Carti scriitori romani

ROMANŢA NOULUI-VENIT     Străinule ce baţi la poartă, De unde vii Şi cine eşti?... Străinule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?...   De unde vin?... De unde pot veni, când ochii-mi, Plini de regrete şi tristeţi, Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi? Priviţi... Sandalele-mi sunt rupte, Iar toga ce mi-o dete-Apollo În noaprea când pornii spre voi Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.   Sunt gol ― Căci calea-mi fuse lungă Şi-n calea mea-întâlnii pe rând Pe toţi câţi vrură să vă vândă Podoabe noi ce nu se vând, Pe cei ce vrură să vă cânte romanţe noi, Pe cei ce vrură Să vă-ndrumeze spre mai bine ―   Spre-acel frumos întrezărit În armoniile eterne Dintr-un sfârşit Şi-un infinit, Pe cei ce v-au adus lumina, Pe cei ce i-aţi primit cu ură Şi i-aţi gonit cu pietre ― Pietre ce s-or preface-n piedestale În clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!...   De unde vin? Eu vin din lumea creată dincolo de zare ― Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi, Eu vin din lumea-n care Nu-i ceru-albastru, Şi copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la voi, Din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi, Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă, Din lumea ultimului cântec, Purtat pe-a berzelor aripă Din ţărm în ţărm, Din ţară-n ţară, Din om în om, Din gură-n gură, ― Din lumea celor patru vânturi Şi patru puncte cardinale!...   Deschideţi poarta dar, Şi-n cale Ieşiţi-mi toţi cu foi de laur, Iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură, Veniţi în jurul meu degrabă, Şi-n cântul lirelor de aur, Porniţi cu mine împreună   Spre lumea-n care nu-s castele cu punţi Şi şanţuri feodale, Nici ruginite porţi de-aramă, la care bat cei noi sosiţi... Veniţi cu toţii cât mai e vreme, Şi mai puteţi cânta ― Veniţi!... Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii! Iar cânturile voastre ― Cânturi cu care azi cerşiţi o pâine ― Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!... Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Era prin anul una mie şi nouă sute opt ― îmi pare.       LA POARTA CELOR CARE DORM   lui Dimitrie Anghel   Hei, cântăreţ!... Opreşte-ţi truditul pas... Nu ştii Că-aci-i sfârşitul celor ce-au început cei vii?... Şi nu ştii că-n grădina din dosu-acestei porţi Începe, nouă, lumea sfârşită de cei morţi?... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Eşti obosit ― se vede Ce drumuri prăfuite Bătătorişi, sărmane cercetător prin stele De frumuseţi bizare şi armonii smintite? Tu, ce-ţi târăşti scheletul prin faţa porţii mele, Ce nu găsişi în viaţă aşteaptă să-ţi dau eu.   Vezi poarta-aceasta verde? E poarta mea... De vrei Să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei Sub care zac tăcute părerile de rău, De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc Cu trupul lor pământul grădinii, Şi de porţi Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi, Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bine-ai venit! Priveşte ce tei bătrâni umbresc Pe cei culcaţi sub stratul de iarbă şi de flori!... Şi ce miros de viaţă!... Şi teii, ce parfum De sânuri decoltate împrăştie pe-alee ― Or, tu cunoşti parfumuri de carne de femeie. Nu? Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc În care se serbează orgiile de seară ― Cei morţi sunt înăuntru, iar vii sunt pe-afară!...   Pe câţi grăbiţi ca tine nu i-a oprit din drum Grădina mea!... Priveşte-i aleile de-aproape ― Nisipu-i praf de aur, şi-n frunzele de tei Verzi stofe de mătase s-ascund ca şi sub pleoape, Nu flori, ci ochi... Priveşte-i... Nu sunt şi ochii Ei?... . . . . . . . . . . . . Şi-acum mai pleci? Răspunde-mi, sărman cercetător De frumuseţi bizare şi armonii smintite ― Tu, ce bătuşi în viaţă la poarta tuturor Şi nu-ntâlnişi în cale decât porţi zăvorâte!...   Iar cântăreţul care plângea, strângând la sân Chitara cu trei strune, răspunde:  ― Nu... Rămân!...     ROMANŢA NOASTRĂ     Sur ton beau tapis de pussière rose, De poussière grise, de poussière blonde, O! route, rois ou pauvres, fous ou fiancès, Cueilleurs de baisers ou cueilleurs de roses, Sur ton beau tapis de poussière blonde, Tout le monde, tout le monde, tout le monde, Ya passé.[1]   KLINGSOR     Pe-acelaşi drum, Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii, De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus, Pe-acelaşi drum Pe unde ieri trecură poate, Străbunii noştri Şi părinţii, Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,   Noi ― Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe Şi doliul vremilor apuse, Şi-al idealurilor scrum ― Pe-acelaşi drum Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani!   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calea noastră întâlni-vom Pe cei bătrâni rămaşi în urmă ― Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi Cum le luăm-nainte. Iar noi Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă În suflet sfintele avânturi Şi-n gură caldele cuvinte...   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calarea noastră întâlni-vom ― O!... câte nu poţi să-ntâlneşti Când drumu-i lung Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână Tot mai departe Şi te poartă, Ca pe un orb ţinut de mână, Spre-ntrezărite-Aureole ― Nimicuri scumpe pământeşti!...   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!... Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.   Dar va veni o zi în care Ne vom opri deodată-n drum, Înspăimântaţi că-n urma noastră Zări-vom pe-alţii cum sosesc, Cum ne ajung, Ne trec-nainte Şi râd că nu-i putem opri...   Da... Va veni şi ziua-n care vom obosi, Şi va veni Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum Ne va părea miros de smirnă, Iar cântul ţiterelor sparte Un Psalm cântat de-un preot gângav La căpătâiul unei moarte Pe care nimeni n-o cunoaşte...   Şi-atunci, privind un urma lor ― Ca cei ce n-au nimic să-şi spună Când nu-şi pot spune tot ce vor ― La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani, Vom adormi ca şi drumeţii Ce dorm uitaţi de mii de ani!...       SPRE INSULA ENIGMĂ   lui N. M. Condiescu   Un şuierat prelung salută ivirea zorilor... În larg, Un strop de purpură pătează-albastrul violet almării, Pe bric, Lumina roşie se stinge în vârful primului catarg, Şi-n locul ei, pe sfori, se-nalţă pavilioanele... E ziuă!...   Şi mateloţii se deşteaptă pe bord, Şi ancorele grele Apar cu ghearele-ncleştate, Ca nişte fiare-nfometate... Şi bricul alb se mişcă-alene Cu graţia unei sirene Ce se răsfaţă-n plasa de inele Şi de brăţări lichide, Ce dispar Pe poarta larg deschisă lângă far!...   Adio, port... Adio, cuib de veselie trecătoare... Adio, cabareturi... Adio, dansatoare... Adio, ciocnet de pahare... Adio, tot ce-a fost... Adio!...   De-acum, pornim... Pornim din nou... Pornim!... Şi-n urma noastră, marea Îşi împleteşte respirarea Cu al sirenelor ecou ― Eternul nostru semn de întrebare!...Iar mai târziu Sărmanul port Abia-şi mai lămureşte-n zare Conturul alb, Ca şi-un cavou Din care morţii-ncep să-nvie!... Şi bricul nostru-i primul mort Care-a-nviat, Înveşmântat În alb, De sus şi până jos, Ca şi Cristos!... Suntem departe ― Da... departe!... Şi vântul mării ne sărută Pe frunte, Pe obraji, Pe gură... Şi parcă ne cunoaşte, vântul ― Cu nevăzutele lui braţe ne-arată drumul Şi ne-nvaţă Să ne ferim de sfatul zării, Căci zarea-i veşnic prefăcută... Şi-apoi ne lasă când pricepe Că noi i-am tălmăcit cuvântul!...   Plutim spre răsăritul lumii, Plutim spre prima dimineaţă!... Şi bricul alb Sfâşie-n două covorul apelor albastre, Lăsând în urma lui o dâră de spumă creaţă,Ce se-ntinde Ca şi o punte nesfârşită, Pe care sufletele noastre Se vor întoarce-acasă-n ziua Când uraganele ne-or vinde!... Şi-aşa, pluti-vom toată ziua... Şi-aşa, pluti-vom noaptea toată... Şi-aşa, pluti-vom vreme multă ― Căci „prea multă” nu e niciodată, Când ne-ndreptăm spre „Insula enigmă”, În care nu ştim nimeni încă, ce va fi ― Dar ştim cu toţii că-ntr-o bună zi, Noi, cei născuţi din tată-n fiu navigatori, Vom acosta la rândul nostru-nvingători...   Şi-atunci ― Stăpânii Mării Negre noi vom fi!...       ROMANŢA MARILOR DISPĂRUŢI   lui Ştefan Petică şi Iuliu Săvescu   Noi suntem morţi de mult... Voi ne-aţi uitat ― Şi ne-aţi uitat că nu ne mai vedeţi. Dar noi din umbra negrilor pereţi Adeseori ieşim să vă-întâlnim, Şi-n visurile noastre retrăim, Ca şi-n viaţă, Câte-un vers ciudat Din marele Poem, pe care voi Ni l-aţi plătit cu bulgări de noroi”...   Noi suntem morţi... Şi totuşi, când pornim Spre lumea voastră ― lumea celor vii ― În negrul gol al craniilor reci, Noi, Ca şi voi, La fel simţim Vibraţiile-acelor armonii Ce-nsufleţesc tăcutele pustii În care voi ne-aţi îngropat pe veci!   Noi Mulţilor ce nu ne-au înţeles Le vom ierta ― căci suntem morţi acum. Iar celor ce păşesc pe-al nostru drum Le vom fi fraţi!... O! fraţilor, cântaţi ― Căci noi de-aci din groapă v-ascultăm!... Cântaţi frumosul îngropat de-acei Ce n-au putut să-l re’nvieze-n vers, Cutreieraţi întregul Univers, Şi-n cântecele voastre îngropaţi Toţi vechii Zei!   Iar mâine-n zori, de-o fi să ne întâlnim Pe-albastrele cărări, de unde azi Noi vă privim ― O!... Mâine-n zori, de-o fi să ne-ntâlnim, Vă vom primi cu braţele deschise, Şi-obrajii voştri,-adeseori scuipaţi, I-om săruta ― Căci voi ne sunteţi fraţi!...     [1] Pe frumosul tău covor de pulbere trandafirie, De pulbere cenuşie, de pulbere bălaie, O, drum! regi sau sărmani, nebuni sau logodnici, Culegători de săruturi sau culegători de trandafiri, Pe frumosul tău covor de pulbere bălaie, Toată lumea, toată lumea, toată lumea A trecut (fr.).    

Sunt necesare câteva precizări. Motivele care m-au determinat să scriu această carte au dispărut, chiar în cursul anului 2003, când am început-o. Revenind asupra ei, după şase ani, am constat că ezitările mele, bâjbâielile în privinţa modului de abordare, îi adaugă o dimensiune în plus. Inspirată de moartea lui Dumitru Ţinu, cartea s-a transformat, pe măsură ce o scriam, dintr-o anchetă relatată sub formă de jurnal – în ficţiune curată. Am lăsat-o exact aşa cum am scris-o atunci, fără nici un fel de intervenţie. Aş vrea să mai precizez că multe nume, întâlnite în prima parte a ficţiunii, sunt reale. Ele n-au legătură cu faptele relatate, chiar dacă unele dintre acestea s-au întâmplat – în alt moment, însă, şi cu alte personaje. Aş mai mărturisi că există în această carte şi câteva experienţe personale, intime (derulate, evident, în cu totul alt context), pe care i le-am „cedat” personajului, în intenţia de a face ficţiunea cât mai plauzibilă. Dacă am reuşit sau nu – sau ce şi cât am reuşit – asta nu mai depinde de judecata mea.           O parte din această carte va fi publicată în serial, în „paginile” acestui site.           I.           Această carte s-a născut dintr-o frustrare personală. Pe data de 4 februarie 2003, seara, m-am întâlnit cu Ioan Cărmăzan, regizorul, la Pizza Perfect, undeva pe Bulevardul 1 Mai (Ion Mihalache, cum îi zice acum). Cu câteva zile în urmă, publicasem în „Naţional” un fragment dintr-o carte a sa, „Roşu, galben şi albastru”, şi voiam să-i dau ziarul pe care el, nefiind în ţară în perioada aceea, nu-l citise. Mai eram la masă cu un prieten al său, cineast, soţia şi unul dintre cei trei băieţi.           După câteva comentarii pe marginea articolului, Nuţu (aşa îi spun prietenii lui Cărmăzan) a adus vorba de scenarii şi de câteva proiecte ale sale.           „Ce tot umbli după idei de scenariu, Nuţule, ai un scenariu în faţa ta, trăieşti în mijlocul lui, e senzaţional, e incredibil şi tu îl cauţi aiurea.” „Ce vrei să spui?” – m-a întrebat.           „Ţinu. A murit un ziarist foarte cunoscut, a lăsat în urma lui un scandal uriaş, moştenitorii se bat pe avere, presa toacă zilnic cazul… Tu nu citeşti ziarele?” „Ba da, am citit ceva, dar n-am ştiut că-i aşa mare scandalul… Am fost plecat la Rotterdam… Spune-mi tu.”           Şi i-am spus. I-am spus de moartea ciudată a lui Dumitru Ţinu, în dimineaţa primei zile a anului, de apariţia, la zece zile de la înmormântarea să, a unei alte familii, neoficiale, o femeie şi un copil, alături de care directorul ziarului „Adevărul” trăise, timp de 17 ani, o viaţă dublă, de revendicarea drepturilor de moştenitor ale lui Andrei Iucinu, fiul său prezumtiv. Apoi de lupta între moştenitori, Ana Maria Ţinu şi mama ei, Tamara, pe de o parte, şi familia neoficială Iucinu, Emilia şi fiul ei, Andrei… Apoi de cele două morminte, cel de la Breaza, unde familia oficială l-a înmormântat pe Dumitru Ţinu, şi mormântul gol de la Băneasa, cumpărat chiar de ziarist, în timpul vieţii. Apoi de suspiciunile legate de implicarea lui Ţinu în afacerile lumii interlope, de inadvertenţele variantei oficiale ale morţii lui, de apariţia şi dispariţia unor probe şi martori… I-am mai spus de concluziile, sau mai bine zis perspectivele deschise de o altă investigaţie, făcută pe cont propriu, de o bună prietenă, ziaristă, cu complicitatea mea.           „Senzaţional…!” – a exclamat Nuţu. „Faza cu cele două morminte e senzaţională! Mâine mă duc să vorbesc cu „moşu'„„. „Moşu'„ era Sergiu Nicolaescu. Mă incita ideea de a declanşa producţia unui film care avea toate şansele să fie un mare succes de casă.           Credeam foarte tare într-o asemenea perspectivă, dar nu ştiam cât îl va ţine entuziasmul pe Cărmăzan. În seara zilei următoare, miercuri, 5 februarie, l-am sunat din nou. „Ai vorbit cu moşu?           — Da, îi dăm drumu'. Eu o să fiu regizorul, iar Nicolaescu şi Petre Năstase producători.”           A doua zi i-am luat un interviu lui Cărmăzan. Vineri, 7 februarie, a apărut în „Naţional” articolul „Regizorul Ioan Cărmăzan va face un film despre viaţa lui Ţinu”. Pe la prânz, l-am sunat pe Cărmăzan pe mobil. „Nu e Nuţu, mi-a răspuns o voce repezită. Sunt Fănuş Neagu, secretara lui.” Am început să râd şi m-am prezentat. „Bă – s-a răstit prieteneşte la mine scriitorul – o să faceţi voi filmul ăsta când o zbura porcu' care nu s-a născut încă. Păi credeţi voi că vă lasă ăştia să-l faceţi?           — Care ăştia, maestre?           — Păi tu pe ce lume trăieşti?           — Într-o lume incoloră, că n-am culoare politică.           — Atunci, din ce trăieşti?           — Da' dumneavoastră din ce trăiţi?           — Eu trăiesc din prestigiu, dar am 70 de ani… Uite, ţi-l dau pe pe Cărmăzan„… Nuţu avea vocea răguşită ca după o probă de fond. „Ce mi-ai făcut, nebunule? Au venit ăştia cu televiziunile peste mine…           — Ce ţi-am făcut? Te-am făcut celebru, Nuţule, asta ţi-am făcut”…           Aşa a apărut ideea filmului „Blândul domn Ţinu”, sau „Blândul dom Dinu”, sau cum s-o numi el, şi aşa a început promovarea lui. Trei zile la rând Ioan Cărmăzan a dat interviuri şi declaraţii pe posturile de televiziune. Cât priveşte finalizarea acestui proiect, poate că avea dreptate Fănuş Neagu. Nu este exclus ca cineva, „ăştia” adică, să încerce să oprească filmările. Acesta a fost motivul preliminar al hotărârii de a scrie această carte.           Motivul decisiv a fost însă altul, mult mai personal, acea frustrare de care spuneam. După „show-urile” din presă şi de la televiziune, Cărmăzan a plecat la Strassbourg. Când s-a întors, l-am rugat să-mi dea nişte detalii despre scenariu, ca să public. Mi-a spus că are nişte probleme dar că mă sună el, imediat ce le rezolvă, ca să vorbim în linişte. După câteva zile, rezumatul scenariului a apărut în alt ziar decât cel la care lucrez. Am avut sentimentul că mi-a furat cineva o amintire.           II.           Habar n-am cum să încep. Şi cum să abordez subiectul. Aş putea să fac o telenovelă. Mi-e foarte la îndemână, iar cazul are toate datele. Pe de altă parte, complicaţiile şi implicaţiile dezvăluirilor de după moartea lui Dumitru Ţinu sunt mult prea grave ca să le limitez la o simplă poveste a unei vieţi duplicitare… Sau „triplicitare”, după unele informaţii. Doamnă G., buna mea prietenă, mi-a spus, pe un ton de prietenească ameninţare: „Să nu te prind că faci vreo „tragedie cu patru personaje„, că nu mai vorbesc cu tine. Fă o carte pentru oameni deştepţi, ce Dumnezeu…! Poţi”. Asta-mi mai lipsea, o responsabilitate în plus. Adică, să n-o dezamăgesc pe doamnă G., care voia de la mine un fel de „Cu sânge rece” al lui Truman Capote. Să fiu, cu alte cuvinte, la înălţimea subiectului, dar să fie şi o carte de succes. Da, dar eu lucrez contra cronometru. Cartea trebuie să fie scrisă într-o lună, aşa a cerut editorul…           O să fac cum mă taie capul şi cum mă duce inspiraţia. În acest moment, gândesc să fac o compilaţie după tot ce s-a scris în presă, din clipa morţii lui Dumitru Ţinu, până în această clipă şi în clipele care vor urma. Căci e de presupus că, în timp ce lucrez, vor apărea elemente noi. Trag nădejde că finalul cărţii va pică pe un moment mort, ca să aibă timp să fie tipărită şi să nu devină inactuală prin cine ştie ce „bombă” apărută înainte de momentul lansării…           Doamnă G. făcuse aluzie la articolul meu „O tragedie cu patru personaje”, apărut pe 15 ianuarie în „Naţional”. Nu-i plăcuse. Ca atare, voi începe cu un fragment chiar din acest text…           O TRAGEDIE CU PATRU PERSONAJE           „Moartea tragică a ziaristului, devenit, prin dispariţie, personaj de roman, i-a transformat biografia în spectacol public. A fost voia destinului. Un destin care continuă postum şi va continua încă multă vreme, până la o nouă dispută între moştenitori, eventual pentru drepturile de autor la un viitor scenariu de film. Moartea gazetarului, survenită brusc, printr-un stupid accident de maşină, a punctat finalul unei tragedii cu patru personaje: Dumitru Ţinu, Tamara Ţinu – soţia lui, Ana-Maria Ţinu – fiica legitimă, şi Emilia Iucinu. Nu îl includem în ecuaţie pe Andrei, pentru că este prea tânăr pentru a realiza dimensiunile conflictului în care este, deocamdată, doar corpul delict. Vom încerca să prezentăm, într-o percepţie sumară, personajele principale ale acestui reality-show tragic, cu un bărbat şi trei femei, condamnaţi la convieţuire şi promiscuitate, „până când moartea îi va despărţi”. Până când moartea i-a despărţit, de fapt. Moartea lui Dumitru Ţinu.           Tamara Ţinu. Văduva oficială a ziaristului este, aparent, marea victimă a jocului dublu al acestuia. După ce, timp de 20 de ani, a îndurat cu stoicism umilinţa de a-şi împărţi soţul cu altă femeie, în speranţa (presupunem) că într-o zi acesta se va aduna de pe drumuri şi se va întoarce definitiv acasă, după ce speranţa i-a fost iremediabil spulberată de apariţia unui copil nelegitim al soţului ei legitim, iată că moartea neaşteptată a acestuia îi distruge şi ultima miză, ultima justificare a umilinţelor ei: averea defunctului care e pe cale de a fi împărţită cu Andrei Iucinu. Nu se ştie aproape nimic despre Tamara Ţinu. Doar că e rusoaică şi că, în tinereţe, iubea petrecerile mondene, spre deosebire de soţul ei, care era un singuratic. Tamara Ţinu nu vorbeşte cu nimeni, decât prin intermediul avocaţilor. Nu se ştie, deci, în ce măsură a fost doar o victimă a soţului ei. Nu se ştie dacă nu cumva a fost chiar cauza acelei duplicităţi. Iar Dumitru Ţinu nu era omul care să se plângă cuiva despre nefericirea şi eşecurile lui din viaţa de cuplu. Aşa că, până una-alta, lucrurile rămân învăluite în mister. Cert este că, într-o zi, el a părăsit-o pe Tamara. Nu definitiv şi, mai ales, nu oficial. Şi-a găsit, pur şi simplu, refugiul în braţele altei femei. Refugiu pe care, probabil, soţia, din motive numai de ea ştiute, l-a tolerat o vreme. Numai că aventura soţului s-a transformat, dintr-o defulare tipic masculină (bărbaţii îşi „îngroapă” întotdeauna eşecurile în trupul unei femei), într-o relaţie serioasă şi de lungă durată. Este de presupus că, în acel moment, Tamara a declanşat războiul. Era însă prea târziu. Al doilea cămin al lui Dumitru Ţinu devenise o certitudine ireversibilă… Au urmat probabil scene de gelozie, crize de nervi, ameninţări, şantaje. Acestea n-au făcut însă decât să adâncească prăpastia dintre ea şi soţul ei. Între timp, s-a născut Andrei. Nu se ştie când a luat cunoştinţă Tamara de această nouă lovitură pentru ea. Nu se ştie nici când, cum şi de ce au ajuns la un consens al tăcerii şi promiscuităţii. Cine a şantajat, pe cine. În orice caz, ne este greu să credem că situaţia a fost acceptată ca un menage a trois surâzător şi festiv, ca în filmele de serie X. Au fost nopţi de singurătate şi insomnie bezmetică, în care Tamara a plâns, a strâns din dinţi şi a acumulat în suflet mormane de ură. Poate de multe ori şi-a blestemat cu disperare soţul. Într-o zi, pe 1 ianuarie 2003, blestemele ei s-au împlinit.           Ana-Maria Ţinu. Fiica legitimă a lui Dumitru Ţinu este, în acest context, personajul cel mai misterios. Nu se ştie care au fost relaţiile cu tatăl ei. Poate că era singura care-i înţelegea drama (se ştie că fetele sunt mai ataşate de tatăl lor), poate că era singura care percepea, în toată grozăvia ei, presiunea acelei insuportabile dublicităţi din care Dumitru Ţinu nu reuşea să mai scape. Poate că i-a fost chiar confesor. Din scrisoarea deschisă, publicată recent de Andrei Iucinu (prin mijlocirea lui Sergiu Andon), reiese că Dumitru Ţinu i-ar fi spus fiului său că, dacă i se va întâmpla ceva (acum ştim ce însemna acel „ceva”), să ia legătura cu Ana-Maria, sora lui vitregă, pentru că ea ştie despre ce este vorba… Înţelegem de aici că între tată şi fiică a existat o punte de comunicare şi că Ana-Maria consimţise la unele îndatoriri faţă de fratele ei… E posibil însă ca Ana-Maria Ţinu să fie, în această dispută meschină asupra averii tatălui ei, de partea mamei, alături de care şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului. Dar, până una-alta, ea este deţinătoarea „potului” câştigător, în calitate de unic moştenitor al defunctului Dumitru Ţinu. Va avea Ana-Maria puterea de a rezista tentaţiei unei averi imense? Va putea ea să-şi depăşească propria condiţie, împărţind moştenirea cu fratele nelegitim? Rămâne de văzut cât de mult l-a iubit pe Dumitru Ţinu şi în ce măsură îi va respecta dorinţa. Averea pe care Ana-Maria o deţine de drept, în acest moment, este ameţitoare. Ea ar putea lua minţile chiar şi unui înţelept.      Emilia Iucinu. Nu putem să-i spunem amantă. Relaţia ei cu Dumitru Ţinu are aproape toate coordonatele unei căsnicii veritabile, mai puţin oficializarea ei şi recunoaşterea paternităţii copilului lor. Probabil, la început, a fost aventura salvatoare a lui Dumitru Ţinu, analgezicul unei dureri înăbuşite. A urmat, posibil, o pasiune devastatoare din care a rezultat un copil frumos, un băiat. Singurul băiat al lui Dumitru Ţinu şi singurul copil pe care, dacă e să dăm crezare avocatului, Emilia putea să-l aducă pe lume.

Noi perle de tranziţie E foarte greu să găseşti incompetenţi de calitate.           GARFIELD MOTANUL, forumist Evenimentul Zilei                 Erori au fost, erori sunt încă ginerii nu ştiu cum era „pe vremuri", ceilalţi poate că au început să uite. Acomodarea cu binele se face iute şi aşterne o pătură groasă peste cufărul cu amintiri dătătoare de fiori. Acum suntem guralivi, superficiali şi veseli. înainte mergeam cu tărtăcuţa vârâtă între umeri şi mâinile în buzunare, gata să ne facem că nu vedem nimic şi că nu auzim mai mult decât vedem. Singura supapă la care umblam era umorul, sub forma lapidară şi riscantă a bancului politic („zece ani pentru cine-l spune, cinci pentru cine-ascultă"). Această formă de răzbunare prin hazul de necaz păstra la cote funcţionale pulsul unui sistem anemiat şi al unei populaţii în genunchi. Tot ea ne ajuta însă, fără să ne dăm seama, să consfinţim renunţarea la pretenţii. Era suficient dacă râdeam de Ceauşescu la chefuri şi înjuram în gând la cozi. Ne credeam puternici pentru o clipă şi uitam cât eram de vulnerabili în rest. Ţesutul social slab şi vecinătatea ameninţătoare a ur(s)sului răsăritean făceau posibilă batjocura, indiferenţa sau dispreţul celor puţini faţă de cei mulţi. Cum ne revanşam? Satirizându-i pe satrapi, luându-le în derâdere obiceiurile, desenând perciuni şi cercel de rocker pe icoanele comuniste de pe tablouri sau din manuale.           Şi cu asta ajungem la titlul de mai sus. Una dintre ocupaţiile favorite ale cârcotaşilor subversivi pe cont propriu era schimonosirea cântecelor patriotice difuzate în exces la radio şi la televizor. De ce? Fiindcă era singura formă de sancţionare a unei realităţi nedemne: aceea că inflaţia de refrene patriotarde era ea însăşi o sluţire vinovată a ideii de patriotism, căreia îi culegem roadele acum, când termenul ca atare e prăfuit, demonetizat sau în cel mai bun caz suspect. Prin urmare, cine avea un strop de curaj şi un dram de umor modifica o literă şi obţinea un efect. Aşa se face că trei dintre şlagărele corale propagate nemilos sub comunism – Pe-al nostru steag e scris unire, Deşteaptă-te, române! şi Eroi au fost, eroi sunt încă – au beneficiat de o carieră alternativă în undergroundul autohton prin variantele Pe-al nostru steag e scris uimire, Descurcă-te, române! şi Erori au fost, erori sunt încă.           Ultimul dintre aceste titluri îşi păstrează, din nefericire, actualitatea. Termenul lui de garanţie nu va expira pentru simplul motiv că limba română, schingiuită temeinic, aproape cu sistem, de comunişti este supusă în continuare la cazne grele. Astăzi parcă mai mult ca ieri se vorbeşte zgomotos, prost şi anapoda. Fraza bezmetică, anacolutul violent, calchierea dizgraţioasă au un grad de incidenţă îngrijorător. Grija pentru nuanţă a dispărut, sufocată de cele două discipline la care România deţine toate titlurile posibile: aflatul în treabă şi datul cu părerea. Cât de antipatriotică este atitudinea asta foarte puţini pricep, iar erori au fost, erori sunt încă vocea lor se aude stins, ca suspinul unui bolnav bătrân şi blazat.           A fost aşa dintotdeauna? Au existat mereu inepţii antologabile? Sunt vinovate vremurile trecute pentru deriva discursului prezent? Da, categoric. Ţin minte, bunăoară, cât de ocupat eram cu trei decenii în urmă, când consemnam pe ascuns zeci de perle ale profesorilor mei din liceu. Recolta era fabuloasă, cu atât mai mult cu cât ogorul se întindea pe suprafaţa unui liceu de filologie-istorie, unde te-ai fi aşteptat să existe, mai ales la catedră, o comandă excelentă a limbii române. Ei bine, n-a fost aşa. Chicotind cu nasul înfundat în mâneca vestonului şi pitit în spatele unui coleg corpolent, am aflat atunci lucruri măreţe. De pildă, la geografie am fost anunţat că „La Turnu-Severin a fost construit un pod de către Apolodor din Damasc, al cărui picior se vede şi astăzi". La română aveam parte de subtilităţi diafane, mai ales când venea vorba de analizarea unor poezii de pe lista lecturilor obligatorii. „Din poemul Plumb se desprinde ideea că mortul era singur în coşciug", m-a informat cu un aer doct profesoara de română, punând bazele unei misterioase hermeneutici a solitudinii funerare. Nici orele de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei (da, da, iubiţi cvadragenari, vechiul PTAP, if memory serves) nu erau scutite de năstruşnicii ambalate sub forma panseului grav. Un ins uscăţiv şi inclement ne-a adus la cunoştinţă, într-un moment de apoteoză cerebrală, că „premilitara e inima prin care naţiunea respiră, se mişcă şi acţionează". Şi câte şi mai câte.           Nu e de mirare, aşadar, că destui elevi au deprins de la profesori uşurinţa de-a rosti enormităţi. Când mi-a venit rândul să predau discipline umaniste la o şcoală de provincie, suflul exploziei inepţiale m-a izbit în faţă. O privire diagonală pe câteva extemporale mi-a prilejuit reîntâlnirea cu exprimarea trăşcălie, nesupravegheată, unde nexul cauzal e necunoscut, iar grija pentru mesaj lipseşte. De exemplu, un elev a glosat ambiţios pe marginea „Scrisorii lui Nea Goe Basarab", un altul a explicat că „O scrisoare de la Muselim Selo n-a fost scrisă de Muselim Selo, cum s-ar crede din tidu, ci de căprarul Nicolae, care era mort", iar un al treilea a stabilit că „Dingo este un câine mare, de prerie, care dezgroapă cadavre şi le mănâncă de vii". Predarea ştafetei se făcuse fără şovăiri sau poticneli. Acurateţea? Un moft. Pedanteria? O năzbâtie desuetă. Respectul pentru cuvânt? O utopie vinovată.           Aşa stând lucrurile, deriva discursului public din ziua de azi se prezintă însoţită de explicaţii. O ţară unde lumea vorbeşte şleampăt nu se poate comporta coerent. Un loc în care televiziunea pune în circulaţie gângavi revanşarzi, peltici mintal, păpuşi decerebrate şi atleţi ai uitatului pe gaura cheii pierde statornic şansa revirimentului. O populaţie care crede că autocenzura verbală şi cenzura ideologică sunt sinonime pune limba română în imposibilitatea de-a se apăra. O lume lipsită de proprietatea termenilor, dar capabilă să vorbească în clişee de la răsăritul la apusul soarelui împinge româna într-un subsol igrasios, fetid erori au fost, erori sunt încă şi cotropit de beznă. La fel de important, preocuparea obsesivă pentru confiscarea microfonului şi pentru instalarea în prim-plan are consecinţe tragicomice. România este de o bună bucată de vreme un spaţiu în care criteriul reprezentativităţii e neglijat metodic, ceea ce face posibilă ivirea unei pletore de vietăţi bucuroase să funcţioneze doar pe linia minimei rezistenţe.           Această formă de tristeţe în faţa limbii române sub asediu m-a împins să produc, la sfârşitul anului trecut, antologia de perle Fie-nie tranziţia uşoară. Cartea a avut un merit (a pus sub ochii publicului un tablou al imposturii vociferante), dar şi o carenţă: a fost depăşită din chiar clipa publicării. Cantitatea de aiureli, bazaconii, tâmpenii pompoase, enunţuri delirante şi gafe răscolitoare era mult prea mare pentru a încăpea, fie şi după o selecţie la sânge, într-un singur volum. In plus, falangele de războinici împotriva limbii îşi schimbă rândurile. Apar figuri proaspete, pe care mass-media le preia rapid şi le exploatează sârguincios. Aşa s-a născut Mi-e rău la cap, mă doare mintea, o nouă radiografie din citate a beteşugurilor care surpă discursul public din România. Faptul că antologia apare într-o colecţie de carte comică („Râsul lumii") nu diluează în nici un fel gravitatea fenomenului. Cum mă număr printre cei cărora le place să vorbească pe un ton glumeţ despre lucruri neliniştitoare, am convingerea că Mi-e rău la cap, mă doare mintea va avea impactul dorit, fie şi în cadrul unei colecţii rezervate (cel puţin teoretic) cărţilor de vacanţă, care întreţin buna dispoziţie şi ajută la netezirea cutelor de pe frunte.           Cine va avea curiozitatea de-a întocmi clasamente ale rostitorilor de prostii din cele două volume va descoperi un premiant aflat la mare distanţă de contracandidaţi. El se numeşte, previzibil, Gigi Becali. Unde îl găsim? In aproape toate secţiunile cărţii (lipseşte din categoria „Muzică şi texte muzicale", dar nu e timpul trecut), de la afaceri la politică, de la sănătate la familie şi de la filosofie la sport. A cui e vina? Iată o întrebare cu răspuns plătit. Televiziunea şi ziarele ne învaţă de ceva vreme că ubicuitatea nu mai e privilegiul zeilor. Fascinaţia pentru grotesc şi garanţia circului au curbat spinarea nici aşa foarte dreaptă a propagatorilor de ştiri (şi mai ales de non-ştiri), silindu-i să se înfiinţeze prompt ori de câte ori împăratul urdei avea ceva de comunicat naţiunii. Căci acul ratingului trebuie să zvâcnească nervos, iar indicii de audienţă să îngăduie perpetuarea farsei. Ca ultimă picanterie, trebuie spus că, de la un timp încoace, nu Gigi Becali se deplasează de-a lungul şi de-a latul televiziunilor sau ţării, ci ţara orbitează vesel în jurul lui Gigi Becali. Unde? Cum unde? La palat, vezi bine. La început de mileniu, într-o republică în care figurile monarhiei fac operă de decor, totul se petrece „la palat", unde ţarul caşului şi al cash-ului semnează transferuri de fotbalişti, visează la o ţară ca soarele sfânt de pe cer, driblează Fiscul (şi o declară public), împarte bani cerşetorilor, declară război hahalerelor, papagalilor sau zdrenţelor şi-i ridică la rangul de erori au fost, erori sunt încă războinici pe ţuţerii prosternaţi bovin, cu buzunarul în aşteptare şi conştiinţa gata de închiriere.           Dacă vreţi exemple ale discursului becaliot, iată câteva: „Voi cumpăra pentru Steaua un avion de şaisprezece milioane de euro, care va avea siglă cu Sfântul Gheorghe." Mai doriţi? Mai avem. Iată: „Numai oamenii de stânga divorţează." Sau: „Dumnezeu ne-a lăsat care mai lung, care mai scurt." Sau: „Când o să vadă diavolul că deviza mea e «In slujba crucii şi a neamului românesc», o să dea din colţ în colţ şi-o să dea de dracu'." Sau, în fine: „Cine nu va respecta arma dreptăţii, atunci sabia dreptăţii îi va lua capul."           Dar cine insistă pe Gigi Becali nedreptăţeşte alţi cotizanţi notorii. Cu toţii domni şi doamne, oameni bine, care vor statut, respect şi recunoştinţă pentru şansa providenţială de-a le fi contemporani. Ei se numesc, într-o ordine aleatorie, Marian Vanghelie („Opriţi grătarele, vorbeşte domnul Geoană!"), Oana Zăvoranu („Deranjează pe cineva tatuajele şi silicoanele mele, sau fiindcă aveţi un pix şi-o foaie vă faceţi toate meandrele?"), Irinel Columbeanu („E foarte greu să faci televiziune şi să naşti în acelaşi timp"), Călin Popescu-Tăriceanu („Eu nu prea mă pricep la sintagma frazei"), Mircea Badea („Avem dreptul să nu ni se mai pară nici o diferenţă între nimeni şi nimeni"), Ionela Prodan („Când ţin microfonul în mână, îl am pe Dumnezeu deasupra capului"), Corneliu Vădim Tudor („Am solicitat ieri ONU să scoată în afara legii NATO"), Mircea IonescuQuintus („Această aproape unanimitate nu se datoreşte faptului că aţi fost singurul candidat"), Mircea Geoană („Uitaţi-vă la sutele de mii de membri PSD care se uită la noi la televizor"), George Pruteanu („Am trecut pe la mai multe partide din consecvenţă"), Cornel Dinu („Comunismul a fost o formă de aşezare optativă a societăţii"), Mioara Mantale („Ne dorim ca pe listele pentru alegeri să existe un număr cât mai mic de decedaţi"), Theodor Stolojan („Eu nu pot oferi garanţia că nu mă pot îmbolnăvi din nou"), Mădălin Voicu („Nu ştiu dacă putem incumba toate aceste lucruri în acelaşi ambalaj"), Vasile Turcu („Domnul profesor Rednic a intrat deja în eforia meciului cu Beşiktaş") şi mulţi, nepermis de mulţi alţii.           Concluzia e simplă şi de neocolit: Erori au fost, erori sunt încă.           R. P administraţie,           În afaceri, finanţe.           Noi ne lăsăm din când în când aburiţi, că aşa este şi bine să facă o bancă centrală. Şi nu intrăm în dialoguri din astea contendente cu nimeni.           MUGUR ISĂRESCU.           Sunt atât de nervos şi de supărat, că nu vorbesc decât administrativ.           MARIAN VANGHELIE.           Ar fi ideal să ajungem la nivelul de buton.           VIRGIL RAMBA.           Atunci când ne-am gândit să privatizăm SIDEX-ul, l-am întrebat pe Dumnezeu şi El a spus că facem bine.           P. S. CASSIAN.           Populaţia unor ţări precum Trinidad-Tobago, unde nivelul corupţiei este egal cu al României, o duce mult mai bine decât noi în ceea ce priveşte încălzirea, primind-o direct de la soare.           MARIUS MARINESCU.           Anul trecut sunt mai mulţi bani decât anul viitor.           MIHAIL HÂRDĂU.           Această asociaţie a noastră are scopuri asociate.           NIKITA.           Monopolul privat e mai al dracului decât monopolul de stat.           ION ILIESCU.           Este limpede că ne mişcăm de la o epocă de reglementări (Basel I) la o altă eră a reglementărilor (Basel II).           MUGUR ISĂRESCU.           Chiliman cu mine a început demolările, cu mine le-a terminat. Unde mai pui că am fost singurul demolat.           DUMITRU DRAGOMIR.           Şi eu m-am mirat de declaraţia mea de avere.           VALERIU STERIU.           Nu voi tolera nici o fraudă din fondurile europene, indiferent de valoarea prejudecăţii.           CALIN POPESCU-TĂRICEANU administraţie, afaceri, finanţe.           Dacă n-ai bani, miroşi a prost.           GIGI BECALI.           Aveam prevăzute, pentru anul 2003, trei miliarde pentru deszăpezire. Dar a nins de zece miliarde.           MARIAN OPRIŞAN Investiţia pe butoane e foarte mare.           VIRGIL RAMBA.           La nivelul ARBAT-ului sunt constatate, de către ARBAT, anumite neconformităţi care nu sunt duse până la capăt.           ADRIEAN VIDEANU.           Apariţia compensaţiilor decompensează aşa-zisa simplificare.           ION ILIESCU.           Nu este relevante controalele pe Griro cu numerele mele de telefon.           DAN VOICULESCU.           Audi-ul cumpărat de minister este o achiziţie, la fel ca mătura, la fel ca făraşul.           MIHAIL HÂRDĂU mi-e rău la cap, mă doare mintea.           Voi cumpăra pentru Steaua un avion de şaisprezece milioane de euro, care va avea siglă cu Sfântul Gheorghe.           GIGI BECALI.           Bunicii mei au venit în această ţară prin anii 1920, aşa că eu sunt o investiţie străină în România.           VARUJAN VOSGANIAN.           Cred că trebuie eliminate pierderile din minerit, iar statul să le acorde mai departe subvenţii.           DORU GAIŢĂ.           Totul nu se transformă la bani.           GHEORGHE HAGI.           Restul de pani pentru minister vor veni de la Dumnezeu, cred, sau ide la bugetul naţional, în tranşe.           ION CARAMITRU.           Tocmai am fost la Muntele Athos şi am mai dat un milion şi o sută de mii de euro, ca să refac relaţia dintre români şi Dumnezeu.           GIGI BECALI administraţie, afaceri, finanţe.           Sunteţi un primar al Bucureştiului care vă obligă planul urbanistic general să ţineţi cont de el.           MARIAN VANGHELIE.           Dacă nu ai duşmani, eşti ca banca fără bani.           ADRIAN COPILUL MINUNE încă nu am stabilit care va fi contribuţia fiecărui cetăţean la diminuarea contribuţiilor.           VARUJAN VOSGANIAN.           Asta-i visul vieţii mele, să cumpăr şi să vând bani. M-aţi înţeles? Asta-i visul vieţii mele.           GIGI BECALI.           Bordurile de douăzeci de milioane de euro pe mine nu m-a convins.           MARIAN VANGHELIE.           Contează mai puţin hârtiile. Ştiţi cum e, omul se îndoaie la bani şi la femei. La mine nu e cazul la femei.           SORIN CÂRŢU.           Acest curent datează încă de pe vremea lui Swift, creatorul nemuritoarelor personaje Gargantua şi Pan tagmei.           CORNELIU VĂDIM TUDOR.           Limbajul poetic uneori ne mântuie de asperităţi.           ANA DICULESCU-ŞOVA.           Toată averea mea va fi folosită pentru a face un gard cultural şi spiritual în jurul României.           GIGI BEGALI.           N-aş refuza, în ultimă instanţă, nici funcţia de ministru al Culturii.           OANA ZĂVORANU.           Orice poate să fie obiect din China.           ADRIAN NĂSTASE.           Recitesc prea des, chiar din tradiţia ei occidentală continuă, şi nu cu întreruperi din seisme istorice ca la noi, că aceasta presupune ascunderea sofisticată a adevărului şi capacitatea de-a manevra şi de-a te folosi de. aşa-zisa artă (!) a compromisului.           CORNEL DINU în această carte a mea sunt două personaje: unul sunt eu, adică Laura Andreşan, care fac ce fac şi mă comport, iar celălalt e viaţa mea.           LAURA ANDREŞAN în această publicaţie am nişte editoriale pe care le scriu.           CRISTIAN CHIVU îi spunem „La mulţi ani" maestrului Radu Beligan, căci Tache, Ianke şi Cadâr poartă o parte şi din vina lui.           SORIN GANCIU.           Trec rânduri-rânduri muncitorii Să ia pomeni compensatorii.           CORNELIU VADIM TUDOR – Distihuri.           Am auzit nişte băieţi simpatici aseară, pe la televizor, şi îi trimit să se ducă dracu' la muncă sau să citească câteva almanahe, să vadă exact ce înseamnă şi ce poate să cuprindă.....  

Istoria ieroglifica de Dimitrie Cantemir volumul 1 și volumul 2

O carte scrisa magistral, cu un umor amar dar atat de real zilelor noastre, cand totul s-a decantat, a iesit la suprafata Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleşu Cu un prolog în versuri de Şerban Foarţă   Cuvânt de întâmpinare.           O monografie despre nesimţire? „Vast program!” – ar fi spus De Gaulle… Materia e abundentă, ramificaţiile ei – inepuizabile. Radu Paraschivescu dovedeşte un mare curaj când se ia la trântă cu acest balaur şleampăt, ubicuu, intratabil, mondial şi autohton. Dar o face cu un soi de calm vesel, cu o răbdare stoică: nu lucrează ca un moralist acru, ci ca un degustător de moravuri. Altfel nici nu se poate. E foarte uşor să-ţi pierzi cumpătul când ai de-a face cu nesimţirea. Te înfurii, disperi, te sminteşti. Igienic e, prin urmare, să-ţi ţii firea, adică să practici, dinaintea dihaniei, anestezia contemplativă. Acut fără isterie, exact fără abuz entomologie, Radu Paraschivescu a scris o carte „tristă, plină de umor”. Râzi, regăseşti la tot pasul situaţii de viaţă şi tipuri umane cunoscute, dar, de la o vreme, peisajul devine sumbru. E vorba de infernul cotidian, dar şi de o urâţenie „de viitor”. Studiul aplicat al nesimţirii echivalează cu o analiză spectrală a „omului nou”. Suntem confruntaţi cu vecinul (de-alături şi din noi înşine), produs al imbecilizării comuniste, dar şi al postcomunismului decerebrat, consumator de deşeuri, idolatru al „ratingului”, ignorant euforic, abrutizat de ideologii, mode şi pofte.           Cititorul nu va putea clasa riguros ceea ce citeşte. Nu e nici cercetare psihosociologică, dar nici pură literatură, nici eseu de etică, dar nici simplu capitol de istorie contemporană, nici şarjă comică, dar nici presentiment al apocalipsei. E însă ceva din toate acestea şi, mai ales, e performanţa unui om de talent, de bun-simţ şi de bun-gust. Carevasăzică – o specie rară.           N-ar fi exclus ca textul lui Radu Paraschivescu să ajungă şi pe mâna vreunui nesimţit. În acest caz, nesimţitului i s-ar oferi şansa să-şi revină, la capătul lecturii, în simţiri. Dar nu-mi fac iluzii. Nesimţiţii nu prea citesc. Iar când li se pune dinainte o oglindă, ceea ce văd li se pare cool: „viaţa însăşi”, în toată devastatoarea ei inconsistenţă, în toată dulcea ei promiscuitate.           ANDREI PLEŞU balada lui nesimţilă.           Coteţul1 său e-o atenansă doar în zodiacul fără şansă al nostru… La Kitai, jigodia aceasta-şi are nu doar zodia, dar şi onoarea – el, godacul – de-a încheia întreg zodiacul.           În apocrifa noastră „zodie a Porcului”, câte-o cimotie           (sau simplă cunoştinţă) poa' să ne-arate cât de norocoasă e zodia Dumnealui (şi-a Scroafei, – c-un iz, în plus, ca al garoafei).           Numai că, pentru a fi demn de-un astfel de benefic semn           (al unui ins din rasa York), se cade-a fi tu însuţi porc, cu-o piele cât mai nesubţire care-ţi aduce nesimţire.           La ce e nesimţirea bună?           La voiajatul împreună-n maşina-n care se dă buzna, de parcă orişiunde ai urca,-n troleu sau în tramvai, tu circuli tot cu-autobuzna!           Este un mijloc de transport ce-aduce tot mai mult a sport extrem, – pe fondul olfactiv, a toate izurile strânse-n spaţiile cele mai restrânse, în care nu poţi fi activ, ci doar cobai, – fie că pute a cururi, subsuori, căpute, fie că o telefonie mobilă se-ntretaie,-n haită, cu cinci manele ce se vaită de moarte,-ntr-o babilonie.           La ce mai este bună pelea cum spun persoanele acelea-n a căror minte sonul i nu ştiu ce are-a ispăşi, de-a dispărut cu totul, betul, de el, din ditai alfabetul, fie că cumperi pept din peaţă, fie că ai perdut în veaţă, fie că-ţi merge aţă Featul, fie că ăştia cu-nfeatul de câini ar trebui, şi ei, făcuţi, cât mai degrabă, pei, fie că ăia de vor pele de câine pentru-a-şi face-obele din ea, căciulă sau mănuşi, i-ar jupui ca, de pănuşi, porumbul. – „Daţi-mi-i pă mână şi-i termen într-o săptămână!”           Porumbul evocat mai sus dezlănţuie o poftă-n plus de-aer curat şi iarbă verde, ca şi de micii bine fripţi cu-aromitoare erbi şi-nfipţi în ţepe,-ncât nu mai poţi perde nici un minut, dând fuga-n spaţiul strâmt dintre blocuri, ca nesaţiul să ţi-l astâmperi cu grătare, luând seama să le faci sub geamul vecinului, care, ca neamul de traistă, strigă tot mai tare la tine, că-l îneacă fumul, al tău şi-al altora, în cumul…           Când bulangiului nu-i place cum cântă Nicolae Guţă, – tu-i strigi: „La operă, bă, puţă, cu tine, – tras la patru ace!”           — Nene Vasile, ia mai zi-mi-o p-aia dă i-o zisăşi chiar astă seară, lu-aia cu sâni d-o kilă?           — Fă, taci, că ţi-l trimit pe fi-mio la tine şi te face pastă dă mici; sau mută-te la vilă!           Ce-mi pasă mie c-ai esamen la nu-ş' ce mă-ta. Eu te-njur căci vreau manele, – nu-s afon ca ăia dă făceau un damen tango, dup-un magnetofon dă-i adormea pă ăi din jur.           Bă, foameo, veaţa-i un ielastic dă care tragi în chip şi fel, plesnindu-i p-unii peste bot; ce dacă,-n jur, îs pungi dă plastic, la iarbă verde e la fel, şi-alţi câini cu limba de un cot…           La ce mai este bună pielea precum a unei pahiderme de groasă? E că n-ai să semeni cu toate neamurile elea strivibile precum un vierme şi care, cică, ţi-ar fi semeni.           Ce semeni?… Când tu eşti un macho şi, din merţană, o faci fleaşcă pe blonda din Trabant, pe care o scuipi din mers şi-i strigi: „Răgaceo, te-a căcat mă-ta în caleaşcă, dă nu poţi circula mai tare?”           Sau p-ăla care-i tragi o flegmă când vrea-s dăşchiză, în plin soare, geamu-n tramvai şi-o babă, cică, precisă ca o apoftegmă2: „E corent, maică, şi ne doare urechile!”.           — Ce semeni, Gică?           Ce semeni, Nae?… Poate clone prin gări şi vămi autohtone, cu termopane-n rol de sticlă, de după care câte-o riglă de calcul, îţi răspunde-n scârbă, ca unei moi urechi de cârpă3, – conform cutărui Decalog           (ălui vechi, cvasianalog, doar că oleacă mai excentric), şi care pune-un punct pe i, la punctul 2: „Nu te gândi la ceilalţi. Fii, bre4, egocentric.”           Altminteri, nesimţiţii fac un soi de Internaţională ai cărei membri-s, parcă, gemeni, dar, îndeobşte, se prefac că nu sunt din aceeaşi oală, fi'ndcă nu vor să aibă semeni.           Ce semeni? – când, plecând la băi mai totdeauna cu ai tăi rar singur, – soaţa-ţi, de o zi, e plină de-o tandră gelozie: „Să nu uiţi cum urci, dragă,-n tren să-ţi scoţi pantofii dă teren şi să rămâi doar în ciorapii tăi flauşaţi şi albi; iar crapii în saramură, nici pă ei să nu-i serveşti fără mujdei, mujdeiu-n care-ntingi şi cele vreo doişpe proaspete piftele; iar dacă-l iei şi p-ăla micu           (care e,-ntreg, leit tăticu'), lasă-l să umble copăcel ba chiar de-a buşilea, şi el, că-nţepeneşte şi, în veaţă, doar cin' să-mpinge iasă-n faţă.” „A, şi să nu uiţi, Aurele, maieul ăl cu găurele prin care-o adiere simţi, că prinde bine când îţi scoţi cămaşa albă din chiloţi şi din nădragii ăia strimţi.           Şi să nu uiţi să te-ntorci vineri că e logodna ălor tineri, iar pentru că la noi nu-i loc, vom aşeza,-n mai larga casă a scărilor, o lungă masă şi vom pofti întregul bloc: să tacă ăi dă pă palier c-atunci când pleci, în marşaler, te-auzi mai rău ca la raliu, – iar cu-ordinea, îl punem şef pă ăl bătrân, pă nenea Ştef, ce-a fost, pă vremuri, caraliu.” „Dă toate numele mi-e silă, zisese tac-su, când cu pleaşca cu decreţelu… S-aibe şiansă, io zic să-i zicem Nesimţilă!”           Iar soacră-sa, privind în ceaşca cu nechezol, cam dinspre ansă spre stânga (ea nu-i zicea toartă, fi'ndcă ştia de la cocoana unde fusese fată-n casă, că se-mbunătăţeşte soarta când ţii de ansă chiar o cană, darmite-o franţozească tasă), spunea, pe urmă, cui credea-n ghicitul în cafea şi-n dodii dintr-astea: „După ce-o re'ntorc, cu gura-n sus, ce să vedea în ceaşcă?… Ale doişpe zodii, – iar ultima era un porc!”           ENVOI.           S-au scris acestea ca-ntr-o sală de aşteptare,-n care nesimţirea este abisală şi imuabilă ca Iadu' – ca şi aceea care ne aşteaptă încă-n Ghidul nesimţitului, în care Radu Paraschivescu,-n acest an, se-nfurie, – martor Foarţă N.           Şerban.           Ghidul nesimţitului.           Cum să simţi un nesimţit.           Rândurile pe care tocmai aţi început să le citiţi ar fi putut să aibă mai multe nume. Ele s-ar fi putut intitula, bunăoară, Introducere în cunoaşterea nesimţitului sau Nesimţitul în trecut şi în prezent pe teritoriul patriei noastre. Însă rostul cărţii de faţă nu e să maimuţărească tipăriturile indigeste din anii 1980, nici să răspundă unor aşteptări peste măsură de pretenţioase. În plus, România nu are contract de exclusivitate cu nesimţirea. Aceasta este globală, dinamică şi atentă la schimbările din jur. Ea e percepută peste tot şi regretată nicăieri. Fireşte, nesimţitul român nu seamănă cu cel belgian, azer sau panamez şi nu poate fi confundat cu niciunul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil şi greu, dacă nu aproape imposibil, de clasificat.           Şi mai are ceva nesimţitul român: un decalog de la care nu se abate şi un set de convingeri pe care ţi-e cu neputinţă să i le zdruncini. Trăsătura lui definitorie pare, astăzi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vieţii în oraşele mari nu se mai poate întoarce în loc fără să dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici măcar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garantează izbăvirea. Nesimţitul român este agentul unei molime căreia societatea nu i-a aflat leacul. Şi putem spune chiar că, după cum merg lucrurile, e foarte puţin probabil ca laboratoarele vieţii publice să descopere un vaccin eficace.           Dicţionarele ne pun la dispoziţie rama îngustă a unor definiţii, lăsându-ne pe noi să facem restul. Terfeloaga explicativă a limbii române aşază trei explicaţii în dreptul termenului „nesimţire”: 1) pierdere a cunoştinţei sau leşin; 2) lipsă de bun-simţ, purtare a celui nesimţit; 3) răceală, lipsă de sensibilitate. Dintre cele trei accepţii, cea care ne interesează este a doua. Potrivit acesteia – şi umblând la familia de cuvinte —, nesimţitul este un om „lipsit de bună creştere, de cuviinţă, de delicateţe”. Confruntată cu adevărul mişcător a ceea ce ne înconjoară, formula degajă un abur patetic şi vetust. Nesimţitul de la noi şi de pretutindeni nu mai e de mult aşa cum îl descriu dicţionarele. Pe linia unei sinonimii dictate mai degrabă de palpitul vieţii de zi cu zi decât de acribia semantică, nesimţitul e totuna cu bădăranul, mojicul, ţopârlanul (însoţit de ruda dumisale apropiată, ţoapa), neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul. Sunt termeni cu o sonoritate sugestivă, vocabule din care gâlgâie sensuri nete, substantive al căror numitor comun este voluptatea gestului sau a cuvântului nepotrivit.           Rostul acestor termeni? Să ne atragă atenţia că nesimţitul e o alcătuire stridentă, cu o uluitoare capacitate de a fi vociferant mereu şi de a nu se replia niciodată. El e întotdeauna în apele lui, fără să cunoască stinghereala. Nesimţitul nu roşeşte, fiindcă e nepregătit genetic pentru o asemenea abatere pigmentară. Mediul lui optim e spaţiul public, unde îşi dă imperturbabil adevărata măsură. Acomodant, niciodată în pană când vine vorba de adecvarea la context, suplu ca o liană şi sâcâitor ca sciatica, nesimţitul ştie să valorifice toate fisurile prin care se poate furişa în ţesutul social. El are ştiinţa fructificării insinuante. Nu te cotropeşte frontal şi decisiv, ci te învăluie alunecos, până când îţi devine vecin sau îţi suflă în ceafă. Nesimţitul se comportă ca un virus cu tabieturi, obsesii şi manii. Îi lipsesc, în schimb, simţul măsurii şi urbanitatea elementară. Dacă le-ar fi avut, cartea de faţă n-ar fi fost scrisă.           Trăsăturile principale care compun profilul nesimţitului reies din decalogul care urmează. Ele se verifică în realitatea imediată şi pot fi identificate lesne de orice observator. Merită, totuşi, să zăbovim în preajma celor două elemente care constituie amprenta identitară a nesimţitului: gesticulaţia şi retorica. Altfel spus, limbajul non-verbal şi discursul.           Cum gesticulează nesimţitul.           Limbajul trupului.           Nesimţitul este, din capul locului, adeptul gesticulaţiei luxuriante. Nici n-ar putea fi altfel, fiindcă – e lucru ştiut – nesimţirea n-a făcut niciodată casă bună cu discreţia. Energia debordantă a nesimţitului se regăseşte în felul cum se mişcă acesta, în agitaţia spastică a membrelor, în exuberanţa sufocantă a întregului corp. Manualele de fizică din clasa a VI-a de acum treizeci de ani defineau corpul drept „tot ceea ce ocupă loc în spaţiu”. Ei bine, corpul nesimţitului se sustrage acestei generalizări nemeritate. Nesimţitul nu ocupă loc în spaţiu, ci îl colonizează, îl supune unei năvale neîndurătoare, îl impregnează cu esenţa lui rezistentă la orice tratament de combatere. El ştie că îşi poate disloca aproapele în doi timpi şi trei mişcări, motiv pentru care îşi îngăduie să trăiască relaxat. Când un nesimţit îşi propune să te alunge de pe propriul tău teren, sunt rarisime cazurile în care nu reuşeşte. (Iar în aceste cazuri probabil că dă peste un nesimţit de aceeaşi anvergură.) Gesturile lui sunt, în aceste condiţii, un instrument redutabil. Indiferent dacă se şterge la nas, se scobeşte între dinţi, îţi povesteşte un film sau te invită la o bere, nesimţitul te face să devii retractil. Şi-atunci din două, una: ori capitulezi resemnat, ori dispari cât poţi de repede. În ambele cazuri, victoria e a nesimţitului.           Gesticulaţia nesimţitului e bogată, gratuită, incomodă şi agresivă. Există aici un preaplin coregrafic, o abundenţă motrice de rău augur. Chiar şi atunci când intenţiile nesimţitului par în bună regulă, ceva din morişca mâinilor sau în bulbucarea ochilor săi te inhibă şi te face să te întrebi pe unde o să scoţi cămaşa. Expansiv şi nestăpânit, nesimţitul e gata să-ţi vâre un deget în ochi, să te calce pe bombeu, să te înghesuie şi să-ţi reducă spaţiul vital. Compania lui e solicitantă şi obligă la precauţii neîntrerupte. Lângă un nesimţit încerci un alt tip de nesiguranţă decât lângă un posibil hoţ de buzunare, dar ai puţine şanse să rămâi acelaşi. De cele mai multe ori iritarea în faţa lui face loc disconfortului, iar uneori chiar şi fricii.           Pe lângă gesticulaţia ca acompaniament al vorbirii, nesimţitul poate recurge oricând la gesturi definitorii, de sine stătătoare. Încărcătura lor e cu atât mai nocivă cu cât totul are loc în public. Nesimţitul deţine arta surprizelor consternante. El se descalţă în tren, fumează în locuri unde acest lucru i se interzice în mod explicit, vorbeşte între replici la teatru, îşi suge măselele la Ateneu, îşi pipăie prietena pe întuneric la film, eructează plenar după dejun şi se şterge la gură fie cu faţa de masă, fie cu mâneca hainei. Toate aceste gesturi denotă nu doar lipsă de educaţie, ci în primul rând sfidare la adresa celor care i se află întâmplător în preajmă. Cei mai mulţi nesimţiţi ştiu că nu au voie să facă anumite lucruri. Dar le fac doar pentru violentarea asistenţei, pentru oripilarea ei amuzată. Nesimţitul se hrăneşte din stinghereala celorlalţi şi găseşte în ea îndemnul de a fi nesimţit şi cu alte prilejuri. Aşa cum pofta vine mâncând, jubilaţia nesimţirii sporeşte cu fiecare gest care iese din normă şi-i perplexează pe martori.           Cum vorbeşte nesimţitul.           Limbaj pur şi simplu.           În ceea ce priveşte retorica nesimţitului, ea nu face decât să-i dubleze gesticulaţia. Nesimţitul are un fel de-a vorbi sintetizabil în câteva epitete: zgomotos, răstit, grosier, ofensator. Nici un nesimţit autentic nu va folosi surdina. Verbul lui trebuie să fie sonor până la timorare şi excesiv până la vertij. Nesimţitul nu coboară spre şoaptă în nici o împrejurare. Nimic nu-l poate convinge să tacă. Şi nici să accepte că e nepoliticos să ridice tonul în biserică, la cimitir sau într-un muzeu. Un nesimţit care vorbeşte încet este o contradicţie în termeni. Un aranjament contra naturii. Un compus oximoronic. Un mutant pe care realitatea se va grăbi să-l respingă. Nesimţitul veritabil se exprimă răspicat, întrerupe, confiscă atenţia auditoriului, taie macaroana şi nu e interesat de punctul de vedere al celorlalţi. Contează el şi numai el. Orice tentativă de sustragere a aproapelui e sancţionată drastic şi imediat. Nesimţitul abhoră clipele dubitative, deplânge ifosul patetic al revoltatului de lângă el şi militează până în pânzele albe pentru răsteală, ciorovăire sau insultă. El râde la propriile bancuri (majoritatea stupide) şi te somează să i te alături. Vorbeşte fără să filtreze, iar pentru asta aşteaptă complimente şi admiraţie. Nu se prezintă niciodată, presupunând că-l cunoşti. Este locvace, pisălog şi afişează de fiecare dată o deplină indiferenţă faţă de ceea ce-l înconjoară.           Paginile care urmează ascund, ce-i drept, o formă de inutilitate, fiind de la un punct încolo o încercare de a-i vinde castraveţi grădinarului. În mod normal, personajul principal al acestei cărţi şi nenumăraţii lui fraţi întru atitudini îşi cunosc bine menirea, arealul şi victimele. Nesimţitul român – căci el e totuşi blestemul nostru zilnic – este surprins aici în diverse ipostaze şi încurajat să nu coboare ştacheta. Tocmai fiindcă avem aşteptări enorme de la el, îi suntem aproape cu vorba şi cu exemplul. Nu ştim dacă va avea sau nu chef să parcurgă acest ghid, pentru simplul motiv că e puţin probabil să afle noutăţi. Însă datoria noastră e să-l înarmăm cu cât mai multe trucuri, strategii şi instrumente. Poate că de unele a uitat. Poate că altele i se par subevaluate. Poate că se va simţi ispitit să se raporteze la modelul furnizat de ghidul nostru şi va constata că există totuşi, în comportamentul său, amănunte retuşabile. În fond, un nesimţit avizat are un impact mult mai puternic asupra semenilor decât unul constrâns la acţiuni empirice. În fine, ca formă supremă de captaţio, am ales să ne adresăm nesimţitului tutuindu-l. Alegând armele lui şi mutându-ne într-un registru pe care-l stăpâneşte până la ultima nuanţă. În felul ăsta, avem cât de cât şansa unei reacţii binevoitoare din parte-i.           Decalogul nesimţitului           1. Fii strident. Luptă cu toate mijloacele împotriva discreţiei.           2. Nu te gândi la ceilalţi. Fii egocentric.           3. Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat.           4. Fă prozeliţi. O să vezi că nu e foarte greu.           5. Batjocoreşte lucrurile grave. Practică persiflarea mai ales când nu e cazul.           6. Arată-te opac la argumentele celorlalţi. Eventual refuză-le de plano.           7. Caută mereu prim-planul. Încearcă să fii contaminant.           8. Evită să-ţi pui întrebări. Drumul tău e unul al certitudinilor.           9. Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri.           10. Nu uita că marele tău duşman e bunul-simţ. Combate-l cu fiecare gest şi cuvânt.           Nesimţitul călător.           În mileniul internautic, globalizant şi repezit în care te afli, călătoria şi-a pierdut frisonul iniţiatic. Aşternerea la drum nu mai are aplomb picaresc sau sâmbure de mister. Totul s-a redus la o deplasare eficientă, cu economie de timp şi abundenţă de mijloace. Nimeni nu mai pleacă în direcţii incerte, nimeni nu mai caută sensuri pitite în mecanica paşilor. Călătorul de azi e o vietate decisă, care trebuie să ajungă repede din punctul A în punctul B. El are un aer posac, preocupat sau febril, în funcţie de agenda zilei. Stilistica voiajului, fie el de plăcere sau de afaceri, a sărăcit metodic, pe măsură ce s-a îmbogăţit recuzita tehnică. Autobuzele, trenurile, avioanele şi metrourile transportă cohorte de pasageri plecaţi, vorba lui George Bernard Shaw, „la întâlniri cu ei înşişi, la care se tem să nu întârzie”. Ei bine, de ce să îngădui, tu, nesimţitule, posomoreala ulcerantă a acestor veşnici hoinari? Chiar nu poţi face nimic? Ba vezi bine că poţi, dacă ştii să-ţi alegi instrumentele şi momentul optim al intervenţiei.