Franz Kafka scriitor de limbă germană

Era într-o duminică dimineaţă a celei mai frumoase primăveri. Georg Bendemann, un tânăr negustor, şedea în camera sa de la etajul întâi al uneia din casele scunde şi şubrede ce se înşirau la nesfârşit de-a lungul râului, deosebindu-se aproape numai prin înălţime şi culoare. Tocmai terminase o scrisoare către un prieten din tinereţe care se afla în străinătate, o închisese cu o încetineală ce semăna mai curând a joacă şi, sprijinindu-se cu coatele de birou, se uita pe fereastră la râul, podul şi colinele de pe malul celălalt, cu verdele lor abia mijit.           Cugeta la faptul că prietenul acesta, nemulţumit de felul cum îi mergea acasă, fugise pur şi simplu în Rusia, cu ani în urmă. Acum se ocupa, la Petersburg, de o afacere, care la început se arătase promiţătoare, dar care părea să stagneze de multă vreme, judecând după felul cum se văicărea prietenul cu prilejul vizitelor sale, ce se răreau tot mai mult. Trudea astfel fără folos printre străini, barba exotică neizbutind să-i acopere chipul binecunoscut din anii copilăriei, chip a cărui piele gălbejită părea sa trădeze o boală în plină evoluţie. Din câte povestea, n-avea nici un fel de legături propriu-zise cu colonia compatrioţilor săi de acolo dar totodată aproape ca nu era în relaţii de societate nici cu familiile autohtone întocmindu-şi astfel viaţa pentru o burlăcie definitivă.           Ce să-i scrii unui asemenea om care eşuase în mod evident, şi căruia puteai să-i arăţi compătimire, dar nu şi să-i vii în ajutor! Să-l sfătuieşti oare să se reîntoarcă acasă, să-şi mute existenţa, aici, să reia toate vechile legături de prietenie – încercare în calea căreia nu sta nici un fel de piedică – iar în rest sa aibă încredere în ajutorul amicilor? Dar asta nu însemna nimic altceva decât să-i spună implicit – cu cât mai pe ocolite cu atât mai jignitor – că toate încercările lui de până acum au dat greş, că trebuia să renunţe, în sfârşit, la ele, că trebuia să revină acasă şi să se lase privit de toţi cu uimire, ca unul reîntors pentru totdeauna, că doar prietenii erau pricepuţi şi că el era un copil bătrân care trebuia pur şi simplu să asculte de prietenii rămaşi în ţară. Şi atunci, oare mai era sigur că aveau vreun rost toate chinurile la care trebuia supus? Poate că măcar nu izbutea să-l readucă acasă – doar spunea el singur că nu mai înţelegea stările de lucruri din patrie; şi atunci ar fi rămas oricum în străinătatea lui amărât de sfaturile primite, înstrăinat şi mai mult de prieteni. Dacă ar fi urmat cu adevărat sfatul şi aici, ar fi fost strivit – fireşte nu cu intenţie, ci datorită împrejurărilor – dacă nu s-ar mai fi simţit bine nici cu prietenii şi nici fără ei, dacă ar fi suferit de sentimentul umilirii, dacă în cazul acesta n-ar mai fi avut cu adevărat nici patrie şi nici prieteni, atunci n-ar fi oare mai bine pentru el să fi rămas printre străini, acolo, aşa cum era?           După cum stau lucrurile îţi poţi oare imagina că aici ar izbuti cu adevărat să dea înainte?           Pentru aceste motive, dacă voiai să mai rămâi oricum în corespondenţă cu el, nu-i puteai spune lucruri pe care, de fapt, le-ai fi spus fără sfială chiar şi unui simplu cunoscut, oricât de îndepărtat. Prietenul nu mai fusese în ţară de mai bine de trei ani şi explica foarte puţin plauzibil acest lucru prin nesiguranţa condiţiilor politice din Rusia care nu-i îngăduiau, chipurile, nici cea mai scurtă absenţă unui modest om de afaceri, în timp ce sute de mii de ruşi colindau liniştit prin lume.           Dar în cursul acestor trei ani se schimbaseră multe tocmai pentru Georg. Prietenul mai apucase să afle, de bună seamă, de moartea mamei lui Georg – care se întâmplase cu aproape doi ani în urmă şi de la care fiul făcea gospodărie comună cu bătrânul său tată – şi exprimase condoleanţe pe un ton sec, ce nu-şi putea afla explicaţia decât în faptul că, printre străini, nu-ţi poţi închipui jalea prilejuită de un asemenea eveniment. Dar, din clipa aceea, Georg începuse să se ocupe cu toată energia de întreprinderea sa ca şi de toate celelalte lucruri. Poate că, pe când mai trăia mama, tatăl său îl împiedicase de la o adevărată activitate proprie, prin faptul că nu voia să admită decât doar concepţiile sale personale; poate că de la moartea mamei, tatăl său devenise mai retras, deşi încă mai lucra în întreprindere; poate că – ceea ce era foarte probabil – întâmplările fericite jucau un rol cu mult mai important; oricum, în aceşti doi ani, întreprinderea se dezvoltase neaşteptat de bine, personalul trebuise să fie dublat, deverul se încincise şi, fără îndoială, că avea să urmeze o prosperitate şi mai mare.           Dar prietenul nici nu bănuia această schimbare. Mai de mult – ultima oară poate chiar în acea scrisoare de condoleanţe – încercase să-l convingă pe Georg să emigreze şi el în Rusia şi insistase pe larg asupra perspectivelor ce se deschideau la Petersburg tocmai în branşa lui Georg. Cifrele date de el erau însă insignifiante prin comparaţie cu proporţiile pe care le luase acum întreprinderea lui Georg. Dar acesta din urmă nu se simţise îndemnat pe atunci să-i scrie prietenului despre succesele sale în afaceri, iar dacă ar fi făcut-o acum, cu întârziere, faptul ar fi părut cu adevărat ciudat.           Astfel, Georg se limita să-i scrie prietenului despre evenimente fără importanţă, aşa cum se îngrămădesc în memorie, fără rânduială, când te gândeşti la ele într-o duminică liniştită. Nu voia altceva decât să lase netulburată imaginea pe care şi-o făcuse, de bună seamă, prietenul despre oraşul natal, în acest lung interval de timp şi cu care se deprinsese. Aşa s-a întâmplat că Georg i-a anunţat prietenului de trei ori, în scrisori destul de distanţate între ele, logodna unui om care-i era indiferent, cu o fată ce-i era la fel de indiferentă, până când fireşte că prietenul a început să se intereseze de această ciudăţenie, cu totul împotriva intenţiilor lui Georg.           Dar Georg prefera să-i scrie asemenea lucruri, decât să-i mărturisească că el însuşi se logodise acum o lună cu o domnişoară Frieda Brandenfeld, o fată dintr-o familie bogată. Vorbea adesea cu logodnica sa despre acest prieten şi despre relaţiile speciale pe care le avea cu el prin corespondenţă.

Daca citesc cartea asta, fara sa o cumpar, ma baga la bulau? Imi aduc aminte cum in copilarie visam ca ma fugaresc dracii pe ulita. Pe unul il chema Puscarie, pe altul Saracie..

Am unsprezece feciori.           Primul este foarte puţin arătos, însă e serios şi deştept; dar, cu toate că îl iubesc la fel ca pe toţi copiii ceilalţi, nu-l preţuiesc prea mult. Gândirea lui îmi pare prea simplă. Nu vede nici în dreapta nici în stânga şi nici în depărtare; alergă necontenit în cerc sau mai curând se învârteşte pe loc în mica sferă a gândirii sale. Al doilea este frumos, zvelt, binefăcut; te încântă să-l vezi în poziţie de scrimă. Şi el e deştept dar pe deasupra mai cunoaşte şi lumea; a văzut multe şi de-aceea până şi natura patriei pare să-i grăiască mai intim decât celor rămaşi acasă. Totuşi, această trăsătură desigur că nu se datorează numai – şi nici măcar în primul rând – călătoriilor, ci face parte mai degrabă din firea inimitabilă a acestui copil, pe care o recunoaşte, de pildă, orice om care încearcă să imite artistica lui săritură în apă cu multiple răsuciri, dar totuşi sălbatic controlată. Curajul şi pofta imitatorului duc până la capătul trambulinei, dar acolo, în loc să sară, el se opreşte deodată şi ridică braţele în semn de scuză.           — Şi cu toate astea (ar trebui să fiu de fapt fericit că am asemenea copil), raportul dintre mine şi el nu este netulburat. Ochiul lui stâng este puţin mai mic decât dreptul şi clipeşte des; doar un mic defect, fireşte, care-i face expresia feţei şi mai provocatoare decât ar fi fost altcum; şi, faţă de ermeticitatea inaccesibilă a firii lui, nimeni nu va remarca cu reprobare acest ochi mai mic, ce clipeşte des. Eu însă, ca tată, o fac. Desigur că nu acest defect fizic este ceea ce mă doare, ci o mică anomalie a spiritului său, care-i e caracteristică, o otravă oarecare ce-i rătăceşte prin sânge, o anumită incapacitate de a-şi desăvârşi structura vieţii proprii, pe care doar eu o întrevăd. Dar, pe de altă parte, fireşte că tocmai asta îl face cu adevărat fiul meu, căci acest cusur este totodată cusurul întregii noastre familii şi apare mai mult decât evident la acest fiu.           Al treilea fecior este de asemeni frumos, dar nu e genul de frumuseţe care-mi place. Este frumuseţea cântăreţului: gura arcuită, ochiul visător, un cap care are nevoie de o draperie îndărătul său pentru a produce efect, pieptul boltindu-se nemăsurat, mâinile gata să gesticuleze numaidecât şi revenind cu prea multă uşurinţă înapoi, în jos, picioare care se mişcă afectat pentru că nu pot duce la greu. Şi pe deasupra: timbrul vocii lui nu e plin; amăgeşte o clipă, îl face pe cunoscător să asculte atent, dar se pierde foarte curând.           — Deşi, în general, toate te-ar ispiti să te făleşti cu un asemenea fiu, totuşi îl ţin de preferinţă ascuns; nici el însuşi nu se vâră în fruntea bucatelor, dar nu pentru că şi-ar cunoaşte cumva cusururile, ci din inocenţă. De altfel, se şi simte străin în epoca noastră; adesea e fără chef şi nimic nu-l poate înveseli, de parcă ar face parte din familia mea, dar totodată şi dintr-o alta, care a dispărut pentru totdeauna. Al patrulea fecior al meu este poate cel mai sociabil dintre toţi. Adevărat copil al timpului său, el poate fi înţeles de oricine, stă cu picioarele pe pământul care e al tuturor şi fiecare om este ispitit să-l salute dând din cap. Poate că, datorită acestei aprecieri generale, firea lui dobândeşte o oarecare degajare, mişcările lui o anumită libertate, părerile lui o notă de nepăsare. Unele din aforismele lui îţi vine să le repeţi deseori fireşte doar unele, căci în ansamblu suferă totuşi de o mult prea mare superficialitate. Seamănă cu unul care sare admirabil, spintecând aerul ca o rândunică, dar care sfârşeşte, totuşi, dezolant, în pulberea deşartă, un nimic. Asemenea gânduri mă amărăsc la vederea acestui copil.           Al cincilea fecior este drăguţ şi bun; promitea mai puţin decât a înfăptuit; era atât de insignifiant, încât în prezenţa lui te simţeai pur şi simplu singur; dar a ajuns cu toate astea să se bucure de oarecare consideraţie. Dacă m-ar întreba cineva, cum s-a întâmplat una ca asta, aproape că n-aş putea răspunde. Poate că nevinovăţia răzbate, totuşi, cel mai uşor prin zbuciumul elementelor din lumea noastră, şi el este cu adevărat nevinovat. Poate chiar prea nevinovat. Prietenos cu orişicine. Poate chiar prea prietenos. Mărturisesc sincer că nu mă simt prea bine când cineva îl laudă în faţa mea. Că doar înseamnă să pui prea puţin preţ pe laudă dacă lauzi pe cineva care merită atât de vădit laude, ca fiul meu.           Cel de-al şaselea fecior al meu pare, cel puţin la prima vedere, să fie cel mai visător dintre toţi. Un tip fără vlagă şi totuşi un flecar. De aceea nici nu ieşi uşor la capăt cu el. Dacă e pe punctul de-a pierde se cufundă într-o tristeţe de neînvins, iar dacă dobândeşte superioritatea, şi-o menţine prin flecăreală. Totuşi nu-i contest o anumită înflăcărare care-l duce până la uitarea de sine; ziua-n amiaza mare îşi croieşte adeseori drum prin hăţişul gândurilor ca prin vis. Fără a fi bolnav – mai curând se bucură de o sănătate robustă – se clatină uneori, mai ales în amurg, dar n-are nevoie de ajutor, nu cade. Poate că dezvoltarea lui fizică e de vină pentru acest simptom, e mult prea înalt pentru vârsta lui. Asta îl face dizgraţios în ansamblu, în ciuda unor detalii surprinzător de frumoase, ca, de pildă mâinile şi picioarele. Dizgraţioasă este, de altfel, şi fruntea lui, cu pielea şi forma oaselor oarecum stafidită.           Al şaptelea fecior îmi aparţine poate mai mult decât toţi ceilalţi. Lumea nu se pricepe să-l aprecieze; nu-i înţelege spiritul de un gen cu totul special. Nu-i exagerez meritele; ştiu bine că e destul de insignifiant; dacă lumea n-ar avea alt păcat decât acela de-a nu şti să-l preţuiască încă ar fi imaculată. Dar, în sânul familiei, n-aş vrea să fiu lipsit de un asemenea fecior. El aduce atât frământare, cât şi respect faţă de tradiţie, şi le îmbină pe amândouă, cel puţin după aprecierea mea, într-un întreg ireproşabil. Dar el însuşi este, fireşte, ultimul care să ştie cum să folosească acest întreg; roata viitorului n-o va pune în mişcare; totuşi această însuşire a lui este atât de tonică, atât de dătătoare de speranţe; mi-aş dori să aibă copii, iar aceştia, la rândul lor, alţi copii. Din păcate, dorinţa asta pare că nu vrea să se împlinească. Stăpânit de-o suficienţă pe care o înţeleg, dar care-mi e în aceeaşi măsură nesuferită şi care stă într-o contradicţie măreaţă cu părerea celor din jur, el umblă prin lume de unul singur, nu se sinchiseşte de nici o fată şi, cu toate astea, nu-şi va pierde niciodată buna dispoziţie.           Feciorul al optulea este copilul care-mi dă numai griji şi necazuri; de fapt, nu văd nici un motiv pentru asta. Mă priveşte străin, şi totuşi simt că mă unesc cu el legături paterne strânse. Timpul a îndreptat multe; pe vremuri însă mă cuprindea uneori un tremur numai când mă gândeam la el. El îşi urmează calea lui; a rupt orice legături cu mine. Şi va răzbi oriunde va vrea, cu căpăţâna lui tare, cu micul său trup atletic – doar picioarele le avea, ca băiat, slabe, dar se vor fi înzdrăvenit între timp. Adeseori îmi vine poftă să-l chem îndărăt, să-l întreb ce e cu el, de fapt, de ce se izolează astfel de taică-său şi ce intenţii are, în fond; dar acum este atât de departe şi a trecut atâta vreme, că n-are decât să rămână unde este. Aud că e singurul dintre fiii mei care poartă barbă; fireşte, nu-i vine prea bine unui om atât de scund ca el.           Cel de-al nouălea fecior este foarte elegant şi are acea privire dulce destinată femeilor. Atât de dulce încât uneori mă poate seduce chiar şi pe mine, deşi ştiu bine că nu e nevoie, propriu-zis, decât de un burete ud pentru a şterge toată strălucirea asta suprapământească. Particularitatea acestui băiat, însă, este că nici măcar nu porneşte cu gândul de a seduce; s-ar mulţumi să stea toată viaţa întins pe canapea şi să-şi pironească privirea în tavan sau, mai curând, să şi-o odihnească sub pleoapele închise. Când stă în această poziţie preferată, vorbeşte cu plăcere şi nu tocmai rău; concis şi plastic; dar numai în limitele sale; dacă le depăşeşte – lucru inevitabil ţinând seama de îngustimea lor – vorbele lui devin goale. I-ai face semn să tacă, dacă ai spera că privirea asta îngreunată de somn te-ar putea observa.           Al zecelea fecior al meu trece drept un caracter sincer. Nu vreau nici să contest întru totul acest cusur, nici să-l confirm întru totul. Fapt sigur este că oricine îl vede venind cu un aer solemn ce depăşeşte vârsta lui, cu surtucul întotdeauna bine încheiat, cu pălăria neagră, veche, dar veşnic periată cu grijă, cu figura imobilă, cu bărbia ieşită puţin înainte, cu pleoapele arcuindu-se greu peste ochi, uneori cu două degete duse la gură – oricine îl vede astfel îşi zice: acesta e un făţarnic fără margini. Dar să-l asculţi apoi vorbind! Rezonabil; cumpănit; răstit; răstălmăcind întrebările cu o vioiciune răutăcioasă; într-un uimitor, firesc şi bucuros acord cu întreg universul; un acord care, în mod inevitabil, te face să întinzi gâtul şi să te ridici de pe scaun. Pe mulţi, care se credeau foarte deştepţi şi care, după cum îşi închipuiau, simţeau că le repugnă exteriorul lui, i-a atras puternic cu cuvântul său. Există însă, desigur, şi oameni pe care îi lasă indiferenţi exteriorul său şi cărora cuvântul lui le apare prefăcut. Nu vreau să hotărăsc în privinţa asta eu, ca părinte, dar trebuie să recunosc că părerea celor din urmă este mai demnă de luat în seamă decât a celor dintâi, Al unsprezecelea fecior al meu este delicat, poate cel mai slab dintre toţi fiii mei; dar înşelător în slăbiciunea lui; din timp în timp poate fi puternic şi ferm; totuşi chiar şi atunci slăbiciunea lui este oarecum fundamentală. Dar nu e o slăbiciune ruşinoasă, ci anume ceva ce doar pe pământul nostru trece drept slăbiciune. Aşa, de pildă, nu este slăbiciune oare şi faptul de-a fi gata să-ţi iei zborul, întrucât înseamnă, de bună seamă, şovăială, şi lipsă de fermitate, şi nestatornicie? Ceva cam asemănător prezintă feciorul meu. Pe un părinte, fireşte, că nu-l bucură asemenea însuşiri; că doară ele duc, pare-se, la distrugerea familiei. Uneori mă priveşte de parcă ar vrea să-mi spună: «Am să te iau cu mine, tată. Apoi eu gândesc: «Ai fi cel din urmă căruia m-aş încredinţa». Iar privirea lui pare să-mi replice: «Deci pot să fiu, măcar, cel din urmă».           Ăştia sunt cei unsprezece feciori.                                                                           SFÂRŞIT

Eram în mare încurcătură: aveam înaintea mea o călătorie urgentă; un bolnav grav mă aştepta într-un sat, la o depărtare de zece mile; un viscol puternic umplea spaţiul vast dintre mine şi el; aveam o trăsură, uşoară, cu roţi mari, tocmai bună pentru şoselele noastre; înfăşurat în şubă, ţinând geanta cu instrumente într-o mână, aşteptam în curte gata de drum; dar calul lipsea, calul. Propriul meu cal murise în noaptea precedentă, din cauză că se istovise peste măsură în această iarnă geroasă; slujnica umbla acum prin sat, ca să capete un cal de împrumut; dar fără speranţă, ştiam bine, iar eu adăstam acolo fără rost, tot mai acoperit de zăpadă, înlemnind tot mai mult de frig. La poartă se ivi fata, singură, şi clătină fanalul; fireşte, cine împrumută calul acum pentru un astfel de drum? Măsurai încă o dată curtea; nu găseam nici o soluţie; absent, frământat, lovii cu piciorul în uşa şubredă a cocinei de porci care sta nefolosită de ani şi ani. Se deschise şi se bălăngăni din balamale încolo şi-ncoace. Dinăuntru răzbi căldură şi parcă miros de cai. Un fânar cu lumina tulbure se clătina înăuntru, atârnat de-o frânghie. Un om, ciucit pe jos în cotineaţa scundă, îşi arătă chipul deschis, cu ochi sinilii. „Să înham caii? Întrebă el ieşind afară de-a buşilea. N-am ştiut ce să spun şi doar m-am aplecat ca să văd ce mai era în cocină. Slujnica sta lângă mine. Habar n-aveam ce lucruri sunt la îndemână în propria noastră casă”, spuse ea şi râseră amândoi. Hii, frate, hii, soră!” strigă rândaşul şi doi cai, două animale imense, cu crupa lată, ieşiră unul după altul, cu picioarele strânse lângă corp, plecându-şi ca nişte cămile capetele armonioase şi strecurându-se doar datorită şerpuirilor viguroase ale trupurilor prin deschiderea uşii, pe care o umplură complet. Dar numaidecât se ridicară pe picioarele lor lungi, din trupuri ieşindu-le aburi deşi. „Dă-i o mână de ajutor”, am spus şi fata sa repezit supusă să-i întindă argatului hamurile de la trăsură. Dar abia ajunse lângă el, că rândaşul o cuprinde în braţe şi-şi pleacă faţa peste a ei. Fata scoate un ţipăt şi se refugiază lângă mine; pe obrazul ei sunt întipărite urmele roşii a două şiruri de dinţi. „Vită! Strig furios, ţi s-a făcut de gârbaci?” dar îmi dau seama îndată că e un străin, despre care nu ştiu de unde vine şi că mă ajută de bunăvoie, când toţi ceilaâţi mă lasă baltă. Ca şi cum mi-ar fi cunoscut gândurile, nu-mi ia ameninţarea în nume de rău, ci se întoarce doar o dată spre mine, tot ocupat cu caii. „Urcaţi-vă”, zice el apoi şi într-adevăr: totul este gata. Bag de seamă că încă n-am mers cu asemenea pereche de cai frumoşi şi mă urc vesel în trăsură. „De mânat caii, însă, am să-i mân eu, tu nu cunoşti drumul”, îi spun. „Designr răspunde el, eu nici nu merg cu dumneavoastră rămân la Rosa.” „Nu!” strigă Rosa şi aleargă în casă cuprinsă de presimţirea destinului ei inevitabil; aud zomăind lanţul de la uşă, pe care-l înţepeneşte bine; aud clinchetul broaştei care se-neuie; văd cum, în afară de asta, trece-n goană prin tindă şi prin celelalte odăi, stingând luminile pentru a nu putea fi găsită. „Mergi cu mine, îi spun rândaşului, sau renunţ la drum, oricât o fi de urgent. Nici nu-mi trece prin minte să-ţi las pradă fata, ca preţ pentru drumul ăsta. „Zoriţi!” spune el şi bate din palme; trăsura este smulsă din loc ca un lemn în şuvoiul apelor; mai apuc să aud cum uşa casei mele se sparge şi sare în ţăndări sub izbiturile rândaşului, apoi ochii şi urechile mi le umple un vâjâit ce pătrunde deopotrivă prin toate simţurile. Dar şi asta doar vreme de-o clipă, căci am şi ajuns la destinaţie, de parcă în faţa porţii mele s-ar întinde îndată curtea pacientului; caii stau locului liniştiţi; ninsoarea a contenit; jur-împrejur lumina lunii; părinţii bolnavului ies în grabă din casă după ei sora lui; sunt luat aproape pe sus din trăsură; nu pricep nimic din vorbele lor încâlcite; în odaia bolnavului aerul e aproape de nerespirat; vatra, uitată de toţi, fumegă; voi deschide larg ferestrele; dar mai întâi vreau să-l văd pe bolnav. Slab, fără febră, nici rece, nici cald cu ochii sleiţi, băiatul se ridică fără cămaşă pe el de sub plapumă, se agaţă de gâtul meu şi-mi şopteşte la ureche: „Doctore, lasă-mă să mor”, Privesc în jur, n-a auzit nimeni; părinţii stau muţi, aplecaţi înainte, şi-mi aşteaptă verdictul, sora a adus un scaun pentru geanta mea. Deschid geanta şi caut printre instrumente; din patul său băiatul întinde mereu mâna spre mine, ca să-mi amintească de rugămintea lui. Apuc o pensetă, o cercetez la lumina feştilei şi o pun din nou la loc. Da, gândesc eu blestemând, în asemenea cazuri te ajută zeii, îţi trimit calul ce-ţi lipseşte, dată fiind graba mai adaugă încă unul şi pentru a te copleşi îţi dăruiesc şi un rândaş. Abia acum îmi aduc aminte de Rosa; ce să fac, cum s-o scap, cum s-o scot de sub acest rândaş, când sunt la zece mile depărtare de ea, cu nişte cai de nestăpânit la trăsură? Aceşti cai care iată că şi-au slăbit oarecum curelele; care deschid ferestrele din afară înăuntru, nici eu nu ştiu cum; care bagă capul înăuntru, fiecare, pe câte-o fereastră şi privesc bolnavul, nestingheriţi de ţipetele familiei. «Am să plec numaidecât îndărăt», gândesc eu, de parcă m-ar fi îndemnat caii să pornesc la drum, dar îngădui ca sora bolnavului, care mă crede ameţit de căldură, să-mi scoată şuba. Mi se pune la îndemână un pahar cu rom, bătrânul mă bate pe umăr, faptul că-mi oferă din comoara lui justifică această intimitate. Clatin din cap; în sfera strâmtă a gândirii bătrânului mi s-ar face rău; doar pentru motivul ăsta refuz să beau. Mama stă lângă pat şi mă atrage într-acolo; îi dau ascultare şi, în timp ce calul meu nechează spre tavan, pun capul pe pieptul copilului, care se înfioară sub barba mea rece. Se adevereşte ceea ce ştiam dinainte: băiatul e sănătos, cu o circulaţie cam proastă a sângelui şi îndopat cu cafea de mama grijulie, dar sănătos şi cel mai bun lucru de făcut ar fi să-l alung din pat cu un ghiont. Dar nu sunt un reformist utopic şi-l las să zacă mai departe. Sunt angajat de district şi-mi fac datoria până la capăt, până acolo unde aproape întrece măsura. Plătit prost, sunt totuşi generos şi gata să-i ajut pe săraci. Trebuie să mă mai îngrijesc doar de Rosa, apoi băiatul n-are decât să aibă dreptate şi vreau să mor şi eu. Ce caut eu aici, în iarna asta fără sfârşit! Calul mi-a murit şi uite că nu e nimeni în sat, care să mi-l împrumute pe-al lui. Trebuie să-mi scot cai cocina porcilor şi dacă din întâmplare n-ar exista cai, ar trebui să merg cu scroafa la trăsură. Aşa stau lucrurile. Şi dau din cap spre familie. Ei nu ştiu nimic din toate astea şi, chiar dacă ar şti, tot n-ar crede. E uşor să scrii reţete, dar, în rest, e greu să te-nţelegi cu oamenii. Ei, vizita mea aici ar fi, aşadar, terminată; m-au făcut să mă ostenesc încă o dată degeaba; sunt obişnuit cu asta, tot districtul mă martirizează cu ajutorul clopoţelului meu de noapte; dar faptul că de rândul ăsta a trebuit s-o mai sacrific şi pe Rosa, fata asta frumoasă, care trăieşte de ani de, zile în casa mea, aproape fără s-o bag în seamă – sacrificiul ăsta e prea mare şi, în mintea mea, trebuie să recurg, într-un fel la arguţii, pentru a nu mă dezlănţui împotriva famiîiei ăsteia care, oricâtă bunăvoinţă ar avea, nu mi-o poate da îndărăt pe Rosa. Când însă îmi închid geanta şi fac semn să mi se aducă şuba, în timp ce familia stă adunată laolaltă, tata adulmecând pe deasupra paharului de rom din mână, mama probabil dezamăgită de mine – da ce-or fi aşteptând oamenii ăştia de la mine!           — Abia ţinându-şi? Lacrimile şi muşcându-şi buzele, iar sora fluturând un prosop îmbibat din plin cu sânge, în clipa asta sunt oarecum gata să admit, eventual, că flăcăul poate este totuşi bolnav. Mă duc spre el, băiatul mă întâmpină surâzător, de parcă i-aş aduce supa cea mai concentrată – ah, acum nechează amândoi caii!           — Rânduită probabil de undeva de sus, larma asta trebuie de bună seamă să înlesnească examenul şi iată, acum găsesc fireşte, că băiatul e bolnav. Pe partea dreaptă trupului, în regiunea şoldului, s-a deschis o rană mare cât podul palmei. Cu aspect roşiatic, cu multe nuanţe, mai întunecată în profunzime, deschizându-se la culoare spre margini, cu granulaţie fină, cu sângele inegal grămădit, deschisă ca o exploatare minieră de suprafaţă. Acesta este aspectul ei de la distanţă. De aproape mai apare încă un factor agravant. Cine poate privi la una ca asta fără să fluiere încetişor? Viermi de grosimea şi lungimea degetului meu mic, trandafirii de felul lor şi, în plus, stropiţi de sânge, parcă fixaţi în interiorul plăgii, se zvârcolesc să iasă la lumină cu căpşoarele lor albe şi cu nenumăratele picioruşe. Sărmane băiat, nu te mai poate ajuta nimeni! Am descoperit marea ta rană; de la floarea asta din şold ţi se trage sfârşitul. Familia e fericită, căci mă vede în plină activitate; sora o spune mamei, mama tatălui, tata câtorva oaspeţi care intră în vârful picioarelor şi legănându-se cu braţele întinse printre razele lunii din cadrul uşii deschise. „O să mă scapi?” murmură cu sughiţuri băiatul, complet orbit de viaţa din plaga lui. Aşa sunt oamenii din ţinutul meu. Totdeauna pretind doctorului imposibilul. Şi-au pierdut vechea credinţă; preotul stă acasă şi-şi destramă odăjdiile una după alta; doctorul trebuie să facă însă totul, cu mâna-i delicată de chirurg. Ei, fie cum doriţi! Eu nu m-am oferit; dacă mă utilizaţi în scopuri sfinte, îngădui să faceţi şi asta cu mine; la ce altceva mai bun mă pot aştepta eu, un bătrân doctor de ţară, lipsit de slujnica mea! Iar ei, familia şi bătrânii satului, vin şi mă dezbracă de haine; un cor de şcoală, cu învăţătorul în frunte, stă în faţa casei şi cântă, pe o melodie cât se poate de simplă, textul:           Despuiaţi-l şi-atunci lecuieşte, Iar de nu lecuieşte, ucideţi-l!           E doar un doftor, e doar un doftor.           Apoi sunt despuiat şi, treeându-mi degetele prin barbă, privesc liniştit, cu capul plecat, oamenii. Mă resemnez întru totul şi sunt mai tare decât toţi şi aşa rămân, deşi nu-mi ajută cu nimic, căci acum mă apucă de cap şi de picioare şi mă aburcă în pat. Mă aşază la perete, în partea rănii. Apoi ies toţi din odaie; uşa se închide; cântecul amuţeşte; nori trec prin dreptul lunii; mă acoperă aşternutul, cald; capetele cailor se clatină fantomatic în deschiderile ferestrelor. „Ştii, aud spunându-mi-se la ureche, încrederea mea în tine e foarte redusă. Căci şi tu ai fost azvârlit undeva, nu te poţi pune niciodată pe picioare. În loc să mă ajuţi, mă strâmtorezi pe patul morţii. Tare ţi-aş mai scoate ochii! „Aşa e, spun eu, e o ruşine. Dar la urma urmei sunt doctor. Ce să fac? Crede-mă, nici mie nu mie uşor. „Şi vrei să mă declar mulţumit cu scuza asta? Ah, dar trebuie, fără-ndoială. Totdeauna trebui să mă declar mulţumit. Am venit pe lume cu o rană frumoasă; asta a fost toată zestrea mea.” „Tinere prieten, spun, greşeala ta e că n-ai o viziune de ansamblu. Eu, care am fost prin toate camerele de bolnavi, de-a lungul şi de-a latul ţării, îţi spun: rana ta nu e chiar atât de rea. E făcută în unghi ascuţit, cu două lovituri de secure. Mulţi îşi oferă o latură a trupului şi abia dacă aud securea în pădure, necum ca aceasta să se apropie de ei.” „E cu adevărat aşa sau mă înşeli în aiurările frigurilor mele?” „E cu adevărat aşa, poţi să iei cu tine pe lumea cealaltă cuvântul de onoare al unui medic de district.” Şi el l-a luat şi s-a liniştit. Dar acum era timpul să mă gândesc la scăparea mea. Caii încă mai stăteau credincioşi la locurile lor. Adunai repede hainele, şuba şi geanta; nu voiam să zăbovesc cu îmbrăcatul; dacă se grăbeau caii ca la venirea încoace, aveam să săr oarecum din patul ăsta într-al meu. Un cal se trase, ascultător îndărăt de la fereastră; aruncai legătura în trăsură; şuba zbură prea departe, se agăţă doar cu o mânecă de un cârlig. Destul de bine şi aşa. Îmi făcui vânt pe cal. Hăţurile atârnând liber, un cal abia legat de celălalt, trăsura, după ei, clătinându-se fără direcţie, la urmă de tot şuba târâtă prin zăpadă. „Zoriţi!” am strigat, dar nu se zoreau de fel; înaintam ca nişte moşnegi prin pustiul de zăpadă; în urma noastră răsuna prelung cântecul nou, dar eronat al copiilor:           Bucurafi-vă, pacienţilor, Doftorul v-a fost adus în pat.           Aşa n-am să mai ajung niciodată acasă; clientela mea înfloritoare s-a prăpădit, un succesor mă fură, dar fără folos, căci nu mă poate înlocui; în casa mea face ravagii scârbosul de rândaş; Rosa e victima lui; nu vreau să-mi duc gândul ăsta până la capăt. Om bătrân, despuiat, expus gerului ăstor vremuri nenorocite, umblu haihui într-o trăsură pământească, cu cai nepământeni. Şuba îmi atârnă în urma trăsurii, dar n-o pot ajunge cu mâna şi nimeni din adunătura de pacienţi în plină mişcare nu mişcă un deget. Înşelat! Înşelat! Am ascultat pentru o dată de sunetul greşit al clopoţelului de noapte – niciodată nu vor fi îndreptate consecinţele.                                                                           SFÂRŞIT

În ultimele decenii, interesul pentru artiştii foamei a scăzut mult. În timp ce odinioară era foarte rentabil să organizezi asemenea spectacole în regie proprie, astăzi lucrul acesta este cu totul imposibil. Erau alte vremuri. Pe-atunci întreg oraşul se preocupa de artistul foamei; cu fiece nouă zi de flămânzire, participarea publicului creştea; toţi voiau să-l vadă măcar o dată în zi; către sfârşitul perioadei de flămânzire existau abonaţi care şedeau zile întregi în faţa cuştii mici cu gratii; se organizau vizite până şi noaptea, la lumina făcliilor, pentru a spori efectul; în zilele cu vreme frumoasă cuşca era scoasă în aer liber şi atunci artistul foamei era arătat mai cu seamă copiilor; în timp ce pentru adulţi era doar o distracţie la care participau sub impulsul modei, copiii priveau uimiţi, cu gura căscată şi ţinându-se de mână pentru mai multă siguranţă; ei voiau să vadă cum, dispreţuind până şi scaunul, artistul sta lungit pe paie, livid, într-un tricou negru, cu coastele ieşite prin piele, răspunzând uneori cu eforturi la întrebări, dând din cap politicos, ba chiar scoţând braţul printre gratii pentru ca lumea să pipăie cât e de slab. Apoi cum se cufunda din nou în sine, fără să se mai sinchisească de nimeni, nici măcar de bătăile, atât de importante pentru el, ale ceasului – singura mobilă din cuşcă – şi cum nu făcea altceva decât să privească fix înainte, cu ochii aproape închişi, sorbind din când în când câte un pic de apă dintr-un păhărel, pentru a-şi umezi buzele.      În afară de spectatorii pasageri, existau acolo şi paznici permanenţi, aleşi de public, în mod ciudat, de obicei dintre măcelari; aceşti paznici, făcând de gardă câte trei deodată, aveau misiunea să-l supravegheze zi şi noapte pe artistul foamei, pentru ca nu cumva să îmbuce câte ceva pe-ascuns. Dar asta nu era decât o simplă formalitate, introdusă pentru liniştirea mulţimii, întrucât iniţiaţii ştiau bine că, în timpul flămânzirii, artistul foamei n-ar fi luat ceva în gură cu nici un preţ, nici chiar silit; onoarea meseriei sale îi interzicea asemenea lucru. Fireşte că nu toţi paznicii erau în stare să priceapă asta; erau uneori grupuri de paznici nocturni care făceau paza foarte superficial, aşezându-se intenţionat în vreun colţ îndepărtat şi adâncindu-se acolo în jocul de cărţi, cu intenţia vădită de-ai permite artistului foamei să ia o mică gustare, pe care – după părerea lor – ar fi putut-o scoate din vreo ascunzătoare plină de provizii. Nimic nu era mai chinuitor pentru artistul foamei decât asemenea paznici; din cauza lor se posomora; îl făceau să suporte flămânzirea îngrozitor de greu; uneori îşi învingea slăbiciunea şi, în timpul acestor gărzi, cânta cât îl ţineau puterile, pentru a le arăta oamenilor cât de nedreaptă era bănuiala lor. Dar nu-i ajuta prea mult; oamenii nu făceau altceva decât să se mire de îndemânarea lui de-a mânca până şi în timp ce cânta. Mai curând prefera paznicii care se aşezau chiar lângă gratii şi care nu se mulţumeau cu leşietica iluminaţie de noapte a sălii, ci îl scăldau în lumina lanternelor electrice pe care le punea la dispoziţie impresarul. Lumina vie nu-l stingherea de loc, de dormit tot nu putea dormi, dar putea în schimb să moţăie puţin pe orice lumină şi la orice oră, chiar când sala era supraaglomerată şi zgomotoasă. Cu asemenea paznici era dispus oricând să petreacă o noapte complet albă; era gata să glumească mereu cu ei, să le istorisească poveşti din viaţa lui de peregrinări, apoi să asculte povestirile lor, totul numai pentru a-i ţine treji şi a le putea dovedi necontenit că nu avea nimic de mâncare în cuşcă şi că răbda de foame cum n-ar fi fost în stare s-o facă niciunul dintre ei. Dar cel mai fericit moment era apoi dimineaţa, când li se aducea pe socoteala lui un mic dejun mai mult decât copios, asupra căruia se aruncau, după o noapte de veghe anevoioasă, cu pofta de mâncare a oamenilor sănătoşi. De fapt erau unii care voiau să vadă în acest mic dejun o încercare neîngăduită de influenţare a paznicilor, dar asta mergea totuşi prea departe şi când erau întrebaţi dacă voiau să preia paza de noapte fără mic dejun, numai de dragul artei, dădeau îndărăt, dar persistau totuşi în bănuielile lor. Fireşte că asta făcea parte din suspiciunile inevitabile ce însoţesc asemenea demonstraţii de flămânzire, că doar nimeni nu era în stare să stea toate zilele şi nopţile, neîntrerupt, ca paznic, lângă artistul foamei, deci nimeni nu putea şti din proprie experienţă dacă nemâncarea era respectată fără întrerupere, fără greş; doar artistul foamei, singur, putea şti acest lucru, deci numai el putea fi în acelaşi timp şi spectator pe deplin satisfăcut al flămânzirii sale. La rândul lui, el nu era niciodată mulţumit, dar din alte motive; poate că nu din cauza nemâncării era atât de slab – astfel încât unii oameni trebuiau, spre regretul lor, să evite spectacolul, neputând suporta să-l vadă – ci poate că mai curând slăbea atât de mult din cauză că era nemulţumit de el însuşi. Pentru că, de fapt doar el singur ştia cât de uşor era să îndure foamea, niciunul dintre iniţiaţi nu-şi dădea seama. Era lucrul cel mai uşor din lume. De altfel nici nu-l ascundea, dar oamenii nu voiau să-l creadă; cel mai bun caz îl considerau modest, dar mai adesea îl învinuiau că-şi făcea reclamă sau chiar era un şarlatan, căruia îi era uşor să rabde de foame întrucât ştia cum să procedeze pentru a-i fi cât mai uşor şi că, pe deasupra, mai avea şi tupeul s-o recunoască pe jumătate. Toate astea era nevoit să le îndure, ba chiar se obişnuise cu ele în decursul anilor şi – trebuie să-i recunoaştem acest lucru – nu părăsise încă niciodată de bunăvoie cuşca, după o perioadă de nemâncare. Durata maximă a flămânzirii o fixase impresarul la patruzeci de zile, niciodată nu-l lăsa să stea nemâncat mai mult, nici chiar în metropole şi asta dintr-un motiv bine întemeiat. Din experienţă ştia că, printr-o reclamă intensificată treptat, interesul publicului putea fi stilat vreme de patruzeci de zile, apoi scădea, se putea constata o reducere a afluenţei spectatorilor; fireşte că, în privinţa asta, erau mici deosebiri între diferitele oraşe şi ţări, dar regula generală rămânea valabilă, patruzeci de zile era limita maximă de timp. Aşa că, în a patruzecea zi se deschidea uşa cuştii împodobite cu ghirlande de flori, amfiteatrul era umplut până la refuz de un public entuziast, o fanfară militară cânta, doi medici intrau în cuşcă pentru a face măsurătorile de rigoare pe trupul artistului foamei, se anunţau rezultatele în sală printr-un megafon şi în cele din urmă veneau două tinere doamne, fericite de a fi fost desemnate prin tragere la sorţi, şi-l ajutau pe artistul foamei să iasă din cuşcă şi să urce câteva trepte, până la o mică măsuţă pe care era servit un prânz de regim, alcătuit cu grijă. În clipa asta, însă, artistul foamei opunea rezistenţă.

CUPRINS:           Notă asupra ediţiei 2           PROCESUL 4           ARESTAREA 4           CONVORBIRI CU DOAMNA GRUBACH. 14           APOI DOMNIŞOARA BÜRSTNER. 14           PRIMUL INTEROGATORIU 23           ÎN SALA GOALĂ. STUDENTUL. 30           BIROURILE TRIBUNALULUI 30           BĂTĂUŞUL 45           UNCHIUL. LENI 49           AVOCATUL, INDUSTRIAŞUL ŞI PICTORUL 62           NEGUSTORUL BLOCK. 91           K. RENUNŢĂ LA SERVICIILE AVOCATULUI 91           ÎN CATEDRALĂ 111           Sfârşitul 125           FRAGMENTE 129           PRIETENA DOMNIŞOAREI BÜRSTNER 129           PROCURORUL 134           LA ELSA 138           LUPTA CU DIRECTORUL-ADJUNCT 139           CASA 142           CĂLĂTORIA LA MAMA 144                 Notă asupra ediţiei.           Traducerea romanului Procesul, realizată de Gellu Naum, publicată în 1965 la Editura pentru Literatură Universală şi reeditată în 1977 la Editura Minerva cu foarte puţine şi neînsemnate modificări, urmează textul stabilit de Max Brod în celebra ediţie din 1925.           După ce Kafka însuşi nu publicase decât o parte a capitolului În catedrală, şi anume parabola cu paznicul porţii, apărută în 1915 sub titlul În faţa legii, Max Brod, după cum se ştie, salvatorul manuscriselor lui Kafka, a încercat să dea Procesului o formă finită şi a lăsat deoparte capitolele considerate incomplete. Raportându-se la ediţia Brod, traducerile consacrate, în diferite limbi, au preluat în mod fatal acest text clasic.           Ediţia de faţă are însă în vedere textul stabilit de Malcolm Pasley care publică integrala Kafka la Editura S. Fischer din Frankfurt am Main, unde Procesul a apărut în 1990.           Urmând modul în care autorul însuşi şi-a ordonat şi delimitat manuscrisele, Malcolm Pasley editează Procesul în două secţiuni: Capitole şi Fragmente. Prima secţiune cuprinde, cu o singură excepţie, textul stabilit de Max Brod, astfel încât am putut prelua traducerea lui Gellu Naum pe care am confruntat-o cu versiunea „Malcolm Pasley”, prilej cu care am operat o serie de modificări, relativ puţine şi absolut neesenţiale. Excepţia amintită o constituie „Capitolul patru” din ediţia Brod, Prietena domnişoarei Bürstner, capitol care în ediţia Pasley apare în secţiunea Fragmente. Trebuie subliniat totuşi că, în ciuda acestui fapt, şi în ediţia Pasley Procesul cuprinde tot zece capitole, ca şi în ediţia Brod. Acest fenomen se datorează faptului că Malcolm Pasley împarte „Capitolul întâi” din ediţia Brod, Arestarea. Convorbiri cu doamna Grubach. Apoi domnişoara Bürstner, în două capitole distincte: Arestarea şi Convorbiri cu doamna Grubach. Apoi domnişoara Bürstner.           Secţiunea Fragmente cuprinde pe lângă Prietena domnişoarei Bürstner, capitol pe care l-am păstrat, firesc, în tălmăcirea lui Gellu Naum, o serie de texte inedite care au fost traduse de semnatarul acestei Note asupra ediţiei şi care a realizat şi confruntarea dintre ediţia Brod şi ediţia Pasley, pe de o parte, şi traducerea lui Gellu Naum, inclusiv în varianta republicată în 1977, pe de altă parte.           Aceste texte sunt următoarele: Procurorul, La Elsa, Lupta cu directorul-adjunct, Casa şi Călătoria la mama.           Se înţelege, aceste texte sunt traduse şi publicate pentru prima dată la noi.           Malcolm Pasley arată în Nota asupra ediţiei că dintre aceste „fragmente” doar Prietena domnişoarei Bürstner şi Călătoria la mama pot fi integrate cu precizie, graţie raportărilor cronologice, în succesiunea capitolelor din roman. Astfel, întâmplările din „fragmentul” Prietena domnişoarei Bürstner se petrec la cinci zile după arestarea lui Josef KL, iar cele din Călătoria la mama cu două săptămâni înainte de executarea acestuia.           În schimb, celelalte „fragmente” scapă unei integrări exacte: Procurorul poate fi plasat la scurtă vreme după arestare, La Elsa gravitează în jurul capitolului despre unchiul lui K., iar Lupta cu directorul-adjunct şi Casa şi-ar găsi locul către sfârşitul romanului. În privinţa acestora două din urmă, editorul presupune că scriitorul însuşi nu se hotărâse unde să le plaseze.           Mai facem precizarea că ediţia de faţă nu se abate de la textul publicat de Malcolm Pasiey decât într-o singură privinţă: Gellu Naum a segmentat o seamă de paragrafe, prea lungi şi în ediţia Brod, şi a trecut sub forma dialogului ceea ce Kafka inserează în corpul alineatelor, mulţumindu-se, în tradiţia prozei germane, să redea cuvintele personajelor între semnele citării. Din motive care, credem, nu mai trebuie evocate aici, am păstrat această inadvertenţă faţă de noua ediţie de referinţă. Mai mult decât atât, am preluat aceste opţiuni ale lui Gellu Naum şi pentru „fragmentele” traduse de noi.           Radu Gabriel Pârvu.           PROCESUL.           ARESTAREA.           Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat. În dimineaţa aceea, bucătăreasa doamnei Grubach, gazda lui, care îi aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obişnuită. Asemenea lucru nu se mai întâmplase niciodată până atunci. K. mai aşteptă o clipă. Culcat pe pernă văzu cum bătrâna care locuia peste drum îl privea cu o curiozitate absolut neobişnuită. Apoi, flămând şi mirat totodată, sună. Imediat se auzi o bătaie în uşă şi în cameră intră un bărbat pe care până atunci nu-l mai văzuse niciodată prin casă. Bărbatul era zvelt dar solid şi purta un costum negru, strâns pe corp, cum sunt cele de voiaj, legat cu un cordon şi având tot felul de cute, buzunare, catarame şi nasturi, care dădeau costumului o aparenţă deosebit de practică, fără să se înţeleagă bine la ce ar putea servi.           — Cine eşti dumneata? Îl întrebă K. ridicându-se în coate.           Omul trecu peste întrebare, ca şi cum ar fi fost firesc să fie acceptat când intra undeva, şi se mulţumi doar să întrebe la rândul lui:           — Ai sunat?           — Anna trebuie să-mi aducă micul dejun, spuse K. şi încercă mai întâi, atent şi tăcut, să descopere prin observaţie şi deducţie cine putea fi omul acela. Dar străinul nu se lăsă prea mult cercetat cu privirea, ci se îndreptă spre uşă, o întredeschise şi spuse cuiva care, vădit lucru, se afla în imediata apropiere, chiar lângă prag:           — Vrea să-i aducă Anna micul dejun.           Din camera alăturată se auzi un chicotit uşor; judecind după zgomot, s-ar fi putut ca acolo să se afle mai multe persoane. Deşi râsul acesta nu i-ar fi putut spune străinului nici un lucru pe care să nu-l fi ştiut până atunci, el îi declară lui K.: „E imposibil”, ca şi cum i-ar fi dat un raport.           — Asta e ceva nou, spuse K. şi sări din pat punându-şi repede pantalonii. Tare aş vrea să ştiu cine sunt oamenii din camera de alături şi cum o să se justifice doamna Grubach faţă de mine că i-a lăsat să mă deranjeze.           Ce-i drept, o secundă îi trecu prin minte că n-ar trebui să spună asta cu glas tare pentru că, făcând-o, putea să lase impresia că-i recunoaşte oarecum străinului dreptul de a-l supraveghea, dar pentru moment nu dădu importanţă faptului acestuia. Celălalt înţelese totuşi exact ce n-ar fi trebuit, căci îi spuse:           — Nu ţi-ar plăcea mai mult să rămâi aici?           — Nu vreau nici să rămân aici şi nici să-ţi mai aud glasul până nu mi te prezinţi.           — Aveam intenţii bune, spuse străinul şi deschise brusc uşa.           Camera de-alături, în care K. pătrunsese mai încet decât ar fi dorit, avea, la prima vedere, aproape acelaşi aspect ca în ajun. Acolo îşi avea doamna Grubach salonul; poate că astăzi în încăperea ticsită de mobile, dantelării, porţelanuri şi fotografii era ceva mai mult spaţiu gol decât de obicei, dar lucrul acesta cu greu s-ar fi putut observa imediat, cu atât mai mult cu cât schimbarea esenţială o constituia prezenţa unui bărbat care şedea cu o carte în mână lângă fereastra deschisă şi care, când intră K., îşi ridică privirea de pe carte.           — Ar fi trebuit să rămâi în camera dumitale! Nu ţi-a spus Franz?           — Şi ce doriţi? Întrebă K. uitându-se pe rând când la noua lui cunoştinţă, când la cel numit Franz, care se oprise în pragul uşii. Prin fereastra deschisă se vedea iar bătrâna, stăpânită de o curiozitate într-adevăr senilă, şi care se instalase acum exact în faţă, nu cumva să piardă vreun amănunt din ce avea să se întâmple.

Era într-o duminică dimineaţă a celei mai frumoase primăveri. Georg Bendemann, un tânăr negustor, şedea în camera sa de la etajul întâi al uneia din casele scunde şi şubrede ce se înşirau la nesfârşit de-a lungul râului, deosebindu-se aproape numai prin înălţime şi culoare. Tocmai terminase o scrisoare către un prieten din tinereţe care se afla în străinătate, o închisese cu o încetineală ce semăna mai curând a joacă şi, sprijinindu-se cu coatele de birou, se uita pe fereastră la râul, podul şi colinele de pe malul celălalt, cu verdele lor abia mijit.           Cugeta la faptul că prietenul acesta, nemulţumit de felul cum îi mergea acasă, fugise pur şi simplu în Rusia, cu ani în urmă. Acum se ocupa, la Petersburg, de o afacere, care la început se arătase promiţătoare, dar care părea să stagneze de multă vreme, judecind după felul cum se văicărea prietenul cu prilejul vizitelor sale, ce se răreau tot mai mult. Trudea astfel fără folos printre străini, barba exotică neizbutind să-i acopere chipul binecunoscut din anii copilăriei, chip a cărui piele gălbejită părea sa trădeze o boală în plină evoluţie. Din câte povestea, n-avea nici un fel de legături propnu-zise cu colonia compatrioţilor săi de acolo dar totodată aproape ca nu, era în relaţii de societate nici cu familiile autohtone întocmindu-şi astfel viaţa pentru o burlăcie definitivă.           Ce să-i scrii unui asemenea om care eşuase în mod evident şi căruia puteai să-i arăţi compătimire, dar nu şi să-i vii în ajutor! Să-l sfătuieşti oare să se reîntoarcă acasă, să-şi mute existenţa, aici, să reia toate vechile legături de prietenie – încercare în calea căreia nu sta nici un fel de piedica – iar în rest sa aibă încredere în ajutorul amicilor? Dar asta nu însemna nimic altceva decât să-i spună implicit – cu cât mai pe ocolite cu atât mai jignitor – că toate încercările lui de până acum au dat greş, că trebuia să renunţe, în sfârşit, la ele, că trebuia să revină acasă şi să se lase privit de toţi cu uimire, ca unul reîntors pentru totdeauna, ca doar prietenii erau pricepuţi şi ca el era un copil bătrân care trebuia pur şi simplu să asculte de prietenii rămaşi în ţară. Şi atunci, oare mai era sigur ca aveau vreun rost toate cninunle la care trebuia supus? Poate că măcar nu izbutea să-l readucă acasă – doar spunea el singur ca nu mai înţelegea stările de lucruri din patrie; şi atunci ar fi rămas oricum în străinătatea lui amărât de sfaturile primite, înstrăinat şi mai mult de prieteni. Dacă ar fi urmat cu adevărat sfatul şi aici, ar fi fost strivit – fireşte nu cu intenţie, ci datorită împrejurărilor – dacă nu s-ar mai fi simţit bine nici cu prietenii şi nici fără ei, dacă ar fi suferit de sentimentul umilirii, dacă în cazul acesta n-ar mai fi avut cu adevărat nici patrie şi nici prieteni, atunci n-ar fi oare mai bine pentru el să fi rămas printre străini, acolo, aşa cum era?           După cum stau lucrurile îţi poţi oare imagina că aici ar izbuti cu adevărat să dea înainte?           Pentru aceste motive, facă voiai să mai rămâi oricum în corespondenţăcu el, nu-i puteai spune lucruri pe care, de fapt, le-ai fi spus fără sfială chiar şi unui simplu cunoscut, oricât de îndepărtat. Prietenul nu mai fusese în ţară de mai bine de trei ani şi explica foarte puţin plauzibil acest lucru prin nesiguranţa condiţiilor politice din Rusia care nu-i îngăduiau, chipurile, nici cea mai scurtă absenţă unui modest om de afaceri, în timp ce sute de mii de ruşi colindau liniştit prin lume.           Dar în cursul acestor trei ani se schimbaseră multe tocmai pentru Geor. Prietenul mai apucase să afle, de bună seamă, de moartea mamei lui Georg – care se întâmplase cu aproape doi ani în urmă şi de la care fiul făcea gospodărie comună cu bătrânul său tată – şi exprimase condoleanţe pe un ton sec, ce nu-şi putea afla explicaţia decât în faptul că, printre străini, nu-ţi poţi închipui jalea prilejuită de un asemene eveniment. Dar, din clipa aceea, Georg începuse să se ocupe cu toată energia de întreprinderea sa ca şi de toate celelalte lucruri. Poate că, pe când mai trăia mama, tatăl său îl împiedicase de la o adevărată activitate proprie, prin faptul că nu voia să admită decât doar concepţiile sale personale; poate că de la moartea mamei, tatăl său devenise mai retras, deşi încă mai lucra în întreprindere; poate că – ceea ce era foarte probabil – întâmplările fericite jucau un rol cu mult mai important; oricum, în aceşti doi ani, întreprinderea se dezvoltase neaşteptat de bine, personalul trebuise să fie dublat, deverul se încincise şi, fără îndoială, că avea să urmeze o prosperitate şi mai mare.           Dar prietenul nici nu bănuia această schimbare. Mai de mult – ultima oară poate chiar în acea scrisoare de condoleanţe – încercase să-l convingă pe Georg să emigreze şi el în Rusia şi insistase pe larg asupra perspectivelor ce se deschideau la Petersburg tocmai în branşa lui Georg Cifrele date de el erau însă insignifiante prin comparaţie cu proporţiile pe care le luase acun întreprinderea lui Georg. Dar acesta din urmă nu se simţise îndemnat pe atunci să-i scrie prietenului despre succesele sale în afaceri, iar dacă ar fi făcut-o acum, cu întârziere, faptul ar fi părut cu adevărat ciudat.           Astfel, Georg se limita să-i scrie prietenului despre evenimente fără importanţă, aşa cum se îngrămădesc în memorie, fără rânduială, când te gândeşti la ele într-o duminică liniştită. Nu voia altceva decât să lase netulburată imaginea pe care şi-o făcuse, de bună seamă, prietenul despre oraşul natal, în acest lung interval de timp şi cu care se deprinsese. Aşa s-a întâmplat că Georg i-a anunţat prietenului de trei ori, în scrisori destul de distanţate între ele, logodna unui om care-i era indiferent, cu o fată ce-i era la fel de indiferentă, până când fireşte că prietenul a început să se intereseze de această ciudăţenie, cu totul împotriva intenţiilor lui Georg.           Dar Georg prefera să-i scrie asemenea lucruri, decât să-i mărturisească că el însuşi se logodise acum o lună cu o domnişoară Frieda Brandenfeld, o fată dintr-o familie bogată. Vorbea adesea cu logodnica sa despre acest prieten şi despre relaţiile speciale pe care le avea cu el prin corespondenţă.           „Aşadar, nici nu va veni la nunta noastră, spuse ea şi doar am dreptul să-ţi cunosc toţi prietenii." „Nu vreau să-l deranjez, răspunse Georg, întrucât dacă îl cunosc bine, probabil că va veni, cel puţin aşa cred, Lasă ar avea impresia că este constrâns şi păgubit, poate că m-ar invidia şi ar fi cu siguranţă nemulţumit şi incapabil să-şi învingă vreodată nemulţumirea de a pleca îndărăt singur. Singur – ştii tu ce-nseamnă asta?" „Dar, nu poate afla şi pe altă cale de căsătoria noastră?" „Fireşte că asta nu pot s-o împiedic, dar este puţin probabil să afle, având în vedere felul lui de viaţă." „Dacă ai asemenea prieteni, ar fi trebuit să nu te logodeşti de fel." „Ei, e vina noastră a amândurora; dar nici acum n-aş vrea să fie altfel." Şi când ea mai îngăimă, răsuflând precipitat sub sărutările lui: „De fapt tot mă mâhneşte", Georg consideră că e foarte firesc să-i scrie totul prietenului. «Ăsta sunt şi aşa trebuie să mă accepte, îşi spuse, nu pot face din mine un om care să fie, cumva, mai potrivit pentru prietenia cu el, decât sunt eu.»

Înalţi domni de la Academie, Îmi faceţi cinstea de a mă invita să prezint Academiei o dare de seamă asupra existenţei mele anterioare ca maimuţă.           Din păcate, nu pot da curs invitaţiei în acest sens. Aproape cinci ani mă separă de starea de maimuţă, un timp foarte scurt dacă-l măsurăm calendaristic, dar infinit de lung dacă trebuie să-l parcurgi în galop, aşa cum am făcut eu, însoţit pe alocuri de oameni minunaţi, de sfaturi, de aclamaţii şi muzică de orchestră, dar în fond singur, întrucât toţi însoţitorii se menţineau – ca să păstrez imaginea – departe de barieră. Această performanţă ar fi fost imposibilă, daca aş fi vrut să ţin cu încăpăţânare la originea mea, la amintirile tinereţii. Imperativul suprem pe care mi-l impusesem era tocmai renunţarea la orice încăpăţânare; eu, o maimuţă liberă, am acceptat acest jug. În schimb, datorită acestui fapt amintirile şi-au închis porţile tot mai mult în urma mea. La început, dacă ar fi vrut oamenii, reîntoarcerea mi-ar fi fost posibilă prin toată lărgimea porţii pe care o alcătuieşte cerul boltit deasupra pământului; dar, pe măsură ce evoluţia mea înainta, mânată cu biciul, poarta devenea tot mai scundă şi mai strâmtă, mă simţeam din ce în ce mai bine şi mai ermetic închis în lumea oamenilor; furtuna care sufla în urmă-mi din trecutul meu s-a domolit; azi nu mai e decât o adiere care-mi răcoreşte călcâiele; iar deschizătura din depărtare, prin care vine adierea şi prin care am venit şi eu odinioară, s-a micşorat într-atât încât, dacă aş avea destulă putere şi voinţă pentru a alerga îndărăt până acolo, ar trebui să-mi jupoi blana de pe trup pentru a putea trece prin ea. Sincer vorbind, oricât mi-ar place de mult să caut imagini pentru asemenea lucruri, sincer vorbind: starea dumneavoastră de maimuţă, domnilor, în măsura în care aveţi una în trecut, nu poate să fie mult mai îndepărtată decât a mea. Dar ea îl gâdilă la călcâi pe oricine trăieşte aici pe pământ, pe micul cimpanzeu ca şi pe marele Ahile. În sensul cel mai restrâns, însă, poate că sunt în stare să vă răspund la întrebare şi o fac chiar cu mare plăcere. Primul lucru pe care l-am învăţat a fost să strâng mâna; strângerea mâinii înseamnă francheţe; astăzi, când sunt la apogeul carierei mele, la acea primă strângere de mână se poate asocia şi vorbirea deschisă. Nu va aduce însă nici o noutate esenţială pentru Academie şi va fi cu mult mai prejos de ceea ce se cere de la mine şi de ceea ce, oricâtă bunăvoinţă aş avea nu pot spune – oricum, va da la iveală orientarea căii pe care o fostă maimuţă a pătruns în lumea oamenilor, stabilindu-se acolo. Cu toate astea, fireşte că n-aş spune neînsemnatele lucruri care urmează, dacă n-aş fi perfect sigur de mine şi dacă situaţia mea de pe scenele varieteurilor din lumea civilizată nu s-ar fi consolidat într-atât, încât să nu mai poată fi zdruncinată:           Sunt de fel de pe Coasta de Aur. În privinţa felului cum am fost prins sunt nevoit să recurg la relatări străine. O expediţie de vânătoare a firmei Hagenbeck – cu al cărei şef am golit multe sticle de vin roşu bun, de-atunci încoace – sta la pândă în tufişurile de pe ţărm, când am alergat spre adăpătoare în mijlocul unei haite de congeneri. Au tras cu armele; eu am fost singurul pe care l-au nimerit; m-am ales cu două împuşcături.           Una în obraz; asta era uşoară; dar mi-a lăsat o cicatrice roşie, lipsită de păr, care mi-a adus dezgustătorul, cu totul şi cu totul nepotrivitul nume de Peter cel roşu, pe care l-a inventat de fapt o maimuţă, de parcă numai pata roşie de pe, obraz m-ar fi deosebit de maimuţoiul dresat Peter, care era cunoscut pe ici, pe colo şi a crăpat nu de mult. Asta fie spus doar în treacăt.           A doua împuşcătură m-a nimerit mai jos de şold. A fost grea, ea e de vină dacă mai şchiopătez şi astăzi puţin. De curând am citit un articol al unuia dintre cei zece mii de fluşturatici, care-şi dau cu părerea despre mine prin ziare: pretindea că firea mea de maimuţă încă nu este înăbuşită cu totul; dovadă că atunci când vin vizitatori, îmi place să-mi scot pantalonii pentru a arăta locul pe unde a intrat glonţul. Ticălosului ăstuia ar trebui să i se sfârtece cu câte un glonţ fiecare degeţel în parte, de la mâna cu care scrie. Eu, eu am dreptul să-mi scot pantalonii în faţa cui vreau; nu se va vedea decât o blană bine îngrijită şi cicatricea lăsată de – să alegem aici, cu un anumit scop, un anumit cuvânt, care nu trebuie să fie, însă, greşit – cicatricea lăsată de o împuşcătură nelegiuită. Totul e clar ca lumina zilei; nu e nimic de ascuns când e vorba de adevăr, orice suflet mare leapădă manierele cele mai alese. Dacă, dimpotrivă, şi-ar scoate pantalonii scribul acela când are o vizită, atunci gestul lui ar avea alt aspect şi vreau să consider drept o dovadă de raţiune faptul că n-o face. Dar, atunci să mă scutească cu sensibilitatea lui!

            Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, când ridica puţin capul, îşi vedea abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri; plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor. «Ce s-a întâmplat cu mine?» îi trecu prin gând. Nu era vis. În jur se afla camera lui liniştită – o adevărată cameră omenească, deşi cam mică – cuprinsă între cei patru pereţi pe care-i cunoştea atât de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăştiată, o colecţie de mostre de stofe – căci Samsa era voiajor comercial – sta atârnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciuliţă în cap şi cu un boa de blană la gât: femeia şedea drept şi întindea spre privitor un manşon mare de blană, în care îi dispărea întregul braţ, până la cot. Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, şi vremea mohorâtă de afară – căci se auzeau picurile de ploaie ţârâind pe glaful de tablă – îl făcu profund melancolic. «Ce-ar fi, dacă aş mai trage un pui de somn şi aş uita de toate smintelile astea», gândi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obişnuise să doarmă pe partea dreaptă şi, în situaţia actuală, nu se putea întoarce în poziţia respectivă. Cu oricâtă forţă căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizând ochii pentru a nu fi nevoit să-şi vadă picioarele zvârcolindu-se, şi renunţă abia în clipa când începu să simtă într-o parte o durere uşoară, surdă, pe care n-o cunoscuse până atunci. «Of, Doamne, gândi el, ce meserie obositoare mi-am mai ales şi eu! Zi de zi pe drumuri. Neplăcerile afacerilor sunt mult mai nesuferite decât cele din magazinul părintesc de odinioară; în plus, mai trebuie să îndur şi chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor; mesele neregulate şi proaste, relaţiile cu oamenii, care se schimbă mereu, nu durează şi nu pot deveni niciodată mai intime. Ducă-se dracului toate astea!» Simţi o uşoară mâncărime pe burtă, deasupra; se împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-şi putea ridica mai bine capul; zări locul mâncărimii, acoperit cu nişte punctişoare mici, albe, despre care nu ştia ce să creadă; apoi vru să pipăie locul cu unul din picioare, dar îl trase numaidecât îndărăt, întrucât îl treceau fiori reci de îndată ce-l atingea. Lunecă îndărăt, în poziţia de mai-nainte. «Sculatul ăsta dis-de-dimineaţă, gândi el, te tâmpeşte de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alţi voiajori duc o viaţă fără griji, ca nişte cadâne în harem. De pildă, când mă reîntorc la birt, în cursul dimineţii, pentru a transcrie comenzile obţinute, îi găsesc pe toţi domnii ăştia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu şeful meu! Aş zbura numaidecât. La urma urmei, cine ştie dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întâmple aşa. Dacă nu m-aş stăpâni, de dragul părinţilor, de mult mi-aş fi dat demisia, m-aş fi prezentat înaintea şefului şi i-aş fi spus părerea mea pe şleau. Şi sunt sigur că ar fi căzut de pe pupitru! Ce manieră ciudată mai e şi asta, să te aşezi cu fundul pe pupitru şi să vorbeşti de la înălţimea aceea cu salariatul, care trebuie să se dea cât poate mai aproape, deoarece şeful este surd. Ei, dar nu e pierdută cu totul orice speranţă; când voi avea, odată, strânşi laolaltă toţi banii pentru a putea plăti datoria părinţilor mei faţă de el – s-ar putea să mai dureze vreo cinci-şase ani până atunci – am să fac neapărat şi acest lucru. Şi apoi să vezi, ce mai viaţă! Deocamdată, fireşte, trebuie să mă scol numaidecât, întrucât trenul meu pleacă la cinci». Îşi întoarse privirea spre deşteptătorul care ticăia pe dulap. «Sfinte Dumnezeule!» se sperie el. Era şase şi jumătate, iar limbile ceasului mergeau liniştit înainte, trecuseră chiar de jumătate şi se apropiau de fără un sfert. Să nu fi sunat oare deşteptătorul? Se vedea bine din pat că fusese potrivit cum trebuie pentru ora patru; cu siguranţă că şi sunase. Dar cum a putut oare să doarmă fără să-l audă, că doar, când sună, mişcă până şi mobilele din loc! De fapt, nu dormise prea liniştit, dar probabil că, în schimb, dormise cu atât mai adânc. Şi acum ce mai putea face? Trenul următor pleca la şapte; ca să-l prindă măcar pe ăsta, trebuia să dea un zor nemaipomenit; dar colecţia de mostre încă nici nu era împachetată, iar el nu se simţea câtuşi de puţin odihnit şi înviorat. La urma urmei, chiar dacă ar mai prinde trenul, de praftoriţa şefului tot nu scapă, de vreme ce omul de serviciu al întreprinderii l-a aşteptat la trenul de cinci şi a raportat de mult despre întârzierea lui. Ăsta era omul şefului, n-avea nici şira spinării şi nici minte. Ce-ar fi să anunţe că este bolnav? Ar fi penibil şi ar da de bănuit, întrucât Gregor n-a fost încă niciodată bolnav în cei cinci ani de serviciu. Cu siguranţă că şeful va veni împreună cu medicul Asigurărilor sociale, le va face reproşuri părinţilor pentru puturosul lor de fiu şi va respinge toate pretextele, sprijinindu-se pe părerea medicului Asigurărilor, pentru care nu există decât oameni sănătoşi, dar care umblă să scape de muncă. Şi, în cazul de faţă, oare n-ar cam avea dreptate? Dacă făcea abstracţie de dorinţa de-a continua să doarmă, ceea ce era cu totul nejustificat după un somn atât de lung, în rest se simţea cu adevărat foarte bine şi avea şi-o poftă de mâncare cât se poate de zdravănă. În timp ce reflecta, în cea mai mare grabă, la toate astea, fără a se putea hotărî să se scoale – iar deşteptătorul tocmai arăta trei sferturi – cineva ciocăni uşurel la uşa de lângă capul patului. „Gregor, strigă o voce – era a mamei – e şapte fără un sfert. N-aveai de gând să pleci la drum?” Ce voce blândă! Gregor se sperie singur, când îşi auzi glasul cu care răspunse: era, fără îndoială, vocea lui de totdeauna, dar în ea se amesteca, venind parcă de undeva, din adânc, un piuit dureros, pe care nu-l putea reţine şi care făcea ca toate cuvintele să nu fie clare decât în primul moment, după care rezonanţa lor se deforma într-atât, încât nici nu-ţi mai dădeai seama dacă ai auzit cu adevărat bine sau nu. Gregor ar fi vrut să răspundă pe larg şi să explice totul, dar, în împrejurările de faţă, se mărgini doar să spună: „Da, da, mulţumesc mamă, mă scol îndată”. Datorită uşii de lemn, schimbarea vocii lui Gregor nu se putu observa de-afară, de vreme ce mama fu satisfăcută de acest răspuns şi plecă târşindu-şi paşii. Dar scurta discuţie atrase atenţia celorlalţi membri ai familiei asupra faptului că, în ciuda oricăror aşteptări, Gregor mai era încă acasă; şi iată-l numaidecât pe tatăl său bătând încetişor, dar cu pumnul, în uşa laterală. „Gregor! Gregor! strigă el, ce s-a întâmplat?” Apoi, după o scurtă tăcere îl soma încă o dată, cu glas mai gros: „Gregor! Gregor!” La cealaltă uşă laterală îl chema încet, tânguitor, sora lui: „Gregor! Nu te simţi bine? Ai nevoie de ceva?” Gregor răspunse în ambele direcţii: „Sunt gata, uite-mă”, şi se strădui ca, printr-o articulare cât mai îngrijită şi prin intercalarea unor lungi pauze între cuvinte, să înlăture din glasul lui tot ce ar fi putut părea surprinzător. Tatăl lui se şi întoarse la micul dejun, dar sora continuă în şoaptă: „Gregor, deschide, te implor!” Lui Gregor, însă, nici prin gând nu-i trecea să deschidă, aşa că binecuvântă obiceiul, dobândit în cursul călătoriilor, de-a încuia toate uşile în timpul nopţii, chiar şi acasă. Mai întâi voia să se scoale în linişte, nestingherit, să se îmbrace şi mai ales să-şi mănânce micul dejun, şi abia după aceea să chibzuiască ce era de făcut, întrucât băgase de seamă că, în pat, nu-şi putea aduna gândurile. Îşi aminti cum uneori, stând culcat, simţea o uşoară durere, pricinuită probabil de faptul că dormise într-o poziţie incomodă, şi cum durerea aceasta pierea, ca o simplă nălucire, de îndată ce se scula; şi fu nespus de curios să vadă cum se vor sfârşi halucinaţiile lui de astăzi. Nu se îndoia câtuşi de puţin că schimbarea vocii nu era altceva decât simptomul prevestitor al unei răceli straşnice, boala profesională a tuturor voiajorilor.

Dacă vreo călăreaţă oarecare de circ, firavă şi ofticoasă, ar fi silită cu plesnituri din bici de către un şef nemilos să se învârtească neîntrerupt în manej, luni de-a rândul, în faţa unui public nesăţios, şi să salte pe crupa unei gloabe făcând bezele şi mlădiindu-se din mijloc, şi dacă acest joc ar continua în vuietul orchestrei şi al ventilatoarelor înspre viitorul cenuşiu ce se deschide necontenit înainte, însoţit de aplauzele care aci se sting, aci izbucnesc iarăşi din palmele ce sunt de fapt nişte ciocane cu abur – poate că atunci un tânăr spectator de la galerie ar coborî în goană pe lunga scară dintre staluri, s-ar repezi în manej şi, în plin cântec al fanfarei ce se adaptează mereu, ar striga: opriţi! Dar întrucât nu astfel se petrec lucrurile, ci o femeie frumoasă, îmbrăcată în alb şi roşu, ţâşneşte în arenă zburând printre draperiile pe care lachei maiestuoşi le trag în lături dinaintea ei, întrucât directorul, căutându-i privirile, îi răsuflă în faţă ca un animal devotat, o saltă grijuliu pe calul vânăt-rotat, de parcă nepoata lui cea mai dragă ar porni într-o călătorie primejdioasă, nu se poate hotărî să dea semnalul pocnind din bici, apoi printr-un efort de stăpânire de sine, îl dă în fine, după care aleargă pe lângă cal cu gura căscată, urmăreşte cu ochi ageri salturile călăreţei, abia putând înţelege măiestria ei, încearcă s-o avertizeze cu strigăte în englezeşte, îndeamnă la atenţie încordată pe rândaşii care ţin cercurile, iar înainte de marele salto mortale, imploră, cu braţele ridicate, orchestra să tacă şi în cele din urmă o ridică pe micuţă de pe calul tremurând o sărută pe amândoi obrajii şi nici o omagiere din partea publicului nu i se pare îndestulătoare, în timp ce ea, săltându-se în vârful picioarelor şi sprijinindu-se de el, în norul de praf care încă îi înconjoară, întinde braţele în lături şi-şi lasă căpşorul pe spate, vrând să împartă cu tot circul fericirea ei – întrucât astfel se petrec lucrurile, spectatorul de la galerie îşi reazimă faţa de balustradă şi, lăsându-se furat de marşul final ca de un vis greu, plânge fără voie.    

În faţa legii stă un păzitor. La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai târziu. „Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu”. Întrucât poarta legii este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Când păzitorul observă asta, râde şi spune: „Dacă te ispiteşte într-atât, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă: am putere. Şi nu sunt decât păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fiecare sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puternic decât altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc”. La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemână, îşi zice el; dar, acum, când priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte totuşi, mai bine să aştepte până ce i se va îngădui să intre. Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spuse să şadă lingă uşă, de-o parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de-a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale. Adeseori păzitorul îl supune la mici interogatorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele, dar sunt întrebări puse doar de cum pun domnii cei mari; iar la urmă îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-şi luase multe lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricât ar fi fost de preţios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: „Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă.” De-a lungul nenumăraţilor ani, omul îl observă pe păzitor aproape fără întrerupere. Uită de ceilalţi păzitori, şi acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol care-l împiedică sa intre în lege. Blestemă nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină seama de nimic, mai târziu, pe măsură ce îmbătrâneşte, doar mormăind în barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme ce de-a lungul anilor a ajuns să-i cunoască păzitorului până şi purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute al îndupleca. Într-un târziu, vederea îi slăbeşte şi nu mai ştie dacă în jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa legii. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morţii, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucât nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a început să se înţepenească. Păzitorul trebuie să se aplece adânc, până la el, întrucât diferenţa de înălţime s-a schimbat mult în defavoarea omului. „Acu ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată.” „Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea, grăieşte omul, cum se face atunci că, în atâta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?” Păzitorul îşi dă seama că sfârşitul omului e aproape şi, pentru a mai răzbi până la auzul lui care se stinge, răcneşte la el: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid”.                                                                           SFÂRŞIT      

„Este un aparat deosebit”, spuse ofiţerul către explorator şi îmbrăţişa cu o privire oarecum admirativă aparatul, pe care îl cunoştea, totuşi, foarte bine. Călătorul părea să fi acceptat doar din politeţe invitaţia comandantului de-a asista la execuţia unui soldat, condamnat pentru nesupunere şi pentru insultă la adresa superiorului, colonia penitenciară nu domnea, pare-se, prea mult interes pentru această execuţie. Cel puţin în această mică vale adâncă şi împrejmuită de jur-împrejur cu povârnişuri golaşe, nu de faţă, în afară de ofiţer şi exploraor decât condamnatul – un om fălcos şi abrutizat cu părul şi faţa răvăşite – şi un soldat; acela ţinea în mână un lanţ greu ce se continua lanţurile mai mici, cu care condamnatul era celtuit la glezne, de mâini şi de gât, şi care erau prinse între ele prin alte lănţuguri de legătură. De altfel, condamnatul manifesta o asemenea supunere de câine, încât aveai impresia că-l poţi lăsa să umble liber pe povârnişurile din jur şi că, pentru a începe execuţia, n-aveai decât să fluieri ca el să vină numaidecât.      Exploratorul se preocupa prea puţin de aparat şi umbla încolo şi încoace în spatele condamnatului cu vădită lipsă de interes, în timp ce ofiţerul se îngrijea de ultimele pregătiri aci vârându-se sub aparatul îngropat adânc în pământ, aci urcându-se pe o scară, pentru a cerceta părţile superioare. Era o muncă pe care ar fi putut-o lăsa în seama unui mecanic, dar ofiţerul o îndeplinea cu multă râvnă, fie pentru că era un adept convins al acestui aparat, fie din cauză că munca aceasta nu putea fi încredinţată altcuiva. „Acum totul e gata!” strigă el în sfârşit, coborând de pe scară. Era nespus de istovit, respira greu cu gura larg deschisă şi-şi vârâse două batiste fine, de damă, între gulerul uniformei şi gât. „Uniformele astea sunt totuşi prea greoaie pentru tropice”, spuse exploratorul în loc să se intereseze de aparat, aşa cum s-ar fi aşteptat ofiţerul. „Desigur, răspunse ofiţerul, şi-şi spălă mâinile murdare de ulei şi unsoare într-un hârdău cu apă ce sta la îndemână, dar ele reprezintă patria; nu vrem să ne pierdem patria. Acum priviţi la acest aparat, adăugă el numaidecât, ştergâcidu-şi mâinile cu o cârpă şi arătând totodată spre aparat. Până nu de mult mai era nevoie să facem totul cu mâna, dar acum lucrează aparatul singur.” Exploratorul dădu din cap, urmărind vorbele ofiţerului. Acesta încercă să prevină eventualitatea oricărui incident neprevăzut şi spuse în continuare: „Se întâmplă fireşte, şi deranjamente; sper, însă, că azi nu va interveni niciunul, totuşi, e bine să le prevedem şi pe acestea. Aparatul trebuie să funcţioneze douăsprezece ore fără întrerupere. Dar chiar dacă intervin unele deranjamente, ele sunt foarte neînsemnate şi vor fi înlăturate numaidecât.” „ Dacă vreţi să vă aşezaţi?” întrebă el în cele din urmă şi scoase, dintr-un morman de scaune trestie, unul pe care-l oferi exploratorului; acesta nu putu refuza. Şedea acum la marginea unei gropi, în care aruncă o privire fugitivă, nu era adâncă; pe una din laturile ei, pământul săpat fusese grămădit într-un fel de val pe cealaltă se afla aparatul. „Nu ştiu, reluă ofiţerul, dacă domnul comandant v-a explicat deja aparatul.” Exploratorul făcu din mână un gest imprecis; ofiţerul nu aştepta decât atât, pentru aputea începe să explice el însuşi aparatul, aparat, spuse el şi prinse cu mâna o manivelă de care se sprijini, este o invenţie a fostului nostru comandant. Am colaborat cu el de la primele experienţe şi am luat parte parte la toate lucrările, până când aparatul a fost desăvârşit. Meritul invenţiei îi aparţine, numai lui. Aţi auzit de fostul nostru comandant? Nu? Ei bine, cred că nu afirm prea mult, dacă spun că organizarea acestei colonii penitenciare este opera sa. Noi, prietenii lui, am ştiut chiar în olipa când a murit, că organizarea acestei colonii este atât de desăvârşită în sine, încât – cel puţin vreme de mai mulţi ani – succesorul nu va putea modifica nimic, chiar dacă ar avea în cap mii de planuri noi. Previziunea noastră s-a şi îndeplinit; noul comandant a fost nevoit să-şi dea seama de asta. Păcat că nu l-aţi cunoscut pe fostul comandant! Dar, se întrerupse singur ofiţerul, eu pălăvrăgesc, iar aparatul lui se află aici, în faţa noastră. După cum vedeţi, se compune din trei părţi. In decursul vremii s-au stabilit, pentru fiecare din ele, denumiri întru-câtva populare. Partea de jos se numeşte patul, cea de sus desenatorul, iar aceasta suspendată, de-aici de la mijloc, se numeşte grapa. „Grapa? * întrebă exploratorul. Nici măcar nu ascultase cu atenţie, întrucât soarele dogorea nespus de puternic în această vale lipsită de umbră şi era greu să-şi adune gândurile. Îmbrăcat cu o tunică strânsă pe trup, ca de paradă, încărcată cu epoleţi grei şi cu fireturi, ofiţerul îi apăru cu atât mai demn de admiraţie, cu cât explica totul atât de entuziast şi, în timp ce vorbea, meşterea cu şurubelniţa, ici-colo, la câte un şurub. Soldatul fie, şi el, în aceeaşi dispoziţie ca exploratorul îşi înfăşurase lanţul condamnatului încheieturii ambelor mâini, sta cu o mână pe armă, lăsase capul pe spate şi nu se sinchisea de nimic. Exploratorul nu se miră de asta întrucât ofiţerul vorbea franţuzeşte şi nici soldatul nici condamnatul nu înţelegeau limba franceză. Cu atât mai surprinzător părea, desigur, faptul că osânditul se străduia totuşi să urmărească explicaţiile ofiţerului. Îşi îndrepta neîncetat privirile, cu un fel de stăruinţă somnolentă, spre locul către care tocmai arăta ofiţerul iar când exploratorul îl întrerupea cu câte o întrebare, se uita, ca şi ofiţerul, la acesta. Da grapa, întări ofiţerul, denumirea i se potriveşte. Acele ei sunt dispuse ca la o grapă mânuită la fel ca aceasta, dar pe un singur loc şi cu mai multă măiestrie. De altfel, veţi înţelege totul mimaidecât. Aici, pe pat, este aşezat condamnatul. Vreau să vă descriu mai întâi aparatul, şi numai după aceea vă voi arăta cum stipulează. În felul ăsta, veţi putea urmări totul mai bine. Mai ales că o roată dinţată a desenatorului s-a tocit cam tare şi scârţâie rău când funcţionează aparatul, astfel încât aproape nu te mai poţi înţelege; din păcate, piesele de schimb nu se pot procura aici decât cu multă greutate. Aşadar, acesta e patul, cum mai spus. Este acoperit complet cu un strat vată, al cărui rost îl veţi afla mai târziu. Pe această vată este aşezat cu burta în jos condamnatul, fireşte în pielea goală; aici sunt curelele pentru mâini, aici cele pentru picioare, aici cele pentru gât; cu acestea este ferecat bine. Aici, la capătul patului unde vine faţa omului, după cum am mai spus, se află acest căluş de pâslă care poate fi reglat cu uşurinţă, în aşa fel încât să-i intre omului tocmai bine în gură. Rostul lui e să-l împiedice să strige sau să-şi muşte limba Fireşte că omul trebuie să accepte căluşul de pâslă, întrucât altfel cureaua de la gât îi frânge grumazul.”

CASTELUL.           SOSIREA.           Era seară târzie când K. sosi. Satul zăcea înzăpezit. Muntele cu castelul nu se zărea, era învăluit în ceaţă şi beznă; nici cea mai mică licărire de lumină nu arăta unde se afla marele castel. K. se opri pe podul de lemn care ducea de pe şosea spre sat şi rămase o bucată de vreme cu ochii ridicaţi'spre spaţiul în aparenţă gol.           Apoi se duse să-şi caute un sălaş de noapte; la birt mai era lume; birtaşiâl n-avea, ce-i drept, camere de închiriat, dar, surprins şi'zăpăcit din cale-afară de sosirea oaspetelui întârziat, era dispus să-l găzduiască, aşternându-i o saltea de paie în sala de birt. K. se învoi. Câţiva ţărani mai zăboveau la un pahar de bere, dar K. nu voia să stea de vorbă cu nimeni; aduse singur salteaua de paie din pod, o întinse în apropierea sobei şi se culcă. Era cald, ţăranii şedeau tăcuţi, K. îi mai cercetă puţin cu ochi obosiţi, apoi adormi.           Dar, peste puţin, fu trezit. În faţa lui stătea un tânăr îmbrăcat orăşeneşte, cu figură de actor, cu ochii înguşti şi sprâncenele groase, iar lângă el, birtaşul. Şi ţăranii mai erau acolo, unii îşi întorseseră scaunele ca să vadă şi să audă mai bine. Tânărul îşi ceru foarte politicos scuzecă-l trezise pe K., se recomandă ca fiul administratorului castelului şi apoi zise:           — Acest sat e proprietatea castelului, cine locuieşte sau rămâne peste noapte aici locuieşte sau rămâne peste noapte oarecum la castel. Nimeni n-are voie s-o facă fără autorizaţia contelui. Dumneavoastră însă n-aveţi o asemenea autorizaţie, sau cel puţin n-aţi arătat-o.           K. se ridicase în capul oaselor, îşi netezise părul cu mâinile şi, uitându-se de jos în sus la cei doi, zise:           — În ce sat m-am rătăcit oare? E vreun castel pe aici?           — Bineînţeles, zise tânărul rostind vorbele încet şi răspicat, în timp ce unii dintre ţăranii prezenţi clătinau din cap a mirare. Castelul domnului conte Westwest.           — Şi trebuie să ai autorizaţie ca să rămâi peste noapte? Întrebă K., vrând parcă să se încredinţeze că n-a visat cumva cele ce i se comunicaseră adineauri.           — Trebuie să ai autorizaţie, fu răspunsul, şi era o batjocură la adresa lui K. în gestul şi vorbele tânărului, când se întoarse cu mâna întinsă spre birtaş şi muşterii întrebându-i: Sau poate că nu e nevoie de autorizaţie?           — Atunci va trebui, deci, să mă duc să-mi scot autorizaţia, zise căscând K., şi dădu pătura la o parte, gata să se scoale.           — Da, dar de la cine? Întrebă tânărul.           — De la domnul conte, răspunse K., nu-mi rămâne altceva de făcut.           — Acum, la miezul nopţii, să ceri autorizaţia de la domnul conte? Exclamă tânărul dându-se cu un pas îndărăt.           — Nu se poate? Întrebă cu indiferenţă K. Atunci de ce m-aţi mai trezit?           Acum însă, tânărului îi sări ţandăra.           — Ce apucături de vagabond! Strigă el. Vă pretind respect faţă de autorităţile comitatului! V-am trezit ca să vă comunic că trebuie să părăsiţi îndată domeniul contelui.           — Ajunge, isprăviţi cu comedia asta, zise K. cu voce surprinzător de scăzută; se culcă la loc şi trase pătura pe el. Dumneata, tinere, mergi puţin prea departe, şi am să mai revin mâine asupra purtării dumitale. Birtaşul şi domnii de colo îmi sunt martori, în măsura în care mai am nevoie de martori. De altfel, află că sunt arpentorul chemat în urma dispoziţiilor domnului conte, să fac măsurători de terenuri. Secundanţii mei şi aparatele sosesc mâine cu trăsura. N-am vrut să scap ocazia de a face o plimbare prin zăpadă, dar am greşit drumul de câteva ori, de aceea am ajuns aşa de târziu. Că ora era prea înaintată ca să mă mai prezint la castel, asta o ştiam singur, fără să mă înveţi dumneata. De aceea m-am şi mulţumit cu acest culcuş din care ai avut impoliteţea – ca să nu spun o vorbă mai aspră – să mă scoli. Cu asta mi-am isprăvit explicaţiile. Noapte bună, domnule!           Şi K. se întoarse cu faţa spre sobă.           Mai auzi în spatele lui întrebarea şovăitoare: „Arpen-tor?”, apoi se făcu linişte.           Tânărul însă îşi reveni curând din surpriză şi spuse către birtaş, cu o voce destul de domoală pentru a fi luată drept dovadă de grijă faţă de somnul lui K., dar suficient de tare pentru a se face auzit de acesta:           — Am să cer instrucţiuni prin telefon.      Vasăzică exista şi un telefon în această cârciumă de sat? Erau bine prevăzuţi cu de toate. Amănuntul îl surprinse pe K., deşi, în linii mari, se aşteptase la aşa ceva. Descoperi că telefonul se afla aproape deasupra capului său, însă, somnoros cum fusese, nu-l remarcase. Dacă tânărul voia să se servească de telefon, nici cu cea mai mare bunăvoinţă nu putea să cruţe somnul lui K.; se punea doar întrebarea dacă acesta era dispus să i-o permită; K. se hotărî să-l lase să telefoneze. Dar atunci nu mai avea nici un rost să stea prefăcându-se că doarme, aşa că se întoarse pe spate. Văzu că ţăranii se strâng şi se sfătuiesc; sosirea unui arpentor nu era un lucru de nimic. Uşa dinspre bucătărie se deschise şi în prag se ivi cârciumăreasa, astupând cu trupul ei voluminos tot spaţiul din tocul uşii, iar cârciumarul se apropie de ea în vârfuf picioarelor ca s'-o pună la curent. Şi apoi începu convorbirea telefonică. Administratorul dormea, dar un subadministrator, unul dintre subadministratori, un anume domn Fritz, era prezent. Tânărul care se prezentă spunându-şi numele – îl chema Schwarzer – povesti cum îl găsise pe K., un bărbat de vreo treizeci de ani, destul de jerpelit, dormind liniştit pe o saltea de paie, cu un rucsac mic drept pernă şi o bâtă noduroasă alături, la îndemână. Fireşte că i se păruse cam suspect, şi cum birtaşul se vede că nu-şi făcuse datoria, găsise că e de datoria lui, a lui Schwarzer, să cerceteze cazul.

I.           FOCHISTUL.           De pe vasul care intra în portul New York cu motoarele încetinite, tânărul Karl Rossmann, în vârstă de şaisprezece ani, expediat în America de sărmanii lui părinţi pentru că fusese sedus de o servitoare care îi făcuse un copil, privea cu încântare statuia zeiţei Libertăţii, zărită încă din larg, dar care se ivea acum parcă dintr-o lumină solară devenită brusc eruptivă. Braţul cu spada se înălţa drept, de parcă atunci ar fi fost ridicat, în timp ce în jurul corpului statuar adia vântul.           „Ce înaltă e!” îşi zise el, şi cum nu se mai urnea din loc, valul tot mai gros al hamalilor îl împinse treptat până lângă bordaj.           Un tânăr, pe care îl cunoscuse fugitiv în timpul călătoriei, îl întrebă în treacăt:           — Nu ai chef să cobori?           — Cum să nu, sunt gata! Răspunse Karl surâzând şi, ca să pară cât mai grozav, fiindcă era un băiat puternic, îşi aruncă geamantanul pe umăr. Cu ochii la cunoscutul său, care dispărea în forfota pasagerilor legănându-şi uşor bastonul, Karl îşi dădu seama, cu spaimă, că îşi uitase umbrela jos, în cabină. Se grăbi să-l roage pe acel cunoscut să aibă amabilitatea să-i păzească o clipă geamantanul, ceea ce pe respectivul nu-l încânta deloc, îşi roti privirea spre a şti unde să revină, după care o luă la fugă. Avu ghinionul ca uşa unui culoar, care i-ar fi scurtat considerabil drumul, să fie pentru prima oară încuiată, probabil din raţiuni privind ordinea debarcării pasagerilor; fu deci nevoit să coboare un şir nesfârşit de trepte, să parcurgă culoare care coteau întruna, să treacă printr-o încăpere pustie, cu un birou la care nu şedea nimeni, până se rătăci de-a binelea pe acest drum pe care circulase doar în grup, cel mult de două ori în timpul călătoriei sale. Cum nu întâlnea pe nimeni, dar deasupra sa puntea bubuia sub tropotul miilor de paşi ai pasagerilor şi îi ajungeau în auz, ca un zvon depărtat, ultimele bătăi ale maşinilor, gata să fie oprite, Karl nu mai stătu pe gânduri şi, dezorientat, bătu în prima uşă care se ivi în cale.           — E deschisă! Strigă cineva din interior şi Karl, răsuflând uşurat, împinse uşa. Ce baţi ta nebunul?! Îl luă în primire un ins cu statură de uriaş, abia aruncându-şi privirile asupra lui. O lumină obosită pătrundea prin hublou în cabina mizeră, unde se aflau, înghesuite ca într-o magazie, un pat, un dulap, un scaun şi omul acela.           — M-am rătăcit, spuse Karl; în timpul călătoriei nici n-am băgat de seamă – dar vaporul e grozav de mare.           — Asta cam aşa e, recunoscu omul cu oarecare mândrie, fără a înceta să încuie un mic cufăr, pe care apăsa cu amândouă mâinile, ca să audă broasca închizându-se. Dar intră odată, mai spuse omul, doar n-o să rămâi afară!           — Nu deranjez? Întrebă Karl.           — Pe dracu'!           — Sunteţi german? Căută băiatul să se asigure, căci auzise multe despre primejdiile care îi pândesc pe noii sosiţi în America, îndeosebi din partea irlandezilor.           — Sigur că sunt, confirmă celălalt. Karl încă mai ezita. Atunci omul apucă pe neaşteptate clanţa şi îl trase pe băiat înăuntru, închizând uşa dintr-o mişcare.           — Îmi sare ţandăra când cineva se uită de pe culoar în cabina mea, vorbi omul, văzându-şi mai departe de cufărul său. Toţi au treabă aici, toţi se holbează înlăuntru; naiba mai poate suporta aşa ceva!           — Dar pe culoar nu-i absolut nimeni, zise Karl strivit în rama patului, într-o poziţie deloc comodă.           — Ei, da, n-o fi acum, bombăni individul.           „Doar despre acum vorbim”, îşi zise Karl. „Cu omul ăsta greu te poţi înţelege.”           — Hai, urcă-te în pat. Acolo ai loc mai mult, spuse omul.           Karl se caţără cum putu şi râse cu hohote de neiscusinţa sa de a-şi face vânt, dintr-o singură mişcare, spre a ajunge în patul înalt. Abia ajuns acolo, exclamă:           — Doamne, am uitat cu totul de geamantanul meu!           — Dar unde e?           — Sus pe punte; l-am lăsat în grija unui cunoscut de-al meu. Cum l-o fi chemând oare? Şi scoase o carte de vizită din buzunarul secret pe care maică-sa i-l cususe, anume pentru călătorie, în căptuşeala hainei: Butterbaum, Franz Butter-baum.           — Ai neapărată nevoie de geamantanul acela?           — Desigur.           — Atunci de ce l-ai lăsat în grija unui străin?           — Îmi uitasem umbrela jos şi, trebuind să alerg după ea, m-am gândit să nu car geamantanul după mine. Pe urmă m-am şi rătăcit.           — Eşti singur? Nu te însoţeşte nimeni?           — Da, sunt singur. „Poate ar fi mai nimerit să mă ţin de omul acesta, îi dădu prin minte lui Karl. Unde să găseşti, cât ai bate din palme, un prieten mai bun?”           — Şi, colac peste pupăză, ţi-ai pierdut şi geamantanul. Ce să mai vorbim de umbrelă? Omul se aşeză pe scaun, ca şi cum buclucul lui Karl i-ar fi trezit un oarecare interes.           — Cred, totuşi, că geamantanul meu nu este încă pierdut.           — Cu credinţa ajungi în rai, zise omul şi prinse a se scărpina cu putere în creştetul năpădit de un păr scurt, negru şi des. Pe vas moravurile se schimbă o dată cu porturile. La Hamburg, hai să zicem că Butterbaum al dumitale ar fi întârziat lângă un geamantan. Aici însă lucrurile se schimbă; aproape sigur că au dispărut şi el şi geamantanul.           — E de datoria mea să mă duc chiar acum sus, să mă conving, spuse Karl, uitându-se pe unde ar putea să iasă.           — Stai locului, îl opri omul şi, înşfăcându-l de piept, îl trânti de-a dreptul brutal înapoi pe pat.