Cărți scriitori străini

Partea I Acceleratul de la ora 5 1 Mergeau, şi mergeau, şi cântau Veşnica Pomenire şi, când se opreau, se părea că, din inerţie, continuau să o cânte picioarele, caii, palele de vânt. Trecătorii se trăgeau în lături, numărau coroanele, îşi făceau cruce. Cei curioşi se alăturau cortegiului, întrebau: „Pe cine îngroapă?”. Li se răspundea: „Pe Jivago”. „Aşa deci. Atunci e clar.” „Păi nu pe el. Pe ea.” „Tot una-i. Fie-i tihnită împărăţia cerurilor. Înmormântarea-i bogată.” Se scurseră ultimele clipe, puţine, fără întoarcere. „Pământu-i al Domnului şi împlinirea lui, lumea şi toţi ce trăiesc pe lume.” Cu o mişcare în cruce, preotul aruncă o mână de ţărână peste Maria Nikolaevna. Începură să cânte Sufletul celor drepţi. Se iscă o grabă teribilă. Sicriul a fost închis, capacul bătut în cuie, după care îl coborâră în groapă. Pe capac începu să răpăie ploaia de bulgări: groparii mânuiau cu nădejde cele patru lopeţi, astupând groapa şi alcătuind o mică movilă deasupra ei. Pe movilă urcă un băieţel de vreo zece ani. Numai în starea de buimăceală şi indiferenţă care, de regulă, se instaurează la sfârşitul înmormântărilor bogate, a putut să pară că băieţelul vrea să ţină o cuvântare pe mormântul mamei lui. El îşi săltă capul şi, de pe movilă, cuprinse cu privirea absentă toate ogoarele pustii ale toamnei şi cupolele mănăstirii. Faţa lui cârnă se desfigurase, gâtul i se alungise. Dacă, făcând o asemenea mişcare, şi-ar fi dat capul pe spate un pui de lup, ar fi fost clar că jivina începe să urle. Acoperindu-şi faţa cu palmele, băiatul izbucni în hohote de plâns. Un nor venit în zbor drept spre el începu să-i plesnească faţa şi palmele cu şfichiuiri ude de ploaie rece. De mormânt se apropie un ins îmbrăcat în negru, cu mânecile hainei strâmte şi încreţite. Era fratele răposatei, adică unchiul băiatului care plângea, preotul Nikolai Nikolaevici Vedeniapin, caterisit la cerere. Îl luă pe băiat de mână şi părăsiră cimitirul. 2 Noaptea şi-au petrecut-o într-o odaie a mănăstirii, pusă la dispoziţia unchiului, care era cunoscut aici. Era în ajunul Acoperământului Maicii Domnului. A doua zi băiatul şi cu unchiul trebuiau să plece departe spre sud, în oraşul reşedinţă de gubernie de pe Volga, unde părintele Nikolai lucra la o editură ce tipărea ziarul progresist al ţinutului. Biletele erau deja cumpărate, bagajele pregătite pentru drum aşteptau într-un colţ al chiliei. Dinspre gară vântul aducea şuierături plângăreţe ale locomotivelor manevrate în depărtare. Spre seară se făcu foarte frig. Cele două ferestre de la nivelul pământului dădeau spre colţul unei grădini urâte, năpădite de tufişuri de salcâm galben; se mai vedeau băltoacele îngheţate ale drumului şi colţul de cimitir unde, ziua, fusese îngropată Maria Nikolaevna. Grădina era aproape goală, n-avea decât nişte straturi de culoarea moarului cu varză învineţită de frig. La fiecare rafală de vânt, tufişurile golaşe de salcâm se zgâlţâiau drăceşte şi se culcau de-a curmezişul drumului. În timpul nopţii, Iura se trezi auzind pocnete în geam. Întunericul chiliei era nefiresc inundat de o lumină albă, plutitoare. Numai cu cămăşuţa de noapte pe el, Iura dădu fuga la geam şi-şi lipi nasul de sticla rece. Afară nu mai era nici drum, nici cimitir, nici grădină, bântuia viscolul şi văzduhul fumega de ninsoare. S-ar fi zis că viscolul îl observase pe Iura şi, conştient de grozăvia sa, savurează impresia pe care i-o face băiatului. Şuiera, gemea şi, în fel şi chip, încerca să-i atragă atenţia lui Iura. Rotocoale-rotocoale, din cer cădea pe pământ pânza albă, în depănături fără sfârşit, acoperind toată preajma cu giulgiul ei. Viscolul era singur pe pământ, nimic nu se putea măsura cu el. După ce a coborât de pe pervaz, prima mişcare a lui Iura a fost dorinţa de a se îmbrăca şi a ieşi afară să facă ceva. Îl speria gândul că varza mănăstirii va fi troienită şi nu va mai putea fi dezgropată, ba chiar mormântul mamei va fi năpădit de zăpezi şi ea nu se va mai putea împotrivi acelei forţe care o va împinge în adâncul pământului, îndepărtând-o tot mai mult de el. Iarăşi îl podidiră lacrimile. Se trezi unchiul, care încercă să-l mângâie vorbindu-i despre Hristos, după care se apucă de căscat, apropiindu-se din când în când de fereastră şi căzând pe gânduri. Mai târziu începură să se îmbrace. Se crăpa de ziuă. 3 Cât timp trăise mama lui, Iura nu ştiuse că tatăl lui îl părăsise de mult, că umblă prin diferite oraşe ale Siberiei şi prin străinătăţi, chefuind şi făcându-şi de cap, ocupaţii cu care izbutise să spulbere de mult, să risipească averea lor de milioane. Lui Iura i se spunea mereu ba că tata e la Petersburg, ba că s-a dus la cine ştie ce iarmaroc, mai ales la cel din Irbit. Apoi mama, care mai tot timpul bolea, află că suferă de tuberculoză. Începu să plece la tratament în sudul Franţei şi în Italia de Nord, unde Iura a însoţit-o de două ori. Astfel, în dezordine şi enigme permanente, s-au scurs anii copilăriei lui Iura, nevoit să rămână adesea în îngrijirea unor oameni străini, care mereu se schimbau. Se obişnuise cu aceste schimbări şi, în această situaţie de galimatias general, absenţa tatălui nu-l mira câtuşi de puţin. Pe când era încă foarte mic, apucase vremurile când numele lui îl purtau o mulţime de lucruri nemaipomenit de deosebite între ele. Erau textilele Jivago, casele Jivago, modul de legare şi prindere a cravatei cu acul à la Jivago, exista chiar şi o plăcintă dulce şi rotundă de forma unei savarine, care se numea tot Jivago şi, un timp, la Moscova, puteai să-i strigi birjarului „La Jivago” la fel cum i-ai fi strigat „Unde-a-nţărcat mutul iapa!” şi birjarul te ducea cu sania undeva, peste nouă mări şi nouă ţări. Te înconjura un parc liniştit. Pe crengile plecate ale brazilor, scuturând chiciura de pe ele, coborau ciorile. Răsuna croncănitul lor, sonor ca trosnetul vreascurilor rupte. Dinspre casele noi, aflate dincolo de potecă, veneau peste drum câini de rasă. În ferestre se aprindeau luminile. Se însera. Deodată toate acestea s-au prefăcut în praf şi pulbere. Au sărăcit. 4 În vara lui 1903, într-o trăsură trasă de doi cai, Iura împreună cu unchiul lui mergeau printre lanuri spre Duplianka, moşia fabricantului de filaturi de mătase, mare ocrotitor al artelor, pe numele său Kologrivov, unde locuia pedagogul şi popularizatorul de ştiinţe folositoare Ivan Ivanovici Voskoboinikov. Era Sfânta Maria din Kazan[1], toiul secerişului. Atât din pricina amiezii, cât şi a sărbătorii, prin lanuri nu întâlneai ţipenie de om. Soarele pârjolea fâşiile nesecerate ca pe nişte cefe ţepoase de puşcăriaşi. Deasupra lanurilor se roteau păsările. Cu spicele plecate, grâul stătea în poziţie de drepţi, netulburat de nicio boare de vânt, sau se îndrepta din şale departe de drum, unde, dacă priveai îndelung, spicele se contopeau, alcătuind un fel de siluete ce păreau că se mişcă, de parcă pe linia orizontului ar fi umblat nişte ingineri hotarnici, notându-şi cine ştie ce în carnetele lor. – Dar astea? îl întreba Nikolai Nikolaevici pe Pavel, muncitorul necalificat şi paznicul editurii, care şedea pieziş pe capră, încovoiat şi picior peste picior, vrând să dea a înţelege că nu-i vizitiu de meserie şi că nu mână caii din vocaţie. Astea sunt ale moşierului sau ale ţăranilor? – Îs ale moşierului, îi răspundea Pavel, aprinzându-şi ţigara. Iară aiestea îs ale oamenilor, rostea el după ce scăpăra chibritul şi trăgea adânc în piept primul fum, arătând cu biciuşca spre partea cealaltă a drumului. Hei, aţi adormit? striga el mereu la cai, privindu-le cozile şi crupele ca un mecanic de locomotivă care nu-şi scapă din ochi manometrele. Însă caii trăgeau ca toţi caii din lume, adică rotaşul alerga cu sinceritatea înnăscută a firii lui simple, iar unui om care nu se pricepe, lăturaşul i s-ar fi părut un trândav învederat, care nu face altceva decât că, încovoindu-şi grumazul ca o lebădă, joacă pe vine sub clinchetul zurgălăilor scuturaţi tot de săriturile lui. Nikolai Nikolaevici îi ducea lui Voskoboinikov corectura cărţii acestuia în problema funciară care, având în vedere presiunea sporită a cenzurii, trebuia revăzută la cererea editurii. – Îşi face de cap lumea în judeţ, spunea Nikolai Nikolaevici. În plasa Pankov a fost înjunghiat un negustor, administratorului zemstvei[2] i s-a dat foc la grajdurile hergheliei. Tu ce părere ai despre chestiile astea? Ce se vorbeşte la voi în sat? Însă Pavel vedea lucrurile chiar mai în negru decât cenzorul care-i tempera lui Voskoboinikov pasiunile funciare. – Ce să vorbească? C-au scăpat din frâu. Că li se cată în coarne, asta vorbesc. Parcă poţi face ceva cu-ai noştri? Dacă le dai frâu liber mujicilor, numa’ ce-i vezi gâtuindu-se între ei. Pe Dumnezeu că-i aşa. Hei, aţi adormit? Unchiul şi nepotul veneau pentru a doua oară la Duplianka. Iura credea că ştie bine drumul şi, ori de câte ori lanurile se desfăceau larg în faţa lui şi pădurile le cuprindeau în bentiţa lor subţire din faţă şi din spate, i se părea că recunoaşte locul unde drumul trebuia s-o cotească la dreapta, după care urma să apară şi să dispară panorama moşiei lui Kologrivov, desfăşurată cale de zece verste, cu râul lucind în depărtare şi cu dunga căii ferate străbătând-o în goană. Dar se înşela mereu. Lanurile erau urmate de alte lanuri, care iarăşi şi iarăşi cădeau în îmbrăţişarea pădurilor. Succesiunea acestor spaţii vaste făcea ca şi sufletul să i se acordeze pe game largi. Voia să viseze şi să se gândească la viitor. Încă nu fusese scrisă niciuna dintre cărţile care, peste câţiva ani, aveau să-l facă celebru pe Nikolai Nikolaevici. Însă ideile i se limpeziseră. Nici el nu ştia cât de apropiat e ceasul gloriei sale. Curând, printre reprezentanţii literaturii de atunci, printre profesorii universitari şi filosofii revoluţiei, trebuia să-şi facă apariţia acest om care meditase la toate temele lor şi care, în afara terminologiei, nu avea nimic în comun cu ei. Aceştia erau o mână de oameni care se cramponau de o dogmă, mulţumindu-se cu vorbe şi aparenţe, în timp ce părintele Nikolai era un preot trecut prin tolstoism şi revoluţie, care nu se oprea şi mergea mereu tot mai departe. Era însetat de o idee avântat substanţială, care să-i schiţeze fără ipocrizie calea desluşită de el în mişcarea lui, idee care să schimbe ceva în bine pe lume şi care, chiar şi unui copil, chiar şi unui ignorant să-i apară clară, ca strălucirea de-o clipă a fulgerului sau ca urma unui trăsnet ce abia s-a stins în tunet. Era însetat de nou. Iura se simţea bine împreună cu unchiul lui, care semăna atât de bine cu mama. Ca şi ea, unchiul era un om liber, lipsit de idei preconcepute faţă de lucrurile neobişnuite. Ca şi ea, Nikolai Nikolaevici avea sentimentul aristocratic al egalităţii cu tot ce e viu. Ca şi ea, înţelegea totul de la prima privire şi se pricepea să-şi exprime gândurile în forma în care îi veneau în minte din prima clipă, când încă mai sunt vii şi nu şi-au pierdut sensul. Iura era bucuros că unchiul l-a luat cu el la Duplianka. Aici era foarte frumos, iar pitorescul locurilor îi amintea şi el de mama, căreia îi plăcea natura şi adeseori îl lua pe Iura cu ea la plimbare. În plus, Iura aştepta cu plăcere întâlnirea cu Nika Dudorov, un gimnazist ce locuia la Voskoboinikov, care probabil îl dispreţuia pentru că se ştia cu vreo doi ani mai mare şi, atunci când îl saluta, îşi trăgea mâna în jos cu putere şi îşi înclina atât de tare capul, încât părul îi cădea pe frunte, acoperindu-i jumătate din faţă.   [1] Sărbătoare a bisericii ruse, care cade pe 8 iulie, stil vechi (n.t.). [2] Zemstvă – administraţie locală în Rusia, aleasă din rândurile nobilimii şi ale marilor proprietari de pământuri (n.t.).

Până mai ieri, era foarte bogat şi fericit. Trăia într-un oraş frumos, avea un apartament confortabil, cu trei camere şi maşină, ultimul model. Familia sa - soţia, fiica şi fiul - era fericită şi ducea o viaţă de belşug şi de răsfăţ. Adeseori casa le era plină de oaspeţi, de aceea viaţa i se părea o sărbătoare continuă. Şi-ar fi dorit să poată crede că situaţia aceasta va dăinui veşnic şi că fericirea va fi fără limită. Dar inima sa, care nu cunoştea lipsa şi amarul, era împietrită. Viaţa trăită în belşug i-a dezvoltat în suflet trufia şi mândria. Şi, dacă pentru toţi prietenii familiei uşa casei era mereu deschisă, pentru cea mai scumpă fiinţă de pe pământ, cea care îi dăduse viaţă, mama, această uşă era închisă. Cu doi ani în urmă, el îşi susţinuse cu succes teza de doctorat şi devenise doctor în ştiinţe fizico-matematice. Soţia, de asemenea, ocupa o poziţie înaltă în societate şi nu era departe ziua când şi fiul şi fiica urmau să ocupe şi ei o poziţie demnă în societate. În felul acesta, i se părea că viitorul familiei este asigurat. Dar, acest prea frumos viitor, acoperit cu vălul visurilor şi planurilor, pe neaşteptate a fost împins înapoi de o mână nevăzută şi a fost acoperit cu vălul negru, funerar, al nesiguranţei, al necazului şi al durerii de inimă. Ivan Maximovici, strângând din dinţi până la durere, zăcea pe patul de suferinţă într-un spital. După un accident rutier şi-a dat seama că, pierzându-şi ambele picioare şi mâna dreaptă, ajunsese de-acum un infirm. În aceste clipe, ar fi vrut un singur lucru: să moară, însă continua să trăiască, mai bine zis, să existe. Pe obraji îi curgeau lacrimi. Atunci a intrat în salon, zveltă şi înaltă, asistenta medicală Galea. Împărţindu-le bolnavilor termometrele, Galea s-a apropiat de patul lui şi l-a întrebat: — Ivan Maximovici, de ce plângeţi? — Aşa, Galina. Mi-am amintit şi eu de trecutul meu vesel şi m-am gândit la viitorul întunecat. — Ce-l cu dumneavoastră? Nu disperaţi! Oricât de grea ar părea viaţa, întotdeauna există o soluţie, o ieşire. Aşa va fi şi în cazul dumneavoastră. Vă veţi găsi din nou locul în lume. Căci, slavă Domnului, capul v-a rămas întreg şi nevătămat. În el purtaţi o mulţime de gânduri şi de idei frumoase, care vor aduce societăţii încă mult bine. — Se prea poate să fie aşa, Galea! Îţi mulţumesc pentru cuvintele bune. Regret, dar nu vei înţelege niciodată situaţia mea. Trupul meu nu mai poate fi refăcut: nici picioarele şi nici mâna. Am nevoie de o putere care să-mi aducă înapoi viaţa trupului, care să-mi refacă sufletul şi să-mi readucă speranţa şi credinţa. Nu, tu nu poţi înţelege aceasta. În salon toţi tăceau. Galea nu ştia ce să-l răspundă. Ivan Maximovici a întrerupt primul liniştea: — Galea, soţia şi copiii n-au venit ieri? — Au venit, dar în timpul acela dormeaţi şi nu v-am trezit. — Să mă trezeşti dacă vin şi azi! Sau să aştepte până mă voi trezi. — Bine. Galea a ieşit din salon, s-a aşezat la masa de lucru şi încă mult timp nu a putut să scape de gândurile triste. . Ieri, soţia lui Ivan Maximovici venise la chirurg. Tocmai atunci, Galina a intrat cu treburi în cabinet şi, fără să vrea, a fost martoră la discuţie. Şi azi aude clar cuvintele soţiei lui Ivan Maximovici: — Andrei Mihailovici, înţelegeţi-mă. Eu nu-l pot lua acasă, lucrez de dimineaţă până seara. Nimeni nu rămâne acasă toată ziua. Şi-apoi, eu nu ştiu ce să fac cu el. Îmi provoacă repulsie. De şase luni, de când stă în spital, am cântărit totul şi am hotărât să divorţez. Nici copiii nu acceptă ca el, fiind în halul acesta, să stea cu noi. Va fi pentru toţi o povară. — Regret, dar iubirea pe care aţi avut-o v-a ajuns numai pentru zilele bune din viaţa conjugală şi s-a terminat brusc la prima încercare a vieţii? Îmi pare foarte rău. Dacă-l veţi părăsi, e posibil să moară. — Aceasta este cea mai bună ieşire din situaţie pentru noi. Sunt sigură că nu mă înţelegeţi. Probabil că mă condamnaţi. Dar nu pot altfel. — Şi totuşi, ce să facem noi? Cum să-l aducem la cunoştinţă decizia dumneavoastră? — Deocamdată nu-l spuneţi nimic. Lăsaţi-l să mai stea în spital vreo lună. Ştiţi, doctore, Ivan Maximovici are mamă. Ea stă singură, dar aflând despre tragedie, cred că va accepta să-şi consacre ultimele zile fiului ei, dându-l ajutor şi îngrijindu-l cu iubire şi gingăşie. Cred că nu va refuza. Îi este mamă doar. — Bine, mergeţi şi hotărâţi cum doriţi, dar nu uitaţi că a trăi o viaţă nu înseamnă a trece peste un drum. Să nu se întoarcă hotărârea aceasta cumva împotriva dumneavoastră. Foarte rece, chirurgul şi-a luat rămas bun de la ea şi, când s-a închis uşa, s-a adresat asistentei Galea: — Galina, eşti de gardă ziua. Ai grijă ca aceste rude fără inimă să nu-l deranjeze pe bolnav fără aprobarea ta. — Am înţeles, a răspuns Galina şi a ieşit, având pe inimă o piatră grea. Îi venea foarte greu să-şi amintească cuvintele lui Ivan Maximovici: „Olga şi copiii au venit ieri?" Ea i-a răspuns că au venit, dar, temându-se să nu-l provoace durere, n-a putut să-l spună adevărul despre scopul pentru care au venit. Ce a zis el mai apoi? „Trezeşte-mă dacă vor veni azi! Sau să aştepte până mă voi trezi. " Ce groaznic! Probabil nu vor mai veni la el niciodată, se gândi Galina. S-a ridicat brusc de pe scaun şi s-a dus la medic. Chirurgul stătea la masa de lucru, afundat şi el în gânduri sumbre. Multe şi diverse probleme a avut omul acesta cu pacienţii în toată viaţa lui profesională, dar un caz ca acela al lui Ivan Maximovici n-a avut. Nu-şi putea imagina cam ce ar trebui să facă într-o asemenea situaţie. La apariţia Galinei, medicul a ridicat maşinal capul şi a zis: — Aşază-te! Galea se aşeză. I se păru că ambii cugetă la unul şi acelaşi lucru. Dar nu ştiau nici unul, nici altul de unde să înceapă vorba. Deodată Galea a întrebat: — Andrei Mihailovici, ce vom face totuşi cu Ivan Maximovici? O să mai stea la noi o lună, dar pe urmă? — Pe urmă o vom înştiinţa pe mama lui. Conversaţia le-a fost întreruptă, deoarece au fost chemaţi la un bolnav. Zilele lui Ivan Maximovici erau sumbre şi monotone. A trecut o săptămână. Galina, primind corespondenţa, a pus deoparte scrisoarea adresată lui Ivan Maximovici. Apoi, a repartizat scrisorile celorlalţi bolnavi şi, când se pregătea să iasă din salon, a auzit vocea lui Ivan Maximovici: — Galina, au venit ai mei? — Nu, dar au telefonat şi au transmis că tocmai acum copiii sunt în sesiune, iar Olga Mihailovna e plecată în delegaţie şi v-au rugat să nu vă neliniştiţi. Au spus că vă vor scrie o scrisoare. — Aştept. Galina a luat scrisoarea pusă deoparte şi s-a dus la chirurg. Au citit-o împreună şi s-au indignat, dar n-aveau nici o putere. Au hotărât ca, deocamdată, să nu vorbească despre aceasta. Galea tocmai pleca de la serviciu, când chirurgul a chemat-o: — Galina, te rog să mai rămâi peste program şi să vorbeşti cu Ivan Mihailovici despre mama dumnealui. Întreabă-l în ce relaţii sunt şi unde locuieşte bătrâna. — Bine. După ce şi-a dat în primire serviciul, Galina a luat un scaun cu rotile şi a intrat în salon. — Ivan Maximovici, afară e deja primăvară, totul a înflorit în jur. Să mergem la o mică plimbare, vom admira pomii înfloriţi. — Galina, du-te acasă! Ai obosit toată ziua, nu te mai necăji şi cu mine! — Stau cu mama, încă nu am familia mea. N-am de ce să mă grăbesc. Şi vocaţia mea este să-l ajut pe oameni. Vreau să fac ceva plăcut pentru dumneavoastră astăzi. Fiica dumneavoastră nu poate să vă plimbe, pentru că e foarte ocupată, iar eu, dacă-mi permiteţi, am s-o înlocuiesc astăzi. Când Galina a împins căruciorul prin curtea spitalului, Ivan Maximovici a zâmbit, privind atent natura trezită la viaţă. Şi el dorea să trăiască. A privit-o cu recunoştinţă pe Galina, care se aşezase pe o bancă. Între ei, s-a înfiripat cumva, o conversaţie. — Ivan Maximovici, povestiţi-mi despre copilărie, despre părinţii dumneavoastră, l-a rugat Galea. — Nu cred că ar fi ceva interesant pentru tine. — Ba, dimpotrivă. Îmi place foarte mult să ascult istoriile din vieţile pacienţilor. Sunt diferite, dar toate mă îmbogăţesc spiritual. Ivan Maximovici a tăcut un timp, după care a început să povestească. Destăinuirea - Tatăl meu a murit când am împlinit şase ani. Mama nu s-a mai căsătorit niciodată. Şi-a consacrat întreaga viaţă mie. Ziua lucra ca secretară-dactilografă, iar seara, ca să nu duc lipsă de nimic, spăla albiturile la un salon de coafură. Deşi era foarte ocupată, întotdeauna găsea timp pentru mine. Eram mereu curat şi sătul. De două ori pe săptămână, ne plimbam amândoi prin parc. Îmi povestea istorii captivante. Mai mult ca orice pe lume, mama dorea să devin om, om adevărat, după cum îmi spunea adesea. Credea în Dumnezeu şi, o dată pe săptămână, mergea la biserică la serviciul religios. Adesea îmi vorbea despre Dumnezeu şi despre Isus Hristos, care a salvat omenirea, jertfindu-Se pe Golgota. În copilărie, îmi plăcea să ascult asemenea povestiri. — Ivan Maximovici, dar mai ţineţi minte vreo istorioară despre Isus Hristos? — Bineînţeles. Este demonstrat că ceea ce-l înveţi pe copil în fragedă copilărie ţine minte toată viaţa. — Povestiţi-mi ceva. — Mi-e frică să nu greşesc. Eu n-aş putea povesti aşa cum ar face-o mama mea. În copilărie îmi plăcea mult să ascult poveşti despre viaţa lui Isus. De fapt, am crescut cu povestirile acelea ale mamei. Când am absolvit zece clase cu medalia de aur, mama a fost bucuroasă până la lacrimi. Repeta întruna: „Nu m-am trudit zadarnic. Învaţă, fecioraşule, mai departe. Voi face tot ce depinde de mine, pentru ca să devii om". În ziua aceea, când, după absolvirea Facultăţii de Fizică şi Matematică, am susţinut teza de licenţă, mama mă aştepta în parc, pe o bancă. Am ieşit din universitate împreună cu aleasa mea Olea. Ea era anul trei la institutul pedagogic. Eram veseli şi bine dispuşi. Ne ţineam de mână, iar Olea ciripea ca o păsărică. Nici n-am observat-o pe mama care ne venea în întâmpinare. Când a apărut ca din pământ alături de noi, am exclamat uimit: — Mamă, eşti aici! Mi-am susţinut teza! — Mă bucur mult pentru tine, fiule. — Mamă, ea este Olea. — Bună ziua, Olguţa. Mă numesc Ana Mihailovna, spuse mama şi, cu multă sfială, îi întinse mâna. Luându-şi rămas bun de la noi, mama zise: — Eu trebuie să plec, dar tu, Olea, vino pe la noi. Voi fi bucuroasă. Mama plecă. Eu şi Olea, ţinându-ne de mână ca doi copii, ne-am mai plimbat încă mult timp. Obosiţi, ne-am aşezat pe o bancă. Olea a zis aşa, dintr-o dată: — Nu ştiu de ce mă tem de mama ta. M-a jenat privirea ei pătrunzătoare. — Ţi s-a părut. Crede-mă, ai s-o îndrăgeşti. — Nu ştiu dacă o voi putea iubi. Numai o singură mamă există pe lume - cea care te-a născut. Nu mi-a plăcut că, într-o zi aşa de deosebită, discuţia cu Olea a căpătat un ton atât de neplăcut. Şi am trecut la altă temă. Seara, când ne luam rămas bun, Olea mi-a zise: — Uită ce am spus. Pur şi simplu, din interiorul meu a vorbit gelozia faţă de mama ta. Mă duceam acasă bucuros că Olea şi-a schimbat părerea despre mama mea. Între timp, mama mă aştepta acasă. Pe masa acoperită cu o frumoasă faţă de masă, mă aştepta o splendoare de plăcintă. Am băut ceai cu dulceaţa noastră preferată şi am discutat mult, câte-n lună şi-n stele. Aveam o senzaţie de bine, de pace, căldură şi confort. Peste un an m-am căsătorit cu Olea. Înainte de aceasta, i-am pus mamei întrebarea dacă-l place Olea. Ea mi-a răspuns: — Tu ai să trăieşti cu ea. Mi se pare cam alintată şi iubitoare de sine şi îţi va fi greu să trăieşti cu ea. — Mămico, e bună, foarte bună, am răspuns eu, pur şi simplu tu n-o cunoşti. Vei trăi cu noi şi vei vedea. — Aşa să fie, fecioraşule, zise ea oftând. Domnul să vă binecuvânteze. — Dacă există, ne va binecuvânta, am răspuns eu glumind. — Nu glumi pe seama lui Dumnezeu, fecioraşule. Cu aceasta mult mă întristezi. — Iartă-mă, mamă, nu mai fac. Chiar îndată, după căsătorie, am avut o conversaţie neplăcută cu Olea. N-o recunoşteam. Ea pur şi simplu striga: „N-am nevoie de mama ta!". Tăceam şi credeam că toate se vor aşeza la locul lor cu timpul. Mă chinuia conştiinţa, când mă gândeam ce-l voi spune mamei. Ea aştepta invitaţia, după cum ne-am înţeles, de a sta împreună cu noi. Nu demult primisem un apartament, în care era prevăzută şi suprafaţa de locuit pentru mama, deoarece ea îşi dăduse apartamentul autorităţilor locale, având în vedere că vom sta împreună. Credea că totul e gata pentru mutarea ei la noi. Ştiind că mama aşteaptă s-o luăm, m-am dus la ea. Deschizând uşa, am observat că lucrurile erau deja împachetate. Mama, bucuroasă, m-a întâmpinat cu cuvintele: — Ai venit? Azi ne mutăm? Nu ştiam ce să-l spun. Sfiindu-mă, cu greu am rupt cuvintele: — Olea e împotriva mutării tale la noi. Nu ştiu ce să fac. Să schimb iarăşi apartamentul? Ce mă sfătuieşti tu? Pentru o clipă, mama s-a schimbat la faţă, apoi a spus veselă: — Trăiţi în pace, fecioraşule! Eu n-am să vă împiedic. Îmi voi găsi apartament, dar acesta lasă să-ţi rămână ţie. — Mulţumesc, mămică! Eşti cea mai bună mamă de pe lume. Pentru apartamentul tău eu voi plăti. — Ce spui, fecioraşule? Am cu ce achita! Primesc pensie şi apoi mai lucrez încă. Nu te nelinişti! M-am aşezat pe taburet. Mi se părea că am venit acasă şi nu aş mai fi plecat nicăieri. Aveam dorinţa să stau acasă. Mama s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe cap şi m-a invitat să bem ceai. În timp ce beam ceaiul, m-a întrebat despre serviciul meu, despre planuri. I-am povestit tot. Era deja târziu când mi-am luat rămas bun. Mama s-a apropiat de mine şi m-a sărutat pe frunte. În ochi i-au sclipit lacrimi. — Mamă, plângi? — Nu, fiule, pur şi simplu mi s-a părut că eşti micuţ, fără ajutor şi aş vrea să-ţi las ca moştenire dorinţa mea de vis: oricât de mult te-ai ridica în viaţă, să rămâi om. Domnul să te binecuvânteze. — Mamă, parcă îţi iei adio. — Nu, fecioraşule, du-te, Olea te aşteaptă. Transmite-l salutări. Am sărutat-o pe mama şi am plecat. Olea nu dormea, aştepta. Nici n-am reuşit să sun, că uşa s-a deschis şi Olea a întrebat: — Ei, cum a fost? — Mama ţi-a transmis salutări. — Ce rost au salutările, zise ea nervoasă. Ce aţi hotărât? — Mama a renunţat la apartament în folosul nostru şi a spus că îşi va căuta locuinţă. Doreşte ca noi să fim fericiţi. — Bravo mamei tale. Am ştiut eu că Ana Mihailovna e un om cu inimă mare. Olea s-a înviorat, iar mie mi s-a pus o piatră pe suflet. Parcă din depărtare auzeam vocea mamei: „Visul meu, fecioraşule, este ca oricât te-ai ridica în viitor, să rămâi om". Şi m-am gândit: Chiar acum sunt un om de nimic! Odată, când am venit seara acasă, Olea m-a anunţat: — A venit o scrisoare de la mama ta. Ana Mihailovna e în orăşelul N. la soră-sa. Stau împreună, se simt bine. Eram şocat. Mama a plecat deci?! Iarăşi am simţit greutatea aceea pe suflet. Probabil a plecat din cauza mea, ca să nu-mi amintească de singurătatea ei. Ni s-a născut o fiică. Am anunţat-o pe mama despre aceasta, prin telegramă. Ea ne-a felicitat şi peste o vreme ne-a trimis cadouri pentru fetiţă. Pe urmă, ni s-a născut fiul. Iarăşi am anunţat-o prin telegramă. Şi din nou am primit felicitări şi cadouri, de-acum pentru băiat. Odată, Olea m-a întâmpinat în prag cu o faţă nemulţumită şi mi-a spus: — Scrisoare de la mama ta. Vine să-şi vadă nepoţii fără să-şi fi cerut voie. Vine şi mama mea şi nu ştiu dacă este bine să fie împreună. Ce zici? Poate trimitem telegramă să mai zăbovească. — Lasă să mai aştepte a ta, ea vine des pe la noi, pe când a mea nu a fost de cinci ani şi nici măcar nu şi-a văzut nepoţii. Olea, fii om, i-am zis. — Bine, a răspuns ea bosumflată. A doua zi, m-am dus s-o întâmpin pe mama. Ea a ieşit din vagon radioasă şi s-a bucurat atât de mult că mă vede. Am alergat spre ea şi mama, îmbrăţişându-mă, a plâns în tăcere. Apoi, îndreptându-se, a zis: „Să mergem!" Ne-am îndreptat spre casă cu maşina mea cea nouă. În prag ne-au întâmpinat copiii, iar fiul meu a întrebat: — Tăticule, cine e asta? — Este bunica voastră, Ana. — A noastră? Dar de ce n-o cunoaştem? A zis Igor. Bunica s-a apropiat şi-a îmbrăţişat nepoţii şi peste o oră erau deja prieteni. Olea a venit târziu. A salutat rece. A pregătit cina, apoi ne-a chemat. Mama, stând la masă, ne-a întrebat despre lucru, despre treburi. Eu răspundeam. Olea tăcea. — Bunică, rămâi să stai cu noi! A zis Igor. — Rămâi, rămâi! Întărea Oxana. — Mulţumesc pentru invitaţie. Vă invit şi eu la mine, împreună cu mămica, cu tăticu. Veniţi. Dar mâine, copilaşi, plec. Sunt în trecere pe la voi. Şi m-am gândit să intru să fac cunoştinţă cu nepoţii. — Noi venim, venim, dar nu pleca! A doua zi mama se pregătea de plecare. M-am apropiat de ea şi, cu o voce rugătoare, i-am zis: — Mămico, mai rămâi măcar câteva zile. — Nu pot, fecioraşule. Eu sunt în trecere. Pe urmă. Altă dată. Am petrecut-o la gară. M-a sărutat şi mi-a zis: — Fecioraşule, măcar din timp în timp, scrie-mi. Am îmbătrânit şi mi-e tare urât fără tine. — Bine, mămico, i-am făgăduit, îţi voi scrie. Ne-am luat rămas bun şi într-adevăr îi scriam din când în când câte o scrisorică. Pe urmă m-am adâncit în lucru şi peste patru ani am anunţat-o că fiul ei este doctor în ştiinţe fizico-matematice. În loc de telegramă, a venit mama. A intrat în apartament, fiind parcă îngrijorată de ceva. Văzând-o, am strigat: — Mamă, tu eşti? Adia a ceva drag şi scump de la ea. M-am repezit, am cuprins-o în braţe şi am sărutat-o. — Da, fecioraşule, eu sunt. — Numai că nu aţi venit la timpul potrivit, Ana Mihailovna, spuse Olea. — Ba nu, a venit tocmai la timp, am replicat eu, cu reproş. — Deseară avem oaspeţi de vază şi n-am vrea ca prezenţa dumneavoastră să ne strice serată. Doar nu veţi putea nega că sunteţi credincioasă şi aceasta ne va produce disconfort. — Nu te deranja, Olea, plec degrabă. Am venit să-l felicit pe fiul meu şi să-l povestesc ce am visat. Visul acesta mi-a neliniştit inima şi de aceea m-am grăbit să vin la voi. Aici Ivan Maximovici a tăcut, parcă amintindu-şi ceva. — Ivan Maximovici, povestiţi-mi visul mamei dumneavoastră, îl rugă Galea. — Deja e timpul să pleci acasă, Galea, nu să stai atât cu mine. — Serios, vreau să aflu. Ce a visat ea totuşi? Vă rog, povestiţi-mi. — Bine, dacă doreşti. Iată ce mi-a povestit în seara aceea mama: — Cu o zi înainte de telegramă, am visat ceva urât de tot, un coşmar adevărat. Îngerii au anunţat a doua venire a lui Isus Hristos şi eu am alergat cu mare bucurie să-L întâmpin. L-am văzut pe Isus strălucitor, pe nori albi ca de zăpadă. Ţinea o secere ascuţită în mână. Eu am strigat: „Iată Dumnezeul nostru, să ne bucurăm şi să ne veselim de venirea Lui!" Şi deodată am observat că nu erai alături de mine. Am început să te strig: „Vanecica! Vanecica!" Priveliştea venirii lui Hristos a fost înlocuită de alta: ardea lumea noastră păcătoasă, ardeau oamenii, într-un iaz mare de foc în care s-a transformat Pământul. Printre cei ce ardeau, te-am văzut şi pe tine. Am strigat fără să mai ştiu de mine: „Fecioraşule, salvează-te!" Tu ai răspuns: „E prea târziu!" Pe urmă ai început să mă blestemi cu cuvinte groaznice: „De ce lucrai zi şi noapte? Credeai că mi-ai creat o viaţă fără griji în tinereţe şi în copilărie? M-ai ajutat să mă ridic în societate şi astfel mi-ai asigurat iazul de foc! Pier! Pier! Strigai tu şi pe tine te blestem, tu eşti de vină că pier!" Când m-am sculat dimineaţa, am hotărât în modul cel mai serios să vin aici şi să-ţi vorbesc despre Planul de Mântuire şi să te îndemn la pocăinţă. — Asta ne mai lipsea, se indignă revoltată Olea. — Olea şi pe tine te implor, caută calea mântuirii. Cât nu-l târziu, răspunse mama. — Niciodată nu va fi aşa ceva! Strigă Olea cu trufie. În clipa aceea mi-a fost milă de mama. Am cuprins-o şi i-am zis: — Mamă, este doar un vis, te rog, nu încerca să-mi tulburi sufletul. Nu doresc să vorbesc despre aceasta. Mergi la tanti Sonea acuma, vei dormi la ea, iar mâine revino la noi. Mama exclamă: — Nu, copii, nu vă deranjaţi pentru persoana mea. Am dorit să vă povestesc despre marele Plan al Mântuirii, de răscumpărarea omenirii, dar o dată ce nu voiţi să ascultaţi, voi pleca chiar acum. Te felicit, fecioraşule, ai mai cucerit o înălţime. Fii un om adevărat! Iată cadoul meu! Şi spunând aşa, mi-a dăruit un frumos stilou cu peniţă de aur. Am sărutat-o şi, în şoaptă, i-am spus la ureche: — Pentru toate ţie îţi mulţumesc, mamă. Olea s-a apropiat, de asemenea a sărutat-o şi i-a zis: — Vă mulţumim, Ana Mihailovna, pentru toate, fiţi fericită! La revedere! Mama, îngrijorată, s-a pregătit să plece şi a ieşit în grabă. Am vrut s-o petrec până la scară, dar Olea a trântit uşa în faţa mea. M-am aruncat asupra Olei: — Totdeauna te porţi urât cu mama! Dacă mă iubeşti, de ce urăşti ce mi-e scump mie? Eram enervat, dar m-am reţinut, pentru a nu aprinde cearta. Am alergat la fereastră. Mama, mult aplecată, mergea pe trotuar. Mi se părea că suspină. În acest moment, Olea s-a apropiat şi mi-a zis linguşitor: — Nu te gândi la nimic rău. Regret. Dacă ar fi venit măcar cu o zi mai târziu asta nu s-ar fi întâmplat! Azi avem atâtea treburi, dar ea cu visul ei. Şi chiar atunci, a râs veselă şi a zis: — Să mergem, Vanecica, după cumpărături, timpul nu aşteaptă. M-am trezit ca dintr-un coşmar şi am mers după soţie, ca să aducem comenzile de la magazine, căci veneau oaspeţii. Cu timpul, toate s-au uitat. Au trecut zile, luni, ani. Noi ne-am scufundat în viaţă, în treburi. M-am deprins cu familia aşa cum era ea: soţie frumoasă şi copii educaţi bine. De atunci au trecut zece ani. O dată pe an îi scriam mamei o felicitare de Anul Nou şi primeam răspuns de la ea. Dar acum, iată, am ajuns infirm, nu mai am picioare, nu mai am mâna dreaptă şi mă gândesc deseori la mama. Am nevoie de ea foarte mult, aş vrea să mă destăinuiesc şi să-l cer iertare pentru tot trecutul. Este mama mea! De la mângâierea ei mi s-ar face mai uşor şi, ca în copilărie, aş recăpăta pacea. Galea, acuma dumneavoastră ştiţi totul despre viaţa mea. Acum, în faţa dumneavoastră, stă un om cu suflet de nimic şi neînsemnat. Galina tăcea. Era surprinsă de ceea ce auzise. Acum îi devenea clară purtarea soţiei şi a copiilor omului din faţa ei. A spus încet: — Ivan Maximovici, aveţi nevoie să vă întâlniţi cu mama dumneavoastră. Daţi-mi adresa, eu îi voi scrie, dacă dumneavoastră nu o puteţi face. — Galea, spuneţi-mi adevărul şi numai adevărul, e drept că soţia mea m-a părăsit? Se făcu linişte, linişte de tot, încât se auzea greieraşul care cânta departe. Galea răspunse: — V-a trimis o scrisoare. — Duceţi-mă în salon şi aduceţi-mi scrisoarea. Galina s-a cutremurat. — Nu vă temeţi, Galea! Eu m-am pregătit pentru orice lovitură în viaţă, cunoscându-mi soţia. Tot ce a scris rău în scrisoare, am citit deja din comportamentul ei de mai înainte. Am simţit eu că nu mai am nici familie, nici casă şi am rămas singur. Nu te deranja, nu voi păţi nimic, iar dacă va trebui să-l scriu mamei scrisoare, o voi scrie singur, bineînţeles cu ajutorul dumneavoastră. Galea l-a dus în salon, a luat scrisoarea şi i-a adus-o. La plecare, i-a spus: — Ivan Maximovici, fiţi curajos şi pregătit pentru aspra şi neaşteptata lovitură a sorţii! — Eu m-am pregătit pentru orice. Mă voi strădui să-l semăn mamei. Pe ea nu au doborât-o loviturile sorţii, măcar că le-a primit de la cel mai iubit om de pe pământ - fiul ei. — Noapte bună, a spus Galina şi a închis încet uşa salonului după ea. La început voise să plece acasă, dar pe urmă se hotărî să rămână la spital, nu cumva să fie nevoie de ajutorul ei. Noaptea a trecut. Dimineaţa, Galina a intrat în salon. Ivan Maximovici dormea liniştit. Scrisoarea stătea pe pieptul lui. Galea luă scrisoarea şi o puse în plic. Ce s-a petrecut în noaptea aceea? Ivan Maximovici a citit scrisoarea. Pe urmă a mai citit iar şi iar, de câteva ori. Nu putea crede nicidecum că Olea şi copiii l-au părăsit în cele mai grele clipe din viaţă, lăsându-l singur. Simţea cum i se frânge inima de dor. Ar fi vrut să strige de durere. Asta era. Rămăsese singur, inutil, nimeni n-avea nevoie de el. „Oare chiar niciodată Olea nu m-a iubit? Oare chiar numai de poziţia mea socială şi de mijloacele mele a avut nevoie? Am trăit douăzeci şi cinci de ani împreună şi în clipele celei mai grele încercări să mă părăsească?! E drept că eu am cincizeci de ani şi sunt infirm, iar ea are patruzeci şi cinci de ani şi încă e frumoasă. Dar copiii? Ah, copiii, copiii. " Aşa cugeta el noaptea şi iarăşi lua scrisoarea, recitind-o o dată şi încă o dată: Vanea, îţi scriu scrisoarea aceasta şi plâng, dar nu pot face nimic cu mine. Mă vei acuza, dar nu am nici o putere. Semeni mult cu mama ta la caracter. Ea este răbdătoare, puternică spiritual şi întotdeauna răbda ofensele tăcând. Eu am schimbat apartamentul şi plec împreună cu copii în oraşul M. Cred că trebuie să divorţăm şi sper că nu-mi vei pune piedici. Aşa va fi mai bine. Ştiu că îţi va fi greu să treci peste toate astea, dar nu uita că ai mamă. Ea te iubeşte şi în clipele grele nu te va părăsi, nu vei rămâne singur. Iartă-ne pe toţi! Nu mă blestema! Nu te mai gândi la noi! S-a întâmplat ceva ireparabil. Iartă-mă, Vanea! Olea şi copiii. El se gândi: Olea şi copiii! Iată şi ultima înştiinţare că am avut soţie şi copii, familie. Nu-s copiii şi nu-l Olea. Toată viaţa m-a aţâţat împotriva mamei. Eu am fost cel mai nerecunoscător fiu de pe lume. A venit timpul să-mi întoarcă spatele şi mie copiii mei, cum i-am făcut şi eu mamei mele. Nu în zadar se spune: „Ce semeni, aceea vei secera". Iar acum Olea scrie: „Tu ai o mamă care te iubeşte". Olea, Olea, cum de îndrăzneşti tu să-mi aminteşti de mama? Iar eu, orbit fiind de iubire pentru tine, mi-am îngăduit să ofensez cea mai scumpă şi dragă fiinţă - sărmana mea mamă! Da. Mi-a rămas doar mama mea, aici ai dreptate. Mama care m-a crescut şi m-a educat în condiţii extrem de grele. Ea a făcut totul ca eu să cresc şi să ajung un om cinstit, protejându-mă de influenţa stricată. M-a învăţat din fragedă copilărie să mă închin lui Dumnezeu, Care singurul poate să audă şi să ajute în toate greutăţile. Tot ceea ce aveam, ce am obţinut, totul îi datorez mamei mele. Şi cum i-am răsplătit? Au trecut deja zece ani de când n-am mai văzut-o. Zece ani! În aceşti zece ani, am făcut doar schimb de telegrame. Ivan Maximovici a împins scrisoarea soţiei şi a hotărât ferm să-l scrie mamei o scrisoare, sincer să recunoască greşeala, să-şi ceară iertare şi s-o roage să vină la el. Sufletul i s-a liniştit şi peste câteva minute a adormit. S-a trezit tocmai la masă. A sunat şi peste câteva clipe a intrat Galina. — Galina, scuzaţi-mă că v-am deranjat. Am vrut să vă rog să-mi scrieţi scrisoarea pentru mama. — Bine, voi rămâne după lucru şi vă voi ajuta. Seara, Galina a intrat având în mână pix şi hârtie. Bucuroasă, a zis: — Vă stau la dispoziţie. Dictaţi. — M-am gândit să-l trimit o scrisoare scurtă. Scrieţi: „Scumpa mea mămică, Te rog, iartă-mă, dacă mă mai poţi ierta. Sunt foarte singuratic. Stau în spital. Sunt infirm, părăsit de toţi. Nu-ţi cer să mă iei la tine. Nu, la aceasta nu am dreptul. Eu vreau să-ţi cer iertare pentru toate suferinţele ce ţi le-am pricinuit. Mamă, am nevoie de tine, foarte multă nevoie. În cele mai grele clipe, cele mai amare ore din viaţă, fiul tău are nevoie de tine. De tine, cel mai apropiat, cel mai scump om pentru mine. Te rog încă o dată: iartă-mă! Al tău, Vanea" Galina a scris adresa pe plic şi a ieşit. Aşezându-se pe scaun ea continuă scrisoarea, dar pe urmă, a şters cu hotărâre ce scrisese şi, îmbrăcându-se, a plecat la oficiul poştal.

ORAŞUL  ZEULUI  CU  DOUA  FEŢE   Clnd timpul deschide o cale nouă, săpând nei brazde pe faţa pământului, vechile drumuri – asemenea zbârciturilor de pe un obraz smochinit – îşi pierd urmele de altădată. Drumurile, pe care istoria le croieşte între diferite ţări, au parte de năstruşnice prefaceri. Unele te uimesc prin prospeţimea, lărgimea şi viaţa lor clocotitoare; altele, căutând să-şi păstreze măreţia de veacuri, se pustiesc, totuşi, şi se cufundă în tihna paraginilor. Iarba începe să răsară printre lespezile de piatră, iar rădăcinile copacilor — Şuvoi vânjos de viaţă nouă – urnesc pietrele din loc. Până şi păsările şi dihăniile uită că, pe aceste drumuri, s-au perindat odinioară care triumfale sau a umblat picior de om. Multe din drumurile croite să dureze veacuri de-a rindul îşi mai păstrează trăinicia de odinioară, dar râmân de izbelişte. Oraşele, aşezate de-a lungul marilor drumuri ale istoriei, poartă şi ele urmele acestor prefaceri. Unele cad În paragină, altele, dimpotrivă, se umplu de o larmă pe care nu o cunoscuseră mai înainte. Unele se lăţesc, înghiţindu-şi periferiile şi ajungând hăt departe cu străzile lor, în timp ce, pe caldarimurile desfundate ale altora, încolţesc seminţele aduse de vânturile pornite din crângurile şi câmpiile învecinate… Bisericile părăsite de la marginile oraşelor sunt tăinuite de frunzişul sălbăticit al copacilor; pe clopote se aşterne colbul, iar pânza urzită de păianjeni, între limba şi gura lor, licăreşte în bătaia soarelui. Nici numele oraşelor nu s-au dat la întâmplare. Astfel, nu întâmplător, şi-a luat numele de Genova oraşul în care s-a născut Paganini, omul condamnat din pricina genialităţii sale şi blestemat pentru talentul pe care l-a avut. În evul mediu, cetatea se numea Janua, cuvânt care, pe latineşte, înseamnă „uşă“. Dar nu chiar o uşă cu canaturi şi balamale, ci poartă sau prag, care desparte lumea largă de locuinţa strimtă a omului. Janua însemna, deopotrivă, întâmpinarea zilei ce va veni – prag între ziua de ieri şi începutul zilei de mâine – ca şi privirea aţintită înspre viitor, neuitând însă trecutul. Zeul roman Janus era păzitorul pragurilor de casă şi al porţilor oraşelor, întruchipare a unei himere geometrice, care statornicea hotarul dintre trecut şi viitor, locul unde prezentul devine mai subţire ca umbra pânzei de păianjen. De aceea, zeul roman era înfăţişat printr-un cap cu două feţe. Cu o faţă privea înainte şi cu alta îndărăt, deşi amândouă feţele erau ale aceluiaşi cap. Să nu uităm că prima lună a anului poartă numele de ianuarie, fiindcă, odată cu venirea ei, se încheie ultimele clipe ale anului care s-a scurs, iar prin ger şi vifor străbat glasurile apropiatei primăveri din noul an. Odinioară, Mediterana – această gigantică elipsă – era împodobită cu o cunună de oraşe strălucitoare. În apusul îndepărtat, dincolo de Coloanele lui Hercule, se întindea Oceanul Atlantic. Vechile inscripţii greceşti pomenesc de călătoriile fenicienilor în partea cealaltă a Coloanelor lui Hercule şi despre expediţia lui Jason, care a purces să caute lâna de aur. Platon, în „Timeu“ şi „Criton“, povesteşte că, dincolo de Coloanele lui Hercule, era odinioară un drum care ducea înspre Atlantida. Aceasta a ipierit în valurile oceanului, dar rămăşiţele vechilor ei popoare le mai întfinim şi astăzi pe faţa pământului. Aşa cum Ar- himede vorbeşte de firicele de nisip, tot aşa Platon povesteşte despre lumile vechi, despre dispariţia lor şi naşterea altora noi. Lumea veche n-a depăşit Coloanele lui Hercule. Îndrăzneţii marinari care au pornit spre soare- răsare, deschizând drumuri spre Orient, au avut mai mult noroc decât cei care au călătorit spre soare-apune. Spre Răsărit, se aţinteau atât privirile celor ce râvneau la aurul Indiei, cât şi gândurile celor mistuiţi de dorinţa de a vedea focul nestins al candelelor Ierusalimului. O pafta strălucitoare la cingătoarea de oraşe din jurul Mediteranei, cheie a porţilor pământului – iată ce era Genova în veacurile acelea. În Genova, a văzut lumina zilei omul care a năzuit să închidă uşa spre lumea veche şi să deschidă poarta spre lumea nouă. La Genova, s-a născut Columb. Când aurul Americii a potopit Europa şi când vechii Indii din Levant i-au luat locul Noile Indii, s-a stins viaţa drumurilor ce treceau pe la poarta genoveză, legând Europa cu străvechiul Orient. În secolul XIV, Genova a pierdut Ciprul; peste patru veacuri, a pierdut şi Corsica. Această insulă genoveză a fost cotropită de francezi. Iar mai apoi ofiţerul corsican Bonaparte a pornit spre Italia, coborând din nord, împreună cu Massena, şi s-a îndreptat spre Genova. Oraşul cucerit a încercat să-şi păstreze neatâmarea şi, chiar sub ocupaţia lui Bonaparte, Republica genoveză continua să-şi aleagă dogii. Pe timpul lui, au mai existat încă douăsprezece guvemăminte şi opt prefecturi. Aristocraţia din consiliul celor zece cirmuia oraşul. Orăşenii bogaţi şi nobilimea – trei sute la număr – alcătuiau Consiliul cel mare al cetăţii. LEGENDA NAŞTERII Din gangul care se strecura printre case, dând într-altâ uliţă, trei trepte tocite şi murdare te duceau la clădirea cenuşie din Passo di Gatta Mora. Pe aceste trepte, spune legenda, alunecase o moaşă… Poticnindu-se, ea pomeni numele dracului. În aceeaşi clipă uşa se deschise şi se auzi scincetul răguşit şi piţigăiat al noului născut, cane era Paganini. Copilul a plins toată noaptea, a plâns şi dimineaţa. Plângea, tinguindu-se parcă împotriva cruzimii părinţilor, care-l chemaseră la viaţă intr-o noapte atât de neagră şi furtunoasă, când marea înfuriată se izbea de cele două diguri genoveze, bubuind ca o gură de tun. Era în noaptea de 27 octombrie a anului 1782. MIZERIE În apropiere de Passo di Gatta Mora, se afla, în anii aceia, o clădire lunguiaţă, care atrăgea privirile trecătorilor prin cercevelele înnegrite ale ferestrelor, prin petele de igrasie, prin tencuiala scorojită şi înverzită. Era un han pentru săraci – Albergo dei poveri. În ceata de copii zdrenţăroşi, ce năvăleau în stradă tocmai din acea clădire, ca să se joace cu corăbioare de lemn sau de hârtie, făcându-le să plutească pe băltoacele din preajmă, sau care se incăierau în mijlocul uliţei, um- plând-o de ţipete şi larmă, puteai zări un băieţaş cu frunte lată, cu un nas foarte lung, cu păr negru, încirlionţat, şi cu falca atât de ieşită în afară, încât avea înfăţişarea unei maimuţe. Doi ochi mari, negri, te izbeau în mod ciudat, dacă-i priveai chipul slut. Faţă de întreaga arătare a copilului – braţe lungi, picioare subţiri, cu labe enorme, degete prelungi la nişte mâini deşirate – ochii aceştia, neobişnuit de frumoşi, te surprindeau. Când ochii îi seânteiau de curiozitate, i se schimba întreaga faţă, pierzându-şi, ca prin farmec, urâţenia. Dar impresia aceasta trecătoare se destrăma într-o clipă şi mica făptură, rin jind, ţipând şi înjurând sălbatic, se năpustea, laolaltă cu alţi tovarăşi de joacă, asupra celorlalţi copii, şterpelindu-le corăbioarele şi bărcuţele purtate pe şuvoaiele repezi ale apei de pe marginea străzii. În gangurile întunecoase şi înguste ale „Hanului”, copiii se jucau de-a v-aţi-ascunselea. Duminica după-amiază, se strângeau ca să caşte gura la vreun olog bătrân, care, după ce se îmbăta bine, îşi bătea baba cu cârja. Copiii se cocoţau pe ultima treaptă a scării şi, de acolo, priveau pe geamul de deasupra uşii şi se desfătau în voie cu scenele acestea de familie. Adesea, apropiindu-se tiptil de uşa odăiţei în care cerşetorii jucau zaruri, ei aşteptau cu răbdare clipa când păgubaşii se luau la bătaie cu câştigătorii. Una dintre primele lovituri pe care viaţa i le-a hărăzit lui Niccolo a fost o boală lungă şi grea. A zăcut trei săptămâni cu fierbinţeli mari, aiurind şi sărind din pat, încât a trebuit să i se lege miinile şi picioarele şi să i se pună pe cap, tot timpul, ştergare udate în apă rece. Boala îl vlăguise. Pentru multă vreme, rămase departe de joaca celor de aceeaşi vârstă. Ceasuri întregi cânta din lăută, în timp ce mamă-sa cârpea, spăla, călca şi pregătea cina sărăcăcioasă. Începu să cânte şi din chitara lui taică-său. Niccolo creştea sub ochii grijulii ai mamei. Pe fratele mai mare, Francesco, mai că nu-l zărea pe acasă: el vorbea totdeauna în taină cu bătrinii care veneau la taclale pe la signor Antonio. Francesco era, pentru Niccolo, un străin, ba mai mult încă – un om nesuferit. La rindu-i, signor Antonio dădea tot mai rar pe acasă. Trezindu-se intr-o noapte, Niccolo văzu pe maică-sa îngenunchiată în faţa crucifixului şi rugându-se. Tată-său nu era acasă. Mama aruncă o privire feciorului şi, apropiindu-se de pat, îi spuse: — De ce nu dormi? O să vină şi tata îndată, că nu-i departe. Joacă şi pierde; speră să ne aducă fericire, dar ne căşunează numai necazuri!… Abia a doua zi, pe la amiază, se întoarse acasă Antonio Paganini. Băiatul cânta din lăută. Era atât de absorbit, încât nu băgă de seamă când intră tatăl. Acesta rămase locului şi îl ascultă zâmbind. În spatele lui, chiar în prag, se oprise şi mama. Când băiatul sfirşi de Cântat, tatăl începu să-l aplaude şi apropiindu-se de dânsul, puse, poate pentru prima dată, palma lui mare pe capul negru şi cârlionţat al copilului. Micul maimuţoi deschise larg gura cu dinţii gălbejiţi, ridicându-şi privirea speriată şi linguşitoare înspre chipul aspru al bătrânului. — Vai, cât eşti de slut l – rosti deodată signor Antonio. Duioşia i se irosise de pe obraz. Apoi, întorcându-se către nevastă-sa, îi zise: — Hai, Tereza, fugi şi cumpără ceva de-ale mâncării! Mi-i o foame de lup. Azi ni se cuvine să ne veselim puţintel. Luă chitara, se aşeză în faţa băiatului şi-i făcu semn din cap. — Carmagnola! Tatăl cânta bine, băiatul încerca, sfios, să-i ţină isonul. Apoi, Antonio Paganini lovi coardele, dădu la o parte chitara şi, cu paşi mari, hotăriţi, trecu în camera de alături. Ieşi de acolo cu o vioară veche şi spuse băiatului: — Niccolo, am să te învăţ să cinţi la vioară! Am să fac din tine o minunăţie! Ai să câştigi bani mulţi 1 Ştii tu ce-i asta? E vioara care a aparţinut unui străbunic al nostru, înmormântat la Capua, chiar în biserica Sfânta Anna. Ceea ce am pierdut eu la bureă, va trebui să câştigi tu, cu vioara. Azi e o zi norocoasă. Vezi maşina aceea? — şi arătă cu mâna spre nişte tabele de carton, ce se aflau pe masa de scris. Asta-i invenţia mea! Am în mână secretul succesului. Discurile astea simple, de carton, se învârtesc şi-mi arată taina câştigului… În clipa aceea, signora Paganini intră cu un coş în. Mână: — Pot să plec, Antonio? — Da! Da! Du-te! Scoase din buzunarul vestei ura teanc de bancnote şi, alegând-o pe cea de valoare mai mică, i-o întinse. După cum vezi, Terezo, zise el, treburile merg mai bine. Maşina mea de ghicit nu m-a înşelat. Acum ştiu precis ce numere de loterie trebuie să cumpăr, ca să. Câştiig!… — Nu te mai osteni degeaba! — îl întrerupse nevasta. Nu-i nevoie să mă minţi: ştiu doar că joci cărţi… — Ba tu minţi! — tună bătrinul. Hai, cară-te l Vezi-ţi de treabă… Şi astfel începu prima lecţie de vioară. Bucăţica de om pricepea cu greu cele ce dorea taică-său. Acesta se înfuria şi, la fiecare greşeală, îl plesnea peste ceafă. Apoi luă de pe masă o linie lungă, colţuroasă, şi se apucă s-o folosească la fiecare greşeală a băiatului. Cu lovituri dibace şi aparent uşoare, îi dădea peste mâinir, umplându-i-le de vânătăi. Când Tereza Paganini reveni cu cele târguite, signor Antonio se afla în culmea mâniei. Zăvorise copilul în cămnară, poruncindu-i să execute acolo primul exerciţiu de vioară. Timp de un ceas răsunară din încăperea aceea strimtă sunetele sălbatice şi stridente, în timp ce Antonio Paganini şedea la masă cu nevastă-sa, cinstindu-se cu vinul adus. Se lăuda cu câştigurile sale şi îl blestema pe signor Law, care ruinase băncile franceze şi invadase toată Franţa cu bancnote fără valoare, în locul monedei sunătoare de mai înainte, bună şi trainică. Îi blestema pe acţionarii italieni, care se înţeleseseră cu negustorii francezi. În zilele în care „nemernicii ăia“ de francezi puseseră mâna pe fortăreaţa cea mare a Parisului şi, lepădându-se de sfânta biserică şi de Dumnezeu, vârâseră pe rege la închisoare – mările erau bântuite de uragane, care nu mai semănau nici pe departe cu furtunile de altădată… Dar nicio furtună nu pricinuise atâta pagubă comerţului maritim ca răscoala gloatei franceze. Englezii popriseră vasele comerciale ale Franţei. Negustorii francezi încetaseră plăţile către băncile italiene. Bursa îşi încetase activitatea. Ale cui păcate trebuia să le ispăşească ol, Antonio Paganini, vechi şi cinstit misit? De ce tocmai el trebuia să îndure atâtea din cauza răscoalei norodului din Franţa? — Şi gloata asta blestemată, detfilând pe uliţe cu bonete roşii şi cu hârci înfipte în virful suliţelor, intonează cânte- cul nostru genovez Carmagnola! Cum de nu le e ruşine să batjocorească frumoasele noastre cântece 1… Limba bătrinului Paganini se împleticea tot mai mult. Tot mai des folosea Antonio cuvinte grele. Îi înjura pe toţi, vorbea de necinstea nobilimii, de falimentul negustorilor. Din senin, se apucă să-şi laude maşina de ghicit numerele ciştigâtoare. Nu-şi dădea seama că soţia sa tace, nici nu vedea suferinţa întipărită pe chipul ei. Tocmai când se lăuda mai tare, lovi cu pumnul în masă: — Mii de draci! Auzi cum cântă băiatul? O să ajungă departe!… Abia atunci îndrăzni Tereza să-i aducă aminte că băiatul fusese bolnav nu demult, că era primejdios să i se ceară sforţări atât de grele şi de îndelungate şi că era timpul să stou şi el la masă. Signor Antonio îi tăie cu grosolănie şirul vorbelor. — Nu va îmbuca nimic până ce nu va cânta primul exerciţiu fără nicio greşeală! RĂZBOI La „Han“ se povesteau lucruri ciudate. Francezii aşezaseră pe una din marile pieţe ale Parisului un fel de estradă, iar pe estradă puseseră nişte stâlpi, între care prinseseră un triunghi mare de oţel, care luneca de-a lungul scobiturilor şi cădea cu vârful ascuţit în jos. Intr-un cuvânt, francezii imitaseră maşina folosită de bătrânii măcelari din Milano pentru a ucide vitele la abator. Maşina lor, însă, era pentru capete de oameni. L-au scos pe rege din turnul în care-l ţinuseră prizonier, l-au pus sub maşină şi au lăsat să-i cadă pe ceafă triunghiul cel greu de oţel. Ridicară apoi căpăţâna despărţită de trup şi, ţinând-o de plete, o arătară poporului parizian strâns în preajmă, strigând: „Iată adevăratul rege al Franţei!“ Niccolo asculta cu uimire toate aceste vorbe, ce umblau din gură în gură. Se spunea că regele fusese un ticălos şi un trădător al poporului, aşa încât uciderea lui era o pedeapsă meritată pentru crimele de care se făcuse vinovat în faţa ţării. Se mai spunea că chemase în ajutor oşti străine, pentru a trece Franţa prin foc şi sabie; se vorbea despre satele franceze, cuprinse de flăcări, despre grozăviile foametei îndurate de cei mulţi, despre coaliţia împărăţiilor vecine, unite pentru a salva pe Ludovic al XVI-lea şi despre războiul ce l-au pornit împotriva poporului francez răsculat. — … Ai auzit? Francezii cintă Carmagnola noastră… Micul Paganini cinta acum destul de bine. Învăţase notele. Iar când lipsea de acasă bătrânul, încerca să compună singur mici cânteee. În închipuirea lui, îi vedea po francezii cu bonete roşii, avântându-se cu drapele ca să cucerească fortăreaţa Parisului! „Bastia, Bastiliotf, parcă aşa-i zice, se căznea să-şi amintească micul Paganini, şi sunetele ce îi veneau de la sine le reda în cântecul viorii lui vechi şi prea mari pentru el. Carmagnola suna melodioasă, plină de viaţă. Părea alt cântec, altă Carmagnolă. Intr-o zi, profitând de lipsa tatălui, micul Paganini plecă pentru prima dată de acasă, cu gândul să împărtăşească şi altora cântecul lui. El păşi prin gangul întunecos al „Hanului", parcă dosind o pradă. Aici îşi făcu Niccolo debutul în faţa lumii. Simţi o mândrie deosebită când glasului viorii lui i se alăturară şi vocile oamenilor care-l ascultau. Femeile şi bărbaţii, strânşi împrejur, cântau în cor o nouă Carmagnolă. O cântau acum cu toată bogăţia de nuanţe pe care i-o dăruise arcuşul lui Paganini. Ca şi înainte, soarele strălucea viu deasupra Genovei. Ca şi înainte, valurile mării susurau blând, scăldând digul de la Darsena Reale. Ca şi înainte, arborii înfloriţi din grădina publică, se legănau ritmic, în timp ce monumentele de marmoră din cimitirul Genovei sclipeau albe în ibătaia razelor, străjuind, neclintite în măreţia lor, vechile morminte ale aristocraţilor genovezi. Nimeni, în afară de consiliul cetăţii, nu ştia că uraganul ce smulgea acoperişurile palatelor bate de la nord spre sud şi din apus spre răsărit şi că, poate, peste noapte, cerul senin al Genovei se va acoperi de nori. Umblau zvonuri nelămurite că, undeva, în Alpii apuseni, prin trecătorile munţilor, apăruseră uniforme roş-albastre şi că armata de cavalerişti, ce se îndreaptă spre Gastel-Franco şi cetatea Bard, poartă în frunte nişte flamuri tricolore. Dar acestea nu erau decât zvonuri. Se rostea un nume italienesc, un nume vestitor de viaţă fericită şi norocoasă pentru cel oare-l purta. Buonaparte – soartă bună – era numele omului care venea dinspre nord, îndreptindu-se către sud, în fruntea unei întregi oştiri de răsculaţi. — Cine-i omul acesta? — spunea bătrinul Paganini, şezând la masă. E feciorul unui simplu sindic[1] corsican. Cum dracu îşi îngăduie canalia asta să poarte uniformă de general, când nu-i nici măcar nobil francez? Cum o să fie în stare să se împotrivească armatelor regulate ale împăratului austriac? Se apropie sfârşitul lumii, adăugă el, sfârşind de băut a patra sticlă de vin. În curând n-o să mai avem unde fugi! Bursa genoveză se redeschisese de două ori şi, de fiecare dată, signor Paganini câştigase bănet, nu glumă. Avea noroc şi la cărţi, ca şi în năstruşnicele sale afaceri cu loteria. Vecinii şuşoteau că n-ar fi tocmai lucru curat cu numerele acelea de loterie, că roţile maşinii ar fi unse cu ulei de aur… Bătrânului îi mergea ca-n poveşti. Când, pe uliţele Genovei, se porniră vânturile reci ale iernii, lumea începu să fie tare îngrijorată: se vorbea pe faţă despre înaintarea trupelor franceze dinspre apus, dinspre Nisa. Bătrinul Paganini, însă, părea că nu vede şi nu aude nimic. Era cu totul absorbit în operaţiunile nespus de complicate ale unei noi… Loterii. Acum, nu mai avea ochi să vadă maşina – cu discurile ei de carton, cu planşetele de lemn, cu acele, săgeţile şi indicatorul ci de oţel. Biata maşină zăcea intr-un ungher plin de praf, şi nici molanul n-o mai băga în seamă. Acum nu mai avea nevoie să facă, noapU’ii, calculele acelea nebuneşti. Hârşâiiul acelor de oţel pe discuri de carton, asemănător ronţăitului unui şoarece, încetase. Limbile ceasornicului alergau, de data aceasta, singure pentru signor Paganini – timpul lucra pentru el. Paganini se lăsa în voia soartei. Curentul vremii îi mâna paşii. Apele erau tulburi şi, tocmai m aceste ape tulburi, fostul misit genovez avea să prindă un peşte gras. În nord, lucrurile mergeau prost. Puternicele şi solidele întreprinderii financiare din oraşe începeau să se clatine. Corăbiile nu mai plecau pe mare. „Piraţii militari” ai Angliei ajunseră stăpânii Mediteranei. Romanelli şi Spiro, proprietarii unei bănci din Genova, chemară la ei, dis-de- dimineaţă, pa misitul Antonio Paganini. Citiră împreună proclamaţia generalului Bonaparte: „Soldaţi! Aţi fost prost hrăniţi, sunteţi aproape goi ’ Guvernul republican vă datorează totul, dar nu poate face nimic pentru voi. Răbdarea şi curajul eroic, de care daţi dovadă, vă fac cinste, dar din aceste virtuţi nu vă puteţi făuri nici glorie şi nici nu puteţi dobândi ciştiguri. De aceea, am luat hotărârea de a vă scoate din munţi, spre a vă duce într-una din văile cele mai roditoare din lume. În l’aţa voastră se deschid drumuri largi, cu oraşe mari; o să vedeţi o provincie înfloritoare, o ţară nouă. Acolo vă aşteaptă onoarea, gloria, bogăţia! tt — Aşadar! — exclamă bancherul Spiro, fluturind sub nasul lui Paganini fiţuica de hirtie albastră. Aşadar, sol- dăţoiul ăsta necioplit a şi trecut la înfăptuirea celor promise armatei lui de tâlhari cu care vine dinspre Nisa? — Da! — îşi răspundea tot el singur. Seeătuieşte oraşele cu jafurile şi supune populaţia unui tribut mai gteu decât moartea! — Ne-am hotărât să închidem banca! — rosti mai departe asociatul său, adresându-se lui Antonio Paganini. Iar tio, care ne-ai fost un ajutor credincios, îţi facem o propunere, care nu poate decât să te onoreze: vei pleca în nord, luând cu tine şi oarecare bagaj, anume nişte saci cu actele băncii: ipoteci, poliţe, chitanţe, acţiuni şi rente. Numerarul il lăsăm deocamdată aici. Închidem banca şi plecăm pentru citva timp din Genova, undeva mai departe, iar tu vei duce la Cremona sufletul şi inima băncii noastre. Antonio rămase multă vreme pe gânduri. Chipul i sg posomori din ce în ce mai mult. Cu pleoapele neclintite, urmărea prin oglindă expresia de pe faţa celorlalţi. În sfâr- şit, îşi ridică privirea plină de o spaimă prefăcută. Pe chipul bancherilor se ivi nedumerirea. — Noi ţi-am încredinţat tranzacţii însemnate, ai fost mijlocitorul nostru în toate afacerile maritime ale băncii. Spune-ne: cum am putea să te răsplătim dinainte pentru cele ce vei face? — Defăimarea lui Pâganinl – cd. 120 Romanelli vorbise mai mult decât se cuvenea. Spiro se încruntă şi rosti răspicat: — Ştii? La nevoie, mă pot învoi cu frate-meu care tocmai e gata să plece în nord, dacă treaba aceasta e prea grea pentru dumneata, signor Paganini l Atunci bătrinul misit se hotărî să dea lovitura. El cunoştea relaţiile dintre cei doi fraţi. Ştia că se despârţiseră, în urma unei afaceri necurate. Ştia că nu din sentimente familiale renunţase signor Spiro să mai amestece poliţia austriacă în relaţiile dintre el şi propriul său frate, căutând să facă uitată cât mai degrabă toată povestea. Paganini îi măsură cu privirea şi, luând o înfăţişare şi mai jalnică, zise: — Prea stimaţii mei domni, nu uitaţi că am nevastă şi copii! Nu-i pot lăsa în voia soartei! Dacă părăsesc oraşul în care m-am născut, trebuie să-i iau cu mine. Trebuie să-mi cumpăr o trăsură bună. Caii mă vor costa mai mult decât pe alţi călători, căci trebuie să-i obţin fără complicaţii. În acelaşi timp, trebuie să trec numaidecât drept un călător sărac. Recunoaşteţi, ca să fim drepţi, că ceea ce-mi cereţi este tot una cu a mă azvârli chiar în gura leului Se făcu tăcere. Scena aceasta se repetă încă de trei ori, după care, signor Spiro, cu inima strânsâ ca intr-un cleşte, fixă suma de cinci mii de lire. Paganini se ridică şi, ţinându-şi pălăria în mână, le spuse: — Domnilor, mă aşteaptă familia, daţi-mi voie să plec! Vă rog să mă credeţi că… eu… din toată inima… Dar Romanelli îl opri cu un gest brusc: — Ia mai las-o şi tu, ce naiba! Hai, spune suma care să-ţi acopere nevoile familiei! Dar ce zor-nevoie să cari cu tine nevasta şi copiii? — Nu, domnilor, vă rog să mă iertaţi, dar… Paganini se îndreptă către uşă, signor Spiro îi tăie repede drumul, apropiindu-se de raftul pe care erau rân- duite catastifele băncii. Luând un registru gros, se propti în uşă cu picioarele depărtate şi-i spuse: — Gândeşte-te şi tu, încăpăţânatule, ce putem face, când suntem aproape ruinaţi!       fi-SK «5» — Tocmai de aceea nu vreau să vă mai sporesc pierderile, domnii mei… — zise Paganini. Voi trăi şi eu, s&rmanul de mine, din cei câţiva gologani agonisiţi cu sudoarea frunţii, în vremea din urmă. — Hai, spune, odată, ce pretenţii ai, ce aştepţi de la noi? Atunci Paganini, aiplecându-şi privirile în pământ, zise: — Procente din toate afacerile maritime ale băncii, de îndată ce domniile voastre vă veţi relua operaţiunile. Printre actele pe care le voi duce la Cremona, stimaţii domni vor fi într-atit de buni ca să adauge şi angajamentul prin care mă fac părtaş la veniturile băncii şi îmi plătesc douăzeci de mii de lire peşin, în ziua plecării. DRUMUL PE PĂMÂNT În nordul Italiei, la Cremona, locuia signor Paolo Stradivarius. În zilele în care se petrec cele povestite de noi, el îşi făcea aproape zilnic însemnări, scriind în carnetul său: „Savoia, Nisa, fortăreţele Alexandria, Coni, oraşe întărite ca Suza, Bunetti, Exillo au fost cotropite şi distruse. Un general francez necunoscut, un aventurier şi un nemernic, a împresurat Mantua, una din fortăreţele cele m.» i puternice… Milano e ocupat de armatele franceze. Ixi porţile oraşului, îţi sare în ochi inscripţia: «Glorie vitezei armate franceze!» Femei, în rochii viu colorate, şi bărbaţi, în veste de sărbătoare, îi întâmpină pe francezi cu cintetv şi urale. Ofiţerii sunt acoperiţi cu flori, iar tunurile sâut împodobite cu ghirlande şi frunze de viţă. Jandarmii împărăţiei austriece au fugit către nord, clerul îngrozit părăseşte oraşele, şi toate acestea din pricina presiunii brutale a unui bandit corsican, care nesocoteşte religia cato- lică şi închide mănăstirile. Pentru a obţine măcar un armistiţiu, ducele de Parma a plătit, peşin, două milioane şi a fost nevoit să dea douăzeci din cele mai bune tablouri din galeria sa şi caii cei mai buni din grajdurile sale, lăsând totodată oraşul fără provizii. Ducele de Modena a dat zece milioane, precum şi toate tablourile şi statuile din palat, inspăimintat, regele Neapolelui şi-a rechemat tru- pf’lc. Însuşi marele pontif al Romei a plătit acestui tâlhar douăzeci şi unu de milioane, oferindu-i, pe deasupra, şi o sută din cele mai minunate tablouri ale Vaticanului. Apoi, a plecat de la Bologna spre Ferrara, iar din Ferrara mai’ departe, dând, din laşitate, binecuvântarea sa oraşului Anco na ca să primească garnizoana franceză. Până şi Lom- bardia noastră a fost nevoită să plătească un plocon de douăzeci de milioane. Ce va fi mai departe? Şi cine-l însoţeşte, mă rog, pe acest groaznic răufăcător? Un oarecare Murat, fiu de cârciumar, un oarecare Massena, om fără nicio faimă, şi un oarecare Augereau, tot atât de puţin cunoscut. Niciunul n-are blazon de nobil, niciun aristocrat printre ei. Ba, de fapt, se află printre ei şi un ti, har cu stemă de baron: colonelul Marbeau“. La 27 decembrie 1797, generalul francez Dufeau, intervenind în ciocnirea de stradă ce se petrecuse între locuitorii Romei şi soldaţii francezi, a fost rănit mortal. La 10 februarie 1798, sub zidurile Romei, a apărut Berthier, cu o oaste de 18.000 de oameni. Cinci zile mai târziu, cetatea eternă, capitala lumii, unde îşi avea reşedinţa locţiitorul lui Christos, s-a proclamat din senin Republica Romană, şi armata franceză şi-a făcut intrarea în Roma cu muzică şi drapele. Corpul neînsufleţit al generalului Dufeau a lost îngropat în Capitoliu, unde odihneau cei mai de seamă bărbaţi din istoria lumii, iar marele pontif, papa Pius al YlII-lca, a fost luat prizonier şi dus la Valencia, într-o trăsură simplă, escortat de către ofiţerii francezi Miollis şi Radet. Genova era înfometată. Generalul Massena şi credinciosul său ajutor Marbeau hrăneau soldaţii cu un fel de; iluat cleios de ovăz. Bobul şi scrobeala treceau drept mâncare aleasă şi se împărţeau doar duminica. Ciorba avea în loc de fidea fâşii de piele de la raniţele vechi. Aşa trăiau <? i zi de zi şi aşa se scurgeau lunile. Francezii sufereau de foame. Dinspre nord, aprovizionarea se făcea anevoie. Transporturile franceze pornite din Marsilia erau rapiu- rate pe drum. În zarea mării, se iveau noi şi noi puncte albe. Pinzele umflate ale unor uriaşe corăbii străluceau în bătaia razelor de asfinţit. Apoi corăbiile îşi aruncau ancorele şi un zid lung cuprindea tot orizontul, tivind marginile îndepărtate ale mării. Pe mal, răsăreau patrule de soldaţi francezi cu chivere şi căşti sclipitoare. Ştrengarii îşi băteau joc de ei, văzind cum le atârnă pe trupurile uscăţive şi prăpădite echipamentul jerpelit şi hainele de tot felul, în care rasele călugăreşti, prefăcute în mantale de campanie, se îmbinau cu uniformele gărzii naţionale, ale miliţiei pariziene sau cu uniformele Convenţiei. Santinelele franceze nu lăsau pe locuitori să se apropie de ţărm. La capătul digului se aflau posturi de veghe. Vasele comerciale genoveze fuseseră rechiziţionate şi acum erau folosite pentru nevoile armatei franceze. Comandamentul francez scruta cu îngrijorare orizontul. Pădurea de catarge, vasele uşoare şi cele de pază dispăruseră, iar în locul lor se vedeau enormele vase de linie. Acolo se c 0:1- centrase o forţă impunătoare, escadra, amiralului englez Keâth. Pe cheiurile de marmoră erau instalate bateriile franceze. Tunurile, cu ţevi lungi de aramă, fuseseră scoase de pe roţi şi aşezate în preajma cheiurilor lângă afetele răsturnate, iar pe chei se înşiruiau, printre ghiulele claie peste grămadă şi lăzile cu pulbere, balimezurile şi moi- tierele. Generalul Massena ar fi trebuit să plece demult în nord, dar teama unei debarcări engleze îl ţintuise în acest oraş, unde populaţia înfometată mâncase cei din urmă porumbei şi cele din urmă ciori, unde era primejdios pentru un câine sau o pisică să iasă pe uliţă, unde soldaţii francezi, luând cu sila năvoadele locuitorilor din împrejurimi, erau nevoiţi să se prefacă în pescari şi s-o pornească, în amui’g, cu bărcile, dincolo de ultimele întărituri ale diguiu:. în acele zile, când bubuitul tunurilor se auzea până în depărtări, când pe mare, în faţa ţărmului liguric, ardeau punţile, se sfâşiau pânzele şi se prăbuşeau în ţăndări catargele, când undeva, prin munţii înzăpeziţi, se aprindeau focuri, iar pe povârnişuri treceau în goană „strigind, pilcuri tir’ oameni cu arma în mină – în acele zile, (prin Como, Bergamo, Peschiero, trecea o caleaşca veche şi uzată, cu uşile jupuite şi geamurile sparte. înfofoliţi, ca să se apere de vânt, şedeau înăuntru un bărbat, o femeie şi un copil. Pe acoperiş erau legate nişte b. Tiuturi enorme. Vorreiterul şi surugiii, fluierind, pocneau din bice ca să îndemne mârţoagele. Caleaşca se oprea mereu În fata drumeţilor pe care-i întâlnea. De la aceştia aflară că detaşamentele franceze ocupaseră şoseaua spre Pavia şi Piacenza. Aşadar, erau obligaţi a face cale întoarsă către sud. Drumul spre Cremona era foarte anevoios. Trebuiră s-o ia pe căi ocolite. Tunurile armatei franceze des- f undaseră drumurile. Peste tot, pe unde trecuseră, bateriile franceze lăsaseră urme adinei. Călătorii noştri nu-şi dădeau numele lor adevărat, acela cii Paganini. Spuneau că-s familia unui simplu şi sărman frizer, care, înspăimântat de război, se muta de pe ţărmul mării în nordul Italiei, chiar în oraşul natal. Dormeau prin hanuri mici şi murdare. Se culcau îmbrăcaţi şi bătrinul Pr: ganini bodogănea tot timpul, dojenindu-şi nevasta pentru dorinţa ei neînduplecată de a părăsi Liguria. La început. Făcea treaba asta ca un actor, căutând a tăinui astfel adevăratul scop al călătoriei. Mai tirziu, îi deveni un obicei şi îşi luă rolul în serios. Drumul urca mereu, păduricile pline de umbră, cu desişuri de-un verde închis, povâmi- şurilc îmipânzite cu viţă de vie, cu frunza bătând în auriu, liv (? 7. Ile de portocali şi lărrâi, inundate de soare, se iveau t: >t mai des, alternând cu câmpiile acoperite cu lalele sau cu golaşele cringuri de măslini, de-un verde cenuşiu. Frunzişurile scăldate de razele soarelui îşi prefirau pe largi întinderi lumina lor verzuie şi diafană. Dar, tocmai la intrarea într-un oraş, se rupse osia. Călătorii au fost nevoiţi să întârzie trei zile, aştepând repararea caleştii. Era primul lor popas mai lung. Trudit de greul drumului şi doborât de damigeana de vin băută, signor Paganini dormi buştean timp de douăzeci şi opt de ore. …Căţărându-se într-un hambar, micul Paganini scoase vi ara din cutie. Fără să deschidă caietul de note, apucă arcuşul. Mama veghea catrafusele; tatăl, beat, sforăia. Jos, 1: poalele muntelui, un fierar aţâţa focul din vatră. Cu o clipă mai înainte – strtmbându-se în fel şi chip în faţa oglinzii şi scoţând limba – Niccolo nici nu se gândise să dinte la vioară. Din senin însă îi veni pofta să tălmăcească, prin sunete, impresiile călătoriei, să dea glas simţăminte- lor sale copilăreşti faţă de verdeaţa care năpădea întreaga privelişte. Pescarii care se întorceau de pe lac se opriră să asculte cintecul viorii. Timp de o oră, băiatul cintă nestingherit, până când, în sfârşit, zări pe fereastră mulţimea care-l asculta. Afară de pescari cu năvoade, erau acolo nişte orăşeni şi un vânător cu puşca la spate. Atunci se opri, lăsă vioara şi coborî încetişor scara… …Drumul urca mai sus, tot mai sus. Caii de schimb pe care-i primeau erau din ce în ce mai prăpădiţi. Mârţoa- gele abia puteau trage caleaşca mare şi largă. Adesea, trebuia să facă popasuri în primul sat ce le ieşea în cale, nu ca să schimbe caii, ci ca să-i lase să se odihnească. Popasurile acestea erau o adevărată nenorocire pentru Niccolo. Bătrânul Paganini, cuprins, pe neaşteptate, parcă de-o nebunie, îl silea să cânte la fiecare popas. Îl trezea noaptea şi-l punea să tragă cu arcuşul ceasuri de-a rinduL Când bietul violonist, obosit şi vlăguit, scăpa arcuşul din mână, tatăl, cu o lovitură de picior, îl trezea la realitate. Astfel trecură patru săptămâni de călătorie. Băiatul abia se mai ţinea pe picioare. Stând sub ploaie. În bătaia vântului, Niccolo răci şi începu să scuipe sânge. Şi totuşi, tată-său nu-l slăbea cu bătaia… O stângăcie, un tact greşit, o execuţie lipsită de viaţă, toate atrăgeau o pedeapsă. Strugurii cu orez fiert erau puşi deoparte, în colţul cel mai îndepărtat al mesei. Băiatul nu putea decât să privească de departe la mâncarea ce-i făcea cu ochiul. Mânuia arcuşul pe coardele viorii până simţea o sfirşeală. Atunci, farfuria cu orez se prefăcea într-un munte înalt, acoperit cu omăt. Genunchii i se îndoiau, bărbia îi cădea tot mai grea pe instrument, începe să-l treacă fiori, degetele alergau tot mai agitate pe gâtul viorii. Ce puţin semănau meleagurile acestea cu valea însorită, călduroasă şi plină de viaţă a Lombardiei! Acolo reuşise să dea glas impresiilor sale, evocând, prin sunete profunde şi calde, vegetaţia falnică, plină de sevă. Aici, însă, nu erau decât poieni troienite şi un munte înalt, acoperit cu zăpezi veşnice, ale cărui păduri apar ca nişte pete palide. Dar iată că el poate reda neaua nesfârşită şi scânteierile reci şi albăstrui ale gheţarilor, prin sunetele subţiri şi întraripate ale gamei Iul mi, răsunând ca nişte clinchete argintii. Acum, lăuta lui ingâna cu glas curat şi înalt melodia culmilor albe… Când tată-său pleca, micul Paganini desfăcea cu băgare de seamă cureaua cu care era prins coşul cu merinde, apoi, tiptil, o zbughea de acasă. Zburda pe povâmişuri, cerşind bătrânelor miloase câte un boţ de brânză de oi sau o cană cu lapte de capră. Obosit şi zgâriat de pietrele ascuţite, el se ascundea în ungherele cele mai neumblate, unde bătrtnul nu-l putea găsi. Adormea sub frunzişul pădurii, încălzit de razele soarelui, blestemând vioara, ce începea se transforme pentru dânsul într-un instrument de tortură. La Genova, într-o veche cameră de supliciu, băiatul avusese prilejul să vadă nişte carâmbi de lemn şi nişte butuci, care, prin forma lor, aminteau cutia viorii. Erau părţi din aşa-zisa „cizmă spaniolă”, în care se strângea piciorul criminalului, în timpul caznelor. Vioara ajunsese şi <>; i un instrument de tortură pentru manile, inima şi mintea copilului. Umerii şi coatele îl dureau, degetele nu mai aveau putere să ţină arcuşul. Mina stingă scăpa uneori gitul viorii, lăsând să alunece instrumentul jos, pe rogojină. Umbla săptămâni întregi cu semnele şi vânătăile pricinuite de ciupiturile făcute de mâna aprigă a lui signor Antonio. Braţele, picioarele, faţa şi gâtul îi erau numai vânătăi. De câte ori nu se aruncase maică-sa la picioarele tatălui, implorându-l să-i fie milă de copil? Rugăminţile ei insă îl întărâtau şi mai mult. Nimic nu era în stare să îniringă îndărătnicia bătrinului Paganini. — Am să fac din tine o minune, maimuţă afurisită!… Oricum eşti vândut diavolului, aşa că ori vei pieri, ori îmi vel asigura bătrâneţele. După plecarea blestemaţilor de vagabonzi francezi, când lumea va reveni la matcă, am să te scot, băiete, în faţa unei mulţimi de domni nobili şi avuţi. Ai să minunezi şi să înduioşezi bogătaşii, ai să-i mişti în aşa fel, încât să-şi uite zgircenia… Veniră apoi zile de bejenie. Fugarii din vicariatele din sud se zoreau acum să părăsească Lombardia. Se zvonea că întreg nordul Italiei căzuse în mâinile Franţei. Bătrânul hotărî să se refugieze în Elveţia. Începură cutreierările de-a lungul râului Ticino. De la Prato, prin Dazzio Grande şi Chioto şi lu! nd-o pe drumuri ocolite spre Bruniasco, Al- tanna şi Ronno, ajunseră în regiunea lacului Ritom şi abia acolo poposiră. De aici drumul o lua iarăşi peste coaste înzăpezite, acoperite cu brazi şi pini, ce se tinguiau în bătaia vântu-ui năpraznic, care îţi îngheţa ini ini le şi picioarele şi te tâia la faţă. Caleaşca se hurduca, sărind din hârtop în hârlop, apoi omătul nu se mai lipi de roţi şi se ivi pământul pietros. Ţăcăneala celor douăzeci şi patru de potcoave îl tnv. I deodată pe bătrinul Paganini, care, ca o pasăre umflată în pene, şedea în fundul caleştii. Omul îşi şterse cu mânera picătura ce-i atârna pe vârful nasului roşu. CREMONA După cumplita săptămână petrecută în munţi – din nou verdeaţă, din nou un drum, unde coastele şi văile se schimbau cu nemărginitele întinderi ale lacurilor îngheţate, după care urmau pajişti fără sfârşit. Văzduhul răsuna de comurile păstorilor şi se auzea dangătul clopotelor. Puzderie de sunete se prefirau acum în sânul naturii. în sfârşit, se iviră în zare şi bătrânele ziduri ale cetăţii Cremona. Două râuleţe şi un fluviu: Adda şi Oglio şi uriaşul Po îşi duceau la vale apele năvalnice. Cetatea şi castelul sir. T de o frumuseţe nemaivăzută. Iată şi bariera. Aplecându-se şi dezmorţindu-şi picioarele, bătrinul trebui să coboare din caleaşcă pentru a se duce la căsuţa de piatră cenuşie ca să prezinte arţăgosului şef de post actele din care reieşea că signor Antonio Paganini călătorea în regulă. Acum nu mai era un frizer necunoscut, care se întorcea în oraşul natal, ci un domn respectabil şi demn, cu o profesiune onorabilă: fostul agent comercial Antonio Paganini, care călătorea împreună cu soţia sa, Tereza, şi cu fiul lor, Niccolo. Un nou pocnet de bici şi caii o iau singuri la dreapta, spre ulicioara unde se zăreşte staţia de poştă, locul obişnuit pentru popas; abia după câteva zdravene smucituri de hăţuri, după sudalmele şi pocnetele de bici ale surugiilor, mârţoagele frinte de oboseală şi târându-şi cu greu picioarele izbutesc, În sfârşit, să întoarcă şi s-o ia în partea cealaltă. Iată şi piaţa oraşului. Vechi clădiri gotico-lombarde din secolul XII, marmoră roşie-trandafirie, vârful înalt al catedralei. Ceva mai încolo, o casă cu acoperişul ţuguiat din ţigle roşii. Uşile joase, dar largi, se deschid, primitoare, în faţa oaspeţilor. Fratele mai mare al tatălui, Vittorio Paganini, e în prag. O perucă albă, făcută chiar din propriul său păr, un nas roşu, ochi plumburii, o bărbie uscăţivă şi aspră, brăzdată de cute fine, cu o gropiţă negricioasă la mijloc, găurită parcă de un cui, urechi mici, cenuşii, probabil nespălate demult. Ochii aceştia îi fac copilului o impresie neplăcută. După salutările cuvenite, unchiul, dându-şi la o parte poala hainei, scoate din buzunar o tabacheră, trage tabac pe nas şi strănută. Ochii încep să-i lăcrimeze. Şi-i şterge cu o batistă verde, pe care sunt brodate nişte chei mari, aşezate în cruce. Batiste de’ soiul acesta au doar preoţii şi cei care fac danii însemnate sfintelor lăcaşuri. Dimineaţa trecu repede. Niccolo împreună cu maică-sa se duseră la biserică. Mama se rugă fierbinte la icoana pe care era zugrăvit un înger cântând din vioară… Peste noapte, începură s-o scuture frigurile. Pe drum se ţinuse tare. Grija neîntreruptă pentru Niccolo, teama că bătăile soţului o să-i vâre copilul în mormânt, dorinţa continuă de a păstra o îmbucătură mai mult pentru băiat o făcuseră să lupte împotriva bolii şi să-şi tăinuiască suferinţa. Aici la Cremona, chiar din prima zi, se duse la biserică pentru a se spovedi. Puterile însă o părăsiră deodată şi leşină. Spre dimineaţă, zvârcolindu-se din pricina marilor fierbinţeli, chemă la ea pe băiat. Îl privi lung, în tăcere, apoi, cu o voce stinsă, îi zise: — Dragul meu, astă-noapte, îngerul acela, a cărui sfântă icoană am văzut-o amândoi la catedrală, m-a vestit că tu vei fi cel mai mare violonist din lume. Nu degeaba am venit în oraşul acesta. Aici au trăit cei mai vestiţi făuritori de viori: meşterii Amati, Guarneri şi Stradivarius. Presimt că aici o să-ţi îngropi mama. Făgăduieşte-mi că niciodată n-ai să te laşi de vioară. Băiatul se sperie. Se aruncă în genunchi şi îl podidi plânsul. Când lacrimile începură să i se prelingă pe pomeţii ieşiţi mult în afară şi pe bărbia ascuţită, chipul i se urâţi şi mai tare. Niccolo îi făgădui mamei că o va asculta. I-ar fi făgăduit şi mai multe – câte în lună şi stele – numai să nu-i audă tânguirile şi să-şi alunge groaza ce-l cuprindea la gândul că maică-sa l-ar putea părăsi pentru totdeauna. Trecură câteva zile. Nici vorbă însă de o înmormântare. Mama se însănătoşi. Stând adeseori de vorbă cu el, unchiul devenea zi de 7.1 tot mai vesel şi mai blind cu Niccolo. Atenţia aceasta trezi o uşoară bănuială în inima băiatului, care dobândise o oarecare experienţă a vieţii, cât trăise la „Han“. Micul Paganini ciuli bine urechile. El simţise, de parcă ar fi fost om în toată firea, că în convorbirile dintre fraţi taică-său ascundea ceva unchiului şi acesta îşi pusese în gând să afle printr-însul taina ascunsă cu atâta grijă. Dar Niccolo n-avea habar de nimic. Pentru prima dată, îi păru rău că ştie atât de puţin despre afacerile bătrânului. Pentru orice eventualitate însă, îşi luă aerul că ar şti ceva, dar că este dator să tacă. Şiretlicul prinse. Din acea zi, putu să facă aproape ce voia din unchiul său. — Îmi zgârii urechile cu scârţâitul ăsta al tău! Ai o vioară îngrozitoare! — îi zise într-o zi unchiul. Micul Paganini îşi dădu seama că observaţia aceasta era doar un pretext pentru o discuţie mai serioasă şi se pregăti să-i facă faţă. Îşi luă din nou mutra unui om care deţine un secret important şi trecu la contraatac. Il întrebă dacă-i adevăr în tot ce se povesteşte despre viorile din Cremona, despre meşterii de viori, care au adus faima oraşului în lumea întreagă şi, în fine, despre Paolo Stradivarius, care locuieşte în apropiere de piaţa catedralei. Unchiul îl privi cu luare aminte, prefăcându-se că n-ar fi priecput unde bâtea nepotul. În cele din urmă răspunse: — Prostuţule, oraşul nostru e vestit în lumea întreagă pentru fabricile lui de mătase, nu pentru ce spui tu! Ce-i drept, anul trecut a venit pe aici un ţicnit, un lord englez, care se tot interesa şi-şi făcea însemnări despre familia Stradivarius – o familie de nobili respectabili din oraşul nostru. Ei au fost senatori şi nu s-au ocupat niciodată cu vreun meşteşug. Nu-i mai puţin adevărat că un străbunic al lor, îndepărtat – dar şi acesta tot nobil – făcea viori, dar le făcea doar ca să-şi treacă vremea, fără să se ocupe de vânzarea lor. Băiatul îl urmărea cu neîncredere. — Ascultă-mă! — încercă bătrinul să-l readucă la subiectul ce-l interesa. Voi, înainte de a pleca din Genova, trăiaţi parcă în lipsuri, nu-i aşa? — Nu, unchiule! — îi răspunse scurt copilul. — Aha! Vasăzică, o duceaţi tare greu? — Nu unchiule I – îi răspunse nepotul pe acelaşi ton. — Vrei să spui că trăiaţi ca nişte cerşetori? — Nicidecum, unchiule! Atunci, unchiul se hotărî să pună capăt întrebărilor. — Ştii? — îi zise el, signor Paolo Stradivarius e în viaţă. Chiar el mi-a povestit cum smintitul acela de lord englez a tăbărft asupra lui cu tot felul de întrebări privitoare La moşii care făcuseră odinioară viori. Şi iată ce vreau să-ţi spun: clacă starea tatălui tău s-a schimbat Iii bine şi acum are bani, atunci roagă-l să-ţi cumpere mai bine o vioară de la contele Cosio. Maniacul ăsta are o colecţie de şase sute de viori. La el îi îndreaptă signor Paolo pe toţi cei care vin să-l plictisească întrebându-l de viori, ca lordul acela nebun. Personal, signor Paolo urăşte viorile. Informaţiile nu-l mulţumiră pe băiat. Iată de ce, intr-o bună zi, signor Paolo Stradivarius se sperie grozav, văzând cum îi răsare la geam, sărind din pom, un drăcuşor cu păr negru, care aducea a maimuţă. — Signore, pentru Dumnezeu, vă cer iertare î – strigă copilul. Bat de aproape trei ceasuri la poarta dumneavoastră şi nimeni nu-mi dechide! Şchiopătând, signor Paolo sări la fereastră, apucind în drum şi o nuia, cu care avea de gând să-l plesnească pe băiatul socotit drept hoţ. Dar micul Paganini îi căzu în genunchi: — Vă implor, signore, nu mă loviţi! Mă bate destul tata. Vă rog, nu mă bateţi! Doream numai să aflu de la dumneavoastră cum făceau viorile domnii Stradivarius… Signor Paolo se încruntă: — De unde ai picat, maimuţă afurisită? Cine ţi-a îndrugat basmele astea despre viori? Strămoşii mei au fost senatori, au purtat togi purpurii şi berete roşii. Pe mine nu mă interesează poveştile astea, scornite pe seama falnicului meu neam… Ia stai!… — Signor Paolo se repezi şi-l înşfăcă de guler. — Eşti un hoţ sadea! Pentru a suta oară repeţi aceeaşi poveste, care i-a scos din minţi şi pe englezi. Când eram tânăr, niciun neghiob nu se interesa de vechiturile şi rablele astea de viori. Acum însă, nu pot face un pas clin pricina smintiţilor de englezi. Spune-mi! — îl întrebă el cu asprime – cine te-a trimis la mine? — Nimeni, signore! Nu m-a trimis nimeni. Eu singur am venit, mânat de propria-mi dorinţă. Eu cânt dintr-o vioară, care… — În oraşul ăsta nu se mai poate respira! — exclamă signer Paolo. E o adevărată nebunie! în tot oraşul umblă fel de fel de zvonuri despre viorile Stradivarius. Cum adică? Eu sunt urmaşul unor meseriaşi şi numai atât? — Pe urmă, se înmuie. — Şi tu, mă rog, cine-mi eşti? Câţi ani ai? Sigur că minţi, când îmi spui că, la o virstă aşa de fragedă, cânţi la vioară! — Sunt din Genova! răspunde băiatul. Sunt fiul lui signor Antonio Paganini. Tata m-a învăţat să cânt din vioară; mi-e dragă viora, deşi tata face totul ca s-o urăsc. Şi eu care credeam că am de-a face cu un hoţoman! — Îi zise signor Paolo. Eu trăiesc aici în Cremona şi scriu cronica evenimentelor ce se petrec sub ochii noştri. Ce năpastă se abate asupra Italiei noastre… — Bătrinul vorbea câteodată ca pentru sine. — într-un singur an s-au petrecut atâtea în lume, câte nu se petreceau altădată nici într-un veac! Vasăzică, ai socotit că nu-i nimeni acasă, — Defăimarea Iul Paganini – cd. 120 — Se adresă el din nou băiatului, – şi te-ai gindit să şterpeleşti ceva de pe aici, hai? Iar ridica nuiaua şi iar o lăsă în jos. Abia acum observă băiatul că signor Paolo era tare bătrki. Uneori falca îi cădea în jos. La pieptu-i uscăţiv, abia prinse de gheroc, se bălăbăneau nişte decoraţii ciudate… — Parcă întreaga Europă a înnebunit! Ba detronează capete încoronate, ba, aşa din senin, începe să preţuiască nişte vechituri de viori, socotindu-le mai de valoare decât pe cele bune care se fac în zilele noastre. În primul rând ar trebui să-mi dovediţi că viorile vechi sunt mai bune decât cele noi… Tot aşa cum trebuie să-mi dovediţi că politica asta nouă e mai bună decât cea veche, adăugă el. O strim- bătură plină de furie îi schimonosi deodată faţa sir. Ochi- nită. Şi ar mai trebui să-mi dovediţi, strigă el, că Republica Franceză este mai presus decât monarhiile care durează de veacuri! Bătrânului îi căzură ploapele, apoi deodată, silindu-se parcă să se trezească, se adresă lui Niccolo: — Aşadar, băieţaşule, du-te la contele Cosio! Este un nerod, care-i nebun după viori. El a scornit bârfelile astea pe seama familiei Stradivarius, anume că noi am fi fost nişte meşteşugari. Să nu crezi nimic din ceea ce o să-ţi spună despre familia noastră; e un bătrân maniac şi născoceşte tot felul de basme; dar viori are multe şi, în fond, nu o un om rău. Signor Paolo luă clopoţelul de pe masă şi sună. Apăru o femeie cam de vreo patruzeci de ani, voinică şi rumenă. Se uită nemulţumită la bătrânul signor, îl măsură pe micul Paganini cu o privire mustrătoare şi, adresându-se lui signor Paolo, îl întrebă aspru: — De ce faceţi atâta gălăgie? — Catarino – zise Stradivarius, condu-l pe băiat şi pregăteşte masa! — Nu mai avem vin! — îi răspunse Catarina. Dar cum de-a nimerit aici netrebnicul ăsta mic? Vorbea tăios, cu un aer care ar fi vrut să arate că ea este stăpână în casă şi că signor Stradivarius nu-i iese din cuvint. — Cheile sunt la tine, Catarino! — ripostă înciudat Stradivarius. — Iar gologanii Ia dumneavoastră! — i-o tăie, necuviincioasă, Catarina. — Ba sunt la tine! — încercă să i se împotrivească bătrinul. — Ce-am avut am cheltuit. Signor Stradivarius mişcă buzele, ca şi cum ar fi dorit să răspundă ceva, făcu un gest neprecis şi începu să-şi pipăie buzunarul de la haină, căutând cheile. Zăbovi mult, scotocind într-un dulap zidit în perete. În cele din urmă, Catarina îi smulse din mâini săculeţul cu monede de argint şi, întorcându-se repede spre micul Paganini, îi strigă: — Hai! — În piaţa sfmtului Dominic! — îi strigă din urmă Stradivarius. — Cine te-a vârât în casă, diavole? — îl întrebă ameninţător Catarina, deschizând uşa lui Niccolo. Ca să nu mai încurce lucrurile, băiatul se strecură pe uşa deschisă şi o zbughi în stradă… …Ajunsese aproape de palatul cu două caturi al contelui Cosio, când, deodată, mai-mai să fie trântit la pământ de o palmă trasă drept peste ureche. Cineva îl înşfăcase de spate şi-l zgâlţâia fără milă. Zvârlind o privire peste umăr, văzu chipul înfuriat al lui signor Antonio. — Aici mi-erai, diavole! Tu strici liniştea familiei! Cine dracu te mână pe uliţi, când eu, de două zile, nu fac decât să alerg pentru tine la contele Cosio, ca să capăt o audienţă? Şi, ca un făcut, tocmai astăzi, când a primit să te asculte cum cânţi la vioară, îmi hoinăreşti, naiba ştie pe unde! Dacă te mai prind vânturând pe străzi, fără voia mea… — Dă-mi drumul, te rog! — strigă băiatul. Şi eu mă duceam tot la contele Cosio! Am aflat totul! Signor Antonio îi dădu drumul, privi buimăcit mina cu care-l înhăţase de guler şi zise: — Cum? Ce? Ce^ai spus? — Da, tată! — începu repede Niccolo, căutând să născocească în grabă o frază iscusită… Mă îndreptam spre contele Cosio, fiindcă… Fiindcă… mi s-a spus… că… — Minţi! — zbieră bătrinul. Nu vezi că ţi se împleticeşte limba? — Asta-i fiindcă m-ai strâns de gât – se găsi să răspundă băiatul. — Da de unde, asta-i fiindcă minţi! Dar în felul acesta câştigase timp. Acum se aflau în faţa grilajului de fier al palatului. Signor Antonio bătu. Portarul deschise. În pas săltăreţ, parcă dansând, bătrânul Paganini îl salută pe portar cu atâta respect, ca şi cum de dânsul ar fi depins multe şi îl rugă să anunţe pe domnul conte că umilul său servitor, Paganini, sosise împreună cu fiu-său, un violonist-minune. Niccolo Paganini tresări, şi ochii cu care-şi privea pe sub sprâncene părintele îi scăpărară ca ai unei dihănii mici. Violonist-minune! Pentru o clipă i se păru că uitase de bătăile mâncate şi de toate jignirile; ar fi vrut să-i sară de gât şi să-i spună că nu-i nevoie să-l mai bată, că va face singur tot ce trebuie, că el şi aşa îndrăgeşte muzica şi vioara şi că, dimpotrivă, după o bătaie, aproape că nu mai e în stare să cânte… Văzând însă zâmbetul slugarnic şi vrednic de milă al bătrânului, băiatul înţelese că pentru taică-său suferinţele sale nu înseamnă nimic, el socotindu-l doar un obiect oarecare, un mijloc de îmbogăţire, o maşină ce trebuia negreşit să-i asigure un câştig. Inima micului Paganini se strinse de durere. Niciodată până atunci nu văzuse pe faţa tatălui său un asemenea zâmbet viclean şi josnic. Tatăl nici nu se sinchisea de băiat şi nu luă în seamă privirea sfredelitoare a omuleţului care-l însoţea. Pentru el, Niccolo însemna mai puţin decât papagalul pentru flaşnetar sau decât maimuţa pentru un savoryard[2]. În curând, acest papagal trebuia să-i scoată flanşnetarului lozul cel mai norocos. După o clipă, tatăl şi fiul fură introduşi într-o sală mare şi goală, unde, în faţa unei măsuţe, şedea un bătrân cu nas coroiat şi cu ochi vioi şi bulbucaţi ca de pasăre răpitoare. Pe cap avea o perucă cu bucle albe. Purta o haină zmeu- rie, cu un guler de dantelă foarte soios. Manşetele îngăl benite, care-i înconjurau mâinile subţiri şi uscăţive, semănau cu nişte cânpe vechi. O privire mai atentă putea desluşi însă că erau dantele din nord dintre cele mai fine şi mai trainice. Nu se uzaseră, cu toate că fuseseră purtate ani de zile la mânecile hainei. Boţite şi ofilite, ele îşi păstrau încă frumuseţea desenului. Se potriveau de minune cu stăpânul lor, căruia timpul îi încreţise faţa. Sub povara anilor, defectele din născare ale chipului i se adânciseră. Bărbia şi nasul i se ascuţiseră, dar pieliţa obrazului, ca o trainică piele de căprioară, nu se veştejise… Totul în fiinţa lui părea ros şi spălăcit, dar fără să-şi fi pierdut câtuşi de puţin din trăinicie. Văzându-l, erai îndreptăţit să te întrebi: oare de câte veacuri dăinuieşte omul acesta pe lume, sub ploaia şi arşiţa soarelui italian? Contele Cosio îşi cercetă vizitatorii, măsurându-i încet din creştet până în tălpi, când pe unul, când pe celălalt, apoi începu să râdă zgomotos. Ecoul hohotului său răguşit umplu în lung şi în lat sala uriaşă: — Aşadar, despre ţâncul acesta mi-a vorbit bunul meu prieten Meneghetti? Dar e mai mic decât cea mai mică dintre viorile lui Amati! Dând nedumerit din mâini, adăugă: Nu mai departe decât sâptămâna trecută am vân- dut un „Ponsonu pentru copiii englezului acela smintit. După cât ştiu eu, era singura vioară Stradivarius făcută anume pentru copii. Pe ce-o să cânte fiul dumneavoastră, signor Paganini? — Pe ce va porunci domnul conte! — răspunse băiatul fără să se uite la tată-său. Cosio se apropie de un perete şi trase de un şnur. Perdeaua imensă, şi ea de culoarea zmeurei, se dădu în lături şi, în dulapurile de sticlă, sub razele soarelui, începură să scânteieze zeci de viori galbene, verzui, aurii, cafenii, vişinii închise, toate cu arcuşurile lor. Unele erau simple şi fără podoabe; altele, elegante şi împodobite cu incrustaţii de sidef şi mărgăritar. Mai atâmau acolo violoncele groase şi pintecoase, viole solide, viori cu arcuşuri lungi şi scurte, al căror gât meşterii constructori de lăute îl sculptaseră cu profiluri umane, grupuri ciudate sau capete de lei. În sfir- şit, Paganini zări o vioară urâtă şi ciudată, scurtă şi groasă, având gitul în forma unui cap de buldog. Micul violonist nu-şi putea lua ochii de la dulapurile caro se înşiruiau de-a lungul peretelui enorm al sălii, ca un panou o dată şi jumătate mai înalt decât statura unui om. Prin torentul auriu al razelor de soare, în care jucau firicelele fine, când fumurii, când sclipitoare, ale prafului din casă, bătrinul Cosio privea cu ochii unui fanatic, ai unui îndrăgostit, colecţia aceasta fantastică de viori, scumpa lui colecţie. Cosio se apropie de micul Paganini şi îi ridică părul de pe frunte. Îi privi atent sprâncenele, fruntea, ochii şi zise: — Am împlinit nouăzeci şi şapte de ani! Optzeci din ei mi i-am irosit strângând aceste comori. După socoteala mea şi după calculele astrologului meu, mai am de trăit doi ani. Casa în care te afli adăposteşte cea mai de seamă colecţie de instrumente muzicale din lumea întreagă. Pentru ele a fost creat pământul. De dragul lor creatorul universului a sădit în om dragostea şi năzuinţa nemărginită de a preface viaţa cea plină de necazuri în minunăţii de sunete. După ce rosti cuvintele acestea înduioşătoare, bătrinul se apropie de unul din dulapuri. Scoase o legătură de chei mititele şi începu să descuie un rând de lacăte, de diferite forme. Când descuie ultimul lacăt, canatul prinse să cânte, în surdină, o melodie şi se deschise singur. Rama de frasin cu balamale lunecă în lături şi bătrinul luă din cui o străveche vioară aurie. Ţinind, plin de grijă, gâtul viorii cu mina stângă, fără a şterge praful ce o acoperise, i-o întinse băiatului, apoi cu aceeaşi grijă, aproape solemn, îi întinse şi arcuşul. Îndată, micul violonist începu să cânte. CONTELE COSIO Signor Paganini zise Terezei: — Am primit, de la contele Cosio, un ajutor de zece ludovici de aur. — Dar ce, am rămas fără bani? — întrebă îngrijorată signora Tereza. — Ah, iar te repezi cu ciudăţeniile tale! — răspunse bătrânul mânios. Ştii bine că nu pot cheltui cu ţâncul ăsta banii ce mi-au fost încredinţaţi de stăpinii mei! O să treacă încă mult timp până ce vom putea scoate dintr-însul măcar o centimă. Trebuie să înveţe şi iar să înveţe! Contele Cosio spune că nu va ieşi nimic din băiat, dacă nu va începe numaidecât să ia lecţii cu signor Rolla. Ştii însă cât de scump costă lecţiile la signor Rolla. După mine, cel mai nimerit lucru ar fi să nu mai cheltuiesc banii cu învăţătura lui, ci să pornesc cu el într-o călătorie prin Lom- bardia, de îndată ce vor pleca blestemaţii de francezi. Şi or să plece, te rog să mă crezi, or să plece! Ieri s-au adu- nat aici preoţii; a venit şi un jandarm de la Viena, îmbrăcat în haine de canonic, care a adus veşti bune. Francezii sunt bătuţi pretutindeni; în curând, le va pieri şi urma de pe meleagurile astea. Vorbind aşa, bătrinul scoase un portofel verde, voluminos, şi luă din el un teanc de hârtii. — Iată – rosti dânsul. Din anul una mie şapte sute optzeci şi nouă, hârtiile astea nu mai au nicăieri putere de circulaţie. După moartea regelui francez, s-au găsit regi care au început să distrugă cu sacii acţiunile franceze, ■emise pe timpul regelui. Iată, eu le-am cumpărat pe toate câte le-am găsit în Cremona. N-o să treacă nicio lună şi voi fi cel mai bogat om din Lombardia. — Dar dacă francezii nu vor pleca? — Vor pleca! Un astrolog de pe aici a prezis deplina lor înfrângere. În stele şi planete scrie că vor fi nimiciţi cu totul. Marte a intrat în constelaţia Astreei, iar Astreea înseamnă Austria, adică monarhia Habsburgilor. Ştii că eu, după ce am câştigat la loterie, am făcut o danie la biserică. Abatele Saganelli mi-a spus atunci: „Cumpără acţiuni din astea, cumpără cât mai multe!“ Şi am cumpărat acţiuni de la el în valoare de două mii de lire. …Bătrinul Cosio îi spunea micului Paganini povestea viorii: — Mă auzi, copile? — îi spunea moşneagul, plimbân- du -se prin sala vastă şi pustie a palatului său. Aici e patria celei mai minunate viori din lume. Şi lucrul acesta s-a putut întâmpla fiindcă aici creşte azarolul – un soi de arbore, cunoscut numai de noi – şi fiindcă aici firea l-a dăruit pe om cu o deosebită dragoste pentru sunete, făcându-l să năzuiască la cea mai înaltă măiestrie. Acum trei secole, trăia în oraşul nostru un oarecare Giovanni Marco del Bussetto, care a primit în casă pe un oarecare Andrea Amati. Bussetto era un meseriaş cinstit, iar Andrea Amati un nobil signor. Întâmplarea a făcut ca amândoi să îndrăgească acelaşi lucru. Bătrinul şi tânărul se înţelegeau tot atât de bine, cum ne înţelegem noi doi astăzi. Andrea Amati nu s-a mai întors în sânul nobilei sale familii, care socotea că el şi-a necinstit blazonul de nobil, devenind simplu. Meseriaş. Chiar şi în zilele noastre, există mulţi care nu înţeleg că nobila meserie de făuritor de viori nu poate fi socotită o îndeletnicire de rând. Du-te, de pildă, la signor Paolo Stradivarius! El va căuta să-ţi ascundă că se trage dintr-o familie de meşteri de viori, deşi titlul său aristocratic, cumpărat cu bani, preţuieşte mai puţin decât talentul înnăscut al unui meşter de viori. Dar să-l lăsăm în pace pe signor Paolo! E un om bun, scrie cronici pentru urmaşii de mai tirziu, dar, în fond, nu trăieşte viaţa din zilele noastre… De ce a plecat Amati de acasă? Îţi vine să râzi când te gândeşti bine de ce… Micul Andrea Amati se juca laolaltă cu copiii lui Bussetto. Copiilor ăstora le era îngăduit să se joace în grădina lui Amati, care, la’rândul lui, mergea în atelierul lui Bussetto. Andrea Amati începu prin a ciopli jucării. Făcea mici viori, iar Bussetto îl ajuta. Într-o bună zi, în lipsa tatălui său, micul Amati tăie toţi perii din grădina părintească şi îi dărui lui Bussetto. Ştii că viorile Amati sunt făcute din lemn de păr? Când bătrânul Amati se reîntoarse acasă şi văzu cele întâmplate, nu găsi ceva mai bun decât să-şi arunce odrasla în închisoare. Şi asta în ciuda sfaturilor şi rugăminţilor din partea celor bătrâni. De aici a pornit totul! Când a ieşit din închisoare, băiatul a rămas în familia Bussetto şi s-a arătat neînduplecat la toate stăruinţele tatălui său de a se întoarce acasă. Bătrânul se apropie de dulap şi îi arătă nişte plăci subţiri de lemn auriu: — Iată, acesta e lemnul de păr ale cărui roade au fost atât de amare pentru micul Amati şi atât de dulci pentru noi… Uncheşii mor, de obicei, înaintea celor tineri. Aproape întotdeauna, tatăl moare înaintea fiului. Andrea Amati ajunse moştenitorul unei mari averi. Dar, să vezi pildă de nobilă pasiune; el nu mai putu să-şi părăsească meşteşugul şi deveni meşter de viori. Poate că aveau dreptate cei care spuneau că se cam scrântise la închisoare! Lucra ca un apucat. Mereu se grăbea, muncea din răsputeri şi nu cunoştea odihna nici ziua, nici noaptea. Nu făcea nimic altceva decât viori, iar dacă nevastă-sa neglija să-i aducă mincarea în atelier, el uita că trebuie să măriânce şi era în stare să robotească două-trei zile, fără răgaz, până ce-şi termina treaba. I se prezisese nemurirea, dacă va ajunge să facă a patra suta vioară. Şi se zorea, deşi ştia prea bine că nu era vorba de nicio nemurire trupească. Fiecare nouă vioară era mai bună decât cea dinainte, de aceea ştia bine ce fel de nemurire îl aştepta. Mâinile lui Amati erau zdrelite, două degete nu mai aveau unghii, dar aceste mâini sluţite – numai tăieturi, bătături şi vânătăi – erau tot atât de sprintene cum sunt degetele tale de copil. Bătrânul Cosio luă mâna lui Paganini, o ridică, apro- piind-o de ochii săi, care nu mai vedeau bine: — La tine fiecare deget e ca un plisc de raţă. Arată urât, dar nici tu nu eşti mai frumos. Să ştii însă că degete ca ale tale sunt cele mai potrivite pentru vioară. Curând, micul Paganini învăţă să deosebească diferitele soiuri de viori. Le admira bolţile înalte, efurile graţioase şi zvelte, aplecate unul spre altul ca îngerii din tablourile călugărului de la Fiesole. — Asta nu-i o vioară prea puternică. Conţii şi ducii preferau să asculte pe violonişti în odăi mici; le plăceau sunetele dulci, line şi duioase. De aceea, niciodată să nu cânţi cu o vioară Amati într-o sală mare. Dacă ai dnta în această încăpere, uite, în colţul acela, unde se află masa mea de scris, mi-ar fi greu să te aud în mijlocul sălii. Nuanţele calde şi plăcute nu-s ceva rău. Dar când republica noastră a pornit lupta împotriva asupritorilor, şi când haita habsburgică s-a năpustit asupra Italiei de nord, oamenii de atunci au simţit nevoia altor sunete. Eram la Milano când s-a dat un concert în cinstea a numeroşi ofiţeri. După expresia chipurilor se vedea să noii condottieri[3] căutau în muzică răsunetele avântului lor războinic. Cavaleri ai noilor războaie, ei nu au înţeles nimic din muzica gingaşă şi dornoală a viorii lui Amati; dar când Servetto, un violonist din Genova voastră, apăru pe scenă cu o enormă vioară Stradivarius şi începu să spintece aerul cu sunetele sale, care ar fi putut doborî stoluri de păsări călătoare, atunci, dintr-o dată, trupurile oamenilor acestora se încordară, umerii se îndreptară, piepturile se umflară, ochii începură să le scapere… Cosio se opri, apoi continuă, îngindurat: La Versailles, aproape de Paris, exista cea mai bună colecţie din lume de viori Amati. Din anul 1790 însă, colecţia a dispărut fără urmă. Erau şase viole, două violoncele şi optsprezece viori. Întreaga colecţie fusese comandată pentru orchestra de coarde a regelui Carol al IX-! ea al Franţei. Se spune că linele piese ale acestei colecţii au fost cumpărate de englezi, la preţuri fabuloase, prin diferite oraşe din Europa.   [1] Reprezentantul unei instituţii, obşti sau ci.rpnraţii (N. ir.>. [2]               Savoyard cu maimuţa — obicei specific locuitorilor din Savoia de a purta o maimuţă pe umeri (N. tr.). [3]               Căpetenii de ostaşi mercenari în Italia evului mediu (N. ir.).  

Amorul conjugal de Alberto Moravia Alberto Moravia (1907-l990) s-a născut la Roma, într-o familie burgheză înstărită. Începînd din 1927, şi-a construit o carieră jurnalistică de succes, colaborînd la cotidienele La Stampa, Gazzetta del Popolo, Corriere della Sera. Şi-a făcut debutul literar cu Indiferenţii (1929), elogiat de critici ca unul dintre primele romane existenţialiste europene. Inovatoare şi incendiare, romanele sale explorează subiecte precum alienarea socială, sexualitatea lipsită de iubire sau ipocrizia vieţii contemporane. Pînă acum au fost traduse în limba română : Dispreţul (1954), ecranizat de Jean-Luc Godard în 1963, Ciociara (1957), ecranizat de Vottorio de Sica în 1969, Voyeurul (1985), Cum să trăieşti cu o soţie necredincioasă (1990). Scris într-un stil fluid, de o simplitate şi o eleganţă încîntătoare, romanul Amorul conjugal (1949) explo­rează teme literare fundamentale, precum inspiraţia literară, efectul muzei asupra creativităţii şi desco­peririi de sine, posibilităţile iubirii platonice şi ale iubirii conjugale. Autorul surprinde cu o fină intuiţie drama psihologică a unui diletant bogat care îşi vede năruindu-se cele mai înalte aspiraţii: să iubească o femeie şi să creeze o operă literară valoroasă. Retră- gîndu-se împreună cu soţia la o vilă izolată din Toscana pentru a scrie, Silvio Baldeschi îşi dă seama că lungile nopţi de dragoste îi secătuiesc puterile şi îi propune acesteia o perioadă de abstinenţă, pînă cînd îşi va încheia capodopera. Dar lucrurile iau o întorsătură tragică în momentul în care Leda e asaltată de avan­surile bărbierului, care îi vizitează zilnic. Naraţiunea la persoana întîi transmite admirabil cititorului lipsit de altă perspectivă confuzia, nesiguranţa, suferinţa şi sentimentul de înfrîngere pe care le încearcă pro­tagonistul în momentul destrămării mariajului său. înainte de toate, aş vrea să vorbesc despre soţia mea. A iubi, pe lîngă multe alte lucruri, înseamnă a te desfăta privind şi observînd persoana pe care o iubeşti. Şi nu doar a te desfăta contemplîndu-i părţile frumoase, ci şi părţile ei urite, puţine sau multe cîte sînt. încă din primele zile de căsnicie am găsit o plăcere de nepreţuit în a o privi pe Leda (acesta este numele ei) şi în a-i studia chipul şi trupul pînă la cele mai mici gesturi, pînă la cele mai fugitive expresii sufleteşti. Soţia mea, atunci cînd ne-am căsătorit, avea puţin peste treizeci de ani (mai tîrziu, aducînd pe lume trei copii, unele trăsături ale ei n-aş spune că s-au schimbat, dar, în parte, s-au modificat). Deşi nu neapărat de-o statură im­punătoare, era înaltă, cu un chip şi un trup foarte frumoase, chiar dacă departe de a fi perfecte. Chipul prelung şi slab avea acelaspect nedefinit, pierdut, aproape şters, pe care-l au uneori zeităţile clasice în unele ta­blouri antice mediocre, pictate îndoielnic şi devenite şi mai îndoielnice odată cu patina timpului. Acest aspect singular, al unei fru­museţi imperceptibile care, precum o rază de soare pe un zid sau umbra unui nor trecător peste mare, poate dispărea în orice moment, i se trăgea fără îndoială de la părul lung, de un blond metalic, mereu un pic răvăşit, cu şuviţe ce păreau să sugereze agitaţia spaimei şi a fricii, şi de asemenea de la ochii albaştri, foarte mari, puţin oblici, cu pupila dilatată şi apoasă, a căror privire evazivă şi reprimată te făcea să te gîndeşti, la fel ca părul, la o stare sufletească înspăimîntată şi sfioasă. Avea un nas mare, drept şi nobil şi o gură mare roşie, cu un contur din cale afară de sinuos, de o senzualitate posomorită şi greoa­ie, cu buza de jos răsfrîntă adînc peste bărbia prea mică. Era un chip neregulat şi totuşi foarte frumos, de o frumuseţe, aşa cum am spus, imperceptibilă care, în unele momente şi împrejurări, despre care voi vorbi mai în­colo, părea să se dizolve şi să dispară. Acelaşi lucru se putea spune şi despre trup. De la brîu în sus, soţia mea era slabă şi delicată ca o copilă; în schimb, şoldurile, pîntecele, picioarele erau solide, puternice, adulte, de o vigoare atletică, provocatoare. Dar această lipsă de armonie, ca şi cea a chipului, era anulată de frumuseţea care, ca un aer familiar şi impalpabil sau o lumină, în mod misterios transfiguratoare, o învăluia din cap pînă în picioare într-o aură de perfecţiune. Oricît ar părea de ciudat, uneori, privind-o, mi se întîmpla să mă gîndesc la ea ca la o fiinţă cu trăsături şi forme clasice, fără de­fecte, numai armonie, seninătate, simetrie. Intr-atît mă înşela şi mă seducea acea fru­museţe, pe care, în lipsa altor cuvinte, eşti nevoit să o numeşti spirituală. însă erau şi momente în care acel văl auriu se rupea şi nu numai că mi se dezvăluiau numeroase nere- gularităţi, dar asistam la o transformare neplăcută a întregii ei fiinţe. Am făcut această descoperire în prima zi de căsnicie şi, pentru o clipă, aproape am avut senzaţia că am fost înşelat, la fel ca bărbatul care, căsătorindu-se din interes, descoperă, după nuntă, că soţia e săracă. Aşadar, în re­petate rînduri, chipul soţiei mele se contracta într-o grimasă vizibilă, mută, în care păreau să se exprime o teamă, nelinişte, sfială şi, în acelaşi timp, un interes dezgustat. în timpul acestei grimase, neregularitatea naturală a trăsăturilor ei ieşea la iveală, ca să zic aşa, într-o manieră violentă, dînd întregului chip aspectul respingător al unei măşti groteşti care, intenţionat, cu scopul unui comic ne­obişnuit, la limita dintre neplăcut şi obscen, exagerează pînă la caricatură unele trăsă­turi : mai ales gura, apoi cele două riduri ce pornesc din colţurile gurii, nările şi ochii. Soţia mea îşi dădea pe buze cu mult ruj de culoare roşu aprins; pe lîngă asta, fiind palidă, îşi farda şi obrajii. Aceste culori artificiale nu se observau cînd chipul era calm, armonizîndu-se cu cele ale ochilor, părului şi tenului. Dar, odată ce apărea grimasa aceea, se distingeau, crude şi aprinse, iar chipul ei, cu o clipă mai devreme atît de senin, luminos, de o frumu­seţe clasică, evoca trăsăturile ridicole şi înflă­cărate ale măştilor de carnaval. El căpătă în plus acel aer obscen pe care moliciunea, căl­dura şi vivacitatea cărnii îl imprimă crispă­rilor de asemenea natură. La fel şi corpul, precum chipul, avea modul lui de a alunga aerul încîntător al frumuseţii şi de a se contorsiona în mod respingător. Ea se gîrbovea toată, ca un om căruia îi e teamă 8sau îi e greaţă ; dar în acelaşi timp, cum fac unele balerine şi actriţe de pantomimă cu scopul de a incita publicul, cu braţele şi pi­cioarele întinse în faţă într-o atitudine de apărare şi de respingere, corpul i se arcuia într-un act de chemare şi de provocare. Da, părea că îndepărtează cu braţele un pericol imaginar, dar totodată, cu acea intensă dis­torsiune a şoldurilor, părea să arate că acel moment sau puseu nu-i era neplăcut. Atitu­dinea era vulgară şi, însoţind uneori grimasa chipului, te făcea să te îndoieşti că te găseşti în faţa aceleiaşi fiinţe doar cu o clipă mai devreme atît de plăcută, atît de senină, nespus de frumoasă. Am spus că a iubi înseamnă să iubeşti totul la fiinţa iubită, atît părţile frumoase precum şi, dacă ele există, părţile urîte. Aceste grimase, aceste distorsiuni, deşi foarte respingătoare, mi-au fost imediat la fel de dragi ca frumuseţea, armonia şi seninătatea momentelor mai bune. Dar a iubi, uneori, în­seamnă a nu înţelege ; fiindcă dacă e adevărat că există o formă de iubire care presupune înţelegere, e la fel de adevărat că există şi o alta, mai pasională, care te face orb în faţa fiinţei iubite. Eu orb nu eram ; dar îmi lipsea luciditatea minţii unei iubiri încercate şi îndelungate. Ştiam că soţia mea, în anumite împrejurări, devenea urîtă şi vulgară ; mi se părea un fapt curios şi, ca tot ce avea legătură cu ea, demn de iubit, însă dincolo de această constatare nu voiam să ştiu sau să ajung. Trebuie să spun, în acest punct, că gri­masele şi distorsiunile se întîmplau foarte rar şi niciodată în intimitatea relaţiei noastre. Nu-mi amintesc ca vreodată un cuvînt sau un gest de-al meu să provoace în ea acea ciudată transformare a chipului în mască şi a corpului în marionetă. Dimpotrivă, în momentele de amor, ea părea să atingă maximul acelei fru­museţi incredibile şi inefabile. în pupila dilatată şi apoasă a ochilor ei mari se forma atunci o chemare ruşinată, blîndă, dulce, mai expresivă decît orice discurs; gura părea să exprime, prin senzualitatea şi linia sinuoasă a buzelor, o bunătate numai a ei, capricioasă şi inteligentă ; şi tot chipul îmi cuprindea pri­virile ca o oglindă liniştitoare şi misterioasă, încadrată destoinic de părul ei blond desple­tit. Iar trupul părea să se acomodeze în forma lui cea mai bună, zăcînd inocent şi moleşit, fără putere şi fără ruşine, ca un pămînt al făgăduinţei care se oferă celei dintîi priviri neîngrădit şi inundat de lumină, cu cîmpurile sale, rîurile, colinele şi văile pînă la linia orizontului. Grimasele şi distorsiunile se în­tîmplau, în schimb, cu ocaziile cele mai neaş­teptate şi mai nesemnificative ; îmi e de-ajuns să amintesc cîteva. Soţia mea a fost întotdeauna o mare amatoare de cărţi poliţiste. Acolo unde e de crezut că acţiunea devenea mai captivantă şi mai înfricoşătoare, am ob­servat cum încet-încet chipul i se descompu­nea în grimase, care nu dispăreau, apoi, decît odată cu finalul pasajului care le provocase. Tot aşa, soţiei mele îi plăcea să meargă la cazinou. Am fost cu ea la Campione, la Monte Carlo, la San Remo ; nu era dată în care, după ce se făceau jocurile, în timp ce roata se în- vîrtea şi bila sărea peste numere, soţia mea să nu aibă pe chip acea grimasă dezgustă­toare. în sfîrşit, pînă şi firul de băgat prin urechea unui ac era de ajuns să o determine să facă strîmbătura aceea ; sau un copil care, alergînd de-a lungul unui şanţ, risca să cadă ; sau o picătură de apă rece ca gheaţa pe spate. însă vreau să povestesc mai pe larg două cazuri în care mi s-a părut că această trans­formare a ei singulară avea origini mai complicate. într-o zi, ne aflam în grădina vilei noastre de la ţară şi eu mă chinuiam să smulg o buruiană înaltă şi viguroasă, aproape un arbust, care, cine ştie cum, crescuse în mij­locul esplanadei din faţa vilei. Nu era uşor, pentru că planta verde şi umedă îmi aluneca printre mîini şi probabil că, în plus, avea ră­dăcini foarte adînci. Atent la această ope­raţiune, nu ştiu de ce am ridicat ochii spre soţia mea şi am rămas stupefiat văzînd-o cu chipul şi trupul transformate de aceeaşi vul­gară grimasă şi contorsiune. în acelaşi timp, cedînd greutăţii corpului meu, planta a ieşit din pămînt cu tot cu rădăcina ei lungă şi pu­ternică, iar eu am căzut pe spate pe pietrişul esplanadei. Altă dată, invitasem nişte prieteni la cină în casa noastră din Roma. înainte ca invitaţii să sosească, soţia mea, în rochie de seară, aranjată şi purtînd bijuterii, a vrut să facă o vizită în bucătărie să vadă dacă totul era în ordine. Eu o urmam. Am găsit-o pe bucătă­reasă înspăimîntată de o langustă, o ma­tahală înarmată cu cleşti formidabili, încă vie pe jumătate, pe care ea nu îndrăznea să o apuce şi să o arunce în oală. Cu toată sim­plitatea, soţia mea s-a apropiat de masă, a apucat langusta de spate şi a aruncat-o în apa care clocotea. Ca să facă asta, recunosc că a fost nevoită să stea departe atît de foc, cît şi de animal. Dar această prudenţă nu explică decît parţial grimasa de pe chip, urîtă şi grotescă, şi mişcarea vizibilă a corpului care, pentru un moment, a părut să sugereze un zvîcnet provocator al şoldurilor pe sub mă­tasea lucioasă a rochiei de seară. Bănuiesc că soţia mea a avut asemenea grimase şi s-a contorsionat în modul acela de nenumărate ori şi în cele mai diferite ocazii. Oricum, unele fapte rămîn certe : nu şi-a con­tractat niciodată chipul şi trupul în timpul actului de iubire. în plus, aceste momente de crispare erau însoţite întotdeauna de tăcerea cea mai adîncă : o tăcere suspendată, care părea, însă, mai asemănătoare cu un ţipăt reprimat, decît cu o muţenie calmă. în fine, grimasele şi contorsiunile păreau că se ivesc mereu din teama faţă de un eveniment neaş­teptat, brusc, fulgerător. O teamă, aşa cum am observat, amestecată cu o formă de fascinaţie. »Am vorbit pînă acum despre soţia mea, e timpul să spun ceva despre mine. Sînt înalt şi slab, cu un chip plin de energie, cu trăsături pronunţate şi ascuţite. Poate, la o privire mai atentă, s-ar descoperi vreo slăbiciune în forma bărbiei şi în conturul gurii ; dar n-are importanţă, am un chip voluntar şi puternic care nu seamănă deloc cu adevăratul meu caracter, deşi explică parţial unele contra­dicţii ale lui. Poate că trăsătura mea cea mai evidentă este lipsa de fond. în orice fac sau spun sînt implicat total, fără rezerve, şi m-aş simţi complet în aer în cazul în care ar trebui să mă retrag. în fine, sînt un om de avangar­dă, fără grosul armatei şi nici al ariergărzii. Din această trăsătură provine uşurinţa cu care mă entuziasmez: orice fleac îmi poate provoca o stare de exaltare. Dar această exal­tare seamănă puţin cu aceea a unui cal care sare peste un gard viu foarte înalt, fără călă­reţul care a rămas la pămînt, cu zece metri mai în spate, rănit. Vreau să spun că e o formă de entuziasm căreia îi lipseşte aproape mereu susţinerea acelei forţe efective şi intime, fără de care orice ardoare se dizolvă în veleitate şi retorică. Şi, de fapt, sînt înclinat spre reto­rică, adică spre confundarea cuvintelor cu faptele. Retorica mea e de genul sentimental ; pentru că aş vrea să iubesc şi adesea mă amă­gesc că o fac, cînd, în schimb, n-am făcut decît să vorbesc, fie şi cu multă emoţie, dar doar am vorbit. în aceste momente plîng uşor, mă bîlbîi şi mă las în voia tuturor manifestărilor unui sentiment care dă pe dinafară. Dar sub aceste aparenţe entuziaste, adesea ascund o ascuţime caustică şi chiar meschină, care mă face duplicitar şi nu reprezintă nici o tărie interioară, fiind pur şi simplu expresia egois­mului meu. Toţi cei care mă cunoşteau cît de cît mă considerau a fi, înainte să o întîlnesc pe Leda, ceea ce s-ar numi în vremurile noastre si poate pentru încă ceva vreme, un estet. Mai precis, un om suficient de înstărit cît să tră­iască fără să muncească, dedicînd acest timp liber activităţii de a înţelege şi a se desfăta cu arta în diversele ei forme. Presupun că o astfel de părere, cel puţin în ce priveşte rolul pe care-l jucam în societate, era corectă în general. Dar singur cu mine însumi eram, în realitate, orice altceva decît un estet: eram un om chinuit de nelinişte, mereu pe mar­ginea disperării. Există în opera lui Poe o povestire potrivită pentru a ilustra condiţia sufletului meu în acea perioadă : cea în care este descrisă aventura unui pescar atras cu tot cu barcă într-un vîrtej al mării. El se roteşte cu barca de jur împrejurul pereţilor abisului şi, împreună cu el, deasupra, lîngă şi dedesubt, se rotesc nenumărate epave ale precedentelor naufragii. Ştie că, rotindu-se, se apropie tot mai mult de fundul vîrtej ului, unde îl aşteaptă moartea, şi ştie de unde vin toate acele epave. Deci viaţa mea se putea compara cu un vîrtej interminabil. Eram prins în spirala unei pîlnii negre, iar deasupra, dedesubt şi lîngă mine vedeam ro­tindu-se odată cu mine toate lucrurile la care ţineam. Acele lucruri pentru care trăiam, după cum susţineau alţii, şi pe care eu, în schimb, le vedeam tîrîte cu mine într-un bizar naufragiu. Simţeam că mă învîrt în cerc cu toate cîte fuseseră create pe lume bune şi frumoase şi nu încetam nici măcar un singur moment să văd capătul negru al pîlniei, care îmi promitea mie şi tuturor celorlalte epave un sfîrşit inevitabil. Erau momente în care vîrtejul părea că se restringe, că se aplati­zează, că încetineşte şi că mă redă suprafeţei calme a vieţii cotidiene ; erau alte momente, în schimb, cînd rotirile deveneau mai rapide şi mai adînci şi atunci eu coboram în vîrtej şi cu mine coborau toate operele şi raţionamen­tele umane, iar eu aproape că îmi doream să fiu înghiţit definitiv. în tinereţe, aceste crize erau frecvente şi pot să spun că nu a fost zi, între douăzeci şi treizeci de ani, în care să nu fi îmbrăţişat ideea sinuciderii. Bineînţeles că nu voiam, în realitate, să mă omor (altfel chiar m-aş fi omorît), însă această obsesie a sinuci­derii era totuşi culoarea dominantă a peisajului meu interior. M-am gîndit de multe ori la diverse re­medii ; şi destul de curînd mi-am dat seama că numai două lucruri m-ar fi putut salva: iubirea unei femei şi creaţia artistică. Ar pu­tea părea puţin ridicol ca eu să nominalizez două lucruri atît de importante într-o ma­nieră atît de expeditivă, ca şi cum ar fi vorba de două medicamente banale de cumpărat din orice farmacie ; dar această definiţie sumară nu scoate la iveală decît marea limpezime la care ajunsesem, spre vîrsta de treizeci şi cinci de ani, în ce priveşte problemele vieţii mele. Mi se părea că la iubire aveam dreptul ca toţi ceilalţi oameni de pe acest pămînt; şi spre creaţia artistică eram convins că sînt purtat datorită naturii gusturilor mele şi de un talent pe care, în momentele cele mai bune, îmi făceam iluzii că-l am. S-a întîmplat, în schimb, să nu pot trece niciodată de primele două sau trei pagini ale oricărei compoziţii ; iar cu femeile nu am atins niciodată acel sentiment profund care ne dă încredere în noi înşine şi în ceilalţi. Ceea ce îmi dăuna mai mult în abordările sentimen­tale şi creative era tocmai acel entuziasm căruia îi cădeam pradă cu atîta uşurinţă, la fel de pregătit să se aprindă, pe cît de rapid să se stingă. De cîte ori nu mi se păruse că am găsit ceea ce căutam într-un sărut smuls de pe buze sfioase, în două sau trei pagini scrise în grabă ! Dar apoi, cu femeia, alunecam re­pede într-un sentimentalism limbut care ajungea să o îndepărteze de mine ; iar pe pa­gină mă pierdeam în sofisme sau într-o abundenţă de cuvinte care îmi inducea, în lipsa unei inspiraţii serioase, doar o înclinaţie temporară. Aveam primul impuls bun, care mă păcălea pe mine şi pe ceilalţi şi căruia îi urma apoi un soi de slăbiciune rece şi gene­rică. Şi eu îmi dădeam seama că, de fapt, nu iubisem şi nu scrisesem pe atît de mult pe cît îmi dorisem să iubesc si să scriu. Uneori 9 găseam şi femeia care, din interes sau din compasiune, ar fi fost dispusă să se lase păcălită şi să mă păcălească ; alteori, pagina părea că stă în picioare şi că mă invită să continui. Dar cel puţin am ceva bun: o con­ştiinţă neîncrezătoare care mă opreşte la timp pe drumul iluziei. Rupeam paginile şi, folosindu-mă de un oarecare pretext, nu mă mai întîlneam cu femeia respectivă. Astfel, cu asemenea încercări, s-a dus tinereţea.

Capitolul 1   DACĂ VREŢI ÎNTR-ADEVĂR SĂ AFLAŢI CE S-A ÎNTÎMPLAT, probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întîmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor şi să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― şi, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, şi Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărît unde mă aflu acum, aşa că vine să mă vadă mai la flecare sfîrşit de săptămînă. Cînd m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu maşina. Şi-a cumpărat de curînd un "Jaguar". O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Cînd locuia la părinţi nu era decît un scriitor ca toţi scriitorii. Dacă încă n-aţi auzit de el, să ştiţi c-a scris un volum de nuvele grozave: Peştişorul auriu. Dintre ele, cea mai reuşită e aia care se cheamă tot Peştişorul auriu. O poveste despre un puşti care nu lăsa pe nimeni să se uite la peştişorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sînt filmele. Să n-aud de ele! Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep.[1] Pencey Prep e o şcoală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-aţi auzit de ea. Sau, în orice caz, i-aţi văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentînd un tip straşnic, călare, sărind un obstacol. Ca şi cum la Pencey toată ziua nu s-ar face altceva decît să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, nici acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: "Din 1888, şcoala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară". Asta să i-o spună lui mutu'. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decît la orice altă şcoală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos şi cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Şi aceia probabil că aşa erau cînd au venit la Pencey. Aşadar, totul a început în sîmbăta meciului cu Saxon Hall. La Pencey, considerau meciul cu Saxon Hall drept un eveniment de seamă. Era ultimul meci al anului şi se spunea că, dacă Pencey ar pierde, nu ne-ar mai rămîne altceva de făcut decît să ne sinucidem cu toţii. Îmi amintesc că în după-masa aceea, pe la trei, mă aflam pe vîrful lui Thomsen Hill, lîngă tunul acela caraghios, din timpul Războiului de Independenţă. De acolo se vedea tot terenul, şi echipele care se îmbrînceau şi se cotonogeau[2] de la un capăt la celălalt al gazonului. Tribuna n-o vedeam prea bine, dar auzeam galeria răcnind ― puternic şi susţinut de partea lui Pencey, căci, în afară de mine, toată şcoala se afla acolo, anemic şi fără vlagă de partea lui Saxon Hall, căci echipa lor nu prea aducea popor. La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decît băieţii din ultimul an. Îngrozitoare şcoală, din toate punctele de vedere. Mie unul îmi plac locurile unde mai poţi vedea, măcar din cînd în cînd, cîte o fată, două, chiar dacă n-ar face altceva decît să se scarpine în cot, să-şi sufle nasul sau numai să chicotească ori mai ştiu eu ce. E drept că Selma Thurmer ― fata directorului ― venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stîrnească pasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguţă. A stat odată lîngă mine în autobuz, cînd veneam de la Agerstown, şi am intrat în vorbă cu ea. Mi-a plăcut. Avea nasul mare şi unghiile mîncate pînă-n carne ― aproape că-i dăduse sîngele ― şi purta un sutien d-alea afurisitele căptuşite cu burete, ca s-o facă să pară mai femeie, dar, totuşi, nu se putea să nu-ţi fie milă de ea. Ce-mi plăcea la ea era că nu-ţi scotea ochii cu tat-su, ridicîndu-l în slăvi. Ştia pesemne că-i un ipocrit şi-un pisălog. De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci şi-l urmăream de aici, de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa de scrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarte importantă. Plecasem la New York de dimineaţă ca să ne întîlnim cu echipa şcolii McBurney. Mumai că întîlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele, tot echipamentul şi toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vina mea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul oraşului, ca să ştiu unde coborîm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două şi jumătate în loc să ne întoarcem seara. Şi în tren, la întoarcere, băieţii nu mi-au adresat nici măcar o vorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim. Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă duc să-mi iau rămas bun de la bătrînul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă şi aşa mai departe şi m-am gîndit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte de vacanţa de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, şi un bileţel, în care-mi scrisese c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Ştia că nu mă mai întorc la Pencey. Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanţă, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăţ şi toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenţia să fiu mai silitor ― mai ales la sfîrşit de trimestru, cînd veneau părinţii să discute cu bătrînul Thurmer ― dar fusese în zadar. Aşa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o şcoală cu nivel foarte înalt. Zău că da! Aşadar, cum vă spuneam, era decembrie şi un ger de crăpau pietrele, mai cu seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decît impermeabilul, n-avem mănuşi, n-aveam nimic. Cu o săptămînă înainte îmi furase cineva din cameră paltonul din păr de cămilă cu mănuşile îmblănite în buzunar şi tot restul. Şcoala era plină de hoţi. Erau acolo mulţi băieţi cu părinţi bogaţi, totuşi şcoala era plină de hoţi. O şcoală, cu cît e mai scumpă, cu atît găseşti mai mulţi hoţi în ea, zău, nu glumesc. Stăteam, prin urmare, lîngă tunul ăla nenorocit şi urmăream meciul. Aproape că-mi îngheţase fundul. Şi nici măcar nu eram cine ştie ce atent la meci. Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E drept c-am părăsit multe şcoli şi multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărţirea e tristă sau neplăcută, dar cînd părăsesc un loc vreau să ştiu că plec. Altfel mă simt şi mai rău. Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt că plec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie, fotbal în faţa şcolii cu Robert Tichener şi Paul Campbell. Băieţi de treabă amîndoi, dar mai ales Tichener. Mai era puţin pînă la masa de seară şi începuse să se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare, şi mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Pînă la urmă, însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pe fereastră şi ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Cînd am noroc şi-mi amintesc întîmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec ― cel puţin cu mine aşa se întîmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit de povestea asta, m-am întors şi am luat-o la fugă, coborînd pe versantul celălalt al dealului spre casa bătrînului Spencer. Nu locuia la şcoală. Locuia pe Anthony Wayne Avenue. Am alergat tot drumul pînă la poarta principală a şcolii, unde m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul. Dacă vreţi să ştiţi, îmi pierd foarte repede suflul. Mai întîi pentru că fumez foarte mult ― adică fumam înainte. M-au silit să mă las. Şi pe urmă pentru că în ultimul an am crescut cu vreo şase ţoli şi jumătate. D-asta, aproape c-am dat în tuberculoză şi am venit aici să-mi fac toate analizele alea blestemate şi aşa mai departe. Totuşi, una peste alta, sînt destul de sănătos. După ce mi-am recăpătat suflul, am traversat alergînd şoseaua 204. Era un polei îngrozitor şi a fost cît p-aci să cad. De fapt, nici nu ştiu de ce alergam. Cred c-aveam pur şi simplu chef să alerg. Cînd am trecut drumul, am avut senzaţia că, aşa, parcă dispar. Era o după-masă din acelea demente, cu ger năprasnic şi fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzaţia că dispari. Mamă, ce-am mai apăsat pe sonerie cînd am ajuns la bătrînul Spencer. Îngheţasem pînă-n măduva oaselor. Mă dureau urechile şi abia mai puteam să-mi mişc degetele. "Haideţi, haideţi mai repede, am spus aproape cu voce tare, deschideţi careva uşa!" În cele din urmă, mi-a deschis bătrîna doamnă Spencer. N-aveau servitoare, n-aveau pe nimeni, aşa că întotdeauna deschideau ei. Stăteau cam prost cu banii. ― Holden! a exclamat doamna Spencer. Ce bine-mi pare că te văd! Intră, dragul meu. Trebuie să fii mort de frig. Cred că s-a bucurat cînd m-a văzut. Îi eram simpatic. Cel puţin, aşa mi se părea. Mamă, ce repede am intrat în casă! ― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o. Cum se mai simte domnul Spencer? ― Dă-mi haina, drăguţule, mi-a spus. Nu auzise c-o întrebasem de domnul Spencer. Era cam surdă. Mi-a atîrnat haina în vestiar, şi eu am încercat să-mi netezesc puţin părul cu mîna. De obicei mă tund scurt, aşa ca nu trebuie să mă pieptăn prea des. ― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o din nou, de data asta mai tare, ca să m-audă. ― Foarte bine, Holden, spuse ea, închizînd uşa vestiarului. Dar tu ce mai faci? După felul în care m-a întrebat, mi-am dat imediat seama că bătrînul Spencer îi spusese tot. ― Foarte bine, i-am răspuns. Da' domnul Spencer ce face? I-a trecut gripa? ― Dacă i-a trecut? Doamne, se poartă ca un adevărat... ca un nu ştiu ce...! E în camera lui, dragul meu. Intră la el fără să mai baţi la uşă.   [1] În S.U.A., pe lîngă obişnuitele şcoli medii (high schools), există, pentru pregătirea viitorilor studenţi, instituţii şcolare de tip special numite preparatory schools (şcoli pregătitoare) sau, pe scurt, preps [2] Fotbalul american se deosebeşte de cel practicat la noi; mingea este elipsoidală, iar regulile sînt cam aceleaşi ca la rugbi.

Cele 7 Legi ale invatarii de Wilkinson Bruce The 7 Laws of the Learner     CUPRINS:   Mulţumiri. 7   Introducere. 11 legea întâi: Legea învăţării.   Capitolul 1 Legea învăţării: concept, model şi maxime. 19   Capitolul 2 Învăţarea: metodă şi sugestii. 45 legea a doua: Legea Aşteptării.   Capitolul 3 Legea Aşteptării: concept, model şi maxime. 73   Capitolul 4 Aşteptarea: metodă şi sugestii. 99 legea a treia: Legea Aplicaţiei.   Capitolul 5 Legea Aplicaţiei: concept, model şi maxime. 121   Capitolul 6 Aplicaţia: metodă şi sugestii. 143 legea a patra: Legea Memorării.   Capitolul 7 Legea Memorării: concept, model şi maxime. 177   Capitolul 8 Memorarea: metodă şi sugestii. 201 legea a cincea: Legea Nevoii.   Capitolul 9 Legea Nevoii: concept, model şi maxime. 231   Capitolul 10 Nevoia: metodă şi sugestii. 263 legea a şasea: Legea Echipării.   Capitolul 11 Legea Echipării: concept, model şi maxime. 295   Capitolul 12 Echiparea: metodă şi sugestii. 325 legea a şaptea: Legea Trezirii spirituale.   Capitolul 13 Legea Trezirii spirituale: concept, model şi maxime. 357 Capitolul 14 Trezirea spirituală: metodă şi sugestii. 385   Cuprinsul documentului este la sfârşit.         Mulţumiri.   Cursul Cele şapte legi ale învăţării nu s-ar fi materializat vreodată fără contribuţia anumitor persoane. Sunt cei care mi-au fost exemple, m-au încurajat şi mi-au dat putere. Am primit aplauze datorită colaboratorilor pe care îi voi menţiona.   În capul listei trebuie să-1 menţionez pe cel care m-a călăuzit cel mai mult în învăţare şi predicare, pe dr. Howard G. Hendricks. Mai întâi ca profesor la seminar, apoi ca model şi mentor, ulterior ca membru în consiliul director şi întotdeauna ca prieten, dr. Hendricks (sau Profu', cum este numit cu drag de către colegi) reprezintă personajul ascuns, dar prezent pe fiecare pagină, al acestei cărţi.   Încă din ziua în care am fost vrăjit de elocinţa şi caracterul său şi până în momentul de faţă, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani, mi-am dorit să-mi pot prezenta ideile la fel de bine ca şi el. Cel mai bun profesor dintre cei mai buni, dr. Hendricks mi-a influenţat viaţa într-un mod în care puţini au făcut-o – îmi exprim profunda apreciere faţă de el şi pentru influenţa puternică pe care a avut-o asupra vieţii şi lucrării mele. Mulţumesc, Profesore.   Întotdeauna există, în cazul fiecărui proiect, una sau două persoane care te încurajează la început şi te îndeamnă apoi să continui. Atunci când Cele şapte legi ale învăţării a prins contur, dar s-a lovit de obstacolele inerente oricărui început, bunul meu prieten Pat MacMillan m-a încurajat să nu mă dau bătut.   Creativitatea este foarte preţuită la Walk Thru the Bible [WTB] şi cel mai important departament din Organizaţie care o promovează este Echipa de Cercetare şi Dezvoltare. Creativitatea nelimitată este egalată doar de hotărârea lor neclintită de a îmbunătăţi metodele de predare a Bibliei, materialele şi procesul de pregătire religioasă. Fără sprijinul lui Gordon Wilkinson, Peter Wallace, Randy Drake, Mary Lee Griffith şi al tatălui meu, acest proiect nu ar avut scânteia de creativitate pe care o are.   Datorez mulţumiri Echipei Executive de la WTB. După părerea mea, alvin Edwards este de neegalat ca vicepreşedinte executiv al WTB şi lider al echipei de conducere. Adresez mulţumiri d-lor Richard Waites, Jill Milligan. Greg Freeman, Cathy Ellis. Jim Gabrielsen. John Nill. Dennis Nunn, Jim Heiskell şi Reg Rhodes, pentru că au sprijinit şi mărit sfera de acţiune a WTB.   Corpul profesoral de la Walk Thru the Bible este unul de elită, constituind i exemplu remarcabil de aplicare a principiilor şi metodelor prezentate în această carte. Caracterul şi dăruirea lor pentru Hristos cât şi felul în care comunică reprezintă exemple incredibile atât pentru mine. cât şi pentru cei ce au privilegiul să beneficieze de lucrarea lor. Aducem mulţumiri decanului facultăţii WTB. Phil Tuttle şi colegilor săi – o echipă care se dezvoltă şi progresează în permanenţă – deoarece ne-au oferit exemple vii pentru această carte. Cea mai mare onoare la Facultatea WTB este invitaţia de a preda cele şapte legi ale învăţării – respectivii veterani sunt adevăraţii eroi ai facultăţii. Aduc mulţumiri d-lor Phil Tuttle, Dennis Nunn. John Hoover, Rich eland, Mark Bailey, Larry Dean, Dave Collins şi Bill Marty.   Timp de doi ani, în perioada de cristalizare a proiectului. Jan Kary şi Theresa Burkhardt au organizat în întreaga ţară o serie de conferinţe cu tema cele şapte legi ale învăţării. Am susţinut aceste conferinţe împreună cu bunul meu prieten, Walt Wiley. iar amintirile vremurilor petrecute împreună vor fi întdeauna vii în inima mea. Mulţumesc celor din echipa APL pentru prietenia pe care mi-au arătat-o.   John Hoover este omul din Matei 28:18-20 al WTB. De la început. Domnul 1-a chemat să-şi împlinească misiunea în.toată lumea", iar el a fost credincios acestei însărcinări de-a lungul anilor. Sub conducerea sa plină de ze1, nu numai seminariile Walk Thru the Old and New Testament au tăcut înconjurul lumii, ci şi Cele şapte legi ale învăţării. Mulţumesc, John. pentru că semănat această sămânţă în Australia, Brazilia, Canada, Franţa, Quebecul Francez, Germania. Grecia, Hong Kong, India, Indonezia, Kenya, Coreea, Olanda, Noua Zeelandă, Nigeria, Papua, Noua Guinee, Filipine, Polonia. Rusia/Ucraina, Singapore, Africa de Sud, Spania, Sri Lanka, Suedia, Elveţia, Thailanda, Uganda şi Marea Britanie. În plus. directorii internaţionali ai organizaţiei conduc lucrarea din ţările lor către o mai deplină maturitate spirituală prin misiunile WTB – mulţumesc lui Bryan Greenwood. David Lee, Bob McNaughton, Cliff Keeys. Robert Moon şi Martin Deacon.   

Vin ploile de Louis Bromfield Doi bărbaţi şedeau într-un bar. Primul îl întrebă pe cel de-al doilea: — Îţi plac americanii? Cel întrebat răspunse cu hotărâre: — Nu. — Francezii îţi plac? întrebă iar cel clintii. — Nu, răsună răspunsul cu aceeaşi hotărâre. — Dar englezii?. — Nu. — Ruşii? — Nu. — Germanii? — Nu. Urmă o scurtă pauză după care, cel dintâi, ridicând paharul, întrebă din nou: — Mă rog, dar cine îţi place? La care, cel de-al doilea, fără niciun pic de şovăială, răspunse: — Îmi plac prietenii mei.   Pentru aceasta istorioara autorul îi este îndatorat prietenului sau Erich Maria Remarque.                                                    PARTEA ÎNTÂI                                                             1        SOSISE acea oră din zi în care Ransome se simţea mai bine ca oricând. Stătea pe verandă, îşi sorbea brandy-ul şi privea puhoiul de raze aurii care învăluiau, într-o ultimă şi magnifică strălucire, ficuşii bengalezi, casa de un galben cenuşiu şi plantele agăţătoare cu flori roşii, mai înainte ca soarele să se scufunde dincolo de orizont, lăsând întreaga fire pradă întunericului. Pentru nordicul Ransome, deprins cu amurgurile lungi, calme şi albastre ale Angliei septentrionale, magia acestui apus nu-şi pierdea niciodată farmecul. Era ca şi când întreaga natură ar fi încremenit o clipă, spre a se rostogoli apoi deodată într-o beznă abisală. Amurgul indian îi trezea întotdeauna în suflet spaime ancestrale. Dar, pe lângă frumuseţea razelor aurii, în Ranchipur întâlnea şi alte minunăţii. La ora aceasta aerul liniştit era încărcat cu miresme grele de lemn ars, de balegă, de iasomie, de gălbenele, de praf gălbui stârnit de turmele care se înapoiau de pe păşunea arsă de soare, din mijlocul hipodromului de peste drum. Din depărtare se auzeau ropotul tobelor de lângă rugurile aflate pe malul râului, dincolo de Grădina zoologică a Maharajahului, şi urletele şacalilor care ieşeau la liziera junglei, aşteptând să se lase brusc întunericul spre a se risipi pe câmpie în căutarea stârvurilor rămase de peste zi. După ivirea zorilor le vor lua locul vulturii lacomi ieşiţi din scorburile copacilor noduroşi, mânjiţi cu găinaţ, spre a se avânta după jivinele moarte în timpul nopţii. Tot la această oră se ridica în aer ţesătura fină a sunetelor de fluier cu care John Baptistul, chincit în pragul porţii, întâmpina răcoarea serii. John Baptistul stătea acum acolo, sub ficusul imens şi lacom. În fiecare an copacul acesta îşi lăsa în jos ramurile care muşcau pământul, prindeau rădăcină şi acopereau metru cu metru pătrat din grădină. În nord, lângă Peshawar, un ficus enorm acoperise acri întregi; aparent o întreagă pădure, redusă în realitate la un singur şi viguros copac. „Dacă lumea ar trăi îndeajuns de mult, gândea Ransome, copacul acesta ar năpădi-o în întregime, aşa cum o năpădesc prostia şi răutatea omenească – încet, fără răgaz, înfigându-şi în pământ ramură după ramură, cu vigoarea neostoită a vieţii din India. Dacă voiau să supravieţuiască, şacalii şi vulturii trebuiau să se grăbească spre a se mai înfrupta cu vreun stârv de om sau de asin, de vacă sfântă sau de câine plebeu. Dacă dimineaţa te-ai fi trezit devreme şi ai fi ieşit călare din oraş, la câmp deschis, ai fi văzut ici-colo, pe întinderile arămii, încâlcindu-se într-o luptă cumplită, puzderie de vietăţi întunecate care devorau mortăciunile. Erau vulturii. Dacă ai fi venit o jumătate de oră mai târziu, nu i-ai mai fi găsit, iar în urma lor n-ai mai fi văzut decât grămăjoare de oase albe, curăţate bine, tot ce mai rămăsese din vreo vacă, din vreun asin sau uneori chiar dintr-un om. În vreme ce îşi depăna leneş gândurile, Ransome asculta cântecul simplu al lui John Baptistul. Era un fel de improvizaţie fără sfârşit, care, pentru urechea occidentală a lui Ransome, părea întotdeauna aceeaşi. După câte înţelegea el, muzica aceasta şi îngrijirea gălbenelelor şi a crinilor albaştri, ultimele flori din grădină în acest sfârşit de toamnă, înfăţişau singurele mijloace de eliberare ale sufletului lui John. John nu avea nicio iubită, şi chiar dacă ar fi avut aşa ceva nu o vedea, decât rar şi în taină. Întreaga lui viaţă era dedicată stăpânului său – ceaiul acestuia când se trezea din somn, breakfast-ul, prânzul şi cina, cămăşile şi ciorapii, pantalonii de călărie şi şorturile, lichiorurile, ţigările şi havanele lui. Era un „boy” creştinat, un catolic din Pondicherry care vorbea franţuzeşte mai bine decât limba hindustană sau dialectul gujerati din Ranchipur – o franceză bizară, îndulcită şi cântată, care aluneca uneori în acea vorbire indiană nepotrivită în saloane, în marile croitorii sau în diplomaţie. Numele lui adevărat era Jean Batiste, dar lui Ransome îi plăcea să-l numească John Baptistul, gândindu-se la Ioan Botezătorul; profetul, cu trupul lui uscat, hrănit doar cu lăcuste şi miere de albine sălbatice, nu se deosebea, desigur, de mărunţelul servitor, şi el numai piele şi oase. În lumina înserării, John era înconjurat de trei sau patru prieteni, chinciţi ca şi el; unul din aceştia îl acompania bătând într-o tobă cu apatia unui malaric. Ca şi John, toţi erau „boys" ai unor oameni cu vază – aparţineau colonelului, lui Mr. Bannerjee şi Maiorului Safka. Iar unul sau doi erau angajaţi la casa de oaspeţi a Maharajahului. Era foarte greu să-i deosebeşti unul de altul. Un timp băteau din tobă şi cântau din fluier, apoi muzica înceta; dar Ransome, de pe veranda sa, era sigur că servitorii aceştia nu tăcuseră, ci pur şi simplu pălăvrăgeau. Ştiau tot ce se întâmplă la Ranchipur. Habar n-aveau să citească şi nici nu le-ar fi trecut vreodată prin minte să răsfoiască vreun ziar; cu toate acestea erau la curent nu numai cu războaiele, cutremurele şi calamităţile de tot felul răbufnite în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ci şi cu furturile, înşelăciunile, adulterurile cât şi cu tot felul de întâmplări din Ranchipur, niciodată pomenite în ziarele din Bombay, Delhi sau Calcutta şi de care stăpânii lor nu erau niciodată informaţi. John Baptistul intrase în slujba lui Ransome din ziua sosirii acestuia la Ranchipur; îşi cunoştea bine stăpânul şi din când în când îi aducea veşti senzaţionale, servite cu aceeaşi modestie cu care i-ar fi pus pe masă o ceaşcă cu ceai sau o farfurie cu orez. John Baptistul prezisese de pildă cu trei zile înainte, scandaloasa răpire a doamnei Talmadge de către căpitanul Sergeant. Ransome ar fi putut să împiedice faptul, prevenindu-l pe Talmadge dacă i s-ar fi părut că merită osteneala. Ceata de servitori de sub ficus încetă să mai cânte şi, în lumina tot mai scăzută, Ransome îi văzu cum îşi apropiau capul unul de celălalt. Simultan, în copacul de deasupra lor izbucni o larmă îngrozitoare – o cacofonie sălbatică de pălăvrăgeli şi ţipete; pe creasta prăfuită a arborelui, zburda o întreagă procesiune de maimuţe, maimuţele sacre din Ranchipur, de un cenuşiu ce bătea în negru, zgomotoase, bătăioase, obraznice, caraghioase, convinse din proprie experienţă că nimeni nu va îndrăzni vreodată să le omoare; indienii le menajau fiindcă maimuţele luptaseră cândva alături de Rama, iar europenii le evitau spre a se feri de scandalul pe care l-ar fi iscat uciderea unei singure maimuţe sfinte. Ransome nu le putea suferi, deşi uneori le urmărea amuzat giumbuşlucurile. Acum le ura pentru că tulburau liniştea serii cu tărăboiul lor infernal şi pentru că rupeau florile din grădină şi din când în când smulgeau până şi ţiglele de pe şopron. John Baptistul şi prietenii lui, adânciţi în clevetirile lor, nici nu-şi ridicau ochii spre coroana copacului. Zarva maimuţelor alungase farmecul serii; Ransome îşi goli paharul de brandy, lăsă deoparte evantaiul, se ridică în picioare şi trecu în spatele casei spre a privi cerul. Grădina vastă, pătrată, era înconjurată de un gard înalt de nuiele, tencuit cu pământ galben, care îl îmbrăca parcă intr-un înveliş de catifea ondulată. Pe Alocuri era acoperit cu o reţea agăţătoare de bougainvillieri şi begonii. Acum toate plantele acestea se uscaseră până în adâncul pământului; le arsese soarele nemilos pe care niciun nor nu-l mai acoperise în ultimele săptămâni. Ici şi colo gălbenele şi nalbe, stropite din belşug de grădinar cu apă adusă din puţul fără parapet din capul grădinii, stăteau ofilite, vârându-se unele în altele ca şi când ar fi încercat să se ferească de arşiţă. Zile şi săptămâni de-a rândul fermieri, negustori, soldaţi, miniştri – toată ţara – aşteptau cu nerăbdare venirea ploilor, a acelui bogat potop care schimbă peste noapte grădinile, ogoarele şi jungla, uscate şi pârjolite ca un imens deşert, într-o mare de verdeaţă vie ce invadează ziduri, copaci şi case. Până şi bătrânul Maharajah rămăsese să înfrunte uscăciunea dogoritoare. Nu se îndurase să părăsească Ranchipurul, să se bucure de plăcerile unei călătorii la Paris sau la Marienbad, înainte de a şti că sosise anotimpul ploilor şi că supuşii săi erau feriţi de ameninţarea foametei.

FRANȚA ALBĂ   Capitolul 1   UMBRELE UNEI NOPȚI PARIZIENE   ...Și n-are nicio vină Că-ntre Adonișii veniți din alte zări Unul, spre nenorocul ei, fu dintr-acei Ce-n fapt de seară invită la plimbare Pe-alei de chiparoși o-anume doamnă care, De-o săptămână și o zi, dincolo de perete, Cu el împarte același ‘coperământ Wieland[1] „Wastole”   Ningea îmbelșugat la Paris în acel decembrie revoluționar, spre deosebire de lunile premergă­toarei ierni 1788. Din senin se stârnise mai întâi o vi­forniță cumplită: norii învăluiseră cu totul soarele; cerul, până atunci scânteietor, se mohorâse și un amurg cenușiu se înstăpânise în plină zi. În „Ana­lele grozavelor întâmplări” stă scris de mâna unui călugăr din congregația sfântului Maur că a nins fără ostoi cincizeci și două de ore în șir, „atât cât ar fi durat, slujite una după alta, liturghia, vecer­nia, litia, slujba de la miezul nopții, prohodirea marchizului d’Abbeville, oratoriul preasfintei fe­cioare Maria și încă o dată pe atât”. Iar norodul din Paris a însemnat pe răbojul aducerii-aminte că în ziua aceea nu s-a adus în oraș făină; ca urmare, s-a plătit brutarului pentru câte o prăpădită livră[2] de pâine cu gunoaie, șapte și jumătate de sous[3]. Când, în sfârșit, ninsoarea a mai încetat, pe cer s-a ivit luna plină. Caii de șa călcau fără zgomot pe covorul gros de omăt, iar roțile trăsurilor foș­neau înnăbușit, lăsând în urma lor dâre lungi. Vizitiii nu mai strigau „garrre”[4], deoarece străzile erau aproape pustii. În toiul acelei nopți geroase, un bărbat înainta anevoie pe strada Guénégaud. Purta în cap un tri­corn, iar fața îi era ascunsă sub o mască neagră. Felul cum mergea, sprijinindu-se într-un baston lung, îl arăta doborât de oboseală. Înaintea lui, luminând drumul – fără rost de altfel – cu un feli­nar în opt colțuri, fumegând și pâlpâitor, ale cărui umbre gălbui, azvârlite peste neaua de o albeață neprihănită, se împleteau cu acelea albăstrui ale lunii, venea legănându-se un alt bărbat, servitor sau însoțitor. Omul acesta bombănea furios cuvinte de neînțeles; în mers, căciula țuguiată i se clătina cadențându-i pașii. Celălalt, „stăpânul”, îl urma tăcut, cufundat în gânduri. La o răspântie, sluga întoarse capul și întrebă: — Și acum încotro? Acușica se crapă de ziuă și tot nu mi-ați spus unde o să mânem în noaptea asta. Să ne întoarcem mai bine în strada Cordelierilor, la numărul optsprezece. Vă fac un culcuș bun sub scară, cu pachetul ăsta sub cap în loc de pernă, și mă culc și eu, ca un câine lângă ușă. Pic de obo­seală... Și nici n-am poftă să-mi pun pielea în joc pentru niște nenorocite de șpalturi. Omul mascat dădu să răspundă, dar îl înecă tusea și făcu numai un gest înciudat cu mâna. Când, în sfârșit, își putu trage sufletul, văzu ivindu-se de după colț două mogâldețe, o femeie și un bărbat, înfofoliți amândoi atât de tare, că nu li se vedeau decât ochii. Femeia alergă gâfâind spre bărbatul mascat, iar cel care o însoțea se opri ceva mai în­colo, în umbra unei case. — Cetățene! strigă femeia. Apoi, văzându-i masca, șovăi: Preastimate domn! Sau, poate, dom­nule marchiz? Glasul îi era din ce în ce mai rugă­tor și mai emoționat. Spuneți-mi, rogu-vă, urmă ea, unde locuiește ilustrul doctor Canabis[5]? E vorba de un om care trage să moară... — Noaptea, Parisul e plin de umbre, răspunse omul cu masca. Nu sunt marchiz, ci un cetățean oa­recare, ca și dumneata... Dacă nu cumva dumneata ești o aristocrată. Află că doctorul Canabis nu s-a întors în toamna asta de la Versailles și mai află că la Paris sunt și alți medici... — Știu, dar n-am izbutit să calc pragul niciunuia!... De aseară batem străzile de pomană, eu și domnul de colo, care e rudă cu bolnavul. Iar doc­torul Canabis... poate nici n-o vrea să stea de vorbă cu noi! Dar lumea îl vorbește numai de bine, încât ne-am hotărât să încercăm... Am fost pân-acum la patru adrese, dar peste tot ni s-a spus că doctorul s-a mutat. — S-a mutat, repetă îngândurat bărbatul cu masca. Doctorul s-a mutat... Când oare o să se spună așa și despre mine? — Cum, sunteți medic? se bucură femeia. Doamne, ce noroc! — Da, sunt medic, dar eu nu m-aș grăbi să spun că e un noroc. Mai întâi, cine-i bolnavul? Și de ce îmi vorbești dumneata, o femeie, în timp ce dom­nul de colo tace, se ascunde sub streașină. Te po­menești că voinicul acela e un agent al municipa­lității, care și-a pus în gând să-mi întindă o cursă? — Vai, nu, domnule. Nu sunt agent, se apără băr­batul, apropiindu-se. Nici măcar nu sunt parizian. Gerul ăsta mă face să sufăr cumplit și mă tem să nu-l fi răpus până acum pe sărmanul bolnav care mi-e rudă. — După accent, pari spaniol, constată medicul. De altfel, mi-e totuna... Numai aristocrat să nu fii. — Nu, nu, nici vorbă de așa ceva, protestă cu tărie străinul. Doctorul se întoarse spre omul cu felinar. — Uite ce-o să facem, dragă Laurent, îi spuse el. Aveai dreptate. Du-te acolo unde ziceai să mergem amândoi și ia cu tine și pachetul ăsta cu medica­mente pe care-l cari de atâta vreme. Mâine, poimâine, am să tratez cu leacurile astea tot Parisul. Deocamdată, însă, o să am de lucru cu străinul acela bolnav. — Luați cel puțin felinarul, îl rugă omul care se numea Laurent Bass. — Ce să fac cu felinarul mâine dimineață, când deasupra Parisului va străluci soarele? Pleacă odată, pisălog bătrân, cu felinarul tău cu tot și fii cu ochii în patru la medicamentele din pachet; ți-am spus că, odată și odată, o să lecuim cu ele Parisul nostru bolnav... Cu bine, prietene Laurent... Și nu irosi timpul, care-i atât de prețios! Trebuie să apucăm și noi ceasul când tricotezele și lucră­torii din foburguri vor juca plini de voie bună; cât despre bogătași și aristocrați, au să dănțuiască și ei, dar așa... cam la o palmă deasupra pământului. Femeia și însoțitorul își aruncară o privire iute. Străinul vorbi: — Puteți rămâne peste noapte la noi, domnule doctor; în zori o trăsură o să vă ducă unde veți porunci. Omul care răspundea la numele de Laurent Bass întoarse spatele și se depărtă în legănările ritmice ale felinarului. Iar medicul porni, însoțit de cei doi, într-acolo unde era nevoie de ajutorul său. Mergeau cam de multișor... O tăcere stânjenitoare se așternuse între ei... La un moment dat, doctorul se opri locului, dădu să spună ceva, dar tocmai în clipa aceea răsunară pe celălalt mal al Senei detu­nături puternice de muschete. Mai trecu o bucată de vreme. Pași înnăbușiți pe omăt, gânduri și presu­puneri nerostite. — Treizeci și nouă de împușcături cu pauze, spuse într-un târziu doctorul. Mai avem mult de mers? Străinul ridică din umeri. În locul lui se grăbi să răspundă femeia: — Trecem pe Pont-Neuf, o luăm spre biserica Samaritaine, iar când ajungem la Pont au Change, cotim la dreapta... — Bine, încuviință scurt doctorul, apoi deodată zvâcni, urcă la repezeală treptele unei case pe lângă care tocmai treceau și se piti îndărătul unui stâlp... Ceilalți doi își continuară drumul încetinind pu­țin pasul. Venea spre ei o caretă luxoasă, puternic luminată, trasă de patru cai; trei lachei o aveau în grijă, dintre care unul călărind pe calul înaintaș. Înăuntru, tolănit pe pernele de atlaz, un bărbat fără perucă își făcea vânt cu o pălărie împodobită cu pene. Peste o clipă totul se mistui în noapte ca o nălucire. — El era, spuse gâfâind doctorul ieșind din ascun­zătoare când echipajul nu se mai văzu. El, domnul Mirabeau[6], care se lăfăiește în lux cu banii primiți de la rege, care apără pielea Capețienilor[7], acești vampiri hrăniți cu sângele Franței... Nu de mult a stat la pușcărie pentru datorii neplătite, iar acum, poftim! se plimbă într-o caleașcă aurită, tolănit pe perne de puf. Un pungaș palavragiu, un nemernic care și-ar vinde și sufletul pentru bani și care nu prețuiește nici cât scuipatul unei târfe de la Palais-Royal[8] sau al unei desfrânate din vreo tavernă din Hâvre... Doctorul încleștă pumnii. Masca îi căzu, tricor­nul îi alunecă pe-o ureche. I se văzu capul înfășu­rat într-o basma de mătase albastră. Spumega de furie. Stătea pe scară, scăldat de razele lunii, cu mâna întinsă ce părea sculptată în piatră. Avea băr­bia ascuțită, nasul mic, cute amare la colțurile gurii. Fața îi era schimonosită atunci de o mânie năprasnică, deși ochii, neobișnuit de mari, triști și în același timp plini de viață, îi luceau ca două stele. Se uita, fără să-i vadă, la cei doi oameni pe care abia îi cunoscuse. Clocotea de furie și totuși părea mai degrabă un copil neajutorat, cum par adeseori oamenii care au pierdut până și noțiunea unei vieți personale. Peste o clipă se liniști însă. Își puse iarăși masca pe față și, apropiindu-se de străin, îl măsură cu o privire scrutătoare. — Nici nu te-am întrebat cum te cheamă, i se adresă el aproape răstit. — Ce însemnătate are? răspunse celălalt. Dacă ești într-adevăr medic, puțin trebuie să-ți pese de numele meu. — Află, prietene, replică doctorul, că există la Paris anumite persoane cărora le-aș aplica un sin­gur tratament: le-aș tăia beregata.     — Bolnavul la care ne ducem nu e parizian și nici măcar francez. Iar în ce mă privește pe mine, dacă ții neapărat, poftim, mă prezint: numele meu e Adonis Breda. — Aha! șuieră doctorul. Încep să mă căiesc. Așadar, Breda! Dumneata l-ai ascuns pe marchizul de Maillebois[9], cel care a atentat la libertatea poporului francez?... Străinul se posomorî și ducându-și mâna la frunte spuse: — Te înșeli, domnule doctor, te înșeli. Domeniile lui Breda, căruia, mărturisesc cu durere, răposatul meu bunic i-a fost sclav, nu se află la Paris și nici măcar în Franța, ci departe, dincolo de ocean. Dar îndată vei afla totul. Să ne grăbim. — Să admitem că e așa, spuse doctorul. Dar bagă de seamă, am să verific. Și te vei căi amar de fie­care cuvânt... — Și dumneata, doctore. — Cum, mă ameninți? — Nu, nici gând, dar tremur pentru viața omului la care ținem atât de mult, cu toate că el își spune sluga noastră, a tuturor. — Să mergem, doctore, să nu ne mai oprim, fie­care clipă e prețioasă, imploră femeia. — Breda... Breda... Mi se pare că vrei să mă atragi într-o cursă, cetățene. Dar bagă de seamă, sunt înarmat și voi ști să mă apăr. Dându-se câțiva pași înapoi, doctorul își deschise cu o mișcare iute mantia grea. Peste vesta albă de atlaz, atingând aproape răscroiala jaboului, era în­cins cu un brâu lat, roșu, de sub care ieșeau prăselele unui pumnal lung și mânerele a două pistoale marinărești. — Eu nu sunt înarmat, spuse încet bărbatul. În vocea lui caldă, melodioasă, era ceva ce-l li­niști pe doctor. Când femeia îl apucă de mână, porni la drum, împăcat. Dar îndată după asta, apăru de după colț o patrulă. După uniforme erau ostași ai regimentului din Flandra. Zornăindu-și pintenii, se apropiau de cei trei, când la capătul străzii prin­seră a licări luminile unei trăsuri. Doctorul și femeia urcară în fugă scările casei și se pitiră în umbră. Șeful patrulei strigă de departe „Stai!” Adonis ascultă și trecu repede strada. Ofițerul îi verifică legitimația albastră de „cetă­țean”, apoi dispăru cu toată patrula pe o stradă lă­turalnică. În timpul acesta, trăsura care venea cu viteză se izbi de un colț al clădirii, roțile din dreapta se desprinseră și cupeul se răsturnă în zăpadă. Femeia îl trase pe doctor de mână, traversară amândoi strada în goană și, aproape rostogolindu-se pe taluzul cheiului de piatră, se opriră abia trăgându-și sufletul, în tufișurile de pe malul nisipos al Senei, sub Pont-Neuf, învăluiți în umbra groasă a unei arcade enorme de piatră. În depărtare se ză­rea silueta zimțată și crucile bisericii Samaritaine. La doi pași de ei sforăia într-un tufiș un cerșetor, iar potaia care-i ținea tovărășie scâncea jalnic în somn, de parcă fredona niște cântece vechi, de-ale câinilor. În lumina lunii se profila silueta maies­tuoasă a Pont au Change, așternând pe oglinda neagră a Senei, săgetată de dâre argintii, umbrele uriașe ale celor trei arce. — N-am deloc chef, cetățeano, spuse doctorul, să dorm, în plin decembrie, aici sub pod sau în vreun tufiș, în murdărie de câine. Domnul Voltaire a scris o dată domnului Rousseau: „Nimeni n-a făcut încă atâta risipă de materie cenușie pentru a ne convinge să redevenim animale. Când îți citesc cărțile, mă simt ispitit să umblu în patru labe...” Află însă, cetățeano, că mie nu mi s-a urât să dorm în pat, ba dimpotrivă, mi s-a urât cu viața de câine pe care o duc și nu simt niciun îndemn să umblu în patru labe. Bărbatul care te însoțește spunea că bolnavul e un servitor de-al vostru. Ei bine, eu nu mai vreau să-mi bat capul cu slugile, de când la­cheii contelui d’Artois[10] s-au dovedit a fi niște mi­zerabili. Sunt cu toții de partea nobililor și împo­triva revoluției, iar pe de altă parte, toți sunt niște spioni își săvârșesc tot felul de mârșăvii luând în gură numele Constituantei... Nu mă întrerupe, lasă-mă să spun tot, urmă el plimbându-se agitat sub pod și frământând nervos între degete bumbii de sidef ai vestei sale murdare de atlaz. Ascultă ce viață zbuciumată duc! Două săptămâni am dormit în grajdurile lui Bonafous. Am luat râie de la bles­tematele acelea de mârțoage de poștă! Groaznic mă chinuiesc! Ca în iad! Și de ce? Numai pentru că m-au pârât niște ipochimeni cărora peste o săp­tămână o să le taie călăul beregata; mânia poporului le-a și pregătit ștreangul. Nu cred, cetățeano, că-ți face prea multă plăcere să-mi asculți cuvintele pline de ură. Află, însă, că dacă aș fi consimțit să fac sluj, de mult aș fi tronat la Academia Franceză alături de cei mai iluștri lingăi din Franța. Dar nu, eu n-am vrut să fac sluj. În schimb, m-am dedicat științei. Știu acuma nu numai să lecuiesc bolnavii, dar cunosc și alcătuirea luminii, a aștrilor, știu să răsfir și să înmănunchez la loc razele soarelui, am dezlegat taina culorilor în natură. Femeia îl privea îngrozită, crezând că doctorul aiurează. Acesta, fără s-o bage în seamă, se plimba cu pași mari, ridicând uneori ochii săi negri enormi și strălucitori în întâmpinarea clarului de lună, cer­nut printre fulgii care cădeau mereu, pufoși, mo­latici. Apoi, ca și când ar fi uitat cu totul că nu-i singur, începu să se cațere pe taluz, ținându-se de tufișuri. Femeia îl urmă. Nu mai întâlniră pe nimeni. Necunoscuta o luă înaintea doctorului. Acesta o urma aproape mași­nal. Într-o stradelă întunecoasă, sub un felinar a cărui flacără pâlpâia în vânt, văzură adăstând o ma­tahală de om cu o măciucă solidă în mână. Namila făcu câțiva pași în întâmpinarea femeii. — Ce naiba, Georgette, nu se găsește niciun medic în orașul ăsta afurisit? A început să scuipe sânge, aiurează... trage să moară, și voi... din toți treisprezece, niciunul nu v-ați întors încă. — Am adus un medic, îi tăie vorba Georgette. Însoțit de femeie și de omul cu măciuca, docto­rul urcă treptele scârțâitoare ce duceau la etaj. În camera în care intrară, lămpile puse ici și colo împrăștiau o lumină palidă, pe jos erau așternute rogojini de trestie, și peste tot plutea o mireasmă vag amăruie de ulei de cuișoare și de mosc. Femeia se mistui după o ușă, sau mai precis în­dărătul unei perdele din noduri de bambus, care fremătară melodios la trecerea ei. — Luați loc, domnule, îl pofti uriașul, și doctorul îi văzu pentru prima oară fața. Era un negru. Avea ochii bombați și părul ca smoala, scurt și foarte creț. Nu părea a fi un sclav. O clipă ochii lui îl sfredeliră pe medic, dar își as­cunse îndată pornirea iscoditoare și ieși din cameră. Doctorul auzi cum trei uși se deschiseră și se închiseră pe rând, cu un sunet melodios, lăsându-l pe uriaș să treacă mai departe. „Încă o aventură”, gândi doctorul. Se auziră din nou ușile; intră un alt negru, care, după ce se în­clină respectuos, îl conduse în camera bolnavului. Pe un pat larg, sub o pilotă fină, împodobită cu un desen matlasat înfățișând niște flori mari, porto­calii, zăcea cu brațele aruncate pe perna de un alb imaculat un negru puțintel la trup și cu fața suptă. Din colțul gurii i se prelingea o dâră subțire de sânge care înroșea perna. Doctorul se apropie de bolnav și-i luă mâna. Ardea. Respirația îi era sacadată. La atingerea mâinii înghețate a doctorului, bolnavul ridică pleoapele. Rotind prin încăpere ochii lui negri, măriți de febră, dar fără să vadă nimic, începu să recite, sau mai degrabă să șuiere: Haec vera libertas! hoc nobis pillea donant. An quisquam est alius liber, nisi ducere vitam. Cui licet, ut voluit? licet ut volo vivere: non sum Liberior Bruto? — Mendose colligis, inquit Stoicus hic aurem mordaci lotus aceto, Haec reliqua accipio licet illud et ut volo tolle. Vindicta postquam — meus a praetore recessi Cur mihi non liceat, jussit quodcumque voluntas, Excepto si quid Masuri rubrica vetavit?[11] Simțind cum clocotea sângele în vinele negrului care se zvârcolea în așternut, doctorul îl asculta în același timp cu uimire, căznindu-se să-și aducă aminte căruia dintre poeții latini îi aparțineau aceste versuri păgâne despre libertate. În vremea asta, pe nesimțite, camera se umpluse. Intraseră unul câte unul oameni de tot felul: scunzi și înalți, cu părul creț sau cu peruci argintii, în costume negre sau de alte culori, tivite cu găitane și fireturi de aur, toți gravi, tăcuți și îngrijorați. Intrau călcând fără zgomot. Apoi apăru un bărbat înalt, de o paloare stranie și cu albul ochilor bătând în gălbui. Când își îndreptă pe cap peruca albă pudrată, i se vă­zură mâinile încărcate de inele – mâini albe, cu unghiile de un albastru gălbui. Era un mulatru. Afară, îndărătul celor patru ferestre bine astu­pate, vuia viscolul. În mijlocul camerei, două vase cu mangal aprins răspândeau căldură. Bolnavul își smulse deodată mâna dintre degetele doctorului. Gestul său făcu să cadă perna. Doctorul se ridică și-i vorbi peste umăr omului alb cu unghii albastre: — Și mai pretindeți că e sluga voastră, că e scla­vul vostru! Acest om care recită noaptea, în delir, satirele nemuritorului Persius[12] atât de bine, că l-ar invidia și un academician! N-am mai auzit ca un om să delireze în felul acesta. Sau poate îmi pierd mințile? Cine sunteți voi? — Doctore, scumpe doctore, coboare-se pacea în inima dumitale, sune aurul în buzunarele dumitale – de asta de altfel o să avem noi grijă, îi răspunse cu blândețe mulatrul, te implor, salvează-l pe scla­vul nostru. Află că micuța insulă pierdută în necuprinsul oceanului are și alte taine, dintre care unele înspăimântătoare. S-ar cădea să răspundem la întrebările dumitale, dacă și noi ți-am fi pus la rândul nostru întrebări. Dar când ai venit, nu ți-a cerut nimeni nici măcar diploma universității pari­ziene care dă dreptul de a practica medicinia. Noi ți-am arătat toată încrederea, deși știam că oamenii noștri te-au întâlnit din întâmplare. Și totuși, am fi fost în drept să-ți punem întrebări. Căci dacă nu ești medic, ai putea să-l ucizi pe bolnavul nostru. În schimb pentru dumneata, faptul că pacientul știe latinește nu poate constitui în niciun caz un motiv de teamă. — Te înșeli în privința asta, cetățene! strigă doc­torul aruncându-și cât colo mantia și tricornul. În aceste din urmă două luni am fost hărțuit groaznic, m-aș putea asemui unui șoarece aruncat într-o cușcă cu o sută de pisici. Nimic nu mă mai miră. Am ajuns la convingerea că mi se poate întâmpla orice. Dar mă încred în voi: sunt doctorul Marat, Prietenul poporului[13]. Dușmanii mei mă urmăresc ca pe o fiară, m-au adus în pragul nebuniei. Negrii schimbară șoapte mirate. Câțiva dintre ei, maturi, cu chipuri grave și cute adânci între sprân­cene, se descoperiră. Cei care ședeau se ridicară. Marat, cu capul tras între umeri, puțin aplecat înainte, zborșit ca o pasăre bolnavă, lovea ușor cu palma mânerul unui pistol marinăresc de la brâu, așteptând efectul vorbelor sale. Privirile-i înfrigu­rate, scăpărătoare, iscodeau chipurile oamenilor: toți îl ascultaseră cu capul plecat, într-o atitudine plină de respect. — Inimile noastre sunt la picioarele Prietenului poporului, rosti omul cu fața palidă și unghiile al­bastre. Mă numesc Ogé. Negrii și frații de altă cu­loare m-au trimis la Adunarea constituantă ca să cer drepturi pentru ei. Soarta te-a adus între noi. Am credința că vei reda sănătatea stăpânului nos­tru, doborât de cumplitele geruri din Paris, că ne vei aduce alinare și nouă, tuturor, care tânjim după libertate și drepturi omenești. Ești Prietenul poporu­lui, al tuturor celor pomeniți în Declarația dreptu­rilor omului. Ești așadar și prietenul semințiilor de culoare din Haiti – Țara munților. — Ssst, făcu Marat, arătând spre bolnav, mai încet! Hemoragia începe din nou. Și parcă uitând de ceilalți, își scoase repede pe­lerina și vestonul, puse pe masă pistoalele și pum­nalul, desfăcu nodul brâului său roșu, lepădă vesta și rămase într-o cămașă albă care abia se ținea de putredă. Pe cap rămase numai cu basmaua albastră legată peste părul răvășit. Își plecă ochii obosiți asupra bolnavului, apoi făcu semn lui Ogé să se apropie și-i ceru în fraze scurte și precise să i se aducă un lighean cu apă rece, un cearșaf și câteva exemplare din „Gazeta națională”, făcu din toate acestea o prișniță mare și învălui cu ea pieptul bolnavului care, gemând și încordându-și pumnii, striga în latină: — Zboară, cartea mea, și du salutul meu melea­gurilor dragi; mare mi-e dorința să calc iarăși pe pământul scump, dar nu-mi stă în putere. Iar dacă cineva de același sânge își va aduce-aminte de mine și va întreba ce fac pe-aici, răspunsul tău să fie: „trăiește”; de va voi să știe dacă o duc bine, „nu” să-i spui! — Recită acum din Ovidiu! spuse uimit Marat. Acest sclav-stăpân al vostru a fost și el surghiunit? Limba exilatului, limba dușmanului Romei parcă ar fi limba lui maternă. Cine e? Puteți să-mi spu­neți fără teamă. Vă asigur că nu-l paște nicio pri­mejdie. Mult mai primejdios este pentru mine să bat străzile Parisului, decât pentru el să zacă aici. Negrii clătinară din cap cu părere de rău, ca și cum li s-ar fi cerut să săvârșească un lucru neîn­găduit, apoi se ridicară unul după altul și părăsiră demni camera, la intervale egale și într-o anumită ordine. Marat muie o bucată de pânză mai mică în apa rece, stoarse bine compresa și, netezind-o cu grijă, o aplică pe fruntea bolnavului. Acesta, cu capul răsturnat dincolo de marginea pernei, respira acum cu gura larg deschisă, înghițind aerul cu lă­comie, ca o pasăre. Mâna lui neagră, uriașă, căzu pe capul lui Marat, făcând să-i lunece basmaua al­bastră de sub care scăpară câteva șuvițe. Doctorul se ridică și, având grijă să nu facă zgomot, se depărtă de pat. Își așeză mai bine părul sub basma și se pregăti să plece. Pe când își punea pelerina, bol­navul răsuflă adânc, se întinse încet în așternut și gura i se închise; fața, până atunci răvășită de du­rere, deveni senină, frumoasă, melancolică. Bucu­ros, Marat își vârî pistoalele în brâu, dar deodată tresări: auzise clar, răzbind prin cele trei uși, cu­noscuta somație răstită și măciulia bastonului purtat de reprezentanții municipalității lovind în poartă: — În numele maiestății sale! Marat se răsuci pe călcâie și începu să se vânture prin cameră căutând o ieșire. În clipa aceea, intră Ogé, calm și zâmbitor. Aducea o farfurioară și o bucată de vată. Se apropie de Marat călcând cu grijă. — Stai jos, doctore, îi spuse încet. Ne rămâne destul timp până să ajungă ei în camera asta. Muie vata în farfurioară și, înainte ca Marat, care se lăsase neputincios pe un scaun împletit, să înțeleagă ce i se întâmplă, mulatrul îi și vopsise fața și mâinile cu zeama cafenie. Intră apoi un băietan negru care așternu la iuțeală pe podea o rogo­jină la căpătâiul căreia puse, în loc de pernă, o rezemătoare de trestie. Între timp, Ogé, cu mișcări iuți și hotărâte, smulse aproape cu sila hainele de pe Marat, le făcu ghem și le înfășură în pelerină. Aruncă negrului bocceaua și făcu semn doctorului să se culce. — Mai ales să nu ridici pleoapele, îi șopti Ogé. Ochii dumitale opresc stelele în loc și fac soarele să pălească. Marat se supuse. Simținid în nări mirosul împrăș­tiat de lampa cu ulei de cocos ce fu stinsă, se culcă sub pilota în care stăruia o aromă de cuișoare și vanilie. Auzi venind parcă de departe o voce som­noroasă, ca mișcările molcome ale unei corăbii le­gănate de hulă. Morocănoasă și tărăgănată, vocea punea întrebări celor de după ușă. Aproape îndată intrară soldații bocănind cu paturile armelor. Se așternu liniște. Comisarul se opri în prag și tună: — În numele maiestății sale și din ordinul dom­nului marchiz de La Fayette[14], comandantul Gărzii naționale din Paris! — Mai încet, mai încet, vă rog, aici zac doi bol­navi, spuse Ogé, care intrase pe o altă ușă. Nu sunt decât doi servitori de-ai noștri. Uitați-vă și dumnea­voastră, cetățene comisar. — Nu sunt comisar, sunt în slujba maiestății sale, răspunse înțepat omul. Îl căutăm pe afurisitul ăla de Marat și nu putem pune mâna pe el. Adineauri eram gata să-l înhățăm pe sluga lui, Laurent Bass, care avea la el șpalturile ziarului ăla infam de-i zice „Prietenul poporului”, și uite că diavolul a izbutit să ne scape printre degete. Ei, da vorba aia: așchia nu sare departe de trunchi. Oamenii noștri răscolesc tot cartierul. — Cetățene... — Nu sunt cetățean, ci ofițer al maiestății sale. — Domnule, reluă Ogé, noi nu-l cunoaștem pe omul pe care-l căutați. Nici n-am auzit vreodată de domnul Bass sau de domnul Marat. Aici nu e decât... — Aici e o speluncă de negri, asta e. Află că bunicul meu, Esnambuc[15], care l-a slujit pe răpo­satul bunic al actualului rege, avea zece mii de fa­raoni ca voi. Când venea la Paris, suita și bagajele îl urmau în zece călești aurite. Miniștrii ieșeau să-l întâmpine, regele în persoană lua masa la el, car­dinalul Richelieu[16] îi cerea bani cu împrumut... Și azi.... Afurisite timpuri! se lamentă ofițerul așezându-se pe un scaun lângă masă și răsturnând cu sabia, din nebăgare de seamă, una din lămpi. Uleiul aprins se prelinse pe fața de masă, învăpăind toată camera. Pe pereți prinseră a dănțui umbre tremurătoare. Negrii păstrau tăcere. Ofi­țerul iscodi cu privirea prin odaie și, fără să-i pese că masa luase foc, spuse: — Pare-se că într-adevăr aici nu sunt decât negri. Ticălosul de Marat nu se supune ordonanțelor, nici nu catadicsește să se prezinte, trimite scrisori ne­obrăzate poliției, în care se laudă că, atâta timp cât trei sute de mii de inși îl caută, iar trei sute și una de mii îl ascund, niciodată n-o să cadă în mâna au­torităților. Oare în districtul Cordelierilor nu trăiesc decât maratiști? Halal vremuri! Halal poliție! Parcă ar fi prunci în scutece. Nu-s în stare să gă­sească măcar tipografia unde s-a tipărit numărul 83 din „Prietenul poporului”. Ar trebui spânzurați toți tipografii! Să nu se mai tipărească nici ziare, nici cărți! Toate belelele și nenorocirile regatului nu­mai de la știință și presă se trag! Ofițerul se ridică și începu să măsoare camera cu pași mari. Mișcându-se fără zgomot, negrii scoa­seră afară fața de masă care continua să ardă. Fu adus un sfeșnic aprins, dar acesta abia împrăștia întunericul din cameră. Ofițerul îi întrebă pe zdrahonii din subordinea lui: — Ei, ați isprăvit? — A rămas numai mansarda, răspunse un soldat înalt, cu botfori și mustață căruntă, zornăindu-și asurzitor pintenii la fiecare mișcare. — Hai, grăbiți-vă, porunci ofițerul. Dacă mi-ar fi spus cineva, cu un an în urmă, că o să-mi petrec vreodată nopțile ca acum, i-aș fi râs în nas. Pe atunci, în camerele dosnice din cafeneaua Robert-Manouri găseai cu duiumul fetițe de la Palais-Royal. Pe atunci, când ne invita contele la vânătoare în Bretania, veneam cu douăzeci de perechi de ogari, cum n-avea nimeni altul. Pe atunci nu se pomenea de Stări generale convocate la Paris, iar banda asta de burghezi de neam prost n-ar fi îndrăznit să se intituleze, împotriva voinței regelui, Adunare na­țională. Pe când acum... Adică ce mare lucru! Să fi fost eu în locul regelui, le-aș fi împușcat, cât ai bate din palme, pe toate prepelițele alea care pitpălăcesc în sala Manège[17]-ului. Cu mine nu le-ar fi mers. Auzi, Adunare națională! O bandă de tâlhari, iată ce este Adunarea națională! Cei cu minți răz­vrătite au născocit-o, domnii filozofi și niște golani de rând. N-au nimic al lor, nici măcar un fleac de cincizeci de pogoane, și îndrăznesc să-și spună și ei părerea, ba încă în gura mare. — Dar și domnul locotenent își spune tare pă­rerea, strecură domol Ogé, ba chiar atât de tare încât ar putea să-i trezească pe bolnavii noștri. Aduc respectuos la cunoștința domnului locotenent că noi suntem o delegație a Camerelor – instituție legală – că am venit dintr-o insulă îndepărtată din ocean pentru a declara că, indiferent de cu­loarea pielii, suntem cu toții credincioși statului francez. Suntem cetățeni ai insulei Haiti, trimiși ca delegați la Adunarea națională. Am venit pe te­meiul unui permis regal și cuvintele domnului lo­cotenent ne uimesc. Ofițerul o cam băgase pe mânecă, dar ostașul care tocmai intră îl scoase din încurcătură. — Domnule locotenent, percheziția s-a terminat, raportă omul. Să încercăm alături, dar mă tem că jigodiile astea de negri au dat de veste prin vecini și toată truda o să ne fie zadarnică.   N-apucă bine să plece ofițerul cu detașamentul său, că Marat sări în picioare spumegând de furie și uitând că e machiat. Ogé îl luă de mână și-i spuse blând: — Culcă-te, Prieten al poporului, odihnește-te. — Crezi că pot să dorm? Sau îți închipui, cetă­țene, că mă cramponez de viață? Când mi-e greu și să respir în Parisul ăsta infect? Hei, dar n-or să poată ei să-mi frângă voința!... Din coridor se auzi un zgomot. Marat se opri și trase cu urechea. — Băgați de seamă, șopti el, ăștia au obiceiul să se întoarcă de câte trei ori! Dar nu erau soldații: intrară doi negri. Unul adu­cea două sfeșnice, fiecare cu câte patru lumânări, celălalt voia să controleze dacă ferestrele sunt bine închise. Uitându-se întâmplător spre o fereastră, Marat zări pe pervaz un teanc de coli de hârtie al­bastră, din acelea care se găseau de vânzare în du­gheana copistului public cu firma „Père Coulon”, de lângă librăria doamnei Avril. Se repezi la fe­reastră, apucă un vraf de coli fără să le numere și, risipind din ele câteva, le puse pe masă împreună cu un borcan cu cerneală de fier[18] și două, trei pene de gâscă. Ogé îi aduse nisipernița. Marat tăcea, cu­fundat în gânduri. Negrii se așezară care pe rogo­jină, care pe perne, sau pe niște scăunașe în apro­pierea patului bolnavului adormit. Marat începu să aștearnă pe hârtie, rând după rând, cu un scris iute și nervos. Doar arareori se oprea, apucându-se când de un braț, când de un picior. În acele clipe, fața i se schimonosea de durere; râia, pe care o luase dormind prin stănoage de cai, îi dădea acest tic nervos. Când durerea îl mai lăsa, Marat lua din nou pana.   I   „Domnilor membri ai tribunalului polițienesc de pe lângă municipalitatea orașului Paris.   Domnilor! Am fost citat să mă prezint astăzi în fața domniilor voastre în legătură cu o pretinsă încălcare a dispozițiilor și normelor în vigoare, de care m-aș fi făcut vinovat tipărind numărul 83 al ziarului meu «Prietenul poporului». Întrucât în nu­mărul cu pricina figurează numele redactorului și al tipografului și, ca și celelalte numere de altfel, corespunde pe deplin tuturor regulilor, bănuiesc, după recenta tentativă mișelească a tribunalului, că și această citație nu-i decât o capcană groso­lană, având de scop să mă determine să părăsesc districtul Cordelierilor, unde libertatea îmi este asigurată. Vă rog să-mi comunicați dacă într-adevăr tribunalul a trimis această citație. Aștept răs­punsul dumneavoastră, pentru a putea da ziarul la tipar. Marat, Prietenul poporului.”   II   „Scrisoare către cetățenii din districtul Sfânta Mar­gareta.   În primul rând, concetățeni, îngăduiți-mi să vă mulțumesc cu sinceră recunoștință că mi-ați făcut cunoscute rezoluțiile ce le-ați adoptat în privința mea la Adunarea generală a districtului vos­tru; aceste rezoluții v-au fost dictate de teama unei discordii între cetățeni, de dragostea pentru pace și pentru binele general, care adeveresc cu cinste simțămintele voastre patriotice, totdeauna scumpe și inimii mele. Dar aducând elogii meritate patrio­tismului ce-l dovediți, îmi voi permite să analizez în același timp modul vostru de a acționa și să vă pun în gardă împotriva intrigilor țesute de oameni perfizi, care mă ponegresc în ochii voștri pentru a vă face să zădărniciți voi înșivă străduințele aceluia care vă apără. Încercând să defăimeze ziarul meu, un anume deputat municipal urmărește un singur scop: să ridice împotriva mea districtul vostru. După felul în care încearcă să vă întărâte împotriva mea, ar fi trebuit să vă dați seama care îi sunt intențiile. Dați-mi voie să vă întreb dacă nu el a fost acela care v-a sfătuit să comunicați și foburgurilor Saint-Antoine și Saint-Marceau rezoluțiile voastre, în speranța că cetățenii de acolo se vor ridica împo­triva mea? Cât privește acuzațiile ce și-a permis să-mi aducă acest deputat, ele sunt tot atât de ridicole pe cât de neîntemeiate. El pretinde că ziarul meu pro­clamă principii greșite. În loc să se mărginească la această afirmație, ar fi trebuit să atace princi­piile în sine; în felul acesta mi s-ar fi dat putința să le apăr, să le arăt temeiurile, să demonstrez cât sunt de adevărate, și am credința că până la urmă s-ar fi stabilit între noi o deplină înțelegere. El pre­tinde că principiile mele nu pot decât să vatăme unitatea și armonia ce trebuie să domnească între cetățeni și aleșii lor, cărora ei le-au încredințat mi­siunea de a supraveghea administrarea treburilor publice. Foarte bine, cu condiția ca acei care admi­nistrează să fie oameni cinstiți, incoruptibili. Dar aceștia nu visează altceva decât cum să scape de controlul concetățenilor, pentru a-i oprima cu dări și a se înavuți pe seama lor. Așa stând lucrurile, încrederea oarbă ar putea duce la un dezastru. Și apoi, cine sunt, rogu-vă, acești domni, pentru a socoti că numai ei au dreptul de a veghea asupra treburilor publice? Răsfățați ai soartei, complici ai despotismului și ai slujbașilor cârciogari, acade­micieni fără merite, pensionari ai regelui, niște desfrânați și lași care în acele zile memorabile de zbucium s-au închis prin case așteptând cu moar­tea în suflet să se potolească răzmerița. În vremea asta, voi, plini de praf, de sudoare și de sânge, sfârșiți de foame și înfruntând cu bărbăție moartea, ați luptat să vă apărați căminele, să răsturnați des­potismul, să răzbunați patria. Iar ei, obținând cu prețul unor mârșăvii și intrigi tot felul de onoruri, își apără cu strășnicie situația dominantă și se ridică împotriva bravilor cetățeni care nu-i slăbesc din ochi, susținând că, fiind aleși, numai lor le revine misiunea de a veghea asupra binelui statului. Dar ce am fi devenit noi la 14 iulie[19], dacă ne-am fi încrezut orbește, dacă le-am fi încredințat lor soarta lui de Launay, Flesselles, Foullon, Bertier[20], dacă nu le-am fi smuls cu forța ordinul de a porni la asaltul Bastiliei și de a o dărâma? Ce am fi de­venit noi la 5 octombrie[21], dacă nu i-am fi silit să ordone acel marș spre Versailles? Și ce am fi de­venit până astăzi, dacă am fi continuat să ne încredem în ei? Au toate motivele să vă ceară credință oarbă. Dar ca să vă dați seama cât de puțin o me­rită, aduceți-vă aminte că nici până astăzi, cu toate stăruințele depuse, comisia de aprovizionare nu s-a înduplecat să izgonească din rândurile ei pe membrii nedemni; aduceți-vă aminte că la fel de greu ne-a fost să smulgem municipalității o dare de seamă clară și completă; aduceți-vă aminte că mulți dintre membrii ei au fost învinuiți de abuzuri incalificabile. Gândiți-vă la luxul scandalos în care se lăfăiesc acești administratori municipali întreținuți din banii poporului, la fastul de care se înconjoară prima­rul[22] și ajutoarele lui, la palatul său somptuos, la mobilierul bogat, la bucatele ce le mănâncă la o singură masă, al cărei cost ar ajunge să sature patru sute de săraci; gândiți-vă, în sfârșit, că acești mandatari nedemni, care risipesc bogățiile statului pentru plăcerile lor, vă forțează pe voi să-i plătiți la zi pe neînduplecații creditori și, dacă nu puteți, vă fac să îndurați toate grozăviile temniței, fără niciun pic de milă. Îmi reproșați violența, lipsa de moderație a ata­curilor împotriva dușmanilor patriei, îmi cereți să schimb titlul ziarului pe motiv că o asemenea de­numire presupune simpatia unei părți din popor, spuneți că poporul îl socotește prieten sincer nu­mai pe acela care acuză pe bază de dovezi sigure, numai pe acela care procedează cu multă delica­tețe atunci când se încumetă să discute reputația unui mare dregător iubit de toți, numai pe acela care în scrierile sale se adresează publicului pe un ton politicos și plin de respect... E ca și cum m-aș apuca să vă trag la răspundere pentru că ați revărsat un potop de injurii în ziua când ați asediat Bastilia, sau în timpul marșului împotriva gărzii regale, e ca și cum v-aș reproșa că, atunci când l-ați acuzat pe de Launay de tră­dare, nu i-ați vorbit cu destulă reverență și nu i-ați cerut mai întâi permisiunea de a-l sfârteca în bu­căți. Nu vă lăsați înșelați: bătălia nu s-a sfârșit încă. Zilnic dușmanii ne întind curse. Zilnic tre­buie să luptăm împotriva lor. Socotiți o crimă fap­tul că mă zbat cu disperare pentru binele vostru și că mă ridic împotriva dușmanilor cu singura armă de care le e teamă? Cât despre acel dregător iubit[23] al Franței, țin să spun că înainte de a se fi întors în țară își mai putea îngădui să ponegrească pe câte unii. Venind aici, însă, vălul i-a fost smuls: întrebați-l cine a plătit trupele venite pentru a ne ucide pe noi toți și a ne transforma orașul în ruine; întrebați-l din vina cui a izbucnit foametea și cine v-a otrăvit atât amar de vreme; întrebați-l ce informații sigure vă dădea el asupra pregătirilor ce se făceau pentru fuga familiei regale la Metz[24]; întrebați-l cine acaparează moneda sunătoare după ce s-au cumpărat toate grânele – și tăcerea cu care va răspunde vă va da pas să vă faceți o pă­rere asupra iscusinței sale. Mi-ați cerut să renunț la numele de Prieten al poporului; nici chiar dușmanii mei de moarte nu s-ar fi gândit să-mi ceară mai mult. Cum a fost cu putință atâta nesocotire? Când mi-am luat acest nume minunat, nu am ascultat decât de imboldul inimii mele; m-am străduit să fiu vrednic de el, prin zelul meu, prin dragostea de patrie, și nădăj­duiesc că m-am arătat la înălțime. Plecați-vă urechea la glasul opiniei publice, priviți mulțimea celor nenorociți, obidiți, prigoniți, care mă roagă în fie­care zi să-i sprijin împotriva asupritorilor, și întrebați-i dacă Marat este ori nu prietenul poporului. De altfel, pe binefăcător îl cunoști după faptele sale bune, iar nu după spusele celor pe care i-a copleșit cu binefaceri. Și, oare voi, care ați contri­buit la victoriile de la 14 iulie și 6 octombrie, nu vă mai socotiți eliberatori ai Franței numai pen­tru că patria a dat uitării meritele voastre? Oare omul neînfricat și cu suflet nobil, care se aruncă în apă ca să-și salveze aproapele, nu se mai poate socoti salvator, atunci când ingratul pe care l-a sal­vat nu-i recunoaște această calitate? Nu, conce­tățeni, normele pe care unii încearcă să vi le suge­reze nu izvorăsc din adâncul inimii voastre: cins­tită și simțitoare, această inimă va respinge cu revoltă orice încercare a nelegiuiților care țintesc să vă asmută împotriva apărătorului vostru. Citiți «Prietenul poporului» din 13 ale lunii curente și veți înțelege că el nu a așteptat până astăzi ca să vă aducă tributul său. Citiți zilnic «Prietenul po­porului» și veți vedea că este însuflețit de o singură dorință: să-i sugrume pe tirani, să vă facă fericiți. Doctorul Marat, Prietenul poporului.”   Nu aveau în casă rondele de lipit scrisorile. Doc­torul împături pe rând cele două scrisori, făcând din fiecare câte o bandă lungă cu capetele vârâte unul în altul și tipări cu unghia muchile, pentru a micșora cât mai mult volumul. Ogé îi urmărea fie­care mișcare a mâinilor, îi admira degetele subțiri, lungi și neobișnuit de îndemânatice, degete de con­spirator deprins să umble cu scrisori, cu cărți edi­tate de tipografia secretă, cu micuțele comparti­mente ale casei de litere. Fără să scrie adresa, Marat băgă scrisorile în buzunarul drept al vestei de atlaz, acolo unde filfizonii, bărbierii și ferche­șii vânzători de prăvălie obișnuiau să poarte lan­țurile lungi ale unor ceasuri inexistente. Ogé voia să se însărcineze cu înmânarea acestor misive des­tinatarilor, dar văzând că Marat le ascunde, nu mai spuse nimic. Doctorul se apropie de patul bolnavului, îi ținu puțin mâinile în ale lui și, consta­tând că febra scăzuse, vorbi ușurat: — Încă puțin și n-o să mai aibă nevoie de îngri­jirile unui medic. V-aș ruga totuși, dacă se poate, să rămân aici până se va lumina de ziuă. Ați văzut cât de zbuciumat e Parisul nostru noaptea. Marat se adresase lui Ogé. Acesta consultă cu privirea pe un negru bătrân, buzat, foarte zbârcit, cu perucă albă; ochii îi erau albaștri, cu luciri aspre. Fără să se uite la mulatru, bătrânul dădu grav din cap a încuviințare. „Cine-o fi mai mare la ei? se întrebă Marat. Și cine să fie acești oa­meni ciudați?” — Rămâi aici, Prieten al poporului, rosti Ogé. Ș-apoi se cuvine să te răsplătim pentru îngrijirile date bolnavului. Firește, dacă ne va sta în putință să-l răsplătim pe Prietenul poporului așa cum merită. Marat zâmbi sarcastic. — Medicina e o știință, iar eu nu fac negoț cu adevărul. Nu-mi trebuie nimic, doar vreo doi-trei pesmeți și o ceașcă de lapte, dacă așa ceva se mai poate procura la Paris. Delegații negri veniți la Adunare îi pregătiră cu drag o adevărată cină. Apăru pe masă și o ploscă uriașă, cu îmbrăcăminte împletită, plină cu vin amețitor, fabricat din plante aromate ale Antilelor, dar Marat clătină hotărât din cap. Prietenul poporu­lui nu bău niciun strop de vin, în schimb înfulecă tot de pe masă cu o poftă de lup și, după cum îi crănțăneau în dinți pesmeții, se putea vedea în ce hal de înfometare și epuizare îl aduseseră pe Marat-Invizibilul magistrații din Paris, cei care orga­nizaseră împotriva lui, cu cheltuială puțină, o pri­goană polițienească rafinată, infernală. Ușa se deschise fără veste și un bărbat cu pele­rină cenușie dădu buzina în cameră. Își smulse masca, zvârli cât colo tricornul și, fără să-i dea vreo atenție lui Marat, care nu-și ștersese încă machia­jul, izbucni agitat: — S-a întâmplat o nenorocire, o grozăvie. Tre­ceam cu Rafael prin fața Palatului, când ne-a tăiat drumul o litieră purtată de patru lachei. În litieră se afla o doamnă cu mască pe față. Lângă acea doamnă se legăna pe un cerc quetzal[25]-ul nostru albastru, papagalul la care Rafael ținea atât de mult... Băiat fără minte! L-a strigat pe nume și quetzal-ul i-a răspuns țipând de două ori: „Țara munților! Țara munților!” Doamna a poruncit să se oprească litiera și unul din lachei i-a tras o palmă lui Rafael, făcând să-i cadă masca. Doamna i-a văzut fața și a țipat ca mușcată de șarpe: „Ne­grii insultă femeile în mijlocul Parisului!” De după grilaj s-a ivit un ofițer urmat de mai multe santi­nele. Ofițerul și-a smuls sabia din teacă. Rafael și-a dezgolit pieptul și a spus: „Sunt dezarmat. N-am insultat pe nimeni. Nu e adevărat ce spune doamna.» Spre nenorocirea noastră, zgomotul a atras câțiva trecători, printre care și pe domnul Lameth[26], care tocmai se afla în celălalt capăt al pieței. L-a recunoscut pe Rafael și a început să zbiere: — Ce cauți aici, nemernicule? Cine ți-a dat voie să pleci de pe plantație? — Stai puțin, stai puțin, îl întrerupse Ogé. Taci, Biassou. Trebuie să fie o neînțelegere. — O neînțelegere? mugi spumegând de furie Biassou. Vreo zece negri, sclavi ai domnului La­meth l-au înșfăcat pe Rafael și l-au târât spre graj­duri. Am văzut cu ochii mei cum au smuls îmbră­cămintea de pe el, i-au dezgolit umărul și l-au în­semnat cu fierul roșu: Runaway[27]. Tânărul Lameth nu s-a temut că mirosul de carne arsă o să întărâte Parisul, ba l-a mai și lovit pe Rafael cu cizma. Striga: „De-acum înainte nu mai scapi, te prindem oriunde te-ai ascunde, sclav fugit!” Apoi l-au târât pe străzi în huiduielile, răcnetele și fluierăturile unei adunături de oameni: lachei, vânzători și conțopiști din solda domnului Lameth, toți nespus de încântați de spectacolul ce li se oferea. Privirile noului venit se întâlniră cu ale lui Marat. Strălucirea ochilor Prietenului poporului, fălcile sale încleștate și pumnii amenințători trădau un străin între acești oameni de culoare. Biassou nu putea să-și dea seama ce anume l-a înfuriat pe acest francez vopsit în cafeniu și a cărui piele albă se vedea bine de sub manșetele descheiate: tratamen­tul barbar aplicat negrului Rafael, care primise un mandat cetățenesc fără știința stăpânului său, sau dimpotrivă, era furios pe negri. Se așternu o tăcere grea. Toți stăteau cu ochii în pământ, pradă unei cumplite amărăciuni. În sfârșit vorbi Ogé: — Pedepsi-i-ar dumnezeu! N-am avut de unde să știm că până și aici, în orașul nobilei libertăți, Codul negru atârnă amenințător deasupra capetelor noas­tre. Acum paisprezece ani, acolo, în îndepărtatele noastre savane, am citit pentru prima oară cuvintele care m-au rechemat la viață. Eram în cortul unui francez, abatele Raynal[28], prietenul meu, pe care țara voastră îl surghiunise la noi. Iată aceste cu­vinte înscrise în „Declarația independenței”[29] a celor treisprezece State Unite ale Americii: „Con­siderăm ca un adevăr de netăgăduit că toți oame­nii s-au născut egali, că le-au fost hărăzite de crea­tor anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la viață, la libertate și la năzuința spre fericire”. Au trecut paisprezece ani de atunci, și din nou pasărea libertății și a fericirii a cântat inimii mele ostenite. Franța noastră a repetat, de o mie de ori mai frumos, cuvintele sfinte ale celor treisprezece state. Și cum să nu ne mândrim că tocmai statul nostru a glăsuit astfel, și încă atât de puternic ca să audă lumea întreagă, să știe toți care sunt drepturile omului și ale cetățeanului! „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drep­turi!” Așa a strigat Franța lumii întregi! Prietenii noștri, prietenii francezi din țara noastră ne-au sfă­tuit să ne adresăm Adunării poporului liber. Am părăsit munții noștri Roșii și Albi, am adunat aur pe insule, prin sate și târguri. Ni s-a făgăduit liber­tatea. Pentru întâia oară călătoream, cu o corabie care transporta negri și alți oameni de culoare, fără să fie totuși un cimitir plutitor de sclavi, cum a numit domnul Mirabeau asemenea corăbii, într-un discurs ținut la Manège. Ne-am străduit să uităm că acelei corăbii i se spunea „Sans pareil”[30] tocmai pentru că nicio alta n-o întrecea în privința numă­rului de sclavi, transportați an de an; am voit să uităm că însuși regele Franței era stăpânul acelui cimitir al negrilor. Pentru întâia oară în amărâta noastră viață, priveam de pe punte crestele înspu­mate ale valurilor care aproape atingeau pânzele; ne uitam la zburătoarele care încercau zadarnic să poposească pe vergi; sub pielea noastră de afri­cani, pentru întâia oară inima cânta în noi ca o pasăre. Din Saint-Malo ne-am îndreptat în grabă spre Paris, pe drumurile voastre pustii. Am văzut, noaptea, arzând cu vâlvătăi palate și sate; de două ori am auzit bubuind tunul, în două rânduri am întâlnit cete de țărani înarmați care ne-au cercetat cu emoție mandatele noastre galbene[31] și trăsurile noastre albastre[32]. Am adus la Paris două comori, și pe amândouă le-am depus la tribuna marii voas­tre Adunări naționale. Îți aduci aminte? În noaptea aceea eram înconjurați de prieteni: domnul Brissot, domnul Tracy, domnul Grégoire, domnul La Rochefoucauld, domnul Corneille, domnul Pétion, domnul Sieyès, domnul Lavoisier[33]... Marat tresări, își încruntă sprâncenele și strigă cu mânie: — Domnul Lavoisier? Directorul pulberăriei! Vechilul regelui! Cel mai bogat om din Paris, care a înconjurat capitala Franței cu un zid de mete­reze vamale, de fortărețe fiscale!... Nu-i chip să treci, pe jos, călare sau cu trăsura, oriîncare di­recție, fără să-i plătești ceva acestui domn Lavoi­sier care a luat în arendă toate taxele și impozitele statului... Zidurile lui au costat trei milioane de livre, stoarse de la francezii cei mai nevoiași... Ce­tățeni, oameni de culoare, prieteni ai poporului meu, de ce ați rostit numele lui Lavoisier? Biassou spuse către Ogé: — Noi n-am uitat nimic din toate astea. Dar dacă te adresezi cetățeanului ăsta boit, atunci... — Oprește-te, Biassou! Nu te lăsa pradă mâniei! strigă Ogé. Acest cetățean boit, cum îl numești, este doctorul Marat, Prietenul poporului. Primul alb, primul francez pe care, în seara asta, culoarea neagră a pielii l-a ferit de răzbunarea oamenilor albi. Biajssou făcu o plecăciune adâncă, desfăcându-și ceremonios brațele. Ogé urmă: — Te-am văzut în noaptea aceea, cetățene Ma­rat. Te plimbai, șchiopătând puțin, împreună cu domnul Robespierre, dincolo de bariera de scânduri a tribunelor, acolo unde îndărătul capetelor deputaților se agita publicul. De două ori ți-am auzit glasul, în pauze, pe când se schimbau în sală torțele. De două ori m-a atins umbra dumitale când, arătând spre tribuna domnului Young, oaspetele englez, care ședea alături de domnul Dumont, oas­petele elvețian, ai strigat: „Se înșală lupii ăștia parlamentari, se înșală socotind glasul poporului francez, glasul libertății pariziene, drept un gun­gurit de prunc. O să le fie dat să-i audă tunetul!” — Nu-mi amintesc bine, răspunse Marat, dar mi se pare că asta s-a întâmplat în ziua când Camus[34] a propus Adunării instituirea unei arhive națio­nale, unde să fie păstrate rufoasele hrisoave în care sunt înscrise privilegiile nobilimii. Pasămite, nobilii se temeau că își vor pierde titlurile, hârțoagele care-i fac stăpâni pe munca țăranilor. Mai bine s-ar gândi că în curând își vor pierde capetele lor de lemn. Îmi amintesc de asemenea că dobitocul acela de Bailly a propus să fie interzise aplauzele, pe motiv că ele încurajează adesea tocmai pe ora­torii neghiobi. La aceste cuvinte toată sala Manège-ului s-a cutremurat de aplauzele parizienilor. Francezii se tăvăleau de râs, iar Bailly se făcuse roșu ca racul. — Nu, n-a fost atunci, spuse Ogé posomorându-se. Vreau să amintesc doctorului Marat numai de adunarea aceea în care ni s-a dat și nouă cuvântul, când am putut vorbi în sfârșit despre suferințele și speranțele noastre, când am depus pe altarul Franței două scumpe tezaure. Am spus de la tribună că primul tezaur este credința noastră fierbinte în libertatea poporului francez, dorința noastră înflăcărată de a-i dărui toate puterile noas­tre înfrățite. Al doilea tezaur îl alcătuiau cele șase milioane de livre de aur pe care le-am dăruit Fran­ței. Au fost adunate cu prețul trudei istovitoare și al crâncenelor suferințe impuse sclavilor de cu­loare; noi le-am dezgropat din ascunzișuri și le-am adus în dar Franței. Cred că-ți amintești, doctore Marat, că președintele Bailly ne-a răspuns: „Oricine face parte din națiunea franceză și vine aici să-și ceară drepturile, nu le va cere în zadar”. Apoi domnul Bailly a dat citire unui act semnat de ban­cherul regal în care se spunea că „galbenii pe care negrii și alți oameni de culoare i-au adus din insula Haiti, colonia sfântului Dominic, cu toate că sunt de fabricație veche, spaniolă, sunt ștanțați din aur de bună calitate și au greutatea deplină, fiind în adevăr în valoare de șase milioane de livre”. Și de data aceasta au răsunat aplauze, domnule Marat! Bătrânii noștri, care cunoșteau taina acestor comori, le-au dezgropat anume pentru răscum­părarea negrilor, și Franța liberă trebuie să-i izbăvească din robie. Înapoiați-ne pe frații noștri care au fost vânduți, pe soțiile despărțite cu sila de bărbații lor, pe copiii răpiți mamelor! Iată ce am cerut, iată ce cerem. Și ni se răspunde prin apli­carea stigmatului de sclav fugit! Și, asta unde? Aici, la Paris! Sau poate domnii Lameth se tem să nu rămână fără sclavi, să nu sărăcească? Au acolo, peste ocean, nouăzeci și trei de fabrici de zahăr și șaisprezece plantații de cafea. Pentru ce unul din frații Lameth l-a înfierat pe Rafael? Oare răscum­părarea pe care am adus-o nu ajunge? Oare nu acest domn Lameth este membru al Adunării na­ționale? Oare și aici, la Paris, trebuie să tremurăm de frica fiarelor hrănite cu carne de negru, așa cum tremură frații noștri din savane? Și oare nu e ciudat, cetățene Marat – numai dacă nu s-o fi înșelat Biassou – oare nu-i ciudat că aici, la Paris, l-au înfierat pe Rafael cu danga engleză, iar nu cu crinul francez cum procedau până acum preanobilii franțuzi? Sau poate domnul Lameth, din respect pentru legile engleze, a ajuns să disprețuiască ve­chea stemă a Franței regale? Ce să ne facem, cetățene Marat? La ce uși să mai batem, cetățene Marat? Încotro să ne îndreptăm pașii, cetățene Marat? — Așa, care va să zică! șopti Marat cu întris­tare. E ceva de necrezut! Foarte tulburat, se ridică și începu să umble agi­tat prin cameră. — Să trăiești la Paris și să nu știi nimic din toate acestea! Nici n-am bănuit că se poate întâmpla așa ceva! Mă ascund mereu de urmăritori. Scot un ziar în numele revoluției. Iar în noaptea asta m-a salvat de un agent alb al magistraților pielea neagră de rob! Tot în noaptea asta, fran­cezii stăpâni de sclavi au stigmatizat un negru liber! Cine îndrăznește să spună că revoluția s-a terminat? Mă înnăbuș! Lăsați-mă să cuget puțin, să-mi vin în fire, prieteni!... Marat rămase câteva clipe nemișcat, apoi ridică obosit capul. O groaznică dezamăgire i se citea pe față. — Nu, nu pot să vă spun nimic bun, prieteni. Mă doare tot ce am aflat de la voi. Mă doare că ați venit degeaba de pe țărmurile râurilor și flu­viilor cu apă caldă, tocmai pe malurile Senei noas­tre înzăpezite, că prietenul vostru zace aici, răcit, cu plămânii pătrunși de sânge. Ați străbătut un drum anevoios, căutând libertatea. Vă întrebați ce o să vă răspundă poporul francez? La „Societatea amicilor negrilor”, unde tronează domnii deputați de prin meleagurile Girondei[35], nu veți găsi prieteni ai poporului. Ați pomenit de domnul Lavoisier. Știți voi cine este Lavoisier? Când Parisul a pornit cu înverșunare la asaltul Bastiliei, cine dacă nu Lefoché, ajutor al domnului Lavoisier și subdirec­tor al Arsenalului, a dat butoaie cu pulbere apără­torilor închisorii regale? Ce spuneți de asta? — Cum se simte Toussaint? întrebă Biassou, întrerupându-l pe Marat. Ogé se uită la medic ca și când l-ar fi îmbiat să răspundă el. — Bolnavul vostru nu mai e în primejdie, spuse cu glas surd Marat. Delirează în latinește ca un iezuit spaniol. Cine l-a învățat latina? — Un abate bătrân, răspunse Biassou. Doctore Marat, citesc pe fața dumitale atâta compătimire, încât mă văd silit să-ți împărtășesc o constatare tristă. Am fost într-o seară cu prietenul meu Schoelcher, gazda noastră, la „Teatrul francez”, unde se juca piesa „Un negru cum rar se întâlnește prin­tre albi”, sau „Adonis de abanos”. A ieșit pe scenă un om vopsit care, în cursul piesei, și-a jertfit viața pentru a-și salva stăpânul; acesta era însă un om de nimic, un nătărău. Veți fi crezând oare că ne­grii n-au să fie niciodată în stare de altceva decât să se lase de bunăvoie pradă zăvozilor domnului Massiac[36]!? Nu suntem toți ca acest Adonis! — Adonis? Stați, unde e Adonis? șopti bolna­vul și, ridicându-se în capul oaselor, îi privi pe toți cu ochii lui mari, care mai păstrau scăpărările febrei. Toți, afară de Marat, se ridicară în picioare; fețele negrilor oglindeau o fericire fără seamăn. Ogé si Biassou se apropiară de pat. Atitudinea lor era plină de respect și se părea că de bucurie uita­seră cu desăvârșire că între ei se află un străin. — Breda, dragă Breda, scumpul nostru coman­dant! Ce bine că ți-ai venit în simțiri! Ce bucurie să te auzim vorbind! Adonis trebuie să se întoarcă îndată, s-a dus după un medic. — Mi-e sete, apuse bolnavul. Sorbi o înghițitură de apă și întrebă doar atât: — Când trebuie să apară decretul? — Permite-mi, comandante, îl rugă Ogé, să-ți prezint raportul mâine, când ai să fii din nou în camera ta! Acolo ai să-ți regăsești cărțile, acolo te așteaptă câteva scrisori. Mâine ai să afli cum vor să ne ajute prietenii și cum cei doisprezece căpitani întruniți în vila lui Massiac vor să ne pună bețe în roate aici la Paris. Bolnavul răspunse: — Nu-mi este îngăduit să zac. Am să mă fac bine și fără medici, așa cum biruiam boala fără ajutorul vraciului pe când eram copil. Se îndreptă de spate – era mărunt de statură, uscățiv, zvelt, cu mișcări neobișnuit de iuți; dădu să mai adauge ceva, dar auzind râsul lui Marat se opri nedumerit. — Ai dreptate, prietene negru, se auzi vocea lui Marat, ai dreptate. Și află că și eu mai bucuros tratez cai bolnavi, decât oameni. Nerecunoștința unui cal doare mult mai puțin decât a omului. — Cine-i dumnealui? întrebă bolnavul luptând cu un acces de tuse. — Sunt doctorul Marat și mi se mai spune Prie­tenul poporului. Am venit aici la rugămintea fra­telui dumitale care alerga prin tot Parisul, în cău­tarea unui medic. Ți-am dat îngrijirile necesare. Acum ți-e mai bine, așa că pot să plec. Și întorcându-se spre Ogé: — V-aș ruga numai să-mi dați puțină apă și o cârpă. Se vede că pielea neagră nu-mi priește mai mult decât cea albă. Bolnavul îl asculta cu luare-aminte. — V-am meritat mânia, spuse el, dar în mai puțină măsură decât merită doctorul Marat consi­derația mea... Au trecut multe zile de când mi-am pierdut cunoștința și doar câteva minute din clipa în care mi-am recăpătat-o... A primit doctorul au­rul cuvenit? îl întrebă apoi pe Ogé. Dar tot Marat îi răspunse: — Patruzeci de mii de oameni sunt la Paris, care, asemenea mie, nu știu unde o să-și plece mâine capul – cetățeni cinstiți, devotați revoluției. Po­porul francez are grijă de noi și în schimb noi nu luăm de la nimeni niciun fel de plată. Păcat că nu v-a fost adus doctorul Mesmer[37], șarlatanul magne­tic, favoritul reginei. Animal fiind, v-ar fi tratat cu magnetismul animal. O idioție care n-a vindecat încă pe nimeni, dar în schimb i-a îmbolnăvit pe foarte mulți. Vă asigur că ați fi trebuit să adăugați vreo bagatelă de aur la galbenii aceia spanioli. E ahtiat după bani. Ăsta zic și eu medic! Se auziră câteva bătăi în ușă – un semn conven­țional. Negrii schimbară o privire. Bolnavul, cu ochii țintă la ușă, rosti tare și limpede, așa cum spui o parolă: — Kviskveia! Intră o femeie. Făcu o plecăciune bolnavului, apoi, își roti privirea iscoditoare prin cameră. — Cauți pe cineva, soră Schoelcher? o întrebă Ogé. Dar femeia îl recunoscu pe Marat după haine și i se adresă, zâmbind: — Se crapă de zi. Am fost la piața de legume și când m-am întors l-am găsit în fața casei pe ser­vitorul dumneavoastră. S-a travestit în cerșetor. Mi-a spus câteva cuvinte ciudate: „Rugați-l, vă rog, pe stăpânul meu să-mi aducă șapte sous”. Nu sunt convinsă că m-a recunoscut, căci astă-noapte, când ne-am întâlnit, era întuneric beznă. Eu însă l-am putut vedea pentru că ținea în mână felina­rul aprins. — Șapte sous, repetă Marat. I-aș da bucuros acești bani cerșetorului, dacă cetățenii îmi vor da voie să-l chem aici. Negrii se uitară la omul din pat. Acesta încu­viință cu o mișcare a capului. Peste câteva minute intră Laurent Bass; ținea pe umăr o coșcogeamite traistă de milog. Se înclină cu o mutră hâtră, neștiind dacă trebuie să recunoască pe față că negrul din fața lui era insesizabilul Prieten al poporului. Marat își liniști păzitorul cu câteva cuvinte con­venționale. Atunci Laurent Bass scoase din traistă un vraf de șpalturi: era numărul 84 din ziarul „Prietenul poporului”. Așeză foile în fața lui Ma­rat. Acesta parcurse repede articolele, notele și știrile pe care el însuși le scrisese și le recitise de cel puțin trei ori. După ce frunzări din nou tot nu­mărul, notă cu scrisu-i tremurat și neciteț Imprimatur[38], ca să-și bată joc de termenul folosit de censorul regal. Laurent Bass se ridică până la ure­chea stăpânului, șoptindu-i: — Ar fi mai bine să nu vă arătați astăzi prin districtul Cordelierilor. Au de gând să vă ceară prin „Monitor” să vă supuneți de bunăvoie jude­cății Adunării naționale. — Sunt tâmpiți dacă-și închipuie că eu citesc fițuica lor scârnavă, izbucni Marat. Laurent Bass își continuă raportul: — Umblă zvonul că aristocrații care au apucat să treacă granița, împreună cu prinții și cu cimo­tiile austriecei, pregătesc un război și au de gând să dea foc Parisului. — În timp ce ei se pregătesc, noi le-am și con­fiscat domeniile acum trei zile. Și ca să crape și popii de ciudă, în ziua de două noiembrie am con­fiscat și bunurile prinților bisericii. — Astăzi am văzut pentru prima dată asignațiile cu care au să se schimbe monedele de metal, urmă Laurent. Mie unuia îmi convine de minune; n-am să mai asud când le-oi duce zețarilor leafa. — Ascultă, Laurent, am o mare rugăminte, spuse Marat. Du, prietene, aceste scrisori la desti­nație, dar vezi să nu te transformi din poștaș în spânzurat. Trebuie să apucăm și noi zilele bune, cu toate că mulți ar dori să ne știe de pe-acum pe lumea cealaltă. Ba unii socot că-i ofensăm prin simplul fapt că trăim. Ce să-i faci! Cu toate că suntem bine crescuți, nu vom împinge politețea până a ne pune capăt zilelor, așa, că să le facem pe plac. Cu bine, prietene. Marat strânse mâna lui Laurent și-i șopti: — Am să fac un semn cu creta pe turnul din stânga de la Notre-Dame, la un colț. O cifră, ca de obicei. Când te întorci de la tipografie, trage o linie peste ea. Așa am să știu că la ora stabilită ai să fii la Palais-Royal, sub copacul cel bătrân. După plecarea lui Laurent, Marat se apropie de pacientul său, care citea o carte, și-l întrebă cum se simte. Ceilalți negri părăsiseră mai de mult odaia, unul câte unul. Bolnavul lăsă jos cartea și răspunse: — Îngrijirile dumitale mi-au făcut bine, doctore Marat. Te superi dacă îți pun o întrebare, sau chiar două? Marat îl îmbie cu un gest să vorbească: — Știi oare, urmă bolnavul, că Schoelcher, fra­tele acestei tinere care a intrat adineauri în ca­meră, a fost primit o dată cu dumneata în loja ma­sonică „Marea Anglie” din Londra? Și iată a doua întrebare: Îl cunoști pe abatele Raynal care a scris această carte? Marat luă în mână volumul al patrulea din car­tea confiscată și arsă a abatelui, devenit ateu, revo­luționar, dușman declarat al religiei creștine și care reușise să fugă din Franța chiar în ziua când călăul ce arsese cartea urma să-l ardă și pe autor. Săgetând în răstimpuri, cu privirea-i scăpără­toare, pe bolnav și pe bătrânul negru care intrase fără zgomot, legănându-se ca o rață, doctorul citi: „Nicăieri otrava creștină n-a nenorocit atâția oameni ca în bogatele colonii ale Lumii Noi. Acolo, bogătașii folosesc religia pentru a-și ascunde vi­ciile, iar pe oamenii care se deosebesc de ei doar prin culoarea pielii îi învață să fie virtuoși, înțelegând prin virtute supunerea robului față de stăpân. Se apropie epoca marilor republici. Sclavii albi și negri se vor înfrăți pentru a elibera lumea.” — Nu-i pot suferi pe popii renegați, spuse Ma­rat, chiar dacă au scris, ca acesta, „Istoria filozofică și politică a instituțiilor și comerțului european în cele două Indii”. Am mai văzut asemenea poze, adăugă el și lovi cu unghia gravura pe care se vedea un colonist vânzând o femeie tânără unor corăbieri, negustori de sclavi. Urăsc și eu negoțul de sclavi, dar și mai mult îmi displac materialiștii și ateii. Iar la prima întrebare refuz să răspund. Mi-e somn. Clătinându-se de oboseală, se apropie de rogo­jină, se culcă și fără să se mai uite la bolnavul care îl urmărea cu ochii lui gravi, atenți, adormi numaidecât.   [1] Wieland Christoph Martin (1733-1813), scriitor din perioada iluminismului german (n. ed.) [2] Livră – veche unitate de măsură franceză, având aprox. ½ kg. (N. ed.) [3] Sou – monedă divizionară franceză. (N. t.) [4] Gare! – păzea! (fr.) (N.t.) [5] Canabis, Pierre-Jean-George (1757-1808), medic francez, filozof materialist, girondin; a luat parte la lovitura de stat de la 18 brumar (9 noiembrie 1799), a lui Napoleon Bonaparte, care a dus la instaurarea dictaturii militare sub forma Consulatului, iar mai târziu (în 1804) a Imperiului napoleonian. (N. ed.) [6] Mirabeau, Gabriel-Victor-Honoré Riqueti (1749-1791), conte, militant de frunte al revoluției burgheze franceze de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, exponentul intereselor marii burghezii și ale nobilimii îmburghezite, orator de talent; în 1790 a intrat în înțelegere secretă cu curtea regală, primind bani în schimbul trădării. (N.ed.) [7] Capețieni – dinastie regală în Franța (987-1328). (N. ed.) [8] Palais-Royal (Palatul regal – fr.) – palat din Paris; grădina acestui palat era amenajată ca loc de plimbare și distracție publică. (N.ed.) [9] Maillebois, Yves-Marie (1715-1791), în timpul revoluției franceze, a luat parte la un complot regalist. (N.ed.) [10] Contele d’Artois (1757-1836), nepot al lui Ludovic al XV-lea; în timpul revoluției franceze, unul din principalii conducători ai emigrației contrarevoluționare, întreținută de puterile străine; în 1824-1830, a ocupat tronul Franței sub numele de Carol al X-lea, (N. ed.) [11] Iat-o adevărata libertate, iată ce ne aduc în dar liberții. Oare cine poate spune că este liber, dacă nu acela care trăiește cum îi place? Eu pot să trăiesc cum vreau: oare nu sunt mai liber decât Brutus? Concluzia ți-e greșită, va spune stoicul care și-a desfundat ure­chile cu oțet tare; renunță la „pot orice și cum vreau”, restul îl accept. Dar m-am întors de la pretor om liber, după ceremonia eliberării, atunci de ce să nu-mi îngădui tot ce-mi dictează voința, cu excepția celor in­terzise de legile lui Masuriu? [12] Flaccus, Aulus Persius (34-62), poet satiric latin (N. ed.) [13] Marat, Jean-Paul (1743-1793), unul dintre conducătorii revoluției franceze burgheze, fruntaș al democrației revoluționare. A editat ziarul „Prietenul poporului” (de unde i se trage și supranumele), în care a demascat cu vigoare trădarea regelui, politica conciliatoare a Adunării constituante și a municipalității din Paris, duplicitatea lui La Fayette, Mirabeau, Bailly și a altor conducători ai burgheziei liberale; a avut un rol conducător în răscoala populară din 31 mai-2 iunie 1793, care a dus la căderea girondinilor și la instaurarea dictaturii iacobine. (N. ed.) [14] La Fayette, Marie-Joseph (1757-1834), marchiz, general și om politic francez; a participat la războiul de independență al statelor Americii de nord. La începutul revoluției, unul dintre fruntașii burgheziei liberale moderate, conducătorul Gărzii naționale (1789-1791). Adept al monarhiei constituționale, a căutat să frâneze dezvoltarea revoluției. În iulie 1830, a contribuit la instaurarea monarhiei lui Ludovic-Filip. (N. ed.). [15] Esnambuc, Pierre d’, nobil din Caux, mare posesor de plantații din insulele St. Christophe, Guadelupa și Martinica. Mort în 1636. (N. ed.) [16] Richelieu, Armand Jean du Plessis (1585-1642), duce, cardinal, bărbat de stat francez, reprezentant de frunte al absolutismului. (N. ed.) [17] În sala Manège-ului se întrunea Adunarea legislativă. (N. ed.) [18] Cerneală preparată cu sulfat de fier. (N. ed.) [19] 14 iulie 1789 – ziua luării Bastiliei. (N. ed.) [20] Launay, Bernard-René Jordan de (1740-1789), ultimul guvernator al Bastiliei, executat la 14 iulie 1789 de către poporul revoluționar. Flesselles, Jacques de (1730-1789), consilier de stat și starostele negustorilor pari­zieni; a încercat să înșele poporul, dându-i, în loc de arme, pietre; executat la 14 iulie 1789. Foullon Joseph-François (1717-1789), controlor general al finanțelor Franței; urât de popor, a fost executat în 1789. Sauvigny, Louis-Bénigne-François Bertier de (1737-1789) guvernator al Parisului, ginerele lui Foullon. A avut aceeași moarte. (N.ed.) [21] La Paris bântuia foametea; la 5 octombrie 1789, mii de femei în­fometate au pornit spre Versailles, reședința regelui și bastion al con­trarevoluției, cerând pâine și sancționarea decretelor din 4-11 august, care prevedeau desființarea privilegiilor. Speriat, regele s-a văzut silit să satisfacă revendicările poporului, iar a doua zi, la 6 octombrie, să se întoarcă la Paris; acest fapt a avut importante urmări pentru des­fășurarea ulterioară a revoluției, întrucât l-a izolat pe rege de trupele contrarevoluționare concentrate la Versailles. (N.ed.) [22] Bailly, Jean-Silvain (1736-1793), savant și om politic francez, adept al monarhiei constituționale; ca primar al Parisului (1789-1791), Bailly a luat parte la organizarea masacrelor de pe Câmpul lui Marte; a murit pe eșafod. (N. ed.) [23] La începutul revoluției, Mirabeau, a cărui trădare nu se descoperise încă, se bucura de mare popularitate în rândul maselor. (N.ed.) [24] În noaptea de 20 spre 21 iunie 1791, Ludovic al XVI-lea, împreună cu familia, a încercat să fugă, pentru a se pune în fruntea trupelor emi­grației contrarevoluționare și ale intervenționiștilor, care veneau în întâmpinarea lui dinspre Metz. Datorită vigilenței maselor, regele a fost prins în localitatea Varennes și silit să se întoarcă la Paris (N. ed.). [25] Pasăre cu penaj multicolor, trăiește în regiunile tropicale ale Americii. (N.ed.) [26] Frații Lameth, Alexandre și Charles, oameni politici francezi din rândurile nobilimii liberale, posesori de plantații în Haiti; au luptat în războiul pentru independență al statelor Americii de nord; în timpul re­voluției franceze, au militat pentru monarhia constituțională. După li­chidarea monarhiei, au emigrat împreună cu La Fayette. (N.ed.) [27] Runaway – fugar (engl.). (N. t.) [28] Raynal, Guillaume-Thomas-François (1713-1796), istoric și filozof francez, apropiat de enciclopediști. În lucrările sale a criticat rânduielile absolutiste feudale, biserica catolică, jaful colonial. (N.ed.) [29] Declarație adoptată la 4 iulie 1776 de către cel de al doilea congres al reprezentanților coloniilor engleze în timpul Războiului de in­dependență în America de Nord. Declarația a proclamat independența față de Anglia și constituirea Statelor Unite ale Americii. (N.ed.) [30] „Fără pereche” (fr.). (N.t.) [31] Împuternicirile date de reprezentantul regal din Haiti erau scrise pe hârtie galbenă. (N.ed.) [32] Aluzie la permisele de circulație, scrise pe hârtie albastră. (N.ed.) [33] Brissot, Jacques-Pierre (1754-1793), militant al revoluției burgheze din Franța; în prima perioadă a revoluției, a fost membru activ al Clubului iacobin, ulterior, conducător și teoretician al girondinilor. Gré­goire, Henri (1750-1831), militant al revoluției franceze, episcop; adversar al sclaviei negrilor, a luptat pentru triumful ideii egalității tuturor po­poarelor. La Rochefoucauld d’Enville (1743-1792), om politic francez, li­beral. Pétion de Villeneuve (1756-1794), om politic francez, deputat al stării a treia în Stările generale, orator de talent, girondin; în 1791, primar al Parisului. Sieyès, Emmanuel-Joseph (1748-1836), om politic francez, abate, autorul celebrei broșuri „Ce este starea a treia?”, în care formula revendicările burgheziei la dominația politică, apărător al intereselor marii burghezii. Lavoisier, Antoine-Laurent (1743-1794), celebru chimist francez, membru al Academiei de Științe din Paris, apoi direc­torul Academiei. Îndeplinind într-un timp funcția de fermier general (adică având concesiunea colectării impozitelor), a strâns o mare avere pe care a folosit-o în bună parte pentru cercetări științifice. În timpul revoluției franceze, partizan al monarhiei constituționale. A murit pe eșafod. (N.ed.) [34] Camus, Armand-Gaston (1740-1804), jurist-consul, om politic și scriitor francez. (N.ed.) [35] Este vorba de girondini, grupare politică din perioada revoluției franceze, reprezentând interesele burgheziei comercial-industriale și agrare, în special din provincie. Își trage denumirea de la departamentul Gironde, locul de baștină al unor militanți ai acestui partid. Leaderii gi­rondinilor au fost: J.-P. Brissot, P.-V. Vergniaud, soții Roland, E. Guadet, J.-A. Condorcet etc. În prima etapă a revoluției, girondinii au militat, alături de celelalte forțe revoluționare, împotriva absolutismului, mai târziu împotriva feuillanților (membii clubului politic al marii burghezii, adepte a monarhiei constituționale). Încă la începutul războiului împo­triva intervenționiștilor străini, girondinii, speriați de faptul că masele populare se manifestau pe arena politică ca o forță independentă din ce în ce mai activă, au pornit fățiș pe calea trădării revoluției; în august 1792, intensifică lupta împotriva iacobinilor și ai adepților aces­tora, cu scopul de a opri dezvoltarea revoluției. După răscoala populară din 31 mai-2 iunie 1793, care i-a măturat de la putere, au încercat, fără succes, să dezlănțuie un război civil împotriva guvernului iacobin. După căderea dictaturii iacobine în urma loviturii reacționare de la 9 thermidor (27 iulie) 1794, girondinii au devenit una din cele mai active forțe ale reacțiunii thermidoriene. (N.ed.) [36] Unul din cei mai mari plantatori din Antile, despre care se va vorbi pe larg în paginile următoare. (N. ed.) [37] Mesmer, Franz (1734-1815), medic, autorul teoriei antiștiințifice a „magnetismului animal”, cunoscută sub numele de mesmerism; potrivit acestei teorii, planetele ar acționa asupra omului prin intermediul unei forțe magnetice speciale și omul care stăpânește această forță o poate radia asupra semenilor săi, influențând în mod binefăcător evoluția di­verselor maladii. (N.ed.) [38] Bun de tipar (lat.). (N.t.)    

            PREFAŢĂ.                În acest secol în care omul, omul epocii comuniste, se pregăteşte – şi este atât de aproape de acest ţel grandios – să cucerească universul planetar, poate că evocarea unei izbânzi a tăriei şi dârzeniei omeneşti asupra naturii ca aceea a cuceririi celui mai înalt pisc pământesc, să apară mai puţin impresionantă decât este ea în realitate. Adevărul este că ascensiunea pe Everest, cel mai înalt punct de pe globul nostru, nu s-a putut realiza decât foarte recent, abia cu doisprezece ani în urmă, cu preţul unor eforturi uriaşe şi al unor jertfe grele.              Încercările pentru descoperirea şi escaladarea vârfurilor munţilor Himalaya şi Karakorum au început timid, cu rezultate insuficiente, încă din secolul al XIX-lea. Tentativele au aparţinut, în cea mai mare parte, militarilor englezi instalaţi în India, care urmăreau în mai mică măsură obiective ştiinţifice sau performanţe sportive, cât descoperirea unor noi cai de comunicaţie între ţinuturile ocupate de colonialiştii britanici în sudul marelui continent estic şi regiunile atât de bogate, dar aproape impenetrabile, din Asia centrala. Sprijinite cu mijloace largi de către guvernul metropolitan britanic, expediţiile militarilor englezi, alcătuite din alpinişti cu un antrenament minuţios, au făcut o serie întreaga de ascensiuni pe vârfurile munţilor Himalaya şi Karakorum, au descoperit câteva piscuri pe care nu le atinsese piciorul omului şi au întocmit lucrări topografice privind în special aşa-numitul Pisc XV, situat în dreptul paralelei 28° latitudine nordică, chiar la graniţa dintre Nepal şi Tibet. Lucrările acestea topografice au fost întocmite sub conducerea lui George Everest, între anii 1830-1843 ceea ce a determinat denumirea piscului dominant (8845 m deasupra nivelului mării) de către europeni cu numele topografului englez.              De atunci, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, până aproape de zilele noastre, încercările de a se atinge vârful maiestuos, veşnic acoperit de gheţuri şi zăpezi, strălucind ca o uriaşă torţă sub bătaia razelor orbitoare ale soarelui, au fost nenumărate. Aproape douăzeci de expediţii în secolul trecut, alte circa optzeci de expediţii în secolul nostru, au petrecut luni şi uneori chiar ani întregi pe stâncile şi pe gheţarii veşnici din înălţimile Himalayei, cu scopul de a atinge Everestul sau Chomolungma, cum îi spun localnicii, denumire care începe să apară, din ce în ce mai des în diversele publicaţii referitoare la acest cel mai înalt vârf de munte. Expediţiile din secolul trecut care n-au putut beneficia de aparatajul modern cu care au fost înzestrate cele din secolul nostru, au urcat sus, foarte sus, dar n-au putut depăşi niciodată înălţimile atât de sărace în oxigen de peste 8000 metri.              În anul 1922, o expediţie engleză a reuşit în sfârşit să depăşească graniţa celor 8000 de metri, înălţimea atinsă: 8326 metri. Jertfa: şapte hamali şi călăuze din tribul şerpaşilor, care au fost îngropaţi sub o avalanşă. În anul următor, folosind un alt drum de acces, o nouă expediţie engleză atinge înălţimea de 8572 metri. Supravieţuieşte şeful expediţiei, E. F. Norton, dar doi membri ai grupului, D. L. Mallory şi A. S. Ervin, nu se mai reîntorc, înmormântaţi cine ştie unde în prăpăstiile ascunse sub zăpezile mişcătoare ale culmilor semeţe.              Marea majoritate a acestor ascensiuni au avut ca punct de pornire nordul, podişul Tibetului; încercările infructuoase de ascensiune pe la nord au forţat concluzia ca escaladarea Everestului pe acest versant nu este cu putinţă şi au determinat alegerea unui alt drum, pe la sud, pornind din Nepal. Se ştie că teoria aceasta a fost ea însăşi dezminţită chiar în anul acesta, când o expediţie chineză, după un asalt final de 19 ore, care a însemnat cel mai impresionant şi mai dramatic capitol din cartea cuceririlor himalaiene, a escaladat Everestul pe la nord. Dar despre această inegalabilă performanţa, vom vorbi mai târziu.              Aşadar, în 1951 începe seria ascensiunilor pe la sud, care vor conduce curând la prima victorie a omului asupra celui mai înalt punct de pe glob – victorie pe care o descrie în cartea de faţă unul din autorii ei, alpinistul neozeelandez Edmund Hillary. Eric Shipton conduce, în anii 1951-1952, o expediţie pe la sud, dar rezultatele nu sunt cele aşteptate. În 1952 porneşte la drum şi o expediţie franco-elveţiană, care îşi asigură serviciile celui mai temerar şi mai priceput alpinist indigen, şerpaşul Tenzing [1], intrat în legenda popoarelor asiatice sub denumirea de „Tigrul zăpezilor”. Expediţia franco-elveţiană atinge înălţimea de 8600 metri şi revine la bază cu constatarea îmbucurătoare că drumul de acces descoperit de ea este mai lesnicios decât oricare altul folosit până atunci şi că condiţiile atmosferice înseşi sunt mult mai favorabile: până la înălţimea de 8500 de metri nu este nevoie să se facă apel la rezervele de oxigen.              1953 este anul primei ascensiuni pe Everest. Beneficiind de experienţa francezilor şi a elveţienilor şi asigurându-şi la rândul ei concursul „Tigrului zăpezilor” – al cărui rol în obţinerea victoriei finale a fost hotărâtor – expediţia engleza condusă de John Hunt îşi amenajează baza principală pentru asaltul piscului la înălţimea de 7900 metri. Mai întâi doi membri ai echipajului, Tom Bourdillon şi Charles Evans, urcă până la 8748 metri, dar aflaţi la capătul resurselor fizice cei doi alpinişti se reîntorc, aproape extenuaţi, la baza de plecare. Şeful expediţiei, John Hunt, împreună cu alţi patru oameni, porneşte trei zile mai târziu (28 mai 1953), dar este nevoit să se mulţumească doar cu înălţimea de 8500 metri. În sfârşit, la 29 mai, în primele ore ale dimineţii, şerpaşul Tenzing şi neozeelandezul Hillary pornesc la rândul lor în acest dramatic asalt final şi, după exact cinci ore de ascensiune, ating punctul cel mai înalt al muntelui Everest pentru prima oară în istoria omenirii. Câteva minute pentru arborarea steagurilor, alte câteva pentru primele fotografii şi, cinci ore mai târziu, abia mai putându-se ţine pe picioare, dar cuprinşi de o încântare neasemuită, ei se află din nou în căldura cortului de la baza de pornire.              Cum s-a ajuns la aceasta victorie, cum a fost pregătită, peripeţiile ei emoţionante, lupta pe viaţă şi pe moarte cu fiecare metru, cu fiecare bloc de gheaţă, cu schimbările bruşte ale vremii şi ale temperaturii – toate sunt descrise simplu, fără retorism, cu modestia caracteristică adevăraţilor învingători, conştienţi de forţa lor morală.              Mai înainte de a încheia această atât de succintă evocare a istoriei cuceririi Everestului şi de a prezenta cartea lui Hillary, se cuvine amintită istoria încă nescrisă a unei noi performanţe himalaiene.              Escaladarea Everestului pe la nord de către o expediţie de alpinişti chinezi. Un grup format din maestrul sportului Van Fu-ciu, geologul Ciu In-hoa şi sportivul tibetan de categoria I Konbu, prevăzut cu echipament modern şi cu aparate de oxigen, au escaladat în dimineaţa zilei de 25 mai 1960, vârful Chomolungma (muntele Everest), plecând de pe versantul nordic, socotit până atunci ca inaccesibil.              Şi acum, după ce am trecut în revistă câteva din încercările reuşite şi nereuşite de escaladare a „acoperişului lumii”, cum mai este denumit Everestul, să revenim la înalta aventură, cartea-jurnal a unuia din cei doi oameni care au atins pentru prima oară măreţul pisc. Autorul ei, neozeelandezul Edmund Hillary, povesteşte cu meticulozitate, de cele mai multe ori cu sinceritate şi grijă pentru respectul adevărului, niciodată cu emfază, peripeţiile remarcabilei aventuri pe care a trăit-o împreună cu tovarăşii săi de grup şi în special cu cel cu care a împărţit gloria deplină a victoriei, şerpaşul Tenzing. Există însă şi în cartea lui Hillary unele relatări şi unele aprecieri pe care, în ciuda eforturilor de a fi mereu sincer., autorul le face sub presiunea unei întregi educaţii primite în spiritul concepţiei colonialiste. Aceste relatări se referă mai ales la atitudinile şefilor de expediţii John Hunt şi Eric Shipton faţă de locuitorii băştinaşi şi mai ales faţă de cărăuşii şi ghizii indigeni, care pot fi consideraţi, în egală măsură, cuceritorii marilor înălţimi ale Everestului. Atât Shipton cât şi Hunt se consideră domni, stăpâni, „sahibi”. Ei evită în general contactul prea strâns cu localnicii, care sunt în fond colaboratorii lor principali, cei care reuşesc isprăvi egale cu ale lor şi peste acestea poartă şi greul cărăuşiei, al corvezilor. Chiar când înfruntă, cot la cot cu ei moartea – şi o înfruntă mereu, la fiecare pas – Shipton şi Hunt nu uită că fac parte din „lumea civilizată”.              În acest sens, sunt semnificative însemnările lui Tenzing în cartea autobiografică Tigrul zăpezilor scrisă de J. R. Ulman. În ce-l priveşte pe Hillary, Tenzing îşi formează o opinie mult mai favorabilă. El notează (loc cit., pp. 207-208, ediţia în limba rusă): „Din momentul repartizării şi până la sfârşitul expediţiei, eu şi Hillary am format o pereche. Ni se cereau tot timpul mari eforturi. Trebuia în acelaşi timp să ne păstrăm forţele şi să fim în cea mai bună formă. Pe când ceilalţi făceau antrenamente, noi trebuia să mergem tot timpul cărând greutăţi în spinare, antrenându-ne cu oxigen şi ajutând tinerii şerpaşi să se ferească de avalanşe. Nu mai ştiu de câte ori am făcut acest drum, dar îmi amintesc că într-o singură zi am mers de la bază până la tabăra a IV-a şi înapoi. Este de la sine înţeles că n-am fi reuşit acest lucru dacă n-am fi mers bine şi repede. Hillary este însă un alpinist minunat, are multă forţă şi rezistenţă. A mers deosebit de bine pe zăpadă şi pe gheaţă, lucru pe care l-a practicat mult în ţara sa, Noua Zeelandă. După cum le stă bine oamenilor de acţiune, el vorbeşte puţin, ceea ce nu-l împiedică să fie un tovarăş bun şi vesel. Şerpaşii îl iubeau – era întotdeauna gata să-şi împartă cu ei alimentele şi echipamentul. Formam amândoi o pereche destul de comică, Hillary fiind cu 20 cm mai înalt decât mine. Aceasta nu ne-a jenat însă niciodată. În ascensiunile comune colaboram minunat şi între noi s-a statornicit o legătură bine sudată. Voi povesti despre o întâmplare care arată cum am lucrat împreună; într-o seară am coborât, ajutându-ne unul pe altul, de la tabăra a II-a la tabăra I. Hillary mergea înainte şi eu după el. Ne-am făcut drum printre colţurile înalte de gheaţă când, deodată, zăpada de sub picioarele lui Hillary a cedat şi el a căzut într-o crevasă. „Tenzing! Tenzing!” m-a strigat el. Din fericire frânghia era întinsă şi eu mi-am păstrat cumpătul. Am reuşit să înfrânez căderea după ce Hillary zburase 5 metri în gol, iar apoi am izbutit să-l ridic treptat până sus. Hillary nu s-a ales decât cu câteva zgârieturi. Când ne-am întors în tabără el a povestit celorlalţi, fără nici o reţinere, întâmplarea şi a adăugat: „Dacă nu era Tenzing, astăzi aş fi fost mort”. A fost un mare elogiu acesta pe care mi l-a adus şi m-a bucurat mult că mi l-a făcut. Desigur, n-a fost nimic deosebit în toate acestea. Fără accidente nu se pot face ascensiuni, iar alpiniştii trebuie să fie întotdeauna gata să se ajute unul pe altul…” „. Am întâmpinat deopotrivă aceleaşi greutăţi. Fiecare ajuta pe celălalt şi primea de la acesta acelaşi ajutor. Odihnindu-ne puţin, am reluat ascensiunea, făcându-ne drum tot mai sus. Şi iată-ne în faţa ultimului obstacol serios în calea spre culme: un perete stâncos, vertical, care se înălţa chiar pe creastă, împiedicând înaintarea. Cunoşteam această stâncă, o văzusem în fotografiile luate din avion şi o examinasem de jos, din Teangboci, cu binoclul. Acum se punea problema: să escaladăm stânca sau s-o înconjurăm? Se părea că există numai o singură trecere, îngustă şi abruptă, între stâncă şi cornişă. Hillary a pornit primul, încet şi cu băgare de seamă el a păşit pe o teşitură largă, trebuind să se ridice cu spinarea înainte şi sprijinindu-se cu picioarele de cornişă, în timp ce eu mi-am încordat toate forţele ferindu-l, deoarece se temea foarte mult că cornişa nu va rezista. Din fericire totul s-a sfârşit cu bine. Hillary a ajuns pe culmea stâncii, apoi m-am asigurat cu frânghia pe care o ţinea el.              Aici trebuie să spun cu sinceritate, că nu consider absolut exactă povestirea lui, redată în cartea Înalta aventură. În primul rând, Hillary consideră că înălţimea peretelui de stâncă era de 12 metri, iar eu cred că nu avea mai mult de 5. Mai departe, din povestirea lui Hillary reiese că ascensiunea adevărată a făcut-o numai el, iar eu am fost tras în sus. Adevărul este că nimeni nu m-a tras şi nu m-a târât. Ca şi Hillary, eu m-am căţărat singur pe crăpătură şi dacă el m-a asigurat în acest timp şi eu am făcut acelaşi lucru pentru el. Vorbind despre aceasta, trebuie să lămuresc o chestiune. Hillary este prietenul meu. El este un alpinist minunat şi un om minunat şi eu mă mândresc cu faptul că am ajuns împreună cu el pe culmea Everestului. Cred totuşi că în povestirea lui despre ascensiunea făcută de noi, Hillary nu este absolut drept faţă de mine. Tot timpul el lăsa să se înţeleagă că atunci când lucrurile mergeau bine, aceasta i se datora exclusiv lui şi dacă au existat greutăţi, acestea au fost din cauza mea. Aceasta nu este just. Niciodată eu n-aş afirma că s-ar fi putut cuceri Everestul de unul singur. Eu cred că nici Hillary n-ar trebui să lase să se înţeleagă că el ar fi putut să realizeze asaltul singur şi că eu n-aş fi ajuns la culme fără ajutorul lui. Tot drumul, la ducere şi la înapoiere, ne-am ajutat reciproc. Aşa trebuia să fie, aşa trebuia să se în tâmple, căci noi n-am fost conducători şi conduşi, am fost parteneri egali”.              Acest lucru se oglindeşte fidel în textul declaraţiei făcute de E. P. Hillary, după ascensiune, în cabinetul primului ministru al Nepalului. Ea sună astfel: „La 29 mai, eu, împreună cu şerpaşul Tenzing, am pornit din tabăra noastră superioară pe Everest la asaltul culmilor. În timpul ascensiunii pe culmea de sud, mergea înainte când unul, când altul. Am trecut peste culmea de sud şi am început să ne urcăm pe creasta dinainte de culme. Am ajuns pe culme aproape concomitent. Ne-am strâns reciproc mâinile, fericiţi de victoria noastră. Apoi l-am fotografiat pe Tenzing cu steagurile Marii Britanii, Nepalului, Naţiunilor Unite şi Indiei.  Semnat: E. P. HILLARY” „Fiecare cuvânt din această declaraţie – scrie Tenzing – este adevărul pur. Întocmai aşa s-a întâmplat. Am atins culmea aproape concomitent. Şi aşa a rămas până în prezent când, din motivele pe care le-am expus, mi se pare mai just să povestesc tot amănunţit”.              Lectura cărţii-jurnal a lui Hillary este deosebit de interesanta şi de instructivă, semnificativă chiar în acest secol al avântului spre spaţiile siderale, pentru posibilităţile nelimitate ale omului. Căci aventura alpinistului neozeelandez şi a şerpaşului nepalez este cu mult mai mult decât o performanţă sportivă cu totul neobişnuită, este o victorie a căutărilor şi încercărilor omeneşti din toate timpurile de a supune forţele oarbe ale naturii înconjurătoare, este satisfacerea pasiunii omeneşti de a cerceta şi de a cunoaşte tot mai mult, este acţiune şi poezie, este ilustrarea puterii de luptă, de sacrificiu şi de abnegaţie a acelora dintre oameni care şi-au câştigat faima de eroi în lupta pentru progres şi civilizaţie.               I. VORNIC.               PRIMII PAŞI.                Până la vârsta de şaisprezece ani nu văzusem încă muntele, îndeletnicirea prosperă a tatălui meu – albinăritul – mă împiedicase până atunci să mă bucur de răgazul vacanţelor, în schimb ajunsesem să învăţ şi eu meseria tatii, chiar înainte de a împlini treisprezece ani.              În iarna anului 1935 pusesem ceva bani deoparte şi mi s-a dat voie să plec într-o tabără şcolară de schi, la Ruapehu[2] , unul din marii noştri vulcani din Noua Zeelandă. Eram atunci în clasa a VI-a şi arătam ca un tinerel înalt, osos şi stângaci, care era departe de a fi băiatul cel mai isteţ din clasă. Până în acel an nu cred că mă depărtasem la mai mult de 50 de mile[3] de Auckland[4]. Auzisem poveşti minunate de la ceilalţi băieţi despre vacanţele petrecute la schi, dar ele nu mă atrăgeau prea mult; singura mea dorinţă era să pot colinda lumea.              Am văzut pentru prima dată zăpadă[5], când am coborât din tren, la miezul nopţii, în gara National Park. Nu era multă, dar ne-a cuprins pe toţi o bucurie de nedescris şi în câteva clipe, bulgări de zăpadă, tari ca fierul, zburau prin aer din toate părţile; mai târziu, pe când autobuzul nostru urca încet spre „castelul” aşezat sus pe coasta muntelui, priveam cum farurile sale puternice dădeau viaţa în întuneric unei lumi scânteietoare de basm în care domneau zăpada strălucitoare, pinii pitici şi pâraiele îngheţate. Când m-am vârât în sacul meu de dormit, pe la orele doua noaptea, mă simţeam într-o lume nouă, ciudată, plină de senzaţie.              Timp de zece zile am petrecut minunat, schiind şi jucându-ne pe coastele de la poalele muntelui, dar nu-mi amintesc să-mi fi aruncat vreodată ochii spre vârful lui. Ni se spusese că părţile de sus ale muntelui sunt primejdioase; din această cauză nici n-am îndrăznit să mă aventurez spre ele; le priveam doar cu respect şi teamă. M-am întors acasă, cuprins de un entuziasm nemărginit pentru soare, frig şi zăpada – dar mai cu seamă pentru zăpadă!              După aceea, n-am mai avut prea des prilejul să văd zăpadă. Doi ani din viaţă a trebuit să mi-i petrec la universitate, până să-mi conving părinţii că nu eram făcut pentru o carieră academică. Nu cred că eram mai puţin înzestrat decât alţii, dar fără îndoială eram leneş, iar lecţiile de geometrie în spaţiu nu-mi deşteptau nici un interes. Am renunţat aşadar la studii şi am început să lucrez la stupăria tatălui meu, ca muncitor apicol. Duceam o viaţă plăcută în aer liber şi soare, dar care cerea o muncă fizică aspră. În felul ei era o viaţă plină de neprevăzut şi de aventură, o luptă neîncetată împotriva capriciilor vremii şi o agitaţie nebună când stupii porneau să roiască toţi deodată.              Nu puteam şti niciodată dacă recolta avea să fie mare sau mică până când nu adunam şi ultima livră[6] de miere din stup; totuşi în lunile pline de frământare, când albinele culegeau mierea, gândul unei recolte bogate ne îmbărbăta în lungile şi grelele ceasuri de muncă. Ţin minte că eram nişte optimişti fără leac. În schimb, când venea iarna colindam dealurile împădurite din împrejurimi, învăţând să mă descurc singur la drumeţie, în timp ce în suflet mi se deşteptau fiorii dorului de necunoscut.              La douăzeci de ani am făcut prima mea excursie mai lungă, împreună cu un prieten mai în vârstă, în Insula de sud a Noii Zeelande. Printre planurile noastre era şi acela de a petrece două zile la o renumită staţiune turistică, „Ermitajul”, aflată în preajma piscurilor uriaşe ale Alpilor sudici.              Am făcut un drum minunat cu maşina prin munţi, ajungând la „Ermitaj” îndată după-amiază. Era o zi splendidă, iar piscurile măreţe din jur păreau nişte turnuri înălţate deasupra capetelor noastre. Priveam, stăpâniţi de emoţie pereţii înalţi şi stâncoşi, gheţarii încleştaţi pe munţi şi povârnişurile acoperite de zăpezile avalanşelor. Deodată, cuprins de o răscolire ciudată, nu m-am mai putut împotrivi pornirii mele şi m-am hotărât să fac o mică ascensiune. Cel mai apropiat petic de zăpadă care se zărea era sus într-o vale din lanţul muncilor Sealy, în spatele hotelului. Am pornit deci hotărât într-acolo.              Am urcat multă vreme, împiedicându-mă prin grohotişuri, din cauza pantofilor de oraş cu care eram încălţat. Mi-am dat repede seama că zăpada era mult mai departe decât socotisem la început, însă dintr-un imbold necunoscut, am continuat urcuşul. În cele din urmă am ajuns sus la ea. Era o rămăşiţă dintr-o veche avalanşă de zăpadă care astupa albia unui torent de munte. Am urcat entuziasmat pe zăpadă, săpând cu piciorul un lung şir de trepte în susul şi în josul avalanşei şi apoi, cu sentimentul că am făcut ceva grozav, am coborât pantele lungi pe care le urcasem, înapoi la „Ermitaj”.              Stăteam în salonul hotelului cuprins de neastâmpăr şi de emoţie. Deodată zumzetul conversaţiilor încetă. Mi-am ridicat ochii şi privirea mi s-a oprit asupra a doi tineri vioi şi bronzaţi care intraseră în salon cu aerul unor oameni siguri de ei. Prin jur se auzeau şoapte: “Au coborât chiar acum de pe muntele Cook![7]”              Într-o clipă cei doi deveniră centrul unui grup care-i privea cu admiraţie. În timp ce mă învârteam, oarecum stingher, în jurul grupului, l-am auzit pe unul din ei spunând:              — Eram grozav de obosit când am ajuns lângă limba gheţarului, dar Harry, asemenea unui tigru, aproape că m-a târât după el până sus pe vârf.              Abia după câţiva ani am aflat că cei doi erau Stevenson şi Dick, renumitul cuplu alpin care tocmai atunci realizaseră pentru prima oară marea traversare a muntelui Cook, de la nord spre sud.              M-am retras într-un colţ al salonului, gândindu-mă la monotonia vieţii pe care o duceam, la satisfacţiile pe care trebuiau să le găsească în viaţă cei doi tineri şi din clipa aceea m-am hotărât să devin alpinist.              — Mâine voi urca şi eu pe unul din vârfuri, mi-am spus în sinea mea. I-am împărtăşit ideea şi tovarăşului meu care a fost întru totul de acord să încercam. Cum nu aveam însă nici experienţa şi nici materialele necesare, el a propus să luăm cu noi un ghid. După ce toate pregătirile au fost gata, m-am dus la culcare cuprins de neliniştea aşteptării.              Începutul a fost bun căci în zori se arăta a fi o dimineaţă frumoasă. Imediat după micul dejun veni să ne ia şi ghidul la a cărui apariţie nu mi-am putut înfrâna un oarecare simţământ de dezamăgire: judecind după faţa-i arsă de vânt şi după pălăria lui tiroleză, ai fi spus că era ghid, însă vârsta-i destul de înaintată şi corpolenţa lui excesivă nu dădeau de loc impresia unui om plin de avânt care să ducă la drum greu. Pe un ton nu prea îmbietor ne-a anunţat că vom ataca împreună vârful „Olivier”, un vârf mic din lanţul Sealy, chiar deasupra „Ermitajului”.              — Dacă vi se pare prea departe – adăugă el – vom putea petrece după-amiaza pregătindu-ne ceaiul la lacurile din Sealy.              În sfârşit am început urcuşul. Ghidul mergea înainte cu pas încet şi regulat; poate prea încet şi prea regulat pentru a-mi fi pe plac, aşa că nu după mult timp am luat-o iute înainte, în sus, pe cărarea îngustă şi abruptă. Aerul rece şi înviorător precum şi minunatul sentiment de libertate care mă cuprinsese, în timp ce mă înălţăm deasupra văii de sub noi, mă îmbiau să urc neobosit tot mai sus, ajungând în cele din urmă la lacuri cu o jumătate de oră înaintea ghidului nostru. În timp ce acesta aprindea focul pentru a pregăti ceaiul, Brian şi cu mine am făcut o baie în apa rece şi clară a lacului; apoi, cu o foame de lup ne-am repezit asupra merindelor.              Între noi şi creasta şirului de munţi se întindea o pantă acoperită de zăpadă de vreo 3-400 m[8].              Văzând nerăbdarea mea, ghidul oftă adânc şi se urni cu greu din nou la drum, în susul pantei.              — Acum facem alpinism cu adevărat, spusei eu.              Zăpada era plăcuta şi tare aşa încât puteam săpa trepte solide, lovind doar încet cu piciorul. Totuşi lungimea povârnişului care se pierdea în urma noastră îmi trezea un simţământ de teamă astfel că, fără a-mi pierde elanul, am început să merg supus în urma ghidului.              Sus pe creasta muntelui, am găsit o privelişte încântătoare: o vale întinsă cu un gheţar masiv, înconjurată de piscuri de o rară frumuseţe.              Lângă noi, la o depărtare de câţiva metri, se înălţa o stâncă. Nu m-am putut stăpâni şi m-am căţărat pe ea într-o clipită. Cuceream pentru prima dată un vârf de munte.              A fost cea mai fericită zi din viaţa mea de până atunci. Am coborât înapoi la „Ermitaj”, iar a doua zi am plecat acasă urmărit de noua mea pasiune pentru munte, care, de atunci, m-a stăpânit într-una.              Citeam cu nesaţ tot ceea ce se putea serie despre munţi.              Însă ceea ce a deşteptat în mine pasiunea pentru alpinism au fost două cărţi: prima, Tabăra şase[9] de Frank Smythe, iar cea de-a doua Nanda Devi de Eric Shipton.              Citind cartea lui Smythe am urcat parcă alături de el, pas cu pas, obositoarea pantă nordică a Everestului. Nu-mi închipui să fi trăit vreodată atât de intens o altă carte. Alături de el am îndurat vântul tăios, gerul aspru şi sforţările desperate de a respira aerul rarefiat al înălţimilor. Iar când, în cele din urmă, a fost silit să se întoarcă din drum, după ce urcase până la 8534 m n-am considerat faptul o înfrângere, ci o victorie.              Povestea lui Shipton a făcut să vibreze în mine o altă coardă şi e lesne de înţeles, deoarece explorările şi ascensiunile lui pe Himalaya întruchipau pentru un neozeelandez ca mine idealul în privinţa alpinismului. Problemele lui, deşi pe o scară mai mare, se asemănau mult cu ale mele: fonduri băneşti limitate, dificultatea deplasării rapide într-un ţinut inaccesibil şi aspru, obligaţia de a-ţi căra singur proviziile, lupta necontenită cu ploaia, cu intemperiile şi, în fine, însăşi viaţa de pe munte atât de plină de lipsuri.              Până în 1946 făcusem excursii de unul singur şi căpătasem destulă experienţă în ceea ce priveşte organizarea lor. Purtasem poveri destul de grele prin numeroase regiuni accidentate, urcasem foarte multe piscuri mărunte şi unele chiar ceva mai mari. Şi totuşi, la drept vorbind, cunoşteam prea puţin din tehnica urcuşului.              În acel an am avut însă norocul să-l cunosc pe ghidul Harry Ayres, cel mai de seamă alpinist din Noua Zeelandă, vestit cunoscător al tehnicii escaladărilor pe gheaţă. Harry mă luă sub aripa-i ocrotitoare şi timp de trei veri minunate am urcat împreună măreţele piscuri. Multe lucruri utile am învăţat de la el: cum să tai o treaptă, când să o tai, precum şi multe alte subtilităţi pe care le poţi căpăta numai din experienţă.              În 1950, prietenul meu George Lowe a aprins în mine dorinţa care avea să ne ducă, mai târziu, pe amândoi, în munţii Himalaya. Niciodată nu urcasem cu George, dar eram prieteni vechi iar el avea la activul lui multe ascensiuni grele. În vara aceea, pe când coboram împreună gheţarul Tasman, George îmi spuse deodată:              — Ed, te-ai gândit vreodată să urci pe Himalaya?              Era un gând care-mi încolţise de mult în minte şi de aceea i-am răspuns afirmativ, fără ezitare, cu emoţia celui care-şi găseşte gândul în gândul altuia. Ne-am hotărât în grabă să întocmim un plan, să organizăm un grup şi să ne procurăm banii necesari de drum. Întâmplător plecam în Anglia peste câteva luni aşa că aveam posibilitatea să culeg toate informaţiile cu privire la echipamentul şi hrana necesară unei astfel de expediţii.              La drept vorbind, n-am putut să culeg prea multe informaţii în Anglia, întrucât în Europa[10] când am ajuns era vară şi mai toţi membrii Clubului alpin erau plecaţi în Alpi. Dornic de a cunoaşte şi această regiune am plecat şi eu în Alpi împreună cu alţi doi neozeelandezi cu care am alcătuit un grup şi am făcut împreună o excursie minunată. Mai întâi ne-am dus în Austria, unde ne-am simţit în largul nostru în cabane mari, comode şi unde suiam o sumedenie de munţi uşori. Alpinismul din Austria se deosebea atât de mult de urcuşul cutezător cu care ne obişnuisem, încât ni se părea un fel de concediu de odihnă de care era bine să profităm cât mai mult, făcând mereu ascensiuni. De acolo ne-am dus în Elveţia, unde am vizitat câteva locuri din cele mai cunoscute. Am urcat multe vârfuri măreţe, dar în general destul de uşoare, probabil fiindcă urmam mai întotdeauna drumul marcat în ghidurile turistice ca „le plus facile”[11]. Perioada noastră cea mai activă a fost când cinci zile de-a rândul am urcat cinci vârfuri de câte 4000 metri, în Oberlandul bemez.              Întâlneam atât de rar zile frumoase în Alpii neozeelandezi, încât căutam să profităm de fiecare din frumoasele zile din Alpii elveţieni.              Într-o zi, intrând la poşta din Jungfraujoch ca să ne luăm corespondenţa, am găsit o scrisoare de la George Lowe cu veşti emoţionante. Ne scria că fusese invitat de un grup de prieteni din Noua Zeelandă să participe la o ascensiune în Himalaya. Toţi erau alpinişti de primul rang care făcuseră nişte planuri straşnice. La propunerea lui, m-au invitat şi pe mine. I-am răspuns imediat acceptând oferta.              Când m-am întors în Noua Zeelandă organizarea expediţiei era într-un stadiu înaintat.              Planurile noastre iniţiale erau foarte cutezătoare; o echipă de zece oameni avea să atace piscul Kanchenjunga[12]. Dar de la început ne-am izbit de greutăţi: timpul trecea şi autorizaţia nu mai venea; începuseră să se ivească probleme financiare. Din această cauză numărul entuziaştilor începu să scadă treptat, astfel că până la urmă am rămas doar patru: Riddiford, Lowe, Cotter şi eu.              Uneori credeam ca nu vom mai pleca niciodată, dar Riddiford nu-şi pierdea curajul. Era un bun organizator şi plin de un entuziasm inepuizabil. Până la urmă am reuşit să strângem şi banii necesari. Principala noastră ţintă devenise între timp piscul Muktit Parbat, înalt de 7242 m, situat în masivul Garhwal din Himalaya. Eram în inima Himalayei când am aflat vestea unei noi expediţii de recunoaştere pe Everest.              Cineva ne trimisese un articol tăiat dintr-un ziar care ne-a fost adus în tabără de curierul nostru special. Ştirile erau emoţionante şi ne răscoleau sufletul. Cât n-am fi dat şi noi să participăm la o asemenea expediţie.              Am citit cu nesaţ tot ce spunea articolul. Toate expediţiile precedente – ne informa articolul – folosiseră drumul prin Tibet[13] încercând să atace vârful Everest pe pantele lui nordice. Din 1921 se organizaseră până atunci şapte expediţii şi deşi alpiniştii înfăptuiseră acte de un curaj nemaiîntâlnit şi de o rezistenţă uimitoare, niciunul nu a putut urca mai sus de un punct situat cam la 300 m sub vârf. Era ca şi cum ar fi existat o barieră invizibilă la 8534 m, peste care nici un om nu putea trece. După aceste expediţii, timp de mai bine de zece ani muntele fu complet abandonat.              Everestul era situat pe frontiera dintre Tibet şi Nepal[14]. Ce e drept, partea nepaleză a muntelui foarte abruptă era socotită de toată lumea inaccesibilă, iar nepalezii interziseseră întotdeauna cu stricteţe europenilor să vină în ţara lor. Acum însă Nepalul adoptase o politică mai largă.              În 1950, doi celebri alpinişti, americanul Houston şi englezul Tilman, au primit autorizaţia de a călători prin Nepalul de vest până la poalele muntelui. Din motive necunoscute, s-au oprit la o distanţă de câteva mile de munte şi s-au întors, declarând că după părerea lor nu există nici o posibilitate de a găsi un drum pe partea aceea a Everestului.              Cunoşteam multe din aceste amănunte, dar articolul scria în continuare: „În ciuda acestor ştiri descurajante, o nouă expediţie de recunoaştere de proporţii mai mici va porni în toamna anului 1951 – adică numai peste câteva luni – să cerceteze posibilităţile de a ajunge la munte pornind dinspre sud. Şi expediţia va fi condusă de nimeni altul decât de însuşi Shipton”.              Cu invidie în glasuri, am discutat apoi toţi patru despre emoţiile puternice pe care ar trebui să le simtă cel care participă la o expediţie pe Everest. Apoi am revenit la preocupările noastre, deşi mai toţi ne făuream în minte tot felul de vise.              Până la acea dată, învăţasem multe lucruri despre călătoriile în Himalaya – ce fel de comportare trebuie să ai faţă de culii[15] care au stări de spirit foarte schimbătoare şi cum să te comporţi faţă de băştinaşi. De foarte multe ori însă, istoviţi şi vlăguiţi, pierdeam şi ultimul dram de voinţă în aerul rarefiat şi greu de respirat al marilor înălţimi. Dar învăţam mereu lucruri noi şi le învăţam repede, iar Lowe şi cu mine formam un cuplu plin de energie şi de optimism. Am făcut împreună expediţia de recunoaştere a marilor gheţari de la poalele lui Mukut Parbat şi am descoperit o trecere peste meterezele lui formidabile. Tot împreună am pus bazele taberei a III-a la 6400 m. La 11 iulie, Riddiford, Cotter şi Pasang pornind de la această tabără au atins, după multe eforturi, vârful lui Mukut Parbat.              Când ne-am întors la Ranikhet[16] eram slabi, epuizaţi şi fără un ban în buzunar dar, cu toată modestia noastră, ni se citea uşor pe faţă mândria de a fi cucerit şapte noi piscuri.              În momentul când am intrat în holul hotelului, neraşi şi murdari, portarul ne-a înmânat imediat o telegramă. Era o invitaţie pentru doi dintre noi de a participa la expediţia lui Eric Shipton.              Aşadar, porneam la drum spre Everest!                 SPRE EVEREST ÎN 1951                Împreună cu Riddiford şi cu cei doi din şerpaşii[17] noştri, Pasang şi Nyima, am ajuns la Lakhnow[18] la 28 august. Urma să ne întâlnim cu Shipton şi grupul lui la capătul de cale ferată Jogbani[19], la frontiera indo-nepaleză, dar mai întâi trebuia să ne cumpărăm alimente şi combustibil. A găsi însă alimentele necesare unei ascensiuni pe Himalaya în bazarele din Lakhnow era o sarcină aproape imposibilă, aşa că până la urmă tot ce am putut cumpăra a fost doar o sumedenie de cutii de conserve, mari ca volum şi grozav de scumpe ca preţ. Am încărcat cumpărăturile şi echipamentul în câteva căruţe trase de cai şi am dus totul la gară. Ştiind că trenul avea plecarea abia peste o oră, am început, fără nici o grabă, să facem formalităţile necesare pentru transportul bagajelor noastre pe calea ferată. Ne-am dat seama însă imediat că era vorba de o gravă confuzie, deoarece trenul pleca de fapt peste câteva minute, iar bagajul nostru necesita destul timp pentru a fi urcat în tren. Cuprinşi de panică am adunat la iuţeală douăzeci de culii, ne-am încărcat cu toate bagajele şi am pornit în galop spre peron. Am trecut portiţa de la intrarea acestuia ca o furtună, chiar în momentul când conductorul era gata să fluiere de plecare. Strigătul lui neînduplecat de „prea târziu” sună ca un clopot de înmormântare a planurilor noastre. Dar Riddiford nu era omul care să cedeze prea uşor. Energica să putere de convingere ne-a adus victoria. Am sărit imediat într-un compartiment de clasa a II-a în care erau doi călători indieni şi apoi, spre marea lor groază, am început să îngrămădim înăuntru corturi, saci şi lăzi cu alimente, bidoane de gaz şi accesorii de tot felul necesare unei expediţii. O ploaie de monede aruncate în grabă culiilor şi o zguduitură neaşteptată, care aproape ne-a trântit jos în vagon, marcară în sfârşit începutul expediţiei noastre.              Două zile mai târziu, la miezul nopţii, am ajuns la Jogbani, unde de douăsprezece ore ploua torenţial. Am descărcat bagajele pe micul peron în întuneric şi, sub bătaia ploii, priveam nenorociţi în noapte. Ceea ce vedeam din Jogbani nu era prea încurajator. Câteva case dărăpănate, un drum noroios şi nişte băltoace mari de apă. Tot tabloul era conturat de câteva lumini slabe, pâlpâinde şi învăluit într-o perdea de ploaie torenţială.              Pasang ne veni în ajutor. Se duse şi întrebă în dreapta şi în stânga şi apoi ne conduse, prin noroi şi ploaie, la o clădire mai răsărită decât celelalte, care avea un cerdac mare, unde ne-am îngrămădit cum am putut. Ne-am umflat saltelele pneumatice şi le-am întins pe cerdac. Era atât de cald, iar atmosfera atât de înăbuşitoare încât nu mai aveam nevoie nici de aşternut şi nici de pături. Ne-am scos o parte din hainele ude de ploaie şi ne-am culcat în bâzâitul ţiuitor al ţânţarilor, acompaniat de orăcăitul miilor de broaşte din jur.              A doua zi de dimineaţă, în zori, se anunţa o zi frumoasă, cu cer senin. Am părăsit dis-de-dimineaţă adăpostul nostru incomod şi am mers cale de o milă până am ajuns la o fabrică mare de iută. Am poposit la locuinţa inginerului şef, Law, un scoţian, unde am fost primiţi cu multă căldură; în curând ne aflam în jurul unei mese îmbelşugate unde am aflat că Shipton cu cei trei tovarăşi trecuseră pe acolo cu cinci zile mai înainte. Trebuia deci să ne grăbim dacă voiam să-i mai ajungem. Inginerul şef ne-a fost de un ajutor nepreţuit. Ne-a ajutat să scoatem bagajele de la gară şi de la vamă şi să îndeplinim toate formalităţile de trecere a frontierei în Nepal. În cele din urmă, tot el a obţinut un camion mare care trebuia să ne transporte, atât pe noi cât şi echipamentul, pe o distanţă de 48 km, cât ţinea şoseaua dintre Jogbani şi Dharan – un oraş nepalez la poalele munţilor. Pe când ne întorceam la locuinţa domnului Law – după terminarea pregătirilor de plecare – el ne opri şi ne arătă ceva în depărtare spunând: „Priviţi Everestul”!              Parcă nu ne venea să credem şi totuşi, plini de curiozitate, am privit în direcţia indicată. Spre marea mea uimire, am zărit atunci în atmosfera limpede a dimineţii, în depărtare, un colţ alb înălţându-se spre cer deasupra munţilor. Cât de departe era! Atât de departe încât nu părea aevea! Simţii că mă cuprinde un val de emoţie şi de nerăbdare care nu-mi mai dădea pace. Doream să pornim cât mai repede la drum.              Am încărcat bagajele în camion şi apoi ne-am suit şi noi. Camionul nostru, prevăzut cu cauciucuri cu şanţuri ca de tractor şi fiind cu dublă tracţiune, lăsa impresia că este în stare să treacă peste orice obstacol. Ne-am luat rămas bun de la soţii Law şi iată-ne, în sfârşit, plecaţi. Ni se spusese că în timpul musonului acest drum este deseori de nestrăbătut şi în curând am înţeles de ce. Am început prin a fi hurducaţi pe pietrele colţuroase de pe şosea sau trecând bălţi adânci. Am ieşit apoi într-un ţinut mai deschis unde n-am mai văzut nimic altceva înaintea ochilor decât o mare întinsă de noroi. Părea de neînchipuit că o vom putea străbate. Totuşi, ba lunecând, ba patinând, ba cu hopuri şi cu smucituri, ne-am deschis încet şi greu drum prin ea. Uneori alunecam primejdios până la limita şanţurilor adânci de pe marginea şoselei; alteori ne împotmoleam în vreo băltoacă mare şi cleioasă fiind nevoiţi să dăm înapoi ca să mai încercăm o dată. Eram încredinţaţi că nimic nu ne va putea opri, când deodată, cu o zguduitură puternică, ne înţepenirăm într-un strat de noroi adânc de 60 cm.              Timp de o jumătate de oră, şoferul nostru încercă din răsputeri să ne scoată de acolo, în timp ce la vreo 15 m, un stol de corbi hidoşi, fără să ne ia în seamă, se hrăneau clămpănind zgomotos din hoitul unei vaci. Toate sforţările fură însă zadarnice. Şoferul nostru văzu o singură posibilitate: să descărcăm tot bagajul şi să-l ducem noi în spinare vreo 180 m cât ţinea porţiunea cea mai rea de drum. Credea că numai în felul acesta va putea despotmoli camionul. Privii cu mult dezgust la mlaştina în care trebuia să coborâm şi mă uitai apoi la tovarăşii mei, care nu se arătau de loc dispuşi să înceapă o asemenea treabă, lucru lesne de înţeles.              „Trebuie să facem asta, Earle”, am spus eu. „Tu ne dai bagajele şi Pasang, Nyima şi cu mine le vom transporta”. Riddiford fu bucuros să primească propunerea mea care-l scutea să-şi murdărească picioarele.              Mi-am scos pantofii şi ciorapii suflecându-mi pantalonii scurţi cât am putut de sus. M-am lăsat uşor în balta de noroi. Cei doi şerpaşi s-au cutremurat dezgustaţi, dar neavând încotro, au coborât şi ei. Riddiford ne-a dat fiecăruia câte o povară şi cu ea în spate am pornit înotând prin noroi. La jumătatea drumului până unde începea iar pământul uscat, era un pod mic pe care-l ocupară repede, curioşi, câţiva fii ai proprietarilor de pământ din satul acela. Nenorocirea noastră fu prilej de veselie; hohote de râs voios se auzeau de fiecare dată când treceam pe lângă ei, cufundat până la genunchi în noroi. Am încercat să-i conving pe câţiva din ei să ne ajute la cărat şi chiar le-am trecut pe sub nas un teanc de rupii, dar nici nu se gândeau să-şi strice câtuşi de puţin amuzamentul sau să se murdărească. Şeful lor era un tânăr bine îmbrăcat ale cărui spirite, pe care nu le puteam înţelege, provocau hohote de râs tovarăşilor săi.              În general cred că sunt o fire destul de răbdătoare, există însă şi unele limite peste care nu poţi trece. După şapte sau opt transporturi făcute prin noroi, simţeam că încep să-mi ies din fire. Tocmai mă întorceam la camion, murdar de noroi din cap până în picioare, când tânărul cel bine îmbrăcat spuse alt spirit de mare efect. Asta întrecea orice limită! În spatele lui se afla un şanţ mare plin cu apă. Am făcut repede un pas spre el şi l-am împins în şanţ cu toată forţa furiei ce clocotea în mine. Ţipătul său de groază scos în momentul când cădea în apa, a rămas până azi – trebuie să mărturisesc – una din satisfacţiile mele. Pot să mă laud însă că după aceea treceam podul într-o tăcere profundă şi plină de respect.              Uşurat de încărcătură, camionul nostru prinse din nou puteri. Şoferul reuşi să-l urnească din groapa în care se împotmolise şi apoi îl împinse din nou înainte, cu toată puterea de care era în stare, împroşcând noroiul în toate părţile, camionul îşi croi anevoie drum prin mocirla groasă, până trecu de cealaltă parte. Acolo am încărcat totul din nou şi ne-am continuat drumul ca mai înainte. De zece ori ne-am cufundat în mlaştină până la osie şi tot de atâtea ori am împins şi am scos din nou camionul din ea. Dar tocmai când soarele coborâse spre asfinţit ne-am împotmolit de-a binelea. Nimic nu putea să ne descurajeze mai mult, mai ales că era ultima porţiune de drum noroios înainte de a începe urcuşul din câmpie spre munte. Din fericire însă, am căpătat repede ajutor. În depărtare se zăreau luminile unui vehicul care venea spre noi din Dharan; el se opri în curând la marginea mlaştinii. Între şoferi încăpu o convorbire prin strigăte după care ni se spuse că dacă ne transbordăm bagajul, putem merge cu celălalt camion. Într-un întuneric beznă, am început să ne cărăm din nou poverile prin noroiul moale şi adânc. Eram prea obosiţi ca să ne mai pese de murdăria în care intram şi făceam, trişti şi resemnaţi, drumul între cele două camioane, umplându-se din cap până-n picioare cu noroi. Am simţit o mare uşurare când am dus, în fine şi ultima povară.              La Dharan am sosit la 11,30 noaptea. În unsprezece ore am făcut pe un drum de 48 km – o experienţă de neuitat.              Şoseaua se sfârşea acolo. Mai departe porneau cărări care duceau spre munţi. De acum înainte, bagajele trebuiau duse de către culii, aşa că ziua următoare ne-am petrecut-o cu recrutarea a şaptesprezece culii. La 3 septembrie, la orele 6,45 dimineaţa, am părăsit Dharanul pe o vreme minunată; am mers apoi timp de două zile printr-o regiune muntoasă şi cât se poate de pitorească. Uneori, din cauza căldurii, ne opream să facem câte o baie răcoritoare în apa râurilor ce brăzdau pădurea. La sfârşitul celei de-a doua zile, am urcat un deal lung şi abrupt pentru a ajunge la oraşul Dhancuta[20], aşezat într-o poziţie minunată, pe o coamă bătută de vânt, la o altitudine de l 200 m.              Guvernatorul Dhancutei se arătă foarte generos cu noi. El ne puse la dispoziţie o clădire mică, plăcută şi răcoroasă, situată într-o pădure de brazi, aproape de casa în care locuia el, trimiţându-ne totodată şi câteva fructe, printre care şi un ananas delicios. Seara ne-a făcut o vizită discutând cu noi timp de două ceasuri diferite probleme cu caracter internaţional sau probleme care priveau ţările noastre. I-am cerut sfatul în privinţa drumului pe care aveam să-l urmăm de aici înainte. Voiam să ajungem cât mai repede la oraşul Dingla[21], pentru a-l prinde din urmă pe Shipton. Erau două drumuri: unul care urma malul de vest al râului Arun, iar al doilea, malul de est. Guvernatorul ceru părerea consilierilor săi. Pe cât se părea, Shipton pornise pe malul de vest, deoarece acesta avea mai puţini afluenţi mari de traversat. Dacă am fi fost dispuşi însă să trecem câteva râuri foarte late, ruta pe malul de est ne putea scuti câteva zile de drum. Sfatul primit a fost cât se poate de bine venit. Atât Riddiford cât şi eu traversasem în Noua Zeelandă nenumărate râuri revărsate aşa că eram gata să încercăm să-i traversăm şi pe culii. În semn de preţuire, guvernatorul ne dădu şi o escortă militară în persoana unui soldat, ce-i drept, cam jerpelit şi fără arme. Speram ca a doua zi dimineaţa să pornim de vreme la drum, dar am fost nevoiţi să mai întârziem câteva ore, deoarece patru din culii noştri nu s-au mai prezentat. În cele din urmă, pe la ora 8 dimineaţa, am plecat la drum urcând încet o coamă lungă şi plăcută şi lăsând în urmă, sub noi, oraşul. De ambele părţi, munţii înveşmântaţi în verde datorită vegetaţiei bogate, favorizată de muson, se înălţau în formă de trepte. Spre nord, coame lungi, împădurite coborau dinspre Himalaya, iar spre sud se vedeau câmpiile îndepărtate ale Indiei. Priveliştea ne umplea de entuziasm.              Am traversat printr-o trecătoare după care am coborât puţin ajungând într-un sat numit Pakaribus. Cum se apropiau nori grei de furtună şi culii rămăseseră mult în urmă, ne-am hotărât să poposim acolo. Ni s-a îngăduit să folosim o parte dintr-una din casele mai mari, pe care am şi ocupat-o imediat. Ne-am adăpostit tocmai la timp. Ploaia începu să toarne cu găleata, însoţită de tunete grele şi fulgere mari cât cerul. Culii şi-au făcut cu greu drum prin ploaie, ajungând la noi muiaţi până la piele.              Spre seară, vremea se lumină pentru puţin timp astfel că am putut face o mică plimbare pe dealul din spatele satului. Jos, se putea vedea valea întinsă a râului Anin, iar sus, în depărtare, se înălţau sclipitori, în mantia lor de zăpadă adusă de muson, pereţii uriaşi ai munţilor Chamalang şi Makalu. Îi priveam aproape cu un simţământ de spaimă şi nu puteam să cred că văd aevea munţii despre care citisem atât. Pe când îi priveam, albul lor sclipitor fu cuprins deodată de roşul aprins al amurgului, pentru ca apoi să fie învăluiţi din nou de nori negri de furtună.              Urmă o noapte vijelioasă. Tunetul bubuia răsunând din munte în munte, trăsnetul spinteca norii în limbi de foc crestate, iar ploaia ne biciuia acoperişul fără încetare. Stăteam în adăpostul nostru mulţumiţi că avem un acoperiş deasupra. În zori, ploaia se mai domoli puţin, iar când am pornit din nou la drum, la ora 7,45, nu mai ploua decât foarte puţin. Trebuia să coborâm spre râul Arun. Poteca pe care aveam s-o urmăm era lunecoasă şi primejdioasă. Lutul tare devenise alunecos din cauza ploii şi cum purtam pantofi de tenis cu tălpi de cauciuc, trebuia să fim cu băgare de seamă la fiece pas. Tot pe poteca aceasta am întâlnit şi primele lipitori. Aceste vietăţi monstruoase care se hrănesc cu sânge, năpădesc Himalaya în timpul musonului şi îşi întind orbeşte ventuzele către fiece vietate cu sânge cald care trece prin apropierea lor.              Tot alunecând şi pierzându-ne mereu echilibrul, am reuşit să coborâm pe la mijlocul după-amiezii şi ultimele povârnişuri spre valea râului Arun. Culii rămaseră cu mult în urmă. În faţă drumul ne era tăiat de un pârâu care se vărsa în Anin. După cât se părea era doar un pârâiaş subţire, transformat acum într-un torent în toată legea. Folosind pioletul, am început să-l trec, înaintând încet, cu grijă. Deşi îmi ajungea numai până la genunchi, apa se izbea de picioarele mele cu forţa unui uriaş. Am ajuns de cealaltă parte, cuprins de bucuria izbânzii dar şi de deznădejdea gândului la ceea ce ar putea să ne aştepte mai departe.              Drumul continua în sus de-a lungul râului Arun. Şi ce râu era Arunul! O masă enormă de apă, umflată, ce-şi croia drumul în jos spre câmpiile Indiei cu o furie neîmblânzită. Am mai străbătut o milă şi am dat de un nou afluent al Arunului. De data aceasta aveam de-a face cu un torent vijelios. L-am aşteptat şi pe Riddiford şi ne-am sfătuit împreună ce-i de făcut. Dându-ne seama că vom reuşi cu greu să-i traversăm pe culii, ne-am hotărât să-l trecem mai întâi noi, folosind o metodă binecunoscută. Unul lângă altul, ne-am prins cu putere de un piolet ţinut orizontal şi cot la cot, am intrat în râu. Riddiford înainta împotriva curentului, luptându-se cu forţa apei care căuta să-l smulgă şi să-l răstoarne. Eu însă, fiind apărat de tăria curentului, îl puteam sprijini cu toată forţa. În acest fel am trecut de cealaltă parte. Lupta împotriva curentului a fost foarte grea şi ne-am dat seama imediat că, fără ajutor, culii n-ar putea trece.              La 180 m dincolo de torent se aflau cele câteva colibe ale cătunului Legua Ghat, unde am băut câte o ceaşcă de ceai. După aceea ne-am reîntors la râu. Culii sosiseră de cealaltă parte a apei şi, după gesticulările lor, vedeam că erau hotărâţi să nu traverseze. Noi însă eram şi mai hotărâţi ca ei să treacă râul. Am tăiat aşadar o prăjină ceva mai lungă de 2 m, dintr-un copac din apropiere şi, folosind-o pentru a ne sprijini reciproc, am pornit din nou împreună cu Riddiford să traversăm râul. Pe la jumătatea lui, un val înălţat brusc aproape că-l înghiţi pe Riddiford, iar eu am reuşit cu greu să-l susţin. Am ajuns pe celălalt mal mult mai uzi decât la prima trecere, dacă se mai poate spune aşa ceva.              Am cerut culiilor doi voluntari ca să facem prima traversare. Câtva timp n-am primit nici un răspuns. În cele din urmă însă doi din ei consimţiră să încerce. I-am aşezat între noi de-a lungul prăjinii şi am intrat în apă. Îl simţeam pe cel de lângă mine cum tremura de frică şi i-am admirat curajul de a se oferi voluntar. Ori de câte ori apa se repezea puternic în noi, sărmanul gâfâia de groază. De data aceasta fiind patru, cu forţele unite, am putut să trecem râul mult mai uşor. Văzându-şi tovarăşii ajunşi teferi pe malul celălalt, ceilalţi culii au prins puţin curaj, astfel că în cele din urmă am reuşit să-i convingem pe toţi să ne urmeze. După transbordare, Riddiford şi cu mine am constatat că trecusem râul de vreo douăsprezece ori şi eram cât se poate de mulţumiţi că numai o mică distanţă ne mai despărţea de Legua Ghat, unde urma să rămânem peste noapte.              Judecând după hartă, ar fi trebuit să întâlnim chiar a doua zi unul din râurile cele mai mari din drumul nostru, pe care ploile torenţiale puteau uşor să-l facă de netrecut. Pe când ne luam micul dejun, Pasang veni cu o cerere din partea culiilor. Ei voiau să trecem râul Arun în canoe şi să mergem pe malul de vest, urmând acelaşi drum pe care îl urmase Shipton. Nu le plăcea vremea şi se temeau să nu se înece la vreunul din vaduri. Nici nouă nu ne era pe plac vremea – norii fiind prea grei şi întunecoşi – dar voiam să câştigăm timp, aşa că i-am convins să mergem înainte şi să vedem cum arată primul râu pe care îl vom întâlni.              Ne continuarăm drumul în susul văii cât puturăm de repede. Nici chiar cerul sumbru şi ameninţător de deasupra nu ne-a putut împiedica să admirăm frumuseţea peisajului care se vedea de pe poteca îngustă care urca şi cobora pe malurile prăpăstioase ale Aninului. Pe alocuri, pantele deveneau nişte pereţi verticali, înalţi de câteva sute de metri, care coborau până jos în apa râului. Riddiford şi cu mine mergeam repede în frunte. Voiam să ajungem la marele afluent înainte de a începe ploaia. Dar speranţa noastră se dovedi zadarnică. În curând începu să plouă cu găleata. Am trecut repede peste o limbă mare de nisip, am ocolit o stâncă şi iată-ne în faţa râului. Ne-am oprit îngroziţi! Ochii noştri îngrijoraţi îl vedeau tot atât de mare ca şi Arunul. Închipuiţi-vă un râu umflat, lat de 45 m, curgând năvalnic la vale în clocote şi valuri mari. Pe ambele maluri, grupuri mici de culii se ghemuiau amărâţi în jurul focurilor. Unii, după cum se vedea limpede, aşteptau acolo de mai multe zile.              Ne-am hotărât totuşi să încercăm să-l trecem. Ţinându-ne de piolet ca şi prima oară, am intrat împreună cu Riddiford în râu. Cu cât înaintam, apa era din ce în ce mai adâncă. Curând ne ajunse la şolduri, învăluindu-l pe Riddiford ca valul pe care-l ridică prova unui crucişător. Dar cum mă apăra de forţa puternică a curentului, eu reuşeam să-mi ţin picioarele bine înfipte pe fundul râului şi să-l sprijin. Nu ne-am lăsat de loc învinşi, ceea ce a făcut să ne crească inima de o nespusă bucurie care ne dădea noi forţe; în acest fel am izbutit să ajungem pe malul opus, realizând o performanţă strălucită.              Entuziasmul ne-a mai scăzut când ne-am dat însă seama ca pe culii noştri nu avea să-i atragă o asemenea performanţă sportivă. Mai degrabă ar fi fost gata să se alăture celorlalţi culii şi să stea în jurul focului o săptămână întreagă până ce râul avea să scadă. M-am dus în pădurea din jur şi am tăiat cu pioletul o prăjină grea şi lungă de vreo 6 m. Doi oameni puteau să o ducă uşor. Prăjina trebuia să ne asigure greutatea şi stabilitatea în apa râului. Ne-am învârtit pe mal, în ploaie, până ce au sosit toţi culii noştri. La vederea râului s-au strâns laolaltă sporovăind speriaţi între ei.              La întoarcerea pe malul celălalt, greutatea prăjinii ne ţinea bine înfipţi pe fundul râului, astfel că înaintam mai uşor, împroşcând puternic apa în toate părţile. Eram siguri că le ofeream o privelişte impresionantă şi speram că văzându-ne vor prinde şi ei încredere şi curaj.              Dar nici pomeneală de aşa ceva! Am ieşit din apă în mijlocul unui cor de rugăminţi, care porneau de la simpla dorinţă de a sta şi a aştepta şi până la cererea directă de a li se plăti şi a li se dă drumul să se reîntoarcă acasă. Timp de o jumătate de oră ne-am luptat să-i convingem. Şi de data asta, aceleaşi două inimi curajoase ne-au venit într-ajutor, oferindu-se să traverseze primii. Li s-a alăturat îndată şi Pasang şi, toţi cinci, înşiruiţi de-a lungul prăjinii, ne-am năpustit în torent. Trecerea era, fără îndoială, plină de emoţii pentru pasagerii noştri, deoarece apa le ajungea până la gât. În schimb, datorită obişnuinţei şi greutăţii mai mari cu care apăsam prăjina, nouă ni se părea cu mult mai uşoară. I-am lăsat pe cei trei pe malul opus şi ne-am croit din nou drum prin apă să aducem grupul următor. Am continuat apoi neîntrerupt să facem traversarea între cele două maluri. Şirul culiilor părea nesfârşit. Numai după ce am trecut şi cu ultimul grup, ne-am dat seama că nu mai rămăsese nici un culi ghemuit în jurul focurilor. Cu alte cuvinte, o bună bucată de timp jucasem rolul de cărăuşi publici.              Am mers în continuare, cu mare grabă, încă vreo două ceasuri. Ploaia se oprise, iar soarele strălucea slab printre nori. Umezeala era extrem de pătrunzătoare, iar transpiraţia ne spăla feţele de noroi şi de praf. Treceam acum printr-un ţinut foarte uscat şi puţin locuit. Ajungând, până la urmă, într-un mic sat unde se găsea şi un izvor cu apa proaspătă, am hotărât să rămânem peste noapte acolo. Unul din şerpaşii noştri, Nyima, iscodi prin sat şi descoperi un adăpost potrivit. Era o construcţie şubredă de bambus, cu un acoperiş mare, dar fără pereţi. Avea două despărţituri; animalele şedeau jos, iar oamenii locuiau pe podeaua de deasupra, împărţirea avea oarecare dezavantaje pentru cel ce avea mirosul prea fin, dar, pe de altă parte, briza blândă, nestingherită, aducea cu ea un aer bun şi răcoros. Pasang era un bucătar foarte priceput şi ne pregăti o masă gustoasă din pui fripţi, cartofi prăjiţi şi dovleac, la care adăugă o legumă verde, care semăna întrucâtva cu spanacul. Imediat saltelele pneumatice au fost întinse pe grămezi de grâu, care răspândeau o aromă plăcută şi în ce mă priveşte m-am cufundat curând într-un somn adânc şi fără vise.              A doua zi am luat micul dejun devreme şi înainte de ora 7 am pornit mai departe la drum. Mă simţeam plin de vigoare şi în pas săltat am pornit repede înainte, lăsându-i pe ceilalţi în urmă. Pe hartă mai figura un râu mare şi eram nerăbdător să ştiu cum arată. Din vârful dealului pe care-l urcasem, am văzut jos, la picioarele mele, râul. Era într-adevăr uriaş. Niciuna din metodele noastre tehnice de trecere a apelor nu mai puteau servi. Mă plimbam descurajat pe mal, în sus şi în jos, frământat de acelaşi gând: ce vom face; mi se părea atât de ridicol să fim nevoiţi să ne reîntoarcem după ce ajunsesem până aici. Riddiford apăruse şi el şi cobora spre mine. Tocmai mă pregăteam să-l întâmpin şi să-i spun vestea cea proastă, când deodată observai doi oameni coborând pe malul celălalt. Mergeau către ceea ce părea să fie un buştean tras pe mal. Era o canoe făcută dintr-un trunchi de arbore scobit, pe care o traseră îndată în apă; ei se suiră în ea cu uşurinţa şi nepăsarea cuiva care face un lucru obişnuit şi de îndată îmi reînvie speranţa. În clipa următoare se şi aflau în cleştele înspăimântătorului curent. Cu câteva lovituri puternice de pagae[22] traversară râul şi debarcară la o sută de metri mai jos de noi. Apoi traseră canoea lângă mal, în dreptul nostru.              Riddiford, Nyima şi cu mine am trecut primii. Ne-am ghemuit în canoe şi oftatul scos de Nyirna exprima bine şi propria mea teamă, în timp ce canoea era luată de apă. Îndată am intrat în plin curent şi am fost duşi cu mare iuţeală în josul râului. Dar pagaele mari ale vâslaşilor ne conduceau cu dibăcie spre malul opus şi chiar mai înainte de a fi avut timp să ne speriem am şi atins malul celălalt. L-am lăsat pe Pasang să supravegheze traversarea culiilor şi am plecat mai departe.              Ţinta noastră era să ajungem la Dingla în aceeaşi seară. Ne era oarecum teamă că, dacă nu reuşeam, Shipton avea să plece din nou mai departe. Pe cât se părea, hamalii nu puteau face drumul până acolo înainte de căderea nopţii; ne puteau însă ajunge din urmă a doua zi de dimineaţă. Am hotărât deci să coborâm către malul râului Arun. Dingla era sus de tot pe celălalt mal şi ca să trecem dincolo trebuia să găsim o barcă. Era extrem de cald. Întrebarăm pe toţi cei întâlniţi în cale unde s-ar putea găsi o barcă pentru traversare, dar slabele noastre cunoştinţe de limba hindustană ne răsplăteau doar cu câte o privire nedumerită din partea celor întrebaţi. În sfârşit, unul din ei ne arătă cu mâna într-o direcţie şi coborârăm acolo la marginea râului. Pe nisip era un mic adăpost în care se odihneau trei oameni. Legată de mal se găsea o canoe mare, scobită într-un trunchi de copac.   [1] Tenzing a participat la expediţii ca şef al şerpaşilor. El şi-a petrecut toată copilăria la poalele Chomolungmei, iar în tinereţe a fost cioban. Alpinist încercat şi priceput a participat la 20 de expediţii în Himalaya, dintre care 8 expediţii numai în Everest.    Rolul lui Tenzing în toate ascensiunile şi în special în aceasta, a fost de nepreţuit, dar retribuţia, aşa cum recunoaşte şi ziarul englez „Yorkshire Post”, a fost cât se poate de proastă.   [2] Cel mai înalt vârf (2796 m) din insula nordică a Noii Zeelande [3] 1 milă terestră = l 609 m. [4] Al doilea mare oraş al Noii Zeelande, situat în insula nordică. [5] Noua Zeelandă bucurându-se de o climă aproape subtropicală, zăpada nu se întâlnesc decât pe vârfurile munţilor. În regiunile de coastă nu ninge niciodată [6] 1 livră = 0,453 kg. [7] Pisc în Noua Zeclandă, 3764 m, situat în insula sudică. [8] În toată lucrarea măsurile de lungime şi de greutate, care sunt date în textul original în picioare, iarzi etc. au fost transformate la proporţia stabilită în sistemul metric. [9] Camp Six. [10] Hillary a plecat iarna din Noua Zeelandă, însă în Europa, care este în cealaltă emisferă a globului, era vară. [11] Cel mai uşor. [12] Vârf în munţii Himalaya, 8578 m. [13] Ţinut muntos cu podişuri înalte, Regiune Autonomă din R. P. Chineza. [14] Stat independent aşezat între India şi R. P. Chineză. [15] Denumire indiană pentru hamali. [16] Orăşel în India, în apropierea frontierei de vest a Nepalului. [17] Munteni tibetani din estul Nepalului. [18] Oraş în India la nord-vest de Benares. [19] Staţie de cale ferată la graniţa indo-nepaleză. [20] Localitate în Nepal la nord de Dharan. [21] Localitate în Nepal, la nord de Dhancuta. [22] Lopeţi de o anumită formă, pentru canoe.  

Umbra unei ciori La prima tresărire a dimineții, muștele încep să se dezmorțească. Ochii lui Inman și rana prelungă de la gâtul lui le atrăgea și, în curând, fâșâitul aripilor și atingerea piciorușelor deveniră mai sâcâitoare decât o curte întreagă de cocoși care ar deștepta un om în zori. Așa încât pentru el începea o nouă zi în salonul de spital. A alungat cu palmele năvala de muște, după care s-a uitat dincolo de piciorul patului, la fereastra triplă, deschisă. De obicei, putea să cuprindă cu privirea marginea drumului roșiatic, stejarul și zidul jos de cărămizi. Și, dincolo de acestea, o fâșie de câmp și niște păduri de pini turtiți care se întindeau spre apus, până-n zare. Priveliștea era destul de largă pentru un ținut plat de câmpie, întrucât spitalul fusese clădit pe singura ridicătură de pământ din cât vedeai cu ochii. Dar era încă prea devreme pentru un tablou clar. Fereastra părea să fi fost pictată într-o culoare cenușie. Dacă lumina n-ar fi fost atât de tulbure și de întunecoasă, Inman s-ar fi apucat să citească până la gustarea de dimineață, pentru că cititul era singurul lucru care-i mai domolea mintea. Dar cu o noapte înainte, ca să poată adormi, citise până i se topise ultima lumânare, iar gazul de lampă era prea drastic drămuit pentru ca lămpile spitalului să poată oferi altceva decât un licăr slab. Așa încât s-a sculat din pat, s-a îmbrăcat și s-a trântit pe un scaun cu spetează înaltă, punând distantă între el și paturile din salonul mohorât, cu ocupanții lor schilodiți. A alungat din nou muștele și a privit pe fereastră la prima mâzgălitură de zori leșioși, așteptând ca lumea de afară să prindă contur. Fereastra era înaltă cât o ușă și, de multe ori, își închipuise că o să se deschidă către un cu totul alt loc, unde o să i se îngăduie să pătrundă și să rămână. În timpul primelor săptămâni petrecute în spital, Inman abia de putuse să-și miște capul, și unica lui preocupare era să privească fereastra și să revadă cu ochii minții plaiurile verzi de acasă. Locurile pe unde copilărise, malul reavăn al pârâului pe care creșteau tulpini de iarbă neagră indiană, un colț de pajiște năpădită toamna de omizi negre și cafenii. O creangă groasă de nuc american care se arcuia deasupra drumului și de pe care îl vedea de multe ori pe taică-său mânând vacile, seara, spre staul. Le urmărea trecând agale pe sub el, apoi închidea ochii și asculta cum plescăitul copitelor în glod devenea tot mai slab până se pierdea printre țârâitul greierilor și orăcăitul broaștelor. Fereastra din fața lui parcă nu avea altă menire decât să-i recheme amintirile. Ceea ce-i prindea bine, pentru că dăduse ochii cu fața de oțel a secolului și rămăsese atât de năuc, încât atunci când se gândea la viitor, nu vedea decât o lume în care tot ce avea însemnătate pentru el fusese izgonit sau se îndepărtase de bunăvoie. Până acum, privise întruna la fereastră de-a lungul unei veri târzii, zăpușitoare și umede, încât, fie noapte, fie zi, aveai impresia că respiri aerul printr-o cârpă de vase, un aer atât de rânced, încât cearșafurile mucegăiau sub el și, peste noapte, paginile cărții de pe noptieră se împestrițau cu minuscule ciupercuțe negre. Inman bănuia că, după o atât de îndelungată examinare, fereastra cenușie spusese tot ce avea de spus. Și, totuși, în această dimineață îl surprinsese, pentru că îi adusese în gând o amintire de demult, de pe vremea școlii, când stătuse lângă o fereastră la fel de înaltă, ce încadra priveliștea unor pășuni și a unor dealuri cu coame domoale și înverzite, care urcau în trepte spre marele gheb muntos din Cold Mountain. Era în luna septembrie. Pe câmpul care se întindea dincolo de pământul bătătorit al terenului de joacă din curtea școlii, tulpinile ierbii crescuseră până la brâu și capetele li se îngălbeniseră, cerând să fie cosite. Profesorul era un omuleț rotofei, chel și rumen la față. Nu avea decât un singur costum de haine negre ruginite și o singură pereche de ghete lăbărțate, bulbucate la vârf, și atât de scâlciate, încât tocurile se subțiaseră ca pana de despicat lemne. Stătea în fața clasei și se hâțâna pe vârfuri. Vorbise de zor, întreaga dimineață, despre istorie, povestindu-le elevilor mai răsăriți despre marile războaie purtate în vechea Anglie. După un timp de activă lipsă de atenție, tânărul Inman își scosese pălăria de sub pupitru, ținând-o de bor. Apoi, cu o mișcare a încheieturii mâinii, îi făcuse vânt pe fereastră, iar pălăria, prinsă de un curent, plutise în aer. După care, aterizase la distanță, dincolo de terenul de joacă, la marginea fineței, și zăcuse acolo, neagră ca umbra unei ciori turtite pe pământ. Când a văzut isprava lui Inman, profesorul i-a cerut să se ducă să-și ia pălăria și să se întoarcă în clasă ca să-și încaseze bătaia. Omul avea un arătător mare, cu găuri, și-i plăcea să-l folosească. Inman n-a știut niciodată ce l-a apucat în momentul acela, dar a ieșit pe ușă, și-a luat pălăria, a trântit-o pe cap, într-o parte, și dus a fost, fără să se mai întoarcă vreodată.