Ana Veronica Mircea scriitoare română de proză scurtă SF

Ai reuşit! I Eşti în inima Buncărului Călugăriţelor pentru a doua oară!           A fost uşor să înşeli vigilenţa surorilor-păzitoare! Le-a fost necunoscut noul tău trup, capodopera vârfurilor chirurgiei meta-morfotice (cinci bărbaţi care s-au bucurat să slujească toanelor tale). Şi ţi-au crezut povestea îngăimată printre lacrimi. Te-au înregistrat pe lista celor seduse şi abandonate şi te-au condus, îndatoritoare, până la un scaun de pe primul inel al Rotondei Negre. '           Eşti lângă podiumul rotitor, pe care tronează, cu trupul elefantin drapat într-o amplă sutană roşie – roşul c, spun ele, culoarea pasiunii şi a răzbunării – chiar stareţa Maica Alinătoare. Iar vocea ci – aceeaşi voce de stentor – lovind pereţii imensei rotonde, zămisleşte ecouri învălmăşite.           — Mi-e milă de voi, fiicelor! Pentru că vreţi să vă-ngropaţi aici, departe de goana după fericirea lumească! Pentru că vreţi să vă jeliţi, în zile şi nopţi pe care nu le ştiţi cât sunt de lungi, visele răposate! Pentru că vreţi să-m bat răniţi în post şi-n plâns! Pentru că nu pricepeţi că, acolo de unde aţi fugit, EI se desfată! Pentru că nu pricepeţi că trebuie – că e drept – ca EI să ispăşească! Pentru EI şi pentru înaintaşi – pentru tot neamul bărbătesc! EI, care ne-au pus jugul – şi ne-au adus războiul!           — După ce-au scăpat de matriarhat!           Au nu gândiţi voi, fiicelor, că au rămas în libertate* monştrii care v-au siluit, care v-au terfelit cum nici o Tiară nu îşi terfeleşte prada? Şi monştrii care v-au smintit cu vorbe goale, care şi-au râs de sfânta noastră nevinovăţie, ca să vă zvârle pe urmă cu dispreţ, ca pe o jucărie dezmembrată? Monştrii care-au făcut din voi obiecte dătătoare de plăcere, obiecte de-nchiriat? Monştrii care se însoţesc cu voi doar ca să vă transforme în maşini pentru trudii şi procreat?           Au n-aţi vrea. Fiicelor, în loc de jale, fiorul răzbunării? N-aţi vrea plăcerea – cea supremă – culeasă doar prin talpa proptită pe grumazul vrăjmaşului răpus, învins tocmai în jocul lui nelegiuit. În care crede el că te-a atras? N-aţi vrea să îi aveţi drept sclavi becisnici, întotdeauna la cheremul vostru, pe monştrii care uită că o făptură asemeni vouă ia cărat în pântec şi i-a născut în chin?           — Am vrea! O, vrem! Da, vrem! Urlă nebunele în cor.           Fireşte că tu taci, aşa cum n-ai făcut-o prima dată. Fireşte, Maica nu observă. Iar tu ai ochi să vezi, aşa cum n-ai făcut-o prima dată, că rotonda c împânzită cu năluci. Pe inelele periferice, umăr lângă umăr, mii de holograme formează corul de care s-au lipit, la început timide, pe urmă pradă 'isteriei colective, vreo sută de femei, toate plasate pe inelele centrale.           — Dacă o vreţi într-adevăr, continuă Maica, cu un surâs de-a curmezişul feţei late. Noi. Singurele monahii care n-au dezertat de pe planeta asta muribundă, sufocată de păcate, vă oferim puterea minţii! Vă oţelim hulita minte scurtă, de muiere! O să puteţi struni orice bărbat! Orice bărbat avut în faţa ochilor, orice bărbat avut în amintire! V-ar * plăcea, nu-i aşa?           — Da, da! Se-avântă corul.           — Deci. Fiicelor, acceptaţi darul? Vă-ncu-metaţi?           — Da.' da, nc-ncuineläm! Da, da! Scandează corul.           — Eu nu! Ţipi tu. Şi te ridici, şi sari cu uşurinţă (atletul Jhin ţi-a mulţumit ci l-ai „lăsat” să te-antreneze o lună) pe podiumul înalt, chiar lângă Maică. Eu – şi-ngenun-chezi – eu am venit să te implor să-ţi reiei darul! Te conjur, izbăveşte-mă de barul ăsta blestemat!           — Da, da, ne-ncumetăm! Continuă să urle corul – ca şi cum tu n-ai fi acolo, lângă jMaică, gata să plângi, cu mâinile încleştate de poalele sutanei purpurii.           Netulburată, ea le face semn, şi ele, femei printre năluci părând asemeni lor, prind să se scurgă, în şiruri spiralate, spre ieşiri.           Tu ştii ce le aşteaptă. O chilie albă, două surori cu chipuri seci, îndemnul de a se întinde pe patul strâmt şi înalt; şi gelatina de un galben translucid, flască, rece şi rea ca hrana prost sinterizată, pusă pe frunte şi întinsă peste păr. Apoi, dementă, durerea, teama că ţeasta tocmai ţi se crapă           — Şi, fără veste, uşurarea, calmul, senzaţia de a fi parte dintr-un întreg – grăunte de nisip adăugat în dună – comuniunea stranie cu miliarde de minţi străine, care se năpustesc, impresia că te pierzi spre a te regăsi           — Parte infimă din conştiinţa unei enorme entităţi… Şi, într-un târziu, trezirea: din nou tu bisaţi, ca şi cum nimic n-ar fi schimbat.           Dar ai plecat – atunci – o nouă încredere mânându-te către viesparul lumii care te învinsese, care-ţi lăsase numai laşitatea sau tăria?           — De-a fugi.           Şi a fost, la început, ca o minune! În preajma ta, bărbaţii îşi pierdeau voinţa. Le comandai gesturi şi vorbe după placul tău şi ei – sărmane marionete!           — Se supuneau, firesc, fără să dea vreun semn că ar fi priceput ce se-ntâmpla.           Ö vreme, te-ai amuzat cu şotii, punân-du-i să îşi rupă sau să-şi scoată pantalonii în incintele comune sau în buncărele oficiale, să facă tumbe în metrouri sau în tunetele autostrăzii, să-şi înjure şefii la recepţii sau la consfătuiri mediatizate, să scuipe-n farfurii la mesele festive, să… Oricâte şi de toate!           Dar, mai ales, i-ai obligat să se târască în genunchi în urma ta, plângând, cerşind o vorbă bună, un sărut, o mână-alintătoare poposită-n pripă pe-un obraz, sau numai o privire, fie ea şi rea!           Până ţi-a fost lehamite de traiu-ntre momâi! Şi ţi s-a făcut dor să simţi în braţe un bărbat adevărat. Zadarnic îţi porunceai să nu-1 influenţezi, tot îţi scăpa un gând răzleţ, sau o dorinţă, chiar neînsemnată, ceva care să-1 schimbe după pofta ta. Şi, Doamne, cum mai jinduiai după plăcerea aia pe care simţi c-o dărui! Şi cât o detestai pe cea primită – ai înţeles!           — De tine de la tine!           Ai plâns când ţi-a fost limpede că, pentru totdeauna, bărbaţii aveau să-ţi fie doar anexe, cărora să le comanzi chiar fără s-o mai ştii, aşa cum le comanzi picioarelor să meargă!           Ai plâns şi ai fugit printre lesbiene. Le cunoşteai din vremea când te oploşisei în taverna Cocoşatei; atunci borâseşi de fiecare dată, punând pe goană clientela. E drept că erau babe urduroase! Însă acum, când ţi-ai ales drept partenere femei a căror frumuseţe o invidiai, şi greaţa te-a lovit cu-aceeaşi violenţă, ai înţeles că vina o purta – şi o purtase – sila stârnită înăuntrul tău de carnea muieiească.           Şi ai fugit din nou! Unde puteai să fugi? În Buncărul Călugăriţelor, de parcă nu le-ai fi jurat că niciodată nu o să te-ntorci!           Tu te-ai întors, gata să dai surorilor averea jumulită de la cei care crezuseră că era dorinţa şi plăcerea lor să îţi îngraşe contul, gata să faci orice ca să te regăseşti pe tine, cea de acum trei ani, venită să-şi plângă-n mănăstire tinereţea irosită.           Tü, plângând, îţi dezveleşti de-a fir-a-păr durerea, acolo, prăbuşită, căutând zadarnic îh ochii Maicii Alinătoare înţelegerea şi mila.           — Eu, Maică, am fost şi siluită, şi amăgită, am fost şi curvă înainte de a mă refugia aici… Şi-ţi mulţumesc pentru că am putut să mă răzbun! Dar eu şi ura ne urâm, am stat prea mult alături! Vreau dragoste! Te rog, dă-mi-o-napoi!           În rotonda goală. Maica stă neclintită. De parcă tu n-ai fi.           Aşa că te ridici şi o priveşti îh faţă.           — Vreau dragoste, îi strigi, nu mai vreau masturbare!           Maica se-nsufleieştc. Te fixează, îngustându-şi ochii. Şi îşi înalţă colţul stâng al gurii – a dispreţ.           — Vrei dragoste?! De ce n-ai luat-o când o puteai avea? Atunci te-ai tras aici, nevolnici, boccind. Şi noi -şi eu ţi-am dat putere! Ai vrut-o! Acum n-o mai vrei? Nu-mi spune mie asta! Nu pot să iau ce-am dat! Acum ai Harul, fato – şi o să mori cu el! Poţi să'te sinucizi, adaugă, cu glasul îndulcit. E un păcat, dar eu te-absolv. Iar Ordinul îţi iartă jurământul nesocotit şi chipul măsluit sub care ai revenit în Buncăr. Mai mult au pot să fac!           — Ba poţi! De ce nu-mi spui în faţă că nu vrei? Tot am să mă răzbun! Tot am să stau în poartă, să afle smintitele care doresc să intre, să afle de la mine ce găsesc aici!           Blajină, Maica îţi zâmbeşte.           — N-o să te oprim, încearcă! Câte crezi c-o să întorci din drum?           Tü nu te laşi.           — Poate n-or să m-asculte.           Dar am o armă. „Darul” tău! Bărbaţii or să se supună când o să le cer să surpe cuibul vostru blestemat!           — Se vor supune, aprobă Maica. Dar câţi vor fi supuşi de tine şi câţi de cele care sunt – şi-or să mai fie!           — Mii, şi care binecuvântează buncărul ăsta şi harul căpătat?           Te pierzi, îi prinzi umeri-n mâini, încerci să zgâlţâi cilindrul gros care îi este trup. Şi zbieri din nou, punând peste înverşunarea dinainte ciuda că nu o poţi clinti.           — Tu m-ai făcut neom! Vreau să fiu om din nou!           Maica se scutură de tine ca de un val de praf. Îţi întoarce spatele, coboară de pe podium şi îţi azvârle peste umăr, apăsat:           — Ce proastă eşti! Tu ţipi în urma ei:           — Ba nu! Eu ştiul Vrei să subjugi bărbaţii! Vrei pentru line lumea, chiar dacă e pe moarte, ciopârţită de nechibzuinţe, sufocată de păcate… Vrei s-o conduci – prin noi, pe care ne-ai mânjit cu harul tău spurcat!           Şi taci – speriată. Fiindcă înţelegi ce-ai spus. Şi pentru că nu ştii de ce ai spus -de ce-ai gândit aşa!           Dar Maica îţi răspunde. Fără să se întoarcă şi fără să privească înapoi.           — Mă-ncumel să o fac!

  — Iubitule! Exclamă Regina.           — Poftim? Tresări Regele, ostentativ îndatoritor, dar Regina se încruntă, căci îi observase ochii spăimoşi înainte ca el să îşi coboare pleoapele inflamate. Deşi convieţuiau de trei ani, încă nu reuşise să se obişnuiască cu temperaturile scăzute care constituiau pentru soţia lui o adevărată desfătare.           — Iubitule…, repetă ea, răspicat, aproape silabisind.           — Da, scumpa mea, făcu el, mieros, dar evident preocupat să studieze firul lung şi alb care se lăfăia, alături de jilţul ei, pe mocheta pufoasă, ruginie.           — Asta voiam să spun, surâse ea, urmărindu-i privirea. Că năpârlesc. E prima zi a perioadei fertile. Adică e timpul să avem urmaşi. Urmaşi, înţelegeţi, sire?           Regele sări ca ars.           — Doamnă, atât contractul de alianţă cât şi cel matrimonial stipulează însămânţarea artificială, spuse, sperând că vorbea cu demnitate. Medicul Curţii e întotdeauna pregătit să vă ajute, adăugă, după o scurtă pauză, arătând, cu un gest larg, către uşă.           — Sire, ripostă ea, indignată, doar ştiţi că religia mea interzice…           — Despre religie nu se pomeneşte nicăieri, oftă Regele, dar am aflat că, oriunde în lumea civilizată, situaţiile similare se rezolvă renunţând la vechile superstiţii idioate…           — Ia te uită! Se zbârli Regina. Va să zică, sire, v-aţi informat! Şi încă fără ştirea mea! Ce spun contractele despre asta?           — Uite ce e, doamnă, zise Regele, cu groaza tremurându-i în glas şi înghesuindu-se într-un colţ ca să evite atingerea ei drăgăstoasă, ştiu că trebuie să avem urmaşi, că trebuie, conform uzanţelor de pe toate planetele Federaţiei pe care două specii inteligente îşi dispută supremaţia, să facilităm apariţia unei specii hibrid, cea a noilor stăpâni. Dar mai ştiu şi că organele noastre sexuale nu sunt compatibile şi că însămânţarea artificială e singura cale care respectă Drepturile Raţionalilor, pentru că noi, ihomii, nu putem fi de acord cu…           — Cu asta, nu-i aşa? Rânji Regina, reuşind să cuprindă în laba ei pufoasă trupul firav al Regelui înfricoşat.           El se zbătu cu disperare, chiţcăind îndelung, şi ea salivă, excitată, recunoscând aşa-numitul ţipăt al ihomului muribund. Şi apucă să vadă ochii lui pleznind de spaimă înainte de a-i reteza capul dintr-o singură muşcătură.           — Noi, alegonii, am considerat întotdeauna capul de ihom o delicatesă, spuse, încă ronţăind, adresându-se trupului celui care-i fusese soţ, după ce îl lăsase să-i cadă la picioare. Fireşte, continuă, privindu-i atentă ultimele zvârcoliri, religia ne interzice până şi plăcerea asta măruntă!… O veche superstiţie idioată, adăugă, râgâind, pe care am nesocotit-o, aşa cum se procedează oriunde în lumea civilizată! Ce-mi pasă mie că, acum nu ştiu câte milenii, nişte alegone ignorante s-au speriat pricepând că, la trei luni după o astfel de gustare, zămislesc pocitanii? Eu ştiu că-i vorba doar de drăgălaşii pui hibrid, la fel de reuşiţi ca cei cu care m-ar blagoslovi chinul şi umilinţa însămânţării artificiale!

— Găsesc bănuielile dumneavoastră total neîntemeiate şi… Jignitoare!           Vocea lui Jurgen Gott I, de obicei piţigăiată, scârţâia ca o vioară schingiuită de un afon. Jurgen Gott III se strâmbă şi-şi duse mâinile la urechi, protejându-şi ostentativ timpanele agresate.           — În dosar se menţionează totuşi cearta violentă pe care aţi avut-o acum două luni, spuse William Thur, cel mai neînsemnat dintre cei trei membri ai comisiei de audiere, după ce atrăsese atenţia celorlalţi cu o tuse bine regizată.           — M-a scos din sărite, se repezi Jurgen Gott I, cu glas din ce în ce mai ascuţit. Susţinea că vocea mea îi sfâşie nervii. Şi că fumatul e un remediu nepotrivit, pentru că nu face decât să strice stomacul şi să îmbâcsească plămânii lui, care – zicea – erau cei mai sensibili. Uitaţi-vă şi la J. G. III cum face pe artistul, cu labele lui mari peste urechile alea clăpăuge! Nu e vina mea că sunt cel la care se manifestă acest efect secundar al castrării. Culpa le aparţine integral idioţilor care au votat Prima Lege a Comunităţii Terestre! De ce ne-au interzis accesul la reproducere? Noi suntem produsul natural al evoluţiei! Nu vedeţi că una din trei femei de-ale voastre naşte copii care ne seamănă leit?           — Vă rog să-l scuzaţi pe J. G. I, spuse Jurgen Gott III – şi feţele bărbaţilor aflaţi de cealaltă parte a pupitrului audierii se destinseră la auzul timbrului său baritonal. De fapt, el nu face politică şi, în sinea lui, nu crede că Prima Lege nedreptăţeşte în vreun fel comunitatea noastră minoritară. Are doar prostul obicei să alunece pe lângă subiect. Noi doi am avut vreo trei dispute de pomină pe tema asta! Dar, după cum vedeţi – zâmbi satisfăcut – amândoi suntem încă în viaţă.           — Vedeţi, ne ajutăm între noi, nu…, interveni Jurgen Gott I, dar Jurgen Gott III continuă fără să-l ia în seamă:           — Credeţi-mă, nu avea motive să-l ucidă pe J. G. II. De altfel, nici eu şi J. G. II nu ne înţelegeam prea bine. Era foarte pornit împotriva exerciţiilor fizice pe care obişnuiesc să le comand. Îi intrase în cap că e singurul care simte durerea de picioare, şi făcea pentru fleacul ăsta adevărate crize de isterie.           — Cunoaştem, surâse amabil Ivan Lenden, secretarul comisiei de audiere. Cred că dosarul Jurgen Gott e cel mai complet din câte am studiat în întreaga mea carieră. Iar rechizitoriul procurorului de serviciu, pe care tocmai îl citeam când m-a întrerupt izbucnirea… Ăăă… Fratelui dumneavoastră, vă acuză pe amândoi deopotrivă.           — De două ori absurd! Chiţăi J. G. I.           — Controlează-te, dragul meu, zise, mieros, J. G. III. E firesc să fim suspectaţi…           — Da, da, se repezi celălalt, întotdeauna ne-au invidiat pentru superioritatea creierelor noastre!           J. G. III ridică din umeri, oftând.           — Încă o dată vă rog, domnilor, nu-l judecaţi pentru vorbele pripite. Are uneori ieşiri necontrolate…           — Care nu pot decât să ne sporească bănuielile, completă maliţios Claude Midena, preşedintele comisiei de audiere. Cred că ştiţi că tot ce declaraţi poate fi folosit împotriva dumneavoastră.           — Ei bine, onorată comisie, făcu împăciuitor J. G. III, de ce s-o mai lungim? Ştiţi foarte bine că am fi putut să ne descotorosim cu uşurinţă de resturile lui J. G. II şi să ne pierdem urma într-una din comunităţile clandestine. Dacă am venit aici, am făcut-o atât din respectul legii, cât şi din dorinţa de a vă oferi, spre testare, prototipul micro-detecto-absorbitorului de radiaţii. Priviţi-I, nu e o bijuterie?           Preşedintele Midena întinse grăbit mâna şi înhăţă cubuleţul viu colorat pe care J. G. III îl scosese din buzunarul de la piept.           — Grozav! Grozav! Comunitatea Tripleţilor a făcut, se pare, mari progrese în domeniul miniaturizării!           — Şi e garantat o sută de mii de ore de funcţionare! E un record, nu sunteţi de aceeaşi părere?           — Desigur, domnule Jurgen Gott III! Se entuziasmă Lenden. Dar cred că ar trebui testat în mediu hiperradioactiv. Chiar eu v-aş putea face acest serviciu cu plăcere; locuiesc întro zonă în care, vrând-nevrând, am adoptat moda scafandrilor cu dublă protecţie!           — Iar eu, interveni Thur, aş putea aranja testarea în condiţii de exploatare continuă. Soţia mea e inspector ambiental şi pleacă chiar mâine într-o expediţie pe linia Londra-Paris-Berlin, adică în inima Zonei Interzise!           — Domnilor, se bucură J. G. III, se potriveşte de minune! Întâmplător, mai am încă două astfel de aparate. Vă suntem recunoscători pentru că aveţi amabilitatea să le verificaţi performanţele. Vă recomand să le purtaţi ca medalion exterior. Sunt aspectuoase şi înlocuiesc cu succes salopetele simple de protecţie. O să vedeţi, curând se vor vinde la preţuri fabuloase!           — E limpede, spuse Claude Midena, azvârlindu-le confraţilor săi o privire rapidă. Domnilor Gott, comisia se retrage pentru deliberare.           — De ce i-ai mituit? Scânci J. G. I după ce rămaseră singuri.           — De ce nu? N-am fi fost în siguranţă nici într-o comunitate din afara legii, nici aici, după ceea ce numesc ei terapie intensivă de reeducare!           — Dar era invenţia mea, minunata mea invenţie încă nebrevetată! Acum Singularii or s-o releveze şi…           — Prostii! I-o tăie J. G. III. Singularii sunt o specie îmbătrânită, pe cale de dispariţie, cu creierul atrofiat…           — Cu atât mai mult, puteam să le influenţăm decizia pe altă cale!           — Cine să-i influenţeze? Tu, care n-ai fost în stare să-ţi hipnotizezi fratele de trunchi? Şi încă pe cel de alături! Bietul Doi a murit din cauza greşelii tale…           — Ce faceee?! Zbieră J. G. I în registrul acut. Dacă nu te-ai fi amestecat tu, nu s-arfi întâmplat nimic, doar nu era prima dată când îl condiţionam…           — Nu mai contează, deşteptule, îl apostrofă celălalt, chiarânainte ca Midena, Lenden şi Thur să revină în sală.           — Comisia consideră purfanteziste acuzaţiile ce vi se aduc! Spuse răspicat preşedintele. Poftiţi actul de disculpare. În baza lui, orice chirurg are obligaţia să efectueze, în condiţii de maximă siguranţă, operaţia de separare a rămăşiţelor… Fratelui dumneavoastră. Cu aceasta, cazul Jurgen Gott este clasat. Cu bine, domnilor!           — Cu sănătate, domnule preşedinte, răspunse J. G. III.           Cei doi se ridicară greoi, şi Midena putu să contemple o dată în plus priveliştea care îi amintea de surorile sale mai mici, de mult excluse din familie: un corp perfect normal mai jos de talia din care se despărţeau, în evantai, trei busturi, trei perechi de braţe, trei gâturi purtând trei capete cu fizionomii diferite. Doar că, în cazul tripletului Gott, creatura din centru atârna nefiresc, susţinută în silă de cele de la extremităţi, care strâmbau din nas fără jenă, îngreţoşate de o vagă miasmă dulceagă, de putreziciune.  

Amiază. Soare – de nu te poţi uita! Vânt – de mult i s-a uitat numele!           Aeromobilul Agenţiei de Turism Interplanetar apare din spatele unui lanţ de coline pipernicite, cu aspect sfărâmicios. Planează la vreo douăzeci de metri deasupra solului sterp, descriind curbe leneşe, voluptuoase…           — Fundul celui mai mare dintre oceanele planetei, explică ghidul – fără chef, cu voce piţigăiată. A secat acum…           — D-ăsta avem şi pe Homsh, îl întrerupe un reptilian obez, cu doar câţiva solzi răzleţi pe creasta asudată.           — Pe Ylcha avem chiar trei, adaugă, suav, întinzând galeş o mână cu ghearele în stea hexacolţată, o tânără mândră de coada ei sclipoasă, pe care şi-a înfăşurat-o, ostentativ, de două ori în jurul gâtului butucănos.           — Ei bine, atunci vom merge în munţi, propune ghidul, cu o grimasă pe care ar fi dorit-o zâmbet, dar mama fetişcanei de pe Ylcha protestează, aproape grohăind:           — Ghrrrh, nu! Suntem sătui de munţi neumblaţi, de munţi sculptaţi, de munţi năruiţi, de munţi ciuruiţi, de munţi împăduriţi.” Nu-i aşa, dragă?           — Evident! Confirmă soţul creaturii. În toate excursiile am văzut munţi, camioane, vulcani în erupţie…           — Dar oraşe vitrificate? Aruncă ghidul după ce înghite în sec.           — Mhm! Mormăie, strâmbându-se, o babă elegantă. N-ai nici un haz! Nu înţelegi că, pentru banii noştri, vrem ceva deosebit?!           Exasperat, ghidul supralicitează, pomenind un perimetru interzis:           — Poate Marele Crater…           — Tşşş, şuieră, chiar lângă el, un noncomformist cu creasta sulemenită şi coada înnodată.           Ghidul oftează din rărunchi, foindu-se ca peştele pe uscat. N-a mai avut de mult un grup atât de mofturos! Nu le-au plăcut nici restaurările metropolelor părăsite, nici colecţiile de arme, nici vestigiile Războiului Final, nici…           Ce mai, de când a fost transferat (disciplinar) pe planeta asta păcătoasă, toate i-au mers pe dos! Iar ăştia sunt picătura care revarsă paharul.           Cu gândul la apă, ghidul, un amfibian între două vârste, oftează din nou, dorindu-şi din tot sufletul să fie acasă, în acvariul lui particular, făcând tumbe printre ţiitoarele sale graţioase, nu în aeromobilul decapotabil, alături de o ciurdă de reptilieni năzuroşi şi de pilotul avian, care clămpăne din ciocul bont, parcă bătând tactul unui şlagăr idiot, şi apasă în silă pe tastele de comandă.           — Uitaţi-vă la el, acum meditează! Pufneşte grăsanul de pe Homsh. Incompetentule! În prospect scrie că e o planetă exotică, iar tu ne tot arăţi banalităţi!           — O, da, vrem un element exotic…, suspină tânăra cu coadă şic.           Brusc înviorat, ghidul reuşeşte un surâsjn timp ce-l înghionteşte pe pilotul plictisit:           — Fir-ar să fie, de ce nu mi-ai amintit?! Îi ducem în Alaska, în Rezervaţie! Să vadă oameni!           — Ce?!           — Oam… Cum?           — Extraordinar!           Care nedumeriţi, care cu imaginaţia stârnită de numele unei specii aproape uitate, dar care mai de care mai extaziaţi, turiştii zbiară pe întrecute – şi ghidul le susţine, triumfător, privirile excitate.

            În centrul Insulei, pe Platoul Înalt, se află Nava. Imensă, strălucitoare – şi de neclintit. Pentru că Nava e o epavă.           Strămoşii Tuturor, adică Joan şi Sean, naufragiaţii, au trudit o viaţă ca să-i redea puterea – şi urmaşii le au preluat strădaniile, dar, generaţii de-a rândul tot dând greş, descurajarea i-a îndemnat să lase ştiinţa reparării ei pierdută în uitare. Acum, din toată Nava, doar calendarul mai e viu. Şi numără, neobosit, anii-acasă.           ACASĂ e planeta de unde nava i-a adus pe Joan şi Sean. Sau de unde Joan şi Sean au adus Nava. Oricum ai răsuci cuvintele, pentru Nepăsători e totuna. Dar nu şi pentru Navaişti sau Joan-seanişti, căci, pentru unii, adevărul înseamnă „La început a fost Nava”, iar pentru ceilalţi – „Joan şi Sean au fost începutul”.           Cât despre anii-acasă, tuturor ne e greu să ne imaginăm că pe planeta aia răstimpul dintre două primăveri trecea atât de iute! Fiindcă un an-aici e, adesea, o viaţă de om, oricare dintre cele patru anotimpuri durând ceva mai mult de şase ani-acasă.           AICI e planeta noastră. Sau numai Insula, pe care nici un om n-a părăsit-o, niciodată. Încercări au fost, nenumărate, dar Oceanul e mânios şi corăbiile noastre – firave. Întotdeauna valurile i-au pedepsit pe temerari, purtându-le înapoi, cu mare grabă, hoiturile umflate. Până ce şi meşterirea corăbiilor a devenit o taină uitată!           De fapt, legenda spune că Joan şi Sean, sosiţi AICI când primăvara dădea în vară, au crezut că Insula e singurul pământ, că e miracolul unei planete inundate. Dar, toamna târziu, păsările şi-au umplut marsupiile cu provizii, au înghesuit printre ele puii nevârstnici – şj au plecat. Spre alte insule, spre vreun continent? Asta nimeni n-a aflat-o.           În schimb, am învăţat că, după ce acolo unde Oceanul devine Cer iar Cerul devine Ocean ultima pasăre dispare, se nasc norii. Norii întunecaţi ai Frigului, care se bulucesc jur-împrejur, înghiţind seninul boltit asupra Insulei, aşa cum talazurile înghit plajele primitoare.           Şi încep ploile târzii, adică începe Greul. Căci gândacii, delicioşii gândaci a căror crustă rumenită pe jar trosneşte înainte de a-ţi vărsa în gură dulceaţa cărnii flasce, pier îngheţaţi şi trupuşoarele lor rubiconde – cele pe care nu le culegem, pentru că au intrat deja în putrefacţie – se descompun sub rafalele de stropi mărunţi, înghesuiţi şi reci, îngroşând tina lipicioasă.           Doar ouăle lor, pitite undeva, în afundurile pământului, aşteaptă primăvara următoare. Răbdătoare şi nestânjenite. Căci nu le căutăm, săpând.           Săpăm numai acolo unde bănuim ca e o vizuină de şopârlă. Pentru că târâtoarele astea gustoase hibernează, cât ţine lunga iarnă, în galeriile adânci de la poalele Dealurilor Joase.           Aşa ne agonisim hrana în vremea primelor ninsori, adică preţ de un an-acasă. Pe urmă zăpada şi gheaţa sunt prea groase, gerul prea muşcător, şi noi, baricadaţi în adăposturi, ne drămuim proviziile. Ne-am învăţat prevăzători, cămările sunt burduşite. Totuşi, dacă nu am mânca copiii născuţi în iarnă şi bătrânii (puţinii şi aţoşii bătrâni pentru care iarna e a treia), rezervele s-artermina înainte de a-l şaselea an-acasă al iernii, când vremea se îmblânzeşte – şi ieşim la săpat. Cu mic cu mare, săpăm şi chiuim când descoperim şopârlele sfrijite, şopârlele trufandale!           Asta se-ntâmplă iarna, toţi povestesc la fel. Şi eu, cea născută la început de vară, aştept cu teamă să dau piept cu anotimpul potrivnic. Mai ales îmi imaginez cum o vom mânca pe bunica Astrid, aia care ne ţine din scurt cât e ziua. Cât eram mai mărunţi, ne altoia des, lovind cu sete, încruntată şi strângându-şi şi mai mult gura pungită. Însă acum ne prinde din ce în ce mai rar, şi se răzbună aruncându-ne ocări printre gingiile pustii.           — Eu cred că n-am să gust din ea, îi spun lui Bert, care îmi e şi văr, şi prieten bun. Mă tem că n-o să-mi cadă bine la stomac!           Şi zâmbesc, aşteptându-i hohotul de râs. Dar el răspunde, grav:           — Eu ştiu căn-o s-o gust. N-o să am cum, pentru că n-o să fiu pe Insulă la iarnă!           Mă strâmb. Încearcă să îşi bată joc de mine, ca de obicei! Mă crede fraieră, doar pentru că sunt fată, nu băiat!           Şi râde. Acum râde, încleştându-mi mâna când sunt gata să-l pleznesc.           — Stai, stai şi ascultă-mă! Vorbesc serios. Să nu văd primăvara dacă mint!           — Păi n-o s-o vezi! Mă hlizesc eu. Doar n-o să fii AICI! Cum o să pleci? Înot? În zbor? În vis?           — Hm, hm, se fandoseşte, clătinând din cap. Ai cam ghicit! Adică, în vise sunt deja departe! Iar de plecat de-adevăratelea plec chiarân zbor, s-o ştii!           Dezamăgită, îl privesc chiorâş:           — Te-ai dat cu Navaiştii? Te rogi în Navă? O implori să plece şi să te ia cu ea? Şi ai avut o revelaţie, nu te-ndoieşti că eşti Cel-care-poate? Că o s-asculte tocmai vrerea ta?           — Mă crezi tâmpit?! Se supără. Nu, Lisa, n-o să plec cu Nava. Cu păsările o să plec. Şi ele zboară, nu?           — Ce?! Ceee?!           — Ce-ai auzit!           — Hai, las-o baltă, Bert. Măcar pân-o aduc pe soră-mea. Ştii, aia mică, miiică… Poate te crede ea!           Iar râde. Dar pe urmă mă ia de umeri şi îmi vorbeşte rugător:           — Lisa, lasă-mă să-ţi spun tot, chiar dacă nu mă crezi!           — Fie, încuviinţez. Şi experimentez oftatul mamei – cel resemnat şi îngăduitor.           — Ce zici, o pasăre mă poate duce în marsupiu?           — Mde, s-ar putea să-ncapi… Dar cine, şi în ce fel îi spune să te ia?           — Ei vezi, se bucură, ai şi ajuns aproape de adevăr! Păi tu de unde crezi că ştie pasărea care-i sunt puii?           — De unde ştie? Ştie!           — Ştie, dar cum? Chiar nu te-ai întrebat? Se^uită-n ochii mei. Ironic. Aproape batjocoritor.           — Ăăă… Păi… Păi ştie, triumf eu, cum să nu ştie, dacă ies din ouăle pe care le-a clocit!           — Na, că ai nimerit-o! Ăsta-i misterul, Lisa, fata mea! Îmi pierd răbdarea.           — Of, Bert, să mor la iarnă dacă pricep ce-ndrugi!           — Stai, că-ţi explic. Îl ştii pe Josh?           — Nebunul? Ăla care trăieşte singur, ca să nu îl halească nimeni dacă o să apuce trei ierni? Adică se gândeşte nu la iarna care e aproape, ci la aia care o să vină după ea!           — Chiar el. Da' e un tip grozav! A-mblânzit păsări!           Strâng ochiul drept şi îmi trag colţul gurii în sus, ca tata – când dezaprobă faptele cuiva.           — Nebunul tot nebun! Măcar să fi-mblânzit şopârle, că alea nu au carnea ca scoarţa de copac!           Bert îmi întoarce strâmbătura.           — Femeia tot femeie! Numai la mâncare vă gândiţi! Josh a privit departe, în viitor! De-aia a momit păsări, le-a făcut să îl accepte, a învăţat să construiască cuiburi, le-a văzut de aproape dansul nunţii, le-a luat şi locul la clocit…           — Bert, e prea gogonată!           — E adevărat! Josh a observat că păsările fac o baie în Ocean în fiecare zi. Exact la amiază, în toiul zădufului, îşi lasă ouăle în soare. Adică ouăle clocite vara rămân aşa, descoperite. Toamna şi primăvara le acoperă cu frunze, cu pământ… Ei bine, acum o toamnă, Josh s-a întins deasupra ouălor când câte o pasăre s-a ridicat. La început a fost atacat şi izgonit. Vreo două erau chiar gata să-l omoare… Dar el a schimbat tactica. S-a aşezat deasupra ouălorân lipsa păsării şi a ieşit din cuib când ea a apărut. Fără grabă, fără teamă, fără să încerce să se ascundă… Şi pasărea a înţeles că i-a păstrat ouăle calde. Şi ea, şi cele care aveau cuiburi împrejur. Unora le-a intrat chiarân obicei să zbiere, ca să îl cheme când voiau să plece…           — O fi, mormăi, nu prea convinsă. Dar n-are legătură cu…           — Stai, fato, că te lămuresc! Deci, stând în cuiburi în lipsa păsărilor, Josh a băgat de seamă că puii ies din ou tocmai în miezul zilei. Când părinţii sunt plecaţi! Aşa că a luat puii din cuiburile unor păsări tinere, care erau la primul lor clocit, i-a împărţit prin alte cuiburi şi a pus în locul lor nişte momâi din zdrenţe şi din aşchii, mari cam cât mine şi înzestrate cu ceva ce aducea a gură larg căscată. Iar păsările le-au adoptat, le-au îndesat cu gândaci şi cu pui de şopârle şi, fiindcă erau ultimele progenituri din acel an-aici, şi le-au pus în marsupii înainte de a pleca. Ei, acum înţelegi?           — Păi, şovăi eu, sigur că înţeleg ce vrei să spui… Dar cred că nu e, că nu poate fi adevărat…           Bert îmi surâde. Ceea ce eu numesc „surâsul lui viclean”.           — Ai crede dacă ai vedea cu ochii tăi?           — Păi, da…, dar… Cum?           — Ascultă, fiecare dintre noi arâncăpea într-un marsupiu. Şi Josh a spus că o să ne strecoare pe fiecare într-un cuib… Ştii, ar fi încercat chiar el, dar e prea mare…           — Ia stai, îl întrerup. „Josh a spus că o să ne strecoare pe fiecare…” Clocitorul Josh, subliniez, cu răutate, Josh ăsta ştie despre mine? Aţi plănuit să mă atrageţi în fantasmagoria voastră?           — Ei, Lisa! Nu pe tine anume! Dar nu pot pleca singur, trebuie să iau o fată, să am cu cine face o droaie de copii, ca Joan şi Sean… Şi, fiindcă tu mi-ai dat prilej să deschid vorba… M-aş bucura să mergi chiar tu cu mine… Apoi, tot surâzând viclean: Dac-ai avea curaj…           — Nu sunt fricoasă! Mă oţărăsc. Şi adaug, oarecum mai îmblânzită: Dar, Bert, ce-o să mâncăm pe drum?           — Păi nu ţi-am spus?! Păsările or să ne hrănească cu şopârle şi gândaci. Sunt buni şi cruzi, am încercat!           Templul e sus, în partea muntoasă a Insulei, acolo unde ne retragem în Anotimpul Căldurii, pentru că arşiţa nu ne poate ajunge, tot aşa cum, în Anotimpul Ploii, nu ne ajung apele dezlănţuite.           Doarân vremea răcoroasă, adică în Anotimpul Păsărilor, ne ridicăm colibe printre cuiburile lor, pe câmpiile din preajma Oceanului. Colibe în care stăm, în fiecare an-aici, ceva mai mult de şase ani-acasă.           De fapt, nici istoricii, nici erudiţii nu sunt în stare să explice ce e cu măsura asta a timpului: anul-acasă! Dar noi, Lisabertiştii, nu ne îndoim că astfel socoteau vremea Lisa şi Bert, în amintirea casei lor, pe care o numeau Insula Mică.           Ăsta e adevărul, simplu şi minunat, pe care hârţogării nu pot să-l înţeleagă! Pentru că ei nu se mai posternează, după datini, zile întregi în Templu, în faţa celor două statui de păsări cu câte un copilandru în marsupiu. Şi nici nu venerează statuia numită Clocitorul Josh, pe care, spune Cartea Sfântă, cu trudă şi migală au cioplit-o Lisa şi Bert, revărsându-şi peste ea recunoştinţa – un torent de lacrimi transformat în pârâiaşul ce se prelinge către Ocean.           Recunoştinţă pentru ce? Cine-a fost Josh?… Doar hârţogării îşi pun asemenea întrebări neroade. Noi, Lisabertiştii, ştim că cel pe care-l adorau Străbunii Tuturor nu poate fi decât Profetul Sfânt!