Carti scriitori romani

Timp cu călăreț și corb de Vladimir Colin INVOCARE  Timpul lui nu cunoaşte ora. Pe poteca din piatră,  neori îl văd ca prin sită. E seară? E dimineaţă?   prin faţa peretelui de stâncă deasupra căruia fagii au înţepenit pentru a compune decorul menit să-i vegheze trecerea, el vine din ceaţă şi în ceaţă se pierde, călare. Uneori calul e înghiţit de ceţuri şi, asemenea imaginii cusută pe steagul fantomă al unei invizibile ştafete, de la brâu în sus trupul bărbatului pluteşte prin vreme. (O simplă vorbă,  vreme,  şi din uitarea noastră unanimă – plinul s-a făcut neştiut, neauzit, de-aş putea urmări creşterea treptată a nivelului zguduit de convulsii, pereţii fictivi contractânduse ca o cortină pe care invizibilul maşinist a tras-o neînchipuit de încet îngăduind spaţiului infim din mine să primească infinitul, dar am spus că totul se petrece în întuneric, neştiut, neauzit, ascunse coloratele vine serpentiniforme ale faptelor irizând fascinaţie ca vechile fiole de sticlă extrase din buzunarele pământului şi descuamându-se în luciri minerale, foiţe de aur, paiete de ametist, aşchii de smarald, ba nu, şerpii apei negre posedă insidioasa moliciune a păcurii, nimic dur, inflexiuni halucinante, jocuri de curcubee lichide şi, când şi când, argintul viu al unei secunde privilegiate, cântec de leagăn sau ţipăt de paloş – din marea interioară a uitării, aşadar, cuvintele ţâşnesc vătuite, strigate, cântate, scrâşnite, gungurite, proclamate, insinuate, horcăite, tot ce s-a rostit fără să poată muri pentru că sunt aici, viu, cupă fragilă/durabilă păstrând oameni şi gesturi, obiecte, privelişti, şi toate năvălesc acum încălecându-se, zâmbetul femeii acoperă muntele Kogaion şi în sertarul deschis marea spumegă peste hrisovul cu pecete din care îşi ia zborul steagul cu chipul călăreţului negru fâlfâind în ceaţă, uite lespedea albă pe care doarme stângaci cavalerul francat cu timbrul cap-de-bou pe trei sferturi mistuit de flăcări, la piciorul coloanei de lut cuţitul de piatră caută inima tânărului cu pupilele dilatate de fumul cânepei, fumul suie din jarul rumenind viţelul răsucit în frigare lângă ţepile în care se zvârcolesc acângiii, panglici de sânge se desprind din zidul mânăstirii şi se-nfăşoară pe după gâtul pandurului, Io Mircea, Io Ştefan, Io Mihai, pisanii trase la şapirograf, manifeste dăltuite în piatră şi piepturi sfârtecate din care brazii se reped să sprijine cerul, statui decapitate păşind pe fundal de coase şi furci şi securi, palate crescând din bordee, bordee săpate în arena amfiteatrului din Ulpia Traiana, sfântă, Mare Uitare neîncăpătoare eşti, ştiu, când spun vreme caut umbra călăreţului unui început care pe nedrept îmi apare astfel, dincolo de ceţurile lui se ascund ceţurile altor începuturi, totul s-a pornit de nenumărate ori şi nici măcar omuleţul de lut înalt de o palmă şi muncit lângă Dunăre de gânduri pentru totdeauna şterse de mileniile ce ne despart nu era un om al începutului, ştiu, şi totuşi călăreţul negru aşa mi se năzare, purtat pe steagul de umbră într-o depărtare a timpului atât de necuprinsă încât n-o pot lua decât drept una deschizătoare de eră, drept un început.) Şi început de eră e umbra şi într-alte rânduri, când, despicând vălătucii de negură, cal şi călăreţ răsar sub cornişa sură şi, dacă închid ochii, îmi spun că aş putea auzi ţăcănitul potcoavelor, întâi stins, ciucure de lână bătând piatra, acum de parcă cineva ar izbi cu unghia în geam, apoi ropot trecut în dangătul înviind afunduri-devremi, afunduri-de-vremi, şi talgerele ţipă deodată, şi tună, şi pământul se cutremură sub copitele frământând veşnicia, vine, e aici, mă clatin în larma pe care cerul o întoarce înmiind tropotul şi făcând din călăreţ mulţime, un popor întreg, iată, călăreşte spre mine, iese din vreme şi eu şoptesc ACUM, iar vechea, îndărătnica speranţă îmi porunceşte să deschid ochii. ... Sunt numai bătăile inimii mele, de parcă bărbatul de întuneric mi-a galopat prin sânge. În faţa peretelui de stâncă, neauzită, pata de beznă goneşte mai departe, şi iese din neguri, şi intră în neguri, tăindu-şi drumul în veşnicie. Nu o dată mi-am spus: a trăit, a murit. De bună seamă, semnele trecerii lui au rămas, întreabă pământul. Firele de apă şi pintenii de stâncă nu mi-au întors totuşi decât un nume, tot ce s-au priceput să păstreze. Întreabă legenda, mi-am spus atunci, peşterile ei rotunjesc comori ocolite de vreme peste care cenuşa sau praful se sfiesc să coboare, şi amintirea lui Odobescu vorbea acum, desigur, a lui Tocilescu, Pârvan şi a celorlalţi. Fermecător de capricioase, comorile au jucat pentru mine focuri şi au tremurat impalpabile dantele, dar foamea mi-a rămas aceeaşi: în peşterile legendei vârstele se pierd când zimţii li se tocesc în timpul neted şi toate începuturile devin începutul, iar eu vreau să desluşesc un început anume, cel în care silueta întunecată călăreşte prin ceaţă (dar nu cumva e fum? uitarea mea păstrează traiectoria de foc a săgeţilor purtând torţele aprinse ce s-au înfipt în paiele, în stuful, în şindrila atâtor rânduri de acoperişuri), un început în care, neclintit, anonimul călăreşte, călăreşte, călăreşte către ţinta mereu mai aproape. Fiindcă atâta mai ştim, mai ştiu: cavalcada acelui început avea o ţintă. Şi, atingând-o, bărbatul a descălecat.   Ridicări din umeri, zâmbete, priviri înţelese... încetează. Taci. Sau vino aici, lângă mine. Ca şi mine, deschide-te pentru uitarea atotştiutoare din noi, strigă spre negrul afund al lumii lui negre, caută-i numele cu încăpăţânata voinţă a lungului său tropot prin ceţuri (de nu cumva prin fum), cheamă-l cu inima ta care-l caută bănuindu-l şi-l cunoaşte fără să ştie, Negru, e timpul, rosteşte-i numele ca în descântecul repetat până ce vorbele se scutură de înţeles şi se fac sunet, formă, culoare, lanţul în stare să coboare în puţul uitării pentru a extrage din el ciutura cu trecut în care Negru galopează printre stâncile sure, Negru, spune cu mine Negru ca într-o incantaţie, chemare rituală, formulă sfâşietor reluată, şoptită, strigată, NEGRU, cum negrul revenea în textele obscure ale solomonarilor din vremea începutului în care omul nerepetabil se mişca aievea, privirile lui sileau privirile să se plece, Negru, spune cu mine Negru şi ai să-l vezi: PRIVEŞTE ! PARTEA ÎNTÂI VORBA ŞI GESTUL unu N  încă negru de-a valma, cal şi armură, de sub u, e prea devreme pentru a-i desluşi faţa, totul e coiful negru pletele întunecate se revarsă pe umeri şi saltă în ritmul goanei, priveşte, dar priveşte îţi spun, faţa îi e mâncată de barba neagră, negru e lemnul suliţei de frasin ţinută cu dreapta şi neagră tamgaua de pe scutul prins la oblânc. Tamgaua? Semnul distinctiv, mai târziu i se va spune blazon. O vorbă cumană... Acum, aici, e vremea modei cumane, deşi numele furtunoşilor cavaleri ai stepelor care au făcut din ţinutul de la Carpaţi şi Dunăre o Cumanie Neagră (neagră în ochii lor migdalaţi, pentru care Cumania asta era una de margine – periferică, am zice azi – spre deosebire de cvasi-legendara Cumanie Albă, patria de origine, lăsată în urmă) nu mai răsună în noi cu alt ecou decât numele atâtor avari, gepizi sau ostrogoţi, neanturi sonore identificând vag talazuri omeneşti revărsate întru suferinţă pentru a primi pecetea pământului şi a-şi întipări pe el pecetea înaintea risipirii lor în zări de praf sau a topirii în cealaltă primitoare tărână vie, a pământenilor. Astăzi doar marea uitare din noi mai ţine minte vremea când alături de încăpere s-a spus tot mai des odaie şi când păstorul se voia cioban, deoarece vorbele de prisos împrumutate atunci se mai rostesc încă, ciudatul mecanism al modei respingând uneori necesarul pentru a primi superfluul. Fireşte, dacă nu cumva doar miopia ne împiedică să desluşim subtilele resorturi ale mecanismului: moda e ambiguă, iar ambiguitatea posedă o redutabilă putere de fascinaţie... Te-ai fi aşteptat s-o afli la cumpăna veacurilor de smoală şi sânge peste care Negru trece în galop pentru a-şi ajunge din urmă destinul?   Priveşte bine. Neaşteptat de verzi pe faţa smolită, ochii lui au acum răceala unor cioburi aburite de ger. Totul e sur, stâncă şi scoarţa copacilor, până şi argintul pojghiţelor de gheaţă sclipeşte stins. Cum peste noapte a dat bruma, izbite de primele raze ale soarelui trudind să aştearnă foiţe de aur peste lumea ucisă, trunchiurile fagilor scot fuioare de aburi ca şi cum, în marea tăcere străpunsă de ropotul potcoavelor, de sforăitul cailor, pădurea ar arde mocnit. Ca în sufletul meu, îşi spune Radu (aşa a fost botezat, dar porecla s-a lipit de el şi toţi îi zic Negru), apoi, mohorât, înalţă priviri oarbe spre cerul de păcură pe care steaua destinului său a răsărit, deşi încă n-o ştie, aşa cum nu ştie nici că lungul său galop a început. Dacă şi Cânde... Bolnave, cuvintele se răsucesc sub frunte ca nişte şerpi striviţi şi-i tot mai puţin în stare să le smulgă din el, s-a căscat un gol în inima lui şi acum şerpii se zvârcolesc chiar în cuşca roşie, Cânde, dacă şi Cânde, colţii crăcilor îi muşcă faţa şi nu se fereşte, durerea venită de afară n-o alungă pe cea adevărată. Cât timp se poate tremura de mânie? O bună parte din noapte a strigat, blestemat, ameninţat, simţind cum ochii i se înroşesc şi vinele se umflă până le-a simţit alcătuind în el un al doilea schelet, lipsit de articulaţii, iar după ce mânia l-a ars pe dinăuntru, fierul ei încins a lăsat golul însângerat pe care cuvintele se reped să-l umple zădărând durerea. Până şi Cânde... ...Tamgaua de pe scutul lui Negru înfăţişează un corb văzut dintr-o parte, în clipa când îşi înalţă capul pentru a asculta un glas sunând în văzduh. Fascinante, înspăimântătoare prin barbara lor frumuseţe, tamgalele cu fiare şi păsări de pradă, chipuri ale strămoşilor mitici ai clanurilor, s-au desprins de pe scuturile cumane răspândindu-se pe nesimţite şi cucerindu-i fără luptă pe cei ce încercaseră zadarnic să zăgăzuiască puhoiul năvălitorilor, dar Negru şi-a ales tamgaua într-o dimineaţă încă neştiutoare, proaspătă ca o poveste cu oameni buni şi răi, împărţiţi fără greş pentru ca luarea hotărârii să fie uşoară şi nimeni să nu poată spune că sa lăsat înşelat. Depărtarea minte fără voie violentând perspectiva şi înlăcrămând privirile când se încumetă să străpungă veacurile, tunelul timpului înteţeşte bezna pe măsură ce cobori spre groapa comună a începutului şi, totuşi, dimineţi de aur deschideau şi pentru el zile de cleştar sau catifea, apusurile îşi desfăşurau cu pompă spectacolele făcând loc nopţilor împodobite cu beteală sau străpunse de capcane, toate apăreau noi într-un timp când culorile vorbeau, când faptele nu se tociseră şi ochi mai ageri decât ai noştri vedeau încă nevăzutul. Fireşte, se murea din te miri ce, un cuvânt, o privire, şi morţile erau spectaculoase, de parcă, mai bogaţi în sânge, oamenii nu s-ar fi ferit să-l risipească împroşcându-se şi împroşcând în jur, sfârtecând şi lăsându-se sfârtecaţi de semeni şi fiare, de iazme văzute şi duhuri ascunse vederii. Într-o vreme a răbojului, obişnuitul se uită, dar fapta răsunătoare deşteaptă ecouri şi, devenind exemplară, durează.   Când ieşise din casă, în dimineaţa pe care nimic n-o însemna încă, trâmbe de fum se înălţau peste coroanele copacilor, dincolo de ridicătura de pământ întărită cu pari ce împrejmuia curtea. — Arde Movila Hanului! — Movila?... Arde-i-ar inima să-i ardă, blestemă o femeie scundă şi uscată sub broboada neagră, dând să intre în casă cu un coş în care adunase ouăle din cuibare. Şi-a şi găsit unde să se oploşească... Maniac, balaurul... Băiatul încremeni. Despre balauri se vorbea cu glas înfiorat, ştia cum arătau, deşi niciunul nu se pripăşise prin locurile cunoscute de el, dar Sf. Gheorghe răpusese un balaur, icoana de deasupra patului lui stătea mărturie. — L-a văzut careva? — Nu l-ar mai fi văzut, spuse femeia trăgând după ea poarta îngustă, grea, croită dintr-o singură blană de stejar. Şi Cânde care-i la el, la Orlea. Aţâţat, se învârtea prin curte fără a pierde din priviri şuviţele de fum ce pătau cerul. Unele se împuţinau, altele răsăreau, întunecate sau sure. Răsuflări. Cine ştie câte capete are. Încercă să numere şuviţele de fum, dar se încurcă, o luă de la capăt, şuviţele se amestecau, împleteau, destrămau, ca şi cum acolo, pe movilă, balaurul şi-ar fi bătut joc de el. Apoi îi trecu prin minte că fiara se fereşte, încearcă să ascundă câte capete are. Aruncă o privire în jur, nimic deosebit, iapa cneazului păştea lângă palisadă, era împiedicată şi sărea ridicând amândouă picioarele din faţă, cumpăna scârţâia, cineva umplea troaca de piatră despre care Stârcea spunea că fusese un sicriu. Nepăsător, ieşi pe poartă fluturându-şi dreapta către străjerul din foişor şi, sperând să nu fie oprit, porni repede pe poteca ce cobora spre pădure. Avu noroc, nimeni nu-l luă în seamă, deşi (sau pentru că) dinspre selişte urcau, singuri sau în ceată, oameni cu feţe mohorâte, aşa că pătrunse nestânjenit în răcoarea pădurii. Acum nu mai putea vedea fumurile, totul era ca de obicei. Un bondar se învârti de două ori în jurul lui, era limpede că avea ceva de spus, dar nu se pricepu să deschidă vorba şi se repezi bezmetic într-un sul de lumină, doi fluturi se urmăreau, ceva fâşâi printre frunzele căzute, şopârlă sau viperă, altădată ar fi apucat o cracă uscată şi ar fi scormonit după ea, acum n-avea vreme, şi doar când dădu de ulmul trăsnit care străjuia locul unde poteca se desfăcea în trei braţe începu să audă un fel de zumzet, care nu era al pădurii. Mirat, se opri să asculte. — Nu te duce mai departe, spuse o veveriţă. Coborâse dintr-un brad şi se aşezase în mijlocul potecii, izbindu-şi lăbuţele de parcă i-ar fi cerut alune. Înfoiată, coada ei roşie zvâcnea. — Îţi bate inima, observă Negru. L-ai văzut? — Nu te duce mai departe, e tot ce-ţi spun. — L-ai văzut? stărui Negru, dar veveriţa strigă: — Încăpăţânatule, eşti un încăpăţânat, şi se repezi spre bradul din care coborâse, înşurubându-se pe trunchi, în sus, ca o flacără. De la o vreme nu mai ciripea nicio pasăre. Fluturii dispăruseră, nici măcar gândacii roşii nu mai fojgăiau pe trunchiuri. Şi tot mai puternic se auzea zumzetul neplăcut, străin de zgomotele pădurii. — Pst, pst, eşti într-o ureche? Pitită în scorbură, iepuroaica nu-şi arăta decât botul mustăcios care tremura, adulmecând. Negru ştia că, oricât s-ar feri, iepurii nu se pot împiedica să aducă vorba de urechi, deşi se simt foarte jigniţi atunci când alţii le pomenesc. — L-ai văzut? întrebă. — Ferească iepurele de sus! Dar l-am auzit cu urechile mele. — Şi ce zicea? — Vorbea o limbă străină, n-am ascultat decât cu o ureche. Dar ce putea să zică? Se ştie... — Eu nu... — Pleacă, se stropşi iepuroaica. Mi-ai împuiat urechile... Şi-şi retrase botul, pierind în scorbură. Nicio altă sălbăticiune nemaiostenind să-l întoarcă din drum, băiatul înaintă furişându-se printre trunchiuri. Glasul balaurului răsuna acum înspăimântător, un fel de hârâit care behăia, ţipa, fluiera, bufnea şi necheza, iar Negru îşi spuse că nu era de mirare, fiara având o mulţime de capete din boturile cărora ieşeau răsuflări şuierătoare, dar care totodată răcneau, căscau, cântau, ademeneau sau ameninţau. Până şi izul greu al răsuflărilor se simţea acum, duhoare de fum, de carne arsă, efluvii dulcege, râncede, greţoase. Movila Hanului nu era cu mult mai înaltă decât turla bisericii din Poienile-Văii şi nu părea uriaşă decât dacăţi mutai de la ea privirile la un muşuroi de furnici. Cocoaşa ei verde se umfla în mijlocul unei poieni întinse, de care Negru se apropia pe nesimţite, grijuliu să nu se trădeze nici prin trosnetul unei crenguţe frântă sub tălpi. Apoi, săltându-se pe ramura groasă a unui fag, se căţără cât ai clipi pe trunchiul noduros şi se instală pe o crăcană, cât mai aproape de vârf. Dar, ridicând privirile, văzu că nu e singur. Un corb mare, albastru de negru, îl pironea cu afina ochiului întors spre el. Tăcut, Negru duse arătătorul la buze. Corbul încuviinţă plecându-şi pliscul şi amândoi se uitară în jos. Poiana era de nerecunoscut, câteva rânduri de care aşezate roată ocupau aproape tot spaţiul dintre movilă şi peretele de trunchiuri ce închidea poiana, iar sus, pe movilă, se înălţa un cort bulbucat cum Negru nu mai văzuse şi deasupra căruia flutura o flamură purtând chipul unui lup ridicat în două labe, care scotea limba şi-şi arăta colţii. Femei trebăluiau în jurul cazanelor spânzurate deasupra nenumăratelor focuri arzând pe lângă care, bărbaţi în straie ciudate umblau de colo-colo cu burdufuri şi arme şi scule pentru care Negru nu avea nume, până şi copii se fugăreau printre roţile uriaşe. Băiatul pricepu că balaurul venise cu mulţime de slugi, tartorul se retrăsese în cortul din vârful movilei, poate dormea sau punea la cale fărădelegi, dar se simţi dezamăgit. Maniac nu se purta ca un adevărat balaur, tot ce vedea era ciudat, fără a fi destul de înspăimintător. Întorcând capul, privi nedumerit spre corbul de lângă el. Care bătu de câteva ori din aripi, dar nu se desprinse de pe cracă. Şi se stârni o pală de vânt aducătoare de frunze uscate, perdele de frunze foşnitoare fâlfâiau printre trunchiuri năpustindu-se peste poiana în mijlocul căreia răsărea movila, văzduhul se făcu ruginiu, iar când Negru se dezmetici văzu că poiana şi movila erau de aramă, că se afla în poiana de aramă şi că sus, pe movila de aramă, aştepta un balaur cu nouă capete şi nouă boturi căscate din care ţâşneau nouă limbi de flăcări şi fum. — Te încumeţi să te apropii? răcni pe trei glasuri balaurul, în vreme ce cu celelalte şase râdea, sforăia, mugea şi mai făcea şi rotocoale de fum. — Află, Maniac, că-ţi ştiu numele, răspunse Negru învârtind paloşul. Balaurul încetă să râdă. Limbile de foc se înverziră. — Mai am opt nume, spuse legănându-şi ameninţător şerpii gâturilor, dar corbul se porni să turuie: — Borz. Uza. Caragea. Telgu. Mamac... — Taci, hârâi balaurul izbind cu coada movila de aramă din care smulse tunete de clopot. Totodată, împroşcând nori de pucioasă, lătră cu celelalte boturi, zgrepţănă arama cu ghearele scârţâind şi scrâşnind ca o mie de osii neunse, ca o mie de pile muşcând din fier, într-un cuvânt, făcu o larmă nemaipomenită care acoperi glasul corbului şi-l împiedică să dea în vileag celelalte nume. Dar Negru nu se pierdu cu firea. Se ghemui încordându-se şi, dintr-un salt, fu alături de balaur, în vârful movilei. — Maniac! strigă, iar, neputând să se împotrivească, unul dintre capete se întinse spre el şi răcni: — Aici. Paloşul fulgeră, capul se rostogoli pe arama poienii. — Borz! — De faţă. Al doilea cap se dădu de-a dura. Balaurul se repezea acum cu labele ridicate, ghearele-i erau cât un braţ de om şi scăpărau. — Uza! — Eu. Sărind ca un prâsnel, Negru se ferea de izbitura labelor, de limbile de foc care topeau arama. Unul după altul cădeau capetele după ce îşi auzeau numele şi, din nouă, balaurul nu mai rămăsese decât cu cele trei ale căror nume nu fuseseră rostite. Croncănitul corbului răsuna neînstare să acopere larma, dar balaurul dădea semne de vlăguire, se mişca tot mai greoi. Pierduse mult sânge şi, cu trei boturi, nu-i venea la îndemână să facă zarva pe care o făcuse cu nouă, ba să mai şi lupte. — Hai să ne tragem sufletul, se rugă de aceea, şi deodată se făcu linişte în poiană. — Ştiu eu? şovăi Negru. Tot sunt nevoit să-ţi vin de hac. Fireşte, corbul s-ar fi putut folosi de răgaz pentru a-i destăinui şi ultimele trei nume, dar n-ar fi fost cinstit. Aşa că tăcu. Dealtfel, nici nu le ştia pe toate. — De ce? întrebă balaurul. Cu trei capete tot nu mai sunt cel de altădată... Şi, într-adevăr, arăta acum destul de jalnic. — Ştii ceva? se hotărî Negru. Îţi mai tai două. Rămâi cu un cap, ca toată lumea, şi te las în pace. Încercă balarul să-l înduplece făgăduind că-i aduce bogăţii şi robi şi chiar o domniţă abia răpită de care nici nu apucase să se atingă, dar Negru nu se dădu bătut. Dacă văzu şi văzu, de teamă că-i retează toate capetele, balaurul căzu la învoială. — Pe care le tai? mai întrebă Negru. Fără să rostească vreun nume, balaurul întinse supus două gâturi şi Negru le descăpăţână, cât ai clipi. Văzuse bine că al treilea cap era mai voinic decât celelalte, dar închise ochii, atâta hatâr putându-i face balaurului. — Bogdaproste, rosti dihania cu glas stins, am să bolesc o vreme, nimic de zis, cele opt gâturi au să se usuce însă căzând de la sine şi într-o bună zi am să mă bucur iar de soare... — Bucură-te, se învoi Negru. Şi nu se miră când se pomeni din nou pe crăcana fagului, lângă corbul cel mare.   Aripă neagră, mantia flutură în goana armăsarului. Cânde a murit. Atâtea amintiri ar fi trebuit să moară cu el, dar nimic din ce-a fost nu moare odată cu omul dinafară şi nu poate fi ucis, anii de demult sunt strigoii pe care-i hrănim fără să ştim în adâncurile fiinţei, acolo unde voinţa nu-i ajunge şi unde e destul să te simtă slăbit, cu străjile lovite şi împuţinate, ca să se trezească în morminte răsturnând lespezi sub care nici pe departe nu-i bănuiai uitaţi şi să răsară la fel de vii ca atunci când tot ce e acum aducere aminte era viaţă, mirare, bucurie sau spaimă nouă, darul proaspăt al zilelor fără capăt, neînstare să-şi închipuie vremea când, ajunse trecut, vor fi privite din prezentul unui viitor.   Băieţandru în rând cu ceilalţi (poate doar cămaşa, nepeticită, să-i fi fost mai albă şi pletele mai des spălate, poate chimirul să-i fi avuit ţinte de argint), Negru urmăreşte din coroana unui stejar jocurile războinice ale străinilor pe care-i cunoaşte acum drept cumani. Mărunţi, poartă caftane tivite cu blănuri şi căciuli albe de pâslă cu fund ascuţit. Glasurile le sunt răstite chiar dacă bărbaţii nu fac decât să sporovăiască între ei, dar comenzile mai-marilor răsună ca nişte lătrături când, călărind în goana mare, străinii se răspândesc şi se adună într-un singur rând, perete duduitor pornit să măture tot ce i s-ar ivi în cale, sar din şa şi aleargă pe lângă cai sau se ghemuiesc sub burţile lor făcându-se nevăzuţi pentru a se răsuci săltându-se din nou deasupra şi când, din goana cailor, îşi trimit săgeţile în trunchiul ales drept ţintă şi-l prefac într-o arătare de spaimă, după care copacul moare şi Fata-Pădurii vesteşte tăietorii de lemne că pot veni să-l doboare. Într-un rând, şi amintirea-i va rămâne ca săpată cu apă tare sub pleoape, un pâlc de călăreţi se năpustise în poiană. Răcneau fluturându-şi săbiile şi doar când şi-au oprit cu toţii caii şi au descălecat a văzut bărbatul lungit la pământ, cu braţele legate şi care fusese târât în goana calului. Zdrenţele de pe el erau însângerate şi mânjite, faţa nu i se desluşea. L-au legat de un trunchi, dar atârna în legături şi capul îi căzuse pe piept. Nu l-au adus în simţiri nici loviturile, nici împunsăturile. Atunci au venit cu două găleţi şi au turnat peste el apă şi bărbatul a început să geamă, apoi, neînchipuit de încet, şi-a ridicat fruntea. Pe faţa jupuită, umflată, albul ochilor sclipea înspăimântător. Omul s-a zbătut în frânghiile petrecute peste piept, peste braţele trase de o parte şi de alta a trunchiului şi prinse la spate, peste picioare. Mulţumiţi, cumanii au încălecat. Chiuind, dădeau ocol poienii, se apropiau şi se depărtau de cel ce bolborosea printre gemete, apoi, din goana cailor, au început să-şi sloboadă săgeţile. Ascuns printre frunze, Negru privi până la capăt. Tremura şi-şi încleştase mâinile pe crăcile aspre, îi curgeau lacrimile şi-şi auzea dinţii clănţănind. Trupul îi zvâcnea aşa cum zvâcnea trupul schingiuitului când era străpuns de o săgeată, călăii trăgeau pe rând ferindu-se să-l ucidă prea devreme şi fiecare dintre urletele lui de durere le stârnea hohote de râs, săgeţile şuierau în văzduh, lemnul le zbârnâia când vârful izbea vreun os, şi chinul dură până ce trupul necunoscutului se prefăcu într-un mare arici stropit cu sânge. Ultimile două săgeţi îi străpunseră ochii. Călăreţii părăsiseră demult poiana şi Negru mai plângea încă, izbindu-şi fruntea de trunchiul stejarului. Nu se putu hotărî să se apropie de omul ucis. Hohotind întruna, coborî anevoie, ajunse acasă, intră în curte fără să poată scoate un cuvânt şi se prăbuşi pe treptele de piatră ale cerdacului. Două zile şi două nopţi fu zguduit de friguri. Aiură, îl descântară de sperietură. Când deschise ochii şi văzu icoana cu Sf. Gheorghe răpunând balaurul, şopti: — Trebuia să-l ucid....  

Viata lui Adrian Zografi de Panait Istrati  CASA THURINGER INTRODUCERE Cu apariția acestui prim volum în editura „Cartea Românească”, mi se realizează o veche dorință: aceea de a ceda și în România, cum am făcut la Paris, exclusivitatea publicării cărților mele unei mari case de editură, care să poată într-o zi să prezinte cititorului român colecția întregii mele opere literare, frumos tipărită. Bântuie azi, cum nu s-a pomenit niciodată, o mare nenorocire în lumea scriitoricească și în cea editorială. Scriitori și editori, deopotrivă de importanți în viața literelor, sacrifică totul interesului bănesc. Aproape nu există autor care să nu alerge acolo unde i se dă mai mult, schimbându-și editorii cum și-ar schimba amantele. La rândul lor, atotputernicii stăpâni ai tiparului nobil nu visează decât cai verzi pe pereți sau, mai precis, zilnic tiraje amețitoare. Au apus, poate, pentru totdeauna vremurile când un La Bruyère oferea gratuit manuscrisul „Caracterelor”, primului său editor, care îi era și prieten, iar acesta risca să se ruineze tipărindu-l. De când s-a constatat că și literele pot fi o întreprindere bănoasă, care pricopsește din vreme în vreme pe câte cineva, nimeni nu mai vrea să-și aducă aminte că arta adevărată cere sacrificii, că succesul unei opere literare nu trebuie confundat cu acela al unui săpun „Cadum” că scriitorul nu e totdeauna un om care n-are nimic de spus și că un editor, pe lângă interese materiale de apărat, mai poate avea și misiuni de îndeplinit. Dar astăzi suntem cum suntem și nimic nu se mai poate întoarce spre un idealism de mult răposat. Totuși, nici mentalitate de brânzari nu putem avea. Oricât s-ar înverșuna în epoca noastră autori, editori și public să umilească literatura – reducând-o la nivelul unei simple meserii lucrative, lipsită de orice misiune nobilă și atârnând în întregime de tapajul reclamei – gândirea tot va sfârși prin a învinge disprețul ce-o copleșește și a se impune. Am greșit și eu, la început, luat de curent. Am încercat marea cu degetul, izolând pe la diverși editori francezi câteva lucrări, dintre cele mai bune. Rezultatul e că astăzi aceste cărți nu-mi mai produc nimic, ucise înainte de a fi trăit, iar lectorul nu mai poate să și le procure, reeditarea lor izolată fiind aproape imposibilă. În țară însă n-am făcut nimic ca să merit împrăștierea cărților mele, așa cum se văd editate azi. N-am alergat după niciun fel de chilipir, ba chiar am propus mereu un contract de exclusivitate, acceptând bucuros partea mea de sacrificiu. N-am fost înțeles decât, acum în urmă, la „Cartea Românească”, de care mă leagă un angajament temeinic. Sper că el va da roadele așteptate: adică reunirea întregei mele opere într-o singură colecție, frumos prezentată. Dacă ingratitudinea vremurilor îmi va cere, în acest scop, să fac concesii materiale justificate, le voi face oricând. Rog să mi se respecte această dorință și în ziua când nu voi mai fi, sacrificându-se interesul material, celui moral.                                     * Aș fi avut multe de spus, în această introducere. Reaua stare a sănătății nu mi-o îngăduie. Lucrez, măcinat de febră și silit de nevoia de a-mi câștiga pâinea. Totuși, câteva explicații sunt necesare. După cum se vede, volumul de față e întâiul dintr-o serie, care ar putea să cuprindă vreo duzină, daca aș avea zile să-mi duc opera până la capăt. Care e acest capăt? E Viața lui Adrian Zografi. În jurul acestui personaj gravitează tot ce-am povestit până acum și voi mai povesti. El e tipul lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor și cu mult spirit de independență. Această din urmă particularitate – adevărat beteșug într-o epocă de totală abdicare a personalității, cum e a noastră – îl pune pe eroul meu în conflict permanent cu acei care ar trebui să-i fie tovarăși de revoltă, dar care, din motivul sus-numit, îi devin pe nesimțite dușmani înverșunați. Cum Adrian a trăit prin multe părți ale pământului și s-a amestecat printre tot felul de oameni, istoria vieții lui e mai curând un film episodic decât un roman, mai ales că faimoasa „psihologie” e cu totul absentă. Năzuiesc să înfățișez contemporanilor mei o vastă frescă idealistă, prea puțin ilustrată cu acel soi de „documentație” care e la îndemâna oricui și nu dovedește nimic, ci bizuindu-se mai mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscut de toți și care nu poate fi contestat autorului, deci nici eroului său. Acesta din urmă nu va fi deloc modelul luptătorului „idealist” contemporan, așa cum îl vedem reprezentat de cele două tabere de la extrema stângă și de la cea dreaptă, după cum nu va semăna nici tipului anost și anacronic de la mijlocul acestor extremități. Adrian e un exclus al tuturor curentelor sociale din vremea noastră, un singuratic. Așa că felul lui de a gândi nu va avea ecou decât mult mai târziu, atunci când extremele de azi își vor fi dat toată arama pe față, în materie de „idealism”, și când se va simți nevoia de a reacționa împotriva lor. Din punct de vedere al originalității operei mele, e evident că nu pretind să fiu profet în țara mea, nici să fac figură de autor român. Sunt un autor care e nevoit să evite orice formă națională dat fiind că scrie într-o limbă străină. Cu totul altfel aș face o carte, dacă aș ști că o destinez librăriei românești. De aci, scăderea fatală a originalității lucrărilor mele, opuse celor ieșite din pana confraților mei români. Încerc să fac o largă adaptare, tot respectând textul francez. Câte dificultăți am de învins, n-o vor ști decât acei care ar avea răbdarea să confrunte, linie cu linie, ambele texte. N-aș putea spune în ce măsură am reușit să fac să nu se simtă că e o traducere, nici de câte ori am păcătuit împotriva limbii noastre. Cred, totuși, că cu greu ar putea cineva să mă traducă mai bine decât am făcut-o singur. În orice caz, dacă mi-e scris să n-am răgaz să mă redau eu însumi limbii mele materne, ar fi bine ca adaptarea de față să fie luată ca model, măcar în părțile unde dovedesc că o traducere bună nu se poate obține uneori decât cu prețul unei curajoase violări a originalului. PANAIT ISTRATI Nisa, 1 decembrie 1933     I Înghemuit pe un scăunel, într-un colț al acestei spațioase bucătării de mare casă burgheză, tânărul Adrian sta nemișcat și părea că trage cu urechea la ceva ce s-ar fi petrecut în sufletul lui. Era cu totul preocupat, de un ceas de când se afla acolo. Mamă-sa îl adusese, ca să-l bage la stăpân, „băiat de alergătură”, și cu toată ora matinală, biata femeie începea să se neliniștească de ținuta puțin cuviincioasă, după părerea ei, în care încremenise fiu-său, tocmai acum când trebuia să-l înfățișeze stăpânilor. „Doamne, tare-i silnic! gândea ea, privindu-și odrasla și stând smirna, lipită de perete. Băiatu’ ăsta n-o s-ajungă la nimic!” Spălătoreasă în casa Thuringer, de ani de zile, mama Joița știa că, dintr-o clipă într-alta, „coana Ana”, nevasta d-lui Max Thuringer, avea să năvălească în bucătărie, cu drotul în mână. Ea se va așeza, ca de obicei, la ușa mașinei de gătit, stând chiar pe acest scăunaș pe care Adrian și l-a însușit fără voia nimănui. Și acolo, guralivă ori posomorâtă, după cum îi erau toanele, coana Ana petrecea o jumătate de ceas, ca să facă trei lucruri deodată: să-și încrețească părul, să-și bea cafeaua cu lapte și să întocmească, în înțelegere cu mamă-sa, bucătăreasa casei, felurile de mâncare ale zilei. Apoi, gătită, gingașă, pleca la piață însoțită de un servitor. Adrian habar n-avea de toate acestea, dar simțea, din vreme în vreme, că mamă-sa nu era mulțumită de dânsul. El n-o privea. Sta cu ochii pironiți în pământ, la picioarele lui, unde mii de amintiri, mii de simțăminte felurite, contradictorii, când vesele, când triste, se perindau ca în vis. Totuși, el zărea picioarele mame-si, care își schimbau des locul, nerăbdătoare. „Te pomenești c-o fi vrând s-aștept și eu ca dânsa, în picioare!” își zicea el. Din respect pentru cine? Stăpânii – cei doi frați Thuringer – nu pot veni la bucătărie. Sunt niște „domni” prea mari; și „țepeni ca toți nemții”. Să fie din respect pentru „madam” Carolina, mama coanei Ana? Sau chiar pentru coana Ana? Ori pentru Mitzi, sora acesteia? Haida-de! Pe toate trei, astăzi stăpâne de „casă mare” și femei cumsecade, de altfel, Adrian le știa de mult, dar pe atunci nu le cunoscuse ca pe niște „cucoane mari”. Cu șase ani în urmă, copil de-abia scăpat din cursul primar, locuise împreună cu ele în aceeași casă din Piața-Săracă. În vremea aceea, „madam” Carolina tocmai își pierduse bărbatul, „domnul” Müller, fost mecanic pe primele locomotive sosite în România, apoi pensionar și paralitic. Adrian admirase mult gravitatea acestui bătrân care, înțepenit în jilțul lui, citea ziua și noaptea Berliner Tageblatt și Frankfurter Zeitung. Sărăcia domnea pe-atunci în familia Müller, dar Adrian observase că la nemți sărăcia putea să fie demnă. Nu se pomenea la ei haine rupte sau murdare, așa cum vedeai la „ai noștri”. Iar cârpelile, totdeauna iscusite, greu de descoperit. Cât despre bucătărie, cu sume de nimic, „madam” Carolina reușea să făurească gustoase mâncăruri, ba chiar și prăjituri. Totuși, mizeria hărțuia din ce în ce mai tare pe biata văduvă și pe cei patru copii ai ei, trei fete și un băiat, dintre care niciunul încă nu-și scotea pâinea. Trăiau cu toții, îndatorându-se pe unde puteau. Se împrumutau până și la mama lui Adrian, cea mai sărmană dintre văduve. Apoi, datornicii, mai ales băcanii și brutarii, deveniseră agresivi. A trebuit să vândă din mobile, una câte una, ca să aibă ce mânca. În sfârșit, lăsând toată rușinea la o parte, Ana, cea mai în vârstă, hotărî să intre servitoare la frații Max și Bernard Thuringer, mari exportatori de cereale, la Brăila, oraș în care se desfășoară cronica noastră și, în vremea aceea, port clocotitor de activitate. Ne aflăm în primii ani ai acestui secol. Norocul veni fără întârziere să răsplătească bărbăția tinerei și frumoasei Ana Müller: după șase luni de serviciu în casa Thuringer, domnul Max, șeful casei, luă în căsătorie pe blonda guvernantă a gospodăriei lui. Acest gest foarte natural la oamenii civilizați, închise câteva uși domnului Max și făcu puțin scandal printre bogătașii de baștină ai urbei, mai toți scoborâtori din vechili ai boierilor de altădată. „S-au bosumflat? Atâta pagubă!” își zise fericitul soț, foarte „filosof” și nicidecum veninos, cu atât mai mult cu cât era amarnic de miop și-l lăsau rece toate zâmbetele batjocoritoare ce-ar fi putut să-l întâmpine prin oraș. El își purtă mândra peste tot și o duse s-o plimbe chiar la Viena, la Berlin, la Veneția și pe Coasta de Azur. Doamna Thuringer, din parte-i, știu să-și păstreze bunătatea și modestia. Ca și mai înainte, ea nu lipsi o zi de a-și face singură „coșnița”, se mulțumi numai cu o servitoare, pe care o ajuta voinicește să ducă la bun sfârșit treburile unei gospodării atât de mari și făcu din propria-i mamă bucătăreasa casei, cu toate opunerile soțului său. Netăgăduit, „madam” Carolina nu fu singura care își urmă fiica la Thuringer, îndată după căsătoria acesteia, ci aproape toată familia Müller veni să-și găsească lângă Ana mai mult un azil decât o ocupație. Acest eveniment puse în mișcare mecanismul îmbâcsit al vieții monotone a celor doi holtei. Un mare număr de fuste voioase, mirosind a curățenie, aeriseau toată casa cu neîncetatele lor du-te vino. Da, miroseau plăcut, afară de aceea a bătrânei bucătărese, care, neavând decât una și iubind mult „schnapsul”, se cam scăpa pe poalele rochiei, cu care mătura cimentul bucătăriei. Dar „madam” Carolina nu părăsea domeniul ei decât ca să se ducă să se culce, așa că nu făcea supărare nimănui. Ținându-și genunchii în brațe, Adrian privea cu milă la această rochie prea lungă, ce se târa de colo-colo, și o găsea mai păcătoasă chiar și decât acelea pe care biata nemțoaică le purta în toiul cumplitei mizerii din Piața Săracă. De ce ticăloșia asta? Probabil, din nepăsare. În prezent, „madam” Carolina își punea tot sufletul în păhărelul acesta de „schnaps”, care, de altfel, i-a fost drag totdeauna. Greoaie, suferind de reumatism, ea prepara cafeaua de dimineață, din care gusta din când în când, dar mai des alerga până la cămară, unde trăgea o dușcă de rachiu pe furiș. — Madam Carolina! zise deodată Adrian, de ce nu ții sticla cu rachiu lângă dumneata? Te vei fi temând poate de fata dumitale? La auzul acestei enormități, scăpată fiului ei, mama Joița scoase un țipăt de spaimă, dar madam Carolina se duse să-l sărute pe frunte: — Tu ai fost totdeauna băiat de treabă. De acum încolo, tu ai să-mi cumperi „schnaps”, nu-i așa? — Desigur. Și mai bun decât ăsta, care pute. — Hm! Ești nostim. O să vedem dacă ai să poți rupe Anei destui gologani, ca să cumperi din care nu pute. N-ai idee cât a devenit de zgârcită, de când are bani. Adrian voi să răspundă, dar servitoarea intră, și el se gândi atunci cu totul la altceva. Văzu întâia fustă curată a casei, o unguroaică de douăzeci de ani, frumușică, grăsună, cu carnea albă și răsfrângându-se de peste tot, în îmbrăcămintea-i sumară de dimineață. Ea roși tare, la vederea acestui flăcău de o etate cu ea, își acoperi sânii mari și zise, ca să zică ceva: — Iaca. Sufrageria e gata. Boierii n-au decât să se scoale. Apoi ca să-și învingă sfiala pe care i-o provoca prezența neașteptată a tânărului, întrebă pe mama lui Adrian, pe care o cunoștea bine: — E băiatu’ matale, țață Joița? Frumos flăcău! Am să mi-l fac logodnic. Buna mamă fu măgulită să audă că fiul ei e un „flăcău frumos”, dar răspunse cu o strâmbătură la ideea de a-l vedea însurându-se cu o servitoare. Așa ceva, numai nemților bogați poate să le trăsnească prin cap. Dar Adrian al ei trebuia să se căsătorească cu o fată „de familie” și cu zestre. În privința asta, ciocoi ori calic, toată lumea la noi gândește la fel. În privința asta, Adrian nu gândea nimic, n-avea nicio idee preconcepută. Ba chiar se întreba uneori de ce oamenii amestecă ideile cu carnea poftitoare? Cum poți să vorbești de căsătorie, de zestre, de condiție socială, de inteligență și de cultură, când nu-i vorba decât de carne pătimașă? Netăgăduit, din ale cărnii femeiești, Adrian nu cunoștea încă decât culoarea și mirosul, dar acestea îi ajungeau ca să-și dea seama că, deși avea capul plin de gânduri, devenea un mic animal supus, de îndată ce o femeie tânără îi biciuia vederea cu strălucitoarea ei comoară trupească. Ah, în asemenea momente, la atingerea acelei mâini nevăzute, el se simțea gata să leșine de plăcere. O bogată parte din el se golea cu violență, ca să facă loc unei alte părți, cu totul deosebită, dar la fel de bogată. Se nimicea în el o grea comoară de gânduri tumultuoase, care forma baza vieții sale intime: frumusețile din cărți și din natură, prietenie, năzuințe, idei de dreptate socială, întreaga-i avere, adunată cu două brațe de băiat sărac, se eclipsa pe loc. Pentru un moment. Și ca să facă loc unei vijelii devastatoare ce debuta cu gingășie, ca o adiere plină de mângâieri: avântul impetuos către această comoară trupească a femeii. S-o atingă doar cu un deget; cu mâna, și uneori, poate, să-și lipească de ea obrazu-i înflăcărat. Nu cerea nimic mai mult. Nici nu știa din ce era făcut acest „mai mult”. Căci firea lui pasionată nu admitea ca „totul” să se reducă la acea experiență vulgară cu care putea să se laude orice pușlama și pe care el o judeca prea banală, prea mărginită, prea lipsită de exaltare. Nu! Camarazii lui, ori nu știau nici ei nimic, ori erau incapabili să-l facă să întrevadă întinderea pasională a acestui act final. Oricum ar fi fost, el respingea cu dezgust descripțiile ce i se făceau. Ele erau prea grosolane, adesea josnice și, uneori, chiar injurioase. Femeia era umilită, redusă la rangul de obiect de plăcere, sclava bărbatului. Sau se făcea din ea un dușman, un tiran. Ea nu era niciuna, nici cealaltă. Pentru Adrian, femeia era o tovarășă a omului, voioasa lui complice ori parteneră. Și mult, mult mai drăguță decât el, în ciuda tuturor mizeriilor pe care această pasiune le comporta. El o vedea bogată de culori, de linii delicate, de forme voluptuoase, de finețe senzuală. Ea era giuvaerul existenței bărbatului. Acesta putea să fie bun, puternic, viril, viteaz, dar îi lipsea prima calitate a ființei umane, în materie de senzualitate: grația. O femeie, trecând pe lângă un bărbat, putea să-l facă fericit și să-i lase o amintire neștearsă, numai învăluindu-l cu grația ei. Râsul și plânsetele unei femei amintesc neîncetat cea mai frumoasă vârstă a vieții umane: copilăria. Până și furia ei te face să simți că femeia nu e făcută pentru truda care sluțește. Astfel, Adrian vedea în femeie cea mai vie dintre toate operele de artă. Și adesea, fericit de locul enorm pe care femeia îl ocupa în sufletul lui, el se întreba dacă bucuria ce i-o aducea dânsa nu făcea cât mulțumirea ce-o simțea citind cutare pagină de Balzac, ori iubind cu toată pasiunea-i amicală pe Mihail, sau desfătându-se într-o zi de libertate totală pe malul Dunării lui dragi. În fond, aceste mari ramuri ale existenței pasionate trebuie să aibă același trunchi și aceeași rădăcină, își zicea el. Căci începea să simtă că toate îl încălzeau și-l bucurau deopotrivă. O iubire, cedând locul alteia, nu-i micșora ființa, dimpotrivă, completându-se amândouă, îl îmbogățeau. Ceva și mai mult, prin natura lor profund deosebită, aceste pasiuni înlăturau spinul rivalității, a cărei înțepătură otrăvește inima, umilind-o.   Adrian observă că servitoarea n-avea nicio grație. Era numai ațâțătoare, cu tânăra ei carne albă. El o dori un moment, apoi cochetăriile ei puțin grațioase îl lăsară nepăsător. El se ghemui și mai mult pe scăunel și se gândi la Mihail, la ultima lui lectură, la libertatea-i pe care avea s-o piardă peste un moment. Gândul că o să fie servitor îl întristă puțin, dar el căută să-și facă inimă bună. La urma urmei, trebuia să-și câștige pâinea. Și apoi, ca băiat de alergătură, n-o să fie ca în pușcărie, ci mai mult pe-afară, prin oraș, prin port, unde „Casa” își avea biroul de afaceri de bursă. Spre biroul acesta și spre telegraf, avea s-alerge fără încetare. Nu-i tocmai rău. Ești la aer, la soare. E un fel de libertate. Deodată, zarva ce-o făceau doi cotei greoi, alergând unul după altul pe coridoare, îl scoase din visurile lui. — Iată că vine cucoana Ana, zise servitoarea. În adevăr, câinii dormeau la un loc cu stăpânii lor, și de îndată ce li se deschidea ușa, năvăleau totdeauna zbenguindu-se spre bucătărie, unde-i aștepta strachina cu lapte. Erau doi baseți germani, unul roșcat, celălalt negru, și grași să crape. Ei se prăvăliră în bucătărie ca două ghiulele, dar cucoana Carolina îi dădu afară: — Ia s-o ștergeți de-aici, urâților! Dimineața trebuie mai întâi „să faceți ceva”, și apoi să vă puneți pe mâncare. În pragul bucătăriei apăru cucoana Ana, în cămășuță de zi și jupon alb cu dantele, vedenie grațioasă pe care Adrian, după șase ani, o găsea mai perfectă ca niciodată. Spre această imagine, da, el era gata să se precipite, fără șovăire, să-i înlănțuiască genunchii și să i-i sărute, cu sufletul pe buze. Apoi să moară. El nu făcu decât să se scoale în picioare și să răspundă, la rându-i, la salutul stăpânei: — Bună dimineața… cucoană Ana. Ea surprinse sforțarea pe care tânărul o făcu ca s-o numească „cucoană”, și-l încurajă: — Așa, Adrian: acum nu trebuie să-mi mai zici „Ana” ca altădată, ci cucoană. Și pe Hedwig, de asemenea, trebuie s-o numești cucoană. Iar pe Mitzi: domnișoară. Nu pentru noi, ci de obrazul „casei”. Noi… Mereu prieteni, nu-i așa? Veni să-i dea mâna. O mână frumoasă, călduță și moale, pe care el o duse la buze cu o dragoste ce-o făcu să tresară, ca arsă. Ana căută numaidecât să se pună în gardă, luând o atitudine de stăpână gravă și depărtându-se de Adrian. Apărare inutilă, căci acesta nu făcea nimic care s-o întărească în bănuiala ei. El plutea în sferele unei fericiri senine, lipsit de orice gând păgân și adânc recunoscător de plăcerea pe care o gustase cu înfrigurare. Ușor miop, dar îndeajuns ca să nu poată distinge amănuntele unui obiect situat la cinci metri de dânsul, Adrian nici nu mai cătă spre doamna Thuringer. N-o simțea el, toată, în sângele lui clocotitor? Ce-i mai trebuia? Niciodată încă viziunea și atingerea unei femei nu-i transmisese atâta căldură; și, pentru moment, nu concepea cum ar putea fi mai fericit. — Bună diminea-a-ța, Adrian! ziseră, în același timp și tărăgănat, două voci de femeie. Erau Hedwig, cea mai mare, și Mitzi, cea mai mică dintre cele trei surori Müller. Prima, măritată cu un grec pierde-vară, avea douăzeci și șapte de ani și se ocupa în casa Thuringer cu întreținerea lenjeriei. Mitzi era de aceeași etate cu Adrian și căuta, printre musafirii casei, un viitor soț. Ana fu mulțumită văzându-le sosind și ele la bucătărie, căci, după părerea ei, Adrian mirosea prea tare a armăsar. Și nu voia să fie singura care să-i atragă privirile, cu tot aerul confuz, preocupat, ce i-l descoperea. — Așadar, Adrian, o să fim iar împreună ca în Piața-Săracă, acum șase ani! zise Mitzi, venind să-i strângă mâna. Ia povestește-ne ce-ai făcut în toată vremea asta. — N-am făcut nicio brânză! răspunse Adrian, cu o vădită nepăsare. Nu-i plăcu intervenția noilor venite, care îl făceau să se scoboare din norii lui, mai ales că Mitzi, comparată cu Ana, i se părea o adevărată iapă, atât de mult crescuse și se îngrășase. Mai drăgălașă o găsi pe Hedwig, mai fină, deși era cea mai în vârstă. Totuși, nevoind să pară grosolan, o lăudă pe Mitzi pentru frumusețea ei. Acum se aflau la bucătărie trei femei frumoase și tinere, în jupon alb, cu picioarele goale, cu umerii și sânii aproape tot așa de goi, neavând decât un biet prosop care să-i ascundă privirilor indiscrete. Ele veneau să-și droteze părul la mașina de gătit și umpleau bucătăria de miros de femeie curată ieșind din culcuș. Asta era prea mult, chiar pentru un miop ca Adrian, care găsi cuminte să iasă în curtea de serviciu, să se joace cu cei doi cotei dolofani. Mamă-sa răsuflă ușurată. Doamne, atâtea femei, pe jumătate goale, la ora asta, în fiecare dimineață! Cum de nu s-a gândit ea! Netăgăduit, afară de servitoare, toate celelalte sunt stăpânele lui, cărora el le datorează respect. Oricum, e un flăcău de nouăsprezece ani, încă neștiutor în cele lumești și cu atât mai curios când e vorba de „asemenea lucruri”. Totuși, n-avea ce face, era nevoită să-l „vâre” în haremul acesta, căci nu mai putea să-l ție pe cheltuiala ei. Cum va face oare, bietul băiat, ca să iasă la capăt cu cinste?   Adrian fu chemat, tocmai când clopotul liceului vecin suna intrarea în clasă: ora opt. În bucătărie nu se mai afla nicio femeie care să-ți aprindă simțurile. Ana, în picioare, îmbrăcată, pudrată, fermecătoare în rochia ei de vară, bogată în culori vii, se arăta pătrunsă de dorința de a părea demnă, serioasă. Ea luă pe Adrian la repezeală: — Iată, dragă băiete: trei birouri și coridoarele de curățat și pus în ordine, precum și cele două curți, cea principală și cea de serviciu. Apoi, argintăria și alergătura. Asta este treaba ta zilnică, și nu-i puțin. Trebuie să te execuți cu punctualitate și ireproșabil. Dar vei fi răsplătit. Am obținut de la domnul Max să ți se plătească cel mai mare salariu acordat până azi unui băiat ca tine: optzeci de lei pe lună și toată întreținerea, casă, masă, spălat și… Și deodată se porni pe un râs nebun, roșind până la urechi, cu toată pudra, și ascunzându-și fața în mâini. În clipa aceea, părea o fată de șaisprezece ani, atât rămăsese de tânără la caracter și neprefăcută. „Madam” Carolina interveni gravă, aproape furioasă: — „Casă, masă, spălat și”… Și mai ce? Nu-ți e rușine? — Și de ce mi-ar fi rușine? ripostă ea, aproape înăbușită. Am vrut să spun că Adrian va mai avea și cadouri, și asta m-a făcut să mă gândesc la altceva. Ce, nu-i îngăduit? — Nu, nu! Te gândești cam prea des la „altceva-a-a”… de când ai devenit „doamna Thuringer”, și asta îmi displace, iaca! Ana, potolită, melancolică, se întoarse către flăcău: — Haide, Adrian: ia panerul și însoțește-mă la piață. Vrei? „Te-aș însoți chiar și în iad”, se gândi Adrian. Dar răspunse: — Dacă trebuie… Un aer de reproș întunecă privirea tinerei femei, întristând frumosu-i chip: — Cum „dacă trebuie”?… Nu trebuie deloc! Sunt hamali la piață. Îi iau totdeauna. Dar azi n-avem nimic de purtat; și apoi, mi-ar plăcea să mă însoțești, iată de ce te-am poftit. Însă fă cum vrei. Și dădu să plece. Adrian îi tăie drumul, palid, zicându-și: „Cum a putut să-mi scape o asemenea gogomănie?” Ana îi biciui obrazul cu mănușile: — Haide… Vino repede! El alergă să caute panerul, meditând, ca concluzie: „E simplu: numai femeia e în stare să-ți dea o asemenea fericire! Soare, libertate, prietenie, lecturi – toate sunt accesorii!” Era nenorocit că nu se afla singur cu aceea care era pentru el un izvor de fericire. Ar fi voit să se arunce la picioarele ei și să sărute cimentul bucătăriei. În cămară, unde se dusese să caute panerul, o ceapă putredă pe care puse piciorul fu gata să-l dea în brânci. Odaia, neavând fereastra, era întunecoasă, dar un miros greu îl preveni de murdăria care domnea. — „Madam” Carolina, zise el, ieșind, îmi vei da voie să pun nițică ordine în cămară: nu miroase a curățenie acolo. — Nu știu nimic. Sunt bătrână și n-am nas. Ea voia să spună că nu mai avea miros. Ana, punându-și mănușile, murmură: — N-ai nas, dar acela pe care îl ai, îl vâri în treburile tuturora! „Hm! se gândi Adrian; mama și fiicele n-au aerul s-o ducă bine”. În momentul acesta, vocea domnului Max răsună pe galeria cu geamlâc, de lângă bucătărie: — Maus! Maus! Laptele miroase a gaz, astăzi! El îi spunea nevestei lui, Maus[1]. — Poftim! exclamă Ana. Când nu miroase friptura sau pâinea a gaz, miroase laptele. N-o să isprăvim niciodată cu păcătoasa asta de lampă din policandru, până nu vom arunca-o la gunoi. Curge mereu gazul din ea, deși o reparăm în fiecare săptămână. — O să mă ocup eu de ea, doamnă, zise Adrian. Am un prieten, bun tinichigiu. El o să-i vie de hac. — Ați apucat să mâncați, barem? întrebă Ana pe bărbatu-său. — Deloc! Nici Bernard, nici eu. Cum să mâncăm, când laptele miroase a gaz? Și murim de foame amândoi! Servitoarea tocmai trecea pe lângă ei. Ana îi trase un perdaf: — Imbecilo! Știi bine că lampa din sufragerie curge: de ce pui cana cu lapte sub policandru? Max o dezmierdă pe obraz: — Nu te supăra, Maus! De astă dată, ne vom mulțumi cu ouă, unt și cafea neagră. Cine e tânărul acesta? — E Adrian, despre care ți-am vorbit, fiul spălătoresei noastre. Ți-l prezint: el va fi băiatul nostru de alergătură. Max Thuringer era un om înalt, voinic, cu privirea tulbure și părul cărunt. Ca să distingă trăsăturile feței lui Adrian, el trebui să-i vâre aproape sub nas cele două perechi de ochelari ce purta în permanență: — Foarte bine, aprobă el cu bunătate. Caută, băiete dragă, să ne scapi de pacostea asta de gaz care curge prin mâncăruri.   Din strada Grădinii Publice, ca să se ducă în Piața Mare, Ana o lua pe bulevardul Carol. Nu e drumul cel mai scurt, dar bulevardul acesta e poate unic în lume, prin masa de aer, de cer și de spațiu pe care o cuprinde. Larg cât Câmpiile Elyzee din Paris și încă pe-atâta de lung, el e format de două nesfârșite șiraguri de căsuțe, aproape niciuna cu etaj pe atunci, dar având fiecare fizionomia ei proprie, găteala ei, zorzoanele ei. Ai fi zis că erau niște lelițe cochete, stând una lângă alta de-a lungul trotuarului. În anotimpurile cu zile frumoase, soarele, cerul albastru, își găseau aci leagănul, întârziind cât mai mult timp cu putință. Adrian fu recunoscător Anei de-a fi luat calea aceasta, cea mai dragă lui, din câte avea Brăila. Mergând spre târg alături de stăpână și prietena lui, el nu știa cum să-i mulțumească, nu numai de-a fi ales calea asta, care era un fel de plimbare, ci pentru toate cauzele cu care îl fericise în dimineața aceea: făptura ei apărând în jupon și cu umerii aproape goi; râsul acela voios, plin de mister; lovitura ce i-o dăduse pe obraz cu mănușa parfumată; în fine, pentru rochia de muselină pe care o purta atât de gingaș și chiar pentru felul lenevos cum mergea acum lângă el. Ar fi voit, dar nu putea să-i spună cât îi era de recunoscător. Nu că i-ar fi lipsit mijloacele de a se exprima, dimpotrivă, lecturile îl făcuseră stăpân pe un vocabular destul de bogat; dar tocmai din cauza asta, știind-o pe dânsa cam mărginită în ale gândirii, se temea să nu fie rău înțeles și să i se pună la îndoială curățenia sentimentelor. — Nu mi-ai spus, făcu dânsa brusc, dacă ești mulțumit de leafa mare ce-am obținut-o pentru tine. Adrian se opri, sufocat: — Atâta pagubă pentru leafa ce-ai obținut-o, c-o fi mare ori mică! răspunse el. Nu muncesc pentru „lefuri mari”. Ea îl privi mirată, uluită: — Pentru ce muncești, atunci? — Ca să trăiesc! Și traiul cum îl înțeleg eu, n-are decât o foarte mică legătură cu chestiunea lefei. Iată, de pildă, sunt gata să muncesc la d-ta numai pe mâncare, fără nicio leafă. Și dacă într-o bună zi rămân fără haine și desculț, n-am să-ți cer să-mi cumperi nimic, ci am să mă duc să lucrez patru ceasuri pe noapte într-o brutărie, și după o lună mi-am cumpărat tot ce-mi trebuie. Ei, înțelegi d-ta așa ceva? El o oprise în mijlocul bulevardului și-o fixa în albul ochilor, ca un șarpe. Ana ar fi voit să scape de privirea aceea și să continue drumul, dar nu știa cum să facă. O droaie de căruțași din port, adevărați găligani, trecând în goană pe lângă ei și crezând că e vorba de un flirt, strigară: — Hei, frumoaso! Vezi să nu te înghită craiul! Adrian îi arătă cu mâna: — Iată cine muncește pentru lefuri și ar fi bucuroși să le aibă cât mai „mari”! Apoi o slăbi din ochi, reluând drumul, fără să mai scoată un cuvânt. „Ce drac! se gândi Ana. Spunea drept mă-sa când ne povestea cum își petrece nopțile citind. Se vede!” Nu se vedea nimic, bineînțeles, dar tânără stăpână nu-și putea explica altfel caracterul prietenului ei servitor. „Da – își zise Adrian, rectificând o gândire din dimineața aceea – da, nimic nu poate întrece fericirea pe care ți-o dă o femeie grațioasă. Și totuși… Câte n-o întrec! Păcat…” El simțea o lovitură în inimă, de câte ori constata zădărnicia unui sentiment. Lui îi plăcea să vadă în toate absolutul. Degradarea vreunuia dintre avânturile lui, îi lăsa în suflet goluri a căror amărăciune n-o putea învinge. Rana i se părea de nevindecat. Astfel, de ce trebuia ca Ana să vorbească de acea stupidă chestiune de „leafă”, tocmai în clipa în care ea îl făcea așa de fericit? El nu-i cerea nimic, nici măcar să-l lase să-i sărute mănușa ori o mânecă a bluzei. De altfel, ar fi putut să-i sărute, cu aceeași plăcere, veștmintele separate de corp. Căci, venind de la ea, care era un model de grație, cel mai neînsemnat lucru îl făcea fericit. De ce, dar, să vorbească de „leafă”? Ana îi spulberă aceste gânduri triste, pe care, dealtminteri, le ignora. Observând tăcerea lui prelungită, îi zise: — Știi de ce era mama așa de furioasă? Are necaz pe mine, fiindcă mă bănuiește. — Ce bănuială? — Un amant. — Și ai, într-adevăr? — Da’ de unde! Un flirt, asta-i tot, îți jur! — Și cine-i flirtul acesta? — O să-l vezi numaidecât la piață. E un profesor de gimnastică. — Sper că n-o să te acosteze pe stradă! În cazul acesta, prefer să nu fiu de față, mă întorc acasă. Și se opri. Ea îl apucă de braț, râzând: — Nu cumva ești amorezat de mine? — Amorezat? Nu! Amorezat e profesorul d-tale de gimnastică, așa cum ar putea să fie amorezați căruțașii de adineauri, de ce nu? Pentru mine, d-ta ești cu totul altceva. Ceva ce n-ai putea fi pentru ei. D-ta ești, vei fi în curând, izvorul de energie care mă face să suport starea mea de servitor în casa d-tale, și aceasta, c-o vei voi sau nu vei voi-o, căci nu-ți cer nimic. Ceea ce iau eu, nimeni nu mi-o poate refuza. De data asta, Ana fu înciudată că nu putea să-și dea seama dacă Adrian îi făcea complimente ori își râdea de ea. Totuși, comparându-l cu numeroșii ei curtezani, putu să constate că Adrian era singurul tânăr care îi vorbea cu o față atât de inspirată, o privire atât de profundă. Se simți măgulită, căci îl considera ca pe un băiat foarte instruit, deși servitor. Și voind să-l minuneze, opunându-i propriile ei cunoștințe, îi zise surâzând și atingându-i ușor obrazul cu vârful degetelor înmănușate: — Tu îmi amintești un personagiu dintr-un roman intitulat Majestatea Sa Banul și Alteța Sa Amorul.   [1] Pe nemțește: șoricel.      

A fost odată ca niciodată...           Pe vremea aceea lumea basmelor nu fusese încă anexată la rubrica faptelor diverse. Bunicii şi nepoţii păreau aproape de aceeaşi vârstă. Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeai cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteai cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit: "Când mai poftiţi pe la noi?" Abia târziu de tot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.           Pe vremea aceea împăratul era totdeauna foarte bătrân, iar unicul fecior al împăratului, foarte tânăr. Prea marea diferenţă de vârstă dintre tată şi fiu nu da nimănui încă nimic de bănuit. Astăzi, cărturarii chemaţi să stabilească genealogia familiilor imperiale ar găsi-o poate suspectă. Pe vremea aceea, însă, bătrânii se bucurau la fel cu tinerii de toate prerogativele fizice ale vieţii normale, şi împăratul era cu atât mai mare şi mai slăvit cu cât putea să aibă copii la o vârstă când muritorilor de rând nu le mai este îngăduit să aibă decât regrete şi amintiri.           Pe vremea aceea, singurul bulevard al oraşului pornea din piaţa gării, străbătea grădina publică drept în două şi se sfârşea în faţa primăriei. Astăzi, bulevardul a fost prelungit. Capătul lui cel nou a crescut parcă din mijlocul grădinii publice, ca tija unei zambile liliachii dintr-un ghiveci de pământ smălţuit cu verde. Privită pe planul oraşului, din clopotniţa cu ceasornic a bisericii Sfântul Nicolae sau din aeroplan, grădina publică îţi pare azi un om tras în ţeapă, un pui de găină la frigare sau o enormă măslină de Vollo înfiptă într-o scobitoare.           Restul oraşului nu s-a schimbat aproape deloc. Se târăşte ca o viperă de-a lungul Argeşului, şi din an în an se întinde ca să pară mai mare. A rămas însă aceeaşi reptilă fără picioare, cu coada proptită în cimitirul ovreiesc şi cu capul strivit între spital şi puşcărie.           În schimb, vipera s-a civilizat. Străzile au fost pavate cu asfalt şi luminate cu electricitate. Luna plină a fost expulzată din grădina publică tocmai la Trivalea, iar liceenii nu-şi mai dau întâlnire cu modistele şi croitoresele pe maidanele oraşului. Hotelurile au început să închirieze camere cu luna, cu ziua şi chiar cu ora...           Musafirii de pe vremea aceea au dispărut o dată cu anii din calendarele oficiale. Copiii au luat locul părinţilor cu preciziunea orelor de pe cadranul unui cronometru. Avocaţii, doctorii, inginerii, generalii, dascălii şi negustorii oraşului de pe vremea aceea au fost înlocuiţi, ca nişte înalţi dregători ai statului după o schimbare de regim.           Dar victoria vârstei e numai relativă. Tinerii au început să îmbătrânească şi ei, iar bătrânii, după ce au fost binecuvântaţi din pridvorul bisericii Sfântul Ion, au fost trecuţi pentru ultima oară prin dosul Foişorului de foc şi împământeniţi pe dealul Cimitirului Ştefan-vodă...           Din pragul locaşului de veci, oraşul cu locuinţe de închiriat aproape nici nu se zăreşte. Stă pitit ca un laş între dealuri, gata să treacă Argeşul înot, la cel mai mic semnal de alarmă, şi să lase judeţul fără capitală.           Este oraşul în care mi-am petrecut copilăria, în care am iubit pentru prima oară şi în care am rămas corigent la limba română.           Profesorul meu de pe vremea aceea nu-şi luase încă licenţa în litere. Mai târziu a murit ca director de şcoală... comercială.                       *                       Trei colegi de clasă ― Eu, Cotan şi Mihăiţă ― ne jucam de-a "căderea Plevnei".           Eu fac pe regele Carol, Cotan face pe ţarul Rusiei şi Mihăiţă pe Osman-paşa.           Eu sunt aşa cum nu mai vreau să-mi aduc aminte că am fost.           Cotan este scurt, gras şi gălăgios. Parcă ar fi un dop de sticlă de şampanie proptit pe două beţe de chibrituri cu gămăliile negre. Cotan are pantofi de lac. Doar este fecior de bani gata. Tatăl său este avocat, mare proprietar şi şeful unui partid politic din localitate. Cotan este, dar, când băiatul prefectului, când al primarului, când al deputatului, când al senatorului. De când ne-am pomenit pe bancă unul lângă altul, Cotan nu e niciodată pe lista promovaţilor. Toamna însă, "când se numără bobocii", Cotan devine iar colegul meu în clasa următoare, şi aşa mai departe...           Mihăiţă este slab, sfios şi sărac. Mihăiţă este o expresie algebrică ― o câtime necunoscută botezată cu litera "S" la puterea a treia. Cele două cârlige grafice ale triplei sale personalităţi (fizice, sufleteşti şi sociale) răstoarnă totdeauna noţiunea locului în care s-ar găsi la un moment dat în spaţiu. Capătul curbei de bază cată spre infinit, iar cel care s-ar avânta parcă spre cer se încovoaie spre pământ. Mihăiţă este simbolul sacrificiului etern. El face totdeauna pe Osman-paşa. După sfârşitul jocului, iese bătut, schingiuit, scuipat şi huiduit, iar după sfârşitul fiecărui an şcolar, "premiul I cu cunună".           Mihăiţă este băiatul unui cizmar de pe Scoroboaia. Scoroboaia este o mahala a Piteştilor.           Piteştii de pe vremea aceea erau o comună urbană cu 17000 de suflete, trei şcoli primare de băieţi şi două de fete, un liceu, două judecătorii de pace şi un tribunal, un regiment de infanterie, altul de artilerie şi un escadron de călăraşi, poştă şi telegraf, staţie de drum-de-fier, două spiţerii, trei cofetării şi treisprezece simigerii, dintre care una la centru, pe strada Şerban-vodă.                       *                       Plevna a capitulat, şi Osman-paşa a fost făcut prizonier.           Bravele armate româno-ruse scot chiote de bucurie, şi fesul nefericitului generalisim turc este purtat în triumf ca singurul trofeu al strălucitei victorii creştine.           În clipa aceea, deasupra capetelor noastre o fereastră se deschide cu zgomot şi o voce ascuţită de femeie scapă printre geamuri ca un ghiveci de flori ce s-ar fi spart.           ― Ce?... Aţi înnebunit?... Ce înseamnă gălăgia asta, Bucule? Nu ţi-e ruşine?... Tocmai azi v-aţi găsit să faceţi maimuţării, când a murit conu Ştefan?...           Bucul sunt eu. Vocea este a Margaretei. Margareta este croitoreasa noastră "cu ziua", în grija căreia mă dăduse mama, dimineaţa, când plecase la Slatina.           Tac şi casc gura mare, ca şi cum aş fi vrut să prind din vânt ecoul zbieretelor noastre.           Cotan a tăcut şi el. Mihăiţă tăcuse mai demult.           Ţarul Rusiei aruncă spre fereastră o privire de mops cu dinţii de lapte şi mă întreabă cu vocea pe jumătate:           ― Ce tot trăncăneşte aia? Cine spune c-a murit?           ― Tata-mare.           ― Tatăl mă-tii sau al lui tat-tău?           ― Ba al mamei...           Cotan strâmbă din nas şi aruncă cu fesul în capul lui Mihăiţă, care fusese ghemuit pe treptele scării de piatră.           ― Ei, şi?... Trebuie să fi fost bătrân!... Bine că n-a murit tat-tău... Eu simt ochii umezindu-mi-se şi cu vocea înăbuşită îngân ca şi cum n-aş fi vrut să mă aud decât eu singur:           ― Păi tata, Dumnezeu să-l ierte, a murit de mult... Ce?...           Nu ştiai?... Cotan se propteşte ţapăn în faţa mea, cu ochii holbaţi de voluptatea unei superiorităţi neglijate până atunci.           ― Aşa e... că bine zici... Căpitanul e numai bărbatul mă-tii... Nu e tat-tău adevărat.           Şi continuă să mă măsoare cu ochii din creştet până în tălpi, ca şi cum în locul meu s-ar fi substituit altă persoană.           Cei doi cuceritori ai Plevnei nu mai sunt parcă aceiaşi pravoslavnici creştini aliaţi.           Victoria noastră comună trebuie să rămână ispravă numai a unuia dintre noi. Ţarul Rusiei caută prilej de ceartă cu regele Carol.           În anul acela, Cotan era băiatul prefectului. Un prefect este stăpânul unui judeţ întreg. Or, în România de pe vremea aceea, judeţul Argeş ocupa proporţional cam acelaşi spaţiu ca şi fosta Rusie pe suprafaţa globului. Băiatul prefectului de Argeş nu putea fi deci decât ţarul Rusiei.           Al cui băiat era însă micul său aliat?           Curiozitatea lui Cotan explodează ca şi bomba de la Vidin, la picioarele regelui Carol... Mie, însă, muzica asta nu-mi place.           ― Dar tat-tău ce-a fost? Tot căpitan?           ― Nu.           ― Avocat?           ― Nici...           ― Doctor?           ― Îî...           ― Profesor?           Şi Cotan continuă să înşire din ce în ce mai enervat alte patru-cinci profesiuni, fără să nimerească pe cea adevărată.           Cu doi ani în urmă, profesorul de matematici, exasperat că nu pot pricepe o regulă de trei simplă, mă întrebase la fel:           ― Dar ce-a fost tat-tău, mă băiete, de te-a făcut aşa greoi de cap?...           Atunci, e adevărat, am răspuns intimidat, numaidecât:           ― Negustor.           Şi profesorul, după ce a râs cu poftă, mi-a făcut următorul raţionament:           ― Apoi din două una... Sau tu nu eşti feciorul lui tat-tău, fiindcă ăla, dacă era negustor adevărat, trebuie să se fi priceput şi la socoteli; sau dacă eşti feciorul lui şi-i sameni întru toate, săracul tat-tău trebuie să fi dat faliment...           De atunci nu mă mai întrebase nimeni ce a fost tata. Insistenţa diabolică a lui Cotan se transformă într-un ciocănit de ghionoaie, pe care tăcerea mea îl prelungele parcă la infinit.           ― Spune ce-a fost tat-tău... Spune ce-a fost tat-tău... Spune ce-a fost tat-tău că-ţi dau cu pumnu-n fălci...           Speriat, mă trag înapoi, mă împiedic şi cad în braţele lui Mihăiţă, care se apropiase tocmai de noi să facă pace între aliaţii învrăjbiţi.           ― Ce-ai, mă nebunule, cu el? Ce-ţi pasă ţie ce-a fost tat-său? Tat-său a fost mai mare ca tat-tău... A fost ministru, nu prefect.           Cotan se umflă, rumenindu-şi obrajii ca un cozonac în cuptor. Intervenţia lui Mihăiţă l-a exasperat. Dinamica personalităţii lui fizice atinge paroxismul. Dopul plesneşte cu zgomot din gâtlejul sticlei de şampanie şi pumnul lui cade ca un ciocan de cizmărie în capul lui Mihăiţă, care mă ţine în braţe.           O ia apoi la goană spre poartă şi, odată ajuns în stradă, ne apostrofează cu ură şi satisfacţie:           ― O să vă reclam la domnul diriginte că m-aţi înjurat de tată...                       *                       N-am dormit toată noaptea. M-am gîndit la tatăl lui Cotan, care era prefect, apoi la tata, pe care nu-l cunoscusem, dar care ştiam bine că nu fusese ministru şi, în fine, la tata-mare, pe care n-aveam să-l mai văd niciodată.           Aceeaşi noapte învăluia şi Piteştii, şi Slatina. Aceeaşi noapte pusese stăpânire şi pe nepot, şi pe bunic. Pentru mine, însă, era prima noapte când nu puteam închide ochi; pentru el, prima noapte pe care o dormea sub cele şapte palme de pământ, unde şapte ani de-a rândul n-avea să-l mai supere nimeni.           Pe tata nu-l supărasem niciodată, fiindcă nu-l văzusem decât în portretul cel mare din salon. Pe tata-mare, însă, îl vedeam parcă şi atunci, cu ochii încremeniţi de groază şi cu braţele ridicate spre crengile nucului din vie, în care mă urcasem fără să mă mai pot coborî.           Primul meu "turn de fildeş" avea peste o sută de ani!...           Trunchiul lui era aşa de gros, că trei oameni abia l-ar fi putut îmbrăţişa, frunzele lui foşneau ca nişte salbe de icosari la gâtul fetelor prinse în horă, iar seara, când soarele se cobora peste Grădişte în Olt, pământul de la rădăcina lui avea parcă reflexe de aur.           În via noastră de la Slatina mai erau şi alţi nuci. Unii erau tot aşa de bătrâni, şi pe trunchiul lor scorburos şirurile de furnici roşii urcau şi coborau neobosit ca şi ascensoarele electrice ale unui sky-scraper american. Dar dintre toţi nucii din via noastră, unul singur era nucul meu!... Şi nucul acesta era nucul meu fiindcă eu eram cel din urmă vlăstar al celor care, pe vremea turcilor, îngropaseră la rădăcina lui o comoară.           Tata-mare îmi povestise (ce ştia şi el de la tatăl său) că într-o noapte de august două flăcări lungi şi gălbui înlănţuiseră trunchiul nucului ca două braţe de schelet ce-ar fi încercat să se ridice din groapă. Aceasta însemna că ploile şi zăpezile atâtor ani topiseră comoara, făcând-o una cu pământul cleios şi gălbui.           Dar superstiţiile sunt produsul realităţilor nebănuite. Comoara dispărută exista totuşi acolo unde fusese îngropată. Exista în aspectul deosebit al nucului acesta, pe care eu îl socoteam unic pe lume, şi mai ales în bucuria neexplicabilă cu care îl revedeam în fiecare vacanţă de sfârşit de an. Monezile de aur ce mi s-ar fi cuvenit mie trebuia să le moştenesc sub o altă formă. Dar pe vremea aceea, nu trăisem, în întregimea lor, primele trei zile biblice. Pentru mine, Dumnezeu nu despărţise încă apele de uscat, şi averea strămoşească nu-şi lămurise încă forma definitivă sub care aveam să fiu despăgubit de comoara pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.           De lucrurile acestea, însă, abia astăzi îmi dau seama.           Pe vremea aceea ştiam numai că în vârful nucului mă aşteaptă un pătuiag de scânduri, pe care tata-mare îl construise anume pentru mine, iar în podul caselor noastre de la Slatina, un maldăr de cărţi mucegăite, pe care le citise odată o soră mai mare a mamei.           Când le-am descoperit, am avut impresia că am trecut două clase într-un an.           Tata-mare, însă, m-a mustrat cu blândeţea lui de om îndurerat.           ― Dă-le naibii de hârţoage, că aşa s-a smintit şi biata Lena!...           M-a mângâiat apoi pe amândoi obrajii şi a dat ordin servitoarelor să închidă podul cu lacăt.           Podul însă a rămas deschis toată vara şi, în pătuiagul din vârful nucului, mi-am urcat pe rând o saltea de paie, o pernă de puf, o scoarţă oltenească, un pistol cu cremene, un iatagan şi volumele:           Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri:           Sobieski şi Plăieşii de Costache Negruzzi;           Cântarea României, care pe vremea aceea era de Nicolae Bălcescu;           Patimile junelui Werther, traducţie din limba germană de B. V. Vermont, cu o introducere de Grigore H. Grandea şi           Istoria Manonei Lesco şi a cavalerului de Grie de decanul Prevo, tradusă de St. Hr. Bâjesku şi tipărită cu a însăşi cheltuială în anul 1857.                       *                       De trei zile, Margareta mănâncă cu mine la masă şi doarme cu mine în aceeaşi odaie. Căpitanul e plecat la manevre, iar mama mi-a scris că are să mai întârzie câtva timp la Slatina.           În lipsa ei, Margareta mă îngrijeşte ca pe un frate mai mic. De altfel, mama are toată încrederea în croitoreasa noastră, care este fată cuminte şi vrednică.           Nu ştiu ce poate înţelege mama prin cuminţenia unei fete ca Margareta. De vrednicia ei, însă, îmi dau seama şi eu. Toată ziua lucrează. Transformă rochiile mamei şi cârpeşte ciorapi întregii familii, deretică prin odăi, dă bucătăresei bani pentru piaţă, se interesează cum stau cu lecţiile pentru a doua zi, mă scoală dimineaţa la ora şapte şi în fiecare seară îmi aduce aminte că trebuie să mă închin şi să-mi ung nările cu vaselină mentolată ca să nu capăt guturai.           De când am rămas singur cu ea, parcă noi am fi adevăraţii stăpâni ai casei.           Margareta este cu vreo zece ani mai mare ca mine. Are părul negru şi creţ, ochii verzi, obrajii măslinii şi gura mare... grozav de mare!... Când am văzut-o pentru prima oară, mi-a venit să râd. Gura ei mi-a amintit cutia mea de compasuri, care pe dinafară e neagră şi pe dinăuntru roşie. Colţurile buzelor îi atârnă parcă de sfârcurile urechilor ca doi cercei de mărgean împreunaţi pe sub bărbie... Margareta este neagră şi urâtă ca dracul...           Aseară am surprins pe Lina bucătăreasa vorbind cu Năstase ordonanţa.           ― Şi ce zici că era?... Ofiţer sau sergent-major?           ― Ba era un dom' sublocotenent, că m-a oprit în poartă şi m-a întrebat de ea... Zicea că-i nepoata coniţii...           ― Ei, poftim!... Ai văzut cum şi-a luat cioroaia nasul la purtare!... Când oi mai prinde-o dând târcoale prin bucătărie, am să-i zvârl cu oala de supă în cap...           În noaptea asta, Margareta n-are deloc astâmpăr. Se uită mereu pe fereastră, îşi pune broboada în cap şi iese în curte, apoi se întoarce încruntată în odaie, se apropie de patul meu să vadă dacă dorm şi, din când în când, plesneşte din buze ca şi cum ar fi mânat patru cai înaintaşi.           Eu m-am înghemuit sub plapomă şi aştept nerăbdător să văd sfârşitul acestei atitudini neobişnuite.           Margareta simte că nu dorm. Oricât m-aş încerca, nu mă pot preface. Margareta ştie că de obicei încep să sforăi de îndată ce închid ochii.           Se apleacă spre mine şi ridică colţul plăpumii.           ― Ce faci, Bucule?... Nu dormi ?           ― Ba da... Aştept să te culci şi tu...           În momentul acela, Năstase crapă uşa discret şi cu vocea pe jumătate întreabă:           ― Încui poarta, domnişoară ?           ― Ce oră este?           ― Bătu la Sfântu Nicolae mai adineauri unspre'ce...           Margareta tace câteva clipe, apoi răspunde plictisită:           ― Bine, încui-o, că e târziu...           Micşorează apoi lumina lămpii şi începe să se dezbrace.           Îi aud foşnetul fustei şi cele două pocnituri înăbuşite ale pantofilor aruncaţi pe covor. Aud tot, dar nu văd nimic.           Pătul meu este între fereastră şi sobă. Canapeaua Margaretei, între fereastră şi uşă.           Mă întorc cu faţa spre perete şi închid ochii. Până s-adoarmă şi ea, probabil că Margareta stă culcată, ca de obicei, cu ochii în tavan.           În vis, o pisică mare şi neagră se încrucişează cu mine pe un drum pustiu de ţară, fără case şi fără copaci.           Nu-mi plac nici pisicile, nici câinii. Nu-mi place nici un fel de animal. Caii căpitanului, mai ales când sunt cu şaua pe ei, mă enervează. Un valtrap ofiţeresc parcă ar fi o perdea de doliu, iar un harnaşament de mare ţinută, un adevărat dric de clasa I. La Piteşti mai ales, înmormântările oamenilor cu dare de mână sunt foarte apreciate. Se fac cu muzica militară şi cu comentariile întregii populaţii băştinaşe.           Nu-mi plac pisicile, şi mai ales pisicile negre... Diavolul când vrea să te ispitească şi când moartea îţi intră în casă pe nesimţite iau chipul unei pisici negre.           Dar pisica asta parcă nu e pisică la fel cu toate pisicile. Prea e frumoasă şi prea e blândă. Se apropie de mine prietenoasă, cu coada ridicată drept în sus ca un plop desfrunzit, şi îşi freacă pântecele cald şi catifelat de picioarele mele, pe care visul mi le-a transformat parcă tot în două labe de pisică.           La un moment dat, chipurile noastre se confruntă ca imaginile pe o placă fotografică voalată, şi din amestecul celor opt labe comune ţâşneşte o lumină vie, care produce în mine o comoţie bruscă...           Tresar din vis, ca şi cum aş fi ţinut în mână cei doi electrozi ai maşinii Wimrshurst, cu care profesorul de fizică ne demonstrează existenţa electricităţii.           Margareta este lângă mine...           Palmele ei fierbinţi se lipesc de cămaşa mea de borangic ca două lămpile de ceară roşie pe plicul unei scrisori de valoare.           Ştiam de la mama că: "pisică de visezi, duşman înseamnă". Pisica asta, dar, trebuie să fi fost Margareta. Dar ce rău mi-ar putea face mie Margareta?...           Îmi răsucesc leneş capul în pernă şi o întreb somnoros:           ― Tu eşti?           Ea se lipeşte şi mai mult de mine. Îşi plimbă degetele pe pulpele mele goale ca şi cum ar fi vrut să liniştească un cal nărăvaş şi, cu vocea ei de pisică lihnită de foame, îmi şopteşte:           ― Psss... Stai liniştit, că eu sunt... Am visat urât... Mi-e frică să mai dorm singură... Lasă-mă să dorm şi eu cu tine. Nu vrei să dormim astă-seară împreună?           Eu tac, fiindcă deocamdată nu ştiu ce să răspund. Simt însă un fior rece cum mi se coboară de-a lungul spinării ca un tire-bouchon ce s-ar fi adâncit într-un dop de plută şi, fără să ştiu de ce, mă lipesc şi mai mult de corpul ei moale şi cald.           Pe măsură ce îmi vin în fire, încep să ghicesc cam ce putuse visa Margareta în noaptea aceea.           Cotan avea o colecţie de cărţi ilustrate, pe care nu mi le arăta decât prin locuri dosnice şi fără prea mulţi martori. Nu eram dar cu totul străin de cum s-ar fi putut petrece la fel aşa ceva şi în realitate. Apoi sublocotenentul care se interesase de ea cu o seară înainte şi neastâmpărul cu care dăduse târcoale pe la fereastră şi prin curte mă tenta să răspund "prezent" şi să ies la tablă cu lecţia neînvăţată...           Buzele Margaretei îmi gâdilă bărbia şi gâtul gol. Eu mă scutur ca un câine după ce a ieşit din apă. Ea râde şi-mi precipită în urechi crâmpeie de fraze pe care le aud pentru prima oară. Braţele ei mă strâng în serpentină de la umeri până la genunchi. Oasele mele trosnesc resemnate ca nişte scânduri de brad prinse în minghineaua unui tâmplar, şi pe urmă...           ......................................           ― Să nu care cumva să-i spui coniţii ceva, că nu-i frumos!...                       *                       Ah!... Ce frumoasă e Margareta!...           Parcă e icoana sfintei Filofteia de la capătul patului meu, pe care maestrul anonim a îmbrăcat-o în argint şi nu i-a lăsat descoperit decât chipul mă sliniu cu ochii verzi şi buzele roşii.           Nu ştiu cine a hotărât ca patronul şcolarilor silitori din România să fie Sfântul Petre. Unul din cei patru evanghelici ar fi fost poate mai nimerit. Sfântul Petre nu ştia nici măcar să citească !...           Se pare însă că simbolul cheilor cu care Sfântul Petre te întâmpină din pragul fiecărei biserici mai are şi altă interpretare decât cea pe care mi-o dăduse popa Gheorghe, profesorul nostru de religie din cursul inferior. În viaţă, ca şi după moarte, porţile raiului nu se deschid decât pentru cei "săraci cu duhul". De cele mai multe ori podoabele minţii şi ale sufletului sunt bagaje inutile, care-ţi îngreuiază drumul spre împărăţia cerurilor. Şi dacă ştii să citeşti cărţile sfinte şi printre rânduri, înveţi că adevărata fericire pământeană este să te poţi lepăda la timp de ai tăi şi de tine însuţi, sau, cum s-ar zice în stilul evanghelic: să n-aştepţi niciodată să cânte coconii de trei ori!...           Pregăteşte-ţi dar cheile, Sfinte Petre. După cum vezi, îngropăm încă un an şcolar, şi-acum venim să batem din nou la porţile raiului. Nu ne mai întreba cine suntem, fiindcă ne cunoşti din anii trecuţi. Suntem tot noi, adică: Eu, Cotan şi Mihăiţă... Cântăreşte-ne bine mintea şi sufletul în balanţa palmelor tale apostolice şi deschide porţile numai aceluia din noi care va fi demn să intre...           Şi eroul predicii de pe munte răspunde: "Fericiţi cei fără nici un fel de bagaj, fiindcă aceia nu vor avea nimic de pierdut!"...                       *                       Am trecut în clasa a VI-a.           Ca de obicei, Mihăiţă este întâiul pe lista promovaţilor, iar Cotan, întâiul pe lista corigenţilor la două obiecte. De data asta este corigent la limba greacă şi la matematică. Eu am fost clasificat al şaptelea.           În grădina publică a fost construită o tribună de scânduri albe împodobită cu verdeaţă, covoare şi drapele naţionale.           De-a lungul celor trei mese împreunate şi acoperite cu postav verde, stau aşezaţi, după importanţa rangului social, la mijloc prefectul judeţului, apoi, la dreapta lui, generalul comandant al garnizoanei, părintele protopop, directoarea şcolii de fete nr. II şi directorii şcolilor nr. I şi III, iar la stânga lui, primarul oraşului, directorul liceului, directoarea şcolii de fete nr. I, directorul şcolii de băieţi nr. II şi poliţaiul.           În jurul tribunei stau în picioare profesorii şi elevii premiaţi, părinţii, muzica militară, comandantul gardiştilor care păzeşte ordinea şi restul publicului cu "bilete de intrare".           Fiecare director citeşte cu glas tare numele premianţilor din şcoala sa. Ceremonia se repetă la fel, dar nu cu acelaşi fast, pentru toţi premianţii. Adevăraţii eroi ai zilei sunt numai "premianţii întâi". Numele lor produce senzaţie în public şi prezenţa lor pe tribună pune în mişcare întreaga ierarhie oficială. Prefectul le pune pe cap câte o coroană de brad, primarul le oferă pachetul de cărţi legat cu panglică tricoloră, protopopul le dă binecuvântarea, iar generalul, după fiecare "premiant întâi", face un semn către capelmaistru, care la rândul lui ridică în aer o baghetă albă, şi muzica militară repetă de trei ori: "Sol, si, re, sol, sol, re, si, sol" şi o singură dată: "Sol, la, si, re".           Excepţional în anul acesta, Societatea doamnelor din elita piteşteană pentru ajutorarea elevilor lipsiţi de mijloace s-a hotărât să-şi manifeste activitatea în mod public. Pe lângă coroana de brad, pachetul de cărţi, binecuvântarea protopopului şi salutul muzicii militare, Mihăiţă capătă şi un costum de haine de dril... Dintre toţi premianţii din anul acesta, Mihăiţă este cel mai jerpelit.           După sfârşitul serbării, muzica militară mai cântă un "potpourri"-u naţional, valsul lui Ivanovici Dunărea albaştri şi marşul nemţesc după care defilează armata la 10 mai. Apoi grădina începe să se golească.           E cald şi e ora mesei.           Părinţii şi copiii grăbesc spre casă, iar muzica militară spre cazarmă. Femeile îşi deschid umbrelele şi îşi fac vânt cu evantaiul, bărbaţii îşi trec batistele pe frunte şi în jurul gâtului, iar sfântul Petre îşi zdrăngăne cheile de la cingătoare, ca pintenii unui ofiţer de cavalerie, şi îşi şopteşte cu melancolie în barbă: "Mulţi chemaţi, puţini aleşi"...           Publicul de proastă condiţie, care n-a fost lăsat să intre în grădină, aşteaptă afară în stradă. La un semn al gardistului de la poartă, grupul compact al curioşilor anonimi se crapă ca o coajă de nucă în două părţi egale.           Sosesc autorităţile.           Prefectul, primarul şi generalul trec solemn printre cele două şiruri de capete descoperite şi murmure indescifrabile.           Cotan s-a băgat în grupul persoanelor oficiale, care se despart strângându-şi mâinile cu urări reciproce de:           ― Poftă bună...           ― Merci... Asemenea...           Trei trăsuri aşteaptă lângă trotuar. (Pe vremea aceea automobilele nu fusese încă inventate). E trăsura prefecturii, a primăriei şi a diviziei de infanterie. Protopopul ia loc la dreapta primarului, care, nefiind însurat, are un loc liber în trăsură.           La Piteşti, trăsura constituie cel mai elocvent atribut al superiorităţii sociale. De obicei, populaţia de rând n-o întrebuinţează decât în două cazuri excepţionale: când trece Argeşul ca să ia trenul pentru Câmpulung din gara Gropeni şi când conduce la cimitir vreo rudă sau vreun cunoscut. E drept că familiile de bună condiţie obişnuiesc să facă în prima zi de Paşti câte o plimbare cu trăsura la Trivalea. Dar atâta tot. Până la gara din oraş toată lumea merge pe jos şi cu geamantanul în mână. La Piteşti, cufere nu au decât ofiţerii care sunt nevoiţi să schimbe garnizoana aproape în fiecare an. De altfel, o plimbare pe Bulevardul Elisabeta-Doamna e tot ce poate fi mai plăcut. Băştinaşii pretind chiar că o stradă aşa dreaptă, lungă, largă şi curată nu există nici la Bucureşti...           Din grupul acestor băştinaşi anonimi, un om cărunt se desprinde brutal ca o ghiulea scăpată din gura unui tun. Emoţia i-a holbat ochii şi i-a încleştat dinţii. În sufletul lui, emoţia trosneşte caldă ca o pâine abia scoasă din cuptor.           Mihăiţă l-a zărit şi s-a îndreptat spre el.           Eu îi fac semn mamei:           ― Uite... ăla e tatăl lui Mihăiţă...           Mama însă abia îşi întoarce capul. Probabil că o interesează mai mult persoanele oficiale...           Şi totuşi, întâlnirea lui Mihăiţă cu tatăl său este singurul moment cu adevărat grandios în această zi de împărţire a premiilor la Piteşti. "Premiantul întâi" din clasa a V-a dispare în braţele cizmarului de pe Scoroboaia ca râul Doamnei în apele râului Argeş... Îmbrăţişarea lor contopeşte, parcă pe veci, două elemente ale naturii...           După câţiva paşi, mama se răzgândeşte şi, foarte hotărâtă, mă bate cu oarecare pocăinţă pe umăr:           ― Ia ascultă... să-l chemi mâine după masă la noi... să mergem cu el în târg... să-i cumpărăm şi lui, săracu, o pereche de pantofi galbeni de la Leon...           Un fior de completă revanşă sentimentală îmi colorează obrajii în purpura pontificală şi privirile-mi alunecă fără voie pe florile pantofilor mei tot galbeni şi cumpăraţi în ajun, tot de la Leon.           Mama nu face parte din Societatea doamnelor din elită pentru ajutorarea elevilor lipsiţi de mijloace.                       *                       Năstase, ordonanţa, îmi aşează geamantanul în plasa de sfoară ceruită a compartimentului de clasa II-a, în care se mai găsesc încă trei pasageri, un popă bătrân, un domn ceva mai tânăr şi o doamnă între două vârste. Îmi recomandă apoi să nu pierd biletul de tren şi recipisa bicicletei pe care am dat-o la vagonul de bagaje şi, după ce mă salută milităreşte, pleacă urându-mi:           ― Umblaţi sănătos, conaşule...           Popa îşi mângâie cu mâna stângă barba albă şi cu mâna dreaptă centura vişinie de pe burtă, se uită la mine îngăduitor ca într-o Evanghelie tipărită cu litere chirilice şi mă întreabă:           ― Încotro, taică ?           ― La Slatina, părinte.           Domnul ceva mai târziu tresare din colţul lui de lângă fereastră, închide cartea cu scoarţe roşii în care citise până atunci şi, privindu-mă pe sub ochelari cu un aer plictisit, continuă interogatoriul început de popă:           ― Dumneata eşti din Slatina?           ― Ba nu... Eu sunt din Piteşti.           ― Şi ce cauţi la Slatina?           ― Am rude... Mă duc la vie, la mama-mare...           ― Dar mama-mare a dumitale cine este?           În sfârşit!... Iată un om bine crescut. Ăsta, cel puţin, se mulţumeşte să ştie numai cine este mama-mare. Altul, în locul lui, m-ar fi întrebat cu siguranţă cine este tata. Pe mine, însă, curiozitatea necunoscutului mă enervează. În afară de arborele genealogic al familiilor domnitoare şi pedigreul cailor de curse, cercetarea ascendenţilor nu prezintă nici un interes practic. Este o pierdere de timp inutilă şi o îndeletnicire socială vulgară.           Dar domnul cu ochelari mi-aşteaptă răspunsul în aceeaşi atitudine fixă de cumpănă de fântână părăsită... Ce-i pot răspunde să scap mai uşor? Dacă l-aş întreba, la rândul meu, şi eu ceva?           ― Dar dumneavoastră cunoaşteţi lumea din Slatina?           ― Cum nu? Doar eu sunt slătinean!...           De data asta, iată însă că tresare doamna între două vârste, care până atunci privise pe fereastră cu gândul aiurea, dar cu urechile, probabil, la discuţia noastră.           ― Cum? Dumneavoastră nu sunteţi profesor la liceul nostru din Craiova?           ― Ba da, doamnă... Dar de fel, sunt din Slatina...           Intervenţia doamnei între două vârste mă scapă de interogator. Spovedania profesorului, de altfel, este mult mai interesantă decât a mea. După profesor, vine rândul doamnei şi apoi rândul popii. Spovedania popii, însă, e foarte scurtă şi aproape nu prezintă nici un interes obştesc. Ea nu cuprinde decât evenimentele cele mai principale din viaţa şi cariera sfinţiei-sale, care se grăbeşte să termine, fiindcă merge la Râmnicul-Vâlcea şi trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt.           Iată-mă dar, fără să vreau, duhovnicul celor trei tovarăşi de drum din acest compartiment al vagonului CFR. II B.7.431.           Îi ascult şi îmi vine să râd. Personalitatea fiinţei lor îmi pare redusă la figurile unui joc de cărţi cu care aş fi făcut o pasenţă ca să mă distrez. Un "popă", o "damă"" şi un "valet"... Probabil că eu sunt un "as". Deşi n-am însă figură omenească, eu sunt, totuşi, cartea cea mai mare din compartiment.           Până la Slatina aflu mai mult decât aş fi citit toate rubricile de "fapte diverse" din ziarele ce apăreau pe vremea aceea în România.           Popa regretă că trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt. Dama regretă că nu poate merge şi ea la Râmnicul-Vâlcea, fiindcă popa, care este văduv, are o pereche de case pe strada Brătianu şi o vie pe rod de 12 pogoane la Drăgăşani. Îi pare totuşi bine de cunoştinţa profesorului, care a mai luat o gradaţie de la minister şi a încasat leafa şi pe cele două luni de vacanţă. Bietului, în fine, îi pare bine că nu pleacă la Govora decât peste o săptămână şi că, până atunci, va putea vedea zilnic dama care are odaie cu luna la hotel "Geblescu".           Trenul s-a oprit în gara Slatina.           O şapcă soioasă apare pe uşa compartimentului şi o voce răguşită ţipă grăbită:           ― Aveţi nevoie de hamal?           Mă ridic, îi arăt geamantanul care zboară din plasa de sfoară ceruită ca un pitpalac dintr-o colivie, mă închin apoi cu respect în faţa tovarăşilor mei de drum şi-i salut cu formula obişnuită:           ― Mi-a părut bine de cunoştinţă... Bun voiaj...           Popa îmi răspunde:           ― Să trăieşti, taică.           Profesorul mormăie:           ― Mulţumesc... Umblă sănătos...           Iar doamna între două vârste mă opreşte cu gestul şi vocea ei de sirenă craioveancă:           ― Dar pe la Craiova n-ai de gând să vii, tinere?...           ― Ce să caut, doamnă, dacă nu cunosc pe nimeni!...           ― Vai!... Cum se poate să spui aşa ceva?... Dar pe noi nu mai vrei să ne cunoşti?...           În urma mea, popa şi profesorul îşi încrucişează privirile ca două lăncii de cavaleri medievali, în cinstea castelanei care şi-a concediat pajul...                       *                       În gară m-aşteaptă Steluţa şi Georgică.           Steluţa este vară-mea, Georgică este bărbatul Steluţei. Acum un an, Steluţa era încă domnişoară. S-a măritat toamna, imediat după plecarea mea şi abia cu două săptămâni înainte de moartea tatei-mare.           Amintirea mortului mă face să observ că nici Steluţa, nici Georgică nu mai poartă doliu. Şi totuşi, tata-mare o înzestrase cu 10 mii de lei şi cu un loc viran de 500 m.p.           Deşi vară cu mine, Steluţa nu-mi seamănă cu nimic. Altă figură, alt suflet, altă educaţie, altă poziţie socială. Steluţa este fată de cofetar şi Georgică e profesor de gimnastică la gimnaziul din Slatina. La Slatina nu este liceu cu şapte clase ca la Piteşti.           Sărut întâi pe Georgică, apoi pe Steluţa. Pe vară-mea, însă, o sărut cu mai multă însufleţire. Georgică mă bate cu bastonul pe umăr:           ― Ia sfârşiţi mai repede, că parcă nu v-aţi văzut de un secol!...           Eu mă desprind din braţele ei şi-l privesc cu oarecare compătimire.           ― Aoleu!... Păi dacă eşti gelos şi pe văru-său... am înţeles!...           Georgică râde galben şi schimbă vorba.           ― Dar ştii ce mare te-ai făcut?... Nici nu te-aş mai fi cunoscut!... Bravo ţie!           Steluţa mă măsoară cu coada ochiului. Se depărtează apoi de mine şi-l ia de braţ pe bărbatu-său. Nu-şi vorbesc însă nici unul, nici altul. Steluţa pare jenată; Georgică pare enervat.           Nu ştiu cum vor fi fost în luna lor de miere. Nu sunt, de asemenea, curios să ştiu nici cum au să sfârşească primul an de căsnicie.           Ghicesc însă că în Danemarca e ceva putred!... Steluţa e palidă, blondă, cu ochii albaştri şi oftează ca Ofelia. Georgică e oacheş, încovrigat ca un semn de întrebare şi vorbele tot în dublu înţeles ca Hamlet.           În trăsură, aceeaşi plictiseală. Caii merg ca după mort. Birjarul nu-i poate mâna mai repede, fiindcă îmi ţine bicicleta în braţe.           Eu mă opresc la vie, unde mă aşteaptă mama-mare. Steluţa şi Georgică pornesc mai departe în oraş...           Păcat că la Slatina nu e nici o mănăstire de maici.           Iată-mă iar la vie!           Iată-mi nucul!...           Iată-mi toate amintirile trecutului cum încep să evadeze din sufletul celui care-a devenit bărbat, ca nişte puşcăriaşi printr-o spărtură secretă a zidului!...           Nu ştiu ce s-a întâmplat... Nu ştiu ce nu trebuia să se întâmple ca să mă poţi regăsi acelaşi din anii trecuţi...           Pătuiagul în care citisem pe Werther şi pe Manon Lescaut îmi pare nacela unui balon captiv, care în loc să mă înalţe, mă coboară spre pământ.           S-a înnoptat...           Pe şoseaua fierbinte încă şi plină de praf, un grup de fete se întorc în oraş cântând:                       Olteancă din Slatina.           Cu ochii cât strachina...                       În urma lor, alte grupuri de femei mai bătrâne grăbesc tăcute spre casă. Bărbaţii probabil au rămas la cârciuma din curtea gării.           Le recunosc... Sunt lucrătoarele tocmite cu ziua la încărcatul cerealelor în vagoane. Cineva îmi spune că sunt aceleaşi din anii trecuţi. Le ştiu cântecul pe dinafară... Prin întuneric, le desluşesc parcă figura, şi din belşugul ochilor mari şi rotunzi ca o strachină rustică le sorb mândria rasei din care fac parte şi eu...           Eu, însă, nu mai sunt acelaşi!...           Un pocnet de puşcă îmi aminteşte pistolul meu cu cremene. Luceafărul care răsare tot acolo, în stânga gării, mă face să-mi întorc capul spre cimitirul oraşului unde se odihneşte tata-mare... Plecarea lui din lume coincide cu adevărata mea intrare în viaţă...           Pe şosea, o siluetă albă de femeie aleargă să ajungă grupul din care s-a desprins. În urma ei, praful fierbinte se rotunjeşte ca fumul aromat dintr-o cădelniţă de argint. E singură, şi totuşi, foarte aproape de ea, străinul din via de lângă şosea o urmăreşte cu ochii şi cu sufletul, ca să-i ţie de urât până la poarta casei...           La fel, până în poarta casei noastre de la Piteşti, un sublocotenent sau alt străin trebuie să fi însoţit în seara asta şi pe Margareta!...           De la vie până la oraş, fac zece minute cu bicicleta. Din oraş până la vie, fac cincisprezece minute. Când mă duc, merg tot la vale. Când mă întorc, merg tot la deal.           Bicicleta mea face admiraţia clienţilor cofetăriei în uşa căreia descalec şi o proptesc de trotuar. Marca bicicletei mele este un 'Trifoi" cu patru foi. La Slatina, nu se cunoaşte decât trifoiul obişnuit şi cântecul:                       Frunză verde de trifoi,           Azi-i miercuri, mâine joi,           Vine badea iar la noi...                       Joia şi duminica seara cântă muzica militară în grădina publică. Steluţa mi-a trimis vorbă, printr-un birjar care se ducea la gară, să vin neapărat în oraş, fiindcă n-are cu cine merge seara la grădina publică. Georgică trebuie să plece după amiază la Bucureşti.           Biata Steluţa!... Ce fată fără noroc!... S-a măritat din dragoste şi are să divorţeze din plictiseală. Georgică e gelos şi Steluţa nu înţelege să fie bănuită şi terorizată. Vară-mea, însă, este o fată discretă. Mie nu mi s-a plâns încă de nimic. Vorbind însă de gineri-său, tanti Mari, mama Steluţei, mi-a destănuit mai zilele trecute un lucru de care m-am îngrozit.           ― Iată, un nebun... maică... Curat nebun!... Se laudă toată ziua cu bătaia. Parcă dacă e profesor de gimnastică, trebuie să schingiuiască oamenii!...           Nu cumva Georgică o fi şi bătut-o?...           N-am întrebat mai mult, fiindcă soarta Steluţei a început să mă înduioşeze. Nu-i dau dreptate lui Georgică fiindcă Steluţa e vară-mea. Îl înţeleg însă perfect, fiindcă, de când nu mai am nici o veste de la Margareta, am început să fiu şi eu gelos!...           La plecarea mea din Piteşti, îmi promisese câte o carte poştală ilustrată la două zile şi o scrisoare mai lungă, o dată la săptămână. E drept că Margareta nu prea ştie să scrie ortografic şi poate se jenează de mine. În două săptămâni, însă, de când sunt la Slatina, n-am primit decât trei cărţi poştale şi nici o scrisoare. În schimb, eu îi trimit regulat, la poste-restante, cărţi poştale ilustrate cu vederi din oraş şi împrejurimi. Azi i-am trimis grădina publică cea mică din faţa Palatului administrativ. Slatina are două grădini publice. Cea mare, unde cântă muzica militară în fiecare joi seara, e pe deal, la marginea oraşului...           Steluţa m-aşteaptă la cofetărie.           Clienţii de la mese, ca să poată intra în graţiile fetei patronului, repetă comanda de câte două ori şi chiar de trei ori.           De obicei, vara se consumă îngheţată şi "corăbioare". Corăbioarele, mai ales, sunt specialitatea casei. Vara, prăjiturile nu sunt bune. Se înmoaie repede şi se acresc. Nu le poţi ţine nici două zile. Corăbioarele, însă, durează şi câte o săptămână...           Sosirea mea produce oarecare senzaţie. Pentru prima oară îmi dau seama de marea, dar singura prerogativă a tinereţii în viaţă... N-am venit cu nici un gând ascuns, şi totuşi, de jur împrejurul meu nu sunt decât ochi care mă privesc cu ură. În ochii lor, cel puţin, de bine, de rău, pot citi şi eu ceva. Mă întreb însă cu groază ce trebuie să fie în sufletul lor...           Steluţa parcă nu mai seamănă cu Ofelia. În seara asta e veselă şi rumenă ca o îngheţată de zmeură. De când am venit la Slatina, n-am văzut-o niciodată aşa de bine dispusă. Probabil din cauza plecării lui Georgică la Bucureşti.           Grădina publică din Slatina nu seamănă cu grădina publică din Piteşti. Cea din Slatina e lungă şi îngustă. Trei alei paralele, ca nişte terase cu balustrade de lemn câinesc, răsar timide din coasta unui deal care se sfârşeşte în şosea. Cum stă proptită în grilajul de fier, grădina publică cea mare din Slatina pare corabia lui Noe eşuată pe muntele Ararat.           Grădina publică a unui oraş de provincie este ca ograda unei locuinţe de ţară: găini, raţe, gâşte, curcani şi mai ales bibilici ― adică publicul obişnuit, cunoştinţele de toate zilele, sau, în cel mai rău caz, câte un străin blajin, cu care poţi intra în vorbă foarte uşor, imediat după îndeplinirea formalităţilor de rigoare. Leii, tigrii şi leoparzii lipsesc. În România, oraşele de provincie nu prezintă avantajele pădurilor africane. Animalele sălbatece se trag spre capitala ţării. Din când în când, însă, poţi întâlni rătăcind şi prin provincie câte o girafă, o cămilă sau un hipopotam. Preşedintele tribunalului, bunăoară, este poreclit "girafă", nevasta colonelului "cămilă", dar administratorul financiar "hipopotam". Cel mai popular din toţi, însă, este "nenea Ghiţă", berbecul Regimentului 3 de infanterie, care nu se dezlipeşte de capelmaistrul muzicii militare fie paradă, fie nuntă, fie înmormântare, fie concert în grădina publică.           Restul publicului e complet lipsit de orice altă personalitate. Luat în întregime, pare un pachet de cofeturi colorate, cu care la Slatina se presară colivele preparate special pentru pomenirea răposaţilor.           Tineri de ambe sexe se perindă cu aceeaşi monotonie exasperantă ca enorma curea de transmisiune a unui motor de uzină. Cei mai în vârstă stau pe băncile vopsite cu verde, unde discută sau trag cu ochii şi urechile la cei care trec prin faţa lor.           Când cântă muzica nu se mai aude nimic. După ce tace însă, glumele se amestecă cu paşii de pe nisipul aleilor, şi în grădina publică cea mare din deal parcă ar curge Oltul din vale...           De sus, luna plină completează lipsurile de jos!...           De când sunt la Slatina, mi-am dat seama că pe pământ sunt o mulţime de lucruri pe care nu le poţi observa dacă stai pe acelaşi nivel cu ele. Noaptea asta de iulie, bunăoară, este aşa de frumoasă, că parcă ar fi o cromolitografie neînrămată. Steluţa, însă, pretinde că natura e mai frumoasă ca un tablou, fie chiar semnat de pictorul Grigorescu. Luna plină, mai ales, nu poate fi imitată nici în pictură, nici în poezie. Luna plină nu este frumoasă decât în natură. Restul nu contează, fiindcă nu mai este lună plină...           Părerile Steluţei încep să mă pună pe gânduri. Steluţa combate utilitatea artei, pe care majoritatea profesorilor mei de la liceu (cu excepţia celui de matematică) o socoteau ca singura podoabă a vieţii. Steluţa, însă, n-a învăţat la liceu, ca mine. A urmat numai câţiva ani de "curs liber" la un pension din Bucureşti. Şi totuşi, până acum un an părerile noastre se potriveau ca pantofiorul de mătase albă pe piciorul Cenuşeresei...           Probabil că Steluţa şi-a schimbat părerile de când s-a măritat. O femeie măritată nu mai are timp să citească poezii...           Mă grăbesc, dar, să-i amintesc pe Eminescu, pe care îl citisem împreună acum un an:                       Lună, tu stăpâna mării,           Peste-a lumei boltă luneci           Şi gândirilor din viaţă           Suferinţele întuneci...                       Steluţa, însă, mă priveşte ca şi cum i-aş fi vorbit chinezeşte. Nici un semn de entuziasm... Nici o umbră măcar de sensibilitate... Încerc să-i recit alta:                       Peste-a nopţii feerie           Se ridică mândră lună...           Totu-i vis şi armonie...           Noapte bună!...                       Steluţa îşi arcuieşte buzele spre vârful nasului ca un câine ce ar vrea să-şi prindă coada cu dinţii şi-mi răspunde scurt:           ― Mofturi!...           Dacă nici Eminescu nu-i place, zău că nu ştiu ce i-aş mai putea spune!...           Vară-mea începe să mă exaspereze. Acum un an era parcă mai deşteaptă. E drept însă că, acum un an, Steluţa nu era măritată, nici eu nu dormisem încă alături de Margareta, în noaptea când visasem urât şi eu, şi ea. Cine dintre noi, dar, a mers înainte şi cine a dat înapoi?... Dispreţul Steluţei pentru poezie mă ofensează în primul rând pe mine şi în urmă abia pe ceilalţi poeţi români. Vară-mea uită probabil că eu sunt mai cult decât ea şi nu ştie că, deşi mai mic cu trei ani, de zece luni de zile nu mai sunt nici eu copil... Amândoi intrasem în viaţă aproape cam la aceeaşi dată.           Din cer, de sus, luna plină parcă-mi face semne:           ― Nu te lăsa... Mai spune-i una...           În poarta casei, mă opresc şi o întreb fără nici o altă introducere:           ― Dar asta îţi place?           Şi încep să-i recit:                       În lacul trist şi solitar           Tronează mândră luna plină           Ca o mărgea de chihlibar,           Expusă singură-n vitrină...           Pe malul lacului aştept ―           Aştept nebun să te arăţi,           Cu drag să te mai strâng la piept           Ca-n alte dăţi...                       ― Asta de cine e ?           ― De mine !...           Steluţa mă priveşte uimită, ca şi cum i-aş fi spus că eu am furat Cloşca cu pui de la Muzeul din Bucureşti.           ― E adevărat?           ― Sigur... Ce?... Nu ştiai că fac şi eu poezii?           ― Şi aia cine e?           ― Care aia?           ― Aia pe care spui c-o aştepţi... Ori e numai aşa, o vorbă ?...           Simt cum sângele începe să mi se urce în obraz... Steluţa mă priveşte drept în ochi. Ochii ei sunt un amestec de sirop rece şi vitriol fierbinte... Simt nevoia să mă răzbun... Simt nevoia s-o pedepsesc... Simt nevoia să mă reabilitez ca om, dacă nu ca poet!           Răspunsul meu îi stropeşte figura ca un vaporizator de parfum.           ― Ba e foarte adevărat... tu crezi că lucrurile astea se fac numai când te măriţi, ca ţine? Ehe!... Eu ştiu, dragă, ceva mai mult decât madam... Georgică...           Steluţa coboară ochii şi tonul, mă ia uşor de braţ şi îmi şopteşte la ureche:           ― Spune-mi drept... E adevărat!... Cum e? Blondă ?... Brună ?... E măritată sau nu? Cum o cheamă ?           Parcă ascult Victoria cum îmi bate la uşă...           ― Dragă Steluţo... Înţelegi că lucrurile astea nu se pot spune. Ce-ţi pasă ţie cine este dacă n-o cunoşti?... Ţie ţi-ar plăcea, mâine, poimâine... Cine ştie? să afli că m-am lăudat cu...           Steluţa tresare ca înţepată de o viespe.           ― Psss!... Taci din gură, să nu ne audă cineva...           În poarta casei, însă, nu e nimeni. De-a lungul străzii, de asemenea... Nu-i nici măcar gardistul, care de obicei stă sub felinarul din colţ...           Temerea ei nejustificată îmi dă curajul lui Napoleon pe puntea de la Arcole. Împing deci poarta şi intrăm în curte. În stânga e o grădiniţă cu un pavilion de scânduri.           ― Hai în pavilion, că acolo nu ne-aude nimeni.           ― Nu se poate, că mi-e frică... Să nu vină cineva...           ― Cine să mai vină, dragă ?... Nu vezi că doarme toată lumea?           Geamul de la bucătărie însă e luminat. Steluţa se ascunde după mine, şi amândoi ne lipim de gardul grădiniţei.           ― Uite că Lisaveta nu s-a culcat... M-aşteaptă să încui poarta... Să nu ne vadă împreună...           ― Ei şi?... Doar îţi sunt văr... Nu sunt străin...           Steluţa oftează şi se strecoară la braţul meu în pavilionul din grădiniţă. Aci chiar că nu ne mai vede şi nu ne mai aude nimeni!...           ― Spune-mi drept, cu cine l-ai înşelat pe Georgică ?           Steluţa tresare din nou. Probabil că îngheţata de zmeură s-a schimbat în îngheţată de zahăr ars...           ― Cine ţi-a spus? El?...           ― Nu... Dar bănuiesc eu...           ― Nu-i adevărat... Îţi jur că nu l-am înşelat cu nimeni până azi... Apoi, după o pauză: Dar să ştii c-am să-l înşel... Poţi să i-o spui chiar...           ― Şi de ce vrei să-l înşeli?           ― Fiindcă m-a bătut...           Steluţa îşi pleacă fruntea pe umărul meu şi începe să plângă. În clipa aceea, nu ştiu unde, cum şi cine, dar simt că undeva departe, cineva pe care l-aş cunoaşte îşi împlântă un cuţit în inimă. O mângâi pe păr şi-i şoptesc solemn:           ― Dacă este aşa, îţi jur şi eu pe mormântul tatei că după ce voi sfârşi liceul, am să-i trag două perechi de palme ca să te răzbun... Acum eşti mulţumită ?...           Răspunsul ei se pierde între buzele noastre mute, ce se împreună ca două jgheaburi pe care ar curge apă vie din acelaşi izvor.           .....................................           În stradă un ţignal de gardist, într-o curte vecină un lătrat de câine, mai departe un orăcăit de broaşte şi departe de tot un uruit înăbuşit de roţi... Trenul de pasageri trece podul de peste Olt. Trebuie să fie ora două după miezul nopţii.           Steluţa se ridică obosită şi abia îngână:           ― Hai de-ţi ia bicicleta şi du-te acasă, că-i târziu...           Somnoroasă, Lisaveta se uită la noi chiorâş şi ne întreabă şireată:           ― Dar unde fuserăţi până acum, diavolilor?...           Eu aprind lanterna de acetilenă, potrivesc ghidonul şi şaua, încerc apoi cauciucurile şi parcă tot nu-mi vine să plec. Steluţa se preface că-mi ajută, ca să nu bănuiască ceva Lisaveta, şi-mi şopteşte:           ― Mâine să nu vii în oraş, că vin eu la vie...           ― Taman bine... că mâine sunt singur... Mama-mare se duce la târgul din vale şi nu vine decât seara târziu...           Lisaveta continuă să bombăne. Steluţa o ia cu vorbă bună:           ― Dă-mi cheile să încui eu poarta... Tu du-te de te culcă...           Şi înainte de a încuia poarta: "Sfârşeşte liceul mai repede, să merg şi eu cu tine la Bucureşti!..."

Rolls Royce de Chiril Tricolici I.   Era o invazie lichidă, din nori de potop, prăbuşiţi parcă definitiv deasupra oraşului. Bahnhofstrasse, eleganta stradă a Gării, cu magazine scumpe şi restaurante care scot vara pe trotuar măsuţe cochete sub umbi’ele multicolore, părea strivită de ploaie, de cenuşiul opac, un cenuşiu apăsător, aproape dureros, ce mistuise totul în jur. Din când în când, rafale de vânt măturau strada, trimiţând trombe de apă în peretele de cristal din spatele căruia priveam şuvoiul nesfârşit de maşini şi, nu ştiu de ce, mă încerca sentimentul că apa mi se scurge pe faţă, spălând fardul pleoapelor. Stupidă senzaţie. Stupidă şi totuşi ea mă încerca mereu şi mereu, cu toate că eram perfect conştientă că nici măcar un glonte n-ar fi putut să străbată platoşa de sticlă. Demenţial sfârşit de octombrie! Sau poate eram eu obosită? E adevărat, repetaserăm întreaga dimineaţă pentru concertul cu Arthur Rubinstein… Doamne, repetiţia asta fusese ca o adiere de vânt faţă de cei doi ani infernali din America: Beethoven, Sibeiius, Saint-Saens, Brahms şi din nou Beethoven, Poemul de Chausson, Introducere şi Ronclo capriccioso de Saint-Saens, WieniawsM… trei zile la rând, trei zile la rând de recitaluri şi concerte în săli cu patru sau cinci mii de locuri, o zi pauză, în care zburam de la un capăt la altul al continentului, şi iarăşi două concerte şi trei recitaluri într-o singură săptămână. Aici nu mă mai culcam cu ticuri nervoase amintind mişcările degetelor pe gâtul viorii, nu mă mai sculam dimineaţa, după o noapto sau mai multe în care şi în somn îmi răsunau în cap, până la obsesie, motive din Concertul de Brahms sau din Sonata a IV-a din Ysaye… Cât de calmă, cât de tandră, cât de generoasă este această Elveţie! Timpul nu-mi mai era măsurat cu minutul sau chiar cu secunda, * aveam ore întregi când eram numai a mea, nu mă mai strivea suprapunerea aceea umană, rece ca. Şi rafturile ei de beton, în care niciunul nu vrea să ştie de altul şi altul să ştie de el… Da, totul era la trecut, ceea ce rămăsese… Poate rămăsese acea oboseală… Ieşeam de la repetiţii ca şi când aş fi ieşit dintr-un tunel nesfârşit, iar afară, în loc de o lumină binefăcătoare şi blindă, m-ar fi aşteptat o zi fără culoare, opacă şi apăsătoare, o zi hâdă şi î‘ea ca şi cea de acum.   La un moment dat, am avut impresia că Mercedes-ul alb care încetinise, ca pentru a căuta un loc de parcare, era al lui Albert, însă maşina s-a depărtat de parcă stăpânul ei s-ar fi răzgândit să mai oprească aici. Am cerut o cafea şi, aprinzând o ţigară, am continuat să privesc curgerea maşinilor, petrecând cu privirea câte un Mercedes alb. Să nu fi înţeles Albert că a fost vorba de Bristol Cafe?

AntiProVerb II – A iubi miercuri, 31.05.2006, 03:51pm (GMT)   În sufletul meu creştea o religie păgână, care se umfla trufaş şi iute, precum o maia din drojdie bună, nimicind deopotrivă cu gângănii scârboase ceea ce ar fi trebuit să fie o seară perfectă. Am sorbit adânc din sticla de vin pe care o furasem de la taică-meu şi pe care o adăugasem celor două pe care mi le dăduse chiar el. „Asta în cazul în care o să vă fie frig” îmi spusese, îndesându-mi pe furiş vinul în rucsac, să nu-l vadă mama.   Luna se oglindea în lac, întregind o privelişte care părea parcă desprinsă dintr-o carpetă care maschează imperfecţiunile unui perete de chirpici. Muntele răsufla greu, trimiţându-şi spre mine şoapte neliniştite:   — Cine eşti? De ce eşti? Dacă eşti.   Din cort auzeam respiraţia liniştită a Marei. Împletită cu palidele indiscreţii ale muntelui năştea un zvon de mare dar etern secată, o zbatere captivă în cochilia albită de soare a unui Nautilus ce-şi sticlea moartea în deşert.   Inima mea încă tresărea, cârtiţă bolnavă, neînţelegând ce fusese învălmăşeala aceea în care fata, aproape o străină, mi se dăruise înfricoşător, înveşnicindu-mă fără voia mea în carnea ei. Dacă n-aş fi fost ferm hotărât să semnez un act prin care, după moarte, să-mi donez toate organele pentru transplant, mi-aş fi smuls inima din piept şi aş fi prăjit-o încet deasupra jarului ce licărea poznaş, ca un petic de iad îmblânzit. Profilându-se fantomatic şi vânăt, un nor decupa incertitudini din Calea Lactee, lăsând în urmă chipul Ei, al celeilalte.   M-a trecut un fior de frig, sănătoasă şi aşteptată reacţie lumească la situaţia ciudată în care mă aflam. Cu un gest reflex, am ridicat un lemn contorsionat din grămada pe care o adunasem pentru foc şi am dat să-l arunc peste jăratic. Probabil că buturuga aceea mică fusese un pic udă pentru că, din foc a început să sâsâie, tulburându-mă. M-am aplecat asupra ei şi am auzit un glas şoptit:   — În sfârşşşşşit, în sfârşşşşşit… Mulţumessssssc!   Nu era prima dată când taică-meu trata prea tare vinul cu sulf şi mă îmbătam fără să-mi dau seama, aşa încât i-am răspuns plin de bun simţ:   — Să-ţi fie de bine, dar să ştii că o să te transformi în fum. Şi poate în ceva căldură pentru ciolanele mele tinere dar păcătoase, ca ale unei fosile de şef de gintă.   Buturuga a sâsâit, de parcă s-ar fi amuzat şi apoi a vrut să ştie:   — Acolo în cort… Aţi făcut ceea ce cred eu că aţi făcut?   Am dat din cap aprobator.   — Pe vremea când eram un tei tânăr, doi oameni s-au iubit la rădăcina mea. Ştiu pentru că în noaptea următoare m-a trăsnit şi n-a mai rămas din mine decât cioata pe care o vezi astăzi. Dar nu făceau aşa urât ca voi.   — Urât?!   Buturuga a tăcut o clipă stânjenită:   — Eu cred că animalele se iubesc urât. Ar trebui să fi putut simţi gingăşia parfumului teiţei de lângă mine ca să înţelegi…   Am închinat sticla înspre buturugă.   — Nu pot să torn vin pe tine, fiindcă te sting şi înţeleg că nu e tocmai ceea ce îţi doreşti. Dar beau pentru tine, buturugă mică!   — Să nu mă stingi! Aştept de o veşnicie clipa asta. Încă de pe vremea când piticul mai trăia, dar nu mai reuşea să mă convingă de înţelepciunea oamenilor.   Am încruntat întrebător din sprâncene.   — E o poveste lungă… Imediat după ce m-a trăsnit, în vizuina veche de bursuc de la rădăcina mea s-a mutat un pitic deştept. Fiindcă plângeam atât de mult de dorul teiţei încât pereţii casei lui făceau mucegaiuri urât mirositoare, într-o zi piticul mi-a vorbit despre oameni şi despre nemărginita lor înţelepciune. M-a lăsat să mă perpelesc vreo două anotimpuri şi apoi mi-a zis proverbul acela al vostru…   — Cum că ai să răstorni carul mare, am râs eu.   — Degeaba hlizeşti! Am crezut asta ani buni. Am aşteptat să treacă peste mine carul mare ca să-l răstorn. Eram chiar convins că aceasta era menirea mea în viaţă, că de aceea exist. Desluşeam o ordine divină în faptul că nu ajunsesem o buturgă mare, ca aceea a tatălui meu, pe care uneori, toamna, creşteau bureţi mari şi graşi pe care îi culegea o fetiţă bălaie, cu basma roşie. Aşteptam cu răbdare. Numai buturugile mici aveau menirea istorică de a schimba ceva, de a răsturna ditamai harabaua. Şi am tot aşteptat vreme de zeci de anotimpuri. Degeaba… Încet-încet mi-am dat seama că nici nu voi răsturna vreodată un car fiindcă ele trec pe drum. Şi, când pădurarii au tăiat o cărare timidă pe lângă mine, am început să privesc cu atenţie spre care. Dar nici măcar pe acolo nu trecea niciunul a cărui mărime să justifice o existenţă atât de importantă ca a mea. Pe urmă au apărut camioanele şi încrederea mi-a slăbit…   — Şi iar ai făcut igrasie în casa piticului?   — A nu, gnomul murise. Se intoxicase cu nişte ciuperci pe care le culesese când era beat cui. Băuse berea uitată de nişte excursionişti în pârâu.   Buturuga mică a sfârâit liniştit un timp. Se înnegrise şi la un capăt începuse să strălucească roşu. A continuat pe neaşteptate.   — Acum vreo două veri însă, am auzit doi tineri aşa ca voi vorbind despre Carul Mare.   — Care car mare?   — Cel de pe cer. Cele şase stele… Mi-am dat atunci seama că menirea mea este să răstorn acel car mare.   Am râs cu poftă.   — Oricum se răstoarnă! Pământul îşi schimbă poziţia şi…   — Şi ce? Va putea cineva dovedi vreodată că eu, buturuga mică, nu răstorn Carul Mare? Şi ce importanţă mai are de vreme ce e limpede că orice car care se răstoarnă are propria sa buturugă mică?   — Şi preţul? Poate că vei răsturna Carul Mare, dar nu vei mai exista! Buturuga mică va fi impresie, amintire!   — Ehehei, băiete, când vei apuca atâtea anotimpuri cât mine, vei fi aflat deja că în universul nostru există şi probleme care nu au rezolvare. Uneori trebuie să accepţi compromisuri surprinzătoare. Noroc, salvatorule, noroc…   Am încuviinţat şi, cu paşi şovăielnici, am adus din maşină sticla de gin pe care Mara o cărase cu noi din oraş. Am turnat-o peste buturuga mică. Flăcările albăstrui au început să joace drăceşte peste formele ei aţoase, care se topeau încet, cu demnitate.   Am urmărit stâlpul de fum ridicându-se în aerul împietrit de tăceri. Sus de tot, norul hain contura încă chipul Ei. Şi o făcea mai clar ca oricând.   — Plângi, dragule? Mi-a pus Mara o mâna uşoară pe umăr.   Fără să-mi desprind privirea albă de pe cerul înstelat, am răspuns suspinat:   — Mi-a intrat fum în ochi. Fum de la buturuga asta mică, cu care am băut un pahar de gin.   Mara a râs cristalin.   — Eşti beat de tot. Nu te-am văzut niciodată aşa… Cum ai băut cu buturuga mică? Nu înţeleg…   Am privit-o în ochi şi am strâns-o de după umeri, încălzindu-mă de parcă aş fi avut în piept un pui de soare.   — A fost o agapă prietenească: eu am dat ginul şi ea m-a învăţat cum se iubesc chipurile din stele.   — Chiar că eşti beat, a râs din nou Mara. Hai să ne culcăm!   Am pretextat că închisul cortului e treabă de bărbat pentru a mai putea privi încă o dată cerul. Fumul buturugii mici se ridica conştiincios spre stele, schimonosind şi topind chipul Ei în mii de cioburi fără nume.   — Acum chiar plângi! Te-am supărat cu ceva?   Am tras adânc în piept aerul cu miros de tei.   — Lacrimile sunt un compromis mic, iubire. Un compromis mic.