Ana Veronica Mircea scriitoare română de proză scurtă SF

— Odată şi odată vei dori să-ţi faci semn ţie însăţi, şi atunci – crede-mă!           — Eu te voi ajuta!           Femeia (femeia cu straie bizare, Venetica) îi vorbeşte ei. E nebună! De ce îi vorbeşte aşa? Ei, aşa? Ei?!           „Eu? Cine sunt eu? Unde sunt eu? Se întreabă, pierdută.           Pierdută – şi regăsită când Mănuşa lui Zutra se face simţită, zvâcnind, şi mai ales când o percepe ca fiind carne din carnea ei, când îi trăieşte extazul înmuguririi.           Sus, în căuşul confortabil al patului, Incă-Marea-Preoteasă Edrada trage să moară. E penultima zi a vieţii ei, dar ultima din Decada Desprinderii, cea în care Mănuşa, ultimul veşmânt al lui Zutra care încă n-a părăsit-o, o va abandona, rupându-i sufletul sanctificat de învelişul nedemn – de trupul care, azvârlit în Cripta Deschisă, inconştient şi insensibil la orice stimul din lumea raţională, se va mai zvârcoli o zi, răscolind mormanul de oseminte, rămăşiţele pământeşti ale numeroaselor ei predecesoare.           Zace nemişcată, îmbrăţişând cu priviri pierdute cerul – pe care plafonul transparent nu îl ascunde.           Jur-împrejur, îngenuncheate pe treapta cea mai de sus a Patului, Celelalte Preotese aşteaptă, tremurând de emoţie şi nerăbdare, cu mâinile încleştate de marginile cearşafului care, după ce a fost imaculat vreme de nouă zile, tocmai a prins să capete, pe nesimţite, o tentă verzuie – aidoma corpului gol al Edradei, care, în plus, emană, din ce în ce mai perceptibil, un parfum greu, dulce-amărui, ce coboară din nări, inundând gura şi provocând o senzaţie familiară – gustul terciului cleios făcut din Cozile lui Zutra, singura hrana a Celorlalte Preotese.           Edrada strâmbă din nas din ce în ce mai des şi mai vizibil – şi sfârşeşte prin a reuşi să-şi schimonosească faţa, trădându-şi imensa silă stârnită de propria ei duhoare. „Oare Atrata s-o fi strâmbat tot aşa?” se întreabă. Cine poate şti! In a zecea zi Celelalte au ochi numai pentru Mănuşă, niciuna nu priveşte chipul Încă-Marii.           Ei da, îşi aminteşte foarte bine – doar e ultima amintire a sinelui ei nealterat – se vede, cu trei ani în urmă, prosternată lângă Pat (pe atunci Patul Atratei), îmbătată de mireasma ce i se părea divină şi sorbind din ochi Mănuşa care se prelingea, înnebunitor de încet, părăsind mâna Încă-Marii. O, da, a privit-o cu disperare, cu toată puterea dorinţei supraomeneşti de a fi mâna ei aceea care o va atrage, de a fi ea Noua-Mare-Preoteasă, Mireasa, Purtătoarea Noului Veşmânt, cel pe care Zutra, în mărinimia lui, îl va face să înmugurească din mănuşa moştenită. Iar pe Atrata a crezut-o atunci pornită pe Calea Cerului, desprinsă aproape cu totul de trupul secătuit.           „Aşa cum mă cred pe mine acum”, îşi spune, îngrozită. Cui îi mai pasă de corpul nedemn? Cine îl mai priveşte?           Şi dacă l-ar privi? Îşi aminteşte poveştile cu Încă-Mari care s-au strâmbat şi s-au zbătut înainte ca Mănuşa să le părăsească – şi ştie că remediul-sacru e tăierea mâinii ce încă mai leagă Veşmântul Zeului de forma materială care l-a purtat, căzută pradă lui Tra înainte de vreme.           „De ce mă arunci, stăpân nemilos?” suspină gândul Edradei şi, cu un efort de care nu se mai credea în stare, îşi stânge pumnul, reţinând mănuşa frunzoasă, de un verde crud.           De data asta gestul nu le scapă Celorlalte, şi murmurul lor stupefiat se transformă iute în şoapte grăbite, care cresc, devenind exclamaţii şi porunci:           — Ce-i asta?!           — Vedeţi şi voi?!           — Nu s-a mai întâmplat!           — Nu e o zbatere nelegiuită!           — E un gest-adevărat!           — Sufletul Încă-Marii vrea să mai rămână! Poate să-l mai slujească pe Zutra printre noi!           — E un miracol!           — Luaţi mâinile! Mănuşa e a ei, încă a ei. N-o să ne-o dea!           — Nu cred! Nu pot să cred! Nu s-a mai întâmplat!           — Păgâno, taci! E un miracol!           — E o minune-rea, sau o minune-bună?           — E o minune-rea, spune, apăsat, Marele-Preot-Păzitor, întorcându-se, mânios, spre Venetica care, înălţată pe vârfuri, s-a străduit tot timpul să îi privească peste umăr. Cum ai făcut să fie aşa?           Sora Amelita, firava misionară a Ordinului Samaritenilor, căreia Altaranii continuă să-i spună Venetica deşi trăieşte printre ei de patru ani, nu-şi pleacă ochii sub uitătura cruntă a bărbatului mătăhălos.           — Ce-ţi pasă? Contează numai făgăduiala Mai-Marilor-Soborului vostru de a mă lăsa să îi vorbesc, fără martori, Încă-Marii voastre Preotese dacă şi când ea va strânge Mănuşa în pumn – aşa cum am prezis eu!           — Ţi-au făgăduit ca să-ţi închidă gura! Nu credeau că poţi să faci minuni-rele! Deşi eu îi prevenisem! Dar nesăbuiţii nu m-au ascultat!           — De ce tragi de timp, omule? Nu mă interesează toate astea. Eu cer doar ceea ce mi s-a făgăduit!           — Vrei să-i vorbeşti unei carcase fără suflet, pe care o mişti tu prin vrăjile lui Tra? Pentru asta vrei să gonesc de lângă Pat atâtea Cuvioase Preotese care jinduiesc Mănuşa Sacră?!           — Nu le goni, acceptă Amelita, cu aerul cuiva care face concesii împins numai de inima prea largă. E suficient să coboare pe treapta cea de jos. Doar pentru două-trei minute. Hai, nu te mai codi! Sau eşti şi tu nesăbuit şi nu mă crezi în stare să-i pedepsesc pe cei care mă mint?           Marele-Preot-Păzitor se răsuceşte către Pat şovăind, cu capul vâjâind de blesteme adresate Veneticei, femeii care a ieşit din Pădurea lui Zutra după ce Tra, Răul Ceresc, a aruncat într-acolo un ochi de foc.           — Zutra e duşmanul Răului, l-a contrazis atunci Umrama, pe care vârsta o îndreptăţea să fie conducătoarea de necontestat a Soborului, căci era cea mai bătrână dintre Celelalte, încărunţită şi stafidită de emoţiile şi de dorinţele neîmplinite care o măcinaseră în Vremea Aşteptării din numeroasele Decade ale Desprinderii pe care le trăise. Zutra nu ar primi în pădurea LUI un sol al lui Tra şi – mai cu seamă – nu l-ar slobozi viu în lume!           — S-o întrebăm pe Marea Preoteasă, a propus, împăciuitoare, Orrara, Sfătuitoarea Novicelor, căreia Mănuşa Zeului îi atinsese vârfurile degetelor în trei rânduri, dar se retrăsese de fiecare dată, atrasă de mâini mai potrivite.           Aşa că i-au înfăţişat-o pe Amelita Atratei, Marea Preoteasă din acel timp, şi Femeia-Arbore n-a părut supărată când a simţit-o în grădina ei. Ba chiar s-a apropiat de străină, a ocolit-o – clătinându-şi graţios numeroşii muguri degete – a privit-o cercetător printre frunzele măştii sacre, a atins-o, apoi a rostit, aproape cu dispreţ:           — Nu poate face rău.           Şi, pierzându-şi brusc interesul, s-a cuibărit printre florile de alamon şi a prins să suspine sacadat, extaziată.           Mai-Marii Soborului s-au retras imediat, cuprinşi de respect pentru comuniunea Marii-Preotese cu Zutra şi pentru transa contopirii ei cu Sfântul LUI Veşmânt.           Iar pe Amelita au acceptat-o, însă tratând-o cu aceeaşi calmă indiferenţă şi cu acelaşi nedefinit dispreţ pe care i le arătase Atrata, cea recunoscută atunci pe întreaga planetă Altar drept Aleasa Zeului Zutra.           „Da, Soborul a subestimat-o pe femeia asta”, cugetă Marele-Preot-Păzitor cu amărăciune. „Pentru că însuşi Zutra a subestimat-o!… Adică tu, nelegiuitule”, se mustră singur, „gândeşti că Zutra cel Atotputernic a greşit?! Vai ţie! Şi vai nouă!” se căinează, făcând, cu mâna dreaptă, un semn de acceptare către Umrama, care, de pe prima treaptă, îl priveşte întrebător.           — Coborâţi! Porunceşte bătrâna. Pe ultima treaptă! Nu putem judeca dacă suntem fericite cu o minune-bună sau pedepsite c-o minune rea, dar ştim că Venetica e amestecată şi că remediul-sacru e să urce ea, singură, acum, aici!           Celelalte coboară tremurând, copleşite de spaimă şi cu vlaga suptă de concentrarea întreruptă pe neaşteptate. Şi Venetica se apropie. Edrada o poate vedea doar întorcându-şi – dar cu ce neomenească trudă!           — Capul într-o parte. O vede, o recunoaşte şi îşi aminteşte – confuz, pentru că amintirea e din clipele când tocmai începea să nu mai fie ea: „Odată şi odată vei dori să-ţi faci semn ţie însăţi, şi atunci – crede-mă!           — Eu te voi ajuta!”           Da, Venetica i-a spus asta, chiar ei, atunci când mănuşa înmugurindă o lua în stăpânire. Dar ea a uitat, pentru că aşa a vrut Zutra! Zutra-uzurpatorul, cel care a surghiunit o, rupând-o de ea însăşi, copleşind-o cu un extaz dement, căci un orgasm perpetuu a fost tot ceea ce a mai legat-o de trupul căruia el îi poruncea, pe care el îl folosea, pe care el îl vlăguia, din care mugurii lui blestemaţi sugeau puterea vieţii. Trupul în care e reprimită acum, ca să se stingă odată cu el, neputincioasă ca el, cel părăsit de Mănuşa-mugur-fertilizator, pe care o atrage un trup nou, bine hrănit cu ramuri din pădurea lui Zutra, locul unde Celelalte plantează, cu smintită evlavie, mugurii-degete pe care Marea Preoteasă, Femeia-Arbore, posedată şi parazitată de Zutra, şi-i desprinde singură când simte că acea hrană care este ea însăşi nu le mai prieşte.           Edrada înţelege totul. Cunoaşterea e darul lui Zutra. Darul?! Nu, plata pentru viaţa ei furată, sau, mai degrabă, ultimul supliciu. Căci ea, acum stăpâna adevărului, se stinge, lucidă dar neajutorată, prizonieră a corpului care, odată părăsit de Mănuşă, va putrezi de viu, într-o singură zi, zbătându-se, pradă durerilor atroce -pe care nu le va putea urla!           — Şi rupându-şi sfărâmicioasa şi duhnitoarea carne în zvârcolirea printre oase.           Să ştii, şi să nu poţi vorbi! Să n-o poţi preveni – măcar prin semne!           — Pe nefericita care abia aşteaptă să-ţi ia locul!           Şi chiar dac-ar putea dezvălui oroarea, ar crede cineva? Cine ar fi dispus să creadă că Marea Preoteasă, cea care proroceşte dezlănţuirea stihiilor (fie ele cutremure, uragane, arşiţe, îngheţuri, revărsări de lavă ori de ape) şi care ştie întotdeauna cum pot fi înfrânte, e doar o biată posedată, pe care Zutra-parazitul şi-o face mireasă înfocată, mamă iubitoare, hrană resemnată? Zutra, a cărui pădure creşte ca-n poveşti, sufocând şi înlocuind păşunile şi ogoarele – aşa cum terciul din „cozile” pe care le oferă el înlocuieşte mâncărurile străvechi. Terciul care le preschimbă pe Celelalte Preotese – al căror număr e tot mai mare an de an – în femei sterpe, darân fertile purtătoare ale mugurilor lui afurisiţi!           „O, de-aş putea să fac un semn! Să fac un semn cuiva care m-ar crede! Un semn pentru mine însămi, pentru mine, cea de acum trei ani!”           — Se poate, spune Venetica, care a ajuns pe prima treaptă, destul de aproape ca să-şi facă auzite şoaptele. Totuşi grăieşte fără vorbe, în acel limbaj al gândului pe care şi Zutra îl pricepe, căci Mănuşa se agită, parcă muşcând palma Edradei.           Încă-Marea simte durerea, îşi simte şi lacrimile. Dar mâna nu şi-o poate descleşta.           — De ce? Reproşează gândul ei, sperând că Venetica îl aude. De ce îmi trebuie o durere-n plus?           — Fără Mănuşă te pierzi. Şi putrezeşti. Doar acum ştii şi tu că am dreptate! Eu i-am dar mâinii tale o bună parte din puterea mea. Priveşte, dreapta îmi atârnă fără vlagă! Tu rabdă. Durerea-n plus înseamnă viaţa ta!           — Rabd… Rabd… Darsemnul? Se tânguie Edrada. Semnul meu către mine? Ca să mă pot salva?           — Sunt oameni ca şi noi! Strămoşii lor au fost, ca şi ai noştri, fii Pământului secătuit. Au rătăcit, ca şi ai noştri, căutând adăpost în lumi mai bune. Numai că înşelător-primitoarea Altar i-a prins în capcana unei religii inumane, care-i devorează! Nu e o figură de stil! Specia umană e, pentru parazitul zutra, gazda ideală, în aşteptarea căreia un mugur mănuşă a hibernat timp de milenii.           — Să nu fabulăm, fiule, spune, tărăgănat şi ironic, Marele Maestru al Ordinului Samaritenilor.           — Nu fabulez, Eminenţă! Se aprinde, ofensat, Coordonatorul Programului de Explorare şi Expansiune. Agenţii noştri au descoperit planeta Altar acum două sute de ani şi au putut studia nestingheriţi ceea ce li se întâmplă acelor oameni – oameni!           — Recăzuţi în barbarie. Doar când au încercat să intervină au fost numiţi „solii lui Tra” şi au fost ucişi. Marile-Preotese, vreau să spun marile-posedate, i-au depistat întotdeauna fără greş! Eram pe punctul de a renunţa, convinşi că parazitul e invincibil, că nu poate fi distrus decât odată cu planeta.           — Oribilă intenţie! Intenţie-sacrilegiu! Decretează Eminenţa Sa îngustându-şi ochii şi ridicând un deget acuzator.           — Nici n-am avut-o, se scutură Coordonatorul. Eram doar gata să ne recunoaştem înfrânţi când sora Amelita, aflând de sacrificiile noastre zadarnice, s-a oferit să-şi pună puterile minţii în luptă cu cele ale monstrului altaran. Şi eu cred, Eminenţă, că e păcat ca asta să-i atragă excomunicarea!           — Iar eu cred, fiule, subliniază cu blândeţe Marele Maestru, că nu-nţelegi ce se petrece! Menirea noastră, a Samaritenilor, e într-adevăr ajutorarea dezinteresată a aproapelui; menirea sorei Amelita, ca misionară, e într-adevăr readucerea la Dreapta Credinţă a fraţilor noştri rătăciţi. Şi e adevărat că, spre a ne îndeplini menirile, ne folosim de puterile pe care gloata ni le crede mai presus de fire – neştiind că orice copil bine îndrumat de la o vârstă fragedă le poate dobândi.           Darexistă, fiule, limite şi restricţii. Există încercări pe care Universul le admite, le tolerează, şi altele – pe care nu le poate suporta!           Femeia întoarsă în timp spre a vorbi cu sine însăşi e sfidare pură a legilor universale, e o contorsiune nepermisă a continuului spaţio-temporal, o suprapune, o anulare, un concentrator de tensiuni, un focarde explozie… O, Doamne, nici nu vreau să mă gândesc! Sper s-o putem opri la timp!           — Dar, încearcă Coordonatorul, noi, care cunoaştem planul sorei Amelita de trei ani, nu doar de-o zi, ca Eminenţa Voastră, am făcut calcule şi simulări şi, vă asigur…           — O, Doamne! Urlă Marele Maestru. Trei nave am trimis, nu una, şi ei, incompetenţii, au dat greş! Nebuna face saltul! O simt! O, Doamne! Se întâmplă… Ce se întâmplă, Doamne Milostiv?!           Dacă ar privi în sus, şi Celelalte Preotese şi Preoţii Păzitori ar zări coborând nu unul, ci trei globuri de foc. Dar ei o privesc pe Venetica care prinde mâna liberă a Încă-Marii – şi, când le pierd din ochi, îşi urlă groaza într-un singur glas. Pentru că cele două, ca şi Mănuşa Zeului, au dispărut. Ca şi cum niciodată n-arfi existat!           Sus, în căuşul confortabil al patului, Incă-Marea-Preoteasă Atrata trage să moară. E penultima zi a vieţii ei, dar ultima din Decada Desprinderii, cea în care Mănuşa, ultimul veşmânt al lui Zutra care încă n-a părăsit-o, o va abandona, rupându-i trupul nedemn de sufjetul sanctificat.           Îngenuncheată pe treapta cea mai de sus a Patului, alături de surorile ei întru speranţă, Cealaltă Preoteasă Edrada, îmbătată de mirosul divin pe care Încă-Marea îl împrăştie ca pe o binecuvântare, aşteaptă, sorbind din ochi Mănuşa care, înnebunitor de încet, se prelinge de pe mâna muribundei.           Aşteaptă mistuită de flacăra dorinţei supraomeneşti de a fi ea Noua-Mare-Preoteasă, Mireasa, Purtătoarea Noului Veşmânt. „Acum ori niciodată”, îşi spune, ignorând orice umbră a altui gând şi îngropându-şi în adâncă uitare visul terifiant din noaptea nu de mult trecută. Visul în care s-a simţit pe sine însăşi muribundă, chinuită, înşelată, neînţeleasă, urlând şi blasfemând. Visul din care s-a trezit spre a se smeri, cerşind îndurarea lui Zutra, Milostivul. Dar, căzând iarân somn, visul s-a-ntors, purtând-o şi pe femeia aceea ciudată, Venetica, care îi repeta întruna:           — Ce vezi acum şi mâine vei vedea! Şi vede, într-adevăr!           Vede, îngrozită, că în Pat sunt două Încă-Mari – şi cea de-a doua e chiar ea, aşa cum sieşi şi-a apărut în vis, adică goală, cu pielea marmorată de irizaţii din ce în ce mai verzi, cu o Mănuşă strânsă în pumnul stâng şi, fără doar şi poate, suferind.           — Piei, nălucă! Întoarce-te la Tra, stăpânul tău!           E formula care alungă Răul, şi Edrada o rosteşte clarşi răspicat. Dar înlemneşte auzind cum Celelalte spun toate acelaşi lucru, toate într-un glas.           — Eşti tu acolo, îi şopteşte Venetica, care i-a apărut alături – din senin! Priveşte! Este semnul pe care ţi-l faci, ţie, tu!           Soborul Preoteselor priveşte. Priveşte cum Mănuşa Atratei îmbracă mâna dreaptă a Edradei celei vlăguite, care zace-n Pat. Şi ea, deodată plină de putere, se saltă şi îşi uneşte palmele. Şi ochii îi fulgeră a răzbunare – şi-a izbândă.           Mănuşile împreunate scrâşnesc, apoi schelălăie ascuţit, sfredelitor… Şi, după o lungă clipă în care nimeni nu răsuflă, se sfărâmă, devin pulbere de care Edrada cea din Pat se scutură cu un suspin înainte de a se topi, scurgându-se în sine însăşi până ce nu-i mai rămâne nici măcar urma pe cearşaf.           Abia acum tăcerea stupefiată se transformă în murmur, în şoapte grăbite, care cresc, devenind exclamaţii şi porunci:           — Ce-a fost?!           — Aţi văzut şi voi?!           — Nu s-a mai întâmplat!           — Sufletul Încă-Marii l-a ucis pe Zutra!           — Ba nu, Edrada!           — Edrada şi-a ieşit din trup! Edrada l-a ucis!           — Nu cred! Nu pot să cred! Nu s-a mai întâmplat!           — Păgâno, taci! E un miracol!           — E o minune-rea, sau o minune-bună?           — E o minune-bună, spune Venetica, apăsat. Iar Edrada, pe care tot Soborul o priveşte cu o nouă teamă şi cu un nou respect, aprobă dând din cap şi, cu o mângâiere, închide ochii Atratei, Fosta-Mare-Preoteasă, care, senină şi destinsă, a murit.           — Ce se întâmplă, Doamne Milostiv?! Bâiguie Marele Maestru al Ordinului Samaritenilor, speriat cum nu ar fi crezut că poate fi. Doamne, de ce mă văd, pe mine, eu?           — Adio, frate! Îi spune Celălalt. Celălalt el. Odată am fost unul, acum ne despărţim!           — E o bifurcaţie. Nu putem şti dacă e prima, îi explică, precipitat, Coordonatorului, Celălalt Coordonator. Îi vom spune Nodul Amelita!           — Ba mai corect arfi, îl contrazice Coordonatorul Iniţial, Răspântia Mănuşii. Sau Bifurcaţia lui Zutra. Aşa, ca să ne amintim de parazitul care…           — Care s-a autodevorat! Se bucură Duplicatul. Iar tu/eu/noi am avut dreptate: Universul a suportat! Suportă orice, pentru că are, sau creează, legi pentru orice!           — Felicitări! Spune Iniţialul.           — Felicitări! I-o-ntoarce Duplicatul.           — Şi vezi ce tratative duci cu Marele Maestru. Să o sanctifice pe Amelita! E drept că, până una-alta, doar ea, cea surghiunită printre voi de fapta ei, o să mai ştie pentru ce! Dar calculele mele spun că va veni o vreme când nici noi, ceilalţi, nu vom mai uita!           — Ce se întâmplă, Doamne Milostiv?!           — Ce spune Eminenţa Voastră? Tresare Coordonatorul. Apoi, îngrijorat: Ce palid sunteţi! Vă e rău?           — Nu… Dar a fost… O pierdere… O rupere a legăturii cu una dintre misionare… Ştii, e rutina comuniunii dinte noi, samaritenii, senzaţia că există ceilalţi, toţi… Ea parcă arfi murit! Deşi a fost… Altfel… În fine, tot ceva ireversibil… Oricum, să ne întoarcem la… Of, fiule, să nu râzi de-un bătrân care-a uitat ce îi spuneai! Oare-mi cereai ceva?                                                                     

Ai reuşit! I Eşti în inima Buncărului Călugăriţelor pentru a doua oară!           A fost uşor să înşeli vigilenţa surorilor-păzitoare! Le-a fost necunoscut noul tău trup, capodopera vârfurilor chirurgiei meta-morfotice (cinci bărbaţi care s-au bucurat să slujească toanelor tale). Şi ţi-au crezut povestea îngăimată printre lacrimi. Te-au înregistrat pe lista celor seduse şi abandonate şi te-au condus, îndatoritoare, până la un scaun de pe primul inel al Rotondei Negre. '           Eşti lângă podiumul rotitor, pe care tronează, cu trupul elefantin drapat într-o amplă sutană roşie – roşul c, spun ele, culoarea pasiunii şi a răzbunării – chiar stareţa Maica Alinătoare. Iar vocea ci – aceeaşi voce de stentor – lovind pereţii imensei rotonde, zămisleşte ecouri învălmăşite.           — Mi-e milă de voi, fiicelor! Pentru că vreţi să vă-ngropaţi aici, departe de goana după fericirea lumească! Pentru că vreţi să vă jeliţi, în zile şi nopţi pe care nu le ştiţi cât sunt de lungi, visele răposate! Pentru că vreţi să-m bat răniţi în post şi-n plâns! Pentru că nu pricepeţi că, acolo de unde aţi fugit, EI se desfată! Pentru că nu pricepeţi că trebuie – că e drept – ca EI să ispăşească! Pentru EI şi pentru înaintaşi – pentru tot neamul bărbătesc! EI, care ne-au pus jugul – şi ne-au adus războiul!           — După ce-au scăpat de matriarhat!           Au nu gândiţi voi, fiicelor, că au rămas în libertate* monştrii care v-au siluit, care v-au terfelit cum nici o Tiară nu îşi terfeleşte prada? Şi monştrii care v-au smintit cu vorbe goale, care şi-au râs de sfânta noastră nevinovăţie, ca să vă zvârle pe urmă cu dispreţ, ca pe o jucărie dezmembrată? Monştrii care-au făcut din voi obiecte dătătoare de plăcere, obiecte de-nchiriat? Monştrii care se însoţesc cu voi doar ca să vă transforme în maşini pentru trudii şi procreat?           Au n-aţi vrea. Fiicelor, în loc de jale, fiorul răzbunării? N-aţi vrea plăcerea – cea supremă – culeasă doar prin talpa proptită pe grumazul vrăjmaşului răpus, învins tocmai în jocul lui nelegiuit. În care crede el că te-a atras? N-aţi vrea să îi aveţi drept sclavi becisnici, întotdeauna la cheremul vostru, pe monştrii care uită că o făptură asemeni vouă ia cărat în pântec şi i-a născut în chin?           — Am vrea! O, vrem! Da, vrem! Urlă nebunele în cor.           Fireşte că tu taci, aşa cum n-ai făcut-o prima dată. Fireşte, Maica nu observă. Iar tu ai ochi să vezi, aşa cum n-ai făcut-o prima dată, că rotonda c împânzită cu năluci. Pe inelele periferice, umăr lângă umăr, mii de holograme formează corul de care s-au lipit, la început timide, pe urmă pradă 'isteriei colective, vreo sută de femei, toate plasate pe inelele centrale.           — Dacă o vreţi într-adevăr, continuă Maica, cu un surâs de-a curmezişul feţei late. Noi. Singurele monahii care n-au dezertat de pe planeta asta muribundă, sufocată de păcate, vă oferim puterea minţii! Vă oţelim hulita minte scurtă, de muiere! O să puteţi struni orice bărbat! Orice bărbat avut în faţa ochilor, orice bărbat avut în amintire! V-ar * plăcea, nu-i aşa?           — Da, da! Se-avântă corul.           — Deci. Fiicelor, acceptaţi darul? Vă-ncu-metaţi?           — Da.' da, nc-ncuineläm! Da, da! Scandează corul.           — Eu nu! Ţipi tu. Şi te ridici, şi sari cu uşurinţă (atletul Jhin ţi-a mulţumit ci l-ai „lăsat” să te-antreneze o lună) pe podiumul înalt, chiar lângă Maică. Eu – şi-ngenun-chezi – eu am venit să te implor să-ţi reiei darul! Te conjur, izbăveşte-mă de barul ăsta blestemat!           — Da, da, ne-ncumetăm! Continuă să urle corul – ca şi cum tu n-ai fi acolo, lângă jMaică, gata să plângi, cu mâinile încleştate de poalele sutanei purpurii.           Netulburată, ea le face semn, şi ele, femei printre năluci părând asemeni lor, prind să se scurgă, în şiruri spiralate, spre ieşiri.           Tu ştii ce le aşteaptă. O chilie albă, două surori cu chipuri seci, îndemnul de a se întinde pe patul strâmt şi înalt; şi gelatina de un galben translucid, flască, rece şi rea ca hrana prost sinterizată, pusă pe frunte şi întinsă peste păr. Apoi, dementă, durerea, teama că ţeasta tocmai ţi se crapă           — Şi, fără veste, uşurarea, calmul, senzaţia de a fi parte dintr-un întreg – grăunte de nisip adăugat în dună – comuniunea stranie cu miliarde de minţi străine, care se năpustesc, impresia că te pierzi spre a te regăsi           — Parte infimă din conştiinţa unei enorme entităţi… Şi, într-un târziu, trezirea: din nou tu bisaţi, ca şi cum nimic n-ar fi schimbat.           Dar ai plecat – atunci – o nouă încredere mânându-te către viesparul lumii care te învinsese, care-ţi lăsase numai laşitatea sau tăria?           — De-a fugi.           Şi a fost, la început, ca o minune! În preajma ta, bărbaţii îşi pierdeau voinţa. Le comandai gesturi şi vorbe după placul tău şi ei – sărmane marionete!           — Se supuneau, firesc, fără să dea vreun semn că ar fi priceput ce se-ntâmpla.           Ö vreme, te-ai amuzat cu şotii, punân-du-i să îşi rupă sau să-şi scoată pantalonii în incintele comune sau în buncărele oficiale, să facă tumbe în metrouri sau în tunetele autostrăzii, să-şi înjure şefii la recepţii sau la consfătuiri mediatizate, să scuipe-n farfurii la mesele festive, să… Oricâte şi de toate!           Dar, mai ales, i-ai obligat să se târască în genunchi în urma ta, plângând, cerşind o vorbă bună, un sărut, o mână-alintătoare poposită-n pripă pe-un obraz, sau numai o privire, fie ea şi rea!           Până ţi-a fost lehamite de traiu-ntre momâi! Şi ţi s-a făcut dor să simţi în braţe un bărbat adevărat. Zadarnic îţi porunceai să nu-1 influenţezi, tot îţi scăpa un gând răzleţ, sau o dorinţă, chiar neînsemnată, ceva care să-1 schimbe după pofta ta. Şi, Doamne, cum mai jinduiai după plăcerea aia pe care simţi c-o dărui! Şi cât o detestai pe cea primită – ai înţeles!           — De tine de la tine!           Ai plâns când ţi-a fost limpede că, pentru totdeauna, bărbaţii aveau să-ţi fie doar anexe, cărora să le comanzi chiar fără s-o mai ştii, aşa cum le comanzi picioarelor să meargă!           Ai plâns şi ai fugit printre lesbiene. Le cunoşteai din vremea când te oploşisei în taverna Cocoşatei; atunci borâseşi de fiecare dată, punând pe goană clientela. E drept că erau babe urduroase! Însă acum, când ţi-ai ales drept partenere femei a căror frumuseţe o invidiai, şi greaţa te-a lovit cu-aceeaşi violenţă, ai înţeles că vina o purta – şi o purtase – sila stârnită înăuntrul tău de carnea muieiească.           Şi ai fugit din nou! Unde puteai să fugi? În Buncărul Călugăriţelor, de parcă nu le-ai fi jurat că niciodată nu o să te-ntorci!           Tu te-ai întors, gata să dai surorilor averea jumulită de la cei care crezuseră că era dorinţa şi plăcerea lor să îţi îngraşe contul, gata să faci orice ca să te regăseşti pe tine, cea de acum trei ani, venită să-şi plângă-n mănăstire tinereţea irosită.           Tü, plângând, îţi dezveleşti de-a fir-a-păr durerea, acolo, prăbuşită, căutând zadarnic îh ochii Maicii Alinătoare înţelegerea şi mila.           — Eu, Maică, am fost şi siluită, şi amăgită, am fost şi curvă înainte de a mă refugia aici… Şi-ţi mulţumesc pentru că am putut să mă răzbun! Dar eu şi ura ne urâm, am stat prea mult alături! Vreau dragoste! Te rog, dă-mi-o-napoi!           În rotonda goală. Maica stă neclintită. De parcă tu n-ai fi.           Aşa că te ridici şi o priveşti îh faţă.           — Vreau dragoste, îi strigi, nu mai vreau masturbare!           Maica se-nsufleieştc. Te fixează, îngustându-şi ochii. Şi îşi înalţă colţul stâng al gurii – a dispreţ.           — Vrei dragoste?! De ce n-ai luat-o când o puteai avea? Atunci te-ai tras aici, nevolnici, boccind. Şi noi -şi eu ţi-am dat putere! Ai vrut-o! Acum n-o mai vrei? Nu-mi spune mie asta! Nu pot să iau ce-am dat! Acum ai Harul, fato – şi o să mori cu el! Poţi să'te sinucizi, adaugă, cu glasul îndulcit. E un păcat, dar eu te-absolv. Iar Ordinul îţi iartă jurământul nesocotit şi chipul măsluit sub care ai revenit în Buncăr. Mai mult au pot să fac!           — Ba poţi! De ce nu-mi spui în faţă că nu vrei? Tot am să mă răzbun! Tot am să stau în poartă, să afle smintitele care doresc să intre, să afle de la mine ce găsesc aici!           Blajină, Maica îţi zâmbeşte.           — N-o să te oprim, încearcă! Câte crezi c-o să întorci din drum?           Tü nu te laşi.           — Poate n-or să m-asculte.           Dar am o armă. „Darul” tău! Bărbaţii or să se supună când o să le cer să surpe cuibul vostru blestemat!           — Se vor supune, aprobă Maica. Dar câţi vor fi supuşi de tine şi câţi de cele care sunt – şi-or să mai fie!           — Mii, şi care binecuvântează buncărul ăsta şi harul căpătat?           Te pierzi, îi prinzi umeri-n mâini, încerci să zgâlţâi cilindrul gros care îi este trup. Şi zbieri din nou, punând peste înverşunarea dinainte ciuda că nu o poţi clinti.           — Tu m-ai făcut neom! Vreau să fiu om din nou!           Maica se scutură de tine ca de un val de praf. Îţi întoarce spatele, coboară de pe podium şi îţi azvârle peste umăr, apăsat:           — Ce proastă eşti! Tu ţipi în urma ei:           — Ba nu! Eu ştiul Vrei să subjugi bărbaţii! Vrei pentru line lumea, chiar dacă e pe moarte, ciopârţită de nechibzuinţe, sufocată de păcate… Vrei s-o conduci – prin noi, pe care ne-ai mânjit cu harul tău spurcat!           Şi taci – speriată. Fiindcă înţelegi ce-ai spus. Şi pentru că nu ştii de ce ai spus -de ce-ai gândit aşa!           Dar Maica îţi răspunde. Fără să se întoarcă şi fără să privească înapoi.           — Mă-ncumel să o fac!

— Găsesc bănuielile dumneavoastră total neîntemeiate şi… Jignitoare!           Vocea lui Jurgen Gott I, de obicei piţigăiată, scârţâia ca o vioară schingiuită de un afon. Jurgen Gott III se strâmbă şi-şi duse mâinile la urechi, protejându-şi ostentativ timpanele agresate.           — În dosar se menţionează totuşi cearta violentă pe care aţi avut-o acum două luni, spuse William Thur, cel mai neînsemnat dintre cei trei membri ai comisiei de audiere, după ce atrăsese atenţia celorlalţi cu o tuse bine regizată.           — M-a scos din sărite, se repezi Jurgen Gott I, cu glas din ce în ce mai ascuţit. Susţinea că vocea mea îi sfâşie nervii. Şi că fumatul e un remediu nepotrivit, pentru că nu face decât să strice stomacul şi să îmbâcsească plămânii lui, care – zicea – erau cei mai sensibili. Uitaţi-vă şi la J. G. III cum face pe artistul, cu labele lui mari peste urechile alea clăpăuge! Nu e vina mea că sunt cel la care se manifestă acest efect secundar al castrării. Culpa le aparţine integral idioţilor care au votat Prima Lege a Comunităţii Terestre! De ce ne-au interzis accesul la reproducere? Noi suntem produsul natural al evoluţiei! Nu vedeţi că una din trei femei de-ale voastre naşte copii care ne seamănă leit?           — Vă rog să-l scuzaţi pe J. G. I, spuse Jurgen Gott III – şi feţele bărbaţilor aflaţi de cealaltă parte a pupitrului audierii se destinseră la auzul timbrului său baritonal. De fapt, el nu face politică şi, în sinea lui, nu crede că Prima Lege nedreptăţeşte în vreun fel comunitatea noastră minoritară. Are doar prostul obicei să alunece pe lângă subiect. Noi doi am avut vreo trei dispute de pomină pe tema asta! Dar, după cum vedeţi – zâmbi satisfăcut – amândoi suntem încă în viaţă.           — Vedeţi, ne ajutăm între noi, nu…, interveni Jurgen Gott I, dar Jurgen Gott III continuă fără să-l ia în seamă:           — Credeţi-mă, nu avea motive să-l ucidă pe J. G. II. De altfel, nici eu şi J. G. II nu ne înţelegeam prea bine. Era foarte pornit împotriva exerciţiilor fizice pe care obişnuiesc să le comand. Îi intrase în cap că e singurul care simte durerea de picioare, şi făcea pentru fleacul ăsta adevărate crize de isterie.           — Cunoaştem, surâse amabil Ivan Lenden, secretarul comisiei de audiere. Cred că dosarul Jurgen Gott e cel mai complet din câte am studiat în întreaga mea carieră. Iar rechizitoriul procurorului de serviciu, pe care tocmai îl citeam când m-a întrerupt izbucnirea… Ăăă… Fratelui dumneavoastră, vă acuză pe amândoi deopotrivă.           — De două ori absurd! Chiţăi J. G. I.           — Controlează-te, dragul meu, zise, mieros, J. G. III. E firesc să fim suspectaţi…           — Da, da, se repezi celălalt, întotdeauna ne-au invidiat pentru superioritatea creierelor noastre!           J. G. III ridică din umeri, oftând.           — Încă o dată vă rog, domnilor, nu-l judecaţi pentru vorbele pripite. Are uneori ieşiri necontrolate…           — Care nu pot decât să ne sporească bănuielile, completă maliţios Claude Midena, preşedintele comisiei de audiere. Cred că ştiţi că tot ce declaraţi poate fi folosit împotriva dumneavoastră.           — Ei bine, onorată comisie, făcu împăciuitor J. G. III, de ce s-o mai lungim? Ştiţi foarte bine că am fi putut să ne descotorosim cu uşurinţă de resturile lui J. G. II şi să ne pierdem urma într-una din comunităţile clandestine. Dacă am venit aici, am făcut-o atât din respectul legii, cât şi din dorinţa de a vă oferi, spre testare, prototipul micro-detecto-absorbitorului de radiaţii. Priviţi-I, nu e o bijuterie?           Preşedintele Midena întinse grăbit mâna şi înhăţă cubuleţul viu colorat pe care J. G. III îl scosese din buzunarul de la piept.           — Grozav! Grozav! Comunitatea Tripleţilor a făcut, se pare, mari progrese în domeniul miniaturizării!           — Şi e garantat o sută de mii de ore de funcţionare! E un record, nu sunteţi de aceeaşi părere?           — Desigur, domnule Jurgen Gott III! Se entuziasmă Lenden. Dar cred că ar trebui testat în mediu hiperradioactiv. Chiar eu v-aş putea face acest serviciu cu plăcere; locuiesc întro zonă în care, vrând-nevrând, am adoptat moda scafandrilor cu dublă protecţie!           — Iar eu, interveni Thur, aş putea aranja testarea în condiţii de exploatare continuă. Soţia mea e inspector ambiental şi pleacă chiar mâine într-o expediţie pe linia Londra-Paris-Berlin, adică în inima Zonei Interzise!           — Domnilor, se bucură J. G. III, se potriveşte de minune! Întâmplător, mai am încă două astfel de aparate. Vă suntem recunoscători pentru că aveţi amabilitatea să le verificaţi performanţele. Vă recomand să le purtaţi ca medalion exterior. Sunt aspectuoase şi înlocuiesc cu succes salopetele simple de protecţie. O să vedeţi, curând se vor vinde la preţuri fabuloase!           — E limpede, spuse Claude Midena, azvârlindu-le confraţilor săi o privire rapidă. Domnilor Gott, comisia se retrage pentru deliberare.           — De ce i-ai mituit? Scânci J. G. I după ce rămaseră singuri.           — De ce nu? N-am fi fost în siguranţă nici într-o comunitate din afara legii, nici aici, după ceea ce numesc ei terapie intensivă de reeducare!           — Dar era invenţia mea, minunata mea invenţie încă nebrevetată! Acum Singularii or s-o releveze şi…           — Prostii! I-o tăie J. G. III. Singularii sunt o specie îmbătrânită, pe cale de dispariţie, cu creierul atrofiat…           — Cu atât mai mult, puteam să le influenţăm decizia pe altă cale!           — Cine să-i influenţeze? Tu, care n-ai fost în stare să-ţi hipnotizezi fratele de trunchi? Şi încă pe cel de alături! Bietul Doi a murit din cauza greşelii tale…           — Ce faceee?! Zbieră J. G. I în registrul acut. Dacă nu te-ai fi amestecat tu, nu s-arfi întâmplat nimic, doar nu era prima dată când îl condiţionam…           — Nu mai contează, deşteptule, îl apostrofă celălalt, chiarânainte ca Midena, Lenden şi Thur să revină în sală.           — Comisia consideră purfanteziste acuzaţiile ce vi se aduc! Spuse răspicat preşedintele. Poftiţi actul de disculpare. În baza lui, orice chirurg are obligaţia să efectueze, în condiţii de maximă siguranţă, operaţia de separare a rămăşiţelor… Fratelui dumneavoastră. Cu aceasta, cazul Jurgen Gott este clasat. Cu bine, domnilor!           — Cu sănătate, domnule preşedinte, răspunse J. G. III.           Cei doi se ridicară greoi, şi Midena putu să contemple o dată în plus priveliştea care îi amintea de surorile sale mai mici, de mult excluse din familie: un corp perfect normal mai jos de talia din care se despărţeau, în evantai, trei busturi, trei perechi de braţe, trei gâturi purtând trei capete cu fizionomii diferite. Doar că, în cazul tripletului Gott, creatura din centru atârna nefiresc, susţinută în silă de cele de la extremităţi, care strâmbau din nas fără jenă, îngreţoşate de o vagă miasmă dulceagă, de putreziciune.  

            În centrul Insulei, pe Platoul Înalt, se află Nava. Imensă, strălucitoare – şi de neclintit. Pentru că Nava e o epavă.           Strămoşii Tuturor, adică Joan şi Sean, naufragiaţii, au trudit o viaţă ca să-i redea puterea – şi urmaşii le au preluat strădaniile, dar, generaţii de-a rândul tot dând greş, descurajarea i-a îndemnat să lase ştiinţa reparării ei pierdută în uitare. Acum, din toată Nava, doar calendarul mai e viu. Şi numără, neobosit, anii-acasă.           ACASĂ e planeta de unde nava i-a adus pe Joan şi Sean. Sau de unde Joan şi Sean au adus Nava. Oricum ai răsuci cuvintele, pentru Nepăsători e totuna. Dar nu şi pentru Navaişti sau Joan-seanişti, căci, pentru unii, adevărul înseamnă „La început a fost Nava”, iar pentru ceilalţi – „Joan şi Sean au fost începutul”.           Cât despre anii-acasă, tuturor ne e greu să ne imaginăm că pe planeta aia răstimpul dintre două primăveri trecea atât de iute! Fiindcă un an-aici e, adesea, o viaţă de om, oricare dintre cele patru anotimpuri durând ceva mai mult de şase ani-acasă.           AICI e planeta noastră. Sau numai Insula, pe care nici un om n-a părăsit-o, niciodată. Încercări au fost, nenumărate, dar Oceanul e mânios şi corăbiile noastre – firave. Întotdeauna valurile i-au pedepsit pe temerari, purtându-le înapoi, cu mare grabă, hoiturile umflate. Până ce şi meşterirea corăbiilor a devenit o taină uitată!           De fapt, legenda spune că Joan şi Sean, sosiţi AICI când primăvara dădea în vară, au crezut că Insula e singurul pământ, că e miracolul unei planete inundate. Dar, toamna târziu, păsările şi-au umplut marsupiile cu provizii, au înghesuit printre ele puii nevârstnici – şj au plecat. Spre alte insule, spre vreun continent? Asta nimeni n-a aflat-o.           În schimb, am învăţat că, după ce acolo unde Oceanul devine Cer iar Cerul devine Ocean ultima pasăre dispare, se nasc norii. Norii întunecaţi ai Frigului, care se bulucesc jur-împrejur, înghiţind seninul boltit asupra Insulei, aşa cum talazurile înghit plajele primitoare.           Şi încep ploile târzii, adică începe Greul. Căci gândacii, delicioşii gândaci a căror crustă rumenită pe jar trosneşte înainte de a-ţi vărsa în gură dulceaţa cărnii flasce, pier îngheţaţi şi trupuşoarele lor rubiconde – cele pe care nu le culegem, pentru că au intrat deja în putrefacţie – se descompun sub rafalele de stropi mărunţi, înghesuiţi şi reci, îngroşând tina lipicioasă.           Doar ouăle lor, pitite undeva, în afundurile pământului, aşteaptă primăvara următoare. Răbdătoare şi nestânjenite. Căci nu le căutăm, săpând.           Săpăm numai acolo unde bănuim ca e o vizuină de şopârlă. Pentru că târâtoarele astea gustoase hibernează, cât ţine lunga iarnă, în galeriile adânci de la poalele Dealurilor Joase.           Aşa ne agonisim hrana în vremea primelor ninsori, adică preţ de un an-acasă. Pe urmă zăpada şi gheaţa sunt prea groase, gerul prea muşcător, şi noi, baricadaţi în adăposturi, ne drămuim proviziile. Ne-am învăţat prevăzători, cămările sunt burduşite. Totuşi, dacă nu am mânca copiii născuţi în iarnă şi bătrânii (puţinii şi aţoşii bătrâni pentru care iarna e a treia), rezervele s-artermina înainte de a-l şaselea an-acasă al iernii, când vremea se îmblânzeşte – şi ieşim la săpat. Cu mic cu mare, săpăm şi chiuim când descoperim şopârlele sfrijite, şopârlele trufandale!           Asta se-ntâmplă iarna, toţi povestesc la fel. Şi eu, cea născută la început de vară, aştept cu teamă să dau piept cu anotimpul potrivnic. Mai ales îmi imaginez cum o vom mânca pe bunica Astrid, aia care ne ţine din scurt cât e ziua. Cât eram mai mărunţi, ne altoia des, lovind cu sete, încruntată şi strângându-şi şi mai mult gura pungită. Însă acum ne prinde din ce în ce mai rar, şi se răzbună aruncându-ne ocări printre gingiile pustii.           — Eu cred că n-am să gust din ea, îi spun lui Bert, care îmi e şi văr, şi prieten bun. Mă tem că n-o să-mi cadă bine la stomac!           Şi zâmbesc, aşteptându-i hohotul de râs. Dar el răspunde, grav:           — Eu ştiu căn-o s-o gust. N-o să am cum, pentru că n-o să fiu pe Insulă la iarnă!           Mă strâmb. Încearcă să îşi bată joc de mine, ca de obicei! Mă crede fraieră, doar pentru că sunt fată, nu băiat!           Şi râde. Acum râde, încleştându-mi mâna când sunt gata să-l pleznesc.           — Stai, stai şi ascultă-mă! Vorbesc serios. Să nu văd primăvara dacă mint!           — Păi n-o s-o vezi! Mă hlizesc eu. Doar n-o să fii AICI! Cum o să pleci? Înot? În zbor? În vis?           — Hm, hm, se fandoseşte, clătinând din cap. Ai cam ghicit! Adică, în vise sunt deja departe! Iar de plecat de-adevăratelea plec chiarân zbor, s-o ştii!           Dezamăgită, îl privesc chiorâş:           — Te-ai dat cu Navaiştii? Te rogi în Navă? O implori să plece şi să te ia cu ea? Şi ai avut o revelaţie, nu te-ndoieşti că eşti Cel-care-poate? Că o s-asculte tocmai vrerea ta?           — Mă crezi tâmpit?! Se supără. Nu, Lisa, n-o să plec cu Nava. Cu păsările o să plec. Şi ele zboară, nu?           — Ce?! Ceee?!           — Ce-ai auzit!           — Hai, las-o baltă, Bert. Măcar pân-o aduc pe soră-mea. Ştii, aia mică, miiică… Poate te crede ea!           Iar râde. Dar pe urmă mă ia de umeri şi îmi vorbeşte rugător:           — Lisa, lasă-mă să-ţi spun tot, chiar dacă nu mă crezi!           — Fie, încuviinţez. Şi experimentez oftatul mamei – cel resemnat şi îngăduitor.           — Ce zici, o pasăre mă poate duce în marsupiu?           — Mde, s-ar putea să-ncapi… Dar cine, şi în ce fel îi spune să te ia?           — Ei vezi, se bucură, ai şi ajuns aproape de adevăr! Păi tu de unde crezi că ştie pasărea care-i sunt puii?           — De unde ştie? Ştie!           — Ştie, dar cum? Chiar nu te-ai întrebat? Se^uită-n ochii mei. Ironic. Aproape batjocoritor.           — Ăăă… Păi… Păi ştie, triumf eu, cum să nu ştie, dacă ies din ouăle pe care le-a clocit!           — Na, că ai nimerit-o! Ăsta-i misterul, Lisa, fata mea! Îmi pierd răbdarea.           — Of, Bert, să mor la iarnă dacă pricep ce-ndrugi!           — Stai, că-ţi explic. Îl ştii pe Josh?           — Nebunul? Ăla care trăieşte singur, ca să nu îl halească nimeni dacă o să apuce trei ierni? Adică se gândeşte nu la iarna care e aproape, ci la aia care o să vină după ea!           — Chiar el. Da' e un tip grozav! A-mblânzit păsări!           Strâng ochiul drept şi îmi trag colţul gurii în sus, ca tata – când dezaprobă faptele cuiva.           — Nebunul tot nebun! Măcar să fi-mblânzit şopârle, că alea nu au carnea ca scoarţa de copac!           Bert îmi întoarce strâmbătura.           — Femeia tot femeie! Numai la mâncare vă gândiţi! Josh a privit departe, în viitor! De-aia a momit păsări, le-a făcut să îl accepte, a învăţat să construiască cuiburi, le-a văzut de aproape dansul nunţii, le-a luat şi locul la clocit…           — Bert, e prea gogonată!           — E adevărat! Josh a observat că păsările fac o baie în Ocean în fiecare zi. Exact la amiază, în toiul zădufului, îşi lasă ouăle în soare. Adică ouăle clocite vara rămân aşa, descoperite. Toamna şi primăvara le acoperă cu frunze, cu pământ… Ei bine, acum o toamnă, Josh s-a întins deasupra ouălor când câte o pasăre s-a ridicat. La început a fost atacat şi izgonit. Vreo două erau chiar gata să-l omoare… Dar el a schimbat tactica. S-a aşezat deasupra ouălorân lipsa păsării şi a ieşit din cuib când ea a apărut. Fără grabă, fără teamă, fără să încerce să se ascundă… Şi pasărea a înţeles că i-a păstrat ouăle calde. Şi ea, şi cele care aveau cuiburi împrejur. Unora le-a intrat chiarân obicei să zbiere, ca să îl cheme când voiau să plece…           — O fi, mormăi, nu prea convinsă. Dar n-are legătură cu…           — Stai, fato, că te lămuresc! Deci, stând în cuiburi în lipsa păsărilor, Josh a băgat de seamă că puii ies din ou tocmai în miezul zilei. Când părinţii sunt plecaţi! Aşa că a luat puii din cuiburile unor păsări tinere, care erau la primul lor clocit, i-a împărţit prin alte cuiburi şi a pus în locul lor nişte momâi din zdrenţe şi din aşchii, mari cam cât mine şi înzestrate cu ceva ce aducea a gură larg căscată. Iar păsările le-au adoptat, le-au îndesat cu gândaci şi cu pui de şopârle şi, fiindcă erau ultimele progenituri din acel an-aici, şi le-au pus în marsupii înainte de a pleca. Ei, acum înţelegi?           — Păi, şovăi eu, sigur că înţeleg ce vrei să spui… Dar cred că nu e, că nu poate fi adevărat…           Bert îmi surâde. Ceea ce eu numesc „surâsul lui viclean”.           — Ai crede dacă ai vedea cu ochii tăi?           — Păi, da…, dar… Cum?           — Ascultă, fiecare dintre noi arâncăpea într-un marsupiu. Şi Josh a spus că o să ne strecoare pe fiecare într-un cuib… Ştii, ar fi încercat chiar el, dar e prea mare…           — Ia stai, îl întrerup. „Josh a spus că o să ne strecoare pe fiecare…” Clocitorul Josh, subliniez, cu răutate, Josh ăsta ştie despre mine? Aţi plănuit să mă atrageţi în fantasmagoria voastră?           — Ei, Lisa! Nu pe tine anume! Dar nu pot pleca singur, trebuie să iau o fată, să am cu cine face o droaie de copii, ca Joan şi Sean… Şi, fiindcă tu mi-ai dat prilej să deschid vorba… M-aş bucura să mergi chiar tu cu mine… Apoi, tot surâzând viclean: Dac-ai avea curaj…           — Nu sunt fricoasă! Mă oţărăsc. Şi adaug, oarecum mai îmblânzită: Dar, Bert, ce-o să mâncăm pe drum?           — Păi nu ţi-am spus?! Păsările or să ne hrănească cu şopârle şi gândaci. Sunt buni şi cruzi, am încercat!           Templul e sus, în partea muntoasă a Insulei, acolo unde ne retragem în Anotimpul Căldurii, pentru că arşiţa nu ne poate ajunge, tot aşa cum, în Anotimpul Ploii, nu ne ajung apele dezlănţuite.           Doarân vremea răcoroasă, adică în Anotimpul Păsărilor, ne ridicăm colibe printre cuiburile lor, pe câmpiile din preajma Oceanului. Colibe în care stăm, în fiecare an-aici, ceva mai mult de şase ani-acasă.           De fapt, nici istoricii, nici erudiţii nu sunt în stare să explice ce e cu măsura asta a timpului: anul-acasă! Dar noi, Lisabertiştii, nu ne îndoim că astfel socoteau vremea Lisa şi Bert, în amintirea casei lor, pe care o numeau Insula Mică.           Ăsta e adevărul, simplu şi minunat, pe care hârţogării nu pot să-l înţeleagă! Pentru că ei nu se mai posternează, după datini, zile întregi în Templu, în faţa celor două statui de păsări cu câte un copilandru în marsupiu. Şi nici nu venerează statuia numită Clocitorul Josh, pe care, spune Cartea Sfântă, cu trudă şi migală au cioplit-o Lisa şi Bert, revărsându-şi peste ea recunoştinţa – un torent de lacrimi transformat în pârâiaşul ce se prelinge către Ocean.           Recunoştinţă pentru ce? Cine-a fost Josh?… Doar hârţogării îşi pun asemenea întrebări neroade. Noi, Lisabertiştii, ştim că cel pe care-l adorau Străbunii Tuturor nu poate fi decât Profetul Sfânt!

Amiază. Soare – de nu te poţi uita! Vânt – de mult i s-a uitat numele!           Spaţioportul Terra III, zis Poarta de Est, poreclit Uşa din Dos. Elipsă de vreo şaizeci de hectare, acoperită cu gazon artificial (made în USM – United States of Moon) hărtănit, cu margini ciupite artistic.           În focarul din S-E, trei exemplare subnutrite de giga-molia terrestris (specie derivată, prin clonare şi mutaţii scăpate din frâu, din Pasărea Noului Paradis, adusă, prin contrabandă, în vremea Primului Mare Embargo, din Betelgeuse IV); două răzuiesc gazonul cu ciocurile coasă; a treia (femelă gestantă, căci giga-molia e mamifer marsupial) greblează cu coada dinţată şi înghite pe nemestecate.           În focarul din N-V, aliens (15 bucăţi felurite) descind din singura navă parcată şi se zgâiesc în cele patru vânturi cu ochii roată.           Un aeroglisor (tip rablă cu lustru) coboară vertical şi aterizează brusc. Din gazon se înalţă vălătuci de praf. Vălătucii – negri tuci!           — Se contopesc.           E beznă.           Praful se împrăştie fără grabă.           Când vizibilitatea redevine acceptabilă, în aeroglisor sunt deja paisprezece aliens şi catrafusele lor.           Lângă aeroglisor e alien Shawror – umanoid fusiform, mult peste înălţimea standard; poartă salopetă etanşă, cu buzunare aplicate, cizme cu gheare, mănuşi cu degete suplimentare, cască defensivă şi obrăzarcu transparenţă reglabilă. Lângă Shawror – o valiză supraponderală.           PILOTUL (homo-sapiens-mutantis pur-sânge, pregătindu se să programeze decolarea, priveşte peste umăr la Shawror şi i se adresează politicos – adică el aşa crede): Ce naiba, tipule, n-ai de gând să urci odată?           SHAWROR (mimând un zâmbet – adică el aşa crede): Nţ! Mulţumind la tine, nu suind la mine! Mine place cercetând culoare local. Singur mine cercetând place!           Pilotul saltă din umărul drept şi şi strâmbă gura spre stânga. Aeroglisorul decolează scârţâind şi se înalţă odată cu vălătucii tip tuci.           E beznă.           Praful se împrăştie fără grabă.           Când vizibilitatea redevine acceptabilă, alien Shawror e înconjurat de şapte pomanagii trenţăroşi. (La circa zece metri în spatele lor, pe direcţia S-S-V, un capac mimetic, tip gazon fals^, culisează peste un orificiu tip gură de canal.)           TRENŢĂROŞII I, II, III (mutanţi cu malformaţii banale, psalmodiază în canon pe patru voci – pentru că trenţărosul I are două capete): Dai la noi un ban, alien barosan!           TRENŢĂROŞII IV, V, VI (corcituri homo-aviane, bine sărite de douăzeci şi cinci de ani standard, cu aripi atrofiate şi gâturi golaşe, prost camuflate de fleandura bălţată -uniformă cvasioficială a Copiilor Căilor Rulante, silabisesc la unison): N-avem tată, n-avem mamă! Alien bun, dă-ne pomană!           TRENŢĂROSUL VII (un superb homo-sapiens-sapiens, tip arian, cu ochelari reflectorizanţi, sprijinit într un baston de lemn autentic): Sta-vor goi bogatul şi săracul înaintea Judecăţii, şi geaba fi-va căinţa lor dacă milostenii nu vor fi făptuit îndestul…           SHAWROR (indicând băţul cu un pseudo-deget): Asta cumpărând! Cât?           TRENŢĂROSUL VII (ca şi cum ar fi văzut gestul, strânge băţul la piept): Blestem asupră-i hainului ce râvnit-a sprijinul văduvitului de lumină!           SHAWROR:?!           TRENŢĂROŞII I, II, III: Dai la noi un ban, alien barosan?           TRENŢĂROŞII IV, V, VI: N-avem tată, n-avem mamă! Alien bun, ne dai pomană?           SHAWROR (strâmbându-se – adică trenţăroşii aşa cred): Nţ! (Le întoarce spatele şi rosteşte sentenţios, parcă adresându-se unui arbitru nevăzut): Demnitate nu! Păcatfiind!           Trenţăroşii îl împroaşcă cu sudalme învălmăşite şi-şi înfrăţesc eforturile încercând să-i urnească valiza.           SHAWROR (tot sentenţios): Solidaritate da! Pericol fiind! (îşi face loc printre ei, cadorisindu-i, fără discriminare, cu câte un dos de palmă. Apoi loveşte de două ori, prieteneşte, partea cea mai proeminentă a valizei burduşite.)           Valiza demarează spre Poarta A, plutind la trei milimetri deasupra gazonului prăfos. Shawror scoate din buzunar o microtelecomandă, o depliază şi o aţinteşte asupra cufărului zburător. Este atras, imediat, pe urmele lui. Pluteşte lin, dar iute, când şi când agitând praful cu gheara câte unei cizme, şi evitând, cu măiestrie, impactul cu giga-molia gestantă.           Trenţăroşii (pomanagii poligloţi) înjură în limbi de mult uitate sau abia inventate şi prind să-l fugărească în trombă, care în pas ţopăitor (adică homo-avianii), care târâş-grăpiş (adică malformaţii), care călare pe băţ (adică văduvitul de lumină).           Valiza şi alien Shawror frânează în faţa Porţii A. Prima se oploşeşte-n praf. Al doilea e momit de afişele ţipătoare care tapetează canaturile porţii (nu atât în scop publicitar, cât pentru a masca plasto-zugrăveala scorojită).           SHAWROR (cu dispreţ, de fiecare dată când termină de citit câte un afiş): Nţ!           Trenţăroşii se aproprie gâfâind şi prind să mişune, pe muteşte, în spatele lui. El îi ignoră.           SHAWROR (după treisprezece minute şi treisprezece secunde – standard!           — Sentenţios, parcă adresându-se unui arbitru nevăzut): Cultură nu! Trist fiind! (Se întoarce şi caută valiza din priviri. Nu-i găseşte decât urma-n praf. Holbându-se):?! (Ridică ochii şi-i vede pe trenţăroşi îndepărtându-se, înghesuiţi, claie peste grămadă, pe valiza care pluteşte spre gura de canal. Dă să scoată telecomanda şi icneşte găsindu-şi buzunarul gol. Apoi, resemnat): Tehnică da! Jale fiind!