Cărți scriitori străini

Femeia In Alb de Wilkie Collins Prima epoca.   Povestirea o începe profesorul de desen Walter Hartright, de la Clement's Inn.   I.   Iată o povestire care ne arată cât poate să îndure răbdarea unei femei şi ce poate să înfăptuiască hotărârea unui bărbat.   Dacă te-ai putea bizui pe maşinăria legii pentru a desluşi oricare din cazurile în care există bănuieli şi pentru a conduce orice anchetă doar cu un modest sprijin al acţiunii de ungere pe care o are uleiul banului, atunci întâmplările care umplu aceste pagini ar fi putut să-şi revendice dreptul la atenţia publică într-un tribunal.   Dar Legea mai este încă, în anumite cazuri inevitabile, servitorul tocmit dinainte al celor cu punga plină; şi povestirea rămâne să fie povestită, pentru prima dată, aici. După cum judecătorul ar fi trebuit s-o audă cândva, tot astfel o va auzi cititorul acum. Nici o împrejurare importantă, de la începutul şi până la sfârşitul acestei dezvăluiri, nu va fi relatată din auzite. Când cel care scrie aceste rânduri de introducere (pe nume Walter Hartright) se întâmplă să fie în legătură mai strânsă decât alţii cu întâmplările care urmează să fie relatate, atunci le va descrie el însuşi. Când acestea nu fac parte din propria lui experienţă, el se va retrage din postura de povestitor; sarcina sa va fi continuată, de la punctul de unde a lăsat-o, de alte persoane care pot vorbi despre acele împrejurări datorită celor ştiute de ei” tot atât de limpede şi hotărât precum o făcuse şi el mai înainte.   Şi astfel, povestirea de faţa va fi scrisă de pana mai multor oameni, după cum povestirea unei încălcări a legilor este rostita la tribunal de mai mulţi martori – având acelaşi scop, în ambele cazuri, de a prezenta întotdeauna adevărul în aspectul său cel mai direct şi mai uşor de înţeles, şi de a reconstitui un şir complet de întâmplări, punând persoanele care au fost cel mai strâns legate de ele, în fiecare etapă succesivă, să povestească, cuvânt cu cuvânt, clipele trăite.   Să-l lăsăm pe Walter Hartright, profesor de desen, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, să fie audiat cel dintâi.   Era în ultima zi a lunii iulie. Lunga arşiţă a verii se apropia de sfârşit, iar noi, pelerinii istoviţi ai străzilor Londrei, începeam să ne gândim la umbrele norilor deasupra lanurilor de grâu şi la briza de toamnă de pe ţărmul mării.   În ce priveşte umila-mi persoană, vara care se sfârşea mă lăsa cu sănătatea şubrezită, descurajat şi, ca să spunem adevărul, fără nici o lescaie. În ultimul an nu-mi chivernisisem veniturile cu grija obişnuită şi risipa mă adusese la perspectiva de a-mi petrece toamna, pentru a face economie, între căsuţa mamei din Hampstead şi apartamentul meu din oraş.   Îmi amintesc că seara era liniştită şi înnorată; aerul din Londra era cât se poate de apăsător; freamătul îndepărtat al străzii abia se auzea; pulsul slab al vieţii din mine şi inima viguroasă a oraşului din jurul meu păreau să coboare la unison, din ce în ce mai moleşite, o dată cu soarele ce apunea. Am lăsat cartea pe care o ţineam în mână mai mult visând decât citind şi am ieşit să-caut aerul „răcoros al nopţii din suburbiile Londrei. Era una din cele două seri pe care obişnuia m să le petrec în fiecare săptămână împreună cu mama şi cu sora mea. Aşa că mi-am îndreptat paşii spre nord, către Hampstead.   Întâmplările pe care am să le povestesc mai târziu mă obligă să amintesc aici că tatăl meu murise cu câţiva ani mai înainte de perioada de timp despre care scriu acum; şi că sora mea Sarah şi cu mine eram singurii supravieţuitori ai unei familii de cinci copii. Tata fusese şi el profesor de desen. Datorită strădaniei sale izbutise pe deplin în profesia aleasă, iar grija-i drăgăstoasa de a asigura viitorul celor care depindeau de munca lui îl îmboldise, după căsătorie, ^ să-şi rezerve asigurării existenţei o mai mare parte din venit decât aceea pe care alţi bărbaţi o consideră necesară s-o pună deoparte pentru acest scop. Fiind nespus' de cumpătat şi plin de abnegaţie, mama şi sora mea au rămas, după moartea lui, la fel de independente faţă de lumea dinafară cum fuseseră şi în timpul vieţii lui. Eu i-am călcat cu succes pe urme şi aveam toate motivele sa fiu recunoscător pentru perspectivele ce mă aşteptau în pragul vieţii.   Până să ajung în faţa porţii mamei mele, amurgul liniştit mai tremura încă pe vârfurile cele mai înalte ale bălăriilor şi, la picioarele mele. imaginea Londrei se cufundase în abisul negru al umbrelor nopţii. Abia am atins clopoţelul, când uşa casei s-a şi deschis cu violentă; respectabilul meu prieten italian, profesorul Pesca, a apărut în locul servitoarei şi s-a repezit să mă mtâmpine vesel, cu o stridentă parodie străină suprapusă peste voioşia englezească. *   De dragul lui şi, daţi-mi voie să adaug, chiar şi pentru povestirea mea, profesorul merită cinstea unei prezentări în toată regula, întâmplarea l-a făcut să fie punctul de plecare al straniei povestiri de familie pe care aceste pagini îşi propun să o depene.   L-am cunoscut pe prietenul meu italian întâlnindu-l în câteva case mari, unde preda propria lui limbă, iar eu dădeam lecţii de desen. Tot ce ştiam pe-atunci despre el era că avusese cândva o situaţie la Universitatea din Padova, că părăsise Italia din motive politice (a căror natură refuzase întotdeauna s-o menţioneze cuiva) şi că se stabilise de mulţi ani la Londra, unde ducea o viaţă Respectabilă ca profesor de limbi străine.

Blestemul dragostei de Louis Bromfield Biroul lui Muller da într-o curte, înconjurată din trei părţi de clădirile uzinei, iar într-a patra de o împrejmuire înaltă, deasupra cu cinci rânduri de fire ţepoase şi ruginite. Bariera aceasta, înălţată de Homer Flint când cu teribila grevă din 1900, nu fusese niciodată dărâmată. Mică, cu ziduri de cărămidă şi cu acoperişul plin de funingine, uzina, de la început destinată să fabrice lanţuri, data din 1880. Cumpărată, apoi închisă şi părăsită de corporaţia de Fier şi Oţel Ciclop, era de curând iarăşi activă. Pe faţadă se întindea un panou mare, pe care ţâşnea în roşu aprins, pe fond alb: FLINT ŞI RADER Automobile şi motoare. îi aducea aminte lui Muller cealaltă firmă, zugrăvită pe zidul roşu al prăvăliei din Chicago: RADIER ŞI MULLER Biciclete, reparaţii şi accesorii. Salon de odihnă pentru dame. Dar aceea i se păruse, dintr-un început, ca o prietenă veche, pe când cea nouă avea un aer străin. Până şi cuvintele Inginer Şef, de pe geamul întunecat al uşii dinapoia lui nu stabilea nicio legătură între amândouă. Pentru Herman Mi. Il- ler,: vorbele acelea erau goale; îi hărăzeau un simţămint de greaţă şi de netemeinicie. Pe. Un scaun cu şurub, la biroul său, avea alături de el o etajeră nouă, lucioasă pe ale cărei rafturi de sticlă nu era nici; o carte, afară de anuarul telefoanelor din Pentland. Când se. Uita la ele, i se părea că s-ar cuveni să le încarce de volume, dar de oare anume habar n-avea. De asemenea nu ştia ce-ar putea pune în cutiile meselor. Hainele-i noi îl nenoroceau. Singura plăcere ce i-o da ele, era amintirea trudei ce şi-o dase Petre, când le cumpăraseră împreună. II îmbrăcase din cap până în picioare, ca pe un manechin din vitrina unei prăvălii. A se gândi la Petre, îi căşuna un fel de suferinţă. Pentru el, ca şi pentru Lea, nu se pomenea de vreun Paul Rader, ci numai de Petre Radier. Paul Rader, asociatul dintr-o companie de automobile n-avea să fie niciodată pentru el Petre Radier, călăreţul de circ, care-l ascultase cu bunăvoinţă, intr-o seară de beţie. Paul Rader i se năzărea un străin, care avea aceeaşi mutră ca Petre, – dar ceva mai în vârstâ – cu acelaşi mers, cu aceeaşi voce, cu acelaşi uşor accent,. Şi care totuşi nu era Petre. Miiller nu se sinchisea de titlul de Inginer Şef. Nu era sigur nici măcar că leafa lui de nouă mii de dolari— de patru ori mai mult decât avusese vreodată – îi făcea plăcere. Noua lui situaţie îl fâstâcea şi mâhnea. Nu se închipuia şezând în scaun tot restul zilelor sale, în acel birou sclivisit, aşteptând să fie „consultat14. Nu-şi imagina cum are să se sfârşească aşa ceva. Dar Petre hotărise, zicând că amândoi au devenit persoane importante. Se supusese, iscălise hirtii cu numele lui în cap, şi-acum n-avea altceva de făcut decât să aştepte, pe când marile lui mâini osoase cereau să lucreze metalul, iar trupu-i deşirat nu dorea decât să îmbrace bluza albastră pătată de grăsime. . Dincolo de clădirea uzinei, zărea coşurile fierăriilor mari încoronate de flăcări şi de fum şi, prin geam, îi sosea bătaia monotonă a baroaselor. Ferestrele bâţâiau necontenit. Vederea construcţiilor acelora enorme şi larma necurmată, îl copleşea. Nu se mai simţea el însuşi; i se părea că e numai o infimă parte din zgomotul şi harababura aceea. De cinci luni s! i <işa, şezând, nădăjduind că se va întâmpla ceva. Din când în cinci, uşa se deschidea şi un ucenic venea să-l roage pe domnul Miiller să binevoiască să vină la atelierul de montaj, fiindcă mecanicii nu se pricepeau. În zilele acelca se simţea copleşit; dar asta nu se întâmpla de6. I se părea că nu fusese niciodată mai nenorocit, nici chiar în epoca în care îl bătea taică-său şi-i lua leafa. Cât despre Petre, îl vedea şi mai rar ca pe vremea magazinului, căci era veşnic ocupat sau în călătorie de afaceri. Uneori acesta se oprea o clipă la biroul inginerului şef. Muller îl mai vedea şi la reuniunile Comitetului Uzinei, când Petre, depărtat şi schimbat, sta în capătul lungii mese şi vorbea de lucruri de care Muller nu pricepea o boabă. Trist, Muller, se gândea că mulţi oameni îi pismuiesc norocul. Lucrase şi fasonase piese până ce construise un automobil mai bun ca tot ce se făcuse până atunci, şi acum uzina fabrica cu duzinele copii de pe preţioasa sa maşină. Specialişti diplomaţi o luaseră în primire, prăpădind vremea înoercând să-i mai aducă schimbări. Şi isprava lui îi adusese un salariu de nouă mii de dolari pe an, un birou lustruit şi titlul de inginer şef. Uneori regreta că a montat maşina aceea, pe lada căreia Homer Flint dăduse o raită. Poate că, fără invenţia aceea, ar fi încă asociatul lui Petre, în dugheana din Chicago. Şi erau oameni oare se cruceau de norocul lui! Şi el, singurul lucru pe care-l dorea, era să-şi regăsească vechiul atelier, cuptorul lui, şi să aibă destui gologani ca să cumpere materialul trebuitor scornirilor sale. Veni o zi în care nu mai putu să-şi rabde trindăvia; che- rrrind; pe băiatul de la birou, îl trimise să-i spună domnului Rader că doreşte să-i vorbească. Domnul Rader avea să-l primească peste un sfert de oră, î se răspunse. Deocamdată era ocupat! încet de tot se scurseră minutele şi Muller se îndreptă în sfârşit pe coridorul oolburos, până la uşa unde se citea: Biroul Preşedintelui, care-l umplu de prevestire, ca de obicei; căci, după uşa aceea se afla un om, care nu mai era Petre Radier. De data asta însă nu mai putea. Deschise uşa şi intră. În fotoliul de piele şi cu şurub, înaintea unei mese de lucru aaoperită de o placă de sticlă, Paul Rader purta un costum albastru închis… Când Muller pătrunse în cameră, Paul îşi ridică ochelarii de baga. — Salut, zise el. Stai jos. Luă o ţigară şi-i oferi şi lui Muller una. — Ce se întâmplă? •  J În căpăţâna lui Miiller, creierul funcţiona încet, greoi şi voioşia omului acela de afaceri, aşa de deosebit de tânărul călăreţ pe care-l cunoscuse el odată, într-un bar la Memphis, îl zăpâcea şi mai rău. — Nimic, răspunse el domol. Numai că vreau să te ves tesc că nu pot să stau o zi mai mult învârtindu-mi degetele, în biroul ăla strălucitor. Paul îi zâmbi. — Nu fac nimic toată ziulica; nu-mi merit leafa! — Ţi-ai câştigat-o "înainte. Mulţumită ţie s-a înjghebat afacerea. Nu eşti mulţumit? — Zău nu; nu sunt mulţumit. Nu ştia să rostească ceea ce avea de îndrugat. Îi era grea s^-i vorbească omului care se numea Paul Rader. Şi pe care îl ştia de Petre. — Vrei bani mai mulţi? — Nu. Lucru mai mult vreau. Se aplecă înainte cu coatele înfipte în genunchi. Ascultă, Petre, vreau trudă. Vreau un atelier al meu. La ce-mi foloseşte că stau într-un birou simandicos? Eu mă simt bine numai cu sculele în ghiare. Dacă mi-ai lăsa mie un ungher, poate aş mai găsi perfecţionări la trăsură, ca toţi tipii ăia universitari. Paul se sculă şi stătu ţeapăn înaintea ferestrei.

I   COLIN îşi isprăvea toaleta. La ieşirea din baie, se înfăşurase într-un vast prosop pluşat din care nu i se mai zăreau decât bustul şi picioarele. Luă atomizorul de pe etajera de sticlă şi îşi pulveriză uleiul fluid şi parfumat pe părul de culoare deschisă. Pieptenul de chihlimbar îi împărţi chica mătăsoa­să în lungi şuviţe portocalii asemenea brazde­lor pe care voiosul plugar le trage cu o furculiţă în dulceaţa de caise. Colin puse pieptenul la loc şi, înar­mându-se cu forfecuţa de unghii, îşi teşi colţurile pleoapelor mate, ca să-şi încarce de mister privirea. Operaţia trebuia s-o facă des, pleoapele creşteau repede la loc. Aprinse mica lampă de deasupra oglinzii măritoare şi se apropie ca să-şi cerceteze starea epidermei. În jurul nărilor îi ieşeau în relief câteva comedoane. Văzându-se aşa de urâte, ele se retraseră iute în piele şi, mulţumit, Colin stinse lampa, îşi descinse prosopul ce-i înfăşura şalele şi îşi trecu unul dintre colţuri printre degetele de la picioare, ca să absoarbă ulti­mele urme de umezeală. În oglindă se putea vedea cu cine seamănă, cu blondul din rolul lui Slim din Hollywood Canteen. Avea cap rotund, urechi mici, nas drept, ten auriu. Surâdea des, cu un zâmbet de prunc şi, din cau­za asta, cu vremea, îi apăruse o gropiţă în bărbie. Era destul de înalt, zvelt, cu picioarele lungi şi foarte plăcut. Numele de Colin i se potrivea destul de bine. Fetelor le vorbea cu delicateţe, iar băieţilor cu voioşie. Mai întotdeauna era binedispus; restul timpului, dormea. Goli baia dând o gaură în fundul căzii. Pardoseala băii, cu dale de gresie ceramică de un galben-deschis, era în pantă şi îndrepta apa spre un orificiu sub care se afla chiar biroul locatarului de la etajul de jos. Nu de mult, acesta, fără a-l înştiinţa pe Colin, îşi mutase biroul în alt loc. Acum, apa curgea pe dulapul de provizii. Îşi vârî picioarele într-o pereche de sandale din piele de câine-zburător şi se îmbrăcă într-un costum de casă elegant cu pantaloni de catifea reiată, verde ca apele foarte adânci, şi haină de alpaca de culoarea alunei. Atârnă prosopul de rastel, puse preşul de baie pe marginea căzii şi presără peste el un strat bun de sare pentru a-l sili să dea afară toată apa. Preşul începu să lase bale şi să facă ciorchini din băşicuţe de săpun. Ieşi din baie şi o luă către bucătărie spre a supraveghea ultimele pregă­tiri pentru masă. Ca-n fiecare luni seara, Chick venea să cineze, stătea foarte aproape. Era abia sâmbătă, dar Colin se simţea pătruns de dorinţa de a-l vedea pe Chick şi de a-l pofti să se înfrupte din meniul alcătuit cu o bucurie senină de către Nicolas, noul său bucătar. Chick, burlac şi el, era de-o vârstă cu Colin – douăzeci şi doi de ani – avea înclinări literare ca şi el, dar mai puţini bani. Colin avea destulă avere ca să poată duce o viaţă decentă fără a munci pentru alţii. Chick, în ceea ce-l privea, trebuia să se ducă o dată pe săptămână la minister, să-şi viziteze unchiul şi să-i ceară bani cu împrumut, căci meseria de inginer nu-i aducea un venit cu care să se menţină la nivelul muncito­rilor din subordinea lui, şi e greu să comanzi unor oameni mai bine îmbrăcaţi şi mai bine hrăniţi decât tine. Colin făcea totul ca să-l ajute şi-l invita la masă ori de câte ori putea, orgoliul lui Chick însă îl silea să fie prudent şi să nu arate, prin înlesniri prea dese, că avea de gând să-i vină în ajutor. Culoarul dinspre bucătărie era luminos, cu pereţi de sticlă de ambele părţi, şi de fiecare parte strălucea câte un soare, deoarece Colin îndrăgea lumina. Mai peste tot erau robinete de alamă lustruite cu grijă. Licăririle sorilor pe robi­nete stârneau efecte feerice. Şoarecilor din bucătărie le plăcea să joace în sunetul razelor de soare ce se izbeau de robinete şi alergau după mărgeluşele pe care le formau razele pulverizându-se pe pardoseală, ca nişte ţâşnituri de hidrargir galben. Colin mângâie în treacăt un şoricel, care avea mustăţi negre, lungi de tot, era sur şi mlădiu şi minunat de lucios. Bucătarul îi hrănea foarte bine, fără a-i lăsa să se îngraşe prea mult. Şoarecii nu fă­ceau zgomot peste zi şi se jucau doar pe culoar. Colin împinse uşa emailată de la bucătărie. Bucătarul Nicolas îşi supra­veghea tabloul de bord. Şedea în faţa unui pupitru vopsit tot în email gal­ben-deschis, pe care se aflau cadranele corespunzătoare diferitelor aparate culinare, înşirate de-a lungul pereţilor. Acul de la cuptorul electric, reglat pentru friptură de curcan, oscila între „aproape” şi „numai bine”. Se apropia clipa s-o scoată. Nicolas apăsă pe un buton verde, declanşând astfel palpa­torul senzitiv. Acesta pătrunse fără a întâmpina rezistenţă şi chiar atunci ajunse la „numai bine”. Cu un gest rapid, Nicolas deconectă cuptorul şi puse în funcţiune încălzitorul de farfurii. — O să fie bună? întrebă Colin. — Domnul poate fi sigur, întări Nicolas. Curcanul era perfect calibrat. — Pentru felu-ntâi, ce ne-ai pregătit? — Doamne-Dumnezeule, de data asta, spuse Nicolas, nimic nou. M-am mărginit să-l plagiez pe Gouffe. — Bine că nu ţi-ai găsit un maestru mai prost! observă Colin. Şi ce fragment din opera lui vei reproduce? — Cel tratat la pagina 638 din lucrarea lui, Carte de bucate. Voi citi pasajul cu pricina. Colin se aşeză pe un taburet capitonat cu cauciuc spon­gios şi cu mă­tase impermeabilizată, asortată la culoarea pereţilor, şi Nicolas începu astfel: — Se face o foaie de pateu cald obişnuit, ca pentru aperitiv. Se pregă­teşte un ţipar mare şi se taie în bucăţi de câte trei centimetri. Bucăţile de ţipar se pun într-o cratiţă, adăugându-se vin alb, sare şi piper, ceapă în felii subţiri, rămurele de pătrunjel, cimbru, dafin şi, de asemenea, un căţel de usturoi. — N-am putut să-l jupoi cum aş fi vrut, spuse Nicolas, s-a stricat de tot masatul. — O să-l schimb, îi răspunse Colin. Nicolas continuă. — Se dă totul în fiert. Se scoate ţiparul din cratiţă şi se trece într-o tiga­ie. Se strecoară fiertura printr-o sită de măta­se, se adaugă făină de grâu spa­niol şi se lasă să se îngroaşe până ce sosul rămâne pe lingură. Se dă sosul printr-un tifon, se toarnă peste bucăţile de ţipar până le acoperă şi se lasă să fiarbă două minute. Se umple foaia de pateu cu ţipar. Se instalează un cordon de ciuperci pe marginea foii şi la mijloc se pune un buchet de lapţi de crap. Se îmbibă totul cu sosul păstrat. — De acord, aprobă Colin. Cred că lui Chick o să-i placă. — Nu am avantajul de a-l cunoaşte pe domnul Chick, spuse Nicolas în concluzie, dar, dacă nu-i va plăcea, data viitoare voi găti altceva, ceea ce-mi va îngădui să stabilesc, cvasiprecis, ierarhia spaţială a gusturilor şi dezgusturilor domniei sale. — Mmda!... spuse Colin. Te las, Nicolas. Mă duc să pun masa.

PARTEA ÎNTÂI. I. FABBICA. M-am născut la 13 mai 18., într-un oraş din Languedoc unde, ca în tdate oraşele din sud, găseşti mult soare, destul colb, o mănăstire de carmelite şi două sau trei monumente romane. Tatăl meu, domnul Eyssette, care pe vremea aceea făcea negoţ cu fulare, avea la marginea oraşului o f abrică mare, cu o aripă în care-şi întocmise o locuinţă tihnită, adumbrită de platani şi despărţită de ateliere printr-o grădină foarte întinsă. Acolo am văzut lumina zilei şi mi-am petrecut cei dintâi ani din viaţa mea. Aşa că, memoria mea, recunoscătoare, a păstrat grădinii, fabricii şi platanilor, o nepieritoare amintire, iar când părinţii mei şi-au pierdut averea şi a trebuit să mă despart de lucrurile acestea, mi-a părut rău după ele întocmai ca după nişte fiinţe. Trebuie să spun de la început că naşteriea mea n-a adus noroc casei Eyssette. Bătrâna Annou, bucătăreasa noastră, mi-a povestit adesea, mai târziu, cum tata, plecat pe atunci într-o călătorie, a primit în acelaşi timp vestea apariţiei mele pe lume şi a dispariţiei unuia dintre clienţii lui din Marsilia, care-1 păgubea cu mai mult de patruzeci de mii de franci. Încât domnul Eyssette, fericit şi totodată foarte mâhnit, se întreba, vorba ceea, dacă trebuia să plângă fuga clientului din Marsilia sau să se bucure de sosirea micului Daniel. Trebuia să plângi, bunul meu domn Eyssette, trebuia să plângi pentru amân-două. Adevărul e, c-am fost piaza rea a părinţilor mei. Din ziua eând m-am născut, nenorociri de necrezut i-au lovit din toate părţile. Aşadar, mai întâi clientul din Marsilia, apoi două focuri în acelaşi an, apoi cearta cu unchiul iâaptiste, apoi un proces foarte costisitor cu negustorii noştri de vopsele. De atunci fabrica începu să şchiopăteze; încetul cu încetul, atelierele se goliră: în fiecare săptămână câte un război desfiinţat, în fiecare lună o masă de imprimare mai puţin. Ţi-era mai mare mila să vezi cum se, scurgea viaţa din casa noastră, ca dintr-un trup bolnav, pe îndelete, în fiecare zi câte puţin. De la o vreme nu mai intră nimeni în sălile de la catul al doilea. Apoi curtea din fund se închise. Aşa b ţinu doi ani; doi ani fabrica trase să moară. În sfârşit, într-o zi lucrătorii nu mai veniră, clopotul atelierelor nu mai sună, roata fântânii încetă să mai scârţâie, apa din bazinele mari, în care se spălau ţesăturile, încremeni şi, curând, în toată fabrica nu mai rămaseră decât domnul şi doamna Eyssette, bătrâna Annou, frate-meu Jacques şi cu mine; iar colo, înfund, casă păzească atelierele, portarul Colombe şi fiul său, micul Eouget. Se isprăvise, eram ruinaţi. Aveam pe atunci şase sau şapte ani. Cum eram foarte plăpând şi bolnăvicios, părinţii înei nu voiseră să mă trimită la şcoală. Mama mă învăţase numai să citesc şi să scriu şi, pe deasupra, câtevai cuvinte spanioleşti şi două sau trei melodii la chitară, cu ijutorul cărora treceam în familie drept W copil minune. Datorită acestui sistem de educaţie, nu lipseam niciodată de acasă şi am putut fi ^e faţă la agonia casei Eyssette, în toate amănuntele ei. Mărturisesc că spectacolul acesta mă lăsa rece, ba chiar găseam că ruina noastră avea o parte îoarte plăcută: puteam să zburd în voie prin toată fabrica, ceea ce, pe vremea când erau lucrători, nu-m^ era îngăduit decât duminica. Spuneam foarte grav micului Eouget: „AcuVna, fabriea-i a mea; mi-au dat-o să mă joc în ea”. Şi micul Eouget mă credea. Credea tot ce-i spuneam nătărăul ăsta. Dar acasă, ceilalţi nu priveau cu atâta vesete prăbuşirea noastră. Deodată, domnul Eyssette ajum îngrozitor; era de obicei o fire înflăcărată, violent! Exagerată, şi-i plăcea să răcnească, să spargă ce-cădea sub mână, să tune şi să fulgere; de fapt, unom foarte bun, numai că te cârpea îndată, vorbea desus şi simţea neapărată nevoie să-i facă pe toţi din jur să tremure de frica lui. În loc să-1 doboare, nenorocirea îl întărită şi mai rău. De dimineaţă până seara era cuprins de o mânie grozavă şi, neştiind asupra cui să se năpustească, se lega de toate: de soare, de mistral, de Jacques, de bătrâna Annou. Pe vremea despre care vă vorbesc, domnul Eyssette nu suferea încă de gută, şi durerea de a se vedea ruinat făcuse din el un om îngrozitor, de care nimeni nu se putea apropia. A fost nevoie să i se ia sânge de două ori în două săpiămâni. În jurul lui, toţi tăceau; le era fricăLa masă, ceream pline în şoapta. În faţa lui nu îndrăzneam nici măcar să plângem. Aşa că, îndată de pleca, nu se auzea decât un singur hohot de plâns, de la un capăt la celălalt al casei; mama, bătrâna Annou, frate-meu Jacques şi fratele meu mai mare, abatele, când venea să ne vadă, toată lumea se punea pe plâns. Mama, se-nţelege, plângea văzându-1 pe domnul Eyssette aşa de nenorocit; abatele şi bătrâna Annou plângeau văzând-o pe doamna Eyssette plângând; cât despre Jacques, încă prea mic pentru a pricepe nenorocirea noastră – era numai cu doi ani înarmare decât mine – simţea nevoia să plângă, de/plăcere. _! E copil neobişnuit era frate-meu Jacques! Ştiu că aVea darul prinsului! De când îl ţin minte, îl văd cu o/hii roşii şi obrazul scăldat în lacrimi. Seara, dimiaţa, ziua, noaptea, la şcoală, acasă, la plimbare, ilângea întruna, plângea pretutindeni. Când îl întrebai: /, Ce ai1?„, răspundea sughiţând: „î? – Am nimic„. Şi lucru ciudat e că n-avea nimic. Plângea cum îţi ştergi/nasul, dar mult mai des, atâta tot. Uneori, domnul Eyssette, scos din fire, spunea mamei: Copilul ăsta-i caraghios, ia te uită la el! E un fluviu!”Iar doamna Eyssette îi răspundea cu glasu-i blând: „Ce vrei, dragul meu! Lasă, asta-i va trece când o să mai crească; aşa eram şi eu la vârsta lui”. Deocamdată Jacques creştea, creştea chiar foarte mult şi asta tot hu-i trecea. Ba dimpotrivă, neobişnuita aplecare a băiatului acesta ciudat de a vărsa fără niciun rost şiroaie de lacrimi sporea zi cu zi. Aşa că deznădejdea părinţilor noştri a fost un mare noroc pentru el. Acum putea să plângă în voie, zile întregi, fără ca nimeni să-1 mai întrebe: „Ce ai1?” I. Pe scurt, ruina noastră avea pentru Jacques, ca şi pentru mine, şi partea ei frumoasă. Cât mă priveşte, eram foarte fericit. Nimeni nu mai avea grija mea. Foloseam faptul ăsta ca să mă joc toată ziua cu Kouget prin atelierele pustii, unde paşii noştri răsunau ca într-o biserică, şi prin curţile mari, părăsite, pe care le şi năpădea iarbaMicul Kouget, fiul portarului Colombe, era un bondoc de vreo doisprezece anî, puternic ca un taur, credincios, ca un câine, şi se deosebea mai ales prin păru-i roşu, din care pricină fusese poreclit Kouget1. Isfumai c-o să vă spun ceva: pentru mine, Kouget nu era Kouget. Era rând pe rând devotatul meu Vineri, un trib de sălbatici, nişte marinari răzvrătiţi pe o corabie, tot ce vreţi. Pe vremea aceea, eu însumi nu mă numeam Daniel Eyssette: eram omul acela ciudat, îmbrăcat în piei de animale, ale cărui aventuri tocmai le căpătasem, eram însuşi maşter Crusoe. Dulce nebunie! Sear^, după masă, îl citeam şi-1 reciteam pe Kobinson al meu, îl învăţam pe de rost; ziua, îl jucam, îl jucam cu furie, şi în piesa mea băgăm tot ce mă înconjura. Fabrica nu mai era fabrică; era insula mea pustie, ah! Ce pustie! Bazinele reprezentau oceanul, grădina era o pădure virgină. Printre platani mişunau greieri care, fără s-o ştie, făceau parte din piesă. Kouget habar n-avea nici – el de însemnătatea rolului său. Dacă l-ai fi întrebat cine era Kobinson, l-ai fi încurcat grozav; totuşi, trebuie să spun că-şi îndeplinea însărcinarea cu cea mai mare convingere şi că n-avea pereche ca să imite răcnetul sălbaticilor. Unde învăţase? Nu ştiu. Vorba-i că răcnet ele acelea grozave pe care le scotea din fundul gâtlejului, flutu- 1 Rouget – roşcovanul, (n.r.) rându-şi coama deasă, roşie, i-ar fi înfiorat şi pe cei mai viteji. Eu însumi, Eobinson, eram nevoit să-i şoptesc uneori, cu inima cât un purice: „Mai încet, Eouget, că mă sperii!” Din nenorocire, dacă Eouget imita foarte bine strigătul sălbaticilor, ştia şi mai bine să, înjure, întocmai ca băieţii de pe stradă, şi să ia numele Domnului în deşert. În timp ce ne jucam, m-am obişnuit să vorbesc şi eu ca dânsul şi, într-o zi, la masă, nu ştiu nici eu cum, mi-a scăpat o înjurătură grozavă. Au încremenit cu toţii. „Cine te-a învăţat? De unde-ai auzit una ca asta1?” A fost un eveniment. Domnul Eyssette zise îndată c-o să mă dea la o casă de corecţie; fratele meu cel mai mare, abatele, fu de părere că, înainte de toate, trebuia să mă spovedesc, fiindcă aveam vârsta când puteam judeca singur. M-am dus la spovedanie. Greu lucru! Trebuia s-adun din toate colţurile conştiinţei mele o sumedenie de păcate vechi, care zăceau acolo de şapte ani. N-am dormitdouă nopţi; că doar era cogeamite coş pliu de păcate afurisite; le pusesem pe cele mai mici deasupra, dar, oricum, se vedeau şi celelalte, şi când, îngenunchind în micul dulap de stejar, a trebuit să le arăt pe toate preotului din Eeeollets, am crezut că mor. De frică şi de ruşine. S-a isprăvit. N-am vrut să mă mai joc cu Eouget; ştiam acuma vorbele sfântului Paul, şi preotul din Eeeollets mi le repetase, cum că diavolul dă veşnic târeoale în jurul nostru ca un leu, quaerens quem devoret1. O! Acest quaerens quem devoret ce impresie mi-a făcut! Ştiam de asemenea că intrigantul de 1 în căutarea celui pe care să-1 sfâşie (în limba latină în text), (n.r.) Lucifer poate lua orice'ânfăţişare ca să ne ducă în ispită; şi nu mi-aţi fi scos din minte că se ascunsese în pielea hu Eouget, ca să mă-nveţe să înjur de Dumnezeu. Aşa că, îndată ce m-am întors la fabrică, cea dinţii grijă mi-a fost să-1 vestesc pe Vineri că, de azi înainte, trebuia să rămână la el acasă. Nenorocitul Vineri! Necazul ăsta îi sfâşie inima, dar se supuse fără să murmure. Câteodată îl zăream în pragul uşii portarului dinspre ateliere; sta în picioare acolo, trist, şi când. Vedea că-1 privesc, nenorocitul, vrând să mă înduioşeze, scotea cele mai înspăimântătoare răcnete, fluturându-şi coama aprinsă; dar cu cât mugea mai tare, cu atâ'ta mă ţineam mai departe. Mi se părea că seamănă cu faimosul leu quaerens. Îi strigam: „Pleacă! Mi-e groază de tine!” Eouget se încăpăţână să urle astfel câteva zile; apoi, într-o dimineaţă, taică-su, plictisit de răcnetele lui de acasă, îl trimise la ucenicie, să mai răcnească şi acolo, şi nu l-am mai văzut. Entuziasmul meu pentru Eobinson nu se răci însă nicio clipă. Tocmai pe atunci, unchiul Baptiste se dezgustă deodată de papagalul lui şi mi-I dădu mie. Papagalul ăsta îl înlocui pe Vineri. L-am aşezat într-o cuşcă frumoasă, la capătul reşedinţei mele de iarnă, şi iată-mă mai Crusoe decât oricând, petreeându-mi zilele între patru ochi cu această interesantă pasăre, străduindu-mă s-o învăţ a spune: „Eobinson, sărmanul meu Eobinson!” înţelegeţi asta? Papagalul pe care unchiul Baptiste mi-1 dăduse ca să scape de limbuţia lui se încăpăţână să tacă, de cum a fost al meu. Sici tu „sărmanul meu Eobinson” şi nici altceva; niciodată n-am putut să-i scot o vorbă. Totuşi îl iubeam mult şi aveam cea mai mare grijă de el. Aşa trăiam, papagalul şi cu mine, în cea mai mare singurătate, când, într-o dimineaţă, mi se întâmplă ceva într-adevăr neobişnuit. În ziua aceea ieşisem din colibă devreme şi, înarmat pmă-n dinţi, îmi cercetam eu de-amănuntul insula. Deodată am văzut venind spre mine un grup de trei sau patru inşi care vorbeau foarte tare şi dădeau din mâini cu aprindere. Doamne sfinte! Oameni în insula mea! Abia am avut când să m-arunc după un tufiş de leandri, pe burtă, m, ă rog. Oamenii trecură pe lingă mine, fără să mă' vadă. Mi s-a părut că desluşesc glasul portarului Colombe, ceea ce mă mai linişti puţin; dar, oricum, îndată ce se îndepărtară, am ieşit din ascunzătoare şi i-am urmărit de la distanţă, ca să văd ce-o să se mai întâmple. Străinii ăştia rămaseră multă vreme în insula mea. O cercetară cu de-amănuntul, de la un capăt la celălalt. I-am văzut cum intrau în peşterile mele şi sondau cu bastoanele adâncimea oceanelor. Din când în când se opreau şi clătinau din cap. Mă temeam grozav să nu-mi descopere cumva reşedinţele… Ce m-aş fi făcut atunci, sfinte Dumnezeule 1 Din fericire, nu s-a întâmplat una ca asta şi, după o jumătate de ceas, oamenii se retraseră fără să. Bănuiască măcar că insula era locuită. De cum 'plecară, ara alergat să mă-nehid într-una din colibele mele şi am stat acolo toată ziua întrebându-mă cine erau oamenii ¦ aceia şi de ce veniseră.

Istoria tinereţii comandorului Sau memorii pentru a servi la istoria Maltei. Povestea unei grecoaice   „Într-adevăr, viaţa lui a constituit şi primul dintre romanele sale, şi, într-un fel, materia tuturor celorlalte.” Sainte-Beuve     CUPRINS: Mărturisire 5 Istoria tinereţii comandorului de *** 27 Partea întâi 28 Partea a doua 135 Povestea unei grecoaice 227 Partea întâi 228 Partea a doua 323       MĂRTURISIRE (în loc de prefaţă) Trainic înfipt pe treapta veşniciei ce-o datorez capricioasei mele Manon, fără de care nefiinţa m-ar fi cuprins demult, „ajuns la o vârstă la care raţiunea şi experienţa îndeamnă la cugetare”1, gelos de gloria postumă cucerită de acel grăsan de Beyle, spre pildă, pe care criticii veacului al XX-lea nu mail contenesc să-l laude, m-am hotărât să alătur o mărturisire acestor două romane ale mele, pe neaşteptate dezgropate din depozitele capodoperelor necunoscute sau uitate pentru a renaşte în veşmânt românesc într-o epocă mai curând însetată de viziuni ale viitorului, de cuceriri ale cosmosului şi de complicate probleme sociale: istoria adevărată şi sinceră a propriei mele vieţi, cu nimic mai săracă în evenimente şi întâmplări decât cea’ a eroilor mei. Teamă mi-e însă ca mărturisirea pe care vreau s-o aşez în fruntea acestui volum să nu fi’e „de la bun început suspectă cititorului2… Căci „cine să creadă în adevărul vorbelor mele”, în laudele pe care (mi) le voi aduce, cunoscând că eroul acestei povestiri sunt chiar eu, pe care atâta m-am iubit şi preţuit? Dar contemporanii mei m-au defăimat sau slăvit în fel şi chip, urmaşii lor nu s-au lăsat mai prejos şi, pe măsură ce secolele s-au scurs, posteritatea, cu milei dar vrednice excepţii (uneori cam sofisticate), a reuşit să impună despre mine o viziune pe cât de logica şi firească, pe atât de neadevărată în simplitatea ei schematică: a reţinut două aspecte zise „esenţiale”, unul despre viaţa, altul despre opera mea: că am fost abate (nu prea cucernic) şi că am scris o poveste de dragoste neasemuită (cu toate că snobul de Montesquileu era de părere – ca şi presa epocii, de altfel – că „Des Grieux este un escroc şi Manon o târfă”), aceea a frumoasei Manon Lescaut şi a Cavalerului Des Grieux, pe care mulţi m-au chiar învinuit că aş fi trăit-o ca atare eu-însumi.3 Nu pot, desigur, infirma eu totul aceste două aserţiunii, dar, vai! cât sunt de strâmbe în descărnarea lor şi câte detalii, câte nuanţe, câte explicaţii ar mai trebui să li se adauge pentru a le face cu adevărat veridice! Căci întortocheate şi întunecate sunt căile sufletului omenesc, şi aparenţele adesea înşelătoare… Să începem cu primul aspect: ceea ce mă va obliga să-mi depăn, comentând-o, întreaga vilaţă. Însă, cum nu am memoria datelor şi cum am avut parte, totuşi, de câţiva oneşti cercetători care, înlăturând colbul arhivelor, au stabilit o mulţime de elemente ce numai cu greu ar putea fi tăgăduite sau dezminţite (chiar dacă. Uneori tare mi-ar fi convenit să le fi trecut măcar sub tăcere), mă voi bizui, în primul rând, pe ceea ce au afirmat despre mine „prietenii mei post-mortem, Henri Harrisse, Deloffre şi Sgard4, pe care îi voi cita cu acurateţea cerută de erudiţii veacului al XX-lea, mulţumindu-mă doar cu interpretarea evenimentelor mai „delicate”, atunci când itţele se încurcă şi când ei ezită sau se contrazic. M-am născut în orăşelul Hesdin din ţinutul Artois în 1697, în ziua de I aprilie5, ceea ce a avut pe semne o oarecare influenţă asupra vieţii mele, astfel pusă sub semnul unui lung şir de păcăleli şi de feste jucate mie de soartă sau de mine ei, contemporanilor şi posterităţii. Familia mea, cunoscută de generaţii pentru cilnstea şi probitatea ei, făcea parte din burghezia înstărită a oraşului, tata, Lievin Prevost, fiind procuror al regelui. Eram mulţi copii, cinci băieţi şi patru fete, dar surorile mele, înfricoşate fără îndoială de frivolitatea veacului sau neresemnându-se cu starea ancilară care le aştepta, emanciparea propriu-zisă a femeilor nefiind încă începută, au murit la o vârstă fragedă. Tânără a murit şi mama, Mărie Duclay, la 28 august 1711, când abia împliniserăm paisprezece ani. Doi din fraţii mei, Norbert şi Bernard-Joseph, şi-au închinat viaţa bisericii cu mai) multă evlavie decât mine. Jerome-Pierre şi Louis-Eustache (care fusese şi ofiţer) au fost magistraţi: fie-le ţărâna uşoară. Toţi au grut o purtare demnă şi au dus trai tihnit. Cât despre mine, Antoine-Francois, al doilea născut dintre băieţi, am dus o exiistenţă ceva mai zbuciumată, ca să nu-i spun zvăpăiată. Nehotărât, deopotrivă atras de plăcerile minţii şi de-ale trupului, sensibil în faţa gingăşiei feminine, iute la patimă ca şi la mânie, mi-am urmat întotdeauna simţămintele fără multă cugetare, lăsându-mă târât de inimă mai mult decât mânat de raţiune, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri. Învăţam bine, cu plăcere şi sârg, iar studiul mi-a fost întotdeauna un refugiu în clipele de amăcelentă**, aşa cum judecă de altfel întreaga muncă de cercetare a lui Harrisse: „Se poate aprecia că Harrisse, el singur, a scos la iveală mai multe documente despre Prevost decât au făcut-o toţi ceilalţi cercetători laolaltă**, „în ciuda unor precizări cronologice care nu sunt de fapt decât nişte simple ipoteze**. (Cum lucrările lui Harrisse nu ne-au stat la îndemână, îl vom cita fie după Deloffre, fie după Jean Sgard.) Frederic Deloffre şi Raymond Picard sunt autorii unei excelente ediţii a lui Manon Lescaut (Garnier, 1965), însoţită de o introducere, note, variante, bibliografie, glosar şi index, iar Jean Sgard a celei mai complete (până la data aceasta) lucrări despre romanele lui Prevost: Prevost romancier, J. Corti, Paris, 19U8, 692 pp. 4 Aşa cel puţin pretinde Roland Purnal, în Dicţionarul de autori Laffont-Bompiani; Roger Mathe, dimpotrivă, în studiul despre Manon Lescaut publicat la Hatier în 1970, indică drept certă data de 4 aprilie… Personal, sunt ispiitit să-i dau crezare lui Purnal… răciune. Nu doar că-mi însuşesc întru totul părerea contemporanului meu sus-pus, Montesquieu, că nu există necaz pe care un ceas de lectură să nu fi fost în stare să-l şteargă, mie mil-au trebuit întotdeauna mult mai multe, dar oricum, în mijlocul cărţilor sau cu pana în mână mai uitam de amar, şi încetul cu încetul îmi câştigam seninătatea… După moartea mamei (1711), tata m-a trimis la colegiul iezuiţilor din oraşul nostru (Hesdin) şi supraveghea îndeaproape felul în care mă achitam de obligaţiile mele şcolare. Ar fi trebuit să stau aici cinci ani, după tipic, pentru a putea fi admis la Universitatea din Douai să studilez filosofia. Dar era război5, clinchetul armelor şi frumuseţea uniformei mă atrăgeau: „Am părăsit colegiul la vârsta de şaisprezece ani şi am servit cu felurite îndatoriri, chiar şi ca voluntar, când posturile de ofiţeri erau ocupate (era sfârşitul războiului), înflăcărat de speranţa pe care o nutream, ca mulţi tineri, de a fi avansat cu prima ocazie. Aşteptarea prelungindu-se însă, m-am plictisit şi m-am întors la părinţii iezuiţi…” 6 Vai câtă cerneală a curs asupra acestor ani ai adolescenţei mele! şi mai ales din cauza penei muiate în otrava geloziei a doi confraţi de-ai meii, Lenglet-Dufresnoy şi Charles Colle! Primul a pretins că într-o zi, întorcându-mă de la şcoală, am dat peste o scenă mârşavă: tata ar fi lovit-o cu piciorul în pântec pe iubita mea, însărcinată în luna a treia… Eu, pasă-mi-te furios, m-aş fi repezit asupra-i şi l-aş fi făcut să se rostogolească până în josul scării unde ar fi rămas lat, pierzându-şi viaţa! Minciună sfruntată! S-a dovedit doar că douăzeci şi şase de ani după acest incildent închipuit tata mai trăia7. Dar Lenglet-Dufresnoy era supărat pe mine r După Deloffre, Prevost face aluzie la războiul pentru succesiunea Spaniei, sl’ârşit prin pacea de la Utrecht, în 1713. „ Apud Deloffre, op. Cât., p. XVI-XVII. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Sainte-Beuve, în articolul său din Portrete literare (1831) să amintească şi el evenimentul, într-o notă, deşi fără a-i da prea multă importanţă, căci mi-a fost îndeobşte destul de favorabil: „S-a publicat în nu mai ştiu ce culegere de anecdote (ana) că Prevost se îndrăgostise de o oarecare doamnă, probabil chiar la Hesdin, că tatăl lui, care privea cu nemulţumire această intrigă se duse într-o seară să bată la uşa acelei doamne pentru a-şi scărmăna puţin băiatul, şi că acesta, smuncindu-se ca să scape, îl lovi atât de tare pe tatăl său încât bătrânul muri de pe urma acelei lovituri. Dacă nu este o calomnie, apoi este cel puţin o scorneală, şi Prevost a cunoscut suficiente necazuri în viaţă ca să nu i se mai pună în cârcă şi pe aceasta”. (Vezi în Decada filosofică din 20 termidor, anul XI, o scrisoare a pentru că îndrăzniserăm să critic opusul pe care-l închinase poetului Marot, şi mai ales pentru că refuzaserăm să-l iau drept co-autor la traducerea Istoriei universale a preşedintelui de Thou. Cu ce bârfe josnice se pot îndeletnici scriitoraşii lipsiţi de har! Noroc de sita timpului care desparte făina de tărâţe! Vreţi să ştiţi exact cât şi cum am stat la iezuiţi? apoi întrebaţi-l pe Deloffre (op. Cât., pp. XVII-XIX). Eu nu ştiu mai multe decât v-am spus: am plecat de la ei când aveam şaisprezece ani şi, după ce m-am furlandisit prin diferite regimente, m-am întors, cam jumulit şi ruşinat, să le cer iertare, la Îl martie 1717 (credeţi-mă, de astă dată memoria nu mă înşală, şi-apoi am controlat-o cu cea dată de erudiţii care mî-au scormonit trecutul), dar nu la Hesdin, cil la Paris, pe strada Pot-de-Fer, şi au avut bunătatea să mă reprimească în calitate de novice. După şase luni, termen în care trebuia să dau dovada aptitudinilor mele (nu mi-a fost greu s-o fac mulţumită darurilor fireşti cu care m-a înzestrat natura!) m-au trimis la colegiul La Fleche – acest loc care va rămâne mereu „scump inimii mele” – să studiez filosofia. Deşi am iubit colegiul, nu am stat mult timp închis acolo. Dom Dupuis a explicat cu multă gingăşie cum s-au petrecut lucrurile şi cum am ajuns să plec în Olanda. Colegul meu, abatele Voisenon (1708-1775), nici el prea uşă de biserică, a fost ceva mai concis şi de dragul glumei a rezumat în câteva rânduri aventurile mele, întregindu-le cu un detaliu pe cât de imaginar pe atât de neverosimil pentru cine îmi cunoaşte firea generoasă şi neprefăcută: „Abatele Prevost… care a fost de două ori iezuilt şi de două ori militar. A locuit câtva timp în Olanda unde se spune că s-a căsătorit cu două femei. Le-a părăsit, s-a întors în Franţa şi s-a făcut benedictin, intrând în Congregaţia Saint-Maur.” 8 Aşadar, mă asemuia nici mai mult nicii mai puţin cu Casanova! Dar eu, dacă şi când am iubit, am iubit total, chiar dacă nu pentru veşnicie. De altfel, ceea ce m-a împins să intru la mănăstire a fost tocmai eşecul unei astfel de iubilri. Am mai povestit o dată cum s-au petrecut lucrurile: „Trecură câţiva ani. Vioi şi aplecat către plăceri … vă las să judecaţi singuri cum puteau fi, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, inima şi sentilmentele unei persoane care a compus Cleveland la treizeci şi cinci sau treizeci şi şase. Sfârşitul nefericit al unei legături preaduioase mă duse de-a dreptul la mormânt: este numele pe care-l dau tagmei monahale respectabile în mijlocul căreia aveam să mă îngrop şi unde stătui ascuns câtva timp, ca mort, atât de bine încât rudele şi prietenii mei nu ştiau ce se întâmplase cu mine”. Bineînţeles că le-am dat de ştire, încă înainte de a-mi depune U’Kfunântul pe care l-am scris cu mâna mea şi l-am iscălilt cum se cuvine, frater Antonius Fr. Prevost. Mai târziu, aveam să fiu acuzat e. I nil tot schimb numele şi semnătura, mai ales de când cu tărfişonin de în Londra şi chiar după aceea. Şi ce-i cu asta? Ce mi-e Marc-Antolne, ce mi-e Anloine-Frangoils, şi faptul că am mai adăugat când un articol înaintea numelui (Le Prevost), când un pseudonim pe care-l foloseam singur sau ca supliment la numele meu adevărat (de l’Islebourg, d’Exiles) t0, ce importanţă are? Oricum, în ziua rostirii legământului era de faţă şi tata, mulţumit că mă hotărâserăm în sfârşit să fac acest pas după ce atâta şovăiiserăm între biserică şi spadă. – între negru şi roşu, cum prea frumos avea s-o spună Beyle. – dar cam neîncrezător în temeinicia hotărârii mele. Dom Grenier mi-a raportat chiar că ar fi spus de faţă cu martori că de aveam vreodată „să-mi calc legământul pe care fuseserăm liber să-l fac sau să nu-l fac, avea să mă caute în lumea întreagă, ca să-mi zboare creierii”. Ce ştia tata? Avuseserăm grijă, cunoscându-mi sufletul, inima, acea „enigmă” pe care aveam să-mi petrec viaţa analizând-o, să rostesc pe tăcute, în minte, acele restricţii care, la o adică, să-mi îngăduie să mă deszic fără a-mi primejdui viaţa veşnică u. Până una alta, cuminţit, m-am cufundat în studiul teologiei şi m-am străduit să duc o viaţă cucernică, fiiţnd hirotonisit în 1726 de către Monseniorul Sabathier (sau Sabbatier). Am început deîndată să rostesc în public, la Amiens, predici care au atras o mulţime mare de persoane din lumea bună: adevărată încântare pentru ochii unui nefericit, atâta vreme liţpsit de asemenea privelişti fermecătoare. Dar confraţii mei îmi pricinuiau numai necazuri. Acum vă pot mărturisi că eu, şi nu monahul Bernard Labadie din Congregaţia Saint-Maur, care s-a săvârşit diln viaţă rugind să i se ardă toate manuscrisele, am fost adevăratul autor al vestitelor Aventuri ale lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, apărută în 1724 n, dar pe care le-am scris prin 1722, ca să mă defulez, cum ar spune psihanaliştii de azi. Prietenul meu Frederic Deloffre despilcă firul în patru, după obiceiul luils şi mă socoate doar colaboratorul post-mortem al săvârşitului monah. De-l veţi crede pe el sau pe mine, de fapt mi-e tot una. Nu revendic decât rândurile prin care îmi descriu confraţii! „Unii nu au decât burtă; alţii, calităţile pentru care sexul frumos îi poate îndrăgi … trăiesc laolaltă fără a se iubi şi mor fără să le pară rău unii după alţii … nu cred în existenţa lui Dumnezeu, îşi închipuie că sufletele mor o dată cu trupurile; cred că totul le este îngăduit şi că doar scandalul le este interzis … toţi beau vin…” 9 Ţin totodată să amintesc cu acest prilej că nu am pomenit nicicând de mănăstiri în romanele mele, în afară doar de un singur ioc, pe care l-a reperat cu agerime H. Roddier, în Memoriile unui Bărbat de neam (voi. Îl), în care îi aprobam pe britanici că le-au transformat pe ale lor în spitale sau în aziluri de bătrâni… Cum vă spuneam, nu mă înţelegeam cu confraţii mei care nu ştiau să-mi apreciieze darurile fireşti şi se plângeau de aplecările mele lumeşti, astfel că m-am tot mutat dintr-uri loc într-altul, de la abaţia Saint-Ouen la abaţia Bec-Hellouin, apoi la Evreux, la Colegiul Saint-Germain şi la mănăstirea des Blanes-Manteaux, în sfârşit la cea de la Saitnt-Germain-des-Pres. Canoanele impuse de benedictini fiind însă din cale afară de straşnice, iar eu din ce în ce mai puţin aplecat să mă canonesc, am cerut să fiu strămutat la Cluny: nu mă căiam încă de hotărârea pe care o luaserăm să-mi petrec restul vieţii într-un cloaşter, dar îmi părea rău că nu aleseserăm alt ordin mai blând. O astfel de strămutare nu este lesne de obţinut, totuşi fuii la doi paşi de izbândă; pronia însă îmi era nefastă: un concurs nefericit de împrejurări, câteva greşeli minore pe care le-am făptuit, o clipă de mânie urmată de o rătăcire a minţii – pe scurt mi-am lepădat rasa la 18 octombrie 1728, şi ca la vreo lună după aceea am luat calea pribegiei, am trecut Mâneca şi am ajuns în Anglia, unde mi se oferi) deîndată o slujbă de preceptor al tânărului Francisc Eyles, fiu al lui John Eyles, fost director al Băncii Angliei şi sub-guvernator al South Sea Company-ei. Ah! tinereţe! Ah! inimă prea lesne înfierbântată! Nu am putut să mă împotrivesc nurilor frumoasei! Peggy (sau Mary), încântătoarea soră a tânărului meu elev. De dragul ei mă lepădai chiar şi de catolicism… Visam să ne căsătorim, căci mai bună potrivire despre partea obârşiei şi-a calităţilor alese nici că se putea, sitngurul impediment fiind doar lipsa mea de avere. Un suflet cu adevărat nobil nu ar fi stat în cumpănă cunoscându-mi valoarea, dar tatăl ei era negustor, deşi de rang înalt. M-a respins. M-a alungat. Şi-a măritat fiica cu unul dintre subalternii săi, promis unui viitor strălucit în lumea traficanţilor.10 Cu inima zdrobită, am părăsit Anglia11, m-am stabilit în Olanda, la Amsterdam. Aici mi-am început cu adevărat viaţa de om de litere; zic cu adevărat, căci după cum am mai spus, redactaserăm încă din 1722 deochiatul meu Pomponitis. Mai ajutaserăm prin 1727-1728 pe doi confraţi benedictini (despre care mă întreb dealtminteri cum s-ar fi descurcat ca să redacteze volumul V din Callia christiana fără mine!), rifmaserăm, cam la aceeaşi dată o Oclă către sfântul Franqois-Xavier şi mă porniserăm să aştern pe hârtie Memoriile unui Bărbat de neam, pe care le continuaserăm în Anglia. Acum, însă, începui să trăiesc din pana mea, să mă îngrijesc de publicarea operelor mele, şi maii ales de banii ce îi reprezentau12, încât intrai în legătură cu diferiţi librari pentru care am efectuat şi-o mulţime de traduceri, într-un cuvânt începui să duc viaţa pe care o va duce un secol mai târziu Balzac Numai că el va fi căinat, iar eu doar ocărât. Ei! alte timpuri, alte obiceiuri, alte suflete! Oricum, atunci, la Amsterdam, prin 1730, am lucrat la Cleveland şi am terminat ultimul volum din Memorii, publicat cu un an mai târziu, în care apare duioasa poveste a lui Manon, care le încheie. Aveam treizeci şi patru de ani, floarea vârstei! o înfăţişare plăcută, o minte scânteietoare, zăcuserăm câţiva ani în spatele zidurilor unor mănăstiri. Eşecul recentei mele poveşti de dragoste îmi mai stătea pe suflet… „Hazardul mi-o scoase în cale pe o domnişoară demult merit şi de naştere bună”, Lenki Eckhardt (sau Eccard, alias Doamna de Chester), pe care binevoitorul Dom Dupuils o va desemna ş5 el drept „o domnişoară protestantă de nobilă obârşie”13, „a cărei soartă şi avere fuseseră tulburate de diferite accidente care nu importă în această povestire. Un om de onoare, care locuia la Amsterdam îi trimitea regulat o pensie modestă, din simplă generozitate. Trăia cinstit din acest ajutor când binefăcătorul ei la rându-i, fu nevoit, dintr-o lovitură a soartei care-i periclită starea materială, să pună capăt întrucâtva libevalităţii sale. Aflai de această întâmplare care avea s-o ducă în culmea mizeriei. Mă înduioşă; îi oferii tot ceea ce era în puterea mea să-i dăruiesc, şi reuşii s-o determin să accepte”.14 Fireşte, nu toată lumea o vedea cu ochii mei, poate orbiţi de dragoste, căci afurisitul de Ravanne, de pildă, o tratează drept lipitoare şi pretinde că din cauza ei „m-am sfădit cu toţi cei pe care ar fi trebuit să-i preţuiesc”, fără a excepta femeile. Viaţa la Amsterdam era costilsitoare, iar librarii puţin darnici: mi-au împrumutat totuşi ceva bani cu dorinţa de a mă lega de ei şi de a-mi exploata temeinic talentul supunându-mă unei vieţi de ocnaş al literelor15. Am luat banii: cum să trăieşti fără bani, dar i-. Am cheltuit, petrecându-mi plăcut timpul cu draga mea Lenki. Din păcate, oamenii sunt tare meschini şi neînţelegători: prezenţa ei fermecătoare, vădita ei preferinţă pentru mine îi supăra. Cele mai aprige în a o defăima erau femeile. Am replilcat, neputând s-o las insultată în faţa mea… într-un cuvânt, atmosfera batavă devenise insuportabilă. Într-o bună ‘zi, fără a sta mult pe gânduri, ne-am făcut bagajele şi-am pornit spre Anglia (1733)16, unde speram că iubita mea, „înzestrată cu toate calităţile şi micile talente pe care şi le poate dori! o persoană cu educaţie aleasă, avea să-şi poată găsi, graţie prietenilor ei, un adăpost onorabil şi tihnit alături de o doamnă din lumea bună”. Cât despre mine, îmi amintii de calităţile în le pedagogice şi, cu gândul să-mi sporesc veniturile, am întemeiat la Londra un periodic liber de orice prejudecată, Le Pour el le Contre sa, în care aveam să strecor discret şi povestea vieţii mele, ca să luminez în această privinţă opinia posterităţii aşa cum va proceda, de altfel, peste câţiva ani şi JeanJacques, când îşi va scrie Confesiunile, şi cum se obişnuieşte şi în zilele domniilor voastre diin secolul al XX-lea. În acelaşi an 1733, a apărut la Rouen Istoria Cavalerului Des Grieux şi-a lui Manon Lescaut, creând vâlvă mare.17 Dar, la 13 decembrie, o dată 2: i „Le Pour et le Contre, lucrare periodică de un tip nou, în care ne exprimăm liber asupra a orice poate interesa curiozitatea publicului în materie de ştiinţă, artă, cărţi etc., etc. Fără a lua partea nimănui şi fără a jigni pe nimeni”, periodic de formatul ziarelor englezeşti ale lui Addison, Steele, Johnson etc., redactat aproape în întregime de Prevost, care a apărut între 1733 (24 martie) şi 1740. Conţinea aprecieri inteligente şi nuanţate asupra literaturii’ engleze şi franceze. Bineînţeles că Prevost nu s-a uitat nici pe sine: în afara unor „confesiuni”, puneri la punct biografice şi replici la calomniile cu care era adesea împroşcat, a strecurat şi notiţe admirative despre romanele sale, precum aceasta, despre Manon Lescaut (nr. 36, T. VI, cât. De Sainte-Beuve, în Portraits litteraires, cât.): „De câtă artă nu a dat dovadă pentru a-i interesa pe cititori şi a trezi mila lor faţă de nenorocirile care se abat asupra acelei biete fete depravate! … De altfel, caracterul lui Tiberge, prietenul cavalerului, este admirabil. … Ca să nu mai vorbim de stilul acestei lucrări; nu găseşti în paginile ei nici un jargon penibil, nici o afectare nemăsurată, nici cugetări sofisticate; scrie natura însăşi. Cât de insipid pare în comparaţie cu acest scriitor autorul scrobit şi sulemenit! Nu aleargă după vorbe de duh sau după ce se numeşte astfel. Nu este un stil laconic, constipat, ci un stil fluid şi expresiv. Peste tot nu vezi decât descrieri şi sentimente, dar descrieri adevărate şi sentimente fireşti”. 34 Acest roman apăruse încorporat în volumul VII al Memoriilor unui Bărbat de neam (1731) şi nu atrăsese prea mult atenţia. La Rouen, în 1733, publicat în astă dată într-o ediţie de sine stătătoare. Este însă interzis la câteva zile după apariţie (5 octombrie 1733). Fu publicat din nou în 1738, tot încorporat în Memorii… fără să trezească fulgerele autorităţilor, apoi singur, ilustrat, la Amsterdam (1753), şi la Amsterdam şi Leipzig (1759). Soarta acestei povestiri de dragoste este stranie. Contemporanii i-au admirat stilul, protestând însă în numele pudoarei şi considerând-o de o perversitate dăunătoare (v. Mathieu Marais, Montesquieu, Marmontel, Rouille, Lenglet-Dufresnoy etc.). Preferau, pare-se, pe Cleveland (v. Grimm, Diderot, Rousseau). Romanticii, prin La pe care nu o voi uita nicicând, am fost arestat de poliţia londoneză pentru… fals în acte, şi învinuit de escrocherie caiifijcată, mai precis de a fi falsificat nişte semnături pentru a încasa niscai gologani 25. Am tras o spaimă grozavă, căci mi-era cam încărcată conştiinţa, dai’, slavă Domnului), totul s-a sfârşit cu bine, şi m-am putut întoarce la Paris, în 1734, spălat de orice acuzaţie. Întâmplarea a avut asupra mea efectul unui duş rece. M-a potolit definitiv. Cugetaserăm mult în închisoare şi mă căiserăm de patimile tinereţii. Am bătut smerit la multe uşi, m-am rugat fierminte, am făgăduit, am vărsat şi câte o lacrimă unde şi cum trebuia; eram sincer, asigurările mele nu puteau fi puse sub semnul îndoielii. Papa Clement al XII-lea îmi acordă iertarea (5 iunie 1735), şi m-am supus la o nouă perioadă de noviciat la abaţia de la Croix-Saint-Leufroy, lângă Evreux. În decembrie m-am întors la Parte, unde am fost numit capelan al prinţului de Conţi, post cu totul onorific. Locuiam pe strada Guenegaud şi, ca să trăiesc, m-am reapucat de scris cu mult succes: l-am terminat în sfârşit pe Cleveland, aducându-i ceva modificări, urmară apoi rând pe rând: Decanul din Killerine (1739), Istoria Margaretei de Anjou, regina Angliei, apoi cele două romane selectate cu mult gust de critica bucureşteariă pentru a forma volumul de faţă: Povestea unei grecoaice şi Memoriile pentru a servi la istoria Maltei, în sfârşit Campaniile filosofice ale domnului de Montcal. Deveniserăm un autor la modă, şi romanele îmi erau citite cu nesaţ în ditferite alcovuri. Acum, fu în sfârşit permisă şi difuzarea în Franţa a lui Manon. Credeţi că aceşti ani au fost ani de tihnă?! Nici vorbă! Mă sâcâia Lenki (care-şi zicea acum Doamna de Chester). Necazurile băneşti se înteţeau. Ba mai mult; împilns de aplecarea mea firească spre zeflemea, m-am lăsat ademenit să colaborez la o foaie satirică şi am fost silit să-mi strâng peste noapte catrafusele şi să reiau calea exilului, la Bruxelles şi la Frankfurt. Exil care, din fericire, nu a durat mult şi care mi-a fost de folos, căci în-a îngăduit să pun capăt, în sfârşit, legăturii mele cu Doamna de Chester. Întors în patrie, m-am stabilit la Chaillot18, loc încântător de bucolic, unde am tradus vestita Clarisse Harlowe de Richardson (1751). M-am îngrijit şi de vilitorul lui Manon, publicând la Amsterdam două noi ediţii, în 1753 şi 1759. De-abia în 1754 am obţinut de la papa Benedict al XIV-lea prioratul de la Saint-Georges-de-Gesne, lângă Mans. M-am stabilit atunci, împreună cu drăguţa doamnă Gentil, care se îngrijea de confortul meu material, la Saint-Firmin, un sătuc nu departe de Chantilly, unde am trăit într-o deplină singurătate, având legături doar cu benedictinii de la Chantilly, lucrând, citind, meditând şi rugându-mă. Un mucalit mi-a descris înfăţişarea, la acea epocă, într-un catren mediocru pe care vă las să-l judecaţi: L’abbe brillait d’un embompoint charmant, Et digne de prelature. Tout respirait dans sa figure La tendresse et le sentiment.87 Într-o zi, la 23 noiembrie 1763, pe când mă plimbam în pădurea de la Courteuil, am avut o ruptură de anevrism. Prietenii mei din Saint-Nicolas-d’Acy mi-au găsit trupul neînsufleţit, şi am fost îngropat după. Legea credinţei mele, în biseriica din acel loc, o clădire a benedictinilor. S-a pretins că nu muriserăm atunci, în pădure şi că mi-am revenit pe masa de autopsie, dar că, îngrozit de ce văzui, mă hotărâserăm să nu mă mai agăţ de viaţă şi-mi dăduserăm duhul. Nu este nevbiie să vă spun că este o minciună sfruntată, deşi până şi bunul Sainte-Beuve a acreditat-o19. Şi-astfel mă săvârşii din astă-lume… Cam atât despre viaţa mea, bună, rea, cum a fost. De vreţi mai multe amănunte, consultaţi notele cu care mi-am împănat relatarea, precise, exacte, după toate regulile erudiţiei; dacă nu vă mulţumesc, recurgeţi la bibliografia de care s-au folosit; iar dacă nici atunci nu vă va fi fost curiozitatea împăcată… mă voi bucura aflând că se porneşte o nouă cercetare şi mă voi simţi şi: mai trainic înfipt în veşnicia gloriei. Cât despre operă… Acum până-mi şovăie, mintea mi se întunecă, obrajii mi se acoperă de bujorii modestiei… S-au spus atâtea despre mine, în diferite epoci, folosind limbi şi – cum le spuneţi? – metalimbaje diferite! Să mă încumet oare să vorbesc despre ea?! Doar nu mai sunt junele de patruzeci de ani care edita Le Pour et le Contre şi-şi făcea singur reclamă! Atât pot să vă spun, spre mândria mea: că este destul de întâlnsă – circa una sută douăsprezece volume – fapt de care nu puţin mă fălesc… căci eram iute la pană, ca şi la patimă sau la mânie. Nu vă pot înşira acum toate titlurile, ci doar pe cele pe care le socotesc mai importante: mi se pare concluzia cea mai potrivită!: Aventurile lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, roman satiric (1724); Odă întru slava sfântului Francisc-Xavier, apostol al Indiilor (1727); Memoriile unui Bărbat de neam, 7 volume (1728-1731); Filosoful englez sau Povestea domnului Cleveland, copil din flori al lui Cromwell, scrisă de el-însuşi şi tradusă din limba engleză de către autorul Memoriilor unui Bărbat de neam, 8 volume (1731-1739) (Domnul Fabre este de părere că din Cleveland s-ar mai putea selecţiona o altă poveste, la înălţimea celor două din prezentul volum: episodul lui Cecile); un neaş-teiat atac de apoplexie îl lăsă întins pe pământ, în nesimţire. Sosiră nişte ţărani, îl duseră în satul vecin şi crezându-l mort, un felcer neştiutor porni să-i facă autopsia. Trezit de tăişul scalpelului, Prevost muri curând, pradă unor dureri îngrozitoare.” (Portraits litteraires, op. Cât.) Le Pour et le Contre, lucrare periodiică de un stil cu totul nou… (1733-1740); Decanul din Killerine, 6 volume (1735-1740); Istoria Margaretei de Anjou, regină a Angliei, 2 volume (1740); Povestea unei grecoaice, 2 volume (1740); Istoria tinereţii Comandorului de *** sau Memorii pentru a servi la Istoria Maltei, 2 volume (1741); Campanii filosofice sau Memoriile domnului de Montcal, aghiotant al domnului mareşal de Schomberg, volume (1741); Istoria lui Wilhelm Cuceritorul, duce de Normandia şi rege al Angliei, 2 volume (1742); Istoria lui Cicero, volume (1743-1744); Memoriile unui Bărbat cinstit (1745); Istoria generală a călătoriilor, 15 volume (1746-1759). La această listă, incompletă, adaug numeroase traduceri din literatura engleză, printre care Pamela (1742), Clarisse Harlowe (1751) şi Povestea cavalerului Grandison de Richardson (1751) şi scrieri de Sheridan şi John Haw. Kesworth… FRANgOIS-ANTOINE PREVOST D’EXILES ALIAS MICAELA SLAVESCU. Pentru cititorul familiarizat cu aventurile cavalerului Des Grieux şi-ale luil Manon Lescaut20, cele două romane din volumul de faţă se înfăţişează ca două variaţiuni pe aceeaşi temă a iubirii (nefericite), veche cât lumea şi mereu nouă: prima, cea a ambasadorului Franţei la Constantinopole, zbuciumată, roasă de neliniştea lăuntrică a unei patimi neîmpărtăşite,. Ce se complace într-o tulbure intimitate otrăvită de o chinuitoare gelozie, a doua, cea a comandorului de Malta, mai neprevăzută, bogată în peripeţii stranii şi variate, desfăşurându-se kaleidoscopilc într-o îmbulzeală de evenimente tragi-comice, în contact permanent cu moartea care seceră nemilos, cu multă oportunitate, deopotrivă pe cei răi şi pe cei buni. În centrul ambelor povestiri, cuplul, un bărbat şi o femeie, lega*ţi prin fitrele multiple ale unor sentimente pătimaşe, patetice, adesea contradictorii sşu enigmatice, în jurul căruia gravitează sau evoluează alte cupluri, proiectare atenuată a celui central, simplificate, clădite pe dimensiuni miinore sau parodice. Un balet de însoţiri „a la Watteau”, având discreta impudoare a unui carr. Aval cu Sâăşti în care totul pare îngăduit şi totul tăinuit sau se crede astfel, urcând şi coborând agale scara ierarhiilor sociale, cu nonşalanţă aparentă, deşi cu un siţmţ adânc înrădăcinat al drepturilor şi obligaţiilor de castă. În cadrul acestui cuplu el are cuvântul, şi ea ascultă, el hotărăşte şi ea se supune – sau dacă refuză s-o facă, o clipă răzvrătită, este curând obligată să cedeze, căci el o ţine într-o dependenţă materială totală. El are cuvântul nu numai în virtutea binecunoscutei preeminenţe a puterii masculine faţă de slăbiciunea feminină, cil şi pentru a manipula mai comod conştiinţele cititorilor: ca să vadă. Spectacolul pe care-l reprezintă viaţa eroului luminat sub unghiul lui de iincidenţă, să-l înţeleagă aşa cum îl înţelege el, săjudece aşijderea, să-i împărtăşească identic nedumeririle şi durerile! Ambele romane sunt scrise la persoana Ia (cum tot la persoana la au fost scrise Manon Lescaut şi Memoriile unui Bărbat de neam, precum şi Cleveland sau Memoriile domnului de Montcal) şi reflectă un punct de vedere egocentrist infailibil, îngust-aristocratic, o concepţie despre lume de tip „ancien-regime” căreia i se adaugă o uimitoare, aproape înduioşătoare conştiinţă a superiorităţii francezului faţă de toate celelalte neamuri. În ambele romane (de fapt în mai toate), el se simte sau se crede un centru, un pivot, un simbol al perfecţiunii şi vrea ca toţi să-l privească astfel, iar obârşia îi este întotdeauna aleasă, averea importanţă şi ursitoarele în general clemente. El este abatele Prevost, şi dacă nu este chiar el, este proiectarea eului său, aşa cum şi l-a închipuit, sau aşa cum l-a visat, în clipa de cumpănă a vieţii când începi numărătoarea inversă. În aceste două romane, spre deosebire de situaţia din Manon Lescaut, accentul cade mai puţin asupra femeii decât asupra bărbatului. El este subiectul principal, ea fiind mai ştearsă (Helena) sau destul de enigmatică (Theophe). Dar în ambele cazuri, povestirile, „autobiografice11, sunt o cugetare amară (Povestea unei grecoaice) sau resemnat-înţeleaptă (Povestea comandorului) a unor bărbaţi ajunşi la vârsta maturităţii (spre deosebire de Des Grieux, narator şi el, dar care era încă un copil), ce-şi privesc, retrospectiv, erorile şi păcatele: ale tinereţii (comandorul), ale vârstei mature (ambasadorul). De ce această nedezminţită preferinţă a lui Prevost pentru forma autobiografică, pentru Memoriile deghizate? într-o pertinentă şi amănunţită analiză, Radu Toma ne răspunde80: pentru că în Veacul Luminilor, unde „actul de cooperare romanescă nu este posibil”, funcţionează o „regulă a sincerităţii” de tip deosebit, care cere, ba reclamă cu insistenţă „validarea” poveştii spuse de către cel căreia i se adresează (în speţă, de către interlocutorul-cititor, în acelaşi timp beneficiar şi judecător sau cenzor al povestirii), asupra căruia trebuie deci să se exercirte o presiune-seducţie care să ducă la convingerea lui, la o interpretare a evenimentelor în sensul dorit de narator, şi în ultimă instanţă la acea manipulare a conştiinţei sale despre care vorbeam mai) sus. Eul-narator („totodată personajul principal al naraţiunii”) sau „narator autodiegetic” trăieşte o serie de evenimente, comportându-se însă în acelaşi timp ca un martor al lor, dar şi ca un judecător/cenzor şi cerând de la interlocutorul său, cenzor implicit, o perfectă identitate de vederi cu ale sale; trebuie (sau ar trebui) să-şi domine interlocutorul pentru a-l face să trăiască „consubstanţial”. Altfel spus, în romanul Luminilor de tip memorialistic se tinde către o triplă suprapunere a „personajelor” romaneşti – erou-narator-cenzor – ce se înfruntă, garanţie supremă a autenticităţii şi veridicităţii povestirii care este dată în vileag. Interesul pe care-Tt prezintă povestirea astfel concepută se triplează, căci plăcerii ineditului, imboldului curiozităţii care obligă la lectură pentru recepţionarea elementului epic, epopeic: ce poate să se mai) întâmple? cum şi dacă va ieşi eroul din încurcătură? etc., i se adaugă o analiză simultană a actelor şi gândirii eroului în funcţie de propria conştiinţă a cititorului, astfel înzestrat cu o luciditate sporită şi participând maii activ: are sau nu are eroul dreptate? ce a văzut sau crezut să fie oare adevărul sau doar aparenţe înşelătoare? – şi, în sfârşit, o validare a comportamentului eroului-narator, făcut de cenzorul-cititor scăpat (sau nu) din operaţia de seducere încercată de eroul-narator: cum de a putut acesta să fie atât de naiv, să se lase atât de uşor înşelat (sau dimpotrivă, cu ce inteligenţă a privit. Lucrurile!)? cu concluzia, inevitabilă: aventura a constituit (sau nu a constituit) un eşec. Dar în romanele lui Prevost, aventura constituie întotdeauna un eşec… concluzia amară adusă de însuşi scriitorul vieţii sale. 3(r) în Epistemă, ideologie, roman. Secolul XVIII francez. Univers, 1982, pp. 90 şi urm. În Povestea unei grecoaice eroul este un om în vârstă, de neam ilustru, aproape inepuizabil de bogat şi ocupând, pe deasupra, un loc politic însemnat: ambasador al unei „superputeri” creştine la înalta Poartă, ceea ce-i creează la Constantinopole un statut aparte fără a-i răpi, de altfel, prea mult din preţiosul său timp. Este, fireşte, foarte mulţumit de sine şi de câte ori se autocontemplă, satisfacţia i se maniifestă în chip de-a dreptul comic. Rosteşte cu infatuare cuvintele „la noi”, „în ţara noastră” etc., relevând în treacăt, ca din întâmplare, semnele de admiraţie şi supunere ce i se adresează, împarte sfaturi în dreapta şi în stânga, bineînţeles infailibile (ca de pildă cele pe care le dă judecătorului turc care îl condamnase pripit la moarte pe tatăl adopt:‘lv al lui Theophe) şi nu pregetă să-şi sublinieze maturitatea şi superioritatea amintind aplecarea lui nedezminţită în cugetare. Într-adevăr, textul este împănat de afirmaţii-constatări de tipul: „gândii”, „socotii”, „cugetail”, „îmi dădui seama” etc. (urmate de o hotărâre materializată într-o poruncă straşnică) şi care, fiind rodul reflecţiei unui personaj de valoarea lui, ar fi trebuit să ducă nedezminţit la rezultate favorabile; dar nicidecum! şi aici intervine „comicul” situaţiei, ironia care sub-tinde textul în cadrul fiecărui episod: căci socotelile bietului ambasador se dovedesc întotdeauna greşite şi provoacă de nu chiar catastrofe, cel puţin situaţii extrem de neplăcute, orice acte – cugetate – ale sale, chiar şi cele mai generoase în aparenţă, întorcându-se împotriva lui. – pentru că nu le eântărise îndeajuns, mintea-i fiind opacă la orice mod de gândire sau concepţie despre viaţă care nu se suprapune cu ale lui. De unde singurătatea lui morală pe care nici averea, nici rangul (sau poate tocmai ele) nu reuşesc s-o împiedice. Între ambasadorul îndrăgostit, îmbătrânit şi bătrânicios şi restul lumii se cască un hău, căci toţi îl privesc de departe, ostil sau interesat, dar niciodată cu afecţiune şi înţelegere. Treapta pe care l-a aşezat statutul său social – de care nu poate sau nu ştie să se desprindă, cu mintea-i modelată de educaţie şi de prejudecăţi – este prea înaltă şi-l face de neînţeles sau nesuferit tuturor celor care-l înconjoară. Slujitorii? îl trădează! Prietenii? îl înşală (cum la rându-i şi el îi înşală)! Persoanele cărora le vine în ajutor cu o generozitate (dealtminteri calculată)? îi răspund prin nerecunoştinţa! Cele pe care le tocmeşte sporadic ca să-i aducă anume servicii? Nu au alt scop decât să profite de pe urma lui! în jurul lui doar minciună şi indiferenţă. Discrepanţa între ceea ce vrea să pară ambasadorul – în ochii lui, în ochii celorlalţi – şi ceea ce este în realitate, nu poate să nu-i scape cititorului-cenzor, cu mintea alertată chiar din primele pagilni de mărturisirile făcute de erou. Iar duelul-conflict ce-l opune lui Theophe devine din chiar această cauză mai pasionant, pe dublul plan al epicului şi al psihologicului, căci, în acest straniu cuplu, echilibrul este perfect între ceea ce îi apropie sau ar trebui să-i apropie şi ceea ce-i desparte iar sorţii de izbândă sunt, din această cauză, incerţi. Dacă el este un mare senior hărăzit cu toate privilegiile celor din fruntea ierarhiei sociale, şi ea o sclavă cumpărată şi-apoi redată uneil libertăţi care nu se deosebeşte decât prin nume de sclavie, în schimb el este bătrân şi ea tânără, iar recunoştinţa nu poate ţine loc de iubire, mai ales când gelozia ţese în jurul ei o pânză mai subtilă şi mai afurisită decât cea de păianjen. Desigur, Theophe este liberă, stăpână asupra purtării ei, dar trăieşte din liberalităţile celui care i-a plătit libertatea şi care de fapt nu încetează o clipă s-o dispreţuiască deoarece nu-i poate uita înjosirile, trecutului şi chiar obârşia necorespunzătoare, şi nu are dreptul să hotărască decât ceea ce i se impune sau i se sugerează: nu are dreptul să-şi părăsească binefăcătorul şi nici să iubească pe cine vrea ea. Ca să restabilească echilibrul dintre ei. – el, aşa de sus, ea, aşa de jos – şi să-şi (re) capete demnitatea, plasându-se pe planul de egalitate pe care el i-l refuză, ea nu poate decât să respingă iubirea, întâi condescendentă, apoi din ce în ce mai înflăcărată a celui care o striveşte sub povara generozităţii şi a dispreţului! său. S-o respingă chiar când i se oferă căsătoria – ultima abdicare săvârşită sub imboldul patimii frustrate de către seniorul înfumurat, subjugat de prejudecăţile de castă, dar robit la rândul lui de farmece inaccesibile: gest de supremă insolenţă care înclină de astă dată platoul balanţei în favoarea ei – şi-i atrage moartea. O moarte enigmatică, neaşteptată, ca şi purtarea ei, dar care proclamă, până dincolo de mormânt, victoria şi răzbunarea femeii înjosite o dată cu înfrângerea bărbatului prea încrezător în avantajele sale materiale şi în îtuurile sociale de care se serveşte cu sfidătoare aroganţă. Şi în Povestea Comandorului *** ne aflăm în prezenţa unui cuplu, totodată identic şi diferit de cele pe care le formează Des Grieux şi Manon, Ambasadorul şi Theophe. El – comandorul (pe a tund cavaler) este tânăr ca Des Grieux, în schimb de viţă veche şi putred de bogat ca ambasadorul, cu care mai are în comun excelenta părere despre propria-i persoană: „Sunt poate singurul cavaler al Ordinului nostru, care, dispunând de o avere însemnată şi de tot ce poate asigura o carieră strălucită în viaţă, s-a hotărât de bună voie să-şi asume îndatoririle unei vieţi pline de greutăţi”. Toate actele sale sunt determinate de conceptele de „nobilime” şi „măreţie”; purtarea. – guvernată de „bună-cuviinţă”: se crede, se vrea, un perfect gentilom, cu înfăţişare seducătoare şi de o straşnică vitejie. – şi o spune cu naivittate, ascunzându-se sub o falsă modestie care nu înşală pe nimeni. Ar fi săvârşit toi atâtea boroboaţe ca şi ambasadorul (ba chiar mai multe – sau mai puţine căci ele i-ar fi putut costa de multe ori viaţa!) dacă n-ar fi avut de strajă alături de el un Mentor devotat, un prileten nedezminţit, care gândeşte în locul lui şi-l scapă din toate necazurile în care îl cufundă nesăbuinţa sau înfumurarea. Acest prieten, viteazul şi înţeleptul Peres, pare a fi dublul său, pe cât de nefericit pe atât de cuminte. Dar… e spaniol, ceea ce îl aşază, bineînţeles, din punctul de vedere al vanitosului francez, pe o treaptă inferioară. De viţă veche, şi moştenitor al unui nume glorios, a fost exilat pe nedrept din patria sa, căzut în robie, scăpat de la moarte de tânărul cavaler graţie unui hazard al sorţii despre care nu se ştie cui îi va fi mai benefilc: franţuzului, pe semne, care şi-l va apropia pe spaniol copleşindu-l cu generozitatea sa (ah! cât de necesari sunt banii! pare a ofta abatele Prevost cam la un secol înaintea lui Balzac) şi va fi admirabil slujit de inteligenţa acestuia, de simţul lui al măsurii şi al convenienţelor. A-l ajuta băneşte pe Peres nu reprezintă de altfel un sacrificiu pentru cavaler, cum nu reprezintă nici pentru ambasador: el dispreţuieşte, aristocratic, banul pentru care nu a trudit ca să-l agonisească şi pe care-l risipeşte dezinvolt, convins şi el că totul se poate cumpăra. În locul verbelor „a gândi”, „a socotii”, „a cugeta” pe care le conjugă ambasadorul, cavalerul, mai cinic, conjugă verbele „a plăti”, „a despăgubi”, „a înzestra” etc. Bineînţeles admirându-se nespus pentru generozitatea lui. La toate aceste „Calităţi” cavalerul adaugă un temperament vulcanic, care nu rezistă nurilor feminini. Îndrăgostit de Helena la prisma vedere, găseşte în această fetiţă gingaşă, veselă şi copilăroasă o pradă uşoară pe care o ademeneşte şi-o necinsteşte fără urmă de resnuşcare, refuzând chiar posibilitatea căsătoriei onorabile cu ea care i se oferă în momentul de vârf al patimii sale. Dispus să se lase ocărât şi batjocorit de cavalerii Ordinului din care făcea sau avea să facă parte, nu acceptă totuşi, ca ruşinoasă, potrivit unui ipocrit cod al onoarei, căsătoria cu femeia blândă şi iubitoare care îndurase multe neajunsuri de dragul lui şi pe care el o necinstilse, dar a cărei obârşie nu i se pare la înălţimea rangului său. Ba mai mult. Când biata Helena îşi pierde frumuseţea în urma unei cumplite boli, cavalerul o respinge cu neomenoasă răceală, iubirea-i pătimaşă fiind brusc înlocuită de aversiune, şi se străduieşte s-o căsătorească cu… feciorul lui, voind astfel s-o despăgubească „generos” şi să-i creeze un loc „onorabil” în societate”. Până la urmă o trimite într-o mănăstire, luând „toate măsurile care ar fi putut să-i facă soarta mai plăcută în refugiul ei”, îşi comunică hotărârea şi mamei tinerei femei, „care nu eziită s-o aprobe”; şi „şi-o îndeplini cu destulă generozitate ca să fie lăudat de toată lumea”. Astfel se sfârşeşte romanul, unul dintre cele mai cinice pe care le-a scris Prevost, în care şi-a turnat toată amărăciunea şi a plătit vieţii şi societăţii câte poliţe i-au stat la îndemână. Faţă de femei, în primul rând (de Lenki, poate?), la adresa cărora nu-şi maschează de astă dată dispreţul; faţă de oamenii bisericii apoi, prin intermediarul cavalerilor de Malta, prezentaţi ca semi-piraţi cheflii, afemeiaţi, setoşi de glorie şi bogăţii; faţă de moravurile strâmbe ale unei epoci fastuoase în aparenţă; şi faţă de el-însuşi, parcă flagelându-se pentru neghiobia de a fi nutrit atâtea iluzii de-a lungul an iilor zvăpăiaţi pe care-i trăise. Povestea Comandorului *** nu este însă mai puţin un roman scris cu har, cu o vervă neaşteptată, care transformă comedia în tragedie, tragedia în comedie şi carnavalul aventurilor într-o simbolică şi aiuritoare rostogolire a roţii sorţii, ilustrând perfect această afirmaţie mai timpurile a autorului: „Povestea pe care o scriu nu este compusă decât din acţiuni şi sentimente”. Iar nouă şi interesantă, în aceste două romane, este tocmai acea suprapunere a elementelor de comedie şi tragedie care nu exista atât de vădit în Manon Lescaut şi care provine din întâietatea pe care scriitorul o acordă martorului şi cenzorului faţă de eroul-narator care trăieşte aventura. Trăirea rămâne autentiică, dar în cadrul triplei suprapuneri despre care vorbeam (erou-martor-cenzor), rolul cenzorului se dilată perceptibil, se manifestă printr-o ironie mereu trează care luminează paginile, dându-le o savoare neobişnuită, scăldând aventura în zâmbet şi conferind celor mai neverosimile situaţii valoare exempiară de sftnbol. O uşoară alunecare, o mişcare de translaţie, puţină imaginaţie. – şi personajele zugrăvite devin tot atâtea cazuri „moderne11, susceptibile de a fi introduse în „contexte11 contemporane, şi deci foarte apropiate nouă. Căci epocile se succed, moravurile se schimbă, dar prejudecăţile continuă să existe şi enigmele iinimii şi sufletului omenesc rămân mereu aceleaşi, vii şi de nepătruns.

Despre farmecul lucrurilor plictisitoare de Alain de Botton Despre plăcerile tristeţii Edward Hopper aparţine categoriei de artişti a căror operă e tristă, dar nu ne întristează – echivalentul în pictură al unor Bach sau Leonard Cohen. Tristeţea este tema dominantă în arta sa. Personajele lui au aerul că se află departe de casă, citesc o scrisoare pe marginea unui pat de hotel sau beau într-un bar, se uită pe geamul unui tren în mers sau răsfoiesc o carte în holul unui hotel. Feţele lor sunt vulnerabile şi introspective. Poate că tocmai au părăsit pe cineva sau au fost părăsite, sunt în căutare de lucru, sex ori companie, duse de vânt în locuri pasagere. Adesea e noapte, iar prin fereastră se aştern întunericul şi ameninţarea câmpului deschis sau a unui oraş ciudat. Şi cu toate acestea, în ciuda tristeţii pe care o exprimă picturile lui Hopper, ele, în sine, nu par triste – probabil, pentru că permit privitorilor să fie martorii ecoului propriilor necazuri şi dezamăgiri, să se simtă astfel mai puţin persecutaţi şi asaltaţi de ele. Probabil cărţile triste ne consolează cel mai bine când suntem trişti şi, la fel, pozele cu benzinării pustii, pe care ar trebui să le agăţăm pe pereţi când nu avem de cine ne ataşa sau pe cine iubi. În Automat (1927), o femeie stă singură şi bea o ceaşcă de cafea. Afară, judecând după pălărie şi haină, e târziu şi frig. Încăperea pare mare, puternic luminată şi goală. Decorul e funcţional, o masă cu tăblie de piatră, scaune de lemn negre, grele şi pereţi albi. Femeia pare timidă şi uşor speriată, neobişnuită să stea singură într-un spaţiu public. Pesemne i s-a întâmplat ceva rău. Fără să vrea, îl invită pe privitor să-şi imagineze poveşti cu ea, poveşti despre trădare sau pierdere. Încearcă să nu-i tremure mâna când duce ceaşca de cafea la gură. Ar fi cam unsprezece noaptea, în februarie, într-un oraş mare din America de Nord. Automat e un tablou al tristeţii – şi cu toate acestea nu e un tablou trist. Are forţa unei înălţătoare bucăţi muzicale melancolice. În ciuda rigidităţii mobilierului, locul nu pare dezolant. Ceilalţi oameni din cameră ar putea fi de capul lor, bărbaţi şi femei bând cafea singuri, absorbiţi şi ei de gânduri, rupţi de lume: o izolare obişnuită ce are ca efect benefic diminuarea sentimentului apăsător de singurătate al celui care se simte singur. Hopper ne invită să empatizăm cu această femeie în izolarea ei. Pare demnă şi generoasă, poate puţin prea credulă, un pic naivă – de parcă s-ar fi izbit de un colţ dur al lumii. Pictorul ne plasează de partea ei, de partea celui din afară faţă de cei din interior. În restaurantele de la marginea drumului şi în bufetele-expres deschise până noaptea târziu, în holurile hotelurilor şi în cafenelele din staţii, am putea şi noi „dilua” sentimentul de izolare într-un loc public retras, descoperind în acest fel sentimentul distinct al comunităţii. Lipsa atmosferei de familie, luminile strălucitoare şi mobilierul anonim pot fi o alinare faţă de ceea ce numim falsele consolări ale căminului. S-ar putea să ne fie mai uşor să dăm frâu liber singurătăţii aici decât într-o încăpere cu tapet şi fotografii înrămate, decorul unui adăpost care a dezamăgit. Personajele artei lui Hopper nu sunt adversarii căminului în sine, doar că, într-o varietate de moduri nedefinite, căminul, se pare, le-a trădat, alungându-le în noapte sau pe drumuri. Restaurantul deschis non-stop, sala de aşteptare din staţie sau motelul sunt sanctuare pentru cei care, din motive nobile, n-au reuşit să-şi găsească un cămin în lumea de zi cu zi. Efectul colateral al faptului că intrăm în contact cu orice mare artist e că, graţie operei lui, începem să observăm în lume lucruri pe care le putem înţelege, lucruri la care şi pictorul ar fi fost receptiv. Devenim sensibili faţă de ceea ce s-ar putea numi „hopperită”, trăsătură descoperită nu numai în locurile din America de Nord în care a fost Hopper, ci în orice loc din lumea civilizată, cu moteluri şi staţii de service, restaurante şi aeroporturi, staţii de autobuz şi supermarketuri nocturne. Hopper este părintele unei întregi şcoli de artă care îşi are ca subiect spaţiile „liminale”, clădirile din afara caselor de locuit şi birourilor, locuri de tranzit care ne fac conştienţi de o poezie alienată. Simţim prezenţa lui Hopper în spatele fotografiilor unor Andreas Gursky şi Hannah Starkey, a filmelor lui Wim Wenders şi cărţilor lui Thomas Bernhardt. Îmi amintesc că, într-o seară, am găsit „hopperita” la o staţie de service de pe autostrada Londra-Manchester. Obiectiv vorbind, nu era o clădire frumoasă. Lumina era necruţătoare, scoţând în evidenţă paloarea şi defectele feţelor. Scaunele şi băncile, vopsite în culori copilăresc de vii, aveau veselia nefirească a zâmbetului fals. Nimeni nu vorbea, nimeni nu era dispus să fie curios sau prietenos. Unul în spatele celuilalt, priveam absenţi spre tejgheaua unde se servea ori afară, în întuneric. Parcă mă aflam printre pietre. Stăteam într-un colţ, mâncând ciocolată şi luând din când în când câte-o gură de suc de portocale. Mă simţeam singur, dar de data asta era un fel onorabil, chiar plăcut de singurătate, pentru că, în loc să se desfăşoare pe un fundal de râsete şi manifestări de prietenie, făcându-mă să sufăr din cauza contrastului dintre dispoziţia mea şi mediul înconjurător, se desfăşura într-un loc în care toată lumea era străină, unde dificultăţile de comunicare şi tânjirea frustrantă după dragoste păreau cunoscute şi brutal celebrate de arhitectură şi iluminat. Staţiile service îmi evocă întotdeauna lucrarea lui Hopper Benzină, pictată cu treisprezece ani înainte de Automat, tot un studiu despre izolare. Avem în faţă o benzinărie de sine stătătoare în întunericul ameninţător. Dar în viziunea lui Hopper, izolarea devine iarăşi emoţionantă şi ademenitoare. Întunericul care se împrăştie ca o ceaţă din dreapta pânzei, vestitor al fricii, contrastează cu spaţiul ocrotitor al benzinăriei. Pe fundalul nopţii şi al pădurilor sălbatice, în acest ultim avanpost al umanităţii s-ar dezvolta mai uşor sentimentul de familiaritate decât într-un oraş, la lumina zilei. Tonomatul de cafea şi revistele, dovezi ale măruntelor dorinţe şi vanităţi omeneşti, se opun lumii largi, neomeneşti de afară, milelor de pădure în care crengile trosnesc din când în când sub talpa urşilor şi vulpilor. E ceva emoţionant în sugestia – subliniată cu litere roz, îngroşate pe coperta unei reviste – că vara asta ne vopsim unghiile în purpuriu şi în invocaţia de deasupra tonomatului de cafea că degustăm aroma boabelor proaspăt prăjite. La această ultimă oprire înainte ca drumul să intre în pădurea nesfârşită, ce ne uneşte poate părea mai consistent decât ce ne desparte. E o trăsătură ciudată a operei lui Hopper aceea că, deşi pare preocupată să înfăţişeze locuri pasagere şi neprimitoare, am putea, în contact cu ea, să ne simţim ca şi cum am fi readuşi într-un loc important din noi înşine, un loc al liniştii şi tristeţii, al seriozităţii şi autenticităţii: ne poate ajuta să ne readucem aminte de noi. Cum e posibil să „te” uiţi? Miza nu este uitarea propriu-zisă a faptelor, ci mai degrabă a acelor părţi din noi de care pare să se lege un anume sentiment de plenitudine şi bunăstare. Avem multe şi diferite euri, dar nu pe toate le simţim la fel de „noi”, o divergenţă cu care ne confruntăm mai clar în relaţie cu înfăţişarea fizică – de unde putem deduce că persoana pe care fotograful a imortalizat-o, având oarecum de-a face cu fiinţa ce ne poartă numele, are, de fapt, prea puţină legătură cu spiritul şi atitudinea cu care am dori să ne identificăm. Această dinamică vizuală are un echivalent psihologic, căci şi în minţile noastre suntem conştienţi de existenţa constelaţiilor de idei şi umori, suficient de distincte, ce dau senzaţia de personalităţi diferite – o fluiditate interioară care, din când în când, ne poate face să declarăm, fără vreo aluzie la supranatural, că nu ne simţim ca şi cum am fi chiar noi. Dacă privim o fotografie, putem spune imediat dacă este importantă, deşi nu ne uităm la ea în mod obişnuit – şi unul dintre lucrurile pe care le-am putea face după ce o cumpărăm la dimensiunea de carte poştală şi o atârnăm într-un loc vizibil deasupra biroului (cum am făcut cu mai multe lucrări ale lui Hopper) este să o ţinem mereu în faţa ochilor, mărturie sigură pentru structura emoţională a persoanei care dorim să fim şi simţim în adânc că suntem. Privind imaginea zi de zi, sperăm că o mică parte din trăsături se va estompa. Ceea ce salutăm nu e atât subiectul, cât tonul ei, înregistrarea atitudinii emoţionale transmise prin culoare şi formă. Ştim, bineînţeles, că ne vom îndepărta de ea, că nu va fi posibil sau chiar practic să ne menţinem veşnic la starea din imagine, că va trebui să fim mulţi alţi oameni (cu păreri îndrăzneţe şi simţ al siguranţei, uneori cu discernământ şi autoritate paternă), dar o salutăm ca memento şi liman. Hopper a fost interesat şi de maşini, şi de trenuri. A fost atras de starea introspectivă pe care călătoria pare să ne-o inducă. A fost interesat de captarea atmosferei din interiorul vagoanelor, pe jumătate goale, care străbat peisajul: tăcerea care domneşte înăuntru, în timp ce, afară, roţile lovesc ritmic şinele, visarea hrănită de zgomotul şi de priveliştea văzută prin ferestre, visare în care părem în afara eurilor noastre fireşti, având acces la gânduri şi amintiri la care nu am putea ajunge în condiţii mai stabile. Femeia din tabloul lui Hopper Compartimentul C, trenul 293 (1938) pare într-o astfel de stare de spirit, îşi citeşte cartea, împărţindu-şi privirea între vagon şi privelişte. Puţine locuri predispun la dialoguri interioare ca avionul, vaporul sau trenul în mişcare. Există o legătură aproape bizară între ceea ce se află în faţa ochilor şi gândurile care ne pot trece prin cap: gânduri măreţe pretind din când în când peisaje măreţe, gânduri noi, locuri noi. Retrospecţiile, ameninţate să se împotmolească, sunt ajutate de curgerea peisajelor. S-ar putea ca minţii să-i fie greu să judece corect când trebuie doar să gândească. Sarcina poate fi la fel de paralizantă ca spusul unei glume sau imitarea unei voci la comandă. Gândirea se „îmbunătăţeşte” când unor părţi ale minţii li se dau alte sarcini: să asculte muzică sau să urmărească linia copacilor. Muzica sau peisajul distrag un timp acea porţiune nervoasă, critică şi practică, a minţii, înclinată să se închidă când observă că în conştiinţă apare ceva nedorit, şi care fuge speriată de amintiri, doruri, introspecţii sau idei originale, preferându-le pe cele administrative şi impersonale. Dintre toate mijloacele de transport, trenul este, probabil, de cel mai mare ajutor pentru gând: priveliştile nu au potenţiala monotonie a celor văzute de pe vapor sau din avion, se mişcă suficient de repede, ca să nu ne enervăm, dar suficient de încet, ca să ne permită să identificăm obiectele. Oferă secvenţe scurte, însufleţite, de pe domenii private, lăsându-ne să vedem o femeie în momentul când ia o cană de pe un raft din bucătărie, înainte de a ne purta prin faţa unei curţi unde doarme un bărbat, iar apoi pe lângă un parc în care un copil prinde o minge aruncată de o siluetă nevăzută. La capătul orelor de visare în tren, s-ar putea să simţim că am fost redaţi nouă înşine, adică readuşi în contact cu emoţii şi idei care au importanţă pentru noi. Adevăratul eu nu îl regăsim neapărat acasă. Mobila ne spune că nu ne putem schimba pentru că ea nu se schimbă; ambianţa de acasă ne ţine legaţi de noi, cei din viaţa de zi cu zi – dar s-ar putea ca nu atunci să fim cei adevăraţi. Hotelurile oferă o posibilitate asemănătoare de a scăpa de fixaţii şi nu ne surprinde faptul că Hopper le-a pictat în mod repetat (Cameră de hotel, 1931, Hol de hotel, 1943, Camere pentru turişti, 1945, Hotel lângă o cale ferată, 1952, Fereastră de hotel, 1956, şi Motel occidental, 1957). Întinşi pe un pat de hotel, în liniştea camerei, întreruptă de scârţâitul întâmplător al liftului în măruntaiele clădirii, putem trage o linie sub ceea ce ne-a precedat sosirea, putem survola lungi şi uitate intervale de timp ale experienţei. Putem reflecta asupra vieţilor noastre de la o înălţime la care n-am fi putut ajunge în toiul treburilor zilnice – asistaţi subtil de lumea nefamiliară din jur: de săpunurile ambalate de pe marginea chiuvetei, de galeria de sticluţe din minibar, de meniul oferit de room-service, cu oferte culinare pentru toată noaptea, şi de priveliştea oraşului necunoscut agitându-se tăcut cu douăzeci şi cinci de etaje mai jos. Hârtia de scrisori din camera hotelului poate deveni depozitara unor revelaţii neaşteptat de intense, notate la ore mici.   Dacă o trăsătură a iubirii e depăşirea singurătăţii, este de la sine înţeles că, la câteva săptămâni după ce ne-am întâlnit, actuala soţie şi cu mine ne-am dat seama că avem o preferinţă pentru spaţiile alienate „hoppereşti”, în special pentru restaurantele Little Chef. Pentru britanici, ele sunt ceea ce restaurantele de la marginea drumului sunt în America: locuri urâte, cu mâncare proastă, dar care rezonează cu poezia. Soţia mea a fost dusă de mică la restaurantele Little Chef de tatăl ei, un om posac căruia îi plăcea să comande un mic dejun englezesc, să citească ziarul şi să se uite pe fereastră, fumând o ţigară, fără să spună nimic. Era ca o rupere din rutină, din monotonia faptului de a creşte într-un oraş comercial sumbru ca Suffolk. Meniul era strălucitor, ţi se aducea mâncarea la masă, şi afară putea exista un tobogan pe care să te dai. Ea alegea întotdeauna clătitele „Jubileu”, şi o dată, de ziua ei, le-a comandat de două ori la rând şi i-a fost rău pe bancheta din spate a maşinii familiei. Mai târziu, la facultate, restaurantele Little Chef erau locuri unde se putea refugia când dorea să scape de atmosfera de seră din campus, locuri unde putea vedea şi cum se desfăşoară o viaţă obişnuită. Cât despre mine, îmi amintesc că mergeam la Little Chef cu părinţii, eveniment rar – sau rit funerar – înainte de a reveni la internat. Era un simbol al lumii multicolore, vesele şi calde de care voiam să rămân legat pentru totdeauna, atât de izbitor era contrastul cu locul spre care eram dirijat. Mai târziu, ca adult, într-o perioadă lungă şi dureroasă de singurătate, aveam douăzeci şi patru-douăzeci şi şase de ani, mă duceam uneori cu maşina în afara Londrei, să iau o cină solitară la Little Chef. Era reconfortant să-mi înec alienarea într-un mediu cu totul şi cu totul alienat. E ca şi cum l-ai citi pe Schopenhauer când eşti deprimat. Restaurantele Little Chef ilustrează în multe feluri singurătatea, ba chiar un anume fel englezesc de singurătate. O reprezintă, fiind şi un remediu ciudat pentru ea. Mulţumită decorului special de la Little Chef, putem scăpa un timp de constrângerile căminului, de ideile noastre fixe, de legile societăţii sofisticate, bucurându-ne de viziunea înşelătoare a vieţii alternative. Să identifici un gust comun la Little Chef nu înseamnă doar să-ţi placă restaurantele. Înseamnă să împărtăşeşti un segment de psihologie interioară, foarte personală. E de mirare că nu se organizează mai multe nunţi acolo. Oscar Wilde remarca odată că în Londra nu a existat ceaţă înainte de a fi pictată de Whistler. Bineînţeles, exista ceaţă de toate felurile, era doar puţin mai greu să-i observi însuşirile fără ca lecţia lui Whistler să-ţi ghideze privirea. Ceea ce spunea Wilde despre Whistler putem foarte bine spune şi despre Hopper: că, evident, în lume existau mult mai puţine staţii de service, Little Chef-uri, aeroporturi, trenuri, moteluri şi restaurante de popas înainte ca Edward Hopper să înceapă să picteze.

CUPRINS       VOLUMUL I.  VIZIUNEA I. Castelul din Ronquerolles II. Trei vizite III. Prima noapte. Noaptea din budoar IV. A doua noapte. Noaptea din odaia de culcare V. O noapte în diligenţă VI. Viziunea VII. Dragoste neprihănită VIII. Semiconcluzie IX. Un nou târg X. Reîntoarcerea la viaţă XI. Fostul notar şugubăţ XII. Începutul explicaţiei XIII. Cosi fan tutte XIV. Urmare XV. Urmare XVI. Cele trei fotolii XVII. Primul fotoliu XVIII. Cum au femeile amanţi XIX. Urmarea primului fotoliu VOLUMUL II.  O MICĂ INFAMIE XX. O mică infamie XXI. Al doilea fotoliu. Cine o va vrea, o va avea XXII. Urmarea celui de al doilea fotoliu. Scrisoarea XXIII. Cel de al treilea fotoliu XXIV. Servitorii cei buni XXV. O cură plăcută XXVI. Un marchiz XXVII. Doamna de Marignon XXVIII. Un al doilea Elleviou XXIX. Urmarea povestirii XXX. Ultimul popas de poştă XXXI. Cei patru candidaţi la însurătoare XXXII. Tranzacţie cinstită XXXIII. O noapte foarte agitată XXXIV. Ruina XXXV. Biata copilă XXXVI. Biata fată XXXVII. Din nou, biata fată XXXVIII. Iar biata fată XXXIX. Biata femeie XL. Biata mamă XLI. Ameţeala XLII. Expunerea XLIII. Prima întrevedere. Adunarea creditorilor XLIV. Soţia unui prost XLV. Un jurământ politic VOLUMUL III.  O SCENĂ CU ŞUANI I. O scenă cu şuani II. O intrigă la mănăstire III. Concluzie IV. Urmările unei glume V. Tetanos VI. Întâlniri VII. Un abate VIII. Povestea doamnei de Cerny IX. Femeia X. Soţul XI. Romanul unei ore XII. Capitol de roman XIII. Comentariul capitolului precedent XIV. Contrast XV. Visul XVI. Dragoste XVII.Recunoştinţă XVIII. Primul popas de poştă XIX. Al doilea popas de poştă XX. Al treilea popas de poştă XXI. Ultimul nemulţumit XXII. Hotărâre bună VOLUMUL IV.  SCLAVUL XXIII. Sclavul XXIV. Un poet artist, pitoresc şi modern XXV. Primul act XXVI. Actul al doilea XXVII. Actul al treilea XXVIII. Transformări XXIX. Bancherul XXX. Antreprenorul XXXI. Un gentilom şi un om sărac XXXII. O altă specie de gentilom XXXIII. O circulară electorală XXXIV. O afacere XXXV. Simple evenimente şi simplă morală XXXVI. Bunii magistraţi XXXVII. Ospiciul de nebuni XXXVIII. Începutul explicaţiei XXXIX. Triumful dragostei fraterne XL. O femeie cinstită XLI. Bunicul şi nepoata XLII. Un ucigaş XLIII. Castelul de Ronquerolles   VOLUMUL I. VIZIUNEA I. Castelul din Ronquerolles În 1 ianuarie 182… baronul François-Armand de Luizzi stătea în colţul unde ardea focul, în castelul său din Ronquerolles. Cu toate că n-am mai văzut acest castel de mai bine de douăzeci de ani, mi-l amintesc perfect. Contrar obiceiului castelelor feudale, acesta era aşezat în fundul unei văi; avea patru turnuri legate între ele prin patru corpuri de clădire, înălţate de nişte acoperişuri ascuţite, de ardezie, lucru rar în Pirinei. Aşa că atunci când priveai acel castel din vârful colinelor care-l înconjurau, părea mai curând o aşezare din secolele al şaisprezecelea sau al şaptesprezecelea, decât o fortăreaţă din anul 1327, epoca în care fusese construit. În copilăria mea, am vizitat adesea interiorul acestui castel şi-mi amintesc că admiram mai ales dalele mari cu care erau pardosite podurile unde ne jucam. Acele dale care făceau de ruşine lespezile amărâte din casa mea, apăraseră platformele castelului, când Ronquerolles fusese o fortăreaţă. Mai târziu, puseseră peste ele nişte acoperişuri ascuţite ca acelea care se văd la Poarta din Vincennes, dar fără a se atinge de construcţia iniţială. Astăzi, când ştim că dintre toate materialele durabile fierul e cel care ţine cel mai puţin, mă voi feri să spun că Ronquerolles părea a fi fost construit din fier, până într-atât îl cruţase timpul; sunt însă dator să afirm că acea vastă clădire se păstrase într-adevăr foarte bine. Ai fi spus că era vorba de capriciul vreunui bogat amator de stil gotic, care înălţase în ajun acele ziduri intacte, din care nici măcar o piatra nu se degradase; care desenase acele arabescuri înflorite, din care nicio linie nu fusese ştearsă, niciun detaliu stricat. Totuşi, nimeni nu văzuse vreodată pe cineva lucrând la întreţinerea sau la repararea acelui castel. Suportase multe schimbări din ziua în care fusese înălţat, dar cea mai ciudată era cea care se observa când te apropiai de Ronquerolles venind dinspre sud. Niciuna dintre cele şase ferestre aflate pe această parte a clădirii nu semăna cu celelalte. Prima din stânga, cum te uitai la castel, era o fereastră în ogivă, cu o cruce de piatră cu muchiile tăiate, care o împărţea în patru compartimente împodobite cu vitralii neschimbate. Cea care urma era asemănătoare cu prima, cu excepţia vitraliilor care fuseseră schimbate cu geamuri groase, albe, cu romburi de plumb, fixate în nişte rame mobile de fier. Cea de a treia fereastră îşi pierduse ogiva şi crucea de piatră. Ogiva părea să fi fost zidită cu cărămizi; şi o tâmplărie compactă, unde se deplasa ceea ce noi am numit mai târziu ferestre în formă de ghilotină, înlocuise geamurile cu ramă de fier. A patra fereastră împodobită cu două geamuri, unul interior, altul exterior, amândouă cu cremone şi cu ochiuri mici, era, în plus, apărată de un oblon vopsit în roşu. A cincea n-avea decât un geam cu pătrate mari şi cu o draperie verde. În sfârşit, a şasea era împodobită cu un vast cristal în dosul căruia se vedea un stor pictat în culori din cele mai vii. Această ultimă fereastră era, în plus, apărată de obloane îndesate cu câlţi. Zidul continua după cele şase ferestre dintre care ultima fusese zărită de locuitorii din Ronquerolles a doua zi după moartea baronului Hugues-François de Luizzi, tatăl baronului Armand-François de Luizzi, adică în dimineaţa zilei de întâi ianuarie 182… fără ca cineva să poată spune cine străpunsese zidul şi meşterise fereastra aşa cum arăta ea. Lucrul cel mai ciudat e că se povestea că toate celelalte ferestre apăruseră în acelaşi fel şi în împrejurări asemănătoare, adică fără să fi fost cineva văzut că execută, cea mai măruntă lucrare şi întotdeauna a doua zi după moartea proprietarilor castelului. Fapt sigur era că fiecare dintre aceste ferestre aparţinea unuia dintre dormitoarele care fuseseră închise pentru a nu mai fi redeschise niciodată, din moment ce persoana care ar fi trebuit să le ocupe încetase să mai existe. Probabil că dacă Ronquerolles ar fi fost locuit tot timpul de proprietarii săi, acest ciudat mister ar fi tulburat mult mai mult populaţia din jur; dar de mai bine de două secole fiecare nou moştenitor Luizzi nu-şi făcea apariţia decât douăzeci şi patru de ore în acel castel, după care îl părăsea pentru a nu se mai înapoia niciodată. Aşa făcuse şi baronul Hugues-François de Luizzi; iar fiul său François-Armand de Luizzi, sosit în întâi ianuarie 182… îşi anunţase plecarea a doua zi. Portarul nu aflase de sosirea stăpânului său decât atunci când îl văzuse intrând în castel; iar mirarea acelui om de treabă se preschimbase în groază atunci când – vrând să pregătească un apartament pentru noul sosit – îşi văzu stăpânul îndreptându-se către coridorul unde se aflau camerele misterioase despre care am vorbit, şi descuind, cu o cheie pe care o scosese din buzunar, o uşă pe care portarul încă n-o văzuse, uşă ce dădea spre coridorul dinăuntru, aşa după cum fereastra cea nouă dădea spre faţadă. Aceeaşi deosebire putea fi observată şi la uşi ca şi la ferestre. Fiecare era de un stil diferit, iar ultima era din lemn de palisandru încrustat cu aramă. După ultima uşă, peretele continua pe coridor, aşa cum continua şi afară, faţada, după ultima fereastră. Între cele două ziduri goale şi impenetrabile se aflau, probabil, alte camere; dar destinate, desigur, următorilor moştenitori ai familiei de Luizzi, ele rămâneau, ca şi viitorul de care ţineau, ferecate şi inaccesibile. Cele pe care le-am putea numi „odăile trecutului”, erau la fel de ferecate şi de necunoscute, dar măcar îşi păstraseră uşile prin care se putea intra în ele. Camera cea nouă, „camera prezentului” dacă vreţi, era singura deschisă; în tot timpul zilei de întâi ianuarie, toţi cei care voiau puteau intra în ea. Coridorul, care nouă ni se părea că miroase un pic a alegorie, lui Armand de Luizzi i se păru că miroase a umezeală şi că e foarte friguros, aşa că porunci să se aprindă un foc zdravăn în căminul de marmură albă din noua sa cameră. Rămase acolo toată ziua, pentru a-şi pune în ordine actele de proprietate ale castelului Ronquerolles. În ceea ce priveşte castelul, nu erau prea multe bunuri de moştenit. Ronquerolles nu producea nimic şi nu costa nimic. Dar Armand de Luizzi avea în împrejurimi câteva ferme ale căror contracte expiraseră şi care trebuiau reînnoite. Alţi oameni decât fermierii care fuseseră poftiţi în odaia lui Armand ar fi fost foarte surprinşi de moderna sa eleganţă. Această odaie era în întregime în stil Ludovic al XV-lea, cu alte cuvinte, la mobilarea ei îşi dăduseră mâna grotescul cu incomodul. Cum câteva case vechi din împrejurimi mai păstraseră unele mobile originale din acea epocă, s-a observat că eleganţa lui Luizzi trecea drept o vechitură în ochii gentilomilor noştri de la ţară, care socotiră toate ornamentele şi rococoul din noua cameră cu mult mai prejos decât comoda şi secreterul de acaju al nevestei notarului. În concluzie, întreaga zi trecu în discuţii şi în încheierea noilor contracte cu ţăranii de pe moşiile sale, aşa că abia spre seară Armand de Luizzi rămase în sfârşit singur. După cum am mai spus, se aşezase în colţul unde se găsea căminul; alături se afla o masă, pe care ardea o singură lumânare. În timp ce Armand se cufundase în gândurile sale, pendula bătu mai întâi miezul nopţii, apoi douăsprezece şi jumătate, unu, unu şi jumătate. La bătaia care vesti această oră, Luizzi se ridică şi începu să se plimbe agitat prin odaie. Armand era un bărbat înalt; trupul lui dovedea forţă, iar expresia trăsăturilor sale vedea hotărâre. Totuşi, omul tremura şi agitaţia sa sporea pe măsură ce acele pendulei se apropiau de ora două. Din când în când, se oprea ca să asculte dacă nu se auzea vreun zgomot din afară; dar nimic nu tulbura tăcerea solemnă de care era înconjurat. În sfârşit, Armand auzi acel mic declic care precede bătaia pendulei. O paloare subită şi profundă se răspândi pe chipul său; un moment, rămase nemişcat şi închise ochii ca un om ce nu se simte bine. În acea clipă, răsună prima bătaie a pendulei ce urma să anunţe ora două. Zgomotul păru să-l facă să-şi vină în fire; aşa că, înainte de a fi răsunat şi cea de a doua lovitură, Armand înşfăcă un clopoţel de argint de pe masă şi-l scutură cu putere, rostind un singur cuvânt: „Vino!” Oricine poate avea un clopoţel de argint, oricine îl poate scutura la ora două noaptea rostind cuvântul „Vino!”, dar mai mult ca sigur că nu va sosi la nimeni cel care a sosit la Armand de Luizzi. Clopoţelul pe care-l scuturase cu putere nu scoase decât un clinchet slab şi nu sună decât o singură dată, un sunet care vibră trist şi fără rezonanţă. Când rostise cuvântul „Vino!” Armand strigase cât îl ţinuse gura, ca şi cum ar fi chemat pe cineva de departe şi totuşi vocea, deşi puternică, nu avu nici pe departe acel ton poruncitor şi categoric pe care ar fi dorit el să i-l imprime. Aducea mai curând cu o rugăminte timidă ce-i scăpase de pe buze, încât se miră el însuşi de acel straniu rezultat, când iată că zări, în locul pe care abia îl părăsise, o fiinţă ce putea fi un bărbat, fiindcă avea un aer mult prea sigur de el; dar care putea fi şi femeie, fiindcă avea chipul şi mâinile delicate; dar care era cu siguranţă diavolul, pentru că nu intrase pe nicio uşă, ci apăruse, pur şi simplu, ca din pământ. Era îmbrăcat într-un halat de casă cu mâneci drepte, din pricina căruia Luizzi nu-şi putu da seama de la început de sexul celui care-l purta. Armand de Luizzi observă în tăcere ciudatul personaj, în vreme ce acesta se aşeză comod într-un fotoliu stil Voltaire, aflat aproape de foc. Nou-venitul se aplecă nepăsător în faţă şi-şi îndreptă către foc degetul mare şi arătătorul mâinii sale albe şi efilate; cele două degete se lungiră peste măsură, ca două vătraie cu care apucă un cărbune aprins. Diavolul, căci era chiar diavolul în persoană, îşi aprinse o ţigară pe care o luă de pe masă. Trase un fum, apoi aruncă ţigara cu silă, spunându-i lui Armand de Luizzi: — N-ai nişte tutun de contrabandă? Armand nu răspunse. — În acest caz, te rog să-l accepţi pe al meu. Şi dădu la iveală, din buzunarul halatului, un mic portţigaret, de un gust desăvârşit. Scoase două ţigări şi aprinse una cu tăciunele pe care continuase să-l ţină în mână, apoi i-o întinse lui Luizzi. Cum acesta îl refuză, diavolul îi spuse pe un ton foarte firesc: — Aha, faci pe sfântul, amice! Cu atât mai rău! Apoi începu să fumeze, cu trupul uşor aplecat înainte şi fluierând, din când în când, melodia unui contradans, acompaniindu-se cu o uşoară mişcare a capului, cât se poate de impertinentă. Luizzi rămăsese ca o stană de piatră în faţa acelui diavol ciudat. În sfârşit rupse tăcerea şi, înarmându-se cu acea voce vibrantă şi sacadată care constituie melopeea dramei moderne, spuse: — Fiu al infernului, te-am chemat… — Mai întâi, dragul meu, zise diavolul întrerupându-l, nu pricep de ce mă tutuieşti; e un lucru de cel mai prost gust. Un obicei pe care şi l-au luat toţi acei care-şi spun între ei „artişti”; prietenie falsă, care nu-i împiedică să se invidieze, să se urască şi să se dispreţuiască. E un fel de a vorbi prin care romancierii şi dramaturgii îşi exprimă pasiunile împinse dincolo de orice limită şi la care oamenii bine-crescuţi nu recurg niciodată. Dumitale, care nu eşti nici scriitor, nici artist, ţi-aş rămâne foarte obligat dacă mi-ai vorbi ca unui om civilizat, ceea ce-ar fi mai mult decât plăcut. Îţi atrag de asemenea atenţia că, numindu-mă „fiu al infernului”, repeţi una dintre acele prostii rostite în toate limbile pământului. Nu sunt „fiul infernului”, aşa cum nici dumneata nu eşti fiul odăii acestea, numai fiindcă locuieşti în ea. — Eşti totuşi cel pe care l-am chemat, răspunse Armand cu o voce dramatică. Diavolul îl privi pieziş şi replică, cu o superioritate voită: — Eşti o puşlama! Ce, crezi că vorbeşti cu sluga dumitale? — Vorbesc cu cel care e sclavul meu, strigă Luizzi punând mâna pe clopoţelul aflat în faţa lui. — Cum doreşti, domnule baron, răspunse diavolul. Dar, pe legea mea, eşti într-adevăr un tânăr al epocii noastre, ridicol şi încăpăţânat. Pentru că ţii atât de mult să fii ascultat, ai fi putut foarte bine să-mi vorbeşti politicos, fiindcă nu te-ar fi costat nimic. De altfel, asemenea maniere nu fi se potrivesc decât bădăranilor parveniţi care, dacă se lăfăie în fundul caleştii lor, îşi închipuie că sunt obişnuiţi de când lumea cu aşa ceva. Dumneata te tragi dintr-o veche familie, porţi un nume destul de aristocratic, ai un aer distins şi vrei să pari ridicol, numai ca să fii remarcat. — Dracul îmi face morală! E ciudat şi… — Eu zic să n-o iei pe de lături, ca un ministru. Nu mă obliga să ascult nişte vorbe stupide, ca să am plăcerea de a ţi le întoarce. Eu nu fac morală cu ajutorul cuvintelor, e o treabă pe care am lăsat-o pe seama pungaşilor şi a femeilor întreţinute; urăsc şi-i blamez pe cei ridicoli. Dacă Cerul mi-ar fi acordat cinstea de a avea copii, le-aş fi dat orice alte vicii, dar nu ridicolul. — Şi totuşi, încurajezi ridicolul, nu? — Mult mai puţin decât cel mai virtuos burghez din Paris. A profita de pe urma viciilor, nu înseamnă a le şi avea. A pretinde că diavolul are vicii, e ca şi cum ai afirma că medicul, care trăieşte de pe urma infirmităţilor tale, e bolnav, că avocatul, care se îngraşă de pe urma proceselor tale, e un şicanator, şi că judecătorul, care e plătit pentru a pedepsi crimele, e un criminal. Dialogul avu loc între acel personaj ciudat şi Armand de Luizzi, fără ca vreunul dintre ei să se fi mişcat din locurile lor. Până în acel moment Luizzi vorbise mai mult pentru a nu arăta cât era de uluit, decât pentru a spune ceea ce dorea. Dar iată că încet-încet, începu a-şi veni în fire şi, după uluirea pe care i-o pricinuiseră chipul şi manierele interlocutorului său, se hotărî să abordeze un alt subiect, sigur că mult mai important pentru el. Luă deci un al doilea fotoliu, se aşeză în el de cealaltă parte a căminului şi-l examină pe diavol de aproape. Armand putu acum să admire mai bine eleganta subţirime a trăsăturilor şi formelor oaspetelui său. Dacă n-ar fi fost vorba de un diavol, cu greu ar fi putut afirma dacă acel chip palid şi frumos, acel trup gingaş şi nervos aparţineau unui tânăr de optsprezece ani, devorat de dorinţe încă necunoscute, sau unei femeie de treizeci pe care plăcerile o epuizaseră. Cât despre voce, aceasta ar fi părut prea gravă pentru o femeie, dacă n-ar fi apărut între timp contraaltele, acea voce gravă feminină care făgăduieşte mai mult decât dă. Privirea, cea care ne trădează gândurile ori de câte ori îi privim în ochi pe cei din jur, privirea diavolului nu spunea nimic. Ochii acestuia nu vorbeau; vedeau. Armand îşi isprăvi în tăcere cercetarea şi, convins că o controversă cu acea fiinţă inexplicabilă nu i-ar fi reuşit, luă clopoţelul de argint şi sună încă o dată. La acea poruncă, pentru că poruncă era, diavolul se ridică şi rămase în picioare în faţa lui Armand de Luizzi, ca un slujitor care aşteaptă ordinele stăpânului său. Acea mişcare, ce nu durase nici măcar o zecime de secundă, aduse o schimbare totală atât în fizionomia, cât şi în costumaţia diavolului. Fiinţa fantastică de mai înainte dispăruse şi Armand văzu în locul ei un bădăran în livrea, cu nişte mâini grosolane în mănuşi albe de bumbac, roşu de băutură în obraz ca şi jiletca roşie, cu picioare mari în nişte pantofi grosolani şi fără ciorapi sub ghetre. — Iacă-mă, dom’le, zise nou-apărutul. — Cine eşti dumneata? strigă Armand, ofensat de aerul de prostie insolentă, tipul universal al servitorului francez. — Păi, nu-s valetul domnului? N-am să mai fac decât ce mi se spune şi decât ce mi se porunceşte. — Şi ce vrei să faci aici? — Aştept poruncile domnului. — Nu ştii de ce te-am chemat? — Nu, dom’le. — Minţi! — Mint, dom’le! — Cum te cheamă? — Cum veţi binevoi să-mi spuneţi. — N-ai şi tu un nume de botez? Diavolul nici măcar nu clipi. Dar întreg castelul începu să râdă, de la girueta de pe acoperiş, până jos, în pivniţă. Armand se sperie, dar, pentru a nu lăsa să se vadă acest lucru, se mânie. — În sfârşit, spune, n-ai şi tu un nume? — Am atâtea câte doriţi. Am slujit sub toate felurile de nume. Un gentilom emigrat care m-a luat în slujba lui în 1814, mi-a spus Brutus, pentru a umili, în persoana mea, Republica romană. De la el am intrat la un academician, care mi-a schimbat numele de Pierre, pe care-l aveam, în cel de La Pierre, ca fiind mai literar. M-a alungat pentru că am adormit în anticameră, în vreme ce stăpânul citea ceva, cu glas tare, în salon. Agentul de schimb care m-a luat apoi în slujba sa, a vrut să-mi dea, cu orice preţ, numele de Jules, pentru că aşa îl chema pe amantul nevesti-sii şi fiindcă bărbatul simţea o plăcere fără margini să-i spună soţiei sale: „Animalul ăsta de Jules! Bădăranul ăsta de Jules! Caraghiosul ăsta de Jules!” etc. Am plecat de la el de bunăvoie, sătul până în gât să tot trag ponoase pentru altul şi am intrat la o dansatoare, care întreţinea un pair al Franţei… — Poate vrei să spui că un pair al Franţei întreţinea o dansatoare? — Vreau să zic ce-am zis! Nu e o poveste prea cunoscută, dar pe care am să v-o istorisesc într-o zi, dacă veţi avea chef să publicaţi un tratat despre morală. — Iar te-ai apucat să faci morală? — În calitatea mea de slugă, fac şi eu ce pot… — Eşti deci servitorul meu… — Am fost nevoit. Am încercat să mă prezint în faţa domniei voastre sub altă înfăţişare; dar mi-aţi vorbit ca unui lacheu. Neputându-vă sili să fiţi politicos, m-am hotărât să fiu insolent, aşa că iată-mă precum m-aţi vrut. Domnul n-are nimic să-mi poruncească? — Da, am! Dar am să-ţi cer şi un sfat. — Domnul să-mi îngăduie să-i spun că numai în comediile din secolul al şaptesprezecelea, stăpânii îşi consultau slugile. — De unde ai aflat asta? — Din foiletoanele publicate în ziarele mari. — Deci, le-ai citit? Ei bine, ce părere ai? — De ce vreţi să-mi aflaţi părerea despre nişte oameni fără cap? Luizzi se opri, observând că n-avea s-o scoată la capăt nici cu noul personaj, după cum nu reuşise nici cu cel vechi. Aşa că puse mâna pe clopoţel. Dar, înainte de a suna din el, îi spuse diavolului: — Deşi eşti la fel de spiritual şi sub altă înfăţişare, nu pot discuta cu tine un subiect despre care trebuie neapărat să vorbim, atâta vreme cât îţi vei păstra acest aspect. Crezi că te-ai putea schimba? — Sunt la ordinele domnului! — Poţi să-ţi reiei înfăţişarea dinainte? — Cu o condiţie: să-mi daţi una dintre monedele aflate în punga de colo… Armand se uită şi zări pe masă o pungă pe care n-o mai văzuse până atunci. O deschise şi scoase din ea o monedă. Era dintr-un metal deosebit de preţios şi avea ca inscripţie cuvintele: „O lună din viaţa baronului François-Armand de Luizzi”. Pricepând imediat despre ce fel de plată era vorba, Armand puse piesa la loc, în punga ce i se păru foarte grea, ceea ce-l făcu să surâdă. — Nu pot plăti atât de scump un simplu capriciu! — Aţi devenit avar. — Cum adică? — Păi, până acum, aţi aruncat o droaie de monede din astea, pentru mult mai puţin decât v-am cerut eu. — Nu-mi amintesc. — Dacă-mi îngăduiţi să vă fac o socoteală, veţi vedea că nu există lună din viaţa dumneavoastră pe care să n-o fi dat pentru un lucru nechibzuit. — Se poate! Dar cel puţin am trăit! — Dacă ăsta-i sensul pe care-l daţi cuvântului „a trăi”… — Există mai multe? — Două, şi încă foarte diferite. A trăi, pentru unii oameni, înseamnă a-şi dărui viaţa tuturor cerinţelor ei. Cel care trăieşte astfel, cât timp e tânăr, se numeşte „un copil bun”; când se maturizează, e numit „un om de treabă” şi, „un bătrân cumsecade”, când îmbătrâneşte. Cele trei apelative au un sinonim comun: cuvântul „înşelat”. — Şi tu socoţi că eu am trăit ca un om înşelat? — Socot că domnul gândeşte ca şi mine, fiindcă n-a venit în acest castel decât pentru a-şi schimba felul de a trăi şi a adopta un altul. — Şi poţi să-mi spui care anume? — Cum ăsta e subiectul târgului pe care urmează să-l facem împreună… — Împreună? Nu, răspunse Armand, întrerupându-l pe diavol, nu vreau să am de-a face cu tine, treaba asta îmi repugnă total. Iar felul cum arăţi îmi displace şi mai mult. — E totuşi o şansă în favoarea dumneavoastră. Acorzi puţin celor care-ţi displac mult. Un rege care discută cu un ambasador care-i place, va face întotdeauna unele concesii periculoase; o femeie ce discută cu un bărbat căruia vrea să i se dăruiască, dacă bărbatul îi place, pierde întotdeauna jumătate din ceea ce se dă pentru astfel de lucruri. Un socru care încheie un contract de căsătorie cu un ginere care-i place, dă cel mai adesea, acestuia, dreptul de a-şi ruina nevasta. Ca să nu fii înşelat, e bine să faci afaceri cu oameni antipatici. În acest caz, sila ţine loc de raţiune. — Şi m-ar ajuta să te izgonesc, zise Armand, sunând din clopoţelul magic care-l obliga pe diavol să i se supună. Aşa cum dispăruse fiinţa androgină care apăruse la început, la fel dispăru nu diavolul, ci cea de a doua apariţie a sa, în livrea; Armand văzu în locul lui un tânăr destul de frumos. Acesta făcea parte din acea specie de oameni care-şi schimbă numele la fiecare sfert de veac şi care în epoca noastră sunt „la modă”, întins ca un arc între bretelele sale şi elasticul pantalonilor albi trecut pe sub tălpile ghetelor, îşi pusese picioarele cu ghetele sale lăcuite şi cu pinteni pe marginea şemineului şi se lăsase pe spate în fotoliul lui Armand. În rest, înmănuşat corect; cu manşetele scoase exact atât cât trebuia din mânecile fracului, ca să i se vadă butonii de briliant, cu lornion la ochi şi cu baston cu mâner de aur în mână, avea aerul unui amic venit în vizită la baronul Armand de Luizzi. Această iluzie merse atât de departe, încât Armand îl privi ca pe o cunoştinţă oarecare. — Am impresia că v-am mai întâlnit undeva. — Niciodată! Nu mă duc nicăieri. — Cred că v-am văzut călare prin pădure. — Nu merg călare niciodată. — Atunci v-am văzut în caleaşcă. — Nu se poate! Nu conduc. — Ei drăcie! Sunt sigur că am jucat cărţi cu dumneavoastră la doamna… — Nu, pun rămăşag. — Dar aţi valsat tot timpul cu ea! — Nu, eu galopez. — Nu i-aţi făcut curte? — Nu, nu i-am făcut… Luizzi simţi dorinţa de a-l şfichiui de câteva ori cu cravaşa pe acel domn, pentru a-l mai scoate puţin din tâmpenie. Totuşi, făcând apel la raţiune, începu a-şi da seama că dacă va continua să discute cu diavolul sub toate înfăţişările pe care şi le lua acesta, nu va ajunge niciodată la ceea ce-l frământa. Aşa că Armand luă hotărârea să termine cu el, cum terminase şi cu ceilalţi care i se înfăţişaseră şi, sunând din clopoţel, strigă: — Diavole, ascultă-mă şi slujeşte-mă! Nici nu apucă să rostească bine aceste vorbe, că cel pe care Armand îl chemase se şi arătă în toată sinistra lui splendoare. Era, într-adevăr, îngerul cântat de poeţi. Frumuseţe ofilită de mâhnire, alterată de ură, degradată de desfrâu, păstra încă, atâta timp cât chipul îi rămânea nemişcat, o veche urmă a originii sale celeste; dar, de îndată ce începea să vorbească, trăsăturile sale lăsau să se întrevadă o existenţă frământată de cele mai urâte patimi. Din toate expresiile respingătoare care se iveau, rând pe rând, pe chipul său, o silă profundă părea că le domină pe toate celelalte. În loc să aştepte ca Armand să-l întrebe ceva, i se adresă el primul. — Am venit ca să încheiem pactul pe care l-am făcut cu familia ta şi prin care sunt obligat să dau fiecăruia dintre baronii de Luizzi de Ronquerolles ceea ce-mi vor cere. Presupun că ai cunoştinţă despre condiţiile acestui pact. — Da, răspunse Armand. Fiecare dintre noi toţi îţi aparţine dacă nu poate dovedi că, timp de zece ani din viaţă, a fost fericit. — Şi fiecare dintre strămoşii tăi, reluă diavolul, mi-a cerut ceea ce socotea el că înseamnă fericirea, doar-doar mi-o scăpa în ceasul morţii. — Şi toţi s-au înşelat, nu-i aşa? — Toţi. Mi-au cerut bani, glorie, ştiinţă, putere, dar şi puterea, şi ştiinţa, şi gloria, şi banii i-au făcut nefericiţi. — Deci e un târg în folosul tău, pe care eu ar trebui să refuz să-l închei. — Poţi să refuzi. — Nu există nimic de cerut, care să te facă fericit? — Doar un singur lucru. — Sigur că tu n-ai să mi-l spui, ştiu asta! Dar îmi poţi spune măcar dacă-l cunosc? — Îl cunoşti; de altfel, e amestecat în toate acţiunile vieţii tale, uneori e chiar în fiinţa ta, cel mai adesea îl găseşti la alţii şi pot să-ţi spun că nu-i nevoie de ajutorul meu pentru ca majoritatea oamenilor să-l posede. — E vorba de o calitate morală? E ceva material? — Ei, prea vrei să ştii multe. Hai, ai ales? Spune repede, pentru că mă grăbesc să plec. — Adineauri nu erai chiar atât de grăbit. — Pentru că adineauri apărusem într-una dintre miile de înfăţişări sub care îmi place să mă ascund, ca să pot suporta cât de cât prezentul. Când îmi întemniţez fiinţa în pielea unui om vicios sau demn de dispreţuit, mă aflu la înălţimea secolului acesta în care trăiesc şi nu mai sufăr din pricina rolului ticălos pe care trebuie să-l joc. A existat o fiinţă de teapa ta, care, ajuns rege al micului regat al Sardiniei, a avut imbecila vanitate de a se intitula şi rege al Ciprului şi Ierusalimului. Vanitatea se satisface prin vorbe mari; dar orgoliul vrea lucruri mari şi tu ştii că el a fost cauza căderii mele; niciodată n-am fost supus la o atât de grea încercare. Aşa că, înfăţişarea asta pe care m-ai obligat s-o iau, mi-e odioasă şi insuportabilă. Grăbeşte-te să-mi spui ce vrei! — Încă nu ştiu. Am contat pe tine că ai să mă ajuţi să aleg. — Ţi-am spus că una ca asta mi-e cu neputinţă. — Poţi totuşi să faci şi pentru mine măcar ceea ce-ai făcut pentru strămoşii mei. Poţi să-mi arăţi, în toată goliciunea lor, patimile altor oameni, experienţele, bucuriile, durerile, secretele vieţii lor, ca să pot scoate din aceste învăţăminte lumina care să mă călăuzească. — Pot face orice. Dar să ştii că strămoşii tăi s-au angajat să-mi aparţină, înainte de a le fi povestit ceva. Uite hârtia asta: am lăsat în alb numele lucrului pe care mi-l vei cere, semnează, şi după ce mă vei fi ascultat, vei scrie tu însuţi aici ceea ce doreşti să fii sau ceea ce doreşti să ai. Armand semnă, apoi spuse: — Acum te ascult. Vorbeşte! — Nu aşa. Solemnitatea pe care mi-ar impune-o o asemenea înfăţişare primitivă, ar obosi frivola ta atenţie. Ascultă-mă: amestecat în viaţa oamenilor, iau parte la ea mult mai mult decât cred ei. Îţi voi istorisi povestea mea, sau mai curând pe a lor. — Aş fi curios s-o aflu. — Abţine-te! Căci din clipa în care mă vei pune să-ţi povestesc ceva, va trebui să asculţi totul, cu răbdare, până la capăt. Vei putea totuşi refuza să mă asculţi, dacă-mi vei da o monedă din pungă. — Sunt de acord, cu condiţia să nu fiu obligat să locuiesc tot timpul în acelaşi loc. — Du-te unde vrei, eu voi fi întotdeauna acolo unde îmi vei porunci să te întâlnesc. Dar gândeşte-te că numai aici mă poţi vedea sub adevărata mea înfăţişare. — Am dreptul să scriu ceea ce-mi vei povesti? — Poţi face ce doreşti. — Am dreptul să dezvălui confidenţele pe care mi le faci? — Dezvăluie-le. — Pot să le tipăresc? — Tipăreşte-le. — Le pot semna cu numele tău? — Semnează-le cu numele meu. — Când începem? — Când mă vei chema, sunând din acest clopoţel, la orice oră, în orice loc, pentru orice vei dori. Adu-ţi aminte doar că, începând de azi, n-ai decât zece ani ca să alegi ce doreşti. Pendula bătu ora trei şi diavolul dispăru. Armand de Luizzi rămase singur. Punga unde se aflau zilele sale rămăsese pe masă. Simţi dorinţa s-o deschidă ca să le numere, dar nu izbuti. Se culcă, deci, după ce-o puse, cu grijă, sub pernă.

CARTEA ÎNTÎI • PREAÎNFRICOŞATA VIAŢĂ • A MARE­LUI GARGANTUA • TATĂL LUI PANTAGRUEL • AŞA CUM A FOST ALCĂTUITĂ MAI DEMULT • DE DOMNUL ALCOFRIBAS • ABSTRĂGĂTOR DE CHINTESENŢĂ • SCRIERE PLINĂ DE PANTAGRUELISM     CĂTRE CITITORI Prieteni, răsfoind această carte Venin şi scîrbă-n ea n-o să aflaţi; Lăsînd  orice mîhnire  la  o parte, De scrisul meu să nu vă ruşinaţi. N-o să ieşiţi de-aici mai înzestraţi, În schimb veţi învăţa să rîdeţi bine; Mai drepte gînduri n-am purtat cu mine. Văzînd cum v-a cuprins tristeţea hîdă, N-am stat să plîng, am rîs cum se cuvine, Căci numai omului i-e dat să rîdă.     CUVÎNTUL ÎNAINTE AL SCRIITORULUI    Băutori străluciţi şi preasfrinţite feţe - căci nu altora, ci vouă vă-nchin aceste scrieri - în dialogul lui Platon, din cartea care se cheamă Ospăţul, lăudînd Alcibiade pe învăţătorul său Socrate, prinţul de toţi recunoscut al înţe­lepţilor, îl aseamănă între altele cu silenele. Silenele erau, pe vremuri, nişte cutioare ca acele ce se mai văd încă prin unele dughene ale spiţerilor, avînd zugrăvite pe ele tot soiul de chipuri vesele şi deşucheate, ca scorpii, satiri, cerbi înhămaţi, iepuri încornoraţi, gîşte împiedi­cate, raţe cu samarul în spate, precum şi alte încondeieri meşteşugite, dinadins închipuite spre-a stîrni hazul lumii necăjite (cum făcea Silene, dascălul bunului Bachus). Înăuntru se aflau însă numai mirodenii şi balsamuri alese; ambră şi tămîie; mosc şi chihlimbar; smirnă şi ienibahar; pietre nestemate şi alte daruri de preţ. Aidoma fusese Socrate căci privindu-i înfăţişarea şi văzîndu-l cum arată pe dinafară, n-ai fi dat pe el nici o ceapă degerată, atît era de pocit la trup şi de caraghios în apucături. Avea nasul turtit şi căutătură de taur; faţă de om nebun, purtări necioplite şi îmbrăcăminte grosolană. Era sărac lipit pămîntului, iar noroc la femei n-avea nici pe-atît. Nevrednic de a îndeplini vreo slujbă în Republică, se ţinea numai de şotii; bea oricînd, cu oricine şi de toate rîdea, păstrînd cu grijă sub lacăt dumnezeiasca lui înţelepciune. Dar dacă ridicai capa­cul, găseai în cutioară numai odoare nebănuite şi de nepreţuit: minte mai pătrun­zătoare decît a oricărui muritor, cinste neînchipuită, vitejie de neînfricat, cum­pătare fără seamăn, deplină împăcare cu sine, gîndire neşovăitoare şi un dispreţ vrednic de uimire faţă de toate cîte îi îndeamnă pe ceilalţi oameni să-şi lase odihna, să alerge, să se trudească, să străbată mările şi să poarte războaie între ei. Şi ce tîlc socotiţi că ar putea să aibă această întîmpinare cu sămînţă de vorbă, cînd dau să pornesc la drum ? Voi toţi, bunii mei învăţăcei, ca şi ceilalţi împătimiţi ai lenei, văzînd numele poznaş al cărţilor ce-am scris: Gargamela, Pantagruel, Bucă-Groasă, Mîndria prohabului, Slănină pe fasole cum commento1 altele,   lesne aţi putut crede că citindu-le veţi găsi în ele numai glume hazlii, snoave pipărate şi minciuni şugubeţe;  fiindcă nu v-aţi ostenit să le cercetaţi mai adînc, ci le-aţi judecat după înfăţişarea lor, adică după denumirea cărţii, care stîrneşte îndeobşte batjocură şi rîs. S-ar cuveni însă a privi cu mai puţină pripeală rodul stăruinţelor omeneşti de vreme ce voi singuri spuneţi că nu haina îl face pe călugăr; că se arată unul în anteriu de monah, dar în el nimic duhovnicesc nu are, iar altul îşi azvîrlă pe umăr o mantie spaniolească, dar vitejia lui n-a văzut Spania niciodată. Iată de ce, deschizînd această carte, să cumpăniţi cu multă luare-aminte cuprinsul ei. Veţi vedea astfel, că miezul pe care îl ascunde are cu totul alt preţ decît chipul zugrăvit pe deasupra, iar gîndurile din adînc nu sînt atît de uşura­tice, după cum ar putea să arate învelişul lor. Iar dacă veţi afla în toate aceste cuvinte încredinţate tiparului acea veselă pierdere-de-vreme pe care numele cărţii v-o făgăduieşte, să nu vă opriţi aici, ca şi cum aţi asculta vrăjiţi cîntecul sirenelor, ci să tălmăciţi într-un înţeles mai cuprinzător ceea ce vi se pare că izvorăşte dintr-o inimă lipsită de griji. N-aţi destupat niciodată butelcile? Gîl! Gîl! Vă mai aduceţi aminte cam cîte aţi deşertat? Văzut-aţi vreodată cum face cîinele, cînd dă peste un os cu măduvă? Platon, în cartea a III-a despre Republică, spune că e dobitocul cel mai înţelept din lume. Uitaţi-vă mai bine la el şi o să băgaţi de seamă cu cîtă evlavie miroase osul, cu cîtă grijă îl păzeşte, cu cîtă patimă îl prinde, cu cîtă luare-aminte îl pipăie, cu cîtă poftă îl zdrobeşte şi cu cîtă grabă începe să-l sugă. Ce-l îndeamnă să se poarte astfel? Ce nădăjduieşte şi ce bunătate aşteaptă? Nimic mai mult decît puţină măduvă. E adevărat că această fărîmă de hrană e   1  Cum commento  - cu   tîlcuri   (lat.)   mai dulce decît toate celelalte, fiindcă aşa cum spune Galenus în Fa.cu. natural. III şi în De usu parti.1, XI, măduva e tot ce a plăsmuit firea mai desăvîrşit. Fiţi dar înţelepţi după pilda cîinelui şi vă bucuraţi, adulmecînd şi gustînd aceste cărţi săţioase, de preţ deosebit şi de mare cinste: uşurele dacă le frunzăreşti în pripă, dar pline de cugetare dacă zăboveşti la sfat cu ele. Apoi, sfărîmaţi osul şi sugeţi-i măduva hrănitoare! Nu mă îndoiesc nici o clipă că, după citirea aces­tora, veţi fi mai înţelepţi şi mai pricepuţi; veţi simţi un gust cu totul nou şi veţi dobîndi o învăţătură ascunsă, care vă va ferici cu înalte daruri şi minunate taine; nu numai în privinţa credinţei, dar şi a treburilor obşteşti şi a schimbului de bunuri dintre oameni. Socotiţi oare cu tot dinadinsul, că Homer scriind Iliada şi Odiseea s-a gîndit la acele parabole, pe care i le-au pus în cîrcă, mai tîrziu, Plutarh, Heraclit, Eustaţiu, Fronţiu şi Poliţian? Dacă vă închipuiţi aşa ceva, sînteţi la o poştă departe de gîndul meu. După cum zic de asemenea, că nici Homer, nici Ovidiu în Metamorfozele lui, n-au putut să prevestească duhul Evangheliei, aşa cum numitul călugăr Lubin, cap de dovleac, a încercat s-o dovedească unor nebuni care aveau vreme să-l asculte. (Vorba aceea: cum e sacul, aşa-i şi peticul!) Dar dacă nici dumneavoastră nu daţi crezare unor asemenea năzbîtii, bine­voiţi a primi tot astfel şi hronicul meu, vesel şi proaspăt-scris, pentru care nu m-am trudit mai mult decît domniile-voastre, care zăboviţi cu mine la un pahar de vin. Căci pentru întocmirea acestei cărţi împărăteşti n-am folosit mai mult răgaz decît îi e trebuincios omului să-şi întărească puterile trupului, adică să mănînce şi să bea. Acestea sînt ceasurile cele mai prielnice pentru scrierea mari­lor întîmplări şi a cugetărilor adînci, după cum obişnuia însuşi Homer, dascălul tuturor grămăticilor, ca şi Enius, părintele poeţilor latini, despre care ne aduce mărturie Horaţiu; deşi un mîrlan a spus o dată, că stihurile acestuia din urmă miroseau mai mult a vin, decît a ulei de lampă. Tot astfel ar putea să vorbească despre cărţile mele oricare scamator de bîlci, dar să-i fie în nas, lui acolo ! Cît de minunată, de veselă şi de îmbietoare e mi­reasma vinului! Cît de dulce şi de dumnezeiască e, pe lîngă izul de ulei ! Eu unul mă voi simţi nespus de mîndru, dacă se va spune despre cărţile mele că miros mai mult a vin, decît a ulei; nu cum s-a întîmplat cu Demostene, despre ale cărui Cuvîntări s-a zis că miros mai mult a ulei de opaiţ, decît a vin. E o cinste şi o laudă pentru mine să fiu preţuit ca un bun prieten, iubitor de petreceri, cu bucurie primit în toate adunările ucenicilor lui Pantagruel. Un cîrcotaş găsise cusur acelor cuvîntări ale lui Demostene, spunînd că puţeau mai rău decît şorţul murdar al unui vînzător de uleiuri. Oricum ar fi,   1 De facultaHbus naturahbus şi De usu partium corporis kumani - 1 şi Despre funcţiile părţilor trupului omenesc (lat.), lucrări în care celebrul med (131-201) îşi expune teoria celor 4 temperamente.  - Despre însuşirile  fireşti "ic şi anatomist Galenus   voi să alegeţi partea cea mai bună din tot ce-am îndeplinit cu vorba ori cu fapta; să cinstiţi cum se cuvine creierul covăsit care v-a dăruit aceste plăcute fleacuri, iar mie să-mi daţi voie să fiu mereu vesel. Aşadar, bucuraţi-vă, dragii mei, şi citiţi cu inimă rîzătoare cele ce urmează, spre desfătarea voastră trupească şi folosul rărunchilor. Şi ascultaţi, capete de măgari mîncate de sfrinţie, nu uitaţi să ridicaţi un pahar în sănătatea mea; pe urmă n-o să mai avem nimic de împărţit împreună.   CAPITOLUL I Despre  obîrşia şi  vechimea  neamului lui Gargantua   Dacă doriţi sa cunoaşteţi, aşa precum a fost, vechea obîrşie a neamului lui Gargantua, v-aş îndruma să cercetaţi vechile hronici pantagruelice. De acolo veţi afla cum s-au ivit pe lume ivrjaşii aceştia şi cum, coborînd de-a dreptul din spiţa lor, s-a născut Gargantua, tatăl lui Pantagruel. N-o să vă supăraţi, însă, dacă din capul locului, în ceea ce mă priveşte, mă voi lăsa pă­gubaş; cu toate că e o poveste pe care aş putea s-o reiau mereu de la început, pentru sporita plăcere a înălţimilor voastre. Cel puţin aşa spune Platon în Philebo şi Gorgias, iar după el Flaccus1, că scrierile de felul acestora, cu cît le citeşti mai des, cu atît ţi se par mai desfătătoare. Bine-ar fi, dacă fiecare dintre noi ar putea să-şi numească strămoşii, începînd cu cei care au încăput în corabia lui Noe şi pînă în zilele noastre. Mă gîndesc uneori, că mulţi dintre împăraţii, regii, ducii, prinţii şi papii zilelor noastre, nu sînt decît urmaşii unor strîngători de petice sau cărători de gunoaie; după cum e tot atît de adevărat, că destui cerşetori în zdrenţe, care întind mîna pe la uşa bisericii, prăpădiţi şi nevoiaşi, poartă în vinele lor sîngele unor regi şi împăraţi, care au ţinut odinioară puterea în mîini şi au scăpat-o, potrivit minunatei treceri a domniei şi a măririi, de la asirieni la mezi, de la mezi la perşi, de la perşi la macedoneni, de la macedoneni la romani, de la romani la greci şi de la greci la francezi. Iar ca să vorbesc despre mine însumi, mult îmi vine să cred că sînt coborîtor dintr-un crai bogat, sau dintr-un prinţ al trecutelor vremi, căci rar am întîlnit pe unul mai dornic de a fi bogat şi de a fi prinţ: să mănînc zdravăn, să nu fac nimic şi să n-am altă grijă decît să-mi pricopsesc toţi prie­tenii, pe oamenii de ispravă şi pe învăţaţi. Mă mîngîi cu gîndul că pe lumea cealaltă voi fi mai puternic şi mai avut decît ar putea să-mi treacă pe la poarta minţii în clipa de faţă. Dacă vă cercetează aceleaşi gînduri sau vreunul asemănător, îmbărbătaţi-vă în restrişte şi beţi din carafa brumată, de cîte ori se iveşte prilejul.     1  Poetul   latin   Quintus   Horatius   Flaccus   (Horaţiu).   Întorcîndu-ne acum la oile noastre, se cuvine să adaug, că din mila ce­rului ne-au rămas cu privire la vechimea neamului lui Gargantua mărturii mai depline decît asupra oricărui muritor, afară bineînţeles de Mesia, des­pre care nu mi-e îngăduit să vorbesc, fiindcă nu-mi dau voie diavolii (cleve­titorii şi făţarnicii). S-a întîmplat aşadar, ca în [...]  lîngă Bolta rece din Gualeau, (mai jos de Olive, cum mergi spre Narsay), săpînd nişte oameni pămîntul mai adînc, să dea peste un sicriu de aramă uriaş, atît de ascuns sub stăvilarele rîului Vienne, încît nu i se zărea nici unul din capete. Anevoie deschizîndu-l, pe latura însemnată dinadins deasupra unei ulcele, pe care era scris în limba etruscă: Hic bibitur1, săpătorii au găsit nouă butelci aşezate în cruce, ca popicele din ţara Gasconiei; iar sub talpa popicului din mijloc era o cărticică plăcută la vedere, pîntecoasă, unsu­roasă, durdulie, cenuşie, bine împlinită şi puţin mucegăită, dar frumos mirositoare, ca un trandafir în floare. Aici s-a găsit însemnarea mai sus amintitei obîrşii, scrisă pe de-a-ntregul cu slove de pisanie, dar nu pe hîrtie, şi nici pe piele de viţel, ori pe ta­ble de ceară, ci pe scoarţă de ulm; iar literele erau atît de şterse din pricina vechimii lor, încît anevoie se puteau desluşi trei din ele la şir. Deşi nevrednic de-o asemenea lucrare, am fost chemat să-i descurc iţele, şi ajutîndu-mă cu mai multe perechi de ochelari, folosind mijlocul de a citi semnele ascunse (după cheia pe care ne-a lăsat-o Aristotel), am izbutit, aşa cum vedeţi, să tălmăcesc amintita scriere, pantagruelizînd, adică citind cu paharul în mînă minunatele fapte ale lui Pantagruel. La sfîrşitul cărţii am dat peste un mic adaos, intitulat Farafastăcurile doftoriceşti. Şoarecii, nevăstuicile şi alte rozătoare (ca să spun drept) făcu­seră ferfeniţă începutul. Cu toată cinstea cuvenită vechiturilor, aştern pe hîrtie partea care a mai rămas.   CAPITOLUL II „Farafastăcurile doftoriceşti" găsite într-un mormînt străvechi   + Cimbrilor îmblînzitor temut -------ni în zbor, căci se ferea de roită; □ buţile deodată s-au  umplut 000 sîndu-i unt în cismele-amîndouă2. 1  Aici se bea (lat.).  Literele „etrusce" subliniază cripticismul  inscripţiei. 1   Posibilele  completări:   +   - Al,---------Ve,  □  - Iar,  000  - Văr.   Iar altul, cînd văzu că valul creşte Răcni:  - „Seniori, hai, scoateţi-l afară! Păcat de barba lui, că se mînjeşte; Sau cel puţin întindeţi-i o scară." Spun unii, că mai bine-ţi lingi papucul, Decît să ceri iertare stînd pe brînci. Atunci în lacrimi s-a sculat flaimucul Ce pescuia obleţi în ape-adînci, Şi-a zis: - „Cinstiţi boieri, nu vă lăsaţi! Tipării sînt pe masă la casap, Iar dacă mai cu grijă vă uitaţi,  O să vedeţi o pată pe potcap." Dar cînd a fost în carţi să citească, Găsiră numai coarne de viţel. - „Tiara a-nceput să se răcească,  Mi-a îngheţat creierul!" spuse el. L-au încălzit cu iz de baraboi Şi l-au lăsat tihnit să stea pe vatră, Punînd bine-nţeles hulube noi Pizmaşilor ce la răspîntii latră. De gaura lui sîn-Patriciu-au zis, De Gibraltar şi alte borte-o mie;  Să fi putut, pe toate le-ar fi-nchis,  în lume guturai să nu mai fie. Iar toţi spuneau: - „Auzi obrăznicie, Să vrea să-ncuie vîntul pintenog, Să-l ţină strîns sub lăcat în robie, Ba poate să-l mai pună şi zălog!" Aici fu corbul jumulit în lege De Hercule din Lybia barbară. - „Cum? zise Miloşi, ce sînt eu? Nu-s rege? De ce să mă lăsaţi pe dinafară? Vreţi voi, să-mi uit durerea mea amară, Să vă hrănesc cu broaşte pe curechi? Mai bine mort, decît aşa ocară, Să fiu vîndut de voi la haine vechi!" Veni atunci Q. B. şontîc şi hop! Ca stihurile lui calcînd cu pasul. Morarul,văr  de-al  marelui Ciclop,  I-a măcinat pe toţi, suflîndu-şi nasul; Căci tuturora le sosise ceasul Să se prefacă-n pulbere şi scrum.  Sunaţi din trîmbiţi şi vestiţi cu glasul, Erau destui: sînt şi mai mulţi acum! în scurtă vreme, pasărea lui Joe Făcu prinsoare c-o să fie rău; Iar el rămase trist şi fără voe, Văzînd că-i fiert şi copt regatul său; Şi s-a pornit s-aprindă focu-n hău, Decît scrumbii să taie de nevoe,  Robind văzduhul,ca un nătărău, Profeţilor corăbiei lui Noe. Dar va veni o vreme-ncondeiată, Cu şapte fusuri şi c-un arc turcesc;  Un rege cu spinarea pipărată Se va ivi în strai călugăresc. Şi cum? Pentr-un făţarnic mişelesc, Noi să lăsăm pogoanele să piară?  Ajunge! Măscăriciul boieresc în gaură de şarpe să dispară! Apoi, un altu-n pace-o să domnească,  De  bunii  lui prieteni sfătuit,  Toţi cei curaţi vor şti să se-nsoţească,  Cu hulă nimeni nu va fi lovit; Iar fericirea  care s-a  vestit Se va sui-n clopotniţa cea mare, Cînd herghelia ce s-a răvăşit Va birui ca regele călare. Cu hocus-pocus lumea va trăi, CU timp lui Marte piedică-i vor pune; Dar unul fără seamăn va veni, Voios, frumos, glumeţ, cu gînduri bune. Sus inima! La masă să se-adune Flăcăii mei, că nu s-a mai văzut Să dai cu tifla la aşa minune Şi să nu blestemi vremea ce-a trecut. Iar mai la urmă cel turnat în ceară Va fi-ncuiat sub clopotul din ornic; Şi măre-măre, cîţi o să mi-l ceară Pe clopotarul de ulcele dornic. Ar ţine-n loc norocul nestatornic  Cine-ar putea de limbă să mi-l prindă,  înfăşurînd cu brîu de mare vornic Hambarul plin de rele pînă-n grindă!

Piatra Lunii de Wilkie Collins THE MOONSTONE     CUPRINS:   Prefaţă.5   PROLOG.11   Luarea cu asalt a oraşului Seringapatam (1799)   Extras dintr-un document de familie.111   PRIMA PERIOADĂ.   Povestea diamantului.   Pierderea diainantului 1848   Întâmplări povestite de Gabriel Betteredge, valetul ladyei Julia Verinder.17   A DOUA PERIOADĂ.   Descoperirea adevărului (1848-1849)   Mai multe povestiri în care se arată cele întâmplate.   Prima povestire scrisă de domnişoara Clack, nepoata răposatului sir John Verinder.162   A doua povestire scrisă de avocatul Mathew Bruff.213   A treia povestire scrisă de domnul Franklin Blake.229   A patra povestire extrasă din jurnalul lui Ezra Jennings.280   A cincea povestire relatată de domnul Franklin Blake.293   A şasea povestire scrisă de sergentul Cuff.305         PROLOG.   LUAREA CU ASALT A ORAŞULUI SERINGAPATAM.   Extras dintr-un document de familie.   I.   Rândurile acestea, scrise în India, se adresează rudelor mele din Anglia. Vreau să explic ce m-a făcut să nu-i întind vărului meu, John Herncastle, o mână prietenească. Tăcerea pe care am păstrat-o în această privinţă a fost rău înţeleasă de unii membri ai familiei mele, la a căror bună părere despre mine ţin nespus de mult. Îi rog din suflet să nu ia nici o hotărâre pripită, până ce nu-mi vor auzi povestea şi declar solemn că voi spune adevărul şi numai adevărul.   Cearta dintre mine şi vărul meu a început în cursul unui eveniment important şi anume, în cursul asaltului dat la 4 mai 1799, sub comanda generalului Baird, asupra oraşului Seringapatam.   Pentru ca să fie totul limpede de la început, se cere să arunc o privire asupra perioadei dinaintea acestei întâmplări. Trebuie să pomenesc şi de legendele răspândite în tabăra noastră, despre aurul şi giuvaerurile din palatul de la Seringapatam.   II.   În una din legende era vorba despre un diamant galben, un vestit giuvaer indian.   Cu veacuri în urmă, această nestemată a fost încrustată în frun-tea Zeului Lunei – divinitate indiană cu patru braţe. Datorită pe de o parte culorii sale, pe de alta credinţei că această culoare se schimbă o dată cu fazele lunei, diamantul căpătă numele sub care era cunoscut în India – numele de Piatra Lunei.   Peripeţiile diamantului galben încep în secolul al XI-lea al erei noastre. Când cuceritorul musulman Mahmud din Ghizni cuceri oraşul sfânt Somnauth şi puse mâna pe toate comorile din vesti-tul templu care dăinuia de veacuri – loc de pelerinaj al hinduşilor şi o adevărată minune a lumii răsăritene – dintre toţi zeii din templu nu putu fi salvat decât Zeul Lunei. Trei brahmani răpiră noaptea statuia care purta în frunte diamantul galben şi o luară cu ei la Benares, al doilea oraş sfânt al Indiei. Statuia fu aşezată pe un altar mare, sub o boltă sprijinită pe pilaştri de aur, într-o sală împodobită cu nestemate. În noaptea când se sfârşi construirea altarului, o divinitate li se arătă în vis brahmanilor, chiar în acei loc.   Ea porunci ca de atunci încolo trei preoţi să străjuiască pe rând Piatra Lunei, zi şi noapte, în veacul veacului. Zeul proroci că acela care va lua piatra cea de mare preţ va avea mult de pătimit. Şi profeţia Zeului fu înscrisă cu litere de aur pe altar.   Veac după veac se scurse şi generaţie după generaţie; urmaşii celor trei brahmani păziră zi şi noapte Piatra Lunei. Trecu veac după veac până când în primii ani ai secolului al XVIII-lea, Aurungzebe, împăratul mogulilor, porunci din nou să fie distruse templele sacre ale lui Brahma. Altarul în care se afla zeul cu patru braţe fu sfărâmat şi un ofiţer superior din armata lui Aurungzebe fură Piatra Lunei.   Neizbutind să recapete prin forţă şi pe faţă giuvaerul pierdut, cei trei preoţi urmăriră pe ascuns furii, ţinându-se de ei pas cu pas. Şi trecu aşa generaţie după generaţie. Piatra Lunei trecu dintr-o mână într-alta, purtându-şi blestemul cu ea. Dar urmaşii celor trei preoţi stăteau într-una de veghe, aşteptând ziua în care piatra nestemată avea să intre din nou în mâinele lor.   În ultimii ani ai secolului al XVIII-lea diamantul ajunsese în stăpânirea lui Tippoo, sultanul Seringapatamului, care-şi împodobise cu el mânerul jungherului. Dar şi atunci – chiar în palatul sultanului – cei trei preoţi vegheau în taină asupra nestematei. În palatul lui Tippoo se bucurau de încrederea sultanului trei ofiţeri necunoscuţi tuturor celorlalţi. Şi mergea vorba că ofiţerii nu erau decât cei trei preoţi travestiţi.   III.   Iată legenda care circula în tabăra noastră, cu privire la Piatra Lunei. Dintre noi toţi, numai vărul meu fu impresionat de ea şi-i dădea crezare. În noaptea dinaintea asaltului asupra oraşului Seringapatam se supără pe mine şi pe ceilalţi, care nu credeam nimic din toată istoria asta. Se lăudă sus şi tare că dacă armata engleză cucereşte cetatea Seringapatam, o să vedem cu toţii diamantul împodobindu-i inelul de pe deget. Drept răspuns noi izbucnirăm în hohote de râs, crezând, în seara aceea, că lucrurile se vor sfârşi aici.   Acum să vă spun însă cum s-a desfăşurat atacul asupra oraşului Seringapatam. Chiar de la început am fost despărţit de vărul meu. Nu l-am văzut la trecerea râului şi nici cât ne-am luptat pentru fiecare palmă de pământ, ca să pătrundem în oraş. Abia spre seară, după căderea oraşului în stăpânirea noastră şi după ce chiar generalul Baird găsise trupul lui Tippoo sub un morman de cadavre, mă întâlnii şi eu cu Herncastle.   Făceam amândoi parte dintr-o grupă trimisă din ordinul generalului să împiedice jaful şi distrugerea care urmară după cucerirea oraşului. Soldaţii noştri ajunseseră până în vistieria palatului şi îşi umpluseră buzunarele cu aur şi bijuterii. Cu vărul meu mă întâlnii în curtea din faţa vistieriei şi ne apucarăm să restabilim ordinea printre soldaţii noştri. După bătălia îngrozitoare în care luptaserăm cu toţii, Herncastle avea o expresie de sălbăticie. Asta i se citea pe faţă şi nu era deci omul potrivit, mă gândeam eu, pentru misiunea care i se încredinţase.   Înlăuntrul vistieriei era o mare neorânduială, dar nu se vedeau urme de violenţă. Soldaţii păreau puşi pe fapte rele. Se auzeau tot felul de glume grosolane. Şi aşa, pe neaşteptate, începu iar povestea diamantului.   — Cine o fi pus mâna pe Piatra Lunei? se întrebau ici-colo oamenii.   Dar jaful nu mai contenea; când înceta într-o parte, începea într-alta. În timp ce mă străduiam zadarnic să pun lucrurile în ordine, auzii din partea cealaltă a curţii un strigăt înfiorător şi mă repezii de îndată într-acolo. Ajungând la o uşă dată de perete, văzui cadavrele a doi ofiţeri indieni de la palat zăcând de-a curmezişul pragului.   Un nou strigăt venind dinăuntru mă hotărî să intru repede în camera care părea să fie o sala de arme. Tocmai atunci, al treilea indian se prăbuşea, rănit de moarte, la picioarele unui bărbat care stătea cu spatele la mine. La intrarea mea, acesta se întoarse şi-l văzui pe John Herncastle ţinând în mână un pumnal mânjit de sânge. Când se întoarse spre mine, pe mânerul jungherului fulgeră strălucirea unei pietre preţioase, ca o pală de flăcări. Indianul atins de aripa morţii arătă cu degetul spre jungherul din mâna lui Herncastle şi spuse pe limba lui:   — Piatra Lunei va trece mai departe blestemul asupra ta şi asupra alor tăi!   După ce rosti aceste cuvinte, indianul căzu fără viaţă la pământ. Înainte de a fi putut face eu ceva, soldaţii care mă urmaseră prin curte se năpustiră şi ei înăuntru. Vărul meu se repezi ca un nebun în faţa lor.

El Dorado de Louis Bromfield Cu cât treceau toti, doamna Meleod îşi dădea seama că are tot mai puţină nevoie de somn; de aceea îşi făcu obiceiul să se scoale devreme, puţin după răsăritul, soarelui. Şi să lucreze la cartea ei. Faptul acesta îi îngăduia să consacre în fiecare zi câte două ceasuri cărţii şi câte un ceas pentru baie, pentru toaletă şi pentru a da dispoziţiunile necesare întregii zile, dispoziţiuni pe care le lua împreună cu Aida. Aida era bucătăreasa, de aproape trcizeci de ani în casa Meleod, adică dinainte de ziua nenorocită când J.E. Meleod avusese primul atac de inimă, boală ce-l dusese la groapă, lăsind Scutul şi Drapelul – pe atunci cel mai însemnat ziar din Platteville – fără director. Doamna Meleod. Nu avea copii, aşa încât s-ar fi putut crede că măsurile ce trebuiau luate în fiecare dimineaţă erau un lucru destul de simplu; totuşi nu era aşa. În primul rând, casa era foarte mare şi destul de prost întreţinuta; în al doilea rând, mai era şi Jane Baldwin, nepoata dinspre soţ, fata unei surori a lui J.E. Meleod. Fata locuia împreună cu mătuşa şi avea obiceiul să se încurce în nesfârşite complicaţii sentimentale şi romantice. După aceea, erau cerşetorii, care-şi petreceau noaptea şi uneori chiar o parte din zi în subsolul casei. Şi în sfârşit: rubedeniile Aidei, numeroase şi de culoare întunecată, care o considerau pe doamna Meleod ca pe un fel de divinitate a familiei, având puterea să le risipească necazurile. Putea întotdeauna să le dea ceva de mâncare când le era foame, să se ducă la judecătorul care trebuia să-i judece pe acei ce se trezeau luni dimineaţa în închisoare, să-i ajute la pregătirea lecţiilor pe acei membri ai familiei ce aveau înclinări intelectuale şi urmau şcolile. Toate acestea, împreună cu alte încurcături, alcătuiau grijile casei Meleod; nu reprezentau însă decât începutul zilei doamnei. De obicei, casa aceea mare, cunoscută sub numele de „Trăsnaia lui Meleod”, adormea la opt şi jumătate dimineaţa şi reîncepea să trăiască seara, când doamna se îrrtorcea sfârşită de oboseală, dar fericită – de la redacţia ziarului Scutul şi Drapelul; adeseori mai aproape de ora nouă seara decât de ora şase după amiază, în tot acest răstimp, doamna Meleod aparţinea ziarului şi oraşului Platteville. Atunci când Aida venise din cartierul negru, avea treizeci de ani: era o femeie înaltă, cu pieptul plin. Dornică de viaţă şi bogată în admiratori. Avusese un bărbat pierde-vară, mort intr-o cârciumă în acelaşi an în care domnul Meleod plecase dintre cei vii din pricina bolii de inimă; iar cele două văduve rămăseseră singure în imensitatea casei celei mari din St. Anthony Street. De atunci, vieţile lor se depanau împreună, iar legăturile dintre ele – după atâţia ani – erau mai de grabă acelea ale unor prietene gata să-şi ierte una alteia câte ceva, decât acelea dintre stăpână şi slugă. De altfel nu prea era mult de iertat din nicio parte. Cel mai rău lucru pentru care doamna Meleod o putea mustra pe Aida, era tirania acesteia; şi cel mai rău lucru de care se putea plânge bucătăreasa, era zăpăceala stăpânei şi prietenei sale. De multă vreme nu mai fusese vorba de leafă; cele două femei trăiau într-o deplină comunitate. Când aveau bani, cheltuiau amândouă ca şi când ar fi fost milionărese; când nu aveau, se întreceau amândouă să facă planuri pentru a scăpa de creditori şi pentru a face economie şi aceasta nu atât pentru a ajunge la sfârşitul lumii, cât pentru a-i hrăni pe cerşetorii găzduiţi în pivniţă şi ca să nu scadă nivelul meselor, unele dintre cele mai bune din toată regiunea de Sud-Vest. Doama Meleod avea obiceiul să spună: „Se poate face economie la orice, numai la mincare nu“. Iar Aida, pe vremea când era tânără, adăuga la această maximă câteva cuvinte pentru ea: „Şi la iubire”; acum era însă bătrână, ca şi doamna Meleod şi nu mai trebuia să le dea bani îndrăgostiţilor platonici din cartierul negru. Cu timpul, ziarul Scutul şi Drapelul ajunsese din ce în ce mai puţin răspândit, iar reclamele tot mai rare, aşa încât erau tot mai puţini bani pentru doamna Meleod. Din fericire, exista Scutul şi Drapelul; într-adevăr, dacă uneori nu prea aveau bani, ziarul reprezenta un fel de credit. De multe ori datoriile la băcan sau la măcelar erau plătite cu reclame gratuite în coloanele ziarului; şi se întâmpla chiar că până şi instalatorul, trebuia să fie plătit cu un sfert de coloană în paginile ziarului, pentru reparaţiile făcute la conducta de apă şi la robinete. Casa fusese construită pe la începutul secolului XIX. De tatăl lui J.E. Meleod, vestitul „Jack Cangurul”, din câştigurile realizate cu vânzarea bumbacului, a vitelor şi a terenurilor, şi încă de multă vreme, pe când casa, grindă cu grindă, cărămidă cu cărămidă, îşi înălţa măreţia stil rococo în acel oraş de graniţă format din bordeie, câr- ciumi şi căsuţe modeste, locuitorii din Platteville o botezaseră „Trăsnaia lui Meleod “. După aproape şaizeci de ani, cu toate că pe Main Street şi în cartierele Alamo se înălţau vreo sută de case mai frumoase şi mai mari, numele acesta îi rămăsese. Deşi clădirea era uriaşă, în interior avea de fapt foarte puţin spaţiu, pentru că atât arhitectul cât şi „Jack Cangurul” dovediseră un gust pronunţat pentru măreţ şi fantastic, Camerele erau puţine, dar uriaşe, şi un spaţiu enorm fusese risipit într-un număr nesfârşit de turnuleţe, verande, scări şi colţuri în stil baroc. Casa se înălţa pe un teren foarte mare şi plătit foarte scump (deşi avea multe ipoteci), înconjurat de un gard vechi de lemn, dărăpănat, în mijlocul unei vegetaţii bogate, crescută la întâmplare, de liliac, merişor şi magnolii, umbrite de plopi uriaşi şi bătrâni ce presârau la sfârşitul verii o ploaie de puf alb pe iarba neîngrijită. Odată, e mult de atunci, „Trăsnaia lui Meleod” fusese centrul districtului Platteville; dar puţin câte puţin, în cei şaptezeci de ani Jn care oraşul se întinsese, centrul se mutase, iar turnuleţele fantastice şi verandele priveau acum ea o panoramă de magazii, depozite de benzină, birturi economice şi depozite de cărbuni. Zugrăvirea din nou a „Trăsnăii Lui Meleod”, cu toate colţurile şi reliefurile ei, ar fi costat o mică avere; şi nici chiar mirajul unei reclame gratuite nu îndemnase vreodată pe vreun zugrav să se apuce de această lucrare costisitoare, aşa incit de douăzeci de ani nicio bidinea nu mai atinsese zidurile, iar bucăţi de reliefuri şi de cornişe se desprinse- seră de pe ziduri şi căzuseră sfărimate. Ca o garnizoană neîncetat asediată, care rezistă vitejeşte, doamna Meleod şi cu Aida împărţeau casa cea veche cu singurul lor oaspete, nepoata doamnei. Locuitorii mai curioşi din Platteville ar fi spus că doamna Meleod e prea de tot sentimentală şi că toate necazurile ei veneau din romantismul şi din lipsa ei de bun-simţ. Într-adevăr, încă din tinereţe fusese o fiinţă deosebită: o femeie care iubise cu patimă şi fusese iubită la fel; o femeie care îşi găsise fericirea deplină cu un singur bărbat. Era fata unui crescător de vite din Cala- mons County; la nouăsprezece ani se îndrăgosti de ochii luminoşi şi albaştri, de mustăţile groase şi de statura zveltă a lui J.E. Meleod, şi îl luase de bărbat. Timp de cincisprezece ani, până în ziua când el îşi dăduse sufletul, fusese fericită cu el; iar după aceea, de treizeci de ani, era fericită cu amintirea lui. Când soţul ei se prăpădi, văduva se hotărî să ducă singură mai departe ziarul pe care el îl iubise aproape tot cât o iubea pe ea, şi să nu plece niciodată din casa aceea fantastică, numită „Trăsnaia lui Meleod“; ci să o locuiască mai departe, până la moarte, cu toate că se părăginea tot mai mult. Poate era o sentimentală, însă avea gânduri sănătoase; iar banii nu aveau în ei înşişi nicio însemnătate pentru ea. Îşi purta rochiile – moderne sau nu – până se rupeau fâşii-fâşii. Era primitoare şi-i plăcea să mănânce bine, iar Aida se îngrijea de aceasta cu o cheltuială necrezut de mică. Toată viaţa ei – în care nu ştiuse ce este vacanţa — Şi-o petrecusc între „Trăsnaia lui Meleod”, redacţia şi tipografia ziarului. Se ofilise, căci din ziua morţii lui J.E. Meleod nu mai avusese nici *imp, nici motiv să se facă atrăgătoare. După moartea lui, ajunsese un fel de maşină destinată să continue ideile lui J.E., preocupată de Ipunăslarea oraşului Platteville, singurul oraş pe care-l cunoscuse vreodată şi pe care-l iubea tot atât cât îl i. I-jcu pe J.E. Meleod. Şi. În treizeci de ani „. Trăsnaia lui Meleod1’, Scutul şi Drapelul şi risipa ei. Mincaseră toa; â averea rămasă. Era înaltă, slabă’şi foarte dreaptă. În tinereţe fusese frumuseţe, vestită în Calamons County şi în toată regiunea; iar acum, când era bătrână, cu toate grijile, ou toată îmbrăcămintea neîngrijită şi cu toată nepăsarea ei, rămăsese o femeie frumoasă, deşi frumuseţea ei stătea acuim mai mult în glas, în ochi şi în expresia chipului, decât în trăsături. Deşi faţa ei era zbârcită şi obrajii căzuţi, iar părul îi ieşea în şuviţe răzvrătite, dintr-o pălărie veche şi deformată, avea în ea ceva ce atrăgea atenţia şi te făcea să spuţ’âh ghid: „Trebuie să fi fost o femeie frumoasă” ’. Cât timp J.E. Meleod nu suferise încă atacurile de ini rttă, ’eare-l uciseră, doamna Meleod nu se gândise nici- când’că ar putea scrie altceva decât o biată scrisoare; dar când el, îmbolnăvindu-se, trebui să stea în pat zile întregi, soţia îu nevoită, ca să-l liniştească, să se ducă la redacţie şi să se ocupe de ziar. Şi cum J.E. Era unul dintre acei | oameni care fac totul singuri, ea trebui să înveţe, de l> la o’ţii lă altă, multe lucruri. Scria chiar articole de fond, socotite de unii mai bune decât ale soţului ei. Iar după. Moartea lui, se gândi. Să scrie un roman despre el şi despre farriilia lui; despre locuitorii din Calamons County şi din t Plalleville, despre viaţa pionierilor pe marile cârhpii prăfuite îft tâmpul verii şi acoperite de noroi în timpul iernii, unde îşi petrecuse toată viaţa. Odată început, îşi dădu seama că are destul de pulin lipentru scris: trebuia să scrie în ceasurile cele mai ciudate, dimineaţa de tot sau seara târziu, şi când se sfârşea un. Ţapitoi. Îl punea într-un plic albastru şi îl închidea într-un geamantan vechi de piele de bou, în podul’ uriaş al „Ttâznăii lui Meleod“. Era din câmpie, care zvâcnea În sî. Ngele ei, aşa cum I mustea în seva plopilor bătrâni ce-şi fremătau frunzele | chiar în faţa ferestrei. Nu ştia ce va face cu romanul, după ce-l va fi terminat. Simţea numai că trebuie să-l scrie. Şi nimeni nu ştia nimic despre el, afară de Aida. Nici chiar nepoata ei, Jane Baldwin, nu bânuia că timp de două ceasuri, înainte ca ea să fie trezită de zbârnlitul fioros al deşteptătorului, doamna Meleod lucrase cu stăruinţă în cămăruţa de la etaj unde fusese biroul lui J.E. Meleod, şi unde stiloul, pipa şi punga lui de tutun rămăseseră neatinse, întocmai aşa cum le lăsase în seara când îl fulgerase moartea. O cămăruţă pe care doamna Meleod nuri îngăduia Aidei să o cureţe şi să o deretice; o ţinea închisă cu cheia, loc sfânt, ca şi apartamentul Prinţului Consort la Osborne. La ora opt, în dimineaţa zilei ce trebuia să însemne începutul unei revoluţii în viaţa sa, doamna Meleod părăsi biroul lui J.E., după ce scrisese două ceasuri. Închise uşa cu. Cheia şi coborî să ia micul dejun, la care Aida era mare meşteră. Plăcinte şi şuncă prăjită în uni (plătită cu două anunţuri în coloanele ziarului); o şunca rumenită de jur împrejur şi trandafirie la mijloc. Marmeladă de fragi (uscate la soare pe acoperişul porticului din spatele „Trăsnăii lui Meleod”), franzeluţe proaspete, miere, gelatină de mure, ochiuri la capac şi o cafea dumnezeiască; o cafea cu aromă mai minunată decât toate parfumurile Arabiei. Cu timpul, Aida ajunsese atât de grasă şi de rolofee pe cât se uscase doamna Meleod; şi când intră, venind de la subsol şi aducând o farfurie cu plăcinte aurii, corpul ei rotofei umplu cu totul uşa. Pentru ea, doamna Meleod – acum îmbătrânită şi zbârcită – era încă tânăra drăgălaşe m serviciul căreia intrase atunci când J.E. Era încă om voinic şi sănătos, cu mustăţile răsucite în sus şi cu o şuviţă de păr pe frunte. Privind-o pe Aida, nimeni nu şi-ar fi putut închipui că era în stare să-şi bată capul cu gânduri. Într-adevăr, acestea nu făceau parte din firea ei; obiceiul de a se gândi mult îi venise în timpul lungilor ani de singurătate bolnăvicioasă în imensitatea,} Trăsnăii lui Meleod ’. Visul ei ar fi fost să aibă o căsuţă comodă, cu perdeluţe luminoase la ferestre şi cu un sistem de încălzit care să nu se strice, să nu fie murdar şi să nu coste scump. În schimb, trebuia să locuiască într-un mausoleu vast ca un muzeu din secolul XIX, cu ferestre uriaşe şi cu perdele de catifea, cu mobile grele ţi cu covoare înflorite. Dintr-un anumit punct de vedere, faptul că era casă. Mare şi, importantă, deşi rău întreţinută, îi plăcea; era insă o casă în care avea mult de lucru şi Aida simţea neîncetat o spaimă nelămurită că! ntr-c> zi sau alta clădirea s-ar putea prăbuşi, îngropându-le sub dărâmături pe ea, pe doamna Meleod şi pe domnişoara Jane. În aşteptare, era mereu îngrijorată din pricina tirajului tot mai scăzut al ziarului, de prietenia domnişoarei Jane cu acel pierde-vară de băiat al Bătrânului Dougherty, şeful Partidului Democrat, şi îşi făcea griji pentru oamenii din subsol şi pentru perspectiva că într-o zi sau alta va trebui să împartă cu doamna Meleod o celulă la închisoarea din Platteviile. Păstra insă’ pentru ea aceste griji, căci ştia că doamna are i ea destule la birou. Toi uşi, atunci când intră în sufragerie, chipul ei de culoarea cafelei cu lapte era voios, şi spuse zimbind, ca în fiecare dimineaţă, de treizeci de ani: — Nădăjduiesc, doamnă* că aţi dormit bine. — Foarte bine, Aida, foarte bine. Nu era adevărat. Stătuse trează câteva ceasuri, fră- [mântată de gândul banilor ce trebuiau plătiţi la tipografie, î şi întrebându-se dacă va izbuti să scape de la falimentul h Bazarului Filman’s sumele ce le avea de primit pentru reclamele făcute. Dar treizeci de ani răspunsese mereu