Ana Veronica Mircea scriitoare română de proză scurtă SF

— Găsesc bănuielile dumneavoastră total neîntemeiate şi… Jignitoare!           Vocea lui Jurgen Gott I, de obicei piţigăiată, scârţâia ca o vioară schingiuită de un afon. Jurgen Gott III se strâmbă şi-şi duse mâinile la urechi, protejându-şi ostentativ timpanele agresate.           — În dosar se menţionează totuşi cearta violentă pe care aţi avut-o acum două luni, spuse William Thur, cel mai neînsemnat dintre cei trei membri ai comisiei de audiere, după ce atrăsese atenţia celorlalţi cu o tuse bine regizată.           — M-a scos din sărite, se repezi Jurgen Gott I, cu glas din ce în ce mai ascuţit. Susţinea că vocea mea îi sfâşie nervii. Şi că fumatul e un remediu nepotrivit, pentru că nu face decât să strice stomacul şi să îmbâcsească plămânii lui, care – zicea – erau cei mai sensibili. Uitaţi-vă şi la J. G. III cum face pe artistul, cu labele lui mari peste urechile alea clăpăuge! Nu e vina mea că sunt cel la care se manifestă acest efect secundar al castrării. Culpa le aparţine integral idioţilor care au votat Prima Lege a Comunităţii Terestre! De ce ne-au interzis accesul la reproducere? Noi suntem produsul natural al evoluţiei! Nu vedeţi că una din trei femei de-ale voastre naşte copii care ne seamănă leit?           — Vă rog să-l scuzaţi pe J. G. I, spuse Jurgen Gott III – şi feţele bărbaţilor aflaţi de cealaltă parte a pupitrului audierii se destinseră la auzul timbrului său baritonal. De fapt, el nu face politică şi, în sinea lui, nu crede că Prima Lege nedreptăţeşte în vreun fel comunitatea noastră minoritară. Are doar prostul obicei să alunece pe lângă subiect. Noi doi am avut vreo trei dispute de pomină pe tema asta! Dar, după cum vedeţi – zâmbi satisfăcut – amândoi suntem încă în viaţă.           — Vedeţi, ne ajutăm între noi, nu…, interveni Jurgen Gott I, dar Jurgen Gott III continuă fără să-l ia în seamă:           — Credeţi-mă, nu avea motive să-l ucidă pe J. G. II. De altfel, nici eu şi J. G. II nu ne înţelegeam prea bine. Era foarte pornit împotriva exerciţiilor fizice pe care obişnuiesc să le comand. Îi intrase în cap că e singurul care simte durerea de picioare, şi făcea pentru fleacul ăsta adevărate crize de isterie.           — Cunoaştem, surâse amabil Ivan Lenden, secretarul comisiei de audiere. Cred că dosarul Jurgen Gott e cel mai complet din câte am studiat în întreaga mea carieră. Iar rechizitoriul procurorului de serviciu, pe care tocmai îl citeam când m-a întrerupt izbucnirea… Ăăă… Fratelui dumneavoastră, vă acuză pe amândoi deopotrivă.           — De două ori absurd! Chiţăi J. G. I.           — Controlează-te, dragul meu, zise, mieros, J. G. III. E firesc să fim suspectaţi…           — Da, da, se repezi celălalt, întotdeauna ne-au invidiat pentru superioritatea creierelor noastre!           J. G. III ridică din umeri, oftând.           — Încă o dată vă rog, domnilor, nu-l judecaţi pentru vorbele pripite. Are uneori ieşiri necontrolate…           — Care nu pot decât să ne sporească bănuielile, completă maliţios Claude Midena, preşedintele comisiei de audiere. Cred că ştiţi că tot ce declaraţi poate fi folosit împotriva dumneavoastră.           — Ei bine, onorată comisie, făcu împăciuitor J. G. III, de ce s-o mai lungim? Ştiţi foarte bine că am fi putut să ne descotorosim cu uşurinţă de resturile lui J. G. II şi să ne pierdem urma într-una din comunităţile clandestine. Dacă am venit aici, am făcut-o atât din respectul legii, cât şi din dorinţa de a vă oferi, spre testare, prototipul micro-detecto-absorbitorului de radiaţii. Priviţi-I, nu e o bijuterie?           Preşedintele Midena întinse grăbit mâna şi înhăţă cubuleţul viu colorat pe care J. G. III îl scosese din buzunarul de la piept.           — Grozav! Grozav! Comunitatea Tripleţilor a făcut, se pare, mari progrese în domeniul miniaturizării!           — Şi e garantat o sută de mii de ore de funcţionare! E un record, nu sunteţi de aceeaşi părere?           — Desigur, domnule Jurgen Gott III! Se entuziasmă Lenden. Dar cred că ar trebui testat în mediu hiperradioactiv. Chiar eu v-aş putea face acest serviciu cu plăcere; locuiesc întro zonă în care, vrând-nevrând, am adoptat moda scafandrilor cu dublă protecţie!           — Iar eu, interveni Thur, aş putea aranja testarea în condiţii de exploatare continuă. Soţia mea e inspector ambiental şi pleacă chiar mâine într-o expediţie pe linia Londra-Paris-Berlin, adică în inima Zonei Interzise!           — Domnilor, se bucură J. G. III, se potriveşte de minune! Întâmplător, mai am încă două astfel de aparate. Vă suntem recunoscători pentru că aveţi amabilitatea să le verificaţi performanţele. Vă recomand să le purtaţi ca medalion exterior. Sunt aspectuoase şi înlocuiesc cu succes salopetele simple de protecţie. O să vedeţi, curând se vor vinde la preţuri fabuloase!           — E limpede, spuse Claude Midena, azvârlindu-le confraţilor săi o privire rapidă. Domnilor Gott, comisia se retrage pentru deliberare.           — De ce i-ai mituit? Scânci J. G. I după ce rămaseră singuri.           — De ce nu? N-am fi fost în siguranţă nici într-o comunitate din afara legii, nici aici, după ceea ce numesc ei terapie intensivă de reeducare!           — Dar era invenţia mea, minunata mea invenţie încă nebrevetată! Acum Singularii or s-o releveze şi…           — Prostii! I-o tăie J. G. III. Singularii sunt o specie îmbătrânită, pe cale de dispariţie, cu creierul atrofiat…           — Cu atât mai mult, puteam să le influenţăm decizia pe altă cale!           — Cine să-i influenţeze? Tu, care n-ai fost în stare să-ţi hipnotizezi fratele de trunchi? Şi încă pe cel de alături! Bietul Doi a murit din cauza greşelii tale…           — Ce faceee?! Zbieră J. G. I în registrul acut. Dacă nu te-ai fi amestecat tu, nu s-arfi întâmplat nimic, doar nu era prima dată când îl condiţionam…           — Nu mai contează, deşteptule, îl apostrofă celălalt, chiarânainte ca Midena, Lenden şi Thur să revină în sală.           — Comisia consideră purfanteziste acuzaţiile ce vi se aduc! Spuse răspicat preşedintele. Poftiţi actul de disculpare. În baza lui, orice chirurg are obligaţia să efectueze, în condiţii de maximă siguranţă, operaţia de separare a rămăşiţelor… Fratelui dumneavoastră. Cu aceasta, cazul Jurgen Gott este clasat. Cu bine, domnilor!           — Cu sănătate, domnule preşedinte, răspunse J. G. III.           Cei doi se ridicară greoi, şi Midena putu să contemple o dată în plus priveliştea care îi amintea de surorile sale mai mici, de mult excluse din familie: un corp perfect normal mai jos de talia din care se despărţeau, în evantai, trei busturi, trei perechi de braţe, trei gâturi purtând trei capete cu fizionomii diferite. Doar că, în cazul tripletului Gott, creatura din centru atârna nefiresc, susţinută în silă de cele de la extremităţi, care strâmbau din nas fără jenă, îngreţoşate de o vagă miasmă dulceagă, de putreziciune.  

Amiază. Soare – de nu te poţi uita! Vânt – de mult i s-a uitat numele!           Aeromobilul Agenţiei de Turism Interplanetar apare din spatele unui lanţ de coline pipernicite, cu aspect sfărâmicios. Planează la vreo douăzeci de metri deasupra solului sterp, descriind curbe leneşe, voluptuoase…           — Fundul celui mai mare dintre oceanele planetei, explică ghidul – fără chef, cu voce piţigăiată. A secat acum…           — D-ăsta avem şi pe Homsh, îl întrerupe un reptilian obez, cu doar câţiva solzi răzleţi pe creasta asudată.           — Pe Ylcha avem chiar trei, adaugă, suav, întinzând galeş o mână cu ghearele în stea hexacolţată, o tânără mândră de coada ei sclipoasă, pe care şi-a înfăşurat-o, ostentativ, de două ori în jurul gâtului butucănos.           — Ei bine, atunci vom merge în munţi, propune ghidul, cu o grimasă pe care ar fi dorit-o zâmbet, dar mama fetişcanei de pe Ylcha protestează, aproape grohăind:           — Ghrrrh, nu! Suntem sătui de munţi neumblaţi, de munţi sculptaţi, de munţi năruiţi, de munţi ciuruiţi, de munţi împăduriţi.” Nu-i aşa, dragă?           — Evident! Confirmă soţul creaturii. În toate excursiile am văzut munţi, camioane, vulcani în erupţie…           — Dar oraşe vitrificate? Aruncă ghidul după ce înghite în sec.           — Mhm! Mormăie, strâmbându-se, o babă elegantă. N-ai nici un haz! Nu înţelegi că, pentru banii noştri, vrem ceva deosebit?!           Exasperat, ghidul supralicitează, pomenind un perimetru interzis:           — Poate Marele Crater…           — Tşşş, şuieră, chiar lângă el, un noncomformist cu creasta sulemenită şi coada înnodată.           Ghidul oftează din rărunchi, foindu-se ca peştele pe uscat. N-a mai avut de mult un grup atât de mofturos! Nu le-au plăcut nici restaurările metropolelor părăsite, nici colecţiile de arme, nici vestigiile Războiului Final, nici…           Ce mai, de când a fost transferat (disciplinar) pe planeta asta păcătoasă, toate i-au mers pe dos! Iar ăştia sunt picătura care revarsă paharul.           Cu gândul la apă, ghidul, un amfibian între două vârste, oftează din nou, dorindu-şi din tot sufletul să fie acasă, în acvariul lui particular, făcând tumbe printre ţiitoarele sale graţioase, nu în aeromobilul decapotabil, alături de o ciurdă de reptilieni năzuroşi şi de pilotul avian, care clămpăne din ciocul bont, parcă bătând tactul unui şlagăr idiot, şi apasă în silă pe tastele de comandă.           — Uitaţi-vă la el, acum meditează! Pufneşte grăsanul de pe Homsh. Incompetentule! În prospect scrie că e o planetă exotică, iar tu ne tot arăţi banalităţi!           — O, da, vrem un element exotic…, suspină tânăra cu coadă şic.           Brusc înviorat, ghidul reuşeşte un surâsjn timp ce-l înghionteşte pe pilotul plictisit:           — Fir-ar să fie, de ce nu mi-ai amintit?! Îi ducem în Alaska, în Rezervaţie! Să vadă oameni!           — Ce?!           — Oam… Cum?           — Extraordinar!           Care nedumeriţi, care cu imaginaţia stârnită de numele unei specii aproape uitate, dar care mai de care mai extaziaţi, turiştii zbiară pe întrecute – şi ghidul le susţine, triumfător, privirile excitate.

            În centrul Insulei, pe Platoul Înalt, se află Nava. Imensă, strălucitoare – şi de neclintit. Pentru că Nava e o epavă.           Strămoşii Tuturor, adică Joan şi Sean, naufragiaţii, au trudit o viaţă ca să-i redea puterea – şi urmaşii le au preluat strădaniile, dar, generaţii de-a rândul tot dând greş, descurajarea i-a îndemnat să lase ştiinţa reparării ei pierdută în uitare. Acum, din toată Nava, doar calendarul mai e viu. Şi numără, neobosit, anii-acasă.           ACASĂ e planeta de unde nava i-a adus pe Joan şi Sean. Sau de unde Joan şi Sean au adus Nava. Oricum ai răsuci cuvintele, pentru Nepăsători e totuna. Dar nu şi pentru Navaişti sau Joan-seanişti, căci, pentru unii, adevărul înseamnă „La început a fost Nava”, iar pentru ceilalţi – „Joan şi Sean au fost începutul”.           Cât despre anii-acasă, tuturor ne e greu să ne imaginăm că pe planeta aia răstimpul dintre două primăveri trecea atât de iute! Fiindcă un an-aici e, adesea, o viaţă de om, oricare dintre cele patru anotimpuri durând ceva mai mult de şase ani-acasă.           AICI e planeta noastră. Sau numai Insula, pe care nici un om n-a părăsit-o, niciodată. Încercări au fost, nenumărate, dar Oceanul e mânios şi corăbiile noastre – firave. Întotdeauna valurile i-au pedepsit pe temerari, purtându-le înapoi, cu mare grabă, hoiturile umflate. Până ce şi meşterirea corăbiilor a devenit o taină uitată!           De fapt, legenda spune că Joan şi Sean, sosiţi AICI când primăvara dădea în vară, au crezut că Insula e singurul pământ, că e miracolul unei planete inundate. Dar, toamna târziu, păsările şi-au umplut marsupiile cu provizii, au înghesuit printre ele puii nevârstnici – şj au plecat. Spre alte insule, spre vreun continent? Asta nimeni n-a aflat-o.           În schimb, am învăţat că, după ce acolo unde Oceanul devine Cer iar Cerul devine Ocean ultima pasăre dispare, se nasc norii. Norii întunecaţi ai Frigului, care se bulucesc jur-împrejur, înghiţind seninul boltit asupra Insulei, aşa cum talazurile înghit plajele primitoare.           Şi încep ploile târzii, adică începe Greul. Căci gândacii, delicioşii gândaci a căror crustă rumenită pe jar trosneşte înainte de a-ţi vărsa în gură dulceaţa cărnii flasce, pier îngheţaţi şi trupuşoarele lor rubiconde – cele pe care nu le culegem, pentru că au intrat deja în putrefacţie – se descompun sub rafalele de stropi mărunţi, înghesuiţi şi reci, îngroşând tina lipicioasă.           Doar ouăle lor, pitite undeva, în afundurile pământului, aşteaptă primăvara următoare. Răbdătoare şi nestânjenite. Căci nu le căutăm, săpând.           Săpăm numai acolo unde bănuim ca e o vizuină de şopârlă. Pentru că târâtoarele astea gustoase hibernează, cât ţine lunga iarnă, în galeriile adânci de la poalele Dealurilor Joase.           Aşa ne agonisim hrana în vremea primelor ninsori, adică preţ de un an-acasă. Pe urmă zăpada şi gheaţa sunt prea groase, gerul prea muşcător, şi noi, baricadaţi în adăposturi, ne drămuim proviziile. Ne-am învăţat prevăzători, cămările sunt burduşite. Totuşi, dacă nu am mânca copiii născuţi în iarnă şi bătrânii (puţinii şi aţoşii bătrâni pentru care iarna e a treia), rezervele s-artermina înainte de a-l şaselea an-acasă al iernii, când vremea se îmblânzeşte – şi ieşim la săpat. Cu mic cu mare, săpăm şi chiuim când descoperim şopârlele sfrijite, şopârlele trufandale!           Asta se-ntâmplă iarna, toţi povestesc la fel. Şi eu, cea născută la început de vară, aştept cu teamă să dau piept cu anotimpul potrivnic. Mai ales îmi imaginez cum o vom mânca pe bunica Astrid, aia care ne ţine din scurt cât e ziua. Cât eram mai mărunţi, ne altoia des, lovind cu sete, încruntată şi strângându-şi şi mai mult gura pungită. Însă acum ne prinde din ce în ce mai rar, şi se răzbună aruncându-ne ocări printre gingiile pustii.           — Eu cred că n-am să gust din ea, îi spun lui Bert, care îmi e şi văr, şi prieten bun. Mă tem că n-o să-mi cadă bine la stomac!           Şi zâmbesc, aşteptându-i hohotul de râs. Dar el răspunde, grav:           — Eu ştiu căn-o s-o gust. N-o să am cum, pentru că n-o să fiu pe Insulă la iarnă!           Mă strâmb. Încearcă să îşi bată joc de mine, ca de obicei! Mă crede fraieră, doar pentru că sunt fată, nu băiat!           Şi râde. Acum râde, încleştându-mi mâna când sunt gata să-l pleznesc.           — Stai, stai şi ascultă-mă! Vorbesc serios. Să nu văd primăvara dacă mint!           — Păi n-o s-o vezi! Mă hlizesc eu. Doar n-o să fii AICI! Cum o să pleci? Înot? În zbor? În vis?           — Hm, hm, se fandoseşte, clătinând din cap. Ai cam ghicit! Adică, în vise sunt deja departe! Iar de plecat de-adevăratelea plec chiarân zbor, s-o ştii!           Dezamăgită, îl privesc chiorâş:           — Te-ai dat cu Navaiştii? Te rogi în Navă? O implori să plece şi să te ia cu ea? Şi ai avut o revelaţie, nu te-ndoieşti că eşti Cel-care-poate? Că o s-asculte tocmai vrerea ta?           — Mă crezi tâmpit?! Se supără. Nu, Lisa, n-o să plec cu Nava. Cu păsările o să plec. Şi ele zboară, nu?           — Ce?! Ceee?!           — Ce-ai auzit!           — Hai, las-o baltă, Bert. Măcar pân-o aduc pe soră-mea. Ştii, aia mică, miiică… Poate te crede ea!           Iar râde. Dar pe urmă mă ia de umeri şi îmi vorbeşte rugător:           — Lisa, lasă-mă să-ţi spun tot, chiar dacă nu mă crezi!           — Fie, încuviinţez. Şi experimentez oftatul mamei – cel resemnat şi îngăduitor.           — Ce zici, o pasăre mă poate duce în marsupiu?           — Mde, s-ar putea să-ncapi… Dar cine, şi în ce fel îi spune să te ia?           — Ei vezi, se bucură, ai şi ajuns aproape de adevăr! Păi tu de unde crezi că ştie pasărea care-i sunt puii?           — De unde ştie? Ştie!           — Ştie, dar cum? Chiar nu te-ai întrebat? Se^uită-n ochii mei. Ironic. Aproape batjocoritor.           — Ăăă… Păi… Păi ştie, triumf eu, cum să nu ştie, dacă ies din ouăle pe care le-a clocit!           — Na, că ai nimerit-o! Ăsta-i misterul, Lisa, fata mea! Îmi pierd răbdarea.           — Of, Bert, să mor la iarnă dacă pricep ce-ndrugi!           — Stai, că-ţi explic. Îl ştii pe Josh?           — Nebunul? Ăla care trăieşte singur, ca să nu îl halească nimeni dacă o să apuce trei ierni? Adică se gândeşte nu la iarna care e aproape, ci la aia care o să vină după ea!           — Chiar el. Da' e un tip grozav! A-mblânzit păsări!           Strâng ochiul drept şi îmi trag colţul gurii în sus, ca tata – când dezaprobă faptele cuiva.           — Nebunul tot nebun! Măcar să fi-mblânzit şopârle, că alea nu au carnea ca scoarţa de copac!           Bert îmi întoarce strâmbătura.           — Femeia tot femeie! Numai la mâncare vă gândiţi! Josh a privit departe, în viitor! De-aia a momit păsări, le-a făcut să îl accepte, a învăţat să construiască cuiburi, le-a văzut de aproape dansul nunţii, le-a luat şi locul la clocit…           — Bert, e prea gogonată!           — E adevărat! Josh a observat că păsările fac o baie în Ocean în fiecare zi. Exact la amiază, în toiul zădufului, îşi lasă ouăle în soare. Adică ouăle clocite vara rămân aşa, descoperite. Toamna şi primăvara le acoperă cu frunze, cu pământ… Ei bine, acum o toamnă, Josh s-a întins deasupra ouălor când câte o pasăre s-a ridicat. La început a fost atacat şi izgonit. Vreo două erau chiar gata să-l omoare… Dar el a schimbat tactica. S-a aşezat deasupra ouălorân lipsa păsării şi a ieşit din cuib când ea a apărut. Fără grabă, fără teamă, fără să încerce să se ascundă… Şi pasărea a înţeles că i-a păstrat ouăle calde. Şi ea, şi cele care aveau cuiburi împrejur. Unora le-a intrat chiarân obicei să zbiere, ca să îl cheme când voiau să plece…           — O fi, mormăi, nu prea convinsă. Dar n-are legătură cu…           — Stai, fato, că te lămuresc! Deci, stând în cuiburi în lipsa păsărilor, Josh a băgat de seamă că puii ies din ou tocmai în miezul zilei. Când părinţii sunt plecaţi! Aşa că a luat puii din cuiburile unor păsări tinere, care erau la primul lor clocit, i-a împărţit prin alte cuiburi şi a pus în locul lor nişte momâi din zdrenţe şi din aşchii, mari cam cât mine şi înzestrate cu ceva ce aducea a gură larg căscată. Iar păsările le-au adoptat, le-au îndesat cu gândaci şi cu pui de şopârle şi, fiindcă erau ultimele progenituri din acel an-aici, şi le-au pus în marsupii înainte de a pleca. Ei, acum înţelegi?           — Păi, şovăi eu, sigur că înţeleg ce vrei să spui… Dar cred că nu e, că nu poate fi adevărat…           Bert îmi surâde. Ceea ce eu numesc „surâsul lui viclean”.           — Ai crede dacă ai vedea cu ochii tăi?           — Păi, da…, dar… Cum?           — Ascultă, fiecare dintre noi arâncăpea într-un marsupiu. Şi Josh a spus că o să ne strecoare pe fiecare într-un cuib… Ştii, ar fi încercat chiar el, dar e prea mare…           — Ia stai, îl întrerup. „Josh a spus că o să ne strecoare pe fiecare…” Clocitorul Josh, subliniez, cu răutate, Josh ăsta ştie despre mine? Aţi plănuit să mă atrageţi în fantasmagoria voastră?           — Ei, Lisa! Nu pe tine anume! Dar nu pot pleca singur, trebuie să iau o fată, să am cu cine face o droaie de copii, ca Joan şi Sean… Şi, fiindcă tu mi-ai dat prilej să deschid vorba… M-aş bucura să mergi chiar tu cu mine… Apoi, tot surâzând viclean: Dac-ai avea curaj…           — Nu sunt fricoasă! Mă oţărăsc. Şi adaug, oarecum mai îmblânzită: Dar, Bert, ce-o să mâncăm pe drum?           — Păi nu ţi-am spus?! Păsările or să ne hrănească cu şopârle şi gândaci. Sunt buni şi cruzi, am încercat!           Templul e sus, în partea muntoasă a Insulei, acolo unde ne retragem în Anotimpul Căldurii, pentru că arşiţa nu ne poate ajunge, tot aşa cum, în Anotimpul Ploii, nu ne ajung apele dezlănţuite.           Doarân vremea răcoroasă, adică în Anotimpul Păsărilor, ne ridicăm colibe printre cuiburile lor, pe câmpiile din preajma Oceanului. Colibe în care stăm, în fiecare an-aici, ceva mai mult de şase ani-acasă.           De fapt, nici istoricii, nici erudiţii nu sunt în stare să explice ce e cu măsura asta a timpului: anul-acasă! Dar noi, Lisabertiştii, nu ne îndoim că astfel socoteau vremea Lisa şi Bert, în amintirea casei lor, pe care o numeau Insula Mică.           Ăsta e adevărul, simplu şi minunat, pe care hârţogării nu pot să-l înţeleagă! Pentru că ei nu se mai posternează, după datini, zile întregi în Templu, în faţa celor două statui de păsări cu câte un copilandru în marsupiu. Şi nici nu venerează statuia numită Clocitorul Josh, pe care, spune Cartea Sfântă, cu trudă şi migală au cioplit-o Lisa şi Bert, revărsându-şi peste ea recunoştinţa – un torent de lacrimi transformat în pârâiaşul ce se prelinge către Ocean.           Recunoştinţă pentru ce? Cine-a fost Josh?… Doar hârţogării îşi pun asemenea întrebări neroade. Noi, Lisabertiştii, ştim că cel pe care-l adorau Străbunii Tuturor nu poate fi decât Profetul Sfânt!

— Noi de ce n-am murit? De ce numai noi n-am murit? De ce? El nu-i răspunde. Nu i-a răspuns niciodată.           Dar ea întreabă în fiecare zi – şi au trecut de atunci mai bine de o mie de zile. Poate că nici nu-l întreabă pe el. Poate că se întreabă pe sine însăşi. Sau poate că cere socoteală. Ea ştie cui. Poate se aşteaptă să-i răspundă Dumnezeu… Sau măcar dracu'.           — Atâta lume avea buncăr în loc de pivniţă, continuă ea să flecărească. Să fi fost al nostru cel mai rezistent? Să fi fost noi singurii care s-au adăpostit în… Clipa aia?           El ridică din umeri, plictisit. Ce are-n cap nevasta lui?           A uitat că totul s-a petrecut în vreme de pace, ba chiar într-o vreme când, pretutindeni, se trâmbiţa, sus şi tare, că toate tensiunile fuseseră eliminate?!           Ei, e drept că mulţi aveau buncăre construite înainte de a fi fost dezminţite temeinic, cu argumente peste argumente şi dovezi peste dovezi – numeroasele zvonuri despre armamentul nuclear al unor grupări teroriste. E drept şi că erau câţiva paranoici care continuau să folosească adăposturile alea ultrablindate drept dormitoare!           Dar cine se vâra în buncăr ziua-n amiaza mare? Doar ei doi – din pură fantezie. Ea susţinea că e cel mai simplu mod de a face dragoste „departe de lumea dezlănţuită”, că simte că aşa trebuie conceput primul lor copil… Iar el a intrat în joc şi…           Şi, tocmai atunci, lumea s-a dezlănţuit… Nu, nu lumea. Oamenii… Un om, poate că a fost unul singur – un… Nemernic! Poate vreun fanatic care a murit convins c-a mântuit toată suflarea, târând-o după el în paradis…           N-au aflat exact ce, cum, de ce s-a întâmplat… Vreo două zile au mai prins un post de radio de undeva, din China… Ăia se chinuiau sa emită în mai multe limbi, dar se pare că supravieţuiseră doar nişte indivizi, care, în afară de a lor, le vorbeau prost pe toate. Şi erau confuzi, derutaţi, mai degrabă cereau informaţii în loc să le ofere şi pomeneau iarna nucleară aproape în fiecare frază. Şi se tot certau, zbierau mereu unii la alţii. Probabil că s-au omorât între ei. Cert e că s-a instaurat liniştea. Pe toate frecvenţele. Şi Internetul era inaccesibil. Au presupus că toate serverele căzuseră, fiindcă pe ecran nu apărea decât dezamăgitorul „The page cannot be displayed”, urmat de sfaturi ce se dovedeau inutile.           Nici staţia de emisie-recepţie nu le-a fost de folos. N-au reuşit să dea peste nimeni, nu i-a căutat nimeni, deşi, de atunci, e deschisă zi şi noapte, fiindcă rezerva lor de baterii e la fel de fabuloasă ca şi cea de conserve – din fericire, n-au apucat să le doneze organizaţiei care strângea ajutoare pentru supravieţuitorii ultimului cutremur catastrofal din lumea a treia.           Şi ea a rămas însărcinată. Copilul – o fetiţă – a avut două capete şi, cu toate că a supt mult şi cu poftă, la două ţâţe odată, a murit subit după şase zile. Pe urmă ea a pierdut încă o sarcină, pe urmă a fost băiatul născut mort, cu trei picioare şi o singură mână…           Niciunul din ei nu pricepe de ce au conceput monştri. El a îngrijit-o şi a moşit-o cu dragoste şi devotament – acum nu îi e numai soţie, îi e şi singura pacientă… Iarân buncăr nivelul radiaţiilor era şi este absolut normal, mâncarea şi apa nu sunt infestate…           Dar ea e încăpăţânată, acum e gravidă din nou, nu vrea să avorteze, tot speră că va fi o a doua Eva, mama omenirii renăscute…           — Omenirea…, se pomeneşte el vorbind. Gata, nu mai există!… Noi, oamenii, ne-am distrus lumea şi am reuşit să pierim odată cu ea!           — Noi, oamenii, ne-am distrus lumea… Îl maimuţăreşte ea. Şi zâmbeşte acru, în colţul buzelor, reamintindu-şi de câte ori a fost dată deoparte, de câte ori a fost subapreciată, numai şi numai fiindcă nu era bărbat… Ce tot spui? De la izgonirea din Rai, de când Dumnezeu a blestemat femeile să vă fie supuse, lumea nu e a oamenilor. E a bărbaţilor! Voi aţi condus-o cu orgoliu şi cu mâinile-ncleştate de arme. Voi aţi distrus-o! E păcatul vostru! Doar al vostru, înţelegi?           El nu-i răspunde.           Rai… Raiul… Cuvântul ăsta îi umple mintea, îşi pierde sensul pentru a căpăta un altul, din care tot ce fusese abstract a dispărut, şi care îl năuceşte, îl copleşeşte, îl azvârle printre amintiri pe care nu şi le ştia: grădina plină de miresme, pomul din mijloc, şarpele, spune într-un târziu, cu privirea rătăcită, având senzaţia că repetă vorbe pe care le-a mai rostit… Într-un timp uitat, într-o lume pierdută… Şi adaugă, cu ochii tulburi aţintiţi asupra nevestei sale înfricoşate: Atunci am dat vina pe tine, pe os din oasele mele şi pe carne din carnea mea… Acum e rândul tău să mă-nvinovăţeşti… Ea e gata să plângă.           — Ai înnebunit?! Asta-mi mai lipsea, vai de zilele mele!           Apoi îşi duce, brusc, mâna la pântec – şi el are impresia că vede arătarea care se mişcă pentru prima dată, că-i desluşeşte coada… Şi coarnele… Şi geme:           — Zilele tale s-au dus! Şi ale mele! Suntem morţi, fără doarşi poate… Suntem Adam şi Eva, fără doar şi poate… Şi asta nu e viaţa noastră, ci osânda…           Îmboldită de groază, ea îşi face cruce.           Şi staţia de emisie-recepţie tuşeşte, pârâie… Şi ea se închină din nou, acum îmboldită de speranţă…           — Fără doarşi poate! Completează, sacadat, o voce hârşâită – metal zgâriind metal. Pe urmă râde. Hohoteşte stârnind ecouri neaşteptate, stranii, diavoleşti…           Râde şi bărbatul. Râde ca un smintit.           — Cine-i nebun…?! Ai auzit? Ne-a vorbit Dracu', fără doar şi poate! Suntem în mâna lui. În iad! Ai priceput?           — În iad?! Urlă femeia. Eu, în iad…?! Dar de ce, Doamne…?! De data asta, Doamne, doar el… El a distrus, eu n-am greşit. Tu, Doamne, l-ai menit să-mi fie cap. El, capul, a greşit!           Bărbatul o priveşte ca pe o năpârcă. Pe urmă râde iar, şi alte râsete îi ţin isonul, piţigăiate şi din ce în ce mai multe, de parcă în fiecare ungher s-ar veseli, ascuns vederii, câte un sobor de demoni mărunţei…           Dar ei nu-i pasă. Ea imploră, cu ochi înălţaţi spre cerul pe care vrea să spere că îl va mai privi cândva:           — Doamne, mai dă-mi o şansă! Mai făureşte-o lume, şi lasă-mă pe mine să-i fiu cap! Şi dă să se închine iar. Dar mâna ei îşi pierde vlaga şi crucea i se frânge când o altă voce – blândă, neomeneşte blândă – spune:           — Ei!… Fără doar şi poate, asta n-am s-o fac…