Marcel Luca literatura științifico-fantastică

— În aviaţie nu se admit elementele aleatorii! Adică „c-o fi, c-o păţi”! Şi, te rog să respecţi riguros programul ce ţi l-am dat!… Comandantul aeroportului trânti receptorul în furcă şi îşi îndreptă privirea spre aspectuoasa sa secretară, care păşise în încăpere cu paşi de felină.           — Ce este, Suzi?           — Un pasager, domnule comandant, vrea să vă vorbească… Zice ceva despre un posibil accident al cursei de prânz pentru Capitală.           — Cum?! se alarmă şeful. Adu-l încoace, imediat! Omul care îşi făcu apariţia era un bărbat relativ tânăr, cu o expresie a feţei uşor zeflemitoare. Gazda îl pofti să ia loc în faţa unei măsuţe rotunde de protocol şi-l invită autoritar:           — Vă ascult!           — Domnule comandant, interesele micii mele firme reclamau, în urmă cu câteva zile, prezenţa mea în Bucureşti. Ieri însă, aceste interese s-au diminuat, fapt ce m-a determinat să renunţ la călătoria de astăzi cu avionul. Totuşi, ca întotdeauna, am făcut o verificare a hotărârii mele cu ajutorul tarotului. Ştiţi, eu sunt un specialist… Comandantul îl întrerupse nedumerit:           — În ce sunteţi specialist?           — În tarot! Desluşesc viitorul prin mijlocirea cărţilor de tarot.           — Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi…           — Mai precis, am stabilit că dacă lipsesc de la bordul avionului, acesta va fi victima sigură a unei catastrofe aeriene. Priviţi!… Cu un gest lejer, de prestidigitator, musafirul extrase dintr-un buzunar interior un pachet gros de cărţi, le amestecă laborios şi le întinse spre „tăiere” interlocutorului uluit.           — Priviţi, rosti el din nou. Sunt optzeci şi patru de cărţi. Folosim numărul sacru şapte. Oricum le-aş etala, semnificaţia cărţilor este aceeaşi… Uitaţi-vă, Popa, ăsta-s eu, aici e avionul, iar aici, pe aceşti doi vectori, consecinţele alternative ale hotărârii mele. Priviţi, Osiris Victoriosus, izbândă adică, iar dincoace Turnul cu Fulgere şi Moartea. Clar, concis, corect!… Comandantul îşi reveni iute din perplexitate şi întrebă pe un ton vesel, prevenitor:           — Şi ce propuneţi? Să anulez această cursă aeriană, informându-i pe pasageri şi, desigur, pe superiorii mei, că măsura se bizuie pe prorocirea dumneavoastră?           — Nicidecum! Soluţia raţională este ca Eu să mă aflu în avion!…           — Foarte bine! Aveţi încă timp berechet să vă cumpăraţi biletul… Bărbatul tuşi parcă jenat în pumn şi răspunse după un scurt moment de tăcere:           — Vedeţi… Eu v-am precizat încă de la bun început că interesele mele în Capitală s-au diminuat, aşa că dacă e să fac un drum la care renunţasem, cred că este firesc să nu-l fac pe spezele proprii… Şeful aeroportului rămase literalmente cu gura căscată.           — Adică, vreţi să spuneţi că Noi trebuie să suportăm spezele de călătorie?!           — Exact! Dus-întors… Comandantul se ridică în picioare şi rosti glacial:           — Domnule, atribuţiunile de serviciu îmi limitează drastic timpul, aşa că mă văd nevoit să încheiem discuţia aici. Bună ziua! Bărbatul din faţa lui ridică din umeri a neputinţă, îşi luă geanta-diplomat şi fulgarinul, mormăind ca pentru sine:           — Asta-i! Dus-întors sau, altfel, „pică”! La revedere… În restaurantul aeroportului, singur la o masă, ghicitorul în tarot îşi manipula alene cărţile până când, mulţumit vizibil de rezultat, le adună cu dexteritate şi le vârî la locul lor în buzunar, chiar în momentul în care arătoasa secretară Suzi îşi făcu apariţia cu sufletul la gură.           — V-am căutat peste tot… Domnule, sunteţi oaspetele nostru la bordul avionului de Capitală… Desigur, dus﷓întors!           — Mulţumesc! Tocmai aflasem confirmarea cu ajutorul cărţilor de tarot… Domnul comandant e înţelept! A ales bine. Nu mă crede, dar vrea să fie sigur sută la sută!                                                                           SFÂRŞIT

După calculele noastre, energia eliberată prin detonarea ciudatei substanţe sintetizate de noi nu trebuia să fie mai mare decât cea degajată de o grenadă defensivă obişnuită. De aceea, împreună cu Smith, am pregătit experimentul în mijlocul parcului particular, destul de părăginit, ce se învecina cu micul nostru laborator. Domnul Mac Donald, proprietarul domeniului, îşi exprimase dorinţa de a participa şi el la acest eveniment, aşa că n-am avut ce face şi ne-am instalat împreună cu el în tranşeea situată la circa cincizeci de metri de locul ales. Dimineaţa, cu soarele strălucitor care suia pe bolta înaltă, fără urmă de nor, anunţa o zi de vară dintre cele mai frumoase. În timp ce Smith şi cu mine controlam cu minuţiozitate, pentru ultima oară, contoarele care urmau să măsoare intensitatea deflagraţiei, domnul Mac Donald şi-a adus din maşina parcată pe o alee din spatele nostru un aparat de fotografiat destul de banal şi un binoclu militar ale cărui glorioase state de serviciu erau cu prisosinţă înscrise pe tocul de piele, uzat şi cârpit pe toate părţile. În cele din urmă, am hotărât că putem proceda la detonare. În timp ce eu făceam contactul electric, Smith trăgea cu disperare de pulpana hainei domnului Mac Donald, care încerca să privească peste marginea parapetului. Explozia ne-a părut mai curând o cascadă de trosnete ciudate şi ţiuituri stânjenitoare, care au durat aproape două minute. Ne aşteptam la o undă de şoc suficient de puternică pentru a arunca ceva pământ peste noi, dar am constatat cu uimire că firele de iarbă ce creşteau pe marginea adăpostului nici nu se clintiseră măcar.           — E clar! N-a fost cine ştie ce., a exclamat dezamăgit Smith, ridicându-se în capul oaselor. Sprijinindu-se cu mâna pe parapet, s-a înălţat deasupra lui, după care ne-a ajutat pe rând să urcăm. Scuturându-ne hainele, ne-am întors privirile spre locul exploziei. Şi am înmărmurit. La o distanţă de câţiva kilometri, strălucea orbitor în lumina soarelui un gheţar imens. Printre castanii pe care îi ştiam cu toţii, foşneau alene ferigi uriaşe, iar în stânga noastră, la câteva sute de paşi, se desluşea o clădire destul de dărăpănată, după toate aparenţele, un han medieval. Se întâmplase ceva ce ne depăşea înţelegerea. Am privit năuciţi până în momentul în care domnul Mac Donald, apucându-mă viguros de cravată, mi-a urlat în ureche:           — Uitaţi-vă acolo, uitaţi-vă acolo! Un monstru, domnule Fisher! Eu văd un monstru! Fără îndoială, sunt nebun!           — Şi eu îl văd, şopti Smith. E un Stegosaurus cât se poate de real. Deplasându-şi greoi trupul masiv, lung de vreo şapte metri, pe coama căruia se înălţau impresionantele plăci osoase poligonale, dinosaurul dispăru între ferigi şi liane.           — Cred că ar fi bine să o luăm în direcţia construcţiei ăleia, am spus eu, hotărându-l cu greu pe speriatul proprietar să dea drumul cravatei. Am pornit tustrei, în şir indian, spre clădirea mohorâtă, pe frontispiciul căreia descifrasem, cu ajutorul binoclului, o firmă scrisă într-o engleză arhaică: „La vama drumeţilor”. Înghesuiţi sub arcada solidă a intrării, hangiul şi două femei priveau parcă mai puţin speriaţi ca noi peisajul care, totuşi, nici lor nu le părea mai familiar.           — Pe spada cinstitului rege Harold, răcni către noi presupusul hangiu, spuneţi-mi şi mie, domnilor, ce jivină l-a mai înţărcat şi pe păsăroiul ăsta cu poftă de mestecat mai mare ca a nevesti-mi!           — Şi ne arătă cu mâna un pterodactil care fugărea cu un succes deplin găinile din ogradă. Terminând de înghiţit ultimul pui, reptila clămpăni fioros din dinţii ascuţiţi şi se ridică în aer, fâlfâindu-şi aripile membranoase. Smith îi luă tovarăşului nostru de aventură aparatul de fotografiat şi prinse în obiectiv pterodactilul, hanul, jungla dimprejur şi chiar un nou saurian care se arătase în dreptul gheţarului.           — Da' domniile voastre dincotro veniţi, ne interpelă în sfârşit hangiul, că nu ştiu să fi văzut vreodată asemenea veşminte la un drumeţ? Şi ce încălţări, măiculiţă! Se minună el.           — Suntem nişte călători sărmani, mă grăbii eu să explic ceva. Dar mai bine spune-ne, jupâne, în ce dată ne aflăm, că noi.           — Adicătelea cum „în ce dată”?!           — Adică anul, luna, ziua în care ne aflăm.           — Păi. Domnilor, eu aş zice că e a patra zi a lui iulie, în anul o mie cinci sute cinzeci şi doi, zise tărăgănat omul, privindu-ne cu oarecare suspiciune. Pe drumul pe care veniserăm şi noi îşi făcu apariţia un bărbat scund, cu un melon verzui pe capul cărunt, ai cărui ochi spălăciţi căutau cu uimire de jur-împrejur. Croiala hainei sale de catifea reiată, ca şi pantalonii strâmţi, întinşi pe picior cu ajutorul elasticului petrecut pe sub talpa ghetelor sale prăfuite, îl făceau să pară desprins dintre prietenii domnului Pickwick.           — Bună ziua! Ne salută el cu evidentă demnitate. Numele meu e Windsom! Samuel John Windsom, comis voiajor, încă din 1847, la firma „Kook şi Fiii”. Cu cine am plăcerea?           — Fischer, mă formalizai eu.           — Smith H. Smith, fotograf amator, se prezentă colaboratorul meu, luminându-i obrajii sanguini cu flash-ul.           — Mac Donald, Esquire, rosti şi al treilea membru al grupului nostru, pocnindu-şi cu seriozitate călcâiele.           — Iar eu mi-s jupânul Mac Donald, hangiu din tată-n fiu pân' locurile astea! Smith, uitând se pare de gravitatea situaţiei în care ne aflam, începu să râdă cu poftă:           — Iată-ţi strămoşul, domnule Mac Donald! Mă miram eu de unde atâta asemănare! Acum nu mai încape îndoială că eşti, într-adevăr, de viţă veche! Comis-voiajorul îşi puse la picioare sacul de călătorie şi, aprinzându-şi o pipă afumată, privi cu atenţie împrejurimile, pufăind tacticos, după care exclamă:           — Curioasă regiune! N-am mai fost niciodată pe aici, dar nici n-aş fi crezut să văd în vreo pădure a bătrânei Anglii un elefant. Hangiul se uita la noi cu gura căscată.

Atunci, la despărţire, ea îşi pierduse cumpătul, încercând pentru ultima oară să sfâşie duritatea din ochii lui, strigându-i în urmă şi zbătându-se să scape din braţele celor care o înlănţuiau:           — Şi dacă n-ai să te întorci peste zece ani?! Ce se va întâmpla cu tine, Alf?!           Alf străbătea încet piaţa uriaşă, împleticindu-se. Din când în când scuipa pe materialul verzui-translucid de sub picioare, întorcându-se apoi, de fiecare dată, pentru a privi batjocoritor spre Umbra ce-l însoţea pretudindeni, încă din prima zi. Revenea la navă obosit, disperat şi mai beat ca oricând. Totul era inutil. Fusese în adâncul planetei, dar ca şi mai înainte, doar Umbra ce i-o ataşaseră îi arăta acel interes distant, profilactic poate, care, mai ales în ultima vreme, începea să-l scoată din minţi. Se apropia de brâul serpentinelor luminiscente, desluşind cum dincolo de ele fotoastronava îşi decupa pe cer, în negru, silueta prelungă, în vârful căreia sfera uriaşă îşi fulgera, neliniştită parcă, luminile de poziţie. Traversarea se dovedi dificilă. Era nevoit să ocolească cu grijă turnurile ascensoarelor, să treacă peste curgerea silenţioasă a trotuarelor rulante, să se ferească de extremităţile strălucitoare ale ciudatelor structuri arborescente care marcau zona. Umbra aluneca neauzită în urma lui, pendulându-şi consecvent cristalele din vârful antenelor. Alf simţea că i se face rău. Tot mai rău. Un rău ce îi înceţoşa mintea şi care-l răscolea, nimicindu-i încetul cu încetul voinţa de a se ţine pe picioare. Când zări pe una din platformele suspendate deasupra serpentinelor trei bărbaţi şi o femeie, la fel de frumoşi, la fel de reci ca şi ceilalţi, înviorat parcă de îndârjirea ce începuse să-i strălucească în ochi, se îndreptă spre ei.           — Imbecililor, unde aţi ajuns?! De ce nu mă-nţelegeţi? Cum v-aţi putut schimba atât de mult în opt mii de ani?! Identici, impasibili, fără a schiţa vreun zâmbet, ca un veritabil grup statuar, cei patru îl priveau fără un interes anume, stârnindu-i furia, o furie disperată, obositoare.           — Idioţilor! Nu mai ştiţi să vorbiţi. Istovit, Alf se trânti jos, începând să plângă neputincios. Barba aspră, încâlcită, foşnea pe pelicula metalică a salopetei, în timp ce capul încărunţit şi-l clătina în ritmul şoptit al cuvintelor „Ce-să-fac? Ce-să-fac?”. Scoase din buzunarul de la piept sticla plată şi, după ce-i deşurubă cu dinţii dopul de plastic, sorbi de câteva ori, preocupat.           — Ce să fac?! Urlă deodată, ridicând braţele spre oamenii superbi care îl priveau indiferenţi frământându-se la picioarele lor. Ce să fac acum? Din pricina accidentului au trecut. Peste opt-mii-de-ani! Da! M-am împăcat cu gândul că sunteţi mai evoluaţi, că n-o să-mi cunoaşteţi limba, dar voi, voi, bastarzilor, nu mai aveţi nimic! NIMIC! Nu ştiţi să vorbiţi, să râdeţi. Nu ştiţi că au murit milioane de oameni pentru. Pentru. La dracu cu frumuseţea voastră! Se ridică nesigur în picioare, strângând sticla la piept şi scuipă în direcţia celor patru:           — Sunteţi nişte maşini, nu mai puteţi fi oameni. Am să plec! Dacă ştiam, îmi ucideam nevasta înainte de a naşte. Aţi construit A Zecea Planetă şi nu mai ştiţi să zâmbiţi. Alf porni spre navă, clătinându-se şi gesticulând cu sticla goală în mână. Urmându-l credincioasă, Umbra înregistra probabil invectivele care se auzeau din ce în ce mai slab:           — Roboţilor! Am să plec! Ce să mai caut.           Alf se înşuruba în cerul negru, îndepărtându-se de A Zecea Planetă. Se îndrepta către infinit, dincolo de spaţiul acesta curbat în jurul stelei sub care se născuse. Puţinele clipe de somn îl făcuseră mai lucid, iar disperarea de până atunci, legată de soarta lui, se distila, cu încetul, în frică. Frică pentru ceea ce văzuse. Omenirea încetase să mai existe, cel puţin în accepţia noţiunii pe care o avea el. Ar fi vrut să bea – pentru el nu mai existau interdicţii – dar nu reuşea să se rupă din îmbrăţişarea ovală a fotoliului. Prin albastrul filtrelor antiradiante, se desluşea, lăptoasă, planeta artificială, iar mai departe, umbrit de Pluton, neînsemnat şi palid – Soarele. Avându-le în faţă, în somnolenţa beţiei care se risipea, subconştientul intră în panică, dându-i pentru câteva clipe iluzia că jeturile motoarelor clasice îl propulsau în direcţia lor şi nu spre pulberile perlate ale metagalaxiei. Peste puţin, ceva mai departe, când se va simţi mai bine, va declanşa fluxurile de fotoni care îl vor revărsa în nesfârşit.           Pâlpâirea semnalului verde şi vocea metalică a blocului de comunicare îl luară prin surprindere. „Pământul cere contactul. Pământul cere contactul.” Cele trei cuvinte incredibile se repetau monotn, în timp ce el simţea că toată vlaga îi pierise, condamnându-l la nemişcare. În cele din urmă, regăsindu-se, îşi repezi cu violenţă degetele spre mulţimea sferelor din faţa lui, împingând câteva până la maximum în brăţările lor fosforescente.           — Hello, Alf! Roti încet fotoliul, oprindu-l în faţa ecranului oval.           — Hello, Alf! Îl salută din nou, zâmbind, un roşcovan cu ochi albaştri, spălăciţi, dar vioi.           — Hello! Răspuns gâtuit de emoţie. Ştia acum că bărbatul din faţa lui nu are nimic comun cu frumuseţea fascinantă, dar îngheţată, a oamenilor de pe A Zecea Planetă. Reuşi să întrebe:           — Cine. Cine sunt aceia?           — Oaspeţi, Alf. Oaspeţi dintr-o altă lume. Sunt de câţiva ani aici, dar ne descifrăm unii pe alţii foarte încet. Se pare că te-au cam zdruncinat! Zâmbi roşcovanul.           — Da. Nu mă aşteptam. Nici un zâmbet, nici o vorbă.           — Nu prea stă în firea lor conversaţia! De altfel, şi nouă ne-ai cam pus probleme. A trebuit, pentru a nu-ţi vorbi prin traductoare, să-ţi învăţ limba în mai puţin de trei ore. Ei bine, Alf, te aşteptăm! N-o să-ţi facem o primire prea solemnă, doar eşti de-al nostru. Pe curând! Tulburat, pătruns de o fericire dureroasă, Alf vorbi în şoaptă, multă vreme, cu el însuşi:           — Desigur, sunt de-al vostru! Plângem şi râdem la fel. Sunt de-al vostru.                                                                           SFÂRŞIT

În acele clipe, căutam soluţii cu atâta înfrigurare, încât pur şi simplu nu-mi dădeam seama cât sunt de speriat. O ciudată conjunctură de accidente stupide m-a lăsat singur, într-o situaţie pe care nu o puteam califica decât disperată. Înainte ca uraganul „Ella” să devieze, surprinzător, în direcţia mea, apucasem să-i expediez pe Adrian şi pe Nelu cu singurul discoplan pe care-l aveam pe insulă. Amândoi se aflau într-o stare foarte gravă, în urma exploziei unui rezervor cu acid fluorhidric, cu care alimentau rachetele de intervenţie. Sistemul de video-emisie se defectase imediat ce am fost anunţat că voi fi lovit direct de uragan, aşa că Centrul, chiar dacă ştia că am rămas singur, nu bănuia că două flotoare sunt perforate de explozie, iar eu nu am posibilitatea de a părăsi insula de oţel înainte de a fi prea târziu. Acum îmi părea rău că nu am plecat împreună cu cei doi, dar oricum, situaţia nu părea atunci prea gravă şi mai speram încă să primesc ajutoarele necesare. Un om! Atât îmi trebuia ca să pot face faţă cu minimum de şanse asaltului naturii dezlănţuite. Nu puteam în nici un caz să fiu şi în turnul de control, pentru a dirija în permanenţă aparatura, şi jos, în sala generatoarelor, care, supuse la un efort suplimentar, nesupravegheate, puteau exploda dintr-un moment în altul. Valurile Pacificului, uriaşe, măturau suprastructura metalică a insulei ce vibra mărunt, aplecată într-un unghi de 18° în direcţia celor două flotoare inundate. Crispat, din cupola transparentă a turnului de control, dirijam lansarea la intervale scurte a fuzeelor care împrăştiau la mare înălţime iodură de argint. Îmi dădeam seama de lipsa de eficienţă a acestei acţiuni. Intervenţia mea solitară, în imediata apropiere a epicentrului mobil al uraganului, nu putea calma dezlănţuirea sa năprasnică. Fulgerele lungi, ţâşnite din efuzoarele rachetelor, abia se zăreau în lumina lăptoasă, cernută prin pânzele furioase de ploaie. Oscilând în turnul înalt şi flexibil, aveam senzaţia că cerul vineţiu îi striveşte literalmente cupola. În clipa când constatam, furios, că nici radarul nu mai funcţionează, am auzit un zgomot în spatele meu. Mi-am întors capul, tresărind (nu puteam să-mi mai controlez impulsurile), şi am înmărmurit observând bustul unei femei. N-am mai schiţat nici un gest până când, cu mişcări sigure, abia sprijinindu-se de balustrada metalică, urcă ultimele trepte şi se apropie de mine.           — Ella! Mi s-a prezentat ea simplu, întinzându-mi o mână subţire, cu degete lungi şi nervoase. I-am strâns-o neatent, ridicându-mă puţin din fotoliu. În clipa aceea nici nu i-am reţinut prea bine numele.           — Am venit să te ajut. Îmi surâse. Era aproape tot atât de înaltă cât mine şi avea ovalul delicat al feţei încununat de sclipirea mată a părului auriu. Salopeta verzuie i se mula, din cauza apei, pe trup. Mi-am revenit:           — Ai sosit la timp. Coboară cu un nivel mai jos şi schimbă-te! Găseşti ce ai nevoie în compartimentul 36.           — Apoi?           — Cobori la generatoare. Reţeaua video în circuit închis funcţionează, aşa că îţi voi explica pe parcurs ce trebuie să faci. A coborât uşor, aşa cum urcase. Nu m-am întrebat atunci cum a venit. Nu era timp. Insula se balansa tot mai puternic, asediată de rafale de vânt şi de apă. Mai erau cel mult 20-25 de minute până la interferenţa cu uraganul. Oceanul clocotea. Am lucrat mulţi ani pe asemenea staţii de anihilare meteo, dar nu mai văzusem un spectacol atât de magnific şi înfricoşător totodată. Valurile gigantice păreau că se desprind din masa de apă, asemenea protuberanţelor solare. Ecranul se lumină şi Ella îmi ceru, preocupată, să-i comunic ce anume avea de făcut. În scurtă vreme, generatoarele auxiliare începură să funcţioneze, antrenând pompele care încercau să golească flotoarele. Insula îşi revenea încet, încet, la poziţia iniţială. Copleşit de apelurile insistente ale aparatelor, apucam totuşi să privesc din când în când silueta elastică a Ellei. Uneori, îi surprindeam zâmbetul – un zâmbet parcă încăpăţânat, parcă zeflemitor – pe care nu-l părăsea nici o clipă. Curând, uraganul ne-a lovit din plin.           Ella se odihnea pe un fotoliu alăturat, cu mâinile împreunate copilăreşte între genunchi, cu capul rezemat de speteaza înaltă, cu ochii închişi. Zâmbea. Am început încurcat:           — Iartă-mă că nu ţi-am reţinut numele, cum.           — Ella.           — Ella! Ella. E un nume de conjunctură sau e o coincidenţă? Şi-a ridicat încet pleoapele, scăldându-mă în strălucirea ochilor verzi:           — Poate e o coincidenţă! Zâmbea mereu, acum mai interiorizat, strângând imperceptibil buzele pline, frumos arcuite. Închise ochii din nou. I-am spus:           — Ai venit la timp. Lucrezi de mult timp în formaţiile de intervenţie?           — Oarecum. Am tăcut amândoi o vreme, cercetând obosiţi vânzoleala valurilor din jurul Staţiei. Într-un târziu, am făcut observaţia că peste vreo jumătate de ceas va putea pleca. N-a răspuns. Fără a şti nici eu unde doream să ajung, i-am spus că am rămas singur şi Centrul va trebui să-mi trimită, totuşi, doi oameni. Ella părea că doarme. Părul lung îi îmbrăţişa umerii mici şi rotunzi. Deodată, m-am gândit că o aşteptam de multă vreme, că nu întâlnisem o femeie mai frumoasă. Desigur, de vină era singurătatea îndelungată în care trăisem. Femeia ridică leneş braţul şi-şi privi ceasul.           — Peste douăzeci şi cinci de minute plec! Sărută-mă, te rog. Am înmărmurit. Zâmbind mereu, s-a ridicat încet şi a venit spre mine. Mi-a luat obrajii în căuşul palmelor şi m-a sărutat îndelung.      Ţinându-mă cu o mână de armătura unei antene, priveam trist chipul Ellei, care abia se zărea din cabina transparentă a discoplanului azuriu, fără număr de înmatriculare. Mai pregnant decât orice, îi vedeam zâmbetul – mereu zâmbetul acela ciudat – printre picăturile de ploaie ce se prelingeau pe curbura securitului. Fără zgomot, uşor, aparatul s-a ridicat şi, peste puţin timp, a dispărut dincolo de orizont. După câteva ore, o echipă de salvare formată din cinci bărbaţi ateriză, copleşindu-mă cu manifestări entuziaste. Centrul considerase că staţia era, practic, pierdută, ştiind că, rămas singur, în condiţiile date, şansa de a supravieţui era aproape egală cu zero.

            — Ciudate mai sunt creaturile astea! Rosti Matteo, iar laringo-fonul transmise fidel tremurul glasului său în care se ghicea aceeaşi încântare ce-l copleşise de cum le văzuse pentru întâia oară.           — Într-adevăr, sunt fascinante. Îl aprobă Udo, ca un ecou.           — Priveşte exemplarul acela purpuriu, e poate cel mai atrăgător dintre toate, arătă Matteo spre brygul care, parcă mai iute decât ceilalţi, îşi rotea trupul cilindric, lung de vreo trei metri, emiţând din vârful puzderiei de filamente sclipiri de un roşu viu, catifelat. Apele micului golf în care se zbenguiau neobişnuitele fiinţe acvatice de pe Kloptra străluceau intens, într-o simfonie de culori, spectaculoasă prin jocul minunat al nuanţelor aflate într-o perpetuă schimbare. Sub cerul veşnic în amurg, pe promontoriul înalt, siluetele celor doi bărbaţi se detaşau negre şi caraghioase în salopetele de scafandru. Matteo şi Udo se aflau pe Kloptra de aproape o săptămână. Acest timp a fost suficient pentru a-i convinge că sunt exploratorii unei lumi aproape neverosimile. Relativ mică, planeta alterna, în proporţii oarecum egale, uscatul cu apa, atmosfera rarefiată aducând mai aproape noaptea spaţiului cosmic, cu luminile cvasiimobile ale astrelor, între care Luyten, din al cărui sistem făcea parte, se detaşa ca un ochi strălucitor, aninat cu puţin deasupra orizontului. Fără lanţuri de munţi, platourile continentale se întindeau la nesfârşit, alternând terasele granitice, separate de crevase adânci, într-un inedit joc geometric franjurat la margini de fiorduri ce le îngemănau cu oceanul. Pretutindeni, nici un fel de vegetaţie, nici un microorganism, nici o urmă de viaţă, în afară de. Brygi.           — Nu înţeleg deloc, spuse Matteo, cu ce se hrănesc, dacă se hrănesc cumva, şi, la urma urmei, nu mi-e deloc clar cum au apărut în condiţiile astea.           — Poate nici nu sunt nişte animale, riscă Udo, dar celălalt i-o tăie scurt:           — La dracu! N-are importanţă ce sunt şi de unde vin. Important e că sunt aici, că sunt inofensivi şi docili şi că eu voi fi primul dresor de brygi!           — Deci, mâine montăm capcana. Cred că te-ai hotărât deja pentru cel roşu.           — E cel mai reuşit exemplar. Cu el dăm lovitura!           A doua zi, cei doi asamblară cu îndemânare capcana sferică din plastolit transparent, o echipară cu flotoare propulsante şi o lansară la apă. Udo o dirija din micul aparat de zbor ce plana fără zgomot la joasă înălţime, iar Matteo, în echipament subacvatic, înota în dreptul trapei larg deschise. Brygii se vânzoleau dezinvolţi în preajma perfidei instalaţii şi-l ignorau cu desăvârşire pe omul ce-i îndepărta, la început cu precauţie, apoi tot mai netemător, în intenţia sa de a pătrunde în mijlocul lor. Avalanşa de culori fremătătoare îl învăluia pe Matteo, ameţindu-l. Palmele aflate în contact direct cu mediul şi le simţea parcă mângâiate de graţioşii cili luminiscenţi. Ajuns în dreptul Purpuriului, îl dirijă lent, dar cu fermitate, spre interiorul acvariului-capcană, după care declanşă închiderea instantanee a trapei. Brygul nu părea neliniştit, ci dimpotrivă, dând ocol închisorii sale transparente, îşi rostogolea cu vioiciune trupul tubular, inundând-o într-o cascadă de reflexe roşii-purpurii. Ridicându-l deasupra apei şi purtându-l, apoi, peste solul arid, spre nava spaţială, bolul translucid îi amintea lui Udo de ziua minunată din copilărie când tatăl său îi dăruise un mic acvariu, în care un peştişor exotic îşi ondula graţios fulgurantele-i aripioare aurii. De pe flotorul pe care încălecase, Matteo gesticula cu o mână, dirijând o orchestră imaginară şi scanda refrenul ce dădea glas satisfacţiei sale depline: „L-am prins! E al meu! L-am prins! E al meu!” Transportându-şi captura în interiorul astronavei, cei doi fixară cu mare atenţie sfera de plastolit în chingi şi brâuri de protecţie împotriva vibraţiilor, iar peste puţin timp, în postul de pilotaj, verificau meticulos instrumentele de navigaţie şi mecanismele de propulsie, în vederea decolării. În timp ce aparatura se însufleţea progresiv, după ce stărui câteva clipe cu privirea la feeria cromatică ameţitoare care domnea peste întinsul golfului cu brygi ce se zărea desluşit printr-un hublou, Matteo exclamă cu regret:           — Ştii, Udo, îmi pare rău că plec. Am să-mi aduc aminte întotdeauna de locul ăsta! Cred că mi-ar plăcea să-mi sfârşesc viaţa acolo, pe promontoriu, cu ochii la animalele acestea minunate. Când, în cele din urmă, butonul de start fu apăsat cu hotărâre, în alveola sa, brygul cel purpuriu părăsea pentru totdeauna Kloptra, împreună cu răpitorii săi, pornind pe calea plină de primejdii care ducea spre îndepărtatul Pământ.           — Nu ştiu dacă îmi voi scoate, până la urmă, banii investiţi în afacerea asta, spuse Matteo, cu glasul plin de îngrijorare. În ultima vreme, Purpuriul execută, pur şi simplu, fără elan schemele de mişcare învăţate. Parcă ar trage chiulul!           — Să nu se fi îmbolnăvit! Ai zice, uneori, că e melancolic. Îşi dădu cu părerea şi Udo. Într-adevăr, în centrul vastului bazin, brygul se rotea lent, înconjurat de o aură roşietică, pe fondul căreia sclipirile palide ale filamentelor luminiscente păreau scâncetele unei fiinţe neajutorate. Udo continuă:           — Toată speranţa e în acompaniamentul muzical. Se pare că muzica îl înviorează. Cine ştie dacă nu-i aduce aminte de Kloptra?           — S-ar putea! Fu de acord Matteo. Astăzi însă, îl las în plata Domnului! Poate că e doar obosit şi mâine, la primul spectacol, vreau să fie în formă.      Publicitatea stăruitoare făcută misteriosului animnal adus de pe planeta stelei Luyten, care diminuase considerabil fondurile celor doi asociaţi, se dovedi, în cele din urmă, eficientă. Spectatori de toate vârstele umpluseră până la refuz tribunele care înconjurau uriaşul bazin, ascuns deocamdată privirilor curioase de panouri opace. Publicul fremăta nerăbdător, iar rumoarea pe care o provoca unduia, inegală în intensitate, sub cupola înaltă a sălii, în timp ce se făceau auzite presupunerile cele mai fanteziste, referitoare la felul în care era plăsmuit brygul. Când, în fine, după un semnal sonor, Udo declanşă coborârea panourilor în lăcaşurile lor, o linişte nefirească se înstăpâni autoritară. În centrul bazinului, pe o mică platformă, Matteo, echipat într-un costum de scafandru, stătea sprijinit în tridentul care trebuia să sugereze rolul său de stăpân al mărilor de pretutindeni. „Matteo, dresorul de brygi!” tunară difuzoarele, după care se auziră distinct cele trei bătăi executate cu lancea însemnului neptunian şi primele acorduri ale Simfoniei Pionierilor Galactici de Wright, penetrară, emoţionant, spre inimile tuturor. O dată cu ele, din adâncul apei, se ridică impetuos brygul, ondulându-şi trupul cilindric şi rotindu-l totodată, într-o tulburătoare revărsare de lumină purpurie.

„Şi iată încă una din multele întâmplări ciudate din categoria celor descrise până acum. Ea a fost consemnată cu multă concizie, dar mai ales cu neşovăitoarea convingere a martorului ocular, de către călugărul Pedro Callego în raportul său informativ adresat Curiei papale, în timpul pontificatului lui Paul al III-lea Farnese. În principal, el descrie peripeţiile expediţiei lui Hernando de Soto, continuată după moartea acestuia de către Luis Moscoso de Alvarado, o expediţie care, desfăşurată fiind între 1539 şi 1543, constituie prima explorare cuprinzătoare a zonei meridionale a actualelor State Unite. După întoarcerea în „Noua Spanie„, din care pleacă apoi spre Cuba, unde stă mai bine de un an, părintele Callego relatează cum, îmbarcându-se la sfârşitul lunii martie 1545 pe galionul „Santa Maria del Pilar„ cu destinaţia Europa, o violentă furtună, iscată din senin, la numai două zile de la plecare, a purtat vasul câteva sute de leghe nord-vest de insula Espa? Ola. În seara zilei de 29 martie, la câteva ceasuri după ce furia vântului se domolise, aproape imediat după ce luaseră noul curs pentru corectarea derivei, marinarul de veghe pe gabia arborelui principal vesti apariţia unei lumini galbene, pâlpâitoare, undeva în prova navei. Urcat degrabă pe punte, căpitanul don Miguel de Vallejo hotărî în cele din urmă continuarea drumului, în pofida nemulţumirii evidente a echipajului, reacţie firească pentru vremurile acelea când în minţile oamenilor apele nesfârşite ale oceanului erau populate de animale fabuloase, înfricoşătoare. Ajunşi, totuşi, la locul cu pricina, au pescuit din apele încă frământate de hulă o ciudată făptură omenească agăţată de un fel de geamandură prevăzută cu un felinar uimitor, în interiorul căruia se rotea, fără zăbavă, un ochi luminos. Omul cules dintre valuri trăia, dar părea să fie pe moarte. Îmbrăcămintea sa trezi nespusă uimire în rândul marinarilor: era albă-strălucitoare şi nu părea să fie o ţesătură obişnuită, căci, cu toată moliciunea ei, avea ceva din luciul şi rezistenţa unei folii metalice. Apoi, era croită dintr-o singură bucată ce se despica doar între gât şi pântec, de-a lungul a două rânduri de dinţi de argint, iar pieptul, în partea stângă, era împodobit cu un text ciudat, fără sens, chiar dacă literele din care era alcătuit păreau să semene cu cele din alfabetul latin. Pe braţe, necunoscutul purta brăţări ce susţineau boluri luminoase de sticlă în care felurite semne verzui apăreau şi dispăreau în fiecare clipă. Căpitanul porunci să fie transportat în cabina sa, unde zile în şir, împreună cu călugărul Callego, a încercat să-l aducă în simţiri pentru a rosti măcar câteva cuvinte, care poate i-ar fi făcut să înţeleagă cine este, de unde vine, din ce seminţie se trage. Toate străduinţele au fost zadarnice, căci omul muri în cele din urmă. A fost dezbrăcat şi cusut într-un sac de cânepă şi, după o scurtă rugăciune, fu lăsat să alunece, potrivit obiceiului marinăresc, pe o scândură înclinată, înspre adâncurile Atlanticului. Peste trei săptămâni, „Santa Maria del Pilar„ ancora la San-lúcar de Barrameda. Veşmintele necunoscutului pescuit în ocean, precum şi uimitorul felinar care continua să-şi rotească ochiul gălbui, fără odihnă, închise de-acum într-o ladă ferecată şi sigilată, plutiră în sus pe Guadalquivir spre Sevilla, unde poposiră în beciurile Sfântului Oficiu. Acolo au şi fost îngropate în cele din urmă, din ordinul Marelui Inchizitor, după ce cercetarea împrejurărilor în care fuseseră găsite a luat sfârşit, iar căpitanul don Miguel de Vallejo, cu mare greutate, a reuşit să se disculpe pentru faptul că organizase o „înmormântare creştinească„ unei fiinţe care, dacă nu era un demon azvârlit din ceruri, era cu certitudine un păgân, un eretic din adâncurile ţinuturilor ce, „in Anno Domini„ 1545, erau încă nesupuse Majestăţii Sale Prea Catolice. Cât despre copia înscrisului misterios, ea a fost ştearsă din toate procesele verbale, căci fără nici o îndoială, acesta era un text magic, inspirat de însuşi în veci blestematul Belzebut.”           James Barrett sfârşi de citit textul atât de familiar, o dată ce-i era el însuşi autorul, uimit însă din cale-afară să-l regăsească xerografiat pe o hârtie purtând în colţul din stânga sus sintagma Strict confidenţial, deasupra antetului unuia din serviciile cele mai discrete ale Departamentului Apărării.           — Mărturisesc, domnule Stimson, că nu înţeleg.           — E firesc să fiţi contrariat, interveni repede bărbatul lung şi slab, aflat în fotoliul din dreapta măsuţei joase, rotunde, pe care se aflau paharele cu benedictină. Vedeţi, dumneavoastră sunteţi un scriitor şi un om de ştiinţă cunoscut. S-ar fi cuvenit, desigur, să vă fi solicitat o întrevedere conform uzanţelor noastre, hmm. Mondene, stabilind telefonic o întâlnire pentru un dejun de afaceri la unul din restaurantele din oraş. Barrett zâmbi:           — Dar cum, uneori, afacerile dumneavoastră sunt. Strict confidenţiale.           — Exact! Confidenţiale şi foarte, foarte presante! Stimson îşi pipăi ochelarii cu rame de aur, subţiri, rotunzi, apăsându-i la rădăcina nasului voluminos şi puternic şi continuă, alegându-şi cu grijă cuvintele:           — În baza informaţiilor culese despre dumneavoastră – ce să-i faci, este o formalitate curentă şi necesară într-o activitate ca a noastră.           — S-a ajuns la concluzia că sunteţi un cetăţean loial, un bun american, fapt care ne-a determinat.           — O clipă! James Barrett zâmbi larg şi în ochii săi albaştri undui o sclipire maliţioasă. Sunt, fără îndoială, un bun cetăţean american, doar în măsura în care nu apreciaţi loialitatea cuiva după criteriile, cândva la modă, ale lui MacCarthy. Dacă tot mi-aţi scotocit prin existenţă, ştiţi, desigur, care a fost atitudinea mea faţă de hecatomba din Vietnam şi că, astăzi, nu-mi economisesc muniţia când e vorba de a critica Administraţia pentru lipsa de voinţă şi sinceritate în problemele dezarmării nucleare. Stimson îl privea de după lentilele ochelarilor săi cu atenţie politicoasă, curtenitoare chiar, dar o anumită nervozitate i se putea ghici după felul în care stinse ţigara abia începută, întrerupându-l:           — Noi ne preocupăm de asigurarea apărării naţionale a Statelor Unite, pe care o privim ca o misiune permanentă, neconjuncturală, deci şi criteriile noastre referitoare la conţinutul noţiunii de loialitate nu pot coincide cu cele ale unor oameni ce apar şi dispar meteoric pe firmamentul vieţii noastre politice! Pe faţa smeadă, frumoasă, a celuilalt, se accentuă grimasa de scepticism, pe care însă înaltul funcţionar o ignoră cu diplomaţie:

Inginerul agronom Cercel I. Cerceluş îşi aranjă în sertarul din mijloc al biroului ultimele hârtii şi se rezemă apoi, cu un oftat, de speteaza moale a fotoliului. Îşi privi cu atenţie ceasul. O făcu preţ de câteva clipe, după care un imens semn de întrebare începu să i se zugrăvească pe faţă. Când se transpuse definitiv în sensul acestui semn ortografic, inginerul Cerceluş, marcând delicat apoteoza, sughiţă scurt. Revenindu-şi din surpriză, cu o mângâiere graţioasă a mâinii stângi astâmpără tremurul mustăcioarei subţiri, iar cu arătătorul mâinii drepte apăsă viguros pe clapa roşie a claviaturii micului panou instalat pe birou. Ecranul inundă încăperea cu lumina albăstruie pe care o împrăştiau reflectoarele din hala Staţiunii de robotractoare. În faţa teleobiectivului se instală robotul-dispecer principal. Beculeţele colorate de control de pe creştet i se aprindeau şi se stingeau cu repeziciune, dovedind o nervozitate deosebită.           — Ei?! Rosti inginerul Cerceluş, cu tonul pisicii care îşi oferă unui şoarece tutela. Cum se face că au trecut TREI MINUTE de când trebuia să-mi transmiţi raportul pentru activitatea zilei de azi şi totuşi nu-mi dai nici un semn de viaţă? S-a zis cu participarea ta la faza judeţeană a Ciberniadei de şah! Dispecerul hurui amărât din laringofon şi scuipă de necaz o rotiţă dinţată. Abia după aceea zise, ocolind privirea inginerului:           — Robotractorul nr. 13 nu a sosit încă! Cercel I. Cerceluş întrerupse repede legătura, pentru a-şi savura uluirea de unul singur. „De necrezut”, se gândea el; „orice tractor se autolimitează, se autodirijează, se autoreglează, se autoperfecţionează, se auto-planifică, (.), se autocritică! Şi-atunci? Ce-a păţit „Treişpele„ ăsta? E primul caz din istoria agriculturii cibernetice când un robot-tractor nu se întoarce în locul fixat, la ora fixată, cu sarcinile îndeplinite.” Reluă legătura cu hala. Dispecerul era negru de supărare şi nu se lumină la faţă decât după câteva secunde, când reuşi să repare siguranţa care-i sărise din cauza tensiunii momentului. Cerceluş comută şi obţinu imaginea robotractoarelor care se aliniaseră devreme la marginea halei. Dispecerul se apropie de ele, cerându-le relaţii despre Numărul 13, nu prin radio, ci sonor, din respect pentru imaginea inginerului de pe ecranul de control. – „Numărul 12”, ai lucrat lângă „13”, nu ai observat nimic deosebit? Robotractorul 12 se scărpină gânditor cu un tirant lateral pe aripa din dreapta şi zise cu convingere: „Nu”! – „Numărul 14”, ştii ceva? Paisprezecele, de o construcţie mai nouă, proaspăt sosit în Staţiune, era mai timid, aşa că rosti „Nu”-ul mai încet, în timp ce-şi vâra plugul între roţi, cu aerul unui căţel admonestat. Numărul 1 – veteran al agriculturii cibernetice din această zonă – îşi îngădui să-şi exprime părerea neîntrebat:           — Propun să se deplaseze un om la faţa locului! Inginerul agronom înlemni. La orice, numai la un contact atât de nemijlocit cu natura, nu se aşteptase – deoarece nu încăpea îndoială că în sarcina lui cădea această misiune. Întrerupând legătura, se ridică din fotoliu, ieşi din încăpere, îşi prinse piciorul între plăcile scării rulante şi ajunse pe terasă. Mica farfurie zburătoare – proprietate personală – îl aştepta încălzindu-se la soarele care se pregătea să apună. Cu o mână destul de nesigură deschise portiera ovală, iar cu o mână mai sigură îl scoase de urechi afară pe puştiul tehnologului şef, care se rătăcise întâmplător înăuntru pentru a-i demonta tabloul de bord. Fără zgomot, se ridică în aer, îndreptându-se spre sectorul „Robotractorului nr. 13”. Îl zări de departe. Îi mai rămăseseră de arat, într-un colţ, aproape patru metri pătraţi. Dar acolo dormea un om! Cum programarea nu avea în vedere o asemenea situaţie, „Treişpele” era complet derutat, aşa că aştepta, pur şi simplu! Cerceluş ateriză la câţiva paşi de „Treişpele” care funcţiona în relanti. Coborând, îl încercă o ciudată senzaţie de eliberare, în timp ce glomerule reavăne i se strecurau între picior şi încălţăminte. Apropiindu-se de cel care era culcat, se aplecă şi-l bătu pe umăr.           — Hei! Sunteţi amabil să vă treziţi? Aşa, uşurel. Soarele se apropia de asfinţit. Omul era un bărbat între două vârste, deşirat, blond, şi avea un aer somnolent, de poet – mină pe care şi-o câştigase probabil cu mult înainte de a învăţa să citească.           — Ah, natura! Natura, mama noastră! Declamă el odată săltat în picioare, aruncându-şi pumnii spre cer şi căscând voluptuos.           — Cum de-aţi adormit aici, în plin câmp?! Se minună Cerceluş, uitând de necazurile care-l aduseseră şi pe el în afara oraşului, prima dată după douăzeci de ani de meserie.           — O! Exclamă celălalt, sunt entomolog. Cred că cunoaşteţi: mă ocup de gângănii, fluturi şi alte chestii de-astea. Aici am ajuns în împrejurări excepţionale. Îşi strânseră mâinile şi se prezentară. Omul continuă să se explice.           — Astăzi, pe când sfârşeam cu masa de prânz, robotul meu însărcinat cu munca de teren a intrat în casă ca o furtună şi mi-a oferit, în loc de desert, un exemplar superb de Leptinotarsa decemlineata.           — Un gândac de Colorado adevărat? Clipi neîncrezător agronomul.           — Pe cinstea mea! Ei bine, l-am luat în palmă ca să-l privesc mai îndeaproape, iar dumnealui a profitat de admiraţia mea ca să zboare pe fereastră!           — Ce chestie, dom'le! Sper că robotul a acţionat imediat.           — Nu, făcu trist entomologul. Socotindu-mă probabil un idiot, în semn de protest, s-a scurtcircuitat pe loc. L-am lăsat şi am sărit pe geam, de la etajul zece, în urmărirea gândacului. M-am salvat doar autosugestionându-mă că sar de la parter. Zărindu-l în cele din urmă şi fugărindu-l până aici, l-am făcut prizonier în capcana asta.           — Sfârşi, scoţând din buzunarul de la piept o cutiuţă şi lăsându-l pe Cerceluş să privească, printr-o găurică, minunăţia.           — Fantastic! Sper că veţi reuşi să înmulţiţi cumva fosila asta, pentru scopuri didactice.           — Vom încerca, vom încerca. Cu gândul ăsta am adormit de fapt, pe când mă odihneam după atâta alergătură. Sper că mă duceţi în oraş cu farfuria dumneavoastră. „Treişpele”, nemaiavând nici un obstacol în faţă, se urnise din loc, grăbindu-se să-şi sfârşească treaba. Inginerul Cerceluş, conducându-l îndatoritor pe entomolog spre discoplan, apucă să mai audă robotractorul, care, între două rateuri, filosofa ca pentru el: „Ce ţi-e şi cu agricultura asta! De dimineaţă până seara.”

I.           Aflaţi la căderea nopţii belgiene cam pe la jumătatea distanţei dintre Antwerp şi Breda olandeză, pe Autostrada 14, neliniştiţi şi de semnele unei furtuni de vară iminente, Alexander Wallace şi nepoata sa Wanda Dexter s-au hotărât să poposească la un motel, plantat strategic lângă o benzinărie din lanţul Schell.           După ce şi-au asigurat maşina, o decapotabilă închiriată Ford-Capri 2300GT şi au reţinut două camere, s-au instalat în mica braserie cu orar non-stop, la o măsuţă lipită de peretele de sticlă prin care puteau observa, panoramic, traficul rutier.           Localul, neaşteptat de cochet, aproape gol, rezona intim cu acordurile pline de viaţă ale formaţiei ABBA, care îşi etala vestimentaţia pastelată pe ecranul unui televizor color, suspendat într-un colţ al încăperii.           — Doamne, cât de mult îmi place cântecul ăsta, Waterloo! exclamă tânăra femeie, marcând ritmul melodiei cu vârful degetelor pe faţa de masă albă, apretată. Ştiai unchiule că-i hitul absolut în Europa, după ce﷓au luat premiul întâi, anul ăsta, la Eurovizion? Chiar acasă, în Anglia, la Brighton!           — Serios? răspunse distrat bărbatul trecut puţin de cincizeci de ani, blond, cu ochi albaştri-cenuşii, cu trăsături aspre, colţuroase. Presupun că anul 1974 i-a surprins într-o conjunctură fastă din punct de vedere astrologic! adăugă zâmbind, urmărind cu privirea un inel din fumul mentolat de ţigaretă Salem, pe care îl lansase cu succes, o clipă mai devreme.           Wanda, zveltă, cu părul auriu, cu breton şi tăiat drept deasupra umerilor, cu ochii albaştri-standard ai familiei, cu un aer de adolescenţă remanentă la cei aproape treizeci de ani ai săi, spicuieşte cu voce cântată din lista-menu:           — Waterzooi!…           — Tocană suculentă de pui sau peşte! o lămureşte unchiul.           — Anguilles au vert…           — Anghilă în sos de verdeaţă!           — Moules aux frites…           — Midii fierte în abur cu cartofi prăjiţi! Draga mea, cartofii prăjiţi, sau frituur, cum le zice în limba flamandă, să nu-i consumi ca pe o simplă garnitură! Belgienii se laudă pur şi simplu că sunt inventatorii lor! Mda, au inclus cartofii prăjiţi în brandul naţional…           O ospătăriţă foarte tânără, bondoacă, pistruiată şi cu părul roşcovan strâns în „coadă de cal”, îi servi în tăcere şi cu gesturi precise, punându-le în faţă nişte porţii uriaşe de moules aux frites şi o sticlă de vin Saucerre.           Alexander Wallace mai făcu un comentariu de cunoscător:           — S-ar fi cuvenit, în semn de respect pentru cutumele ţării, să alegem şi una dintre cele peste trei sute de mărci de bere pe care le fabrică belgienii! Vreo bere brună, sau măcar o blondă Stella Artois… Dar dacă am ales totuşi un vin indigen, sper că patronul locantei nu va socoti că am făptuit o blasfemie!…           Mâncară în tăcere în timp ce frumoasele zeiţe ABBA, Agnetha şi Frida, împreună cu Bjorn şi Benny, partenerii lor virtuozi, se unduiau pe ecranul televizorului Telefunken, în consonanţă cu ritmurile trepidante ale altui şlagăr în suiş abrupt, Honey, Honey…           Dincolo de peretele de sticlă ploaia se dezlănţuise torenţial. Traficul nocturn de pe autostradă se desfăşura cu intermitenţe, mai numeroase fiind uriaşele automarfare, care ridicau de sub şirul de roţi trene lichide prelungi, irizate în lumina suspendatelor lămpi fluorescente, gonind neobosite spre sau dinspre marele port Anvers.           După ce fata bondoacă şi pistruiată sfârşi de adunat farfuriile golite în bună parte, îşi aprinseră amândoi câte o ţigare, cu privirile pierdute dincolo de geamul aburit, pe care se scurgeau aplatizate de viteza căderii, stropii grei de ploaie.           După un calup de spoturi publicitare care îndemnau copiii să-şi convingă mămicile să le cumpere puzzle-ul de ciocolată Mapamond, spre a le fortifica cunoştinţele de geografie, iar pe adulţi să nu rateze promoţiile de piscine gonflabile Exotique, emisiunea de ştiri TV de la ora unsprezece, începu prin a face o febrilă trecere în revistă a reacţiilor principalelor personalităţi politice ale lumii, la incredibila evoluţie a scandalului Watergate: demisia Preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon.           — Unchiule, chicoti Wanda transfigurată de o evidentă satisfacţie, care îi deconspira, cumva, simpatiile stângiste la modă printre tinerii universitari. Cretinului ăstuia de Nixon, cu veleităţile lui de conspirator, a doua bombă a secolului – demisia unui preşedinte american – i-a explodat sub fund aproape în mod aniversar: prima, cea pe bune de la Hiroşima, s-a întâmplat la 6 august 1945, astalaltă azi, în 8 august 1974, la proporţii mediatice asemănătoare pentru contemporani!…           — Ei bine, draga mea, s-ar prea putea ca poimâine, în 10, la festivalul de aerostate de la Binderdaal, o altă bombă să răvăşească opinia publică, într-o măsură în care toate paradigmele existenţei noastre în timp şi spaţiu să fie date peste cap!           — Mă sperii, râse nepoata, în timp ce desfăşura pe masă harta rutieră după care scotocise în geanta de voiaj aflată pe un scaun alăturat. Uite, m-ai momit în excursia asta pe continent, traversând Canalul cu feribotul de la Hull la Oostende, am străbătut Belgia val-vârtej prin Gent şi Anvers, urmează să tăiem Olanda prin Breda, Utrecht, Amersfoort şi Zwolle, după care capătul de linie e un festival de baloane cu aer cald! Poate mi-ar fi plăcut mai curând un festival pe la Veneţia, sau măcar unul de film, la Cannes sau la Berlin…           — Exact, mormăi bărbatul. Totuşi, nu te-am momit cum spui, ci te-am rugat să mă însoţeşti într-o călătorie de mare însemnătate pentru mine şi care, dacă raţionamentele mele sunt corecte, ar putea să te aducă mai aproape de adevărul dispariţiei lui Cyril…           — Păi, tata a fost doborât într-o luptă aeriană, cu o lună înainte de a mă naşte, chiar pe lângă Bindervillul ăsta…