Cărți scriitori străini

Umbra unei ciori La prima tresărire a dimineții, muștele încep să se dezmorțească. Ochii lui Inman și rana prelungă de la gâtul lui le atrăgea și, în curând, fâșâitul aripilor și atingerea piciorușelor deveniră mai sâcâitoare decât o curte întreagă de cocoși care ar deștepta un om în zori. Așa încât pentru el începea o nouă zi în salonul de spital. A alungat cu palmele năvala de muște, după care s-a uitat dincolo de piciorul patului, la fereastra triplă, deschisă. De obicei, putea să cuprindă cu privirea marginea drumului roșiatic, stejarul și zidul jos de cărămizi. Și, dincolo de acestea, o fâșie de câmp și niște păduri de pini turtiți care se întindeau spre apus, până-n zare. Priveliștea era destul de largă pentru un ținut plat de câmpie, întrucât spitalul fusese clădit pe singura ridicătură de pământ din cât vedeai cu ochii. Dar era încă prea devreme pentru un tablou clar. Fereastra părea să fi fost pictată într-o culoare cenușie. Dacă lumina n-ar fi fost atât de tulbure și de întunecoasă, Inman s-ar fi apucat să citească până la gustarea de dimineață, pentru că cititul era singurul lucru care-i mai domolea mintea. Dar cu o noapte înainte, ca să poată adormi, citise până i se topise ultima lumânare, iar gazul de lampă era prea drastic drămuit pentru ca lămpile spitalului să poată oferi altceva decât un licăr slab. Așa încât s-a sculat din pat, s-a îmbrăcat și s-a trântit pe un scaun cu spetează înaltă, punând distantă între el și paturile din salonul mohorât, cu ocupanții lor schilodiți. A alungat din nou muștele și a privit pe fereastră la prima mâzgălitură de zori leșioși, așteptând ca lumea de afară să prindă contur. Fereastra era înaltă cât o ușă și, de multe ori, își închipuise că o să se deschidă către un cu totul alt loc, unde o să i se îngăduie să pătrundă și să rămână. În timpul primelor săptămâni petrecute în spital, Inman abia de putuse să-și miște capul, și unica lui preocupare era să privească fereastra și să revadă cu ochii minții plaiurile verzi de acasă. Locurile pe unde copilărise, malul reavăn al pârâului pe care creșteau tulpini de iarbă neagră indiană, un colț de pajiște năpădită toamna de omizi negre și cafenii. O creangă groasă de nuc american care se arcuia deasupra drumului și de pe care îl vedea de multe ori pe taică-său mânând vacile, seara, spre staul. Le urmărea trecând agale pe sub el, apoi închidea ochii și asculta cum plescăitul copitelor în glod devenea tot mai slab până se pierdea printre țârâitul greierilor și orăcăitul broaștelor. Fereastra din fața lui parcă nu avea altă menire decât să-i recheme amintirile. Ceea ce-i prindea bine, pentru că dăduse ochii cu fața de oțel a secolului și rămăsese atât de năuc, încât atunci când se gândea la viitor, nu vedea decât o lume în care tot ce avea însemnătate pentru el fusese izgonit sau se îndepărtase de bunăvoie. Până acum, privise întruna la fereastră de-a lungul unei veri târzii, zăpușitoare și umede, încât, fie noapte, fie zi, aveai impresia că respiri aerul printr-o cârpă de vase, un aer atât de rânced, încât cearșafurile mucegăiau sub el și, peste noapte, paginile cărții de pe noptieră se împestrițau cu minuscule ciupercuțe negre. Inman bănuia că, după o atât de îndelungată examinare, fereastra cenușie spusese tot ce avea de spus. Și, totuși, în această dimineață îl surprinsese, pentru că îi adusese în gând o amintire de demult, de pe vremea școlii, când stătuse lângă o fereastră la fel de înaltă, ce încadra priveliștea unor pășuni și a unor dealuri cu coame domoale și înverzite, care urcau în trepte spre marele gheb muntos din Cold Mountain. Era în luna septembrie. Pe câmpul care se întindea dincolo de pământul bătătorit al terenului de joacă din curtea școlii, tulpinile ierbii crescuseră până la brâu și capetele li se îngălbeniseră, cerând să fie cosite. Profesorul era un omuleț rotofei, chel și rumen la față. Nu avea decât un singur costum de haine negre ruginite și o singură pereche de ghete lăbărțate, bulbucate la vârf, și atât de scâlciate, încât tocurile se subțiaseră ca pana de despicat lemne. Stătea în fața clasei și se hâțâna pe vârfuri. Vorbise de zor, întreaga dimineață, despre istorie, povestindu-le elevilor mai răsăriți despre marile războaie purtate în vechea Anglie. După un timp de activă lipsă de atenție, tânărul Inman își scosese pălăria de sub pupitru, ținând-o de bor. Apoi, cu o mișcare a încheieturii mâinii, îi făcuse vânt pe fereastră, iar pălăria, prinsă de un curent, plutise în aer. După care, aterizase la distanță, dincolo de terenul de joacă, la marginea fineței, și zăcuse acolo, neagră ca umbra unei ciori turtite pe pământ. Când a văzut isprava lui Inman, profesorul i-a cerut să se ducă să-și ia pălăria și să se întoarcă în clasă ca să-și încaseze bătaia. Omul avea un arătător mare, cu găuri, și-i plăcea să-l folosească. Inman n-a știut niciodată ce l-a apucat în momentul acela, dar a ieșit pe ușă, și-a luat pălăria, a trântit-o pe cap, într-o parte, și dus a fost, fără să se mai întoarcă vreodată.

FRANȚA ALBĂ   Capitolul 1   UMBRELE UNEI NOPȚI PARIZIENE   ...Și n-are nicio vină Că-ntre Adonișii veniți din alte zări Unul, spre nenorocul ei, fu dintr-acei Ce-n fapt de seară invită la plimbare Pe-alei de chiparoși o-anume doamnă care, De-o săptămână și o zi, dincolo de perete, Cu el împarte același ‘coperământ Wieland[1] „Wastole”   Ningea îmbelșugat la Paris în acel decembrie revoluționar, spre deosebire de lunile premergă­toarei ierni 1788. Din senin se stârnise mai întâi o vi­forniță cumplită: norii învăluiseră cu totul soarele; cerul, până atunci scânteietor, se mohorâse și un amurg cenușiu se înstăpânise în plină zi. În „Ana­lele grozavelor întâmplări” stă scris de mâna unui călugăr din congregația sfântului Maur că a nins fără ostoi cincizeci și două de ore în șir, „atât cât ar fi durat, slujite una după alta, liturghia, vecer­nia, litia, slujba de la miezul nopții, prohodirea marchizului d’Abbeville, oratoriul preasfintei fe­cioare Maria și încă o dată pe atât”. Iar norodul din Paris a însemnat pe răbojul aducerii-aminte că în ziua aceea nu s-a adus în oraș făină; ca urmare, s-a plătit brutarului pentru câte o prăpădită livră[2] de pâine cu gunoaie, șapte și jumătate de sous[3]. Când, în sfârșit, ninsoarea a mai încetat, pe cer s-a ivit luna plină. Caii de șa călcau fără zgomot pe covorul gros de omăt, iar roțile trăsurilor foș­neau înnăbușit, lăsând în urma lor dâre lungi. Vizitiii nu mai strigau „garrre”[4], deoarece străzile erau aproape pustii. În toiul acelei nopți geroase, un bărbat înainta anevoie pe strada Guénégaud. Purta în cap un tri­corn, iar fața îi era ascunsă sub o mască neagră. Felul cum mergea, sprijinindu-se într-un baston lung, îl arăta doborât de oboseală. Înaintea lui, luminând drumul – fără rost de altfel – cu un feli­nar în opt colțuri, fumegând și pâlpâitor, ale cărui umbre gălbui, azvârlite peste neaua de o albeață neprihănită, se împleteau cu acelea albăstrui ale lunii, venea legănându-se un alt bărbat, servitor sau însoțitor. Omul acesta bombănea furios cuvinte de neînțeles; în mers, căciula țuguiată i se clătina cadențându-i pașii. Celălalt, „stăpânul”, îl urma tăcut, cufundat în gânduri. La o răspântie, sluga întoarse capul și întrebă: — Și acum încotro? Acușica se crapă de ziuă și tot nu mi-ați spus unde o să mânem în noaptea asta. Să ne întoarcem mai bine în strada Cordelierilor, la numărul optsprezece. Vă fac un culcuș bun sub scară, cu pachetul ăsta sub cap în loc de pernă, și mă culc și eu, ca un câine lângă ușă. Pic de obo­seală... Și nici n-am poftă să-mi pun pielea în joc pentru niște nenorocite de șpalturi. Omul mascat dădu să răspundă, dar îl înecă tusea și făcu numai un gest înciudat cu mâna. Când, în sfârșit, își putu trage sufletul, văzu ivindu-se de după colț două mogâldețe, o femeie și un bărbat, înfofoliți amândoi atât de tare, că nu li se vedeau decât ochii. Femeia alergă gâfâind spre bărbatul mascat, iar cel care o însoțea se opri ceva mai în­colo, în umbra unei case. — Cetățene! strigă femeia. Apoi, văzându-i masca, șovăi: Preastimate domn! Sau, poate, dom­nule marchiz? Glasul îi era din ce în ce mai rugă­tor și mai emoționat. Spuneți-mi, rogu-vă, urmă ea, unde locuiește ilustrul doctor Canabis[5]? E vorba de un om care trage să moară... — Noaptea, Parisul e plin de umbre, răspunse omul cu masca. Nu sunt marchiz, ci un cetățean oa­recare, ca și dumneata... Dacă nu cumva dumneata ești o aristocrată. Află că doctorul Canabis nu s-a întors în toamna asta de la Versailles și mai află că la Paris sunt și alți medici... — Știu, dar n-am izbutit să calc pragul niciunuia!... De aseară batem străzile de pomană, eu și domnul de colo, care e rudă cu bolnavul. Iar doc­torul Canabis... poate nici n-o vrea să stea de vorbă cu noi! Dar lumea îl vorbește numai de bine, încât ne-am hotărât să încercăm... Am fost pân-acum la patru adrese, dar peste tot ni s-a spus că doctorul s-a mutat. — S-a mutat, repetă îngândurat bărbatul cu masca. Doctorul s-a mutat... Când oare o să se spună așa și despre mine? — Cum, sunteți medic? se bucură femeia. Doamne, ce noroc! — Da, sunt medic, dar eu nu m-aș grăbi să spun că e un noroc. Mai întâi, cine-i bolnavul? Și de ce îmi vorbești dumneata, o femeie, în timp ce dom­nul de colo tace, se ascunde sub streașină. Te po­menești că voinicul acela e un agent al municipa­lității, care și-a pus în gând să-mi întindă o cursă? — Vai, nu, domnule. Nu sunt agent, se apără băr­batul, apropiindu-se. Nici măcar nu sunt parizian. Gerul ăsta mă face să sufăr cumplit și mă tem să nu-l fi răpus până acum pe sărmanul bolnav care mi-e rudă. — După accent, pari spaniol, constată medicul. De altfel, mi-e totuna... Numai aristocrat să nu fii. — Nu, nu, nici vorbă de așa ceva, protestă cu tărie străinul. Doctorul se întoarse spre omul cu felinar. — Uite ce-o să facem, dragă Laurent, îi spuse el. Aveai dreptate. Du-te acolo unde ziceai să mergem amândoi și ia cu tine și pachetul ăsta cu medica­mente pe care-l cari de atâta vreme. Mâine, poimâine, am să tratez cu leacurile astea tot Parisul. Deocamdată, însă, o să am de lucru cu străinul acela bolnav. — Luați cel puțin felinarul, îl rugă omul care se numea Laurent Bass. — Ce să fac cu felinarul mâine dimineață, când deasupra Parisului va străluci soarele? Pleacă odată, pisălog bătrân, cu felinarul tău cu tot și fii cu ochii în patru la medicamentele din pachet; ți-am spus că, odată și odată, o să lecuim cu ele Parisul nostru bolnav... Cu bine, prietene Laurent... Și nu irosi timpul, care-i atât de prețios! Trebuie să apucăm și noi ceasul când tricotezele și lucră­torii din foburguri vor juca plini de voie bună; cât despre bogătași și aristocrați, au să dănțuiască și ei, dar așa... cam la o palmă deasupra pământului. Femeia și însoțitorul își aruncară o privire iute. Străinul vorbi: — Puteți rămâne peste noapte la noi, domnule doctor; în zori o trăsură o să vă ducă unde veți porunci. Omul care răspundea la numele de Laurent Bass întoarse spatele și se depărtă în legănările ritmice ale felinarului. Iar medicul porni, însoțit de cei doi, într-acolo unde era nevoie de ajutorul său. Mergeau cam de multișor... O tăcere stânjenitoare se așternuse între ei... La un moment dat, doctorul se opri locului, dădu să spună ceva, dar tocmai în clipa aceea răsunară pe celălalt mal al Senei detu­nături puternice de muschete. Mai trecu o bucată de vreme. Pași înnăbușiți pe omăt, gânduri și presu­puneri nerostite. — Treizeci și nouă de împușcături cu pauze, spuse într-un târziu doctorul. Mai avem mult de mers? Străinul ridică din umeri. În locul lui se grăbi să răspundă femeia: — Trecem pe Pont-Neuf, o luăm spre biserica Samaritaine, iar când ajungem la Pont au Change, cotim la dreapta... — Bine, încuviință scurt doctorul, apoi deodată zvâcni, urcă la repezeală treptele unei case pe lângă care tocmai treceau și se piti îndărătul unui stâlp... Ceilalți doi își continuară drumul încetinind pu­țin pasul. Venea spre ei o caretă luxoasă, puternic luminată, trasă de patru cai; trei lachei o aveau în grijă, dintre care unul călărind pe calul înaintaș. Înăuntru, tolănit pe pernele de atlaz, un bărbat fără perucă își făcea vânt cu o pălărie împodobită cu pene. Peste o clipă totul se mistui în noapte ca o nălucire. — El era, spuse gâfâind doctorul ieșind din ascun­zătoare când echipajul nu se mai văzu. El, domnul Mirabeau[6], care se lăfăiește în lux cu banii primiți de la rege, care apără pielea Capețienilor[7], acești vampiri hrăniți cu sângele Franței... Nu de mult a stat la pușcărie pentru datorii neplătite, iar acum, poftim! se plimbă într-o caleașcă aurită, tolănit pe perne de puf. Un pungaș palavragiu, un nemernic care și-ar vinde și sufletul pentru bani și care nu prețuiește nici cât scuipatul unei târfe de la Palais-Royal[8] sau al unei desfrânate din vreo tavernă din Hâvre... Doctorul încleștă pumnii. Masca îi căzu, tricor­nul îi alunecă pe-o ureche. I se văzu capul înfășu­rat într-o basma de mătase albastră. Spumega de furie. Stătea pe scară, scăldat de razele lunii, cu mâna întinsă ce părea sculptată în piatră. Avea băr­bia ascuțită, nasul mic, cute amare la colțurile gurii. Fața îi era schimonosită atunci de o mânie năprasnică, deși ochii, neobișnuit de mari, triști și în același timp plini de viață, îi luceau ca două stele. Se uita, fără să-i vadă, la cei doi oameni pe care abia îi cunoscuse. Clocotea de furie și totuși părea mai degrabă un copil neajutorat, cum par adeseori oamenii care au pierdut până și noțiunea unei vieți personale. Peste o clipă se liniști însă. Își puse iarăși masca pe față și, apropiindu-se de străin, îl măsură cu o privire scrutătoare. — Nici nu te-am întrebat cum te cheamă, i se adresă el aproape răstit. — Ce însemnătate are? răspunse celălalt. Dacă ești într-adevăr medic, puțin trebuie să-ți pese de numele meu. — Află, prietene, replică doctorul, că există la Paris anumite persoane cărora le-aș aplica un sin­gur tratament: le-aș tăia beregata.     — Bolnavul la care ne ducem nu e parizian și nici măcar francez. Iar în ce mă privește pe mine, dacă ții neapărat, poftim, mă prezint: numele meu e Adonis Breda. — Aha! șuieră doctorul. Încep să mă căiesc. Așadar, Breda! Dumneata l-ai ascuns pe marchizul de Maillebois[9], cel care a atentat la libertatea poporului francez?... Străinul se posomorî și ducându-și mâna la frunte spuse: — Te înșeli, domnule doctor, te înșeli. Domeniile lui Breda, căruia, mărturisesc cu durere, răposatul meu bunic i-a fost sclav, nu se află la Paris și nici măcar în Franța, ci departe, dincolo de ocean. Dar îndată vei afla totul. Să ne grăbim. — Să admitem că e așa, spuse doctorul. Dar bagă de seamă, am să verific. Și te vei căi amar de fie­care cuvânt... — Și dumneata, doctore. — Cum, mă ameninți? — Nu, nici gând, dar tremur pentru viața omului la care ținem atât de mult, cu toate că el își spune sluga noastră, a tuturor. — Să mergem, doctore, să nu ne mai oprim, fie­care clipă e prețioasă, imploră femeia. — Breda... Breda... Mi se pare că vrei să mă atragi într-o cursă, cetățene. Dar bagă de seamă, sunt înarmat și voi ști să mă apăr. Dându-se câțiva pași înapoi, doctorul își deschise cu o mișcare iute mantia grea. Peste vesta albă de atlaz, atingând aproape răscroiala jaboului, era în­cins cu un brâu lat, roșu, de sub care ieșeau prăselele unui pumnal lung și mânerele a două pistoale marinărești. — Eu nu sunt înarmat, spuse încet bărbatul. În vocea lui caldă, melodioasă, era ceva ce-l li­niști pe doctor. Când femeia îl apucă de mână, porni la drum, împăcat. Dar îndată după asta, apăru de după colț o patrulă. După uniforme erau ostași ai regimentului din Flandra. Zornăindu-și pintenii, se apropiau de cei trei, când la capătul străzii prin­seră a licări luminile unei trăsuri. Doctorul și femeia urcară în fugă scările casei și se pitiră în umbră. Șeful patrulei strigă de departe „Stai!” Adonis ascultă și trecu repede strada. Ofițerul îi verifică legitimația albastră de „cetă­țean”, apoi dispăru cu toată patrula pe o stradă lă­turalnică. În timpul acesta, trăsura care venea cu viteză se izbi de un colț al clădirii, roțile din dreapta se desprinseră și cupeul se răsturnă în zăpadă. Femeia îl trase pe doctor de mână, traversară amândoi strada în goană și, aproape rostogolindu-se pe taluzul cheiului de piatră, se opriră abia trăgându-și sufletul, în tufișurile de pe malul nisipos al Senei, sub Pont-Neuf, învăluiți în umbra groasă a unei arcade enorme de piatră. În depărtare se ză­rea silueta zimțată și crucile bisericii Samaritaine. La doi pași de ei sforăia într-un tufiș un cerșetor, iar potaia care-i ținea tovărășie scâncea jalnic în somn, de parcă fredona niște cântece vechi, de-ale câinilor. În lumina lunii se profila silueta maies­tuoasă a Pont au Change, așternând pe oglinda neagră a Senei, săgetată de dâre argintii, umbrele uriașe ale celor trei arce. — N-am deloc chef, cetățeano, spuse doctorul, să dorm, în plin decembrie, aici sub pod sau în vreun tufiș, în murdărie de câine. Domnul Voltaire a scris o dată domnului Rousseau: „Nimeni n-a făcut încă atâta risipă de materie cenușie pentru a ne convinge să redevenim animale. Când îți citesc cărțile, mă simt ispitit să umblu în patru labe...” Află însă, cetățeano, că mie nu mi s-a urât să dorm în pat, ba dimpotrivă, mi s-a urât cu viața de câine pe care o duc și nu simt niciun îndemn să umblu în patru labe. Bărbatul care te însoțește spunea că bolnavul e un servitor de-al vostru. Ei bine, eu nu mai vreau să-mi bat capul cu slugile, de când la­cheii contelui d’Artois[10] s-au dovedit a fi niște mi­zerabili. Sunt cu toții de partea nobililor și împo­triva revoluției, iar pe de altă parte, toți sunt niște spioni își săvârșesc tot felul de mârșăvii luând în gură numele Constituantei... Nu mă întrerupe, lasă-mă să spun tot, urmă el plimbându-se agitat sub pod și frământând nervos între degete bumbii de sidef ai vestei sale murdare de atlaz. Ascultă ce viață zbuciumată duc! Două săptămâni am dormit în grajdurile lui Bonafous. Am luat râie de la bles­tematele acelea de mârțoage de poștă! Groaznic mă chinuiesc! Ca în iad! Și de ce? Numai pentru că m-au pârât niște ipochimeni cărora peste o săp­tămână o să le taie călăul beregata; mânia poporului le-a și pregătit ștreangul. Nu cred, cetățeano, că-ți face prea multă plăcere să-mi asculți cuvintele pline de ură. Află, însă, că dacă aș fi consimțit să fac sluj, de mult aș fi tronat la Academia Franceză alături de cei mai iluștri lingăi din Franța. Dar nu, eu n-am vrut să fac sluj. În schimb, m-am dedicat științei. Știu acuma nu numai să lecuiesc bolnavii, dar cunosc și alcătuirea luminii, a aștrilor, știu să răsfir și să înmănunchez la loc razele soarelui, am dezlegat taina culorilor în natură. Femeia îl privea îngrozită, crezând că doctorul aiurează. Acesta, fără s-o bage în seamă, se plimba cu pași mari, ridicând uneori ochii săi negri enormi și strălucitori în întâmpinarea clarului de lună, cer­nut printre fulgii care cădeau mereu, pufoși, mo­latici. Apoi, ca și când ar fi uitat cu totul că nu-i singur, începu să se cațere pe taluz, ținându-se de tufișuri. Femeia îl urmă. Nu mai întâlniră pe nimeni. Necunoscuta o luă înaintea doctorului. Acesta o urma aproape mași­nal. Într-o stradelă întunecoasă, sub un felinar a cărui flacără pâlpâia în vânt, văzură adăstând o ma­tahală de om cu o măciucă solidă în mână. Namila făcu câțiva pași în întâmpinarea femeii. — Ce naiba, Georgette, nu se găsește niciun medic în orașul ăsta afurisit? A început să scuipe sânge, aiurează... trage să moară, și voi... din toți treisprezece, niciunul nu v-ați întors încă. — Am adus un medic, îi tăie vorba Georgette. Însoțit de femeie și de omul cu măciuca, docto­rul urcă treptele scârțâitoare ce duceau la etaj. În camera în care intrară, lămpile puse ici și colo împrăștiau o lumină palidă, pe jos erau așternute rogojini de trestie, și peste tot plutea o mireasmă vag amăruie de ulei de cuișoare și de mosc. Femeia se mistui după o ușă, sau mai precis în­dărătul unei perdele din noduri de bambus, care fremătară melodios la trecerea ei. — Luați loc, domnule, îl pofti uriașul, și doctorul îi văzu pentru prima oară fața. Era un negru. Avea ochii bombați și părul ca smoala, scurt și foarte creț. Nu părea a fi un sclav. O clipă ochii lui îl sfredeliră pe medic, dar își as­cunse îndată pornirea iscoditoare și ieși din cameră. Doctorul auzi cum trei uși se deschiseră și se închiseră pe rând, cu un sunet melodios, lăsându-l pe uriaș să treacă mai departe. „Încă o aventură”, gândi doctorul. Se auziră din nou ușile; intră un alt negru, care, după ce se în­clină respectuos, îl conduse în camera bolnavului. Pe un pat larg, sub o pilotă fină, împodobită cu un desen matlasat înfățișând niște flori mari, porto­calii, zăcea cu brațele aruncate pe perna de un alb imaculat un negru puțintel la trup și cu fața suptă. Din colțul gurii i se prelingea o dâră subțire de sânge care înroșea perna. Doctorul se apropie de bolnav și-i luă mâna. Ardea. Respirația îi era sacadată. La atingerea mâinii înghețate a doctorului, bolnavul ridică pleoapele. Rotind prin încăpere ochii lui negri, măriți de febră, dar fără să vadă nimic, începu să recite, sau mai degrabă să șuiere: Haec vera libertas! hoc nobis pillea donant. An quisquam est alius liber, nisi ducere vitam. Cui licet, ut voluit? licet ut volo vivere: non sum Liberior Bruto? — Mendose colligis, inquit Stoicus hic aurem mordaci lotus aceto, Haec reliqua accipio licet illud et ut volo tolle. Vindicta postquam — meus a praetore recessi Cur mihi non liceat, jussit quodcumque voluntas, Excepto si quid Masuri rubrica vetavit?[11] Simțind cum clocotea sângele în vinele negrului care se zvârcolea în așternut, doctorul îl asculta în același timp cu uimire, căznindu-se să-și aducă aminte căruia dintre poeții latini îi aparțineau aceste versuri păgâne despre libertate. În vremea asta, pe nesimțite, camera se umpluse. Intraseră unul câte unul oameni de tot felul: scunzi și înalți, cu părul creț sau cu peruci argintii, în costume negre sau de alte culori, tivite cu găitane și fireturi de aur, toți gravi, tăcuți și îngrijorați. Intrau călcând fără zgomot. Apoi apăru un bărbat înalt, de o paloare stranie și cu albul ochilor bătând în gălbui. Când își îndreptă pe cap peruca albă pudrată, i se vă­zură mâinile încărcate de inele – mâini albe, cu unghiile de un albastru gălbui. Era un mulatru. Afară, îndărătul celor patru ferestre bine astu­pate, vuia viscolul. În mijlocul camerei, două vase cu mangal aprins răspândeau căldură. Bolnavul își smulse deodată mâna dintre degetele doctorului. Gestul său făcu să cadă perna. Doctorul se ridică și-i vorbi peste umăr omului alb cu unghii albastre: — Și mai pretindeți că e sluga voastră, că e scla­vul vostru! Acest om care recită noaptea, în delir, satirele nemuritorului Persius[12] atât de bine, că l-ar invidia și un academician! N-am mai auzit ca un om să delireze în felul acesta. Sau poate îmi pierd mințile? Cine sunteți voi? — Doctore, scumpe doctore, coboare-se pacea în inima dumitale, sune aurul în buzunarele dumitale – de asta de altfel o să avem noi grijă, îi răspunse cu blândețe mulatrul, te implor, salvează-l pe scla­vul nostru. Află că micuța insulă pierdută în necuprinsul oceanului are și alte taine, dintre care unele înspăimântătoare. S-ar cădea să răspundem la întrebările dumitale, dacă și noi ți-am fi pus la rândul nostru întrebări. Dar când ai venit, nu ți-a cerut nimeni nici măcar diploma universității pari­ziene care dă dreptul de a practica medicinia. Noi ți-am arătat toată încrederea, deși știam că oamenii noștri te-au întâlnit din întâmplare. Și totuși, am fi fost în drept să-ți punem întrebări. Căci dacă nu ești medic, ai putea să-l ucizi pe bolnavul nostru. În schimb pentru dumneata, faptul că pacientul știe latinește nu poate constitui în niciun caz un motiv de teamă. — Te înșeli în privința asta, cetățene! strigă doc­torul aruncându-și cât colo mantia și tricornul. În aceste din urmă două luni am fost hărțuit groaznic, m-aș putea asemui unui șoarece aruncat într-o cușcă cu o sută de pisici. Nimic nu mă mai miră. Am ajuns la convingerea că mi se poate întâmpla orice. Dar mă încred în voi: sunt doctorul Marat, Prietenul poporului[13]. Dușmanii mei mă urmăresc ca pe o fiară, m-au adus în pragul nebuniei. Negrii schimbară șoapte mirate. Câțiva dintre ei, maturi, cu chipuri grave și cute adânci între sprân­cene, se descoperiră. Cei care ședeau se ridicară. Marat, cu capul tras între umeri, puțin aplecat înainte, zborșit ca o pasăre bolnavă, lovea ușor cu palma mânerul unui pistol marinăresc de la brâu, așteptând efectul vorbelor sale. Privirile-i înfrigu­rate, scăpărătoare, iscodeau chipurile oamenilor: toți îl ascultaseră cu capul plecat, într-o atitudine plină de respect. — Inimile noastre sunt la picioarele Prietenului poporului, rosti omul cu fața palidă și unghiile al­bastre. Mă numesc Ogé. Negrii și frații de altă cu­loare m-au trimis la Adunarea constituantă ca să cer drepturi pentru ei. Soarta te-a adus între noi. Am credința că vei reda sănătatea stăpânului nos­tru, doborât de cumplitele geruri din Paris, că ne vei aduce alinare și nouă, tuturor, care tânjim după libertate și drepturi omenești. Ești Prietenul poporu­lui, al tuturor celor pomeniți în Declarația dreptu­rilor omului. Ești așadar și prietenul semințiilor de culoare din Haiti – Țara munților. — Ssst, făcu Marat, arătând spre bolnav, mai încet! Hemoragia începe din nou. Și parcă uitând de ceilalți, își scoase repede pe­lerina și vestonul, puse pe masă pistoalele și pum­nalul, desfăcu nodul brâului său roșu, lepădă vesta și rămase într-o cămașă albă care abia se ținea de putredă. Pe cap rămase numai cu basmaua albastră legată peste părul răvășit. Își plecă ochii obosiți asupra bolnavului, apoi făcu semn lui Ogé să se apropie și-i ceru în fraze scurte și precise să i se aducă un lighean cu apă rece, un cearșaf și câteva exemplare din „Gazeta națională”, făcu din toate acestea o prișniță mare și învălui cu ea pieptul bolnavului care, gemând și încordându-și pumnii, striga în latină: — Zboară, cartea mea, și du salutul meu melea­gurilor dragi; mare mi-e dorința să calc iarăși pe pământul scump, dar nu-mi stă în putere. Iar dacă cineva de același sânge își va aduce-aminte de mine și va întreba ce fac pe-aici, răspunsul tău să fie: „trăiește”; de va voi să știe dacă o duc bine, „nu” să-i spui! — Recită acum din Ovidiu! spuse uimit Marat. Acest sclav-stăpân al vostru a fost și el surghiunit? Limba exilatului, limba dușmanului Romei parcă ar fi limba lui maternă. Cine e? Puteți să-mi spu­neți fără teamă. Vă asigur că nu-l paște nicio pri­mejdie. Mult mai primejdios este pentru mine să bat străzile Parisului, decât pentru el să zacă aici. Negrii clătinară din cap cu părere de rău, ca și cum li s-ar fi cerut să săvârșească un lucru neîn­găduit, apoi se ridicară unul după altul și părăsiră demni camera, la intervale egale și într-o anumită ordine. Marat muie o bucată de pânză mai mică în apa rece, stoarse bine compresa și, netezind-o cu grijă, o aplică pe fruntea bolnavului. Acesta, cu capul răsturnat dincolo de marginea pernei, respira acum cu gura larg deschisă, înghițind aerul cu lă­comie, ca o pasăre. Mâna lui neagră, uriașă, căzu pe capul lui Marat, făcând să-i lunece basmaua al­bastră de sub care scăpară câteva șuvițe. Doctorul se ridică și, având grijă să nu facă zgomot, se depărtă de pat. Își așeză mai bine părul sub basma și se pregăti să plece. Pe când își punea pelerina, bol­navul răsuflă adânc, se întinse încet în așternut și gura i se închise; fața, până atunci răvășită de du­rere, deveni senină, frumoasă, melancolică. Bucu­ros, Marat își vârî pistoalele în brâu, dar deodată tresări: auzise clar, răzbind prin cele trei uși, cu­noscuta somație răstită și măciulia bastonului purtat de reprezentanții municipalității lovind în poartă: — În numele maiestății sale! Marat se răsuci pe călcâie și începu să se vânture prin cameră căutând o ieșire. În clipa aceea, intră Ogé, calm și zâmbitor. Aducea o farfurioară și o bucată de vată. Se apropie de Marat călcând cu grijă. — Stai jos, doctore, îi spuse încet. Ne rămâne destul timp până să ajungă ei în camera asta. Muie vata în farfurioară și, înainte ca Marat, care se lăsase neputincios pe un scaun împletit, să înțeleagă ce i se întâmplă, mulatrul îi și vopsise fața și mâinile cu zeama cafenie. Intră apoi un băietan negru care așternu la iuțeală pe podea o rogo­jină la căpătâiul căreia puse, în loc de pernă, o rezemătoare de trestie. Între timp, Ogé, cu mișcări iuți și hotărâte, smulse aproape cu sila hainele de pe Marat, le făcu ghem și le înfășură în pelerină. Aruncă negrului bocceaua și făcu semn doctorului să se culce. — Mai ales să nu ridici pleoapele, îi șopti Ogé. Ochii dumitale opresc stelele în loc și fac soarele să pălească. Marat se supuse. Simținid în nări mirosul împrăș­tiat de lampa cu ulei de cocos ce fu stinsă, se culcă sub pilota în care stăruia o aromă de cuișoare și vanilie. Auzi venind parcă de departe o voce som­noroasă, ca mișcările molcome ale unei corăbii le­gănate de hulă. Morocănoasă și tărăgănată, vocea punea întrebări celor de după ușă. Aproape îndată intrară soldații bocănind cu paturile armelor. Se așternu liniște. Comisarul se opri în prag și tună: — În numele maiestății sale și din ordinul dom­nului marchiz de La Fayette[14], comandantul Gărzii naționale din Paris! — Mai încet, mai încet, vă rog, aici zac doi bol­navi, spuse Ogé, care intrase pe o altă ușă. Nu sunt decât doi servitori de-ai noștri. Uitați-vă și dumnea­voastră, cetățene comisar. — Nu sunt comisar, sunt în slujba maiestății sale, răspunse înțepat omul. Îl căutăm pe afurisitul ăla de Marat și nu putem pune mâna pe el. Adineauri eram gata să-l înhățăm pe sluga lui, Laurent Bass, care avea la el șpalturile ziarului ăla infam de-i zice „Prietenul poporului”, și uite că diavolul a izbutit să ne scape printre degete. Ei, da vorba aia: așchia nu sare departe de trunchi. Oamenii noștri răscolesc tot cartierul. — Cetățene... — Nu sunt cetățean, ci ofițer al maiestății sale. — Domnule, reluă Ogé, noi nu-l cunoaștem pe omul pe care-l căutați. Nici n-am auzit vreodată de domnul Bass sau de domnul Marat. Aici nu e decât... — Aici e o speluncă de negri, asta e. Află că bunicul meu, Esnambuc[15], care l-a slujit pe răpo­satul bunic al actualului rege, avea zece mii de fa­raoni ca voi. Când venea la Paris, suita și bagajele îl urmau în zece călești aurite. Miniștrii ieșeau să-l întâmpine, regele în persoană lua masa la el, car­dinalul Richelieu[16] îi cerea bani cu împrumut... Și azi.... Afurisite timpuri! se lamentă ofițerul așezându-se pe un scaun lângă masă și răsturnând cu sabia, din nebăgare de seamă, una din lămpi. Uleiul aprins se prelinse pe fața de masă, învăpăind toată camera. Pe pereți prinseră a dănțui umbre tremurătoare. Negrii păstrau tăcere. Ofi­țerul iscodi cu privirea prin odaie și, fără să-i pese că masa luase foc, spuse: — Pare-se că într-adevăr aici nu sunt decât negri. Ticălosul de Marat nu se supune ordonanțelor, nici nu catadicsește să se prezinte, trimite scrisori ne­obrăzate poliției, în care se laudă că, atâta timp cât trei sute de mii de inși îl caută, iar trei sute și una de mii îl ascund, niciodată n-o să cadă în mâna au­torităților. Oare în districtul Cordelierilor nu trăiesc decât maratiști? Halal vremuri! Halal poliție! Parcă ar fi prunci în scutece. Nu-s în stare să gă­sească măcar tipografia unde s-a tipărit numărul 83 din „Prietenul poporului”. Ar trebui spânzurați toți tipografii! Să nu se mai tipărească nici ziare, nici cărți! Toate belelele și nenorocirile regatului nu­mai de la știință și presă se trag! Ofițerul se ridică și începu să măsoare camera cu pași mari. Mișcându-se fără zgomot, negrii scoa­seră afară fața de masă care continua să ardă. Fu adus un sfeșnic aprins, dar acesta abia împrăștia întunericul din cameră. Ofițerul îi întrebă pe zdrahonii din subordinea lui: — Ei, ați isprăvit? — A rămas numai mansarda, răspunse un soldat înalt, cu botfori și mustață căruntă, zornăindu-și asurzitor pintenii la fiecare mișcare. — Hai, grăbiți-vă, porunci ofițerul. Dacă mi-ar fi spus cineva, cu un an în urmă, că o să-mi petrec vreodată nopțile ca acum, i-aș fi râs în nas. Pe atunci, în camerele dosnice din cafeneaua Robert-Manouri găseai cu duiumul fetițe de la Palais-Royal. Pe atunci, când ne invita contele la vânătoare în Bretania, veneam cu douăzeci de perechi de ogari, cum n-avea nimeni altul. Pe atunci nu se pomenea de Stări generale convocate la Paris, iar banda asta de burghezi de neam prost n-ar fi îndrăznit să se intituleze, împotriva voinței regelui, Adunare na­țională. Pe când acum... Adică ce mare lucru! Să fi fost eu în locul regelui, le-aș fi împușcat, cât ai bate din palme, pe toate prepelițele alea care pitpălăcesc în sala Manège[17]-ului. Cu mine nu le-ar fi mers. Auzi, Adunare națională! O bandă de tâlhari, iată ce este Adunarea națională! Cei cu minți răz­vrătite au născocit-o, domnii filozofi și niște golani de rând. N-au nimic al lor, nici măcar un fleac de cincizeci de pogoane, și îndrăznesc să-și spună și ei părerea, ba încă în gura mare. — Dar și domnul locotenent își spune tare pă­rerea, strecură domol Ogé, ba chiar atât de tare încât ar putea să-i trezească pe bolnavii noștri. Aduc respectuos la cunoștința domnului locotenent că noi suntem o delegație a Camerelor – instituție legală – că am venit dintr-o insulă îndepărtată din ocean pentru a declara că, indiferent de cu­loarea pielii, suntem cu toții credincioși statului francez. Suntem cetățeni ai insulei Haiti, trimiși ca delegați la Adunarea națională. Am venit pe te­meiul unui permis regal și cuvintele domnului lo­cotenent ne uimesc. Ofițerul o cam băgase pe mânecă, dar ostașul care tocmai intră îl scoase din încurcătură. — Domnule locotenent, percheziția s-a terminat, raportă omul. Să încercăm alături, dar mă tem că jigodiile astea de negri au dat de veste prin vecini și toată truda o să ne fie zadarnică.   N-apucă bine să plece ofițerul cu detașamentul său, că Marat sări în picioare spumegând de furie și uitând că e machiat. Ogé îl luă de mână și-i spuse blând: — Culcă-te, Prieten al poporului, odihnește-te. — Crezi că pot să dorm? Sau îți închipui, cetă­țene, că mă cramponez de viață? Când mi-e greu și să respir în Parisul ăsta infect? Hei, dar n-or să poată ei să-mi frângă voința!... Din coridor se auzi un zgomot. Marat se opri și trase cu urechea. — Băgați de seamă, șopti el, ăștia au obiceiul să se întoarcă de câte trei ori! Dar nu erau soldații: intrară doi negri. Unul adu­cea două sfeșnice, fiecare cu câte patru lumânări, celălalt voia să controleze dacă ferestrele sunt bine închise. Uitându-se întâmplător spre o fereastră, Marat zări pe pervaz un teanc de coli de hârtie al­bastră, din acelea care se găseau de vânzare în du­gheana copistului public cu firma „Père Coulon”, de lângă librăria doamnei Avril. Se repezi la fe­reastră, apucă un vraf de coli fără să le numere și, risipind din ele câteva, le puse pe masă împreună cu un borcan cu cerneală de fier[18] și două, trei pene de gâscă. Ogé îi aduse nisipernița. Marat tăcea, cu­fundat în gânduri. Negrii se așezară care pe rogo­jină, care pe perne, sau pe niște scăunașe în apro­pierea patului bolnavului adormit. Marat începu să aștearnă pe hârtie, rând după rând, cu un scris iute și nervos. Doar arareori se oprea, apucându-se când de un braț, când de un picior. În acele clipe, fața i se schimonosea de durere; râia, pe care o luase dormind prin stănoage de cai, îi dădea acest tic nervos. Când durerea îl mai lăsa, Marat lua din nou pana.   I   „Domnilor membri ai tribunalului polițienesc de pe lângă municipalitatea orașului Paris.   Domnilor! Am fost citat să mă prezint astăzi în fața domniilor voastre în legătură cu o pretinsă încălcare a dispozițiilor și normelor în vigoare, de care m-aș fi făcut vinovat tipărind numărul 83 al ziarului meu «Prietenul poporului». Întrucât în nu­mărul cu pricina figurează numele redactorului și al tipografului și, ca și celelalte numere de altfel, corespunde pe deplin tuturor regulilor, bănuiesc, după recenta tentativă mișelească a tribunalului, că și această citație nu-i decât o capcană groso­lană, având de scop să mă determine să părăsesc districtul Cordelierilor, unde libertatea îmi este asigurată. Vă rog să-mi comunicați dacă într-adevăr tribunalul a trimis această citație. Aștept răs­punsul dumneavoastră, pentru a putea da ziarul la tipar. Marat, Prietenul poporului.”   II   „Scrisoare către cetățenii din districtul Sfânta Mar­gareta.   În primul rând, concetățeni, îngăduiți-mi să vă mulțumesc cu sinceră recunoștință că mi-ați făcut cunoscute rezoluțiile ce le-ați adoptat în privința mea la Adunarea generală a districtului vos­tru; aceste rezoluții v-au fost dictate de teama unei discordii între cetățeni, de dragostea pentru pace și pentru binele general, care adeveresc cu cinste simțămintele voastre patriotice, totdeauna scumpe și inimii mele. Dar aducând elogii meritate patrio­tismului ce-l dovediți, îmi voi permite să analizez în același timp modul vostru de a acționa și să vă pun în gardă împotriva intrigilor țesute de oameni perfizi, care mă ponegresc în ochii voștri pentru a vă face să zădărniciți voi înșivă străduințele aceluia care vă apără. Încercând să defăimeze ziarul meu, un anume deputat municipal urmărește un singur scop: să ridice împotriva mea districtul vostru. După felul în care încearcă să vă întărâte împotriva mea, ar fi trebuit să vă dați seama care îi sunt intențiile. Dați-mi voie să vă întreb dacă nu el a fost acela care v-a sfătuit să comunicați și foburgurilor Saint-Antoine și Saint-Marceau rezoluțiile voastre, în speranța că cetățenii de acolo se vor ridica împo­triva mea? Cât privește acuzațiile ce și-a permis să-mi aducă acest deputat, ele sunt tot atât de ridicole pe cât de neîntemeiate. El pretinde că ziarul meu pro­clamă principii greșite. În loc să se mărginească la această afirmație, ar fi trebuit să atace princi­piile în sine; în felul acesta mi s-ar fi dat putința să le apăr, să le arăt temeiurile, să demonstrez cât sunt de adevărate, și am credința că până la urmă s-ar fi stabilit între noi o deplină înțelegere. El pre­tinde că principiile mele nu pot decât să vatăme unitatea și armonia ce trebuie să domnească între cetățeni și aleșii lor, cărora ei le-au încredințat mi­siunea de a supraveghea administrarea treburilor publice. Foarte bine, cu condiția ca acei care admi­nistrează să fie oameni cinstiți, incoruptibili. Dar aceștia nu visează altceva decât cum să scape de controlul concetățenilor, pentru a-i oprima cu dări și a se înavuți pe seama lor. Așa stând lucrurile, încrederea oarbă ar putea duce la un dezastru. Și apoi, cine sunt, rogu-vă, acești domni, pentru a socoti că numai ei au dreptul de a veghea asupra treburilor publice? Răsfățați ai soartei, complici ai despotismului și ai slujbașilor cârciogari, acade­micieni fără merite, pensionari ai regelui, niște desfrânați și lași care în acele zile memorabile de zbucium s-au închis prin case așteptând cu moar­tea în suflet să se potolească răzmerița. În vremea asta, voi, plini de praf, de sudoare și de sânge, sfârșiți de foame și înfruntând cu bărbăție moartea, ați luptat să vă apărați căminele, să răsturnați des­potismul, să răzbunați patria. Iar ei, obținând cu prețul unor mârșăvii și intrigi tot felul de onoruri, își apără cu strășnicie situația dominantă și se ridică împotriva bravilor cetățeni care nu-i slăbesc din ochi, susținând că, fiind aleși, numai lor le revine misiunea de a veghea asupra binelui statului. Dar ce am fi devenit noi la 14 iulie[19], dacă ne-am fi încrezut orbește, dacă le-am fi încredințat lor soarta lui de Launay, Flesselles, Foullon, Bertier[20], dacă nu le-am fi smuls cu forța ordinul de a porni la asaltul Bastiliei și de a o dărâma? Ce am fi de­venit noi la 5 octombrie[21], dacă nu i-am fi silit să ordone acel marș spre Versailles? Și ce am fi de­venit până astăzi, dacă am fi continuat să ne încredem în ei? Au toate motivele să vă ceară credință oarbă. Dar ca să vă dați seama cât de puțin o me­rită, aduceți-vă aminte că nici până astăzi, cu toate stăruințele depuse, comisia de aprovizionare nu s-a înduplecat să izgonească din rândurile ei pe membrii nedemni; aduceți-vă aminte că la fel de greu ne-a fost să smulgem municipalității o dare de seamă clară și completă; aduceți-vă aminte că mulți dintre membrii ei au fost învinuiți de abuzuri incalificabile. Gândiți-vă la luxul scandalos în care se lăfăiesc acești administratori municipali întreținuți din banii poporului, la fastul de care se înconjoară prima­rul[22] și ajutoarele lui, la palatul său somptuos, la mobilierul bogat, la bucatele ce le mănâncă la o singură masă, al cărei cost ar ajunge să sature patru sute de săraci; gândiți-vă, în sfârșit, că acești mandatari nedemni, care risipesc bogățiile statului pentru plăcerile lor, vă forțează pe voi să-i plătiți la zi pe neînduplecații creditori și, dacă nu puteți, vă fac să îndurați toate grozăviile temniței, fără niciun pic de milă. Îmi reproșați violența, lipsa de moderație a ata­curilor împotriva dușmanilor patriei, îmi cereți să schimb titlul ziarului pe motiv că o asemenea de­numire presupune simpatia unei părți din popor, spuneți că poporul îl socotește prieten sincer nu­mai pe acela care acuză pe bază de dovezi sigure, numai pe acela care procedează cu multă delica­tețe atunci când se încumetă să discute reputația unui mare dregător iubit de toți, numai pe acela care în scrierile sale se adresează publicului pe un ton politicos și plin de respect... E ca și cum m-aș apuca să vă trag la răspundere pentru că ați revărsat un potop de injurii în ziua când ați asediat Bastilia, sau în timpul marșului împotriva gărzii regale, e ca și cum v-aș reproșa că, atunci când l-ați acuzat pe de Launay de tră­dare, nu i-ați vorbit cu destulă reverență și nu i-ați cerut mai întâi permisiunea de a-l sfârteca în bu­căți. Nu vă lăsați înșelați: bătălia nu s-a sfârșit încă. Zilnic dușmanii ne întind curse. Zilnic tre­buie să luptăm împotriva lor. Socotiți o crimă fap­tul că mă zbat cu disperare pentru binele vostru și că mă ridic împotriva dușmanilor cu singura armă de care le e teamă? Cât despre acel dregător iubit[23] al Franței, țin să spun că înainte de a se fi întors în țară își mai putea îngădui să ponegrească pe câte unii. Venind aici, însă, vălul i-a fost smuls: întrebați-l cine a plătit trupele venite pentru a ne ucide pe noi toți și a ne transforma orașul în ruine; întrebați-l din vina cui a izbucnit foametea și cine v-a otrăvit atât amar de vreme; întrebați-l ce informații sigure vă dădea el asupra pregătirilor ce se făceau pentru fuga familiei regale la Metz[24]; întrebați-l cine acaparează moneda sunătoare după ce s-au cumpărat toate grânele – și tăcerea cu care va răspunde vă va da pas să vă faceți o pă­rere asupra iscusinței sale. Mi-ați cerut să renunț la numele de Prieten al poporului; nici chiar dușmanii mei de moarte nu s-ar fi gândit să-mi ceară mai mult. Cum a fost cu putință atâta nesocotire? Când mi-am luat acest nume minunat, nu am ascultat decât de imboldul inimii mele; m-am străduit să fiu vrednic de el, prin zelul meu, prin dragostea de patrie, și nădăj­duiesc că m-am arătat la înălțime. Plecați-vă urechea la glasul opiniei publice, priviți mulțimea celor nenorociți, obidiți, prigoniți, care mă roagă în fie­care zi să-i sprijin împotriva asupritorilor, și întrebați-i dacă Marat este ori nu prietenul poporului. De altfel, pe binefăcător îl cunoști după faptele sale bune, iar nu după spusele celor pe care i-a copleșit cu binefaceri. Și, oare voi, care ați contri­buit la victoriile de la 14 iulie și 6 octombrie, nu vă mai socotiți eliberatori ai Franței numai pen­tru că patria a dat uitării meritele voastre? Oare omul neînfricat și cu suflet nobil, care se aruncă în apă ca să-și salveze aproapele, nu se mai poate socoti salvator, atunci când ingratul pe care l-a sal­vat nu-i recunoaște această calitate? Nu, conce­tățeni, normele pe care unii încearcă să vi le suge­reze nu izvorăsc din adâncul inimii voastre: cins­tită și simțitoare, această inimă va respinge cu revoltă orice încercare a nelegiuiților care țintesc să vă asmută împotriva apărătorului vostru. Citiți «Prietenul poporului» din 13 ale lunii curente și veți înțelege că el nu a așteptat până astăzi ca să vă aducă tributul său. Citiți zilnic «Prietenul po­porului» și veți vedea că este însuflețit de o singură dorință: să-i sugrume pe tirani, să vă facă fericiți. Doctorul Marat, Prietenul poporului.”   Nu aveau în casă rondele de lipit scrisorile. Doc­torul împături pe rând cele două scrisori, făcând din fiecare câte o bandă lungă cu capetele vârâte unul în altul și tipări cu unghia muchile, pentru a micșora cât mai mult volumul. Ogé îi urmărea fie­care mișcare a mâinilor, îi admira degetele subțiri, lungi și neobișnuit de îndemânatice, degete de con­spirator deprins să umble cu scrisori, cu cărți edi­tate de tipografia secretă, cu micuțele comparti­mente ale casei de litere. Fără să scrie adresa, Marat băgă scrisorile în buzunarul drept al vestei de atlaz, acolo unde filfizonii, bărbierii și ferche­șii vânzători de prăvălie obișnuiau să poarte lan­țurile lungi ale unor ceasuri inexistente. Ogé voia să se însărcineze cu înmânarea acestor misive des­tinatarilor, dar văzând că Marat le ascunde, nu mai spuse nimic. Doctorul se apropie de patul bolnavului, îi ținu puțin mâinile în ale lui și, consta­tând că febra scăzuse, vorbi ușurat: — Încă puțin și n-o să mai aibă nevoie de îngri­jirile unui medic. V-aș ruga totuși, dacă se poate, să rămân aici până se va lumina de ziuă. Ați văzut cât de zbuciumat e Parisul nostru noaptea. Marat se adresase lui Ogé. Acesta consultă cu privirea pe un negru bătrân, buzat, foarte zbârcit, cu perucă albă; ochii îi erau albaștri, cu luciri aspre. Fără să se uite la mulatru, bătrânul dădu grav din cap a încuviințare. „Cine-o fi mai mare la ei? se întrebă Marat. Și cine să fie acești oa­meni ciudați?” — Rămâi aici, Prieten al poporului, rosti Ogé. Ș-apoi se cuvine să te răsplătim pentru îngrijirile date bolnavului. Firește, dacă ne va sta în putință să-l răsplătim pe Prietenul poporului așa cum merită. Marat zâmbi sarcastic. — Medicina e o știință, iar eu nu fac negoț cu adevărul. Nu-mi trebuie nimic, doar vreo doi-trei pesmeți și o ceașcă de lapte, dacă așa ceva se mai poate procura la Paris. Delegații negri veniți la Adunare îi pregătiră cu drag o adevărată cină. Apăru pe masă și o ploscă uriașă, cu îmbrăcăminte împletită, plină cu vin amețitor, fabricat din plante aromate ale Antilelor, dar Marat clătină hotărât din cap. Prietenul poporu­lui nu bău niciun strop de vin, în schimb înfulecă tot de pe masă cu o poftă de lup și, după cum îi crănțăneau în dinți pesmeții, se putea vedea în ce hal de înfometare și epuizare îl aduseseră pe Marat-Invizibilul magistrații din Paris, cei care orga­nizaseră împotriva lui, cu cheltuială puțină, o pri­goană polițienească rafinată, infernală. Ușa se deschise fără veste și un bărbat cu pele­rină cenușie dădu buzina în cameră. Își smulse masca, zvârli cât colo tricornul și, fără să-i dea vreo atenție lui Marat, care nu-și ștersese încă machia­jul, izbucni agitat: — S-a întâmplat o nenorocire, o grozăvie. Tre­ceam cu Rafael prin fața Palatului, când ne-a tăiat drumul o litieră purtată de patru lachei. În litieră se afla o doamnă cu mască pe față. Lângă acea doamnă se legăna pe un cerc quetzal[25]-ul nostru albastru, papagalul la care Rafael ținea atât de mult... Băiat fără minte! L-a strigat pe nume și quetzal-ul i-a răspuns țipând de două ori: „Țara munților! Țara munților!” Doamna a poruncit să se oprească litiera și unul din lachei i-a tras o palmă lui Rafael, făcând să-i cadă masca. Doamna i-a văzut fața și a țipat ca mușcată de șarpe: „Ne­grii insultă femeile în mijlocul Parisului!” De după grilaj s-a ivit un ofițer urmat de mai multe santi­nele. Ofițerul și-a smuls sabia din teacă. Rafael și-a dezgolit pieptul și a spus: „Sunt dezarmat. N-am insultat pe nimeni. Nu e adevărat ce spune doamna.» Spre nenorocirea noastră, zgomotul a atras câțiva trecători, printre care și pe domnul Lameth[26], care tocmai se afla în celălalt capăt al pieței. L-a recunoscut pe Rafael și a început să zbiere: — Ce cauți aici, nemernicule? Cine ți-a dat voie să pleci de pe plantație? — Stai puțin, stai puțin, îl întrerupse Ogé. Taci, Biassou. Trebuie să fie o neînțelegere. — O neînțelegere? mugi spumegând de furie Biassou. Vreo zece negri, sclavi ai domnului La­meth l-au înșfăcat pe Rafael și l-au târât spre graj­duri. Am văzut cu ochii mei cum au smuls îmbră­cămintea de pe el, i-au dezgolit umărul și l-au în­semnat cu fierul roșu: Runaway[27]. Tânărul Lameth nu s-a temut că mirosul de carne arsă o să întărâte Parisul, ba l-a mai și lovit pe Rafael cu cizma. Striga: „De-acum înainte nu mai scapi, te prindem oriunde te-ai ascunde, sclav fugit!” Apoi l-au târât pe străzi în huiduielile, răcnetele și fluierăturile unei adunături de oameni: lachei, vânzători și conțopiști din solda domnului Lameth, toți nespus de încântați de spectacolul ce li se oferea. Privirile noului venit se întâlniră cu ale lui Marat. Strălucirea ochilor Prietenului poporului, fălcile sale încleștate și pumnii amenințători trădau un străin între acești oameni de culoare. Biassou nu putea să-și dea seama ce anume l-a înfuriat pe acest francez vopsit în cafeniu și a cărui piele albă se vedea bine de sub manșetele descheiate: tratamen­tul barbar aplicat negrului Rafael, care primise un mandat cetățenesc fără știința stăpânului său, sau dimpotrivă, era furios pe negri. Se așternu o tăcere grea. Toți stăteau cu ochii în pământ, pradă unei cumplite amărăciuni. În sfârșit vorbi Ogé: — Pedepsi-i-ar dumnezeu! N-am avut de unde să știm că până și aici, în orașul nobilei libertăți, Codul negru atârnă amenințător deasupra capetelor noas­tre. Acum paisprezece ani, acolo, în îndepărtatele noastre savane, am citit pentru prima oară cuvintele care m-au rechemat la viață. Eram în cortul unui francez, abatele Raynal[28], prietenul meu, pe care țara voastră îl surghiunise la noi. Iată aceste cu­vinte înscrise în „Declarația independenței”[29] a celor treisprezece State Unite ale Americii: „Con­siderăm ca un adevăr de netăgăduit că toți oame­nii s-au născut egali, că le-au fost hărăzite de crea­tor anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la viață, la libertate și la năzuința spre fericire”. Au trecut paisprezece ani de atunci, și din nou pasărea libertății și a fericirii a cântat inimii mele ostenite. Franța noastră a repetat, de o mie de ori mai frumos, cuvintele sfinte ale celor treisprezece state. Și cum să nu ne mândrim că tocmai statul nostru a glăsuit astfel, și încă atât de puternic ca să audă lumea întreagă, să știe toți care sunt drepturile omului și ale cetățeanului! „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drep­turi!” Așa a strigat Franța lumii întregi! Prietenii noștri, prietenii francezi din țara noastră ne-au sfă­tuit să ne adresăm Adunării poporului liber. Am părăsit munții noștri Roșii și Albi, am adunat aur pe insule, prin sate și târguri. Ni s-a făgăduit liber­tatea. Pentru întâia oară călătoream, cu o corabie care transporta negri și alți oameni de culoare, fără să fie totuși un cimitir plutitor de sclavi, cum a numit domnul Mirabeau asemenea corăbii, într-un discurs ținut la Manège. Ne-am străduit să uităm că acelei corăbii i se spunea „Sans pareil”[30] tocmai pentru că nicio alta n-o întrecea în privința numă­rului de sclavi, transportați an de an; am voit să uităm că însuși regele Franței era stăpânul acelui cimitir al negrilor. Pentru întâia oară în amărâta noastră viață, priveam de pe punte crestele înspu­mate ale valurilor care aproape atingeau pânzele; ne uitam la zburătoarele care încercau zadarnic să poposească pe vergi; sub pielea noastră de afri­cani, pentru întâia oară inima cânta în noi ca o pasăre. Din Saint-Malo ne-am îndreptat în grabă spre Paris, pe drumurile voastre pustii. Am văzut, noaptea, arzând cu vâlvătăi palate și sate; de două ori am auzit bubuind tunul, în două rânduri am întâlnit cete de țărani înarmați care ne-au cercetat cu emoție mandatele noastre galbene[31] și trăsurile noastre albastre[32]. Am adus la Paris două comori, și pe amândouă le-am depus la tribuna marii voas­tre Adunări naționale. Îți aduci aminte? În noaptea aceea eram înconjurați de prieteni: domnul Brissot, domnul Tracy, domnul Grégoire, domnul La Rochefoucauld, domnul Corneille, domnul Pétion, domnul Sieyès, domnul Lavoisier[33]... Marat tresări, își încruntă sprâncenele și strigă cu mânie: — Domnul Lavoisier? Directorul pulberăriei! Vechilul regelui! Cel mai bogat om din Paris, care a înconjurat capitala Franței cu un zid de mete­reze vamale, de fortărețe fiscale!... Nu-i chip să treci, pe jos, călare sau cu trăsura, oriîncare di­recție, fără să-i plătești ceva acestui domn Lavoi­sier care a luat în arendă toate taxele și impozitele statului... Zidurile lui au costat trei milioane de livre, stoarse de la francezii cei mai nevoiași... Ce­tățeni, oameni de culoare, prieteni ai poporului meu, de ce ați rostit numele lui Lavoisier? Biassou spuse către Ogé: — Noi n-am uitat nimic din toate astea. Dar dacă te adresezi cetățeanului ăsta boit, atunci... — Oprește-te, Biassou! Nu te lăsa pradă mâniei! strigă Ogé. Acest cetățean boit, cum îl numești, este doctorul Marat, Prietenul poporului. Primul alb, primul francez pe care, în seara asta, culoarea neagră a pielii l-a ferit de răzbunarea oamenilor albi. Biajssou făcu o plecăciune adâncă, desfăcându-și ceremonios brațele. Ogé urmă: — Te-am văzut în noaptea aceea, cetățene Ma­rat. Te plimbai, șchiopătând puțin, împreună cu domnul Robespierre, dincolo de bariera de scânduri a tribunelor, acolo unde îndărătul capetelor deputaților se agita publicul. De două ori ți-am auzit glasul, în pauze, pe când se schimbau în sală torțele. De două ori m-a atins umbra dumitale când, arătând spre tribuna domnului Young, oaspetele englez, care ședea alături de domnul Dumont, oas­petele elvețian, ai strigat: „Se înșală lupii ăștia parlamentari, se înșală socotind glasul poporului francez, glasul libertății pariziene, drept un gun­gurit de prunc. O să le fie dat să-i audă tunetul!” — Nu-mi amintesc bine, răspunse Marat, dar mi se pare că asta s-a întâmplat în ziua când Camus[34] a propus Adunării instituirea unei arhive națio­nale, unde să fie păstrate rufoasele hrisoave în care sunt înscrise privilegiile nobilimii. Pasămite, nobilii se temeau că își vor pierde titlurile, hârțoagele care-i fac stăpâni pe munca țăranilor. Mai bine s-ar gândi că în curând își vor pierde capetele lor de lemn. Îmi amintesc de asemenea că dobitocul acela de Bailly a propus să fie interzise aplauzele, pe motiv că ele încurajează adesea tocmai pe ora­torii neghiobi. La aceste cuvinte toată sala Manège-ului s-a cutremurat de aplauzele parizienilor. Francezii se tăvăleau de râs, iar Bailly se făcuse roșu ca racul. — Nu, n-a fost atunci, spuse Ogé posomorându-se. Vreau să amintesc doctorului Marat numai de adunarea aceea în care ni s-a dat și nouă cuvântul, când am putut vorbi în sfârșit despre suferințele și speranțele noastre, când am depus pe altarul Franței două scumpe tezaure. Am spus de la tribună că primul tezaur este credința noastră fierbinte în libertatea poporului francez, dorința noastră înflăcărată de a-i dărui toate puterile noas­tre înfrățite. Al doilea tezaur îl alcătuiau cele șase milioane de livre de aur pe care le-am dăruit Fran­ței. Au fost adunate cu prețul trudei istovitoare și al crâncenelor suferințe impuse sclavilor de cu­loare; noi le-am dezgropat din ascunzișuri și le-am adus în dar Franței. Cred că-ți amintești, doctore Marat, că președintele Bailly ne-a răspuns: „Oricine face parte din națiunea franceză și vine aici să-și ceară drepturile, nu le va cere în zadar”. Apoi domnul Bailly a dat citire unui act semnat de ban­cherul regal în care se spunea că „galbenii pe care negrii și alți oameni de culoare i-au adus din insula Haiti, colonia sfântului Dominic, cu toate că sunt de fabricație veche, spaniolă, sunt ștanțați din aur de bună calitate și au greutatea deplină, fiind în adevăr în valoare de șase milioane de livre”. Și de data aceasta au răsunat aplauze, domnule Marat! Bătrânii noștri, care cunoșteau taina acestor comori, le-au dezgropat anume pentru răscum­părarea negrilor, și Franța liberă trebuie să-i izbăvească din robie. Înapoiați-ne pe frații noștri care au fost vânduți, pe soțiile despărțite cu sila de bărbații lor, pe copiii răpiți mamelor! Iată ce am cerut, iată ce cerem. Și ni se răspunde prin apli­carea stigmatului de sclav fugit! Și, asta unde? Aici, la Paris! Sau poate domnii Lameth se tem să nu rămână fără sclavi, să nu sărăcească? Au acolo, peste ocean, nouăzeci și trei de fabrici de zahăr și șaisprezece plantații de cafea. Pentru ce unul din frații Lameth l-a înfierat pe Rafael? Oare răscum­părarea pe care am adus-o nu ajunge? Oare nu acest domn Lameth este membru al Adunării na­ționale? Oare și aici, la Paris, trebuie să tremurăm de frica fiarelor hrănite cu carne de negru, așa cum tremură frații noștri din savane? Și oare nu e ciudat, cetățene Marat – numai dacă nu s-o fi înșelat Biassou – oare nu-i ciudat că aici, la Paris, l-au înfierat pe Rafael cu danga engleză, iar nu cu crinul francez cum procedau până acum preanobilii franțuzi? Sau poate domnul Lameth, din respect pentru legile engleze, a ajuns să disprețuiască ve­chea stemă a Franței regale? Ce să ne facem, cetățene Marat? La ce uși să mai batem, cetățene Marat? Încotro să ne îndreptăm pașii, cetățene Marat? — Așa, care va să zică! șopti Marat cu întris­tare. E ceva de necrezut! Foarte tulburat, se ridică și începu să umble agi­tat prin cameră. — Să trăiești la Paris și să nu știi nimic din toate acestea! Nici n-am bănuit că se poate întâmpla așa ceva! Mă ascund mereu de urmăritori. Scot un ziar în numele revoluției. Iar în noaptea asta m-a salvat de un agent alb al magistraților pielea neagră de rob! Tot în noaptea asta, fran­cezii stăpâni de sclavi au stigmatizat un negru liber! Cine îndrăznește să spună că revoluția s-a terminat? Mă înnăbuș! Lăsați-mă să cuget puțin, să-mi vin în fire, prieteni!... Marat rămase câteva clipe nemișcat, apoi ridică obosit capul. O groaznică dezamăgire i se citea pe față. — Nu, nu pot să vă spun nimic bun, prieteni. Mă doare tot ce am aflat de la voi. Mă doare că ați venit degeaba de pe țărmurile râurilor și flu­viilor cu apă caldă, tocmai pe malurile Senei noas­tre înzăpezite, că prietenul vostru zace aici, răcit, cu plămânii pătrunși de sânge. Ați străbătut un drum anevoios, căutând libertatea. Vă întrebați ce o să vă răspundă poporul francez? La „Societatea amicilor negrilor”, unde tronează domnii deputați de prin meleagurile Girondei[35], nu veți găsi prieteni ai poporului. Ați pomenit de domnul Lavoisier. Știți voi cine este Lavoisier? Când Parisul a pornit cu înverșunare la asaltul Bastiliei, cine dacă nu Lefoché, ajutor al domnului Lavoisier și subdirec­tor al Arsenalului, a dat butoaie cu pulbere apără­torilor închisorii regale? Ce spuneți de asta? — Cum se simte Toussaint? întrebă Biassou, întrerupându-l pe Marat. Ogé se uită la medic ca și când l-ar fi îmbiat să răspundă el. — Bolnavul vostru nu mai e în primejdie, spuse cu glas surd Marat. Delirează în latinește ca un iezuit spaniol. Cine l-a învățat latina? — Un abate bătrân, răspunse Biassou. Doctore Marat, citesc pe fața dumitale atâta compătimire, încât mă văd silit să-ți împărtășesc o constatare tristă. Am fost într-o seară cu prietenul meu Schoelcher, gazda noastră, la „Teatrul francez”, unde se juca piesa „Un negru cum rar se întâlnește prin­tre albi”, sau „Adonis de abanos”. A ieșit pe scenă un om vopsit care, în cursul piesei, și-a jertfit viața pentru a-și salva stăpânul; acesta era însă un om de nimic, un nătărău. Veți fi crezând oare că ne­grii n-au să fie niciodată în stare de altceva decât să se lase de bunăvoie pradă zăvozilor domnului Massiac[36]!? Nu suntem toți ca acest Adonis! — Adonis? Stați, unde e Adonis? șopti bolna­vul și, ridicându-se în capul oaselor, îi privi pe toți cu ochii lui mari, care mai păstrau scăpărările febrei. Toți, afară de Marat, se ridicară în picioare; fețele negrilor oglindeau o fericire fără seamăn. Ogé si Biassou se apropiară de pat. Atitudinea lor era plină de respect și se părea că de bucurie uita­seră cu desăvârșire că între ei se află un străin. — Breda, dragă Breda, scumpul nostru coman­dant! Ce bine că ți-ai venit în simțiri! Ce bucurie să te auzim vorbind! Adonis trebuie să se întoarcă îndată, s-a dus după un medic. — Mi-e sete, apuse bolnavul. Sorbi o înghițitură de apă și întrebă doar atât: — Când trebuie să apară decretul? — Permite-mi, comandante, îl rugă Ogé, să-ți prezint raportul mâine, când ai să fii din nou în camera ta! Acolo ai să-ți regăsești cărțile, acolo te așteaptă câteva scrisori. Mâine ai să afli cum vor să ne ajute prietenii și cum cei doisprezece căpitani întruniți în vila lui Massiac vor să ne pună bețe în roate aici la Paris. Bolnavul răspunse: — Nu-mi este îngăduit să zac. Am să mă fac bine și fără medici, așa cum biruiam boala fără ajutorul vraciului pe când eram copil. Se îndreptă de spate – era mărunt de statură, uscățiv, zvelt, cu mișcări neobișnuit de iuți; dădu să mai adauge ceva, dar auzind râsul lui Marat se opri nedumerit. — Ai dreptate, prietene negru, se auzi vocea lui Marat, ai dreptate. Și află că și eu mai bucuros tratez cai bolnavi, decât oameni. Nerecunoștința unui cal doare mult mai puțin decât a omului. — Cine-i dumnealui? întrebă bolnavul luptând cu un acces de tuse. — Sunt doctorul Marat și mi se mai spune Prie­tenul poporului. Am venit aici la rugămintea fra­telui dumitale care alerga prin tot Parisul, în cău­tarea unui medic. Ți-am dat îngrijirile necesare. Acum ți-e mai bine, așa că pot să plec. Și întorcându-se spre Ogé: — V-aș ruga numai să-mi dați puțină apă și o cârpă. Se vede că pielea neagră nu-mi priește mai mult decât cea albă. Bolnavul îl asculta cu luare-aminte. — V-am meritat mânia, spuse el, dar în mai puțină măsură decât merită doctorul Marat consi­derația mea... Au trecut multe zile de când mi-am pierdut cunoștința și doar câteva minute din clipa în care mi-am recăpătat-o... A primit doctorul au­rul cuvenit? îl întrebă apoi pe Ogé. Dar tot Marat îi răspunse: — Patruzeci de mii de oameni sunt la Paris, care, asemenea mie, nu știu unde o să-și plece mâine capul – cetățeni cinstiți, devotați revoluției. Po­porul francez are grijă de noi și în schimb noi nu luăm de la nimeni niciun fel de plată. Păcat că nu v-a fost adus doctorul Mesmer[37], șarlatanul magne­tic, favoritul reginei. Animal fiind, v-ar fi tratat cu magnetismul animal. O idioție care n-a vindecat încă pe nimeni, dar în schimb i-a îmbolnăvit pe foarte mulți. Vă asigur că ați fi trebuit să adăugați vreo bagatelă de aur la galbenii aceia spanioli. E ahtiat după bani. Ăsta zic și eu medic! Se auziră câteva bătăi în ușă – un semn conven­țional. Negrii schimbară o privire. Bolnavul, cu ochii țintă la ușă, rosti tare și limpede, așa cum spui o parolă: — Kviskveia! Intră o femeie. Făcu o plecăciune bolnavului, apoi, își roti privirea iscoditoare prin cameră. — Cauți pe cineva, soră Schoelcher? o întrebă Ogé. Dar femeia îl recunoscu pe Marat după haine și i se adresă, zâmbind: — Se crapă de zi. Am fost la piața de legume și când m-am întors l-am găsit în fața casei pe ser­vitorul dumneavoastră. S-a travestit în cerșetor. Mi-a spus câteva cuvinte ciudate: „Rugați-l, vă rog, pe stăpânul meu să-mi aducă șapte sous”. Nu sunt convinsă că m-a recunoscut, căci astă-noapte, când ne-am întâlnit, era întuneric beznă. Eu însă l-am putut vedea pentru că ținea în mână felina­rul aprins. — Șapte sous, repetă Marat. I-aș da bucuros acești bani cerșetorului, dacă cetățenii îmi vor da voie să-l chem aici. Negrii se uitară la omul din pat. Acesta încu­viință cu o mișcare a capului. Peste câteva minute intră Laurent Bass; ținea pe umăr o coșcogeamite traistă de milog. Se înclină cu o mutră hâtră, neștiind dacă trebuie să recunoască pe față că negrul din fața lui era insesizabilul Prieten al poporului. Marat își liniști păzitorul cu câteva cuvinte con­venționale. Atunci Laurent Bass scoase din traistă un vraf de șpalturi: era numărul 84 din ziarul „Prietenul poporului”. Așeză foile în fața lui Ma­rat. Acesta parcurse repede articolele, notele și știrile pe care el însuși le scrisese și le recitise de cel puțin trei ori. După ce frunzări din nou tot nu­mărul, notă cu scrisu-i tremurat și neciteț Imprimatur[38], ca să-și bată joc de termenul folosit de censorul regal. Laurent Bass se ridică până la ure­chea stăpânului, șoptindu-i: — Ar fi mai bine să nu vă arătați astăzi prin districtul Cordelierilor. Au de gând să vă ceară prin „Monitor” să vă supuneți de bunăvoie jude­cății Adunării naționale. — Sunt tâmpiți dacă-și închipuie că eu citesc fițuica lor scârnavă, izbucni Marat. Laurent Bass își continuă raportul: — Umblă zvonul că aristocrații care au apucat să treacă granița, împreună cu prinții și cu cimo­tiile austriecei, pregătesc un război și au de gând să dea foc Parisului. — În timp ce ei se pregătesc, noi le-am și con­fiscat domeniile acum trei zile. Și ca să crape și popii de ciudă, în ziua de două noiembrie am con­fiscat și bunurile prinților bisericii. — Astăzi am văzut pentru prima dată asignațiile cu care au să se schimbe monedele de metal, urmă Laurent. Mie unuia îmi convine de minune; n-am să mai asud când le-oi duce zețarilor leafa. — Ascultă, Laurent, am o mare rugăminte, spuse Marat. Du, prietene, aceste scrisori la desti­nație, dar vezi să nu te transformi din poștaș în spânzurat. Trebuie să apucăm și noi zilele bune, cu toate că mulți ar dori să ne știe de pe-acum pe lumea cealaltă. Ba unii socot că-i ofensăm prin simplul fapt că trăim. Ce să-i faci! Cu toate că suntem bine crescuți, nu vom împinge politețea până a ne pune capăt zilelor, așa, că să le facem pe plac. Cu bine, prietene. Marat strânse mâna lui Laurent și-i șopti: — Am să fac un semn cu creta pe turnul din stânga de la Notre-Dame, la un colț. O cifră, ca de obicei. Când te întorci de la tipografie, trage o linie peste ea. Așa am să știu că la ora stabilită ai să fii la Palais-Royal, sub copacul cel bătrân. După plecarea lui Laurent, Marat se apropie de pacientul său, care citea o carte, și-l întrebă cum se simte. Ceilalți negri părăsiseră mai de mult odaia, unul câte unul. Bolnavul lăsă jos cartea și răspunse: — Îngrijirile dumitale mi-au făcut bine, doctore Marat. Te superi dacă îți pun o întrebare, sau chiar două? Marat îl îmbie cu un gest să vorbească: — Știi oare, urmă bolnavul, că Schoelcher, fra­tele acestei tinere care a intrat adineauri în ca­meră, a fost primit o dată cu dumneata în loja ma­sonică „Marea Anglie” din Londra? Și iată a doua întrebare: Îl cunoști pe abatele Raynal care a scris această carte? Marat luă în mână volumul al patrulea din car­tea confiscată și arsă a abatelui, devenit ateu, revo­luționar, dușman declarat al religiei creștine și care reușise să fugă din Franța chiar în ziua când călăul ce arsese cartea urma să-l ardă și pe autor. Săgetând în răstimpuri, cu privirea-i scăpără­toare, pe bolnav și pe bătrânul negru care intrase fără zgomot, legănându-se ca o rață, doctorul citi: „Nicăieri otrava creștină n-a nenorocit atâția oameni ca în bogatele colonii ale Lumii Noi. Acolo, bogătașii folosesc religia pentru a-și ascunde vi­ciile, iar pe oamenii care se deosebesc de ei doar prin culoarea pielii îi învață să fie virtuoși, înțelegând prin virtute supunerea robului față de stăpân. Se apropie epoca marilor republici. Sclavii albi și negri se vor înfrăți pentru a elibera lumea.” — Nu-i pot suferi pe popii renegați, spuse Ma­rat, chiar dacă au scris, ca acesta, „Istoria filozofică și politică a instituțiilor și comerțului european în cele două Indii”. Am mai văzut asemenea poze, adăugă el și lovi cu unghia gravura pe care se vedea un colonist vânzând o femeie tânără unor corăbieri, negustori de sclavi. Urăsc și eu negoțul de sclavi, dar și mai mult îmi displac materialiștii și ateii. Iar la prima întrebare refuz să răspund. Mi-e somn. Clătinându-se de oboseală, se apropie de rogo­jină, se culcă și fără să se mai uite la bolnavul care îl urmărea cu ochii lui gravi, atenți, adormi numaidecât.   [1] Wieland Christoph Martin (1733-1813), scriitor din perioada iluminismului german (n. ed.) [2] Livră – veche unitate de măsură franceză, având aprox. ½ kg. (N. ed.) [3] Sou – monedă divizionară franceză. (N. t.) [4] Gare! – păzea! (fr.) (N.t.) [5] Canabis, Pierre-Jean-George (1757-1808), medic francez, filozof materialist, girondin; a luat parte la lovitura de stat de la 18 brumar (9 noiembrie 1799), a lui Napoleon Bonaparte, care a dus la instaurarea dictaturii militare sub forma Consulatului, iar mai târziu (în 1804) a Imperiului napoleonian. (N. ed.) [6] Mirabeau, Gabriel-Victor-Honoré Riqueti (1749-1791), conte, militant de frunte al revoluției burgheze franceze de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, exponentul intereselor marii burghezii și ale nobilimii îmburghezite, orator de talent; în 1790 a intrat în înțelegere secretă cu curtea regală, primind bani în schimbul trădării. (N.ed.) [7] Capețieni – dinastie regală în Franța (987-1328). (N. ed.) [8] Palais-Royal (Palatul regal – fr.) – palat din Paris; grădina acestui palat era amenajată ca loc de plimbare și distracție publică. (N.ed.) [9] Maillebois, Yves-Marie (1715-1791), în timpul revoluției franceze, a luat parte la un complot regalist. (N.ed.) [10] Contele d’Artois (1757-1836), nepot al lui Ludovic al XV-lea; în timpul revoluției franceze, unul din principalii conducători ai emigrației contrarevoluționare, întreținută de puterile străine; în 1824-1830, a ocupat tronul Franței sub numele de Carol al X-lea, (N. ed.) [11] Iat-o adevărata libertate, iată ce ne aduc în dar liberții. Oare cine poate spune că este liber, dacă nu acela care trăiește cum îi place? Eu pot să trăiesc cum vreau: oare nu sunt mai liber decât Brutus? Concluzia ți-e greșită, va spune stoicul care și-a desfundat ure­chile cu oțet tare; renunță la „pot orice și cum vreau”, restul îl accept. Dar m-am întors de la pretor om liber, după ceremonia eliberării, atunci de ce să nu-mi îngădui tot ce-mi dictează voința, cu excepția celor in­terzise de legile lui Masuriu? [12] Flaccus, Aulus Persius (34-62), poet satiric latin (N. ed.) [13] Marat, Jean-Paul (1743-1793), unul dintre conducătorii revoluției franceze burgheze, fruntaș al democrației revoluționare. A editat ziarul „Prietenul poporului” (de unde i se trage și supranumele), în care a demascat cu vigoare trădarea regelui, politica conciliatoare a Adunării constituante și a municipalității din Paris, duplicitatea lui La Fayette, Mirabeau, Bailly și a altor conducători ai burgheziei liberale; a avut un rol conducător în răscoala populară din 31 mai-2 iunie 1793, care a dus la căderea girondinilor și la instaurarea dictaturii iacobine. (N. ed.) [14] La Fayette, Marie-Joseph (1757-1834), marchiz, general și om politic francez; a participat la războiul de independență al statelor Americii de nord. La începutul revoluției, unul dintre fruntașii burgheziei liberale moderate, conducătorul Gărzii naționale (1789-1791). Adept al monarhiei constituționale, a căutat să frâneze dezvoltarea revoluției. În iulie 1830, a contribuit la instaurarea monarhiei lui Ludovic-Filip. (N. ed.). [15] Esnambuc, Pierre d’, nobil din Caux, mare posesor de plantații din insulele St. Christophe, Guadelupa și Martinica. Mort în 1636. (N. ed.) [16] Richelieu, Armand Jean du Plessis (1585-1642), duce, cardinal, bărbat de stat francez, reprezentant de frunte al absolutismului. (N. ed.) [17] În sala Manège-ului se întrunea Adunarea legislativă. (N. ed.) [18] Cerneală preparată cu sulfat de fier. (N. ed.) [19] 14 iulie 1789 – ziua luării Bastiliei. (N. ed.) [20] Launay, Bernard-René Jordan de (1740-1789), ultimul guvernator al Bastiliei, executat la 14 iulie 1789 de către poporul revoluționar. Flesselles, Jacques de (1730-1789), consilier de stat și starostele negustorilor pari­zieni; a încercat să înșele poporul, dându-i, în loc de arme, pietre; executat la 14 iulie 1789. Foullon Joseph-François (1717-1789), controlor general al finanțelor Franței; urât de popor, a fost executat în 1789. Sauvigny, Louis-Bénigne-François Bertier de (1737-1789) guvernator al Parisului, ginerele lui Foullon. A avut aceeași moarte. (N.ed.) [21] La Paris bântuia foametea; la 5 octombrie 1789, mii de femei în­fometate au pornit spre Versailles, reședința regelui și bastion al con­trarevoluției, cerând pâine și sancționarea decretelor din 4-11 august, care prevedeau desființarea privilegiilor. Speriat, regele s-a văzut silit să satisfacă revendicările poporului, iar a doua zi, la 6 octombrie, să se întoarcă la Paris; acest fapt a avut importante urmări pentru des­fășurarea ulterioară a revoluției, întrucât l-a izolat pe rege de trupele contrarevoluționare concentrate la Versailles. (N.ed.) [22] Bailly, Jean-Silvain (1736-1793), savant și om politic francez, adept al monarhiei constituționale; ca primar al Parisului (1789-1791), Bailly a luat parte la organizarea masacrelor de pe Câmpul lui Marte; a murit pe eșafod. (N. ed.) [23] La începutul revoluției, Mirabeau, a cărui trădare nu se descoperise încă, se bucura de mare popularitate în rândul maselor. (N.ed.) [24] În noaptea de 20 spre 21 iunie 1791, Ludovic al XVI-lea, împreună cu familia, a încercat să fugă, pentru a se pune în fruntea trupelor emi­grației contrarevoluționare și ale intervenționiștilor, care veneau în întâmpinarea lui dinspre Metz. Datorită vigilenței maselor, regele a fost prins în localitatea Varennes și silit să se întoarcă la Paris (N. ed.). [25] Pasăre cu penaj multicolor, trăiește în regiunile tropicale ale Americii. (N.ed.) [26] Frații Lameth, Alexandre și Charles, oameni politici francezi din rândurile nobilimii liberale, posesori de plantații în Haiti; au luptat în războiul pentru independență al statelor Americii de nord; în timpul re­voluției franceze, au militat pentru monarhia constituțională. După li­chidarea monarhiei, au emigrat împreună cu La Fayette. (N.ed.) [27] Runaway – fugar (engl.). (N. t.) [28] Raynal, Guillaume-Thomas-François (1713-1796), istoric și filozof francez, apropiat de enciclopediști. În lucrările sale a criticat rânduielile absolutiste feudale, biserica catolică, jaful colonial. (N.ed.) [29] Declarație adoptată la 4 iulie 1776 de către cel de al doilea congres al reprezentanților coloniilor engleze în timpul Războiului de in­dependență în America de Nord. Declarația a proclamat independența față de Anglia și constituirea Statelor Unite ale Americii. (N.ed.) [30] „Fără pereche” (fr.). (N.t.) [31] Împuternicirile date de reprezentantul regal din Haiti erau scrise pe hârtie galbenă. (N.ed.) [32] Aluzie la permisele de circulație, scrise pe hârtie albastră. (N.ed.) [33] Brissot, Jacques-Pierre (1754-1793), militant al revoluției burgheze din Franța; în prima perioadă a revoluției, a fost membru activ al Clubului iacobin, ulterior, conducător și teoretician al girondinilor. Gré­goire, Henri (1750-1831), militant al revoluției franceze, episcop; adversar al sclaviei negrilor, a luptat pentru triumful ideii egalității tuturor po­poarelor. La Rochefoucauld d’Enville (1743-1792), om politic francez, li­beral. Pétion de Villeneuve (1756-1794), om politic francez, deputat al stării a treia în Stările generale, orator de talent, girondin; în 1791, primar al Parisului. Sieyès, Emmanuel-Joseph (1748-1836), om politic francez, abate, autorul celebrei broșuri „Ce este starea a treia?”, în care formula revendicările burgheziei la dominația politică, apărător al intereselor marii burghezii. Lavoisier, Antoine-Laurent (1743-1794), celebru chimist francez, membru al Academiei de Științe din Paris, apoi direc­torul Academiei. Îndeplinind într-un timp funcția de fermier general (adică având concesiunea colectării impozitelor), a strâns o mare avere pe care a folosit-o în bună parte pentru cercetări științifice. În timpul revoluției franceze, partizan al monarhiei constituționale. A murit pe eșafod. (N.ed.) [34] Camus, Armand-Gaston (1740-1804), jurist-consul, om politic și scriitor francez. (N.ed.) [35] Este vorba de girondini, grupare politică din perioada revoluției franceze, reprezentând interesele burgheziei comercial-industriale și agrare, în special din provincie. Își trage denumirea de la departamentul Gironde, locul de baștină al unor militanți ai acestui partid. Leaderii gi­rondinilor au fost: J.-P. Brissot, P.-V. Vergniaud, soții Roland, E. Guadet, J.-A. Condorcet etc. În prima etapă a revoluției, girondinii au militat, alături de celelalte forțe revoluționare, împotriva absolutismului, mai târziu împotriva feuillanților (membii clubului politic al marii burghezii, adepte a monarhiei constituționale). Încă la începutul războiului împo­triva intervenționiștilor străini, girondinii, speriați de faptul că masele populare se manifestau pe arena politică ca o forță independentă din ce în ce mai activă, au pornit fățiș pe calea trădării revoluției; în august 1792, intensifică lupta împotriva iacobinilor și ai adepților aces­tora, cu scopul de a opri dezvoltarea revoluției. După răscoala populară din 31 mai-2 iunie 1793, care i-a măturat de la putere, au încercat, fără succes, să dezlănțuie un război civil împotriva guvernului iacobin. După căderea dictaturii iacobine în urma loviturii reacționare de la 9 thermidor (27 iulie) 1794, girondinii au devenit una din cele mai active forțe ale reacțiunii thermidoriene. (N.ed.) [36] Unul din cei mai mari plantatori din Antile, despre care se va vorbi pe larg în paginile următoare. (N. ed.) [37] Mesmer, Franz (1734-1815), medic, autorul teoriei antiștiințifice a „magnetismului animal”, cunoscută sub numele de mesmerism; potrivit acestei teorii, planetele ar acționa asupra omului prin intermediul unei forțe magnetice speciale și omul care stăpânește această forță o poate radia asupra semenilor săi, influențând în mod binefăcător evoluția di­verselor maladii. (N.ed.) [38] Bun de tipar (lat.). (N.t.)    

            PREFAŢĂ.                În acest secol în care omul, omul epocii comuniste, se pregăteşte – şi este atât de aproape de acest ţel grandios – să cucerească universul planetar, poate că evocarea unei izbânzi a tăriei şi dârzeniei omeneşti asupra naturii ca aceea a cuceririi celui mai înalt pisc pământesc, să apară mai puţin impresionantă decât este ea în realitate. Adevărul este că ascensiunea pe Everest, cel mai înalt punct de pe globul nostru, nu s-a putut realiza decât foarte recent, abia cu doisprezece ani în urmă, cu preţul unor eforturi uriaşe şi al unor jertfe grele.              Încercările pentru descoperirea şi escaladarea vârfurilor munţilor Himalaya şi Karakorum au început timid, cu rezultate insuficiente, încă din secolul al XIX-lea. Tentativele au aparţinut, în cea mai mare parte, militarilor englezi instalaţi în India, care urmăreau în mai mică măsură obiective ştiinţifice sau performanţe sportive, cât descoperirea unor noi cai de comunicaţie între ţinuturile ocupate de colonialiştii britanici în sudul marelui continent estic şi regiunile atât de bogate, dar aproape impenetrabile, din Asia centrala. Sprijinite cu mijloace largi de către guvernul metropolitan britanic, expediţiile militarilor englezi, alcătuite din alpinişti cu un antrenament minuţios, au făcut o serie întreaga de ascensiuni pe vârfurile munţilor Himalaya şi Karakorum, au descoperit câteva piscuri pe care nu le atinsese piciorul omului şi au întocmit lucrări topografice privind în special aşa-numitul Pisc XV, situat în dreptul paralelei 28° latitudine nordică, chiar la graniţa dintre Nepal şi Tibet. Lucrările acestea topografice au fost întocmite sub conducerea lui George Everest, între anii 1830-1843 ceea ce a determinat denumirea piscului dominant (8845 m deasupra nivelului mării) de către europeni cu numele topografului englez.              De atunci, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, până aproape de zilele noastre, încercările de a se atinge vârful maiestuos, veşnic acoperit de gheţuri şi zăpezi, strălucind ca o uriaşă torţă sub bătaia razelor orbitoare ale soarelui, au fost nenumărate. Aproape douăzeci de expediţii în secolul trecut, alte circa optzeci de expediţii în secolul nostru, au petrecut luni şi uneori chiar ani întregi pe stâncile şi pe gheţarii veşnici din înălţimile Himalayei, cu scopul de a atinge Everestul sau Chomolungma, cum îi spun localnicii, denumire care începe să apară, din ce în ce mai des în diversele publicaţii referitoare la acest cel mai înalt vârf de munte. Expediţiile din secolul trecut care n-au putut beneficia de aparatajul modern cu care au fost înzestrate cele din secolul nostru, au urcat sus, foarte sus, dar n-au putut depăşi niciodată înălţimile atât de sărace în oxigen de peste 8000 metri.              În anul 1922, o expediţie engleză a reuşit în sfârşit să depăşească graniţa celor 8000 de metri, înălţimea atinsă: 8326 metri. Jertfa: şapte hamali şi călăuze din tribul şerpaşilor, care au fost îngropaţi sub o avalanşă. În anul următor, folosind un alt drum de acces, o nouă expediţie engleză atinge înălţimea de 8572 metri. Supravieţuieşte şeful expediţiei, E. F. Norton, dar doi membri ai grupului, D. L. Mallory şi A. S. Ervin, nu se mai reîntorc, înmormântaţi cine ştie unde în prăpăstiile ascunse sub zăpezile mişcătoare ale culmilor semeţe.              Marea majoritate a acestor ascensiuni au avut ca punct de pornire nordul, podişul Tibetului; încercările infructuoase de ascensiune pe la nord au forţat concluzia ca escaladarea Everestului pe acest versant nu este cu putinţă şi au determinat alegerea unui alt drum, pe la sud, pornind din Nepal. Se ştie că teoria aceasta a fost ea însăşi dezminţită chiar în anul acesta, când o expediţie chineză, după un asalt final de 19 ore, care a însemnat cel mai impresionant şi mai dramatic capitol din cartea cuceririlor himalaiene, a escaladat Everestul pe la nord. Dar despre această inegalabilă performanţa, vom vorbi mai târziu.              Aşadar, în 1951 începe seria ascensiunilor pe la sud, care vor conduce curând la prima victorie a omului asupra celui mai înalt punct de pe glob – victorie pe care o descrie în cartea de faţă unul din autorii ei, alpinistul neozeelandez Edmund Hillary. Eric Shipton conduce, în anii 1951-1952, o expediţie pe la sud, dar rezultatele nu sunt cele aşteptate. În 1952 porneşte la drum şi o expediţie franco-elveţiană, care îşi asigură serviciile celui mai temerar şi mai priceput alpinist indigen, şerpaşul Tenzing [1], intrat în legenda popoarelor asiatice sub denumirea de „Tigrul zăpezilor”. Expediţia franco-elveţiană atinge înălţimea de 8600 metri şi revine la bază cu constatarea îmbucurătoare că drumul de acces descoperit de ea este mai lesnicios decât oricare altul folosit până atunci şi că condiţiile atmosferice înseşi sunt mult mai favorabile: până la înălţimea de 8500 de metri nu este nevoie să se facă apel la rezervele de oxigen.              1953 este anul primei ascensiuni pe Everest. Beneficiind de experienţa francezilor şi a elveţienilor şi asigurându-şi la rândul ei concursul „Tigrului zăpezilor” – al cărui rol în obţinerea victoriei finale a fost hotărâtor – expediţia engleza condusă de John Hunt îşi amenajează baza principală pentru asaltul piscului la înălţimea de 7900 metri. Mai întâi doi membri ai echipajului, Tom Bourdillon şi Charles Evans, urcă până la 8748 metri, dar aflaţi la capătul resurselor fizice cei doi alpinişti se reîntorc, aproape extenuaţi, la baza de plecare. Şeful expediţiei, John Hunt, împreună cu alţi patru oameni, porneşte trei zile mai târziu (28 mai 1953), dar este nevoit să se mulţumească doar cu înălţimea de 8500 metri. În sfârşit, la 29 mai, în primele ore ale dimineţii, şerpaşul Tenzing şi neozeelandezul Hillary pornesc la rândul lor în acest dramatic asalt final şi, după exact cinci ore de ascensiune, ating punctul cel mai înalt al muntelui Everest pentru prima oară în istoria omenirii. Câteva minute pentru arborarea steagurilor, alte câteva pentru primele fotografii şi, cinci ore mai târziu, abia mai putându-se ţine pe picioare, dar cuprinşi de o încântare neasemuită, ei se află din nou în căldura cortului de la baza de pornire.              Cum s-a ajuns la aceasta victorie, cum a fost pregătită, peripeţiile ei emoţionante, lupta pe viaţă şi pe moarte cu fiecare metru, cu fiecare bloc de gheaţă, cu schimbările bruşte ale vremii şi ale temperaturii – toate sunt descrise simplu, fără retorism, cu modestia caracteristică adevăraţilor învingători, conştienţi de forţa lor morală.              Mai înainte de a încheia această atât de succintă evocare a istoriei cuceririi Everestului şi de a prezenta cartea lui Hillary, se cuvine amintită istoria încă nescrisă a unei noi performanţe himalaiene.              Escaladarea Everestului pe la nord de către o expediţie de alpinişti chinezi. Un grup format din maestrul sportului Van Fu-ciu, geologul Ciu In-hoa şi sportivul tibetan de categoria I Konbu, prevăzut cu echipament modern şi cu aparate de oxigen, au escaladat în dimineaţa zilei de 25 mai 1960, vârful Chomolungma (muntele Everest), plecând de pe versantul nordic, socotit până atunci ca inaccesibil.              Şi acum, după ce am trecut în revistă câteva din încercările reuşite şi nereuşite de escaladare a „acoperişului lumii”, cum mai este denumit Everestul, să revenim la înalta aventură, cartea-jurnal a unuia din cei doi oameni care au atins pentru prima oară măreţul pisc. Autorul ei, neozeelandezul Edmund Hillary, povesteşte cu meticulozitate, de cele mai multe ori cu sinceritate şi grijă pentru respectul adevărului, niciodată cu emfază, peripeţiile remarcabilei aventuri pe care a trăit-o împreună cu tovarăşii săi de grup şi în special cu cel cu care a împărţit gloria deplină a victoriei, şerpaşul Tenzing. Există însă şi în cartea lui Hillary unele relatări şi unele aprecieri pe care, în ciuda eforturilor de a fi mereu sincer., autorul le face sub presiunea unei întregi educaţii primite în spiritul concepţiei colonialiste. Aceste relatări se referă mai ales la atitudinile şefilor de expediţii John Hunt şi Eric Shipton faţă de locuitorii băştinaşi şi mai ales faţă de cărăuşii şi ghizii indigeni, care pot fi consideraţi, în egală măsură, cuceritorii marilor înălţimi ale Everestului. Atât Shipton cât şi Hunt se consideră domni, stăpâni, „sahibi”. Ei evită în general contactul prea strâns cu localnicii, care sunt în fond colaboratorii lor principali, cei care reuşesc isprăvi egale cu ale lor şi peste acestea poartă şi greul cărăuşiei, al corvezilor. Chiar când înfruntă, cot la cot cu ei moartea – şi o înfruntă mereu, la fiecare pas – Shipton şi Hunt nu uită că fac parte din „lumea civilizată”.              În acest sens, sunt semnificative însemnările lui Tenzing în cartea autobiografică Tigrul zăpezilor scrisă de J. R. Ulman. În ce-l priveşte pe Hillary, Tenzing îşi formează o opinie mult mai favorabilă. El notează (loc cit., pp. 207-208, ediţia în limba rusă): „Din momentul repartizării şi până la sfârşitul expediţiei, eu şi Hillary am format o pereche. Ni se cereau tot timpul mari eforturi. Trebuia în acelaşi timp să ne păstrăm forţele şi să fim în cea mai bună formă. Pe când ceilalţi făceau antrenamente, noi trebuia să mergem tot timpul cărând greutăţi în spinare, antrenându-ne cu oxigen şi ajutând tinerii şerpaşi să se ferească de avalanşe. Nu mai ştiu de câte ori am făcut acest drum, dar îmi amintesc că într-o singură zi am mers de la bază până la tabăra a IV-a şi înapoi. Este de la sine înţeles că n-am fi reuşit acest lucru dacă n-am fi mers bine şi repede. Hillary este însă un alpinist minunat, are multă forţă şi rezistenţă. A mers deosebit de bine pe zăpadă şi pe gheaţă, lucru pe care l-a practicat mult în ţara sa, Noua Zeelandă. După cum le stă bine oamenilor de acţiune, el vorbeşte puţin, ceea ce nu-l împiedică să fie un tovarăş bun şi vesel. Şerpaşii îl iubeau – era întotdeauna gata să-şi împartă cu ei alimentele şi echipamentul. Formam amândoi o pereche destul de comică, Hillary fiind cu 20 cm mai înalt decât mine. Aceasta nu ne-a jenat însă niciodată. În ascensiunile comune colaboram minunat şi între noi s-a statornicit o legătură bine sudată. Voi povesti despre o întâmplare care arată cum am lucrat împreună; într-o seară am coborât, ajutându-ne unul pe altul, de la tabăra a II-a la tabăra I. Hillary mergea înainte şi eu după el. Ne-am făcut drum printre colţurile înalte de gheaţă când, deodată, zăpada de sub picioarele lui Hillary a cedat şi el a căzut într-o crevasă. „Tenzing! Tenzing!” m-a strigat el. Din fericire frânghia era întinsă şi eu mi-am păstrat cumpătul. Am reuşit să înfrânez căderea după ce Hillary zburase 5 metri în gol, iar apoi am izbutit să-l ridic treptat până sus. Hillary nu s-a ales decât cu câteva zgârieturi. Când ne-am întors în tabără el a povestit celorlalţi, fără nici o reţinere, întâmplarea şi a adăugat: „Dacă nu era Tenzing, astăzi aş fi fost mort”. A fost un mare elogiu acesta pe care mi l-a adus şi m-a bucurat mult că mi l-a făcut. Desigur, n-a fost nimic deosebit în toate acestea. Fără accidente nu se pot face ascensiuni, iar alpiniştii trebuie să fie întotdeauna gata să se ajute unul pe altul…” „. Am întâmpinat deopotrivă aceleaşi greutăţi. Fiecare ajuta pe celălalt şi primea de la acesta acelaşi ajutor. Odihnindu-ne puţin, am reluat ascensiunea, făcându-ne drum tot mai sus. Şi iată-ne în faţa ultimului obstacol serios în calea spre culme: un perete stâncos, vertical, care se înălţa chiar pe creastă, împiedicând înaintarea. Cunoşteam această stâncă, o văzusem în fotografiile luate din avion şi o examinasem de jos, din Teangboci, cu binoclul. Acum se punea problema: să escaladăm stânca sau s-o înconjurăm? Se părea că există numai o singură trecere, îngustă şi abruptă, între stâncă şi cornişă. Hillary a pornit primul, încet şi cu băgare de seamă el a păşit pe o teşitură largă, trebuind să se ridice cu spinarea înainte şi sprijinindu-se cu picioarele de cornişă, în timp ce eu mi-am încordat toate forţele ferindu-l, deoarece se temea foarte mult că cornişa nu va rezista. Din fericire totul s-a sfârşit cu bine. Hillary a ajuns pe culmea stâncii, apoi m-am asigurat cu frânghia pe care o ţinea el.              Aici trebuie să spun cu sinceritate, că nu consider absolut exactă povestirea lui, redată în cartea Înalta aventură. În primul rând, Hillary consideră că înălţimea peretelui de stâncă era de 12 metri, iar eu cred că nu avea mai mult de 5. Mai departe, din povestirea lui Hillary reiese că ascensiunea adevărată a făcut-o numai el, iar eu am fost tras în sus. Adevărul este că nimeni nu m-a tras şi nu m-a târât. Ca şi Hillary, eu m-am căţărat singur pe crăpătură şi dacă el m-a asigurat în acest timp şi eu am făcut acelaşi lucru pentru el. Vorbind despre aceasta, trebuie să lămuresc o chestiune. Hillary este prietenul meu. El este un alpinist minunat şi un om minunat şi eu mă mândresc cu faptul că am ajuns împreună cu el pe culmea Everestului. Cred totuşi că în povestirea lui despre ascensiunea făcută de noi, Hillary nu este absolut drept faţă de mine. Tot timpul el lăsa să se înţeleagă că atunci când lucrurile mergeau bine, aceasta i se datora exclusiv lui şi dacă au existat greutăţi, acestea au fost din cauza mea. Aceasta nu este just. Niciodată eu n-aş afirma că s-ar fi putut cuceri Everestul de unul singur. Eu cred că nici Hillary n-ar trebui să lase să se înţeleagă că el ar fi putut să realizeze asaltul singur şi că eu n-aş fi ajuns la culme fără ajutorul lui. Tot drumul, la ducere şi la înapoiere, ne-am ajutat reciproc. Aşa trebuia să fie, aşa trebuia să se în tâmple, căci noi n-am fost conducători şi conduşi, am fost parteneri egali”.              Acest lucru se oglindeşte fidel în textul declaraţiei făcute de E. P. Hillary, după ascensiune, în cabinetul primului ministru al Nepalului. Ea sună astfel: „La 29 mai, eu, împreună cu şerpaşul Tenzing, am pornit din tabăra noastră superioară pe Everest la asaltul culmilor. În timpul ascensiunii pe culmea de sud, mergea înainte când unul, când altul. Am trecut peste culmea de sud şi am început să ne urcăm pe creasta dinainte de culme. Am ajuns pe culme aproape concomitent. Ne-am strâns reciproc mâinile, fericiţi de victoria noastră. Apoi l-am fotografiat pe Tenzing cu steagurile Marii Britanii, Nepalului, Naţiunilor Unite şi Indiei.  Semnat: E. P. HILLARY” „Fiecare cuvânt din această declaraţie – scrie Tenzing – este adevărul pur. Întocmai aşa s-a întâmplat. Am atins culmea aproape concomitent. Şi aşa a rămas până în prezent când, din motivele pe care le-am expus, mi se pare mai just să povestesc tot amănunţit”.              Lectura cărţii-jurnal a lui Hillary este deosebit de interesanta şi de instructivă, semnificativă chiar în acest secol al avântului spre spaţiile siderale, pentru posibilităţile nelimitate ale omului. Căci aventura alpinistului neozeelandez şi a şerpaşului nepalez este cu mult mai mult decât o performanţă sportivă cu totul neobişnuită, este o victorie a căutărilor şi încercărilor omeneşti din toate timpurile de a supune forţele oarbe ale naturii înconjurătoare, este satisfacerea pasiunii omeneşti de a cerceta şi de a cunoaşte tot mai mult, este acţiune şi poezie, este ilustrarea puterii de luptă, de sacrificiu şi de abnegaţie a acelora dintre oameni care şi-au câştigat faima de eroi în lupta pentru progres şi civilizaţie.               I. VORNIC.               PRIMII PAŞI.                Până la vârsta de şaisprezece ani nu văzusem încă muntele, îndeletnicirea prosperă a tatălui meu – albinăritul – mă împiedicase până atunci să mă bucur de răgazul vacanţelor, în schimb ajunsesem să învăţ şi eu meseria tatii, chiar înainte de a împlini treisprezece ani.              În iarna anului 1935 pusesem ceva bani deoparte şi mi s-a dat voie să plec într-o tabără şcolară de schi, la Ruapehu[2] , unul din marii noştri vulcani din Noua Zeelandă. Eram atunci în clasa a VI-a şi arătam ca un tinerel înalt, osos şi stângaci, care era departe de a fi băiatul cel mai isteţ din clasă. Până în acel an nu cred că mă depărtasem la mai mult de 50 de mile[3] de Auckland[4]. Auzisem poveşti minunate de la ceilalţi băieţi despre vacanţele petrecute la schi, dar ele nu mă atrăgeau prea mult; singura mea dorinţă era să pot colinda lumea.              Am văzut pentru prima dată zăpadă[5], când am coborât din tren, la miezul nopţii, în gara National Park. Nu era multă, dar ne-a cuprins pe toţi o bucurie de nedescris şi în câteva clipe, bulgări de zăpadă, tari ca fierul, zburau prin aer din toate părţile; mai târziu, pe când autobuzul nostru urca încet spre „castelul” aşezat sus pe coasta muntelui, priveam cum farurile sale puternice dădeau viaţa în întuneric unei lumi scânteietoare de basm în care domneau zăpada strălucitoare, pinii pitici şi pâraiele îngheţate. Când m-am vârât în sacul meu de dormit, pe la orele doua noaptea, mă simţeam într-o lume nouă, ciudată, plină de senzaţie.              Timp de zece zile am petrecut minunat, schiind şi jucându-ne pe coastele de la poalele muntelui, dar nu-mi amintesc să-mi fi aruncat vreodată ochii spre vârful lui. Ni se spusese că părţile de sus ale muntelui sunt primejdioase; din această cauză nici n-am îndrăznit să mă aventurez spre ele; le priveam doar cu respect şi teamă. M-am întors acasă, cuprins de un entuziasm nemărginit pentru soare, frig şi zăpada – dar mai cu seamă pentru zăpadă!              După aceea, n-am mai avut prea des prilejul să văd zăpadă. Doi ani din viaţă a trebuit să mi-i petrec la universitate, până să-mi conving părinţii că nu eram făcut pentru o carieră academică. Nu cred că eram mai puţin înzestrat decât alţii, dar fără îndoială eram leneş, iar lecţiile de geometrie în spaţiu nu-mi deşteptau nici un interes. Am renunţat aşadar la studii şi am început să lucrez la stupăria tatălui meu, ca muncitor apicol. Duceam o viaţă plăcută în aer liber şi soare, dar care cerea o muncă fizică aspră. În felul ei era o viaţă plină de neprevăzut şi de aventură, o luptă neîncetată împotriva capriciilor vremii şi o agitaţie nebună când stupii porneau să roiască toţi deodată.              Nu puteam şti niciodată dacă recolta avea să fie mare sau mică până când nu adunam şi ultima livră[6] de miere din stup; totuşi în lunile pline de frământare, când albinele culegeau mierea, gândul unei recolte bogate ne îmbărbăta în lungile şi grelele ceasuri de muncă. Ţin minte că eram nişte optimişti fără leac. În schimb, când venea iarna colindam dealurile împădurite din împrejurimi, învăţând să mă descurc singur la drumeţie, în timp ce în suflet mi se deşteptau fiorii dorului de necunoscut.              La douăzeci de ani am făcut prima mea excursie mai lungă, împreună cu un prieten mai în vârstă, în Insula de sud a Noii Zeelande. Printre planurile noastre era şi acela de a petrece două zile la o renumită staţiune turistică, „Ermitajul”, aflată în preajma piscurilor uriaşe ale Alpilor sudici.              Am făcut un drum minunat cu maşina prin munţi, ajungând la „Ermitaj” îndată după-amiază. Era o zi splendidă, iar piscurile măreţe din jur păreau nişte turnuri înălţate deasupra capetelor noastre. Priveam, stăpâniţi de emoţie pereţii înalţi şi stâncoşi, gheţarii încleştaţi pe munţi şi povârnişurile acoperite de zăpezile avalanşelor. Deodată, cuprins de o răscolire ciudată, nu m-am mai putut împotrivi pornirii mele şi m-am hotărât să fac o mică ascensiune. Cel mai apropiat petic de zăpadă care se zărea era sus într-o vale din lanţul muncilor Sealy, în spatele hotelului. Am pornit deci hotărât într-acolo.              Am urcat multă vreme, împiedicându-mă prin grohotişuri, din cauza pantofilor de oraş cu care eram încălţat. Mi-am dat repede seama că zăpada era mult mai departe decât socotisem la început, însă dintr-un imbold necunoscut, am continuat urcuşul. În cele din urmă am ajuns sus la ea. Era o rămăşiţă dintr-o veche avalanşă de zăpadă care astupa albia unui torent de munte. Am urcat entuziasmat pe zăpadă, săpând cu piciorul un lung şir de trepte în susul şi în josul avalanşei şi apoi, cu sentimentul că am făcut ceva grozav, am coborât pantele lungi pe care le urcasem, înapoi la „Ermitaj”.              Stăteam în salonul hotelului cuprins de neastâmpăr şi de emoţie. Deodată zumzetul conversaţiilor încetă. Mi-am ridicat ochii şi privirea mi s-a oprit asupra a doi tineri vioi şi bronzaţi care intraseră în salon cu aerul unor oameni siguri de ei. Prin jur se auzeau şoapte: “Au coborât chiar acum de pe muntele Cook![7]”              Într-o clipă cei doi deveniră centrul unui grup care-i privea cu admiraţie. În timp ce mă învârteam, oarecum stingher, în jurul grupului, l-am auzit pe unul din ei spunând:              — Eram grozav de obosit când am ajuns lângă limba gheţarului, dar Harry, asemenea unui tigru, aproape că m-a târât după el până sus pe vârf.              Abia după câţiva ani am aflat că cei doi erau Stevenson şi Dick, renumitul cuplu alpin care tocmai atunci realizaseră pentru prima oară marea traversare a muntelui Cook, de la nord spre sud.              M-am retras într-un colţ al salonului, gândindu-mă la monotonia vieţii pe care o duceam, la satisfacţiile pe care trebuiau să le găsească în viaţă cei doi tineri şi din clipa aceea m-am hotărât să devin alpinist.              — Mâine voi urca şi eu pe unul din vârfuri, mi-am spus în sinea mea. I-am împărtăşit ideea şi tovarăşului meu care a fost întru totul de acord să încercam. Cum nu aveam însă nici experienţa şi nici materialele necesare, el a propus să luăm cu noi un ghid. După ce toate pregătirile au fost gata, m-am dus la culcare cuprins de neliniştea aşteptării.              Începutul a fost bun căci în zori se arăta a fi o dimineaţă frumoasă. Imediat după micul dejun veni să ne ia şi ghidul la a cărui apariţie nu mi-am putut înfrâna un oarecare simţământ de dezamăgire: judecind după faţa-i arsă de vânt şi după pălăria lui tiroleză, ai fi spus că era ghid, însă vârsta-i destul de înaintată şi corpolenţa lui excesivă nu dădeau de loc impresia unui om plin de avânt care să ducă la drum greu. Pe un ton nu prea îmbietor ne-a anunţat că vom ataca împreună vârful „Olivier”, un vârf mic din lanţul Sealy, chiar deasupra „Ermitajului”.              — Dacă vi se pare prea departe – adăugă el – vom putea petrece după-amiaza pregătindu-ne ceaiul la lacurile din Sealy.              În sfârşit am început urcuşul. Ghidul mergea înainte cu pas încet şi regulat; poate prea încet şi prea regulat pentru a-mi fi pe plac, aşa că nu după mult timp am luat-o iute înainte, în sus, pe cărarea îngustă şi abruptă. Aerul rece şi înviorător precum şi minunatul sentiment de libertate care mă cuprinsese, în timp ce mă înălţăm deasupra văii de sub noi, mă îmbiau să urc neobosit tot mai sus, ajungând în cele din urmă la lacuri cu o jumătate de oră înaintea ghidului nostru. În timp ce acesta aprindea focul pentru a pregăti ceaiul, Brian şi cu mine am făcut o baie în apa rece şi clară a lacului; apoi, cu o foame de lup ne-am repezit asupra merindelor.              Între noi şi creasta şirului de munţi se întindea o pantă acoperită de zăpadă de vreo 3-400 m[8].              Văzând nerăbdarea mea, ghidul oftă adânc şi se urni cu greu din nou la drum, în susul pantei.              — Acum facem alpinism cu adevărat, spusei eu.              Zăpada era plăcuta şi tare aşa încât puteam săpa trepte solide, lovind doar încet cu piciorul. Totuşi lungimea povârnişului care se pierdea în urma noastră îmi trezea un simţământ de teamă astfel că, fără a-mi pierde elanul, am început să merg supus în urma ghidului.              Sus pe creasta muntelui, am găsit o privelişte încântătoare: o vale întinsă cu un gheţar masiv, înconjurată de piscuri de o rară frumuseţe.              Lângă noi, la o depărtare de câţiva metri, se înălţa o stâncă. Nu m-am putut stăpâni şi m-am căţărat pe ea într-o clipită. Cuceream pentru prima dată un vârf de munte.              A fost cea mai fericită zi din viaţa mea de până atunci. Am coborât înapoi la „Ermitaj”, iar a doua zi am plecat acasă urmărit de noua mea pasiune pentru munte, care, de atunci, m-a stăpânit într-una.              Citeam cu nesaţ tot ceea ce se putea serie despre munţi.              Însă ceea ce a deşteptat în mine pasiunea pentru alpinism au fost două cărţi: prima, Tabăra şase[9] de Frank Smythe, iar cea de-a doua Nanda Devi de Eric Shipton.              Citind cartea lui Smythe am urcat parcă alături de el, pas cu pas, obositoarea pantă nordică a Everestului. Nu-mi închipui să fi trăit vreodată atât de intens o altă carte. Alături de el am îndurat vântul tăios, gerul aspru şi sforţările desperate de a respira aerul rarefiat al înălţimilor. Iar când, în cele din urmă, a fost silit să se întoarcă din drum, după ce urcase până la 8534 m n-am considerat faptul o înfrângere, ci o victorie.              Povestea lui Shipton a făcut să vibreze în mine o altă coardă şi e lesne de înţeles, deoarece explorările şi ascensiunile lui pe Himalaya întruchipau pentru un neozeelandez ca mine idealul în privinţa alpinismului. Problemele lui, deşi pe o scară mai mare, se asemănau mult cu ale mele: fonduri băneşti limitate, dificultatea deplasării rapide într-un ţinut inaccesibil şi aspru, obligaţia de a-ţi căra singur proviziile, lupta necontenită cu ploaia, cu intemperiile şi, în fine, însăşi viaţa de pe munte atât de plină de lipsuri.              Până în 1946 făcusem excursii de unul singur şi căpătasem destulă experienţă în ceea ce priveşte organizarea lor. Purtasem poveri destul de grele prin numeroase regiuni accidentate, urcasem foarte multe piscuri mărunte şi unele chiar ceva mai mari. Şi totuşi, la drept vorbind, cunoşteam prea puţin din tehnica urcuşului.              În acel an am avut însă norocul să-l cunosc pe ghidul Harry Ayres, cel mai de seamă alpinist din Noua Zeelandă, vestit cunoscător al tehnicii escaladărilor pe gheaţă. Harry mă luă sub aripa-i ocrotitoare şi timp de trei veri minunate am urcat împreună măreţele piscuri. Multe lucruri utile am învăţat de la el: cum să tai o treaptă, când să o tai, precum şi multe alte subtilităţi pe care le poţi căpăta numai din experienţă.              În 1950, prietenul meu George Lowe a aprins în mine dorinţa care avea să ne ducă, mai târziu, pe amândoi, în munţii Himalaya. Niciodată nu urcasem cu George, dar eram prieteni vechi iar el avea la activul lui multe ascensiuni grele. În vara aceea, pe când coboram împreună gheţarul Tasman, George îmi spuse deodată:              — Ed, te-ai gândit vreodată să urci pe Himalaya?              Era un gând care-mi încolţise de mult în minte şi de aceea i-am răspuns afirmativ, fără ezitare, cu emoţia celui care-şi găseşte gândul în gândul altuia. Ne-am hotărât în grabă să întocmim un plan, să organizăm un grup şi să ne procurăm banii necesari de drum. Întâmplător plecam în Anglia peste câteva luni aşa că aveam posibilitatea să culeg toate informaţiile cu privire la echipamentul şi hrana necesară unei astfel de expediţii.              La drept vorbind, n-am putut să culeg prea multe informaţii în Anglia, întrucât în Europa[10] când am ajuns era vară şi mai toţi membrii Clubului alpin erau plecaţi în Alpi. Dornic de a cunoaşte şi această regiune am plecat şi eu în Alpi împreună cu alţi doi neozeelandezi cu care am alcătuit un grup şi am făcut împreună o excursie minunată. Mai întâi ne-am dus în Austria, unde ne-am simţit în largul nostru în cabane mari, comode şi unde suiam o sumedenie de munţi uşori. Alpinismul din Austria se deosebea atât de mult de urcuşul cutezător cu care ne obişnuisem, încât ni se părea un fel de concediu de odihnă de care era bine să profităm cât mai mult, făcând mereu ascensiuni. De acolo ne-am dus în Elveţia, unde am vizitat câteva locuri din cele mai cunoscute. Am urcat multe vârfuri măreţe, dar în general destul de uşoare, probabil fiindcă urmam mai întotdeauna drumul marcat în ghidurile turistice ca „le plus facile”[11]. Perioada noastră cea mai activă a fost când cinci zile de-a rândul am urcat cinci vârfuri de câte 4000 metri, în Oberlandul bemez.              Întâlneam atât de rar zile frumoase în Alpii neozeelandezi, încât căutam să profităm de fiecare din frumoasele zile din Alpii elveţieni.              Într-o zi, intrând la poşta din Jungfraujoch ca să ne luăm corespondenţa, am găsit o scrisoare de la George Lowe cu veşti emoţionante. Ne scria că fusese invitat de un grup de prieteni din Noua Zeelandă să participe la o ascensiune în Himalaya. Toţi erau alpinişti de primul rang care făcuseră nişte planuri straşnice. La propunerea lui, m-au invitat şi pe mine. I-am răspuns imediat acceptând oferta.              Când m-am întors în Noua Zeelandă organizarea expediţiei era într-un stadiu înaintat.              Planurile noastre iniţiale erau foarte cutezătoare; o echipă de zece oameni avea să atace piscul Kanchenjunga[12]. Dar de la început ne-am izbit de greutăţi: timpul trecea şi autorizaţia nu mai venea; începuseră să se ivească probleme financiare. Din această cauză numărul entuziaştilor începu să scadă treptat, astfel că până la urmă am rămas doar patru: Riddiford, Lowe, Cotter şi eu.              Uneori credeam ca nu vom mai pleca niciodată, dar Riddiford nu-şi pierdea curajul. Era un bun organizator şi plin de un entuziasm inepuizabil. Până la urmă am reuşit să strângem şi banii necesari. Principala noastră ţintă devenise între timp piscul Muktit Parbat, înalt de 7242 m, situat în masivul Garhwal din Himalaya. Eram în inima Himalayei când am aflat vestea unei noi expediţii de recunoaştere pe Everest.              Cineva ne trimisese un articol tăiat dintr-un ziar care ne-a fost adus în tabără de curierul nostru special. Ştirile erau emoţionante şi ne răscoleau sufletul. Cât n-am fi dat şi noi să participăm la o asemenea expediţie.              Am citit cu nesaţ tot ce spunea articolul. Toate expediţiile precedente – ne informa articolul – folosiseră drumul prin Tibet[13] încercând să atace vârful Everest pe pantele lui nordice. Din 1921 se organizaseră până atunci şapte expediţii şi deşi alpiniştii înfăptuiseră acte de un curaj nemaiîntâlnit şi de o rezistenţă uimitoare, niciunul nu a putut urca mai sus de un punct situat cam la 300 m sub vârf. Era ca şi cum ar fi existat o barieră invizibilă la 8534 m, peste care nici un om nu putea trece. După aceste expediţii, timp de mai bine de zece ani muntele fu complet abandonat.              Everestul era situat pe frontiera dintre Tibet şi Nepal[14]. Ce e drept, partea nepaleză a muntelui foarte abruptă era socotită de toată lumea inaccesibilă, iar nepalezii interziseseră întotdeauna cu stricteţe europenilor să vină în ţara lor. Acum însă Nepalul adoptase o politică mai largă.              În 1950, doi celebri alpinişti, americanul Houston şi englezul Tilman, au primit autorizaţia de a călători prin Nepalul de vest până la poalele muntelui. Din motive necunoscute, s-au oprit la o distanţă de câteva mile de munte şi s-au întors, declarând că după părerea lor nu există nici o posibilitate de a găsi un drum pe partea aceea a Everestului.              Cunoşteam multe din aceste amănunte, dar articolul scria în continuare: „În ciuda acestor ştiri descurajante, o nouă expediţie de recunoaştere de proporţii mai mici va porni în toamna anului 1951 – adică numai peste câteva luni – să cerceteze posibilităţile de a ajunge la munte pornind dinspre sud. Şi expediţia va fi condusă de nimeni altul decât de însuşi Shipton”.              Cu invidie în glasuri, am discutat apoi toţi patru despre emoţiile puternice pe care ar trebui să le simtă cel care participă la o expediţie pe Everest. Apoi am revenit la preocupările noastre, deşi mai toţi ne făuream în minte tot felul de vise.              Până la acea dată, învăţasem multe lucruri despre călătoriile în Himalaya – ce fel de comportare trebuie să ai faţă de culii[15] care au stări de spirit foarte schimbătoare şi cum să te comporţi faţă de băştinaşi. De foarte multe ori însă, istoviţi şi vlăguiţi, pierdeam şi ultimul dram de voinţă în aerul rarefiat şi greu de respirat al marilor înălţimi. Dar învăţam mereu lucruri noi şi le învăţam repede, iar Lowe şi cu mine formam un cuplu plin de energie şi de optimism. Am făcut împreună expediţia de recunoaştere a marilor gheţari de la poalele lui Mukut Parbat şi am descoperit o trecere peste meterezele lui formidabile. Tot împreună am pus bazele taberei a III-a la 6400 m. La 11 iulie, Riddiford, Cotter şi Pasang pornind de la această tabără au atins, după multe eforturi, vârful lui Mukut Parbat.              Când ne-am întors la Ranikhet[16] eram slabi, epuizaţi şi fără un ban în buzunar dar, cu toată modestia noastră, ni se citea uşor pe faţă mândria de a fi cucerit şapte noi piscuri.              În momentul când am intrat în holul hotelului, neraşi şi murdari, portarul ne-a înmânat imediat o telegramă. Era o invitaţie pentru doi dintre noi de a participa la expediţia lui Eric Shipton.              Aşadar, porneam la drum spre Everest!                 SPRE EVEREST ÎN 1951                Împreună cu Riddiford şi cu cei doi din şerpaşii[17] noştri, Pasang şi Nyima, am ajuns la Lakhnow[18] la 28 august. Urma să ne întâlnim cu Shipton şi grupul lui la capătul de cale ferată Jogbani[19], la frontiera indo-nepaleză, dar mai întâi trebuia să ne cumpărăm alimente şi combustibil. A găsi însă alimentele necesare unei ascensiuni pe Himalaya în bazarele din Lakhnow era o sarcină aproape imposibilă, aşa că până la urmă tot ce am putut cumpăra a fost doar o sumedenie de cutii de conserve, mari ca volum şi grozav de scumpe ca preţ. Am încărcat cumpărăturile şi echipamentul în câteva căruţe trase de cai şi am dus totul la gară. Ştiind că trenul avea plecarea abia peste o oră, am început, fără nici o grabă, să facem formalităţile necesare pentru transportul bagajelor noastre pe calea ferată. Ne-am dat seama însă imediat că era vorba de o gravă confuzie, deoarece trenul pleca de fapt peste câteva minute, iar bagajul nostru necesita destul timp pentru a fi urcat în tren. Cuprinşi de panică am adunat la iuţeală douăzeci de culii, ne-am încărcat cu toate bagajele şi am pornit în galop spre peron. Am trecut portiţa de la intrarea acestuia ca o furtună, chiar în momentul când conductorul era gata să fluiere de plecare. Strigătul lui neînduplecat de „prea târziu” sună ca un clopot de înmormântare a planurilor noastre. Dar Riddiford nu era omul care să cedeze prea uşor. Energica să putere de convingere ne-a adus victoria. Am sărit imediat într-un compartiment de clasa a II-a în care erau doi călători indieni şi apoi, spre marea lor groază, am început să îngrămădim înăuntru corturi, saci şi lăzi cu alimente, bidoane de gaz şi accesorii de tot felul necesare unei expediţii. O ploaie de monede aruncate în grabă culiilor şi o zguduitură neaşteptată, care aproape ne-a trântit jos în vagon, marcară în sfârşit începutul expediţiei noastre.              Două zile mai târziu, la miezul nopţii, am ajuns la Jogbani, unde de douăsprezece ore ploua torenţial. Am descărcat bagajele pe micul peron în întuneric şi, sub bătaia ploii, priveam nenorociţi în noapte. Ceea ce vedeam din Jogbani nu era prea încurajator. Câteva case dărăpănate, un drum noroios şi nişte băltoace mari de apă. Tot tabloul era conturat de câteva lumini slabe, pâlpâinde şi învăluit într-o perdea de ploaie torenţială.              Pasang ne veni în ajutor. Se duse şi întrebă în dreapta şi în stânga şi apoi ne conduse, prin noroi şi ploaie, la o clădire mai răsărită decât celelalte, care avea un cerdac mare, unde ne-am îngrămădit cum am putut. Ne-am umflat saltelele pneumatice şi le-am întins pe cerdac. Era atât de cald, iar atmosfera atât de înăbuşitoare încât nu mai aveam nevoie nici de aşternut şi nici de pături. Ne-am scos o parte din hainele ude de ploaie şi ne-am culcat în bâzâitul ţiuitor al ţânţarilor, acompaniat de orăcăitul miilor de broaşte din jur.              A doua zi de dimineaţă, în zori, se anunţa o zi frumoasă, cu cer senin. Am părăsit dis-de-dimineaţă adăpostul nostru incomod şi am mers cale de o milă până am ajuns la o fabrică mare de iută. Am poposit la locuinţa inginerului şef, Law, un scoţian, unde am fost primiţi cu multă căldură; în curând ne aflam în jurul unei mese îmbelşugate unde am aflat că Shipton cu cei trei tovarăşi trecuseră pe acolo cu cinci zile mai înainte. Trebuia deci să ne grăbim dacă voiam să-i mai ajungem. Inginerul şef ne-a fost de un ajutor nepreţuit. Ne-a ajutat să scoatem bagajele de la gară şi de la vamă şi să îndeplinim toate formalităţile de trecere a frontierei în Nepal. În cele din urmă, tot el a obţinut un camion mare care trebuia să ne transporte, atât pe noi cât şi echipamentul, pe o distanţă de 48 km, cât ţinea şoseaua dintre Jogbani şi Dharan – un oraş nepalez la poalele munţilor. Pe când ne întorceam la locuinţa domnului Law – după terminarea pregătirilor de plecare – el ne opri şi ne arătă ceva în depărtare spunând: „Priviţi Everestul”!              Parcă nu ne venea să credem şi totuşi, plini de curiozitate, am privit în direcţia indicată. Spre marea mea uimire, am zărit atunci în atmosfera limpede a dimineţii, în depărtare, un colţ alb înălţându-se spre cer deasupra munţilor. Cât de departe era! Atât de departe încât nu părea aevea! Simţii că mă cuprinde un val de emoţie şi de nerăbdare care nu-mi mai dădea pace. Doream să pornim cât mai repede la drum.              Am încărcat bagajele în camion şi apoi ne-am suit şi noi. Camionul nostru, prevăzut cu cauciucuri cu şanţuri ca de tractor şi fiind cu dublă tracţiune, lăsa impresia că este în stare să treacă peste orice obstacol. Ne-am luat rămas bun de la soţii Law şi iată-ne, în sfârşit, plecaţi. Ni se spusese că în timpul musonului acest drum este deseori de nestrăbătut şi în curând am înţeles de ce. Am început prin a fi hurducaţi pe pietrele colţuroase de pe şosea sau trecând bălţi adânci. Am ieşit apoi într-un ţinut mai deschis unde n-am mai văzut nimic altceva înaintea ochilor decât o mare întinsă de noroi. Părea de neînchipuit că o vom putea străbate. Totuşi, ba lunecând, ba patinând, ba cu hopuri şi cu smucituri, ne-am deschis încet şi greu drum prin ea. Uneori alunecam primejdios până la limita şanţurilor adânci de pe marginea şoselei; alteori ne împotmoleam în vreo băltoacă mare şi cleioasă fiind nevoiţi să dăm înapoi ca să mai încercăm o dată. Eram încredinţaţi că nimic nu ne va putea opri, când deodată, cu o zguduitură puternică, ne înţepenirăm într-un strat de noroi adânc de 60 cm.              Timp de o jumătate de oră, şoferul nostru încercă din răsputeri să ne scoată de acolo, în timp ce la vreo 15 m, un stol de corbi hidoşi, fără să ne ia în seamă, se hrăneau clămpănind zgomotos din hoitul unei vaci. Toate sforţările fură însă zadarnice. Şoferul nostru văzu o singură posibilitate: să descărcăm tot bagajul şi să-l ducem noi în spinare vreo 180 m cât ţinea porţiunea cea mai rea de drum. Credea că numai în felul acesta va putea despotmoli camionul. Privii cu mult dezgust la mlaştina în care trebuia să coborâm şi mă uitai apoi la tovarăşii mei, care nu se arătau de loc dispuşi să înceapă o asemenea treabă, lucru lesne de înţeles.              „Trebuie să facem asta, Earle”, am spus eu. „Tu ne dai bagajele şi Pasang, Nyima şi cu mine le vom transporta”. Riddiford fu bucuros să primească propunerea mea care-l scutea să-şi murdărească picioarele.              Mi-am scos pantofii şi ciorapii suflecându-mi pantalonii scurţi cât am putut de sus. M-am lăsat uşor în balta de noroi. Cei doi şerpaşi s-au cutremurat dezgustaţi, dar neavând încotro, au coborât şi ei. Riddiford ne-a dat fiecăruia câte o povară şi cu ea în spate am pornit înotând prin noroi. La jumătatea drumului până unde începea iar pământul uscat, era un pod mic pe care-l ocupară repede, curioşi, câţiva fii ai proprietarilor de pământ din satul acela. Nenorocirea noastră fu prilej de veselie; hohote de râs voios se auzeau de fiecare dată când treceam pe lângă ei, cufundat până la genunchi în noroi. Am încercat să-i conving pe câţiva din ei să ne ajute la cărat şi chiar le-am trecut pe sub nas un teanc de rupii, dar nici nu se gândeau să-şi strice câtuşi de puţin amuzamentul sau să se murdărească. Şeful lor era un tânăr bine îmbrăcat ale cărui spirite, pe care nu le puteam înţelege, provocau hohote de râs tovarăşilor săi.              În general cred că sunt o fire destul de răbdătoare, există însă şi unele limite peste care nu poţi trece. După şapte sau opt transporturi făcute prin noroi, simţeam că încep să-mi ies din fire. Tocmai mă întorceam la camion, murdar de noroi din cap până în picioare, când tânărul cel bine îmbrăcat spuse alt spirit de mare efect. Asta întrecea orice limită! În spatele lui se afla un şanţ mare plin cu apă. Am făcut repede un pas spre el şi l-am împins în şanţ cu toată forţa furiei ce clocotea în mine. Ţipătul său de groază scos în momentul când cădea în apa, a rămas până azi – trebuie să mărturisesc – una din satisfacţiile mele. Pot să mă laud însă că după aceea treceam podul într-o tăcere profundă şi plină de respect.              Uşurat de încărcătură, camionul nostru prinse din nou puteri. Şoferul reuşi să-l urnească din groapa în care se împotmolise şi apoi îl împinse din nou înainte, cu toată puterea de care era în stare, împroşcând noroiul în toate părţile, camionul îşi croi anevoie drum prin mocirla groasă, până trecu de cealaltă parte. Acolo am încărcat totul din nou şi ne-am continuat drumul ca mai înainte. De zece ori ne-am cufundat în mlaştină până la osie şi tot de atâtea ori am împins şi am scos din nou camionul din ea. Dar tocmai când soarele coborâse spre asfinţit ne-am împotmolit de-a binelea. Nimic nu putea să ne descurajeze mai mult, mai ales că era ultima porţiune de drum noroios înainte de a începe urcuşul din câmpie spre munte. Din fericire însă, am căpătat repede ajutor. În depărtare se zăreau luminile unui vehicul care venea spre noi din Dharan; el se opri în curând la marginea mlaştinii. Între şoferi încăpu o convorbire prin strigăte după care ni se spuse că dacă ne transbordăm bagajul, putem merge cu celălalt camion. Într-un întuneric beznă, am început să ne cărăm din nou poverile prin noroiul moale şi adânc. Eram prea obosiţi ca să ne mai pese de murdăria în care intram şi făceam, trişti şi resemnaţi, drumul între cele două camioane, umplându-se din cap până-n picioare cu noroi. Am simţit o mare uşurare când am dus, în fine şi ultima povară.              La Dharan am sosit la 11,30 noaptea. În unsprezece ore am făcut pe un drum de 48 km – o experienţă de neuitat.              Şoseaua se sfârşea acolo. Mai departe porneau cărări care duceau spre munţi. De acum înainte, bagajele trebuiau duse de către culii, aşa că ziua următoare ne-am petrecut-o cu recrutarea a şaptesprezece culii. La 3 septembrie, la orele 6,45 dimineaţa, am părăsit Dharanul pe o vreme minunată; am mers apoi timp de două zile printr-o regiune muntoasă şi cât se poate de pitorească. Uneori, din cauza căldurii, ne opream să facem câte o baie răcoritoare în apa râurilor ce brăzdau pădurea. La sfârşitul celei de-a doua zile, am urcat un deal lung şi abrupt pentru a ajunge la oraşul Dhancuta[20], aşezat într-o poziţie minunată, pe o coamă bătută de vânt, la o altitudine de l 200 m.              Guvernatorul Dhancutei se arătă foarte generos cu noi. El ne puse la dispoziţie o clădire mică, plăcută şi răcoroasă, situată într-o pădure de brazi, aproape de casa în care locuia el, trimiţându-ne totodată şi câteva fructe, printre care şi un ananas delicios. Seara ne-a făcut o vizită discutând cu noi timp de două ceasuri diferite probleme cu caracter internaţional sau probleme care priveau ţările noastre. I-am cerut sfatul în privinţa drumului pe care aveam să-l urmăm de aici înainte. Voiam să ajungem cât mai repede la oraşul Dingla[21], pentru a-l prinde din urmă pe Shipton. Erau două drumuri: unul care urma malul de vest al râului Arun, iar al doilea, malul de est. Guvernatorul ceru părerea consilierilor săi. Pe cât se părea, Shipton pornise pe malul de vest, deoarece acesta avea mai puţini afluenţi mari de traversat. Dacă am fi fost dispuşi însă să trecem câteva râuri foarte late, ruta pe malul de est ne putea scuti câteva zile de drum. Sfatul primit a fost cât se poate de bine venit. Atât Riddiford cât şi eu traversasem în Noua Zeelandă nenumărate râuri revărsate aşa că eram gata să încercăm să-i traversăm şi pe culii. În semn de preţuire, guvernatorul ne dădu şi o escortă militară în persoana unui soldat, ce-i drept, cam jerpelit şi fără arme. Speram ca a doua zi dimineaţa să pornim de vreme la drum, dar am fost nevoiţi să mai întârziem câteva ore, deoarece patru din culii noştri nu s-au mai prezentat. În cele din urmă, pe la ora 8 dimineaţa, am plecat la drum urcând încet o coamă lungă şi plăcută şi lăsând în urmă, sub noi, oraşul. De ambele părţi, munţii înveşmântaţi în verde datorită vegetaţiei bogate, favorizată de muson, se înălţau în formă de trepte. Spre nord, coame lungi, împădurite coborau dinspre Himalaya, iar spre sud se vedeau câmpiile îndepărtate ale Indiei. Priveliştea ne umplea de entuziasm.              Am traversat printr-o trecătoare după care am coborât puţin ajungând într-un sat numit Pakaribus. Cum se apropiau nori grei de furtună şi culii rămăseseră mult în urmă, ne-am hotărât să poposim acolo. Ni s-a îngăduit să folosim o parte dintr-una din casele mai mari, pe care am şi ocupat-o imediat. Ne-am adăpostit tocmai la timp. Ploaia începu să toarne cu găleata, însoţită de tunete grele şi fulgere mari cât cerul. Culii şi-au făcut cu greu drum prin ploaie, ajungând la noi muiaţi până la piele.              Spre seară, vremea se lumină pentru puţin timp astfel că am putut face o mică plimbare pe dealul din spatele satului. Jos, se putea vedea valea întinsă a râului Anin, iar sus, în depărtare, se înălţau sclipitori, în mantia lor de zăpadă adusă de muson, pereţii uriaşi ai munţilor Chamalang şi Makalu. Îi priveam aproape cu un simţământ de spaimă şi nu puteam să cred că văd aevea munţii despre care citisem atât. Pe când îi priveam, albul lor sclipitor fu cuprins deodată de roşul aprins al amurgului, pentru ca apoi să fie învăluiţi din nou de nori negri de furtună.              Urmă o noapte vijelioasă. Tunetul bubuia răsunând din munte în munte, trăsnetul spinteca norii în limbi de foc crestate, iar ploaia ne biciuia acoperişul fără încetare. Stăteam în adăpostul nostru mulţumiţi că avem un acoperiş deasupra. În zori, ploaia se mai domoli puţin, iar când am pornit din nou la drum, la ora 7,45, nu mai ploua decât foarte puţin. Trebuia să coborâm spre râul Arun. Poteca pe care aveam s-o urmăm era lunecoasă şi primejdioasă. Lutul tare devenise alunecos din cauza ploii şi cum purtam pantofi de tenis cu tălpi de cauciuc, trebuia să fim cu băgare de seamă la fiece pas. Tot pe poteca aceasta am întâlnit şi primele lipitori. Aceste vietăţi monstruoase care se hrănesc cu sânge, năpădesc Himalaya în timpul musonului şi îşi întind orbeşte ventuzele către fiece vietate cu sânge cald care trece prin apropierea lor.              Tot alunecând şi pierzându-ne mereu echilibrul, am reuşit să coborâm pe la mijlocul după-amiezii şi ultimele povârnişuri spre valea râului Arun. Culii rămaseră cu mult în urmă. În faţă drumul ne era tăiat de un pârâu care se vărsa în Anin. După cât se părea era doar un pârâiaş subţire, transformat acum într-un torent în toată legea. Folosind pioletul, am început să-l trec, înaintând încet, cu grijă. Deşi îmi ajungea numai până la genunchi, apa se izbea de picioarele mele cu forţa unui uriaş. Am ajuns de cealaltă parte, cuprins de bucuria izbânzii dar şi de deznădejdea gândului la ceea ce ar putea să ne aştepte mai departe.              Drumul continua în sus de-a lungul râului Arun. Şi ce râu era Arunul! O masă enormă de apă, umflată, ce-şi croia drumul în jos spre câmpiile Indiei cu o furie neîmblânzită. Am mai străbătut o milă şi am dat de un nou afluent al Arunului. De data aceasta aveam de-a face cu un torent vijelios. L-am aşteptat şi pe Riddiford şi ne-am sfătuit împreună ce-i de făcut. Dându-ne seama că vom reuşi cu greu să-i traversăm pe culii, ne-am hotărât să-l trecem mai întâi noi, folosind o metodă binecunoscută. Unul lângă altul, ne-am prins cu putere de un piolet ţinut orizontal şi cot la cot, am intrat în râu. Riddiford înainta împotriva curentului, luptându-se cu forţa apei care căuta să-l smulgă şi să-l răstoarne. Eu însă, fiind apărat de tăria curentului, îl puteam sprijini cu toată forţa. În acest fel am trecut de cealaltă parte. Lupta împotriva curentului a fost foarte grea şi ne-am dat seama imediat că, fără ajutor, culii n-ar putea trece.              La 180 m dincolo de torent se aflau cele câteva colibe ale cătunului Legua Ghat, unde am băut câte o ceaşcă de ceai. După aceea ne-am reîntors la râu. Culii sosiseră de cealaltă parte a apei şi, după gesticulările lor, vedeam că erau hotărâţi să nu traverseze. Noi însă eram şi mai hotărâţi ca ei să treacă râul. Am tăiat aşadar o prăjină ceva mai lungă de 2 m, dintr-un copac din apropiere şi, folosind-o pentru a ne sprijini reciproc, am pornit din nou împreună cu Riddiford să traversăm râul. Pe la jumătatea lui, un val înălţat brusc aproape că-l înghiţi pe Riddiford, iar eu am reuşit cu greu să-l susţin. Am ajuns pe celălalt mal mult mai uzi decât la prima trecere, dacă se mai poate spune aşa ceva.              Am cerut culiilor doi voluntari ca să facem prima traversare. Câtva timp n-am primit nici un răspuns. În cele din urmă însă doi din ei consimţiră să încerce. I-am aşezat între noi de-a lungul prăjinii şi am intrat în apă. Îl simţeam pe cel de lângă mine cum tremura de frică şi i-am admirat curajul de a se oferi voluntar. Ori de câte ori apa se repezea puternic în noi, sărmanul gâfâia de groază. De data aceasta fiind patru, cu forţele unite, am putut să trecem râul mult mai uşor. Văzându-şi tovarăşii ajunşi teferi pe malul celălalt, ceilalţi culii au prins puţin curaj, astfel că în cele din urmă am reuşit să-i convingem pe toţi să ne urmeze. După transbordare, Riddiford şi cu mine am constatat că trecusem râul de vreo douăsprezece ori şi eram cât se poate de mulţumiţi că numai o mică distanţă ne mai despărţea de Legua Ghat, unde urma să rămânem peste noapte.              Judecând după hartă, ar fi trebuit să întâlnim chiar a doua zi unul din râurile cele mai mari din drumul nostru, pe care ploile torenţiale puteau uşor să-l facă de netrecut. Pe când ne luam micul dejun, Pasang veni cu o cerere din partea culiilor. Ei voiau să trecem râul Arun în canoe şi să mergem pe malul de vest, urmând acelaşi drum pe care îl urmase Shipton. Nu le plăcea vremea şi se temeau să nu se înece la vreunul din vaduri. Nici nouă nu ne era pe plac vremea – norii fiind prea grei şi întunecoşi – dar voiam să câştigăm timp, aşa că i-am convins să mergem înainte şi să vedem cum arată primul râu pe care îl vom întâlni.              Ne continuarăm drumul în susul văii cât puturăm de repede. Nici chiar cerul sumbru şi ameninţător de deasupra nu ne-a putut împiedica să admirăm frumuseţea peisajului care se vedea de pe poteca îngustă care urca şi cobora pe malurile prăpăstioase ale Aninului. Pe alocuri, pantele deveneau nişte pereţi verticali, înalţi de câteva sute de metri, care coborau până jos în apa râului. Riddiford şi cu mine mergeam repede în frunte. Voiam să ajungem la marele afluent înainte de a începe ploaia. Dar speranţa noastră se dovedi zadarnică. În curând începu să plouă cu găleata. Am trecut repede peste o limbă mare de nisip, am ocolit o stâncă şi iată-ne în faţa râului. Ne-am oprit îngroziţi! Ochii noştri îngrijoraţi îl vedeau tot atât de mare ca şi Arunul. Închipuiţi-vă un râu umflat, lat de 45 m, curgând năvalnic la vale în clocote şi valuri mari. Pe ambele maluri, grupuri mici de culii se ghemuiau amărâţi în jurul focurilor. Unii, după cum se vedea limpede, aşteptau acolo de mai multe zile.              Ne-am hotărât totuşi să încercăm să-l trecem. Ţinându-ne de piolet ca şi prima oară, am intrat împreună cu Riddiford în râu. Cu cât înaintam, apa era din ce în ce mai adâncă. Curând ne ajunse la şolduri, învăluindu-l pe Riddiford ca valul pe care-l ridică prova unui crucişător. Dar cum mă apăra de forţa puternică a curentului, eu reuşeam să-mi ţin picioarele bine înfipte pe fundul râului şi să-l sprijin. Nu ne-am lăsat de loc învinşi, ceea ce a făcut să ne crească inima de o nespusă bucurie care ne dădea noi forţe; în acest fel am izbutit să ajungem pe malul opus, realizând o performanţă strălucită.              Entuziasmul ne-a mai scăzut când ne-am dat însă seama ca pe culii noştri nu avea să-i atragă o asemenea performanţă sportivă. Mai degrabă ar fi fost gata să se alăture celorlalţi culii şi să stea în jurul focului o săptămână întreagă până ce râul avea să scadă. M-am dus în pădurea din jur şi am tăiat cu pioletul o prăjină grea şi lungă de vreo 6 m. Doi oameni puteau să o ducă uşor. Prăjina trebuia să ne asigure greutatea şi stabilitatea în apa râului. Ne-am învârtit pe mal, în ploaie, până ce au sosit toţi culii noştri. La vederea râului s-au strâns laolaltă sporovăind speriaţi între ei.              La întoarcerea pe malul celălalt, greutatea prăjinii ne ţinea bine înfipţi pe fundul râului, astfel că înaintam mai uşor, împroşcând puternic apa în toate părţile. Eram siguri că le ofeream o privelişte impresionantă şi speram că văzându-ne vor prinde şi ei încredere şi curaj.              Dar nici pomeneală de aşa ceva! Am ieşit din apă în mijlocul unui cor de rugăminţi, care porneau de la simpla dorinţă de a sta şi a aştepta şi până la cererea directă de a li se plăti şi a li se dă drumul să se reîntoarcă acasă. Timp de o jumătate de oră ne-am luptat să-i convingem. Şi de data asta, aceleaşi două inimi curajoase ne-au venit într-ajutor, oferindu-se să traverseze primii. Li s-a alăturat îndată şi Pasang şi, toţi cinci, înşiruiţi de-a lungul prăjinii, ne-am năpustit în torent. Trecerea era, fără îndoială, plină de emoţii pentru pasagerii noştri, deoarece apa le ajungea până la gât. În schimb, datorită obişnuinţei şi greutăţii mai mari cu care apăsam prăjina, nouă ni se părea cu mult mai uşoară. I-am lăsat pe cei trei pe malul opus şi ne-am croit din nou drum prin apă să aducem grupul următor. Am continuat apoi neîntrerupt să facem traversarea între cele două maluri. Şirul culiilor părea nesfârşit. Numai după ce am trecut şi cu ultimul grup, ne-am dat seama că nu mai rămăsese nici un culi ghemuit în jurul focurilor. Cu alte cuvinte, o bună bucată de timp jucasem rolul de cărăuşi publici.              Am mers în continuare, cu mare grabă, încă vreo două ceasuri. Ploaia se oprise, iar soarele strălucea slab printre nori. Umezeala era extrem de pătrunzătoare, iar transpiraţia ne spăla feţele de noroi şi de praf. Treceam acum printr-un ţinut foarte uscat şi puţin locuit. Ajungând, până la urmă, într-un mic sat unde se găsea şi un izvor cu apa proaspătă, am hotărât să rămânem peste noapte acolo. Unul din şerpaşii noştri, Nyima, iscodi prin sat şi descoperi un adăpost potrivit. Era o construcţie şubredă de bambus, cu un acoperiş mare, dar fără pereţi. Avea două despărţituri; animalele şedeau jos, iar oamenii locuiau pe podeaua de deasupra, împărţirea avea oarecare dezavantaje pentru cel ce avea mirosul prea fin, dar, pe de altă parte, briza blândă, nestingherită, aducea cu ea un aer bun şi răcoros. Pasang era un bucătar foarte priceput şi ne pregăti o masă gustoasă din pui fripţi, cartofi prăjiţi şi dovleac, la care adăugă o legumă verde, care semăna întrucâtva cu spanacul. Imediat saltelele pneumatice au fost întinse pe grămezi de grâu, care răspândeau o aromă plăcută şi în ce mă priveşte m-am cufundat curând într-un somn adânc şi fără vise.              A doua zi am luat micul dejun devreme şi înainte de ora 7 am pornit mai departe la drum. Mă simţeam plin de vigoare şi în pas săltat am pornit repede înainte, lăsându-i pe ceilalţi în urmă. Pe hartă mai figura un râu mare şi eram nerăbdător să ştiu cum arată. Din vârful dealului pe care-l urcasem, am văzut jos, la picioarele mele, râul. Era într-adevăr uriaş. Niciuna din metodele noastre tehnice de trecere a apelor nu mai puteau servi. Mă plimbam descurajat pe mal, în sus şi în jos, frământat de acelaşi gând: ce vom face; mi se părea atât de ridicol să fim nevoiţi să ne reîntoarcem după ce ajunsesem până aici. Riddiford apăruse şi el şi cobora spre mine. Tocmai mă pregăteam să-l întâmpin şi să-i spun vestea cea proastă, când deodată observai doi oameni coborând pe malul celălalt. Mergeau către ceea ce părea să fie un buştean tras pe mal. Era o canoe făcută dintr-un trunchi de arbore scobit, pe care o traseră îndată în apă; ei se suiră în ea cu uşurinţa şi nepăsarea cuiva care face un lucru obişnuit şi de îndată îmi reînvie speranţa. În clipa următoare se şi aflau în cleştele înspăimântătorului curent. Cu câteva lovituri puternice de pagae[22] traversară râul şi debarcară la o sută de metri mai jos de noi. Apoi traseră canoea lângă mal, în dreptul nostru.              Riddiford, Nyima şi cu mine am trecut primii. Ne-am ghemuit în canoe şi oftatul scos de Nyirna exprima bine şi propria mea teamă, în timp ce canoea era luată de apă. Îndată am intrat în plin curent şi am fost duşi cu mare iuţeală în josul râului. Dar pagaele mari ale vâslaşilor ne conduceau cu dibăcie spre malul opus şi chiar mai înainte de a fi avut timp să ne speriem am şi atins malul celălalt. L-am lăsat pe Pasang să supravegheze traversarea culiilor şi am plecat mai departe.              Ţinta noastră era să ajungem la Dingla în aceeaşi seară. Ne era oarecum teamă că, dacă nu reuşeam, Shipton avea să plece din nou mai departe. Pe cât se părea, hamalii nu puteau face drumul până acolo înainte de căderea nopţii; ne puteau însă ajunge din urmă a doua zi de dimineaţă. Am hotărât deci să coborâm către malul râului Arun. Dingla era sus de tot pe celălalt mal şi ca să trecem dincolo trebuia să găsim o barcă. Era extrem de cald. Întrebarăm pe toţi cei întâlniţi în cale unde s-ar putea găsi o barcă pentru traversare, dar slabele noastre cunoştinţe de limba hindustană ne răsplăteau doar cu câte o privire nedumerită din partea celor întrebaţi. În sfârşit, unul din ei ne arătă cu mâna într-o direcţie şi coborârăm acolo la marginea râului. Pe nisip era un mic adăpost în care se odihneau trei oameni. Legată de mal se găsea o canoe mare, scobită într-un trunchi de copac.   [1] Tenzing a participat la expediţii ca şef al şerpaşilor. El şi-a petrecut toată copilăria la poalele Chomolungmei, iar în tinereţe a fost cioban. Alpinist încercat şi priceput a participat la 20 de expediţii în Himalaya, dintre care 8 expediţii numai în Everest.    Rolul lui Tenzing în toate ascensiunile şi în special în aceasta, a fost de nepreţuit, dar retribuţia, aşa cum recunoaşte şi ziarul englez „Yorkshire Post”, a fost cât se poate de proastă.   [2] Cel mai înalt vârf (2796 m) din insula nordică a Noii Zeelande [3] 1 milă terestră = l 609 m. [4] Al doilea mare oraş al Noii Zeelande, situat în insula nordică. [5] Noua Zeelandă bucurându-se de o climă aproape subtropicală, zăpada nu se întâlnesc decât pe vârfurile munţilor. În regiunile de coastă nu ninge niciodată [6] 1 livră = 0,453 kg. [7] Pisc în Noua Zeclandă, 3764 m, situat în insula sudică. [8] În toată lucrarea măsurile de lungime şi de greutate, care sunt date în textul original în picioare, iarzi etc. au fost transformate la proporţia stabilită în sistemul metric. [9] Camp Six. [10] Hillary a plecat iarna din Noua Zeelandă, însă în Europa, care este în cealaltă emisferă a globului, era vară. [11] Cel mai uşor. [12] Vârf în munţii Himalaya, 8578 m. [13] Ţinut muntos cu podişuri înalte, Regiune Autonomă din R. P. Chineza. [14] Stat independent aşezat între India şi R. P. Chineză. [15] Denumire indiană pentru hamali. [16] Orăşel în India, în apropierea frontierei de vest a Nepalului. [17] Munteni tibetani din estul Nepalului. [18] Oraş în India la nord-vest de Benares. [19] Staţie de cale ferată la graniţa indo-nepaleză. [20] Localitate în Nepal la nord de Dharan. [21] Localitate în Nepal, la nord de Dhancuta. [22] Lopeţi de o anumită formă, pentru canoe.  

Mascarada de Alberto Moravia MASCARADA   După aproape zece ani de crâncen război civil, naţiunea de peste ocean, decimată, distrusă, secătuită, îşi încredinţase soarta în mâinile generalului Tereso Arango. Pe cât de curajos, pe atât de vigilent, Tereso supravieţuise şi învinsese o jumătate de duzină de generali care, în fruntea armatelor, îşi disputaseră puterea de-a lungul celor zece ani de grele lupte interne. Tereso avea gusturi simple, militare, ca să nu le numim chiar primitive. Societatea strălucită a capitalei cu greu s-ar fi putut lăuda că l-a putut vedea mai de aproape, cu excepţia sărbătorilor patriotice şi a parăzilor militare. Saloanelor şi recepţiilor din înalta societate, Tereso le prefera cinele intime în compania vechilor tovarăşi de arme, luptele de cocoşi, coridele, teatrele populare sau, de ce nu, o carte bună de istorie sau muzica uşoară a unei obscure orchestre de chitară. Aşa se explică de ce Tereso, fire simplă şi rezervată, se încăpăţâna să refuze cu hotărâre, de mai mulţi ani, invitaţiile ducesei Gorina, cea mai cunoscută, mai bogată şi mai ospitalieră femeie nobilă din întregul ţinut, însă Gorina îşi jurase să pună capăt mizantropiei lui Tereso; cum complimentele şi linguşirile mieroase rămâneau fără efect, ducesa îşi pusese în cap să descopere punctul slab al generalului. Cu toată virtutea de care dădea dovadă, Tereso era bărbat, şi trebuia să aibă un punct slab. În spatele celor mai exaltate şi severe aere de superioritate, Gorina ascundea o şiretenie bonomă şi pătrunzătoare. Nu îi luă mult ca să descopere că Tereso, atât de puternic în război, se lăsa dezarmat la o singură privire a unei femei care îi plăcea şi că, mai ales, în momentul acela, era îndrăgostit de Fausta Sanchez, o văduvă foarte tânără, printre cele mai frumoase din societate. Aşa se face că ducesa o invită pe Fausta acasă la ea, o pofti în cabinetul ei privat şi se întreţinu cu ea preţ de câteva ore. Urmarea acestei întrevederi a fost că, după câteva zile, în timpul unei recepţii diplomatice, Tereso primi o nouă invitaţie din partea Gorinei. Pe Gorina, Tereso o ura, pentru că în ea vedea întrupate tot orgoliul, ignoranţa, corupţia şi vanitatea vechii clase aristocratice a ţării. Răspunse ca de obicei invitaţiei: îi părea sincer rău că trebuia să refuze, dar treburile statului îl împiedicau cu desăvârşire să-şi permită luxul unei distracţii ca aceea pe care ea i-o propunea. Impasibilă şi arogantă, Gorina lăsă să îi scape, ca din întâmplare, observaţia că acest refuz avea s-o supere, fără îndoială, pe marchiza Sanchez, care spera să-l întâlnească negreşit la petrecere. Tereso, care de luni de zile o urmărea fără sorţi de izbândă pe Fausta, la auzul numelui ei, îşi simţi inima, în ciuda vârstei şi a experienţei, tresărindu-i tinereşte în piept. — Dar de unde ştiţi, făcu imprudenţa să întrebe, că prezenţa mea îi va fi pe plac? — Dar cui nu i-ar fi pe plac prezenţa Excelenţei Voastre? îi răspunse Gorina, cu aerul că mai degrabă îi serveşte o lecţie decât că l-ar măguli. Tereso îşi muşcă buzele şi bătu sec în retragere: dacă Fausta dorea într-adevăr să-l vadă, nu avea decât să vină la palat în orele de audienţă şi avea să fie primită imediat. Da, Fausta îşi pierduse soţul, dar avea încă un frate, îi aminti ducesa; şi cum îşi putea imagina Tereso că fratele ei i-ar fi putut permite Faustei să treacă acel prag care se dovedise fatal reputaţiei atâtor femei? Era prea cunoscută fascinaţia pe care Tereso o exercita asupra femeilor pentru ca fratele Faustei să o expună unor asemenea riscuri. „Am priceput”, gândi Tereso, „preţul Faustei, pentru început, este participarea mea la petrecere”. Conchise că da, va veni la bal. Ce coincidenţă, adăugă cu ingenuitate, tocmai trebuia să meargă la Antigua, un orăşel nu departe de vila unde Gorina avea să dea petrecerea; va profita de ocazie să treacă şi pe la vila ei. Cu aceste ultime cuvinte, Tereso spera să o inducă în eroare pe Gorina asupra adevăratelor motive care îl făcuseră să-i accepte invitaţia. Gorina, în schimb, crezu că, în cele din urmă, peştele căzuse în plasă. În realitate, Fausta, de altfel în deplin acord cu fratele ei, îşi pusese în cap de multă vreme să devină amanta lui Tereso. Ştia însă că bărbaţii, şi mai ales cei puternici, acordă lucrurilor la care râvnesc o valoare cu atât mai mare, cu cât acestea se dovedesc mai greu de obţinut. A se lăsa invitată de Tereso la palat sau în una dintre reşedinţele lui de vânătoare ar fi însemnat să compromită de la bun început relaţia, să-i îngusteze dramatic durata şi s-o facă întru totul asemănătoare celorlalte. De aceea, Fausta se arătă foarte doritoare să afle părerea Gorinei, iar aceasta o sfătui să aştepte până la petrecerea pe care, în fiecare an, în aceeaşi perioadă, o dădea la vila sa de la ţară. În timpul petrecerii, Fausta urma, după multe încercări dificile, să-i dea de înţeles lui Tereso că nu îi era întru totul indiferent. Cele două femei aveau să-l manevreze în asemenea măsură, încât Tereso să fie mereu nesigur şi nesatisfăcut şi astfel să tragă cât mai multe foloase cu putinţă de pe urma lui. În felul acesta, recepţia se arăta a fi o încrucişare de interese. Odată obţinută încuviinţarea generalului de a participa la petrecere, ducesa îşi simţea satisfăcută vechea şi nesăţioasa ei vanitate de amfitrioană. Fausta, între timp, îşi întindea plasa. Fratele ei, Manuele, spera să îi smulgă generalului anumite favoruri care până atunci îi fuseseră mereu refuzate. În sfârşit, Tereso spera s-o cucerească pe Fausta. În ultima clipă, o altă intrigă veni să completeze tabloul celorlalte: era vorba de cea mai complicată dintre toate, urzită de şeful poliţiei, Osvaldo Cinco. Şeful poliţiei, un om mărunt, cu un cap mare şi mieros de cocoşat, cunoscut pentru crescătoriile sale de tauri de rasă şi pentru manşetele de mătase de culoare crem, mereu înnegrite şi mototolite, care îi atârnau mai mult de-o palmă de-a lungul mâinilor sale lungi şi păroase, în timp ce încerca zadarnic să şi le împingă înapoi, vedea cum, de câţiva ani încoace, pierdea tot mai mult teren în faţa lui Tereso. Îi fusese de un real folos generalului la începutul guvernării sale, când, pentru a calma ţara, se impunea intervenţia alternativă prin forţă sau moderaţie. Dar, cu timpul, Tereso începuse să se bucure de o popularitate în creştere şi generalul recursese din ce în ce mai rar la metodele nu tocmai transparente, ca să spunem adevărul, ale lui Cinco. Tereso, fără a da nimic de bănuit, înlocuise treptat angrenajul vechii puteri. Guvernul pe care îl conducea se voia din ce în ce mai benign şi patern; odată cu schimbarea vremurilor, tovarăşii vechi şi feroce din primele bătălii nu-şi mai aveau rostul. Dacă Tereso încă nu se descotorosise de şeful poliţiei, era pentru că îşi dădea seama că tot ceea ce era murdar în guvernul său, ceea ce mai rămăsese, cădea pe umerii lui Cinco, lăsându-l pe el imun. Dar, iubit cum era deja, Tereso nu mai avea nevoie de niciun fel de paratrăsnet. Se gândea să-l înlocuiască pe Cinco cu cineva nou, un funcţionar oarecare, devotat şi cinstit, fără trecut şi cu mâinile curate. Cu aceste intenţii, Tereso îi arăta o răceală vădită. Cinco, pentru care securitatea ţării se confunda cu opera propriei sale vieţi, şi se vedea nevoit s-o cedeze acum în mâinile cine ştie cărui subaltern, nu putea decât să deplângă această atitudine. Îşi dădea perfect de bine seama că motivul principal al schimbării sale din funcţia de şef al poliţiei erau liniştea fără precedent a ţării şi popularitatea fără pereche de care se bucura Tereso. Îi ajunse la ureche vestea că generalul avea să participe la petrecerea dată de Gorina şi îi fu cât se poate de clar că, dacă ar reuşi să însceneze în timpul petrecerii un atentat, Tereso, înspăimântat, ar fi putut să renunţe pentru un timp la ideea de a-l înlătura. Ştia prea bine că jocul era cât se poate de periculos; că în joc era nu numai cariera lui, ci propria sa viaţă. El era însă un jucător şi ştia că, cel mai adesea, loviturile periculoase au mai mulţi sorţi de izbândă. Se duse la Tereso şi, fără ocolişuri, îi dezvălui cum i se adusese la cunoştinţă că se pregătea împotriva lui un atentat, care urma să aibă loc în timpul petrecerii organizate de ducesa Gorina. — E o treabă foarte serioasă, încheie Cinco, e vorba de oameni disperaţi şi gata de orice... vă sfătuiesc, Excelenţă, să găsiţi un pretext pentru a nu lua parte la petrecere... e adevărat că în felul acesta nu vom putea pune mâna pe conspiratori... dar cel puţin vom evita orice risc... Prin aceste cuvinte alese cu grijă, Cinco spera să-l atingă pe Tereso în propriul orgoliu, să-i trezească spiritul cutezător şi să-l determine, în cele din urmă, să ia decizia contrară celei insinuate de şiretul şef al poliţiei. Numai că, de data asta, era în joc Fausta şi aventura cu ea şi Tereso, complet nepăsător în faţa pericolului, se temea ca nu cumva planul lui de seducţie să fie tulburat. — Îmi spuneţi că aveţi numele conspiratorilor..., spuse brusc, ei bine... arestaţi-i şi, cu asta, basta. — Cum am putea face aşa ceva, Excelenţă? replică şeful poliţiei, în timp ce îşi împingea la încheieturi manşetele de mătase, şifonate deja la acea oră matinală, avem nevoie de probe... minimum de probe... altfel vom aresta cetăţeni paşnici în loc de conspiratori... Întrevederea avea loc în sala bătăliilor, denumită astfel deoarece Tereso ceruse ca pereţii să fie pictaţi cu scene din cele mai importante lupte la care luase parte. Şeful guvernului se ridică de la masa de scris şi începu să se plimbe în sus şi în jos prin vastul salon. — Acesta e rezultatul sistemelor voastre mult lăudate, se auzea bombănind, se atentează asupra vieţii mele... o dată ies şi eu din această vizuină, şi mi se pregăteşte moartea... toată vina e a voastră... a poliţiei voastre blestemate care nu ştie să-şi facă meseria... dar am să vă dau afară... vă distrug... vă destitui pe toţi. Cinco, deloc intimidat, surâse. Ştia, din experienţă, că aceste răbufniri nu însemnau nimic. În accese de furie ca acesta la care tocmai asistase, Tereso îşi masca momentele de îndoială şi de reflecţie. Simţindu-se nesigur, poza cu un aer de siguranţă şi de agresivitate. De fapt, în clipa aceea, Tereso se gândea la Fausta şi se întreba ce avea să facă. Cinco avea dreptate: conspiratorii trebuiau prinşi asupra faptului. Pe de altă parte, exista riscul ca aventura, în agitaţia dezvăluirii atentatului şi a arestului, să fie compromisă iremediabil. Femeile sunt schimbătoare; trec cu uşurinţă prin idei şi sentimente. Era clar că Tereso îşi făcea destule iluzii cu privire la Fausta; n-avea cum să-şi dea seama însă că sentimentele ei nu puteau fi alterate în momentul dezvăluirii conspiraţiei. Brusc, îl întrebă pe Cinco dacă se simţea în stare să acţioneze fără ca petrecerea să fie afectată în vreun fel. Şeful poliţiei, care asta aştepta, îl asigură că va face faţă fără probleme: nimeni nu-şi va da seama de nimic. După ce în câteva rânduri îşi revărsă accesele de proastă dispoziţie, lui Tereso i se năzări că, dacă într-adevăr lucrurile aveau să meargă aşa cum Cinco îi promisese, şi ţinând cont de abilitatea verificată a acestuia, atunci nu încape îndoială că, în loc să-i tulbure aventura, episodul conspiraţiei i-ar fi adăugat un plus de savoare. Femeilor, se gândea Tereso, le plac bărbaţii curajoşi. În ochii Faustei el ar fi nu doar şeful guvernului, ci un bărbat care, deşi viaţa i-a fost pusă în pericol, a avut curajul să pună dragostea înainte de toate. Aici trebuie să recunoaştem că Tereso era realmente curajos şi că nouă oameni din zece, în locul său, ar fi ascultat sfaturile mincinoase ale lui Cinco şi ar fi renunţat astfel atât la petrecere, cât şi la aventură. Dar Tereso avea o stare de spirit pe care o au îndrăgostiţii şi bărbaţii trecuţi de prima tinereţe, o stare plină de agitaţie şi melancolie, pentru care moartea, departe de a fi o piedică, le aprinde pasiunea. Iar dacă atentatul şi-ar atinge ţinta, îşi spunea Tereso, n-ar exista pentru el moarte mai frumoasă: însângerat, în culmea gloriei şi a puterii, în braţele femeii pe care o iubea. Tereso avea pasiunea grandorii; pasiunea asta, care îl făcuse să urce de la gradul cel mai de jos până la înălţimile supreme ale puterii, îi dădea o infinită superioritate asupra tuturor miniştrilor săi şi a societăţii în care trăia. Se înţeleseră, prin urmare, ca Tereso să ia parte la petrecere, aşa cum îşi propusese. Cinco avea să demonstreze cu această ocazie toată priceperea sa de poliţist: va şterge orice urmă de conspiraţie şi conspiratori fără ca nimeni să bage de seamă. Liniştit acum, Tereso îşi luă rămas bun de la Cinco, care se duse să pregătească falsul atentat; pentru că până la petrecere mai lipseau doar câteva zile. Între colaboratorii lui Cinco era unul în care şeful poliţiei avea încredere oarbă. Acesta era un oarecare Perro, cel mai subtil şi mai bizar dintre numeroşii săi agenţi de instigare. Perro, pentru a o spune pe şleau, mai mult decât spion, avea ceva dintr-un actor care ştie, de fiecare dată, să intre în roluri diferite. Înalt peste medie, cu o înfăţişare elegantă şi robustă, Perro avea un chip ca o mască de ceară colorată. Dar o mască întru totul netedă, fără cel mai mic defect. Cu fruntea lui înaltă şi îngustă, cu ochii bine conturaţi, ieşiţi din orbite şi aţintiţi ironic într-un punct fix, ca aceia ai anumitor statui arhaice cu pietre în loc de pupile, cu nasul lung şi fin, cu marginile gurii largi îndreptate în sus, mereu surâzătoare şi complezentă sub mustăţile tăiate scurt, Perro aducea cu unul din acei actori care până şi în afara scenei mai păstrează pe chip un aer rătăcit, artificial, imobil, înşelător. Perro purta, întipărită pe chip, detaşarea amuzată şi complice a cuiva care joacă un rol, orbirea celui care, în spatele reflectoarelor, care iluminează scena, nu vede mai mult decât hăul negru. Perro era spion doar pentru că nu-şi cunoştea vocaţia de actor. Alţii în locul lui ar fi putut încerca să înşele spectatorii în sălile de teatru, nu fără succes. Numai că actorilor le plac aplauzele; Perro, în schimb, prefera umbra, discreţia, secretul. În afară de gustul pentru prefăcătorie, Perro avea un simţ înnăscut al intrigii, al trădării şi al jocului. I se părea că mai puternic era el, care îi făcea pe oameni să vorbească urmându-şi pasiunile lor cele mai secrete şi primejdioase, decât Tereso, care îi punea să meargă câte patru, cu puşca la umăr. Perro se imagina demiurgul tuturor acelora pe care îi trăgea pe sfoară, un păpuşar protagonist al unei farse complicate. Nu-l speriau prea tare consecinţele acestei trădări permanente, fie că era vorba de închisoare sau de zidul de execuţie. Se simţea motivat de slujba pe care o avea. Chiar şi fără această motivaţie ar fi acţionat în acelaşi mod. Era ambiţios şi spera să ocupe într-o zi poziţia care astăzi îi aparţinea lui Cinco. Perro credea că, în anumite circumstanţe, cel care conduce nu e guvernul, ci poliţia. El aspira la funcţia de şef al poliţiei, din care ar fi putut deveni un fel de eminenţă cenuşie pe lângă Tereso, acum bătrân şi obosit; putea astfel să transforme ţara întreagă într-un teatru de intrigi, într-o orgie a trădării. Numai această ambiţie îl reţinea de la a juca dublu chiar şi cu Cinco, lucrând ca spion pentru acesta din urmă şi pe post de conspirator în slujba vreunui partid politic secret. Oricum, în ţară, partidele, secrete sau nu, dispăruseră cu totul de multă vreme. Aşadar, Cinco îl chemă pe Perro şi îi explică ce se aştepta de la el. Trebuia pescuit un fanatic, un nebun sau un naiv, mă rog, care să fie convins să facă atentatul, dându-i tot ceea ce avea nevoie, de la arme şi loc de desfăşurare, de la complici până la ocazia potrivită. Descoperit la timp, atentatul i-ar fi adus lui Cinco, dar şi celorlalţi implicaţi, cu excepţia singurului actor sincer, onoruri, avansări de poziţie, bani. Cinco nu-i încredinţa lui Perro motivele care îl împingeau să pună la cale această înşelătorie; nu o făcuse din pudoare, ci pentru că ştia că nu era nevoie; oricum Perro, de la primul cuvânt, pricepuse despre ce era vorba. După ce ascultă descrierea făcută de Cinco, Perro îi spuse că avea la îndemână omul pe care îl căutau. Un fel de nebun, pe care îl ţinuse „la cald” în toţi aceşti ani, care aşteptase momentul prielnic pentru situaţii de acest gen. Se va ocupa el: totul va ieşi impecabil. Cinco îi ceru să-i relateze cum va acţiona. Calm, Perro îi expuse, cu nedisimulată plăcere, planul său de acţiune, cu aceeaşi precizie cu care un mecanic ar demonta o maşină, piesă cu piesă, în faţa ucenicilor săi. Cinco, care aprecia luciditatea geometrică a lui Perro, fu pe deplin convins. Fără alte instrucţiuni suplimentare, Cinco îl lăsă să plece, nu înainte de a-i da întâlnire peste câteva zile la petrecerea dată de Gorina. Perro plecă de îndată spre Antigua. Îmbrăcat ca un valet fără slujbă, cu pantaloni negri, haină de culoare albă şi cămaşă scrobită, Perro călători într-un vagon de clasa a treia, în permanenţă amabil, serviabil şi politicos, întocmai cum ar fi trebuit să arate personajul pe care îl interpreta. Tovarăşii săi de drum, în mare parte ţărani şi oameni din popor, conveniră în cele din urmă că – aşa cum reieşea din discuţiile îndelungate avute cu el – era vorba de un fecior cumsecade de servitor care căuta o slujbă la curtea celebrei ducese Gorina. Perro, care făcea pe naivul, merse până într-atât încât îi ceru unuia dintre ei, care lucrase acolo ca grădinar, să-i descrie vila. — Din câte îmi pot da seama, zise Perro după ce acesta îi înşiră splendorile vilei, e locul care mi se potriveşte... Întotdeauna mi-am dorit să servesc în case mari... e mai puţin de făcut şi câştigi mai mult. — Şi pe urmă, voi, valeţii, interveni un ţăran înstărit, e un lucru ştiut că în asemenea locuri nu vă pierdeţi vremea... un pic de ici, un pic de colo. Cu faţa grasă şi lăbărţată, îi făcu semn cu ochiul, în timp ce cu mâna făcea gestul cuiva care fură. Dar el era un tânăr cinstit, se indignă Perro, şi, dacă s-ar fi întâmplat ca vreunul dintre cei prezenţi să nu îl creadă, putea oricând să le arate certificatele de la cele cinci-şase case în care servise până atunci; între acestea era şi cel din partea contesei de la Villahermosa, care fusese foarte mulţumită de serviciile lui. Se iscă un dialog aprins în care interveniră şi alţi călători: ţăranul se văzu nevoit să admită, în faţa lui Perro, acum vădit jignit şi enervat, că el vorbise la modul general, fără să facă vreo referire la cei de faţă. Nu încape îndoială, Perro ar fi putut foarte bine să evite luxul acesta de prefăcătorie, ca şi osteneala de a călători într-un vagon de clasa a treia. Numai că lui nu-i plăceau lucrurile făcute pe jumătate şi unde mai punem şi că îi făcea plăcere să se amestece cu oamenii din popor, să le înţeleagă firea şi opiniile. Perro ajunse la Antigua către asfinţit; după ce ajută o ţărancă în vârstă să-şi coboare plasele şi coşurile, îşi îndesă pe cap şapca de jocheu şi, cu valiza de carton ponosită în mână, se îndreptă spre ieşirea din gară. Oraşul, cândva bogat şi cu o populaţie numeroasă, graţie minelor de argint din apropiere, era astăzi lipsit de orice importanţă. Îi rămăseseră din trecut câteva biserici şi capele mediocre, pierdute într-un labirint de străduţe, printre colibe şi palate baroce. După ce ieşi din staţia de tren, Perro se urcă într-un tramvai hodorogit înţesat de muncitori şi de ţărani, şi coborî în piaţa centrală. Îşi amintea că în piaţa aceasta de formă dreptunghiulară, înconjurată de platani uriaşi, se aflau cele mai noi şi pretenţioase clădiri publice ale oraşului: palatul guvernatorului, palatul cu birourile municipale, banca, hotelul principal din oraş, cele două cafenele politice. Dincolo de piaţă începeau străduţele, întunericul, bisericile goale, casele sărăcăcioase şi mizeria. Nepăsător, cu valiza mereu după el, Perro se apucă să dea un ocol pieţei. Nu fu nevoie de prea mult efort pentru a afla, ascultând conversaţiile unora şi altora care se plimbau pe sub platani sau stăteau aşezaţi pe băncuţe, că în piaţă, şi deci în oraşul întreg, nu se vorbea despre altceva decât despre apropiata venire a lui Tereso şi despre petrecerea dată de Gorina. Dacă pregătirile pentru venirea generalului se limitau de fiecare dată la eternele proclamaţii lipite pe ziduri, la aceleaşi iluminaţii şi la cunoscutele arcuri de triumf din flori, Gorina pusese realmente oraşul pe jar. Din câte reuşise Perro să afle, ducesa închiriase cele două hoteluri mai importante din Antigua pentru a pune la dispoziţia oaspeţilor vechile camere îmbâcsite şi provinciale. De zile în şir lucrau pentru ea croitori pentru a coase costumele pentru balul mascat, furnizori pentru a asigura cantităţi uriaşe de provizii, grădinari şi tehnicieni care pregăteau iluminarea parcului şi decoraţiunile festive. Prin comparaţie, Tereso dădea mult mai puţină bătaie de cap oraşului; nici măcar coregrafia militară în cinstea venirii lui nu mai era o noutate. Perro văzu, chiar în piaţă, în jurul statuii ecvestre a lui Simon Bolivar, nu mai puţin de vreo douăzeci de maşini de lux enorme. Câţiva derbedei şi alţi gură-cască le dădeau târcoale, mirându-se de forma ciudată a capotelor şi admirând luxul caroseriilor strălucitoare. Continuându-şi investigaţia, Perro părăsi maşinile şi intră în cele două cafenele. În timp ce sorbea cu un aer distrat o băutură sălcie din alcool de agave, auzi cum şi aici nu se discuta despre altceva decât despre recepţia ducesei Gorina. Se vorbea de sute, ba chiar de mii de invitaţi, de jocuri de măşti, de orchestre, de bucătari şi de bucate. Comentariile, băgă de seamă Perro, erau mai degrabă admirative decât răuvoitoare. Semn clar, acesta, că poporul nu era atât de nevoiaş încât să vadă în acea paradă de bogăţie o sfidare la adresa propriei mizerii. După ce se odihni între timp pe una din acele băncuţe unde vreo trei – patru bătrâni se întrebau asupra preţului estimativ al maşinilor invitaţilor Gorinei, Perro intră pe rând în cele două hoteluri ai căror portari îl înştiinţară, strălucind de satisfacţie, că toate camerele erau ocupate; se aventură apoi înspre partea din spate a pieţei, de unde se împărţea în două o stradă ceva mai largă şi mai puţin şerpuitoare decât celelalte, strada Alameda Dos de Mayo. Ajuns în capul străzii, aruncă o privire înspre cofetăria elegantă, singura din oraş, care îşi etala vitrinele pline până la refuz cu dulciuri. Cu nasul lipit de geam, Perro văzu în interiorul cofetăriei o mulţime de personaje ciudate, îmbrăcate într-un mod cel puţin neobişnuit pentru acele locuri: bărbaţii, cu pantaloni bufanţi şi scurţi, în haine de piele, aveau fulare colorate în jurul gâtului, purtau cizme înalte din toval galben şi pălării cu boruri largi. În pantaloni de piele, femeile purtau cămăşi în carouri, pălării bogate de fetru şi aveau cizme înalte în picioare. Erau costume de rancher-i, numai că în toată provincia nu exista niciun ranch; în orăşelul acela ecleziastic, în cofetăria aceea la modă, costumele lor păreau să anunţe mai degrabă balul mascat al Gorinei. Invitaţii ducesei – pentru că despre ei era vorba – ocupau mesele cofetăriei, se înghesuiau în jurul tejghelei de la bar, închinau paharele, imitând cu plăcere gesturile grosolane şi nestăpânite de cowboys. Perro se simţea ca şi cum ar fi tras cu ochiul la repetiţiile generale într-un teatru de operă. După ce privi cu atenţie această scenă stranie, o porni pe strada Alameda. O străbătu în întregime şi întârziind din când în când în faţa vitrinei vreunui prăvălii, se pomeni într-o piaţă invadată de ierburi, de unde biserica dedicată Madonei de Los Remedios îşi înălţa faţada sumbră şi crăpată. Într-o clipită, Perro desluşi, în penumbra nocturnă, un individ îmbrăcat într-un costum şters, între liliachiu şi maro, cu o pălărie de culoarea laptelui pe cap, cu pantofi negri şi fusiformi, deformaţi de degetele groase, şi care, în ciuda timpului frumos de afară, ţinea în mână o umbrelă. Perro se duse ţintă la el şi-l bătu pe umăr. Celălalt întoarse spre el o faţă oacheşă, cu trăsături bine definite, cu un nas lung, ascuţit şi lucind plin de grăsime. — Bine, inspectore, se răsti Perro la el, dar ce faci aici, în piaţa asta, cu umbrela sub un cer aşa de senin? Poate vrei să te aperi de rândunici? — Iertaţi-mă, spuse agentul, când am ieşit părea că o să plouă. — Şi apoi, continuă Perro, te laşi interpelat în felul ăsta de către oricine ţi s-ar adresa cu „inspectore”? Şi dacă te-aş fi dus de nas? — Vă recunoscusem, răspunse celălalt cu un râs neghiob. Perro îl mai mustră o vreme, îl întrebă dacă observase ceva neobişnuit şi, cum inspectorul îl asigură că oraşul era cât se poate de liniştit, îl părăsi la postul său de lucru şi trecu mai departe. Din piaţă, Perro, ca unul care cunoştea locurile, făcu spre stânga luând-o pe câteva străduţe întortocheate. Se lăsase noaptea şi, pe străzile înguste, felinare slabe iluminau palid portalurile solemne ale palatelor, portiţele caselor modeste, scări şerpuitoare, cărări înfundate, ferestre străjuite de gratii, drumuri în răspântie. Din când în când, câte o piaţă asimetrică se deschidea în jurul unei biserici înalte cu faţada întunecată. Perro, care aşteptase lăsarea serii pentru a se putea furişa nestingherit spre locul unde se îndrepta, ajunse în sfârşit în intrândul unui palat impunător. Urcă mai multe trepte pe o scară fastuoasă, dar murdară, şi, trecând printr-un canat căptuşit cu stofă de culoare verde, pătrunse într-un hol de unde se înşirau mai multe camere cu aspect de birouri. Perro se îndreptă ţintă spre fundul coridorului, unde tronau nişte uşi de sticlă strălucitoare, intră fără să bată, pentru ca mai apoi să se găsească în faţa unei mese de scris, într-o cameră plină până la refuz de dulapuri şi dosare. Un ziar desfăcut era întins pe birou şi, puţin deasupra foilor de hârtie, se ridica, lucioasă, chelia rotundă a unui cap aplecat. La zgomotul uşii care se deschise, capul se ridică şi apăru faţa de ochelarist, cu negi mari, galbeni, a comisarului poliţiei locale. Cum îl văzu, se şi ridică să îl salute pe Perro, dar, fără să vrea, o expresie de nemulţumire i se întipări pe chip. Perro închise uşa cu grijă, îşi lăsă valiza într-un colţ şi, aşezându-se fără prea multă ceremonie în faţa comisarului, începu să-l bombardeze cu o serie de întrebări pe un ton acru şi grăbit. Cât despre comisar, era evident că îi displăcea tonul lui Perro. Comisarul era un om cu apucături de modă veche, cu tabieturi la care ţinea, credincios unor sisteme poliţieneşti pe care Perro le considera depăşite, iar în persoana lui Perro, despre care auzise atâtea, vedea un uzurpator mai mult decât un reformator. Un alt motiv de antipatie faţă de Perro stătea în faptul că acesta, aşa de tânăr în comparaţie cu el, reuşise să ajungă atât de sus încât să-i dea lui ordine. Cariera lui Perro era abia la început, pe când el, după treizeci de ani de muncă, vedea cum se apropie vremea să fie destituit şi scos la pensie. Perro nu mai contenea cu întrebările, iar comisarul, chinuit, încerca să-şi ascundă dispreţul în spatele rotocoalelor de fum ale unei jumătăţi de ţigară pe care o strângea între dinţi: răspundea lent, în silă, şi câteodată chiar cu o ironie evazivă care spera să treacă neobservată. Perro îşi dăduse seama imediat de această ostilitate din partea comisarului, care părea să-i spună „era aşa de bine fără dumneavoastră, ce căutaţi aici?” şi îşi puse în minte ca, la prima ocazie, să-i administreze o lecţie. După ce se informă în detaliu cu privire la măsurile luate de poliţie în vederea sosirii lui Tereso, Perro îi ceru comisarului să-i arate lista persoanelor scoase din circulaţie. Fără să se ridice, întinzându-şi braţul scurt printre hârţoagele de pe masă, în timp ce trăgea din ţigară, acesta îi înmână foaia cu lista dorită; Perro o parcurse avid, sigur că găseşte în ea pretextul pe care îl căuta. Descoperi, într-adevăr, numele unei persoane care din punctul său de vedere nu ar fi trebuit arestată şi îl mustră aspru pe comisar. La început, Perro vorbi pe un ton egal, deşi ferm, dar pe urmă, văzând cum comisarul nu numai că nu-şi pierdea cumpătul, ci răspundea calm şi indiferent, ridică dintr-odată glasul şi începu să urle că totul mergea prost, că aici toată lumea dormita, că era timpul să termine cu ritmul ăsta, şi câte şi mai câte. De data asta, comisarul se îngălbeni, îşi puse ţigara pe marginea scrumierei şi îşi scoase ochelarii, lăsând să se vadă doi ochi adânciţi în orbite, negri şi stinşi ca de pasăre oarbă. Perro, care voia să-l bage în sperieţi, nu-i dădu voie să vorbească şi, plimbându-se de colo-colo prin cameră, zbieră că aşa ceva era de-a dreptul ruşinos, că va face un referat pe care-l va trimite în capitală, şi că îi va destitui pe toţi, pe el şi întreg personalul. Comisarul se sperie dintr-odată, aşa cum voia Perro, şi, ridicându-se cu lentoarea corpului său de obez, alergă la Perro, acum scos din sărite de-a binelea, şi începu să-şi găsească scuze şi în acelaşi timp să-i dea dreptate celui care-l chinuia: încercare dificilă, de vreme ce prima tentativă o excludea pe a doua. Disperat, nemaiştiind ce să facă pentru a calma mânia prefăcută a lui Perro, declară că va merge el personal să dea ordinul pentru eliberarea persoanei în chestiune, şi părăsi camera. După ieşirea comisarului, Perro se linişti ca prin farmec şi, aşezat pe marginea biroului, se puse să citească ziarul. Nu trecu mult şi comisarul se întoarse, numai lapte şi miere, gata să-i cadă la picioare. Bietul de el nu îndrăznea să ia loc, preocupat să-i dea asigurări lui Perro că cel arestat va fi eliberat de îndată. — Dacă am comis o greşeală, grăi în cele din urmă, vârându-şi două degete în gulerul îmbibat de sudoare, a fost din exces de zel. Perro refuză să-i recunoască până şi meritele pentru care comisarul, umil, îi cerşea aprobarea şi, arţăgos, îi ceru lista invitaţilor la petrecerea Gorinei. Silindu-se să-i arate o consideraţie cu totul diferită de nepăsarea cu care mai devreme îi înmânase lista persoanelor arestate, comisarul scoase din dulap câteva dosare şi i le întinse lui Perro care, între timp, îi luase locul în spatele biroului. Rămas în picioare, lângă el, puse degetul pe primul alineat. — Dacă vreţi, le putem confrunta împreună, îi sugeră. Dar Perro i-o tăie scurt: prefera să lucreze singur, nu avea nevoie de ajutoare, aşa că ar face mai bine să se retragă. Comisarul, care se temea ca nu cumva Perro să nu-i cotrobăie prin hârtii şi să găsească prilejul de a face un nou scandal, îi propuse să meargă în sala de oaspeţi, mult mai curată şi mai spaţioasă şi unde, de altfel, ar fi evitat neplăcerea de a fi deranjat. Dar camera aceasta îi convenea de minune, îl anunţă Perro, cu aceeaşi lipsă de politeţe; să meargă el, dacă vrea, în sala de oaspeţi. Resemnat, comisarul dădu să iasă, nu înainte de a-l ruga pe Perro să-l cheme ori de câte ori avea nevoie de el. Acesta, cufundat în hârtii, păru că nici nu aude; şi chiar în momentul în care sărmanul om se pregătea să iasă în vârful picioarelor, îl chemă înapoi şi îi ordonă să-i aducă de la un restaurant oarecare cina completă. Era ultima înjosire la care Perro voia să-l supună pe comisar, tratându-l ca pe un servitor. Grijuliu, comisarul îl asigură că masa îi va fi servită imediat. În următoarele două ceasuri, Perro, rămas singur, lucră intens, confruntând lista de invitaţi pentru petrecerea Gorinei cu aceea întocmită de poliţia centrală, care, în dreptul fiecărui nume, trecuse anumite observaţii, unele detaliate, altele sumare, despre ocupaţia, caracterul, antecedentele şi calibrul fiecărui personaj. Perro, dedicat întru totul meseriei de poliţist, nu avea ambiţii, nici antipatii sociale; şi asta, în virtutea faptului că era complet lipsit de un anumit spirit vindicativ, calomniator, propriu celor care, din motive profesionale, cunosc în amănunt dedesubturile unei categorii sociale superioare celei din care ei fac parte. Cu toate că aceste chestiuni îl lăsau rece, nu mică îi fu mirarea când văzu din ce speţă proveneau invitaţii Gorinei. Dar ce nu era acolo: vicii ascunse, pasiuni ilicite, moravuri neruşinate, violente, criminale, scandaluri muşamalizate, bazaconii nemaiauzite, intrigi, trădări, corupţie, venalitate. Erau aceleaşi personaje costumate în cowboys, aceiaşi bărbaţi radioşi şi satisfăcuţi, aceleaşi femei frumoase pe care le întrezărise prin geamul cofetăriei, dar reduşi, pe listă, la câteva aprecieri elementare, la simple înşiruiri criminale. Nu lipseau oamenii normali, sau pur şi simplu neînsemnaţi, ba chiar ei constituiau marea majoritate. Numai că ceilalţi, răufăcătorii, deşi în număr mai mic, îi puneau într-un con de umbră; depravarea lor atrăgea mai mult ochiul decât nulitatea celorlalţi, scălda în nuanţe sumbre întreaga listă. Un măr putred, se ştie doar, strică un coş întreg. După ce le aruncă o privire încruntată, Perro se mulţumi să treacă mai departe: erau oameni terminaţi, aceştia, pentru a mai putea crea alte probleme. Era interesat mai îndeaproape de câteva personaje, cu o anumită poziţie, care în trecut încercaseră să pună la cale vreo acţiune politică şi care ulterior căzuseră în dizgraţie. Dar nici măcar ei nu credea Perro că ar fi cu adevărat periculoşi. Cel mai adesea, erau oameni care, dintr-un motiv sau altul, din pricina unor compromisuri făcute sau a ultimului compromis definitiv care e vârsta, nu mai erau capabili de acţiune. Perro lucra fără să fumeze şi fără să ia măcar o înghiţitură din apa pe care comisarul i-o pusese în faţă, într-o carafă. Din când în când, la vederea unui nume care nu îi suna întru totul străin, îşi înălţa capul şi, cu ochii în tavan, căuta în memorie chipul întunecat şi pe jumătate şters din amintire. Când era pe la jumătatea lecturii, intră comisarul, urmat de un servitor care aduse tava cu cina. Comisarul ridică el însuşi capacul care acoperea tava cu mâncare, arătându-i bucatele: ar fi vrut ca măcar zelul său de servitor să fie apreciat. Dar Perro, fără să ridice capul dintre hârtii, se limită la a-i spune că era în ordine: să lase tava pe birou. Îşi luă masa încet, în timp ce continua să lucreze. Odată terminate şi una şi alta, îl chemă pe comisar şi îi înapoie dosarele. Comisarul spera măcar o privire, un cuvânt, dacă nu de laudă, cel puţin de simpatie. Dar Perro, îndesându-şi şapca pe cap şi luându-şi valiza, se mărgini să-i sugereze să nu mai facă pe viitor alte greşeli de felul aceleia care căzuse în sarcina lui s-o remedieze. — Aş putea, oare, îndrăzni să sper că Excelenţa Sa, Cinco, va putea afla că eu... începu comisarul. Se opri, buimac, cu ochii la pragul pustiu: Perro dispăruse. Până acum, Perro exersase doar câteva acorduri preliminare la instrumentul în a cărui mânuire era un maestru desăvârşit: prefăcătoria. Se pregătea, în pas uşor şi cu sufletul tresărind de plăcerea aventurii, să atace aria principală. Încercând să-şi înşele semenii, Perro trăia realmente o vie plăcere, care nu avea nimic de-a face cu slujba pe care o îndeplinea. Care erau motivele acestei profunde delectări, Perro însuşi nu ar fi ştiut să spună. Putea fi voluptatea puterii, pe care o vedea multiplicată prin magia prefăcătoriei. Sau era, poate, atracţia pentru o viaţă palpitantă şi necunoscută, la care, prin aceeaşi magie, privea pe furiş, ca şi cum ar fi tras cu ochiul prin crăpătura unei uşi. Intriga pe care se pregătea s-o urzească acum era dintre cele care-l pasionau cu adevărat. Îl încerca o plăcere subtilă în a simula maniere şi sentimente generoase. În astfel de situaţii, gustul pentru prefăcătorie se rafina până la cruzime, într-un stil limpede, sticlos, ascuţit ca un brici. În actele şi vorbele sale se insinua – ca într-un fel de contrapunct – un ritm precipitat, alert, care-l ameţea ca un vertij. Atunci nu i se mai părea că se preface, se vedea cântând. Adevărul e că Perro, în afară de meseria proprie, nu dădea importanţă decât nevoilor celor mai elementare şi materiale. Pentru el tot restul nu erau decât vorbe goale, ceaţă, vânt. Dacă i se întâmpla să aibă în faţă pe unul dintre aceia pe care el îi numea idealişti, Perro încerca sentimentul de detaşare şi superioritate al profesorului care le explică elevilor săi că fulgerul, departe de a fi expresia unei mânii cereşti, nu e altceva decât energie electrică dezlănţuită în timpul furtunii. Perro l-ar fi vândut şi pe Isus Cristos, dar nu pentru bani sau din invidie, ci pentru a-i demonstra că se înşela în felul în care vorbea. Odată ieşit din palatul poliţiei, mergând drept cu valiza în mână şi cu şapca pe ochi, cu aerul unui valet fără ocupaţie, parcurse mai multe străduţe şi în cele din urmă ajunse la zidurile cetăţii. Merse de-a lungul zidurilor o bună bucată de vreme, găsi poarta pe care o căuta şi, odată intrat, pătrunse într-un spaţiu arid, umed, plin de gropi şi de gunoaie, care părea să semene mai degrabă cu un fel de deşert decât cu o piaţă. Întreg spaţiul acesta era cufundat în întuneric; din în când în când scânteiau în zare luminiţele unui sărăcăcios parc de distracţii. Se vedeau oameni care se plimbau prin piaţă, în întuneric; mai jos, în jurul barăcilor iluminate, se zăreau grupuri de gură-cască. Din când în când ajungeau până în piaţă zgomotele puştilor de tras la ţintă. Răzbăteau până acolo râsete şi fluierături. Un fel de stindard atârna de un stâlp care se ridica drept în mijlocul pieţei. În vântul care se însufleţea la răstimpuri se auzeau pocniturile greoaie ale drapelului. Perro avea o întâlnire în această piaţă. De fapt, chiar sub stâlpul cu pricina. Cunoştea foarte bine persoana pe care o aştepta. Când observă o oarecare zarvă în faţa uneia dintre barăci, se îndreptă într-acolo, sigur că va găsi omul pe care îl căuta. Era chiar baraca de unde se auzeau zgomote de tir, un fel de coşmelie îmbrăcată în pânză roşie, iluminată de două felinare cu gaz care răspândeau în jur o lumină albă, puternică. În interior, sprijinită de tejghea, cu spatele la cadranele ciuruite şi la sticlele de vin spumos, o fată cu părul negru, tristă, îmbrăcată în doliu, încărca puştile mânuind ţevile de oţel cu o mână albă, fragilă, în care nu bănuiai atâta forţă. Fata încărca puştile fără să spună o vorbă. Un ştrengar cu ochii mari şi limpezi, slab, cu gura chinuită şi veştedă, îi întindea gloanţele.

Vă scriu acum pentru a treia oară. În caz că nu mă vor lăsa să termin, am ascuns primul bileţel într-un loc pe care-l ştiu doar eu. Dacă vreau, mâine îl pot lua de acolo. E atât de scurt şi când l-am scris eram atât de grăbit, încât nu-l mai înţeleg nici eu. Al doilea, nu cu mult mai bun, vi l-am trimis cu o mesageră pe nume Paula. Fiindcă n-aţi dat semne de viaţă, n-o să mai insist cu alte scrisori fără rost, care vă stârnesc poate mai degrabă împotrivirea. O să vă spun povestea mea de la început şi o să încerc să fiu limpede, căci simt nevoia ca dumneavoastră să mă înţelegeţi şi să mă credeţi. Neliniştea e pricina ştersăturilor. Mă ridic întruna şi-mi apropii urechea de uşă. Poate că vă întrebaţi: „De ce oare Bordenave nu trimite epistola unui avocat?” Pe maestrul Rivaroli l-am văzut numai o dată, dar pe Picardo Grasul (ce să mai spun!) îl cunosc dintotdeauna. Nu-mi inspiră încredere un avocat care pentru pariurile şi aranjamentele lui îl foloseşte pe Grasul. Ori poate vă întrebaţi: „De ce-mi trimite tocmai mie epistola?” Dacă veniţi cu argumentul că nu suntem prieteni, vă dau dreptate, dar puneţi-vă în locul meu, vă rog, şi spuneţi-mi cui aş putea s-o trimit. După ce m-am gândit la toţi amicii – lăsându-l la o parte pe Aldini, pentru că reumatismul îl amorţeşte —, m-am oprit la cel care nu mi-a fost niciodată prieten. Bătrâna Ceferina decretează: „Noi, cei care trăim într-un pasaj, ne aflăm cu locuinţa într-o casă mai mare”. Cu asta vrea să spună că ne cunoaştem cu toţii. Nici nu vă mai amintiţi poate cum a început neînţelegerea. Asfaltul, turnat prin 1951 sau 1952, a ocolit, ţineţi minte, un gard viu şi a deschis pasajul nostru lumii din afară. E curios câtă vreme a trebuit să treacă până ne-am convins de schimbare. Chiar dumneavoastră, într-o duminică pe la ora liturghiei, vă amuzaţi în tihnă de ghiduşiile pe care le făcea pe bicicletă fata băcanului, de parcă ar fi fost în curtea ei, şi v-aţi supărat pe mine că am strigat la ea. Nu vă învinuiesc c-aţi fost mai iute la mânie şi la vorbe de ocară, în loc să vedeţi automobilul care era gata s-o calce. Am rămas privindu-vă năuc, în aşteptarea unei lămuriri. Poate că v-a lipsit curajul să mă opriţi şi să-mi daţi o explicaţie, sau vă veţi fi gândit că lucrul cel mai chibzuit din partea noastră era să ne resemnăm în faţa unei neînţelegeri de atâtea ori reînnoită că începea să se confunde cu destinul. Fiindcă în realitate întâmplarea cu fata băcanului nu era prima, ci doar încă una în plus. De mici, dumneavoastră şi toată gaşca mă urmăreaţi, când vă aduceaţi aminte. Într-o seară, Picardo Grasul, cel mai mare din grup (dacă nu-1 punem la socoteală pe Aldini şchiopul, care făcea pe maestrul de ceremonii şi nu o dată ne-a dus duminica la tribuna Atlantei1), m-a văzut cu cravată pe când mă întorceam de la nunta unchiului meu Miguel şi, sub pretext că-mi aranjează nodul, a fost cât pe-aci să mă sugrume. Altă dată, m-aţi făcut încrezut. V-am iertat, căci mi-a trecut prin cap că mă jigneaţi numai pentru a vă pune la mintea celorlalţi, ştiind bine că în fond era o calomnie. După mulţi ani, un doctor care o îngrijea pe soţia mea mi-a explicat că dumneavoastră şi gaşca nu mă puteaţi înghiţi pentru vila cu grădină cu pietriş colorat şi pentru bătrâna Ceferina, care vedea de mine ca o dădacă şi mă apăra de Picardo. Explicaţiile atât de complicate nu conving. Poate că urmarea cea mai ciudată a neînţelegerii din cauza fetei băcanului a fost părerea pe care mi-am făcut-o atunci, şi de care m-am convins foarte curând, că dumneavoastră şi cu mine ajunseserăm la o învoială ca să păstrăm ceea ce eu am numit distanţa dintre noi. Ajung acum la ziua căsătoriei mele cu Diana. Mă întreb ce veţi fi gândit când aţi primit invitaţia. Aţi crezut poate că era o manevră ca să stric acest pact între bărbaţi. Dimpotrivă, intenţia mea era de a dovedi cel mai mare respect şi consideraţie faţă de neînţelegerea dintre noi. Mai demult, într-o seară, stăteam de vorbă în poarta casei cu Ceferina, care stropea trotuarul, îmi amintesc perfect că aţi trecut prin mijlocul pasajului şi nici măcar nu ne-aţi aruncat o privire. 1 Cunoscută echipă argentiniană de fotbal (N. Tr.). — O s-o duceţi tot aşa într-o ceartă până la Judecata de Apoi? Întrebă Ceferina, cu vocea-i care părea că răsună din cerul gurii. — E destinul. — E pasajul, a răspuns, şi cuvintele ei nu mi s-au şters din minte. Un pasaj e un mic cartier în altul mai mare. În singurătatea noastră cartierul ne însoţeşte, dar prilejuieşte întâlniri neplăcute, care stârnesc ori reînvie duşmănii. Am îndrăznit să-i îndrept greşeala. — Nu chiar duşmănii, i-am spus. Neînţelegeri. Dona Ceferina este o rudă din partea celor din familia Orellana, care a venit din provincie pe vremea când trăiau părinţii mei; când mama a dispărut, nu s-a mai dezlipit de noi, vedea de gospodărie, era dădacă, adevăratul stâlp al casei. În cartier e poreclită „Cacique”1. Ceea ce nu ştie lumea e că această femeie, pentru a nu fi mai prejos decât mulţi dintre aceia care o dispreţuiesc, citise toate cărţile de la chioşcul din Parcul Saavedra şi pe aproape toate cele de la mica şcoală Basilio din Parcul Chas, care îi e mai la îndemână. Ştiu că unii au tot spus că n-am avut noroc în căsnicie. E mai bine ca cei din afară să nu-şi dea cu părerea despre lucruri intime, pentru că 1 Şef de trib, căpetenie (N. Tr.). În general greşesc. Dar încearcă numai să le explici celor din cartier şi din familie că sunt din afară! Firea soţiei mele este mai curând dificilă. Diana nu iartă nici o scăpare, nici măcar n-o concepe, iar dacă vin pe neaşteptate acasă cu un cadou deosebit mă întreabă: „Ca să-ţi iert ce anume?” E cu desăvârşire bănuitoare şi neîncrezătoare. Orice veste bună o întristează, fiind convinsă că pentru a se restabili echilibrul o să vină una rea. Nu voi tăgădui nici că ne-am certat, ea şi cu mine, şi nu doar o dată, iar într-o noapte – mă tem că tot pasajul a auzit larma —, cu intenţia de a pleca de-a binelea de acasă, m-am îndreptat spre Incaş1 s-aştept autobuzul, care a întârziat din fericire, dându-mi timp de gândire. Probabil că multe perechi au parte de astfel de necazuri. E din cauza vieţii moderne, a vitezei. Pot să vă spun însă că pe noi amărăciunile şi neînţelegerile n-au reuşit să ne despartă. Mă uimeşte cât de mult pot urî oamenii compătimirea. Din felul lor de a vorbi ai crede că sunt de fier. Dacă-mi văd soţia necăjită de ceea ce face când îşi iese din fire, simt o adevărată milă pentru ea şi, la rândul ei, soţia mea mă compătimeşte că mă amărăsc din vina ei. Credeţi-mă, oamenii consideră că sunt de fier, dar când îi încearcă o durere, se înmoaie. În această privinţă Ceferina seamănă cu ceilalţi. După părerea ei, mila înseamnă numai slăbiciune şi dispreţ. 1 Prescurtare familiară de la Avenida de los Incas, bulevard din Buenos Aires (N. Tr.). Ceferina, care mă iubeşte ca pe copilul ei, n-a acceptat-o niciodată pe soţia mea. Străduindu-mă să înţeleg această antipatie, am ajuns să bănuiesc că Ceferina ar nutri aceleaşi sentimente faţă de oricare femeie ce s-ar apropia de mine. Când i-am spus ce gândeam, Diana a răspuns: — Ii plătesc cu aceeaşi monedă. Cel mai mult ţin oamenii la duşmăniile pe care le au. Vă mărturisesc că nu o dată m-am simţit părăsit şi singur între aceste două femei, bune în fond. Noroc că mă puteam refugia oricând în atelierul de ceasornicărie. O să vă dau o dovadă că antipatia Ceferinei pentru Diana era, în cadrul familial, un fapt public şi notoriu. Într-o dimineaţă, Ceferina apăru cu ziarul şi ne arătă o notiţă care suna cam aşa: Tragic bal mascat în Paso del Molino1. A avut încredere în costumul de mascaradă de lângă el, socotind că era soţia lui. Era criminala. Eram aşa de irascibili, încât citirea acestei notiţe a fost de ajuns ca să ne luăm la harţă. Diana, n-o să vă vină să credeţi, a considerat că era o aluzie la ea, eu i-am ţinut isonul, iar bătrâna, nebunie curată, a luat aerul cuiva care zice: poftim! De parc-ar fi citit ceva compromiţător pentru soţia mea sau barem pentru breasla nevestelor. Au trecut mai bine de paisprezece ore până să-mi dau seama că pe bărbatul de la bal nu l-a ucis consoarta. N-am vrut să mai lămuresc nimic, de teamă să nu redeschid discuţia. Am învăţat ceva: nu-i adevărat că te faci înţeles vorbind. Vă dau ca exemplu o situaţie ce 1 Cartier din Buenos Aires (N. Tr.). S-a repetat de nenumărate ori. O văd pe soţia mea abătută sau absentă şi, bineînţeles, mă întristez. Mă întreabă imediat: — De ce eşti trist? — Pentru că mi se pare că eşti nemulţumită. — Mi-a trecut. Am chef să-i răspund că mie nu, că nu sunt aşa de schimbător, că nu trec atât de iute de la tristeţe la bucurie. Crezând chiar că mă arăt drăgăstos, adaug: — Dacă vrei să nu mă mâhneşti, nu fi tristă niciodată. De-aţi vedea cum se mai supără! — Atunci ce-mi tot dai zor că-ţi faci griji din pricina mea, îmi strigă de parcă aş fi surd. Ţie nu-ţi pasă ce simt eu. Domnul vrea ca nevastă-sa să se simtă bine ca să-l lase pe el în pace. Îi pasă numai de-ale lui şi nu vrea să fie deranjat. Mai e şi vanitos, pe deasupra. — Nu te înfuria, că-ţi iese un herpes la gură, îi spun, fiindcă se-ntâmplă des să-i apară tot felul de bubiţe care o necăjesc şi o irită. Îmi răspunde: — Ţi-e teamă să nu-l iei şi tu? Nu vă relatez scena asta ca s-o vorbesc de rău pe soţia mea. Poate că o povestesc în defavoarea mea. Când o ascult pe Diana, îi dau dreptate, chiar dacă uneori am îndoieli. Dacă, din întâmplare, ia atunci una din atitudinile ei caracteristice – ghemuită în fotoliu, îmbrăţişându-şi un picior şi sprijinindu-şi faţa de genunchi, cu privirea pierdută în gol – nu mai am nici o îndoială, mă înduioşez şi îi cer iertare. Mă prăpădesc după silueta şi statura ei, după pielea ei trandafirie, părul blond, mâinile fine, mirosul ei şi, mai ales, după ochii ei fără seamăn. O să-mi spuneţi că sunt înrobit; fiecare după cum îi e felul. În cartier le vine uşor să spună despre o doamnă că e leneşă, ori că are o fire supărăcioasă, sau că e plimbăreaţă, dar nu-şi bat capul să cerceteze care-i pricina. Fără îndoială, Diana suferă că n-are copii. Mi-a explicat lucrul ăsta un doctor şi mi l-a confirmat o doctoriţă cât se poate de isteaţă. Când Martincito, băiatul cumnatei mele, un puşti insuportabil, vine să stea câteva zile la noi, Diana se dă în vânt după el, n-o mai recunoşti, e o femeie fericită. Ca pe atâtea femei fără copii, animalele o atrag grozav. Prilejul de a confirma spusele mele s-a ivit acum câtva timp. De când mi-am pierdut slujba la bancă, mă descurc cu atelierul de ceasornicărie. Am învăţat meseria doar de plăcere, aşa cum unii învaţă radiofonia, fotografia sau vreun sport. Nu mă pot plânge că n-am de lucru. Vorba lui don Martin: ca să nu meargă până-n centru, lumea se dă pe mâna ceasornicarului din cartier. Vă povestesc lucrurile aşa cum s-au întâmplat. Pe vremea grevei funcţionarilor de la bancă, Diana s-a lăsat pradă nervilor şi tendinţei ei de nemulţumire generală. În primele zile, faţă de familie şi chiar faţă de vecini şi străini, îmi reproşa o pretinsă lipsă de curaj şi de solidaritate, dar, când m-au închis pentru o zi şi o noapte care mi s-au părut cât un an la comisariatul nr. 1, şi mai ales când m-au dat afară de la bancă, a început să spună că, pentru a scoate castanele din foc cu mâna altuia, şefii s-au bizuit totdeauna pe cei fraieri. A trecut, biata de ea, printr-un moment greu: nu cred că s-ar fi putut găsi pe atunci vreo modalitate de a o linişti. Când am înştiinţat-o că o să mă descurc cu ceasurile, a vrut să lucrez la o mare agenţie de vânzare de automobile uzate, chiar pe bulevardul Lacarra. M-a însoţit să vorbesc cu responsabilul, un tip ce părea obosit, şi cu nişte băietani care, se vedea limpede, erau patronii. Diana s-a supărat de-a binelea că am refuzat să lucrez cu indivizii ăia. Acasă, discuţia a durat o săptămână, până când politia a făcut o percheziţie la sediul ăla din Lacarra şi în ziare au apărut fotografiile responsabilului şi ale băieţilor, care se dovediră a fi o bandă renumită. În tot cazul, soţia mea şi-a păstrat neclintită împotrivirea faţă de ceasornicărie. E mai bine să nu-mi potrivesc lupa la ochi în faţa ei, deoarece gestul ăsta o irită inexplicabil. Îmi amintesc că într-o seară mi-a spus: — N-am ce să fac. Nu pot suferi ceasurile! — Spune-mi de ce. — Pentru că sunt mici şi pline de rotiţe şi de ascunzişuri. Într-o zi o să-mi fac cheful şi o să comit prăpădul secolului, chiar de va trebui să ne mutăm la celălalt capăt al oraşului. I-am zis, ca să-i câştig bunăvoinţa: — Recunoaşte că-ţi plac ceasurile cu cuc. A zâmbit, imaginându-şi desigur căsuţa şi păsăruica şi a răspuns mai bine dispusă: — Aproape niciodată nu-ţi aduc vreun ceas cu cuc. În schimb, vin mereu cu mastodonţii ăştia de pendule. Dăngănitul ăla care mă calcă pe nervi. Aşa cum decretează Ceferina, fiecare-şi are propriile lui criterii şi gusturi. Chiar dacă nu totdeauna le înţelegi, trebuie să le accepţi. — S-a dus vestea că mă pricep la pendule. Mi le aduc chiar din Cartierul Norte. — Să ne mutăm în Cartierul Norte! Am încercat s-o descurajez: — Nu ştii că acolo e centrul pendulelor? I-am zis. — Da, dragă, dar e Cartierul Norte! A răspuns gânditoare. Nu poate tăgădui că are sângele familiei Irala. În „familia regală”, cum le spune Ceferina, toţi se dau în vânt după aparenţe şi după relaţii. Pe mine, ideea de a mă muta m-a contrariat mereu. Sunt legat de casă, de pasaj, de cartier. Acum viaţa m-a învăţat că dragostea pentru lucruri, ca orice iubire neîmpărtăşită, se plăteşte, cu vremea. De ce n-am ascultat rugămintea soţiei mele? Dacă m-aş fi îndepărtat la timp, acum am fi fost liberi. Îmi imaginez cartierul cu ciudă şi cu neîncredere, de parcă şirurile astea de case pe care le cunosc pe de rost s-ar fi prefăcut în zidurile unei temniţe unde soţia mea şi cu mine suntem condamnaţi la o soartă mai rea decât moartea. Până nu demult, trăiam fericiţi; eu m-am încăpăţânat să rămânem acolo şi, vedeţi bine, acum e prea târziu să mai scap. Anul trecut, în august, am cunoscut un anume domn Standle, care dă lecţii de dresaj la şcoala pentru câini de pe strada Estomba. Pun rămăşag că l-aţi zărit nu o dată prin cartier, mereu cu alt câine, care merge atent la comenzi şi nici nu scânceşte de teamă să nu-l supere. Aduceţi-vă aminte: un munte de om în trenci, blond, drept ca o coadă de mătură, pe jumătate pătrăţos din pricina spatelui lat, bărbierit, ochii mărunţi cenuşii, care nu clipesc, vă jur, chiar dacă semenii lui s-ar zvârcoli şi ar urla. În pasaj circulă diferite zvonuri despre tipul ăsta: că a ajuns aici ca îmblânzitor la Sarrasani1, că a fost erou în ultimul război, fabricant de săpunuri din grăsime de la nu ştiu ce fel de oase, şi as neîntrecut în spionaj, care a transmis prin radio, dintr-o vilă din Ramos2, instrucţiuni unei flote de submarine ce se pregătea să invadeze ţara. Mai adăugaţi la toate astea, vă rog, seara în care Aldini s-a ridicat cum a putut de pe banca unde stătea la aer cu câinele lui, ce pare la fel de reumatic şi de bătrân ca şi el, m-a prins de braţ, m-a luat la o parte de 1 Circ din Buenos Aires (N. Tr.). 2 Localitate în apropiere de Buenos Aires (N. Tr.). Parcă ar fi fost lume de faţă, deşi pe trotuar nu eram decât noi şi câinele, şi mi-a şoptit la ureche: — E cavaler teuton. În altă seară, pe când beam mate1, Diana i-a zis Ceferinei: — Pariez că nici nu-şi aminteşte. Arătă cu capul spre mine. Am rămas privind-o cu gura căscată, fiindcă la început nu mi-am adus aminte că duminică era ziua mea de naştere. Diana ţinea cu stricteţe tot felul de zile de nume, aniversări, zile ale mamei, ale bunicului şi ale altora înscrişi în calendar sau cine mai hotărăşte în treaba asta, aşa încât nu tolerează nici o scăpare. Dacă data uitată ar fi chiar ziua ei de nume, sau cea a lui don Martin Irala, socru-meu, ori aniversarea căsătoriei noastre, aş face mai bine să dispar din pasaj, căci n-ar exista iertare pentru mine. — Nu invita decât familia, am implorat-o. La noi, familia e cea a soţiei mele. Cum era vorba de ziua mea de naştere, a cedat în cele din urmă şi am sărbătorit-o în intimitate. Credeţi-mă că mi-a fost greu s-o conving. E tare dornică de petreceri. 1 Varietate de ceai din America Latină, care în Argentina se bea într-o tărtăcuţă dată din mână în mână (N. Tr.). În seara aniversării mele au venit, deci, don Martin, Adriana Măria, cumnată-mea, băiatul ei Martincito şi – în ce calitate, mă întreb? — Neamţul Standle. Pe don Martin l-aţi văzut poate prin grădina casei, cu sapa şi stropitoarea. Îi plac foarte mult florile şi toate soiurile de legume. L-aţi luat de bună seamă drept unul din grădinarii angajaţi cu ziua. Dacă-i aşa, e mai bine ca socru-meu să nu afle. Pe toţi, în familie, îi chinuie trufia sângelui, de când un specialist care dădea consultaţii într-un chioşc din Rural1 le-a povestit că se trag direct dintr-un Irala care a avut o problemă cu indienii. Don Martin e un om bine legat, mai curând scund de statură, chel, cu ochi albaştri, vestit prin izbucnirile temperamentului său coleric. Nici n-a sosit bine că a şi cerut papucii mei de lână. Nu-l pot refuza, credeţi-mă, deoarece au devenit pentru el o a doua natură; când îl văd însă cu papucii mă cuprinde furia. Socotiţi poate că un tip care ia în stăpânire papucii cuiva, chiar numai pentru o clipă, dă o dovadă a unui sentiment de prietenie. Nu aşa stau lucrurile cu don Martfn şi, dacă-mi vorbeşte, face asta ca să se răstească la mine. Trebuie să recunosc că în seara zilei mele de naştere s-a arătat vesel (ca toată lumea, în afară de mine). Din pricina cidrului. Ca să nu mai vorbesc, bineînţeles, de felurile meniului, proaspete, îmbelşugate, de cea mai bună calitate, pregătite ca la carte. Or fi şchiopătând multe la noi, dar nu în ce priveşte mâncarea. 1 Târg din Buenos Aires (N. Tr.). Daţi-mi voie să lămuresc lucrurile aşa cum se cuvine: Diana s-a socotit totdeauna pricepută la bucătărie. Un merit de importanţă recunoscută în căminul nostru. Plăcintele ei umplute cu porumb verde sunt pe bună dreptate vestite în cerc intim şi chiar printre neamuri. Când s-a terminat Buletinul Sportiv, don Martin a închis televizorul. Martincito, care zbiară de parc-ar imita un băiat care zbiară, a pretins să-l deschidă iar. Don Martin, cu un calm de neînchipuit, şi-a scos papucul drept şi i-a ars una. Martincito a urlat, Diana I-a ocrotit, l-a mângâiat: se prăpădeşte după el. Don Martin tună: — La masă, am zis! — Ghiciţi care-i surpriza? Întrebă Diana. Pe dată au fost cuprinşi cu toţii de un entuziasm de nedescris. Pană şi Ceferina, care-i aşa de certăreaţă şi de neînduplecată, a luat parte la această mică reprezentaţie, deloc prefăcută de altfel. Pe lângă bunăvoinţă, Diana pune în munca ei şi mult amor-propriu, aşa încât n-o să admită că plăcintele poate nu-i ies bine sau cad greu la stomac. În casă se aude necontenit bătaia pendulelor ţinute sub observaţie. Pe nimeni nu irită, din câte ştiu, succesiunea sunetelor de pendulă, dese dar armonioase; pe nimeni, în afară de Diana şi de don Martin. Când a bătut un ceas cu cuc, don Martin s-a uitat ţintă la mine şi a strigat: — Să tacă odată pasărea aia, că o să-i rup gâtul. Diana protestă: — Ah, tată! Nici eu nu sufăr ceasurile, dar cele cu cuc sunt într-adevăr simpatice. Nu ţi-ar plăcea să locuieşti în căsuţa lor? Mie da. — Pe mine mă scot cel mai tare din sărite tocmai ceasurile cu cuc, zise don Martin, parcă mai liniştit de spusele Dianei. Ca şi mine, o iubeşte la nebunie. Martincito a mâncat într-un fel cum nu se poate mai scârbos. A lăsat urme prin toată casa cu mâinile lui lipicioase. — Copiii altuia sunt îngeri deghizaţi în diavoli, comentă Ceferina, cu vocea-i nazală. Domnul îi trimite ca să ne-ncerce răbdarea. Mărturisesc că în seara aceea n-am fost vesel nici măcar o clipă. Vreau să spun vesel cu adevărat. Poate că aveam o presimţire, fiindcă de când mă ştiu privesc cu neîncredere aniversările şi sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou. Încerc să ascund asta, ca să nu-i stric soţiei mele petrecerile la care ţine atât de mult, dar îmi fac oricum griji şi n-am nici un chef. Şi nu fără motiv: lucrurile cele mai rele mi s-au întâmplat în aceste ocazii. Să fie limpede că, până de curând, lucrurile cele mai rele au fost certurile cu Diana şi izbucnirile de gelozie pentru vini care n-au existat decât în închipuirea mea. O să-i daţi dreptate soţiei mele: o să ziceţi că sunt foarte preocupat de-ale mele, că nu ostenesc să tot explic ceea ce simt. În scrisoarea pe care v-a adus-o domnişoara Paula nu vă dădeam nici un amănunt. După ce-am citit-o, nu m-a convins nici pe mine. Mi s-a părut deci firesc să nu îmi răspundeţi. În schimb, în relatarea asta vă explic totul, până şi nebuniile mele, ca să vedeţi cum sunt şi să mă cunoaşteţi. Vreau să sper că o să consideraţi că, la urma urmelor, vă puteţi încrede în mine. În seara aceea de aniversare, profesorul Standle a acaparat toată atenţia celor de faţă vorbind despre câini. Era nemaipomenit cum se interesau cei prezenţi nu numai de dresajul câinilor, ci şi de organizarea şcolii. Eu sunt primul – dacă profesorul nu minte – gata să recunosc rezultatele învăţăturii, şi n-o să vă ascund că, vreme de un minut sau două, m-au uimit poveştile astea despre animale. În vreme ce alţii vorbeau despre avantajele şi dezavantajele zgărzii de dresaj, m-am lăsat purtat de fantezie şi m-am întrebat în sinea mea dacă au dreptate cei care socotesc că animalele acestea n-au suflet. Cum spune profesorul, între inteligenţa noastră şi a lor nu e decât o diferenţă de clasă; eu nu sunt convins că această diferenţă există. Unii dintre elevii lui de la şcoală se poartă – dacă mă iau după relatările neamţului – ca nişte fiinţe omeneşti în toată puterea cuvântului. Vocea domnului Standle, un zbârnâit cum nu se poate mai monoton şi mai gra v m-a trezit din visare. Deşi nu înţeleg de ce, vocea aceea nu-mi plăcea. Tipul povestea: — Ii educăm, îi vindem, îi îmbăiem, îi tundem, am organizat chiar cel mai grozav salon de cosmetică pentru câinii de lux. Soţia mea îl întrebă: — Unii îşi aduc câinii la dumneavoastră aşa cum alţii îşi trimit copiii la şcoală? Sărăcuţii de ei, plâng în prima zi? — Şcoala mea formează câini de pază, răspunse grav Standle. — S-o luăm pe îndelete, zise don Martin. Pentru asta nu-i nevoie de multă răbdare. Cu o zgardă şi cu un lanţ, chiar şi pe dumneavoastră vă prefac în câine de pază. — Şcoala face mai mult, replică Standle. Socru-meu, de obicei atât de ursuz, obiecta ca să-şi afirme autoritatea, nu din convingere. În realitate, asculta fermecat şi, când bătea ceasul cu cuc, se prefăcea că nu-l aude. De ce să nu recunosc? Cu toţii sorbeau cuvintele profesorului, în afară de bătrâna Ceferina care, din pricina ciudei mocnite pe care o purta soţiei mele şi familiei ei, se ţinea de-o parte, ascunzându-şi interesul real sub un surâs uşor dispreţuitor. Naiba ştie de ce eu mă simţeam părăsit şi trist. Noroc că Adrianei Măria, cumnată-mea – seamănă cu soţia mea, dar e brunetă – i se făcuse milă de mine şi din când în când mă întreba dacă nu mai vreau cidru. Profesorul povestea mai departe: — Nu-i dăm înapoi stăpânului un simplu animal dresat. Îi înapoiem un tovarăş pe a cărui credinţă se poate bizui. Ascultând chestiile astea plicticoase nu bănuiam nici pe departe consecinţele lor îngrozitoare. Vă asigur că soţiei mele i-au afectat judecata. Nu vreau să par un alarmist: dumneavoastră ştiţi desigur, căci tot pasajul ştie, că încă înainte de căsătorie Diana a fost internată cel puţin în două rânduri. Recunosc că la începutul conversaţiei a abordat subiectul despre câini cu un calm aparent, vorbind încet, mai curând bine, ca cineva care se controlează. — Într-o casă cu grădină, îşi dădu ea cu părerea, gânditoare, e bun un câine. — Neapărat, hotărî neamţul. N-am fost de acord, dar nici nu m-am împotrivit. Mi-e teamă că moderaţia asta a mea a încurajat-o mult pe soţia mea. În sens rău, bineînţeles. Aspecte diferite ale aceluiaşi subiect (câinii, şcoala) au întreţinut conversaţia până foarte târziu. Pe nepusă masă, socru-meu a declarat: — Dacă plec târziu, eu unul nu reuşesc să mai adorm. Dumneavoastră nu vă pasă, mie însă, da. E limpede că pe mine nu mă interesa dacă socru-meu va dormi sau nu, dar m-am apărat cu o tărie incredibilă de această acuzaţie de indiferenţă, pe care am calificat-o în repetate rânduri drept gratuită. Interpretarea pe care Adriana Măria a dat-o protestelor mele m-a făcut să zâmbesc. — Sărmanul sărbătorit! Spuse afectuos. Pică din picioare de somn şi vrea să-l lăsăm în pace. Nu-mi era somn, nu voiam altceva decât să plece, dar mi s-a părut că-i mai bine să nu spun nimic. Deşi conversaţia continua, socoteam plecarea iminentă, fiindcă ne ridicaserăm în picioare. Dar tot au mai zăbovit. Don Martin a trebuit să se ducă la baie şi apoi a răscolit toată casa pentru că nu-şi găsea fularul. Adriana Măria, care se arătase atât de zorită şi, sufocându-se de râs, mă arăta cu degetul şi repeta „Nu mai poate, sărmanul”, începu să-i explice la nesfârşit ceva Ceferinei, care o privea de sus. Dacă nu băgăm de seamă la timp, don Martin era cât pe-aci să plece cu papucii mei. E de prisos să mai spun că puştiul nu s-a oferit să-i aducă bunicului ghetele. După plecarea familiei, profesorul mi-a rezervat o surpriză neplăcută. A intrat în casă cu noi. Vă asigur că în noaptea aceea a început coşmarul pe care-l trăim încă. Profesorul Standle, fără să-i pese de ce credeam eu, îi insufla soţiei mele ideea fixă cu câinii. Eu nu puteam să mă împotrivesc, de teamă ca ea să nu se dea de partea lui şi să-mi poarte pică. Situaţia devenea şi mai greu de suportat, profesorul recurgând la explicaţii anoste, care nu puteau interesa nici o femeie: — Pentru pază, cea mai indicată este căţeaua, afirmă el, de parc-ar fi dezvăluit un adevăr fundamental. Dacă ticăloşii îi aduc celui mai bun câine o căţea în călduri, s-a terminat cu paza. In schimb o căţea e totdeauna la datorie. Nu ştiu de ce cuvintele astea i-au provocat soţiei mele un fel de râs neruşinat, care suna penibil şi nu se mai termina. Am tot conversat despre câini până când tipul – pe la ceasul când te simţi vinovat că mai eşti treaz – spuse că pleacă. Dacă nu m-aş fi opus hotărât, am fi ajuns să-l însoţim până la şcoală. Oricum, a trebuit să-l ducem până la poarta dinspre stradă. Când am reintrat, am găsit casa vraişte, tristă şi duhnind a tutun. Diana s-a lăsat să cadă într-un fotoliu, s-a ghemuit, şi-a înconjurat cu braţele un picior, sprijinindu-şi faţa de genunchi şi a rămas cu privirea pierdută în gol. Văzând-o aşa, mi-am zis, vă jur, că nu puteam trăi fără ea. De asemenea, îmboldit de entuziasm, mi-au încolţit în minte gânduri cu adevărat extraordinare şi mi s-a năzărit să mă întreb: Ce e Diana pentru mine? Sufletul ei? Trupul ei? Mie îmi plac ochii ei, faţa, mâinile, mirosul mâinilor şi părului ei. Gândurile astea, mă asigură Ceferina, atrag pedeapsa cerului. Eu nu cred că mai e pe lume o altă femeie cu minunăţia asta de ochi. Nu mă mai satur să-i admir. Îmi imaginez răsărituri ca nişte peşteri cu apă şi îmi închipui că în adâncul lor o să descopăr adevăratul suflet al Dianei. Un suflet minunat, la fel ca ochii. Chiar Diana m-a smuls din visarea asta când a început să bată câmpii, zicând că o să ne luăm un câine care să ne ţină tovărăşie şi să ne înţeleagă ca un om. Aţi fi zis că ascultaţi un copil. Din păcate, vorbea aşa de iute că, dacă nu mă grăbeam să protestez, afirmaţiile ei se pierdeau în depărtare şi trebuia s-o sâcâi să facă îndată cale întoarsă şi să le discutăm. Pe deasupra, era atât de nervoasă (şi îmi plăcea atât de mult) că, pentru a nu o contraria, de multe ori nu i-am mai deschis ochii. De-aş fi contrariat-o, ar fi fost vai de mine! E foarte aspră când se supără şi vă asigur că nu se potoleşte până nu te târăşti ca un vierme în faţa ei şi nu-i ceri iertare până la istovire. Abia am îndrăznit să observ: — Ceferina spune că animalele au ceva monstruos şi grozav de trist. — Când eram mică, voiam să am o grădină zoologică, răspunse Diana. — Ceferina zice că e posibil ca animalele să fie nişte oameni blestemaţi să nu poată vorbi. Băgaţi de seamă cum e soţia mea. Până şi în nebunia ei se arată ageră şi are răspuns la toate. Mă întrebă: — N-ai auzit ce-a spus profesorul Standle? — Am auzit prea mult. A insistat, fără să se tulbure: — Despre câinii care vorbesc. — Sincer să fiu, n-am dat atenţie prostiei ăsteia. — Tocmai destupai o sticlă cu cidru. A povestit că alt profesor, un compatriot de-al lui, a învăţat un câine să pronunţe trei cuvinte într-o germană perfectă. — Un câine de care rasă? Am întrebat ca prostul. — Îmi amintesc de cuvântul Eberfeld. Nu ştiu să-ţi spun dacă e rasa, ori oraşul unde locuiau, sau numele profesorului. Multe slăbiciuni am avut în noaptea aceea şi încă le mai plătesc. Supărarea m-a ţinut toată noaptea. Am stat de veghe, cu gândul la lucruri triste şi, când am auzit cocoşul pe care Aldini îl ţine în curtea din spate, mi-am zis că a doua zi o să fiu frânt şi o să-mi tremure mâna lucrând la ceasuri. În cele din urmă am adormit, ca să visez că o pierdeam pe Diana, cred că pe Avenida de Mayo, unde ne întâlniserăm cu Aldini, care ne-a zis: „Vă despart pentru o clipă, să-ţi spun un secret fără însemnătate”. Foarte zâmbitor, făcea gestul de a ne despărţi şi începu îndată şi să mă arate cu degetul. Chiar atunci, carnavalul năvăli pe bulevard şi o trase pe Diana. Am văzut-o pierzându-se printre măşti de animale care treceau fără răgaz, cu trupul în dungi colorate, ca la zebre sau vipere şi cu capul de câine cum nu se poate mai neruşinat, făcut din carton pictat. N-o să vă vină să credeţi; încă adormit, m-am întrebat dacă visul acesta era o urmare a celor întâmplate sau o prevestire a ceea ce avea să se întâmple. N-o să mă credeţi nici dacă vă spun că, treaz fiind, coşmarul continua.

FRATIA TEMPLIERILOR de Young Robyn Volumul 1 ROLOG.   Din Cartea Graalului.   Mai strălucitor ca soarele e acest lac, Fierbând ca un cazan adânc, Şi deşi nici o vietate nu ar putea suporta, Acest furnal înfricoşător de fierbinţeală topită, Perceval zărea acolo creaturi, Cele mai multe întunecate şi prea înfiorătoare de privit.   Zbătându-se sub suprafaţa vălurită, Ca nişte flăcări stacojii, de chihlimbar sau aurii, Se găseau chestii cu aripi şi colţi şi cozi, Ca şi cum din abis se târâseră în sus.   Dar pe mal stătea un cavaler, Îmbrăcat cu mantie de un alb neprihănit, Cu o cruce roşie gravată pe piept, Şi cu o lumină sfântă licărind în jurul lui.   Spre Perceval se întoarse acest cavaler, Care îşi ridică braţele spre lac, Şi cu o voce poruncitoare şi fermă îi spuse lui Perceval să arunce comorile în ape.   Perceval rămase neclintit ca o stâncă, Inima i se opri şi degetele îi îngheţară, Simţea că nu putea îndura să arunce aceste preţioase comori din mâinile care le ţineau.   Atunci cavalerul a vorbit încă o dată cu o voce ca o săgeată care pătrunde adânc:   Suntem fraţi, Perceval, Frăţia nu te-ar lăsa să greşeşti.   Tot ce s-a pierdut va fi regăsit.   Tot ce a murit va trăi din nou.   Atunci Perceval, cu credinţa renăscută, Se aplecă şi aruncă comorile.   Crucea din aur strălucitor şi pur galbenă ca soarele de dimineaţă;   Candelabrul cu şapte braţe din argint stins, lucitor;   Iar la urmă semiluna din plumb bătut cu suprafaţa ei întunecată ca umbra.   Dintr-odată se înălţă un cântec din multe voci îngemănate într-una.   Purtat de briză, dulce şi pur, Umplu văzduhul ca revărsatul de zori.   Acum lacul nu mai era de foc ci de albastrul liniştit al apei limpezi, Iar din el răsărea un om de aur cu ochi argintii şi părul negru ca smoala.   Perceval căzu în genunchi şi plânse, şi plânse de bucurie amarnică.   Îşi ridică braţele şi strigă tare, Binecuvântat fii Tu, Doamne!         PARTEA ÎNTÂI.   Ayn Jalut (Izvorul lui Goliat), Regatul Ierusalimului   3 septembrie 1260   Soarele se apropia de zenit, dominând cerul şi transformând galbenul profund al deşertului într-un alb spălăcit. Ereţii dădeau târcoale vârfurilor dealurilor care înconjurau câmpia Ayn Jalut, ţipetele lor stridente străpungând aerul încins de căldură. La marginea de vest a câmpiei, acolo unde dealurile îşi întindeau poalele golaşe până la nisipuri, două mii de oameni aşteptau călare pe cai protejaţi cu armuri. Oţelul prea încins ca să fie atins al săbiilor şi scuturilor sclipea. Deşi pieptarele de protecţie şi turbanele nu reuşeau să-i apere de razele turbate ale soarelui, niciunul din cei două mii de oameni nu se plângea.   Călare pe calul său negru în avangarda regimentului Bahri, comandantul oamenilor, Baybars Bundukdari, întinse mâna după burduful de piele în care îşi ţinea apa şi care era legat de centură alături de două pumnale cu lamele deja îndoite şi pe alocuri uzate. După ce luă o înghiţitură, omul îşi arcui umerii ca să-şi mai dezmorţească încheieturile înţepenite. Banda turbanului alb era udă de transpiraţie, iar armura din zale de lanţ pe care o purta pe sub îmbrăcămintea albastră părea neobişnuit de grea. Dimineaţa se transforma încet în prânz, iar căldura se intensifica, şi, deşi apa uda gâtlejul uscat al lui Baybars, ea nu putea stinge setea profundă care îl ardea în rărunchi.   — Amir Baybars, murmură unul din ofiţerii tineri călare de lângă el. Timpul trece. Trupa de cercetaşi ar fi trebuit să se întoarcă până acum.   — Se vor întoarce curând, Ismail. Ai răbdare.   În vreme ce lega la loc burduful cu apă la centură, Baybars privi rândurile tăcute de soldaţi ai regimentului Bahri care se înşirau pe nisip în spatele lui. Pe chipurile bărbaţilor se citea aceeaşi expresie sumbră pe care o văzuse de multe ori înainte de bătălie. Curând acele expresii aveau să se schimbe. Baybars văzuse războinici mândri care se albeau atunci când se confruntau cu armate similare ca mărime cu a lor. Dar când sosea clipa, aceşti oameni aveau să se bată fără ezitare, căci erau soldaţi ai armatei mamelucilor: războinicii-sclavi ai Egiptului.   — Amir?   — Ce e, Ismail?   — N-avem nici o veste de la iscoade de când s-au ivit zorile. Dacă au fost prinşi? Baybars se încruntă şi Ismail îşi dori să fi tăcut din gură.   În general, nimic nu ieşea în evidenţă la Baybars; la fel ca majoritatea oamenilor din subordine, era un bărbat înalt şi zvelt, cu păr castaniu-închis şi piele de culoarea scorţişoarei. Uitătura lui însă era complet aparte. Un defect, o steluţă albă în centrul pupilei ochiului stâng, conferea privirii o îndrăzneală ieşită din comun; era unul din atributele care îi aduseseră porecla – Arbaleta. Ca subofiţer, Ismail se simţea mereu ca o muscă prinsă în plasa de păianjen atunci când devenea ţinta privirii acelor ochi albaştri ca oţelul.   — Aşa cum am mai spus, ai răbdare.   — Da, Amir.   Privirea lui Baybars se îmblânzi când Ismail îşi plecă puţin capul. Nu cu mulţi ani în urmă, Baybars însuşi aşteptase în prima linie prima lui bătălie. Mamelucii se confruntaseră cu francii pe câmpul plin de praf din apropierea satului Herbiya. El condusese atacul cavaleriei şi în decurs de câteva ore inamicul fusese zdrobit, iar sângele creştinilor pătase nisipul. Cu voia Domnului, şi astăzi avea să fie la fel.   Undeva în depărtare, de pe întinderea de nisip se înălţa o coloană subţire de praf. Treptat, coloana începu să capete forma a şapte călăreţi cu siluetele deformate de aburii căldurii. Baybars lovi pântecele calului cu călcâiele şi ieşi din rânduri, urmat de ofiţerii lui.   În vreme ce se apropia cu repeziciune, şeful grupului de iscoade îl văzu pe Baybars şi întoarse calul spre el. Se opri în faţa comandantului trăgând tare de frâu. Pielea bidiviului era plină de sudoare, iar botul îi era înspumat.   — Amir Baybars, icni călăreţul, salutând. Vin mongolii.   — Ce efective au?   — E unul din tumanele lor, Amir.   — Zece mii. Şi comandantul lor?   — Informaţiile noastre sugerează că sunt conduşi de general, Kitbogha.   — V-au văzut?   — Ne-am asigurat de asta. Avangarda lor nu e departe de noi, iar corpul principal de armată o urmează îndeaproape. Şeful patrulei îşi apropie calul de Baybars şi îşi coborî vocea, astfel încât ceilalţi ofiţeri fuseră obligaţi să-şi întindă gâturile ca să-l audă. Forţa lor e mare, Amir, şi şi-au adus multe maşini de război, deşi spionii noştri spun că asta nu este decât o treime din armata lor.   — Dacă tai capul bestiei, corpul va cădea de la sine, replică Baybars.   În depărtare răsună ţipătul strident al unei goarne mongole. Altele i se alăturară rapid până când spaţiul imens dintre dealuri se umplu de un cor discordant şi pătrunzător de sunete. Simţind încordarea călăreţilor, caii mamelucilor începură să fornăie şi să necheze. Baybars dădu din cap înspre şeful grupului de iscoade, apoi se întoarse către ofiţerii săi.   — La semnalul meu sunaţi retragerea. Îi făcu semn lui Ismail. Vei călări alături de mine.   — Da, Amir, replică bărbatul, pe al cărui chip se citea clar mândria.   Timp de zece sau douăzeci de secunde, nu se auziră decât goarnele îndepărtate şi vuietul neîncetat al vântului peste câmpie. Un nor de praf acoperi încet cerul înspre est pe măsură ce primele rânduri ale armatei mongole îşi făceau apariţia pe crestele dealurilor. Călăreţii se opriră puţin în vârf, apoi începură să coboare spre şes ca o maree neagră strălucind datorită reflectării razelor soarelui în oţelul armelor.   În spatele avangărzii venea armata principală, condusă de cavaleria uşoară înarmată cu lănci şi arcuri, apoi însuşi Kitbogha. Conducătorul mongol era flancat de războinici veterani, cu coifuri de fier şi armuri din piei de animale, legate cu benzi din piele. Fiecare om dispunea de doi cai liberi, iar în spatele acestei coloane masive veneau maşinile de asediu şi căruţele încărcate cu bogăţiile jefuite de mongoli în timpul raidurilor asupra satelor şi oraşelor. Căruţele erau conduse de femei care erau înarmate cu nişte arcuri imense ţinute la spate. Întemeietorul Imperiului Mongol, Gingis Han, murise cu treizeci şi trei de ani în urmă, dar măreţia structurii fondate de el supravieţuia pe baza forţei armate de genul celei cu care aveau să se confrunte acum mamelucii.   Baybars anticipase de luni de zile înfruntarea, dar dorinţa de a se bate mocnea în el de mult mai multă vreme. Trecuseră douăzeci de ani de când mongolii invadaseră tărâmul lui natal, pârjolind pământurile şi ucigând cirezile tribului său; douăzeci de ani de când semenii săi fuseseră obligaţi să fugă din calea atacurilor şi să ceară ajutorul căpeteniei din satul învecinat care îi trădase şi îi vânduse negustorilor de sclavi din Siria. Pentru Baybars, ocazia de a se răzbuna pe oamenii care facilitaseră trimiterea lui în robie se ivise abia în urmă cu câteva luni, când un emisar mongol sosise în Cairo.   Solul cerea sultanului mamelucilor, Kutuz, să se supună hanului. Pe lângă recentul asalt devastator al mongolilor asupra oraşului musulman Bagdad, cererea aceea impertinentă îl determinase pe sultan să treacă la acţiune. Cu excepţia lui Allah, mamelucii nu se supuneau nimănui. În vreme ce Kutuz şi guvernatorii săi militari, printre care se număra şi Baybars, începuseră să întocmească planurile de luptă, emisarul mongol avusese timp câteva zile ca să mediteze la greşeala lui îngropat până la gât în nisip în afara zidurilor cetăţii, înainte ca soarele şi vulturii să-l omoare de viu. Acum Baybars avea să le dea o lecţie similară celor care îl trimiseseră.   Baybars aşteptă ca primele linii ale cavaleriei grele să ajungă la jumătatea câmpiei, apoi îşi întoarse calul ca să-şi privească oamenii. Scoase unul din paloşe de la centură şi îl ridică deasupra capului. Razele soarelui se reflectară în oţelul curbat, făcându-l să strălucească precum o stea.   — Războinici ai Egiptului, strigă el. A venit şi vremea noastră, şi cu această victorie vom face din duşmanul nostru doar o grămadă de stârvuri mai înaltă decât dealurile din jur şi mai lată ca deşertul.

Despre autor Boris Vian s-a născut la Paris în 1920 şi a murit în 1959. Provine dintr-o familie înstărită, care îi asigură o educaţie riguroasă, dar îi şi încurajează pornirile artistice. Astfel, în 1938, alături de fraţii săi, înfiinţează un grup de jazz, reşedinţa familiei Vian devenind un punct important în lumea artistică pariziană. În 1942, proaspăt laureat al École Centrale des Arts et Manufactures, se angajează ca inginer, meserie pe care o va practica până în 1947. În tot acest timp, Boris Vian îşi continuă cariera de jazzman, începe să scrie poeme, care vor fi mai târziu reunite în volumul O sută de sonete, începe să lucreze la diferite proiecte de scenarii cinematografice şi scrie câteva dintre cele mai importante romane ale sale: Spuma zilelor, Toamnă la Pekin, Iarba roşie, Femeile nu-şi dau seama. În 1946, sub pseudonimul Vemon Sullivan, publică romanul Voi scuipa pe mormintele voastre, care va fi interzis în 1949. Autorul va fi urmărit, insultat, i se va intenta un proces pentru „obscenitate”, iar editorul său va câştiga o avere de pe urma celor două „romane americane” ale lui Vian. Colaborează cu diverse formaţii de jazz, alături de care participă la multe turnee ca trompetist. În 1956 este nevoit să renunţe la această pasiune din motive de sănătate, dar se menţine în perimetrul muzical în calitate de compozitor, producător şi director artistic. Ca scriitor, abordează foarte multe genuri literare: de la romane, la piese de teatru (Les bâtisseurs d’empire – 1959), nuvele (volumul Les Fourmis, tradus în româneşte sub titlul uneia dintre nuvele, Blues pentru o pisică neagră), până la poezii (N-aş prea vrea ca s-o mierlesc – 1962). Este membru activ al Colegiului de Patafizică întemeiat de Alfred Jarry, în cadrul căruia publică o serie de texte inedite. Moare în urma unui atac cardiac, în timpul proiecţiei filmului Voi scuipa pe mormintele voastre, ecranizarea romanului său omonim. Sub titlul Blues pentru o pisică neagră se reunesc unsprezece nuvele în care Boris Vian îmbină ca într-un laborator savant sarcasmul şi ludicul, cruzimea şi inocenţa, toate acestea printr-un continuu joc de limbaj a cărui frenezie aminteşte de ritmurile de jazz ale lui Dizzy Gillespie.   Andra Matzal   FURNICILE Am ajuns azi-dimineaţă şi nu am fost bine primiţi, fiindcă pe plajă nu era nimeni decât grămezi de tipi morţi sau grămezi de bucăţi de tipi, de tancuri şi de camioane distruse. De peste tot veneau gloanţe şi nu îmi place această dezordine de dragul dezordinii. Am sărit în apă, dar era mai adâncă decât părea şi am alunecat pe o cutie de conserve. Tipului care era chiar în spatele meu i-a luat trei sferturi din faţă glonţul care venea şi am păstrat cutia de conserve ca amintire. I-am pus bucăţile de faţă în casca mea şi i le-am dat, a plecat să se îngrijească, dar pesemne că nu a luat-o pe drumul cel bun, pentru că a intrat în apă până când n-a mai ajuns cu piciorul la fund şi nu cred că vede suficient prin apă ca să nu se piardă. Apoi am alergat în sensul cel bun şi am ajuns la timp pentru a primi un picior în plină faţă. Am încercat să mă iau de tip, dar mina nu lăsase din el decât bucăţi greu de manevrat, aşa că i-am ignorat gestul şi am continuat. Zece metri mai departe, am întâlnit alţi trei tipi care erau în spatele unui bloc de beton şi care trăgeau într-un colţ de perete, mai sus. Erau transpiraţi şi uzi şi trebuia să fiu ca ei, aşa că am îngenuncheat şi am tras şi eu. Locotenentul s-a întors, îşi ţinea capul cu ambele mâini şi ceva roşu curgea din gura lui. Nu părea mulţumit şi s-a dus repede să se întindă pe nisip, cu gura deschisă şi braţele în faţă. Probabil că a murdărit nisipul. Era unul dintre puţinele locuri ce rămăseseră curate. De aici, vaporul nostru naufragiat arăta mai întâi complet aiurea şi pe urmă nici nu a mai arătat a vapor, când cele două obuze au căzut peste el. Asta nu mi-a plăcut, fiindcă mai rămăseseră doi prieteni înăuntru, care au încasat gloanţe pe când se ridicau să sară. I-am bătut pe umăr pe cei trei care trăgeau împreună cu mine şi le-am spus: „Hai să mergem”. Bineînţeles, i-am lăsat să o ia înainte şi am avut fler pentru că primul şi al doilea au fost doborâţi de alţi doi care trăgeau asupra noastră. Nu mai rămăsese decât unul în faţa mea. Bietul bătrân nu a avut noroc; de îndată ce s-a debarasat de cel mai rău, celălalt a avut timp să îl ucidă înainte să mă ocup eu de el.   Aceşti doi nemernici din spatele colţului de zid aveau o mitralieră şi o mulţime de cartuşe. Am îndreptat-o în celălalt sens şi am apăsat pe trăgaci, dar m-am oprit repede pentru că îmi spărgea urechile şi tocmai se înţepenise. Probabil că sunt reglate să nu tragă în sensul greşit. Acolo eram aproape liniştit. Din înaltul plajei, puteai profita de privelişte. Pe mare, de peste tot ieşea fum şi apa ţâşnea foarte sus. Se vedeau luminile salvelor trase de marile cuirasate şi obuzele lor treceau pe deasupra capului cu un ciudat zgomot surd, ca un cilindru de sunet grav forat în aer. A venit căpitanul. Rămăseserăm exact unsprezece. A zis că nu e mult, dar că ne vom descurca şi aşa. Mai târziu, ni s-au trimis întăriri. Pentru moment, ne-a pus să săpăm tranşee; ca să dormim în ele, credeam, dar nu, a trebuit să ne băgăm în ele şi să continuăm să tragem. Din fericire, se lumina. Acum debarcau în serii mari de pe vapoare, dar peştii le treceau printre picioare ca să se răzbune pentru talmeş-balmeş, iar majoritatea cădeau în apă şi se ridicau urlând ca smintiţii. Unii nu se mai ridicau şi plecau plutind pe valuri, iar căpitanul ne-a zis imediat să neutralizăm cuibul de mitraliere, care tocmai începuse să lovească, avansând în spatele tancului. Ne-am aşezat în spatele tancului. Eu ultimul, pentru că nu mă încred prea mult în frânele maşinăriilor ăstora. Este mai comod să mergi în spatele unui tanc, totuşi, pentru că nu mai trebuie să te împiedici în sârmă ghimpată şi ţăruşi care cad singuri. Dar nu îmi plăcea felul în care strivea cadavrele, cu un fel de zgomot pe care ţi-l aminteşti cu greu – pe moment este destul de caracteristic. După trei minute a sărit peste o mină şi a început să ardă. Doi dintre tipi nu au putut să iasă, al treilea a reuşit, dar un picior îi rămăsese în tanc şi nu ştiu dacă şi-a dat seama înainte de a muri. În sfârşit, două dintre aceste obuze căzuseră deja peste cuibul de mitraliere, spărgând ouăle şi soldaţii. Cei care debarcau au găsit o ameliorare; atunci o baterie antitanc a început să scuipe la rândul ei şi douăzeci au căzut în apă. M-am aşezat pe burtă. Din locul în care eram îi vedeam trăgând dacă mă aplecam puţin. Carcasa tancului flambat mă proteja puţin şi am ochit cu grijă. Ochitorul a căzut zbătându-se mult. Trebuie să fi lovit puţin cam jos, dar nu am putut să îl termin, trebuia mai întâi să îi dobor pe ceilalţi trei. Mi-a fost greu; din fericire, zgomotul tancului care ardea m-a împiedicat să îi aud mugind – l-am ucis cu greu şi pe al treilea. În rest, totul continua să sară în aer şi să fumege din toate părţile. M-am frecat ceva vreme la ochi ca să văd mai bine, fiindcă transpiraţia mă împiedica să văd şi căpitanul s-a întors. Nu îşi folosea decât braţul drept. „Poţi să îmi bandajezi braţul drept foarte strâns lângă corp?” Am spus da şi am început să îl înfăşor în pansament, apoi s-a desprins de pământ cu ambele picioare deodată şi a căzut peste mine pentru că o grenadă căzuse în spatele lui. A înţepenit instantaneu, se pare că aşa se întâmplă când mori foarte obosit, în orice caz era mult mai uşor să îl dau jos de pe mine. Apoi probabil că am adormit, iar când m-am trezit, zgomotul venea de mai departe, iar unul dintre tipii ăia cu cruci roşii pe cască îmi turna cafea.   II   Apoi, ne-am dus spre interior şi am încercat să punem în practică sfaturile instructorilor şi chestiile pe care le-am învăţat la manevre. Jeepul lui Mike s-a întors mai devreme. Fred conducea, iar Mike era pe din două, împreună cu Mike dăduseră peste o sârmă ghimpată. Suntem pe cale să echipăm celelalte hodoroage cu o lamă de oţel în faţă, pentru că este prea cald ca să mergem cu parbrizele ridicate. Se scuipă foc încă din toate părţile şi facem patrulă după patrulă. Cred că am înaintat puţin prea repede şi ne este greu să ţinem legătura cu aprovizionarea. Ne-au rasolit cel puţin nouă tancuri în dimineaţa asta şi s-a întâmplat ceva ciudat: bazuca unui tip a luat-o din loc odată cu rafala şi i s-a agăţat în spate de bretea. A aşteptat să ajungă la patruzeci de metri şi a coborât cu paraşuta. Cred că vom fi obligaţi să cerem întăriri pentru că tocmai am auzit ceva ca un zgomot puternic de foarfece de grădinărit; probabil că ne-au tăiat liniile de comunicaţie… Asta îmi aminteşte de acum şase luni când tocmai ne tăiaseră liniile de comunicaţie. Trebuie să fim complet încercuiţi acum, dar nu mai este vară. Din fericire, ne-au mai rămas de-ale gurii şi muniţie. Trebuie să ne schimbăm la fiecare două ore ca să facem de gardă, devine obositor. Ceilalţi iau uniformele alor noştri pe care îi iau prizonieri şi încep să se îmbrace ca noi şi trebuie să fim atenţi. În plus, nu mai avem lumină electrică şi primim obuze din patru părţi deodată. Pentru moment, încercăm să reluăm legătura cu liniile de comunicaţie; trebuie să ne trimită avioane, începem să ducem lipsă de ţigări. E zgomot afară, pesemne că se pregăteşte ceva, nu mai avem timp nici să ne dăm jos căştile.

PARTEA ÎNTÂI. I. FABBICA. M-am născut la 13 mai 18., într-un oraş din Languedoc unde, ca în tdate oraşele din sud, găseşti mult soare, destul colb, o mănăstire de carmelite şi două sau trei monumente romane. Tatăl meu, domnul Eyssette, care pe vremea aceea făcea negoţ cu fulare, avea la marginea oraşului o f abrică mare, cu o aripă în care-şi întocmise o locuinţă tihnită, adumbrită de platani şi despărţită de ateliere printr-o grădină foarte întinsă. Acolo am văzut lumina zilei şi mi-am petrecut cei dintâi ani din viaţa mea. Aşa că, memoria mea, recunoscătoare, a păstrat grădinii, fabricii şi platanilor, o nepieritoare amintire, iar când părinţii mei şi-au pierdut averea şi a trebuit să mă despart de lucrurile acestea, mi-a părut rău după ele întocmai ca după nişte fiinţe. Trebuie să spun de la început că naşteriea mea n-a adus noroc casei Eyssette. Bătrâna Annou, bucătăreasa noastră, mi-a povestit adesea, mai târziu, cum tata, plecat pe atunci într-o călătorie, a primit în acelaşi timp vestea apariţiei mele pe lume şi a dispariţiei unuia dintre clienţii lui din Marsilia, care-1 păgubea cu mai mult de patruzeci de mii de franci. Încât domnul Eyssette, fericit şi totodată foarte mâhnit, se întreba, vorba ceea, dacă trebuia să plângă fuga clientului din Marsilia sau să se bucure de sosirea micului Daniel. Trebuia să plângi, bunul meu domn Eyssette, trebuia să plângi pentru amân-două. Adevărul e, c-am fost piaza rea a părinţilor mei. Din ziua eând m-am născut, nenorociri de necrezut i-au lovit din toate părţile. Aşadar, mai întâi clientul din Marsilia, apoi două focuri în acelaşi an, apoi cearta cu unchiul iâaptiste, apoi un proces foarte costisitor cu negustorii noştri de vopsele. De atunci fabrica începu să şchiopăteze; încetul cu încetul, atelierele se goliră: în fiecare săptămână câte un război desfiinţat, în fiecare lună o masă de imprimare mai puţin. Ţi-era mai mare mila să vezi cum se, scurgea viaţa din casa noastră, ca dintr-un trup bolnav, pe îndelete, în fiecare zi câte puţin. De la o vreme nu mai intră nimeni în sălile de la catul al doilea. Apoi curtea din fund se închise. Aşa b ţinu doi ani; doi ani fabrica trase să moară. În sfârşit, într-o zi lucrătorii nu mai veniră, clopotul atelierelor nu mai sună, roata fântânii încetă să mai scârţâie, apa din bazinele mari, în care se spălau ţesăturile, încremeni şi, curând, în toată fabrica nu mai rămaseră decât domnul şi doamna Eyssette, bătrâna Annou, frate-meu Jacques şi cu mine; iar colo, înfund, casă păzească atelierele, portarul Colombe şi fiul său, micul Eouget. Se isprăvise, eram ruinaţi. Aveam pe atunci şase sau şapte ani. Cum eram foarte plăpând şi bolnăvicios, părinţii înei nu voiseră să mă trimită la şcoală. Mama mă învăţase numai să citesc şi să scriu şi, pe deasupra, câtevai cuvinte spanioleşti şi două sau trei melodii la chitară, cu ijutorul cărora treceam în familie drept W copil minune. Datorită acestui sistem de educaţie, nu lipseam niciodată de acasă şi am putut fi ^e faţă la agonia casei Eyssette, în toate amănuntele ei. Mărturisesc că spectacolul acesta mă lăsa rece, ba chiar găseam că ruina noastră avea o parte îoarte plăcută: puteam să zburd în voie prin toată fabrica, ceea ce, pe vremea când erau lucrători, nu-m^ era îngăduit decât duminica. Spuneam foarte grav micului Eouget: „AcuVna, fabriea-i a mea; mi-au dat-o să mă joc în ea”. Şi micul Eouget mă credea. Credea tot ce-i spuneam nătărăul ăsta. Dar acasă, ceilalţi nu priveau cu atâta vesete prăbuşirea noastră. Deodată, domnul Eyssette ajum îngrozitor; era de obicei o fire înflăcărată, violent! Exagerată, şi-i plăcea să răcnească, să spargă ce-cădea sub mână, să tune şi să fulgere; de fapt, unom foarte bun, numai că te cârpea îndată, vorbea desus şi simţea neapărată nevoie să-i facă pe toţi din jur să tremure de frica lui. În loc să-1 doboare, nenorocirea îl întărită şi mai rău. De dimineaţă până seara era cuprins de o mânie grozavă şi, neştiind asupra cui să se năpustească, se lega de toate: de soare, de mistral, de Jacques, de bătrâna Annou. Pe vremea despre care vă vorbesc, domnul Eyssette nu suferea încă de gută, şi durerea de a se vedea ruinat făcuse din el un om îngrozitor, de care nimeni nu se putea apropia. A fost nevoie să i se ia sânge de două ori în două săpiămâni. În jurul lui, toţi tăceau; le era fricăLa masă, ceream pline în şoapta. În faţa lui nu îndrăzneam nici măcar să plângem. Aşa că, îndată de pleca, nu se auzea decât un singur hohot de plâns, de la un capăt la celălalt al casei; mama, bătrâna Annou, frate-meu Jacques şi fratele meu mai mare, abatele, când venea să ne vadă, toată lumea se punea pe plâns. Mama, se-nţelege, plângea văzându-1 pe domnul Eyssette aşa de nenorocit; abatele şi bătrâna Annou plângeau văzând-o pe doamna Eyssette plângând; cât despre Jacques, încă prea mic pentru a pricepe nenorocirea noastră – era numai cu doi ani înarmare decât mine – simţea nevoia să plângă, de/plăcere. _! E copil neobişnuit era frate-meu Jacques! Ştiu că aVea darul prinsului! De când îl ţin minte, îl văd cu o/hii roşii şi obrazul scăldat în lacrimi. Seara, dimiaţa, ziua, noaptea, la şcoală, acasă, la plimbare, ilângea întruna, plângea pretutindeni. Când îl întrebai: /, Ce ai1?„, răspundea sughiţând: „î? – Am nimic„. Şi lucru ciudat e că n-avea nimic. Plângea cum îţi ştergi/nasul, dar mult mai des, atâta tot. Uneori, domnul Eyssette, scos din fire, spunea mamei: Copilul ăsta-i caraghios, ia te uită la el! E un fluviu!”Iar doamna Eyssette îi răspundea cu glasu-i blând: „Ce vrei, dragul meu! Lasă, asta-i va trece când o să mai crească; aşa eram şi eu la vârsta lui”. Deocamdată Jacques creştea, creştea chiar foarte mult şi asta tot hu-i trecea. Ba dimpotrivă, neobişnuita aplecare a băiatului acesta ciudat de a vărsa fără niciun rost şiroaie de lacrimi sporea zi cu zi. Aşa că deznădejdea părinţilor noştri a fost un mare noroc pentru el. Acum putea să plângă în voie, zile întregi, fără ca nimeni să-1 mai întrebe: „Ce ai1?” I. Pe scurt, ruina noastră avea pentru Jacques, ca şi pentru mine, şi partea ei frumoasă. Cât mă priveşte, eram foarte fericit. Nimeni nu mai avea grija mea. Foloseam faptul ăsta ca să mă joc toată ziua cu Kouget prin atelierele pustii, unde paşii noştri răsunau ca într-o biserică, şi prin curţile mari, părăsite, pe care le şi năpădea iarbaMicul Kouget, fiul portarului Colombe, era un bondoc de vreo doisprezece anî, puternic ca un taur, credincios, ca un câine, şi se deosebea mai ales prin păru-i roşu, din care pricină fusese poreclit Kouget1. Isfumai c-o să vă spun ceva: pentru mine, Kouget nu era Kouget. Era rând pe rând devotatul meu Vineri, un trib de sălbatici, nişte marinari răzvrătiţi pe o corabie, tot ce vreţi. Pe vremea aceea, eu însumi nu mă numeam Daniel Eyssette: eram omul acela ciudat, îmbrăcat în piei de animale, ale cărui aventuri tocmai le căpătasem, eram însuşi maşter Crusoe. Dulce nebunie! Sear^, după masă, îl citeam şi-1 reciteam pe Kobinson al meu, îl învăţam pe de rost; ziua, îl jucam, îl jucam cu furie, şi în piesa mea băgăm tot ce mă înconjura. Fabrica nu mai era fabrică; era insula mea pustie, ah! Ce pustie! Bazinele reprezentau oceanul, grădina era o pădure virgină. Printre platani mişunau greieri care, fără s-o ştie, făceau parte din piesă. Kouget habar n-avea nici – el de însemnătatea rolului său. Dacă l-ai fi întrebat cine era Kobinson, l-ai fi încurcat grozav; totuşi, trebuie să spun că-şi îndeplinea însărcinarea cu cea mai mare convingere şi că n-avea pereche ca să imite răcnetul sălbaticilor. Unde învăţase? Nu ştiu. Vorba-i că răcnet ele acelea grozave pe care le scotea din fundul gâtlejului, flutu- 1 Rouget – roşcovanul, (n.r.) rându-şi coama deasă, roşie, i-ar fi înfiorat şi pe cei mai viteji. Eu însumi, Eobinson, eram nevoit să-i şoptesc uneori, cu inima cât un purice: „Mai încet, Eouget, că mă sperii!” Din nenorocire, dacă Eouget imita foarte bine strigătul sălbaticilor, ştia şi mai bine să, înjure, întocmai ca băieţii de pe stradă, şi să ia numele Domnului în deşert. În timp ce ne jucam, m-am obişnuit să vorbesc şi eu ca dânsul şi, într-o zi, la masă, nu ştiu nici eu cum, mi-a scăpat o înjurătură grozavă. Au încremenit cu toţii. „Cine te-a învăţat? De unde-ai auzit una ca asta1?” A fost un eveniment. Domnul Eyssette zise îndată c-o să mă dea la o casă de corecţie; fratele meu cel mai mare, abatele, fu de părere că, înainte de toate, trebuia să mă spovedesc, fiindcă aveam vârsta când puteam judeca singur. M-am dus la spovedanie. Greu lucru! Trebuia s-adun din toate colţurile conştiinţei mele o sumedenie de păcate vechi, care zăceau acolo de şapte ani. N-am dormitdouă nopţi; că doar era cogeamite coş pliu de păcate afurisite; le pusesem pe cele mai mici deasupra, dar, oricum, se vedeau şi celelalte, şi când, îngenunchind în micul dulap de stejar, a trebuit să le arăt pe toate preotului din Eeeollets, am crezut că mor. De frică şi de ruşine. S-a isprăvit. N-am vrut să mă mai joc cu Eouget; ştiam acuma vorbele sfântului Paul, şi preotul din Eeeollets mi le repetase, cum că diavolul dă veşnic târeoale în jurul nostru ca un leu, quaerens quem devoret1. O! Acest quaerens quem devoret ce impresie mi-a făcut! Ştiam de asemenea că intrigantul de 1 în căutarea celui pe care să-1 sfâşie (în limba latină în text), (n.r.) Lucifer poate lua orice'ânfăţişare ca să ne ducă în ispită; şi nu mi-aţi fi scos din minte că se ascunsese în pielea hu Eouget, ca să mă-nveţe să înjur de Dumnezeu. Aşa că, îndată ce m-am întors la fabrică, cea dinţii grijă mi-a fost să-1 vestesc pe Vineri că, de azi înainte, trebuia să rămână la el acasă. Nenorocitul Vineri! Necazul ăsta îi sfâşie inima, dar se supuse fără să murmure. Câteodată îl zăream în pragul uşii portarului dinspre ateliere; sta în picioare acolo, trist, şi când. Vedea că-1 privesc, nenorocitul, vrând să mă înduioşeze, scotea cele mai înspăimântătoare răcnete, fluturându-şi coama aprinsă; dar cu cât mugea mai tare, cu atâ'ta mă ţineam mai departe. Mi se părea că seamănă cu faimosul leu quaerens. Îi strigam: „Pleacă! Mi-e groază de tine!” Eouget se încăpăţână să urle astfel câteva zile; apoi, într-o dimineaţă, taică-su, plictisit de răcnetele lui de acasă, îl trimise la ucenicie, să mai răcnească şi acolo, şi nu l-am mai văzut. Entuziasmul meu pentru Eobinson nu se răci însă nicio clipă. Tocmai pe atunci, unchiul Baptiste se dezgustă deodată de papagalul lui şi mi-I dădu mie. Papagalul ăsta îl înlocui pe Vineri. L-am aşezat într-o cuşcă frumoasă, la capătul reşedinţei mele de iarnă, şi iată-mă mai Crusoe decât oricând, petreeându-mi zilele între patru ochi cu această interesantă pasăre, străduindu-mă s-o învăţ a spune: „Eobinson, sărmanul meu Eobinson!” înţelegeţi asta? Papagalul pe care unchiul Baptiste mi-1 dăduse ca să scape de limbuţia lui se încăpăţână să tacă, de cum a fost al meu. Sici tu „sărmanul meu Eobinson” şi nici altceva; niciodată n-am putut să-i scot o vorbă. Totuşi îl iubeam mult şi aveam cea mai mare grijă de el. Aşa trăiam, papagalul şi cu mine, în cea mai mare singurătate, când, într-o dimineaţă, mi se întâmplă ceva într-adevăr neobişnuit. În ziua aceea ieşisem din colibă devreme şi, înarmat pmă-n dinţi, îmi cercetam eu de-amănuntul insula. Deodată am văzut venind spre mine un grup de trei sau patru inşi care vorbeau foarte tare şi dădeau din mâini cu aprindere. Doamne sfinte! Oameni în insula mea! Abia am avut când să m-arunc după un tufiş de leandri, pe burtă, m, ă rog. Oamenii trecură pe lingă mine, fără să mă' vadă. Mi s-a părut că desluşesc glasul portarului Colombe, ceea ce mă mai linişti puţin; dar, oricum, îndată ce se îndepărtară, am ieşit din ascunzătoare şi i-am urmărit de la distanţă, ca să văd ce-o să se mai întâmple. Străinii ăştia rămaseră multă vreme în insula mea. O cercetară cu de-amănuntul, de la un capăt la celălalt. I-am văzut cum intrau în peşterile mele şi sondau cu bastoanele adâncimea oceanelor. Din când în când se opreau şi clătinau din cap. Mă temeam grozav să nu-mi descopere cumva reşedinţele… Ce m-aş fi făcut atunci, sfinte Dumnezeule 1 Din fericire, nu s-a întâmplat una ca asta şi, după o jumătate de ceas, oamenii se retraseră fără să. Bănuiască măcar că insula era locuită. De cum 'plecară, ara alergat să mă-nehid într-una din colibele mele şi am stat acolo toată ziua întrebându-mă cine erau oamenii ¦ aceia şi de ce veniseră.

Istoria tinereţii comandorului Sau memorii pentru a servi la istoria Maltei. Povestea unei grecoaice   „Într-adevăr, viaţa lui a constituit şi primul dintre romanele sale, şi, într-un fel, materia tuturor celorlalte.” Sainte-Beuve     CUPRINS: Mărturisire 5 Istoria tinereţii comandorului de *** 27 Partea întâi 28 Partea a doua 135 Povestea unei grecoaice 227 Partea întâi 228 Partea a doua 323       MĂRTURISIRE (în loc de prefaţă) Trainic înfipt pe treapta veşniciei ce-o datorez capricioasei mele Manon, fără de care nefiinţa m-ar fi cuprins demult, „ajuns la o vârstă la care raţiunea şi experienţa îndeamnă la cugetare”1, gelos de gloria postumă cucerită de acel grăsan de Beyle, spre pildă, pe care criticii veacului al XX-lea nu mail contenesc să-l laude, m-am hotărât să alătur o mărturisire acestor două romane ale mele, pe neaşteptate dezgropate din depozitele capodoperelor necunoscute sau uitate pentru a renaşte în veşmânt românesc într-o epocă mai curând însetată de viziuni ale viitorului, de cuceriri ale cosmosului şi de complicate probleme sociale: istoria adevărată şi sinceră a propriei mele vieţi, cu nimic mai săracă în evenimente şi întâmplări decât cea’ a eroilor mei. Teamă mi-e însă ca mărturisirea pe care vreau s-o aşez în fruntea acestui volum să nu fi’e „de la bun început suspectă cititorului2… Căci „cine să creadă în adevărul vorbelor mele”, în laudele pe care (mi) le voi aduce, cunoscând că eroul acestei povestiri sunt chiar eu, pe care atâta m-am iubit şi preţuit? Dar contemporanii mei m-au defăimat sau slăvit în fel şi chip, urmaşii lor nu s-au lăsat mai prejos şi, pe măsură ce secolele s-au scurs, posteritatea, cu milei dar vrednice excepţii (uneori cam sofisticate), a reuşit să impună despre mine o viziune pe cât de logica şi firească, pe atât de neadevărată în simplitatea ei schematică: a reţinut două aspecte zise „esenţiale”, unul despre viaţa, altul despre opera mea: că am fost abate (nu prea cucernic) şi că am scris o poveste de dragoste neasemuită (cu toate că snobul de Montesquileu era de părere – ca şi presa epocii, de altfel – că „Des Grieux este un escroc şi Manon o târfă”), aceea a frumoasei Manon Lescaut şi a Cavalerului Des Grieux, pe care mulţi m-au chiar învinuit că aş fi trăit-o ca atare eu-însumi.3 Nu pot, desigur, infirma eu totul aceste două aserţiunii, dar, vai! cât sunt de strâmbe în descărnarea lor şi câte detalii, câte nuanţe, câte explicaţii ar mai trebui să li se adauge pentru a le face cu adevărat veridice! Căci întortocheate şi întunecate sunt căile sufletului omenesc, şi aparenţele adesea înşelătoare… Să începem cu primul aspect: ceea ce mă va obliga să-mi depăn, comentând-o, întreaga vilaţă. Însă, cum nu am memoria datelor şi cum am avut parte, totuşi, de câţiva oneşti cercetători care, înlăturând colbul arhivelor, au stabilit o mulţime de elemente ce numai cu greu ar putea fi tăgăduite sau dezminţite (chiar dacă. Uneori tare mi-ar fi convenit să le fi trecut măcar sub tăcere), mă voi bizui, în primul rând, pe ceea ce au afirmat despre mine „prietenii mei post-mortem, Henri Harrisse, Deloffre şi Sgard4, pe care îi voi cita cu acurateţea cerută de erudiţii veacului al XX-lea, mulţumindu-mă doar cu interpretarea evenimentelor mai „delicate”, atunci când itţele se încurcă şi când ei ezită sau se contrazic. M-am născut în orăşelul Hesdin din ţinutul Artois în 1697, în ziua de I aprilie5, ceea ce a avut pe semne o oarecare influenţă asupra vieţii mele, astfel pusă sub semnul unui lung şir de păcăleli şi de feste jucate mie de soartă sau de mine ei, contemporanilor şi posterităţii. Familia mea, cunoscută de generaţii pentru cilnstea şi probitatea ei, făcea parte din burghezia înstărită a oraşului, tata, Lievin Prevost, fiind procuror al regelui. Eram mulţi copii, cinci băieţi şi patru fete, dar surorile mele, înfricoşate fără îndoială de frivolitatea veacului sau neresemnându-se cu starea ancilară care le aştepta, emanciparea propriu-zisă a femeilor nefiind încă începută, au murit la o vârstă fragedă. Tânără a murit şi mama, Mărie Duclay, la 28 august 1711, când abia împliniserăm paisprezece ani. Doi din fraţii mei, Norbert şi Bernard-Joseph, şi-au închinat viaţa bisericii cu mai) multă evlavie decât mine. Jerome-Pierre şi Louis-Eustache (care fusese şi ofiţer) au fost magistraţi: fie-le ţărâna uşoară. Toţi au grut o purtare demnă şi au dus trai tihnit. Cât despre mine, Antoine-Francois, al doilea născut dintre băieţi, am dus o exiistenţă ceva mai zbuciumată, ca să nu-i spun zvăpăiată. Nehotărât, deopotrivă atras de plăcerile minţii şi de-ale trupului, sensibil în faţa gingăşiei feminine, iute la patimă ca şi la mânie, mi-am urmat întotdeauna simţămintele fără multă cugetare, lăsându-mă târât de inimă mai mult decât mânat de raţiune, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri. Învăţam bine, cu plăcere şi sârg, iar studiul mi-a fost întotdeauna un refugiu în clipele de amăcelentă**, aşa cum judecă de altfel întreaga muncă de cercetare a lui Harrisse: „Se poate aprecia că Harrisse, el singur, a scos la iveală mai multe documente despre Prevost decât au făcut-o toţi ceilalţi cercetători laolaltă**, „în ciuda unor precizări cronologice care nu sunt de fapt decât nişte simple ipoteze**. (Cum lucrările lui Harrisse nu ne-au stat la îndemână, îl vom cita fie după Deloffre, fie după Jean Sgard.) Frederic Deloffre şi Raymond Picard sunt autorii unei excelente ediţii a lui Manon Lescaut (Garnier, 1965), însoţită de o introducere, note, variante, bibliografie, glosar şi index, iar Jean Sgard a celei mai complete (până la data aceasta) lucrări despre romanele lui Prevost: Prevost romancier, J. Corti, Paris, 19U8, 692 pp. 4 Aşa cel puţin pretinde Roland Purnal, în Dicţionarul de autori Laffont-Bompiani; Roger Mathe, dimpotrivă, în studiul despre Manon Lescaut publicat la Hatier în 1970, indică drept certă data de 4 aprilie… Personal, sunt ispiitit să-i dau crezare lui Purnal… răciune. Nu doar că-mi însuşesc întru totul părerea contemporanului meu sus-pus, Montesquieu, că nu există necaz pe care un ceas de lectură să nu fi fost în stare să-l şteargă, mie mil-au trebuit întotdeauna mult mai multe, dar oricum, în mijlocul cărţilor sau cu pana în mână mai uitam de amar, şi încetul cu încetul îmi câştigam seninătatea… După moartea mamei (1711), tata m-a trimis la colegiul iezuiţilor din oraşul nostru (Hesdin) şi supraveghea îndeaproape felul în care mă achitam de obligaţiile mele şcolare. Ar fi trebuit să stau aici cinci ani, după tipic, pentru a putea fi admis la Universitatea din Douai să studilez filosofia. Dar era război5, clinchetul armelor şi frumuseţea uniformei mă atrăgeau: „Am părăsit colegiul la vârsta de şaisprezece ani şi am servit cu felurite îndatoriri, chiar şi ca voluntar, când posturile de ofiţeri erau ocupate (era sfârşitul războiului), înflăcărat de speranţa pe care o nutream, ca mulţi tineri, de a fi avansat cu prima ocazie. Aşteptarea prelungindu-se însă, m-am plictisit şi m-am întors la părinţii iezuiţi…” 6 Vai câtă cerneală a curs asupra acestor ani ai adolescenţei mele! şi mai ales din cauza penei muiate în otrava geloziei a doi confraţi de-ai meii, Lenglet-Dufresnoy şi Charles Colle! Primul a pretins că într-o zi, întorcându-mă de la şcoală, am dat peste o scenă mârşavă: tata ar fi lovit-o cu piciorul în pântec pe iubita mea, însărcinată în luna a treia… Eu, pasă-mi-te furios, m-aş fi repezit asupra-i şi l-aş fi făcut să se rostogolească până în josul scării unde ar fi rămas lat, pierzându-şi viaţa! Minciună sfruntată! S-a dovedit doar că douăzeci şi şase de ani după acest incildent închipuit tata mai trăia7. Dar Lenglet-Dufresnoy era supărat pe mine r După Deloffre, Prevost face aluzie la războiul pentru succesiunea Spaniei, sl’ârşit prin pacea de la Utrecht, în 1713. „ Apud Deloffre, op. Cât., p. XVI-XVII. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Sainte-Beuve, în articolul său din Portrete literare (1831) să amintească şi el evenimentul, într-o notă, deşi fără a-i da prea multă importanţă, căci mi-a fost îndeobşte destul de favorabil: „S-a publicat în nu mai ştiu ce culegere de anecdote (ana) că Prevost se îndrăgostise de o oarecare doamnă, probabil chiar la Hesdin, că tatăl lui, care privea cu nemulţumire această intrigă se duse într-o seară să bată la uşa acelei doamne pentru a-şi scărmăna puţin băiatul, şi că acesta, smuncindu-se ca să scape, îl lovi atât de tare pe tatăl său încât bătrânul muri de pe urma acelei lovituri. Dacă nu este o calomnie, apoi este cel puţin o scorneală, şi Prevost a cunoscut suficiente necazuri în viaţă ca să nu i se mai pună în cârcă şi pe aceasta”. (Vezi în Decada filosofică din 20 termidor, anul XI, o scrisoare a pentru că îndrăzniserăm să critic opusul pe care-l închinase poetului Marot, şi mai ales pentru că refuzaserăm să-l iau drept co-autor la traducerea Istoriei universale a preşedintelui de Thou. Cu ce bârfe josnice se pot îndeletnici scriitoraşii lipsiţi de har! Noroc de sita timpului care desparte făina de tărâţe! Vreţi să ştiţi exact cât şi cum am stat la iezuiţi? apoi întrebaţi-l pe Deloffre (op. Cât., pp. XVII-XIX). Eu nu ştiu mai multe decât v-am spus: am plecat de la ei când aveam şaisprezece ani şi, după ce m-am furlandisit prin diferite regimente, m-am întors, cam jumulit şi ruşinat, să le cer iertare, la Îl martie 1717 (credeţi-mă, de astă dată memoria nu mă înşală, şi-apoi am controlat-o cu cea dată de erudiţii care mî-au scormonit trecutul), dar nu la Hesdin, cil la Paris, pe strada Pot-de-Fer, şi au avut bunătatea să mă reprimească în calitate de novice. După şase luni, termen în care trebuia să dau dovada aptitudinilor mele (nu mi-a fost greu s-o fac mulţumită darurilor fireşti cu care m-a înzestrat natura!) m-au trimis la colegiul La Fleche – acest loc care va rămâne mereu „scump inimii mele” – să studiez filosofia. Deşi am iubit colegiul, nu am stat mult timp închis acolo. Dom Dupuis a explicat cu multă gingăşie cum s-au petrecut lucrurile şi cum am ajuns să plec în Olanda. Colegul meu, abatele Voisenon (1708-1775), nici el prea uşă de biserică, a fost ceva mai concis şi de dragul glumei a rezumat în câteva rânduri aventurile mele, întregindu-le cu un detaliu pe cât de imaginar pe atât de neverosimil pentru cine îmi cunoaşte firea generoasă şi neprefăcută: „Abatele Prevost… care a fost de două ori iezuilt şi de două ori militar. A locuit câtva timp în Olanda unde se spune că s-a căsătorit cu două femei. Le-a părăsit, s-a întors în Franţa şi s-a făcut benedictin, intrând în Congregaţia Saint-Maur.” 8 Aşadar, mă asemuia nici mai mult nicii mai puţin cu Casanova! Dar eu, dacă şi când am iubit, am iubit total, chiar dacă nu pentru veşnicie. De altfel, ceea ce m-a împins să intru la mănăstire a fost tocmai eşecul unei astfel de iubilri. Am mai povestit o dată cum s-au petrecut lucrurile: „Trecură câţiva ani. Vioi şi aplecat către plăceri … vă las să judecaţi singuri cum puteau fi, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, inima şi sentilmentele unei persoane care a compus Cleveland la treizeci şi cinci sau treizeci şi şase. Sfârşitul nefericit al unei legături preaduioase mă duse de-a dreptul la mormânt: este numele pe care-l dau tagmei monahale respectabile în mijlocul căreia aveam să mă îngrop şi unde stătui ascuns câtva timp, ca mort, atât de bine încât rudele şi prietenii mei nu ştiau ce se întâmplase cu mine”. Bineînţeles că le-am dat de ştire, încă înainte de a-mi depune U’Kfunântul pe care l-am scris cu mâna mea şi l-am iscălilt cum se cuvine, frater Antonius Fr. Prevost. Mai târziu, aveam să fiu acuzat e. I nil tot schimb numele şi semnătura, mai ales de când cu tărfişonin de în Londra şi chiar după aceea. Şi ce-i cu asta? Ce mi-e Marc-Antolne, ce mi-e Anloine-Frangoils, şi faptul că am mai adăugat când un articol înaintea numelui (Le Prevost), când un pseudonim pe care-l foloseam singur sau ca supliment la numele meu adevărat (de l’Islebourg, d’Exiles) t0, ce importanţă are? Oricum, în ziua rostirii legământului era de faţă şi tata, mulţumit că mă hotărâserăm în sfârşit să fac acest pas după ce atâta şovăiiserăm între biserică şi spadă. – între negru şi roşu, cum prea frumos avea s-o spună Beyle. – dar cam neîncrezător în temeinicia hotărârii mele. Dom Grenier mi-a raportat chiar că ar fi spus de faţă cu martori că de aveam vreodată „să-mi calc legământul pe care fuseserăm liber să-l fac sau să nu-l fac, avea să mă caute în lumea întreagă, ca să-mi zboare creierii”. Ce ştia tata? Avuseserăm grijă, cunoscându-mi sufletul, inima, acea „enigmă” pe care aveam să-mi petrec viaţa analizând-o, să rostesc pe tăcute, în minte, acele restricţii care, la o adică, să-mi îngăduie să mă deszic fără a-mi primejdui viaţa veşnică u. Până una alta, cuminţit, m-am cufundat în studiul teologiei şi m-am străduit să duc o viaţă cucernică, fiiţnd hirotonisit în 1726 de către Monseniorul Sabathier (sau Sabbatier). Am început deîndată să rostesc în public, la Amiens, predici care au atras o mulţime mare de persoane din lumea bună: adevărată încântare pentru ochii unui nefericit, atâta vreme liţpsit de asemenea privelişti fermecătoare. Dar confraţii mei îmi pricinuiau numai necazuri. Acum vă pot mărturisi că eu, şi nu monahul Bernard Labadie din Congregaţia Saint-Maur, care s-a săvârşit diln viaţă rugind să i se ardă toate manuscrisele, am fost adevăratul autor al vestitelor Aventuri ale lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, apărută în 1724 n, dar pe care le-am scris prin 1722, ca să mă defulez, cum ar spune psihanaliştii de azi. Prietenul meu Frederic Deloffre despilcă firul în patru, după obiceiul luils şi mă socoate doar colaboratorul post-mortem al săvârşitului monah. De-l veţi crede pe el sau pe mine, de fapt mi-e tot una. Nu revendic decât rândurile prin care îmi descriu confraţii! „Unii nu au decât burtă; alţii, calităţile pentru care sexul frumos îi poate îndrăgi … trăiesc laolaltă fără a se iubi şi mor fără să le pară rău unii după alţii … nu cred în existenţa lui Dumnezeu, îşi închipuie că sufletele mor o dată cu trupurile; cred că totul le este îngăduit şi că doar scandalul le este interzis … toţi beau vin…” 9 Ţin totodată să amintesc cu acest prilej că nu am pomenit nicicând de mănăstiri în romanele mele, în afară doar de un singur ioc, pe care l-a reperat cu agerime H. Roddier, în Memoriile unui Bărbat de neam (voi. Îl), în care îi aprobam pe britanici că le-au transformat pe ale lor în spitale sau în aziluri de bătrâni… Cum vă spuneam, nu mă înţelegeam cu confraţii mei care nu ştiau să-mi apreciieze darurile fireşti şi se plângeau de aplecările mele lumeşti, astfel că m-am tot mutat dintr-uri loc într-altul, de la abaţia Saint-Ouen la abaţia Bec-Hellouin, apoi la Evreux, la Colegiul Saint-Germain şi la mănăstirea des Blanes-Manteaux, în sfârşit la cea de la Saitnt-Germain-des-Pres. Canoanele impuse de benedictini fiind însă din cale afară de straşnice, iar eu din ce în ce mai puţin aplecat să mă canonesc, am cerut să fiu strămutat la Cluny: nu mă căiam încă de hotărârea pe care o luaserăm să-mi petrec restul vieţii într-un cloaşter, dar îmi părea rău că nu aleseserăm alt ordin mai blând. O astfel de strămutare nu este lesne de obţinut, totuşi fuii la doi paşi de izbândă; pronia însă îmi era nefastă: un concurs nefericit de împrejurări, câteva greşeli minore pe care le-am făptuit, o clipă de mânie urmată de o rătăcire a minţii – pe scurt mi-am lepădat rasa la 18 octombrie 1728, şi ca la vreo lună după aceea am luat calea pribegiei, am trecut Mâneca şi am ajuns în Anglia, unde mi se oferi) deîndată o slujbă de preceptor al tânărului Francisc Eyles, fiu al lui John Eyles, fost director al Băncii Angliei şi sub-guvernator al South Sea Company-ei. Ah! tinereţe! Ah! inimă prea lesne înfierbântată! Nu am putut să mă împotrivesc nurilor frumoasei! Peggy (sau Mary), încântătoarea soră a tânărului meu elev. De dragul ei mă lepădai chiar şi de catolicism… Visam să ne căsătorim, căci mai bună potrivire despre partea obârşiei şi-a calităţilor alese nici că se putea, sitngurul impediment fiind doar lipsa mea de avere. Un suflet cu adevărat nobil nu ar fi stat în cumpănă cunoscându-mi valoarea, dar tatăl ei era negustor, deşi de rang înalt. M-a respins. M-a alungat. Şi-a măritat fiica cu unul dintre subalternii săi, promis unui viitor strălucit în lumea traficanţilor.10 Cu inima zdrobită, am părăsit Anglia11, m-am stabilit în Olanda, la Amsterdam. Aici mi-am început cu adevărat viaţa de om de litere; zic cu adevărat, căci după cum am mai spus, redactaserăm încă din 1722 deochiatul meu Pomponitis. Mai ajutaserăm prin 1727-1728 pe doi confraţi benedictini (despre care mă întreb dealtminteri cum s-ar fi descurcat ca să redacteze volumul V din Callia christiana fără mine!), rifmaserăm, cam la aceeaşi dată o Oclă către sfântul Franqois-Xavier şi mă porniserăm să aştern pe hârtie Memoriile unui Bărbat de neam, pe care le continuaserăm în Anglia. Acum, însă, începui să trăiesc din pana mea, să mă îngrijesc de publicarea operelor mele, şi maii ales de banii ce îi reprezentau12, încât intrai în legătură cu diferiţi librari pentru care am efectuat şi-o mulţime de traduceri, într-un cuvânt începui să duc viaţa pe care o va duce un secol mai târziu Balzac Numai că el va fi căinat, iar eu doar ocărât. Ei! alte timpuri, alte obiceiuri, alte suflete! Oricum, atunci, la Amsterdam, prin 1730, am lucrat la Cleveland şi am terminat ultimul volum din Memorii, publicat cu un an mai târziu, în care apare duioasa poveste a lui Manon, care le încheie. Aveam treizeci şi patru de ani, floarea vârstei! o înfăţişare plăcută, o minte scânteietoare, zăcuserăm câţiva ani în spatele zidurilor unor mănăstiri. Eşecul recentei mele poveşti de dragoste îmi mai stătea pe suflet… „Hazardul mi-o scoase în cale pe o domnişoară demult merit şi de naştere bună”, Lenki Eckhardt (sau Eccard, alias Doamna de Chester), pe care binevoitorul Dom Dupuils o va desemna ş5 el drept „o domnişoară protestantă de nobilă obârşie”13, „a cărei soartă şi avere fuseseră tulburate de diferite accidente care nu importă în această povestire. Un om de onoare, care locuia la Amsterdam îi trimitea regulat o pensie modestă, din simplă generozitate. Trăia cinstit din acest ajutor când binefăcătorul ei la rându-i, fu nevoit, dintr-o lovitură a soartei care-i periclită starea materială, să pună capăt întrucâtva libevalităţii sale. Aflai de această întâmplare care avea s-o ducă în culmea mizeriei. Mă înduioşă; îi oferii tot ceea ce era în puterea mea să-i dăruiesc, şi reuşii s-o determin să accepte”.14 Fireşte, nu toată lumea o vedea cu ochii mei, poate orbiţi de dragoste, căci afurisitul de Ravanne, de pildă, o tratează drept lipitoare şi pretinde că din cauza ei „m-am sfădit cu toţi cei pe care ar fi trebuit să-i preţuiesc”, fără a excepta femeile. Viaţa la Amsterdam era costilsitoare, iar librarii puţin darnici: mi-au împrumutat totuşi ceva bani cu dorinţa de a mă lega de ei şi de a-mi exploata temeinic talentul supunându-mă unei vieţi de ocnaş al literelor15. Am luat banii: cum să trăieşti fără bani, dar i-. Am cheltuit, petrecându-mi plăcut timpul cu draga mea Lenki. Din păcate, oamenii sunt tare meschini şi neînţelegători: prezenţa ei fermecătoare, vădita ei preferinţă pentru mine îi supăra. Cele mai aprige în a o defăima erau femeile. Am replilcat, neputând s-o las insultată în faţa mea… într-un cuvânt, atmosfera batavă devenise insuportabilă. Într-o bună ‘zi, fără a sta mult pe gânduri, ne-am făcut bagajele şi-am pornit spre Anglia (1733)16, unde speram că iubita mea, „înzestrată cu toate calităţile şi micile talente pe care şi le poate dori! o persoană cu educaţie aleasă, avea să-şi poată găsi, graţie prietenilor ei, un adăpost onorabil şi tihnit alături de o doamnă din lumea bună”. Cât despre mine, îmi amintii de calităţile în le pedagogice şi, cu gândul să-mi sporesc veniturile, am întemeiat la Londra un periodic liber de orice prejudecată, Le Pour el le Contre sa, în care aveam să strecor discret şi povestea vieţii mele, ca să luminez în această privinţă opinia posterităţii aşa cum va proceda, de altfel, peste câţiva ani şi JeanJacques, când îşi va scrie Confesiunile, şi cum se obişnuieşte şi în zilele domniilor voastre diin secolul al XX-lea. În acelaşi an 1733, a apărut la Rouen Istoria Cavalerului Des Grieux şi-a lui Manon Lescaut, creând vâlvă mare.17 Dar, la 13 decembrie, o dată 2: i „Le Pour et le Contre, lucrare periodică de un tip nou, în care ne exprimăm liber asupra a orice poate interesa curiozitatea publicului în materie de ştiinţă, artă, cărţi etc., etc. Fără a lua partea nimănui şi fără a jigni pe nimeni”, periodic de formatul ziarelor englezeşti ale lui Addison, Steele, Johnson etc., redactat aproape în întregime de Prevost, care a apărut între 1733 (24 martie) şi 1740. Conţinea aprecieri inteligente şi nuanţate asupra literaturii’ engleze şi franceze. Bineînţeles că Prevost nu s-a uitat nici pe sine: în afara unor „confesiuni”, puneri la punct biografice şi replici la calomniile cu care era adesea împroşcat, a strecurat şi notiţe admirative despre romanele sale, precum aceasta, despre Manon Lescaut (nr. 36, T. VI, cât. De Sainte-Beuve, în Portraits litteraires, cât.): „De câtă artă nu a dat dovadă pentru a-i interesa pe cititori şi a trezi mila lor faţă de nenorocirile care se abat asupra acelei biete fete depravate! … De altfel, caracterul lui Tiberge, prietenul cavalerului, este admirabil. … Ca să nu mai vorbim de stilul acestei lucrări; nu găseşti în paginile ei nici un jargon penibil, nici o afectare nemăsurată, nici cugetări sofisticate; scrie natura însăşi. Cât de insipid pare în comparaţie cu acest scriitor autorul scrobit şi sulemenit! Nu aleargă după vorbe de duh sau după ce se numeşte astfel. Nu este un stil laconic, constipat, ci un stil fluid şi expresiv. Peste tot nu vezi decât descrieri şi sentimente, dar descrieri adevărate şi sentimente fireşti”. 34 Acest roman apăruse încorporat în volumul VII al Memoriilor unui Bărbat de neam (1731) şi nu atrăsese prea mult atenţia. La Rouen, în 1733, publicat în astă dată într-o ediţie de sine stătătoare. Este însă interzis la câteva zile după apariţie (5 octombrie 1733). Fu publicat din nou în 1738, tot încorporat în Memorii… fără să trezească fulgerele autorităţilor, apoi singur, ilustrat, la Amsterdam (1753), şi la Amsterdam şi Leipzig (1759). Soarta acestei povestiri de dragoste este stranie. Contemporanii i-au admirat stilul, protestând însă în numele pudoarei şi considerând-o de o perversitate dăunătoare (v. Mathieu Marais, Montesquieu, Marmontel, Rouille, Lenglet-Dufresnoy etc.). Preferau, pare-se, pe Cleveland (v. Grimm, Diderot, Rousseau). Romanticii, prin La pe care nu o voi uita nicicând, am fost arestat de poliţia londoneză pentru… fals în acte, şi învinuit de escrocherie caiifijcată, mai precis de a fi falsificat nişte semnături pentru a încasa niscai gologani 25. Am tras o spaimă grozavă, căci mi-era cam încărcată conştiinţa, dai’, slavă Domnului), totul s-a sfârşit cu bine, şi m-am putut întoarce la Paris, în 1734, spălat de orice acuzaţie. Întâmplarea a avut asupra mea efectul unui duş rece. M-a potolit definitiv. Cugetaserăm mult în închisoare şi mă căiserăm de patimile tinereţii. Am bătut smerit la multe uşi, m-am rugat fierminte, am făgăduit, am vărsat şi câte o lacrimă unde şi cum trebuia; eram sincer, asigurările mele nu puteau fi puse sub semnul îndoielii. Papa Clement al XII-lea îmi acordă iertarea (5 iunie 1735), şi m-am supus la o nouă perioadă de noviciat la abaţia de la Croix-Saint-Leufroy, lângă Evreux. În decembrie m-am întors la Parte, unde am fost numit capelan al prinţului de Conţi, post cu totul onorific. Locuiam pe strada Guenegaud şi, ca să trăiesc, m-am reapucat de scris cu mult succes: l-am terminat în sfârşit pe Cleveland, aducându-i ceva modificări, urmară apoi rând pe rând: Decanul din Killerine (1739), Istoria Margaretei de Anjou, regina Angliei, apoi cele două romane selectate cu mult gust de critica bucureşteariă pentru a forma volumul de faţă: Povestea unei grecoaice şi Memoriile pentru a servi la istoria Maltei, în sfârşit Campaniile filosofice ale domnului de Montcal. Deveniserăm un autor la modă, şi romanele îmi erau citite cu nesaţ în ditferite alcovuri. Acum, fu în sfârşit permisă şi difuzarea în Franţa a lui Manon. Credeţi că aceşti ani au fost ani de tihnă?! Nici vorbă! Mă sâcâia Lenki (care-şi zicea acum Doamna de Chester). Necazurile băneşti se înteţeau. Ba mai mult; împilns de aplecarea mea firească spre zeflemea, m-am lăsat ademenit să colaborez la o foaie satirică şi am fost silit să-mi strâng peste noapte catrafusele şi să reiau calea exilului, la Bruxelles şi la Frankfurt. Exil care, din fericire, nu a durat mult şi care mi-a fost de folos, căci în-a îngăduit să pun capăt, în sfârşit, legăturii mele cu Doamna de Chester. Întors în patrie, m-am stabilit la Chaillot18, loc încântător de bucolic, unde am tradus vestita Clarisse Harlowe de Richardson (1751). M-am îngrijit şi de vilitorul lui Manon, publicând la Amsterdam două noi ediţii, în 1753 şi 1759. De-abia în 1754 am obţinut de la papa Benedict al XIV-lea prioratul de la Saint-Georges-de-Gesne, lângă Mans. M-am stabilit atunci, împreună cu drăguţa doamnă Gentil, care se îngrijea de confortul meu material, la Saint-Firmin, un sătuc nu departe de Chantilly, unde am trăit într-o deplină singurătate, având legături doar cu benedictinii de la Chantilly, lucrând, citind, meditând şi rugându-mă. Un mucalit mi-a descris înfăţişarea, la acea epocă, într-un catren mediocru pe care vă las să-l judecaţi: L’abbe brillait d’un embompoint charmant, Et digne de prelature. Tout respirait dans sa figure La tendresse et le sentiment.87 Într-o zi, la 23 noiembrie 1763, pe când mă plimbam în pădurea de la Courteuil, am avut o ruptură de anevrism. Prietenii mei din Saint-Nicolas-d’Acy mi-au găsit trupul neînsufleţit, şi am fost îngropat după. Legea credinţei mele, în biseriica din acel loc, o clădire a benedictinilor. S-a pretins că nu muriserăm atunci, în pădure şi că mi-am revenit pe masa de autopsie, dar că, îngrozit de ce văzui, mă hotărâserăm să nu mă mai agăţ de viaţă şi-mi dăduserăm duhul. Nu este nevbiie să vă spun că este o minciună sfruntată, deşi până şi bunul Sainte-Beuve a acreditat-o19. Şi-astfel mă săvârşii din astă-lume… Cam atât despre viaţa mea, bună, rea, cum a fost. De vreţi mai multe amănunte, consultaţi notele cu care mi-am împănat relatarea, precise, exacte, după toate regulile erudiţiei; dacă nu vă mulţumesc, recurgeţi la bibliografia de care s-au folosit; iar dacă nici atunci nu vă va fi fost curiozitatea împăcată… mă voi bucura aflând că se porneşte o nouă cercetare şi mă voi simţi şi: mai trainic înfipt în veşnicia gloriei. Cât despre operă… Acum până-mi şovăie, mintea mi se întunecă, obrajii mi se acoperă de bujorii modestiei… S-au spus atâtea despre mine, în diferite epoci, folosind limbi şi – cum le spuneţi? – metalimbaje diferite! Să mă încumet oare să vorbesc despre ea?! Doar nu mai sunt junele de patruzeci de ani care edita Le Pour et le Contre şi-şi făcea singur reclamă! Atât pot să vă spun, spre mândria mea: că este destul de întâlnsă – circa una sută douăsprezece volume – fapt de care nu puţin mă fălesc… căci eram iute la pană, ca şi la patimă sau la mânie. Nu vă pot înşira acum toate titlurile, ci doar pe cele pe care le socotesc mai importante: mi se pare concluzia cea mai potrivită!: Aventurile lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, roman satiric (1724); Odă întru slava sfântului Francisc-Xavier, apostol al Indiilor (1727); Memoriile unui Bărbat de neam, 7 volume (1728-1731); Filosoful englez sau Povestea domnului Cleveland, copil din flori al lui Cromwell, scrisă de el-însuşi şi tradusă din limba engleză de către autorul Memoriilor unui Bărbat de neam, 8 volume (1731-1739) (Domnul Fabre este de părere că din Cleveland s-ar mai putea selecţiona o altă poveste, la înălţimea celor două din prezentul volum: episodul lui Cecile); un neaş-teiat atac de apoplexie îl lăsă întins pe pământ, în nesimţire. Sosiră nişte ţărani, îl duseră în satul vecin şi crezându-l mort, un felcer neştiutor porni să-i facă autopsia. Trezit de tăişul scalpelului, Prevost muri curând, pradă unor dureri îngrozitoare.” (Portraits litteraires, op. Cât.) Le Pour et le Contre, lucrare periodiică de un stil cu totul nou… (1733-1740); Decanul din Killerine, 6 volume (1735-1740); Istoria Margaretei de Anjou, regină a Angliei, 2 volume (1740); Povestea unei grecoaice, 2 volume (1740); Istoria tinereţii Comandorului de *** sau Memorii pentru a servi la Istoria Maltei, 2 volume (1741); Campanii filosofice sau Memoriile domnului de Montcal, aghiotant al domnului mareşal de Schomberg, volume (1741); Istoria lui Wilhelm Cuceritorul, duce de Normandia şi rege al Angliei, 2 volume (1742); Istoria lui Cicero, volume (1743-1744); Memoriile unui Bărbat cinstit (1745); Istoria generală a călătoriilor, 15 volume (1746-1759). La această listă, incompletă, adaug numeroase traduceri din literatura engleză, printre care Pamela (1742), Clarisse Harlowe (1751) şi Povestea cavalerului Grandison de Richardson (1751) şi scrieri de Sheridan şi John Haw. Kesworth… FRANgOIS-ANTOINE PREVOST D’EXILES ALIAS MICAELA SLAVESCU. Pentru cititorul familiarizat cu aventurile cavalerului Des Grieux şi-ale luil Manon Lescaut20, cele două romane din volumul de faţă se înfăţişează ca două variaţiuni pe aceeaşi temă a iubirii (nefericite), veche cât lumea şi mereu nouă: prima, cea a ambasadorului Franţei la Constantinopole, zbuciumată, roasă de neliniştea lăuntrică a unei patimi neîmpărtăşite,. Ce se complace într-o tulbure intimitate otrăvită de o chinuitoare gelozie, a doua, cea a comandorului de Malta, mai neprevăzută, bogată în peripeţii stranii şi variate, desfăşurându-se kaleidoscopilc într-o îmbulzeală de evenimente tragi-comice, în contact permanent cu moartea care seceră nemilos, cu multă oportunitate, deopotrivă pe cei răi şi pe cei buni. În centrul ambelor povestiri, cuplul, un bărbat şi o femeie, lega*ţi prin fitrele multiple ale unor sentimente pătimaşe, patetice, adesea contradictorii sşu enigmatice, în jurul căruia gravitează sau evoluează alte cupluri, proiectare atenuată a celui central, simplificate, clădite pe dimensiuni miinore sau parodice. Un balet de însoţiri „a la Watteau”, având discreta impudoare a unui carr. Aval cu Sâăşti în care totul pare îngăduit şi totul tăinuit sau se crede astfel, urcând şi coborând agale scara ierarhiilor sociale, cu nonşalanţă aparentă, deşi cu un siţmţ adânc înrădăcinat al drepturilor şi obligaţiilor de castă. În cadrul acestui cuplu el are cuvântul, şi ea ascultă, el hotărăşte şi ea se supune – sau dacă refuză s-o facă, o clipă răzvrătită, este curând obligată să cedeze, căci el o ţine într-o dependenţă materială totală. El are cuvântul nu numai în virtutea binecunoscutei preeminenţe a puterii masculine faţă de slăbiciunea feminină, cil şi pentru a manipula mai comod conştiinţele cititorilor: ca să vadă. Spectacolul pe care-l reprezintă viaţa eroului luminat sub unghiul lui de iincidenţă, să-l înţeleagă aşa cum îl înţelege el, săjudece aşijderea, să-i împărtăşească identic nedumeririle şi durerile! Ambele romane sunt scrise la persoana Ia (cum tot la persoana la au fost scrise Manon Lescaut şi Memoriile unui Bărbat de neam, precum şi Cleveland sau Memoriile domnului de Montcal) şi reflectă un punct de vedere egocentrist infailibil, îngust-aristocratic, o concepţie despre lume de tip „ancien-regime” căreia i se adaugă o uimitoare, aproape înduioşătoare conştiinţă a superiorităţii francezului faţă de toate celelalte neamuri. În ambele romane (de fapt în mai toate), el se simte sau se crede un centru, un pivot, un simbol al perfecţiunii şi vrea ca toţi să-l privească astfel, iar obârşia îi este întotdeauna aleasă, averea importanţă şi ursitoarele în general clemente. El este abatele Prevost, şi dacă nu este chiar el, este proiectarea eului său, aşa cum şi l-a închipuit, sau aşa cum l-a visat, în clipa de cumpănă a vieţii când începi numărătoarea inversă. În aceste două romane, spre deosebire de situaţia din Manon Lescaut, accentul cade mai puţin asupra femeii decât asupra bărbatului. El este subiectul principal, ea fiind mai ştearsă (Helena) sau destul de enigmatică (Theophe). Dar în ambele cazuri, povestirile, „autobiografice11, sunt o cugetare amară (Povestea unei grecoaice) sau resemnat-înţeleaptă (Povestea comandorului) a unor bărbaţi ajunşi la vârsta maturităţii (spre deosebire de Des Grieux, narator şi el, dar care era încă un copil), ce-şi privesc, retrospectiv, erorile şi păcatele: ale tinereţii (comandorul), ale vârstei mature (ambasadorul). De ce această nedezminţită preferinţă a lui Prevost pentru forma autobiografică, pentru Memoriile deghizate? într-o pertinentă şi amănunţită analiză, Radu Toma ne răspunde80: pentru că în Veacul Luminilor, unde „actul de cooperare romanescă nu este posibil”, funcţionează o „regulă a sincerităţii” de tip deosebit, care cere, ba reclamă cu insistenţă „validarea” poveştii spuse de către cel căreia i se adresează (în speţă, de către interlocutorul-cititor, în acelaşi timp beneficiar şi judecător sau cenzor al povestirii), asupra căruia trebuie deci să se exercirte o presiune-seducţie care să ducă la convingerea lui, la o interpretare a evenimentelor în sensul dorit de narator, şi în ultimă instanţă la acea manipulare a conştiinţei sale despre care vorbeam mai) sus. Eul-narator („totodată personajul principal al naraţiunii”) sau „narator autodiegetic” trăieşte o serie de evenimente, comportându-se însă în acelaşi timp ca un martor al lor, dar şi ca un judecător/cenzor şi cerând de la interlocutorul său, cenzor implicit, o perfectă identitate de vederi cu ale sale; trebuie (sau ar trebui) să-şi domine interlocutorul pentru a-l face să trăiască „consubstanţial”. Altfel spus, în romanul Luminilor de tip memorialistic se tinde către o triplă suprapunere a „personajelor” romaneşti – erou-narator-cenzor – ce se înfruntă, garanţie supremă a autenticităţii şi veridicităţii povestirii care este dată în vileag. Interesul pe care-Tt prezintă povestirea astfel concepută se triplează, căci plăcerii ineditului, imboldului curiozităţii care obligă la lectură pentru recepţionarea elementului epic, epopeic: ce poate să se mai) întâmple? cum şi dacă va ieşi eroul din încurcătură? etc., i se adaugă o analiză simultană a actelor şi gândirii eroului în funcţie de propria conştiinţă a cititorului, astfel înzestrat cu o luciditate sporită şi participând maii activ: are sau nu are eroul dreptate? ce a văzut sau crezut să fie oare adevărul sau doar aparenţe înşelătoare? – şi, în sfârşit, o validare a comportamentului eroului-narator, făcut de cenzorul-cititor scăpat (sau nu) din operaţia de seducere încercată de eroul-narator: cum de a putut acesta să fie atât de naiv, să se lase atât de uşor înşelat (sau dimpotrivă, cu ce inteligenţă a privit. Lucrurile!)? cu concluzia, inevitabilă: aventura a constituit (sau nu a constituit) un eşec. Dar în romanele lui Prevost, aventura constituie întotdeauna un eşec… concluzia amară adusă de însuşi scriitorul vieţii sale. 3(r) în Epistemă, ideologie, roman. Secolul XVIII francez. Univers, 1982, pp. 90 şi urm. În Povestea unei grecoaice eroul este un om în vârstă, de neam ilustru, aproape inepuizabil de bogat şi ocupând, pe deasupra, un loc politic însemnat: ambasador al unei „superputeri” creştine la înalta Poartă, ceea ce-i creează la Constantinopole un statut aparte fără a-i răpi, de altfel, prea mult din preţiosul său timp. Este, fireşte, foarte mulţumit de sine şi de câte ori se autocontemplă, satisfacţia i se maniifestă în chip de-a dreptul comic. Rosteşte cu infatuare cuvintele „la noi”, „în ţara noastră” etc., relevând în treacăt, ca din întâmplare, semnele de admiraţie şi supunere ce i se adresează, împarte sfaturi în dreapta şi în stânga, bineînţeles infailibile (ca de pildă cele pe care le dă judecătorului turc care îl condamnase pripit la moarte pe tatăl adopt:‘lv al lui Theophe) şi nu pregetă să-şi sublinieze maturitatea şi superioritatea amintind aplecarea lui nedezminţită în cugetare. Într-adevăr, textul este împănat de afirmaţii-constatări de tipul: „gândii”, „socotii”, „cugetail”, „îmi dădui seama” etc. (urmate de o hotărâre materializată într-o poruncă straşnică) şi care, fiind rodul reflecţiei unui personaj de valoarea lui, ar fi trebuit să ducă nedezminţit la rezultate favorabile; dar nicidecum! şi aici intervine „comicul” situaţiei, ironia care sub-tinde textul în cadrul fiecărui episod: căci socotelile bietului ambasador se dovedesc întotdeauna greşite şi provoacă de nu chiar catastrofe, cel puţin situaţii extrem de neplăcute, orice acte – cugetate – ale sale, chiar şi cele mai generoase în aparenţă, întorcându-se împotriva lui. – pentru că nu le eântărise îndeajuns, mintea-i fiind opacă la orice mod de gândire sau concepţie despre viaţă care nu se suprapune cu ale lui. De unde singurătatea lui morală pe care nici averea, nici rangul (sau poate tocmai ele) nu reuşesc s-o împiedice. Între ambasadorul îndrăgostit, îmbătrânit şi bătrânicios şi restul lumii se cască un hău, căci toţi îl privesc de departe, ostil sau interesat, dar niciodată cu afecţiune şi înţelegere. Treapta pe care l-a aşezat statutul său social – de care nu poate sau nu ştie să se desprindă, cu mintea-i modelată de educaţie şi de prejudecăţi – este prea înaltă şi-l face de neînţeles sau nesuferit tuturor celor care-l înconjoară. Slujitorii? îl trădează! Prietenii? îl înşală (cum la rându-i şi el îi înşală)! Persoanele cărora le vine în ajutor cu o generozitate (dealtminteri calculată)? îi răspund prin nerecunoştinţa! Cele pe care le tocmeşte sporadic ca să-i aducă anume servicii? Nu au alt scop decât să profite de pe urma lui! în jurul lui doar minciună şi indiferenţă. Discrepanţa între ceea ce vrea să pară ambasadorul – în ochii lui, în ochii celorlalţi – şi ceea ce este în realitate, nu poate să nu-i scape cititorului-cenzor, cu mintea alertată chiar din primele pagilni de mărturisirile făcute de erou. Iar duelul-conflict ce-l opune lui Theophe devine din chiar această cauză mai pasionant, pe dublul plan al epicului şi al psihologicului, căci, în acest straniu cuplu, echilibrul este perfect între ceea ce îi apropie sau ar trebui să-i apropie şi ceea ce-i desparte iar sorţii de izbândă sunt, din această cauză, incerţi. Dacă el este un mare senior hărăzit cu toate privilegiile celor din fruntea ierarhiei sociale, şi ea o sclavă cumpărată şi-apoi redată uneil libertăţi care nu se deosebeşte decât prin nume de sclavie, în schimb el este bătrân şi ea tânără, iar recunoştinţa nu poate ţine loc de iubire, mai ales când gelozia ţese în jurul ei o pânză mai subtilă şi mai afurisită decât cea de păianjen. Desigur, Theophe este liberă, stăpână asupra purtării ei, dar trăieşte din liberalităţile celui care i-a plătit libertatea şi care de fapt nu încetează o clipă s-o dispreţuiască deoarece nu-i poate uita înjosirile, trecutului şi chiar obârşia necorespunzătoare, şi nu are dreptul să hotărască decât ceea ce i se impune sau i se sugerează: nu are dreptul să-şi părăsească binefăcătorul şi nici să iubească pe cine vrea ea. Ca să restabilească echilibrul dintre ei. – el, aşa de sus, ea, aşa de jos – şi să-şi (re) capete demnitatea, plasându-se pe planul de egalitate pe care el i-l refuză, ea nu poate decât să respingă iubirea, întâi condescendentă, apoi din ce în ce mai înflăcărată a celui care o striveşte sub povara generozităţii şi a dispreţului! său. S-o respingă chiar când i se oferă căsătoria – ultima abdicare săvârşită sub imboldul patimii frustrate de către seniorul înfumurat, subjugat de prejudecăţile de castă, dar robit la rândul lui de farmece inaccesibile: gest de supremă insolenţă care înclină de astă dată platoul balanţei în favoarea ei – şi-i atrage moartea. O moarte enigmatică, neaşteptată, ca şi purtarea ei, dar care proclamă, până dincolo de mormânt, victoria şi răzbunarea femeii înjosite o dată cu înfrângerea bărbatului prea încrezător în avantajele sale materiale şi în îtuurile sociale de care se serveşte cu sfidătoare aroganţă. Şi în Povestea Comandorului *** ne aflăm în prezenţa unui cuplu, totodată identic şi diferit de cele pe care le formează Des Grieux şi Manon, Ambasadorul şi Theophe. El – comandorul (pe a tund cavaler) este tânăr ca Des Grieux, în schimb de viţă veche şi putred de bogat ca ambasadorul, cu care mai are în comun excelenta părere despre propria-i persoană: „Sunt poate singurul cavaler al Ordinului nostru, care, dispunând de o avere însemnată şi de tot ce poate asigura o carieră strălucită în viaţă, s-a hotărât de bună voie să-şi asume îndatoririle unei vieţi pline de greutăţi”. Toate actele sale sunt determinate de conceptele de „nobilime” şi „măreţie”; purtarea. – guvernată de „bună-cuviinţă”: se crede, se vrea, un perfect gentilom, cu înfăţişare seducătoare şi de o straşnică vitejie. – şi o spune cu naivittate, ascunzându-se sub o falsă modestie care nu înşală pe nimeni. Ar fi săvârşit toi atâtea boroboaţe ca şi ambasadorul (ba chiar mai multe – sau mai puţine căci ele i-ar fi putut costa de multe ori viaţa!) dacă n-ar fi avut de strajă alături de el un Mentor devotat, un prileten nedezminţit, care gândeşte în locul lui şi-l scapă din toate necazurile în care îl cufundă nesăbuinţa sau înfumurarea. Acest prieten, viteazul şi înţeleptul Peres, pare a fi dublul său, pe cât de nefericit pe atât de cuminte. Dar… e spaniol, ceea ce îl aşază, bineînţeles, din punctul de vedere al vanitosului francez, pe o treaptă inferioară. De viţă veche, şi moştenitor al unui nume glorios, a fost exilat pe nedrept din patria sa, căzut în robie, scăpat de la moarte de tânărul cavaler graţie unui hazard al sorţii despre care nu se ştie cui îi va fi mai benefilc: franţuzului, pe semne, care şi-l va apropia pe spaniol copleşindu-l cu generozitatea sa (ah! cât de necesari sunt banii! pare a ofta abatele Prevost cam la un secol înaintea lui Balzac) şi va fi admirabil slujit de inteligenţa acestuia, de simţul lui al măsurii şi al convenienţelor. A-l ajuta băneşte pe Peres nu reprezintă de altfel un sacrificiu pentru cavaler, cum nu reprezintă nici pentru ambasador: el dispreţuieşte, aristocratic, banul pentru care nu a trudit ca să-l agonisească şi pe care-l risipeşte dezinvolt, convins şi el că totul se poate cumpăra. În locul verbelor „a gândi”, „a socotii”, „a cugeta” pe care le conjugă ambasadorul, cavalerul, mai cinic, conjugă verbele „a plăti”, „a despăgubi”, „a înzestra” etc. Bineînţeles admirându-se nespus pentru generozitatea lui. La toate aceste „Calităţi” cavalerul adaugă un temperament vulcanic, care nu rezistă nurilor feminini. Îndrăgostit de Helena la prisma vedere, găseşte în această fetiţă gingaşă, veselă şi copilăroasă o pradă uşoară pe care o ademeneşte şi-o necinsteşte fără urmă de resnuşcare, refuzând chiar posibilitatea căsătoriei onorabile cu ea care i se oferă în momentul de vârf al patimii sale. Dispus să se lase ocărât şi batjocorit de cavalerii Ordinului din care făcea sau avea să facă parte, nu acceptă totuşi, ca ruşinoasă, potrivit unui ipocrit cod al onoarei, căsătoria cu femeia blândă şi iubitoare care îndurase multe neajunsuri de dragul lui şi pe care el o necinstilse, dar a cărei obârşie nu i se pare la înălţimea rangului său. Ba mai mult. Când biata Helena îşi pierde frumuseţea în urma unei cumplite boli, cavalerul o respinge cu neomenoasă răceală, iubirea-i pătimaşă fiind brusc înlocuită de aversiune, şi se străduieşte s-o căsătorească cu… feciorul lui, voind astfel s-o despăgubească „generos” şi să-i creeze un loc „onorabil” în societate”. Până la urmă o trimite într-o mănăstire, luând „toate măsurile care ar fi putut să-i facă soarta mai plăcută în refugiul ei”, îşi comunică hotărârea şi mamei tinerei femei, „care nu eziită s-o aprobe”; şi „şi-o îndeplini cu destulă generozitate ca să fie lăudat de toată lumea”. Astfel se sfârşeşte romanul, unul dintre cele mai cinice pe care le-a scris Prevost, în care şi-a turnat toată amărăciunea şi a plătit vieţii şi societăţii câte poliţe i-au stat la îndemână. Faţă de femei, în primul rând (de Lenki, poate?), la adresa cărora nu-şi maschează de astă dată dispreţul; faţă de oamenii bisericii apoi, prin intermediarul cavalerilor de Malta, prezentaţi ca semi-piraţi cheflii, afemeiaţi, setoşi de glorie şi bogăţii; faţă de moravurile strâmbe ale unei epoci fastuoase în aparenţă; şi faţă de el-însuşi, parcă flagelându-se pentru neghiobia de a fi nutrit atâtea iluzii de-a lungul an iilor zvăpăiaţi pe care-i trăise. Povestea Comandorului *** nu este însă mai puţin un roman scris cu har, cu o vervă neaşteptată, care transformă comedia în tragedie, tragedia în comedie şi carnavalul aventurilor într-o simbolică şi aiuritoare rostogolire a roţii sorţii, ilustrând perfect această afirmaţie mai timpurile a autorului: „Povestea pe care o scriu nu este compusă decât din acţiuni şi sentimente”. Iar nouă şi interesantă, în aceste două romane, este tocmai acea suprapunere a elementelor de comedie şi tragedie care nu exista atât de vădit în Manon Lescaut şi care provine din întâietatea pe care scriitorul o acordă martorului şi cenzorului faţă de eroul-narator care trăieşte aventura. Trăirea rămâne autentiică, dar în cadrul triplei suprapuneri despre care vorbeam (erou-martor-cenzor), rolul cenzorului se dilată perceptibil, se manifestă printr-o ironie mereu trează care luminează paginile, dându-le o savoare neobişnuită, scăldând aventura în zâmbet şi conferind celor mai neverosimile situaţii valoare exempiară de sftnbol. O uşoară alunecare, o mişcare de translaţie, puţină imaginaţie. – şi personajele zugrăvite devin tot atâtea cazuri „moderne11, susceptibile de a fi introduse în „contexte11 contemporane, şi deci foarte apropiate nouă. Căci epocile se succed, moravurile se schimbă, dar prejudecăţile continuă să existe şi enigmele iinimii şi sufletului omenesc rămân mereu aceleaşi, vii şi de nepătruns.

Despre farmecul lucrurilor plictisitoare de Alain de Botton Despre plăcerile tristeţii Edward Hopper aparţine categoriei de artişti a căror operă e tristă, dar nu ne întristează – echivalentul în pictură al unor Bach sau Leonard Cohen. Tristeţea este tema dominantă în arta sa. Personajele lui au aerul că se află departe de casă, citesc o scrisoare pe marginea unui pat de hotel sau beau într-un bar, se uită pe geamul unui tren în mers sau răsfoiesc o carte în holul unui hotel. Feţele lor sunt vulnerabile şi introspective. Poate că tocmai au părăsit pe cineva sau au fost părăsite, sunt în căutare de lucru, sex ori companie, duse de vânt în locuri pasagere. Adesea e noapte, iar prin fereastră se aştern întunericul şi ameninţarea câmpului deschis sau a unui oraş ciudat. Şi cu toate acestea, în ciuda tristeţii pe care o exprimă picturile lui Hopper, ele, în sine, nu par triste – probabil, pentru că permit privitorilor să fie martorii ecoului propriilor necazuri şi dezamăgiri, să se simtă astfel mai puţin persecutaţi şi asaltaţi de ele. Probabil cărţile triste ne consolează cel mai bine când suntem trişti şi, la fel, pozele cu benzinării pustii, pe care ar trebui să le agăţăm pe pereţi când nu avem de cine ne ataşa sau pe cine iubi. În Automat (1927), o femeie stă singură şi bea o ceaşcă de cafea. Afară, judecând după pălărie şi haină, e târziu şi frig. Încăperea pare mare, puternic luminată şi goală. Decorul e funcţional, o masă cu tăblie de piatră, scaune de lemn negre, grele şi pereţi albi. Femeia pare timidă şi uşor speriată, neobişnuită să stea singură într-un spaţiu public. Pesemne i s-a întâmplat ceva rău. Fără să vrea, îl invită pe privitor să-şi imagineze poveşti cu ea, poveşti despre trădare sau pierdere. Încearcă să nu-i tremure mâna când duce ceaşca de cafea la gură. Ar fi cam unsprezece noaptea, în februarie, într-un oraş mare din America de Nord. Automat e un tablou al tristeţii – şi cu toate acestea nu e un tablou trist. Are forţa unei înălţătoare bucăţi muzicale melancolice. În ciuda rigidităţii mobilierului, locul nu pare dezolant. Ceilalţi oameni din cameră ar putea fi de capul lor, bărbaţi şi femei bând cafea singuri, absorbiţi şi ei de gânduri, rupţi de lume: o izolare obişnuită ce are ca efect benefic diminuarea sentimentului apăsător de singurătate al celui care se simte singur. Hopper ne invită să empatizăm cu această femeie în izolarea ei. Pare demnă şi generoasă, poate puţin prea credulă, un pic naivă – de parcă s-ar fi izbit de un colţ dur al lumii. Pictorul ne plasează de partea ei, de partea celui din afară faţă de cei din interior. În restaurantele de la marginea drumului şi în bufetele-expres deschise până noaptea târziu, în holurile hotelurilor şi în cafenelele din staţii, am putea şi noi „dilua” sentimentul de izolare într-un loc public retras, descoperind în acest fel sentimentul distinct al comunităţii. Lipsa atmosferei de familie, luminile strălucitoare şi mobilierul anonim pot fi o alinare faţă de ceea ce numim falsele consolări ale căminului. S-ar putea să ne fie mai uşor să dăm frâu liber singurătăţii aici decât într-o încăpere cu tapet şi fotografii înrămate, decorul unui adăpost care a dezamăgit. Personajele artei lui Hopper nu sunt adversarii căminului în sine, doar că, într-o varietate de moduri nedefinite, căminul, se pare, le-a trădat, alungându-le în noapte sau pe drumuri. Restaurantul deschis non-stop, sala de aşteptare din staţie sau motelul sunt sanctuare pentru cei care, din motive nobile, n-au reuşit să-şi găsească un cămin în lumea de zi cu zi. Efectul colateral al faptului că intrăm în contact cu orice mare artist e că, graţie operei lui, începem să observăm în lume lucruri pe care le putem înţelege, lucruri la care şi pictorul ar fi fost receptiv. Devenim sensibili faţă de ceea ce s-ar putea numi „hopperită”, trăsătură descoperită nu numai în locurile din America de Nord în care a fost Hopper, ci în orice loc din lumea civilizată, cu moteluri şi staţii de service, restaurante şi aeroporturi, staţii de autobuz şi supermarketuri nocturne. Hopper este părintele unei întregi şcoli de artă care îşi are ca subiect spaţiile „liminale”, clădirile din afara caselor de locuit şi birourilor, locuri de tranzit care ne fac conştienţi de o poezie alienată. Simţim prezenţa lui Hopper în spatele fotografiilor unor Andreas Gursky şi Hannah Starkey, a filmelor lui Wim Wenders şi cărţilor lui Thomas Bernhardt. Îmi amintesc că, într-o seară, am găsit „hopperita” la o staţie de service de pe autostrada Londra-Manchester. Obiectiv vorbind, nu era o clădire frumoasă. Lumina era necruţătoare, scoţând în evidenţă paloarea şi defectele feţelor. Scaunele şi băncile, vopsite în culori copilăresc de vii, aveau veselia nefirească a zâmbetului fals. Nimeni nu vorbea, nimeni nu era dispus să fie curios sau prietenos. Unul în spatele celuilalt, priveam absenţi spre tejgheaua unde se servea ori afară, în întuneric. Parcă mă aflam printre pietre. Stăteam într-un colţ, mâncând ciocolată şi luând din când în când câte-o gură de suc de portocale. Mă simţeam singur, dar de data asta era un fel onorabil, chiar plăcut de singurătate, pentru că, în loc să se desfăşoare pe un fundal de râsete şi manifestări de prietenie, făcându-mă să sufăr din cauza contrastului dintre dispoziţia mea şi mediul înconjurător, se desfăşura într-un loc în care toată lumea era străină, unde dificultăţile de comunicare şi tânjirea frustrantă după dragoste păreau cunoscute şi brutal celebrate de arhitectură şi iluminat. Staţiile service îmi evocă întotdeauna lucrarea lui Hopper Benzină, pictată cu treisprezece ani înainte de Automat, tot un studiu despre izolare. Avem în faţă o benzinărie de sine stătătoare în întunericul ameninţător. Dar în viziunea lui Hopper, izolarea devine iarăşi emoţionantă şi ademenitoare. Întunericul care se împrăştie ca o ceaţă din dreapta pânzei, vestitor al fricii, contrastează cu spaţiul ocrotitor al benzinăriei. Pe fundalul nopţii şi al pădurilor sălbatice, în acest ultim avanpost al umanităţii s-ar dezvolta mai uşor sentimentul de familiaritate decât într-un oraş, la lumina zilei. Tonomatul de cafea şi revistele, dovezi ale măruntelor dorinţe şi vanităţi omeneşti, se opun lumii largi, neomeneşti de afară, milelor de pădure în care crengile trosnesc din când în când sub talpa urşilor şi vulpilor. E ceva emoţionant în sugestia – subliniată cu litere roz, îngroşate pe coperta unei reviste – că vara asta ne vopsim unghiile în purpuriu şi în invocaţia de deasupra tonomatului de cafea că degustăm aroma boabelor proaspăt prăjite. La această ultimă oprire înainte ca drumul să intre în pădurea nesfârşită, ce ne uneşte poate părea mai consistent decât ce ne desparte. E o trăsătură ciudată a operei lui Hopper aceea că, deşi pare preocupată să înfăţişeze locuri pasagere şi neprimitoare, am putea, în contact cu ea, să ne simţim ca şi cum am fi readuşi într-un loc important din noi înşine, un loc al liniştii şi tristeţii, al seriozităţii şi autenticităţii: ne poate ajuta să ne readucem aminte de noi. Cum e posibil să „te” uiţi? Miza nu este uitarea propriu-zisă a faptelor, ci mai degrabă a acelor părţi din noi de care pare să se lege un anume sentiment de plenitudine şi bunăstare. Avem multe şi diferite euri, dar nu pe toate le simţim la fel de „noi”, o divergenţă cu care ne confruntăm mai clar în relaţie cu înfăţişarea fizică – de unde putem deduce că persoana pe care fotograful a imortalizat-o, având oarecum de-a face cu fiinţa ce ne poartă numele, are, de fapt, prea puţină legătură cu spiritul şi atitudinea cu care am dori să ne identificăm. Această dinamică vizuală are un echivalent psihologic, căci şi în minţile noastre suntem conştienţi de existenţa constelaţiilor de idei şi umori, suficient de distincte, ce dau senzaţia de personalităţi diferite – o fluiditate interioară care, din când în când, ne poate face să declarăm, fără vreo aluzie la supranatural, că nu ne simţim ca şi cum am fi chiar noi. Dacă privim o fotografie, putem spune imediat dacă este importantă, deşi nu ne uităm la ea în mod obişnuit – şi unul dintre lucrurile pe care le-am putea face după ce o cumpărăm la dimensiunea de carte poştală şi o atârnăm într-un loc vizibil deasupra biroului (cum am făcut cu mai multe lucrări ale lui Hopper) este să o ţinem mereu în faţa ochilor, mărturie sigură pentru structura emoţională a persoanei care dorim să fim şi simţim în adânc că suntem. Privind imaginea zi de zi, sperăm că o mică parte din trăsături se va estompa. Ceea ce salutăm nu e atât subiectul, cât tonul ei, înregistrarea atitudinii emoţionale transmise prin culoare şi formă. Ştim, bineînţeles, că ne vom îndepărta de ea, că nu va fi posibil sau chiar practic să ne menţinem veşnic la starea din imagine, că va trebui să fim mulţi alţi oameni (cu păreri îndrăzneţe şi simţ al siguranţei, uneori cu discernământ şi autoritate paternă), dar o salutăm ca memento şi liman. Hopper a fost interesat şi de maşini, şi de trenuri. A fost atras de starea introspectivă pe care călătoria pare să ne-o inducă. A fost interesat de captarea atmosferei din interiorul vagoanelor, pe jumătate goale, care străbat peisajul: tăcerea care domneşte înăuntru, în timp ce, afară, roţile lovesc ritmic şinele, visarea hrănită de zgomotul şi de priveliştea văzută prin ferestre, visare în care părem în afara eurilor noastre fireşti, având acces la gânduri şi amintiri la care nu am putea ajunge în condiţii mai stabile. Femeia din tabloul lui Hopper Compartimentul C, trenul 293 (1938) pare într-o astfel de stare de spirit, îşi citeşte cartea, împărţindu-şi privirea între vagon şi privelişte. Puţine locuri predispun la dialoguri interioare ca avionul, vaporul sau trenul în mişcare. Există o legătură aproape bizară între ceea ce se află în faţa ochilor şi gândurile care ne pot trece prin cap: gânduri măreţe pretind din când în când peisaje măreţe, gânduri noi, locuri noi. Retrospecţiile, ameninţate să se împotmolească, sunt ajutate de curgerea peisajelor. S-ar putea ca minţii să-i fie greu să judece corect când trebuie doar să gândească. Sarcina poate fi la fel de paralizantă ca spusul unei glume sau imitarea unei voci la comandă. Gândirea se „îmbunătăţeşte” când unor părţi ale minţii li se dau alte sarcini: să asculte muzică sau să urmărească linia copacilor. Muzica sau peisajul distrag un timp acea porţiune nervoasă, critică şi practică, a minţii, înclinată să se închidă când observă că în conştiinţă apare ceva nedorit, şi care fuge speriată de amintiri, doruri, introspecţii sau idei originale, preferându-le pe cele administrative şi impersonale. Dintre toate mijloacele de transport, trenul este, probabil, de cel mai mare ajutor pentru gând: priveliştile nu au potenţiala monotonie a celor văzute de pe vapor sau din avion, se mişcă suficient de repede, ca să nu ne enervăm, dar suficient de încet, ca să ne permită să identificăm obiectele. Oferă secvenţe scurte, însufleţite, de pe domenii private, lăsându-ne să vedem o femeie în momentul când ia o cană de pe un raft din bucătărie, înainte de a ne purta prin faţa unei curţi unde doarme un bărbat, iar apoi pe lângă un parc în care un copil prinde o minge aruncată de o siluetă nevăzută. La capătul orelor de visare în tren, s-ar putea să simţim că am fost redaţi nouă înşine, adică readuşi în contact cu emoţii şi idei care au importanţă pentru noi. Adevăratul eu nu îl regăsim neapărat acasă. Mobila ne spune că nu ne putem schimba pentru că ea nu se schimbă; ambianţa de acasă ne ţine legaţi de noi, cei din viaţa de zi cu zi – dar s-ar putea ca nu atunci să fim cei adevăraţi. Hotelurile oferă o posibilitate asemănătoare de a scăpa de fixaţii şi nu ne surprinde faptul că Hopper le-a pictat în mod repetat (Cameră de hotel, 1931, Hol de hotel, 1943, Camere pentru turişti, 1945, Hotel lângă o cale ferată, 1952, Fereastră de hotel, 1956, şi Motel occidental, 1957). Întinşi pe un pat de hotel, în liniştea camerei, întreruptă de scârţâitul întâmplător al liftului în măruntaiele clădirii, putem trage o linie sub ceea ce ne-a precedat sosirea, putem survola lungi şi uitate intervale de timp ale experienţei. Putem reflecta asupra vieţilor noastre de la o înălţime la care n-am fi putut ajunge în toiul treburilor zilnice – asistaţi subtil de lumea nefamiliară din jur: de săpunurile ambalate de pe marginea chiuvetei, de galeria de sticluţe din minibar, de meniul oferit de room-service, cu oferte culinare pentru toată noaptea, şi de priveliştea oraşului necunoscut agitându-se tăcut cu douăzeci şi cinci de etaje mai jos. Hârtia de scrisori din camera hotelului poate deveni depozitara unor revelaţii neaşteptat de intense, notate la ore mici.   Dacă o trăsătură a iubirii e depăşirea singurătăţii, este de la sine înţeles că, la câteva săptămâni după ce ne-am întâlnit, actuala soţie şi cu mine ne-am dat seama că avem o preferinţă pentru spaţiile alienate „hoppereşti”, în special pentru restaurantele Little Chef. Pentru britanici, ele sunt ceea ce restaurantele de la marginea drumului sunt în America: locuri urâte, cu mâncare proastă, dar care rezonează cu poezia. Soţia mea a fost dusă de mică la restaurantele Little Chef de tatăl ei, un om posac căruia îi plăcea să comande un mic dejun englezesc, să citească ziarul şi să se uite pe fereastră, fumând o ţigară, fără să spună nimic. Era ca o rupere din rutină, din monotonia faptului de a creşte într-un oraş comercial sumbru ca Suffolk. Meniul era strălucitor, ţi se aducea mâncarea la masă, şi afară putea exista un tobogan pe care să te dai. Ea alegea întotdeauna clătitele „Jubileu”, şi o dată, de ziua ei, le-a comandat de două ori la rând şi i-a fost rău pe bancheta din spate a maşinii familiei. Mai târziu, la facultate, restaurantele Little Chef erau locuri unde se putea refugia când dorea să scape de atmosfera de seră din campus, locuri unde putea vedea şi cum se desfăşoară o viaţă obişnuită. Cât despre mine, îmi amintesc că mergeam la Little Chef cu părinţii, eveniment rar – sau rit funerar – înainte de a reveni la internat. Era un simbol al lumii multicolore, vesele şi calde de care voiam să rămân legat pentru totdeauna, atât de izbitor era contrastul cu locul spre care eram dirijat. Mai târziu, ca adult, într-o perioadă lungă şi dureroasă de singurătate, aveam douăzeci şi patru-douăzeci şi şase de ani, mă duceam uneori cu maşina în afara Londrei, să iau o cină solitară la Little Chef. Era reconfortant să-mi înec alienarea într-un mediu cu totul şi cu totul alienat. E ca şi cum l-ai citi pe Schopenhauer când eşti deprimat. Restaurantele Little Chef ilustrează în multe feluri singurătatea, ba chiar un anume fel englezesc de singurătate. O reprezintă, fiind şi un remediu ciudat pentru ea. Mulţumită decorului special de la Little Chef, putem scăpa un timp de constrângerile căminului, de ideile noastre fixe, de legile societăţii sofisticate, bucurându-ne de viziunea înşelătoare a vieţii alternative. Să identifici un gust comun la Little Chef nu înseamnă doar să-ţi placă restaurantele. Înseamnă să împărtăşeşti un segment de psihologie interioară, foarte personală. E de mirare că nu se organizează mai multe nunţi acolo. Oscar Wilde remarca odată că în Londra nu a existat ceaţă înainte de a fi pictată de Whistler. Bineînţeles, exista ceaţă de toate felurile, era doar puţin mai greu să-i observi însuşirile fără ca lecţia lui Whistler să-ţi ghideze privirea. Ceea ce spunea Wilde despre Whistler putem foarte bine spune şi despre Hopper: că, evident, în lume existau mult mai puţine staţii de service, Little Chef-uri, aeroporturi, trenuri, moteluri şi restaurante de popas înainte ca Edward Hopper să înceapă să picteze.

CUPRINS       VOLUMUL I.  VIZIUNEA I. Castelul din Ronquerolles II. Trei vizite III. Prima noapte. Noaptea din budoar IV. A doua noapte. Noaptea din odaia de culcare V. O noapte în diligenţă VI. Viziunea VII. Dragoste neprihănită VIII. Semiconcluzie IX. Un nou târg X. Reîntoarcerea la viaţă XI. Fostul notar şugubăţ XII. Începutul explicaţiei XIII. Cosi fan tutte XIV. Urmare XV. Urmare XVI. Cele trei fotolii XVII. Primul fotoliu XVIII. Cum au femeile amanţi XIX. Urmarea primului fotoliu VOLUMUL II.  O MICĂ INFAMIE XX. O mică infamie XXI. Al doilea fotoliu. Cine o va vrea, o va avea XXII. Urmarea celui de al doilea fotoliu. Scrisoarea XXIII. Cel de al treilea fotoliu XXIV. Servitorii cei buni XXV. O cură plăcută XXVI. Un marchiz XXVII. Doamna de Marignon XXVIII. Un al doilea Elleviou XXIX. Urmarea povestirii XXX. Ultimul popas de poştă XXXI. Cei patru candidaţi la însurătoare XXXII. Tranzacţie cinstită XXXIII. O noapte foarte agitată XXXIV. Ruina XXXV. Biata copilă XXXVI. Biata fată XXXVII. Din nou, biata fată XXXVIII. Iar biata fată XXXIX. Biata femeie XL. Biata mamă XLI. Ameţeala XLII. Expunerea XLIII. Prima întrevedere. Adunarea creditorilor XLIV. Soţia unui prost XLV. Un jurământ politic VOLUMUL III.  O SCENĂ CU ŞUANI I. O scenă cu şuani II. O intrigă la mănăstire III. Concluzie IV. Urmările unei glume V. Tetanos VI. Întâlniri VII. Un abate VIII. Povestea doamnei de Cerny IX. Femeia X. Soţul XI. Romanul unei ore XII. Capitol de roman XIII. Comentariul capitolului precedent XIV. Contrast XV. Visul XVI. Dragoste XVII.Recunoştinţă XVIII. Primul popas de poştă XIX. Al doilea popas de poştă XX. Al treilea popas de poştă XXI. Ultimul nemulţumit XXII. Hotărâre bună VOLUMUL IV.  SCLAVUL XXIII. Sclavul XXIV. Un poet artist, pitoresc şi modern XXV. Primul act XXVI. Actul al doilea XXVII. Actul al treilea XXVIII. Transformări XXIX. Bancherul XXX. Antreprenorul XXXI. Un gentilom şi un om sărac XXXII. O altă specie de gentilom XXXIII. O circulară electorală XXXIV. O afacere XXXV. Simple evenimente şi simplă morală XXXVI. Bunii magistraţi XXXVII. Ospiciul de nebuni XXXVIII. Începutul explicaţiei XXXIX. Triumful dragostei fraterne XL. O femeie cinstită XLI. Bunicul şi nepoata XLII. Un ucigaş XLIII. Castelul de Ronquerolles   VOLUMUL I. VIZIUNEA I. Castelul din Ronquerolles În 1 ianuarie 182… baronul François-Armand de Luizzi stătea în colţul unde ardea focul, în castelul său din Ronquerolles. Cu toate că n-am mai văzut acest castel de mai bine de douăzeci de ani, mi-l amintesc perfect. Contrar obiceiului castelelor feudale, acesta era aşezat în fundul unei văi; avea patru turnuri legate între ele prin patru corpuri de clădire, înălţate de nişte acoperişuri ascuţite, de ardezie, lucru rar în Pirinei. Aşa că atunci când priveai acel castel din vârful colinelor care-l înconjurau, părea mai curând o aşezare din secolele al şaisprezecelea sau al şaptesprezecelea, decât o fortăreaţă din anul 1327, epoca în care fusese construit. În copilăria mea, am vizitat adesea interiorul acestui castel şi-mi amintesc că admiram mai ales dalele mari cu care erau pardosite podurile unde ne jucam. Acele dale care făceau de ruşine lespezile amărâte din casa mea, apăraseră platformele castelului, când Ronquerolles fusese o fortăreaţă. Mai târziu, puseseră peste ele nişte acoperişuri ascuţite ca acelea care se văd la Poarta din Vincennes, dar fără a se atinge de construcţia iniţială. Astăzi, când ştim că dintre toate materialele durabile fierul e cel care ţine cel mai puţin, mă voi feri să spun că Ronquerolles părea a fi fost construit din fier, până într-atât îl cruţase timpul; sunt însă dator să afirm că acea vastă clădire se păstrase într-adevăr foarte bine. Ai fi spus că era vorba de capriciul vreunui bogat amator de stil gotic, care înălţase în ajun acele ziduri intacte, din care nici măcar o piatra nu se degradase; care desenase acele arabescuri înflorite, din care nicio linie nu fusese ştearsă, niciun detaliu stricat. Totuşi, nimeni nu văzuse vreodată pe cineva lucrând la întreţinerea sau la repararea acelui castel. Suportase multe schimbări din ziua în care fusese înălţat, dar cea mai ciudată era cea care se observa când te apropiai de Ronquerolles venind dinspre sud. Niciuna dintre cele şase ferestre aflate pe această parte a clădirii nu semăna cu celelalte. Prima din stânga, cum te uitai la castel, era o fereastră în ogivă, cu o cruce de piatră cu muchiile tăiate, care o împărţea în patru compartimente împodobite cu vitralii neschimbate. Cea care urma era asemănătoare cu prima, cu excepţia vitraliilor care fuseseră schimbate cu geamuri groase, albe, cu romburi de plumb, fixate în nişte rame mobile de fier. Cea de a treia fereastră îşi pierduse ogiva şi crucea de piatră. Ogiva părea să fi fost zidită cu cărămizi; şi o tâmplărie compactă, unde se deplasa ceea ce noi am numit mai târziu ferestre în formă de ghilotină, înlocuise geamurile cu ramă de fier. A patra fereastră împodobită cu două geamuri, unul interior, altul exterior, amândouă cu cremone şi cu ochiuri mici, era, în plus, apărată de un oblon vopsit în roşu. A cincea n-avea decât un geam cu pătrate mari şi cu o draperie verde. În sfârşit, a şasea era împodobită cu un vast cristal în dosul căruia se vedea un stor pictat în culori din cele mai vii. Această ultimă fereastră era, în plus, apărată de obloane îndesate cu câlţi. Zidul continua după cele şase ferestre dintre care ultima fusese zărită de locuitorii din Ronquerolles a doua zi după moartea baronului Hugues-François de Luizzi, tatăl baronului Armand-François de Luizzi, adică în dimineaţa zilei de întâi ianuarie 182… fără ca cineva să poată spune cine străpunsese zidul şi meşterise fereastra aşa cum arăta ea. Lucrul cel mai ciudat e că se povestea că toate celelalte ferestre apăruseră în acelaşi fel şi în împrejurări asemănătoare, adică fără să fi fost cineva văzut că execută, cea mai măruntă lucrare şi întotdeauna a doua zi după moartea proprietarilor castelului. Fapt sigur era că fiecare dintre aceste ferestre aparţinea unuia dintre dormitoarele care fuseseră închise pentru a nu mai fi redeschise niciodată, din moment ce persoana care ar fi trebuit să le ocupe încetase să mai existe. Probabil că dacă Ronquerolles ar fi fost locuit tot timpul de proprietarii săi, acest ciudat mister ar fi tulburat mult mai mult populaţia din jur; dar de mai bine de două secole fiecare nou moştenitor Luizzi nu-şi făcea apariţia decât douăzeci şi patru de ore în acel castel, după care îl părăsea pentru a nu se mai înapoia niciodată. Aşa făcuse şi baronul Hugues-François de Luizzi; iar fiul său François-Armand de Luizzi, sosit în întâi ianuarie 182… îşi anunţase plecarea a doua zi. Portarul nu aflase de sosirea stăpânului său decât atunci când îl văzuse intrând în castel; iar mirarea acelui om de treabă se preschimbase în groază atunci când – vrând să pregătească un apartament pentru noul sosit – îşi văzu stăpânul îndreptându-se către coridorul unde se aflau camerele misterioase despre care am vorbit, şi descuind, cu o cheie pe care o scosese din buzunar, o uşă pe care portarul încă n-o văzuse, uşă ce dădea spre coridorul dinăuntru, aşa după cum fereastra cea nouă dădea spre faţadă. Aceeaşi deosebire putea fi observată şi la uşi ca şi la ferestre. Fiecare era de un stil diferit, iar ultima era din lemn de palisandru încrustat cu aramă. După ultima uşă, peretele continua pe coridor, aşa cum continua şi afară, faţada, după ultima fereastră. Între cele două ziduri goale şi impenetrabile se aflau, probabil, alte camere; dar destinate, desigur, următorilor moştenitori ai familiei de Luizzi, ele rămâneau, ca şi viitorul de care ţineau, ferecate şi inaccesibile. Cele pe care le-am putea numi „odăile trecutului”, erau la fel de ferecate şi de necunoscute, dar măcar îşi păstraseră uşile prin care se putea intra în ele. Camera cea nouă, „camera prezentului” dacă vreţi, era singura deschisă; în tot timpul zilei de întâi ianuarie, toţi cei care voiau puteau intra în ea. Coridorul, care nouă ni se părea că miroase un pic a alegorie, lui Armand de Luizzi i se păru că miroase a umezeală şi că e foarte friguros, aşa că porunci să se aprindă un foc zdravăn în căminul de marmură albă din noua sa cameră. Rămase acolo toată ziua, pentru a-şi pune în ordine actele de proprietate ale castelului Ronquerolles. În ceea ce priveşte castelul, nu erau prea multe bunuri de moştenit. Ronquerolles nu producea nimic şi nu costa nimic. Dar Armand de Luizzi avea în împrejurimi câteva ferme ale căror contracte expiraseră şi care trebuiau reînnoite. Alţi oameni decât fermierii care fuseseră poftiţi în odaia lui Armand ar fi fost foarte surprinşi de moderna sa eleganţă. Această odaie era în întregime în stil Ludovic al XV-lea, cu alte cuvinte, la mobilarea ei îşi dăduseră mâna grotescul cu incomodul. Cum câteva case vechi din împrejurimi mai păstraseră unele mobile originale din acea epocă, s-a observat că eleganţa lui Luizzi trecea drept o vechitură în ochii gentilomilor noştri de la ţară, care socotiră toate ornamentele şi rococoul din noua cameră cu mult mai prejos decât comoda şi secreterul de acaju al nevestei notarului. În concluzie, întreaga zi trecu în discuţii şi în încheierea noilor contracte cu ţăranii de pe moşiile sale, aşa că abia spre seară Armand de Luizzi rămase în sfârşit singur. După cum am mai spus, se aşezase în colţul unde se găsea căminul; alături se afla o masă, pe care ardea o singură lumânare. În timp ce Armand se cufundase în gândurile sale, pendula bătu mai întâi miezul nopţii, apoi douăsprezece şi jumătate, unu, unu şi jumătate. La bătaia care vesti această oră, Luizzi se ridică şi începu să se plimbe agitat prin odaie. Armand era un bărbat înalt; trupul lui dovedea forţă, iar expresia trăsăturilor sale vedea hotărâre. Totuşi, omul tremura şi agitaţia sa sporea pe măsură ce acele pendulei se apropiau de ora două. Din când în când, se oprea ca să asculte dacă nu se auzea vreun zgomot din afară; dar nimic nu tulbura tăcerea solemnă de care era înconjurat. În sfârşit, Armand auzi acel mic declic care precede bătaia pendulei. O paloare subită şi profundă se răspândi pe chipul său; un moment, rămase nemişcat şi închise ochii ca un om ce nu se simte bine. În acea clipă, răsună prima bătaie a pendulei ce urma să anunţe ora două. Zgomotul păru să-l facă să-şi vină în fire; aşa că, înainte de a fi răsunat şi cea de a doua lovitură, Armand înşfăcă un clopoţel de argint de pe masă şi-l scutură cu putere, rostind un singur cuvânt: „Vino!” Oricine poate avea un clopoţel de argint, oricine îl poate scutura la ora două noaptea rostind cuvântul „Vino!”, dar mai mult ca sigur că nu va sosi la nimeni cel care a sosit la Armand de Luizzi. Clopoţelul pe care-l scuturase cu putere nu scoase decât un clinchet slab şi nu sună decât o singură dată, un sunet care vibră trist şi fără rezonanţă. Când rostise cuvântul „Vino!” Armand strigase cât îl ţinuse gura, ca şi cum ar fi chemat pe cineva de departe şi totuşi vocea, deşi puternică, nu avu nici pe departe acel ton poruncitor şi categoric pe care ar fi dorit el să i-l imprime. Aducea mai curând cu o rugăminte timidă ce-i scăpase de pe buze, încât se miră el însuşi de acel straniu rezultat, când iată că zări, în locul pe care abia îl părăsise, o fiinţă ce putea fi un bărbat, fiindcă avea un aer mult prea sigur de el; dar care putea fi şi femeie, fiindcă avea chipul şi mâinile delicate; dar care era cu siguranţă diavolul, pentru că nu intrase pe nicio uşă, ci apăruse, pur şi simplu, ca din pământ. Era îmbrăcat într-un halat de casă cu mâneci drepte, din pricina căruia Luizzi nu-şi putu da seama de la început de sexul celui care-l purta. Armand de Luizzi observă în tăcere ciudatul personaj, în vreme ce acesta se aşeză comod într-un fotoliu stil Voltaire, aflat aproape de foc. Nou-venitul se aplecă nepăsător în faţă şi-şi îndreptă către foc degetul mare şi arătătorul mâinii sale albe şi efilate; cele două degete se lungiră peste măsură, ca două vătraie cu care apucă un cărbune aprins. Diavolul, căci era chiar diavolul în persoană, îşi aprinse o ţigară pe care o luă de pe masă. Trase un fum, apoi aruncă ţigara cu silă, spunându-i lui Armand de Luizzi: — N-ai nişte tutun de contrabandă? Armand nu răspunse. — În acest caz, te rog să-l accepţi pe al meu. Şi dădu la iveală, din buzunarul halatului, un mic portţigaret, de un gust desăvârşit. Scoase două ţigări şi aprinse una cu tăciunele pe care continuase să-l ţină în mână, apoi i-o întinse lui Luizzi. Cum acesta îl refuză, diavolul îi spuse pe un ton foarte firesc: — Aha, faci pe sfântul, amice! Cu atât mai rău! Apoi începu să fumeze, cu trupul uşor aplecat înainte şi fluierând, din când în când, melodia unui contradans, acompaniindu-se cu o uşoară mişcare a capului, cât se poate de impertinentă. Luizzi rămăsese ca o stană de piatră în faţa acelui diavol ciudat. În sfârşit rupse tăcerea şi, înarmându-se cu acea voce vibrantă şi sacadată care constituie melopeea dramei moderne, spuse: — Fiu al infernului, te-am chemat… — Mai întâi, dragul meu, zise diavolul întrerupându-l, nu pricep de ce mă tutuieşti; e un lucru de cel mai prost gust. Un obicei pe care şi l-au luat toţi acei care-şi spun între ei „artişti”; prietenie falsă, care nu-i împiedică să se invidieze, să se urască şi să se dispreţuiască. E un fel de a vorbi prin care romancierii şi dramaturgii îşi exprimă pasiunile împinse dincolo de orice limită şi la care oamenii bine-crescuţi nu recurg niciodată. Dumitale, care nu eşti nici scriitor, nici artist, ţi-aş rămâne foarte obligat dacă mi-ai vorbi ca unui om civilizat, ceea ce-ar fi mai mult decât plăcut. Îţi atrag de asemenea atenţia că, numindu-mă „fiu al infernului”, repeţi una dintre acele prostii rostite în toate limbile pământului. Nu sunt „fiul infernului”, aşa cum nici dumneata nu eşti fiul odăii acestea, numai fiindcă locuieşti în ea. — Eşti totuşi cel pe care l-am chemat, răspunse Armand cu o voce dramatică. Diavolul îl privi pieziş şi replică, cu o superioritate voită: — Eşti o puşlama! Ce, crezi că vorbeşti cu sluga dumitale? — Vorbesc cu cel care e sclavul meu, strigă Luizzi punând mâna pe clopoţelul aflat în faţa lui. — Cum doreşti, domnule baron, răspunse diavolul. Dar, pe legea mea, eşti într-adevăr un tânăr al epocii noastre, ridicol şi încăpăţânat. Pentru că ţii atât de mult să fii ascultat, ai fi putut foarte bine să-mi vorbeşti politicos, fiindcă nu te-ar fi costat nimic. De altfel, asemenea maniere nu fi se potrivesc decât bădăranilor parveniţi care, dacă se lăfăie în fundul caleştii lor, îşi închipuie că sunt obişnuiţi de când lumea cu aşa ceva. Dumneata te tragi dintr-o veche familie, porţi un nume destul de aristocratic, ai un aer distins şi vrei să pari ridicol, numai ca să fii remarcat. — Dracul îmi face morală! E ciudat şi… — Eu zic să n-o iei pe de lături, ca un ministru. Nu mă obliga să ascult nişte vorbe stupide, ca să am plăcerea de a ţi le întoarce. Eu nu fac morală cu ajutorul cuvintelor, e o treabă pe care am lăsat-o pe seama pungaşilor şi a femeilor întreţinute; urăsc şi-i blamez pe cei ridicoli. Dacă Cerul mi-ar fi acordat cinstea de a avea copii, le-aş fi dat orice alte vicii, dar nu ridicolul. — Şi totuşi, încurajezi ridicolul, nu? — Mult mai puţin decât cel mai virtuos burghez din Paris. A profita de pe urma viciilor, nu înseamnă a le şi avea. A pretinde că diavolul are vicii, e ca şi cum ai afirma că medicul, care trăieşte de pe urma infirmităţilor tale, e bolnav, că avocatul, care se îngraşă de pe urma proceselor tale, e un şicanator, şi că judecătorul, care e plătit pentru a pedepsi crimele, e un criminal. Dialogul avu loc între acel personaj ciudat şi Armand de Luizzi, fără ca vreunul dintre ei să se fi mişcat din locurile lor. Până în acel moment Luizzi vorbise mai mult pentru a nu arăta cât era de uluit, decât pentru a spune ceea ce dorea. Dar iată că încet-încet, începu a-şi veni în fire şi, după uluirea pe care i-o pricinuiseră chipul şi manierele interlocutorului său, se hotărî să abordeze un alt subiect, sigur că mult mai important pentru el. Luă deci un al doilea fotoliu, se aşeză în el de cealaltă parte a căminului şi-l examină pe diavol de aproape. Armand putu acum să admire mai bine eleganta subţirime a trăsăturilor şi formelor oaspetelui său. Dacă n-ar fi fost vorba de un diavol, cu greu ar fi putut afirma dacă acel chip palid şi frumos, acel trup gingaş şi nervos aparţineau unui tânăr de optsprezece ani, devorat de dorinţe încă necunoscute, sau unei femeie de treizeci pe care plăcerile o epuizaseră. Cât despre voce, aceasta ar fi părut prea gravă pentru o femeie, dacă n-ar fi apărut între timp contraaltele, acea voce gravă feminină care făgăduieşte mai mult decât dă. Privirea, cea care ne trădează gândurile ori de câte ori îi privim în ochi pe cei din jur, privirea diavolului nu spunea nimic. Ochii acestuia nu vorbeau; vedeau. Armand îşi isprăvi în tăcere cercetarea şi, convins că o controversă cu acea fiinţă inexplicabilă nu i-ar fi reuşit, luă clopoţelul de argint şi sună încă o dată. La acea poruncă, pentru că poruncă era, diavolul se ridică şi rămase în picioare în faţa lui Armand de Luizzi, ca un slujitor care aşteaptă ordinele stăpânului său. Acea mişcare, ce nu durase nici măcar o zecime de secundă, aduse o schimbare totală atât în fizionomia, cât şi în costumaţia diavolului. Fiinţa fantastică de mai înainte dispăruse şi Armand văzu în locul ei un bădăran în livrea, cu nişte mâini grosolane în mănuşi albe de bumbac, roşu de băutură în obraz ca şi jiletca roşie, cu picioare mari în nişte pantofi grosolani şi fără ciorapi sub ghetre. — Iacă-mă, dom’le, zise nou-apărutul. — Cine eşti dumneata? strigă Armand, ofensat de aerul de prostie insolentă, tipul universal al servitorului francez. — Păi, nu-s valetul domnului? N-am să mai fac decât ce mi se spune şi decât ce mi se porunceşte. — Şi ce vrei să faci aici? — Aştept poruncile domnului. — Nu ştii de ce te-am chemat? — Nu, dom’le. — Minţi! — Mint, dom’le! — Cum te cheamă? — Cum veţi binevoi să-mi spuneţi. — N-ai şi tu un nume de botez? Diavolul nici măcar nu clipi. Dar întreg castelul începu să râdă, de la girueta de pe acoperiş, până jos, în pivniţă. Armand se sperie, dar, pentru a nu lăsa să se vadă acest lucru, se mânie. — În sfârşit, spune, n-ai şi tu un nume? — Am atâtea câte doriţi. Am slujit sub toate felurile de nume. Un gentilom emigrat care m-a luat în slujba lui în 1814, mi-a spus Brutus, pentru a umili, în persoana mea, Republica romană. De la el am intrat la un academician, care mi-a schimbat numele de Pierre, pe care-l aveam, în cel de La Pierre, ca fiind mai literar. M-a alungat pentru că am adormit în anticameră, în vreme ce stăpânul citea ceva, cu glas tare, în salon. Agentul de schimb care m-a luat apoi în slujba sa, a vrut să-mi dea, cu orice preţ, numele de Jules, pentru că aşa îl chema pe amantul nevesti-sii şi fiindcă bărbatul simţea o plăcere fără margini să-i spună soţiei sale: „Animalul ăsta de Jules! Bădăranul ăsta de Jules! Caraghiosul ăsta de Jules!” etc. Am plecat de la el de bunăvoie, sătul până în gât să tot trag ponoase pentru altul şi am intrat la o dansatoare, care întreţinea un pair al Franţei… — Poate vrei să spui că un pair al Franţei întreţinea o dansatoare? — Vreau să zic ce-am zis! Nu e o poveste prea cunoscută, dar pe care am să v-o istorisesc într-o zi, dacă veţi avea chef să publicaţi un tratat despre morală. — Iar te-ai apucat să faci morală? — În calitatea mea de slugă, fac şi eu ce pot… — Eşti deci servitorul meu… — Am fost nevoit. Am încercat să mă prezint în faţa domniei voastre sub altă înfăţişare; dar mi-aţi vorbit ca unui lacheu. Neputându-vă sili să fiţi politicos, m-am hotărât să fiu insolent, aşa că iată-mă precum m-aţi vrut. Domnul n-are nimic să-mi poruncească? — Da, am! Dar am să-ţi cer şi un sfat. — Domnul să-mi îngăduie să-i spun că numai în comediile din secolul al şaptesprezecelea, stăpânii îşi consultau slugile. — De unde ai aflat asta? — Din foiletoanele publicate în ziarele mari. — Deci, le-ai citit? Ei bine, ce părere ai? — De ce vreţi să-mi aflaţi părerea despre nişte oameni fără cap? Luizzi se opri, observând că n-avea s-o scoată la capăt nici cu noul personaj, după cum nu reuşise nici cu cel vechi. Aşa că puse mâna pe clopoţel. Dar, înainte de a suna din el, îi spuse diavolului: — Deşi eşti la fel de spiritual şi sub altă înfăţişare, nu pot discuta cu tine un subiect despre care trebuie neapărat să vorbim, atâta vreme cât îţi vei păstra acest aspect. Crezi că te-ai putea schimba? — Sunt la ordinele domnului! — Poţi să-ţi reiei înfăţişarea dinainte? — Cu o condiţie: să-mi daţi una dintre monedele aflate în punga de colo… Armand se uită şi zări pe masă o pungă pe care n-o mai văzuse până atunci. O deschise şi scoase din ea o monedă. Era dintr-un metal deosebit de preţios şi avea ca inscripţie cuvintele: „O lună din viaţa baronului François-Armand de Luizzi”. Pricepând imediat despre ce fel de plată era vorba, Armand puse piesa la loc, în punga ce i se păru foarte grea, ceea ce-l făcu să surâdă. — Nu pot plăti atât de scump un simplu capriciu! — Aţi devenit avar. — Cum adică? — Păi, până acum, aţi aruncat o droaie de monede din astea, pentru mult mai puţin decât v-am cerut eu. — Nu-mi amintesc. — Dacă-mi îngăduiţi să vă fac o socoteală, veţi vedea că nu există lună din viaţa dumneavoastră pe care să n-o fi dat pentru un lucru nechibzuit. — Se poate! Dar cel puţin am trăit! — Dacă ăsta-i sensul pe care-l daţi cuvântului „a trăi”… — Există mai multe? — Două, şi încă foarte diferite. A trăi, pentru unii oameni, înseamnă a-şi dărui viaţa tuturor cerinţelor ei. Cel care trăieşte astfel, cât timp e tânăr, se numeşte „un copil bun”; când se maturizează, e numit „un om de treabă” şi, „un bătrân cumsecade”, când îmbătrâneşte. Cele trei apelative au un sinonim comun: cuvântul „înşelat”. — Şi tu socoţi că eu am trăit ca un om înşelat? — Socot că domnul gândeşte ca şi mine, fiindcă n-a venit în acest castel decât pentru a-şi schimba felul de a trăi şi a adopta un altul. — Şi poţi să-mi spui care anume? — Cum ăsta e subiectul târgului pe care urmează să-l facem împreună… — Împreună? Nu, răspunse Armand, întrerupându-l pe diavol, nu vreau să am de-a face cu tine, treaba asta îmi repugnă total. Iar felul cum arăţi îmi displace şi mai mult. — E totuşi o şansă în favoarea dumneavoastră. Acorzi puţin celor care-ţi displac mult. Un rege care discută cu un ambasador care-i place, va face întotdeauna unele concesii periculoase; o femeie ce discută cu un bărbat căruia vrea să i se dăruiască, dacă bărbatul îi place, pierde întotdeauna jumătate din ceea ce se dă pentru astfel de lucruri. Un socru care încheie un contract de căsătorie cu un ginere care-i place, dă cel mai adesea, acestuia, dreptul de a-şi ruina nevasta. Ca să nu fii înşelat, e bine să faci afaceri cu oameni antipatici. În acest caz, sila ţine loc de raţiune. — Şi m-ar ajuta să te izgonesc, zise Armand, sunând din clopoţelul magic care-l obliga pe diavol să i se supună. Aşa cum dispăruse fiinţa androgină care apăruse la început, la fel dispăru nu diavolul, ci cea de a doua apariţie a sa, în livrea; Armand văzu în locul lui un tânăr destul de frumos. Acesta făcea parte din acea specie de oameni care-şi schimbă numele la fiecare sfert de veac şi care în epoca noastră sunt „la modă”, întins ca un arc între bretelele sale şi elasticul pantalonilor albi trecut pe sub tălpile ghetelor, îşi pusese picioarele cu ghetele sale lăcuite şi cu pinteni pe marginea şemineului şi se lăsase pe spate în fotoliul lui Armand. În rest, înmănuşat corect; cu manşetele scoase exact atât cât trebuia din mânecile fracului, ca să i se vadă butonii de briliant, cu lornion la ochi şi cu baston cu mâner de aur în mână, avea aerul unui amic venit în vizită la baronul Armand de Luizzi. Această iluzie merse atât de departe, încât Armand îl privi ca pe o cunoştinţă oarecare. — Am impresia că v-am mai întâlnit undeva. — Niciodată! Nu mă duc nicăieri. — Cred că v-am văzut călare prin pădure. — Nu merg călare niciodată. — Atunci v-am văzut în caleaşcă. — Nu se poate! Nu conduc. — Ei drăcie! Sunt sigur că am jucat cărţi cu dumneavoastră la doamna… — Nu, pun rămăşag. — Dar aţi valsat tot timpul cu ea! — Nu, eu galopez. — Nu i-aţi făcut curte? — Nu, nu i-am făcut… Luizzi simţi dorinţa de a-l şfichiui de câteva ori cu cravaşa pe acel domn, pentru a-l mai scoate puţin din tâmpenie. Totuşi, făcând apel la raţiune, începu a-şi da seama că dacă va continua să discute cu diavolul sub toate înfăţişările pe care şi le lua acesta, nu va ajunge niciodată la ceea ce-l frământa. Aşa că Armand luă hotărârea să termine cu el, cum terminase şi cu ceilalţi care i se înfăţişaseră şi, sunând din clopoţel, strigă: — Diavole, ascultă-mă şi slujeşte-mă! Nici nu apucă să rostească bine aceste vorbe, că cel pe care Armand îl chemase se şi arătă în toată sinistra lui splendoare. Era, într-adevăr, îngerul cântat de poeţi. Frumuseţe ofilită de mâhnire, alterată de ură, degradată de desfrâu, păstra încă, atâta timp cât chipul îi rămânea nemişcat, o veche urmă a originii sale celeste; dar, de îndată ce începea să vorbească, trăsăturile sale lăsau să se întrevadă o existenţă frământată de cele mai urâte patimi. Din toate expresiile respingătoare care se iveau, rând pe rând, pe chipul său, o silă profundă părea că le domină pe toate celelalte. În loc să aştepte ca Armand să-l întrebe ceva, i se adresă el primul. — Am venit ca să încheiem pactul pe care l-am făcut cu familia ta şi prin care sunt obligat să dau fiecăruia dintre baronii de Luizzi de Ronquerolles ceea ce-mi vor cere. Presupun că ai cunoştinţă despre condiţiile acestui pact. — Da, răspunse Armand. Fiecare dintre noi toţi îţi aparţine dacă nu poate dovedi că, timp de zece ani din viaţă, a fost fericit. — Şi fiecare dintre strămoşii tăi, reluă diavolul, mi-a cerut ceea ce socotea el că înseamnă fericirea, doar-doar mi-o scăpa în ceasul morţii. — Şi toţi s-au înşelat, nu-i aşa? — Toţi. Mi-au cerut bani, glorie, ştiinţă, putere, dar şi puterea, şi ştiinţa, şi gloria, şi banii i-au făcut nefericiţi. — Deci e un târg în folosul tău, pe care eu ar trebui să refuz să-l închei. — Poţi să refuzi. — Nu există nimic de cerut, care să te facă fericit? — Doar un singur lucru. — Sigur că tu n-ai să mi-l spui, ştiu asta! Dar îmi poţi spune măcar dacă-l cunosc? — Îl cunoşti; de altfel, e amestecat în toate acţiunile vieţii tale, uneori e chiar în fiinţa ta, cel mai adesea îl găseşti la alţii şi pot să-ţi spun că nu-i nevoie de ajutorul meu pentru ca majoritatea oamenilor să-l posede. — E vorba de o calitate morală? E ceva material? — Ei, prea vrei să ştii multe. Hai, ai ales? Spune repede, pentru că mă grăbesc să plec. — Adineauri nu erai chiar atât de grăbit. — Pentru că adineauri apărusem într-una dintre miile de înfăţişări sub care îmi place să mă ascund, ca să pot suporta cât de cât prezentul. Când îmi întemniţez fiinţa în pielea unui om vicios sau demn de dispreţuit, mă aflu la înălţimea secolului acesta în care trăiesc şi nu mai sufăr din pricina rolului ticălos pe care trebuie să-l joc. A existat o fiinţă de teapa ta, care, ajuns rege al micului regat al Sardiniei, a avut imbecila vanitate de a se intitula şi rege al Ciprului şi Ierusalimului. Vanitatea se satisface prin vorbe mari; dar orgoliul vrea lucruri mari şi tu ştii că el a fost cauza căderii mele; niciodată n-am fost supus la o atât de grea încercare. Aşa că, înfăţişarea asta pe care m-ai obligat s-o iau, mi-e odioasă şi insuportabilă. Grăbeşte-te să-mi spui ce vrei! — Încă nu ştiu. Am contat pe tine că ai să mă ajuţi să aleg. — Ţi-am spus că una ca asta mi-e cu neputinţă. — Poţi totuşi să faci şi pentru mine măcar ceea ce-ai făcut pentru strămoşii mei. Poţi să-mi arăţi, în toată goliciunea lor, patimile altor oameni, experienţele, bucuriile, durerile, secretele vieţii lor, ca să pot scoate din aceste învăţăminte lumina care să mă călăuzească. — Pot face orice. Dar să ştii că strămoşii tăi s-au angajat să-mi aparţină, înainte de a le fi povestit ceva. Uite hârtia asta: am lăsat în alb numele lucrului pe care mi-l vei cere, semnează, şi după ce mă vei fi ascultat, vei scrie tu însuţi aici ceea ce doreşti să fii sau ceea ce doreşti să ai. Armand semnă, apoi spuse: — Acum te ascult. Vorbeşte! — Nu aşa. Solemnitatea pe care mi-ar impune-o o asemenea înfăţişare primitivă, ar obosi frivola ta atenţie. Ascultă-mă: amestecat în viaţa oamenilor, iau parte la ea mult mai mult decât cred ei. Îţi voi istorisi povestea mea, sau mai curând pe a lor. — Aş fi curios s-o aflu. — Abţine-te! Căci din clipa în care mă vei pune să-ţi povestesc ceva, va trebui să asculţi totul, cu răbdare, până la capăt. Vei putea totuşi refuza să mă asculţi, dacă-mi vei da o monedă din pungă. — Sunt de acord, cu condiţia să nu fiu obligat să locuiesc tot timpul în acelaşi loc. — Du-te unde vrei, eu voi fi întotdeauna acolo unde îmi vei porunci să te întâlnesc. Dar gândeşte-te că numai aici mă poţi vedea sub adevărata mea înfăţişare. — Am dreptul să scriu ceea ce-mi vei povesti? — Poţi face ce doreşti. — Am dreptul să dezvălui confidenţele pe care mi le faci? — Dezvăluie-le. — Pot să le tipăresc? — Tipăreşte-le. — Le pot semna cu numele tău? — Semnează-le cu numele meu. — Când începem? — Când mă vei chema, sunând din acest clopoţel, la orice oră, în orice loc, pentru orice vei dori. Adu-ţi aminte doar că, începând de azi, n-ai decât zece ani ca să alegi ce doreşti. Pendula bătu ora trei şi diavolul dispăru. Armand de Luizzi rămase singur. Punga unde se aflau zilele sale rămăsese pe masă. Simţi dorinţa s-o deschidă ca să le numere, dar nu izbuti. Se culcă, deci, după ce-o puse, cu grijă, sub pernă.

Femeia In Alb de Wilkie Collins Prima epoca.   Povestirea o începe profesorul de desen Walter Hartright, de la Clement's Inn.   I.   Iată o povestire care ne arată cât poate să îndure răbdarea unei femei şi ce poate să înfăptuiască hotărârea unui bărbat.   Dacă te-ai putea bizui pe maşinăria legii pentru a desluşi oricare din cazurile în care există bănuieli şi pentru a conduce orice anchetă doar cu un modest sprijin al acţiunii de ungere pe care o are uleiul banului, atunci întâmplările care umplu aceste pagini ar fi putut să-şi revendice dreptul la atenţia publică într-un tribunal.   Dar Legea mai este încă, în anumite cazuri inevitabile, servitorul tocmit dinainte al celor cu punga plină; şi povestirea rămâne să fie povestită, pentru prima dată, aici. După cum judecătorul ar fi trebuit s-o audă cândva, tot astfel o va auzi cititorul acum. Nici o împrejurare importantă, de la începutul şi până la sfârşitul acestei dezvăluiri, nu va fi relatată din auzite. Când cel care scrie aceste rânduri de introducere (pe nume Walter Hartright) se întâmplă să fie în legătură mai strânsă decât alţii cu întâmplările care urmează să fie relatate, atunci le va descrie el însuşi. Când acestea nu fac parte din propria lui experienţă, el se va retrage din postura de povestitor; sarcina sa va fi continuată, de la punctul de unde a lăsat-o, de alte persoane care pot vorbi despre acele împrejurări datorită celor ştiute de ei” tot atât de limpede şi hotărât precum o făcuse şi el mai înainte.   Şi astfel, povestirea de faţa va fi scrisă de pana mai multor oameni, după cum povestirea unei încălcări a legilor este rostita la tribunal de mai mulţi martori – având acelaşi scop, în ambele cazuri, de a prezenta întotdeauna adevărul în aspectul său cel mai direct şi mai uşor de înţeles, şi de a reconstitui un şir complet de întâmplări, punând persoanele care au fost cel mai strâns legate de ele, în fiecare etapă succesivă, să povestească, cuvânt cu cuvânt, clipele trăite.   Să-l lăsăm pe Walter Hartright, profesor de desen, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, să fie audiat cel dintâi.   Era în ultima zi a lunii iulie. Lunga arşiţă a verii se apropia de sfârşit, iar noi, pelerinii istoviţi ai străzilor Londrei, începeam să ne gândim la umbrele norilor deasupra lanurilor de grâu şi la briza de toamnă de pe ţărmul mării.   În ce priveşte umila-mi persoană, vara care se sfârşea mă lăsa cu sănătatea şubrezită, descurajat şi, ca să spunem adevărul, fără nici o lescaie. În ultimul an nu-mi chivernisisem veniturile cu grija obişnuită şi risipa mă adusese la perspectiva de a-mi petrece toamna, pentru a face economie, între căsuţa mamei din Hampstead şi apartamentul meu din oraş.   Îmi amintesc că seara era liniştită şi înnorată; aerul din Londra era cât se poate de apăsător; freamătul îndepărtat al străzii abia se auzea; pulsul slab al vieţii din mine şi inima viguroasă a oraşului din jurul meu păreau să coboare la unison, din ce în ce mai moleşite, o dată cu soarele ce apunea. Am lăsat cartea pe care o ţineam în mână mai mult visând decât citind şi am ieşit să-caut aerul „răcoros al nopţii din suburbiile Londrei. Era una din cele două seri pe care obişnuia m să le petrec în fiecare săptămână împreună cu mama şi cu sora mea. Aşa că mi-am îndreptat paşii spre nord, către Hampstead.   Întâmplările pe care am să le povestesc mai târziu mă obligă să amintesc aici că tatăl meu murise cu câţiva ani mai înainte de perioada de timp despre care scriu acum; şi că sora mea Sarah şi cu mine eram singurii supravieţuitori ai unei familii de cinci copii. Tata fusese şi el profesor de desen. Datorită strădaniei sale izbutise pe deplin în profesia aleasă, iar grija-i drăgăstoasa de a asigura viitorul celor care depindeau de munca lui îl îmboldise, după căsătorie, ^ să-şi rezerve asigurării existenţei o mai mare parte din venit decât aceea pe care alţi bărbaţi o consideră necesară s-o pună deoparte pentru acest scop. Fiind nespus' de cumpătat şi plin de abnegaţie, mama şi sora mea au rămas, după moartea lui, la fel de independente faţă de lumea dinafară cum fuseseră şi în timpul vieţii lui. Eu i-am călcat cu succes pe urme şi aveam toate motivele sa fiu recunoscător pentru perspectivele ce mă aşteptau în pragul vieţii.   Până să ajung în faţa porţii mamei mele, amurgul liniştit mai tremura încă pe vârfurile cele mai înalte ale bălăriilor şi, la picioarele mele. imaginea Londrei se cufundase în abisul negru al umbrelor nopţii. Abia am atins clopoţelul, când uşa casei s-a şi deschis cu violentă; respectabilul meu prieten italian, profesorul Pesca, a apărut în locul servitoarei şi s-a repezit să mă mtâmpine vesel, cu o stridentă parodie străină suprapusă peste voioşia englezească. *   De dragul lui şi, daţi-mi voie să adaug, chiar şi pentru povestirea mea, profesorul merită cinstea unei prezentări în toată regula, întâmplarea l-a făcut să fie punctul de plecare al straniei povestiri de familie pe care aceste pagini îşi propun să o depene.   L-am cunoscut pe prietenul meu italian întâlnindu-l în câteva case mari, unde preda propria lui limbă, iar eu dădeam lecţii de desen. Tot ce ştiam pe-atunci despre el era că avusese cândva o situaţie la Universitatea din Padova, că părăsise Italia din motive politice (a căror natură refuzase întotdeauna s-o menţioneze cuiva) şi că se stabilise de mulţi ani la Londra, unde ducea o viaţă Respectabilă ca profesor de limbi străine.

Blestemul dragostei de Louis Bromfield Biroul lui Muller da într-o curte, înconjurată din trei părţi de clădirile uzinei, iar într-a patra de o împrejmuire înaltă, deasupra cu cinci rânduri de fire ţepoase şi ruginite. Bariera aceasta, înălţată de Homer Flint când cu teribila grevă din 1900, nu fusese niciodată dărâmată. Mică, cu ziduri de cărămidă şi cu acoperişul plin de funingine, uzina, de la început destinată să fabrice lanţuri, data din 1880. Cumpărată, apoi închisă şi părăsită de corporaţia de Fier şi Oţel Ciclop, era de curând iarăşi activă. Pe faţadă se întindea un panou mare, pe care ţâşnea în roşu aprins, pe fond alb: FLINT ŞI RADER Automobile şi motoare. îi aducea aminte lui Muller cealaltă firmă, zugrăvită pe zidul roşu al prăvăliei din Chicago: RADIER ŞI MULLER Biciclete, reparaţii şi accesorii. Salon de odihnă pentru dame. Dar aceea i se păruse, dintr-un început, ca o prietenă veche, pe când cea nouă avea un aer străin. Până şi cuvintele Inginer Şef, de pe geamul întunecat al uşii dinapoia lui nu stabilea nicio legătură între amândouă. Pentru Herman Mi. Il- ler,: vorbele acelea erau goale; îi hărăzeau un simţămint de greaţă şi de netemeinicie. Pe. Un scaun cu şurub, la biroul său, avea alături de el o etajeră nouă, lucioasă pe ale cărei rafturi de sticlă nu era nici; o carte, afară de anuarul telefoanelor din Pentland. Când se. Uita la ele, i se părea că s-ar cuveni să le încarce de volume, dar de oare anume habar n-avea. De asemenea nu ştia ce-ar putea pune în cutiile meselor. Hainele-i noi îl nenoroceau. Singura plăcere ce i-o da ele, era amintirea trudei ce şi-o dase Petre, când le cumpăraseră împreună. II îmbrăcase din cap până în picioare, ca pe un manechin din vitrina unei prăvălii. A se gândi la Petre, îi căşuna un fel de suferinţă. Pentru el, ca şi pentru Lea, nu se pomenea de vreun Paul Rader, ci numai de Petre Radier. Paul Rader, asociatul dintr-o companie de automobile n-avea să fie niciodată pentru el Petre Radier, călăreţul de circ, care-l ascultase cu bunăvoinţă, intr-o seară de beţie. Paul Rader i se năzărea un străin, care avea aceeaşi mutră ca Petre, – dar ceva mai în vârstâ – cu acelaşi mers, cu aceeaşi voce, cu acelaşi uşor accent,. Şi care totuşi nu era Petre. Miiller nu se sinchisea de titlul de Inginer Şef. Nu era sigur nici măcar că leafa lui de nouă mii de dolari— de patru ori mai mult decât avusese vreodată – îi făcea plăcere. Noua lui situaţie îl fâstâcea şi mâhnea. Nu se închipuia şezând în scaun tot restul zilelor sale, în acel birou sclivisit, aşteptând să fie „consultat14. Nu-şi imagina cum are să se sfârşească aşa ceva. Dar Petre hotărise, zicând că amândoi au devenit persoane importante. Se supusese, iscălise hirtii cu numele lui în cap, şi-acum n-avea altceva de făcut decât să aştepte, pe când marile lui mâini osoase cereau să lucreze metalul, iar trupu-i deşirat nu dorea decât să îmbrace bluza albastră pătată de grăsime. . Dincolo de clădirea uzinei, zărea coşurile fierăriilor mari încoronate de flăcări şi de fum şi, prin geam, îi sosea bătaia monotonă a baroaselor. Ferestrele bâţâiau necontenit. Vederea construcţiilor acelora enorme şi larma necurmată, îl copleşea. Nu se mai simţea el însuşi; i se părea că e numai o infimă parte din zgomotul şi harababura aceea. De cinci luni s! i <işa, şezând, nădăjduind că se va întâmpla ceva. Din când în cinci, uşa se deschidea şi un ucenic venea să-l roage pe domnul Miiller să binevoiască să vină la atelierul de montaj, fiindcă mecanicii nu se pricepeau. În zilele acelca se simţea copleşit; dar asta nu se întâmpla de6. I se părea că nu fusese niciodată mai nenorocit, nici chiar în epoca în care îl bătea taică-său şi-i lua leafa. Cât despre Petre, îl vedea şi mai rar ca pe vremea magazinului, căci era veşnic ocupat sau în călătorie de afaceri. Uneori acesta se oprea o clipă la biroul inginerului şef. Muller îl mai vedea şi la reuniunile Comitetului Uzinei, când Petre, depărtat şi schimbat, sta în capătul lungii mese şi vorbea de lucruri de care Muller nu pricepea o boabă. Trist, Muller, se gândea că mulţi oameni îi pismuiesc norocul. Lucrase şi fasonase piese până ce construise un automobil mai bun ca tot ce se făcuse până atunci, şi acum uzina fabrica cu duzinele copii de pe preţioasa sa maşină. Specialişti diplomaţi o luaseră în primire, prăpădind vremea înoercând să-i mai aducă schimbări. Şi isprava lui îi adusese un salariu de nouă mii de dolari pe an, un birou lustruit şi titlul de inginer şef. Uneori regreta că a montat maşina aceea, pe lada căreia Homer Flint dăduse o raită. Poate că, fără invenţia aceea, ar fi încă asociatul lui Petre, în dugheana din Chicago. Şi erau oameni oare se cruceau de norocul lui! Şi el, singurul lucru pe care-l dorea, era să-şi regăsească vechiul atelier, cuptorul lui, şi să aibă destui gologani ca să cumpere materialul trebuitor scornirilor sale. Veni o zi în care nu mai putu să-şi rabde trindăvia; che- rrrind; pe băiatul de la birou, îl trimise să-i spună domnului Rader că doreşte să-i vorbească. Domnul Rader avea să-l primească peste un sfert de oră, î se răspunse. Deocamdată era ocupat! încet de tot se scurseră minutele şi Muller se îndreptă în sfârşit pe coridorul oolburos, până la uşa unde se citea: Biroul Preşedintelui, care-l umplu de prevestire, ca de obicei; căci, după uşa aceea se afla un om, care nu mai era Petre Radier. De data asta însă nu mai putea. Deschise uşa şi intră. În fotoliul de piele şi cu şurub, înaintea unei mese de lucru aaoperită de o placă de sticlă, Paul Rader purta un costum albastru închis… Când Muller pătrunse în cameră, Paul îşi ridică ochelarii de baga. — Salut, zise el. Stai jos. Luă o ţigară şi-i oferi şi lui Muller una. — Ce se întâmplă? •  J În căpăţâna lui Miiller, creierul funcţiona încet, greoi şi voioşia omului acela de afaceri, aşa de deosebit de tânărul călăreţ pe care-l cunoscuse el odată, într-un bar la Memphis, îl zăpâcea şi mai rău. — Nimic, răspunse el domol. Numai că vreau să te ves tesc că nu pot să stau o zi mai mult învârtindu-mi degetele, în biroul ăla strălucitor. Paul îi zâmbi. — Nu fac nimic toată ziulica; nu-mi merit leafa! — Ţi-ai câştigat-o "înainte. Mulţumită ţie s-a înjghebat afacerea. Nu eşti mulţumit? — Zău nu; nu sunt mulţumit. Nu ştia să rostească ceea ce avea de îndrugat. Îi era grea s^-i vorbească omului care se numea Paul Rader. Şi pe care îl ştia de Petre. — Vrei bani mai mulţi? — Nu. Lucru mai mult vreau. Se aplecă înainte cu coatele înfipte în genunchi. Ascultă, Petre, vreau trudă. Vreau un atelier al meu. La ce-mi foloseşte că stau într-un birou simandicos? Eu mă simt bine numai cu sculele în ghiare. Dacă mi-ai lăsa mie un ungher, poate aş mai găsi perfecţionări la trăsură, ca toţi tipii ăia universitari. Paul se sculă şi stătu ţeapăn înaintea ferestrei.

I   COLIN îşi isprăvea toaleta. La ieşirea din baie, se înfăşurase într-un vast prosop pluşat din care nu i se mai zăreau decât bustul şi picioarele. Luă atomizorul de pe etajera de sticlă şi îşi pulveriză uleiul fluid şi parfumat pe părul de culoare deschisă. Pieptenul de chihlimbar îi împărţi chica mătăsoa­să în lungi şuviţe portocalii asemenea brazde­lor pe care voiosul plugar le trage cu o furculiţă în dulceaţa de caise. Colin puse pieptenul la loc şi, înar­mându-se cu forfecuţa de unghii, îşi teşi colţurile pleoapelor mate, ca să-şi încarce de mister privirea. Operaţia trebuia s-o facă des, pleoapele creşteau repede la loc. Aprinse mica lampă de deasupra oglinzii măritoare şi se apropie ca să-şi cerceteze starea epidermei. În jurul nărilor îi ieşeau în relief câteva comedoane. Văzându-se aşa de urâte, ele se retraseră iute în piele şi, mulţumit, Colin stinse lampa, îşi descinse prosopul ce-i înfăşura şalele şi îşi trecu unul dintre colţuri printre degetele de la picioare, ca să absoarbă ulti­mele urme de umezeală. În oglindă se putea vedea cu cine seamănă, cu blondul din rolul lui Slim din Hollywood Canteen. Avea cap rotund, urechi mici, nas drept, ten auriu. Surâdea des, cu un zâmbet de prunc şi, din cau­za asta, cu vremea, îi apăruse o gropiţă în bărbie. Era destul de înalt, zvelt, cu picioarele lungi şi foarte plăcut. Numele de Colin i se potrivea destul de bine. Fetelor le vorbea cu delicateţe, iar băieţilor cu voioşie. Mai întotdeauna era binedispus; restul timpului, dormea. Goli baia dând o gaură în fundul căzii. Pardoseala băii, cu dale de gresie ceramică de un galben-deschis, era în pantă şi îndrepta apa spre un orificiu sub care se afla chiar biroul locatarului de la etajul de jos. Nu de mult, acesta, fără a-l înştiinţa pe Colin, îşi mutase biroul în alt loc. Acum, apa curgea pe dulapul de provizii. Îşi vârî picioarele într-o pereche de sandale din piele de câine-zburător şi se îmbrăcă într-un costum de casă elegant cu pantaloni de catifea reiată, verde ca apele foarte adânci, şi haină de alpaca de culoarea alunei. Atârnă prosopul de rastel, puse preşul de baie pe marginea căzii şi presără peste el un strat bun de sare pentru a-l sili să dea afară toată apa. Preşul începu să lase bale şi să facă ciorchini din băşicuţe de săpun. Ieşi din baie şi o luă către bucătărie spre a supraveghea ultimele pregă­tiri pentru masă. Ca-n fiecare luni seara, Chick venea să cineze, stătea foarte aproape. Era abia sâmbătă, dar Colin se simţea pătruns de dorinţa de a-l vedea pe Chick şi de a-l pofti să se înfrupte din meniul alcătuit cu o bucurie senină de către Nicolas, noul său bucătar. Chick, burlac şi el, era de-o vârstă cu Colin – douăzeci şi doi de ani – avea înclinări literare ca şi el, dar mai puţini bani. Colin avea destulă avere ca să poată duce o viaţă decentă fără a munci pentru alţii. Chick, în ceea ce-l privea, trebuia să se ducă o dată pe săptămână la minister, să-şi viziteze unchiul şi să-i ceară bani cu împrumut, căci meseria de inginer nu-i aducea un venit cu care să se menţină la nivelul muncito­rilor din subordinea lui, şi e greu să comanzi unor oameni mai bine îmbrăcaţi şi mai bine hrăniţi decât tine. Colin făcea totul ca să-l ajute şi-l invita la masă ori de câte ori putea, orgoliul lui Chick însă îl silea să fie prudent şi să nu arate, prin înlesniri prea dese, că avea de gând să-i vină în ajutor. Culoarul dinspre bucătărie era luminos, cu pereţi de sticlă de ambele părţi, şi de fiecare parte strălucea câte un soare, deoarece Colin îndrăgea lumina. Mai peste tot erau robinete de alamă lustruite cu grijă. Licăririle sorilor pe robi­nete stârneau efecte feerice. Şoarecilor din bucătărie le plăcea să joace în sunetul razelor de soare ce se izbeau de robinete şi alergau după mărgeluşele pe care le formau razele pulverizându-se pe pardoseală, ca nişte ţâşnituri de hidrargir galben. Colin mângâie în treacăt un şoricel, care avea mustăţi negre, lungi de tot, era sur şi mlădiu şi minunat de lucios. Bucătarul îi hrănea foarte bine, fără a-i lăsa să se îngraşe prea mult. Şoarecii nu fă­ceau zgomot peste zi şi se jucau doar pe culoar. Colin împinse uşa emailată de la bucătărie. Bucătarul Nicolas îşi supra­veghea tabloul de bord. Şedea în faţa unui pupitru vopsit tot în email gal­ben-deschis, pe care se aflau cadranele corespunzătoare diferitelor aparate culinare, înşirate de-a lungul pereţilor. Acul de la cuptorul electric, reglat pentru friptură de curcan, oscila între „aproape” şi „numai bine”. Se apropia clipa s-o scoată. Nicolas apăsă pe un buton verde, declanşând astfel palpa­torul senzitiv. Acesta pătrunse fără a întâmpina rezistenţă şi chiar atunci ajunse la „numai bine”. Cu un gest rapid, Nicolas deconectă cuptorul şi puse în funcţiune încălzitorul de farfurii. — O să fie bună? întrebă Colin. — Domnul poate fi sigur, întări Nicolas. Curcanul era perfect calibrat. — Pentru felu-ntâi, ce ne-ai pregătit? — Doamne-Dumnezeule, de data asta, spuse Nicolas, nimic nou. M-am mărginit să-l plagiez pe Gouffe. — Bine că nu ţi-ai găsit un maestru mai prost! observă Colin. Şi ce fragment din opera lui vei reproduce? — Cel tratat la pagina 638 din lucrarea lui, Carte de bucate. Voi citi pasajul cu pricina. Colin se aşeză pe un taburet capitonat cu cauciuc spon­gios şi cu mă­tase impermeabilizată, asortată la culoarea pereţilor, şi Nicolas începu astfel: — Se face o foaie de pateu cald obişnuit, ca pentru aperitiv. Se pregă­teşte un ţipar mare şi se taie în bucăţi de câte trei centimetri. Bucăţile de ţipar se pun într-o cratiţă, adăugându-se vin alb, sare şi piper, ceapă în felii subţiri, rămurele de pătrunjel, cimbru, dafin şi, de asemenea, un căţel de usturoi. — N-am putut să-l jupoi cum aş fi vrut, spuse Nicolas, s-a stricat de tot masatul. — O să-l schimb, îi răspunse Colin. Nicolas continuă. — Se dă totul în fiert. Se scoate ţiparul din cratiţă şi se trece într-o tiga­ie. Se strecoară fiertura printr-o sită de măta­se, se adaugă făină de grâu spa­niol şi se lasă să se îngroaşe până ce sosul rămâne pe lingură. Se dă sosul printr-un tifon, se toarnă peste bucăţile de ţipar până le acoperă şi se lasă să fiarbă două minute. Se umple foaia de pateu cu ţipar. Se instalează un cordon de ciuperci pe marginea foii şi la mijloc se pune un buchet de lapţi de crap. Se îmbibă totul cu sosul păstrat. — De acord, aprobă Colin. Cred că lui Chick o să-i placă. — Nu am avantajul de a-l cunoaşte pe domnul Chick, spuse Nicolas în concluzie, dar, dacă nu-i va plăcea, data viitoare voi găti altceva, ceea ce-mi va îngădui să stabilesc, cvasiprecis, ierarhia spaţială a gusturilor şi dezgusturilor domniei sale. — Mmda!... spuse Colin. Te las, Nicolas. Mă duc să pun masa.

  „Într-adevăr, viaţa lui a constituit şi primul dintre romanele sale, şi, într-un fel, materia tuturor celorlalte.”   Sainte-Beuve MĂRTURISIRE (în loc de prefaţă) Trainic înfipt pe treapta veşniciei ce-o datorez capricioasei mele Manon, fără de care nefiinţa m-ar fi cuprins demult, „ajuns la o vârstă la care raţiunea şi experienţa îndeamnă la cugetare”[1], gelos de gloria postumă cucerită de acel grăsan de Beyle, spre pildă, pe care criticii veacului al XX-lea nu mail contenesc să-l laude, m-am hotărât să alătur o mărturisire acestor două romane ale mele, pe neaşteptate dezgropate din depozitele capodoperelor necunoscute sau uitate pentru a renaşte în veşmânt românesc într-o epocă mai curând însetată de viziuni ale viitorului, de cuceriri ale cosmosului şi de complicate probleme sociale: istoria adevărată şi sinceră a propriei mele vieţi, cu nimic mai săracă în evenimente şi întâmplări decât cea’ a eroilor mei. Teamă mi-e însă ca mărturisirea pe care vreau s-o aşez în fruntea acestui volum să nu fi’e „de la bun început suspectă cititorului[2]… Căci „cine -să creadă în adevărul vorbelor mele”, în laudele pe care (mi) le voi aduce, cunoscând că  eroul acestei povestiri sunt chiar eu, pe care atâta m-am iubit şi preţuit? Dar contemporanii mei m-au defăimat sau slăvit în fel şi chip, urmaşii lor nu s-au lăsat mai prejos şi, pe măsură ce secolele s-au scurs, posteritatea, cu milei dar vrednice excepţii (uneori cam sofisticate), a reuşit să impună despre mine o viziune pe cât de lo- gica şi firească, pe atât de neadevărată în simplitatea ei schematică: a reţinut două aspecte zise „esenţiale”, unul despre viaţa, altul despre opera mea: că am fost abate (nu prea cucernic) şi că am scris o poveste de dragoste neasemuită (cu toate că snobul de Montesquileu era de părere – ca şi presa epocii, de altfel – că „Des Grieux este un escroc şi Manon o târfă”), aceea a frumoasei Manon Lescaut şi a Cavalerului Des Grieux, pe care mulţi m-au chiar învinuit că aş fi trăit-o ca atare eu-însumi.[3] Nu pot, desigur, infirma eu totul aceste două aserţiunii, dar, vai! cât sunt de strâmbe în descărnarea lor şi câte detalii, câte nuanţe, câte explicaţii ar mai trebui să li se adauge pentru a le face cu adevărat veridice! Căci întortocheate şi întunecate sunt căile sufletului omenesc, şi aparenţele adesea înşelătoare… Să începem cu primul aspect: ceea ce mă va obliga să-mi depăn, comentând-o, întreaga vilaţă. Însă, cum nu am memoria datelor şi cum am avut parte, totuşi, de câţiva oneşti cercetători care, înlăturând colbul arhivelor, au stabilit o mulţime de elemente ce numai cu greu ar putea fi tăgăduite sau dezminţite (chiar dacă. Uneori tare mi-ar fi convenit să le fi trecut măcar sub tăcere), mă voi bizui, în primul rând, pe ceea ce au afirmat despre mine „prietenii mei post-mortem, Henri Harrisse, Deloffre şi Sgard[4], pe care îi voi cita cu acurateţea cerută de erudiţii veacului al XX-lea, mulţumindu-mă doar cu interpretarea evenimentelor mai „delicate”, atunci când itţele se încurcă şi când ei ezită sau se contrazic. M-am născut în orăşelul Hesdin din ţinutul Artois în 1697, în ziua de I aprilie[5], ceea ce a avut pe semne o oarecare influenţă asupra vieţii mele, astfel pusă sub semnul unui lung şir de păcăleli şi de feste jucate mie de soartă sau de mine ei, contemporanilor şi posterităţii. Familia mea, cunoscută de generaţii pentru cilnstea şi probitatea ei, făcea parte din burghezia înstărită a oraşului, tata, Lievin Prevost, fiind procuror al regelui. Eram mulţi copii, cinci băieţi şi patru fete, dar surorile mele, înfricoşate fără îndoială de frivolitatea veacului sau neresemnându-se cu starea ancilară care le aştepta, emanciparea propriu-zisă a femeilor nefiind încă începută, au murit la o vârstă fragedă. Tânără a murit şi mama, Mărie Duclay, la 28 august 1711, când abia împliniserăm paisprezece ani. Doi din fraţii mei, Norbert şi Bernard-Joseph, şi-au închinat viaţa bisericii cu mai) multă evlavie decât mine. Jerome-Pierre şi Louis-Eustache (care fusese şi ofiţer) au fost magistraţi: fie-le ţărâna uşoară. Toţi au grut o purtare demnă şi au dus trai tihnit. Cât despre mine, Antoine-Francois, al doilea născut dintre băieţi, am dus o exiistenţă ceva mai zbuciumată, ca să nu-i spun zvăpăiată. Nehotărât, deopotrivă atras de plăcerile minţii şi de-ale trupului, sensibil în faţa gingăşiei feminine, iute la patimă ca şi la mânie, mi-am urmat întotdeauna simţămintele fără multă cugetare, lăsându-mă târât de inimă mai mult decât mânat de raţiune, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri. Învăţam bine, cu plăcere şi sârg, iar studiul mi-a fost întotdeauna un refugiu în clipele de amăcelentă**, aşa cum judecă de altfel întreaga muncă de cercetare a lui Harrisse: „Se poate aprecia că Harrisse, el singur, a scos la iveală mai multe documente despre Prevost decât au făcut-o toţi ceilalţi cercetători laolaltă**, „în ciuda unor precizări cronologice care nu sunt de fapt decât nişte simple ipoteze**. (Cum lucrările lui Harrisse nu ne-au stat la îndemână, îl vom cita fie după Deloffre, fie după Jean Sgard.) Frederic Deloffre şi Raymond Picard sunt autorii unei excelente ediţii a lui Manon Lescaut (Garnier, 1965), însoţită de o introducere, note, variante, bibliografie, glosar şi index, iar Jean Sgard a celei mai complete (până la data aceasta) lucrări despre romanele lui Prevost: Prevost romancier, J. Corti, Paris, 19U8, 692 pp. 4 Aşa cel puţin pretinde Roland Purnal, în Dicţionarul de autori Laffont-Bompiani; Roger Mathe, dimpotrivă, în studiul despre Manon Lescaut publicat la Hatier în 1970, indică drept certă data de 4 aprilie… Personal, sunt ispiitit să-i dau crezare lui Purnal… răciune. Nu doar că-mi însuşesc întru totul părerea contemporanului meu sus-pus, Montesquieu, că nu există necaz pe care un ceas de lectură să nu fi fost în stare să-l şteargă, mie mil-au trebuit întotdeauna mult mai multe, dar oricum, în mijlocul cărţilor sau cu pana în mână mai uitam de amar, şi încetul cu încetul îmi câştigam seninătatea… După moartea mamei (1711), tata m-a trimis la colegiul iezuiţilor din oraşul nostru (Hesdin) şi supraveghea îndeaproape felul în care mă achitam de obligaţiile mele şcolare. Ar fi trebuit să stau aici cinci ani, după tipic, pentru a putea fi admis la Universitatea din Douai să studilez filosofia. Dar era război5, clinchetul armelor şi frumuseţea uniformei mă atrăgeau: „Am părăsit colegiul la vârsta de şaisprezece ani şi am servit cu felurite îndatoriri, chiar şi ca voluntar, când posturile de ofiţeri erau ocupate (era sfârşitul războiului), înflăcărat de speranţa pe care o nutream, ca mulţi tineri, de a fi avansat cu prima ocazie. Aşteptarea prelungindu-se însă, m-am plictisit şi m-am întors la părinţii iezuiţi…” [6] Vai câtă cerneală a curs asupra acestor ani ai adolescenţei mele! şi mai ales din cauza penei muiate în otrava geloziei a doi confraţi de-ai meii, Lenglet-Dufresnoy şi Charles Colle! Primul a pretins că într-o zi, întorcându-mă de la şcoală, am dat peste o scenă mârşavă: tata ar fi lovit-o cu piciorul în pântec pe iubita mea, însărcinată în luna a treia… Eu, pasă-mi-te furios, m-aş fi repezit asupra-i şi l-aş fi făcut să se rostogolească până în josul scării unde ar fi rămas lat, pierzându-şi viaţa! Minciună sfruntată! S-a dovedit doar că douăzeci şi şase de ani după acest incildent închipuit tata mai trăia[7]. Dar Lenglet-Dufresnoy era supărat pe mine r După Deloffre, Prevost face aluzie la războiul pentru succesiunea Spaniei, sl’ârşit prin pacea de la Utrecht, în 1713. ” Apud Deloffre, op. Cât., p. XVI—XVII. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Sainte-Beuve, în articolul său din Portrete literare (1831) să amintească şi el evenimentul, într-o notă, deşi fără a-i da prea multă importanţă, căci mi-a fost îndeobşte destul de favorabil: „S-a publicat în nu mai ştiu ce culegere de anecdote (ana) că Prevost se îndrăgostise de o oarecare doamnă, probabil chiar la Hesdin, că tatăl lui, care privea cu nemulţumire această intrigă se duse într-o seară să bată la uşa acelei doamne pentru a-şi scărmăna puţin băiatul, şi că acesta, smuncindu-se ca să scape, îl lovi atât de tare pe tatăl său încât bătrânul muri de pe urma acelei lovituri. Dacă nu este o calomnie, apoi este cel puţin o scorneală, şi Prevost a cunoscut suficiente necazuri în viaţă ca să nu i se mai pună în cârcă şi pe aceasta”. (Vezi în Decada filosofică din 20 termidor, anul XI, o scrisoare a pentru că îndrăzniserăm să critic opusul pe care-l închinase poetului Marot, şi mai ales pentru că refuzaserăm să-l iau drept co-autor la traducerea Istoriei universale a preşedintelui de Thou. Cu ce bârfe josnice se pot îndeletnici scriitoraşii lipsiţi de har! Noroc de sita timpului care desparte făina de tărâţe! Vreţi să ştiţi exact cât şi cum am stat la iezuiţi? apoi întrebaţi-l pe Deloffre (op. Cât., pp. XVII—XIX). Eu nu ştiu mai multe decât v-am spus: am plecat de la ei când aveam şaisprezece ani şi, după ce m-am furlandisit prin diferite regimente, m-am întors, cam jumulit şi ruşinat, să le cer iertare, la Îl martie 1717 (credeţi-mă, de astă dată memoria nu mă înşală, şi-apoi am controlat-o cu cea dată de erudiţii care mî-au scormonit trecutul), dar nu la Hesdin, cil la Paris, pe strada Pot-de-Fer, şi au avut bunătatea să mă reprimească în calitate de novice. După şase luni, termen în care trebuia să dau dovada aptitudinilor mele (nu mi-a fost greu s-o fac mulţumită darurilor fireşti cu care m-a înzestrat natura!) m-au trimis la colegiul La Fleche – acest loc care va rămâne mereu „scump inimii mele” – să studiez filosofia. Deşi am iubit colegiul, nu am stat mult timp închis acolo. Dom Dupuis a explicat cu multă gingăşie cum s-au petrecut lucrurile şi cum am ajuns să plec în Olanda. Colegul meu, abatele Voisenon (1708—1775), nici el prea uşă de biserică, a fost ceva mai concis şi de dragul glumei a rezumat în câteva rânduri aventurile mele, întregindu-le cu un detaliu pe cât de imaginar pe atât de neverosimil pentru cine îmi cunoaşte firea generoasă şi neprefăcută: „Abatele Prevost… care a fost de două ori iezuilt şi de două ori militar. A locuit câtva timp în Olanda unde se spune că s-a căsătorit cu două femei. Le-a părăsit, s-a întors în Franţa şi s-a făcut benedictin, intrând în Congregaţia Saint-Maur.” [8] Aşadar, mă asemuia nici mai mult nicii mai puţin cu Casanova! Dar eu, dacă şi când am iubit, am iubit total, chiar dacă nu pentru veşnicie. De altfel, ceea ce m-a împins să intru la mănăstire a fost tocmai eşecul unei astfel de iubilri. Am mai povestit o dată cum s-au petrecut lucrurile: „Trecură câţiva ani. Vioi şi aplecat către plăceri … vă las să judecaţi singuri cum puteau fi, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, inima şi sentilmentele unei persoane care a compus Cleveland la treizeci şi cinci sau treizeci şi şase. Sfârşitul nefericit al unei legături preaduioase mă duse de-a dreptul la mormânt: este numele pe care-l dau tagmei monahale respectabile în mijlocul căreia aveam să mă îngrop şi unde stătui ascuns câtva timp, ca mort, atât de bine încât rudele şi prietenii mei nu ştiau ce se întâmplase cu mine”. Bineînţeles că le-am dat de ştire, încă înainte de a-mi depune U’Kfunântul pe care l-am scris cu mâna mea şi l-am iscălilt cum se cuvine, frater Antonius Fr. Prevost. Mai târziu, aveam să fiu acuzat e. I nil tot schimb numele şi semnătura, mai ales de când cu tărfişonin de în Londra şi chiar după aceea. Şi ce-i cu asta? Ce mi-e Marc-Antolne, ce mi-e Anloine-Frangoils, şi faptul că am mai adăugat când un articol înaintea numelui (Le Prevost), când un pseudonim pe care-l foloseam singur sau ca supliment la numele meu adevărat (de l’Islebourg, d’Exiles) t0, ce importanţă are? Oricum, în ziua rostirii legământului era de faţă şi tata, mulţumit că mă hotărâserăm în sfârşit să fac acest pas după ce atâta şovăiiserăm între biserică şi spadă, – între negru şi roşu, cum prea frumos avea s-o spună Beyle, – dar cam neîncrezător în temeinicia hotărârii mele. Dom Grenier mi-a raportat chiar că ar fi spus de faţă cu martori că de aveam vreodată „să-mi calc legământul pe care fuseserăm liber să-l fac sau să nu-l fac, avea să mă caute în lumea întreagă, ca să-mi zboare creierii”. Ce ştia tata? Avuseserăm grijă, cunoscându-mi sufletul, inima, acea „enigmă” pe care aveam să-mi petrec viaţa analizând-o, să rostesc pe tăcute, în minte, acele Reprodus în Anecdote literare, istorice şi critice despre autorii cei mai cunoscuţi, Paris, 1781, cât. Apud Deloffre, op. Cât „p. XXI! V. Deloffre, op. Cât., p. XXVI. restricţii care, la o adică, să-mi îngăduie să mă deszic fără a-mi primejdui viaţa veşnică u. Până una alta, cuminţit, m-am cufundat în studiul teologiei şi m-am străduit să duc o viaţă cucernică, fiiţnd hirotonisit în 1726 de către Monseniorul Sabathier (sau Sabbatier). Am început deîndată să rostesc în public, la Amiens, predici care au atras o mulţime mare de persoane din lumea bună: adevărată încântare pentru ochii unui nefericit, atâta vreme liţpsit de asemenea privelişti fermecătoare. Dar confraţii mei îmi pricinuiau numai necazuri. Acum vă pot mărturisi că eu, şi nu monahul Bernard Labadie din Congregaţia Saint-Maur, care s-a săvârşit diln viaţă rugind să i se ardă toate manuscrisele, am fost adevăratul autor al vestitelor Aventuri ale lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, apărută în 1724 n, dar pe care le-am scris prin 1722, ca să mă defulez, cum ar spune psihanaliştii de azi. Prietenul meu Frederic Deloffre despilcă firul în patru, după obiceiul luils şi mă socoate doar colaboratorul post-mortem al săvârşitului monah. De-l veţi crede pe el sau pe mine, de fapt mi-e tot una. Nu revendic decât rândurile prin care îmi descriu confraţii! „Unii nu au decât burtă; alţii, calităţile pentru care sexul frumos îi poate îndrăgi … trăiesc laolaltă fără a se iubi şi mor fără să le pară rău unii după alţii … nu cred în existenţa lui Dumnezeu, îşi închipuie că sufletele mor o dată cu trupurile; cred că totul le este îngăduit şi că doar scandalul le este interzis … toţi beau vin…” [9] Ţin totodată să amintesc cu acest prilej că nu am pomenit nicicând de mănăstiri în romanele mele, în afară doar de un singur ioc, pe care l-a reperat cu agerime H. Roddier, în Memoriile unui Bărbat de neam (voi. Îl), în care îi aprobam pe britanici că le-au transformat pe ale lor în spitale sau în aziluri de bătrâni… Cum vă spuneam, nu mă înţelegeam cu confraţii mei care nu ştiau să-mi apreciieze darurile fireşti şi se plângeau de aplecările mele lumeşti, astfel că m-am tot mutat dintr-uri loc într-altul, de la abaţia Saint-Ouen la abaţia Bec-Hellouin, apoi la Evreux, la Colegiul Saint-Germain şi la mănăstirea des Blanes-Manteaux, în sfârşit la cea de la Saitnt-Germain-des-Pres. Canoanele impuse de benedictini fiind însă din cale afară de straşnice, iar eu din ce în ce mai puţin aplecat să mă canonesc, am cerut să fiu strămutat la Cluny: nu mă căiam încă de hotărârea pe care o luaserăm să-mi petrec restul vieţii într-un cloaşter, dar îmi părea rău că nu aleseserăm alt ordin mai blând. O astfel de strămutare nu este lesne de obţinut, totuşi fuii la doi paşi de izbândă; pronia însă îmi era nefastă: un concurs nefericit de împrejurări, câteva greşeli minore pe care le-am făptuit, o clipă de mânie urmată de o rătăcire a minţii – pe scurt mi-am lepădat rasa la 18 octombrie 1728, şi ca la vreo lună după aceea am luat calea pribegiei, am trecut Mâneca şi am ajuns în Anglia, unde mi se oferi) deîndată o slujbă de preceptor al tânărului Francisc Eyles, fiu al lui John Eyles, fost director al Băncii Angliei şi sub-guvernator al South Sea Company-ei. Ah! tinereţe! Ah! inimă prea lesne înfierbântată! Nu am putut să mă împotrivesc nurilor frumoasei! Peggy (sau Mary), încântătoarea soră a tânărului meu elev. De dragul ei mă lepădai chiar şi de catolicism… Visam să ne căsătorim, căci mai bună potrivire despre partea obârşiei şi-a calităţilor alese nici că se putea, sitngurul impediment fiind doar lipsa mea de avere. Un suflet cu adevărat nobil nu ar fi stat în cumpănă cunoscându-mi valoarea, dar tatăl ei era negustor, deşi de rang înalt. M-a respins. M-a alungat. Şi-a măritat fiica cu unul dintre subalternii săi, promis unui viitor strălucit în lumea traficanţilor.[10] Cu inima zdrobită, am părăsit Anglia[11], m-am stabilit în Olanda, la Amsterdam. Aici mi-am început cu adevărat viaţa de om de litere; zic cu adevărat, căci după cum am mai spus, redactaserăm încă din 1722 deochiatul meu Pomponitis. Mai ajutaserăm prin 1727—1728 pe doi confraţi benedictini (despre care mă întreb dealtminteri cum s-ar fi descurcat ca să redacteze volumul V din Callia christiana fără mine!), rifmaserăm, cam la aceeaşi dată o Oclă către sfântul Franqois-Xavier şi mă porniserăm să aştern pe hârtie Memoriile unui Bărbat de neam, pe care le continuaserăm în Anglia. Acum, însă, începui să trăiesc din pana mea, să mă îngrijesc de publicarea operelor mele, şi maii ales de banii ce îi reprezentau[12], încât intrai în legătură cu diferiţi librari pentru care am efectuat şi-o mulţime de traduceri, într-un cuvânt începui să duc viaţa pe care o va duce un secol mai târziu Balzac Numai că el va fi căinat, iar eu doar ocărât. Ei! alte timpuri, alte obiceiuri, alte suflete! Oricum, atunci, la Amsterdam, prin 1730, am lucrat la Cleveland şi am terminat ultimul volum din Memorii, publicat cu un an mai târziu, în care apare duioasa poveste a lui Manon, care le încheie. Aveam treizeci şi patru de ani, floarea vârstei! o înfăţişare plăcută, o minte scânteietoare, zăcuserăm câţiva ani în spatele zidurilor unor mănăstiri. Eşecul recentei mele poveşti de dragoste îmi mai stătea pe suflet… „Hazardul mi-o scoase în cale pe o domnişoară demult merit şi de naştere bună”, Lenki Eckhardt (sau Eccard, alias Doamna de Chester), pe care binevoitorul Dom Dupuils o va desemna ş5 el drept „o domnişoară protestantă de nobilă obârşie”[13], „a cărei soartă şi avere fuseseră tulburate de diferite accidente care nu importă în această povestire. Un om de onoare, care locuia la Amsterdam îi trimitea regulat o pensie modestă, din simplă generozitate. Trăia cinstit din acest ajutor când binefăcătorul ei la rându-i, fu nevoit, dintr-o lovitură a soartei care-i periclită starea materială, să pună capăt întrucâtva libevalităţii sale. Aflai de această întâmplare care avea s-o ducă în culmea mizeriei. Mă înduioşă; îi oferii tot ceea ce era în puterea mea să-i dăruiesc, şi reuşii s-o determin să accepte”.[14] Fireşte, nu toată lumea o vedea cu ochii mei, poate orbiţi de dragoste, căci afurisitul de Ravanne, de pildă, o tratează drept lipitoare şi pretinde că din cauza ei „m-am sfădit cu toţi cei pe care ar fi trebuit să-i preţuiesc”, fără a excepta femeile. Viaţa la Amsterdam era costilsitoare, iar librarii puţin darnici: mi-au împrumutat totuşi ceva bani cu dorinţa de a mă lega de ei şi de a-mi exploata temeinic talentul supunându-mă unei vieţi de ocnaş al literelor[15]. Am luat banii: cum să trăieşti fără bani, dar i-. Am cheltuit, petrecându-mi plăcut timpul cu draga mea Lenki. Din păcate, oamenii sunt tare meschini şi neînţelegători: prezenţa ei fermecătoare, vădita ei preferinţă pentru mine îi supăra. Cele mai aprige în a o defăima erau femeile. Am replilcat, neputând s-o las insultată în faţa mea… într-un cuvânt, atmosfera batavă devenise insuportabilă. Într-o bună ’zi, fără a sta mult pe gânduri, ne-am făcut bagajele şi-am pornit spre Anglia (1733)[16], unde speram că iubita mea, „înzestrată cu toate calităţile şi micile talente pe care şi le poate dori! o persoană cu educaţie aleasă, avea să-şi poată găsi, graţie prietenilor ei, un adăpost onorabil şi tihnit alături de o doamnă din lumea bună”. Cât despre mine, îmi amintii de calităţile în le pedagogice şi, cu gândul să-mi sporesc veniturile, am întemeiat la Londra un periodic liber de orice prejudecată, Le Pour el le Contre sa, în care aveam să strecor discret şi povestea vieţii mele, ca să luminez în această privinţă opinia posterităţii aşa cum va proceda, de altfel, peste câţiva ani şi JeanJacques, când îşi va scrie Confesiunile, şi cum se obişnuieşte şi în zilele domniilor voastre diin secolul al XX-lea. În acelaşi an 1733, a apărut la Rouen Istoria Cavalerului Des Grieux şi-a lui Manon Lescaut, creând vâlvă mare.[17] Dar, la 13 decembrie, o dată 2: i „Le Pour et le Contre, lucrare periodică de un tip nou, în care ne exprimăm liber asupra a orice poate interesa curiozitatea publicului în materie de ştiinţă, artă, cărţi etc., etc. Fără a lua partea nimănui şi fără a jigni pe nimeni”, periodic de formatul ziarelor englezeşti ale lui Addison, Steele, Johnson etc., redactat aproape în întregime de Prevost, care a apărut între 1733 (24 martie) şi 1740. Conţinea aprecieri inteligente şi nuanţate asupra literaturii’ engleze şi franceze. Bineînţeles că Prevost nu s-a uitat nici pe sine: în afara unor „confesiuni”, puneri la punct biografice şi replici la calomniile cu care era adesea împroşcat, a strecurat şi notiţe admirative despre romanele sale, precum aceasta, despre Manon Lescaut (nr. 36, T. VI, cât. De Sainte-Beuve, în Portraits litteraires, cât.): „De câtă artă nu a dat dovadă pentru a-i interesa pe cititori şi a trezi mila lor faţă de nenorocirile care se abat asupra acelei biete fete depravate! … De altfel, caracterul lui Tiberge, prietenul cavalerului, este admirabil. … Ca să nu mai vorbim de stilul acestei lucrări; nu găseşti în paginile ei niciun jargon penibil, nicio afectare nemăsurată, nici cugetări sofisticate; scrie natura însăşi. Cât de insipid pare în comparaţie cu acest scriitor autorul scrobit şi sulemenit! Nu aleargă după vorbe de duh sau după ce se numeşte astfel. Nu este un stil laconic, constipat, ci un stil fluid şi expresiv. Peste tot nu vezi decât descrieri şi sentimente, dar descrieri adevărate şi sentimente fireşti”. 34 Acest roman apăruse încorporat în volumul VII al Memoriilor unui Bărbat de neam (1731) şi nu atrăsese prea mult atenţia. La Rouen, în 1733, publicat în astă dată într-o ediţie de sine stătătoare. Este însă interzis la câteva zile după apariţie (5 octombrie 1733). Fu publicat din nou în 1738, tot încorporat în Memorii… fără să trezească fulgerele autorităţilor, apoi singur, ilustrat, la Amsterdam (1753), şi la Amsterdam şi Leipzig (1759). Soarta acestei povestiri de dragoste este stranie. Contemporanii i-au admirat stilul, protestând însă în numele pudoarei şi considerând-o de o perversitate dăunătoare (v. Mathieu Marais, Montesquieu, Marmontel, Rouille, Lenglet-Dufresnoy etc.). Preferau, pare-se, pe Cleveland (v. Grimm, Diderot, Rousseau). Romanticii, prin La pe care nu o voi uita nicicând, am fost arestat de poliţia londoneză pentru… fals în acte, şi învinuit de escrocherie caiifijcată, mai precis de a fi falsificat nişte semnături pentru a încasa niscai gologani 25. Am tras o spaimă grozavă, căci mi-era cam încărcată conştiinţa, dai’, slavă Domnului), totul s-a sfârşit cu bine, şi m-am putut întoarce la Paris, în 1734, spălat de orice acuzaţie. Întâmplarea a avut asupra mea efectul unui duş rece. M-a potolit definitiv. Cugetaserăm mult în închisoare şi mă căiserăm de patimile tinereţii. Am bătut smerit la multe uşi, m-am rugat fierminte, am făgăduit, am vărsat şi câte o lacrimă unde şi cum trebuia; eram sincer, asigurările mele nu puteau fi puse sub semnul îndoielii. Papa Clement al XII-lea îmi acordă iertarea (5 iunie 1735), şi m-am supus la o nouă perioadă de noviciat la abaţia de la Croix-Saint-Leufroy, lângă Evreux. În decembrie m-am întors la Parte, unde am fost numit capelan al prinţului de Conţi, post cu totul onorific. Locuiam pe strada Guenegaud şi, ca să trăiesc, m-am reapucat de scris cu mult succes: l-am terminat în sfârşit pe Cleveland, aducându-i ceva modificări, urmară apoi rând pe rând: Decanul din Killerine (1739), Istoria Margaretei de Anjou, regina Angliei, apoi cele două romane selectate cu mult gust de critica bucureşteariă pentru a forma volumul de faţă: Povestea unei grecoaice şi Memoriile pentru a servi la istoria Maltei, în sfârşit Campaniile filosofice ale domnului de Montcal. Deveniserăm un autor la modă, şi romanele îmi erau citite cu nesaţ în ditferite alcovuri. Acum, fu în sfârşit permisă şi difuzarea în Franţa a lui Manon. ia Credeţi că aceşti ani au fost ani de tihnă!? Nici vorbă! Mă sâcâia Lenki (care-şi zicea acum Doamna de Chester). Necazurile băneşti se înteţeau. Ba mai mult; împilns de aplecarea mea firească spre zeflemea, m-am lăsat ademenit să colaborez la o foaie satirică şi am fost silit să-mi strâng peste noapte catrafusele şi să reiau calea exilului, la Bruxelles şi la Frankfurt. Exil care, din fericire, nu a durat mult şi care mi-a fost de folos, căci în-a îngăduit să pun capăt, în sfârşit, legăturii mele cu Doamna de Chester. Întors în patrie, m-am stabilit la Chaillot[18], loc încântător de bucolic, unde am tradus vestita Clarisse Harlowe de Richardson (1751). M-am îngrijit şi de vilitorul lui Manon, publicând la Amsterdam două noi ediţii, în 1753 şi 1759. De-abia în 1754 am obţinut de la papa Benedict al XIV-lea prioratul de la Saint-Georges-de-Gesne, lângă Mans. M-am stabilit atunci, împreună cu drăguţa doamnă Gentil, care se îngrijea de confortul meu material, la Saint-Firmin, un sătuc nu departe de Chantilly, unde am trăit într-o deplină singurătate, având legături doar cu benedictinii de la Chantilly, lucrând, citind, meditând şi rugându-mă. Un mucalit mi-a descris înfăţişarea, la acea epocă, într-un catren mediocru pe care vă las să-l judecaţi: L’abbe brillait d’un embompoint charmant, Et digne de prelature. Tout respirait dans sa figure La tendresse et le sentiment.87 Într-o zi, la 23 noiembrie 1763, pe când mă plimbam în pădurea de la Courteuil, am avut o ruptură de anevrism. Prietenii mei din Saint-Nicolas-d’Acy mi-au găsit trupul neînsufleţit, şi am fost îngropat după. Legea credinţei mele, în biseriica din acel loc, o clădire a benedictinilor. S-a pretins că nu muriserăm atunci, în pădure şi că mi-am revenit pe masa de autopsie, dar că, îngrozit de ce văzui, mă hotărâserăm să nu mă mai agăţ de viaţă şi-mi dăduserăm duhul. Nu este nevbiie să vă spun că este o minciună sfruntată, deşi până şi bunul Sainte-Beuve a acreditat-o[19]. Şi-astfel mă săvârşii din astă-lume… Cam atât despre viaţa mea, bună, rea, cum a fost. De vreţi mai multe amănunte, consultaţi notele cu care mi-am împănat relatarea, precise, exacte, după toate regulile erudiţiei; dacă nu vă mulţumesc, recurgeţi la bibliografia de care s-au folosit; iar dacă nici atunci nu vă va fi fost curiozitatea împăcată… mă voi bucura aflând că se porneşte o nouă cercetare şi mă voi simţi şi: mai trainic înfipt în veşnicia gloriei. Cât despre operă… Acum pana-mi şovăie, mintea mi se întunecă, obrajii mi se acoperă de bujorii modestiei… S-au spus atâtea despre mine, în diferite epoci, folosind limbi şi – cum le spuneţi? — metalimbaje diferite! Să mă încumet oare să vorbesc despre ea?! Doar nu mai sunt junele de patruzeci de ani care edita Le Pour et le Contre şi-şi făcea singur reclamă! Atât pot să vă spun, spre mândria mea: că este destul de întâlnsă – circa una sută douăsprezece volume – fapt de care nu puţin mă fălesc… căci eram iute la pană, ca şi la patimă sau la mânie. Nu vă pot înşira acum toate titlurile, ci doar pe cele pe care le socotesc mai importante: mi se pare concluzia cea mai potrivită!: Aventurile lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, roman satiric (1724); Odă întru slava sfintului Francisc-Xavier, apostol al Indiilor (1727); Memoriile unui Bărbat de neam, 7 volume (1728—1731); Filosoful englez sau Povestea domnului Cleveland, copil din flori al lui Cromwell, scrisă de el-însuşi şi tradusă din limba engleză de către autorul Memoriilor unui Bărbat de neam, 8 volume (1731—1739) (Domnul Fabre este de părere că din Cleveland s-ar mai putea selecţiona o altă poveste, la înălţimea celor două din prezentul volum: episodul lui Cecile); un neaş-teiat atac de apoplexie îl lăsă întins pe pământ, în nesimţire. Sosiră nişte ţărani, îl duseră în satul vecin şi crezându-l mort, un felcer neştiutor porni să-i facă autopsia. Trezit de tăişul scalpelului, Prevost muri curând, pradă unor dureri îngrozitoare.” (Portraits litteraires, op. Cât.) Le Pour et le Contre, lucrare periodiică de un stil cu totul nou… (1733—1740); Decanul din Killerine, 6 volume (1735—1740); Istoria Margaretei de Anjou, regină a Angliei, 2 volume (1740); Povestea unei grecoaice, 2 volume (1740); Istoria tinereţii Comandorului de *** sau Memorii pentru a servi la Istoria Maltei, 2 volume (1741); Campanii filosofice sau Memoriile domnului de Montcal, aghiotant al domnului mareşal de Schomberg, volume (1741); Istoria lui Wilhelm Cuceritorul, duce de Normandia şi rege al Angliei, 2 volume (1742); Istoria lui Cicero, volume (1743—1744); Memoriile unui Bărbat cinstit (1745); Istoria generală a călătoriilor, 15 volume (1746—1759). La această listă, incompletă, adaug numeroase traduceri din literatura engleză, printre care Pamela (1742), Clarisse Harlowe (1751) şi Povestea cavalerului Grandison de Richardson (1751) şi scrieri de Sheridan şi John Haw. Kesworth… FRANgOIS-ANTOINE PREVOST D’EXILES ALIAS MICAELA SLAVESCU * Pentru cititorul familiarizat cu aventurile cavalerului Des Grieux şi-ale luil Manon Lescaut[20], cele două romane din volumul de faţă se înfăţişează ca două variaţiuni pe aceeaşi temă a iubirii (nefericite), veche cât lumea şi mereu nouă: prima, cea a ambasadorului Franţei la Constantinopole, zbuciumată, roasă de neliniştea lăuntrică a unei patimi neîmpărtăşite,. Ce se complace într-o tulbure intimitate otrăvită de o chinuitoare gelozie, a doua, cea a comandorului de Malta, mai neprevăzută, bogată în peripeţii stranii şi variate, desfăşurându-se kaleidoscopilc într-o îmbulzeală de evenimente tragi-comice, în contact permanent cu moartea care seceră nemilos, cu multă oportunitate, deopotrivă pe cei răi şi pe cei buni. În centrul ambelor povestiri, cuplul, un bărbat şi o femeie, lega*ţi prin fitrele multiple ale unor sentimente pătimaşe, patetice, adesea contradictorii sşu enigmatice, în jurul căruia gravitează sau evoluează alte cupluri, proiectare atenuată a celui central, simplificate, clădite pe dimensiuni miinore sau parodice. Un balet de însoţiri „a la Watteau”, având discreta impudoare a unui carr. Aval cu Sâăşti în care totul pare îngăduit şi totul tăinuit sau se crede astfel, urcând şi coborând agale scara ierarhiilor sociale, cu nonşalanţă aparentă, deşi cu un siţmţ adânc înrădăcinat al drepturilor şi obligaţiilor de castă. În cadrul acestui cuplu el are cuvântul, şi ea ascultă, el hotărăşte şi ea se supune – sau dacă refuză s-o facă, o clipă răzvrătită, este curând obligată să cedeze, căci el o ţine într-o dependenţă materială totală. El are cuvântul nu numai în virtutea binecunoscutei preeminenţe a puterii masculine faţă de slăbiciunea feminină, cil şi pentru a manipula mai comod conştiinţele cititorilor: ca să vadă. Spectacolul pe care-l reprezintă viaţa eroului luminat sub unghiul lui de iincidenţă, să-l înţeleagă aşa cum îl înţelege el, săjudece aşijderea, să-i împărtăşească identic nedumeririle şi durerile! Ambele romane sunt scrise la persoana Ia (cum tot la persoana la au fost scrise Manon Lescaut şi Memoriile unui Bărbat de neam, precum şi Cleveland sau Memoriile domnului de Montcal) şi reflectă un punct de vedere egocentrist infailibil, îngust-aristocratic, o concepţie despre lume de tip „ancien-regime” căreia i se adaugă o uimitoare, aproape înduioşătoare conştiinţă a superiorităţii francezului faţă de toate celelalte neamuri. În ambele romane (de fapt în mai toate), el se simte sau se crede un centru, un pivot, un simbol al perfecţiunii şi vrea ca toţi să-l privească astfel, iar obârşia îi este întotdeauna aleasă, averea importanţă şi ursitoarele în general clemente. El este abatele Prevost, şi dacă nu este chiar el, este proiectarea eului său, aşa cum şi l-a închipuit, sau aşa cum l-a visat, în clipa de cumpănă a vieţii când începi numărătoarea inversă. În aceste două romane, spre deosebire de situaţia din Manon Lescaut, accentul cade mai puţin asupra femeii decât asupra bărbatului. El este subiectul principal, ea fiind mai ştearsă (Helena) sau destul de enigmatică (Theophe). Dar în ambele cazuri, povestirile, „autobiografice11, sunt o cugetare amară (Povestea unei grecoaice) sau resemnat-înţeleaptă (Povestea comandorului) a unor bărbaţi ajunşi la vârsta maturităţii (spre deosebire de Des Grieux, narator şi el, dar care era încă un copil), ce-şi privesc, retrospectiv, erorile şi păcatele: ale tinereţii (comandorul), ale vârstei mature (ambasadorul). De ce această nedezminţită preferinţă a lui Prevost pentru forma autobiografică, pentru Memoriile deghizate? într-o pertinentă şi amănunţită analiză, Radu Toma ne răspunde80: pentru că în Veacul Luminilor, unde „actul de cooperare romanescă nu este posibil”, funcţionează o „regulă a sincerităţii” de tip deosebit, care cere, ba reclamă cu insistenţă „validarea” poveştii spuse de către cel căreia i se adresează (în speţă, de către interlocutorul-cititor, în acelaşi timp beneficiar şi judecător sau cenzor al povestirii), asupra căruia trebuie deci să se exercirte o presiune-seducţie care să ducă la convingerea lui, la o interpretare a evenimentelor în sensul dorit de narator, şi în ultimă instanţă la acea manipulare a conştiinţei sale despre care vorbeam mai) sus. Eul-narator („totodată personajul principal al naraţiunii”) sau „narator autodiegetic” trăieşte o serie de evenimente, comportându-se însă în acelaşi timp ca un martor al lor, dar şi ca un judecător/cenzor şi cerând de la interlocutorul său, cenzor implicit, o perfectă identitate de vederi cu ale sale; trebuie (sau ar trebui) să-şi domine interlocutorul pentru a-l face să trăiască „consubstanţial”. Altfel spus, în romanul Luminilor de tip memorialistic se tinde către o triplă suprapunere a „personajelor” romaneşti – erou-narator-cenzor – ce se înfruntă, garanţie supremă a autenticităţii şi veridicităţii povestirii care este dată în vileag. Interesul pe care-Tt prezintă povestirea astfel concepută se triplează, căci plăcerii ineditului, imboldului curiozităţii care obligă la lectură pentru recepţionarea elementului epic, epopeic: ce poate să se mai) întâmple? cum şi dacă va ieşi eroul din încurcătură? etc., i se adaugă o analiză simultană a actelor şi gândirii eroului în funcţie de propria conştiinţă a cititorului, astfel înzestrat cu o luciditate sporită şi participând maii activ: are sau nu are eroul dreptate? ce a văzut sau crezut să fie oare adevărul sau doar aparenţe înşelătoare? — şi, în sfârşit, o validare a comportamentului eroului-narator, făcut de cenzorul-cititor scăpat (sau nu) din operaţia de seducere încercată de eroul-narator: cum de a putut acesta să fie atât de naiv, să se lase atât de uşor înşelat (sau dimpotrivă, cu ce inteligenţă a privit. Lucrurile!)? cu concluzia, inevitabilă: aventura a constituit (sau nu a constituit) un eşec. Dar în romanele lui Prevost, aventura constituie întotdeauna un eşec… concluzia amară adusă de însuşi scriitorul vieţii sale. 3® în Epistemă, ideologie, roman. Secolul XVIII francez. Univers, 1982, pp. 90 şi urm. În Povestea unei grecoaice eroul este un om în vârstă, de neam ilustru, aproape inepuizabil de bogat şi ocupând, pe deasupra, un loc politic însemnat: ambasador al unei „superputeri” creştine la înalta Poartă, ceea ce-i creează la Constantinopole un statut aparte fără a-i răpi, de altfel, prea mult din preţiosul său timp. Este, fireşte, foarte mulţumit de sine şi de câte ori se autocontemplă, satisfacţia i se maniifestă în chip de-a dreptul comic. Rosteşte cu infatuare cuvintele „la noi”, „în ţara noastră” etc., relevând în treacăt, ca din întâmplare, semnele de admiraţie şi supunere ce i se adresează, împarte sfaturi în dreapta şi în stânga, bineînţeles infailibile (ca de pildă cele pe care le dă judecătorului turc care îl condamnase pripit la moarte pe tatăl adopt:’lv al lui Theophe) şi nu pregetă să-şi sublinieze maturitatea şi superioritatea amintind aplecarea lui nedezminţită în cugetare. Într-adevăr, textul este împănat de afirmaţii-constatări de tipul: „gândii”, „socotii”, „cugetail”, „îmi dădui seama” etc. (urmate de o hotărâre materializată într-o poruncă straşnică) şi care, fiind rodul reflecţiei unui personaj de valoarea lui, ar fi trebuit să ducă nedezminţit la rezultate favorabile; dar nicidecum! şi aici intervine „comicul” situaţiei, ironia care sub-tinde textul în cadrul fiecărui episod: căci socotelile bietului ambasador se dovedesc întotdeauna greşite şi provoacă de nu chiar catastrofe, cel puţin situaţii extrem de neplăcute, orice acte – cugetate – ale sale, chiar şi cele mai generoase în aparenţă, întorcându-se împotriva lui, – pentru că nu le eântărise îndeajuns, mintea-i fiind opacă la orice mod de gândire sau concepţie despre viaţă care nu se suprapune cu ale lui. De unde singurătatea lui morală pe care nici averea, nici rangul (sau poate tocmai ele) nu reuşesc s-o împiedice. Între ambasadorul îndrăgostit, îmbătrânit şi bătrânicios şi restul lumii se cască un hău, căci toţi îl privesc de departe, ostil sau interesat, dar niciodată cu afecţiune şi înţelegere. Treapta pe care l-a aşezat statutul său social – de care nu poate sau nu ştie să se desprindă, cu mintea-i modelată de educaţie şi de prejudecăţi – este prea înaltă şi-l face de neînţeles sau nesuferit tuturor celor care-l înconjoară. Slujitorii? îl trădează! Prietenii? îl înşală (cum la rându-i şi el îi înşală)! Persoanele cărora le vine în ajutor cu o generozitate (dealtminteri calculată)? îi răspund prin nerecunoştinţa! Cele pe care le tocmeşte sporadic ca să-i aducă anume servicii? Nu au alt scop decât să profite de pe urma lui! în jurul lui doar minciună şi indiferenţă. Discrepanţa între ceea ce vrea să pară ambasadorul – în ochii lui, în ochii celorlalţi – şi ceea ce este în realitate, nu poate să nu-i scape cititorului-cenzor, cu mintea alertată chiar din primele pagilni de mărturisirile făcute de erou. Iar duelul-conflict ce-l opune lui Theophe devine din chiar această cauză mai pasionant, pe dublul plan al epicului şi al psihologicului, căci, în acest straniu cuplu, echilibrul este perfect între ceea ce îi apropie sau ar trebui să-i apropie şi ceea ce-i desparte iar sorţii de izbândă sunt, din această cauză, incerţi. Dacă el este un mare senior hărăzit cu toate privilegiile celor din fruntea ierarhiei sociale, şi ea o sclavă cumpărată şi-apoi redată uneil libertăţi care nu se deosebeşte decât prin nume de sclavie, în schimb el este bătrân şi ea tânără, iar recunoştinţa nu poate ţine loc de iubire, mai ales când gelozia ţese în jurul ei o pânză mai subtilă şi mai afurisită decât cea de păianjen. Desigur, Theophe este liberă, stăpână asupra purtării ei, dar trăieşte din liberalităţile celui care i-a plătit libertatea şi care de fapt nu încetează o clipă s-o dispreţuiască deoarece nu-i poate uita înjosirile, trecutului şi chiar obârşia necorespunzătoare, şi nu are dreptul să hotărască decât ceea ce i se impune sau i se sugerează: nu are dreptul să-şi părăsească binefăcătorul şi nici să iubească pe cine vrea ea. Ca să restabilească echilibrul dintre ei, – el, aşa de sus, ea, aşa de jos – şi să-şi (re) capete demnitatea, plasându-se pe planul de egalitate pe care el i-l refuză, ea nu poate decât să respingă iubirea, întâi condescendentă, apoi din ce în ce mai înflăcărată a celui care o striveşte sub povara generozităţii şi a dispreţului! său. S-o respingă chiar când i se oferă căsătoria – ultima abdicare săvârşită sub imboldul patimii frustrate de către seniorul înfumurat, subjugat de prejudecăţile de castă, dar robit la rândul lui de farmece inaccesibile: gest de supremă insolenţă care înclină de astă dată platoul balanţei în favoarea ei – şi-i atrage moartea. O moarte enigmatică, neaşteptată, ca şi purtarea ei, dar care proclamă, până dincolo de mormânt, victoria şi răzbunarea femeii înjosite o dată cu înfrângerea bărbatului prea încrezător în avantajele sale materiale şi în âtuurile sociale de care se serveşte cu sfidătoare aroganţă. Şi în Povestea Comandorului *** ne aflăm în prezenţa unui cuplu, totodată identic şi diferit de cele pe care le formează Des Grieux şi Manon, Ambasadorul şi Theophe. El – comandorul (pe a tund cavaler) este tânăr ca Des Grieux, în schimb de viţă veche şi putred de bogat ca ambasadorul, cu care mai are în comun excelenta părere despre propria-i persoană: „Sunt poate singurul cavaler al Ordinului nostru, care, dispunând de o avere însemnată şi de tot ce poate asigura o carieră strălucită în viaţă, s-a hotărât de bună voie să-şi asume îndatoririle unei vieţi pline de greutăţi”. Toate actele sale sunt determinate de conceptele de „nobilime” şi „măreţie”; purtarea, – guvernată de „bună-cuviinţă”: se crede, se vrea, un perfect gentilom, cu înfăţişare seducătoare şi de o straşnică vitejie, – şi o spune cu naivittate, ascunzându-se sub o falsă modestie care nu înşală pe nimeni. Ar fi săvârşit toi atâtea boroboaţe ca şi ambasadorul (ba chiar mai multe – sau mai puţine căci ele i-ar fi putut costa de multe ori viaţa!) dacă n-ar fi avut de strajă alături de el un Mentor devotat, un prileten nedezminţit, care gândeşte în locul lui şi-l scapă din toate necazurile în care îl cufundă nesăbuinţa sau înfumurarea. Acest prieten, viteazul şi înţeleptul Peres, pare a fi dublul său, pe cât de nefericit pe atât de cuminte. Dar… e spaniol, ceea ce îl aşază, bineînţeles, din punctul de vedere al vanitosului francez, pe o treaptă inferioară. De viţă veche, şi moştenitor al unui nume glorios, a fost exilat pe nedrept din patria sa, căzut în robie, scăpat de la moarte de tânărul cavaler graţie unui hazard al sorţii despre care nu se ştie cui îi va fi mai benefilc: franţuzului, pe semne, care şi-l va apropia pe spaniol copleşindu-l cu generozitatea sa (ah! cât de necesari sunt banii! pare a ofta abatele Prevost cam la un secol înaintea lui Balzac ) şi va fi admirabil slujit de inteligenţa acestuia, de simţul lui al măsurii şi al convenienţelor. A-l ajuta băneşte pe Peres nu reprezintă de altfel un sacrificiu pentru cavaler, cum nu reprezintă nici pentru ambasador: el dispreţuieşte, aristocratic, banul pentru care nu a trudit ca să-l agonisească şi pe care-l risipeşte dezinvolt, convins şi el că totul se poate cumpăra. În locul verbelor „a gândi”, „a socotii”, „a cugeta” pe care le conjugă ambasadorul, cavalerul, mai cinic, conjugă verbele „a plăti”, „a despăgubi”, „a înzestra” etc. Bineînţeles admirându-se nespus pentru generozitatea lui. La toate aceste „Calităţi” cavalerul adaugă un temperament vulcanic, care nu rezistă nurilor feminini. Îndrăgostit de Helena la prisma vedere, găseşte în această fetiţă gingaşă, veselă şi copilăroasă o pradă uşoară pe care o ademeneşte şi-o necinsteşte fără urmă de resnuşcare, refuzând chiar posibilitatea căsătoriei onorabile cu ea care i se oferă în momentul de vârf al patimii sale. Dispus să se lase ocărât şi batjocorit de cavalerii Ordinului din care făcea sau avea să facă parte, nu acceptă totuşi, ca ruşinoasă, potrivit unui ipocrit cod al onoarei, căsătoria cu femeia blândă şi iubitoare care îndurase multe neajunsuri de dragul lui şi pe care el o necinstilse, dar a cărei obârşie nu i se pare la înălţimea rangului său. Ba mai mult. Când biata Helena îşi pierde frumuseţea în urma unei cumplite boli, cavalerul o respinge cu neomenoasă răceală, iubirea-i pătimaşă fiind brusc înlocuită de aversiune, şi se străduieşte s-o căsătorească cu… feciorul lui, voind astfel s-o despăgubească „generos” şi să-i creeze un loc „onorabil” în societate”. Până la urmă o trimite într-o mănăstire, luând „toate măsurile care ar fi putut să-i facă soarta mai plăcută în refugiul ei”, îşi comunică hotărârea şi mamei tinerei femei, „care nu eziită s-o aprobe”; şi „şi-o îndeplini cu destulă generozitate ca să fie lăudat de toată lumea”. Astfel se sfârşeşte romanul, unul dintre cele mai cinice pe care le-a scris Prevost, în care şi-a turnat toată amărăciunea şi a plătit vieţii şi societăţii câte poliţe i-au stat la îndemână. Faţă de femei, în primul rând (de Lenki, poate?), la adresa cărora nu-şi maschează de astă dată dispreţul; faţă de oamenii bisericii apoi, prin intermediarul cavalerilor de Malta, prezentaţi ca semi-piraţi cheflii, afemeiaţi, setoşi de glorie şi bogăţii; faţă de moravurile strâmbe ale unei epoci fastuoase în aparenţă; şi faţă de el-însuşi, parcă flagelându-se pentru neghiobia de a fi nutrit atâtea iluzii de-a lungul an iilor zvăpăiaţi pe care-i trăise. Povestea Comandorului *** nu este însă mai puţin un roman scris cu har, cu o vervă neaşteptată, care transformă comedia în tragedie, tragedia în comedie şi carnavalul aventurilor într-o simbolică şi aiuritoare rostogolire a roţii sorţii, ilustrând perfect această afirmaţie mai timpurile a autorului: „Povestea pe care o scriu nu este compusă decât din acţiuni şi sentimente”. Iar nouă şi interesantă, în aceste două romane, este tocmai acea suprapunere a elementelor de comedie şi tragedie care nu exista atât de vădit în Manon Lescaut şi care provine din întâietatea pe care scriitorul o acordă martorului şi cenzorului faţă de eroul-narator care trăieşte aventura. Trăirea rămâne autentiică, dar în cadrul triplei suprapuneri despre care vorbeam (erou-martor-cenzor), rolul cenzorului se dilată perceptibil, se manifestă printr-o ironie mereu trează care luminează paginile, dându-le o savoare neobişnuită, scăldând aventura în zâmbet şi conferind celor mai neverosimile situaţii valoare exempiară de sftnbol. O uşoară alunecare, o mişcare de translaţie, puţină imaginaţie, – şi personajele zugrăvite devin tot atâtea cazuri „moderne11, susceptibile de a fi introduse în „contexte11 contemporane, şi deci foarte apropiate nouă. Căci epocile se succed, moravurile se schimbă, dar prejudecăţile continuă să existe şi enigmele iinimii şi sufletului omenesc rămân mereu aceleaşi, vii şi de nepătruns.   [1]               împlinesc în acest an de graţie, 1983, două sute optzeci şi şase de ani ! Smerit, cer scuze posterităţii pentru autocitare, procedeu de care mă voi folosi însă cît de des pentru a-mi mai scuti din oboseală, căci mi se pare cu totul inutilă transpunerea în alte cuvinte a cugetărilor pe care am apucat, în viaţă fiind, să le aştern odată pe hîrtie, şi certific autenticitatea lor, avînd drept martori pe toţi cei ce au binevoit a se îngriji de publicarea volumului de faţă ! [3]               între alţii Lescure (în prefaţa pe care o scrie la ediţia din 1879, Paris, A. Quantin)' : „Este o mărturisire prea puţin ascunsă sub ficţiunile- romanului. Este, fără îndoială, într-un cuvînt, povestea abatelui Prevost însuşi, în acelaşi timp erou şi victimă a uneia din acele pasiuni care nu se speriau de societatea îngăduitoare din timpul Regenţei, şi care, fugit din mănăstirea benedictină, cerea librarilor din Olanda, obişnuiţi cu asemenea solicitanţi, pîinea exilului plătită cu povestirea aventurilor care îl cauzaseră11. Sau Morillot (în Le Roman en France du XVIe sieele o nos jours : „Pentru a ne face o idee despre cine a fost abatele Louis Antoine Prevost d’Exiles, cel mai simplu este să recitim povestea bietului cavaler Des Grieux... Căci în viaţa autorului regăsim romanul său aproape în întregime**. Sau Joseph Aynard, in Journal des Debats din 2 nov. 1927 : „abatele Prevost este cavalerul Des Grieux** (»t. apud Eugene Lasserre, Manon Lescaut de l’Abbe Prevost, Paris, Societe Frangaise d’Editions Litteraires et Techniques, coli, „Les grands evenements litteraires“, 1930, p. 8). Sau chiar pe Harrisse după Deloffre, op. cit., pp. XXIV—XXV. [4]               Henri Harrisse, L’Abbe Prevost, Histoire de sa vie et de ses aeuvres d'apres des documents nouveaux, Paris, Calmann-Levy, Domnului L. Prevost d’Exiles, care dezminte şi respinge categoric această anecdotă despre ilustra sa rudă.) din cheltuieli. Trecu în Olanda. Înfăţişarea plăcută ce-i hărăzise natura, firea lui blajină, progresele pe care le făcuse în arta scriitoricească îi deschiseră uşile caselor celor mai de vază. Aici a do- [9]               Ibid., p. XXIX. [10]             Iată cum povesteşte întîmplarea Domnul Christian Melcher Holtzbecher, care a tălmăcit în 1732 volumele V, VI şi VII ale Memoriilor unui Bărbat de neam, şi căruia, deci, ar trebui să-i fiu recunoscător, dar care se arată cam aspru faţă de rătăcirile mele sufle teşti : „Un călugăr benedictin îşi lasă rasa şi se duce la Londra unde învaţă destulă engleză ca să se arate într-o casă distinsă. Părăsind haina călugărească, el şi-a părăsit şi religia, ca să o ia pe aceea care va fi pe placul stăpînilor ; îşi găseşte unul care îl scoate din marea sărăcie în care era. Neajungîndu-i să fie comeseanul binefăcătorului său, vrea să-i fie şi ginere : atîta îndrăzneală îl pune rău cu acea familie şi trebuie să-şi caute alt adăpost. Trece aşadar din nou peste mare..." (apud Deloffre, op. cit., pp. LI—LIV.) [13] Cit. apud E. Lasserre, op. cit., p. 32. ,0 Text apărut în Le Pour et le Contre, IV, cit. apud E. Lasserre, op. cit., pp. 32—33. [15]             Spune Ravanne : „...cum librarii îşi dăduseră seama că nu prea-i Stătea capul la treabă, l-au poftit să se stabilească la Haga, ca să lucreze sub supravegherea lor“. (cit. apud Deloffre, op. cit., p. LIX.) [16]             La 23 ianuarie 1733, Bruzen de la Martiniere scrie : „Ieri i s-au vîndut mobilele în faţa locuinţei sale. Nu erau încă plătite le dăduseră drept avans. Aşa se întîmplă cu călugării de teapa asta", (cit. apud E. Lasserre, op. cit., pp. 31—32.) Harpe, îl descoperă şi îi proclamă, unanim, cu entuziasm, calită 2,; Vezi Scrisoarea către Boucher de l’Etang din 30 iulie 1746 (?) citată de Harrisse p. 358, cit. apud Deloffre, op. cit., p. LXXII : „încep cu vestea că am părăsit centrul Parisului de vreo trei săp- tămîni. La vreo cinci sute de paşi de Tuileries (la Chaillot, n.n.) se află un deluleţ iubit de fire, ocrotit de zei etc. Acolo m-am stabilit pentru trei ani cu contract de închiriere în bună regulă, împreună cu drăguţa văduvă, îngrijitoarea mea, cu căţeluşa Loulou, o bucătăreasă şi un lacheu. Casa este frumoasă, deşi arhitectura şi mobilierul nu sînt dintre cele mai bogate. Dar priveliştea este încîntătoare şi grădinile aşa cum îmi plac. în sfîrşit, sînt cel mai mulţumit dintre oameni. Cinci sau şase prieteni, al căror număr sper că-1 veţi spori cînd vă veţi întoarce din călătorie, vin uneori să tăifăsuiască cu mine despre nebuneasca agitaţie a speciei omeneşti. Poarta-mi este închisă pentru tot restul universului. Ce spui despre acestea, dragul meu filozof ? [...] Mai devreme sau mai tîrziu, oamenii cu minte se îndrăgostesc de singurătate. Prea mult pierd trăind în afara lor“. „Gras şi rumen era acel abate / Cum se cuvine în călugărie / Iar pe laţa-i purpurie / Se citeau blîndeţe şi bunătate". (in Templul Memoriei, 1767, II, p. 48, cit. apud Deloffre, op. cit., p. LXXIII.) 2:1 Pentru toată această nefericită poveste, în care este limpede că Prevost nu a jucat un rol prea recomandabil, v. Deloffre, op. cit., p. LXVIII şi, mai ales, Claire-Eliane Engel, op. cit. [20]             între altele, graţie excelentei traduceri a lui Alice Gabrie- lescu, Univers, 1972.