Marcel Luca literatura științifico-fantastică

Cu toate eforturile sale, cosmonautul nu reuşi să stabilească defecţiunea. Era clar că, în nici un caz, nu putea ajunge, în aceste condiţii, într-o zonă mai circulată, pentru a se transborda. Amărât, îşi evaluă proviziile de hrană şi rezervele de oxigen, care îi ajungeau pentru cel mult o sută de ani. Şi astfel îşi începu robinsonada cosmică. Dar iată că după trei săptămâni, pe când îşi făcea plimbarea obişnuită pe coama astronavei, de undeva, din spaţiu, apăru un înger. Cosmonautul, blazat de atâtea şi atâtea lucruri neobişnuite pe care le văzuse în lungile sale călătorii, n-a fost prea surprins. După ce l-a rugat totuşi pe strălucitorul musafir să-l ciupească de costumul de scafandru pentru a-i risipi orice îndoială, i s-a plâns în linii mari de necazul care-l ţintuia pe acele coclauri cosmice. Pătrunzând în astronavă, îngerul a trecut sumar în revistă instalaţiile aflate în pană, după care, scuturându-şi îngândurat aripile, şi-a dat cu părerea că doar Tatăl Ceresc ar putea da viaţă motoarelor. Profitând de faptul că Raiul îşi avea avanpostul în apropiere, se opintiră cu nava până sub zidurile sale fosforescente. Sfântul Petru, aflând probabil prin subtile procedee telepatice (accesorii intrinseci sfântului har) de scopul sosirii celor doi, nu i-a lăsat să facă anticameră, ci le-a deschis larg canaturile intrării de serviciu. Deoarece pe parcursul activităţii sale fusese nevoit în repetate rânduri să meşterească chei de schimb şi să repare primitivele broaşte, sfântul, căruia cu timpul tehnica i-a intrat „în sânge”, nu a rezistat tentaţiei de a-şi arunca ochii peste sistemele de etanşeizare ale trapelor, reuşind până la urmă să subtilizeze câteva celule fotoelectrice, în vederea modernizării porţii ce o avea în grijă. Dumnezeu, în ciuda vârstei sale înaintate, era destul de vioi şi se întreţinu amical cu cosmonautul în legătură cu cele mai noi metode de producere a vieţii pe cale artificială, privind această activitate destul de sceptic, dar curios, aşa cum se cuvine să fie un savant de prestigiu. La sfârşitul audienţei, Domnul a suflat discret în direcţia astronavei şi, spontan, automatele se însufleţiră. Călătoria de întoarcere a durat destul de mult. Pe Pământ, cosmonautul, având un dezvoltat simţ al ridicolului, nu a amintit în raportul său nimic din cele întâmplate. Până la urmă s-a pensionat şi a predat nava cu inventar în regulă, după tot tipicul. După un timp, aşa cum susţin dările de seamă ale serviciului Transporturi, s-au constatat o sumedenie de situaţii dintre cele mai ciudate. Racheta cu pricina părea să nu mai aibă moarte. De pildă, nu consuma nici o picătură de combustibil mai mult decât era prevăzut în cartea tehnică a constructorului, în pofida faptului că depăşise de câteva ori perioada după care ar fi trebuit să intre în „reparaţii capitale”. Mai mult, unii dintre piloţii săi susţineau că, atunci când toate indicatoarele aparaturii de control se fixau la „zero”, aveau senzaţia că racheta se află încă în regim de funcţionare. În orice caz, bieţii oameni nu ştiau cum să mai scape de vechitură. Apăreau mereu noi tipuri de vehicule cosmice, iar acesta nu înceta să-şi facă treaba, la parametri depăşiţi deja, dar economic şi sigur. Până la urmă, după multe discuţii, s-a hotărât totuşi casarea. Racheta a fost demontată în subansamble şi expediată la retopit. Nimic nu poate descrie uimirea şi apoi indignarea metalurgiştilor pe care căzuse măgăreaţa. Nu numai că marile panouri ale blindajului cosmic nu se lăsau afectate de o temperatură cât de înaltă, dar chiar şi cel mai banal şurubel refuza să-şi modifice starea de agregare. Într-o lume care lupta din greu cu poluarea în toate formele ei, existenţa unor deşeuri de atare dimensiuni era de neconceput, aşa că metalurgiştii, dându-se bătuţi, au cedat nava fragmentată, mai în bunăstare ca oricând, chimiştilor. Aceştia, după ce au încercat s-o corodeze, s-o dizolve, s-o sublimeze în toate formele posibile, au capitulat şi au oferit-o fizicienilor care n-au reuşit să sărbătorească nici măcar victoria înregistrării unei zgârieturi cât de mici, cu tot arsenalul de particule şi antiparticule folosite la bombardarea obiectivului. Este evident că problema avea toate condiţiile să devină de interes mondial. Se făceau deja pariuri ce atingeau cote neobişnuite, calul de bătaie al umoriştilor deveniseră cei ce-şi încercau puterile cu racheta ireductibilă, scepticii descriau viitorul sumbru al civilizaţiei copleşite de propriile-i reziduuri, iar cei obsedaţi de realizarea perpetuum mobile-ului schimbaseră macazul şi-şi munceau mintea pentru a găsi un antidot trăiniciei neobişnuite a materialului astronavei. Când laserele perfecţionate, culturile de bacterii wolfram-titanofage, ca şi alte cuceriri ale timpului au dat greş, s-a hotărât amorsarea unei încărcături nucleare de câteva megatone chiar în interiorul acestui monument al obtuzităţii materiei. Duelul acesta dintre om şi încăpăţânata natură era condus de cel care fusese însărcinat de la bun început de către Compania de Cărăuşie Spaţială să predea industriei fierul vechi şi să încaseze contravaloarea, Tom – un tip foarte activ şi ambiţios, trăsături de caracter ce l-au costat multă energie cheltuită în cazul de faţă, pe care începuse să-l considere aproape o chestiune personală. Iată deci pentru ce omul nostru şi-a pus speranţe deosebite în ultima soluţie, ratificată oficial de cel mai înalt for mondial. S-a hotărât ca evenimentul să aibă loc într-una din zilele în care întregul sistem planetar era în „relache”, pentru ca fiecare doritor să poată urmări epilogul unei întâmplări atât de neobişnuite. Spre necazul lui Tom, „execuţia” a fost amânată cu câteva ore, dându-li-se astfel posibilitatea şi coloniştilor de pe Venus şi Marte să-şi comunice pariurile centrului de pe Terra, după care, pe ecranele de televiziune, au apărut în sfârşit cifrele vioaie ale numărătorii inverse ce şi-a transformat zeroul final în cutremurătorul glob de plasmă al exploziei. Când camerele de luat vederi au alăturat silueta încovoiată a bietului Tom imaginii astronavei care se înălţa neverosimilă în mijlocul deşertului sticlos, întreaga omenire a rămas cu gura căscată. Tom privi doar câteva secunde în direcţia epavei de care nu putea scăpa, apoi scuipă dând din mână a lehamite:           — Ducă-se dracului! Şi pentru că rosti aceste vorbe în timp ce întorcea spatele scârbit, a fost singurul dintre miliardele de telespectatori care n-a văzut cum încăpăţânata rachetă se dezagregă, risipindu-şi moleculele o dată cu rafalele ploii radioactive care se pornise.                                                                           SFÂRŞIT

I.           Aflaţi la căderea nopţii belgiene cam pe la jumătatea distanţei dintre Antwerp şi Breda olandeză, pe Autostrada 14, neliniştiţi şi de semnele unei furtuni de vară iminente, Alexander Wallace şi nepoata sa Wanda Dexter s-au hotărât să poposească la un motel, plantat strategic lângă o benzinărie din lanţul Schell.           După ce şi-au asigurat maşina, o decapotabilă închiriată Ford-Capri 2300GT şi au reţinut două camere, s-au instalat în mica braserie cu orar non-stop, la o măsuţă lipită de peretele de sticlă prin care puteau observa, panoramic, traficul rutier.           Localul, neaşteptat de cochet, aproape gol, rezona intim cu acordurile pline de viaţă ale formaţiei ABBA, care îşi etala vestimentaţia pastelată pe ecranul unui televizor color, suspendat într-un colţ al încăperii.           — Doamne, cât de mult îmi place cântecul ăsta, Waterloo! exclamă tânăra femeie, marcând ritmul melodiei cu vârful degetelor pe faţa de masă albă, apretată. Ştiai unchiule că-i hitul absolut în Europa, după ce﷓au luat premiul întâi, anul ăsta, la Eurovizion? Chiar acasă, în Anglia, la Brighton!           — Serios? răspunse distrat bărbatul trecut puţin de cincizeci de ani, blond, cu ochi albaştri-cenuşii, cu trăsături aspre, colţuroase. Presupun că anul 1974 i-a surprins într-o conjunctură fastă din punct de vedere astrologic! adăugă zâmbind, urmărind cu privirea un inel din fumul mentolat de ţigaretă Salem, pe care îl lansase cu succes, o clipă mai devreme.           Wanda, zveltă, cu părul auriu, cu breton şi tăiat drept deasupra umerilor, cu ochii albaştri-standard ai familiei, cu un aer de adolescenţă remanentă la cei aproape treizeci de ani ai săi, spicuieşte cu voce cântată din lista-menu:           — Waterzooi!…           — Tocană suculentă de pui sau peşte! o lămureşte unchiul.           — Anguilles au vert…           — Anghilă în sos de verdeaţă!           — Moules aux frites…           — Midii fierte în abur cu cartofi prăjiţi! Draga mea, cartofii prăjiţi, sau frituur, cum le zice în limba flamandă, să nu-i consumi ca pe o simplă garnitură! Belgienii se laudă pur şi simplu că sunt inventatorii lor! Mda, au inclus cartofii prăjiţi în brandul naţional…           O ospătăriţă foarte tânără, bondoacă, pistruiată şi cu părul roşcovan strâns în „coadă de cal”, îi servi în tăcere şi cu gesturi precise, punându-le în faţă nişte porţii uriaşe de moules aux frites şi o sticlă de vin Saucerre.           Alexander Wallace mai făcu un comentariu de cunoscător:           — S-ar fi cuvenit, în semn de respect pentru cutumele ţării, să alegem şi una dintre cele peste trei sute de mărci de bere pe care le fabrică belgienii! Vreo bere brună, sau măcar o blondă Stella Artois… Dar dacă am ales totuşi un vin indigen, sper că patronul locantei nu va socoti că am făptuit o blasfemie!…           Mâncară în tăcere în timp ce frumoasele zeiţe ABBA, Agnetha şi Frida, împreună cu Bjorn şi Benny, partenerii lor virtuozi, se unduiau pe ecranul televizorului Telefunken, în consonanţă cu ritmurile trepidante ale altui şlagăr în suiş abrupt, Honey, Honey…           Dincolo de peretele de sticlă ploaia se dezlănţuise torenţial. Traficul nocturn de pe autostradă se desfăşura cu intermitenţe, mai numeroase fiind uriaşele automarfare, care ridicau de sub şirul de roţi trene lichide prelungi, irizate în lumina suspendatelor lămpi fluorescente, gonind neobosite spre sau dinspre marele port Anvers.           După ce fata bondoacă şi pistruiată sfârşi de adunat farfuriile golite în bună parte, îşi aprinseră amândoi câte o ţigare, cu privirile pierdute dincolo de geamul aburit, pe care se scurgeau aplatizate de viteza căderii, stropii grei de ploaie.           După un calup de spoturi publicitare care îndemnau copiii să-şi convingă mămicile să le cumpere puzzle-ul de ciocolată Mapamond, spre a le fortifica cunoştinţele de geografie, iar pe adulţi să nu rateze promoţiile de piscine gonflabile Exotique, emisiunea de ştiri TV de la ora unsprezece, începu prin a face o febrilă trecere în revistă a reacţiilor principalelor personalităţi politice ale lumii, la incredibila evoluţie a scandalului Watergate: demisia Preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon.           — Unchiule, chicoti Wanda transfigurată de o evidentă satisfacţie, care îi deconspira, cumva, simpatiile stângiste la modă printre tinerii universitari. Cretinului ăstuia de Nixon, cu veleităţile lui de conspirator, a doua bombă a secolului – demisia unui preşedinte american – i-a explodat sub fund aproape în mod aniversar: prima, cea pe bune de la Hiroşima, s-a întâmplat la 6 august 1945, astalaltă azi, în 8 august 1974, la proporţii mediatice asemănătoare pentru contemporani!…           — Ei bine, draga mea, s-ar prea putea ca poimâine, în 10, la festivalul de aerostate de la Binderdaal, o altă bombă să răvăşească opinia publică, într-o măsură în care toate paradigmele existenţei noastre în timp şi spaţiu să fie date peste cap!           — Mă sperii, râse nepoata, în timp ce desfăşura pe masă harta rutieră după care scotocise în geanta de voiaj aflată pe un scaun alăturat. Uite, m-ai momit în excursia asta pe continent, traversând Canalul cu feribotul de la Hull la Oostende, am străbătut Belgia val-vârtej prin Gent şi Anvers, urmează să tăiem Olanda prin Breda, Utrecht, Amersfoort şi Zwolle, după care capătul de linie e un festival de baloane cu aer cald! Poate mi-ar fi plăcut mai curând un festival pe la Veneţia, sau măcar unul de film, la Cannes sau la Berlin…           — Exact, mormăi bărbatul. Totuşi, nu te-am momit cum spui, ci te-am rugat să mă însoţeşti într-o călătorie de mare însemnătate pentru mine şi care, dacă raţionamentele mele sunt corecte, ar putea să te aducă mai aproape de adevărul dispariţiei lui Cyril…           — Păi, tata a fost doborât într-o luptă aeriană, cu o lună înainte de a mă naşte, chiar pe lângă Bindervillul ăsta…

În acele clipe, căutam soluţii cu atâta înfrigurare, încât pur şi simplu nu-mi dădeam seama cât sunt de speriat. O ciudată conjunctură de accidente stupide m-a lăsat singur, într-o situaţie pe care nu o puteam califica decât disperată. Înainte ca uraganul „Ella” să devieze, surprinzător, în direcţia mea, apucasem să-i expediez pe Adrian şi pe Nelu cu singurul discoplan pe care-l aveam pe insulă. Amândoi se aflau într-o stare foarte gravă, în urma exploziei unui rezervor cu acid fluorhidric, cu care alimentau rachetele de intervenţie. Sistemul de video-emisie se defectase imediat ce am fost anunţat că voi fi lovit direct de uragan, aşa că Centrul, chiar dacă ştia că am rămas singur, nu bănuia că două flotoare sunt perforate de explozie, iar eu nu am posibilitatea de a părăsi insula de oţel înainte de a fi prea târziu. Acum îmi părea rău că nu am plecat împreună cu cei doi, dar oricum, situaţia nu părea atunci prea gravă şi mai speram încă să primesc ajutoarele necesare. Un om! Atât îmi trebuia ca să pot face faţă cu minimum de şanse asaltului naturii dezlănţuite. Nu puteam în nici un caz să fiu şi în turnul de control, pentru a dirija în permanenţă aparatura, şi jos, în sala generatoarelor, care, supuse la un efort suplimentar, nesupravegheate, puteau exploda dintr-un moment în altul. Valurile Pacificului, uriaşe, măturau suprastructura metalică a insulei ce vibra mărunt, aplecată într-un unghi de 18° în direcţia celor două flotoare inundate. Crispat, din cupola transparentă a turnului de control, dirijam lansarea la intervale scurte a fuzeelor care împrăştiau la mare înălţime iodură de argint. Îmi dădeam seama de lipsa de eficienţă a acestei acţiuni. Intervenţia mea solitară, în imediata apropiere a epicentrului mobil al uraganului, nu putea calma dezlănţuirea sa năprasnică. Fulgerele lungi, ţâşnite din efuzoarele rachetelor, abia se zăreau în lumina lăptoasă, cernută prin pânzele furioase de ploaie. Oscilând în turnul înalt şi flexibil, aveam senzaţia că cerul vineţiu îi striveşte literalmente cupola. În clipa când constatam, furios, că nici radarul nu mai funcţionează, am auzit un zgomot în spatele meu. Mi-am întors capul, tresărind (nu puteam să-mi mai controlez impulsurile), şi am înmărmurit observând bustul unei femei. N-am mai schiţat nici un gest până când, cu mişcări sigure, abia sprijinindu-se de balustrada metalică, urcă ultimele trepte şi se apropie de mine.           — Ella! Mi s-a prezentat ea simplu, întinzându-mi o mână subţire, cu degete lungi şi nervoase. I-am strâns-o neatent, ridicându-mă puţin din fotoliu. În clipa aceea nici nu i-am reţinut prea bine numele.           — Am venit să te ajut. Îmi surâse. Era aproape tot atât de înaltă cât mine şi avea ovalul delicat al feţei încununat de sclipirea mată a părului auriu. Salopeta verzuie i se mula, din cauza apei, pe trup. Mi-am revenit:           — Ai sosit la timp. Coboară cu un nivel mai jos şi schimbă-te! Găseşti ce ai nevoie în compartimentul 36.           — Apoi?           — Cobori la generatoare. Reţeaua video în circuit închis funcţionează, aşa că îţi voi explica pe parcurs ce trebuie să faci. A coborât uşor, aşa cum urcase. Nu m-am întrebat atunci cum a venit. Nu era timp. Insula se balansa tot mai puternic, asediată de rafale de vânt şi de apă. Mai erau cel mult 20-25 de minute până la interferenţa cu uraganul. Oceanul clocotea. Am lucrat mulţi ani pe asemenea staţii de anihilare meteo, dar nu mai văzusem un spectacol atât de magnific şi înfricoşător totodată. Valurile gigantice păreau că se desprind din masa de apă, asemenea protuberanţelor solare. Ecranul se lumină şi Ella îmi ceru, preocupată, să-i comunic ce anume avea de făcut. În scurtă vreme, generatoarele auxiliare începură să funcţioneze, antrenând pompele care încercau să golească flotoarele. Insula îşi revenea încet, încet, la poziţia iniţială. Copleşit de apelurile insistente ale aparatelor, apucam totuşi să privesc din când în când silueta elastică a Ellei. Uneori, îi surprindeam zâmbetul – un zâmbet parcă încăpăţânat, parcă zeflemitor – pe care nu-l părăsea nici o clipă. Curând, uraganul ne-a lovit din plin.           Ella se odihnea pe un fotoliu alăturat, cu mâinile împreunate copilăreşte între genunchi, cu capul rezemat de speteaza înaltă, cu ochii închişi. Zâmbea. Am început încurcat:           — Iartă-mă că nu ţi-am reţinut numele, cum.           — Ella.           — Ella! Ella. E un nume de conjunctură sau e o coincidenţă? Şi-a ridicat încet pleoapele, scăldându-mă în strălucirea ochilor verzi:           — Poate e o coincidenţă! Zâmbea mereu, acum mai interiorizat, strângând imperceptibil buzele pline, frumos arcuite. Închise ochii din nou. I-am spus:           — Ai venit la timp. Lucrezi de mult timp în formaţiile de intervenţie?           — Oarecum. Am tăcut amândoi o vreme, cercetând obosiţi vânzoleala valurilor din jurul Staţiei. Într-un târziu, am făcut observaţia că peste vreo jumătate de ceas va putea pleca. N-a răspuns. Fără a şti nici eu unde doream să ajung, i-am spus că am rămas singur şi Centrul va trebui să-mi trimită, totuşi, doi oameni. Ella părea că doarme. Părul lung îi îmbrăţişa umerii mici şi rotunzi. Deodată, m-am gândit că o aşteptam de multă vreme, că nu întâlnisem o femeie mai frumoasă. Desigur, de vină era singurătatea îndelungată în care trăisem. Femeia ridică leneş braţul şi-şi privi ceasul.           — Peste douăzeci şi cinci de minute plec! Sărută-mă, te rog. Am înmărmurit. Zâmbind mereu, s-a ridicat încet şi a venit spre mine. Mi-a luat obrajii în căuşul palmelor şi m-a sărutat îndelung.      Ţinându-mă cu o mână de armătura unei antene, priveam trist chipul Ellei, care abia se zărea din cabina transparentă a discoplanului azuriu, fără număr de înmatriculare. Mai pregnant decât orice, îi vedeam zâmbetul – mereu zâmbetul acela ciudat – printre picăturile de ploaie ce se prelingeau pe curbura securitului. Fără zgomot, uşor, aparatul s-a ridicat şi, peste puţin timp, a dispărut dincolo de orizont. După câteva ore, o echipă de salvare formată din cinci bărbaţi ateriză, copleşindu-mă cu manifestări entuziaste. Centrul considerase că staţia era, practic, pierdută, ştiind că, rămas singur, în condiţiile date, şansa de a supravieţui era aproape egală cu zero.

Pentru Dean, misiunea aceasta era îndeajuns de plicticoasă ca s-o considere o povară. Ghinionul lui era că pilota singura cosmonavetă de cursă lungă, una dintre acele nave de interceptare a cărei mare mobilitate îi rezerva întotdeauna un rol important în activitatea unei expediţii complexe, dar fără iniţiative de anvergură. Begonia se detaşase de marele convoi pentru a intersecta curioasa regiune detectată ca un gol imens şi inexplicabil în marginea densei galaxii Danaceneiene, urmând să ajungă pe Pământ la două luni după celelalte nave ale convoiului. E lesne de înţeles mirarea lui Dean când, la vreo trei săptămâni după pătrunderea în zonă, constată că, surprinzător, computerul central reduce viteza Begoniei, fixând-o în cele din urmă la vreo 80.000 km/secundă. Locatoarele, cu un mare coeficient de nesiguranţă, identificară undeva, în centrul zonei, activitatea foarte slabă a unui astru cu dimensiuni, paradoxal, uriaşe. Până atunci, Dean, în pofida unor vechi ştate de serviciu, nu făcuse nici o descoperire mai însemnată. Copleşit de emoţia pe care o încearcă orice explorator atunci când trebuie să-şi boteze descoperirea, după îndelungi deliberări cu sine însuşi, numi steaua singuratică şi misterioasă Strania, alăturându-i numele de cod din catalogul galactic. Timp de unsprezece zile terestre, Dean a stat închis în centrul de navigaţie. Motoarele de frânare funcţionau continuu. Efuzoarele mobile de corecţie îşi aruncau cu regularitate jeturile în spaţiu. Automatele care înregistrau elementele optice au fost, la un moment dat, blocate de computerul central ce desena pe monitoare liniile de forţă ale unui enorm astru invizibil. Cu greu şi-a dat seama dean că, în zona Straniei, materia nu putea fi percepută vizual. În a douăsprezecea zi, astronava se găsea la perigeu faţă de stea. Contoarele nu înregistrau nici un fel de radiaţie. Dean, care adormise, obosit de sclipirile voalate şi cu frecvenţe monotone ale aparaturii de control, a fost trezit de semnalele surde ale computerului central, ce pusese din nou în funcţiune receptoarele video ale navei. Teleobiectivul fixat spre astrul invizibil acoperea monitorul 6 cu imaginea unei imense pete sidefii aproape transparente. Pe ecranul următor, care prindea un unghi diferit, stăruia curbura uriaşă a Straniei, peste limita căreia se răzvrăteau protuberanţe abia vizibile. Dean era năucit de revelaţie. Nimerise, probabil, în apropierea stelei într-un moment în care aceasta îşi intensifica activitatea şi devenea parţial vizibilă. Revenindu-şi, începu febril să coordoneze funcţionarea sistemelor integrate de observaţie. La intervale scurte, computerul făcea cunoscută situaţia zonei de influenţă a câmpurilor create de astru, a cărui vânzolire înregistra pe graficele de pe ecrane curbe tot mai ascendente. Forţa de atracţie, iniţial neînsemnată – infimă faţă de volumul Straniei – creştea şi ea în mod simţitor. În baza elementelor primite, pilotul automat ceru permisiunea de a pune în funcţiune motoarele principale, pentru accelerarea Begoniei, după 25 de minute, câte erau necesare pentru trecerea pe orbita transgalactică. Dean ezită. Abia după patruzeci de minute, când constată că limbile vagi ale protuberanţelor devin tot mai lungi şi mai dezordonate, decise cuplarea motoarelor de corecţie. Dar, tocmai în momentul în care Begonia se deplasa pe o orbită de tranziţie, o trombă gigantică se desprinse de stea şi, parcurgând cu o viteză fantastică spaţiul până la navă, o învălui timp de câteva fracţiuni de secundă. Cele două minute şi mai bine, ce au fost necesare pentru interceptarea astronavei, au fost pentru Dean clipe de o intensitate infernală, fiind convins că impactul va avea consecinţe dintre cele mai rele. Spre surprinderea lui însă, interferenţa cu tromba radiantă n-a avut nici un efect perceptibil. Begonia intră curând pe orbita transgalactică, unde oglinda parabolică, transformându-se într-un soare miniatural, acceleră viteza până la pragul luminic.           Cu mult înainte de pătrunderea în sistemul planetar al Soarelui, Begonia începu operaţia de frânare. Simultan, Dean învălui întreaga astronavă în câmpul creat de reversonit, după excitarea acestuia printr-un flux sinergic concentrat. După anularea paradoxului temporal*, Dean luă legătura cu prima staţie spaţială automată pe care o reperă la vreo 59 de milioane de kilometri de Pluton. Aceasta, având misiunea raţionalizării traiecto-riilor navelor ce pătrund în sistemul solar, îi comunică elementele necesare pentru interceptarea navei de către staţiile speciale de ghidaj. Cu promptitudine, Pământul răspunse primului apel, Dean având bucuria să vadă pe ecran faţa Ei, copleşită de fericire. Mary îi ura „bun venit!”. Centrul de coordonare de pe cosmodromul Armstrong îi comunică faptul că nu recepţionează nici o imagine, cerându-i să verifice emisia video – verificare ce nu dădu nici un rezultat. Timp de două zile, până la intersectarea orbitei planetei Marte, convorbirile au avut un caracter banal, de rutină. Apoi, un dispecer de pe Phobos interveni cerându-i lui Dean poziţia, afirmând că se îndoieşte de exactitatea calculelor, întrucât nici un complex optic nu localiza astronava. Bănuind o eroare a ghidajului spaţial, Pământul trecu la supravegherea traiectoriei Begoniei cu ajutorul radiotelescoapelor de pe marile sale observatoare orbitale. Aflat la câteva milioane de kilometri de Pământ, Dean deconectă motorul fotonic, cuplând pentru ultima oară rachetele clasice de frânare. Cu opt ore înainte de aterizare, Dean fu chestionat de o comisie desemnată de Consiliul Expediţiilor Galactice, în legătură cu survolarea zonei în centrul căreia se rotea Strania. Bătrânul Xit Selmar, o personalitate proeminentă în Consiliu, sfârşi prin a-i cere în mod solemn să nu intercepteze nici un program al reţelei mondiale de stereoviziune. Contrariat, ceru lămuriri. Selmar îi răspunse că Pământul stabilise existenţa unei situaţii neobişnuite, pe care o va cunoaşte numai după terminarea misiunii. Dean îşi regăsi sângele rece şi nu mai stărui. Se gândi că, probabil, în timpul evoluţiei Begoniei în apropierea stelei, se defectaseră sistemele de dirijare automată, iar cei de jos nu vor să-l alarmeze. Se instală concentrat în fotoliul postului de pilotaj manual, pregătind nava pentru aterizare.           Fixându-se temeinic pe platforma metalică a rampei, Begonia fu inundată de linişte pentru prima oară după trei ani de peregrinări. Tom se sculă greoi şi se îndreptă spre lift, care-l urcă până la compartimentul de evacuare. Acţionând claviatura discului-Coandă, în care urcase, se gândi că toate mecanismele astronavetei funcţionaseră perfect – motivul interdicţiei bătrânului Xit fiind, în cazul acesta, cu totul altul. Trapa se deschise şi discul plană uşor, ieşind din corpul navei. De jur împrejur, la o distanţă apreciabilă, se afla o mulţime imensă de oameni. Dean îşi conduse aparatul spre turnul de control, lângă care ateriză. Coborî. Între el şi mulţime se afla Mary. Se avântă spre ea, dar micşoră paşii, constatând tăcerea deplină care îl învăluia. Mary plângea încetişor, sprijinindu-se cu o mână de ecranul unui aparat îngust de stereoviziune, cuplat cu un teleobiectiv direcţionat spre axa Begoniei. Începu din nou să alerge, fixându-şi încordat privirea pe faţa udă de lacrimi a femeii. Ajunse la ea, o cuprinse în braţe şi îi sărută obrajii palizi, fruntea şi nasul mic, mângâindu-i părul lung, mătăsos. Sufocat de emoţie, reuşi în cele din urmă să o întrebe pentru ce plânge, căci el, Tom, a venit. Mary, căutându-i faţa cu palma – ca o nevăzătoare – i-o îndreptă spre aparatul de stereoviziune. Pe ecran nu exista decât imaginea rampei şi a antenelor de ghidaj; Begonia nu se vedea. Murmură:           — Oh, Mary. Ce-i asta?!           — Şi astronava. Şi tu., Dean. Pentru noi, sunteţi. Invizibili!                                                                           SFÂRŞIT  

Nimeni nu poate preciza când a apărut, când şi cum s-a născut pata albă care avea să aducă pe buzele întregii lumi numele noului oraş de la poalele Carpaţilor Orientali. Începutul lui septembrie purta, dinspre dealurile îmbrăcate în podgorii şi imense plantaţii de pomi, parfumul ameţitor al fructelor pârguite, coborându-l în valuri din înaltul amfiteatru al teraselor pastelate, întâi peste sferele argintii ale centralei atomoelectrice, apoi spre interiorul fremătător al oraşului. În dimineaţa aceea, Silviu, dispecer la Întreprinderea de Salubritate, tocmai îşi luase în primire serviciul. Era într-o dispoziţie excelentă, aşa că întinse mâna pentru a răspunde apelului insistent al videotelefonului, continuând să fredoneze încetişor. Desigur, numai Stela, înţepata aia cu ochi de tahitiană, putea să-l cheme dis-de-dimineaţă. Ca întotdeauna, se surprinse mângâiat de timbrul catifelat al fetei, în timp ce cuvintele, banale, se rostogoleau undeva dincolo de el:           — Domnule Roman, te rog să replanifici intersecţia din sectorul Şase. Nu ştiu cum se face, dar robotul din zonă ori n-a avut detergenţi de calitate, ori s-a dereglat. Cert e că mi-a fost semnalată o pată albă, vopsea probabil. De unde Dumnezeu să fie? Când o să mai sfârşim odată cu risipa?! În fine, cred că are vreun metru pătrat şi e o ruşine pentru unitatea noastră să.           — E clar, frumuşico! Se acri dintr-o dată Silviu, anulând contactul. Aproape instantaneu, apelul insistent îl sili să refacă legătura. Stela, cu o mină dintre cele mai sobre, dar cu obrajii aprinşi, îi comunică glacial:           — Domnule dispecer, nu sunt frumuşica nimănui, ci colega dumitale pe care trebuie s-o respecţi, Stela Crişan! Ecranul se întunecă, în timp ce lui Silviu îi reveni spontan buna dispoziţie. Cam după două ore, tânărul îşi făcu de lucru cu cinci etaje mai jos şi trecu, aparent întâmplător, prin încăperea unde Stela derula cu grijă banda unui traductor, transmiţându-i pe viu:           — Domnişorico, cred că analizorii aparatelor dumitale funcţionează defectuos. Am trecut pe la locul cu pricina într-o aerodină de serviciu, iar pata de care vorbeai are nici mai mult, nici mai puţin de douăzeci şi opt de metri pătraţi! Fata era vizibil descumpănită şi, neatentă, încâlcea banda magnetică la picioare. Din uşă, Silviu îi zise pe un ton mai puţin maliţios:           — Oricum, până la noapte nu mai putem interveni, pentru că vopseaua asta buclucaşă se lăfăie chiar pe axul benzii de mare viteză a autostrăzii.           A doua zi, Silviu nu mai aşteptă apelul tradiţional, ci luă chiar el legătura cu Stela, iscodind-o, cât mai amabil cu putinţă, despre felul în care s-a rezolvat incidentul. Ea îi răspunse necăjită, descurajată şi parcă mai oficial ca de obicei:           — N-am putut face nimic! Rapoartele roboţilor menţionează insolubilitatea petei care se prezintă ca o peliculă de culoare alb-fosforescent, strâns legată de structura moleculară a materialului polimeric al carosabilului. Mai mult. Suprafaţa, stabilită prin măsurători precise, era, acum douăzeci de minute, de opt mii nouăzeci şi şase virgulă patru metri pătraţi. Silviu îşi manifestă uimirea printr-un fluierat prelung, admirativ parcă:           — Ei bine, gluma se îngroaşă! Am impresia că o să avem de furcă, dacă nu o lămurim.           — Am să-ţi comunic rezultatele analizelor de laborator, mai complexe, care se fac acum, îndată ce le primesc.           — Aşa să faci, fetiţo! O tachină consecvent dispecerul, suspendând cu repeziciune contactul.           — Ştii, domnule Silviu, n-aş fi crezut că e posibil aşa ceva! Pata iniţială s-a întins ca o pecingine, până a acoperit complet douăsprezece sectoare, după care nu a mai înaintat nici măcar un milimetru. Seara se lăsa încet, în timp ce aerodina azurie îi purta pe cei doi tineri la câţiva metri deasupra solului, peste panglicile rectilinii ale căilor rutiere.           — Ce pustii sunt., murmură Silviu care conducea distrat aparatul, mai mult cu ochii în jos, spre benzile arar străbătute de câte un vehicul pe pernă de aer. Şi ce-i mai rău e că nici nu ştim ce-am putea face, frumuşico. Stela, deşi cu obrajii împurpuraţi, renunţă să mai reacţioneze cu violenţa tradiţională, învăluindu-l în inflexiunile catifelate ale glasului care acum, auzit fără medierea aparaturii, era mai cald şi, fără îndoială, sub cerul imens, irizat de asfinţit, era de-a dreptul fermecător:           — Oare, dumneata ce crezi, am luat o măsură bună recomandând suspendarea traficului pentru vehiculele electrice?           — Hmm! Mormăi nesigur băiatul. Ce era să facem?! Drăcia asta de substanţă infernală se hrănea, pur şi simplu, cu anvelopele automobilelor şi sugea fără ruşine curentul electric din baterii.           — Poate că astfel se şi explică fosforescenţa asta, îşi mai dădu ea cu părerea.           — Mă îndoiesc! Se strâmbă el.           — Nu te mai îndoi atât, că rămâi cocoşat! Râse Stela. Aparatul încremeni o clipă în spaţiu, apoi se avântă silenţios spre înălţimi. Stela îşi fixă o clipă ochii pe chipul lui Silviu, zicându-şi că „e obraznic, ştiindu-se drăguţ”. Apoi şi-i înălţă deasupra, spre stelele care se revărsau peste cupola transparentă. În cele din urmă, parcă ameţită de clipirea măruntă a îndepărtatelor puncte luminiscente, îşi coborî privirea peste oraşul adâncit în somn, o purtă peste zona în care se încrucişau autostrăzile blocate, strălucitoare ca nişte râuri de metal incandescent şi, apoi, dincolo de ele, spre zona centralei nucleare, distinct marcată de balizele roşii ale centurilor de protecţie. Iar după câteva clipe, când privirea ochilor tahitieni s-a întors din nou în direcţia oraşului, Silviu a simţit cum palma fierbinte a fetei îi cuprinde cu putere nebănuită mâna ce fixa una din comenzile aerodinei şi i-a auzit aproape de ureche vocea caldă şi învăluitoare, vibrând însă de neţărmurită uimire:           — Priveşte, Silviule! Şoselele noastre blocate. Vopsite. Desfăşoară pe sol. Şi desigur nu poate fi întâmplător.           — Da, da. Se bâlbâi el.           — Priveşte, dragul meu! Înţelegi?!           — Înţeleg, frumuşico! E teorema lui Pitagora.                                                                           SFÂRŞIT