Camilla Lackberg

Copilul german de Camilla Lackberg volumul 5 Capitolul 1 În neclintirea odăii se auzea doar zgomotul muștelor. Un bâzâit constant, datorat bătăilor frenetice din aripi. Bărbatul de pe scaun nu se mișca, și nici nu o făcuse de multă vreme. De fapt, el nici măcar nu mai putea fi numit om. Atât timp cât prin „om” se înțelege o persoană vie, care încă mai are suflare și care poate simți. Bărbatul acela însă se prefăcuse deja în furaj. Un paradis pentru gângănii și larve. Muștele zumzăiau într-un roi imens în jurul siluetei neclintite. Uneori aterizau, dând din mandibule. Apoi își luau din nou zborul, în căutarea altui loc de popas. Orbecăiau și se ciocneau unele de altele. Zona din jurul rănii de pe creștetul bărbatului prezenta pentru ele un interes sporit, cu toate că izul metalic de sânge dispăruse demult, fiind înlocuit de un miros mai stătut și mai dulceag. Sângele se coagulase. La început, îi țâșnise pe la ceafă, peste scaun, pe podea, unde formase apoi o baltă. Inițial, fusese roșu, înțesat de corpusculi vii. Acum își schimbase culoarea, devenind păcuriu. Băltoaca nu mai părea a fi compusă din acel lichid vâscos care îi curge prin vene unui om. Se transformase într-o masă întunecată și cleioasă. Muștele se săturaseră. Își depuseseră ouăle. În clipele acelea, pline și mulțumite, nu voiau decât să iasă afară. În încercările lor zadarnice de-a trece peste bariera invizibilă, fluturau din aripi, în dreptul pervazului, izbindu-se de geam cu un zgomot surd și sec. Într-un final, capitulaseră. Odată revenită foamea, se întorseseră la ceea ce fusese cândva un om, dar care, în momentele acelea, nu ajunsese decât un morman de carne. • Cât fusese vara de lungă, aceleași gânduri eterne o măcinaseră pe Erica. Tot cântărind argumentele pro și contra, se trezea uneori ispitită să dea o fugă până sus. Însă niciodată nu ajungea mai departe de baza scărilor ce duceau spre pod. Putea să pună totul pe seama faptului că ultimele câteva luni fuseseră extrem de aglomerate, cu toate lucrurile pe care le avusese de făcut după nuntă, dar și cu haosul ce domnise în casă pe vremea când Anna și copiii ei încă locuiau acolo. Însă acela nu era adevărul complet. Pur și simplu, îi era frică. Frică de ce-ar fi putut găsi. Frică să răscolească și să scoată la iveală chestiuni pe care ar fi preferat să nu le afle. Știa că Patrik se întreba de ce soția lui nu voia să se uite prin caietele găsite în pod. Ba chiar, de câteva ori, se gândise să-i ceară lămuriri, dar se abținuse. Dacă ar fi întrebat-o, ea n-ar fi fost în stare să-i răspundă. Cel mai tare o speria faptul că ar fi fost nevoită să-și schimbe optica. Imaginea pe care o avusese despre mama ei – ce fel de persoană fusese aceasta și cum își tratase fiicele – nu era una tocmai pozitivă. Însă chiar și-așa, aceea era imaginea pe care și-o formase Erica. O imagine familiară, un adevăr incontestabil care dăinuise de-a lungul anilor și pe care se putuse bizui. Poate că avea să fie confirmat. Ba poate chiar avea să fie întărit. Dar dacă avea să fie subminat? Cum ar fi fost dacă s-ar fi trezit confruntată cu o realitate complet diferită? Până acum, nu avusese destul curaj încât să afle. Erica păși pe prima treaptă. De jos, din sufragerie, auzi râsetul zglobiu al Maiei, care se juca împreună cu Patrik. Sunetul acela o alină, iar femeia făcu un nou pas pe trepte. Mai avea încă cinci până sus. Când împinse chepengul și urcă în pod, aerul se umplu de praf. Ea și Patrik discutaseră despre o eventuală reamenajare a spațiului, cândva în viitor, pentru a servi poate drept refugiu tihnit pentru Maia, atunci când aceasta avea să mai crească și să își dorească puțină intimitate. Însă deocamdată rămânea un pod nefinisat, cu o dușumea din scânduri late și un tavan oblic, cu grinzi la vedere. Era un adevărat talmeș-balmeș. Decorațiuni de Crăciun, haine care nu îi mai erau bune Maiei și cutii cu obiecte mult prea urâte pentru a fi ținute la parter, însă mult prea scumpe, ori cu valoare sentimentală mult prea mare pentru a fi aruncate. Cufărul se afla tocmai în spate, lângă perete. Era vechi, din lemn ferecat în fier. Erica avea o vagă idee că obiectul purta denumirea de „cufăr american”. Se așeză pe podea și își trecu ușor mâna peste el. După ce inspiră adânc, apucă zăvorul și trase capacul în sus. Simți brusc un miros stătut, care o făcu să strâmbe din nas. Se întrebă de unde venea izul vechi și apăsător. Probabil mucegaiul, gândi ea, dându-și în același timp seama că o mănâncă pielea capului. Îi erau încă proaspete în memorie sentimentele ce o copleșiseră atunci când, alături de Patrik, descoperise cufărul și îi parcursese conținutul, ridicând încetișor fiecare obiect. Desene pe care ea și Anna le schițaseră în copilărie și lucrușoare făcute la școală. Mama lor, Elsy, le păstrase pe toate. Acea mamă care nu se arătase niciodată interesată atunci când fiicele sale veniseră acasă și îi prezentaseră cu nerăbdare creațiile lor. Erica reluă aceleași mișcări, scoțând obiectele unul câte unul și așezându-le pe podea. Ceea ce căuta ea se afla tocmai la fundul cufărului. Apucă grijuliu bucata de pânză și o ținu din nou între palme. Cămășuța copilului fusese albă cândva, însă de îndată ce-o ridică spre lumină, femeia descoperi că era îngălbenită de timp. Nu își putu lua privirea de la petele mici și brune de pe ea. La început crezuse că era vorba de niște urme de rugină, însă mai apoi își dăduse seama că probabil era sânge uscat. Găsirea unor pete de sânge pe cămășuța copilului era ceva sfâșietor. Cum ajunsese în pod? Cui aparținuse? Și de ce o păstrase mama ei? Erica așeză cu atenție cămășuța lângă ea, pe podea. Când o găsiseră, avusese înfășurat în ea un obiect, care însă nu mai era acolo. Fusese unicul lucru pe care-l îndepărtase din cufăr – o medalie nazistă ce stătuse ascunsă în pânza murdară. Sentimentele trezite în adâncul sufletului ei la vederea medaliei fuseseră surprinzătoare. Inima i-o luase razna, gura i se uscase, iar prin fața ochilor i se derulaseră scene din vechile jurnale de știri și documentare despre al Doilea Război Mondial. Ce căuta o medalie nazistă acolo, în Fjällbacka? În propria ei casă, printre posesiunile mamei sale? Întreaga situație îi părea absurdă. Și-ar fi dorit să pună medalia înapoi în cufăr și să închidă capacul, însă Patrik insistase să o ducă la un expert, pentru a afla mai multe detalii. Fără prea multă tragere de inimă, Erica acceptase, simțind însă niște voci prevestitoare șoptindu-i, avertizând-o să ascundă medalia și să dea totul uitării. Însă curiozitatea avusese câștig de cauză. La începutul lui iunie, dusese medalia unui expert în artefacte din cel de-al Doilea Război Mondial, iar cu puțin noroc, curând, aveau să afle mai multe în legătură cu originile piesei de metal. Dar pe Erica o interesau cel mai mult obiectele găsite tocmai la fundul cufărului. Patru caiete albastre. Recunoscuse pe coperți scrisul mamei sale. Acea caligrafie elegantă, înclinată spre dreapta, într-o versiune mai modernă și mai rotunjită. În momentul acela, Erica scoase din cufăr caietele, trecând cu degetul arătător peste coperta celui de deasupra. Fiecare fusese etichetat drept „Jurnal”, cuvânt ce-i trezea Ericăi sentimente amestecate. Curiozitate, freamăt, nerăbdare. Însă și teamă, îndoială și puternica senzație că invada intimitatea mamei sale. Avea oare dreptul de-a citi caietele respective? Avea oare dreptul să scormonească în gândurile și sentimentele cele mai profunde ale mamei sale? Un jurnal nu e menit privirilor niciunei alte persoane. Mama ei nu scrisese acele pagini pentru a împărtăși cu alții conținutul. Poate că i-ar fi interzis fiicei sale să le citească. Dar Elsy nu se mai afla printre ei, iar Erica nu mai avea cum să-i ceară voie. În ceea ce privea caietele, se vedea nevoită să decidă de una singură ce anume să facă. — Erica? Vocea lui Patrik îi întrerupse contemplarea. — Da? — Sosesc oaspeții! Erica aruncă o privire spre ceas. Dumnezeule mare, se făcuse deja ora trei? Era cea dintâi aniversare a Maiei, drept urmare aveau să sosească cei mai apropiați prieteni și membri ai familiei. Pesemne că Patrik își imaginase că soția sa adormise acolo, sus. — Vin! Își scutură hainele de praf și, după o clipă de ezitare, luă de jos caietele și cămășuța, apoi coborî scările abrupte ale podului.

Cioplitorul in piatra de Camilla Lackberg volumul 3 Capitolul 1 Pescuitul de homari nu mai era ca odinioară. Pe vremuri, crustaceele păcurii erau capturate de bărbați vrednici, pescari de meserie. Acum, vizitatorii din timpul verii petreceau câte o săptămână la pescuit de homari, din pur amuzament. Și nici măcar nu se conformau regulamentului. De-a lungul anilor, văzuse întâmplându-se asta de nenumărate ori. Perii folosite pentru a îndepărta discret icrele vizibile, făcând ca pescuitul să pară legal, ori braconaj din coșurile altor pescari. Unii chiar plonjau în apă și furau homarii direct din coșuri. Uneori se întreba cum avea să se încheie totul sau dacă mai rămăsese vreun dram de onoare printre pescarii de homari. Ba chiar se întâmplase ca o dată, în loc de un număr neștiut de homari ce fuseseră furați, să găsească în coșul scos la suprafață o sticlă de coniac. Cel puțin hoțul acela avusese un pic de onoare sau măcar un simț al umorului. Frans Bengtsson oftă adânc, trăgându-și în sus coșurile, însă fața i se lumină atunci când văzu în primul coș doi homari nemaipomeniți. Avea ochiul format pentru porțiunile în care tindeau să se adune crustaceele și, pe lângă asta, găsise și câteva locuri preferate, unde coșurile puteau fi așezate, cu același noroc, an după an. După trei aruncări, strânsese un morman acceptabil de vietăți valoroase. Nu prea înțelegea de ce era nevoie de asemenea prețuri exorbitante. Nu că n-ar fi fost apetisanți, însă, dacă ar fi avut de ales, el ar fi preferat heringul la cină. Era mai gustos și mai convenabil ca preț. Dar în perioada aceea a anului, câștigurile din pescuitul de homari reprezentau un supliment cum nu se putea de bine-venit pe lângă pensia lui. Ultimul coș părea să se fi împotmolit, iar el își propti piciorul de balustrada ambarcațiunii pentru a avea mai multă stabilitate în încercarea de a-l scoate cu forța. Simți cum juvelnicul începu să se clintească ușurel și speră să nu fie deteriorat. Privi peste balustrada vechii sale snipa[1] din lemn, spre a-i evalua starea. Însă altceva își făcu apariția. O mână albă despică suprafața agitată a apei, părând, pentru o clipă, să arate înspre văzduh. Primul său instinct fu de-a scăpa din mână frânghia, pentru ca indiferent ce plutea către suprafață să se facă din nou nevăzut, în adâncuri, alături de coșul pentru homari. Însă judecata sa preluă conducerea, iar bărbatul începu din nou să tragă de frânghia cu care era legat coșul. Trupul său încă dădea dovadă de multă vigoare, ceea ce-i era de mare ajutor. Fu nevoit să tragă cu toată forța pentru a putea sălta peste balustradă descoperirea macabră. Nu se pierdu cu firea decât atunci când trupul livid, neînsuflețit, se prăvăli pe punte, cu o bufnitură surdă. Scosese din mare un copil. O fată, cu părul lung lipit de chip și cu buze la fel de albastre precum ochii care priveau nemișcați către cer. Bengtsson se aplecă peste balustradă și vomă. • Patrik era mai extenuat decât și-ar fi imaginat vreodată că ar putea fi. Toate iluziile sale conform cărora bebelușii dormeau mult fuseseră în întregime spulberate în ultimele două luni. Își trecu mâinile prin părul scurt, șaten, însă nu izbuti decât să-l facă să arate și mai ciufulit. Și dacă avea impresia că el era obosit, nici nu își putea imagina cum trebuia să se simtă Erica. Măcar el nu era nevoit să se tot trezească în timpul nopții, pentru a alăpta. În plus, era chiar îngrijorat din cauza ei. Nu își putea aminti să o fi văzut râzând de când se întorsese acasă de la maternitate, iar sub ochi avea cearcăne adânci. Dimineața, când vedea expresia disperată a Ericăi, îi era greu să plece de lângă ea și de lângă Maia. Cu toate acestea, trebuia să recunoască faptul că simțea o ușurare imensă atunci când putea pleca în trombă spre familiara sa lume adultă. O iubea pe Maia mai presus de orice, însă aducerea unui bebeluș în căminul lor fusese precum pășirea într-o lume străină, necunoscută, în care tot felul de griji noi pândeau la fiecare colț. De ce nu doarme? De ce țipă? Îi e prea cald? Prea frig? Ce-i cu petele acelea stranii de pe pielea ei? Măcar huliganii adulți erau ceva cu care era familiarizat, ceva căruia știa să-i facă față. Privi cu ochii pierduți spre hârtiile aflate dinaintea lui, apoi încercă să-și înlăture păienjenișul din minte, îndeajuns cât aceasta să-i funcționeze în continuare. Aproape că sări de pe scaun când telefonul începu să sune și doar după al treilea apel reuși să-și vină în fire și să ridice receptorul. — Patrik Hedström. Zece minute mai târziu, își înșfăcă haina dintr-un cârlig de lângă ușă, o zbughi spre biroul lui Martin Molin și spuse: — Martin, un bătrân care își ridica juvelnicele pentru homari, un anume Frans Bengtsson, zice că a scos la iveală un cadavru. — Prin ce zonă? replică Martin, confuz. Tragica veste curmă apatia dimineții de luni din secția de poliție Tanumshede. — Undeva pe lângă Fjällbacka. E ancorat în debarcaderul de lângă Piața Ingrid Bergman. Trebuie să ne mișcăm. Ambulanța e pe drum. Lui Martin nu fu nevoie să i se spună de două ori. Își luă și el haina pentru a înfrunta frigul aprig al lui octombrie, apoi îl urmă pe Patrik afară, spre mașină. Călătoria până la Fjällbacka dură puțin, iar atunci când mașina se înclină la limită, în curbele abrupte, Martin fu nevoit să apuce tensionat mânerul aflat deasupra ușii. — E un accident de înec? întrebă Martin. — De unde naiba să știu? spuse Patrik, regretând instantaneu faptul că se răstise la Martin. Scuze – n-am dormit destul. — E-n regulă, zise Martin. Amintindu-și cât de frânt păruse Patrik în ultimele săptămâni, era cum nu se poate mai dispus să-l ierte. — Tot ce știm e că a fost găsită în urmă cu o oră. După spusele bătrânului, nu părea să fi stat mult timp în apă. Vom vedea noi imediat, spuse Patrik, în timp ce străbăteau Galärbacken, înspre debarcader, unde stătea ancorată o snipa din lemn. — Ai spus cumva „găsită”? — Da, e fată, o copilă. — Of, la naiba! zise Martin, dorind să-și fi ascultat primul instinct și să fi rămas în pat, alături de Pia, în loc să fi venit la muncă în dimineața aceea. Parcară la Café Bryggan și se grăbiră spre barcă. În mod surprinzător, nimeni încă nu observase cele întâmplate, așa că nu era nevoie să împrăștie obișnuiții gură-cască. — Fata e întinsă acolo, în barcă, spuse bătrânul care veni să-i întâmpine. N-am vrut s-o ating mai mult decât era nevoie. Lui Patrik nu-i fu greu să recunoască paloarea de pe chipul bărbatului. Era la fel cu cea pe care o căpăta propria sa față atunci când trebuia să privească un trup neînsuflețit. — Unde anume ați scos-o din apă? întrebă Patrik, folosindu-se de întrebare pentru a amâna timp de câteva secunde confruntarea cu fata decedată. Nici măcar nu o văzuse și deja stomacul i se strângea de neliniște. — În larg, pe lângă Porsholmen. În partea sudică a insulei. Se încurcase în plasa de la al cincilea juvelnic pe care l-am tras afară. Altminteri ar fi trecut multă vreme până s-o găsim. Poate niciodată, dacă ar fi purtat-o curenții în larg. Patrik nu fu surprins că Bengtsson cunoștea schimbările pe care le suferea un cadavru sub acțiunea apelor. Toți veteranii știau că un corp se scufunda mai întâi, după care ieșea încet la suprafață, odată ce se umplea cu gaze, până când, într-un final, după ce mai trecea o vreme, se scufunda înapoi în adâncuri. În vremurile demult apuse, înecul reprezentase un adevărat risc pentru un pescar și cu siguranță că Bengtsson mai ieșise până atunci în larg, în căutarea unor victime nefericite. Ca pentru a-i confirma bănuiala, pescarul de homari spuse: — N-are cum să fi stat acolo de prea mult timp. Încă nu începuse să plutească. Patrik încuviință din cap. — Ați spus asta când ați sunat să raportați. Ei bine, bănuiesc c-ar trebui să aruncăm o privire. Martin și Patrik merseră încet spre capătul debarcaderului, unde stătea ancorată barca. Abia când ajunseră mai aproape reușiră să vadă suficient de bine peste balustradă, cât să-și dea seama ce anume se afla întins pe punte. Fata aterizase pe spate atunci când bătrânul o trăsese în barcă, iar părul ud și încâlcit îi acoperea cea mai mare parte a feței. — A sosit ambulanța, spuse Patrik. Martin dădu abia perceptibil din cap. Pistruii și părul său blond-roșcat erau cu câteva nuanțe mai roșietici, prin comparație cu fața palidă, iar bărbatul se strădui să-și stăpânească senzația de greață. Vremea mohorâtă și rafalele de vânt care se stârniseră creau un cadru terifiant. Patrik făcu semn cu mâna echipei de la ambulanță, care nu părea grăbită să descarce targa din vehicul și s-o aducă spre ei. — Accident de înec? întrebă privind spre barcă unul din cei doi medici de urgență. — Așa pare, răspunse Patrik. Însă medicul legist va trebui să decidă asta. În orice caz, nu aveți ce să-i faceți, în afară de-a o transporta. — Da, am înțeles asta, spuse bărbatul. Vom începe prin a o ridica pe targă. Patrik încuviință. Întotdeauna considerase că situațiile în care copiii cădeau victime nenorocirilor erau cele mai cumplite lucruri cu care un polițist se putea confrunta în meseria lui. Odată cu nașterea Maiei, disconfortul pe care-l resimțea păruse a fi crescut înmiit. Îl durea sufletul în momentul acela, gândindu-se la sarcina care îi aștepta. De îndată ce fata avea să fie identificată, se vedeau nevoiți să distrugă viețile părinților acesteia. Medicii săriseră în barcă. O luară pe fată cu grijă și o ridicară pe debarcader. Părul ud și roșu i se răsfiră pe ponton, precum un evantai în jurul chipului livid, iar ochii săi sticloși păreau să urmărească norii plumburii, goniți de vânt. La început, Patrik se întoarse cu spatele, apoi însă privi șovăitor în jos, către fată. O gheară rece îi încleștă sufletul. — O, nu, nu, Dumnezeule mare! Martin îl privi înspăimântat. După care începu să înțeleagă ce voia să spună Patrik. — Știi cine e? Patrik dădu din cap, fără a spune vreun cuvânt.       [1] Barcă suedeză, de mici dimensiuni.