi jumătate de tablă de oţel curbă, care făcea parte din echipamentul sonarului, o uşă smulsă din balamale şi nimic mai mult. Unde era enormul submarin? Pe un sfert de milă de platou marin se întindeau doar urme dispersate. Cea mai reprezentativă dintre ele era o butelie de aer comprimat, care cântărea două tone, înfiptă practic în platoul marin şi care a fost fotografiată de Trieste.
Comisia de anchetă a marinei, care a investigat dispariţia lui Thresher, nu a reuşit să găsească o explicaţie satisfăcătoare. A formulat doar nişte ipoteze.
Misteriosul „Proiect Magnet"
Ar putea fi o simplă coincidenţă dar, în acelaşi an în care dispărut Thresher, se bănuia că guvernul SUA finaliza un proiect ultrasecret, numit „Proiectul Magnet”.
Cel care a descoperit existenţa acestui proiect a fost consilierul NICAP Robert C. Beck, inginer experimentat al zborurilor de probă al companiei „Lockhead” şi, în acea perioadă, preşedintele unei companii electronice şi fotografice.
NICAP (sigla Comisiei Naţionale de Investigaţii a Fenomenelor Aeriene) este o prestigioasă organizaţie civilă cu sediul la Kensington, Maryland, înfiinţată de maiorul Donald Keyhoe şi dedicată cercetării „obiectelor zburătoare neidentificate”. Din consiliul de conducere fac parte eminenţi oameni de ştiinţă, politicieni, amirali şi generali din armata Statelor Unite.
Pe 23 august 1963, Robert C. Beck, care fusese chemat la San Francisco să participe la o reuniune a fabricanţilor de articole electronice, a observat prezenţa unui aparat de zbor „Super- constellation” pe o pistă auxiliară a aeroportului. Pe părţile verticale din coadă a citit cuvintele „Proiect Magnet” şi numărul de identificare 145925. După ce a demonstrat cu acte că lucrează la „Lockhead” (unde făcuse zboruri de probă cu aparatele „Constellation”), Beck a reuşit să discute cu trei piloţi, îmbrăcaţi în ţărani.
— Acest „Proiect Magnet” are vreo legătură cu proiectul cahadian cu acelaşi nume? i-a întrebat el.
— Da, sunt strâns legate, i-a răspuns unul din piloţi.
Cu titlu pur informativ, să spunem că „Proiectul Magnet” canadian a început în 1949. Din acest proiect au făcut parte ingineri şi cercetători specializaţi în geomagnetism ai Direcţiei de Telecomunicaţii. Şeful şi iniţiatorul proiectului era Wilbur B. Smith, decedat între timp. Acest inginer avea toate meritele pentru a se preocupa de acest proiect; în calitate de funcţionar însărcinat cu controlul transmisiilor, putea să dea instrucţiuni oamenilor săi, pentru a încerca să capteze orice mesaj ciudat; în calitate de inginer specializat în geomagnetism, cu un laborator al guvernului la dispoziţia lui, pentru a verifica anumite teorii legate de propulsie; cu ajutorul observatoarelor oficiale ale ionosferei putea să urmărească prin radar obiectele neidentificate de la mare altitudine. Iar dacă nu era de ajuns, Smith, expert în electronică, era autor a numeroase invenţii. De exemplu, una din ele era un aparat pentru localizarea transmisiunilor radiofonice de înaltă frecvenţă, folosit în al doilea război mondial. Alta era un tip de voltmetru, iar a treia, un filtru împotriva emisiilor parazite.
Smith s-a convins din prima clipă că aşa numitele „farfurii zburătoare” erau obiecte reale şi a trecut în revistă aceste trei posibilităţi:
1. Erau vehicule interplanetare
2. Era o armă secretă a Statelor Unite
3. Erau de origine rusă.
Ultimele două ipoteze nu au rezistat unei investigaţii critice şi, ca urmare a uriaşei cantităţi de dovezi existente, Smith s-a văzut nevoit să accepte originea extraterestră. In plus, s-a arătat convins că intrarea sa pe scena mondială a fost cea care a stimulat subit interesul guvernului SUA pentru aeronautică şi sateliţi artificiali, începea să creadă, luând ca exemplu atitudinea guvernului canadian, că guvernul SUA nutrea şi el un interes deosebit în "descoperirea secretului propulsiei discurilor.
Smith a ajuns la convingerea că existau mari nave transportoare ale micilor aparate de recunoaştere, adevăratele „farfurii zburătoare”. Navele purtătoare se aflau întotdeauna la mare altitudine; ca mijloc de propulsie utilizau dezintegrarea nucleară, conversia uriaşă de energie sau oricare altă sursă revoluţionară de energie, cum ar fi razele cosmice. Dar experimentele sale de laborator indicau că adevăratele discuri foloseau câmpuri magnetice de forţă. Şi era posibil ca navele purtătoare să se bazeze pe acelaşi principiu.
După cum se ştie, teoria electromagnetică nu fusese băgată în seamă până atunci de cercetători. Ba chiar dimpotrivă, aceştia o luaseră în râs. Totuşi, pe de altă parte, fenomene magnetice, cum ar fi de exemplu, mişcările dezordonate ale busolei, erau frecvent asociate cu apariţia „farfuriilor zburătoare”.
Dar să revenim la curiosul inginer Beck şi la ce a reuşit să descopere pe aeroportul din San Francisco.
După scurtul dialog cu unul din piloţi, Beck l-a rugat să-i permită să viziteze avionul. La bordul aparatului, i s-a prezentat un cercetător, Crow (nu i-au spus numele lui.de botez) care facea parte din echipa de investigaţie.
Acel „Superconstellation”, a declarat Crow, făcea parte dintr-o flotilă de aparate de acest gen, echipate toate cu magnetometre foarte sensibile. Este imposibil să le comparăm tehnic cu magnetometrele folosite în al doilea război mondial, pentru că şi acestea continuă să fie considerate „echipamente secrete”. Flotila de avioane din cadrul „Proiectului Magnet”, i-a declarat Crow vizitatorului său, survola aproape tot globul, încercând să detecteze . .anomalii magnetice”.
Am spus „anomalii magnetice” şi nu simple neregularităţi ale âmpului magnetic terestru. Hărţile magnetice existente sunt foarte precise şi mai mult decât suficiente ca ajutor pentru navigatori. în plus, sunt dublate de radiofaruri, radare, lorane {Long-radio guidance, ghid pentru radio la mare distanţă) şi alte echipamente ajutătoare.
Ceea ce încercau să depisteze magnetometrele din „Proiect Magnet” erau zonele de perturbaţii magnetice inexplicabile, situate la suprafaţa globului sau care proveneau de „sus”. în mod concret, Crow i-a spus lui Beck că acest proiect ultrasecret avusese deja un rezultat important, când descoperise anumite forţe magnetice care proveneau de „sus” în zona situată între Key West şi Caraibe..., adică în Triunghiul Bermudelor.
Inginerul Crow i-a destăinuit de asemenea că diverşi sateliţi nord-americani sunt dotaţi cu magnetometre speciale, cum ar fi cele folosite de „Proiect Magnet”, care pot detecta interferenţe provenite din zone situate „pe” suprafaţa globului.
Acest fapt ne face să stabilim o legătură de netăgăduit între zonele de mari perturbaţii magnetice, cum ar fi Triunghiul Bermudelor şi OZN-uri. Inginerul Noel E. Rigau, vicepreşedintele Societăţii pentru Studiul OZN-urilor, din Porto Rico, mi-a comunicat că în toată această zonă se văd în mod frecvent OZN-uri, intrând şi ieşind din mare.
Un OZN „avant la lettre”
Deşi Richard Winer, autorul unei cărţi despre Triunghiul Bermudelor (pe care el îl numeşte „al Diavolului”) nu crede în existenţa OZN-urilor, aminteşte în lucrarea sa un caz cu adevărat remarcabil prin caracteristicile sale şi mai ales datorită datei când s-a petrecut.
în februarie 1935, Dayton Beach din Florida avea sute de turişti care veniseră aici să meargă cu „Pasărea Albastră”, celebrul automobil al lui Sir Malcolm Campbell, pe plaja cu nisip tare, una din pistele naturale pentru cele mai rapide automobile din lume şi unde asul britanic obţinuse diverse recorduri mondiale... înainte să se fixeze chiar în acel an la mai mult de 500 km/h.
Dintre turiştii aflaţi acolo, făcea parte şi un patron de mobilă din Atlanta, domnul Forrest Additon, cu soţia sa. Vineri, pe 27 februarie, înainte de cină, soţii Additon s-au plimbat pe plajă şi cu puţin înainte de ora zece s-au retras în camera lor cu vedere spre mare, la al patrulea etaj al hotelului. Doamna Additon a povestit mai târziu:
„Soţul meu s-a apropiat de fereastră să tragă draperiile; atunci, avionul acela s-a apropiat şi soţul meu a strigat că vine peste noi. Nici nu a terminat să spună asta, că avionul respectiv a căzut în mare. în câteva secunde, a venit paza de coastă..., erau vreo sută. Toţi cercetau marea cu reflectoare... Nu am văzut niciodată un spectacol atât de frumos. Se vedea ca ziua. Au căutat toată noaptea, fară să găsească nici o urmă din avionul căzut...”
Sute de persoane au văzut căzând „obiectul” la mică distanţă de coastă. Adâncimea era atât de mică, încât curentul nu ar fi putut târî resturile. Majoritatea martorilor spun că era un avion acoperit de
lumini verzi şi roşii pe părţile extreme şi „aripi”. S-au făcut cercetări în toate aeroporturile şi posturile din Florida şi Georgia, pentru a se şti dacă s-a pierdut vreun aparat, dar rezultatul a fost negativ. Cum era de aşteptat, martorii au comparat OZN-ul cu ceva cunoscut, un aeroplan, cum se spunea pe atunci. Şi cu toate că luminile erau admise, conform regulamentului internaţional de aviaţie, cazul rămâne sub semnul întrebării...
De la Bimini la „găurile albastre”
Berlitz aminteşte de Bimini în cartea sa. în alt pasaj din lucrarea de faţă, am spus că exploratorul subacvatic francez de origine rusă, Dimitri Rebikoff, a descoperit în insula Bimini un misterios zid ciclopic, la mică adâncime, alcătuit din „pietre” gigantice, de până la şase metri lăţime. Deşi nu se poate înlătura ipoteza că originea lor poate fi naturală sau tectonică, această regularitate a blocurilor şi dispunerea lor liniară par să indice o origine artificială, sau chiar umană. Să fie urmele Atlantidei? Nu se poate spune cu siguranţă decât că acum zece sau unsprezece mii de ani, la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, aceste blocuri uriaşe nu numai că se aflau pe uscat, ci şi la mare altitudine peste nivelul mării: probabil la mai mult de o sută metri.
Topirea gheţurilor polare, care s-a produs aproximativ în această epocă, a făcut ca nivelul mărilor şi oceanelor globului să crească între 100 şi 130 m. De fapt, exploratorii moderni au găsit chiar la aceste adâncimi „plaje” perfect conservate care datează din pleistocen. Azi, aceste plaje se întâlnesc la mai mult de o sută metri adâncime.
Iar acest fapt ne face să vorbim de ceva fascinant, care se află ^ în apele Triunghiului Bermudelor: „blue holes” sau „găurile albastre”, care se cască în mijlocul masivelor poroase din Hondurasul Britanic şi Bahamas.
în 1962, celebrul comandant Cousteau, cu nu mai puţin faimosul vas Calypso şi un însemnat echipaj de specialişti, au explorat „în adâncime” câteva din aceste „găuri albastre”. Evident, unele din ele se cască în insula Andros, deja amintită. De fapt, marele specialist în explorări este doctorul G.J. Benjamin, un inginer chimist din Toronto care-şi consacră momentele libere explorării în detaliu a galeriilor deschise în masivul de calcar inundat din insulele Bahamas.
Explorarea acestui labirint scufundat este deosebit de periculoasă pentru că, din cauza mişcării mareelor, se produc curenţi puternici în galerii, care-i pot trage pe nenorocoşii cercetători, lovindu-i de stânci şi de stalactitele groase.
Da, cititorul a citit corect: stalactite. Una din cele mai fascinante explorări a fost realizată de echipajul vasului Calypso într-o peşteră din Andros, botezată în onoarea descoperitorului ei cu numele de „Peştera lui Benjamin.”
Se pătrunde înăuntru printr-un puţ care prezintă o înclinaţie de 45°, fiind de fapt o falie, o fisură care începe de la suprafaţă şi continuă, extinzându-se pe douăzeci de metri, cu numai doi metri lăţime. Acest puţ îngust este întunecat de bucăţi de rocă desprinse, printre care cercetătorii trebuie să se strecoare ca nişte anghile.
Acest coridor dă într-o galerie orizontală de 260 m şi se termină cu o imensă sală, plină de stalactite şi stalagmite. Podeaua acestei săli se găseşte la o adâncime de cinci metri faţă de nivelul mării. Formarea stalactitelor e posibilă doar într-un mediu cu aer, ceea ce indică o perioadă în care întregul sistem de galerii era situat peste nivelul mării.
Explorarea Peşterii lui Benjamin este foarte riscantă, pentru că se poate coborî prin puţul de intrare numai în perioadele dintre maree. Ca urmare, cercetătorii dispun doar de douăzeci de minute de scufundare. Aşteaptă la intrare complet echipaţi.
Plăcile de plumb de la Sinaia
Povestea Plăcile de plumb constituie un corpus de peste o sută (posibil chiar peste două sute) de inscripţii în relief, scrise într-o limbă necunoscută, cu caractere predominant greceşti şi cu ilustraţie bogată, cu referinţe la civilizaţia geţilor şi a dacilor. Piesele au fost fotografiate în timpul celui de-al doilea război mondial de către Dan Romalo, în subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, la iniţiativa de publicare a arheologului Ioan Nestor. O tânără cercetătoare, Marioara Golescu, urma să publice aceste piese sub titlul de falsuri. Conform declaraţiei lui I. Nestor, piesele ar fi apărut în muzeu în vremea lui Grigore Tocilescu, deci undeva la cumpăna dintre secolele 19 şi 20. Nimeni nu s-a îndoit vreodată de neautenticitatea lor, nimeni nu le-a publicat (din păcate nici Marioara Golescu nu a mai apucat), nu le-a studiat nici un cercetător.
Nu au beneficiat niciodată de inventariere sau de o menţiune cât de sumară în vreo lucrare. Piesele au dispărut cu timpul (eforturile lui Dan Romalo de a le regăsi, în anii '80, au eşuat). Au reapărut (nu se ştie de unde) 35 de exemplare în anul 2002, aflate acum la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. Două piese se află în posesia Mănăstirii Sinaia, iar alte câteva, de dimensiuni mai mici şi din materiale diverse, se află în colecţii particulare sau în muzee din ţară.
Nu se ştie de unde provine acest corpus, dar tradiţia orală susţine că piesele de plumb ar fi fost turnate în ultimul sfert de veac 19 din ordinul regelui Carol I, după originale de aur, descoperite într-un tezaur în Poiana Văcăriei, unde urma să se sape fundaţia Castelului Peleş. Probabil după înfiinţarea Muzeului de Antichităţi (în 1881), copiile au fost transferate la Bucureşti. însă singurul lucru pe care îl putem afirma cu destulă certitudine este acela că piesele de plumb aflate astăzi la Bucureşti provin de la Sinaia, informaţie transmisă prin tradiţie chiar în Institutul de Arheologie, după cum ne-a certificat directorul institutului, acad. Alexandru Vulpe. Acesta ştie de la tatăl său, Radu Vulpe, că însuşi Vasile Pârvan ştia de aceste piese şi de provenienţa lor din Sinaia.
În anul 2003 Dan Romalo a valorificat o parte din fotografiile făcute (din nefericire multe fotografii au fost distruse de vitregiile timpului, o dată cu negativele) în volumul Comica apocrifă pe plăci de plumb?, la editura Arvin Press, reeditat în 2005 sub titlul Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?, la editura Alcor. Dispunem astăzi, prin intermediul acestei cărţi, de cca 50 de imagini inedite, după piese dispărute, la care se adaugă cele 35 de piese regăsite. Dan Romalo a lansat pentru prima dată ipoteza autenticităţii plăcilor (deşi a pus-o sub semnul întrebării) şi a fost primul care a studiat cu temeinicie întreg ansamblul, a transcris textele şi a încercat o decriptare a lor. Probabil lipsa unei pregătiri de specialitate în domeniu, care săi confere autoritate, dar şi inerţia, scepticismul şi reaua credinţă a unor oameni de ştiinţă (la care se adaugă, poate şi unele interese oculte) l-au scos pe nedrept în afara credibilităţii, deşi eforturile sale au fost considerabile (peste 20 de ani de muncă), iar metodele sale riguroase. Chiar şi după apariţia cărţii, subiectul a continuat să fie considerat lipsit de importanţă, deşi amploarea şi complexitatea ansamblului indică, în cazul unui fals, o minte cu totul genială. Citeşte aici răspunsul dlui Dan Romalo la reacţiile stârnite de apariţia cărţii.
Analizele de material făcute la Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară din Bucureşti de către dr. Bogdan Constantinescu, în luna mai a anului 2004, au relevat o compoziţie asemănătoare celei a plumbului tipografic din sec. XIX, confirmând ipoteza copiilor sau a unui eventual fals. Ipoteza plumbului antic, original, este greu de susţinut la ora actuală. Totuşi, analizele întreprinse pe o singură piesă, piesa 023, la Oxford, de către dr. Peter Northover, au lăsat discuţia deschisă, arătând că plumbul din această piesă este destul de asemănător cu cel dintr-o scoabă dacică autentică, scoasă din zidul cetăţii Sarmizegetusa şi folosită ca martor (ROMALO 2005: 291-292). Lipsa fondurilor destinate unor analize avansate pe toate piesele păstrate, ne împiedică să ajungem la concluzii clare.
Specialiştii de la Monetăria Statului, pe care i-am consultat, au apreciat, pe baza unor detalii tehnice, că este vorba mult mai probabil de copii făcute în grabă după nişte originale, decât de creaţii moderne.
Cercetările noastre au început imediat după apariţia primei ediţii a cărţii dlui Romalo (în toamna anului 2003). Am prezentat o comunicare în noiembrie 2003, la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, o conferinţă în iunie 2004, la Academia Română, şi o a doua conferinţă, în ianuarie 2005, la Seminarul de Arheologie "Vasile Pârvan" al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti.
În momentul de faţă nu există nici un program oficial de studiere, sau cel puţin de protejare a pieselor, care sunt, în continuare, neinventariate şi prost păstrate. Lipsa de interes a oamenilor de ştiinţă, fie ei lingvişti ori istorici, şi a instituţiilor în grija cărora ar trebui să se afle studierea acestei arhive, este dublată de entuziasmul unor "traducători" fantezişti, lipsiţi de o minimă pregătire în domeniu, care discreditează în mod regretabil subiectul. Chiar dacă buna credinţă a acestora nu trebuie pusă la îndoială, rezultatele lor intoxică opinia publică, compromit subiectul şi îi îndepărtează şi mai mult pe specialişti.Tipuri de scriere
Introducere
Există o mare varietate de scrieri în aceste plăci, însă alfabetul predominant este cel grecesc, cu unele adaptări. Este surprinzătoare, pentru un falsificator, această opţiune, mai ales că, la vremea aceea, Hasdeu vehicula existenţa a două alfabete dacice inedite - unul adus chipurile de către Deceneu din Egipt, altul perpetuat într-un sistem de scriere atribuit secuilor din Transilvania prin sec. XIII. Autorul presupusului fals ar fi putut pune pe seama dacilor un alfabet propriu, unitar, dacă ar fi vrut să demonstreze gradul lor superior de civilizaţie.
E bine ştiut că un popor care nu cunoaşte scrierea, atunci când împrumută un sistem de scriere, nu selectează din el doar anumite semne, pe care le consideră necesare, ci îl ia în bloc, cu toate semnele, chiar dacă acestea nu îi sunt suficiente (pentru că deţine şi unele sunete străine faţă de limba neamului de la care împrumută scrierea), sau chiar dacă unele semne nu îi sunt de folos (pentru că nu cunoaşte sunetele respective). Cu timpul, semnele inutile sunt eliminate sau folosite pentru notarea altor sunete, şi se adaugă semne noi pentru sunetele specifice limbii respective (JEFFERY 1961: 41 şi urm.).
Exemplul clasic îl constituie alfabetul grec, descendent din cel fenician, care era un alfabet consonantic, potrivit pentru notarea unei limbi semitice. Grecii au folosit unele dintre semne pentru notarea vocalelor, au redistribuit semnele care notau cele patru siflante feniciene (căci ei nu aveau decât o siflantă), au creat semne noi (de pildă omega - G, creat de ionieni prin alăturarea a doi omicron - o, sau H - psei, de origine necunoscută). Au existat diferenţe în modul cum grecii din diverse părţi au adaptat alfabetul fenician. De pildă, alfabetele greceşti occidentale au folosit semnul het pentru notarea aspiraţiei, în vreme ce ionienii, al căror dialect nu cunoştea psiloza, au folosit acest semn pentru notarea vocalei e lung (eta), grecii occidentali notau prin X grupul consonantic ks, pe când cei orientali notau velara surdă aspirată kh etc. Multă vreme, grecii nu au perceput noul lor alfabet ca pe un alfabet propriu, ci spuneau că scriu cu Utere feniciene. în realitate, după toate modificările aplicate alfabetului fenician, a rezultat un alfabet nou. La fel sa întâmplat şi cu alfabetul latin, care are la bază alfabetul grecesc occidental (chalcidic), luat prin intermediar etrusc. La fel se poate spune şi despre scrierea geţilor de pe plăci: nu mai putem vorbi de alfabetul grec, ci de o scriere getică proprie, aşa cum mai târziu se va vorbi de un alfabet gotic şi de unul chirilic.
Geţii cunoşteau, pe lângă scrierea grecească, şi alte scrieri de origine necunoscută, probabil foarte vechi. E posibil ca aceste scrieri să nu fi fost foarte potrivite pentru notarea limbii lor şi, la un moment dat, să fi început să folosească alfabetul grec, în varianta sa ioniană (se ştia oare, la vremea presupusului falsificator - nu mult după jumătatea secolului al XIX-lea, că în coloniile dobrogene se folosise alfabetul ionian?). Sau, la fel de posibil, să fi adoptat alfabetul grec din motive de "modă", din nevoia de a-şi alinia "cancelaria" la curentul vremii, deoarece mai toate neamurile barbare care cunoşteau scrierea (fie şi doar la nivelul curţii) foloseau acest alfabet. Probabil că încercarea de a folosi alfabetul grec curat, nemodificat (tipul A), nu a avut mari sorţi de izbândă, din pricina diferenţelor considerabile dintre sistemul fonetic grecesc şi cel getic: getica pare să nu facă distincţie între vocale lungi şi scurte (dar distinge între vocale deschise şi închise), şi cunoaşte sunetele palatale, absente din greacă. Din acest motiv, alfabetul grec a fost, în prima fază, augmentat (tipul B), prin adăugarea semnelor pentru cele două palatale, luate dintr-o scriere arhaică cursivă (tipul C), iar în a treia fază simplificat (tipul D), prin eliminarea semnelor pentru vocalele lungi - eta şi omega, şi a lui y. Procesul este foarte asemănător cu cel suferit de alfabetul fenician ajuns la greci, şi de alfabetul grec ajuns la etrusci şi la romani. La fel s-a întâmplat şi cu alfabetul gotic (care cuprinde trei semne superflue, fără valoare fonetică) şi cu cel chirilic (care a adăugat o mulţime de semne noi), ca să ne raportăm doar la aria europeană. în epocile mai recente, adaptările s-au făcut cu predilecţie prin adăugarea de diacritice la semnele existente, nu prin adăugarea de semne noi (vezi cazul românei, cel al limbii cehe, al polonezei, al limbii turce), aşa încât nu mai iau naştere alfabete oficiale noi.
Există în aceste plăci o mare diversitate de scrieri, vădind nu doar "mâini" diferite, ci şi epoci şi locuri diferite. Tipurile de scriere se corelează impecabil cu detaliile din plăci (ilustraţie, decoruri, informaţii din texte), lucru foarte greu de realizat de către un plauzibil unic autor.
Dan Romalo a operat o clasificare generală a alfabetelor din tăbliţe în clasic, preclasic şi arhaic. Noi propunem o clasificare mai detaliată, în câteva categorii mari, fiecare având subtipuri şi variante. Am identificat două categorii: greceşti (categoria I) şi "semigreceşti" sau cursive (categoria II), la care se adaugă o categorie eterogenă de scrieri necunoscute (III). Inciziile, făcute după turnarea plăcilor, beneficiază de o atenţie specială, în categoria IV. De asemenea, monogramele şi logogramele (categoria V). Primele două categorii, cel mai bine reprezentate, conţin fiecare câte trei tipuri mari, notate cu litere majuscule (care uneori au coincis cu iniţiala unui nume propriu asociat). Subtipurile sunt notate prin adăugarea unei cifre la litera tipului. Variantele tipurilor sau ale subtipurilor sunt notate prin adăugarea unei litere minuscule.
Între tipurile nedescifrabile, cele mai interesante (şi mai vechi) par să fie scrierile de pe altare şi de pe frontoanele templelor. Dintre scrierile descifrabile, tipurile CI şi FI par a fi cele mai arhaice şi mai depărtate de alfabetul grec. Există, indubitabil, o logică limpede în distribuţia acestor scrieri în plăci, şi se întrevede cu destulă uşurinţă modul în care au evoluat în timp, şi-au adăugat semne proprii, au renunţat la semnele inutile, au coexistat sau au fost concurate de scrieri mai "moderne", s-au adaptat la curentele vremii. Dacă tot acest proces a fost gândit de o singură minte umană, ne aflăm, cu siguranţă, în faţa unui geniu inegalabil.
I. alfabete greceşti
1. A (Helis
1),
Al,
Aa,
Aal,
Ab,
Ac
3.
B
(Burebista),
Bl
2. D (Decebal), D 1 (Duras), D a (Orolio / Helis 3), Db (Cotizo 2)
II. alfabete "semigreceşti" cursive
1. C (Ceneu / Helis 2), C1
2. E (Sarmisegetuza arhaic)
3. F (Cotizo 1), F1
III. scrieri necunoscute
IV. incizii
V. monograme şi logograme
Tipuri de scriere Tipul A (Helis
1) Cel mai simplu tip de scriere, tipul A (Helisl), îl reprezintă alfabetul grec ionian, prezent exclusiv în tăbliţele care par să fi fost scrise la Helis în perioada dinaintea lui Burebista. Acesta include semnele K - omega şi H - eta, folosite în alfabetul ionian pentru notarea vocalelor o lung şi e lung. în mod evident, limba tăbliţelor nu făcea distincţie de cantitate (nu avea vocale lungi şi scurte), astfel încât omega şi omicron sunt folosite aleatoriu. Eta este folosit uneori în distribuţie liberă cu iota sau ypsilon, acestea la rândul lor, notând un i scurt perceput probabil foarte deschis, de fapt un e (cf. forme precum baseleu, chilearcho). Singura diferenţă faţă de alfabetul grec ionian o constituie desenarea în oglindă a semnului Z, poate din încercarea de a reda un sunet specific acestei limbi, inexistent în greacă. Acest mod de grafiere se găseşte şi în numele căpeteniei gete Zalomodegikos, pomenit în Stela Solilor (sec. III a. Chr.), descoperită la Histria în 1959. D.M. Pippidi a descris şi analizat această piesă (ISM I: nr. 8.), dar nu a pomenit nimic în legătură cu această stranie redare a literei Z. Ea nu se regăseşte în alte cuvinte, greceşti, din inscripţiile de la Histria sau din alte cetăţi pontice, însă este destul de frecventă în inscripţiile frigiene scrise în alfabet grecesc. De asemenea, acest semn este atestat în unele inscripţii latineşti în nume proprii provinciale (d.ex. CIL III 8302, unde acest semn apare în toponimul Brizidia din Dalmaţia).
Semnul psei - O lipseşte din acest tip, dar şi din toate celelalte (excepţie 017), însă absenţa sa este justificată prin lipsa secvenţei consonantice [ps] (ea este prezentă doar în placa 045 în cuvântul grecesc notat anepsyos "văr" şi în placa 017, care prezintă diferenţe considerabile de limbă faţă de restul plăcilor). Nu există semne speciale pentru notarea palatalelor, ci se folosesc K - kappa şi T - gamma urmate de e sau i. Această procedură este, din perspectiva dlui Sorin Olteanu, un semn clar de modernitate, căci falsificatorul ar fi folosit, în ignoranţa lui, ortografia italiană din sec. al XIX-lea. Trebuie să-i amintim însă dlui Olteanu că aceasta este cea mai firească variantă de notare a palatalelor într-un alfabet care nu posedă semne speciale, şi că la fel au procedat şi grecii pentru a nota numele străine (cf. AEKENEYZ la Strabo; TENOYKAA, AEKEBAAOZ,
AIHriZ la Dio Cassius; ZAPMIZETE0OYZA la Ptolemeu), şi la aceeaşi soluţie au recurs şi romanii în perioada târzie, când velarele se palatalizaseră - şi nu le putem atribui o grafie "italienizantă". Subtipul Al are trăsături stilistice proprii, la fel şi subtipul A2, care se caracterizează prin forma rombică a literelor şi un aspect destul de cursiv.
Tipul A (detaliu placa 002)
Subtipul A2 (detaliu placa 109)
Tipul B (Burebista)
Al doilea tip de scriere, tipul B (Burebista), pare să fie derivat din cel anterior şi apare în timpul regelui Burebista. Se caracterizează prin prezenta unor semne aparte, care notează, foarte probabil, palatalele c şi g, la care se adaugă, în unele plăci, semnul V cu valoarea u, la fel ca în alfabetul latin. Primele două semne (dar posibil şi cel de-al treilea) par să fie preluate din scrieri locale mai vechi, în primul rând din tipul C. Astfel, tipul B apare ca un alfabet ionian augmentat cu semne necesare notării unor sunete inexistente în limba greacă.
În cadrul tipului B se pot identifica două etape. în prima etapă, semnul V este necunoscut, iar u este redat prin OY şi este reprezentată de o serie de plăci din vremea lui Burebista, care par să aparţină primei perioade de domnie, şi de câteva plăci din Dobrogea. Celei de-a doua etape, în care s-a inclus semnul V, îi aparţin plăci exclusiv din vremea lui Burebista şi două plăci din Dobrogea, în care apare numele lui Dapyx. Urmărind povestea acestui tip de scriere, deducem că el a apărut la Genucla, prima capitală a lui Burebista, probabil din augmentarea tipul A, ionian pur, cu elemente din tipul C, foarte arhaic, prezent tot la Helis, şi care va constitui "semnătura" lui Ceneu (= Deceneu) în majoritatea plăcilor.
De la Genucla, tipul B a fost dus la Sarmizegetusa, unde a înlăturat probabil tipul E arhaic cursiv, imbricat (cu care coexistă în placa 058). Noul tip de scriere câştigă teren în toate regiunile supuse lui Burebista: la Genucla înlătură tipul arhaic C, aşa încât în vremea lui Dapyx se foloseşte doar tipul Burebista; la Helis înlătură tipul ionian A, care nu nota palatalele, vezi placa 091, scrisă în vremea lui Oroles, după moartea lui Burebista, şi tipul foarte vechi C1; la Moleodabo, cetatea lui Zyraxes, este singurul tip atestat imediat după înlăturarea lui Burebista (035 şi 134).
Tipul C (Ceneu)
Tipul C (Ceneu/Helis2) pare să fie o scriere cursivă, probabil foarte veche, ce include semnele speciale pentru notarea sunetelor palatale c şi g, şi pentru u, preluate ulterior de tipul B. Primele două semne există şi in alfabetul chirilic, fapt ce i-a determinat pe mulţi sceptici, lipsiţi de o pregătire temeinică, să declare falsuri aceste piese. Totuşi, originea acestor semne în alfabetul chirilic nu este lămurită, semnul ce având origine necunoscută, iar cel pentru ge, existent azi doar în alfabetul sârb, fiind considerat de unii de origine românească în
alfabetul sârb, de alţii de origine sârba in scrierile româneşti cu alfabet chirilic ( PETAN 2005:319). Valoarea fonetică a unora dintre semnele acestui tip de scriere este dedusă din context, deoarece ele nu par a avea corespondenţe în alte alfabete
cunoscute. Altele însă se regăsesc în scrieri din aria mediteraneană, micrasiatică şi din orientul apropiat. De exemplu alfa redat printr-un cerc cu 6 „picioare" evocă semnul cipriot pentru a, tau alcătuit din trei haste verticale tăiate de una orizontală se găseşte în alfabetele sud- semitice cu valoare fonologică asemănătoare, dzeta reprezentat printr- o linie ondulată, tăiată la un capăt de o linie scurtă, există în unele scrieri din Asia Mică cu aceeaşi valoare etc.
Scrierea cursivă C1 a coexistat, la Helis, cu scrierea A, cum reiese din unele plăci. Subtipul C1 apare doar în peceţi sau cartuşe. în plăcile din vremea lui Burebista, scrise în tipul B, foarte adesea "semnătura" lui
Deceneu, de la sfârşitul textului, este scrisă în tipul C, pe care l-a luat cu sine de la Helis la Sarmizegetusa. Tipul C este arhaic (poate cel mai arhaic), provine în mod limpede din Dobrogea şi nu a fost niciodată utilizat după epoca Burebista-Deceneu. El se înrudeşte cu tipurile F/F1 şi E.
Tipul C (Detaliu placa 010)
Semnătura Marelui Preot Cotopolo Ceneo (detaliu placa 080) Subtipul Cl (pecetea regelui Zyeado, placa 076) Tipul D (Decebal) La prima vedere, tipul D (Decebal) pare să derive dintr-o scriere grecească occidentală, care nu cunoştea semnul K (omega), inventat de ionieni. Tot spre tipul occidental trimite şi notarea grupului cs prin X, nu prin M, în unele plăci (cf. numele lui Zamolxe în placa ll7), acesta din urmă fiind specific alfabetului ionian. Este remarcabilă, de asemenea, raritatea semnului Y (în unele plăci este cu totul absent), iar în plăcile care nu conţin pe y, nu există nici eta. Totuşi, lipsesc alte caracteristici ale alfabetului chalcidic (de pildă notarea lui A prin L), iar în unele piese apare eta (în 6 din cele 28 scrise în acest tip). Deducem de aici că ar putea fi vorba nu de un izvor direct dinspre sudul Italiei sau Grecia occidentală, ci de o simplificare a tipului oriental, sub influenţa alfabetului latin sau, mai puţin probabil, a alfabtului chalcidic (altfel nu sar explica de ce au fost eliminate tocmai semnele specific ioniene). Apariţia acestui tip în perioada geto-dacă târzie (probabil a doua jumătate a sec. I a. Chr., după moartea lui Burebista), pledează în favoarea influenţei dinspre Italia. Tipul D se regăseşte în plăcile din vremea regelui Duras şi în toate plăcile din vremea lui Decebal, uneori însoţit de scrieri incizate, foarte rar (două cazuri) de scrieri necunoscute. Mai este atestat şi la Helis (Da sau Helis 3), în vremea lui Oroles în perioada postburebistană, cînd s-a renunţat la scrierea B a lui Burebista şi s-a adoptat acest alfabet probabil sub influenţă romană. La acestea se adaugă alte trei piese de la Helis, care îl pomenesc pe Dromichete. Aspectul modern al acestor trei plăci poate fi un semn că ele constituie rescrieri din vremea lui Oroles ale unor texte redate iniţial în tipuri arhaice, devenite greu lizibile. în sfârşit, în cetatea Saetopeiodabo a lui Cotizo, se foloseşte acelaşi tip, cu unele trăsături stilistice specifice (Db, Cotizo 2), alături de tipul arhaic F, specific acestui rege.
Utilizarea tipului occidental de către Oroles şi Cotizo nu este surprinzătoare, deoarece ambii aveau relaţii mai strânse cu romanii decât cu grecii (Cotizo era în Banat, departe de influenţa dobrogeană, iar Oroles era aliat cu romanii şi fusese declarat amicuspopuli Romani de către Octavian). Subtipul Dl apare în plăcile lui Duras. şi se individualizează printr-un semn specific pentru notarea lui t (trei haste verticale tăiate de o hastă orizontală; semnul se găseşte şi în tipul arhaic C, şi în unele alfabete sud-semitice, unde are aceeaşi valoare fonetică), care coexistă cu semnul tradiţional tau. Tipurile specifice epocilor anterioare (A, B şi C) sunt total absente în vremea lui Decebal.
Tipul D (detaliu placa 121)
Tipul E (Sarmisegetuza arhaic)
Sîngele sfânt şi Sfintul Graal
Henry Lincoln s‑a născut la Londra, în 1930. Francofon pătimaş, a fost, pentru mult timp, extrem de interesat de limba, istoria şi cultura franceză, încă din copilărie, s‑a angrenat în studiul egiptologiei şi a învăţat singur să descifreze hieroglifele. Misterele care înconjoară Egiptul antic l‑au condus, în scurt timp, către alte enigme ale istoriei. Astfel a avut prilejul de a explora mitologia, religiile şi o serie de aspecte ezoterice. Este autorul a peste o sută de scenarii pentru televiziune.
Cu toate că, de peste douăzeci de ani, cercetează enigmele istoriei şi o serie de subiecte ezoterice, Richard Leigh este, în primul rînd, romancier şi nuvelist. Născut în 1943, în New Jersey, şi‑a făcut studiile la Universitatea Tuffs, la Universitatea din Chicago şi la Universitatea din New York, de unde şi‑a obţinut diploma, începînd de atunci, a ţinut numeroase prelegeri la colegii şi universităţi din Statele Unite, Canada şi Marea Britanie.
Născut în Noua Zeelandă, în 1948, Michael Baigent este licenţiat în psihologie şi s‑a pregătit pentru cariera de profesor, în acelaşi timp şi‑a menţinut activ interesul pentru istorie, religie şi ezoterism. În 1973 a devenit fotograf profesionist, în această calitate, a călătorit în zone îndepărtate, cum ar fi Laos şi Bolivia, în 1976 a revenit în Anglia pentru a face cercetări în vederea unui studiu asupra Cavalerilor Templieri. După un foarte scurt timp, i‑a întîlnit pe Richard Leight şi pe Henry Lincoln şi s‑a implicat în investigaţiile legate de misterul de la Rennes‑le-Chateau.
INTRODUCERE
În 18 ianuarie 1982, The Holy Blood and the Holy Grail a fost lansată în Marea Britanie. Cinci săptămîni mai tîrziu, în 26 februarie, a apărut şi în Statele Unite, în lunile care au urmat apariţiei cărţii în aceste ţări ne‑am trezit prinşi într‑un adevărat vîrtej. Scrisesem o carte care ne aşteptasem să stîrnească controverse. Dar ne aşteptam să fie criticată aşa cum se procedează de obicei - în recenzii, de exemplu, scrise de cei cărora le înfruntasem concepţiile teologice şi istorice -, dar nu credeam că i s‑ar fi putut acorda mai mult decît atenţia cuvenită oricărei alte apariţii editoriale. Spre consternarea noastră, am devenit tot atît de celebri (sau, mai corect spus, notorii) ca nişte conspiratori care ar fi plănuit o lovitură de stat la Vatican. Nu am avut parte doar de recenzii. Am căpătat statutul protagoniştilor unui reportaj şocant, ai unui adevărat scandal de presă care umplea prima pagină a tuturor ziarelor. Era, sîntem de acord, o perioadă lipsită de evenimente: în Polonia se instaurase un calm relativ; nici o personalitate politică nu fusese recent împuşcată; Argentina încă nu invadase insulele Falkland. În lipsa a ceva cît de cît catastrofal care să electrizeze cititorii, am devenit favoriţii presei. Răspunsurile şi reacţiile publicului s‑au trasformat într‑un torent care se prăvălea nu numai în paginile ziarelor, ci şi asupra noastră, asupra editorilor şi a agenţilor noştri. Spectrul acestor opinii era atît de variat, încît aveai impresia că se referă la cărţi diferite. La o extremitate se situau laudele, care culminaseră cu o scrisoare ce considera volumul nostru „cea mai importantă lucrare a secolului" - o apreciere cu care nu avem cum să fim de acord. La polul opus, se situau afirmaţii care, deşi mai succinte, sugerau tot ce poate fi mai rău. În cazul nici unui alt eveniment editorial recent nu se mai iviseră atîtia Don Quijote care să se repeadă cu atîta înverşunare asupra unei singure biete mori de vînt.
Scandalul a luat amploare mai ales în urma emisiunii Omnibus de la BBC, în cadrul căreia Barry Morman ne‑a invitat împreună cu episcopul de Birmingham, Hugh Montefiore, şi istoricul Marina Warner. Dînd întru cîtva dovadă de naivitate, noi am acceptat invitaţia de a participa la emisiune, încrezători ca un miel care nu ştie că e dus la tăiere. Pe un ton convingător, producătorul ne‑a asigurat că era vorba de o „discuţie" care ar fi oferit ocazia unei cercetări amănunţite a ipotezelor lansate de cartea noastră. Definiţia dată de el termenului „discuţie" ni se pare azi cît se poate de nepotrivită. Pentru noi, „ambuscada organizată de urmaşii Inchiziţiei" descrie mult mai fidel cele ce au urmat. După ce Barry Norman a prezentat, în grabă, ceva care avea doar o vagă asemănare cu lucrarea noastră, Marina Warner şi episcopul au început să lanseze acuzaţii de pe o listă deja întocmită şi atît de stufoasă încît nu mai era nevoie de nimic altceva pentru ca, atît cartea noastră, cît şi noi înşine, să fim arşi pe rug fără întîrziere. Ca să continuăm metafora, eram victimele unui blitzkrieg. Generalităţi banale şi trivialităţi pedante erau lansate împotriva noastră de o adevărată flotilă aeriană. Le‑am fi putut respinge pe toate, aşa cum am şi făcut cu o bună parte dintre ele. Dar unei voci care îşi atribuie autoritatea deplină îi este suficientă o clipă pentru a stigmatiza o carte - eti‑chetînd‑o drept iresponsabilă, neverosimilă, nedocumentată sau, pur şi simplu, proastă. Şi e nevoie de ceva mai mult timp ca să respingi astfel de acuzaţii. Aşa ceva se face punct cu punct, enu‑merînd exemple adecvate. Trebuie să te adînceşti în detalii şi în subtilităţi academice, ceea ce nu se face la o televiziune care se respectă, care îşi desfată telespectatorii mai degrabă cu un măcel sîngeros decît cu un schimb sec de informaţii. Pentru fiecare jumătate de duzină de obiecţii ridicate de criticii noştri din studio ni s‑a permis să dăm câte o singură replică; iar cînd emisiunea a fost difuzată în 17 ianuarie, chiar şi puţinele noastre intervenţii au fost trunchiate. Contribuţia fiecăruia dintre noi a fost redusă la unul sau două comentarii superficiale. Şi asta a fost tot. Ca urmare, „discuţia" la care au asistat cei ce au văzut emisiunea era cît se poate de diferită de aceea care avusese loc în studio. Au fost mulţi cei care, ulterior, au remarcat că, după toate aparenţele, nu prea ni se oferise ocazia să ne exprimăm punctul de vedere, în realitate, am avut ceva mai multe şanse de a ne apăra, dar cele mai multe dintre vorbele noastre s‑au pierdut în camera de montaj.
Fireşte, astfel de lucruri se întîmplă des în lumea televiziunii - o lume care ne era destul de familiară pentru ca să nu putem spune că am fost surprinşi. Dar, din păcate, s‑au pierdut momente extraordinar de comice. De exemplu, la un moment dat, Barry Norman l‑a întrebat pe episcopul de Birmingham dacă lucrările de genul celei publicate puteau fi considerate „periculoase". „Indiscutabil", a răspuns prelatul, care nu citise decît ultimele două capitole. Cartea noastră, a afirmat el, era o exploatare neruşinată a sexului, o goană după senzaţional. O linişte împietrită a cuprins studioul. Sex? Scrisesem o carte despre sex? Stupefiaţi, ne‑am uitat unul la altul, fiind pe punctul să ne întrebăm dacă nu cumva vreun tipograf cu mintea rătăcită ne inserase în volum cîteva pagini din Kama Sutra. Ori poate înlocuise una dintre ilustraţii cu nudul unui templier. După aprecierea noastră, pe o scară a sexualităţii, cartea se afla undeva sub Giulgiul de la Torino - care, la urma urmelor, deşi reprezintă un bărbat dezbrăcat, nu a atras niciodată prea mult interes din acest punct de vedere.
Capul lui Barry Norman a zvîcnit - exact mişcarea pe care o faci cînd încerci să‑ţi scoţi apa din urechi. Chiar şi Marina Warner părea vădit stînjenită. Noi am fost tentaţi ca, mai degrabă la modul ironic, să‑l întrebăm pe episcop ce carte citise de fapt. Dar, înainte de a apuca să o facem, Cel de Sus a intervenit sub forma unui tehnician care a dat buzna în studio şi ne‑a cerut să reluăm scena. Ceva mersese anapoda, ne‑a explicat el, poate că vreun gremlin dereglase aparatura. Ca urmare, Barry Norman şi‑a repetat întrebarea. Episcopul, care între timp îşi dăduse seama că o făcuse de oaie, s‑a grăbit să profite de ocazie. Cartea noastră putea fi considerată „periculoasă"? Cîtuşi de puţin, a replicat el, cu o seninătate îngerească. Dimpotrivă, era convins că lumea creştină avea puterea de a ignora provocarea noastră. Şi, pentru că intenţia noastră nu era să demolăm creştinătatea, nu ne‑am permis să‑i punem la îndoială optimismul.
Dar, aşa cum am spus, această secvenţă, ca şi multe altele, a fost tăiată în întregime. Totuşi, pentru lovitura nu tocmai onorabilă care ne fusese dată în emisiunea Omnibus, existau circumstanţe atenuante: tipul programului, puţinul timp alocat, exigenţele specifice televiziunii. Şi, la urma urmei, ne aşteptam ca lucrarea noastră să fie atacată şi răstălmăcită, însă ceea ce nu se poate trece cu vederea este încercarea vădită a BBC -ului de a‑l prezenta pe ducele de Devonshire într‑o lumină ridicolă, ceea ce pare să fi fost principala intenţie a producătorului, în cartea noastră, exprimîndu‑ne fără echivoc, am stabilit că este posibil ca unii membri ai familiei Devonshire să fi fost singurii deţinători ai unor informaţii semnificative. Declaraţia este bazată pe anumite dovezi datînd din secolul al optsprezecelea ca şi pe comentariile făcute, în zilele noastre, de un membru al unei ramuri colaterale a familiei, care nu poate fi asociată, în mod direct, chiar cu ducele. Cu răbdare şi cu conştiinciozitate, i‑am dat aceste explicaţii producătorului, care ne presa, insistînd asupra subiectului. Dar el era hotărât să dezgroape cîteva aspecte senzaţionale legate de Marea Britanie, aşa că, din exces de zel, a ajuns la Chatsworth ca să‑l intervieveze personal pe duce. Pentru ca totul să pară cît mai dramatic, l‑a pus pe acesta în faţa unei afirmaţii pe care noi nu am făcut‑o niciodată. Excelenţei Sale i s‑a relatat că, într‑un volum în curs de apariţie, se menţiona că familia Devonshire ar fi descins direct din Isus. Cum era de aşteptat, ducele s‑a simţit ofensat. „Ce infamie!", a exclamat, indignat. Pentru că nu ne aparţinea, afirmaţia căreia el îi dădea replica a fost tăiată din forma finală a emisiunii. Telespectatorii l‑au văzut doar pe duce, care exclama „Ce infamie!", referindu‑se la nu se ştie ce. Răspunsul ar fi putut fi dat unei întrebări legate de tactica francezilor în bătălia navală de la Quiberon Bay din 1759 sau de calitatea tweed‑ului englezesc de azi.
Pe parcursul emisiunii Omnibus, episcopul de Birmingham a susţinut că existau nu mai puţin de „şaptezeci şi nouă de mistificări" în doar două capitole - singurele două capitole pe care le citise. O astfel de acuzaţie, făcută de un personaj atît de ilustru, părea să fie autentică - o judecată de necontestat, rostită de însuşi Vocea Adevărului; ca urmare eram definitiv osîndiţi. Ştire pe care ziarele, radioul şi televiziunea au preluat‑o ca atare şi au răspândit‑o pe întreg mapamondul. „Aţi fost criticaţi de un episcop", ne‑a spus, îngrijorat, un cunoscut care ne‑a sunat tocmai din Statele Unite. „Sînteţi cumva în pericol?"
Nu era cazul să ne alarmeze perspectiva de a fi atacaţi de un detaşament de episcopi - un comando de terorişti cu mitre, cu cîrjele episcopale transformate în aruncătoare de flăcări şi cu măşti de ski a la SAS peste patrafirele şi mantiile fluturînde. Dar, prima oară cînd am fost învinuiţi pentru existenţa a şaptezeci şi nouă de erori, am rămas, pe moment, înmărmuriţi. Era oare posibil să fi greşit de şaptezeci şi nouă de ori? Mărturisim că a existat o nelinişte pasageră, o clipă în care ne‑am îndoit de noi înşine. Dar, în săptămîna următoare, la solicitarea noastră, episcopul a binevoit să ne transmită lista dactilografiată a „erorilor" pe care pretindea că le‑am fi comis. Era un document întru totul original. Admitem că episcopul descoperise într‑adevăr patru greşeli minore. Afirmaserăm, în mod eronat că, în epoca lui Isus, Palestina era împărţită în două provincii. Aşa cum prelatul observase în mod corect, era, de fapt, formată dintr‑o provincie şi două tetrarhii. Spuseserăm şi că informaţia că Isus ar fi fost dulgher provine din Evanghelia după Luca. Episcopul avea şi aici dreptate, e vorba de Evanghelia după Marcu. De asemenea, un zeţar neatent, a cărui eroare ne scăpase printre degete, plasase existenţa lui Iulius Africanul în secolul al treilea în loc de secolul întîi; iar un redactor scrisese, probabil din greşeală, în manuscris „cetatea Efes din Grecia", în loc de „cetatea grecească Efes". Efes se află, desigur, în Asia Minor.
În aceste patru privinţe, nu puteam decît să ne recunoaştem vinovăţia. Episcopul avea dreptate, căzuserăm în greşeală şi se cuvenea să‑i acceptăm corecturile. Dar ce era cu celelalte şaptezeci şi cinci de mistificări pentru care mass‑media, citîndu‑l pe înaltul prelat, cerea sus şi tare să fim traşi la răspundere? Efectiv, toate s‑au dovedit a nu fi denaturări ale faptelor, ci doar erori de interpretare - sau, mai exact, aspecte controversate, pentru că modul în care ar trebui înţelese este încă obiectul unor dezbateri. Noi „păcă‑tuisem" doar neprivindu‑le prin prisma tradiţiilor existente. De exemplu, episcopul listase drept „erori" o serie de afirmaţii asupra cărora „se mai poate discuta", iar explicaţiile oferite de noi nu erau „susţinute de majoritatea specialiştilor" - spunea el, referindu‑se, bineînţeles, la cercetătorii tradiţionalişti care îi împărtăşeau părerile, în aceeaşi listă indusese şi menţionarea unui text apocrif, pe care el nici nu îl cunoştea, nici nu îl avea în biblioteca personală, cu toate că este uşor de procurat, atît în ediţie cartonată cît şi în ediţie broşată. Cu alte cuvinte, eram greşeala noastră că textul lipsea din propria lui bibliotecă. Totodată, episcopul etichetase drept greşeală o referinţă care i se părea lipsită de sens - explicaţia se afla în primele capitole ale cărţii, pe care el nu citise, în sfirşit, noi susţineam că „Evangheliile nu sînt altceva decît nişte documente istorice, ca oricare altele", iar el considera asta o altă eroare. „Nu, a afirmat, sînt documente unice, prin care veştile bune aduse de Hristos ne sînt redate sub forma unor cronici." Orice ar putea însemna asta, nu putem fi încriminaţi pentru mistificare. Dacă păcătuim cumva, o facem doar prin faptul că părerea noastră despre Evanghelii nu coincide cu a episcopului.
Iată deci pentru ce anume ne încriminase episcopul de Bir‑mingham. În lumina celor de mai sus, condamnarea noastră pentru „şaptezeci şi nouă de mistificări" apare ca fiind cel puţin puerilă, ca să nu spunem eronată. Totuşi, cele mai multe critici venite din partea instituţiei bisericeşti, sînt, în esenţă, de aceeaşi natură, în cartea noastră, ne referim la ceea ce este posibil şi probabil din punct de vedere istoric şi, ori de cîte ori faptele sînt cunoscute, la realităţi istorice. Criticii noştri teologi, dintre care cei mai mulţi nu sînt specialişti în istorie, ne puteau ataca doar din punctul de vedere al credinţei religioase. Credinţa nu oferă cea mai bună perspectivă asupra istoriei, dar mulţi dintre criticii noştri nu aveau de ales. Aveau impresia că atacasem anumite interese pe care ei se simţeau obligaţi să le apere, apelînd la argumente oricît de şubrede.
„Cartea dumneavoastră nu s‑a bucurat de o primire favorabilă din partea autorităţilor bisericeşti", puteau să ne spună acum reporterii de radio şi televiziune şi ar fi fost sinceri - deşi totul era stupid. Ca şi cum lucrurile s‑ar fi putut petrece şi altfel. Ca şi cum ar fi fost de aşteptat ca oricare episcop creştin să spună „Aveţi dreptate" şi să ne predea mitra.
Eram, de asemenea, blamaţi pentru că făcusem speculaţii. Dar noi recunoscusem asta. Am cerut să fie luat în consideraţie faptul că declarasem explicit că nu era vorba decît de nişte ipoteze, iar ipotezele nu se pot baza decît pe nişte speculaţii. Raritatea informaţiilor demne de încredere referitoare la problemele ridicate de Biblie îl obligă pe orice cercetător al domeniului să recurgă la speculaţii, dacă nu cumva preferă să păstreze tăcerea. Desigur, speculaţiile nu trebuie făcute la întîmplare, este necesar să fie încadrate în contextul informaţiilor istorice existente. Dar ideea este că nu poţi decît să faci presupuneri - să interpretezi mărturiile insuficiente şi de multe ori neclare. Studiile biblice implică speculaţia, la fel şi teologia. Evangheliile sînt documente sumare, ambigue şi adeseori contradictorii, în ultimele două mii de ani, oamenii au purtat nu numai discuţii aprinse, ci şi războaie, fără să se pună de acord asupra sensului anumitor pasaje, în coagularea tradiţiei creştine, un singur principiu a fost stabilit definitiv: în trecut, de cîte ori se confruntau cu una dintre numeroasele ambiguităţi din scriptură, autorităţile ecleziastice făceau speculaţii legate de sensul acesteia. Concluziile la care s‑a ajuns astfel, odată acceptate, au fost păstrate cu sfinţenie, devenind dogme şi - în mod eronat - după cîteva secole au ajuns să fie considerate fapte dovedite. Dar aceste concluzii nu sînt cîtuşi de puţin fapte. Sînt speculaţii şi interpretări adunate într‑o tradiţie; şi, permanent, greşim considerînd tradiţia adevăr.
Un singur exemplu ar trebui să fie suficient pentru a ilustra acest proces. Conform celor patru Evanghelii, Pilat se referă la Isus numindu‑l „regele iudeilor" şi o inscripţie cu această titulatură este fixată de cruce. Dar nu ni se relatează nimic mai mult. Evangheliile nu povestesc dacă titulatura este justificată sau nu. La un moment dat, în trecut, cineva pur şi simplu a presupus că titlul fusese dat în bătaie de joc, iar cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi acceptă, orbeşte, ca dovedit faptul că Isus a fost numit astfel în derîdere. Dar nu există absolut nici o dovadă în acest sens. Citind Evangheliile fără nici o idee preconcepută, nu poţi găsi nimic care să sugereze că titulatura nu ar fi fost folosită cu toată seriozitatea, că nu ar fi fost perfect justificată. Din punctul de vedere al Evangheliilor, Isus poate să fi fost regele evreilor şi să fi fost recunoscut ca atare de către contemporanii săi, inclusiv de Pilat. Doar tradiţia ne spune că nu ar fi aşa. Acest raţionament li se pare dubios comentatorilor de astăzi ai Bibliei numai datorită tradiţiei creştine. Cînd am sugerat că Isus ar fi putut fi, în realitate, „regele iudeilor", nu am contrazis faptele, ci numai o veche tradiţie, un sistem de credinţe încetăţenit şi bazat pe interpretarea speculativă făcută de cineva.
„Nu vă puteţi dovedi concluziile", este un alt cap de acuzare ridicat împotriva noastră de reporteri şi de teologi - ca şi cum s‑ar fi aşteptat să le oferim o declaraţie dată sub jurământ, semnată de Isus însuşi şi corespunzător atestată de martori şi de un notar. Bineînţeles că nu ne puteam „dovedi" concluziile. Aşa cum am tot repetat şi subliniat chiar în carte, am prezentat o simplă ipoteză. Dacă am fi putut să o dovedim, nu ar mai fi fost o ipoteză, ar fi fost o realitate; şi nu ar mai fi existat nici o controversă, ci doar o dezvăluire senzaţională, un fapt împlinit. Dar, în contextul existent, ce ai constitui o „dovadă" autentică? Din tot ce ni se relatează în Noul Testament, poate fi ceva astfel „dovedit"? Evident, răspunsul este „nu". Cînd e vorba de Noul Testament, nimic nu poate fi demonstrat fără drept de apel. Dacă noi nu ne putem „dovedi" concluziile, tot aşa nu poate fi dovedit că Isus s‑a născut din fecioară, că a păşit peste ape, că a înviat din moarte, într‑adevăr, nu putem „dovedi" nici măcar că Isus a fost un personaj istoric. De fapt, numeroşi autori de ieri şi de azi au adus argumente convingătoare că nu a fost aşa.
În ultimă instanţă, problematica „dovezilor" iese din discuţie. Dată fiind lipsa mărturiilor, atît documentare cît şi arheologice, aproape nimic - sau chiar nimic - legat Isus nu poate fi „dovedit". Ceea ce au la dispoziţie majoritatea cercetătorilor este evidenţa, iar „evidenţă" nu înseamnă „dovadă". Cînd ne referim la studiul Noului Testament, evidenţa nu poate „demonstra" nimic, poate doar sugera gradul de plauzibilitate al relatărilor sau probabilitatea, mai mare sau mai mică, ca acestea să corespundă adevărului. Această evidenţă trebuie studiată, evaluată şi interpretată pentru a trage nişte concluzii demne de încredere: de exemplu, că o anumită succesiune a evenimentelor este mult mai verosimilă decît alta. Dacă se procedează astfel, problema se reduce la una de bun‑simţ şi de cunoaştere a condiţiei umane. Este evident mult mai verosimil ca un om să se fi căsătorit, să fi procreat şi să fi încercat să cîştige un tron decît să fi fost născut de o fecioară, să fi mers pe apă şi să se fi ridicat din morţi.
În ciuda afirmaţiilor teologilor şi reporterilor, declaraţia de mai sus nu constituie „un atac asupra însăşi esenţei creştinătăţii şi a etosului creştin". Pentru că acestea rezidă în învăţăturile lui Isus. Învăţături care, din cele mai multe puncte de vedere, sînt unice, însăşi exprimarea acestora este „noua învăţătură", ele sînt „veştile bune" destinate umanităţii şi sînt justificate prin ele însele. Nu trebuie să fie susţinute de detaliile unei biografii miraculoase şi mai ales nu de acel tip de amănunte supranaturale care caracterizează rivalităţile dintre divinităţile lumii antice. Dacă învăţăturile au nevoie de asemenea detalii, asta conduce la o altă concluzie: fie că învăţăturile au serioase imperfecţiuni, fie că, ceea ce este mai plauzibil, credinţa creştinilor lasă de dorit. Un creştin adevărat ar trebui să înţeleagă că adevărata însemnătate a lui Isus stă în învăţăturile pe care s‑a străduit să le răspîndească. Iar acestea nu pot fi anulate dacă se dovedeşte că au fost elaborate de un om care a fost soţ şi tată. Şi nici nu sînt mai întemeiate dacă provin de la un bărbat cast.
Cei mai mulţi dintre teologii şi clericii de rang înalt care ne‑au criticat erau protestanţi. De fapt, majoritatea erau anglicani, ca episcopul de Birmingham, în timp ce biserica catolică a păstrat tăcerea asupra subiectului. Dar un fost important funcţionar ne‑a mărturisit că - deşi nu se va face niciodată o declaraţie oficială în acest sens -, la nivele superioare ale ierarhiei catolice, a fost recunoscută, în cadru restrîns, dacă nu absoluta veridicitate, cel puţin plauzibilitatea concluziilor noastre. Şi, în timpul unei discuţii radiodifuzate din cadrul campaniei de promovare din Statele Unite, am evaluat implicaţiile cărţii împreună cu dr. Malachi Martin, unul dintre reprezentanţii de vîrf ai Vaticanului şi un fost membru al Institutului Pontifical, în final, concluzia domniei sale a fost că, din punct de vedere teologic, nu există obiecţii legate de supoziţia că Isus s‑ar fi căsătorit şi ar fi procreat.
Puţini dintre istoricii reputaţi au binevoit să ne acorde atenţia lor. În lumina unor consideraţii ulterioare, ne‑am dat seama că acest lucru nu este chiar atît de surprinzător. Savanţii, ca şi politicienii, sînt prudenţi. Condamnarea noastră definitivă ar fi putut genera, în viitor, o serie de complicaţii - s‑ar fi putut întîmpla să iasă la iveală documente care să vină în sprijinul concluziilor noastre. Iar să ne susţină ar fi putut fi încă şi mai riscant - se punea problema deplasării reputaţiei profesionale în prima linie a unei controverse potenţial explozive, în concluzie, pentru istorici era mult mai înţelept să se eschiveze, să nu‑şi facă cunoscută părerea, păstrînd tăcerea cu sfinţenie sau, după caz, să adopte o atitudine condescendent olimpiană, superioară şi ironică. Prin astfel de mijloace, lucrarea noastră putea fi minimalizată pînă la proverbialul statut de furtună într‑un pahar cu apă, evitîndu‑se cu abilitate orice confruntare cu materialele pe care le aduce în discuţie.
Cu toate acestea, cînd şi cînd, ne loveam de o împotrivire stranie, alimentată de înfrigurata disperare a unui bastion asediat de barbari sălbatici. Astfel, Marina Warner nu ne‑a atacat doar în Omnibus, ci şi în recenzia semnată de ea în The Sunday Times (ediţia londoneză), în această recenzie (care a fost etichetată de un comentator drept „cea mai grosolană recenzie a anului", iar un altul a considerat‑o, pur şi simplu, isterică), doamna Warner ne‑a criticat cu asprime şi pentru că ne‑am încrezut în anumite surse de informare îndoielnice - surse la care, de fapt, noi nici nu apelasem, în The Times Literary Supplement, Jonathan Sumption ne‑a blamat din aceleaşi motive. El a citat, ca exemplu de utilizare a unei surse nedemne de încredere, o referinţă pe care nu ştia că o găsisem chiar într‑o lucrare a Marinei Warner. Doctor Sumption ne‑a taxat cu o medie de o eroare pe pagină. Cînd reporterul de la Telegraph l‑a rugat să menţioneze cîteva astfel de erori, dr. Sumption a devenit brusc foarte vag.
Criticile istorice întemeiate de care am avut parte pot fi încadrate în două categorii. Unele, incontestabil valide şi de valoare, ne‑au corectat în ceea ce priveşte anumite aspecte specifice - statistici, da’te, titluri nobiliare, terminologii şi alte amănunte într‑adevăr eronate, dar care nu afectau argumentele, ipotezele şi concluziile noastre. Au fost totuşi şi istorici care au pus la îndoială metodele noastre generale de abordare a subiectului. Aceştia au susţinut că nu am procedat „ca la carte". Comparate cu standardele cercetării academice consacrate, metodele noastre nu respectau regulile, erau cît se poate de neortodoxe, neobişnuite şi chiar eretice. Nu ţinusem cont de anumite proceduri ştiinţifice conservate cu sfinţenie, de precauţii dogmatice de abordare. Demostrasem astfel, spuneau ei, că nu eram decît nişte amatori, nişte diletanţi care nu prezentau nici o garanţie şi care nu trebuiau luaţi în consideraţie. Mai mult, săvîrşisem infracţiunea de a nesocoti suveranitatea „experţilor", încălcîndu‑le teritoriul, în consecinţă, nu puteam fi priviţi decît cu o serioasă şi îndreptăţită dezaprobare.
Studiasem temeinic tehnicile „oficiale" de cercetare academică şi, efectiv, ştiam destul de bine cum să le punem în practică. Dacă n‑am fi recurs la metodele noastre, ca ei am fi procedat. Nu ne‑am străduit să scriem un bestseller, aşa cum credeau, literalmente, fundamentaliştii creştini. Totodată, nu am intenţionat să scriem o carte care să li se adreseze, în exclusivitate, specialiştilor - şi care ar fi putrezit pe rafturile bibliotecilor. Dimpotrivă, am dorit ca, fără să compromitem integritatea lucrării noastre, aceasta să fie accesibilă marelui public. (La urma urmelor, aveam de spus o poveste foarte interesantă şi nu am vrut să o transformăm într‑o comunicare seacă, ci într‑o istorisire captivantă.) Am făcut eforturi pentru ca cercetarea noastră să respecte cele mai riguroase criterii. Dar am decis să‑i prezentăm rezultatele sub forma unei lecturi cît se poate de antrenante.
În ultimă instanţă, modul nostru de lucru a fost dictat de cu totul alţi factori, mult mai importanţi. De fapt, a fost impus de specificul subiectului abordat. Materialul nostru documentar a acoperit un spectru diversificat, de mare anvergură, în ceea ce priveşte provenienţa, tipul şi cronologia. Am fost nevoiţi să‑l sintetizăm într‑o succesiune coerentă de informaţii, de la Noul Testament pînă la o societate pe jumătate secretă din Europa zilelor noastre şi de la Evanghelii şi de la legendele Graalului pînă la reportajele de actualitate din ziarele contemporane. Pentru o astfel de întreprindere, tehnicile academice de lucru erau extrem de inadecvate. Necesitatea interconectării aspectelor atît de diversificate ale subiectului atacat ne‑a obligat să adoptăm şi să perfecţionăm un mod de abordare comprehensibil, bazat mai degrabă pe sinteze decît pe tradiţionalele analize. (Această abordare este explicată pe larg chiar în carte, în subcapitolul „Nevoia de a sintetiza".)
O astfel de tehnică a fost bine‑venită mai ales din cauză că metodele tradiţionale îşi demonstraseră deja ineficienţa în ceea ce priveşte cercetarea unor domenii atît de vaste precum cele acoperite de materialul nostru, în plus, investigaţiile noastre pătrundeau în sfere care, în cercurile academice, erau considerate suspecte. Orice perioadă a unei epoci trecute ai examina, este imposibil să nu întîlneşti o serie de aparente anomalii - incidente, fenomene, grupuri sau indivizi care îţi atrag atenţia asupra lor, dar care lasă impresia că nu s‑ar încadra în fluxul acceptat al evenimentelor istorice. Cînd sînt confruntaţi cu astfel de evenimente, istoricii cei mai ortodocşi preferă să le igno’re, să le excludă, considerîndu‑le anomalii ocazionale, periferice, neesenţiale. De aceea Nostradamus, de exemplu, are statutul unui personaj straniu, dar irelevant, şi nu i se acordă suficientă atenţie cînd se studiază istoria Franţei din secolul al şaisprezecelea, în acelaşi mod sînt tratate majoritatea problemelor referitoare la Ordinul Cavalerilor Templieri, care apar doar ca note de subsol în relatările despre cruciade. Prin însăşi specificul lor, societăţile secrete îi pun adesea în încurcătură pe istorici; neavînd intenţia să‑şi mărturisească ignoranţa, aceştia preferă să minimalizeze importanţa subiectului. Francmasoneria - pentru a cita un singur astfel de exemplu - este de o importanţă vitală pentru tot ce ţine de aspectele sociale, psihologice, culturale şi politice ale istoriei Europei din secolul al optsprezecelea, ca şi pentru întemeierea Statelor Unite; cu toate acestea, majoritatea manualelor nici măcar nu o pomenesc. Multe dintre cele mai importante evenimente istorice nu se regăsesc în documentele existente. Pare să fie o tactică implicită - tot ceea ce nu este complet şi satisfăcător atestat se consideră irelevant şi, în consecinţă, nu merită să fie luat în discuţie.
Pînă nu demult, rozicrucienii din secolul al şaptesprezecelea nu erau luaţi în seamă, fiind consideraţi o sectă de lunatici; iar spectrul disciplinelor cunoscute sub apelativul „ezoterice" - astrologia, alchimia, Cabala, tarotul, numerologia şi geometria sacră - erau, de asemenea, etichetate ca nesemnificative şi puse sub interdicţie, în prezent, datorită activităţii desfăşurate de regretata Frances Yates, de colegii săi de la Warburg Institute, asemenea subiecte pot fi privite în perspectivă şi astfel ele devin într‑adevăr importante. Misterioşii şi evazivii rozicrucieni pot fi acum percepuţi ca avînd un rol crucial în desfăşurarea evenimentelor care au condus la declanşarea Războiului de Treizeci de Ani şi la întemeierea Societăţii Regale din Anglia. Iar disciplinele ezoterice nu mai sînt considerate simple ciudăţenii cu vagi tangenţe la istoria occidentală, ci o cheie vitală pentru înţelegerea Epocii Renaşterii. Oricum, aceste „aberaţii" se încadrează în curentul principal al istoriei mai bine decît subiectele de obicei etichetate ca atare.
O mare parte dintre materialele folosite de noi erau, din punct de vedere academic, suspecte de „ezoterism" sau de un pretins rozi‑crucianism, motiv pentru care numai cîţiva istorici le‑au luat în discuţie. Existau puţine cărţi demne de încredere şi foarte puţine conexiuni relevante fuseseră făcute. Am fost deci forţaţi să desţelenim noi terenuri, con‑fruntîndu‑ne cu anomaliile şi chiar reconsiderîndu‑le cu suficientă flexibilitate, în urma unei abordări comprehensive. A fost necesar să stabilim conexiuni noi, să găsim adevăratele legături către domenii astăzi uitate, să readucem anumite subiecte tabu la statutul lor iniţial. Şi a trebuit să cercetăm lucrările unor scriitori ocultişti şi mistici şi să le plasăm în adevăratul lor cadru istoric, dar fără a ne lăsa atraşi în capcanele destinate credulilor.
Aşadar, modul nostru de abordare a materialului cercetat a fost impus chiar de acesta: de necesitatea de a fi sintetizat, de a investiga şi integra în istoria cunoscută „anomaliile" pe care, de obicei, istoricii tradiţionalişti le ignoră. De aceea nu am fost surprinşi că aceşti istorici au pus la îndoială stilul nostru de lucru. Dar este demn de subliniat, nu doar ca o coincidenţă, că cele mai favorabile reacţii faţă de cartea noastră au venit din partea personalităţilor vieţii literare - de exemplu de la scriitori ca Anthony Burgess sau Anthony Powell şi Peter Vansittart. Spre deosebire de istoricul profesionist, romancierul este familiarizat cu modul în care noi am tratat subiectul. El însuşi sintetizează diferite materiale pentru a face conexiuni mai flexibile decît cele menţionate în mod explicit în documente. El ştie că istoria nu se reduce doar la faptele intrate în cronici, ci adesea poate fi descoperită în zone mult mai puţin palpabile - în realizările în plan cultural, în mituri, legende şi tradiţii, în trăirile psihice ale personalităţilor şi chiar ale oamenilor simpli. Pentru un romancier, cunoaşterea nu se împarte în compartimente rigid demarcate, nu există nici tabuuri, nici „subiecte rău famate". Pentru el, istoria nu este îngheţată, perioadele şi epocile nu sînt blocuri de piatră precis delimitate, pentru ca fiecare să poată fi izolată şi supusă cîte unui experiment de laborator riguros controlat. Istoria este, dimpotrivă, un proces fluid, organic şi dinamic, prin care psihologia, sociologia, politica, artele şi tradiţia se întrepătrund într‑o aceeaşi unică ţesătură. Viziunea noastră, înrudită cu a romancierului, a fost aceea care ne‑a călăuzit de‑a lungul strădaniilor de a ne duce cartea la bun sfirşit.
Poate că am pus prea mult accentul pe reacţiile ostile la cartea noastră. Au existat şi reacţii favorabile, venite de la recenzenţi, de la reporterii din mass‑media şi din rîndurile publicului larg. Aceste reacţii favorabile şi categoria de interese pe care le reflectă sînt extrem de diferite în Marea Britanie faţă de Statele Unite.
În America, atenţia s‑a concentrat pe ultimele patru capitole ale cărţii, capitolele referitoare la Isus, „dinastia Graalului", originea creştinismului şi istoria bisericii timpurii. Pentru publicul american, cel mai important aspect al cărţii pare să fie dezbaterea asupra creştinismului şi implicaţiile pe care le pot avea teoriile noastre. Pe parcursul circuitului de promovare întreprins în Statele Unite am descoperit un public viu şi entuziast, gata să discute multe dintre adevărurile religioase considerate înainte ca imuabile. Mulţi erau fascinaţi de procedura birocratică prin care anumite lucrări au fost inserate în Noul Testament, iar altele au fost excluse. Şi era bine Primită dezvăluirea noastră referitoare la faptul că Noul Testament este mai puţin un tablou al Ţării Sfinte în timpul lui Isus cît o imagine a valorilor şi atitudinilor bisericii din secolul al patrulea, în plus, argumentele noastre au fost însuşite imediat de feministele din America, ele înţelegînd rapid implicaţiile celor spuse de noi, implicaţii considerabile asupra unor probleme contemporane extrem de controversate, precum celibatul preoţilor şi rolul femeii în biserică şi în societate. Fusesem conştienţi de aceste implicaţii, dar eram surprinşi de buna primire făcută de mişcarea feministă.
În Marea Britanie, situaţia era oarecum diferită. Controversele legate de Isus s‑au aprins şi s‑au stins imediat. Ce a rămas a fost interesul de lungă durată în latura istorică ale lucrării noastre, aspect în general ignorat în Statele Unite. Interesul britanicilor s‑a concentrat asupra unor subiecte precum cavalerii templieri şi cruciadele, erezia catară, rozicrucianismul şi francmasoneria, ca şi asupra unor aspecte culturale, cum ar fi semnificaţia lui Poussin şi a altor personalităţi artistice sau criptografia, descifrarea codurilor şi a cifrurilor, des întîlnită în lucrare. Iar cele trei filme produse la BBC stârniseră deja în rîndurile publicului televiziunii britanice interesul asupra misterului de la Rennes‑le-Chateau.
Fiecare dintre subiectele de mai sus ar fi putut furniza material pentru o carte. Şi este loc şi se simte nevoia scrierii acestor cărţi pentru fiecare subiect în parte şi, aşa cum am tot spus în interviuri, considerăm că lucrarea noastră doar deschide drumul. Dincolo de toate celelalte teme, trei rămân de cel mai mare interes: misterul de la Rennes‑le-Chateau; „dinastia Graalului" sau legătura de sînge; şi Prioria din Sion, această societate secretă care, din Evul Mediu şi pînă azi, a avut un rol central în povestea noastră. Considerăm că lucrarea noastră a amorsat suficient fiecare din aceste trei teme. În timpul lunilor care au trecut de la apariţia cărţii, am primit numeroase scrisori, ne‑am întîlnit cu numeroase persoane şi am obţinut noi informaţii relevante şi valoroase.
De la apariţie, cel puţin un lucru este clar: cartea noastră este numai un preludiu, doar deschide drumul. Dacă noi o să mai abordăm sau nu aceste subiecte, este greu de spus, iar subiectul este departe de a fi fost epuizat.
Originea extraterestră a vieţii pe Pământ
De ce poporul evreu este poporul ales al lui Dumnezeu
Prefaţă.
Conform cercetărilor lui Zacheria Sitchin, există o a 10-a planetă a sistemului nostru solar (ştiută de oamenii de ştiinţă ca Planeta X). Această planetă poartă numele de Nibiru şi se află undeva dincolo de planeta Pluto. Ea este diferită de celelalte planete din sistemul nostru solar, are o orbită foarte eliptică şi necesită 3600 de ani pământeni să facă o rotaţie completă în jurul Soarelui. Se crede că periheliul planetei este în apropierea centurii de asteroizi dintre Marte şi Jupiter. O ipoteză este că asteroizii au fost creaţi de către Nibiru prin distrugerea unei alte planete, Tiamat (sau Maldek). Din rămăşiţele acestei planete s-a creat Pământul.
Nibiru nu este cunoscută astronomilor moderni din cauza orbitei sale foarte eliptice (afeliul planetei este la o distanţă de până la opt ori mai mare decât cel al lui Pluto). Prin urmare, Nibiru este departe în cosmos şi nu poate fi depistată (sau este în apropiere ceea ce ar dezvălui misterul Planetei X).
Aşadar, planeta Nibiru trece prin sistemul nostru solar o dată la 3600 de ani. Această teorie controversată se bazează pe descifrarea unor vechi texte sumeriene de către Zacheria Sitchin. Textele îşi au originea în primul capitol din Biblie, Geneza. Sitchin şi-a petrecut zeci de ani ca arheolog şi istoric în Orientul Mijlociu, căutând scrieri vechi ale civilizaţiei sumeriene. El spune că această planetă este locuită de către Anunnaki (Nefilim, giganţii din Biblie. Nefilim se traduce adesea ca gigant, o traducere care nu este tocmai justă. O definiţie mai bună ar fi „acei care au coborât”, „acei care au venit jos”. Cuvântul anunnaki din textele sumeriene se traduce ca: „acei care au venit din cer pe pământ”). Sitchin i-a identificat pe Nefilimi ca fiind aceiaşi cu Anunnaki.
Deşi nu oficial, toţi istorii şi teologii de seamă sunt de acord că o parte din Vechiul Testament, şi anume Geneza, se inspiră din vechi texte sumeriene. Enuma Elish, cartea creaţiei la sumerieni, şi Geneza au o varietate de asemănări. Povestiri despre Marele Potop se găsesc şi ele în amândouă religiile, ebraică şi sumeră. O concluzie inevitabilă este că Anunnaki au fost la fel de reali ca Moise, Noe şi Abraham.
Sitchin crede că Anunnaki au venit pe Pământ acum 485.000 de ani de pe planeta lor, Nibiru. Ei erau o rasă de extratereştri care aveau o viaţă foarte lungă, ce uneori ajungea până la 500.000 de ani. Laurence Gardner, un alt arheolog, reduce durata de viaţă a Anunnaki-lor la 50.000 de ani şi specifică faptul că nu erau nemuritori.
Anunakki au venit pe Pământ, l-au colonizat, au minat după aur şi alte minerale, au construit o bază pentru aeronavele lor în zona unde se situează astăzi ţările Iran şi Irak, şi au trăit într-un fel de societate idealistă, o colonie mică pentru un timp scurt, apoi au plecat. S-au întors când Pământul era mai populat şi au amestecat ADN-ul primatelor cu ADN-ul lor, creând astfel o rasă de sclavi care urma să lucreze în mine, ferme şi alte întreprinderi în Sumeria. Ei au creat omul, Homo Sapiens, prin manipulare genetică cu ei înşişi şi omul maimuţă Homo Erectus.
Lucru deja amintit, normele justiţiei divine pedepsesc cu asprime progeniturile rezultate din acuplarea Fiilor lui Dumnezeu cu femei din carne şi sânge – uriaşii care s-au ivit pe Pământ, „vestiţii viteji din vechime”. Aceşti uriaşi, faţă de care atitudinea scribului biblic este mai curând admirativă, sunt desemnaţi în textul biblic prin cuvântul nefilim, „cei căzuţi”, care derivă din verbul nofal, „a cădea” (anaqim şi refaim fac parte dintre nefilim). „Cei căzuţi” echivalează semantic cu „cei morţi”. (38) Sub aceste trei denumiri, uriaşii sunt menţionaţi de mai multe ori în Vechiul Testament, mai ales în calitate de forţe războinice înfrânte în cucerirea evreiască a Palestinei. (39) Este greu de stabilit (deşi Hendel se situează pe această poziţie) dacă aggadah-ul din Pentateuch despre benei ha'elohim – nefilim face corp comun cu istorisirea despre Potop, ipoteză ce ar permite construirea unei extensii speculative în conformitate cu care revărsarea apelor, distrugerea indistinctă a vietăţilor corupte şi/sau hibride, fără a lua în consideraţie un eventual vetust pedigree angelic, constituie pedeapsa atotcuprinzătoare pentru căderea Fiilor lui Dumnezeu.
Soliditatea argumentaţiei, în acest caz, depinde în mod esenţial de analiza atentă a stratificării şi întrepătrunderii dintre P şi J-E în cuprinsul capitolelor 6-8 din Cartea Facerii. Mishnah, Sanhedrin, 10, 3, I, ne informează doar că „generaţia Potopului nu are parte în viaţa veacului ce va veni” şi, ca atare, „nu va fi judecată”, după criteriul „nici judecată, nici spirit” (40), nephilim included or excluded. Ieşirea lor de pe scena lumească dezvăluie, după Hendel, diferitele momente ale încheierii unui Ciclu Primordial în Cartea Facerii (Potop, cucerirea Palestinei). Uriaşii sunt, într-un fel, ultimele vestigii ale organizării precedente a cosmosului. Ei reprezintă inerţia sau, mai curând, extincţia cosmizării ante-diluviene a creaţiei, devenită incompatibilă în noul sistem referenţial al cosmizării prin civilizaţie, prin stăpânirea poporului ales asupra „ţării în care curge lapte şi miere”. Textul vetero-testamentar nu ne mai informează însă, în mod direct, asupra destinului post-diluvian al Fiilor lui Dumnezeu.
Mitul este deosebit de profund, fiindcă, după cum arată Mircea Eliade, modelul său este un act primordial. În diferite cosmogonii zeul suprem a creat cosmosul prin sacrificarea rituală a unei fiinţe vii. Omul nu poate crea decât repetând şi actualizând gestul primordial. Trecerea sufletului fiinţei vii în corpul arhitectonic pune în lumină o înrudire cu străvechile mituri care vorbesc de cosmicizarea haosului primar prin sacrificarea unui gigant. În credinţa babiloniană, lumea a fost creată de Marduk prin uciderea monstrului marin Tiamat. Relatări similare sunt întâlnite în Rig-Veda, în mitologia persană sau în cea scandinavă. Ritul îngropării de viu se afla în legătură cu concepţia pe care o aveau tracii în privinţa nemuririi: Zalmoxis este îngropat din timpul vieţii într-o peşteră în muntele Kogainon şi, odată la trei ani, răsare din munte. Prin urmare, doar moartea rituală este creatoare, întrucât ea întrerupe firul unei unei vieţi care nu şi-a îndestulat destinul şi care, în acest mod, îşi va consuma posibilităţile într-un alt trup.
Dacă la Homer întâlnim prototipul fiinţei artificiale, alcătuită după chipul celei naturale, asemănarea având rolul şi importanţa ei, Cosmogonia lui Berossos, preot caldeean al lui Marduk pe la 270 î.e.n., conţine o adevărată artă combinatorie ce îndepărtează de lumea reală şi va sluji, chiar dacă nu direct, drept model pentru o bună parte a fiinţelor fantastice, a monştrilor (dar nu numai) ce populează literatura S. F.: „A fost un timp, aşa spune el, în care „Totul„ era întuneric şi apă atunci au luat fiinţă vieţuitoarele diferite şi de conformaţie ciudată. Căci atunci ar fi luat naştere oamenii cu două aripi, unii chiar cu patru aripi şi cu faţa dublă; de asemenea, unii care aveau un trup şi două capete, unul bărbătesc şi altul femeiesc. Alţii aveau două sexe, masculin şi feminin. O altă parte dintre oameni aveau picioare şi coarne de capră, o altă parte aveau picioare de cal, în spate fiind cum sunt caii. Iar în faţă având chip de om, aşadar de forma hipocentaurilor. Tot atunci ar fi luat naştere şi faunii cu cap de om, precum şi dinii cu patru trupuri, la spate cu cozi de peşte. Ar mai fi fost cai cu capul de câine şi de om.” (Gândirea asiro-babiloniană în texte, pp. 52-55).
Babilonienii, cultura predominantă din vremurile vechi testamentare, au crezut că zeii s-au luptat între ei pentru a crea lumea. Marduk, zeul care s-a dovedit cel mai puternic, a învins monstrul haosului Tiamat, lighioana apelor, pentru a crea, şi a tăiat trupul ei în două ca să facă din cele două bucăţi marea şi cerul. Aici putem vedea cum autorul cărţii Geneza răspunde credinţelor contemporane, prin a-l prezenta pe singurul Dumnezeu adevărat, Yahweh, ca cel care creează fără să fie nevoie să se lupte, fără să aibă duşmani care să i se opună. El vorbeşte suveran, şi facerea pământului se realizează. El desparte apele, sus şi jos, fără luptă. Chiar şi haosul este sub controlul său divin.
Cartea tratează naşterea şi evoluţia umanităţii din spaţiul irakian şi zonele adiacente. Autorul ne povesteşte despre două civilizaţii fără copilărie: cea mesopotamiană (începând cu Sumerul) şi cea egipteană. Aflăm aici cum sumerienii sunt nişte hibrizi între o specie de maimuţe din nordul Africii şi extratereştrii de pe o planetă Nibiru din sistemul nostru solar, ce are o orbită eliptică, punctul cel mai apropiat al acestei orbite fiind între orbitele marţiană şi jupiteriană, iar cel mai îndepărtat la 3600 de unităţi astronomice distanţa (1 u.a. = distanţa Soare-Terra). Autorul interpretează nişte pictograme demonstrând prin intermediul lor că în scrierile sumeriene se vorbeşte de rachete, submarine, proiectoare laser şi alte minuni.
Aceste dovezi au fost înregistrate – în cuvinte şi ilustraţii – de către Sumerieni, această civilizaţie s-a dezvoltat lângă Mesopotamia (acum mai precis în Irak) în urmă cu 6000 de ani.
Ei nu au confirmat vizitarea de către ei a planetei Marte. Totuşi au scris pe plăcutele de lut despre Anunnaki („Acei care au venit din Rai pe Pământ”) care au venit pe Pământ de pe planeta lor Nibiru, a douăsprezecea planetă a sistemului nostru solar (numărând astfel Soarele, Luna şi restul planetelor). Multe din textele antice, descoperite de către arheologi, descriu cunoştinţele acestor Anunnaki, de a veni şi pleca, despre cunoştinţele astrologice, pe lângă alte cunoştinţe.
Mai mult, aceste texte sunt urmate de ilustraţii găsite pe tablele de lut sau pe cilindri. În texte sunt descrise călătoriile între planete, Pământul fiind numerotat drept a şaptea planetă – care chiar aşa este dacă numărăm invers, unde Pluto este prima, Neptun a doua, Uranus şi Saturn a treia şi a patra, Jupiter a cincea, Marte a şasea şi Pământul a şaptea. În aceste texte Marte este descrisă ca Staţie Intermediară – o oprire amplasată între Nibiru şi Pământ.
Şi, incredibil dar adevărat, o tablă circulară care poate fi găsită la Muzeul Britanic din Londra, descrie în opt segmente aspecte diverse ale călătoriilor spaţiale dintre Anunnaki, locuitorii planetei Nibiru şi a „Şaptea Planetă” (Pământul). O secţiune particulară este descrisă separat, arată (şi statele) traseul călătoriei lui Enlil („Stăpânul comenzii”) detaliind traseul către cele şapte planete; este descrisă, de asemenea, şi o rută între planeta Dilgan (Jupiter) şi Apin (Marte).
Mă voi plasa în urmă cu 400.000 de ani în istoria noastră. Aici voi încorpora câteva informaţii care vin din partea lui Thoth cât şi din partea lui Zacheria Sitchin, în cărţile sale: The 12th Planet şi Genesis Revisited. Sitchin crede că există o planetă în sistemul nostru solar, denumită de către sumerieni Nibiru, care are o orbită eliptică similară cu cea a unei comete. Această planetă efectuează un ciclu complet în jurul Soarelui în 3.600 de ani. Locuitorii acestei planete, numiţi nefilimi, au venit pe Pământ în urmă cu 400.000 de ani. Thoth nu spune de ce au venit dar Sitchin susţine că ei aveau nevoie de aur pentru atmosfera lor. În Genesis Revizited, el scrie: „Pe planeta lor, Nibiru, anunnakinii-nefilimii s-au confruntat cu o situaţie cu care este posibil să ne confruntăm şi noi, pământenii, în viitorul apropiat: dezastrul ecologic a făcut viaţa aproape imposibilă pe această planetă. Era necesar să se protejeze atmosfera planetei lor şi singura soluţie care părea să remedieze situaţia a constat în suspendarea de particule de aur deasupra atmosferei, ca un scut protector.”
Aşa că ei au venit pe Pământ să extragă aur. După 200.000 de ani de muncă silită, minerii s-au răsculat şi au decis să creeze o rasă servilă – care suntem noi – pentru a fora aurul pentru ei. Este notabil că în Africa de Sud, în cele mai vechi mine de aur cunoscute, arheologii au găsit oase ale lui Homo Sapiens şi artifacte care ne duc înapoi în timp în urmă cu 50.000 de ani. Ei cred că mineritul pentru aur în Africa este cu mult mai vechi de 50.000 de ani. Sitchin spune că nefilimii ne-au creat în urmă cu 300.000 de ani, dar Thoth este mult mai exact. Thoth spune că noi am fost creaţi în urmă cu exact 200.209 ani în urmă (din 1994).
Sitchin teoretizează că nefilimii ne-au creat prin experimente genetice, dar potrivit lui Thoth, nefilimii nu puteau realiza acest lucru fără ajutor. Ei au avut nevoie de ajutor din afara Sistemului Solar. Acest ajutor extern a venit dintr-o sursă familiară. Siriusienii s-au unit cu nefilimii pentru a ne crea. Ei au aterizat prima oară în ocean şi au apărut ca jumătate de oameni – jumătate peşti. Ei au intrat la început în apă pentru a lua contact cu delfinii, care sunt pe un nivel de conştiinţă similar cu al lor. La un moment dat, potrivit lui Thoth, siriusienii au decis să plece, dar au dorit să lase un anumit nivel de conştiinţă în urmă. Şapte dintre aceste fiinţe şi-au părăsit corpurile şi au format sfere de conştiinţă. Ei s-au unit cu sămânţa vieţii şi au creat un ou. Când cele şapte fiinţe s-au unit în mod geometric în acest fel pentru a forma sămânţa vieţii, a apărut o flacără. Este o flacără rece, dar arată ca o flacără. Această flacără se află în „Halls of Amenti” (Sălile lui Amenti).
Sălile lui Amenti reprezintă o construcţie veche, creată cu mai mult de 51/2 milioane de ani. Nimeni nu ştie cât de vechi sunt Sălile lui Amenti din cauza acelui eveniment care a avut loc în urmă cu 51/2 milioane ani, care a întrerupt înregistrările akashice ale planetei. Amintiţi-vă că, deşi istoria planetei merge mai departe de 51/2 milioane de ani, noi nu putem accesa decât ultimii 51/2 milioane de ani. Sălile lui Amenti reprezintă actualmente o curbare dimensională în formă de uter. Există o singură direcţie şi sens în această curbură şi odată ajuns acolo este ca şi cum te-ai afla în spaţiul infinit. Un asemenea loc curbat dimensional se află întotdeauna pe o frecvenţă dimensională mai înaltă decât Pământul cu o unitate. Acum se află la 1000 mile în interiorul Pământului. Lui Drunvalo i-a fost permis să intre în prima cameră. Acolo el a văzut o mare piramidă în interiorul unui dispozitiv rectangular. În interiorul piramidei de afla flacăra.
Pe Sirius B (mai precis pe cea de a treia planetă a acestei stele) au fost făcute pregătiri simultane pentru această creare şi seminaţie. 16 bărbaţi şi 16 femei au călătorit de pe Sirius B spre Pământ şi s-au îndreptat direct spre flacăra din Sălile lui Amneti. Ei s-au unit cu flacăra. Perioada lor de concepţie a fost de 2000 de ani. Aceste două rase au fost implicate în crearea noastră – una de pe Nibiru şi cealaltă de pe Sirius.
Potrivit interpretărilor lui Sitchin asupra textelor sumeriene care fac referire la a douăsprezecea planetă, după ce nefilimii ne-au creat pentru a lucra în minele de aur din Africa, unii dintre noi au fost aduşi în Mesopotamia pentru a fi de folos în Grădina Edenului. „Dumnezeii” ne-au iubit pentru că am fost făcuţi după chipul lor. Dar în Grădina Edenului, nefilimii aveau propriile lor livezi şi ni s-a spus să nu mâncăm fructul unui anumit copac numit copacul cunoaşterii. Noi nu am ascultat. Mâncând acest fruct şi câştigând „cunoaşterea” lui, am căpătat abilitatea de a ne reproduce sexual. Până la acest punct noi eram hibrizi între diferite specii, şi ca toţi hibrizii, eram incapabili să ne reproducem. Sitchin interpretează textele sumeriene spunând că noi suntem o încrucişare între nefilimi şi Homo Erectus, predecesorul lui Homo Sapiens. Prin intermediul lui Thoth noi am primit informaţii suplimentare despre rolul fiinţelor de pe Sirius.
Nu este surprinzător că nefilimii nu doreau ca noi să ne reproducem. Ei doreau să menţină controlul experimentului lor. Cunoaşterea pe care noi am dobândit-o mâncând fructul nu a fost una ştiinţifică cum ar fi cea prin care s-ar şti cum să procreezi, cum să ne transformăm dintr-o specie de hibrizi sterili într-o nouă specie capabilă de reproducere. Nefilimii au fost mânioşi când noi am căpătat abilitatea de a ne reproduce şi ne-au izgonit din grădină. Potrivit învăţaţilor din textele antice, înregistrările sumeriene le preced pe cele biblice, iar istorisirea biblică a creaţiei pare să reprezinte un rezumat al vechilor texte sumeriene.
Deşi a trebuit să părăsim grădina lor, nefilimii ne-au permis să cultivăm pentru a ne hrăni. Ne-au îndreptat către zona muntoasă de la est de grădinile din Mesopotamia. Potrivit lui Thoth, noi am rămas acolo pentru o lungă perioadă de timp. Dar apoi a avut loc o nouă transformare în conştiinţă şi o altă schimbare de poli şi acel continent s-a scufundat. Mulţi supravieţuitori s-au îndreptat către Africa, dar cei mai mulţi dintre cei evoluaţi au ajuns în Lemuria, un pământ care s-a ridicai deasupra apei când vechiul continent s-a scufundat.
Cum a apărut viaţa?
Conform teoriei evoluţioniste a lui Darwin, prima celulă vie a apărut în mod spontan prin organizarea substanţelor ce o alcătuiesc. El consideră că la început Pământul a avut o atmosferă compusă din bioxid de carbon, metan, amoniac şi apă. Sub influenţa energiei solare, descărcărilor electrice şi erupţiilor vulcanice, aceşti compuşi simpli s-au descompus, pentru ca apoi să se recombine pentru a forma primii aminoacizi. Aceşti aminoacizi s-au acumulat în mare şi prin combinaţiile dintre ei au apărut compuşi organici, s-a format un ocean, o supă organică, dar încă fără viaţă apoi în mod accidental s-a format o moleculă cu proprietăţi remarcabile, o moleculă care avea proprietatea de a se reproduce. Aceste molecule s-ar fi adunat şi tot în mod accidental şi-au format un înveliş protector, format din alte molecule proteice cu care s-au înconjurat, acestea servind drept membrană, astfel se consideră că s-a format prima celulă vie.
Teoria evoluţionistă susţine următoarele etape în evoluţia vieţii: atmosfera primitivă propice; concentrare în ocean de „supe organice” de molecule simple, necesare vieţii; din această supă provin proteinele şi nucleotidele, compuşi chimici complecşi; apariţia membranei celulare; dezvoltarea unui cod genetic prin care primele fiinţe vii încep să se copieze.
În 1953 Stanley Miller a reuşit printr-o descărcare electrică într-o atmosferă compusă din hidrogen, metan, amoniac şi vapori de apă să producă câţiva din aminoacizi, adică numai cinci aminoacizi din totalul de 100 ce intră în alcătuirea celulei vii.
Sinteza de compuşi organici are loc numai în condiţii de reducere fără oxigen liber şi atmosferă, dar fără oxigen orice formă de proteină s-ar fi format, ar fi fost distrusă de razele ultraviolete din cosmos.
Dar s-ar fi putut produce o supă organică? Energia care ar fi descompus în atmosferă compuşi simpli ar fi descompus şi mai repede orice aminoacid complex care s-ar fi format. Cei patru aminoacizi obţinuţi de Miller au putut fi obţinuţi pentru că s-au îndepărtat din raza descărcării electrice. Dacă ar scăpa de acţiunea distrugătoare a razelor ultraviolete şi-ar fi ajuns în ocean, în apă nu ar fi existat suficientă energie pentru a activa în continuare reacţiile fizice, căci apa inhibă dezvoltarea moleculelor mai complexe, amino-acizii pentru a forma molecule mai mari ar fi trebuit să iasă din apă, dar atunci ar fi fost distruse imediat de razele ultraviolete.
Descompunerea spontană este mai probabilă decât sinteza spontană. În afară de aceasta există peste 100 de aminoacizi ce intră în alcătuirea substanţelor organice, iar 20 sunt indispensabili vieţii. Ei sunt de două feluri: dexogiri şi levogiri.
Dacă s-ar fi format din întâmplare într-o supă organică ar fi fost jumătate dexogiri şi jumătate levogiri. Dar cei 20 de aminoacizi esenţiali necesari vieţii sunt toţi levogiri, cum s-au putut uni aceştia în mod accidental în supa organică?
Şansele ca aminoacizii să se unească şi să formeze o moleculă proteică este o şansă la 10 la puterea 113, dar orice eveniment ce s-ar produce cu o şansă de 1 la 10 la puterea 50 nu s-ar putea produce niciodată. Reacţiile chimice din celule se fac sub acţiunea unor proteine numite enzime, fiind necesare aproximativ 2000 de astfel de enzime unei celule. Şansa ca aceste enzime să se formeze este de 1 la 10 la puterea 40.000.
Celula mai trebuie să fie învelită într-o membrană cu canale şi pori, care controlează strict circulaţia dintre mediul extracelular şi intracelular, a substanţelor nutritive şi produşii lor de uzură, a ionilor metalici şi a altor substanţe.
Mai greu de obţinut sunt nucleoproteinele ARN (acidul ribonucleic) şi ADN (acidul dezoxiribonucleic) care formează codul genetic. ADN este format din 5 histone care sunt implicate în dirijarea activităţii genelor. Şansa de a se forma numai o singură histonă este de 1 la 20 la puterea 100, număr mai mare decât atomii din toate stelele şi galaxiile vizibile.
Şi mai greu este de explicat originea codului genetic necesar reproducerii celulare. În formarea lor proteinele depind de ADN, dar acestea nu s-ar fi putut forma fără proteine preexistente. Răspunsul este unul singur, ambele s-au format în paralel.
Nu există nici un laborator care să permită simularea evoluţiei mecanismului genetic.
Codul genetic este universal.
Dumnezeu a creat viaţa în tot Universul, folosindu-se de acelaşi cod genetic, indiferent pe ce planetă din Univers a creat viaţa aşa cum va rezulta din lectura acestei cărţi. Celula primitivă trebuia să mai inventeze un fenomen fără de care nu ar fi existat viaţa. Acesta este fenomenul de fotosinteză. În acest proces plantele cu ajutorul luminii solare absorb bioxidul de carbon şi elimină oxigenul necesar animalelor şi omului, acest fenomen nu a putut fi reprodus în nici un laborator.
Oxigenul format prin fotosinteză creează o pătură de ozon care protejează viaţa împotriva radiaţiilor nocive ultraviolete. Ultimele cercetări au demonstrat că celula, cea mai mică unitate a vieţii este o comunitate de indivizi, odinioară independen? I care s-au integrat perfect, pentru o funcţionare cu un scop permanent. Această asociere şi integrare a fost lot întâmplătoare?
Deşi celula vie este formată din milioane de organite celulare, acestea toate funcţionează ca un tot unitar ca şi când ar fi conduse şi controlate de o conştiinţă unitară a celulei, această conştiinţă inconştientă a celulei cum s-a format?
Inconştientul primar al celulei vii este cel ce dă memoria de funcţionare a celulei, a metabolismului ei şi a luptei împotrivă forţelor care tind s-o destabilizeze, tot acest inconştient conduce şi diviziunea celulei care asigură perpetuarea vieţii. Inconştientul este cel ce dă inteligenţă materiei pentru ca aceasta să funcţioneze pentru o finalitate biologică precisă şi pentru realizarea unui progres prestabilit. Nu materia în sine are acest progres prestabilit de funcţionare. Această informaţie se află într-un „computer biologic” creat de Dumnezeu, chiar înainte de crearea materiei.
Memoria de funcţionare a celulei, deşi inconştientă nu are pauze, ea este activă toată Viaţa, orice pauză în funcţionarea ei ar duce la instalarea morţii.
Viaţa are un ansamblu coordonat de reacţii comandat de un mecanism autoreglator iar aceste reacţii chimice caracterizează viul.
Celula conţine în lichidul intracelular potasiu şi fosfor iar în lichidul extracelular, sodiu şi clor. Aceste substanţe sunt într-un raport inegal, numai după instalarea morţii aceste substanţe se găsesc în proporţii egale în ambele lichide intracelulare şi extracelulare. Această inegalitate caracteristică vieţii o menţine în mod conştient membrana celulară printr-un proces activ. Membrana introduce în celulă potasiu şi scoate clorul şi sodiul. Acest schimb nu este controlat de voinţa omului.
Ce anume există în substanţa vie care să determine această compoziţie diferită în cele moarte. Fiecare componentă a celulei formată din organele minuscule conlucrează perfect pentru buna ei funcţionare, existând o comunicare între ele. Informaţia ce deţine memoria inconştientă se află în nucleul celulei. În nucleu se află cromozomii, nişte benzi lungi formate din acid dezoxiribonucleic care reprezintă zestrea ereditară. El este format ca o scară răsucită care în diviziunea celulară se clivează pe jumătate în lungimea ei. Cromozomii sunt formaţi din molecule şi acestea din carbon, hidrogen, oxigen, azot, fosfor şi sulf. Esenţa vieţii se găseşte în aceşti atomi, care formează şi materie nevie iar aceste substanţe rămân când reparăm celulele corpului. Inteligenţa aflată în afara materiei care organizează celula se transmite ţesuturilor şi organelor ce alcătuiesc corpul omenesc. Fiecare ţesut are informaţie de funcţionare specifică organismului din care provine iar această funcţie este independentă de conştiinţa noastră. Automatismul de funcţionare al ţesuturilor se desfăşoară sub acţiunea unor impulsuri care iau naştere chiar în aceste ţesuturi, apariţia vieţii pe Pământ este o problemă încă nerezolvată.
În nici un laborator din lume nu s-a reuşit crearea unei celule vii.
Celula vie este un sistem deschis care comunică cu exteriorul, cu lichidul extracelular de unde îşi procură substanţele necesare funcţionării ei, să-şi fabrice substanţele necesare vieţii şi să lupte împotriva entropiei, care în permanenţă tinde s-o destabilizeze şi să o distrugă. Pentru această milioane de molecule care o alcătuiesc funcţionează după un program de lucru foarte exact.
Celula vie acţionează ca o uzină.
În această uzină se află un centru de comandă reprezentat de nucleul celular, mai mulţi transmiţători de ordine reprezentaţi de acidul ribonucleic mesager, există lucrători ai uzinei care fabrică proteinele, respectiv ribozomii şi generatorii de energie reprezentaţi de mitocondrii.
Produsele fabricate sunt transportate şi depozitate în aparatul vacuolar al lui Golgi, un fel de saci de depozitare. Toate aceste organite celulare se mişcă într-un mediu intracelular care se menţine în parametri stabili necesari bunei funcţionări a celulei, menţinuţi printr-un mecanism activ de membrana celulară. Traseele pe care circulă ARN mesager şi celelalte organite celulare nu sunt haotice, ele au un drum precis pe care îl urmează cu exactitate.
Membrana celulară este formată dintr-o varietate de molecule sintetizate în interiorul celulei prin procese active, operaţii foarte diversificate. Imediat ce sunt formate aceste blocuri moleculare sunt asamblate într-o textură regulată de rânduri orizontale şi verticale ce vor forma învelişul celulei aşa cum se întâmplă într-un ansamblu uzinal când maşina realizează în primul rând părţile componente din materia brută şi apoi le asamblează printr-un proces final funcţional.
Un alt exemplu al complexităţii funcţionale a celulei îl reprezintă formarea unui acid gras numit acid palmitic care pentru a fi format are nevoie de 14 subunităţi moleculare, celula creează o adevărată maşină moleculară circulară foarte complexă formată din molecule proteice. În cadrul acestei maşini există un braţ format de asemenea din molecule care se roteşte peste 7 staţii de lucru, de fiecare dată când braţul se roteşte, două subunităţi de acid gras sunt adăugate prin acţiunea enzimelor de la staţia de lucru. După 7 rotaţii se realizează necesarul de 14 unităţi ce formează acidul gras eliberat.
În această mişcare a braţului la cele 7 staţii, enzimele necesare în aceste staţii trebuie să fie prezente într-o ordine precisă iar braţul trebuie să acţioneze exact, această maşină moleculară nu putea să se formeze printr-o evoluţie pas cu pas, în mod sigur ea a fost creată de o inteligenţă exterioară celulei.
Un alt exemplu îl reprezintă acţiunea enzimei numită ADN girator care acţionează în reproducerea celulei. Molecula de ADN, având formă de arc, este alcătuită din două elicoidale care se clivează în timpul reproducerii celulare. Pe măsură ce porţiunea de sus a elicoidalei se desfăşoară, aceasta determină natural ca porţiunea de fire să se răsucească în jurul ei sau să se supraînfăşoare. În moment ce ADN-ul este deja înfăşurat de sute de ori pentru a se potrivi cu partea care îi lipseşte se produce o încâlcire a firelor. Aceasta ar întârzia reproducerea sau ar face-o nerealizabilă, dar celula acţionează cu o enzimă numită ADN girator care desface nodul din firele ADN, după următoarea schemă: mai întâi taie una din firele de deasupra, apoi trage celălalt fir prin deschizătură iar în final uneşte cele două capete ale fibrei tăiate şi astfel acest ADN girator ordonează încărcătura în cromozomi. Cum a putut să apară acest ADN girator prin combinaţii hazardate de molecule în supa primordială?
Dacă s-ar admite ideea că acesta a fost făcut pas cu pas, fără ADN girator nu s-ar fi putut produce diviziunea celulară, iar fără diviziunea celulară nu ar fi existat nici un proces evolutiv care să producă ADN-ul girator. Acesta este cel mai mare mister pe care biologii nu au putut să-l explice.
Aceasta este o dovadă că procesul a fost creat de o inteligenţă care acţionează din exterior sau după un proiect preconceput.
Francis Crick, coautor la descoperirea ADN-ului, spunea că un om onest înarmat cu toate cunoştinţele disponibile astăzi nu poate decât să afirme că viaţa apare pe moment ca un miracol aşa de multe sunt condiţiile care ar trebuie satisfăcute pentru a o crea.
Dar viaţa nu poate exista numai pe Pământ. În Univers există miliarde de stele de gaze şi alte materii cosmice care se rotesc în jurul unui nucleu, centrul acesteia formează galaxiile. Galaxia noastră se numeşte Calea Lactee. Soarele şi planetele sistemului solar fac parte din Calea Lactee.
Calea Lactee are peste 100 milioane de stele. Aceste galaxii au un diametru atât de mare că ne-ar trebui o sută de mii de ani pentru a o traversa cu viteza luminii de 300.000 de kilometri pe secundă.
Distanţa medie dintre stele este de circa 6 ani lumină, adică 60.000 de miliarde de kilometri. Dar Galaxia noastră este numai o parte infimă a Universului şi se consideră că există 10 miliarde de galaxii vizibile cu telescopul şi multe altele în afară de acestea. Aproape de galaxia noastră se află Galaxia Andromeda care ca şi galaxia noastră are o formă de spirală. Soarele este o stea de mărime mijlocie şi alcătuieşte nucleul în jurul căruia gravitează Pământul şi celelalte planete ale sistemului solar ca şi sateliţii lor care merg pe orbite precise, ele îşi urmează orbitele lor de rotaţie cu o precizie matematică încât poate fi prevăzută cu precizie poziţiei lor în viitor. Întregul Univers, de la atomi la galaxii, este guvernat de legi foarte precise. Căldura, lumina, sunetul şi gravitatea ascultă de legi precise.
Formarea Universului a fost o extraordinară transformare a materiei şi energiei. Relaţia dintre materie şi energie a fost verificată de Einstein prin formula E=mc2, energia este egală cu masa ori viteza luminii la pătrat.
Aceasta înseamnă că materia poate fi produsă de energie, aşa cum materia poate elibera energie extraordinară, cum s-a dovedit prin explozia bombei atomice. Forţa spirituală a transformat de-a lungul a milioane de ani energia în materie.
Dumnezeu a creat Universul şi l-a creat pe om în tot Universul acolo unde există condiţii de desfăşurare a vieţii omului.
Prima celulă vie a fost creată de Dumnezeu pe actualul Pământ sau în altă parte a Universului şi viaţa a fost însămânţată pe Pământ de pe o altă planetă?
Tocmai această idee face subiectul acestei cărţi, în care se descrie faptul că prima celulă vie a fost adusă pe Pământ de pe o altă planetă misterioasă denumită Nibiru care nu face parte din sistemul nostru solar, dar a fost atrasă de cele mai îndepărtate planete ale sistemului solar Saturn şi Neptun, traversând sistemul nostru solar o dată la 3600 de ani la trecerea printre planetele Marte şi Jupiter, acolo unde există cercul de asteroizi, meteoriţi şi comete astăzi. Dar cum a fost însămânţată viaţa pe Pământ dacă această planetă nu vine în contact cu planetă noastră?
Aici trebuie să ne referim la ideea iudeo-creştină a războiului dintre zeii cerului şi la căderea luciferică.
În mitologie, planetele erau considerate a fi Zei. Pământul actual provine dintr-o altă planetă denumită Tiamat, sau „planeta de apă”. Aceasta se găsea exact între planetele Marte şi Jupiter, şi a fost lovită de planeta Nibiru şi de sateliţii ei şi secţionată în două. Partea de sus a planetei a fost trimisă pe o altă traiectorie şi este actualul Pământ iar partea de jos a planetei a mai fost lovită de sateliţii planetei Nibiru şi zdrobită, formând actuala centură de meteoriţi, asteroizi şi comete. Atunci când Nibiru a tăiat în două planeta Tiamat, pe ea exista viaţa şi aceasta a fost însămânţată şi pe planeta Pământ.
Un desen antic descoperit în scrierile cuneiforme sumeriene, acadiene, asiriene şi hitite, înfăţişează planeta necunoscută nouă, mult mai mare decât Pământul, dar mai mică decât Saturn sau Jupiter.
Acest desen descrie toate planetele cunoscute astăzi, plasându-le în ordinea lor exactă, arătându-le şi mărimea lor corectă. Pe acest desen se află şi planeta Tiamat precum şi planeta Nibiru. În Cartea Facerii Enuma-Eliş, care se traduce prin Epopeea Creaţiei, se scria că planeta Nibiru a intrat în sistemul nostru solar din direcţia opusă mişcării orbitale a planetelor sistemului solar. Epopeea facerii începe cu această bătălie cerească în urma căreia s-au format Cerul şi Pământul. Meteoriţii şi cometele mai sunt denumite „rebelii sistemului solar”, orbitele lor sunt mult alungite încât apar în jurul Pământului la sute sau mii de ani. Planetele se mişcă în acelaşi plan, pe când cometele se mişcă pe mai multe planuri.
Toate planetele sistemului solar se rotesc în jurul Soarelui în sensul acelor de ceasornic, pe când cometele, asteroizii şi meteoriţii se rotesc în sens invers; explicaţia este că planeta Nibiru le-a aruncat în direcţie opusă.
De reţinut că babilonienii mai denumeau planeta Nibiru planeta Marduk. Ea trece mereu pe la locul bătăliei, o dată la 3600 de ani, având o eliptică mult turtită. Ciocnirea planetei Nibiru de planeta Tiamat ne explică şi de ce continentele noastre sunt concentrate pe o singură faţă a Pământului, pe cealaltă existând o cavitate care este ocupată de Oceanul Pacific. Se referea la apele lui Tiamat care era denumită „Monstrul apos”; este normal să deducem că Pământul a moştenit aceste ape. Pământul moşteneşte şi planeta ocean, pentru că este singura planetă din Sistemul Solar care are apă.
Vechiul Testament prin profeţii săi aminteşte de zilele de început când puterea lui Dumnezeu l-a tăiat pe cel semeţ, l-a răsucit şi i-a uscat apele lui Tehom-Raba.
Numindu-l pe Yahmeh împăratul meu, Isaia redă cosmogonia creştină.
„Prin puterea ta apele le-ai despăr? It, pe căpetenia balaurului apelor tu ai zdrobit-o” şi iar aminteşte cum Dumnezeu a împrăştiat pe îngerii celui semeţ şi îl laudă pe Dumnezeu care a tras boltă pe faţa lui Tehom ca hotar între lumină şi întuneric. În ebraică, Tehom înseamnă mare şi se trage din cuvântul Tiamat, Tehom-Raba înseamnă Marea Tiamat.
Felul cum Biblia relatează evenimentele primordiale este identic celui sumerian descris în Epopeea Facerii. Biblia descrie cum brăţara spartă a fost numită de Dumnezeu „cer”. Textele sumeriene descriu şi ele fâşia dintre Marte şi Jupiter, brăţara spartă, şi relatează cum Marduk (Nibiru) a întins partea de jos a lui Tiamat până aceasta s-a spart şi a format apoi un cerc cu ea. Sumerienii numesc cercul de asteroizi „cer”. Când partea de sus a lui Tiamat a fost împinsă pe actuala orbită a Pământului a căpătat propria lui orbită în jurul Soarelui rezultând astfel anotimpurile iar prin mişcarea de rotaţie a rezultat succesiunea zi-noapte.
Textele sumeriene descriu că următoarea sarcină a lui Marduk a fost să dea Pământului lumina zilei de la Soare şi întunericul nopţii.
Biblia spune că s-a petrecut acelaşi lucru: „şi Dumnezeu a zis să fie nişte luminători în întinderea corului ca să despartă ziua de noapte, să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii”.
Şi Epopeea Creaţiei Enuma-Eliş descrie cum Pământul era la început o sferă fierbinte cu vulcani în erupţie care umpleau cerul cu aburi şi cu nori. După ce temperatura a început să scadă vaporii s-au transformat în apă rezultând oceanele şi uscatul. Enuma-Eliş numeşte lava vulcanică „saliva lui Tiamat” şi plasează fenomenul înaintea creării atmosferei, oceanelor şi continentelor. După ce norii de apă s-au adunat au început să se formeze oceanele şi a fost ridicată fundaţia pământului, continentele, apoi după apariţia frigului au apărut şi ploile, saliva lui Tiamat continua să se reverse formând topografia Pământului.
Asemănarea cu textele Bibliei este clară: „şi Dumnezeu a zis să se strângă la un loc apele care sunt sub cer şi să se arate uscatul şi aşa a fost”.
În acord cu descoperirile moderne atât Biblia cât şi Enuma-Eliş plasează viaţa pe Pământ în apă, să mişune apele de vieţuitoare şi păsări să zboare în întinderea cerului, abia după aceea fiarele Pământului după soiul lor, vitele după soiul lor culminând cu apariţia omului – actul suprem al creaţiei.
Pământul este planeta Tiamat reîncărcată. Dacă Kingu era principalul satelit al lui Tiamat, Kingu a devenit Luna, principalul satelit al Pământului. Marduk (Nibiru) a rămas să traverseze cerul şi să supravegheze noul sistem solar. Sumerienii numeau planeta Nibiru planeta trecerii, apropierea de Pământ a acestei planete produce mari prefaceri atmosferice, terestre şi sociale…
Este de reţinut că Biblia îi atribuie acestei planete denumirea de „Dumnezeu ceresc” care va fi judecătorul neamurilor, Zâna Judecăţii era descrisă în Vechiul Testament ca fiind însoţită de cataclisme, inundaţii şi cutremure.
Laureaţii premiilor Nobel, Francis Crick şi dr. Leslie Orgel, au lansat teoria că viaţa pe Pământ a fost adusă de mici organisme vii de pe o altă planetă îndepărtată. Dumnezeu a creat un singur cod genetic pentru toate formele de viaţă din tot Universul.
Dacă viaţa ar fi început în acea supă primordială ar fi trebuit să se dezvolte organisme cu coduri genetice diferite. De ce molibdenul joacă un rol atât de important în reacţiile enzimatice esenţiale pentru viaţă când molibdenul este un element foarte rar pe planeta noastră?
De ce elementele care se găsesc din abundenţă pe Pământ nu au nici un rol în reacţiile biochimice din organismul uman? Aceşti autori cred că sămânţa vieţii a fost plantată în mod deliberat de fiinţe inteligente de pe altă planetă. Ei ar fi însămânţat planeta cu viaţa dintr-o navă spaţială în scopul de a începe lanţul vieţii pe Pământ.
Ei cred că însămânţarea vieţii pe Pământ a făcut-o o civilizaţie umană existentă pe planeta Nibiru. Dar în textele sumeriene, babiloniene, hitite şi asiriene se descriu chiar vizite pe Pământ ale astronauţilor de pe această planetă. Sunt descrişi şi conducători ai acestei planete care au venit pe Pământ; astfel se descrie cum zeul Enlil, care conducea o navă spaţială, a aterizat pe Pământ în Sumer. Ei au ales teritoriul dintre Tigru şi Eufrat căci descoperiseră prin sonde spaţiale că acest teritoriu era foarte bogat în zăcăminte de petrol, necesar călătoriilor spaţiale. Cartea Genezei descrie lăcaşul lui Dumnezeu pe Pământ „Edenul” care după părerea unor savanţi se localizează în nordul Mesopotamiei, locul de unde se nasc Tigru şi Eufrat, după alţii în sudul Mesopotamiei, la locul de vărsare al celor două râuri.
Textele sumeriene denumesc aceşti extratereştri cu numele Nefilimi, ei ar fi aterizat pe mare în capsule ermetice în timpul celei de a doua ere glaciare. Prima aşezare a fost Eridu, unde au înfiinţat prima staţie. Un alt oraş construit de ei a fost Nipur şi apoi Larsa. Scopul aterizării nefilimilor pe Pământ era să procure aur pentru planeta lor a cărei atmosferă începuse să se deterioreze. Ei puteau să salveze viaţa pe planeta lor numai dacă suspendau aurul în atmosfera planetară. La început au extras aurul din apele Golfului Persic, dar mai târziu au exploatat minele de aur din Africa de Sud. Textele sumeriene denumesc pe extratere? Trii care extrăgeau aurul Anunnaki care făceau toate muncile căci omul nu fusese creat. Încă.
Textele sumeriene descriu cum aceşti extratereştri au creat omul pe Pământ. Ele descriu cum la început o perioadă de timp pe Pământ erau numai aceşti Nefilimi (uriaşii din Biblie).
Biblia îi numea pe aceşti Nefilimi ca fiind nişte „uriaşi” în capitolul IV din Geneză când se referă la Potopul lui Noe, la facerea corăbiei: „În vremea aceea s-au ivit pe Pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii. Aceştia sunt vestiţii viteji din vechime”.
Evoluţia darwinistă nu poate explica apariţia lui Homo Sapiens care practic a apărut brusc, fără a fi o trecere gradată de la Homo Erectus la Homo Sapiens. Hominoizii sunt produsul evoluţiei, dar Homo Sapiens este produsul unei schimbări revoluţionare, oamenii de ştiinţă nu au nici o explicaţie cum a apărut atât de brusc acesta.
Explicaţia este următoarea: Homo Sapiens, strămoşul omului, a fost creat de Nefilimi. El trebuia să înlocuiască munca istovitoare din minele de aur ale Anunnakilor care s-au revoltat din cauza muncilor istovitoare.
În urmă cu 300.000 de mii de ani. Nefilimii au luat maimuţa Homo Erectus şi au modelat-o genetic pentru a o transforma în Homo Sapiens.
Întâlnirea dintre Nefilimi şi Homo Erectus este descrisă în numeroase texte sumeriene. O asemenea întâlnire este povestită şi în epopeea lui Ghilgameş, omul maimuţă fiind descris păros, nomad, care nu cunoaşte încă oamenii, adăpostindu-se în tufişuri ca animalele de stepă, hrănindu-se cu iarbă şi trăind în mijlocul animalelor sălbatice, dar are şi o oarecare inteligentă, căci ştiau să acopere capcanele şi să umple gropile săpate pentru prinderea animalelor.
Homo Sapiens a fost obţinut prin manipulare genetică prin însămânţarea artificială, prin clonare. Clonarea omului a fost obţinută şi în zilele noastre. Este posibil să se ia material genetic de la o persoană, nu neapărat din organele genitale şi introducându-se cromozomii într-un ovul anucleat şi să se nască indivizi predestinaţi, obţinându-se o copie perfectă a individului de la care s-a luat setul de cromozomi. Se pot obţine astfel copii exacte ale oricărei fiinţe umane. În afară de clonarea umană extratereştrii au obţinut şi o „fuziune celulară” prin fuziunea unor celule provenite din surse diferite obţinându-se o supercelulă care posedă două nuclee şi două perechi de seturi de cromozomi diferiţi dând naştere unor celule complet diferite de nucleul celulelor sursă. În textele antice după descrierea făcută de preotul babilonian Berosus, s-au putut produce diferite fiinţe hidoase, oameni cu două aripi, alţii cu patru şi două feţe, un trup, dar cu două capete, unul de bărbat, altul de femeie, la fel şi părţile celelalte ale trupului, de bărbat şi de femeie, alţii erau cu picioare şi coarne de ţap, alţii eu picioare de cal sau pe jumătate om şi jumătate cal, tauri cu cap de om, câini cu cozi de peşte.
Toate se păstrau în templul lui Berosus din Babilon, această înseamnă că Nefilimii au încercat mai multe tehnici pentru a crea un om după chipul şi asemănarea lor.
Textele sumeriene vorbeau de fiinţe umane deformate create de Enki şi zeiţa mamă Ninhursag, pentru a face pe muncitorul primitiv. Se consideră că Sfinxul din Egipt este opera extratereştrilor veniţi pe Pământ pentru a arăta posterităţii ceea ce au reuşit să obţină prin fuziunea celulară. Marile Piramide din Egipt au fost construite tot de extratereştri.
Până a obţinut crearea omului, zeiţa mamă Ninhursag a făcut numeroase încercări. La început a făcut un om care urina tot timpul, o femeie care nu putea purta sarcina, fiinţe care nu aveau nici organe masculine, nici feminine. În cele din urmă a fost făcut şi omul perfect cel numit de Enki ADAPA, de Biblie ADAM, iar de oamenii de ştiinţă HOMO SAPIENS. Aceste fiinţe erau asemănătoare zeilor. Extratereştrii s-au căsătorit cu fiicele Pământului. Această relatare este confirmată de scrierile din textele sumeriene.
Omul, în concepţia sumeriană ca şi a Bibliei, a fost făcut din amestecul unui element zeiesc, sângele sau esenţa unui zeu şi „ţărâna terestră”. Capitolul I din Geneză spune că Dumnezeu l-a făcut pe OM din ţărâna Pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul are astfel un suflet viu.
Termenul ebraic tradus prin suflare este Nefes, acest spirit care animă o fiinţă vie şi care o părăseşte atunci când acesta moare.
În cărţile Vechiului Testament se interzicea vărsarea de sânge omenesc şi consumarea sângelui animalului. Se echivala Nefes (spirit, duh sau suflet) cu sângele.
Textele sumeriene descriu că sângele era neapărat necesar amestecului din care a fost creat omul, acesta trebuia să fie neapărat sânge de zeu, sânge divin.
Când Zeii s-au decis să facă omul, conducătorul lor a spus „sânge voi da, ce dă oaselor viaţă”.
În primul capitol din Geneză se spune: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, după chipul lui Dumnezeu, l-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” apoi în capitolul V se scrie când l-a făcut Dumnezeu pe Adam l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, bărbat şi femeie a făcut, i-a binecuvântat şi le-a pus numele OM în ziua în care i-a făcut.
Contradicţia este că se spune că Adam a fost o vreme singur până când Dumnezeu l-a adormit, i-a luat o coastă şi a creat-o pe Eva.
Textele sumeriene scriu că la început extratereştrii veniţi pe Pământ au vrut să obţină un muncitor primitiv prin încrucişarea omului-maimuţă cu diverse animale. Ei au decis că singurul amestec care corespunde scopului lor este încrucişarea omului-maimuţă cu ei înşişi şi după diferite încercări au reuşit să aibă modelul lui Adam, astfel că la început a fost un singur Adam. El a fost folosit apoi pentru crearea celorlalţi. Eva a fost creată din esenţa vieţii lui Adam, când spunem sângele zeilor trebuie să înţelegem genele zeilor.
Pentru obţinerea lui Homo Sapiens s-au folosit genele masculine ale nefilimilor şi genele feminine ale lui Homo Erectus. Sperma unui nefilim a fost introdusă în ovulul unei „femei-maimută”, apoi ovulul unei maimuţe Homo Erectus, fertilizat de genele unui nefilim, a fost implantat în pântecele unei femei nefilime. În textele sumeriene se scrie că a fost folosită soţia lui Enki şi după ce s-a obţinut „primul model”, copii ale acestuia au fost implantate în pântecele a 14 zeiţe ale naşterii pentru a trece prin procesul normal biologic.
Din textele sumeriene rezultă următoarele perioade din istoria nefilimilor:
În jurul anului 445.000 înainte de Hristos, nefilimii conduşi de Enki sosesc pe Pământ de pe planeta Nibiru.
Ei întemeiază prima aşezare a lor în Eridu, în sudul Mesopotamiei formând prima staţie de pe Pământ.
În jurul anului 415.000 ei se mută în interiorul ţinuturilor şi întemeiază oraşul Larsa.
În jurul anului 400.000, când perioada inter-glaciară se întinde peste tot pe Pământ, soseşte fratele lui Enki, Enlil şi întemeiază oraşul Nipur. Enlil călătoreşte spre Africa şi începe exploatarea minelor de aur cu ajutorul nefilimilor (anunnaki). Ei întemeiază Bad-Tibira, centrul lor metalurgic pentru topirea şi prelucrarea metalelor. Se construieşte Siparul – spaţioportul nefilimilor şi alte oraşe.
În jurul anului 300.000 î. C. H. Are loc revolta anunnakilor care nu mai suportă munca istovitoare din minele de aur. Enki şi Ninhursag făuresc muncitorul primitiv.
În jurul anului 250.000 Homo Sapiens se înmulţeşte şi se împrăştie pe toată suprafaţa Pământului.
În jurul anului 200.000 viaţa pe Pământ se desfăşoară în timpul unei noi ere glaciare.
În jurul anului 100.000 clima se încălzeşte din nou, fiii zeilor iau de neveste fiicele Pământului şi fac copii cu ele.
În jurul anului 77.000 un nou născut dintr-un zeu şi o pământeancă, devine primul rege pământean cu numele de Ubartulu, Lameh în Surupak sub protecţia zeităţii Ninhursag.
În jurul anului 75.000 începe o nouă eră glaciară; apar tipuri de om degenerate care rătăcesc pe suprafaţa Pământului.
În jurul anului 35.000 climatul se înrăutăţeşte, omenirea se decimează şi în timpul celor 7 treceri ale planetei Marduk, omul de Neandherthal dispare din Europa, supravieţuind numai omul de Cromagnon din Orientul Apropiat.
În jurul anului 13.000, nefilimii sunt avertizaţi de pe planetă mamă de mareea uriaşă care va apare pe Pământ odată cu apropierea planetei Marduk de Pământ şi decid să se retragă lăsând omenirea să piară. Potopul care urmează mătură tot Pământul. Nefilimii se salvează pe nava lor de pe orbită.
După Potop, nefilimii aterizează din nou pe Pământ pe podişurile din nordul Mesopotamiei, ei aduc metale şi seminţe; începe agricultura şi domesticirea animalelor.
În jurul anului 10.500, urmaşii lui Noe primesc trei regiuni repartizate urmaşilor celor 3 fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Jafet. Peninsula Sinai este reţinută pentru anunnaki, unde se înfiinţează un centru de control al misiunii extratereştrilor pe Muntele Moriah, viitorul Ierusalim.
În 9780, Ra Marduk, primul fiu născut al lui Enki, împarte dominaţia asupra Egiptului între Osiris şi Seth.
În 9330, Seth îl prinde şi îl dezmembrează pe Osiris, preluând domnia totală asupra Văii Nilului.
În 8970, Horus îl răzbună pe tatăl său, Osiris, declanşând primul Război al Piramidelor.
Seth fuge în Asia şi ocupă Peninsula Sinai şi Canaanul.
În anul 8670 are loc al doilea Război al Piramidelor. Ninurta iese victorios şi goleşte Marea Piramidă de toate echipamentele. Ninharsag, sora după tată a lui Enki şi Enlil, convoacă o conferinţă de pace care consfinţeşte împărţirea Pământului. Domnia Egiptului este preluată de Thoth de la domnia lui Ra-Marduk. Este construit Heliopolisul ca înlocuitor al oraşului Far.
În 8500, anunnaki înfiinţează Ierihonul ca poartă spre instalaţiile spaţiale din Peninsula Sinai.
În anul 7400, anunnakii acordă omenirii noi progrese, începe perioada neolitică, semizeii domnesc peste Egipt.
În 3800, apare civilizaţia urbană în Sumer. Se reconstruiesc oraşele antidiluviene Eridu şi Nipur. Anu, conducătorul planetei Nibiru, planeta nefilimilor, vine pe Pământ. În cinstea lui este construit oraşul Uruk.
În anul 3760, apare prima monarhie cu capitala la Kish sub egida lui Ninurta, se dezvoltă civilizaţia din Sumer.
În 3450, Marduk proclamă Babilonul „poarta zeilor”. Se construieşte Turnul Babel. Anunnaki încurcă limbile omenirii. După ce lovitura de stat a lui Marduk eşuează, acesta revine în Egipt, îl detronează pe Thoth şi îl răpeşte pe fratele mai mic, Durmuzi, căsătorit cu Nana. Durmuzi este omorât accidental şi Marduk este închis în Marea Piramidă. Eliberat printr-un puţ, pleacă în exil.
În anul 3100, apare primul faraon egiptean la Memphis.
În 2900, monarhia din Sumer este transferată la Erech. Începe civilizaţia în Valea Indusului.
În 2371, Inana se îndrăgosteşte de Sarru Kin (Sargon) care întemeiază o nouă capitală la Agade (Akkao) se înfiinţează Imperiul Akadian.
În anul 2316 apare conflictul dintre Marduk şi Inana, Nergal fratele lui Marduk vine din Africa de Sud la Babilon şi îl convinge pe Marduk să plece din Mesopotamia.
În 2193, la Nipur, într-o familie regală clericală se naşte Teran, tatăl lui Avram, patriarhul Biblic al evreilor.
În 2123 se naşte Avram la Nipur.
În 2113 Ur este declarată capitala sumerienilor. Tatăl lui Avram vine în Ur şi face legătura cu Curtea Regală.
În 2096, Terah, tatăl lui Avram, pleacă spre Haran cu familia, în Canaan.
În 2048 Avram trece în sudul Canaanului cu un corp de cavalerie.
După prăbuşirea Sumerului, în urma vântului radioactiv plecat din Peninsula Sinai şi cele 5 oraşe de pe malul Mării Moarte, bombardate atomic, evreii preiau moştenirea civilizaţiei sumeriene.
Avram îşi trăgea genealogia din fiul lui Noe, Shem. Fraţii lui erau Haran şi Nahor. Când Haran a murit de tânăr, familia locuia în Ur. Acolo Avram s-a căsătorit cu Sarai, nume schimbat ulterior în Sarah-Sara.
După moartea fratelui său, Haran, Terah a luat pe Avram, fiul său, şi pe Sara, a plecat din Ur spre Canaan, dar ajungând la Haran s-au aşezat acolo. Arheologii au găsit vestigiile localităţii Haran, în nordul Mesopotamici la poalele Munţilor Taurus.
În Biblie se scrie că Avram avea 75 de ani când a părăsit Haranul în drumul său spre Canaan.
Dumnezeu i-a zis lui Avram: „Avram, ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău şi du-te în casa pe care ţi-o voi arăta!”.
Şi a plecat Avram luând cu el şi pe nepotul său, Lot, fiul fratelui său Haran. Locul de origine al lui Avram era în Sumeria. Tânăra soţie a lui Avram purta numele epitet de „Prinţesă”. Ea îi e soră lui Avram după tată, dar nu şi după mamă. Se deduce că tatăl lui Avram sau mama lui Sara erau de viţă regală. Şi fiica lui Haran, fratele lui Avram, purta un nume regesc Milkha care înseamnă „regească”, familia se trăgea direct din Noe. Tarah era preot oracular, însărcinat să abordeze „piatra care şopteşte” pentru a asculta cuvintele zeităţii şi a le transmite populaţiei. Această funcţie a fost preluată ulterior de Marele Preot Israelit, singurul care avea permisiunea de a intra în Sfânta Sfintelor, de a se apropia de vorbitor şi a auzi vocea Domnului, vorbindu-i din învelitoarea aşternută peste chivotul Legământului dintre cei doi Heruvimi. În timpul exodului evreilor pe Muntele Sinai, Domnul a proclamat că legământul său cu descendenţii lui Avram înseamnă că „Voi îmi veţi fi mie împărăţia preoţească şi neam sfânt”. Era o declaraţie care reflecta statutul regal al ascendenţei lui Avram. Regii sumerieni îşi numeau fiicele şi fiii şi chiar şi pe ei înşişi în înalte funcţii preoţeşti, ducând la unirea liniilor genealogice regale şi preoţeşti. Inscripţiile găsite în Nipur confirmă că regii din Ur preţuiau titlul de „Pios păstor din Nipur” şi efectuau funcţii preoţeşti.
În Haran, Avram aparţinea ierarhiei conducătoare, fiind implicat în afacerile externe ale Haranului. Avram era un iscusit conducător militar şi în acelaşi timp un renumit astronom.
Istoricul Berosus scria că printre Caldeeni este un om mare şi drept, care era bine văzut în astronomie. Avram a plecat din Haran la porunca Domnului continuându-şi drumul spre Canaan. Continuându-şi drumul spre sud, au făcut un popas la Sechem unde Domnul i-a vorbit lui Avram. De acolo a pornit către Munte spre răsărit de Betel. Acesta se afla în apropierea Ierusalimului şi a Muntelui său sfinţit, muntele Moriah care înseamnă „Muntele îndrumării” pe a cărui stâncă a fost depus „Chivotul Legământului” când Solomon a clădit Templul lui Dumnezeu în Ierusalim.
De acolo a pornit Avram spre miazăzi, destinaţia lui era Negevul, regiunea unde se întâlnea Canaanul cu Peninsula Sinai. Semnificaţia Muntelui Moriah era aceea că acesta împreună cu Muntele Zolphian şi Muntele Sion (muntele semnalului) serveau drept sediu centrului de control al Misiunii Călătoriilor Spaţiale ale anunnakilor. Negevul era poarta de acces spre spaţioportul din Sinai. El avea la dispoziţie un corp de cavalerie de elită cu câteva sute de luptători după toate probabilităţile pe cămile nu pe cai.
Misiunea lui Avram era de natură militară el trebuia să apere instalaţiile spaţiale ale anunnakilor, adică centrul de control al misiunii şi spaţioportul.
După o scurtă şedere în Negev, Avram a traversat Peninsula Sinai şi a ajuns în Egipt unde Avram şi Sara au fost duşi imediat la Palatul Regal, aceasta se întâmpla în anul 2047 înainte de Hristos. Când s-a întors în Negev după o perioadă de cinci ani, Avram era însoţit de o suită numeroasă de oameni, ai faraonului, aşa cum se scrie în Biblie, el era tare bogat, avea turme de oi şi vite, precum şi asini şi cămile pentru călăreţi. S-a dus din nou la Betel să se închine Domnului, apoi s-a despărţit de nepotul său Lot care s-a aşezat cu turmele lui în Câmpia Iordanului. Aceasta se întâmpla înainte ca cei doi îngeri să-l ia în zbor pentru a-l coborî în afara oraşului, ei l-au îndemnat pe Lot să fugă spre Munte: „Fugi ca să scapi cu viaţă, nu te uita în urmă şi nu te opri din drum în acest timp. Fugi la munte ca să nu pieri.” Lot a cerut să-l lase să ajungă în oraşul Zoar, cel mai îndepărtat de Sodoma şi cei doi emisari au fost de acord. Prin urmare catastrofa putea fi prevăzută şi evitată ci şi amânată şi pentru a putea fi făcută să lovească oraşe diferite în momente diferite. Nici o calamitate naturală nu ar fi prezentat toate aceste trăsături.
Când Soarele a răsărit deasupra Pământului, a intrat şi Lot în Zoar. Atunci Domnul a turnat asupra Sodomei şi asupra Gomorei ploaie de pucioasă şi foc, de la Domnul din cer şi a prăpădit cetăţile acelea şi tot ţinutul şi pe toţi locuitorii cetăţilor şi tot ce creştea pe câmpie, oraşele, oamenii şi vegetaţia, toate au fost distruse de arma zeilor. Căldura şi focul ei au ars totul în cale, au fost afectaţi şi oamenii aflaţi la distante. Soţia lui Lot ignorând sfatul de a nu se opri să privească în urmă pe când fugea din Sodoma s-a transformat într-o coloană de vapori. Fiind omorâţi toţi bărbaţii în afară de Lot, cele două fiice au hotărât să conceapă copii cu propriul lor tată. „Atunci fiica cea mare a zis către cea mică: tatăl nostru e bătrân şi nu e nici un bărbat în vecinătate care să vină cu noi, după obiceiul a tot Pământul. Haide să îmbătăm pe tatăl nostru şi să intrăm la el ca să avem de la tatăl nostru urmaşi şi a născut fata cea mare un fiu căruia i-a pus numele de Moab. Acesta este tatăl moabiţilor şi a născut şi cea mică un fiu căruia i-a pus numele Ben-Ami. Acesta este tatăl amoniţilor.
A doua zi, Avram s-a dus să vadă ce s-a întâmplat la Sodoma şi Gomora. El a văzut cum din cele două oraşe se ridica un fum gros ca fumul dintr-un cuptor.
Cu siguranţă, era martorul unui bombardament atomic. Aceasta se întâmpla în anul 2024 înainte de Hristos.
Cele cinci oraşe distruse de pe malul Mării Moarte, denumită apoi „Marea lui Lot”, şi în zilele noastre apele izvoarelor din jurul Mării Moarte s-au găsit contaminate radioactiv suficient pentru a provoca sterilitatea şi alte boli radioactive pe care le sferă animalele şi oamenii dacă stau mai mult în această regiune. Avram a fost înspăimântat de cele văzute şi s-a refugiat la Gherar şi nu s-a mai aventurat să se ducă în Peninsula Sinai. Aceasta pentru că odată cu bombardarea Sodomei şi Gomorei a fost bombardat şi spaţioportul din Peninsula Sinai, lăsând şi acolo urme ale iradierii nucleare. Dezonoraţi de înfrângerea suferită, regii coaliţiei răsăritene au fost înlocuiţi.
„Răutatea” oraşelor din Câmpia Iordanului era aceea că au părăsit Legământul Domnului Dumnezeu şi au început să cinstească pe alţi dumnezei şi să se închine lor. Ele trecuseră de partea regilor din apus în frunte cu Marduk şi Nabu, chiar Nabu era refugiat în aceste oraşe.
Din textele sumerienc reiese că conducătorii planetei Nibiru trimiseseră pe Pământ 7 arme nucleare, atunci când anunnakii au revenit pe Pământ după Potop, aceste arme erau depozitate şi ascunse sub pământ. Aceste arme au fost aruncate în Războiul Regilor la Sodoma şi Gomora. Dar ţinta atacului era spaţioportul din Peninsula Sinai unde era centrul de comandă al zborurilor cosmice. Această relatare se găseşte în Epopeea lui Erra care descrie toate cele trei aspecte ale atacului nuclear, anihilarea spaţioportului din Peninsula Sinai, prefacerea în pustietate a oraşelor din Câmpia Iordanului şi breşa din Marea Moartă, ducând la prelungirea ei spre sud. Aceste date sunt relatate în mai multe texte sumeriene. Se relatează că anunnakii care păzeau spaţioportul au fost preveniţi dinainte şi au scăpat înălţându-se spre bolta cerească. Muntele în care erau ascunse centrele de comandă au fost distruse la fel şi platformele de lansare.
Urmele bombardamentului atomic din Peninsula Sinai se mai văd şi astăzi; este o cicatrice întinsă, dezvăluită în ultimii ani prin fotografierea locului din satelit, unde solul are o nuanţă neagră, se văd milioane de frânturi de piatră înnegrită.
Nu s-a găsit nici o explicaţie a acestor regiuni din Peninsula Sinai unde cioburile şi aşchiile de stâncă înnegrită se risipesc peste câmpia centrală a Peninsulei Sinai. Aceasta se întâmpla pe vremea lui Avram.
Vântul radioactiv s-a deplasat spre est asupra Sumerului ducând la dispariţia oraşului Ur şi a altor centre ale marii civilizaţii sumeriene, amintind de plângerile lui Ieremia din Biblie unde se deplânge distrugerea Ierusalimului de mâna babilonienilor au dispărut atunci şi oraşele Nipur, Uruk, Eridu şi tot sudul Mesopotamiei.
Textele sumeriene descriu de fapt pustiirea, nu simpla distrugere. Oraşele continuau să existe dar fără oameni, grajdurile erau la locul lor dar fără vite „stânele erau goale, râurile curgeau dar apa lor era amară, pe câmpii creşteau bălării care se ofileau imediat. Toate aceste relatări sunt descrise în Lamentaţiile oraşelor sumeriene. Era o moarte nevăzută, stă lângă om dar nimeni nu o vede, un rău care a atacat ţara ca un duh, nici o uşă nu-l poate ţine afară ca să se adăpostească în case; acolo mureau cei ce se urcau pe acoperişuri, acolo tusea şi flegma, le slăbeau pieptul, gura era plină de scuipat şi spume, un blestem drăcesc, o durere de cap, sufletul le părăsea trupul. Moartea era din cele mai oribile.
Sursa morţii nevăzute era un nor care apăruse pe cerul Sumerului acoperind pământul ca o mantie, întinsă peste el cu un cearşaf care acoperea Luna, cafeniu la culoare în timpul zilei, Soarele din zare îl ascundea cu întunecimea lui, noaptea lumina pe margini, plutind de la vest către est, norul morţii învăluie în spaimă, împrăştiind frica peste tot, era dus peste Sumer de un vânt urlător, un mare vânt care gonea pe sus un vânt rău care copleşea ţara. Lamentaţiile identifică locul exploziei ca fiind în apus, lângă sânul mării, de pe Peninsula Sinai de pe o câmpie care a devenit locul neîndurării şi care mai înainte era „locul de lansare al zeilor spre cer”, spre planeta Nibiru.
Pornind de la acel munte, afirmă textul unei lamentaţii, norul de moarte al exploziei a fost dus de vânturile puternice spre est pe toată distanţa până la hotarul Anshanului, în Munţii Zagros afectând întregul Sumer de la Ericu, în sud, până la Babilon, în nord. Moartea invizibilă a trecut încet peste Sumer, trecerea durând o zi şi o noapte comemorate în lamentaţii ca în următorul exemplu din Nipur: „În ziua aceea, în acea singură zi, în noaptea aceea, în acea singură noapte… Furtună, într-un singur fulger de lumină stârnită, oamenii din Nipur i-a lăsat prosternaţi”.
După acest bombardament atomic zeii (anunnakii) au părăsit planeta Pământ, aşa scrie în Lamentaţia pentru nimicirea Urului şi îi enumeră pe toţi marii zei şi pe unii dintre cei mai importanţi, fii şi fiice ale lor care părăsiseră oraşele şi marile temple din Sumer.
Plecând au văzut în jur moarte şi pustiire:”…Oamenii precum cioburile de oameni zăceau peste tot pe străzi, în măreţele porţi unde le plăcea să se plimbe, erau numai leşuri, trupuri neînsufleţite zăceau peste tot.
Morţii nu erau duşi la înmormântare, hoiturile cu grăsime lăsaţi la soare, de la sine se topeau”. Toată Mesopotamia de Sud zăcea la pământ.
Furtuna a strivit pământul, a şters totul, a mugit ca un mare vânt peste tară, nimeni nu i-a putut scăpa, pustiind oraşele, pustiind casele, nimeni nu mai bate drumurile, tinerii nu-şi mai caută calea.
Distrugerea Sumerului era completă. Au trebuit să treacă şapte ani pentru ca viaţa să pâlpâie din nou în ţară. Dar acum era o ţară ocupată de trupele elamite în sud şi soldaţii gutieni în nord.
A trebuit să treacă o jumătate de secol ca situaţia să revină la normal şi după 70 de ani a fost reclădit Templul din Nipur.
Sumerul nu mai era, dar într-o tară îndepărtată ştafeta moştenirii sale a trecut din mâinile lui Avram şi ale fiului sau Isaac în mâna lui Jacob cel cu numele schimbat în Isra-El.