Mircea Sântimbreanu

    Cine-i mai mare?           Era o dimineaţă însorită, un vînt cald, primăvăratic, se juca de-a v-aţi ascunselea printre boschetele din parc. Nu se ascundea prea bine vîntul. Crenguţele încărcate de muguri îl arătau cu degetul. Atunci ieşea şi se pitea, năstruşnic, în părul copiilor ce alergau pe alee. Răsfoia alandala cărţile şi revistele celor ce citeau ici-colo, risipiţi pe bănci, apoi, sătul de hîrjoană, vîntul înceta să se mai joace. Ori, poate, stînd deoparte, învăţa jocurile noi ale copiilor. Ce-i drept, avea ce învăţa! Iată, nu departe de intrarea în parc, un nod de copil se apropia de banca pe care se odihnea un bătrîn.   — Bună dimineaţa, spuse copilul. Dumneavoastră vorbiţi?   — Nu, răspunse mirat bătrînul. Sînt singur.   — Nu vorbiţi la telefon? Ştiţi, aici, la banca aceasta,e telefonul nostru, îmi daţi voie să vorbesc eu?   — Poftim, spuse bătrînul. Cu plăcere.   Băieţaşul se aşeză pe bancă, apoi duse mîna la ureche, ca şi cum ar fi avut un receptor, şi spuse strigînd:   — Alo! Salvarea? Trimiteţi vă rog urgent o maşină. Şi întorcîndu-se apoi către bătrîn: Ştiţi, ne jucăm, explică el. Eu sînt mama. Curînd o să vină salvarea, n-aveţi grijă.         — Şi cine e bolnavul?   — Dumneavoastră. Ne jucăm, nu vă supăraţi... Bătrînul zîmbi: pricepuse totul.   — Cîţi ani ai? îl întrebă bătrînul zîmbind.   — Am patru ani, spuse băieţaşul şi poate ar mai fi adăugat ceva, dar tocmai atunci, pufăind şi zbîrnîind, se opri în dreptul băncii un băieţaş ceva mai răsărit.   — Dumneavoastră sînteţi fetiţa bolnavă? întrebă noul venit pe bătrîn.   — Eu... nu, eu nu sînt fetiţă...   — Ba nu, dumneavoastră sînteţi fetiţa bolnavă... Mă iertaţi, dar eu ştiu mai bine; sînt mama dumneavoastră, vorbi cel care chemase doc­torul la telefon. Bătrînul pricepu că aşa o fi jocul, şi zise, zîmbind:   — Da, eu sînt fetiţa bolnavă. Dumneata eşti şoferul?   — Nu. Eu sînt maşina. N-are şofer. E teleghidată... Am venit cu toată viteza... Acum mă duc să trimit doctorul. La revedere. Şi nu fiţi îngri­jorat, vine îndată. Bătrînul zîmbi din nou:   — Tu cîţi ani ai?   — Aproape cinci ani, spuse băiatul şi, începînd să pufăie, să claxoneze, porni cu toate motoarele.   Nu trecu mult şi în dreptul băncii se ivi un băiat cu bascul dat pe ceafă.   Acesta se opri lîngă bătrîn şi îl întrebă răstit:   — Tu eşti bolnavul?   Bătrînul se uită nedumerit împrejur.   — Ce? N-auzi? Eu sînt doctorul.   — Cu mine vorbeşti? se miră bătrînul.   — Cu tine. Ai vată în urechi?   Bătrînul nu mai zîmbi. Nici nu răspunse. Se ridică şi plecă. În urmă se auzi vocea răstită a băiatului. Îi certa pe cei mici:   — Aşa-mi trebuie dacă mă joc cu nişte ţingăi ca voi!   Bătrînul s-a aşezat pe o altă bancă, şi nu peste mult îi văzu pe copii ieşind din parc. Îl văzu pe «telefonist» ţinîndu-se de mînă cu «maşina salvării» şi alergînd cu paşi mărunţi. În spatele lor mergea «doctorul»: era cu un cap mai răsărit decît cei doi. Nici nu era nevoie să-l întrebe cîţi ani are. Aproape şapte, nu încăpea îndoială. Şi bătrînul rămase nedumerit. Pricepea că un băieţaş oricît de mic poate fi mămica cuiva, şi chiar a unui bătrîn. Pricepea şi că alt băiat, la fel de mic, poate fi o maşină teleghidată sau chiar o rachetă. Ceea ce nu pricepea în ruptul capului era altceva: cum poate fi tocmai cel mai mare dintre ei atît de nepoliticos? Şi totuşi, băiatul cu bascul pe ceafă era cel mai mare! Cu un cap mai mare...   Asta nu pricepea bătrînul. Pe bună dreptate, nu pricepea acest lucru nici vîntul care duse nedumerirea în tot parcul. Şi cum nimeni nu putu să-i răspundă, se zburli deodată şi plecă supărat.  

BOBOCII       Poate cu gîndul că (în sfîrşit!) a doua zi, chiar a doua zi începea şcoala, prima lui zi de şcoală, sigur nerăbdător, dar şi obosit de aşteptare, Mitrică aţipise îndată după-masă şi, moleşit de zăduf, dormise dus, fără vise. Cît timp? Cu neputinţă să-şi dea seama.Un ceas-două? Zece? Se uita ca ameţit împrejur, dar, ciudat, nimic, absolut nimic nu-i putea spune dacă în clipa aceasta, acum cînd se rotea buimac prin ograda pustie, era încă astăzi sau se făcuse... mîine? Soarele nu se vedea pe cer — nu răsărise? Asfinţise? O lumină vie, dar albăstrită ca laptele crud, izvora dintre dealuri — revărsat de zori? amurg? Cireada de vite păşea agale prin praful drumului — venea, se ducea la păşune? — iar trecătorii îşi dădeau bineţe cu acelaşi «‘nă ziua — ziua bună»... Era spre seară? Era dimineaţă? Venind dinspre sat, poştaşul pedala fără zor, ca totdeauna, ca şi cînd în tolba lui n-ar fi poposit nicicînd vreo telegramă fulger. — Nu vă supăraţi, cît e ceasul? se pomeni băiatul întrebînd. — Şase, şase şi ceva, răspunse omul şi îşi văzu de drum. «Atunci e bine, se învioră băiatul.» Dacă e şase — şase şi ceva, pînă la şapte, şapte şi ceva, avea tot timpul. Putea să se spele, să se îmbrace în uniformă, să ajungă la şcoală... «Dacă e şase dimineaţa? Dar dacă e şase seara?» Asta nu precizase poştaşul. Să fugă după el şi să-l întrebe aşa, din senin: — Nene, acum e seară sau dimineaţă? Cum să pună o asemenea între­bare? Ar rămîne de pomină în tot satul. O, cu nici un chip, l-ar crede zărghit. Şi atunci? Tot singur va trebui să se descurce. Ai lui tocmai acum se apucaseră să plece... Afurisit somn, greu ca pămîntul... Privi în jur. Găinile cîrîiau, dînd tîrcoale mărului uscat. Se pregăteau de culcare? Abia coborîseră din cotineaţă? «Să mă uit la cer, îşi zise Mitrică. Dacă se limpezeşte, în cinci-zece minute, o întind spre şcoală; dacă, dimpotrivă, se-ntunecă, n-am decît să mai trag un pui de somn.» Dar cerul îşi păstra taina, parcă încremenit. Doar o uşoară boare împrăştia fumurile ce suiau ici-colo, în vale, din hogeacuri. Se pregăteau de cină? Dar dacă puneau de fruştuc? Şi atunci? Atunci nu mai putea rămîne nici o clipă, va pleca la şcoală! Dar pe furiş, prin grădini şi porumbişti, de-a lungul văii. Va ajunge exact în spatele şcolii şi va aştepta acolo, pitit în dosul gardului. Dacă se adună şi alţi copii, ţuşti şi el în curte, dacă nu, se va întoarce spre casă tot nevăzut. Pe întuneric. Ciucit pe vine în dosul curţii, privind prin ostreţe, Mitrică nu se dumirea defel. În curtea şcolii erau destui copii, unii măturau şi stro­peau careul, alţii încercau cablul de la catarg, mulţi intrau şi ieşeau din clase şi băiatul înţelese că puneau cărţile noi pe bănci, pe catedre. Erau şi profesorii aproape toţi, era şi tovarăşul director. Uite-l şi pe primar! Totul părea gata pentru deschiderea şcolii; serbarea putea începe chiar acum, pentru că acum băiatul era sigur, nu mai încăpea nici o îndoială, acum era 15 septembrie, era dimineaţă, era prima lui zi de şcoa­lă şi pentru mult, mult timp clădirea aceasta pe lîngă care trece de atîtea ori devenea şcoala lui, iar el şcolar. Va ieşi din ascunzătoare, se va repezi de-a dreptul în curte, va rămîne în careu, printre ceilalţi copii, pînă îi va chema pe toţi clopotul. Numai că... De ce în clase se aprind becurile? Da, parcă-parcă s-a întunecat! Nu cumva azi totuşi nu e mîine? Chiar aşa, uite, deasupra Dealului Fetii împunge parcă într-o baltă sîngerie cornul lunii. Acum e totul limpede: azi nu e mîine, mîine se deschide şcoala, aşadar pe mîine! De bucurie îi vine să strige, dar se tupilează nevăzut în porumbişte şi face drum întors spre casă. .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   . A doua zi Mitrică merge spre şcoală. Dimineaţa e proaspătă, lumi­noasă, soarele îmbracă în diamante fiecare fir de iarbă. Pe uliţe, zeci de copii zoresc spre şcoală. Numai poştaşul pedalează agale, ca şi cum în tolba lui n-ar fi poposit nicicînd vreo telegramă fulger. Şi deodată, la răscruce, în vale, Mitrică se opreşte. Treceau, ţinîndu-se de mînă, cîrduri de băieţi şi fete, colegii lui de grădiniţă. În clipa aceea un gînd îl făcu să zîmbească şi se pomeni vorbind cu glas tare, plin de mîndrie: — Ăştia merg la şcoală pentru prima dată. Boboci! Ehei, nu era cazul lui! Şi o luă la picior de unul singur spre şcoală, ca spre o bună şi foarte veche cunoştinţă.  

     Era o dimineaţă însorită, luminoasă, cînd am ieşit pe stradă. în prima curte cîţiva copii cu uniforme curate stăteau la umbră şi citeau. Trecînd pe lîngă ei, s-au ridicat în picioare şi m-au salutat, apoi s-au aşezat, continuîndu-şi lectura întreruptă. În a doua curte se aflau doi frăţiori, parcă gemeni, cărora tocmai li se aducea gustarea. Copiii au mulţumit frumos şi, înainte de a se înfrupta, au dat fuga la robinet şi s-au spălat bine pe mîini. De peste drum alţi copii mi-au zîmbit şi mi-au făcut semne cu mîna. Apoi unul din ei, cu degetul la buze, mi-a întins un bileţel pe care scria: «Vă rugăm să ne iertaţi că nu vă salutăm în gura mare, dar vecinul nostru, paznicul de noapte, s-a întors abia adineaori şi probabil doarme...» La colţ, cîţiva prichindei stropeau trotuarul, iar alţii pliveau buru­ienile ce mărgineau bordura... Un puştan, probabil de pe altă stradă, trecea fluierînd. Copiii de peste drum i-au atras atenţia cu glas scăzut că Gara de Nord s-a mutat aproximativ de o săptămînă de pe strada noastră şi că locomotivele întîrziate o pot găsi luînd tramvaiul 12... În faţa tutungeriei, un tînăr îşi aranja ţigările în portţigaretul de piele. Băiatul tutungiului a admirat cîteva clipe cum îşi joacă pachetul moto­tolit pe bombeu, de aici pe călcîi, şi cum îl expediază printr-un «şpiţ» în mijlocul străzii. Apoi s-a apropiat de eroul spectaculoasei exhibiţii: — Nu-i aşa că dumneavoastră sînteţi centrul înaintaş al naţiona­lei noastre de juniori? O, de cînd voiam să vă cunosc... Sînt profund emoţionat... Ştiţi, mi-am amînat plecarea în tabără, ca să vă pot vedea în jocul de duminică... N-am să uit niciodată fenta dumneavoastră din minutul 18, şutul din minutul 25, golul ce l-aţi marcat în minu­tul 28; n-am să uit nimic din cele 90 de minute, dar nici Ordonanţa care la articolul 7 şi următoarele interzice murdărirea străzii... Centrul înaintaş s-a oprit din cursă, a făcut o mică întoarcere şi a deve­nit pentru o clipă baschetbalist — a azvîrlit hîrtia... la coş. Am plecat mai departe în acea minunată dimineaţă. Pe podul Dîmbo­viţei nişte copii — tot de pe strada noastră — mîncau seminţe, aruncînd cojile în apă. — E singurul loc din Bucureşti unde mîncăm seminţe, mi-au spus. La întoarcerea din această plimbare, aspectul străzii era de nerecu­noscut La ferestrele larg deschise zîmbeau din glastre hortensii şi narcise, iar — aşezate pe balcoane — ghivecele cu muşcate alcătuiau adevărate grădini suspendate. — De ce va miraţi? m-a întrebat un puşti de la etajul doi, ce se străduia să aranjeze o lădiţă cu cactuşi pe pervaz. Aşa procedăm în fiecare zi între orele 8 şi 18... Ca să fie strada mai frumoasă... În aceeaşi clipă am făcut un pas înapoi, pentru că unul din ghivece s-a prăvălit drept la picioarele mele. Am tresărit speriat şi... m-am tre­zit din somn. Răsturnasem paharul cu apă de pe noptieră. Ei, da, dragi copii de pe strada noastră. Visasem. Păcat...   gogoaşa furioasă ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬       A fost odată o gogoaşă furioasă. Se simţea atît de umilită că fierbe laolaltă cu alte surate în tigaia cu ulei încins, încît, bolborosind ca apu­cată, începu să ţopăie mărunţel, îşi făcu apoi vînt din tigaie, se rostogoli un timp pe plită şi, în sfîrşit, fără să mai stea pe gînduri, se rostogoli pe duşumea. Dar gospodina, obosită de treburile ei şi pe deasupra supărată în ziua aceea că băieţaşul o scrîntise din nou la aritmetică, nu văzu şi nu auzi nimic. Gogoaşa tocmai se oprise lîngă făraş, neştiind încotro să se îndrepte. Deodată dădu cu ochii de paharul de pe bufet. — Şi eu sînt rotundă, cugetă gogoaşa, chiar mai rotundă decît para aceea de sticlă. Dacă aş putea să mă caţăr pînă pe bufet, aş deveni şi eu pahar. Aş fi singurul pahar din lume făcut din cocă. Dar cu toate opintelile ei, gogoaşa nu se putu căţăra nici măcar pe scăunel şi blestema mai furioasă ca niciodată. Gospodina nu auzi şi nu văzu nici de data aceasta nimic. Atunci gogoaşa îşi strînse toate pu­terile, luă aer în piept şi cu un salt ajunse pe scăunel. În clipa aceea dădu cu ochii de glastra de flori de pe măsuţă şi inima începu să-i bată de bucurie.  

Ce grozav, ce minunat e să priveşti strada de la balcon! Parcă-i un rîu, da, chiar un rîu ce curge la nesfirşit, învolburat la unele ceasuri, înce- tinindu-şi zorul la altele, şopăcăind multicolor întotdeauna. Cîtă încîn­tare să vezi tot-tot ce mişcă în părculeţul de peste drum, pe trotuare, pe bulevard... Dar mai ales să fii văzută! Cu pălăriuţa roşie de catifea, de sub care ca doi ciorchini de liliac bătut ţîşnesc fundiţele, cu rochiţa ca de spumă, cu mîneci bufante, pe care a poposit parcă, din zbor, un stol de fluturi, cu ceas, inel şi brăţara aurită de la mîna stingă, în timp ce cu evantaiul din dreapta adaugi la boarea primăverii o nouă adiere zulufilor zglobii... Oh, uite şirul acela de şcolari mici pe trotuar! S-au ivit cuminţi de după colţ, păşind nepăsători, ba chiar lălăind şi, deodată, în aceeaşi clipă, ridică toţi, parcă la o comandă, capul spre ea. De la balconul ei, fetiţa nu are nici o îndoială. În mintea copiilor nu poate fi decît un gînd, unul singur: — Ce frumoasă e şi cît de gătită fetiţa de la balcon! Iată şi tramvaiul zuruitor. Nu-i aşa că şi-a încetinit deodată mersul? Iar călătorii, nu e nici o îndoială, privesc toţi, ca la o comandă, spre balcon.   Ce pot să gîndească? Ei bine, ce altceva decît lucrul cel mai firesc din lume: — Ce frumoasă e micuţa de la balcon! Ce pălăriuţă nostimă are, cu cîtă distincţie îşi mişcă evantaiul, vai, ce brăţară superbă are... Dar iată un autobuz plin de turişti. Ghidul vorbeşte, spune ceva în microfon şi toţi întorc capul spre... balcon. — Ce frumoasă este şi ce ojă sidefie are la unghii fetiţa de la balcon, zice, desigur, ghidul. Şi fetiţa stă ore în şir la balconul ei, parcă pe un pod de piatră pe sub care strada trece ca un rîu şopăcăind multicolor. Nu, nu e nici o închi­puire, nici o iluzie, fetiţa nu se înşală. Se uită toţi, cu adevărat toţi, spre ea. Şi o admiră, nu încape îndoială. Şi ea stă pînă se întunecă. A doua zi va ieşi din nou pe balcon, ca o mică prinţesă, pentru a primi din nou omagiul străzii. Îşi va pune iarăşi fundiţele ca doi ciorchini de liliac bătut, va pune cojocelul cu ciucuri, sau mai bine pelerina argintie şi o altă rochiţă, cea cu buline albe şi volănaşe roz, va atîrna şi cerceii — ca două cireşe, la flecare ureche... Şi toţi vor întoarce capul spre ea... Şi chiar aşa va fi. Oamenii vor întoarce capul şi vor privi uimiţi spre balconul unde fetiţa priveşte parcă defilarea străzii, zilnic, ore în şir, pînă se întunecă. ...Şi care, dintre toate balcoanele blocului, e singurul fără o floare, fară un pic de verdeaţă, pustiu. Singurul, dintre toate, şui şi trist. Ca o pată...  

Expediţia       Era o zi obişnuită. Doar că era ziua bunicii... De cu noapte papucii ei de pîslă nu-şi mai găseau astîmpărul. — Ar trebui să-i facem o surpriză, se frămîntau ei. Dar nu le venea nimic în gînd. Se luminase de-a binelea, cînd unul din papuci zise într-o doară: — Bunica e bătrînă. Ce-ar fi ca de azi înainte să facem noi cumpără­turile? Piaţa nu e departe... — Grozav! aprobă celălalt papuc. Să plecăm chiar acum. Cînd bunica se va trezi, o să găsească în bucătărie tot ce-i trebuie: pîine, cartofi, ceapă, carne... Pîş-pîş, papucii porniră, dar cînd ajunseră în antreu, se auziră chemaţi. Era o voce scîrţîită, ce parcă venea din cuier: — Papucilor... — Cine ne cheamă? tresăriră aceştia, gata să se pitească după nişte şoşoni vechi. — Eu, bastonul bunicii. Sînt agăţat în cuier. Ajutaţi-mă să cobor. — Ce vrei să faci? — O surpriză bunicii. Azi e ziua ei, nu ştiţi? Cînd s-o trezi, să găsească toate cumpărăturile pe masa din bucătărie. Am fost de multe ori cu bunica la piaţă... Ştiu să traversez strada, ştiu să vorbesc cu vînzătorii, nu mi-e frică de cîini, nici de maşini. — Interesant, chicotiră papucii. Avem acelaşi drum. Hai şi tu cu noi. îl ajutară să coboare din cuier şi, încet-încet, se îndreptară spre ieşire, întîi bastonul, apoi papucii de pîslă. — Ssst! şuşotiră papucii, trecînd pe lîngă camera fetiţei. Dacă o trezim nu mai plecăm nicăieri. Ne face bărcuţe ca în fiecare zi. — Şi pe mine căluţ, zise bastonul, călcînd cu grijă numai pe covor. Ajunseră la uşă, dar se opriră speriaţi. O arătare se bălăbănea de clanţă. — Cine eşti? întrebă curajos bastonul. — Ssst! Sînt sacoşa, şopti arătarea. Nu pot să deschid uşa. — Mergi şi tu la piaţă? întrebă un papuc. — Bineînţeles. M-am gîndit de cu seară. E o surpriză de ziua bunicii... Fără mine nu se poate. Cine aduce cumpărăturile? — Adevărat, glăsuiră cei trei. Cum de nu ne-am gîndit? Să mergem împreună. Bastonul deschise uşa şi se pomeniră în curte. Căţelul din cuşcă clipi prietenos şi îşi legănă coada. Ar fi mers şi el la piaţă, dar era obosit. Visase toată noaptea că dezgropase chiar lîngă cuşcă un os mare, plin de măduvă şi cu robinet. Era de ajuns să dea din coadă, robinetul se deschidea şi măduva curgea de la sine în farfuria lui. Adormi aşadar pe dată, mişcîndu-şi întruna codiţa. Acum papucii, bastonul şi sacoşa bunicii păşeau prin curte, răscolind frunzele moarte, oprindu-se din loc în loc, bătrîneşte, să mai răsufle.   Şi aşa, strînşi la un loc şi păşind încet pe covorul de frunze, putea părea oricui că însăşi bunica e în mijlocul lor şi îi duce spre piaţă. Ieşiseră tocmai din curte şi o clipă se opriră ameţiţi de vuietul străzii — aşa cum făcea şi bunica — cînd se auziră chemaţi: — Staţi! Opriţi-vă, unde mergeţi fără bani? Era fetiţa care alerga după ei, cu banii strînşi în pumn. — Vii şi tu la piaţă? o întrebară papucii. — Sigur că da. E o surpriză de ziua bunicii. Pînă acum n-am mai făcut niciodată cumpărături, dar astăzi mergem împreună, bine? Şi porniră... Cînd mai tîrziu se trezi şi bunica, îşi căută papucii pe preşul de lîngă noptieră şi nu-i găsi. Nici bastonul nu era în cuier. Sacoşa nici n-o mai căută pentru că, în drum spre bucătărie, zări pătucul fetiţei gol. Bunica se sperie, dar în aceeaşi clipă văzu în curte ciudata expediţie. Se şi întorceau de la piaţă. În frunte mergeau papucii, răscolind în dreapta şi în stînga frunzele moarte, apoi bastonul, ţopăind şi pocănind pe trotuar şi, la sfîrşit, fetiţa cu sacoşa. Căţelul se mişcă şi el din cuşcă şi se întinse, se întinse pînă ajunse cu botul la sacoşă. — Astea-s toate cumpărăturile? întrebă el, dezamăgit. Numai cartofi şi pîine aţi cumpărat? Da’ carnea unde-i? — Mai mergem odată! rîse bucuroasă fetiţa. — Mă luaţi şi pe mine? se gudură căţelul. Da? Mă luaţi? Şi se strecură pe lîngă picioruşele fetiţei, se frecă de baston, se jucă voios cu papucii.