Marcel Luca literatura științifico-fantastică

Nimeni nu poate preciza când a apărut, când şi cum s-a născut pata albă care avea să aducă pe buzele întregii lumi numele noului oraş de la poalele Carpaţilor Orientali. Începutul lui septembrie purta, dinspre dealurile îmbrăcate în podgorii şi imense plantaţii de pomi, parfumul ameţitor al fructelor pârguite, coborându-l în valuri din înaltul amfiteatru al teraselor pastelate, întâi peste sferele argintii ale centralei atomoelectrice, apoi spre interiorul fremătător al oraşului. În dimineaţa aceea, Silviu, dispecer la Întreprinderea de Salubritate, tocmai îşi luase în primire serviciul. Era într-o dispoziţie excelentă, aşa că întinse mâna pentru a răspunde apelului insistent al videotelefonului, continuând să fredoneze încetişor. Desigur, numai Stela, înţepata aia cu ochi de tahitiană, putea să-l cheme dis-de-dimineaţă. Ca întotdeauna, se surprinse mângâiat de timbrul catifelat al fetei, în timp ce cuvintele, banale, se rostogoleau undeva dincolo de el:           — Domnule Roman, te rog să replanifici intersecţia din sectorul Şase. Nu ştiu cum se face, dar robotul din zonă ori n-a avut detergenţi de calitate, ori s-a dereglat. Cert e că mi-a fost semnalată o pată albă, vopsea probabil. De unde Dumnezeu să fie? Când o să mai sfârşim odată cu risipa?! În fine, cred că are vreun metru pătrat şi e o ruşine pentru unitatea noastră să.           — E clar, frumuşico! Se acri dintr-o dată Silviu, anulând contactul. Aproape instantaneu, apelul insistent îl sili să refacă legătura. Stela, cu o mină dintre cele mai sobre, dar cu obrajii aprinşi, îi comunică glacial:           — Domnule dispecer, nu sunt frumuşica nimănui, ci colega dumitale pe care trebuie s-o respecţi, Stela Crişan! Ecranul se întunecă, în timp ce lui Silviu îi reveni spontan buna dispoziţie. Cam după două ore, tânărul îşi făcu de lucru cu cinci etaje mai jos şi trecu, aparent întâmplător, prin încăperea unde Stela derula cu grijă banda unui traductor, transmiţându-i pe viu:           — Domnişorico, cred că analizorii aparatelor dumitale funcţionează defectuos. Am trecut pe la locul cu pricina într-o aerodină de serviciu, iar pata de care vorbeai are nici mai mult, nici mai puţin de douăzeci şi opt de metri pătraţi! Fata era vizibil descumpănită şi, neatentă, încâlcea banda magnetică la picioare. Din uşă, Silviu îi zise pe un ton mai puţin maliţios:           — Oricum, până la noapte nu mai putem interveni, pentru că vopseaua asta buclucaşă se lăfăie chiar pe axul benzii de mare viteză a autostrăzii.           A doua zi, Silviu nu mai aşteptă apelul tradiţional, ci luă chiar el legătura cu Stela, iscodind-o, cât mai amabil cu putinţă, despre felul în care s-a rezolvat incidentul. Ea îi răspunse necăjită, descurajată şi parcă mai oficial ca de obicei:           — N-am putut face nimic! Rapoartele roboţilor menţionează insolubilitatea petei care se prezintă ca o peliculă de culoare alb-fosforescent, strâns legată de structura moleculară a materialului polimeric al carosabilului. Mai mult. Suprafaţa, stabilită prin măsurători precise, era, acum douăzeci de minute, de opt mii nouăzeci şi şase virgulă patru metri pătraţi. Silviu îşi manifestă uimirea printr-un fluierat prelung, admirativ parcă:           — Ei bine, gluma se îngroaşă! Am impresia că o să avem de furcă, dacă nu o lămurim.           — Am să-ţi comunic rezultatele analizelor de laborator, mai complexe, care se fac acum, îndată ce le primesc.           — Aşa să faci, fetiţo! O tachină consecvent dispecerul, suspendând cu repeziciune contactul.           — Ştii, domnule Silviu, n-aş fi crezut că e posibil aşa ceva! Pata iniţială s-a întins ca o pecingine, până a acoperit complet douăsprezece sectoare, după care nu a mai înaintat nici măcar un milimetru. Seara se lăsa încet, în timp ce aerodina azurie îi purta pe cei doi tineri la câţiva metri deasupra solului, peste panglicile rectilinii ale căilor rutiere.           — Ce pustii sunt., murmură Silviu care conducea distrat aparatul, mai mult cu ochii în jos, spre benzile arar străbătute de câte un vehicul pe pernă de aer. Şi ce-i mai rău e că nici nu ştim ce-am putea face, frumuşico. Stela, deşi cu obrajii împurpuraţi, renunţă să mai reacţioneze cu violenţa tradiţională, învăluindu-l în inflexiunile catifelate ale glasului care acum, auzit fără medierea aparaturii, era mai cald şi, fără îndoială, sub cerul imens, irizat de asfinţit, era de-a dreptul fermecător:           — Oare, dumneata ce crezi, am luat o măsură bună recomandând suspendarea traficului pentru vehiculele electrice?           — Hmm! Mormăi nesigur băiatul. Ce era să facem?! Drăcia asta de substanţă infernală se hrănea, pur şi simplu, cu anvelopele automobilelor şi sugea fără ruşine curentul electric din baterii.           — Poate că astfel se şi explică fosforescenţa asta, îşi mai dădu ea cu părerea.           — Mă îndoiesc! Se strâmbă el.           — Nu te mai îndoi atât, că rămâi cocoşat! Râse Stela. Aparatul încremeni o clipă în spaţiu, apoi se avântă silenţios spre înălţimi. Stela îşi fixă o clipă ochii pe chipul lui Silviu, zicându-şi că „e obraznic, ştiindu-se drăguţ”. Apoi şi-i înălţă deasupra, spre stelele care se revărsau peste cupola transparentă. În cele din urmă, parcă ameţită de clipirea măruntă a îndepărtatelor puncte luminiscente, îşi coborî privirea peste oraşul adâncit în somn, o purtă peste zona în care se încrucişau autostrăzile blocate, strălucitoare ca nişte râuri de metal incandescent şi, apoi, dincolo de ele, spre zona centralei nucleare, distinct marcată de balizele roşii ale centurilor de protecţie. Iar după câteva clipe, când privirea ochilor tahitieni s-a întors din nou în direcţia oraşului, Silviu a simţit cum palma fierbinte a fetei îi cuprinde cu putere nebănuită mâna ce fixa una din comenzile aerodinei şi i-a auzit aproape de ureche vocea caldă şi învăluitoare, vibrând însă de neţărmurită uimire:           — Priveşte, Silviule! Şoselele noastre blocate. Vopsite. Desfăşoară pe sol. Şi desigur nu poate fi întâmplător.           — Da, da. Se bâlbâi el.           — Priveşte, dragul meu! Înţelegi?!           — Înţeleg, frumuşico! E teorema lui Pitagora.                                                                           SFÂRŞIT

Pe când eram un puşti de zece-doisprezece ani, două locuri iubeam eu cu intensitate. Unul era spaţiul de la demisolul Palatului pionierilor, unde funcţiona cercul de aeromodelism şi aeroportul Cioca, unde funcţiona un club de planorism. Pe amândouă mi le-a făcut cunoscute Fănel, un aşa-zis verişor „de-al patrulea”, mai mare ca mine cu vreo cinci-şase ani, un tânăr înalt, vânos, inteligent şi curajos. El şi părinţii săi erau din Piteşti, unde copilărise mama şi întâlnirea dintre ei în extremitatea de vest a ţării însemnase o mare mângâiere reciprocă, din care principalul avantaj avea să-mi aparţină prin aflarea acestui mentor minunat al copilăriei mele. Dar nu despre machetele de maşini zbutătoare pe care maestrul meu m-a învăţat să le construiesc vreau să scriu şi nici nu vreau să vorbesc despre zborurile ce le-am făcut ca pasager, cu planoarele Icar şi Partizan, la manşă fiind acelaşi prieten mai mare. E timpul să mărturisesc adevărul despre o întâmplare uluitoare al cărei martor am fost. Cu toată vârsta mea necoaptă, înţelegeam că între părinţii săi există relaţii ciudate, alimentate de o prejudecată, de o boală a tatălui, care îl consuma în chip neobişnuit, boală ale cărei motivaţii le percepeam, dar nu ştiam că se numeşte „gelozie”. O gelozie stupidă şi fără vreun suport real, care se manifesta prin muţenie şi consum continuu de tutun. În schimb, mama lui Fănel era o femeie de o vioiciune, farmec şi veselie rar întâlnite, fapt care declanşase în mintea soţului ei prăbuşiri de dimensiuni nebănuite. Din vizitele mele în strada Xantipa nr. 26, o imagine este neperisabilă: înainte de apătrunde în camera dinspre stradă, în care Fănel şi mama sa îşi vedeau de ale lor, traversând micuţa bucătărie, îl vedeam pe nea Costică aşezat pe o dormeză îngustă, în faţa unei sobe Vesta, fumând Naţionale ţigară de la ţigară şi mormăind ceva indescifrabil ca răspuns la salutul meu, cu ochii la jăraticul din focar. În ziua fatală, într-o după-amiază de octombrie, am găsit acasă două personaje din familia Creţulescu. Întâi am dat, previzibil, peste nea Costică, învăluit într-un nor de fum, care a bombănit un răspuns în doi peri la sonorul meu „săru' mâna”, şi apoi, în cameră, peste Fănel, singur.           — Ce faci? L-am întrebat.           — Uite, mă chinui de vreo săptămână cu o problemă de magie, de alchimie, ştiu eu cum să-i zic?!           — Nu te cred! Adică.           — Acu' să tot fie zece zile am dat peste o carte la vecinul din fundul curţii, îl ştii, ăla de-a fost pe vremuri un fel de diplomat în Belgia. O carte de „ştiinţe oculte”, scrisă ba pe franceză, ba pe latineşte. Dintre reţetele magice, cum se zice acolo, am reuşit să traduc una singură pe de-a-ntregul.           — De-aia n-ai trecut să mă iei cu bicicleta, să mergem să mâncăm dude pe Calea Torontalului, cum mi-ai promis?           — Ei, iartă-mă şi tu! M-am chinuit, cum îţi spun, cu această „reţetă”. Cică să faci douăzeci şi unu de zaruri din şapte esenţe diferite de lemn, adică trei la o esenţă. Apoi, speranţa, promisiunea, ar fi că, aruncându-le, prin constituirea unui anume număr magic, format dintr-o anume succesiune a stabilizării fiecărui zar, dobândeşti eternitatea, adică trăieşti la nesfârşit, aşa cum eşti în momentul iniţial.           — Şi n-ai reuşit?           — Păi, nu se vede?! Zarurile ştiu că le-am făcut corect, dar numărul ăla nu vrea să se formeze! Am tot încercat, dar ori e vorba de o cacialma a ălui de-a scris cartea, ori e ceva legat şi de teoria probabilităţii, pe care nu o ştiu nici eu, de-aia cum să ţi-o mai explic şi ţie!           — Las' că n-oi fi eu prostul satului!           — Păi, n-o lua chiar aşa! Uite, nu înţeleg eu două versuri, că toată cartea e scrisă ca o poezie, versuri aflate la finalul reţetei ăsteia aşa-zis magice, pe care eu le-am tradus cam aşa: „Dar NUM? RUL numai în Strălucire, De-i potrivit, va fi mult peste fire.” – E chestie de lumină, am zis eu. Când dai cu zarurile, trebuie să ai lumină suficientă! Uite, de ce ţii perdelele trase? Şi aveai lanterna aia vânătorească.           — Las-o naibii de treabă! Se enervă din senin Fănel. Astea-s misticisme ale Evului Mediu, iar noi trăim în secolul douăzeci! Fără a aştepta să-i răspund, a adunat într-o palmă cele douăzeci şi unu de zaruri şi, cu mine în urma lui, a intrat în bucătărie, întinzându-i-le lui nea Costică îngânduratul, care pufăia cu ochii fixaţi pe jarul din focarul sobei Vesta.           — Tată, zise vărul meu de-al patrulea ia adaugă chestiile astea la stocul de combustibil al familiei! Nea Costică ne-a privit chiorâş, a mai tras gânditor câteva fumuri din chiştocul de Naţională, apoi a luat zarurile, le-a amestecat în palmă (o fi jucat table în tinereţe?) şi le-a aruncat peste jarul mărunt, palid, aproape albit de cenuşă. Într-o clipă, o flacără strălucitoare a înghiţit micile cubuleţe, iar când s-a stins, eu şi Fănel eram singuri în încăpere.           — Unde-i nea Costică? Am bâiguit eu.           — Eu ştiu? O fi ieşit la privată. Dar nu-mi ies din minte versurile din Carte: „Dar Numărul numai în Strălucire.” Fapt este că nea Costică nu a mai apărut niciodată. Miliţia, desigur, şi-a făcut datoria în stilul ei: „Declaraţi, mă, cum l-aţi omorât, că noi ştim totul! Puşcăria vă mănâncă!” Singurul care era mai aproape de realitate era tocmai locotenentul Purice de la Judiciar care, supraveghind ridicarea „urmelor” ce se prelevau din bucătărie, la nouă zile după anunţarea dispariţiei, îşi tot interpela colaboratorii:           — Care fumaţi, bă, Naţionale? Tu, Simioane?           — Tov' locotinent, uite, eu o ţin pă Tomis, e scumpă, da-i domnească.           — Bine, bă, da uite aici lângă sobă, damf şi fum de Naţionale! Păi cine să fumeze?!           — Răposatul, tov' locotinent, răspunse „plotoneriul” Simion râzând. Pardon, dispărutul! Nea Costică dispărut a rămas, iar Fănel şi mama lui au plecat între ai lor, la Piteşti. Casa modestă de pe strada Xantipa nr. 26 a fost întâi înconjurată de blocuri, apoi dărâmată cu buldozerul. În locul ei s-a construit un punct termic, pe care l-am vizitat, întâmplător, de curând. Reclamaţiile înaintate ziarului m-au purtat în mica încăpere a şefului microcentralei, pe care l-am găsit abătut, dar nu din pricina plângerilor formulate de beneficiari.           — Lasă-i să mă reclame! Mi-a spus domnul Cucu, că de marţi mă internez.           — Dar ce-aveţi?           — Intoxicaţie tabagică. Auzi! Eu, care n-am fumat în viaţa mea. Iar pe ăştia, lasă-i să strige, că nu le pot încălzi apa cu bricheta! Am mustăcit din nas şi nările mi s-au umplut de mirosul dulceag al Naţionalelor, de multă vreme dispărute, iar memoria a precizat locul pe care mă aflam: cel al fostei bucătării unde nea Costică fuma neconsolat ţigară de la ţigară. „Uite, mi-am spus, o face şi acum, o va face în veşnicie! A nimerit, cu zarurile aruncate în foc, în „Strălucire„, Numărul magic. Ehe! S-o fi păţit-o Einstein, Nichita Stănescu sau, de ce nu, EU?!”                                                                           SFÂRŞIT

Colonelul Mălureanu locuia într-unul din vechile blocuri ale oraşului. Era poate singurul locatar fericit că ascensorul care deservea cele zece etaje nu a fost schimbat cu altul mai rapid, răpindu-i astfel din clipele în care, ca acum, cu mâinile în buzunare, privindu-se gânditor în oglinda din stânga sa, se pregătea „sufleteşte” să se alăture tumultului străzii. Coborî cele câteva trepte ale intrării, zăbovind o clipă, cu ochii mijiţi, la scânteietoarele turbotrenuri suspendate ce spintecau, la intervale scurte, aerul tare al dimineţii. Era devreme încă, aşa că se hotărî să străbată pe jos drumul spre Inspectorat. Traversă încet scuarul cu alei de mozaic pastelat, prin marginea căruia trecea autostrada. Cu gulerul ridicat, cu obrajii îmbujoraţi de răcoarea pe care soarele matinal nu apucase să o alunge, colonelul se strecura prin mulţimea trecătorilor. Îi privea mai ales pe tinerii ce treceau în grupuri zgomotoase pe lângă el sau o luau oblic peste curgerea silenţioasă a trotuarelor rulante, sărind spre cele de mare viteză, uneori prin porţiunile nepermise, cu dezinvoltura dintotdeauna a nerăbdării juvenile. De fapt, de două săptămâni şi mai bine, de când i se încredinţase anchetarea cazului Irimescu, colonelul Mălureanu privea cu un interes deosebit pe tinerii din jurul său. Baza lunară de cercetare România anunţase exact cu şaisprezece zile în urmă dispariţia lui Dragomir Irimescu, biofizician de talent, 27 de ani, necăsătorit, mândria promoţiei sale etc, etc. Accident sau. Crimă? De la bun început, Mălureanu şi-a dat seama că metodele clasice de investigare nu vor duce la un rezultat concludent. Cu toate acestea, în cele cinci zile de cercetare „la faţa locului”, inventariase conştiincios toate variantele posibile. Condiţiile speciale ale unei baze extraterestre excludeau plecarea arbitrară, în secret, în orice direcţie. Intervenţia din afară era de asemenea exclusă. Punctul în care se realizase dispariţia era localizat cu destulă precizie – urmele pe solul lunar rămân intacte şi o veşnicie! Dragomir făcuse drumul neînsoţit, cu toate că acesta era faptul cel mai puţin sigur, deoarece, admiţând ipoteza unei intervenţii criminale, locul cu pricina putea fi survolat cu un vehicul zburător. În orice caz, absenţa oricărei urme de anihilare prin explozie, accidentală sau nu, era conformă cu înregistrările liniare ale tuturor oscilografelor lunare. Încă de ieri, colonelul Mălureanu îşi anunţase videofonic superiorul că în primele ore ale dimineţii va prezenta raportul cu concluziile sale. De fapt, îl întocmise aproape în întregime, însă, cu pedanteria care îl caracteriza, îşi oferise o noapte de odihnă, pentru ca acum, în dimineaţa aceasta, să-l revadă, transformându-l într-o oglindă cât mai fidelă a conştiinţei sale. Ajungând în piaţa centrală a oraşului vechi, îşi încetini paşii o dată cu ceilalţi trecători, cu ochii la ecranele turnului informa-ţional, pentru a mai prinde ceva din Telejurnalul de dimineaţă. Redactorul emisiunii sfârşea tocmai prin a anunţa că „în legătură cu dispariţia inexplicabilă a cercetătorului Dragomir Irimescu, de la baza lunară România, nu au mai intervenit date noi, dar se aşteaptă, de la o oră la alta, comunicatul experimentatului anchetator Ilie Mălureanu, însărcinat cu elucidarea acestui caz.” Mălureanu se posomoră niţel şi, vârându-şi mâinile şi mai adânc în buzunare, se grăbi spre staţia de electromobile. Se instală într-unul şi, programându-i indicativul Inspectoratului, se lăsă din nou furat de gânduri. „Nu, e limpede!” monologa el. „Un accident e inexplicabil, dar crima e exclusă! Niciunul din membrii Coloniei lunare nu depăşeşte vârste de 31 de ani; niciunul nu s-a născut mai devreme de 2000. Au crescut cu toţii într-un climat, într-o societate cu un nivel de educaţie superlativ, bazat pe principii care exclud cu desăvârşire geneza unui criminal. Iar un dezechilibrat, un paranoic pe Lună, cu mijloacele de testare actuale, e cu desăvârşire exclus!”           Angajându-se pe una din uriaşele bucle suspendate ale autostrăzii de penetraţie în noul centru civic, electromobilul gonea fără zgomot, părând că vrea să concureze zborul tăcut al unei aerodine azurii ce aparţinea serviciului de supraveghere a circulaţiei. Colonelul Mălureanu introduse o fisă în blocul alimentar al vehiculului şi luă grijuliu în palme recipientul cu cafea fierbinte şi aromată. O bău cu înghiţituri mici, urmărind distrat împletirea fantastică a căilor de acces spre uriaşele blocuri cilindrice.           — Bună dimineaţa! Vă rog să programaţi maşinii o viteză superioară, corespunzătoare traficului. Mulţumesc! Chipul tinerei agente de circulaţie – aflată probabil în aerodina ce-l însoţise o vreme – dispăru de pe ecranul monitorului tot atât de rapid precum apăruse. Mălureanu se conformă oftând, cu toate că suporta destul de greu vitezele la sol. Abia acum vedea mulţimea maşinilor în mişcare ce îl înconjurau. Cu ochii pe trepidaţia luminoasă a computerului de bord, colonelul îşi continuă monologul interior: – „Şi iată-mă în timpul pe care tânărul locotenent Ilie Mălureanu încerca să-l ghicească. Îl imaginam fantastic şi credeam în el; Adevărul e că realitatea e mult mai fantastică decât puteam admite atunci. Am îmbătrânit prea repede? Poate. Oamenilor le place să-şi parcurgă amurgul cu zestrea timpului lor. În 1993 n-aş fi crezut pentru nimic în lume că, în anul de graţie 2031 nu voi avea în apartamentul meu vreun aparat de televiziune în relief, doar pentru că nu vreau acest lucru. Mda. Toate s-au schimbat şi mai ales tineretul. Copiii ăştia sunt mai arătoşi, mai inteligenţi şi mai activi decât cei din generaţia mea. Dar, mai ales, sunt energici. Şi asta, poate, unde au moştenit atâtea probleme de rezolvat – poluarea, avalanşa informaţională, câte altele, sau poate sunt totuşi materializarea efortului nostru de a le da un profil moral mai frumos, de a-i face să înţeleagă că munca e singura poartă spre viitorul lor, spre viitorurile celelalte. Iar printre tinerii aceştia nu mai există urmaşi ai celor care-şi plimbau, obtuzi şi indiferenţi, acum patruzeci de ani, tranzistoarele, de dimineaţa până seara, prin cafenele şi pe bulevarde. De aceea, nu cred că Dragomir a fost ucis; dar dacă totuşi mă înşel, înseamnă că am dat de singura crimă perfectă din cariera mea. Ei, am ajuns!” Colonelul Mălureanu aşteptă glisarea portierei, apăsă pe rombul cu inscripţia LIBER şi coborî greoi, îndreptându-se spre ascensoare. Colegi mai tineri sau mai în vârstă îl salutau reverenţios, dar el le răspundea mai distrat ca de obicei. În liftul rapid ce îl purta spre biroul său de la etajul douăzeci şi doi, răspunzând senzaţiei de gol care-i răscolea stomacul, murmură înfundat: „De ce naiba progresul ăsta înseamnă neapărat viteză?” – Aţi spus ceva, domnule colonel? Îl întrebă respectuos un bărbat în civil, înalt, spătos, pe care Mălureanu îl ştia ca fiind cel mai bun specialist al serviciului de evidenţă.           — Nu, nu spuneam ceva anume. Mă gândeam la ritmul în care trăim şi.           — Desigur, aveţi probleme cu cazul Irimescu; ştiţi – se scuză căpitanul – noi am căutat să vă dăm în timp util datele solicitate, dar ce putem face mai mult? Toţi cei de la baza lunară par, cel puţin, curaţi ca lacrima. Liftul se oprise, iar uşile glisară fără zgomot. Mălureanu, înainte de a păşi peste prag, se întoarse către celălalt, frecându-şi distrat bărbia cu degetul arătător:           — Ce să zic, căpitane? Cred că e pentru prima dată când mă bucur de lipsa probelor. Absenţa unui antecedent negativ cât de minuscul m-a împiedicat să mă opresc la cineva anume, variantă care, în situaţia de fapt, lipsită de indicii, m-ar fi pus în situaţia de a prezuma vinovatul, fără motive prea temeinice. Mai mult – sfârşi râzând colonelul – nu va trece multă vreme şi compartimentul dumitale de evidenţă a infractorilor voluntari va fi desfiinţat, ca lipsit de motivaţie! La revedere. Ajuns în biroul său, Mălureanu se instală în fotoliu şi îşi aprinse prima ţigară a zilei de lucru care începea. Era unul din puţinii lucrători ai Inspectoratului care mai păstrau acest nărav şi, cum ceilalţi priveau fumatul ca pe o curiozitate, nu şi-l îngăduia decât în liniştea biroului său. Scoase dintr-un sertar filele alb-albăstrii ale raportului, o luă pe ultima şi o rulă pe tamburul maşinii de scris, grijuliu, uitând ca-ntotdeauna că plasticul nu se şifonează. Înainte de a dicta încheierea, citi ultimele fraze: „. În această ordine de idei, în absenţa mobilului şi în circumstanţele unor alibiuri certificate de memoria aparaturii electronice de control a activităţilor, specifică coloniilor extraterestre, exclud ipoteza unui act criminal. Dimpotrivă, având în vedere elementele care exclud, pe de altă parte, posibilitatea unui accident fără o cauzalitate evidentă, lipsit de orice fel de urmă materială, socotesc că dispariţia lui Dragomir Irimescu a fost în mod deliberat, conştient, realizată de el însuşi.” Colonelul mai trase un fum din ţigară, apoi o strivi într-unul din colţurile scrumierei, niţel înciudat:           — Şi-aşa, tot mortu' e vinovat! Din partea dreaptă a biroului, bâzâitul televideofonului îi atrase atenţia, întovărăşit de sclipirea verde a semnalului de apel. Acceptă legătura, pe ecran apărând chipul delicat al dispecerei de la „Informaţii”:           — Bună dimineaţa, domnule colonel!           — Bună, domnişorico! Ai vreo scrisorică de amor pentru mine? Glumi el.           — Aveţi o. aveţi o comunicare de la baza lunară România, răspunse fata fâstâcindu-se puţin, fapt care-l înveseli pe Mălureanu. V-o expediez. Aproape imediat ce luminiscenţa ecranului se pierdu într-un punct efemer, teleimprimatorul îi puse colonelului la îndemână mesajul fetei, imprimat – cum putea să fie altfel?           — Pe un fond roz-pal. Îl parcurse concentrat şi sfârşindu-l, aproape fără pauză, se aplecă deasupra maşinii de scris, dictând molcom, ca pentru un proces-verbal oarecare:           — Dosarul se clasează, în urma reapariţiei biofizicianului Dragomir Irimescu, care, comiţând un act de indisciplină potrivit regulamentelor de serviciu, prin neanunţarea ultimei sale teme de cerecetare, a realizat experimental deplasarea unidirecţională în timp, descoperire cu implicaţii nebănuite, nouă manifestare excepţională a geniului creator românesc. Colonelul Mălureanu tăcu, purtându-şi privirea dincolo de fereastră, peste panorama fantastică a oraşului nou care strălucea urcând cu toată fiinţa lui, rigidă şi animată în acelaşi timp, spre Soare.                                                                           SFÂRŞIT  

Cu puţin înainte de ivirea zorilor forfota din interiorul bazei aeriene de la Ohopoho păru să se diminueze. Autocisternele lungi, fantomatice în culorile lor de camuflaj, se desprindeau una câte una de prizele de alimentare ale elicopterelor de asalt şi transport şi, purtate de dieselurile ce bâzâiau în surdină, coborau pe rampele adăposturilor subterane.           În aerul rece pluteau aromele dulcege ale mlaştinilor aflate spre est, în valea Stanley, pe care oamenii adunaţi pe platoul de apel de lângă pista numărul doi le combăteau îngreţoşaţi aspirând fumul aspru al ţigărilor. Exclamaţii şi înjurături rostite în mai multe limbi erau acoperite de tropăitul bocancilor grei.           Măturând cu farurile ierburile cenuşii, incerte, o maşină de teren se apropia dinspre capătul benzii betonate. Se auziră nişte comenzi scurte, guturale, la care, ridicându-şi armele de pe jos şi potrivindu-şi la iuţeală accesoriile echipamentului, cei trei sute de bărbaţi încremeniră în cele din urmă în rânduri verzui, compacte.           Jeepul frână brusc şi parcă lansat de forţa inerţială a smuciturii, Hiena, teribilul colonel Schroeder, sări peste portieră cu o uşurinţă de necrezut pentru făptura unui individ atât de solid şi îndesat.           Aproape concomitent cu urletul sacadat al maiorului Layton, care ordona prezentarea onorului la comandant, colonelul chemă ofiţerii şi subofiţerii la el, pentru a preciza detaliile de ultimă oră ale misiunii.           MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, privea distrat prin plafonul transparent al carlingii sclipitoarele constelaţii ale cerului austral. Îşi plecă ochii spre dreapta: copilotul său, Ludwig, studia concentrat orarul de zbor şi frunzărea cu nervozitate hărţile de navigaţie.           — Ei, ce spui de ideea boss-ului? Rosti în cele din urmă MacGregor, în engleză. Când o fi să-l cureţe în sfârşit vreun glonţ comunist, o să se grăbească singur spre Iad, cu gândul să-l fenteze pe Lucifer şi să-i ia locul! He, he, he! Se hlizi el încântat de propria-i glumă.           — De ce râzi? Tresări copilotul. Avea o faţă de adolescent, prelungă, cu ochi albaştri în care tălăzuiau undele întunecate ale unei tainice nelinişti.           — He, he! Mi-l imaginam pe Schroeder-Hiena conducând iadul în urma unui puci militar! Şi-apoi… Hă, hă! Şi-apoi declarând Raiul spaţiul său vital!           Celălalt se enervă:           — Ia ascultă! Ai ceva cu noi, germanii, ca naţiune? Ce-i tot dai cu spaţiul său vital?!           — Hai, nu fi tâmpit! Doar ştii că n-am prejudecăţi din astea, zise scoţianul împăciuitor. Că la o adică, pentru o primă de periculozitate extremă, plătită în dolari şi nu în ranzi sud-africani, depusă corect în Elveţia, mă şi văd lovind primul cu o bazooka în poarta Sfântului Petru… Mestecam doar la ideea asta, care e în exclusivitate a Hienei, de a arunca în aer barajul natural dintre lacul Wandoo şi valea aceea ocrotită de junglă, unde e dispersată tabăra coloraţilor… Dar ce ai?! Parcă ţi-ar părea rău că după şase raiduri fără rezultat îi băgăm în sfârşit la apă, şi încă la propriu…           — Nu! Nu mă gândeam la asta, răspunse copilotul, fluturându-şi o mână a nepăsare. Mi-am amintit însă de o veche legendă angoleză referitoare la acest lac Wandoo…           — Se trezeşte în tine Herr Doktor Ludwig Repka, profesorul de la Heidelberg! Exclamă oarecum iritat MacGregor. Mă rog, care-i povestea?           Ludwig îi cercetă o clipă, cu dispreţ prea puţin ascuns, faţa pistruiată de roşcovan rotofei şi cam mărginit. Îl ştia superstiţios şi o ocazie ca asta nu trebuia să-i scape:           — Dacă n-aş fi schimbat fără voie cariera universitară pentru cinstea îndoielnică de a pilota hârbul ăsta, le-aş fi vorbit studenţilor mei despre cele trei state care existau în sud-vestul Africii prin secolul XV: Congo, Lunda şi Gola-an Dango…           — Ei, pe dracu'?! Făcu celălalt neîncrezător. Erau negroteii capabili de aşa ceva?           — Mai mult decât atât: aveau o civilizaţie cu adevărat înfloritoare, iar portughezilor le-a trebuit mai bine de o sută de ani pentru a înfrânge rezistenţa lor organizată…           — Mda, rezistă ei şi-acum, şi încă destul de bine! Ce-i însă cu legenda aia?           Ludwig Repka strivi cu dosul palmei un ţânţar uriaş care zumzăia înnebunit deasupra cadranului luminiscent al busolei giromagnetice.           — Zona în centrul căreia se află lacul şi valea Wandoo este o regiune subecuatorială, împădurită, o cetate naturală inexpugnabilă. Cu toate acestea, ambiţioşi, portughezii se străduiau neîncetat să pătrundă până acolo, dar toate expediţiile piereau aproape fără urmă.           — Chiar aşa?           — Legenda, care e foarte răspândită printre angolezi, susţine că atunci când unităţile portugheze ajungeau, epuizate, în preajma lacului, din el se ridica o mare pasăre albă care le nimicea fără cruţare…           — Eh, poveşti! Cine dracu' mai crede în Pasărea Rok, cea cu dinţii de oţel? Rânji fără prea multă convingere MacGregor.           — Adevărul e că uneori mai scăpa cu viaţă câte un militar, sau câte un călugăr misionar, dar erau atât de zdruncinaţi la minte, încât relatările lor erau socotite ca manifestarea unei boli specifice acelor locuri. Cu toţii susţineau că văzuseră pasărea, una uriaşă, înălţându-se, iar în faţa slavei ei, spadele şi lăncile, platoşele şi muschetele se prefăceau în pulbere fumegândă…           MacGregor asculta fascinat, cu pleoapa ochiului stâng umflată, zbătându-se uşor.           — Rahat! Mai ştii de ce vrăjitorii nasoale sunt în stare negrii ăştia?! Uite, îmi povestea un tip cam trăsnit, într-un bar din Windhoek…           Brusc, apelul controlorului de zbor îi readuse în prezent. Şi-au acoperit într-o clipă urechile cu monstruoasele căşti audio, iar degetele, abile, apăsau butoane, conectau circuite, declanşau sclipirea măruntă şi colorată a luminiţelor de control. Rosteau cu voce metalică în interfoane cifre şi cuvinte magice care trezeau la viaţă unealta lor de război.           MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, porni motoarele, apoi se aplecă spre stânga, pentru a privi şirul lung de oameni care, cu spatele încovoiat, asurziţi de zgomot şi înfioraţi de aerul rece dizlocat de palele dublelor elice de sustentaţie, urcau anonimi, unul câte unul, în pântecele vibrând al aparatului.           Încadraţi riguros în formaţie, MacGregor şi Ludwig Repka se aflau la mai puţin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariţia, la câteva grade mai spre vest, a şase bireactoare Buccaneer MK 50 desfăşurate pentru atac.           — Începe dansul! Rosti rânjind MacGregor, cu ochii la garnitura de câte opt bombe a câte patru sute cincizeci de kilograme, pe care fiecare avion le purta acroşate sub aripi.           Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei, peste care pluteau pâcle de ceaţă matinală. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupţie.           Caruselul înfricoşător al morţii înaripate dură mai puţin de trei minute. Gata de acţiune, în perspectiva existenţei vreunui punct de foc al inamicului, unităţile aeropurtate executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălţime. În preajma lor, ca nişte câini de pază, temutele elicoptere de asalt Cobra vegheau şi ele gata de intervenţie.           „Acţiunea a reuşit!” transmise prin radio, în dialectul afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. „Executaţi operaţiunea Sisal!”.           Urma cercetarea văii inundate şi nimicirea supravieţuitorilor.           Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap-compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf şi mâl dezintegrat în fracţiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame.           Învolburate, apele se năpusteau spre breşa deschisă de curând, tot mai largă sub forţa năprasnică a viiturii.           Din cel de-al treilea elicopter de desant, care patrula singur acum, desupra laturii sudice a lacului, MacGregor şi Ludwig Repka priveau prin interfaţa cu filtre speciale a căştilor de zbor fundul mâlos, împestriţat de verdele murdar al vegetaţiei acvatice.           Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căştilor:           — Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai ruşii… Natürlich! Numai ruşii!           — Ce spune? Întrebă peste umăr MacGregor.           Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunţând pentru prima dată, din câte ştia el, la africaans, limba patriei sale de adopţiune.           — Dracu' ştie despre ce ruşi bolboroseşte, îi răspunse nedumerit scoţianului.           Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căşti:           — Apel general! Operaţiunea Sisal se suspendă şi toate unităţile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acţiunii în curs: Cuende! Apel general!           Virând strâns spre dreapta, Mac Gregor îndreptă aparatul spre centrul fostului lac Wandoo şi acolo zăriră înălţându-se graţios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor patru planuri de direcţie acoperită parţial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de atac, suspendat la vreo douăzeci de metri înălţime, colonelul Schroeder îi aştepta.           Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate şi aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mânuite de soldaţii din pântecele său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-şi culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu.           Din momentul acela copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele argintii îşi încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful oval al obiectivului atacat de un lung şir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungile cozi de cometă.           — E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! Urlă surescitat MacGregor şi mâinile sale se crispau pe manşă.           Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din ciocul sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte şiruri de bule străvezii, tot mai mari şi mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Şi cei doi văzură din nou cu groază cum şi acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind şi cad, în poziţii nefireşti, patru trupuri omeneşti şi alveola sclipitoare a cockpit-ului.           În acel moment, sosi şi peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar şi cu ciudată detaşare, Ludwig simţi întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a carcasei aparatului se destramă, simţind în acelaşi timp cum alunecă în gol.           Înălţimea mică, de cinci-zece metri, îi salvase pe cei mai mulţi dintre militarii aflaţi la bordul elicopterului de desant şi totuşi la malul lacului ajunseră numai ei doi, piloţii, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăştinos, ascuns sub un strat de apă în care vegetaţia de alge punea bariere de netrecut. Ceilalţi se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizaţi de nesăţioasele lipitori ce colcăiau în mâlul răvăşit de viitură.           Stăteau amândoi culcaţi pe spate pe povârnişul malului înalt, la câţiva paşi numai de răsuflarea umedă şi caldă a pădurii veşnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă un lung pomelnic de înjurături în dialectul clanului său, MacGregor se sculă în picioare şi, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului.           — Să ne cărăm, Ludwig… Târfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură… S-o ştergem dracului!           Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrenţe acoperite de o crustă, parţial uscată, de mâl pestilenţial şi alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice şi era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Braţele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineţii, însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor.           — Să-i dăm bătaie! Mormăi în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat şi pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei.           Abia făcură câţiva paşi şi o vibraţie neobişnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele şi ridicând ochii, văzură înălţându-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo.           Nici flăcări, nici aburi fierbinţi, nici urlet de motoare reactive în forţaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălţime şi cei doi priveau năuciţi cum culoarea sa de un alb perlat începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparenţă. Un ţiuit ciudat, de înaltă frecvenţă, începu să le chinuie timpanele şi o ameţeală uşoară îi pătrundea insinuantă.           În cele din urmă, după o ultimă revenire fugară în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârşire.           Pentru cei doi bărbaţi zilele şi nopţile ce urmară îşi pierdură şirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometaţi şi însângeraţi, prin pădurea nesfârşită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor răzleţe înşirate de-alungul râurilor, pentru a fura orice le putea astâmpăra cât de cât foamea.           Pătrunzând în savană, păşeau împleticit pe solul prăfos, printre tufărişurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult târându-se ajunseră în nordul deşertului Namib.           Şi când, într-o dimineaţă, se treziră înfriguraţi, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în lumina soarelui uriaş care se ridica rapid deasupra orizontului, văzură, la numai câţiva zeci de paşi depărtare, fâşiile de beton ale unei imposibile autostrăzi.           Se repeziră şi, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele însemnul temeinic al civilizaţiei. MacGregor ridică ochii spre tovarăşul său:           — Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!           Ludwig nu răspunse. Cunoştea zona din survolările anterioare şi avea întipărită în memorie, ca şi celălalt de altfel, imaginea hărţilor pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră şi totuşi şoseaua asta nu putea să existe în lungul deşertului Namibiei…           Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia de ei cu viteză.           — Un automobil! Răcni Ludwig sărind în picioare, fluturându-şi mâinile deasupra capului.           O maşină curioasă opri silenţios în faţa lor, o portieră translucidă se deschise şi un negru tânăr, înalt şi zvelt, coborî privindu-i cu nesfârşită uimire:           — Ce-i cu voi? De unde veniţi? Întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare.           Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gâtuită:           — Apă! Dă-ne nişte apă…           Băiatul se repezi spre interiorul maşinii şi reveni cu patru recipiente cu conţinut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le spori puterile sleite.           — Hei, negrule, ne duci şi pe noi?           — Unde? Şopti tânărul cercetând cu teamă înfăţişarea celor două arătări în zdrenţe, cu bărbi şi plete încâlcite din care se zăreau doar nasurile jupuite de vipia soarelui şi ochii sălbatici, injectaţi de suferinţă.           — Spre cel mai apropiat post de poliţie sau spre cea mai la îndemână bază militară…           Şoferul se urcă la locul său şi, apăsând un buton, basculă vertical portierele din spate. Cei doi camarazi se instalară şovăitori în fotoliile ce le îmbrăţişară elastic trupurile obosite, uşile se etanşeizară şi vehiculul demară lin.           Bordul neobişnuit, absenţa volanului îi intriga tot mai mult pe foştii piloţi de elicopter, iar tânărul negru, în cămaşa sa albă cu mâneci scurte, părea din cale afară de firav, aşa cum stătea pe locul său din faţă, vizibil neliniştit. Îşi cerceta pasagerii cu coada ochiului şi, în cele din urmă, ezitând, făcu un contact pe consola împănată de afişaje electronice şi rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor prinse viaţă înfăţişând imaginea unui bărbat de culoare, cu un chipiu înalt şi un bluzon cu epoleţi nedesluşiţi, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte.           Imediat după sibilinicul schimb de replici, perplecşi, cei doi încercară să înţeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă:           — Cu cine ai vorbit, băiete?           — Cu poliţia rutieră…           — O. K.!           După mai puţin de un sfert de ceas văzură venindu-le în întâmpinare, la mică înălţime, un aparat de zbor care aducea cu o uriaşă broască ţestoasă. Tânărul îşi opri maşina cu un puternic oftat de uşurare în faţa aerodinei care bloca acum şoseua. Trei negri filiformi, în uniforme uşoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig şi MacGregor coborâră greoi, cu inimile pline de nelinişte.           — Cine sunteţi? Întrebă unul dintre poliţişti, care părea să fie şeful, privindu-l insistent pe scoţianul care bolborosea nişte înjurături în barba-i roşcovană, încâlcită şi murdară.           Tovarăşul acestuia se simţi obligat să răspundă:           — Suntem piloţi din forţa specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein…           — Şi dorim să fim cât mai rapid transportaţi la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificaţia treselor necunoscute de pe epoleţii bărbatului din faţa lui.           — Bine, desigur…, mormăi acesta privindu-l îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliţie N'dola. Veţi veni cu noi…           La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră până atunci, Ludwig şi MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braţ pe cel dintâi şi-l întrebă cu falsă indiferenţă:           — Veniţi din misiunea Wandoo?           — Da, da! Se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva săptămâni… A fost un dezastru acolo… Un dezastru inimaginabil!           — Ooo! Pasărea…, şuieră şi MacGregor cu ochii înceţoşaţi de o spaimă fără margini.           Aterizară pe un teren gazonat din faţa unui şir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, aşa cum desluşi copilotul cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era împrejmuit la rândul lui de un gard de sârmă ghimpată şi de posturi de pază.           Coborâră cu toţii şi se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două niveluri. La câţiva paşi de uşă, Ludwig Repka se opri şi, întorcându-se spre locotenentul N'dola, spuse cu tulburare în glas:           — Domnule, cred că am ghicit… Câţi ani au trecut de când ne-am executat misiunea?           Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî:           — Optzeci şi doi de ani! Iar Namibia este independentă de mai bine de două generaţii. Vă veţi obişnui cu gândul… Şi pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră. În ultimii patru ani am recuperat nouăsprezece cazuri…           — Optzeci şi doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! Se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul lui păros în canatul uşii de care îşi sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită:           — Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraţilor!           — Gura, soldat! Se auzi atunci glasul tunător al Hienei.           Cei doi înlemniră. În cadrul uşii stătea chiar temutul colonel Schroeder.           — Gura! Repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Şşşt! E o mistificare comunistă aici! E mâna ruşilor, le mai spuse în şoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloţi, ocoli cu dexteritate grupul poliţiştilor şi, cu mâinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor şi răpăitul rafalelor de mitralieră…                                                                           SFÂRŞIT

Pentru Dean, misiunea aceasta era îndeajuns de plicticoasă ca s-o considere o povară. Ghinionul lui era că pilota singura cosmonavetă de cursă lungă, una dintre acele nave de interceptare a cărei mare mobilitate îi rezerva întotdeauna un rol important în activitatea unei expediţii complexe, dar fără iniţiative de anvergură. Begonia se detaşase de marele convoi pentru a intersecta curioasa regiune detectată ca un gol imens şi inexplicabil în marginea densei galaxii Danaceneiene, urmând să ajungă pe Pământ la două luni după celelalte nave ale convoiului. E lesne de înţeles mirarea lui Dean când, la vreo trei săptămâni după pătrunderea în zonă, constată că, surprinzător, computerul central reduce viteza Begoniei, fixând-o în cele din urmă la vreo 80.000 km/secundă. Locatoarele, cu un mare coeficient de nesiguranţă, identificară undeva, în centrul zonei, activitatea foarte slabă a unui astru cu dimensiuni, paradoxal, uriaşe. Până atunci, Dean, în pofida unor vechi ştate de serviciu, nu făcuse nici o descoperire mai însemnată. Copleşit de emoţia pe care o încearcă orice explorator atunci când trebuie să-şi boteze descoperirea, după îndelungi deliberări cu sine însuşi, numi steaua singuratică şi misterioasă Strania, alăturându-i numele de cod din catalogul galactic. Timp de unsprezece zile terestre, Dean a stat închis în centrul de navigaţie. Motoarele de frânare funcţionau continuu. Efuzoarele mobile de corecţie îşi aruncau cu regularitate jeturile în spaţiu. Automatele care înregistrau elementele optice au fost, la un moment dat, blocate de computerul central ce desena pe monitoare liniile de forţă ale unui enorm astru invizibil. Cu greu şi-a dat seama dean că, în zona Straniei, materia nu putea fi percepută vizual. În a douăsprezecea zi, astronava se găsea la perigeu faţă de stea. Contoarele nu înregistrau nici un fel de radiaţie. Dean, care adormise, obosit de sclipirile voalate şi cu frecvenţe monotone ale aparaturii de control, a fost trezit de semnalele surde ale computerului central, ce pusese din nou în funcţiune receptoarele video ale navei. Teleobiectivul fixat spre astrul invizibil acoperea monitorul 6 cu imaginea unei imense pete sidefii aproape transparente. Pe ecranul următor, care prindea un unghi diferit, stăruia curbura uriaşă a Straniei, peste limita căreia se răzvrăteau protuberanţe abia vizibile. Dean era năucit de revelaţie. Nimerise, probabil, în apropierea stelei într-un moment în care aceasta îşi intensifica activitatea şi devenea parţial vizibilă. Revenindu-şi, începu febril să coordoneze funcţionarea sistemelor integrate de observaţie. La intervale scurte, computerul făcea cunoscută situaţia zonei de influenţă a câmpurilor create de astru, a cărui vânzolire înregistra pe graficele de pe ecrane curbe tot mai ascendente. Forţa de atracţie, iniţial neînsemnată – infimă faţă de volumul Straniei – creştea şi ea în mod simţitor. În baza elementelor primite, pilotul automat ceru permisiunea de a pune în funcţiune motoarele principale, pentru accelerarea Begoniei, după 25 de minute, câte erau necesare pentru trecerea pe orbita transgalactică. Dean ezită. Abia după patruzeci de minute, când constată că limbile vagi ale protuberanţelor devin tot mai lungi şi mai dezordonate, decise cuplarea motoarelor de corecţie. Dar, tocmai în momentul în care Begonia se deplasa pe o orbită de tranziţie, o trombă gigantică se desprinse de stea şi, parcurgând cu o viteză fantastică spaţiul până la navă, o învălui timp de câteva fracţiuni de secundă. Cele două minute şi mai bine, ce au fost necesare pentru interceptarea astronavei, au fost pentru Dean clipe de o intensitate infernală, fiind convins că impactul va avea consecinţe dintre cele mai rele. Spre surprinderea lui însă, interferenţa cu tromba radiantă n-a avut nici un efect perceptibil. Begonia intră curând pe orbita transgalactică, unde oglinda parabolică, transformându-se într-un soare miniatural, acceleră viteza până la pragul luminic.           Cu mult înainte de pătrunderea în sistemul planetar al Soarelui, Begonia începu operaţia de frânare. Simultan, Dean învălui întreaga astronavă în câmpul creat de reversonit, după excitarea acestuia printr-un flux sinergic concentrat. După anularea paradoxului temporal*, Dean luă legătura cu prima staţie spaţială automată pe care o reperă la vreo 59 de milioane de kilometri de Pluton. Aceasta, având misiunea raţionalizării traiecto-riilor navelor ce pătrund în sistemul solar, îi comunică elementele necesare pentru interceptarea navei de către staţiile speciale de ghidaj. Cu promptitudine, Pământul răspunse primului apel, Dean având bucuria să vadă pe ecran faţa Ei, copleşită de fericire. Mary îi ura „bun venit!”. Centrul de coordonare de pe cosmodromul Armstrong îi comunică faptul că nu recepţionează nici o imagine, cerându-i să verifice emisia video – verificare ce nu dădu nici un rezultat. Timp de două zile, până la intersectarea orbitei planetei Marte, convorbirile au avut un caracter banal, de rutină. Apoi, un dispecer de pe Phobos interveni cerându-i lui Dean poziţia, afirmând că se îndoieşte de exactitatea calculelor, întrucât nici un complex optic nu localiza astronava. Bănuind o eroare a ghidajului spaţial, Pământul trecu la supravegherea traiectoriei Begoniei cu ajutorul radiotelescoapelor de pe marile sale observatoare orbitale. Aflat la câteva milioane de kilometri de Pământ, Dean deconectă motorul fotonic, cuplând pentru ultima oară rachetele clasice de frânare. Cu opt ore înainte de aterizare, Dean fu chestionat de o comisie desemnată de Consiliul Expediţiilor Galactice, în legătură cu survolarea zonei în centrul căreia se rotea Strania. Bătrânul Xit Selmar, o personalitate proeminentă în Consiliu, sfârşi prin a-i cere în mod solemn să nu intercepteze nici un program al reţelei mondiale de stereoviziune. Contrariat, ceru lămuriri. Selmar îi răspunse că Pământul stabilise existenţa unei situaţii neobişnuite, pe care o va cunoaşte numai după terminarea misiunii. Dean îşi regăsi sângele rece şi nu mai stărui. Se gândi că, probabil, în timpul evoluţiei Begoniei în apropierea stelei, se defectaseră sistemele de dirijare automată, iar cei de jos nu vor să-l alarmeze. Se instală concentrat în fotoliul postului de pilotaj manual, pregătind nava pentru aterizare.           Fixându-se temeinic pe platforma metalică a rampei, Begonia fu inundată de linişte pentru prima oară după trei ani de peregrinări. Tom se sculă greoi şi se îndreptă spre lift, care-l urcă până la compartimentul de evacuare. Acţionând claviatura discului-Coandă, în care urcase, se gândi că toate mecanismele astronavetei funcţionaseră perfect – motivul interdicţiei bătrânului Xit fiind, în cazul acesta, cu totul altul. Trapa se deschise şi discul plană uşor, ieşind din corpul navei. De jur împrejur, la o distanţă apreciabilă, se afla o mulţime imensă de oameni. Dean îşi conduse aparatul spre turnul de control, lângă care ateriză. Coborî. Între el şi mulţime se afla Mary. Se avântă spre ea, dar micşoră paşii, constatând tăcerea deplină care îl învăluia. Mary plângea încetişor, sprijinindu-se cu o mână de ecranul unui aparat îngust de stereoviziune, cuplat cu un teleobiectiv direcţionat spre axa Begoniei. Începu din nou să alerge, fixându-şi încordat privirea pe faţa udă de lacrimi a femeii. Ajunse la ea, o cuprinse în braţe şi îi sărută obrajii palizi, fruntea şi nasul mic, mângâindu-i părul lung, mătăsos. Sufocat de emoţie, reuşi în cele din urmă să o întrebe pentru ce plânge, căci el, Tom, a venit. Mary, căutându-i faţa cu palma – ca o nevăzătoare – i-o îndreptă spre aparatul de stereoviziune. Pe ecran nu exista decât imaginea rampei şi a antenelor de ghidaj; Begonia nu se vedea. Murmură:           — Oh, Mary. Ce-i asta?!           — Şi astronava. Şi tu., Dean. Pentru noi, sunteţi. Invizibili!                                                                           SFÂRŞIT