Cărți scriitori străini

CARTEA ÎNTÎI • PREAÎNFRICOŞATA VIAŢĂ • A MARE­LUI GARGANTUA • TATĂL LUI PANTAGRUEL • AŞA CUM A FOST ALCĂTUITĂ MAI DEMULT • DE DOMNUL ALCOFRIBAS • ABSTRĂGĂTOR DE CHINTESENŢĂ • SCRIERE PLINĂ DE PANTAGRUELISM     CĂTRE CITITORI Prieteni, răsfoind această carte Venin şi scîrbă-n ea n-o să aflaţi; Lăsînd  orice mîhnire  la  o parte, De scrisul meu să nu vă ruşinaţi. N-o să ieşiţi de-aici mai înzestraţi, În schimb veţi învăţa să rîdeţi bine; Mai drepte gînduri n-am purtat cu mine. Văzînd cum v-a cuprins tristeţea hîdă, N-am stat să plîng, am rîs cum se cuvine, Căci numai omului i-e dat să rîdă.     CUVÎNTUL ÎNAINTE AL SCRIITORULUI    Băutori străluciţi şi preasfrinţite feţe - căci nu altora, ci vouă vă-nchin aceste scrieri - în dialogul lui Platon, din cartea care se cheamă Ospăţul, lăudînd Alcibiade pe învăţătorul său Socrate, prinţul de toţi recunoscut al înţe­lepţilor, îl aseamănă între altele cu silenele. Silenele erau, pe vremuri, nişte cutioare ca acele ce se mai văd încă prin unele dughene ale spiţerilor, avînd zugrăvite pe ele tot soiul de chipuri vesele şi deşucheate, ca scorpii, satiri, cerbi înhămaţi, iepuri încornoraţi, gîşte împiedi­cate, raţe cu samarul în spate, precum şi alte încondeieri meşteşugite, dinadins închipuite spre-a stîrni hazul lumii necăjite (cum făcea Silene, dascălul bunului Bachus). Înăuntru se aflau însă numai mirodenii şi balsamuri alese; ambră şi tămîie; mosc şi chihlimbar; smirnă şi ienibahar; pietre nestemate şi alte daruri de preţ. Aidoma fusese Socrate căci privindu-i înfăţişarea şi văzîndu-l cum arată pe dinafară, n-ai fi dat pe el nici o ceapă degerată, atît era de pocit la trup şi de caraghios în apucături. Avea nasul turtit şi căutătură de taur; faţă de om nebun, purtări necioplite şi îmbrăcăminte grosolană. Era sărac lipit pămîntului, iar noroc la femei n-avea nici pe-atît. Nevrednic de a îndeplini vreo slujbă în Republică, se ţinea numai de şotii; bea oricînd, cu oricine şi de toate rîdea, păstrînd cu grijă sub lacăt dumnezeiasca lui înţelepciune. Dar dacă ridicai capa­cul, găseai în cutioară numai odoare nebănuite şi de nepreţuit: minte mai pătrun­zătoare decît a oricărui muritor, cinste neînchipuită, vitejie de neînfricat, cum­pătare fără seamăn, deplină împăcare cu sine, gîndire neşovăitoare şi un dispreţ vrednic de uimire faţă de toate cîte îi îndeamnă pe ceilalţi oameni să-şi lase odihna, să alerge, să se trudească, să străbată mările şi să poarte războaie între ei. Şi ce tîlc socotiţi că ar putea să aibă această întîmpinare cu sămînţă de vorbă, cînd dau să pornesc la drum ? Voi toţi, bunii mei învăţăcei, ca şi ceilalţi împătimiţi ai lenei, văzînd numele poznaş al cărţilor ce-am scris: Gargamela, Pantagruel, Bucă-Groasă, Mîndria prohabului, Slănină pe fasole cum commento1 altele,   lesne aţi putut crede că citindu-le veţi găsi în ele numai glume hazlii, snoave pipărate şi minciuni şugubeţe;  fiindcă nu v-aţi ostenit să le cercetaţi mai adînc, ci le-aţi judecat după înfăţişarea lor, adică după denumirea cărţii, care stîrneşte îndeobşte batjocură şi rîs. S-ar cuveni însă a privi cu mai puţină pripeală rodul stăruinţelor omeneşti de vreme ce voi singuri spuneţi că nu haina îl face pe călugăr; că se arată unul în anteriu de monah, dar în el nimic duhovnicesc nu are, iar altul îşi azvîrlă pe umăr o mantie spaniolească, dar vitejia lui n-a văzut Spania niciodată. Iată de ce, deschizînd această carte, să cumpăniţi cu multă luare-aminte cuprinsul ei. Veţi vedea astfel, că miezul pe care îl ascunde are cu totul alt preţ decît chipul zugrăvit pe deasupra, iar gîndurile din adînc nu sînt atît de uşura­tice, după cum ar putea să arate învelişul lor. Iar dacă veţi afla în toate aceste cuvinte încredinţate tiparului acea veselă pierdere-de-vreme pe care numele cărţii v-o făgăduieşte, să nu vă opriţi aici, ca şi cum aţi asculta vrăjiţi cîntecul sirenelor, ci să tălmăciţi într-un înţeles mai cuprinzător ceea ce vi se pare că izvorăşte dintr-o inimă lipsită de griji. N-aţi destupat niciodată butelcile? Gîl! Gîl! Vă mai aduceţi aminte cam cîte aţi deşertat? Văzut-aţi vreodată cum face cîinele, cînd dă peste un os cu măduvă? Platon, în cartea a III-a despre Republică, spune că e dobitocul cel mai înţelept din lume. Uitaţi-vă mai bine la el şi o să băgaţi de seamă cu cîtă evlavie miroase osul, cu cîtă grijă îl păzeşte, cu cîtă patimă îl prinde, cu cîtă luare-aminte îl pipăie, cu cîtă poftă îl zdrobeşte şi cu cîtă grabă începe să-l sugă. Ce-l îndeamnă să se poarte astfel? Ce nădăjduieşte şi ce bunătate aşteaptă? Nimic mai mult decît puţină măduvă. E adevărat că această fărîmă de hrană e   1  Cum commento  - cu   tîlcuri   (lat.)   mai dulce decît toate celelalte, fiindcă aşa cum spune Galenus în Fa.cu. natural. III şi în De usu parti.1, XI, măduva e tot ce a plăsmuit firea mai desăvîrşit. Fiţi dar înţelepţi după pilda cîinelui şi vă bucuraţi, adulmecînd şi gustînd aceste cărţi săţioase, de preţ deosebit şi de mare cinste: uşurele dacă le frunzăreşti în pripă, dar pline de cugetare dacă zăboveşti la sfat cu ele. Apoi, sfărîmaţi osul şi sugeţi-i măduva hrănitoare! Nu mă îndoiesc nici o clipă că, după citirea aces­tora, veţi fi mai înţelepţi şi mai pricepuţi; veţi simţi un gust cu totul nou şi veţi dobîndi o învăţătură ascunsă, care vă va ferici cu înalte daruri şi minunate taine; nu numai în privinţa credinţei, dar şi a treburilor obşteşti şi a schimbului de bunuri dintre oameni. Socotiţi oare cu tot dinadinsul, că Homer scriind Iliada şi Odiseea s-a gîndit la acele parabole, pe care i le-au pus în cîrcă, mai tîrziu, Plutarh, Heraclit, Eustaţiu, Fronţiu şi Poliţian? Dacă vă închipuiţi aşa ceva, sînteţi la o poştă departe de gîndul meu. După cum zic de asemenea, că nici Homer, nici Ovidiu în Metamorfozele lui, n-au putut să prevestească duhul Evangheliei, aşa cum numitul călugăr Lubin, cap de dovleac, a încercat s-o dovedească unor nebuni care aveau vreme să-l asculte. (Vorba aceea: cum e sacul, aşa-i şi peticul!) Dar dacă nici dumneavoastră nu daţi crezare unor asemenea năzbîtii, bine­voiţi a primi tot astfel şi hronicul meu, vesel şi proaspăt-scris, pentru care nu m-am trudit mai mult decît domniile-voastre, care zăboviţi cu mine la un pahar de vin. Căci pentru întocmirea acestei cărţi împărăteşti n-am folosit mai mult răgaz decît îi e trebuincios omului să-şi întărească puterile trupului, adică să mănînce şi să bea. Acestea sînt ceasurile cele mai prielnice pentru scrierea mari­lor întîmplări şi a cugetărilor adînci, după cum obişnuia însuşi Homer, dascălul tuturor grămăticilor, ca şi Enius, părintele poeţilor latini, despre care ne aduce mărturie Horaţiu; deşi un mîrlan a spus o dată, că stihurile acestuia din urmă miroseau mai mult a vin, decît a ulei de lampă. Tot astfel ar putea să vorbească despre cărţile mele oricare scamator de bîlci, dar să-i fie în nas, lui acolo ! Cît de minunată, de veselă şi de îmbietoare e mi­reasma vinului! Cît de dulce şi de dumnezeiască e, pe lîngă izul de ulei ! Eu unul mă voi simţi nespus de mîndru, dacă se va spune despre cărţile mele că miros mai mult a vin, decît a ulei; nu cum s-a întîmplat cu Demostene, despre ale cărui Cuvîntări s-a zis că miros mai mult a ulei de opaiţ, decît a vin. E o cinste şi o laudă pentru mine să fiu preţuit ca un bun prieten, iubitor de petreceri, cu bucurie primit în toate adunările ucenicilor lui Pantagruel. Un cîrcotaş găsise cusur acelor cuvîntări ale lui Demostene, spunînd că puţeau mai rău decît şorţul murdar al unui vînzător de uleiuri. Oricum ar fi,   1 De facultaHbus naturahbus şi De usu partium corporis kumani - 1 şi Despre funcţiile părţilor trupului omenesc (lat.), lucrări în care celebrul med (131-201) îşi expune teoria celor 4 temperamente.  - Despre însuşirile  fireşti "ic şi anatomist Galenus   voi să alegeţi partea cea mai bună din tot ce-am îndeplinit cu vorba ori cu fapta; să cinstiţi cum se cuvine creierul covăsit care v-a dăruit aceste plăcute fleacuri, iar mie să-mi daţi voie să fiu mereu vesel. Aşadar, bucuraţi-vă, dragii mei, şi citiţi cu inimă rîzătoare cele ce urmează, spre desfătarea voastră trupească şi folosul rărunchilor. Şi ascultaţi, capete de măgari mîncate de sfrinţie, nu uitaţi să ridicaţi un pahar în sănătatea mea; pe urmă n-o să mai avem nimic de împărţit împreună.   CAPITOLUL I Despre  obîrşia şi  vechimea  neamului lui Gargantua   Dacă doriţi sa cunoaşteţi, aşa precum a fost, vechea obîrşie a neamului lui Gargantua, v-aş îndruma să cercetaţi vechile hronici pantagruelice. De acolo veţi afla cum s-au ivit pe lume ivrjaşii aceştia şi cum, coborînd de-a dreptul din spiţa lor, s-a născut Gargantua, tatăl lui Pantagruel. N-o să vă supăraţi, însă, dacă din capul locului, în ceea ce mă priveşte, mă voi lăsa pă­gubaş; cu toate că e o poveste pe care aş putea s-o reiau mereu de la început, pentru sporita plăcere a înălţimilor voastre. Cel puţin aşa spune Platon în Philebo şi Gorgias, iar după el Flaccus1, că scrierile de felul acestora, cu cît le citeşti mai des, cu atît ţi se par mai desfătătoare. Bine-ar fi, dacă fiecare dintre noi ar putea să-şi numească strămoşii, începînd cu cei care au încăput în corabia lui Noe şi pînă în zilele noastre. Mă gîndesc uneori, că mulţi dintre împăraţii, regii, ducii, prinţii şi papii zilelor noastre, nu sînt decît urmaşii unor strîngători de petice sau cărători de gunoaie; după cum e tot atît de adevărat, că destui cerşetori în zdrenţe, care întind mîna pe la uşa bisericii, prăpădiţi şi nevoiaşi, poartă în vinele lor sîngele unor regi şi împăraţi, care au ţinut odinioară puterea în mîini şi au scăpat-o, potrivit minunatei treceri a domniei şi a măririi, de la asirieni la mezi, de la mezi la perşi, de la perşi la macedoneni, de la macedoneni la romani, de la romani la greci şi de la greci la francezi. Iar ca să vorbesc despre mine însumi, mult îmi vine să cred că sînt coborîtor dintr-un crai bogat, sau dintr-un prinţ al trecutelor vremi, căci rar am întîlnit pe unul mai dornic de a fi bogat şi de a fi prinţ: să mănînc zdravăn, să nu fac nimic şi să n-am altă grijă decît să-mi pricopsesc toţi prie­tenii, pe oamenii de ispravă şi pe învăţaţi. Mă mîngîi cu gîndul că pe lumea cealaltă voi fi mai puternic şi mai avut decît ar putea să-mi treacă pe la poarta minţii în clipa de faţă. Dacă vă cercetează aceleaşi gînduri sau vreunul asemănător, îmbărbătaţi-vă în restrişte şi beţi din carafa brumată, de cîte ori se iveşte prilejul.     1  Poetul   latin   Quintus   Horatius   Flaccus   (Horaţiu).   Întorcîndu-ne acum la oile noastre, se cuvine să adaug, că din mila ce­rului ne-au rămas cu privire la vechimea neamului lui Gargantua mărturii mai depline decît asupra oricărui muritor, afară bineînţeles de Mesia, des­pre care nu mi-e îngăduit să vorbesc, fiindcă nu-mi dau voie diavolii (cleve­titorii şi făţarnicii). S-a întîmplat aşadar, ca în [...]  lîngă Bolta rece din Gualeau, (mai jos de Olive, cum mergi spre Narsay), săpînd nişte oameni pămîntul mai adînc, să dea peste un sicriu de aramă uriaş, atît de ascuns sub stăvilarele rîului Vienne, încît nu i se zărea nici unul din capete. Anevoie deschizîndu-l, pe latura însemnată dinadins deasupra unei ulcele, pe care era scris în limba etruscă: Hic bibitur1, săpătorii au găsit nouă butelci aşezate în cruce, ca popicele din ţara Gasconiei; iar sub talpa popicului din mijloc era o cărticică plăcută la vedere, pîntecoasă, unsu­roasă, durdulie, cenuşie, bine împlinită şi puţin mucegăită, dar frumos mirositoare, ca un trandafir în floare. Aici s-a găsit însemnarea mai sus amintitei obîrşii, scrisă pe de-a-ntregul cu slove de pisanie, dar nu pe hîrtie, şi nici pe piele de viţel, ori pe ta­ble de ceară, ci pe scoarţă de ulm; iar literele erau atît de şterse din pricina vechimii lor, încît anevoie se puteau desluşi trei din ele la şir. Deşi nevrednic de-o asemenea lucrare, am fost chemat să-i descurc iţele, şi ajutîndu-mă cu mai multe perechi de ochelari, folosind mijlocul de a citi semnele ascunse (după cheia pe care ne-a lăsat-o Aristotel), am izbutit, aşa cum vedeţi, să tălmăcesc amintita scriere, pantagruelizînd, adică citind cu paharul în mînă minunatele fapte ale lui Pantagruel. La sfîrşitul cărţii am dat peste un mic adaos, intitulat Farafastăcurile doftoriceşti. Şoarecii, nevăstuicile şi alte rozătoare (ca să spun drept) făcu­seră ferfeniţă începutul. Cu toată cinstea cuvenită vechiturilor, aştern pe hîrtie partea care a mai rămas.   CAPITOLUL II „Farafastăcurile doftoriceşti" găsite într-un mormînt străvechi   + Cimbrilor îmblînzitor temut -------ni în zbor, căci se ferea de roită; □ buţile deodată s-au  umplut 000 sîndu-i unt în cismele-amîndouă2. 1  Aici se bea (lat.).  Literele „etrusce" subliniază cripticismul  inscripţiei. 1   Posibilele  completări:   +   - Al,---------Ve,  □  - Iar,  000  - Văr.   Iar altul, cînd văzu că valul creşte Răcni:  - „Seniori, hai, scoateţi-l afară! Păcat de barba lui, că se mînjeşte; Sau cel puţin întindeţi-i o scară." Spun unii, că mai bine-ţi lingi papucul, Decît să ceri iertare stînd pe brînci. Atunci în lacrimi s-a sculat flaimucul Ce pescuia obleţi în ape-adînci, Şi-a zis: - „Cinstiţi boieri, nu vă lăsaţi! Tipării sînt pe masă la casap, Iar dacă mai cu grijă vă uitaţi,  O să vedeţi o pată pe potcap." Dar cînd a fost în carţi să citească, Găsiră numai coarne de viţel. - „Tiara a-nceput să se răcească,  Mi-a îngheţat creierul!" spuse el. L-au încălzit cu iz de baraboi Şi l-au lăsat tihnit să stea pe vatră, Punînd bine-nţeles hulube noi Pizmaşilor ce la răspîntii latră. De gaura lui sîn-Patriciu-au zis, De Gibraltar şi alte borte-o mie;  Să fi putut, pe toate le-ar fi-nchis,  în lume guturai să nu mai fie. Iar toţi spuneau: - „Auzi obrăznicie, Să vrea să-ncuie vîntul pintenog, Să-l ţină strîns sub lăcat în robie, Ba poate să-l mai pună şi zălog!" Aici fu corbul jumulit în lege De Hercule din Lybia barbară. - „Cum? zise Miloşi, ce sînt eu? Nu-s rege? De ce să mă lăsaţi pe dinafară? Vreţi voi, să-mi uit durerea mea amară, Să vă hrănesc cu broaşte pe curechi? Mai bine mort, decît aşa ocară, Să fiu vîndut de voi la haine vechi!" Veni atunci Q. B. şontîc şi hop! Ca stihurile lui calcînd cu pasul. Morarul,văr  de-al  marelui Ciclop,  I-a măcinat pe toţi, suflîndu-şi nasul; Căci tuturora le sosise ceasul Să se prefacă-n pulbere şi scrum.  Sunaţi din trîmbiţi şi vestiţi cu glasul, Erau destui: sînt şi mai mulţi acum! în scurtă vreme, pasărea lui Joe Făcu prinsoare c-o să fie rău; Iar el rămase trist şi fără voe, Văzînd că-i fiert şi copt regatul său; Şi s-a pornit s-aprindă focu-n hău, Decît scrumbii să taie de nevoe,  Robind văzduhul,ca un nătărău, Profeţilor corăbiei lui Noe. Dar va veni o vreme-ncondeiată, Cu şapte fusuri şi c-un arc turcesc;  Un rege cu spinarea pipărată Se va ivi în strai călugăresc. Şi cum? Pentr-un făţarnic mişelesc, Noi să lăsăm pogoanele să piară?  Ajunge! Măscăriciul boieresc în gaură de şarpe să dispară! Apoi, un altu-n pace-o să domnească,  De  bunii  lui prieteni sfătuit,  Toţi cei curaţi vor şti să se-nsoţească,  Cu hulă nimeni nu va fi lovit; Iar fericirea  care s-a  vestit Se va sui-n clopotniţa cea mare, Cînd herghelia ce s-a răvăşit Va birui ca regele călare. Cu hocus-pocus lumea va trăi, CU timp lui Marte piedică-i vor pune; Dar unul fără seamăn va veni, Voios, frumos, glumeţ, cu gînduri bune. Sus inima! La masă să se-adune Flăcăii mei, că nu s-a mai văzut Să dai cu tifla la aşa minune Şi să nu blestemi vremea ce-a trecut. Iar mai la urmă cel turnat în ceară Va fi-ncuiat sub clopotul din ornic; Şi măre-măre, cîţi o să mi-l ceară Pe clopotarul de ulcele dornic. Ar ţine-n loc norocul nestatornic  Cine-ar putea de limbă să mi-l prindă,  înfăşurînd cu brîu de mare vornic Hambarul plin de rele pînă-n grindă!

Piatra Lunii de Wilkie Collins THE MOONSTONE     CUPRINS:   Prefaţă.5   PROLOG.11   Luarea cu asalt a oraşului Seringapatam (1799)   Extras dintr-un document de familie.111   PRIMA PERIOADĂ.   Povestea diamantului.   Pierderea diainantului 1848   Întâmplări povestite de Gabriel Betteredge, valetul ladyei Julia Verinder.17   A DOUA PERIOADĂ.   Descoperirea adevărului (1848-1849)   Mai multe povestiri în care se arată cele întâmplate.   Prima povestire scrisă de domnişoara Clack, nepoata răposatului sir John Verinder.162   A doua povestire scrisă de avocatul Mathew Bruff.213   A treia povestire scrisă de domnul Franklin Blake.229   A patra povestire extrasă din jurnalul lui Ezra Jennings.280   A cincea povestire relatată de domnul Franklin Blake.293   A şasea povestire scrisă de sergentul Cuff.305         PROLOG.   LUAREA CU ASALT A ORAŞULUI SERINGAPATAM.   Extras dintr-un document de familie.   I.   Rândurile acestea, scrise în India, se adresează rudelor mele din Anglia. Vreau să explic ce m-a făcut să nu-i întind vărului meu, John Herncastle, o mână prietenească. Tăcerea pe care am păstrat-o în această privinţă a fost rău înţeleasă de unii membri ai familiei mele, la a căror bună părere despre mine ţin nespus de mult. Îi rog din suflet să nu ia nici o hotărâre pripită, până ce nu-mi vor auzi povestea şi declar solemn că voi spune adevărul şi numai adevărul.   Cearta dintre mine şi vărul meu a început în cursul unui eveniment important şi anume, în cursul asaltului dat la 4 mai 1799, sub comanda generalului Baird, asupra oraşului Seringapatam.   Pentru ca să fie totul limpede de la început, se cere să arunc o privire asupra perioadei dinaintea acestei întâmplări. Trebuie să pomenesc şi de legendele răspândite în tabăra noastră, despre aurul şi giuvaerurile din palatul de la Seringapatam.   II.   În una din legende era vorba despre un diamant galben, un vestit giuvaer indian.   Cu veacuri în urmă, această nestemată a fost încrustată în frun-tea Zeului Lunei – divinitate indiană cu patru braţe. Datorită pe de o parte culorii sale, pe de alta credinţei că această culoare se schimbă o dată cu fazele lunei, diamantul căpătă numele sub care era cunoscut în India – numele de Piatra Lunei.   Peripeţiile diamantului galben încep în secolul al XI-lea al erei noastre. Când cuceritorul musulman Mahmud din Ghizni cuceri oraşul sfânt Somnauth şi puse mâna pe toate comorile din vesti-tul templu care dăinuia de veacuri – loc de pelerinaj al hinduşilor şi o adevărată minune a lumii răsăritene – dintre toţi zeii din templu nu putu fi salvat decât Zeul Lunei. Trei brahmani răpiră noaptea statuia care purta în frunte diamantul galben şi o luară cu ei la Benares, al doilea oraş sfânt al Indiei. Statuia fu aşezată pe un altar mare, sub o boltă sprijinită pe pilaştri de aur, într-o sală împodobită cu nestemate. În noaptea când se sfârşi construirea altarului, o divinitate li se arătă în vis brahmanilor, chiar în acei loc.   Ea porunci ca de atunci încolo trei preoţi să străjuiască pe rând Piatra Lunei, zi şi noapte, în veacul veacului. Zeul proroci că acela care va lua piatra cea de mare preţ va avea mult de pătimit. Şi profeţia Zeului fu înscrisă cu litere de aur pe altar.   Veac după veac se scurse şi generaţie după generaţie; urmaşii celor trei brahmani păziră zi şi noapte Piatra Lunei. Trecu veac după veac până când în primii ani ai secolului al XVIII-lea, Aurungzebe, împăratul mogulilor, porunci din nou să fie distruse templele sacre ale lui Brahma. Altarul în care se afla zeul cu patru braţe fu sfărâmat şi un ofiţer superior din armata lui Aurungzebe fură Piatra Lunei.   Neizbutind să recapete prin forţă şi pe faţă giuvaerul pierdut, cei trei preoţi urmăriră pe ascuns furii, ţinându-se de ei pas cu pas. Şi trecu aşa generaţie după generaţie. Piatra Lunei trecu dintr-o mână într-alta, purtându-şi blestemul cu ea. Dar urmaşii celor trei preoţi stăteau într-una de veghe, aşteptând ziua în care piatra nestemată avea să intre din nou în mâinele lor.   În ultimii ani ai secolului al XVIII-lea diamantul ajunsese în stăpânirea lui Tippoo, sultanul Seringapatamului, care-şi împodobise cu el mânerul jungherului. Dar şi atunci – chiar în palatul sultanului – cei trei preoţi vegheau în taină asupra nestematei. În palatul lui Tippoo se bucurau de încrederea sultanului trei ofiţeri necunoscuţi tuturor celorlalţi. Şi mergea vorba că ofiţerii nu erau decât cei trei preoţi travestiţi.   III.   Iată legenda care circula în tabăra noastră, cu privire la Piatra Lunei. Dintre noi toţi, numai vărul meu fu impresionat de ea şi-i dădea crezare. În noaptea dinaintea asaltului asupra oraşului Seringapatam se supără pe mine şi pe ceilalţi, care nu credeam nimic din toată istoria asta. Se lăudă sus şi tare că dacă armata engleză cucereşte cetatea Seringapatam, o să vedem cu toţii diamantul împodobindu-i inelul de pe deget. Drept răspuns noi izbucnirăm în hohote de râs, crezând, în seara aceea, că lucrurile se vor sfârşi aici.   Acum să vă spun însă cum s-a desfăşurat atacul asupra oraşului Seringapatam. Chiar de la început am fost despărţit de vărul meu. Nu l-am văzut la trecerea râului şi nici cât ne-am luptat pentru fiecare palmă de pământ, ca să pătrundem în oraş. Abia spre seară, după căderea oraşului în stăpânirea noastră şi după ce chiar generalul Baird găsise trupul lui Tippoo sub un morman de cadavre, mă întâlnii şi eu cu Herncastle.   Făceam amândoi parte dintr-o grupă trimisă din ordinul generalului să împiedice jaful şi distrugerea care urmară după cucerirea oraşului. Soldaţii noştri ajunseseră până în vistieria palatului şi îşi umpluseră buzunarele cu aur şi bijuterii. Cu vărul meu mă întâlnii în curtea din faţa vistieriei şi ne apucarăm să restabilim ordinea printre soldaţii noştri. După bătălia îngrozitoare în care luptaserăm cu toţii, Herncastle avea o expresie de sălbăticie. Asta i se citea pe faţă şi nu era deci omul potrivit, mă gândeam eu, pentru misiunea care i se încredinţase.   Înlăuntrul vistieriei era o mare neorânduială, dar nu se vedeau urme de violenţă. Soldaţii păreau puşi pe fapte rele. Se auzeau tot felul de glume grosolane. Şi aşa, pe neaşteptate, începu iar povestea diamantului.   — Cine o fi pus mâna pe Piatra Lunei? se întrebau ici-colo oamenii.   Dar jaful nu mai contenea; când înceta într-o parte, începea într-alta. În timp ce mă străduiam zadarnic să pun lucrurile în ordine, auzii din partea cealaltă a curţii un strigăt înfiorător şi mă repezii de îndată într-acolo. Ajungând la o uşă dată de perete, văzui cadavrele a doi ofiţeri indieni de la palat zăcând de-a curmezişul pragului.   Un nou strigăt venind dinăuntru mă hotărî să intru repede în camera care părea să fie o sala de arme. Tocmai atunci, al treilea indian se prăbuşea, rănit de moarte, la picioarele unui bărbat care stătea cu spatele la mine. La intrarea mea, acesta se întoarse şi-l văzui pe John Herncastle ţinând în mână un pumnal mânjit de sânge. Când se întoarse spre mine, pe mânerul jungherului fulgeră strălucirea unei pietre preţioase, ca o pală de flăcări. Indianul atins de aripa morţii arătă cu degetul spre jungherul din mâna lui Herncastle şi spuse pe limba lui:   — Piatra Lunei va trece mai departe blestemul asupra ta şi asupra alor tăi!   După ce rosti aceste cuvinte, indianul căzu fără viaţă la pământ. Înainte de a fi putut face eu ceva, soldaţii care mă urmaseră prin curte se năpustiră şi ei înăuntru. Vărul meu se repezi ca un nebun în faţa lor.

El Dorado de Louis Bromfield Cu cât treceau toti, doamna Meleod îşi dădea seama că are tot mai puţină nevoie de somn; de aceea îşi făcu obiceiul să se scoale devreme, puţin după răsăritul, soarelui. Şi să lucreze la cartea ei. Faptul acesta îi îngăduia să consacre în fiecare zi câte două ceasuri cărţii şi câte un ceas pentru baie, pentru toaletă şi pentru a da dispoziţiunile necesare întregii zile, dispoziţiuni pe care le lua împreună cu Aida. Aida era bucătăreasa, de aproape trcizeci de ani în casa Meleod, adică dinainte de ziua nenorocită când J.E. Meleod avusese primul atac de inimă, boală ce-l dusese la groapă, lăsind Scutul şi Drapelul – pe atunci cel mai însemnat ziar din Platteville – fără director. Doamna Meleod. Nu avea copii, aşa încât s-ar fi putut crede că măsurile ce trebuiau luate în fiecare dimineaţă erau un lucru destul de simplu; totuşi nu era aşa. În primul rând, casa era foarte mare şi destul de prost întreţinuta; în al doilea rând, mai era şi Jane Baldwin, nepoata dinspre soţ, fata unei surori a lui J.E. Meleod. Fata locuia împreună cu mătuşa şi avea obiceiul să se încurce în nesfârşite complicaţii sentimentale şi romantice. După aceea, erau cerşetorii, care-şi petreceau noaptea şi uneori chiar o parte din zi în subsolul casei. Şi în sfârşit: rubedeniile Aidei, numeroase şi de culoare întunecată, care o considerau pe doamna Meleod ca pe un fel de divinitate a familiei, având puterea să le risipească necazurile. Putea întotdeauna să le dea ceva de mâncare când le era foame, să se ducă la judecătorul care trebuia să-i judece pe acei ce se trezeau luni dimineaţa în închisoare, să-i ajute la pregătirea lecţiilor pe acei membri ai familiei ce aveau înclinări intelectuale şi urmau şcolile. Toate acestea, împreună cu alte încurcături, alcătuiau grijile casei Meleod; nu reprezentau însă decât începutul zilei doamnei. De obicei, casa aceea mare, cunoscută sub numele de „Trăsnaia lui Meleod”, adormea la opt şi jumătate dimineaţa şi reîncepea să trăiască seara, când doamna se îrrtorcea sfârşită de oboseală, dar fericită – de la redacţia ziarului Scutul şi Drapelul; adeseori mai aproape de ora nouă seara decât de ora şase după amiază, în tot acest răstimp, doamna Meleod aparţinea ziarului şi oraşului Platteville. Atunci când Aida venise din cartierul negru, avea treizeci de ani: era o femeie înaltă, cu pieptul plin. Dornică de viaţă şi bogată în admiratori. Avusese un bărbat pierde-vară, mort intr-o cârciumă în acelaşi an în care domnul Meleod plecase dintre cei vii din pricina bolii de inimă; iar cele două văduve rămăseseră singure în imensitatea casei celei mari din St. Anthony Street. De atunci, vieţile lor se depanau împreună, iar legăturile dintre ele – după atâţia ani – erau mai de grabă acelea ale unor prietene gata să-şi ierte una alteia câte ceva, decât acelea dintre stăpână şi slugă. De altfel nu prea era mult de iertat din nicio parte. Cel mai rău lucru pentru care doamna Meleod o putea mustra pe Aida, era tirania acesteia; şi cel mai rău lucru de care se putea plânge bucătăreasa, era zăpăceala stăpânei şi prietenei sale. De multă vreme nu mai fusese vorba de leafă; cele două femei trăiau într-o deplină comunitate. Când aveau bani, cheltuiau amândouă ca şi când ar fi fost milionărese; când nu aveau, se întreceau amândouă să facă planuri pentru a scăpa de creditori şi pentru a face economie şi aceasta nu atât pentru a ajunge la sfârşitul lumii, cât pentru a-i hrăni pe cerşetorii găzduiţi în pivniţă şi ca să nu scadă nivelul meselor, unele dintre cele mai bune din toată regiunea de Sud-Vest. Doama Meleod avea obiceiul să spună: „Se poate face economie la orice, numai la mincare nu“. Iar Aida, pe vremea când era tânără, adăuga la această maximă câteva cuvinte pentru ea: „Şi la iubire”; acum era însă bătrână, ca şi doamna Meleod şi nu mai trebuia să le dea bani îndrăgostiţilor platonici din cartierul negru. Cu timpul, ziarul Scutul şi Drapelul ajunsese din ce în ce mai puţin răspândit, iar reclamele tot mai rare, aşa încât erau tot mai puţini bani pentru doamna Meleod. Din fericire, exista Scutul şi Drapelul; într-adevăr, dacă uneori nu prea aveau bani, ziarul reprezenta un fel de credit. De multe ori datoriile la băcan sau la măcelar erau plătite cu reclame gratuite în coloanele ziarului; şi se întâmpla chiar că până şi instalatorul, trebuia să fie plătit cu un sfert de coloană în paginile ziarului, pentru reparaţiile făcute la conducta de apă şi la robinete. Casa fusese construită pe la începutul secolului XIX. De tatăl lui J.E. Meleod, vestitul „Jack Cangurul”, din câştigurile realizate cu vânzarea bumbacului, a vitelor şi a terenurilor, şi încă de multă vreme, pe când casa, grindă cu grindă, cărămidă cu cărămidă, îşi înălţa măreţia stil rococo în acel oraş de graniţă format din bordeie, câr- ciumi şi căsuţe modeste, locuitorii din Platteville o botezaseră „Trăsnaia lui Meleod “. După aproape şaizeci de ani, cu toate că pe Main Street şi în cartierele Alamo se înălţau vreo sută de case mai frumoase şi mai mari, numele acesta îi rămăsese. Deşi clădirea era uriaşă, în interior avea de fapt foarte puţin spaţiu, pentru că atât arhitectul cât şi „Jack Cangurul” dovediseră un gust pronunţat pentru măreţ şi fantastic, Camerele erau puţine, dar uriaşe, şi un spaţiu enorm fusese risipit într-un număr nesfârşit de turnuleţe, verande, scări şi colţuri în stil baroc. Casa se înălţa pe un teren foarte mare şi plătit foarte scump (deşi avea multe ipoteci), înconjurat de un gard vechi de lemn, dărăpănat, în mijlocul unei vegetaţii bogate, crescută la întâmplare, de liliac, merişor şi magnolii, umbrite de plopi uriaşi şi bătrâni ce presârau la sfârşitul verii o ploaie de puf alb pe iarba neîngrijită. Odată, e mult de atunci, „Trăsnaia lui Meleod” fusese centrul districtului Platteville; dar puţin câte puţin, în cei şaptezeci de ani Jn care oraşul se întinsese, centrul se mutase, iar turnuleţele fantastice şi verandele priveau acum ea o panoramă de magazii, depozite de benzină, birturi economice şi depozite de cărbuni. Zugrăvirea din nou a „Trăsnăii Lui Meleod”, cu toate colţurile şi reliefurile ei, ar fi costat o mică avere; şi nici chiar mirajul unei reclame gratuite nu îndemnase vreodată pe vreun zugrav să se apuce de această lucrare costisitoare, aşa incit de douăzeci de ani nicio bidinea nu mai atinsese zidurile, iar bucăţi de reliefuri şi de cornişe se desprinse- seră de pe ziduri şi căzuseră sfărimate. Ca o garnizoană neîncetat asediată, care rezistă vitejeşte, doamna Meleod şi cu Aida împărţeau casa cea veche cu singurul lor oaspete, nepoata doamnei. Locuitorii mai curioşi din Platteville ar fi spus că doamna Meleod e prea de tot sentimentală şi că toate necazurile ei veneau din romantismul şi din lipsa ei de bun-simţ. Într-adevăr, încă din tinereţe fusese o fiinţă deosebită: o femeie care iubise cu patimă şi fusese iubită la fel; o femeie care îşi găsise fericirea deplină cu un singur bărbat. Era fata unui crescător de vite din Cala- mons County; la nouăsprezece ani se îndrăgosti de ochii luminoşi şi albaştri, de mustăţile groase şi de statura zveltă a lui J.E. Meleod, şi îl luase de bărbat. Timp de cincisprezece ani, până în ziua când el îşi dăduse sufletul, fusese fericită cu el; iar după aceea, de treizeci de ani, era fericită cu amintirea lui. Când soţul ei se prăpădi, văduva se hotărî să ducă singură mai departe ziarul pe care el îl iubise aproape tot cât o iubea pe ea, şi să nu plece niciodată din casa aceea fantastică, numită „Trăsnaia lui Meleod“; ci să o locuiască mai departe, până la moarte, cu toate că se părăginea tot mai mult. Poate era o sentimentală, însă avea gânduri sănătoase; iar banii nu aveau în ei înşişi nicio însemnătate pentru ea. Îşi purta rochiile – moderne sau nu – până se rupeau fâşii-fâşii. Era primitoare şi-i plăcea să mănânce bine, iar Aida se îngrijea de aceasta cu o cheltuială necrezut de mică. Toată viaţa ei – în care nu ştiuse ce este vacanţa — Şi-o petrecusc între „Trăsnaia lui Meleod”, redacţia şi tipografia ziarului. Se ofilise, căci din ziua morţii lui J.E. Meleod nu mai avusese nici *imp, nici motiv să se facă atrăgătoare. După moartea lui, ajunsese un fel de maşină destinată să continue ideile lui J.E., preocupată de Ipunăslarea oraşului Platteville, singurul oraş pe care-l cunoscuse vreodată şi pe care-l iubea tot atât cât îl i. I-jcu pe J.E. Meleod. Şi. În treizeci de ani „. Trăsnaia lui Meleod1’, Scutul şi Drapelul şi risipa ei. Mincaseră toa; â averea rămasă. Era înaltă, slabă’şi foarte dreaptă. În tinereţe fusese frumuseţe, vestită în Calamons County şi în toată regiunea; iar acum, când era bătrână, cu toate grijile, ou toată îmbrăcămintea neîngrijită şi cu toată nepăsarea ei, rămăsese o femeie frumoasă, deşi frumuseţea ei stătea acuim mai mult în glas, în ochi şi în expresia chipului, decât în trăsături. Deşi faţa ei era zbârcită şi obrajii căzuţi, iar părul îi ieşea în şuviţe răzvrătite, dintr-o pălărie veche şi deformată, avea în ea ceva ce atrăgea atenţia şi te făcea să spuţ’âh ghid: „Trebuie să fi fost o femeie frumoasă” ’. Cât timp J.E. Meleod nu suferise încă atacurile de ini rttă, ’eare-l uciseră, doamna Meleod nu se gândise nici- când’că ar putea scrie altceva decât o biată scrisoare; dar când el, îmbolnăvindu-se, trebui să stea în pat zile întregi, soţia îu nevoită, ca să-l liniştească, să se ducă la redacţie şi să se ocupe de ziar. Şi cum J.E. Era unul dintre acei | oameni care fac totul singuri, ea trebui să înveţe, de l> la o’ţii lă altă, multe lucruri. Scria chiar articole de fond, socotite de unii mai bune decât ale soţului ei. Iar după. Moartea lui, se gândi. Să scrie un roman despre el şi despre farriilia lui; despre locuitorii din Calamons County şi din t Plalleville, despre viaţa pionierilor pe marile cârhpii prăfuite îft tâmpul verii şi acoperite de noroi în timpul iernii, unde îşi petrecuse toată viaţa. Odată început, îşi dădu seama că are destul de pulin lipentru scris: trebuia să scrie în ceasurile cele mai ciudate, dimineaţa de tot sau seara târziu, şi când se sfârşea un. Ţapitoi. Îl punea într-un plic albastru şi îl închidea într-un geamantan vechi de piele de bou, în podul’ uriaş al „Ttâznăii lui Meleod“. Era din câmpie, care zvâcnea În sî. Ngele ei, aşa cum I mustea în seva plopilor bătrâni ce-şi fremătau frunzele | chiar în faţa ferestrei. Nu ştia ce va face cu romanul, după ce-l va fi terminat. Simţea numai că trebuie să-l scrie. Şi nimeni nu ştia nimic despre el, afară de Aida. Nici chiar nepoata ei, Jane Baldwin, nu bânuia că timp de două ceasuri, înainte ca ea să fie trezită de zbârnlitul fioros al deşteptătorului, doamna Meleod lucrase cu stăruinţă în cămăruţa de la etaj unde fusese biroul lui J.E. Meleod, şi unde stiloul, pipa şi punga lui de tutun rămăseseră neatinse, întocmai aşa cum le lăsase în seara când îl fulgerase moartea. O cămăruţă pe care doamna Meleod nuri îngăduia Aidei să o cureţe şi să o deretice; o ţinea închisă cu cheia, loc sfânt, ca şi apartamentul Prinţului Consort la Osborne. La ora opt, în dimineaţa zilei ce trebuia să însemne începutul unei revoluţii în viaţa sa, doamna Meleod părăsi biroul lui J.E., după ce scrisese două ceasuri. Închise uşa cu. Cheia şi coborî să ia micul dejun, la care Aida era mare meşteră. Plăcinte şi şuncă prăjită în uni (plătită cu două anunţuri în coloanele ziarului); o şunca rumenită de jur împrejur şi trandafirie la mijloc. Marmeladă de fragi (uscate la soare pe acoperişul porticului din spatele „Trăsnăii lui Meleod”), franzeluţe proaspete, miere, gelatină de mure, ochiuri la capac şi o cafea dumnezeiască; o cafea cu aromă mai minunată decât toate parfumurile Arabiei. Cu timpul, Aida ajunsese atât de grasă şi de rolofee pe cât se uscase doamna Meleod; şi când intră, venind de la subsol şi aducând o farfurie cu plăcinte aurii, corpul ei rotofei umplu cu totul uşa. Pentru ea, doamna Meleod – acum îmbătrânită şi zbârcită – era încă tânăra drăgălaşe m serviciul căreia intrase atunci când J.E. Era încă om voinic şi sănătos, cu mustăţile răsucite în sus şi cu o şuviţă de păr pe frunte. Privind-o pe Aida, nimeni nu şi-ar fi putut închipui că era în stare să-şi bată capul cu gânduri. Într-adevăr, acestea nu făceau parte din firea ei; obiceiul de a se gândi mult îi venise în timpul lungilor ani de singurătate bolnăvicioasă în imensitatea,} Trăsnăii lui Meleod ’. Visul ei ar fi fost să aibă o căsuţă comodă, cu perdeluţe luminoase la ferestre şi cu un sistem de încălzit care să nu se strice, să nu fie murdar şi să nu coste scump. În schimb, trebuia să locuiască într-un mausoleu vast ca un muzeu din secolul XIX, cu ferestre uriaşe şi cu perdele de catifea, cu mobile grele ţi cu covoare înflorite. Dintr-un anumit punct de vedere, faptul că era casă. Mare şi, importantă, deşi rău întreţinută, îi plăcea; era insă o casă în care avea mult de lucru şi Aida simţea neîncetat o spaimă nelămurită că! ntr-c> zi sau alta clădirea s-ar putea prăbuşi, îngropându-le sub dărâmături pe ea, pe doamna Meleod şi pe domnişoara Jane. În aşteptare, era mereu îngrijorată din pricina tirajului tot mai scăzut al ziarului, de prietenia domnişoarei Jane cu acel pierde-vară de băiat al Bătrânului Dougherty, şeful Partidului Democrat, şi îşi făcea griji pentru oamenii din subsol şi pentru perspectiva că într-o zi sau alta va trebui să împartă cu doamna Meleod o celulă la închisoarea din Platteviile. Păstra insă’ pentru ea aceste griji, căci ştia că doamna are i ea destule la birou. Toi uşi, atunci când intră în sufragerie, chipul ei de culoarea cafelei cu lapte era voios, şi spuse zimbind, ca în fiecare dimineaţă, de treizeci de ani: — Nădăjduiesc, doamnă* că aţi dormit bine. — Foarte bine, Aida, foarte bine. Nu era adevărat. Stătuse trează câteva ceasuri, fră- [mântată de gândul banilor ce trebuiau plătiţi la tipografie, î şi întrebându-se dacă va izbuti să scape de la falimentul h Bazarului Filman’s sumele ce le avea de primit pentru reclamele făcute. Dar treizeci de ani răspunsese mereu

Prefaţă   În iulie 1946, Jean d’Halluin l-a întâlnit pe Sullivan la un soi de reuniune franco-americană. După două zile, Sullivan i-a adus manuscrisul. Între timp, i-a mărturisit că se simte mai degrabă negru decât alb, deşi depăşise hotarul; se ştie că, în fiecare an, câteva mii de „negri” (recunoscuţi ca atare de lege) dispar de pe listele de recensământ şi trec în tabăra opusă; preferinţa sa pentru negri i-a inspirat lui Sullivan un fel de dispreţ pentru „negrii buni”, cei pe care, în literatură, albii îi bat afectuos pe umăr. Era de părere că îţi poţi imagina şi chiar întâlni negri tot atât de „duri” ca şi albii. El personal a încercat să demonstreze acest lucru în scurtul roman pentru care Jean d’Halluin a dobândit drepturile complete de publicare imediat ce a aflat de el prin intermediul unui prieten. Sullivan a ezitat cu atât mai puţin să-şi lase manuscrisul în Franţa, cu cât contactele avute deja cu editorii americani îi arătaseră zădărnicia oricărei tentative de publicare în ţara sa. Aici, bine cunoscuţii noştri moralişti vor reproşa unor pagini… realismul împins cam prea departe. Ni se pare interesant să subliniem diferenţa fundamentală dintre ele şi povestirile lui Miller[1]; acesta din urmă nu ezită niciodată să apeleze la vocabularul cel mai colorat; Sullivan, dimpotrivă, pare că vrea să sugereze mai degrabă prin întorsături si construcţii de frază decât prin folosirea unor termeni fruşti; din acest punct de vedere, el se apropie de o tradiţie erotică preponderent latină. Uneori, în aceste pagini, se regăseşte influenţa extrem de netă a lui Cain[2] (chiar dacă autorul nu încearcă să justifice, printr-un artificiu, manuscris sau de alt tip, folosirea persoanei întâi, a cărei necesitate romancierul sus-menţionat o proclamă în ciudata prefaţă la Three of a Kind, o antologie de trei scurte romane reunite recent în America sub aceeaşi copertă şi traduse aici de Sabine Berritz), ca şi cea a mai modernilor Chase[3] şi a altor susţinători ai genului horror. Trebuie să recunoaştem că în această privinţă Sullivan se dovedeşte într-adevăr mai sadic decât iluştrii săi precursori; nu este de mirare că lucrarea sa a fost refuzată în America: pariem că acolo ar fi interzisă a doua zi după publicare. Cât despre fondul cărţii în sine, trebuie să vedem în el o manifestare a plăcerii de răzbunare la o rasă care, orice s-ar spune, este încă maltratată şi terorizată, un soi de tentativă de exorcism faţă de ascendentul „adevăraţilor” albi. Tot astfel oamenii din paleolitic pictau bizoni răniţi de săgeţi ca să-şi atragă prada în capcană, un dispreţ considerabil faţă de asemănare, dar şi concesii pe gustul publicului. Vai, America nu este numai un corn al abundenţei, ci şi ţara pe care şi-au ales-o puritanii, alcoolicii şi domnii să-vă-intre-bine-n-cap: şi dacă în Franţa există o dorinţă de originalitate, nu-i nimic jenant când şi pe celălalt mal al Atlanticului se exploatează fără ruşine o formulă verificată. Într-adevăr, e şi ăsta un mod să-ţi vinzi marfa…   BORIS VIAN           I   Nimeni nu mă cunoştea în Buckton. De-aia alesese Clem acest oraş. De altfel, chiar dacă mă cam dezumflasem, nu aveam destulă benzină să-mi continuu drumul urcând înspre nord. Doar vreo cinci litri. Un dolar şi scrisoarea lui Clem: asta era toată averea mea. Despre valiză – cu conţinutul ei cu tot – să nu mai vorbim. Am uitat: în portbagajul maşinii aveam micul revolver al puştiului, un prăpădit de 6,35[4]  dintre cele mai ieftine. Îl avea încă în buzunar când şeriful venise să ne spună să luăm leşul şi să-l înmormântăm. Vreau să spun că pe scrisoarea de la Clem mă bizuiam mai mult decât pe toate celelalte. O să tină, îmi ziceam, trebuie să ţină. Îmi priveam mâinile încleştate pe volan, degetele, unghiile. Într-adevăr, nimeni nu putea bănui şi duce vorba. Dinspre partea asta, niciun risc. Poate c-o să mă descurc… Fratele meu Tom îl cunoscuse pe Clem la universitate. Clem îl trata altfel decât ceilalţi studenţi, îi făcea plăcere să stea de vorbă cu el, să bea împreună; uneori îl lua în Cadillacul[5] lui şi ieşeau în oraş. Doar datorită lui Clem îl tolerau pe Tom. Când el a plecat să-şi ia în primire postul de director al fabricii, înlocuindu-l pe tatăl său, Tom şi-a dat seama că trebuie să plece şi el. S-a întors la noi. Învăţase multe si nu i-a fost greu să fie numit învăţător la şcoala cea nouă. Dar apoi, povestea cu puştiul a năruit totul. Eu eram destul de ipocrit ca să nu spun nimic, dar puştiul nu. De altfel, nu vedea niciun rău în asta. Tatăl şi fratele fetei au avut grijă de el. Aşa că fratele meu i-a scris o scrisoare lui Clem. Nu mai puteam să rămân în acel ţinut şi îl ruga pe Clem să-mi găsească ceva de lucru. Nu prea departe, ca să mă poată vedea din când în când. Dar destul de departe pentru ca nimeni să nu ne cunoască. Socotea că, având în vedere înfăţişarea şi caracterul meu, nu riscam absolut nimic. Poate că avea dreptate, dar îmi aduceam totuşi aminte de puşti. Gerant al librăriei din Buckton: asta era noua mea slujbă. Trebuia să iau legătura cu fostul gerant şi să mă pun la curent cu totul în decurs de trei zile. Îşi schimba slujba, înainta în grad şi simţea nevoia să facă pe grozavul. Era o zi însorită. Strada se numea acum Pearl Harbour[6]. Clem probabil că nu ştia acest lucru. Pe plăcuţe era trecut şi vechiul nume. La numărul 270 am văzut magazinul şi am oprit maşina, un Nash[7], în faţa uşii. Stând în spatele casei de marcat, gestionarul copia nişte cifre pe borderouri. Era un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochi albaştri, cu o privire dură şi părul de-un blond spălăcit. Am văzut asta de cum a deschis uşa. I-am dat bună ziua. ― Bună ziua. Doriţi ceva? ― Am scrisoarea asta pentru dumneavoastră. ― A! Eşti cel pe care trebuie să-l instruiesc. Arată-mi scrisoarea. A luat-o, a citit-o, apoi mi-a înapoiat-o. ― Nu-i complicat, îmi spuse. Iată stocul. (Făcu un gest circular.) Astă-seară voi încheia toate socotelile. Ca să te descurci cu vânzarea, publicitatea şi tot restul, urmează indicaţiile inspectorilor în domeniu. Şi să fii la curent cu hârţogăria pe care o vei primi. ― E-un circuit? ― Da. Sucursale. ― Bine, am aprobat eu. Ce se vinde cel mai bine? ― Oh! Romanele. Romanele proaste, dar asta nu ne priveşte. Cărţile religioase, nu prea rău, şi manualele şcolare, tot cam aşa. Mai slab merg cărţile pentru copii, iar cărţile serioase nici atât. N-am încercat niciodată să dezvolt acest domeniu. ― După părerea dumitale, cărţile religioase nu sunt serioase. Îşi plimbă limba peste buze. ― Nu mă face să spun ceea ce n-am spus. Am râs cu poftă. ―N-o pune la inimă, nici eu nu sunt prea credincios. ― Ei bine, îţi dau un sfat. N-o arăta şi celorlalţi, şi du-te să asculţi predica în fiecare duminică, altfel rişti să fii dat afară cât de curând. ― Bine, e-n regulă, am spus. O să mă duc să-l ascult pe pastor. ― Ţine, îmi spuse întinzându-mi o foaie. Verifică. E contabilitatea pe luna trecută. Cât se poate de simplu. Primim toate cărţile prin firma-mamă. Nu trebuie decât să ţinem evidenţa intrărilor şi ieşirilor, în triplu exemplar. Vin să încaseze banii din cincisprezece în cincisprezece zile. Eşti plătit cu cecuri, cu un mic procent. ― Dă-mi-o, am spus. Am luat foaia şi m-am aşezat pe-o tejghea joasă, plină de cărţi scoase din rafturi de către clienţi şi pe care, probabil, nu avusese timp să le pună la loc. ― Ce se poate face prin ţinuturile astea? l-am mai întrebat. ― Nimic, spuse. La drugstore[8]-ul din faţă sunt fete, iar la Ricardo, două cvartale mai încolo, găseşti bourbon[9]. Tipul, cu manierele lui directe, nu-mi displăcea deloc. ― De cât timp eşti aici? ― De cinci ani, spuse. Încă cinci ani şi-mi iau zborul. ― Şi apoi? ― Eşti curios. ― E vina dumitale. De ce mi-ai spus încă cinci ani? Eu n-am întrebat nimic. Gura i se îmblânzi niţel si-şi miji ochii. ― Ai dreptate. Ei bine, încă cinci ani si mă las de slujbă. ― Şi ce-o să faci pe urmă? ― O să scriu, spuse. O să scriu romane. Numai best-seller-uri. Romane istorice, romane în care negrii se culcă cu femei albe fără să fie linşaţi, romane cu fete tinere şi pure care reuşesc să rămână neatinse în mijlocul pegrei sordide a mahalalelor. Râse ironic. ― Best-seller-uri, asta-i! Desigur, romane extrem de îndrăzneţe şi de originale. E-atât de uşor să fii îndrăzneţ în ţara asta: n-ai decât să spui ceea ce poate să vadă oricine dacă-şi dă osteneala. ― O să reuşeşti, am spus. ― Sigur c-o să reuşesc. Am deja şase gata. ― N-ai încercat niciodată să le plasezi? ― Nu sunt prietenul ori prietena editorului, şi nici n-am destui bani ca să bag în asta. ― Şi-atunci? ― Ei, în cinci ani, voi avea destui bani. ― Vei reuşi cu siguranţă, am conchis eu. În următoarele două zile am avut destul de lucru, în ciuda modului nespus de simplu în care funcţiona magazinul. A trebuit să aducem la zi listele de comenzi şi apoi Hansen – ăsta era numele gerantului – mi-a vândut câteva ponturi privind clienţii, mai ales pe cei ce treceau regulat pe la el ca să discute despre literatură. Cunoştinţele lor se rezumau la ceea ce puteau afla din Saturday Review sau din pagina literară a ziarului local, care avea totuşi un tiraj de şaizeci de mii de exemplare. Pentru moment, m-am mulţumit să-i ascult discutând cu Hansen, încercând să le reţin numele şi să-mi amintesc figurile, căci ceea ce contează mult într-o librărie, mai mult ca în altă parte, este să i te adresezi cumpărătorului pe nume de cum pune piciorul în magazin. În privinţa locuinţei, am aranjat cu el. Urma să preiau cele două camere pe care le ocupa deasupra magazinului de peste drum. Până atunci, îmi avansase câţiva dolari ca să pot locui timp de trei zile la hotel, şi-a avut delicateţea să mă invite să împart masa cu el de două ori, evitând astfel să-mi crească datoria. Era un tip şic. Îmi făceam griji pentru el din cauza poveştii cu romanele: nu se scrie aşa un best-seller, chiar dacă ai bani. Poate că avea talent. O speram pentru el. În cea de a treia zi m-a luat la Ricardo să bem ceva înainte de prânz. Era ora zece si urma să plece în acea după-amiază. Era ultima masă pe care o luam împreună. După aceea, aveam să rămân singur în faţa clienţilor, în faţa oraşului. Trebuia să rezist. Avusesem noroc că dădusem peste Hansen. Cu dolarul meu, aş fi putut supravieţui trei zile vânzând mărunţişuri, dar astfel eram complet refăcut, începeam cu dreptul. Localul lui Ricardo era ca oricare altul, curat, dezagreabil. Mirosea a ceapă prăjită şi a gogoşi. În spatele tejghelei, un tip citea distrat un ziar. ― Cu ce vă servesc? întrebă. ― De două ori bourbon, comandă Hansen întrebându-mă din priviri. Am acceptat. Chelnerul ni l-a servit în pahare mari, cu gheaţă şi pai. ― Întotdeauna îl beau aşa, îmi explică Hansen. Nu te simţi obligat…   [1] Miller, Henry (1891-1980), romancier american, stabilit la Paris în anul 1930, poet al sexualităţii în romane ca Tropic of Cancer (1934), Black Spring (1936) şi Tropic of Capricorn (1939), Ale căror traduceri în limba franceză (1946-1947) au fost atacate de Le Cartel d’action sociale et morale (Cartelul pentru acţiune socială şi morală). (Aceste romane au fost traduse şi în limba Română – n.t.) [2] Cain, James (1892-1977), romancier şi scenarist american.Vian a citit în limba engleză Three of a Kind, a cărei prefaţă conţine următoarea frază: „Aş dori să găsesc […] o poveste în care moartea să fie purtătoare de iubire, aşa cum ar trebui să fie pentru orice bărbat sau femeie care încearcă s-o comită” (trad.fr.: Assurance sur la mort, Gallimard, 1948). [3] Chase, James Hadley, pseudonim al lui Rene Brabazon Raymond (1906-1985), unul dintre maeştrii genului thriller, în special cu romanul No Orchids for Miss Blandish (1938). [4]  Armă de calibru mic, la modă la începutul secolului, fabricată în mai multe ţări. [5] Marcă americană de automobile, simbol al calităţii şi al confortului la începutul secolului XX. Chiar şi americanii de nivel modest, mai ales negrii, cumpărau adesea modele de ocazie în anii ‚40. [6] Numele străzii aminteşte de atacul japonez din 7 decembrie 1941 care a determinat intrarea Statelor Unite în război. [7] Marcă americană de maşini de curse, apoi un model ieftin şi popular. [8] Magazin unde se vând produse farmaceutice şi alimentare, preparate calde şi reci, băuturi răcoritoare, ziare şi reviste. (N.ed.) [9] Un fel de whisky din porumb sau din grâu. (N.ed.)

  „Într-adevăr, viaţa lui a constituit şi primul dintre romanele sale, şi, într-un fel, materia tuturor celorlalte.”   Sainte-Beuve MĂRTURISIRE (în loc de prefaţă) Trainic înfipt pe treapta veşniciei ce-o datorez capricioasei mele Manon, fără de care nefiinţa m-ar fi cuprins demult, „ajuns la o vârstă la care raţiunea şi experienţa îndeamnă la cugetare”[1], gelos de gloria postumă cucerită de acel grăsan de Beyle, spre pildă, pe care criticii veacului al XX-lea nu mail contenesc să-l laude, m-am hotărât să alătur o mărturisire acestor două romane ale mele, pe neaşteptate dezgropate din depozitele capodoperelor necunoscute sau uitate pentru a renaşte în veşmânt românesc într-o epocă mai curând însetată de viziuni ale viitorului, de cuceriri ale cosmosului şi de complicate probleme sociale: istoria adevărată şi sinceră a propriei mele vieţi, cu nimic mai săracă în evenimente şi întâmplări decât cea’ a eroilor mei. Teamă mi-e însă ca mărturisirea pe care vreau s-o aşez în fruntea acestui volum să nu fi’e „de la bun început suspectă cititorului[2]… Căci „cine -să creadă în adevărul vorbelor mele”, în laudele pe care (mi) le voi aduce, cunoscând că  eroul acestei povestiri sunt chiar eu, pe care atâta m-am iubit şi preţuit? Dar contemporanii mei m-au defăimat sau slăvit în fel şi chip, urmaşii lor nu s-au lăsat mai prejos şi, pe măsură ce secolele s-au scurs, posteritatea, cu milei dar vrednice excepţii (uneori cam sofisticate), a reuşit să impună despre mine o viziune pe cât de lo- gica şi firească, pe atât de neadevărată în simplitatea ei schematică: a reţinut două aspecte zise „esenţiale”, unul despre viaţa, altul despre opera mea: că am fost abate (nu prea cucernic) şi că am scris o poveste de dragoste neasemuită (cu toate că snobul de Montesquileu era de părere – ca şi presa epocii, de altfel – că „Des Grieux este un escroc şi Manon o târfă”), aceea a frumoasei Manon Lescaut şi a Cavalerului Des Grieux, pe care mulţi m-au chiar învinuit că aş fi trăit-o ca atare eu-însumi.[3] Nu pot, desigur, infirma eu totul aceste două aserţiunii, dar, vai! cât sunt de strâmbe în descărnarea lor şi câte detalii, câte nuanţe, câte explicaţii ar mai trebui să li se adauge pentru a le face cu adevărat veridice! Căci întortocheate şi întunecate sunt căile sufletului omenesc, şi aparenţele adesea înşelătoare… Să începem cu primul aspect: ceea ce mă va obliga să-mi depăn, comentând-o, întreaga vilaţă. Însă, cum nu am memoria datelor şi cum am avut parte, totuşi, de câţiva oneşti cercetători care, înlăturând colbul arhivelor, au stabilit o mulţime de elemente ce numai cu greu ar putea fi tăgăduite sau dezminţite (chiar dacă. Uneori tare mi-ar fi convenit să le fi trecut măcar sub tăcere), mă voi bizui, în primul rând, pe ceea ce au afirmat despre mine „prietenii mei post-mortem, Henri Harrisse, Deloffre şi Sgard[4], pe care îi voi cita cu acurateţea cerută de erudiţii veacului al XX-lea, mulţumindu-mă doar cu interpretarea evenimentelor mai „delicate”, atunci când itţele se încurcă şi când ei ezită sau se contrazic. M-am născut în orăşelul Hesdin din ţinutul Artois în 1697, în ziua de I aprilie[5], ceea ce a avut pe semne o oarecare influenţă asupra vieţii mele, astfel pusă sub semnul unui lung şir de păcăleli şi de feste jucate mie de soartă sau de mine ei, contemporanilor şi posterităţii. Familia mea, cunoscută de generaţii pentru cilnstea şi probitatea ei, făcea parte din burghezia înstărită a oraşului, tata, Lievin Prevost, fiind procuror al regelui. Eram mulţi copii, cinci băieţi şi patru fete, dar surorile mele, înfricoşate fără îndoială de frivolitatea veacului sau neresemnându-se cu starea ancilară care le aştepta, emanciparea propriu-zisă a femeilor nefiind încă începută, au murit la o vârstă fragedă. Tânără a murit şi mama, Mărie Duclay, la 28 august 1711, când abia împliniserăm paisprezece ani. Doi din fraţii mei, Norbert şi Bernard-Joseph, şi-au închinat viaţa bisericii cu mai) multă evlavie decât mine. Jerome-Pierre şi Louis-Eustache (care fusese şi ofiţer) au fost magistraţi: fie-le ţărâna uşoară. Toţi au grut o purtare demnă şi au dus trai tihnit. Cât despre mine, Antoine-Francois, al doilea născut dintre băieţi, am dus o exiistenţă ceva mai zbuciumată, ca să nu-i spun zvăpăiată. Nehotărât, deopotrivă atras de plăcerile minţii şi de-ale trupului, sensibil în faţa gingăşiei feminine, iute la patimă ca şi la mânie, mi-am urmat întotdeauna simţămintele fără multă cugetare, lăsându-mă târât de inimă mai mult decât mânat de raţiune, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri. Învăţam bine, cu plăcere şi sârg, iar studiul mi-a fost întotdeauna un refugiu în clipele de amăcelentă**, aşa cum judecă de altfel întreaga muncă de cercetare a lui Harrisse: „Se poate aprecia că Harrisse, el singur, a scos la iveală mai multe documente despre Prevost decât au făcut-o toţi ceilalţi cercetători laolaltă**, „în ciuda unor precizări cronologice care nu sunt de fapt decât nişte simple ipoteze**. (Cum lucrările lui Harrisse nu ne-au stat la îndemână, îl vom cita fie după Deloffre, fie după Jean Sgard.) Frederic Deloffre şi Raymond Picard sunt autorii unei excelente ediţii a lui Manon Lescaut (Garnier, 1965), însoţită de o introducere, note, variante, bibliografie, glosar şi index, iar Jean Sgard a celei mai complete (până la data aceasta) lucrări despre romanele lui Prevost: Prevost romancier, J. Corti, Paris, 19U8, 692 pp. 4 Aşa cel puţin pretinde Roland Purnal, în Dicţionarul de autori Laffont-Bompiani; Roger Mathe, dimpotrivă, în studiul despre Manon Lescaut publicat la Hatier în 1970, indică drept certă data de 4 aprilie… Personal, sunt ispiitit să-i dau crezare lui Purnal… răciune. Nu doar că-mi însuşesc întru totul părerea contemporanului meu sus-pus, Montesquieu, că nu există necaz pe care un ceas de lectură să nu fi fost în stare să-l şteargă, mie mil-au trebuit întotdeauna mult mai multe, dar oricum, în mijlocul cărţilor sau cu pana în mână mai uitam de amar, şi încetul cu încetul îmi câştigam seninătatea… După moartea mamei (1711), tata m-a trimis la colegiul iezuiţilor din oraşul nostru (Hesdin) şi supraveghea îndeaproape felul în care mă achitam de obligaţiile mele şcolare. Ar fi trebuit să stau aici cinci ani, după tipic, pentru a putea fi admis la Universitatea din Douai să studilez filosofia. Dar era război5, clinchetul armelor şi frumuseţea uniformei mă atrăgeau: „Am părăsit colegiul la vârsta de şaisprezece ani şi am servit cu felurite îndatoriri, chiar şi ca voluntar, când posturile de ofiţeri erau ocupate (era sfârşitul războiului), înflăcărat de speranţa pe care o nutream, ca mulţi tineri, de a fi avansat cu prima ocazie. Aşteptarea prelungindu-se însă, m-am plictisit şi m-am întors la părinţii iezuiţi…” [6] Vai câtă cerneală a curs asupra acestor ani ai adolescenţei mele! şi mai ales din cauza penei muiate în otrava geloziei a doi confraţi de-ai meii, Lenglet-Dufresnoy şi Charles Colle! Primul a pretins că într-o zi, întorcându-mă de la şcoală, am dat peste o scenă mârşavă: tata ar fi lovit-o cu piciorul în pântec pe iubita mea, însărcinată în luna a treia… Eu, pasă-mi-te furios, m-aş fi repezit asupra-i şi l-aş fi făcut să se rostogolească până în josul scării unde ar fi rămas lat, pierzându-şi viaţa! Minciună sfruntată! S-a dovedit doar că douăzeci şi şase de ani după acest incildent închipuit tata mai trăia[7]. Dar Lenglet-Dufresnoy era supărat pe mine r După Deloffre, Prevost face aluzie la războiul pentru succesiunea Spaniei, sl’ârşit prin pacea de la Utrecht, în 1713. ” Apud Deloffre, op. Cât., p. XVI—XVII. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Sainte-Beuve, în articolul său din Portrete literare (1831) să amintească şi el evenimentul, într-o notă, deşi fără a-i da prea multă importanţă, căci mi-a fost îndeobşte destul de favorabil: „S-a publicat în nu mai ştiu ce culegere de anecdote (ana) că Prevost se îndrăgostise de o oarecare doamnă, probabil chiar la Hesdin, că tatăl lui, care privea cu nemulţumire această intrigă se duse într-o seară să bată la uşa acelei doamne pentru a-şi scărmăna puţin băiatul, şi că acesta, smuncindu-se ca să scape, îl lovi atât de tare pe tatăl său încât bătrânul muri de pe urma acelei lovituri. Dacă nu este o calomnie, apoi este cel puţin o scorneală, şi Prevost a cunoscut suficiente necazuri în viaţă ca să nu i se mai pună în cârcă şi pe aceasta”. (Vezi în Decada filosofică din 20 termidor, anul XI, o scrisoare a pentru că îndrăzniserăm să critic opusul pe care-l închinase poetului Marot, şi mai ales pentru că refuzaserăm să-l iau drept co-autor la traducerea Istoriei universale a preşedintelui de Thou. Cu ce bârfe josnice se pot îndeletnici scriitoraşii lipsiţi de har! Noroc de sita timpului care desparte făina de tărâţe! Vreţi să ştiţi exact cât şi cum am stat la iezuiţi? apoi întrebaţi-l pe Deloffre (op. Cât., pp. XVII—XIX). Eu nu ştiu mai multe decât v-am spus: am plecat de la ei când aveam şaisprezece ani şi, după ce m-am furlandisit prin diferite regimente, m-am întors, cam jumulit şi ruşinat, să le cer iertare, la Îl martie 1717 (credeţi-mă, de astă dată memoria nu mă înşală, şi-apoi am controlat-o cu cea dată de erudiţii care mî-au scormonit trecutul), dar nu la Hesdin, cil la Paris, pe strada Pot-de-Fer, şi au avut bunătatea să mă reprimească în calitate de novice. După şase luni, termen în care trebuia să dau dovada aptitudinilor mele (nu mi-a fost greu s-o fac mulţumită darurilor fireşti cu care m-a înzestrat natura!) m-au trimis la colegiul La Fleche – acest loc care va rămâne mereu „scump inimii mele” – să studiez filosofia. Deşi am iubit colegiul, nu am stat mult timp închis acolo. Dom Dupuis a explicat cu multă gingăşie cum s-au petrecut lucrurile şi cum am ajuns să plec în Olanda. Colegul meu, abatele Voisenon (1708—1775), nici el prea uşă de biserică, a fost ceva mai concis şi de dragul glumei a rezumat în câteva rânduri aventurile mele, întregindu-le cu un detaliu pe cât de imaginar pe atât de neverosimil pentru cine îmi cunoaşte firea generoasă şi neprefăcută: „Abatele Prevost… care a fost de două ori iezuilt şi de două ori militar. A locuit câtva timp în Olanda unde se spune că s-a căsătorit cu două femei. Le-a părăsit, s-a întors în Franţa şi s-a făcut benedictin, intrând în Congregaţia Saint-Maur.” [8] Aşadar, mă asemuia nici mai mult nicii mai puţin cu Casanova! Dar eu, dacă şi când am iubit, am iubit total, chiar dacă nu pentru veşnicie. De altfel, ceea ce m-a împins să intru la mănăstire a fost tocmai eşecul unei astfel de iubilri. Am mai povestit o dată cum s-au petrecut lucrurile: „Trecură câţiva ani. Vioi şi aplecat către plăceri … vă las să judecaţi singuri cum puteau fi, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, inima şi sentilmentele unei persoane care a compus Cleveland la treizeci şi cinci sau treizeci şi şase. Sfârşitul nefericit al unei legături preaduioase mă duse de-a dreptul la mormânt: este numele pe care-l dau tagmei monahale respectabile în mijlocul căreia aveam să mă îngrop şi unde stătui ascuns câtva timp, ca mort, atât de bine încât rudele şi prietenii mei nu ştiau ce se întâmplase cu mine”. Bineînţeles că le-am dat de ştire, încă înainte de a-mi depune U’Kfunântul pe care l-am scris cu mâna mea şi l-am iscălilt cum se cuvine, frater Antonius Fr. Prevost. Mai târziu, aveam să fiu acuzat e. I nil tot schimb numele şi semnătura, mai ales de când cu tărfişonin de în Londra şi chiar după aceea. Şi ce-i cu asta? Ce mi-e Marc-Antolne, ce mi-e Anloine-Frangoils, şi faptul că am mai adăugat când un articol înaintea numelui (Le Prevost), când un pseudonim pe care-l foloseam singur sau ca supliment la numele meu adevărat (de l’Islebourg, d’Exiles) t0, ce importanţă are? Oricum, în ziua rostirii legământului era de faţă şi tata, mulţumit că mă hotărâserăm în sfârşit să fac acest pas după ce atâta şovăiiserăm între biserică şi spadă, – între negru şi roşu, cum prea frumos avea s-o spună Beyle, – dar cam neîncrezător în temeinicia hotărârii mele. Dom Grenier mi-a raportat chiar că ar fi spus de faţă cu martori că de aveam vreodată „să-mi calc legământul pe care fuseserăm liber să-l fac sau să nu-l fac, avea să mă caute în lumea întreagă, ca să-mi zboare creierii”. Ce ştia tata? Avuseserăm grijă, cunoscându-mi sufletul, inima, acea „enigmă” pe care aveam să-mi petrec viaţa analizând-o, să rostesc pe tăcute, în minte, acele Reprodus în Anecdote literare, istorice şi critice despre autorii cei mai cunoscuţi, Paris, 1781, cât. Apud Deloffre, op. Cât „p. XXI! V. Deloffre, op. Cât., p. XXVI. restricţii care, la o adică, să-mi îngăduie să mă deszic fără a-mi primejdui viaţa veşnică u. Până una alta, cuminţit, m-am cufundat în studiul teologiei şi m-am străduit să duc o viaţă cucernică, fiiţnd hirotonisit în 1726 de către Monseniorul Sabathier (sau Sabbatier). Am început deîndată să rostesc în public, la Amiens, predici care au atras o mulţime mare de persoane din lumea bună: adevărată încântare pentru ochii unui nefericit, atâta vreme liţpsit de asemenea privelişti fermecătoare. Dar confraţii mei îmi pricinuiau numai necazuri. Acum vă pot mărturisi că eu, şi nu monahul Bernard Labadie din Congregaţia Saint-Maur, care s-a săvârşit diln viaţă rugind să i se ardă toate manuscrisele, am fost adevăratul autor al vestitelor Aventuri ale lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, apărută în 1724 n, dar pe care le-am scris prin 1722, ca să mă defulez, cum ar spune psihanaliştii de azi. Prietenul meu Frederic Deloffre despilcă firul în patru, după obiceiul luils şi mă socoate doar colaboratorul post-mortem al săvârşitului monah. De-l veţi crede pe el sau pe mine, de fapt mi-e tot una. Nu revendic decât rândurile prin care îmi descriu confraţii! „Unii nu au decât burtă; alţii, calităţile pentru care sexul frumos îi poate îndrăgi … trăiesc laolaltă fără a se iubi şi mor fără să le pară rău unii după alţii … nu cred în existenţa lui Dumnezeu, îşi închipuie că sufletele mor o dată cu trupurile; cred că totul le este îngăduit şi că doar scandalul le este interzis … toţi beau vin…” [9] Ţin totodată să amintesc cu acest prilej că nu am pomenit nicicând de mănăstiri în romanele mele, în afară doar de un singur ioc, pe care l-a reperat cu agerime H. Roddier, în Memoriile unui Bărbat de neam (voi. Îl), în care îi aprobam pe britanici că le-au transformat pe ale lor în spitale sau în aziluri de bătrâni… Cum vă spuneam, nu mă înţelegeam cu confraţii mei care nu ştiau să-mi apreciieze darurile fireşti şi se plângeau de aplecările mele lumeşti, astfel că m-am tot mutat dintr-uri loc într-altul, de la abaţia Saint-Ouen la abaţia Bec-Hellouin, apoi la Evreux, la Colegiul Saint-Germain şi la mănăstirea des Blanes-Manteaux, în sfârşit la cea de la Saitnt-Germain-des-Pres. Canoanele impuse de benedictini fiind însă din cale afară de straşnice, iar eu din ce în ce mai puţin aplecat să mă canonesc, am cerut să fiu strămutat la Cluny: nu mă căiam încă de hotărârea pe care o luaserăm să-mi petrec restul vieţii într-un cloaşter, dar îmi părea rău că nu aleseserăm alt ordin mai blând. O astfel de strămutare nu este lesne de obţinut, totuşi fuii la doi paşi de izbândă; pronia însă îmi era nefastă: un concurs nefericit de împrejurări, câteva greşeli minore pe care le-am făptuit, o clipă de mânie urmată de o rătăcire a minţii – pe scurt mi-am lepădat rasa la 18 octombrie 1728, şi ca la vreo lună după aceea am luat calea pribegiei, am trecut Mâneca şi am ajuns în Anglia, unde mi se oferi) deîndată o slujbă de preceptor al tânărului Francisc Eyles, fiu al lui John Eyles, fost director al Băncii Angliei şi sub-guvernator al South Sea Company-ei. Ah! tinereţe! Ah! inimă prea lesne înfierbântată! Nu am putut să mă împotrivesc nurilor frumoasei! Peggy (sau Mary), încântătoarea soră a tânărului meu elev. De dragul ei mă lepădai chiar şi de catolicism… Visam să ne căsătorim, căci mai bună potrivire despre partea obârşiei şi-a calităţilor alese nici că se putea, sitngurul impediment fiind doar lipsa mea de avere. Un suflet cu adevărat nobil nu ar fi stat în cumpănă cunoscându-mi valoarea, dar tatăl ei era negustor, deşi de rang înalt. M-a respins. M-a alungat. Şi-a măritat fiica cu unul dintre subalternii săi, promis unui viitor strălucit în lumea traficanţilor.[10] Cu inima zdrobită, am părăsit Anglia[11], m-am stabilit în Olanda, la Amsterdam. Aici mi-am început cu adevărat viaţa de om de litere; zic cu adevărat, căci după cum am mai spus, redactaserăm încă din 1722 deochiatul meu Pomponitis. Mai ajutaserăm prin 1727—1728 pe doi confraţi benedictini (despre care mă întreb dealtminteri cum s-ar fi descurcat ca să redacteze volumul V din Callia christiana fără mine!), rifmaserăm, cam la aceeaşi dată o Oclă către sfântul Franqois-Xavier şi mă porniserăm să aştern pe hârtie Memoriile unui Bărbat de neam, pe care le continuaserăm în Anglia. Acum, însă, începui să trăiesc din pana mea, să mă îngrijesc de publicarea operelor mele, şi maii ales de banii ce îi reprezentau[12], încât intrai în legătură cu diferiţi librari pentru care am efectuat şi-o mulţime de traduceri, într-un cuvânt începui să duc viaţa pe care o va duce un secol mai târziu Balzac Numai că el va fi căinat, iar eu doar ocărât. Ei! alte timpuri, alte obiceiuri, alte suflete! Oricum, atunci, la Amsterdam, prin 1730, am lucrat la Cleveland şi am terminat ultimul volum din Memorii, publicat cu un an mai târziu, în care apare duioasa poveste a lui Manon, care le încheie. Aveam treizeci şi patru de ani, floarea vârstei! o înfăţişare plăcută, o minte scânteietoare, zăcuserăm câţiva ani în spatele zidurilor unor mănăstiri. Eşecul recentei mele poveşti de dragoste îmi mai stătea pe suflet… „Hazardul mi-o scoase în cale pe o domnişoară demult merit şi de naştere bună”, Lenki Eckhardt (sau Eccard, alias Doamna de Chester), pe care binevoitorul Dom Dupuils o va desemna ş5 el drept „o domnişoară protestantă de nobilă obârşie”[13], „a cărei soartă şi avere fuseseră tulburate de diferite accidente care nu importă în această povestire. Un om de onoare, care locuia la Amsterdam îi trimitea regulat o pensie modestă, din simplă generozitate. Trăia cinstit din acest ajutor când binefăcătorul ei la rându-i, fu nevoit, dintr-o lovitură a soartei care-i periclită starea materială, să pună capăt întrucâtva libevalităţii sale. Aflai de această întâmplare care avea s-o ducă în culmea mizeriei. Mă înduioşă; îi oferii tot ceea ce era în puterea mea să-i dăruiesc, şi reuşii s-o determin să accepte”.[14] Fireşte, nu toată lumea o vedea cu ochii mei, poate orbiţi de dragoste, căci afurisitul de Ravanne, de pildă, o tratează drept lipitoare şi pretinde că din cauza ei „m-am sfădit cu toţi cei pe care ar fi trebuit să-i preţuiesc”, fără a excepta femeile. Viaţa la Amsterdam era costilsitoare, iar librarii puţin darnici: mi-au împrumutat totuşi ceva bani cu dorinţa de a mă lega de ei şi de a-mi exploata temeinic talentul supunându-mă unei vieţi de ocnaş al literelor[15]. Am luat banii: cum să trăieşti fără bani, dar i-. Am cheltuit, petrecându-mi plăcut timpul cu draga mea Lenki. Din păcate, oamenii sunt tare meschini şi neînţelegători: prezenţa ei fermecătoare, vădita ei preferinţă pentru mine îi supăra. Cele mai aprige în a o defăima erau femeile. Am replilcat, neputând s-o las insultată în faţa mea… într-un cuvânt, atmosfera batavă devenise insuportabilă. Într-o bună ’zi, fără a sta mult pe gânduri, ne-am făcut bagajele şi-am pornit spre Anglia (1733)[16], unde speram că iubita mea, „înzestrată cu toate calităţile şi micile talente pe care şi le poate dori! o persoană cu educaţie aleasă, avea să-şi poată găsi, graţie prietenilor ei, un adăpost onorabil şi tihnit alături de o doamnă din lumea bună”. Cât despre mine, îmi amintii de calităţile în le pedagogice şi, cu gândul să-mi sporesc veniturile, am întemeiat la Londra un periodic liber de orice prejudecată, Le Pour el le Contre sa, în care aveam să strecor discret şi povestea vieţii mele, ca să luminez în această privinţă opinia posterităţii aşa cum va proceda, de altfel, peste câţiva ani şi JeanJacques, când îşi va scrie Confesiunile, şi cum se obişnuieşte şi în zilele domniilor voastre diin secolul al XX-lea. În acelaşi an 1733, a apărut la Rouen Istoria Cavalerului Des Grieux şi-a lui Manon Lescaut, creând vâlvă mare.[17] Dar, la 13 decembrie, o dată 2: i „Le Pour et le Contre, lucrare periodică de un tip nou, în care ne exprimăm liber asupra a orice poate interesa curiozitatea publicului în materie de ştiinţă, artă, cărţi etc., etc. Fără a lua partea nimănui şi fără a jigni pe nimeni”, periodic de formatul ziarelor englezeşti ale lui Addison, Steele, Johnson etc., redactat aproape în întregime de Prevost, care a apărut între 1733 (24 martie) şi 1740. Conţinea aprecieri inteligente şi nuanţate asupra literaturii’ engleze şi franceze. Bineînţeles că Prevost nu s-a uitat nici pe sine: în afara unor „confesiuni”, puneri la punct biografice şi replici la calomniile cu care era adesea împroşcat, a strecurat şi notiţe admirative despre romanele sale, precum aceasta, despre Manon Lescaut (nr. 36, T. VI, cât. De Sainte-Beuve, în Portraits litteraires, cât.): „De câtă artă nu a dat dovadă pentru a-i interesa pe cititori şi a trezi mila lor faţă de nenorocirile care se abat asupra acelei biete fete depravate! … De altfel, caracterul lui Tiberge, prietenul cavalerului, este admirabil. … Ca să nu mai vorbim de stilul acestei lucrări; nu găseşti în paginile ei niciun jargon penibil, nicio afectare nemăsurată, nici cugetări sofisticate; scrie natura însăşi. Cât de insipid pare în comparaţie cu acest scriitor autorul scrobit şi sulemenit! Nu aleargă după vorbe de duh sau după ce se numeşte astfel. Nu este un stil laconic, constipat, ci un stil fluid şi expresiv. Peste tot nu vezi decât descrieri şi sentimente, dar descrieri adevărate şi sentimente fireşti”. 34 Acest roman apăruse încorporat în volumul VII al Memoriilor unui Bărbat de neam (1731) şi nu atrăsese prea mult atenţia. La Rouen, în 1733, publicat în astă dată într-o ediţie de sine stătătoare. Este însă interzis la câteva zile după apariţie (5 octombrie 1733). Fu publicat din nou în 1738, tot încorporat în Memorii… fără să trezească fulgerele autorităţilor, apoi singur, ilustrat, la Amsterdam (1753), şi la Amsterdam şi Leipzig (1759). Soarta acestei povestiri de dragoste este stranie. Contemporanii i-au admirat stilul, protestând însă în numele pudoarei şi considerând-o de o perversitate dăunătoare (v. Mathieu Marais, Montesquieu, Marmontel, Rouille, Lenglet-Dufresnoy etc.). Preferau, pare-se, pe Cleveland (v. Grimm, Diderot, Rousseau). Romanticii, prin La pe care nu o voi uita nicicând, am fost arestat de poliţia londoneză pentru… fals în acte, şi învinuit de escrocherie caiifijcată, mai precis de a fi falsificat nişte semnături pentru a încasa niscai gologani 25. Am tras o spaimă grozavă, căci mi-era cam încărcată conştiinţa, dai’, slavă Domnului), totul s-a sfârşit cu bine, şi m-am putut întoarce la Paris, în 1734, spălat de orice acuzaţie. Întâmplarea a avut asupra mea efectul unui duş rece. M-a potolit definitiv. Cugetaserăm mult în închisoare şi mă căiserăm de patimile tinereţii. Am bătut smerit la multe uşi, m-am rugat fierminte, am făgăduit, am vărsat şi câte o lacrimă unde şi cum trebuia; eram sincer, asigurările mele nu puteau fi puse sub semnul îndoielii. Papa Clement al XII-lea îmi acordă iertarea (5 iunie 1735), şi m-am supus la o nouă perioadă de noviciat la abaţia de la Croix-Saint-Leufroy, lângă Evreux. În decembrie m-am întors la Parte, unde am fost numit capelan al prinţului de Conţi, post cu totul onorific. Locuiam pe strada Guenegaud şi, ca să trăiesc, m-am reapucat de scris cu mult succes: l-am terminat în sfârşit pe Cleveland, aducându-i ceva modificări, urmară apoi rând pe rând: Decanul din Killerine (1739), Istoria Margaretei de Anjou, regina Angliei, apoi cele două romane selectate cu mult gust de critica bucureşteariă pentru a forma volumul de faţă: Povestea unei grecoaice şi Memoriile pentru a servi la istoria Maltei, în sfârşit Campaniile filosofice ale domnului de Montcal. Deveniserăm un autor la modă, şi romanele îmi erau citite cu nesaţ în ditferite alcovuri. Acum, fu în sfârşit permisă şi difuzarea în Franţa a lui Manon. ia Credeţi că aceşti ani au fost ani de tihnă!? Nici vorbă! Mă sâcâia Lenki (care-şi zicea acum Doamna de Chester). Necazurile băneşti se înteţeau. Ba mai mult; împilns de aplecarea mea firească spre zeflemea, m-am lăsat ademenit să colaborez la o foaie satirică şi am fost silit să-mi strâng peste noapte catrafusele şi să reiau calea exilului, la Bruxelles şi la Frankfurt. Exil care, din fericire, nu a durat mult şi care mi-a fost de folos, căci în-a îngăduit să pun capăt, în sfârşit, legăturii mele cu Doamna de Chester. Întors în patrie, m-am stabilit la Chaillot[18], loc încântător de bucolic, unde am tradus vestita Clarisse Harlowe de Richardson (1751). M-am îngrijit şi de vilitorul lui Manon, publicând la Amsterdam două noi ediţii, în 1753 şi 1759. De-abia în 1754 am obţinut de la papa Benedict al XIV-lea prioratul de la Saint-Georges-de-Gesne, lângă Mans. M-am stabilit atunci, împreună cu drăguţa doamnă Gentil, care se îngrijea de confortul meu material, la Saint-Firmin, un sătuc nu departe de Chantilly, unde am trăit într-o deplină singurătate, având legături doar cu benedictinii de la Chantilly, lucrând, citind, meditând şi rugându-mă. Un mucalit mi-a descris înfăţişarea, la acea epocă, într-un catren mediocru pe care vă las să-l judecaţi: L’abbe brillait d’un embompoint charmant, Et digne de prelature. Tout respirait dans sa figure La tendresse et le sentiment.87 Într-o zi, la 23 noiembrie 1763, pe când mă plimbam în pădurea de la Courteuil, am avut o ruptură de anevrism. Prietenii mei din Saint-Nicolas-d’Acy mi-au găsit trupul neînsufleţit, şi am fost îngropat după. Legea credinţei mele, în biseriica din acel loc, o clădire a benedictinilor. S-a pretins că nu muriserăm atunci, în pădure şi că mi-am revenit pe masa de autopsie, dar că, îngrozit de ce văzui, mă hotărâserăm să nu mă mai agăţ de viaţă şi-mi dăduserăm duhul. Nu este nevbiie să vă spun că este o minciună sfruntată, deşi până şi bunul Sainte-Beuve a acreditat-o[19]. Şi-astfel mă săvârşii din astă-lume… Cam atât despre viaţa mea, bună, rea, cum a fost. De vreţi mai multe amănunte, consultaţi notele cu care mi-am împănat relatarea, precise, exacte, după toate regulile erudiţiei; dacă nu vă mulţumesc, recurgeţi la bibliografia de care s-au folosit; iar dacă nici atunci nu vă va fi fost curiozitatea împăcată… mă voi bucura aflând că se porneşte o nouă cercetare şi mă voi simţi şi: mai trainic înfipt în veşnicia gloriei. Cât despre operă… Acum pana-mi şovăie, mintea mi se întunecă, obrajii mi se acoperă de bujorii modestiei… S-au spus atâtea despre mine, în diferite epoci, folosind limbi şi – cum le spuneţi? — metalimbaje diferite! Să mă încumet oare să vorbesc despre ea?! Doar nu mai sunt junele de patruzeci de ani care edita Le Pour et le Contre şi-şi făcea singur reclamă! Atât pot să vă spun, spre mândria mea: că este destul de întâlnsă – circa una sută douăsprezece volume – fapt de care nu puţin mă fălesc… căci eram iute la pană, ca şi la patimă sau la mânie. Nu vă pot înşira acum toate titlurile, ci doar pe cele pe care le socotesc mai importante: mi se pare concluzia cea mai potrivită!: Aventurile lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, roman satiric (1724); Odă întru slava sfintului Francisc-Xavier, apostol al Indiilor (1727); Memoriile unui Bărbat de neam, 7 volume (1728—1731); Filosoful englez sau Povestea domnului Cleveland, copil din flori al lui Cromwell, scrisă de el-însuşi şi tradusă din limba engleză de către autorul Memoriilor unui Bărbat de neam, 8 volume (1731—1739) (Domnul Fabre este de părere că din Cleveland s-ar mai putea selecţiona o altă poveste, la înălţimea celor două din prezentul volum: episodul lui Cecile); un neaş-teiat atac de apoplexie îl lăsă întins pe pământ, în nesimţire. Sosiră nişte ţărani, îl duseră în satul vecin şi crezându-l mort, un felcer neştiutor porni să-i facă autopsia. Trezit de tăişul scalpelului, Prevost muri curând, pradă unor dureri îngrozitoare.” (Portraits litteraires, op. Cât.) Le Pour et le Contre, lucrare periodiică de un stil cu totul nou… (1733—1740); Decanul din Killerine, 6 volume (1735—1740); Istoria Margaretei de Anjou, regină a Angliei, 2 volume (1740); Povestea unei grecoaice, 2 volume (1740); Istoria tinereţii Comandorului de *** sau Memorii pentru a servi la Istoria Maltei, 2 volume (1741); Campanii filosofice sau Memoriile domnului de Montcal, aghiotant al domnului mareşal de Schomberg, volume (1741); Istoria lui Wilhelm Cuceritorul, duce de Normandia şi rege al Angliei, 2 volume (1742); Istoria lui Cicero, volume (1743—1744); Memoriile unui Bărbat cinstit (1745); Istoria generală a călătoriilor, 15 volume (1746—1759). La această listă, incompletă, adaug numeroase traduceri din literatura engleză, printre care Pamela (1742), Clarisse Harlowe (1751) şi Povestea cavalerului Grandison de Richardson (1751) şi scrieri de Sheridan şi John Haw. Kesworth… FRANgOIS-ANTOINE PREVOST D’EXILES ALIAS MICAELA SLAVESCU * Pentru cititorul familiarizat cu aventurile cavalerului Des Grieux şi-ale luil Manon Lescaut[20], cele două romane din volumul de faţă se înfăţişează ca două variaţiuni pe aceeaşi temă a iubirii (nefericite), veche cât lumea şi mereu nouă: prima, cea a ambasadorului Franţei la Constantinopole, zbuciumată, roasă de neliniştea lăuntrică a unei patimi neîmpărtăşite,. Ce se complace într-o tulbure intimitate otrăvită de o chinuitoare gelozie, a doua, cea a comandorului de Malta, mai neprevăzută, bogată în peripeţii stranii şi variate, desfăşurându-se kaleidoscopilc într-o îmbulzeală de evenimente tragi-comice, în contact permanent cu moartea care seceră nemilos, cu multă oportunitate, deopotrivă pe cei răi şi pe cei buni. În centrul ambelor povestiri, cuplul, un bărbat şi o femeie, lega*ţi prin fitrele multiple ale unor sentimente pătimaşe, patetice, adesea contradictorii sşu enigmatice, în jurul căruia gravitează sau evoluează alte cupluri, proiectare atenuată a celui central, simplificate, clădite pe dimensiuni miinore sau parodice. Un balet de însoţiri „a la Watteau”, având discreta impudoare a unui carr. Aval cu Sâăşti în care totul pare îngăduit şi totul tăinuit sau se crede astfel, urcând şi coborând agale scara ierarhiilor sociale, cu nonşalanţă aparentă, deşi cu un siţmţ adânc înrădăcinat al drepturilor şi obligaţiilor de castă. În cadrul acestui cuplu el are cuvântul, şi ea ascultă, el hotărăşte şi ea se supune – sau dacă refuză s-o facă, o clipă răzvrătită, este curând obligată să cedeze, căci el o ţine într-o dependenţă materială totală. El are cuvântul nu numai în virtutea binecunoscutei preeminenţe a puterii masculine faţă de slăbiciunea feminină, cil şi pentru a manipula mai comod conştiinţele cititorilor: ca să vadă. Spectacolul pe care-l reprezintă viaţa eroului luminat sub unghiul lui de iincidenţă, să-l înţeleagă aşa cum îl înţelege el, săjudece aşijderea, să-i împărtăşească identic nedumeririle şi durerile! Ambele romane sunt scrise la persoana Ia (cum tot la persoana la au fost scrise Manon Lescaut şi Memoriile unui Bărbat de neam, precum şi Cleveland sau Memoriile domnului de Montcal) şi reflectă un punct de vedere egocentrist infailibil, îngust-aristocratic, o concepţie despre lume de tip „ancien-regime” căreia i se adaugă o uimitoare, aproape înduioşătoare conştiinţă a superiorităţii francezului faţă de toate celelalte neamuri. În ambele romane (de fapt în mai toate), el se simte sau se crede un centru, un pivot, un simbol al perfecţiunii şi vrea ca toţi să-l privească astfel, iar obârşia îi este întotdeauna aleasă, averea importanţă şi ursitoarele în general clemente. El este abatele Prevost, şi dacă nu este chiar el, este proiectarea eului său, aşa cum şi l-a închipuit, sau aşa cum l-a visat, în clipa de cumpănă a vieţii când începi numărătoarea inversă. În aceste două romane, spre deosebire de situaţia din Manon Lescaut, accentul cade mai puţin asupra femeii decât asupra bărbatului. El este subiectul principal, ea fiind mai ştearsă (Helena) sau destul de enigmatică (Theophe). Dar în ambele cazuri, povestirile, „autobiografice11, sunt o cugetare amară (Povestea unei grecoaice) sau resemnat-înţeleaptă (Povestea comandorului) a unor bărbaţi ajunşi la vârsta maturităţii (spre deosebire de Des Grieux, narator şi el, dar care era încă un copil), ce-şi privesc, retrospectiv, erorile şi păcatele: ale tinereţii (comandorul), ale vârstei mature (ambasadorul). De ce această nedezminţită preferinţă a lui Prevost pentru forma autobiografică, pentru Memoriile deghizate? într-o pertinentă şi amănunţită analiză, Radu Toma ne răspunde80: pentru că în Veacul Luminilor, unde „actul de cooperare romanescă nu este posibil”, funcţionează o „regulă a sincerităţii” de tip deosebit, care cere, ba reclamă cu insistenţă „validarea” poveştii spuse de către cel căreia i se adresează (în speţă, de către interlocutorul-cititor, în acelaşi timp beneficiar şi judecător sau cenzor al povestirii), asupra căruia trebuie deci să se exercirte o presiune-seducţie care să ducă la convingerea lui, la o interpretare a evenimentelor în sensul dorit de narator, şi în ultimă instanţă la acea manipulare a conştiinţei sale despre care vorbeam mai) sus. Eul-narator („totodată personajul principal al naraţiunii”) sau „narator autodiegetic” trăieşte o serie de evenimente, comportându-se însă în acelaşi timp ca un martor al lor, dar şi ca un judecător/cenzor şi cerând de la interlocutorul său, cenzor implicit, o perfectă identitate de vederi cu ale sale; trebuie (sau ar trebui) să-şi domine interlocutorul pentru a-l face să trăiască „consubstanţial”. Altfel spus, în romanul Luminilor de tip memorialistic se tinde către o triplă suprapunere a „personajelor” romaneşti – erou-narator-cenzor – ce se înfruntă, garanţie supremă a autenticităţii şi veridicităţii povestirii care este dată în vileag. Interesul pe care-Tt prezintă povestirea astfel concepută se triplează, căci plăcerii ineditului, imboldului curiozităţii care obligă la lectură pentru recepţionarea elementului epic, epopeic: ce poate să se mai) întâmple? cum şi dacă va ieşi eroul din încurcătură? etc., i se adaugă o analiză simultană a actelor şi gândirii eroului în funcţie de propria conştiinţă a cititorului, astfel înzestrat cu o luciditate sporită şi participând maii activ: are sau nu are eroul dreptate? ce a văzut sau crezut să fie oare adevărul sau doar aparenţe înşelătoare? — şi, în sfârşit, o validare a comportamentului eroului-narator, făcut de cenzorul-cititor scăpat (sau nu) din operaţia de seducere încercată de eroul-narator: cum de a putut acesta să fie atât de naiv, să se lase atât de uşor înşelat (sau dimpotrivă, cu ce inteligenţă a privit. Lucrurile!)? cu concluzia, inevitabilă: aventura a constituit (sau nu a constituit) un eşec. Dar în romanele lui Prevost, aventura constituie întotdeauna un eşec… concluzia amară adusă de însuşi scriitorul vieţii sale. 3® în Epistemă, ideologie, roman. Secolul XVIII francez. Univers, 1982, pp. 90 şi urm. În Povestea unei grecoaice eroul este un om în vârstă, de neam ilustru, aproape inepuizabil de bogat şi ocupând, pe deasupra, un loc politic însemnat: ambasador al unei „superputeri” creştine la înalta Poartă, ceea ce-i creează la Constantinopole un statut aparte fără a-i răpi, de altfel, prea mult din preţiosul său timp. Este, fireşte, foarte mulţumit de sine şi de câte ori se autocontemplă, satisfacţia i se maniifestă în chip de-a dreptul comic. Rosteşte cu infatuare cuvintele „la noi”, „în ţara noastră” etc., relevând în treacăt, ca din întâmplare, semnele de admiraţie şi supunere ce i se adresează, împarte sfaturi în dreapta şi în stânga, bineînţeles infailibile (ca de pildă cele pe care le dă judecătorului turc care îl condamnase pripit la moarte pe tatăl adopt:’lv al lui Theophe) şi nu pregetă să-şi sublinieze maturitatea şi superioritatea amintind aplecarea lui nedezminţită în cugetare. Într-adevăr, textul este împănat de afirmaţii-constatări de tipul: „gândii”, „socotii”, „cugetail”, „îmi dădui seama” etc. (urmate de o hotărâre materializată într-o poruncă straşnică) şi care, fiind rodul reflecţiei unui personaj de valoarea lui, ar fi trebuit să ducă nedezminţit la rezultate favorabile; dar nicidecum! şi aici intervine „comicul” situaţiei, ironia care sub-tinde textul în cadrul fiecărui episod: căci socotelile bietului ambasador se dovedesc întotdeauna greşite şi provoacă de nu chiar catastrofe, cel puţin situaţii extrem de neplăcute, orice acte – cugetate – ale sale, chiar şi cele mai generoase în aparenţă, întorcându-se împotriva lui, – pentru că nu le eântărise îndeajuns, mintea-i fiind opacă la orice mod de gândire sau concepţie despre viaţă care nu se suprapune cu ale lui. De unde singurătatea lui morală pe care nici averea, nici rangul (sau poate tocmai ele) nu reuşesc s-o împiedice. Între ambasadorul îndrăgostit, îmbătrânit şi bătrânicios şi restul lumii se cască un hău, căci toţi îl privesc de departe, ostil sau interesat, dar niciodată cu afecţiune şi înţelegere. Treapta pe care l-a aşezat statutul său social – de care nu poate sau nu ştie să se desprindă, cu mintea-i modelată de educaţie şi de prejudecăţi – este prea înaltă şi-l face de neînţeles sau nesuferit tuturor celor care-l înconjoară. Slujitorii? îl trădează! Prietenii? îl înşală (cum la rându-i şi el îi înşală)! Persoanele cărora le vine în ajutor cu o generozitate (dealtminteri calculată)? îi răspund prin nerecunoştinţa! Cele pe care le tocmeşte sporadic ca să-i aducă anume servicii? Nu au alt scop decât să profite de pe urma lui! în jurul lui doar minciună şi indiferenţă. Discrepanţa între ceea ce vrea să pară ambasadorul – în ochii lui, în ochii celorlalţi – şi ceea ce este în realitate, nu poate să nu-i scape cititorului-cenzor, cu mintea alertată chiar din primele pagilni de mărturisirile făcute de erou. Iar duelul-conflict ce-l opune lui Theophe devine din chiar această cauză mai pasionant, pe dublul plan al epicului şi al psihologicului, căci, în acest straniu cuplu, echilibrul este perfect între ceea ce îi apropie sau ar trebui să-i apropie şi ceea ce-i desparte iar sorţii de izbândă sunt, din această cauză, incerţi. Dacă el este un mare senior hărăzit cu toate privilegiile celor din fruntea ierarhiei sociale, şi ea o sclavă cumpărată şi-apoi redată uneil libertăţi care nu se deosebeşte decât prin nume de sclavie, în schimb el este bătrân şi ea tânără, iar recunoştinţa nu poate ţine loc de iubire, mai ales când gelozia ţese în jurul ei o pânză mai subtilă şi mai afurisită decât cea de păianjen. Desigur, Theophe este liberă, stăpână asupra purtării ei, dar trăieşte din liberalităţile celui care i-a plătit libertatea şi care de fapt nu încetează o clipă s-o dispreţuiască deoarece nu-i poate uita înjosirile, trecutului şi chiar obârşia necorespunzătoare, şi nu are dreptul să hotărască decât ceea ce i se impune sau i se sugerează: nu are dreptul să-şi părăsească binefăcătorul şi nici să iubească pe cine vrea ea. Ca să restabilească echilibrul dintre ei, – el, aşa de sus, ea, aşa de jos – şi să-şi (re) capete demnitatea, plasându-se pe planul de egalitate pe care el i-l refuză, ea nu poate decât să respingă iubirea, întâi condescendentă, apoi din ce în ce mai înflăcărată a celui care o striveşte sub povara generozităţii şi a dispreţului! său. S-o respingă chiar când i se oferă căsătoria – ultima abdicare săvârşită sub imboldul patimii frustrate de către seniorul înfumurat, subjugat de prejudecăţile de castă, dar robit la rândul lui de farmece inaccesibile: gest de supremă insolenţă care înclină de astă dată platoul balanţei în favoarea ei – şi-i atrage moartea. O moarte enigmatică, neaşteptată, ca şi purtarea ei, dar care proclamă, până dincolo de mormânt, victoria şi răzbunarea femeii înjosite o dată cu înfrângerea bărbatului prea încrezător în avantajele sale materiale şi în âtuurile sociale de care se serveşte cu sfidătoare aroganţă. Şi în Povestea Comandorului *** ne aflăm în prezenţa unui cuplu, totodată identic şi diferit de cele pe care le formează Des Grieux şi Manon, Ambasadorul şi Theophe. El – comandorul (pe a tund cavaler) este tânăr ca Des Grieux, în schimb de viţă veche şi putred de bogat ca ambasadorul, cu care mai are în comun excelenta părere despre propria-i persoană: „Sunt poate singurul cavaler al Ordinului nostru, care, dispunând de o avere însemnată şi de tot ce poate asigura o carieră strălucită în viaţă, s-a hotărât de bună voie să-şi asume îndatoririle unei vieţi pline de greutăţi”. Toate actele sale sunt determinate de conceptele de „nobilime” şi „măreţie”; purtarea, – guvernată de „bună-cuviinţă”: se crede, se vrea, un perfect gentilom, cu înfăţişare seducătoare şi de o straşnică vitejie, – şi o spune cu naivittate, ascunzându-se sub o falsă modestie care nu înşală pe nimeni. Ar fi săvârşit toi atâtea boroboaţe ca şi ambasadorul (ba chiar mai multe – sau mai puţine căci ele i-ar fi putut costa de multe ori viaţa!) dacă n-ar fi avut de strajă alături de el un Mentor devotat, un prileten nedezminţit, care gândeşte în locul lui şi-l scapă din toate necazurile în care îl cufundă nesăbuinţa sau înfumurarea. Acest prieten, viteazul şi înţeleptul Peres, pare a fi dublul său, pe cât de nefericit pe atât de cuminte. Dar… e spaniol, ceea ce îl aşază, bineînţeles, din punctul de vedere al vanitosului francez, pe o treaptă inferioară. De viţă veche, şi moştenitor al unui nume glorios, a fost exilat pe nedrept din patria sa, căzut în robie, scăpat de la moarte de tânărul cavaler graţie unui hazard al sorţii despre care nu se ştie cui îi va fi mai benefilc: franţuzului, pe semne, care şi-l va apropia pe spaniol copleşindu-l cu generozitatea sa (ah! cât de necesari sunt banii! pare a ofta abatele Prevost cam la un secol înaintea lui Balzac ) şi va fi admirabil slujit de inteligenţa acestuia, de simţul lui al măsurii şi al convenienţelor. A-l ajuta băneşte pe Peres nu reprezintă de altfel un sacrificiu pentru cavaler, cum nu reprezintă nici pentru ambasador: el dispreţuieşte, aristocratic, banul pentru care nu a trudit ca să-l agonisească şi pe care-l risipeşte dezinvolt, convins şi el că totul se poate cumpăra. În locul verbelor „a gândi”, „a socotii”, „a cugeta” pe care le conjugă ambasadorul, cavalerul, mai cinic, conjugă verbele „a plăti”, „a despăgubi”, „a înzestra” etc. Bineînţeles admirându-se nespus pentru generozitatea lui. La toate aceste „Calităţi” cavalerul adaugă un temperament vulcanic, care nu rezistă nurilor feminini. Îndrăgostit de Helena la prisma vedere, găseşte în această fetiţă gingaşă, veselă şi copilăroasă o pradă uşoară pe care o ademeneşte şi-o necinsteşte fără urmă de resnuşcare, refuzând chiar posibilitatea căsătoriei onorabile cu ea care i se oferă în momentul de vârf al patimii sale. Dispus să se lase ocărât şi batjocorit de cavalerii Ordinului din care făcea sau avea să facă parte, nu acceptă totuşi, ca ruşinoasă, potrivit unui ipocrit cod al onoarei, căsătoria cu femeia blândă şi iubitoare care îndurase multe neajunsuri de dragul lui şi pe care el o necinstilse, dar a cărei obârşie nu i se pare la înălţimea rangului său. Ba mai mult. Când biata Helena îşi pierde frumuseţea în urma unei cumplite boli, cavalerul o respinge cu neomenoasă răceală, iubirea-i pătimaşă fiind brusc înlocuită de aversiune, şi se străduieşte s-o căsătorească cu… feciorul lui, voind astfel s-o despăgubească „generos” şi să-i creeze un loc „onorabil” în societate”. Până la urmă o trimite într-o mănăstire, luând „toate măsurile care ar fi putut să-i facă soarta mai plăcută în refugiul ei”, îşi comunică hotărârea şi mamei tinerei femei, „care nu eziită s-o aprobe”; şi „şi-o îndeplini cu destulă generozitate ca să fie lăudat de toată lumea”. Astfel se sfârşeşte romanul, unul dintre cele mai cinice pe care le-a scris Prevost, în care şi-a turnat toată amărăciunea şi a plătit vieţii şi societăţii câte poliţe i-au stat la îndemână. Faţă de femei, în primul rând (de Lenki, poate?), la adresa cărora nu-şi maschează de astă dată dispreţul; faţă de oamenii bisericii apoi, prin intermediarul cavalerilor de Malta, prezentaţi ca semi-piraţi cheflii, afemeiaţi, setoşi de glorie şi bogăţii; faţă de moravurile strâmbe ale unei epoci fastuoase în aparenţă; şi faţă de el-însuşi, parcă flagelându-se pentru neghiobia de a fi nutrit atâtea iluzii de-a lungul an iilor zvăpăiaţi pe care-i trăise. Povestea Comandorului *** nu este însă mai puţin un roman scris cu har, cu o vervă neaşteptată, care transformă comedia în tragedie, tragedia în comedie şi carnavalul aventurilor într-o simbolică şi aiuritoare rostogolire a roţii sorţii, ilustrând perfect această afirmaţie mai timpurile a autorului: „Povestea pe care o scriu nu este compusă decât din acţiuni şi sentimente”. Iar nouă şi interesantă, în aceste două romane, este tocmai acea suprapunere a elementelor de comedie şi tragedie care nu exista atât de vădit în Manon Lescaut şi care provine din întâietatea pe care scriitorul o acordă martorului şi cenzorului faţă de eroul-narator care trăieşte aventura. Trăirea rămâne autentiică, dar în cadrul triplei suprapuneri despre care vorbeam (erou-martor-cenzor), rolul cenzorului se dilată perceptibil, se manifestă printr-o ironie mereu trează care luminează paginile, dându-le o savoare neobişnuită, scăldând aventura în zâmbet şi conferind celor mai neverosimile situaţii valoare exempiară de sftnbol. O uşoară alunecare, o mişcare de translaţie, puţină imaginaţie, – şi personajele zugrăvite devin tot atâtea cazuri „moderne11, susceptibile de a fi introduse în „contexte11 contemporane, şi deci foarte apropiate nouă. Căci epocile se succed, moravurile se schimbă, dar prejudecăţile continuă să existe şi enigmele iinimii şi sufletului omenesc rămân mereu aceleaşi, vii şi de nepătruns.   [1]               împlinesc în acest an de graţie, 1983, două sute optzeci şi şase de ani ! Smerit, cer scuze posterităţii pentru autocitare, procedeu de care mă voi folosi însă cît de des pentru a-mi mai scuti din oboseală, căci mi se pare cu totul inutilă transpunerea în alte cuvinte a cugetărilor pe care am apucat, în viaţă fiind, să le aştern odată pe hîrtie, şi certific autenticitatea lor, avînd drept martori pe toţi cei ce au binevoit a se îngriji de publicarea volumului de faţă ! [3]               între alţii Lescure (în prefaţa pe care o scrie la ediţia din 1879, Paris, A. Quantin)' : „Este o mărturisire prea puţin ascunsă sub ficţiunile- romanului. Este, fără îndoială, într-un cuvînt, povestea abatelui Prevost însuşi, în acelaşi timp erou şi victimă a uneia din acele pasiuni care nu se speriau de societatea îngăduitoare din timpul Regenţei, şi care, fugit din mănăstirea benedictină, cerea librarilor din Olanda, obişnuiţi cu asemenea solicitanţi, pîinea exilului plătită cu povestirea aventurilor care îl cauzaseră11. Sau Morillot (în Le Roman en France du XVIe sieele o nos jours : „Pentru a ne face o idee despre cine a fost abatele Louis Antoine Prevost d’Exiles, cel mai simplu este să recitim povestea bietului cavaler Des Grieux... Căci în viaţa autorului regăsim romanul său aproape în întregime**. Sau Joseph Aynard, in Journal des Debats din 2 nov. 1927 : „abatele Prevost este cavalerul Des Grieux** (»t. apud Eugene Lasserre, Manon Lescaut de l’Abbe Prevost, Paris, Societe Frangaise d’Editions Litteraires et Techniques, coli, „Les grands evenements litteraires“, 1930, p. 8). Sau chiar pe Harrisse după Deloffre, op. cit., pp. XXIV—XXV. [4]               Henri Harrisse, L’Abbe Prevost, Histoire de sa vie et de ses aeuvres d'apres des documents nouveaux, Paris, Calmann-Levy, Domnului L. Prevost d’Exiles, care dezminte şi respinge categoric această anecdotă despre ilustra sa rudă.) din cheltuieli. Trecu în Olanda. Înfăţişarea plăcută ce-i hărăzise natura, firea lui blajină, progresele pe care le făcuse în arta scriitoricească îi deschiseră uşile caselor celor mai de vază. Aici a do- [9]               Ibid., p. XXIX. [10]             Iată cum povesteşte întîmplarea Domnul Christian Melcher Holtzbecher, care a tălmăcit în 1732 volumele V, VI şi VII ale Memoriilor unui Bărbat de neam, şi căruia, deci, ar trebui să-i fiu recunoscător, dar care se arată cam aspru faţă de rătăcirile mele sufle teşti : „Un călugăr benedictin îşi lasă rasa şi se duce la Londra unde învaţă destulă engleză ca să se arate într-o casă distinsă. Părăsind haina călugărească, el şi-a părăsit şi religia, ca să o ia pe aceea care va fi pe placul stăpînilor ; îşi găseşte unul care îl scoate din marea sărăcie în care era. Neajungîndu-i să fie comeseanul binefăcătorului său, vrea să-i fie şi ginere : atîta îndrăzneală îl pune rău cu acea familie şi trebuie să-şi caute alt adăpost. Trece aşadar din nou peste mare..." (apud Deloffre, op. cit., pp. LI—LIV.) [13] Cit. apud E. Lasserre, op. cit., p. 32. ,0 Text apărut în Le Pour et le Contre, IV, cit. apud E. Lasserre, op. cit., pp. 32—33. [15]             Spune Ravanne : „...cum librarii îşi dăduseră seama că nu prea-i Stătea capul la treabă, l-au poftit să se stabilească la Haga, ca să lucreze sub supravegherea lor“. (cit. apud Deloffre, op. cit., p. LIX.) [16]             La 23 ianuarie 1733, Bruzen de la Martiniere scrie : „Ieri i s-au vîndut mobilele în faţa locuinţei sale. Nu erau încă plătite le dăduseră drept avans. Aşa se întîmplă cu călugării de teapa asta", (cit. apud E. Lasserre, op. cit., pp. 31—32.) Harpe, îl descoperă şi îi proclamă, unanim, cu entuziasm, calită 2,; Vezi Scrisoarea către Boucher de l’Etang din 30 iulie 1746 (?) citată de Harrisse p. 358, cit. apud Deloffre, op. cit., p. LXXII : „încep cu vestea că am părăsit centrul Parisului de vreo trei săp- tămîni. La vreo cinci sute de paşi de Tuileries (la Chaillot, n.n.) se află un deluleţ iubit de fire, ocrotit de zei etc. Acolo m-am stabilit pentru trei ani cu contract de închiriere în bună regulă, împreună cu drăguţa văduvă, îngrijitoarea mea, cu căţeluşa Loulou, o bucătăreasă şi un lacheu. Casa este frumoasă, deşi arhitectura şi mobilierul nu sînt dintre cele mai bogate. Dar priveliştea este încîntătoare şi grădinile aşa cum îmi plac. în sfîrşit, sînt cel mai mulţumit dintre oameni. Cinci sau şase prieteni, al căror număr sper că-1 veţi spori cînd vă veţi întoarce din călătorie, vin uneori să tăifăsuiască cu mine despre nebuneasca agitaţie a speciei omeneşti. Poarta-mi este închisă pentru tot restul universului. Ce spui despre acestea, dragul meu filozof ? [...] Mai devreme sau mai tîrziu, oamenii cu minte se îndrăgostesc de singurătate. Prea mult pierd trăind în afara lor“. „Gras şi rumen era acel abate / Cum se cuvine în călugărie / Iar pe laţa-i purpurie / Se citeau blîndeţe şi bunătate". (in Templul Memoriei, 1767, II, p. 48, cit. apud Deloffre, op. cit., p. LXXIII.) 2:1 Pentru toată această nefericită poveste, în care este limpede că Prevost nu a jucat un rol prea recomandabil, v. Deloffre, op. cit., p. LXVIII şi, mai ales, Claire-Eliane Engel, op. cit. [20]             între altele, graţie excelentei traduceri a lui Alice Gabrie- lescu, Univers, 1972.    

Ce se intampla in iubire de Alain de Botton Îndrăgostiri   Hotelul stă pe o lespede de stâncă, la o jumătate de oră est de Málaga. A fost proiectat pentru familii și dezvăluie, mai cu seamă la ora mesei, ce provocări presupune apartenența familială. Rabih Khan are cincisprezece ani și e în vacanță cu tatăl său și cu mama vitregă. Atmosfera dintre ei este mohorâtă, iar conversația, anevoioasă. Se fac trei ani de când mama lui Rabih a murit. În fiecare zi se organizează un bufet pe o terasă cu vedere spre piscină. Uneori, mama vitregă a lui Rabih spune ceva despre paella sau despre vântul care bate cu putere dinspre sud. E de loc din Gloucestershire și-i place să grădinărească.   O căsnicie nu începe cu o cerere în căsătorie și nici măcar cu o primă întâlnire. Ea începe mult mai devreme, când se nasc ideea de iubire și îndeosebi visul unui suflet pereche.   Rabih o vede pentru prima oară pe fată lângă toboganul cu apă. E cam cu un an mai mică decât el, cu părul castaniu tăiat scurt, băiețește, piele măslinie, brațe și picioare suple. Poartă o bluză marinărească în dungi, pantaloni scurți de culoare albastră și niște șlapi galbeni ca lămâia. Are o fâșie subțire de piele la încheietura mâinii drepte. Se uită la băiat, îi zâmbește cam fără chef și se instalează mai bine pe șezlong. Cinci ore de-acum încolo, se uită gânditoare la mare, ascultând muzică la căști și, din când în când, rozându-și unghiile. E la mijloc între părinți, cu mama răsfoind un exemplar din Elle și cu tatăl citind un roman de Len Deighton în franceză. După cum va afla mai târziu Rabih din cartea de oaspeți, e din Clermont-Ferrand și o cheamă Alice Saure. N-a mai simțit niciodată în viață ceva cât de cât asemănător. Senzația îl copleșește din prima clipă. Și nu e ceva care să depindă de cuvinte – pe care oricum n-o să le schimbe niciodată. E ca și cum ar fi cunoscut-o dintotdeauna, ca și cum ar deține răspunsul la propria lui existență și mai cu seamă la o zonă de durere derutată dinăuntrul lui. În zilele următoare, o observă de la distanță în jurul hotelului: la micul dejun, într-o rochie albă cu un motiv floral pe poale, luându-și un iaurt și o piersică de la bufet; pe terenul de tenis, scuzându-se în fața instructorului pentru reverul nereușit, cu o politețe mișcătoare și într-o engleză cu un puternic accent francez; și în cursul unei plimbări (aparent) solitare în jurul terenului de golf, oprindu-se să se uite la cactuși și hibiscuși.   Certitudinea că o altă ființă omenească e sufletul tău pereche poate apărea foarte repede. Nu e nevoie să vorbim cu aceste ființe; nu trebuie nici măcar să știm cum le cheamă. Cunoașterea obiectivă n-are niciun rol aici. Contează, în schimb, intuiția: un sentiment spontan, care pare din ce în ce mai precis și mai vrednic de respect, fiindcă ocolește procesele obișnuite ale rațiunii.   Îndrăgostirea se cristalizează în jurul mai multor elemente: un șlap care atârnă nonșalant de un picior; o ediție broșată din Siddhartha lui Hermann Hesse, lăsată pe un prosop lângă loțiunea de plajă; niște sprâncene bine conturate; răspunsurile în doi peri date părinților; și un fel de a-și sprijini obrazul în palmă când ia înghițituri mici de spumă de ciocolată la bufetul de seară. Din instinct, el asamblează o întreagă personalitate din aceste amănunte. Uitându-se la palele de lemn ale ventilatorului din tavanul camerei, Rabih scrie în minte povestea vieții lui cu ea. Va fi melancolică și descurcăreață. Se va încrede în el și va râde de ipocrizia celorlalți. Uneori va fi neliniștită în legătură cu petrecerile și cu alte fete de la școală – simptome ale unei personalități sensibile și profunde. Va fi fost o însingurată până atunci și nu va fi avut încredere deplină în nimeni. Se vor așeza pe patul ei și-și vor înlănțui degetele în joacă. Și nici ea nu-și va fi închipuit vreodată că ar fi cu putință o asemenea legătură între doi oameni. Pe urmă, într-o dimineață, fără să-l pună în gardă, ea pleacă, iar la masa ei se așază o pereche olandeză cu doi băieți mici. Ea și părinții au părăsit hotelul în zori ca să prindă cursa Air France înapoi spre casă, explică recepționerul. Întreaga întâmplare e neglijabilă. Cei doi urmează să nu se mai întâlnească niciodată. Ea nu e atinsă deloc de gândurile lui. Și totuși, dacă povestea începe aici, este din cauză că – deși Rabih se va schimba mult și se va maturiza cu timpul – felul lui de-a înțelege iubirea va păstra, timp de câteva decenii, exact structura pe care a perceput-o din capul locului în hotelul Casa Al Sur, în vara celui de-al șaisprezecelea său an. Va continua să creadă în posibilitatea înțelegerii și a empatiei rapide și totale între două ființe omenești și în șansa de-a pune definitiv capăt singurătății. Va tânji la fel de dulce-amar după alte suflete pereche zărite în autobuze, printre rafturile supermarketurilor și în sălile de lectură ale bibliotecilor. Va avea exact același sentiment la douăzeci de ani, în timpul unui semestru de studiu în Manhattan, pentru o femeie așezată în stânga lui în metroul de pe linia C, cu capătul în partea de nord, la douăzeci și cinci de ani, într-un birou de arhitectură din Berlin, unde acumulează experiență de lucru, și la douăzeci și nouă de ani, în timpul unui zbor Paris-Londra, după o scurtă conversație deasupra Canalului cu o femeie pe nume Chloe: sentimentul de-a fi nimerit peste o parte a propriului său eu, pe care-o pierduse cândva demult.   Romanticul are de făcut un pas foarte mic de la zărirea unui străin la formularea unei concluzii maiestuoase și substanțiale: că acel străin (sau acea străină) poate fi un răspuns cuprinzător la întrebările nerostite ale existenței. Intensitatea poate părea banală, ba chiar comică, și cu toate acestea venerarea instinctului nu e deloc o planetă neînsemnată în cosmologia relațiilor. Ea e de fapt soarele aflat în centru și în jurul căruia se rotesc idealurile contemporane ale iubirii. Credința romantică trebuie să fi existat dintotdeauna, dar abia în ultimele secole a fost considerată altceva decât o boală; abia în ultima vreme căutării unui suflet pereche i s-a dat voie să-și asume un statut apropiat de statutul unui scop al vieții. Un idealism îndreptat până atunci spre zei și spre duhuri a fost redirecționat spre ființele omenești – un gest din cale-afară de generos, dar comportând în același timp consecințe grave și delicate, fiindcă nu-i deloc simplu pentru o ființă omenească să prețuiască, pe întreaga durată a unei vieți, perfecțiunile la care ar fi putut face trimitere în prezența unui observator imaginar de pe stradă, din birou sau de pe locul alăturat din avion.   Rabih va avea nevoie de mulți ani și de dese eseuri de îndrăgostit ca să ajungă la câteva concluzii diferite, ca să admită că tocmai lucrurile pe care le considera romantice la un moment dat – intuițiile nerostite, dorul instantaneu, încrederea în sufletele pereche – te împiedică de fapt să înveți cum să-ți consolidezi relațiile. El va conchide că iubirea poate să reziste doar când nu ești fidel ademenitoarelor ei ambiții inițiale; și că dacă vrei ca relațiile să meargă bine, trebuie să renunți tocmai la sentimentele prin care ai ajuns să le închegi. Va trebui să afle că iubirea e mai degrabă deprindere decât entuziasm. Inimă sacră   În primele zile ale căsniciei lor, ba chiar și mulți ani după aceea, lui Rabih și soției lui li se pune mereu aceeași întrebare: „Cum v-ați cunoscut?”, însoțită de obicei de o agitație jucăușă, pe care adresantul întrebării o simte în locul destinatarului. Cei doi se uită de fiecare dată unul la celălalt (uneori cu o anume sfială, după ce toți mesenii se opresc din ce fac și ascultă), ca să decidă cine-ar trebui să răspundă de data asta. În funcție de auditoriu, ei pot alege varianta replicii spirituale sau tandre. Iar replica poate fi condensată într-un rând sau poate umple un întreg capitol.   Începutul se bucură de această atenție disproporționată fiindcă nu e considerat o simplă fază ca atâtea altele; pentru romantic, el conține într-o formă concentrată tot ce este semnificativ în ceea ce privește iubirea în ansamblu. Iată de ce, în atât de multe povești de iubire, singurul lucru care-i rămâne de făcut naratorului cu un cuplu care a depășit cu succes anumite obstacole este să-i rezerve un viitor fericit și neclar – sau să-l ucidă. Ceea ce numim de obicei iubire este doar începutul iubirii.   E ciudat, observă Rabih și soția lui, cât de rar sunt întrebați ce s-a întâmplat cu ei după ce s-au cunoscut, de parcă povestea adevărată a relației lor nu ar aparține unei zone de curiozitate legitimă sau rodnică. Cei doi nu au avut parte niciodată în public de singura întrebare care-i preocupă cu adevărat: „Cum e să fii căsătorit de-atâta timp?”   Poveștile despre relații ce rezistă decenii întregi, fără nenorociri sau o fericire evidentă, rămân – fascinant și îngrijorător – excepții între narațiunile pe care îndrăznim să ni le spunem despre pașii pe care-i face iubirea.   Iată cum se întâmplă, iată începutul care atrage prea multă atenție: Rabih are treizeci și unu de ani și locuiește într-un oraș pe care aproape că nu-l cunoaște și nu-l înțelege. Înainte trăia la Londra, dar s-a mutat de curând cu serviciul la Edinburgh. Fostul lui birou de arhitectură a concediat jumătate dintre angajați după pierderea neașteptată a unui contract, iar rămânerea fără loc de muncă l-a silit să-și întindă antenele profesionale mai departe decât i-ar fi plăcut – ceea ce l-a făcut în cele din urmă să accepte o slujbă într-un studio de amenajări urbane din Scoția, specializat în piețe și intersecții mari. Trăiește singur de câțiva ani, de la destrămarea unei relații cu o proiectantă. S-a înscris la o sală de fitness din zonă și pe un site de matrimoniale. A luat parte la inaugurarea unei galerii unde erau expuse artefacte celtice. A fost prezent la o serie de evenimente mai mult sau mai puțin legate de munca lui. Totul în zadar. De câteva ori a simțit o legătură intelectuală cu o femeie, dar nu și una fizică – sau invers. Sau, și mai rău, un licăr de speranță, urmat de menționarea unui partener care stătea de obicei la celălalt capăt al încăperii și avea expresia unui paznic de închisoare. Cu toate acestea, Rabih nu renunță. E un romantic. Iar în cele din urmă, după multe duminici pustii, iată că se întâmplă, aproape exact cum a fost învățat – în mare parte cu ajutorul artei – că o să se întâmple. Giratoriul este pe drumul A720 care pleacă din centrul spre sudul Edinburgh-ului, legând șoseaua de o fundătură în care se găsesc reședințe mari și aspectuoase, care dau spre un lac și un teren de golf – o comandă pe care Rabih o preia nu atât din interes, cât din cauza obligațiilor care vin la pachet cu locul lui modest în ierarhia și în importanța firmei. Din partea clientului, rolul de administrator este repartizat inițial unui membru vechi din echipa de topografi a primăriei, numai că în ziua de dinainte de lansarea proiectului omul are parte de un mare necaz, iar locul lui e luat de cineva mai tânăr. Cei doi își strâng mâinile pe șantier, într-o dimineață noroasă de la începutul lui iunie, puțin după ora unsprezece. Kirsten McLelland poartă o jachetă fosforescentă, cască și cizme groase cu talpă de gumă. Rabih Khan nu aude mai nimic din ce-i spune – nu doar din cauza vibrațiilor repetate ale unui compresor hidraulic din apropiere, ci și din cauză că, așa cum va ajunge să descopere singur, adeseori Kirsten vorbește foarte încet, cu accentul ei de Inverness care-o face să lase sfârșitul propozițiilor în suspensie, ca și cum ar fi descoperit la jumătatea enunțului o obiecție la ceea ce spunea, sau pur și simplu i s-ar fi părut că existau alte lucruri mai importante. În ciuda felului cum e îmbrăcată (la drept vorbind, chiar datorită acestui fel, măcar în parte), Rabih remarcă imediat la Kirsten o serie de trăsături – psihologice și fizice – la care e sensibil. El observă modul ei amuzat și netulburat de-a reacționa la atitudinea condescendentă a celor doisprezece constructori musculoși, conștiinciozitatea cu care verifică toate lucrurile pe care le are pe listă, precum și indiferența încrezătoare față de tendințele modei și față de mica imperfecțiune a dinților superiori din față. Odată încheiată întâlnirea cu constructorii, clientul și antreprenorul se așază împreună pe o bancă din apropiere, ca să studieze contractele. Însă după câteva minute începe să plouă cu găleata și, cum nu au loc să se ocupe de hârțogărie în biroul șantierului, Kirsten propune să meargă până la strada principală și să găsească o cafenea. În drum spre local, sub umbrela ei, cei doi încep să vorbească despre drumeții. Kirsten îi spune lui Rabih că încearcă să plece din oraș ori de câte ori are ocazia. De fapt, n-a trecut mult de când a fost la Loch Carriagean, unde, după ce și-a ridicat cortul în mijlocul unei păduri izolate de pini, a simțit o pace extraordinară și a văzut cu totul altfel lucrurile, prin simplul fapt că s-a distanțat de oameni, de tentații și de frenezia vieții citadine. Da, s-a dus de una singură, îi răspunde la întrebare; el are o imagine a ei sub foaia de cort, desfăcându-și șireturile ghetelor. Când ajung pe strada principală, nu găsesc nicio cafenea în apropiere, așa că aleg să se refugieze la Taj Mahal, un restaurant indian sumbru și pustiu, unde comandă ceai și (la îndemnul proprietarului) un platou cu pituțe tradiționale. Întremați, parcurg apoi contractele și conchid c-ar fi bine să aducă betoniera abia în a treia săptămână, urmând ca pavelele să fie livrate în săptămâna de după. Rabih o examinează pe Kirsten cu o atenție de medic legist, încercând totuși să fie discret. Îi vede pistruii delicați de pe obraji, un amestec curios de îndrăzneală și reținere în expresie, părul des, roșcat, lung până la umeri și pieptănat într-o parte, precum și obiceiul de a-și începe frazele cu „Fii atent ce chestie...” În mijlocul acestei discuții practice, el reușește totuși să întrezărească din când în când câte ceva de natură mai personală. Când o întreabă de părinții ei, Kirsten răspunde, cu o notă de stânjeneală în glas, că a fost crescută la Inverness doar de mamă, fiindcă tatăl își pierduse interesul pentru familie când ea era foarte mică. — N-a fost chiar începutul care să mă facă să-i privesc cu speranță pe oameni, spune ea cu un zâmbet crispat (el își dă seama că dintele puțin înclinat e cel de sus, din stânga față). Poate că tocmai de asta n-am pus niciodată preț pe „fericiți până la adânci bătrâneți”. Remarca nu-l destabilizează pe Rabih, care își amintește de maxima conform căreia cinicii sunt doar niște idealiști cu standarde neobișnuit de ridicate. Pe ferestrele mari de la Taj Mahal, el vede norii care se mișcă repede, iar în depărtare, un soare șovăielnic care-și trimite razele pe cupolele vulcanice negre de la Pentland Hills. Ar putea să se mărginească la a o socoti pe Kirsten o persoană relativ cumsecade, cu care să petreci o dimineață rezolvând câteva probleme supărătoare, care țin de administrația municipală. Ar putea să se abțină să vadă ce profunzimi de caracter ascund părerile ei despre viața profesională și politica scoțiană. Ar putea să accepte că e foarte puțin probabil să-i ajungă fără probleme la suflet doar cercetându-i paloarea și curbura gâtului. S-ar putea mulțumi să conchidă că pare destul de interesantă și că va avea nevoie de douăzeci și cinci de ani ca să afle mai mult. În loc de asta, Rabih e convins că a descoperit pe cineva înzestrat cu cea mai frumoasă combinație de calități vizibile și lăuntrice – inteligență și bunătate, umor și frumusețe; cineva de care i s-ar face dor dac-ar ieși din încăpere, chit că habar nu avusese de existența ei până în urmă cu două ore; cineva ale cărui degete – care acum trasează niște linii imprecise cu o scobitoare pe fața de masă – tânjește să le mângâie și să le strângă într-ale lui; cineva cu care vrea să-și petreacă restul vieții. Îngrozit să n-o jignească, neștiind precis ce gusturi are, conștient de riscul de-a o înțelege greșit, îi arată o solicitudine extremă și o atenție desăvârșită. — Iartă-mă, vrei să-ți ții singură umbrela? o întreabă pe când se întorc la șantier. — A, mi-e totuna, răspunde ea. — As fi fericit să ți-o țin eu – sau nu, insistă el. — Fă cum vrei, zău. Rabih se cenzurează la sânge. Oricât de mari ar fi plăcerile dezvăluirii, încearcă s-o țină departe pe Kirsten de felul lui de-a fi. În faza asta, divulgarea adevăratului eu nu i se numără deloc printre priorități. Se întâlnesc și săptămâna următoare. Pe când se întorc la Taj Mahal pentru un raport despre buget și stadiul lucrărilor, Rabih o întreabă dacă poate s-o ajute cu geanta cu dosare pe care-o cară, la care ea râde și-i spune să nu mai fie atât de sexist. Nu pare momentul potrivit să-i declare c-ar ajuta-o la fel de bucuros să se mute în altă casă – sau că ar avea grijă de ea dacă s-ar îmbolnăvi de malarie. Pe de altă parte, entuziasmul lui Rabih e cu atât mai mare cu cât ea nu prea pare să aibă nevoie de ajutor la nimic – slăbiciunea fiind, în cele din urmă, o perspectivă încântătoare mai cu seamă pentru cei puternici. — Chestia e că jumătate dintre cei de la mine din departament au fost puși pe liber, așa că, de fapt, fac munca a trei oameni, îi spune Kirsten după ce se așază. Am terminat abia pe la zece jumătate noaptea, deși asta a fost în primul rând din cauză că, așa cum poate că ți-ai dat seama deja, vreau să am absolut totul sub control. El e atât de înfricoșat c-ar putea să spună ceva nepotrivit, încât nu găsește niciun subiect de conversație – cum însă cine tace poate să treacă drept plicticos, nu-și permite pauze lungi. În cele din urmă, îi face o prezentare amănunțită a felului în care se realizează deplasarea din sensurile giratorii spre ieșiri, urmată de o analiză comparată a felului cum se frânează pe suprafețele ude și uscate. Barem stângăcia lui e întâmplător un semn de sinceritate: avem tendința să nu ne neliniștim foarte mult când seducem oameni de care nu prea ne pasă. La fiecare întorsătură de frază, își dă seama cât de puțin probabil e să-i țină trează atenția lui Kirsten prin ceea ce spune. Felul cum îi percepe libertatea și autonomia îl sperie și în același timp îl incită. Își dă seama că n-ar exista nici cel mai mic motiv pentru care ea să-i arate vreodată afecțiune. Înțelege perfect că n-are dreptul să-i ceară să-l trateze cu amabilitatea pe care-o reclamă numeroasele lui constrângeri. În perimetrul vieții lui Kirsten, el este umbra unei umbre. Iar pe urmă vine schimbarea decisivă, aceea de-a ști dacă sentimentul e reciproc – un subiect de o simplitate copilărească, dar care e capabil să susțină interminabile studii teoretice și ipoteze psihologice de finețe. L-a complimentat pentru pardesiul gri. L-a lăsat să plătească ceaiul și pituțele. Atâta doar că a părut stingherită – ba chiar puțin iritată – în cele trei rânduri când el a încercat să aducă vorba despre relațiile ei din trecut. Și nici n-a marșat la aluzia de-a merge la film. Aceste îndoieli nu fac decât să aprindă dorința. După cum și-a dat seama Rabih, oamenii cei mai atrăgători nu sunt cei care-l acceptă imediat (se îndoiește de judecata lor) sau cei care nu-i dau nicio șansă (indiferența lor sfârșește prin a-i displăcea), ci cei care, din motive imposibil de deslușit – poate un alt imbroglio romantic sau o fire mai precaută, un neajuns fizic sau o inhibiție psihologică, un crez religios sau niște obiecții de natură politică –, îl lasă să se învârtă un pic în bătaia vântului. Tânjirea se dovedește, în felul ei, rafinată. În cele din urmă, Rabih îi caută numărul de telefon în actele primăriei, iar într-o dimineață de sâmbătă îi transmite prin SMS părerea că mai târziu s-ar putea să iasă soarele. „Știu”, vine aproape instantaneu răspunsul. „Facem o plimbare la Botanică? Pupici.” Și iată cum ajung, trei ore mai târziu, să se plimbe prin dreptul câtorva dintre cele mai neobișnuite specii de copaci și de plante ale Grădinii Botanice Regale din Edinburgh. Văd împreună o orhidee chiliană, sunt frapați de complexitatea unui rododendron și se opresc între un brad din Elveția și un uriaș sequoia din Canada, ale cărui frunze late se mișcă în bătaia vântului slab care vine dinspre mare. Rabih nu mai are destulă energie să formuleze comentariile fără noimă care preced de obicei asemenea întâmplări. Așa că, mai degrabă din disperare decât din aroganță, sau fiindcă simte că ar avea dreptul s-o facă, o întrerupe pe Kirsten la jumătatea unei fraze citite de pe o plăcuță cu informații – „Arboretul alpin nu trebuie confundat cu…” - îi ia fața în mâini și își apasă cu blândețe buzele pe ale ei, la care ea răspunde închizând ochii și îmbrățișându-l strâns pe după șale. O furgonetă cu înghețată de pe Inverleith Terrace zdrăngăne înfiorător, o stăncuță cârâie pe creanga unui copac transplantat din Noua Zeelandă și nimeni nu observă doi oameni, ascunși parțial de pomii neindigeni, în una dintre mișcările cele mai tandre și mai pline de urmări din viețile lor.   Și totuși, s-ar cuveni să insistăm, nimic din toate astea n-are încă legătură cu o poveste de iubire. Poveștile acestea nu încep când ne temem că s-ar putea ca celălalt să nu vrea să ne mai vadă, ci când decide că n-ar avea nimic împotrivă să ne vadă tot timpul; nu când are o mulțime de ocazii s-o ia la goană, ci când a promis solemn c-o să ne țină – și o să se lase ținut - prizonieri toată viața. Felul în care înțelegem iubirea a fost deturnat și păcălit de primele sale momente derutant de mișcătoare. Le-am îngăduit poveștilor noastre de iubire să se încheie mult prea devreme. Se pare că știm mult prea mult despre felul cum începe iubirea și nesăbuit de puțin despre cum ar putea să continue.   La ieșirea din Grădina Botanică, Kirsten îi spune lui Rabih s-o sune și recunoaște, cu un surâs în care el vede dintr-odată cum arăta la zece ani, că săptămâna următoare o să fie liberă în toate serile. Întorcându-se la locuința lui din Quartermile, croindu-și drum prin mulțimea ieșită pe străzi sâmbăta, Rabih e atât de emoționat, încât îi vine să oprească la întâmplare diverși străini și să le spună ce noroc a dat peste el. A reușit să facă față cu brio, și fără să știe cum, celor trei mari provocări pe care le implică iubirea romantică: a găsit persoana potrivită, și-a deschis inima în fața ei și a fost acceptat. Cu toate acestea, încă n-a ajuns, firește, nicăieri. El și Kirsten se vor căsători, vor suferi, își vor face adeseori griji în privința banilor, li se va naște mai întâi o fată, iar apoi un băiat, unul din ei va avea o aventură, vor exista perioade de plictiseală, uneori le va veni să se omoare unul pe celălalt și, în câteva rânduri, să se sinucidă. Abia asta va fi adevărata poveste de iubire.

Capitolul 1   DACĂ VREŢI ÎNTR-ADEVĂR SĂ AFLAŢI CE S-A ÎNTÎMPLAT, probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întîmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor şi să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― şi, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, şi Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărît unde mă aflu acum, aşa că vine să mă vadă mai la flecare sfîrşit de săptămînă. Cînd m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu maşina. Şi-a cumpărat de curînd un "Jaguar". O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Cînd locuia la părinţi nu era decît un scriitor ca toţi scriitorii. Dacă încă n-aţi auzit de el, să ştiţi c-a scris un volum de nuvele grozave: Peştişorul auriu. Dintre ele, cea mai reuşită e aia care se cheamă tot Peştişorul auriu. O poveste despre un puşti care nu lăsa pe nimeni să se uite la peştişorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sînt filmele. Să n-aud de ele! Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep.[1] Pencey Prep e o şcoală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-aţi auzit de ea. Sau, în orice caz, i-aţi văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentînd un tip straşnic, călare, sărind un obstacol. Ca şi cum la Pencey toată ziua nu s-ar face altceva decît să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, nici acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: "Din 1888, şcoala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară". Asta să i-o spună lui mutu'. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decît la orice altă şcoală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos şi cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Şi aceia probabil că aşa erau cînd au venit la Pencey. Aşadar, totul a început în sîmbăta meciului cu Saxon Hall. La Pencey, considerau meciul cu Saxon Hall drept un eveniment de seamă. Era ultimul meci al anului şi se spunea că, dacă Pencey ar pierde, nu ne-ar mai rămîne altceva de făcut decît să ne sinucidem cu toţii. Îmi amintesc că în după-masa aceea, pe la trei, mă aflam pe vîrful lui Thomsen Hill, lîngă tunul acela caraghios, din timpul Războiului de Independenţă. De acolo se vedea tot terenul, şi echipele care se îmbrînceau şi se cotonogeau[2] de la un capăt la celălalt al gazonului. Tribuna n-o vedeam prea bine, dar auzeam galeria răcnind ― puternic şi susţinut de partea lui Pencey, căci, în afară de mine, toată şcoala se afla acolo, anemic şi fără vlagă de partea lui Saxon Hall, căci echipa lor nu prea aducea popor. La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decît băieţii din ultimul an. Îngrozitoare şcoală, din toate punctele de vedere. Mie unul îmi plac locurile unde mai poţi vedea, măcar din cînd în cînd, cîte o fată, două, chiar dacă n-ar face altceva decît să se scarpine în cot, să-şi sufle nasul sau numai să chicotească ori mai ştiu eu ce. E drept că Selma Thurmer ― fata directorului ― venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stîrnească pasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguţă. A stat odată lîngă mine în autobuz, cînd veneam de la Agerstown, şi am intrat în vorbă cu ea. Mi-a plăcut. Avea nasul mare şi unghiile mîncate pînă-n carne ― aproape că-i dăduse sîngele ― şi purta un sutien d-alea afurisitele căptuşite cu burete, ca s-o facă să pară mai femeie, dar, totuşi, nu se putea să nu-ţi fie milă de ea. Ce-mi plăcea la ea era că nu-ţi scotea ochii cu tat-su, ridicîndu-l în slăvi. Ştia pesemne că-i un ipocrit şi-un pisălog. De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci şi-l urmăream de aici, de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa de scrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarte importantă. Plecasem la New York de dimineaţă ca să ne întîlnim cu echipa şcolii McBurney. Mumai că întîlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele, tot echipamentul şi toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vina mea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul oraşului, ca să ştiu unde coborîm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două şi jumătate în loc să ne întoarcem seara. Şi în tren, la întoarcere, băieţii nu mi-au adresat nici măcar o vorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim. Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă duc să-mi iau rămas bun de la bătrînul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă şi aşa mai departe şi m-am gîndit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte de vacanţa de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, şi un bileţel, în care-mi scrisese c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Ştia că nu mă mai întorc la Pencey. Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanţă, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăţ şi toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenţia să fiu mai silitor ― mai ales la sfîrşit de trimestru, cînd veneau părinţii să discute cu bătrînul Thurmer ― dar fusese în zadar. Aşa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o şcoală cu nivel foarte înalt. Zău că da! Aşadar, cum vă spuneam, era decembrie şi un ger de crăpau pietrele, mai cu seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decît impermeabilul, n-avem mănuşi, n-aveam nimic. Cu o săptămînă înainte îmi furase cineva din cameră paltonul din păr de cămilă cu mănuşile îmblănite în buzunar şi tot restul. Şcoala era plină de hoţi. Erau acolo mulţi băieţi cu părinţi bogaţi, totuşi şcoala era plină de hoţi. O şcoală, cu cît e mai scumpă, cu atît găseşti mai mulţi hoţi în ea, zău, nu glumesc. Stăteam, prin urmare, lîngă tunul ăla nenorocit şi urmăream meciul. Aproape că-mi îngheţase fundul. Şi nici măcar nu eram cine ştie ce atent la meci. Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E drept c-am părăsit multe şcoli şi multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărţirea e tristă sau neplăcută, dar cînd părăsesc un loc vreau să ştiu că plec. Altfel mă simt şi mai rău. Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt că plec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie, fotbal în faţa şcolii cu Robert Tichener şi Paul Campbell. Băieţi de treabă amîndoi, dar mai ales Tichener. Mai era puţin pînă la masa de seară şi începuse să se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare, şi mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Pînă la urmă, însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pe fereastră şi ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Cînd am noroc şi-mi amintesc întîmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec ― cel puţin cu mine aşa se întîmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit de povestea asta, m-am întors şi am luat-o la fugă, coborînd pe versantul celălalt al dealului spre casa bătrînului Spencer. Nu locuia la şcoală. Locuia pe Anthony Wayne Avenue. Am alergat tot drumul pînă la poarta principală a şcolii, unde m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul. Dacă vreţi să ştiţi, îmi pierd foarte repede suflul. Mai întîi pentru că fumez foarte mult ― adică fumam înainte. M-au silit să mă las. Şi pe urmă pentru că în ultimul an am crescut cu vreo şase ţoli şi jumătate. D-asta, aproape c-am dat în tuberculoză şi am venit aici să-mi fac toate analizele alea blestemate şi aşa mai departe. Totuşi, una peste alta, sînt destul de sănătos. După ce mi-am recăpătat suflul, am traversat alergînd şoseaua 204. Era un polei îngrozitor şi a fost cît p-aci să cad. De fapt, nici nu ştiu de ce alergam. Cred c-aveam pur şi simplu chef să alerg. Cînd am trecut drumul, am avut senzaţia că, aşa, parcă dispar. Era o după-masă din acelea demente, cu ger năprasnic şi fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzaţia că dispari. Mamă, ce-am mai apăsat pe sonerie cînd am ajuns la bătrînul Spencer. Îngheţasem pînă-n măduva oaselor. Mă dureau urechile şi abia mai puteam să-mi mişc degetele. "Haideţi, haideţi mai repede, am spus aproape cu voce tare, deschideţi careva uşa!" În cele din urmă, mi-a deschis bătrîna doamnă Spencer. N-aveau servitoare, n-aveau pe nimeni, aşa că întotdeauna deschideau ei. Stăteau cam prost cu banii. ― Holden! a exclamat doamna Spencer. Ce bine-mi pare că te văd! Intră, dragul meu. Trebuie să fii mort de frig. Cred că s-a bucurat cînd m-a văzut. Îi eram simpatic. Cel puţin, aşa mi se părea. Mamă, ce repede am intrat în casă! ― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o. Cum se mai simte domnul Spencer? ― Dă-mi haina, drăguţule, mi-a spus. Nu auzise c-o întrebasem de domnul Spencer. Era cam surdă. Mi-a atîrnat haina în vestiar, şi eu am încercat să-mi netezesc puţin părul cu mîna. De obicei mă tund scurt, aşa ca nu trebuie să mă pieptăn prea des. ― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o din nou, de data asta mai tare, ca să m-audă. ― Foarte bine, Holden, spuse ea, închizînd uşa vestiarului. Dar tu ce mai faci? După felul în care m-a întrebat, mi-am dat imediat seama că bătrînul Spencer îi spusese tot. ― Foarte bine, i-am răspuns. Da' domnul Spencer ce face? I-a trecut gripa? ― Dacă i-a trecut? Doamne, se poartă ca un adevărat... ca un nu ştiu ce...! E în camera lui, dragul meu. Intră la el fără să mai baţi la uşă.   [1] În S.U.A., pe lîngă obişnuitele şcoli medii (high schools), există, pentru pregătirea viitorilor studenţi, instituţii şcolare de tip special numite preparatory schools (şcoli pregătitoare) sau, pe scurt, preps [2] Fotbalul american se deosebeşte de cel practicat la noi; mingea este elipsoidală, iar regulile sînt cam aceleaşi ca la rugbi.

Cele 7 Legi ale invatarii de Wilkinson Bruce The 7 Laws of the Learner     CUPRINS:   Mulţumiri. 7   Introducere. 11 legea întâi: Legea învăţării.   Capitolul 1 Legea învăţării: concept, model şi maxime. 19   Capitolul 2 Învăţarea: metodă şi sugestii. 45 legea a doua: Legea Aşteptării.   Capitolul 3 Legea Aşteptării: concept, model şi maxime. 73   Capitolul 4 Aşteptarea: metodă şi sugestii. 99 legea a treia: Legea Aplicaţiei.   Capitolul 5 Legea Aplicaţiei: concept, model şi maxime. 121   Capitolul 6 Aplicaţia: metodă şi sugestii. 143 legea a patra: Legea Memorării.   Capitolul 7 Legea Memorării: concept, model şi maxime. 177   Capitolul 8 Memorarea: metodă şi sugestii. 201 legea a cincea: Legea Nevoii.   Capitolul 9 Legea Nevoii: concept, model şi maxime. 231   Capitolul 10 Nevoia: metodă şi sugestii. 263 legea a şasea: Legea Echipării.   Capitolul 11 Legea Echipării: concept, model şi maxime. 295   Capitolul 12 Echiparea: metodă şi sugestii. 325 legea a şaptea: Legea Trezirii spirituale.   Capitolul 13 Legea Trezirii spirituale: concept, model şi maxime. 357 Capitolul 14 Trezirea spirituală: metodă şi sugestii. 385   Cuprinsul documentului este la sfârşit.         Mulţumiri.   Cursul Cele şapte legi ale învăţării nu s-ar fi materializat vreodată fără contribuţia anumitor persoane. Sunt cei care mi-au fost exemple, m-au încurajat şi mi-au dat putere. Am primit aplauze datorită colaboratorilor pe care îi voi menţiona.   În capul listei trebuie să-1 menţionez pe cel care m-a călăuzit cel mai mult în învăţare şi predicare, pe dr. Howard G. Hendricks. Mai întâi ca profesor la seminar, apoi ca model şi mentor, ulterior ca membru în consiliul director şi întotdeauna ca prieten, dr. Hendricks (sau Profu', cum este numit cu drag de către colegi) reprezintă personajul ascuns, dar prezent pe fiecare pagină, al acestei cărţi.   Încă din ziua în care am fost vrăjit de elocinţa şi caracterul său şi până în momentul de faţă, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani, mi-am dorit să-mi pot prezenta ideile la fel de bine ca şi el. Cel mai bun profesor dintre cei mai buni, dr. Hendricks mi-a influenţat viaţa într-un mod în care puţini au făcut-o – îmi exprim profunda apreciere faţă de el şi pentru influenţa puternică pe care a avut-o asupra vieţii şi lucrării mele. Mulţumesc, Profesore.   Întotdeauna există, în cazul fiecărui proiect, una sau două persoane care te încurajează la început şi te îndeamnă apoi să continui. Atunci când Cele şapte legi ale învăţării a prins contur, dar s-a lovit de obstacolele inerente oricărui început, bunul meu prieten Pat MacMillan m-a încurajat să nu mă dau bătut.   Creativitatea este foarte preţuită la Walk Thru the Bible [WTB] şi cel mai important departament din Organizaţie care o promovează este Echipa de Cercetare şi Dezvoltare. Creativitatea nelimitată este egalată doar de hotărârea lor neclintită de a îmbunătăţi metodele de predare a Bibliei, materialele şi procesul de pregătire religioasă. Fără sprijinul lui Gordon Wilkinson, Peter Wallace, Randy Drake, Mary Lee Griffith şi al tatălui meu, acest proiect nu ar avut scânteia de creativitate pe care o are.   Datorez mulţumiri Echipei Executive de la WTB. După părerea mea, alvin Edwards este de neegalat ca vicepreşedinte executiv al WTB şi lider al echipei de conducere. Adresez mulţumiri d-lor Richard Waites, Jill Milligan. Greg Freeman, Cathy Ellis. Jim Gabrielsen. John Nill. Dennis Nunn, Jim Heiskell şi Reg Rhodes, pentru că au sprijinit şi mărit sfera de acţiune a WTB.   Corpul profesoral de la Walk Thru the Bible este unul de elită, constituind i exemplu remarcabil de aplicare a principiilor şi metodelor prezentate în această carte. Caracterul şi dăruirea lor pentru Hristos cât şi felul în care comunică reprezintă exemple incredibile atât pentru mine. cât şi pentru cei ce au privilegiul să beneficieze de lucrarea lor. Aducem mulţumiri decanului facultăţii WTB. Phil Tuttle şi colegilor săi – o echipă care se dezvoltă şi progresează în permanenţă – deoarece ne-au oferit exemple vii pentru această carte. Cea mai mare onoare la Facultatea WTB este invitaţia de a preda cele şapte legi ale învăţării – respectivii veterani sunt adevăraţii eroi ai facultăţii. Aduc mulţumiri d-lor Phil Tuttle, Dennis Nunn. John Hoover, Rich eland, Mark Bailey, Larry Dean, Dave Collins şi Bill Marty.   Timp de doi ani, în perioada de cristalizare a proiectului. Jan Kary şi Theresa Burkhardt au organizat în întreaga ţară o serie de conferinţe cu tema cele şapte legi ale învăţării. Am susţinut aceste conferinţe împreună cu bunul meu prieten, Walt Wiley. iar amintirile vremurilor petrecute împreună vor fi întdeauna vii în inima mea. Mulţumesc celor din echipa APL pentru prietenia pe care mi-au arătat-o.   John Hoover este omul din Matei 28:18-20 al WTB. De la început. Domnul 1-a chemat să-şi împlinească misiunea în.toată lumea", iar el a fost credincios acestei însărcinări de-a lungul anilor. Sub conducerea sa plină de ze1, nu numai seminariile Walk Thru the Old and New Testament au tăcut înconjurul lumii, ci şi Cele şapte legi ale învăţării. Mulţumesc, John. pentru că semănat această sămânţă în Australia, Brazilia, Canada, Franţa, Quebecul Francez, Germania. Grecia, Hong Kong, India, Indonezia, Kenya, Coreea, Olanda, Noua Zeelandă, Nigeria, Papua, Noua Guinee, Filipine, Polonia. Rusia/Ucraina, Singapore, Africa de Sud, Spania, Sri Lanka, Suedia, Elveţia, Thailanda, Uganda şi Marea Britanie. În plus. directorii internaţionali ai organizaţiei conduc lucrarea din ţările lor către o mai deplină maturitate spirituală prin misiunile WTB – mulţumesc lui Bryan Greenwood. David Lee, Bob McNaughton, Cliff Keeys. Robert Moon şi Martin Deacon.   

Vin ploile de Louis Bromfield Doi bărbaţi şedeau într-un bar. Primul îl întrebă pe cel de-al doilea: — Îţi plac americanii? Cel întrebat răspunse cu hotărâre: — Nu. — Francezii îţi plac? întrebă iar cel clintii. — Nu, răsună răspunsul cu aceeaşi hotărâre. — Dar englezii?. — Nu. — Ruşii? — Nu. — Germanii? — Nu. Urmă o scurtă pauză după care, cel dintâi, ridicând paharul, întrebă din nou: — Mă rog, dar cine îţi place? La care, cel de-al doilea, fără niciun pic de şovăială, răspunse: — Îmi plac prietenii mei.   Pentru aceasta istorioara autorul îi este îndatorat prietenului sau Erich Maria Remarque.                                                    PARTEA ÎNTÂI                                                             1        SOSISE acea oră din zi în care Ransome se simţea mai bine ca oricând. Stătea pe verandă, îşi sorbea brandy-ul şi privea puhoiul de raze aurii care învăluiau, într-o ultimă şi magnifică strălucire, ficuşii bengalezi, casa de un galben cenuşiu şi plantele agăţătoare cu flori roşii, mai înainte ca soarele să se scufunde dincolo de orizont, lăsând întreaga fire pradă întunericului. Pentru nordicul Ransome, deprins cu amurgurile lungi, calme şi albastre ale Angliei septentrionale, magia acestui apus nu-şi pierdea niciodată farmecul. Era ca şi când întreaga natură ar fi încremenit o clipă, spre a se rostogoli apoi deodată într-o beznă abisală. Amurgul indian îi trezea întotdeauna în suflet spaime ancestrale. Dar, pe lângă frumuseţea razelor aurii, în Ranchipur întâlnea şi alte minunăţii. La ora aceasta aerul liniştit era încărcat cu miresme grele de lemn ars, de balegă, de iasomie, de gălbenele, de praf gălbui stârnit de turmele care se înapoiau de pe păşunea arsă de soare, din mijlocul hipodromului de peste drum. Din depărtare se auzeau ropotul tobelor de lângă rugurile aflate pe malul râului, dincolo de Grădina zoologică a Maharajahului, şi urletele şacalilor care ieşeau la liziera junglei, aşteptând să se lase brusc întunericul spre a se risipi pe câmpie în căutarea stârvurilor rămase de peste zi. După ivirea zorilor le vor lua locul vulturii lacomi ieşiţi din scorburile copacilor noduroşi, mânjiţi cu găinaţ, spre a se avânta după jivinele moarte în timpul nopţii. Tot la această oră se ridica în aer ţesătura fină a sunetelor de fluier cu care John Baptistul, chincit în pragul porţii, întâmpina răcoarea serii. John Baptistul stătea acum acolo, sub ficusul imens şi lacom. În fiecare an copacul acesta îşi lăsa în jos ramurile care muşcau pământul, prindeau rădăcină şi acopereau metru cu metru pătrat din grădină. În nord, lângă Peshawar, un ficus enorm acoperise acri întregi; aparent o întreagă pădure, redusă în realitate la un singur şi viguros copac. „Dacă lumea ar trăi îndeajuns de mult, gândea Ransome, copacul acesta ar năpădi-o în întregime, aşa cum o năpădesc prostia şi răutatea omenească – încet, fără răgaz, înfigându-şi în pământ ramură după ramură, cu vigoarea neostoită a vieţii din India. Dacă voiau să supravieţuiască, şacalii şi vulturii trebuiau să se grăbească spre a se mai înfrupta cu vreun stârv de om sau de asin, de vacă sfântă sau de câine plebeu. Dacă dimineaţa te-ai fi trezit devreme şi ai fi ieşit călare din oraş, la câmp deschis, ai fi văzut ici-colo, pe întinderile arămii, încâlcindu-se într-o luptă cumplită, puzderie de vietăţi întunecate care devorau mortăciunile. Erau vulturii. Dacă ai fi venit o jumătate de oră mai târziu, nu i-ai mai fi găsit, iar în urma lor n-ai mai fi văzut decât grămăjoare de oase albe, curăţate bine, tot ce mai rămăsese din vreo vacă, din vreun asin sau uneori chiar dintr-un om. În vreme ce îşi depăna leneş gândurile, Ransome asculta cântecul simplu al lui John Baptistul. Era un fel de improvizaţie fără sfârşit, care, pentru urechea occidentală a lui Ransome, părea întotdeauna aceeaşi. După câte înţelegea el, muzica aceasta şi îngrijirea gălbenelelor şi a crinilor albaştri, ultimele flori din grădină în acest sfârşit de toamnă, înfăţişau singurele mijloace de eliberare ale sufletului lui John. John nu avea nicio iubită, şi chiar dacă ar fi avut aşa ceva nu o vedea, decât rar şi în taină. Întreaga lui viaţă era dedicată stăpânului său – ceaiul acestuia când se trezea din somn, breakfast-ul, prânzul şi cina, cămăşile şi ciorapii, pantalonii de călărie şi şorturile, lichiorurile, ţigările şi havanele lui. Era un „boy” creştinat, un catolic din Pondicherry care vorbea franţuzeşte mai bine decât limba hindustană sau dialectul gujerati din Ranchipur – o franceză bizară, îndulcită şi cântată, care aluneca uneori în acea vorbire indiană nepotrivită în saloane, în marile croitorii sau în diplomaţie. Numele lui adevărat era Jean Batiste, dar lui Ransome îi plăcea să-l numească John Baptistul, gândindu-se la Ioan Botezătorul; profetul, cu trupul lui uscat, hrănit doar cu lăcuste şi miere de albine sălbatice, nu se deosebea, desigur, de mărunţelul servitor, şi el numai piele şi oase. În lumina înserării, John era înconjurat de trei sau patru prieteni, chinciţi ca şi el; unul din aceştia îl acompania bătând într-o tobă cu apatia unui malaric. Ca şi John, toţi erau „boys" ai unor oameni cu vază – aparţineau colonelului, lui Mr. Bannerjee şi Maiorului Safka. Iar unul sau doi erau angajaţi la casa de oaspeţi a Maharajahului. Era foarte greu să-i deosebeşti unul de altul. Un timp băteau din tobă şi cântau din fluier, apoi muzica înceta; dar Ransome, de pe veranda sa, era sigur că servitorii aceştia nu tăcuseră, ci pur şi simplu pălăvrăgeau. Ştiau tot ce se întâmplă la Ranchipur. Habar n-aveau să citească şi nici nu le-ar fi trecut vreodată prin minte să răsfoiască vreun ziar; cu toate acestea erau la curent nu numai cu războaiele, cutremurele şi calamităţile de tot felul răbufnite în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ci şi cu furturile, înşelăciunile, adulterurile cât şi cu tot felul de întâmplări din Ranchipur, niciodată pomenite în ziarele din Bombay, Delhi sau Calcutta şi de care stăpânii lor nu erau niciodată informaţi. John Baptistul intrase în slujba lui Ransome din ziua sosirii acestuia la Ranchipur; îşi cunoştea bine stăpânul şi din când în când îi aducea veşti senzaţionale, servite cu aceeaşi modestie cu care i-ar fi pus pe masă o ceaşcă cu ceai sau o farfurie cu orez. John Baptistul prezisese de pildă cu trei zile înainte, scandaloasa răpire a doamnei Talmadge de către căpitanul Sergeant. Ransome ar fi putut să împiedice faptul, prevenindu-l pe Talmadge dacă i s-ar fi părut că merită osteneala. Ceata de servitori de sub ficus încetă să mai cânte şi, în lumina tot mai scăzută, Ransome îi văzu cum îşi apropiau capul unul de celălalt. Simultan, în copacul de deasupra lor izbucni o larmă îngrozitoare – o cacofonie sălbatică de pălăvrăgeli şi ţipete; pe creasta prăfuită a arborelui, zburda o întreagă procesiune de maimuţe, maimuţele sacre din Ranchipur, de un cenuşiu ce bătea în negru, zgomotoase, bătăioase, obraznice, caraghioase, convinse din proprie experienţă că nimeni nu va îndrăzni vreodată să le omoare; indienii le menajau fiindcă maimuţele luptaseră cândva alături de Rama, iar europenii le evitau spre a se feri de scandalul pe care l-ar fi iscat uciderea unei singure maimuţe sfinte. Ransome nu le putea suferi, deşi uneori le urmărea amuzat giumbuşlucurile. Acum le ura pentru că tulburau liniştea serii cu tărăboiul lor infernal şi pentru că rupeau florile din grădină şi din când în când smulgeau până şi ţiglele de pe şopron. John Baptistul şi prietenii lui, adânciţi în clevetirile lor, nici nu-şi ridicau ochii spre coroana copacului. Zarva maimuţelor alungase farmecul serii; Ransome îşi goli paharul de brandy, lăsă deoparte evantaiul, se ridică în picioare şi trecu în spatele casei spre a privi cerul. Grădina vastă, pătrată, era înconjurată de un gard înalt de nuiele, tencuit cu pământ galben, care îl îmbrăca parcă intr-un înveliş de catifea ondulată. Pe Alocuri era acoperit cu o reţea agăţătoare de bougainvillieri şi begonii. Acum toate plantele acestea se uscaseră până în adâncul pământului; le arsese soarele nemilos pe care niciun nor nu-l mai acoperise în ultimele săptămâni. Ici şi colo gălbenele şi nalbe, stropite din belşug de grădinar cu apă adusă din puţul fără parapet din capul grădinii, stăteau ofilite, vârându-se unele în altele ca şi când ar fi încercat să se ferească de arşiţă. Zile şi săptămâni de-a rândul fermieri, negustori, soldaţi, miniştri – toată ţara – aşteptau cu nerăbdare venirea ploilor, a acelui bogat potop care schimbă peste noapte grădinile, ogoarele şi jungla, uscate şi pârjolite ca un imens deşert, într-o mare de verdeaţă vie ce invadează ziduri, copaci şi case. Până şi bătrânul Maharajah rămăsese să înfrunte uscăciunea dogoritoare. Nu se îndurase să părăsească Ranchipurul, să se bucure de plăcerile unei călătorii la Paris sau la Marienbad, înainte de a şti că sosise anotimpul ploilor şi că supuşii săi erau feriţi de ameninţarea foametei.

Partea I Acceleratul de la ora 5 1 Mergeau, şi mergeau, şi cântau Veşnica Pomenire şi, când se opreau, se părea că, din inerţie, continuau să o cânte picioarele, caii, palele de vânt. Trecătorii se trăgeau în lături, numărau coroanele, îşi făceau cruce. Cei curioşi se alăturau cortegiului, întrebau: „Pe cine îngroapă?”. Li se răspundea: „Pe Jivago”. „Aşa deci. Atunci e clar.” „Păi nu pe el. Pe ea.” „Tot una-i. Fie-i tihnită împărăţia cerurilor. Înmormântarea-i bogată.” Se scurseră ultimele clipe, puţine, fără întoarcere. „Pământu-i al Domnului şi împlinirea lui, lumea şi toţi ce trăiesc pe lume.” Cu o mişcare în cruce, preotul aruncă o mână de ţărână peste Maria Nikolaevna. Începură să cânte Sufletul celor drepţi. Se iscă o grabă teribilă. Sicriul a fost închis, capacul bătut în cuie, după care îl coborâră în groapă. Pe capac începu să răpăie ploaia de bulgări: groparii mânuiau cu nădejde cele patru lopeţi, astupând groapa şi alcătuind o mică movilă deasupra ei. Pe movilă urcă un băieţel de vreo zece ani. Numai în starea de buimăceală şi indiferenţă care, de regulă, se instaurează la sfârşitul înmormântărilor bogate, a putut să pară că băieţelul vrea să ţină o cuvântare pe mormântul mamei lui. El îşi săltă capul şi, de pe movilă, cuprinse cu privirea absentă toate ogoarele pustii ale toamnei şi cupolele mănăstirii. Faţa lui cârnă se desfigurase, gâtul i se alungise. Dacă, făcând o asemenea mişcare, şi-ar fi dat capul pe spate un pui de lup, ar fi fost clar că jivina începe să urle. Acoperindu-şi faţa cu palmele, băiatul izbucni în hohote de plâns. Un nor venit în zbor drept spre el începu să-i plesnească faţa şi palmele cu şfichiuiri ude de ploaie rece. De mormânt se apropie un ins îmbrăcat în negru, cu mânecile hainei strâmte şi încreţite. Era fratele răposatei, adică unchiul băiatului care plângea, preotul Nikolai Nikolaevici Vedeniapin, caterisit la cerere. Îl luă pe băiat de mână şi părăsiră cimitirul. 2 Noaptea şi-au petrecut-o într-o odaie a mănăstirii, pusă la dispoziţia unchiului, care era cunoscut aici. Era în ajunul Acoperământului Maicii Domnului. A doua zi băiatul şi cu unchiul trebuiau să plece departe spre sud, în oraşul reşedinţă de gubernie de pe Volga, unde părintele Nikolai lucra la o editură ce tipărea ziarul progresist al ţinutului. Biletele erau deja cumpărate, bagajele pregătite pentru drum aşteptau într-un colţ al chiliei. Dinspre gară vântul aducea şuierături plângăreţe ale locomotivelor manevrate în depărtare. Spre seară se făcu foarte frig. Cele două ferestre de la nivelul pământului dădeau spre colţul unei grădini urâte, năpădite de tufişuri de salcâm galben; se mai vedeau băltoacele îngheţate ale drumului şi colţul de cimitir unde, ziua, fusese îngropată Maria Nikolaevna. Grădina era aproape goală, n-avea decât nişte straturi de culoarea moarului cu varză învineţită de frig. La fiecare rafală de vânt, tufişurile golaşe de salcâm se zgâlţâiau drăceşte şi se culcau de-a curmezişul drumului. În timpul nopţii, Iura se trezi auzind pocnete în geam. Întunericul chiliei era nefiresc inundat de o lumină albă, plutitoare. Numai cu cămăşuţa de noapte pe el, Iura dădu fuga la geam şi-şi lipi nasul de sticla rece. Afară nu mai era nici drum, nici cimitir, nici grădină, bântuia viscolul şi văzduhul fumega de ninsoare. S-ar fi zis că viscolul îl observase pe Iura şi, conştient de grozăvia sa, savurează impresia pe care i-o face băiatului. Şuiera, gemea şi, în fel şi chip, încerca să-i atragă atenţia lui Iura. Rotocoale-rotocoale, din cer cădea pe pământ pânza albă, în depănături fără sfârşit, acoperind toată preajma cu giulgiul ei. Viscolul era singur pe pământ, nimic nu se putea măsura cu el. După ce a coborât de pe pervaz, prima mişcare a lui Iura a fost dorinţa de a se îmbrăca şi a ieşi afară să facă ceva. Îl speria gândul că varza mănăstirii va fi troienită şi nu va mai putea fi dezgropată, ba chiar mormântul mamei va fi năpădit de zăpezi şi ea nu se va mai putea împotrivi acelei forţe care o va împinge în adâncul pământului, îndepărtând-o tot mai mult de el. Iarăşi îl podidiră lacrimile. Se trezi unchiul, care încercă să-l mângâie vorbindu-i despre Hristos, după care se apucă de căscat, apropiindu-se din când în când de fereastră şi căzând pe gânduri. Mai târziu începură să se îmbrace. Se crăpa de ziuă. 3 Cât timp trăise mama lui, Iura nu ştiuse că tatăl lui îl părăsise de mult, că umblă prin diferite oraşe ale Siberiei şi prin străinătăţi, chefuind şi făcându-şi de cap, ocupaţii cu care izbutise să spulbere de mult, să risipească averea lor de milioane. Lui Iura i se spunea mereu ba că tata e la Petersburg, ba că s-a dus la cine ştie ce iarmaroc, mai ales la cel din Irbit. Apoi mama, care mai tot timpul bolea, află că suferă de tuberculoză. Începu să plece la tratament în sudul Franţei şi în Italia de Nord, unde Iura a însoţit-o de două ori. Astfel, în dezordine şi enigme permanente, s-au scurs anii copilăriei lui Iura, nevoit să rămână adesea în îngrijirea unor oameni străini, care mereu se schimbau. Se obişnuise cu aceste schimbări şi, în această situaţie de galimatias general, absenţa tatălui nu-l mira câtuşi de puţin. Pe când era încă foarte mic, apucase vremurile când numele lui îl purtau o mulţime de lucruri nemaipomenit de deosebite între ele. Erau textilele Jivago, casele Jivago, modul de legare şi prindere a cravatei cu acul à la Jivago, exista chiar şi o plăcintă dulce şi rotundă de forma unei savarine, care se numea tot Jivago şi, un timp, la Moscova, puteai să-i strigi birjarului „La Jivago” la fel cum i-ai fi strigat „Unde-a-nţărcat mutul iapa!” şi birjarul te ducea cu sania undeva, peste nouă mări şi nouă ţări. Te înconjura un parc liniştit. Pe crengile plecate ale brazilor, scuturând chiciura de pe ele, coborau ciorile. Răsuna croncănitul lor, sonor ca trosnetul vreascurilor rupte. Dinspre casele noi, aflate dincolo de potecă, veneau peste drum câini de rasă. În ferestre se aprindeau luminile. Se însera. Deodată toate acestea s-au prefăcut în praf şi pulbere. Au sărăcit. 4 În vara lui 1903, într-o trăsură trasă de doi cai, Iura împreună cu unchiul lui mergeau printre lanuri spre Duplianka, moşia fabricantului de filaturi de mătase, mare ocrotitor al artelor, pe numele său Kologrivov, unde locuia pedagogul şi popularizatorul de ştiinţe folositoare Ivan Ivanovici Voskoboinikov. Era Sfânta Maria din Kazan[1], toiul secerişului. Atât din pricina amiezii, cât şi a sărbătorii, prin lanuri nu întâlneai ţipenie de om. Soarele pârjolea fâşiile nesecerate ca pe nişte cefe ţepoase de puşcăriaşi. Deasupra lanurilor se roteau păsările. Cu spicele plecate, grâul stătea în poziţie de drepţi, netulburat de nicio boare de vânt, sau se îndrepta din şale departe de drum, unde, dacă priveai îndelung, spicele se contopeau, alcătuind un fel de siluete ce păreau că se mişcă, de parcă pe linia orizontului ar fi umblat nişte ingineri hotarnici, notându-şi cine ştie ce în carnetele lor. – Dar astea? îl întreba Nikolai Nikolaevici pe Pavel, muncitorul necalificat şi paznicul editurii, care şedea pieziş pe capră, încovoiat şi picior peste picior, vrând să dea a înţelege că nu-i vizitiu de meserie şi că nu mână caii din vocaţie. Astea sunt ale moşierului sau ale ţăranilor? – Îs ale moşierului, îi răspundea Pavel, aprinzându-şi ţigara. Iară aiestea îs ale oamenilor, rostea el după ce scăpăra chibritul şi trăgea adânc în piept primul fum, arătând cu biciuşca spre partea cealaltă a drumului. Hei, aţi adormit? striga el mereu la cai, privindu-le cozile şi crupele ca un mecanic de locomotivă care nu-şi scapă din ochi manometrele. Însă caii trăgeau ca toţi caii din lume, adică rotaşul alerga cu sinceritatea înnăscută a firii lui simple, iar unui om care nu se pricepe, lăturaşul i s-ar fi părut un trândav învederat, care nu face altceva decât că, încovoindu-şi grumazul ca o lebădă, joacă pe vine sub clinchetul zurgălăilor scuturaţi tot de săriturile lui. Nikolai Nikolaevici îi ducea lui Voskoboinikov corectura cărţii acestuia în problema funciară care, având în vedere presiunea sporită a cenzurii, trebuia revăzută la cererea editurii. – Îşi face de cap lumea în judeţ, spunea Nikolai Nikolaevici. În plasa Pankov a fost înjunghiat un negustor, administratorului zemstvei[2] i s-a dat foc la grajdurile hergheliei. Tu ce părere ai despre chestiile astea? Ce se vorbeşte la voi în sat? Însă Pavel vedea lucrurile chiar mai în negru decât cenzorul care-i tempera lui Voskoboinikov pasiunile funciare. – Ce să vorbească? C-au scăpat din frâu. Că li se cată în coarne, asta vorbesc. Parcă poţi face ceva cu-ai noştri? Dacă le dai frâu liber mujicilor, numa’ ce-i vezi gâtuindu-se între ei. Pe Dumnezeu că-i aşa. Hei, aţi adormit? Unchiul şi nepotul veneau pentru a doua oară la Duplianka. Iura credea că ştie bine drumul şi, ori de câte ori lanurile se desfăceau larg în faţa lui şi pădurile le cuprindeau în bentiţa lor subţire din faţă şi din spate, i se părea că recunoaşte locul unde drumul trebuia s-o cotească la dreapta, după care urma să apară şi să dispară panorama moşiei lui Kologrivov, desfăşurată cale de zece verste, cu râul lucind în depărtare şi cu dunga căii ferate străbătând-o în goană. Dar se înşela mereu. Lanurile erau urmate de alte lanuri, care iarăşi şi iarăşi cădeau în îmbrăţişarea pădurilor. Succesiunea acestor spaţii vaste făcea ca şi sufletul să i se acordeze pe game largi. Voia să viseze şi să se gândească la viitor. Încă nu fusese scrisă niciuna dintre cărţile care, peste câţiva ani, aveau să-l facă celebru pe Nikolai Nikolaevici. Însă ideile i se limpeziseră. Nici el nu ştia cât de apropiat e ceasul gloriei sale. Curând, printre reprezentanţii literaturii de atunci, printre profesorii universitari şi filosofii revoluţiei, trebuia să-şi facă apariţia acest om care meditase la toate temele lor şi care, în afara terminologiei, nu avea nimic în comun cu ei. Aceştia erau o mână de oameni care se cramponau de o dogmă, mulţumindu-se cu vorbe şi aparenţe, în timp ce părintele Nikolai era un preot trecut prin tolstoism şi revoluţie, care nu se oprea şi mergea mereu tot mai departe. Era însetat de o idee avântat substanţială, care să-i schiţeze fără ipocrizie calea desluşită de el în mişcarea lui, idee care să schimbe ceva în bine pe lume şi care, chiar şi unui copil, chiar şi unui ignorant să-i apară clară, ca strălucirea de-o clipă a fulgerului sau ca urma unui trăsnet ce abia s-a stins în tunet. Era însetat de nou. Iura se simţea bine împreună cu unchiul lui, care semăna atât de bine cu mama. Ca şi ea, unchiul era un om liber, lipsit de idei preconcepute faţă de lucrurile neobişnuite. Ca şi ea, Nikolai Nikolaevici avea sentimentul aristocratic al egalităţii cu tot ce e viu. Ca şi ea, înţelegea totul de la prima privire şi se pricepea să-şi exprime gândurile în forma în care îi veneau în minte din prima clipă, când încă mai sunt vii şi nu şi-au pierdut sensul. Iura era bucuros că unchiul l-a luat cu el la Duplianka. Aici era foarte frumos, iar pitorescul locurilor îi amintea şi el de mama, căreia îi plăcea natura şi adeseori îl lua pe Iura cu ea la plimbare. În plus, Iura aştepta cu plăcere întâlnirea cu Nika Dudorov, un gimnazist ce locuia la Voskoboinikov, care probabil îl dispreţuia pentru că se ştia cu vreo doi ani mai mare şi, atunci când îl saluta, îşi trăgea mâna în jos cu putere şi îşi înclina atât de tare capul, încât părul îi cădea pe frunte, acoperindu-i jumătate din faţă.   [1] Sărbătoare a bisericii ruse, care cade pe 8 iulie, stil vechi (n.t.). [2] Zemstvă – administraţie locală în Rusia, aleasă din rândurile nobilimii şi ale marilor proprietari de pământuri (n.t.).

Până mai ieri, era foarte bogat şi fericit. Trăia într-un oraş frumos, avea un apartament confortabil, cu trei camere şi maşină, ultimul model. Familia sa - soţia, fiica şi fiul - era fericită şi ducea o viaţă de belşug şi de răsfăţ. Adeseori casa le era plină de oaspeţi, de aceea viaţa i se părea o sărbătoare continuă. Şi-ar fi dorit să poată crede că situaţia aceasta va dăinui veşnic şi că fericirea va fi fără limită. Dar inima sa, care nu cunoştea lipsa şi amarul, era împietrită. Viaţa trăită în belşug i-a dezvoltat în suflet trufia şi mândria. Şi, dacă pentru toţi prietenii familiei uşa casei era mereu deschisă, pentru cea mai scumpă fiinţă de pe pământ, cea care îi dăduse viaţă, mama, această uşă era închisă. Cu doi ani în urmă, el îşi susţinuse cu succes teza de doctorat şi devenise doctor în ştiinţe fizico-matematice. Soţia, de asemenea, ocupa o poziţie înaltă în societate şi nu era departe ziua când şi fiul şi fiica urmau să ocupe şi ei o poziţie demnă în societate. În felul acesta, i se părea că viitorul familiei este asigurat. Dar, acest prea frumos viitor, acoperit cu vălul visurilor şi planurilor, pe neaşteptate a fost împins înapoi de o mână nevăzută şi a fost acoperit cu vălul negru, funerar, al nesiguranţei, al necazului şi al durerii de inimă. Ivan Maximovici, strângând din dinţi până la durere, zăcea pe patul de suferinţă într-un spital. După un accident rutier şi-a dat seama că, pierzându-şi ambele picioare şi mâna dreaptă, ajunsese de-acum un infirm. În aceste clipe, ar fi vrut un singur lucru: să moară, însă continua să trăiască, mai bine zis, să existe. Pe obraji îi curgeau lacrimi. Atunci a intrat în salon, zveltă şi înaltă, asistenta medicală Galea. Împărţindu-le bolnavilor termometrele, Galea s-a apropiat de patul lui şi l-a întrebat: — Ivan Maximovici, de ce plângeţi? — Aşa, Galina. Mi-am amintit şi eu de trecutul meu vesel şi m-am gândit la viitorul întunecat. — Ce-l cu dumneavoastră? Nu disperaţi! Oricât de grea ar părea viaţa, întotdeauna există o soluţie, o ieşire. Aşa va fi şi în cazul dumneavoastră. Vă veţi găsi din nou locul în lume. Căci, slavă Domnului, capul v-a rămas întreg şi nevătămat. În el purtaţi o mulţime de gânduri şi de idei frumoase, care vor aduce societăţii încă mult bine. — Se prea poate să fie aşa, Galea! Îţi mulţumesc pentru cuvintele bune. Regret, dar nu vei înţelege niciodată situaţia mea. Trupul meu nu mai poate fi refăcut: nici picioarele şi nici mâna. Am nevoie de o putere care să-mi aducă înapoi viaţa trupului, care să-mi refacă sufletul şi să-mi readucă speranţa şi credinţa. Nu, tu nu poţi înţelege aceasta. În salon toţi tăceau. Galea nu ştia ce să-l răspundă. Ivan Maximovici a întrerupt primul liniştea: — Galea, soţia şi copiii n-au venit ieri? — Au venit, dar în timpul acela dormeaţi şi nu v-am trezit. — Să mă trezeşti dacă vin şi azi! Sau să aştepte până mă voi trezi. — Bine. Galea a ieşit din salon, s-a aşezat la masa de lucru şi încă mult timp nu a putut să scape de gândurile triste. . Ieri, soţia lui Ivan Maximovici venise la chirurg. Tocmai atunci, Galina a intrat cu treburi în cabinet şi, fără să vrea, a fost martoră la discuţie. Şi azi aude clar cuvintele soţiei lui Ivan Maximovici: — Andrei Mihailovici, înţelegeţi-mă. Eu nu-l pot lua acasă, lucrez de dimineaţă până seara. Nimeni nu rămâne acasă toată ziua. Şi-apoi, eu nu ştiu ce să fac cu el. Îmi provoacă repulsie. De şase luni, de când stă în spital, am cântărit totul şi am hotărât să divorţez. Nici copiii nu acceptă ca el, fiind în halul acesta, să stea cu noi. Va fi pentru toţi o povară. — Regret, dar iubirea pe care aţi avut-o v-a ajuns numai pentru zilele bune din viaţa conjugală şi s-a terminat brusc la prima încercare a vieţii? Îmi pare foarte rău. Dacă-l veţi părăsi, e posibil să moară. — Aceasta este cea mai bună ieşire din situaţie pentru noi. Sunt sigură că nu mă înţelegeţi. Probabil că mă condamnaţi. Dar nu pot altfel. — Şi totuşi, ce să facem noi? Cum să-l aducem la cunoştinţă decizia dumneavoastră? — Deocamdată nu-l spuneţi nimic. Lăsaţi-l să mai stea în spital vreo lună. Ştiţi, doctore, Ivan Maximovici are mamă. Ea stă singură, dar aflând despre tragedie, cred că va accepta să-şi consacre ultimele zile fiului ei, dându-l ajutor şi îngrijindu-l cu iubire şi gingăşie. Cred că nu va refuza. Îi este mamă doar. — Bine, mergeţi şi hotărâţi cum doriţi, dar nu uitaţi că a trăi o viaţă nu înseamnă a trece peste un drum. Să nu se întoarcă hotărârea aceasta cumva împotriva dumneavoastră. Foarte rece, chirurgul şi-a luat rămas bun de la ea şi, când s-a închis uşa, s-a adresat asistentei Galea: — Galina, eşti de gardă ziua. Ai grijă ca aceste rude fără inimă să nu-l deranjeze pe bolnav fără aprobarea ta. — Am înţeles, a răspuns Galina şi a ieşit, având pe inimă o piatră grea. Îi venea foarte greu să-şi amintească cuvintele lui Ivan Maximovici: „Olga şi copiii au venit ieri?" Ea i-a răspuns că au venit, dar, temându-se să nu-l provoace durere, n-a putut să-l spună adevărul despre scopul pentru care au venit. Ce a zis el mai apoi? „Trezeşte-mă dacă vor veni azi! Sau să aştepte până mă voi trezi. " Ce groaznic! Probabil nu vor mai veni la el niciodată, se gândi Galina. S-a ridicat brusc de pe scaun şi s-a dus la medic. Chirurgul stătea la masa de lucru, afundat şi el în gânduri sumbre. Multe şi diverse probleme a avut omul acesta cu pacienţii în toată viaţa lui profesională, dar un caz ca acela al lui Ivan Maximovici n-a avut. Nu-şi putea imagina cam ce ar trebui să facă într-o asemenea situaţie. La apariţia Galinei, medicul a ridicat maşinal capul şi a zis: — Aşază-te! Galea se aşeză. I se păru că ambii cugetă la unul şi acelaşi lucru. Dar nu ştiau nici unul, nici altul de unde să înceapă vorba. Deodată Galea a întrebat: — Andrei Mihailovici, ce vom face totuşi cu Ivan Maximovici? O să mai stea la noi o lună, dar pe urmă? — Pe urmă o vom înştiinţa pe mama lui. Conversaţia le-a fost întreruptă, deoarece au fost chemaţi la un bolnav. Zilele lui Ivan Maximovici erau sumbre şi monotone. A trecut o săptămână. Galina, primind corespondenţa, a pus deoparte scrisoarea adresată lui Ivan Maximovici. Apoi, a repartizat scrisorile celorlalţi bolnavi şi, când se pregătea să iasă din salon, a auzit vocea lui Ivan Maximovici: — Galina, au venit ai mei? — Nu, dar au telefonat şi au transmis că tocmai acum copiii sunt în sesiune, iar Olga Mihailovna e plecată în delegaţie şi v-au rugat să nu vă neliniştiţi. Au spus că vă vor scrie o scrisoare. — Aştept. Galina a luat scrisoarea pusă deoparte şi s-a dus la chirurg. Au citit-o împreună şi s-au indignat, dar n-aveau nici o putere. Au hotărât ca, deocamdată, să nu vorbească despre aceasta. Galea tocmai pleca de la serviciu, când chirurgul a chemat-o: — Galina, te rog să mai rămâi peste program şi să vorbeşti cu Ivan Mihailovici despre mama dumnealui. Întreabă-l în ce relaţii sunt şi unde locuieşte bătrâna. — Bine. După ce şi-a dat în primire serviciul, Galina a luat un scaun cu rotile şi a intrat în salon. — Ivan Maximovici, afară e deja primăvară, totul a înflorit în jur. Să mergem la o mică plimbare, vom admira pomii înfloriţi. — Galina, du-te acasă! Ai obosit toată ziua, nu te mai necăji şi cu mine! — Stau cu mama, încă nu am familia mea. N-am de ce să mă grăbesc. Şi vocaţia mea este să-l ajut pe oameni. Vreau să fac ceva plăcut pentru dumneavoastră astăzi. Fiica dumneavoastră nu poate să vă plimbe, pentru că e foarte ocupată, iar eu, dacă-mi permiteţi, am s-o înlocuiesc astăzi. Când Galina a împins căruciorul prin curtea spitalului, Ivan Maximovici a zâmbit, privind atent natura trezită la viaţă. Şi el dorea să trăiască. A privit-o cu recunoştinţă pe Galina, care se aşezase pe o bancă. Între ei, s-a înfiripat cumva, o conversaţie. — Ivan Maximovici, povestiţi-mi despre copilărie, despre părinţii dumneavoastră, l-a rugat Galea. — Nu cred că ar fi ceva interesant pentru tine. — Ba, dimpotrivă. Îmi place foarte mult să ascult istoriile din vieţile pacienţilor. Sunt diferite, dar toate mă îmbogăţesc spiritual. Ivan Maximovici a tăcut un timp, după care a început să povestească. Destăinuirea - Tatăl meu a murit când am împlinit şase ani. Mama nu s-a mai căsătorit niciodată. Şi-a consacrat întreaga viaţă mie. Ziua lucra ca secretară-dactilografă, iar seara, ca să nu duc lipsă de nimic, spăla albiturile la un salon de coafură. Deşi era foarte ocupată, întotdeauna găsea timp pentru mine. Eram mereu curat şi sătul. De două ori pe săptămână, ne plimbam amândoi prin parc. Îmi povestea istorii captivante. Mai mult ca orice pe lume, mama dorea să devin om, om adevărat, după cum îmi spunea adesea. Credea în Dumnezeu şi, o dată pe săptămână, mergea la biserică la serviciul religios. Adesea îmi vorbea despre Dumnezeu şi despre Isus Hristos, care a salvat omenirea, jertfindu-Se pe Golgota. În copilărie, îmi plăcea să ascult asemenea povestiri. — Ivan Maximovici, dar mai ţineţi minte vreo istorioară despre Isus Hristos? — Bineînţeles. Este demonstrat că ceea ce-l înveţi pe copil în fragedă copilărie ţine minte toată viaţa. — Povestiţi-mi ceva. — Mi-e frică să nu greşesc. Eu n-aş putea povesti aşa cum ar face-o mama mea. În copilărie îmi plăcea mult să ascult poveşti despre viaţa lui Isus. De fapt, am crescut cu povestirile acelea ale mamei. Când am absolvit zece clase cu medalia de aur, mama a fost bucuroasă până la lacrimi. Repeta întruna: „Nu m-am trudit zadarnic. Învaţă, fecioraşule, mai departe. Voi face tot ce depinde de mine, pentru ca să devii om". În ziua aceea, când, după absolvirea Facultăţii de Fizică şi Matematică, am susţinut teza de licenţă, mama mă aştepta în parc, pe o bancă. Am ieşit din universitate împreună cu aleasa mea Olea. Ea era anul trei la institutul pedagogic. Eram veseli şi bine dispuşi. Ne ţineam de mână, iar Olea ciripea ca o păsărică. Nici n-am observat-o pe mama care ne venea în întâmpinare. Când a apărut ca din pământ alături de noi, am exclamat uimit: — Mamă, eşti aici! Mi-am susţinut teza! — Mă bucur mult pentru tine, fiule. — Mamă, ea este Olea. — Bună ziua, Olguţa. Mă numesc Ana Mihailovna, spuse mama şi, cu multă sfială, îi întinse mâna. Luându-şi rămas bun de la noi, mama zise: — Eu trebuie să plec, dar tu, Olea, vino pe la noi. Voi fi bucuroasă. Mama plecă. Eu şi Olea, ţinându-ne de mână ca doi copii, ne-am mai plimbat încă mult timp. Obosiţi, ne-am aşezat pe o bancă. Olea a zis aşa, dintr-o dată: — Nu ştiu de ce mă tem de mama ta. M-a jenat privirea ei pătrunzătoare. — Ţi s-a părut. Crede-mă, ai s-o îndrăgeşti. — Nu ştiu dacă o voi putea iubi. Numai o singură mamă există pe lume - cea care te-a născut. Nu mi-a plăcut că, într-o zi aşa de deosebită, discuţia cu Olea a căpătat un ton atât de neplăcut. Şi am trecut la altă temă. Seara, când ne luam rămas bun, Olea mi-a zise: — Uită ce am spus. Pur şi simplu, din interiorul meu a vorbit gelozia faţă de mama ta. Mă duceam acasă bucuros că Olea şi-a schimbat părerea despre mama mea. Între timp, mama mă aştepta acasă. Pe masa acoperită cu o frumoasă faţă de masă, mă aştepta o splendoare de plăcintă. Am băut ceai cu dulceaţa noastră preferată şi am discutat mult, câte-n lună şi-n stele. Aveam o senzaţie de bine, de pace, căldură şi confort. Peste un an m-am căsătorit cu Olea. Înainte de aceasta, i-am pus mamei întrebarea dacă-l place Olea. Ea mi-a răspuns: — Tu ai să trăieşti cu ea. Mi se pare cam alintată şi iubitoare de sine şi îţi va fi greu să trăieşti cu ea. — Mămico, e bună, foarte bună, am răspuns eu, pur şi simplu tu n-o cunoşti. Vei trăi cu noi şi vei vedea. — Aşa să fie, fecioraşule, zise ea oftând. Domnul să vă binecuvânteze. — Dacă există, ne va binecuvânta, am răspuns eu glumind. — Nu glumi pe seama lui Dumnezeu, fecioraşule. Cu aceasta mult mă întristezi. — Iartă-mă, mamă, nu mai fac. Chiar îndată, după căsătorie, am avut o conversaţie neplăcută cu Olea. N-o recunoşteam. Ea pur şi simplu striga: „N-am nevoie de mama ta!". Tăceam şi credeam că toate se vor aşeza la locul lor cu timpul. Mă chinuia conştiinţa, când mă gândeam ce-l voi spune mamei. Ea aştepta invitaţia, după cum ne-am înţeles, de a sta împreună cu noi. Nu demult primisem un apartament, în care era prevăzută şi suprafaţa de locuit pentru mama, deoarece ea îşi dăduse apartamentul autorităţilor locale, având în vedere că vom sta împreună. Credea că totul e gata pentru mutarea ei la noi. Ştiind că mama aşteaptă s-o luăm, m-am dus la ea. Deschizând uşa, am observat că lucrurile erau deja împachetate. Mama, bucuroasă, m-a întâmpinat cu cuvintele: — Ai venit? Azi ne mutăm? Nu ştiam ce să-l spun. Sfiindu-mă, cu greu am rupt cuvintele: — Olea e împotriva mutării tale la noi. Nu ştiu ce să fac. Să schimb iarăşi apartamentul? Ce mă sfătuieşti tu? Pentru o clipă, mama s-a schimbat la faţă, apoi a spus veselă: — Trăiţi în pace, fecioraşule! Eu n-am să vă împiedic. Îmi voi găsi apartament, dar acesta lasă să-ţi rămână ţie. — Mulţumesc, mămică! Eşti cea mai bună mamă de pe lume. Pentru apartamentul tău eu voi plăti. — Ce spui, fecioraşule? Am cu ce achita! Primesc pensie şi apoi mai lucrez încă. Nu te nelinişti! M-am aşezat pe taburet. Mi se părea că am venit acasă şi nu aş mai fi plecat nicăieri. Aveam dorinţa să stau acasă. Mama s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe cap şi m-a invitat să bem ceai. În timp ce beam ceaiul, m-a întrebat despre serviciul meu, despre planuri. I-am povestit tot. Era deja târziu când mi-am luat rămas bun. Mama s-a apropiat de mine şi m-a sărutat pe frunte. În ochi i-au sclipit lacrimi. — Mamă, plângi? — Nu, fiule, pur şi simplu mi s-a părut că eşti micuţ, fără ajutor şi aş vrea să-ţi las ca moştenire dorinţa mea de vis: oricât de mult te-ai ridica în viaţă, să rămâi om. Domnul să te binecuvânteze. — Mamă, parcă îţi iei adio. — Nu, fecioraşule, du-te, Olea te aşteaptă. Transmite-l salutări. Am sărutat-o pe mama şi am plecat. Olea nu dormea, aştepta. Nici n-am reuşit să sun, că uşa s-a deschis şi Olea a întrebat: — Ei, cum a fost? — Mama ţi-a transmis salutări. — Ce rost au salutările, zise ea nervoasă. Ce aţi hotărât? — Mama a renunţat la apartament în folosul nostru şi a spus că îşi va căuta locuinţă. Doreşte ca noi să fim fericiţi. — Bravo mamei tale. Am ştiut eu că Ana Mihailovna e un om cu inimă mare. Olea s-a înviorat, iar mie mi s-a pus o piatră pe suflet. Parcă din depărtare auzeam vocea mamei: „Visul meu, fecioraşule, este ca oricât te-ai ridica în viitor, să rămâi om". Şi m-am gândit: Chiar acum sunt un om de nimic! Odată, când am venit seara acasă, Olea m-a anunţat: — A venit o scrisoare de la mama ta. Ana Mihailovna e în orăşelul N. la soră-sa. Stau împreună, se simt bine. Eram şocat. Mama a plecat deci?! Iarăşi am simţit greutatea aceea pe suflet. Probabil a plecat din cauza mea, ca să nu-mi amintească de singurătatea ei. Ni s-a născut o fiică. Am anunţat-o pe mama despre aceasta, prin telegramă. Ea ne-a felicitat şi peste o vreme ne-a trimis cadouri pentru fetiţă. Pe urmă, ni s-a născut fiul. Iarăşi am anunţat-o prin telegramă. Şi din nou am primit felicitări şi cadouri, de-acum pentru băiat. Odată, Olea m-a întâmpinat în prag cu o faţă nemulţumită şi mi-a spus: — Scrisoare de la mama ta. Vine să-şi vadă nepoţii fără să-şi fi cerut voie. Vine şi mama mea şi nu ştiu dacă este bine să fie împreună. Ce zici? Poate trimitem telegramă să mai zăbovească. — Lasă să mai aştepte a ta, ea vine des pe la noi, pe când a mea nu a fost de cinci ani şi nici măcar nu şi-a văzut nepoţii. Olea, fii om, i-am zis. — Bine, a răspuns ea bosumflată. A doua zi, m-am dus s-o întâmpin pe mama. Ea a ieşit din vagon radioasă şi s-a bucurat atât de mult că mă vede. Am alergat spre ea şi mama, îmbrăţişându-mă, a plâns în tăcere. Apoi, îndreptându-se, a zis: „Să mergem!" Ne-am îndreptat spre casă cu maşina mea cea nouă. În prag ne-au întâmpinat copiii, iar fiul meu a întrebat: — Tăticule, cine e asta? — Este bunica voastră, Ana. — A noastră? Dar de ce n-o cunoaştem? A zis Igor. Bunica s-a apropiat şi-a îmbrăţişat nepoţii şi peste o oră erau deja prieteni. Olea a venit târziu. A salutat rece. A pregătit cina, apoi ne-a chemat. Mama, stând la masă, ne-a întrebat despre lucru, despre treburi. Eu răspundeam. Olea tăcea. — Bunică, rămâi să stai cu noi! A zis Igor. — Rămâi, rămâi! Întărea Oxana. — Mulţumesc pentru invitaţie. Vă invit şi eu la mine, împreună cu mămica, cu tăticu. Veniţi. Dar mâine, copilaşi, plec. Sunt în trecere pe la voi. Şi m-am gândit să intru să fac cunoştinţă cu nepoţii. — Noi venim, venim, dar nu pleca! A doua zi mama se pregătea de plecare. M-am apropiat de ea şi, cu o voce rugătoare, i-am zis: — Mămico, mai rămâi măcar câteva zile. — Nu pot, fecioraşule. Eu sunt în trecere. Pe urmă. Altă dată. Am petrecut-o la gară. M-a sărutat şi mi-a zis: — Fecioraşule, măcar din timp în timp, scrie-mi. Am îmbătrânit şi mi-e tare urât fără tine. — Bine, mămico, i-am făgăduit, îţi voi scrie. Ne-am luat rămas bun şi într-adevăr îi scriam din când în când câte o scrisorică. Pe urmă m-am adâncit în lucru şi peste patru ani am anunţat-o că fiul ei este doctor în ştiinţe fizico-matematice. În loc de telegramă, a venit mama. A intrat în apartament, fiind parcă îngrijorată de ceva. Văzând-o, am strigat: — Mamă, tu eşti? Adia a ceva drag şi scump de la ea. M-am repezit, am cuprins-o în braţe şi am sărutat-o. — Da, fecioraşule, eu sunt. — Numai că nu aţi venit la timpul potrivit, Ana Mihailovna, spuse Olea. — Ba nu, a venit tocmai la timp, am replicat eu, cu reproş. — Deseară avem oaspeţi de vază şi n-am vrea ca prezenţa dumneavoastră să ne strice serată. Doar nu veţi putea nega că sunteţi credincioasă şi aceasta ne va produce disconfort. — Nu te deranja, Olea, plec degrabă. Am venit să-l felicit pe fiul meu şi să-l povestesc ce am visat. Visul acesta mi-a neliniştit inima şi de aceea m-am grăbit să vin la voi. Aici Ivan Maximovici a tăcut, parcă amintindu-şi ceva. — Ivan Maximovici, povestiţi-mi visul mamei dumneavoastră, îl rugă Galea. — Deja e timpul să pleci acasă, Galea, nu să stai atât cu mine. — Serios, vreau să aflu. Ce a visat ea totuşi? Vă rog, povestiţi-mi. — Bine, dacă doreşti. Iată ce mi-a povestit în seara aceea mama: — Cu o zi înainte de telegramă, am visat ceva urât de tot, un coşmar adevărat. Îngerii au anunţat a doua venire a lui Isus Hristos şi eu am alergat cu mare bucurie să-L întâmpin. L-am văzut pe Isus strălucitor, pe nori albi ca de zăpadă. Ţinea o secere ascuţită în mână. Eu am strigat: „Iată Dumnezeul nostru, să ne bucurăm şi să ne veselim de venirea Lui!" Şi deodată am observat că nu erai alături de mine. Am început să te strig: „Vanecica! Vanecica!" Priveliştea venirii lui Hristos a fost înlocuită de alta: ardea lumea noastră păcătoasă, ardeau oamenii, într-un iaz mare de foc în care s-a transformat Pământul. Printre cei ce ardeau, te-am văzut şi pe tine. Am strigat fără să mai ştiu de mine: „Fecioraşule, salvează-te!" Tu ai răspuns: „E prea târziu!" Pe urmă ai început să mă blestemi cu cuvinte groaznice: „De ce lucrai zi şi noapte? Credeai că mi-ai creat o viaţă fără griji în tinereţe şi în copilărie? M-ai ajutat să mă ridic în societate şi astfel mi-ai asigurat iazul de foc! Pier! Pier! Strigai tu şi pe tine te blestem, tu eşti de vină că pier!" Când m-am sculat dimineaţa, am hotărât în modul cel mai serios să vin aici şi să-ţi vorbesc despre Planul de Mântuire şi să te îndemn la pocăinţă. — Asta ne mai lipsea, se indignă revoltată Olea. — Olea şi pe tine te implor, caută calea mântuirii. Cât nu-l târziu, răspunse mama. — Niciodată nu va fi aşa ceva! Strigă Olea cu trufie. În clipa aceea mi-a fost milă de mama. Am cuprins-o şi i-am zis: — Mamă, este doar un vis, te rog, nu încerca să-mi tulburi sufletul. Nu doresc să vorbesc despre aceasta. Mergi la tanti Sonea acuma, vei dormi la ea, iar mâine revino la noi. Mama exclamă: — Nu, copii, nu vă deranjaţi pentru persoana mea. Am dorit să vă povestesc despre marele Plan al Mântuirii, de răscumpărarea omenirii, dar o dată ce nu voiţi să ascultaţi, voi pleca chiar acum. Te felicit, fecioraşule, ai mai cucerit o înălţime. Fii un om adevărat! Iată cadoul meu! Şi spunând aşa, mi-a dăruit un frumos stilou cu peniţă de aur. Am sărutat-o şi, în şoaptă, i-am spus la ureche: — Pentru toate ţie îţi mulţumesc, mamă. Olea s-a apropiat, de asemenea a sărutat-o şi i-a zis: — Vă mulţumim, Ana Mihailovna, pentru toate, fiţi fericită! La revedere! Mama, îngrijorată, s-a pregătit să plece şi a ieşit în grabă. Am vrut s-o petrec până la scară, dar Olea a trântit uşa în faţa mea. M-am aruncat asupra Olei: — Totdeauna te porţi urât cu mama! Dacă mă iubeşti, de ce urăşti ce mi-e scump mie? Eram enervat, dar m-am reţinut, pentru a nu aprinde cearta. Am alergat la fereastră. Mama, mult aplecată, mergea pe trotuar. Mi se părea că suspină. În acest moment, Olea s-a apropiat şi mi-a zis linguşitor: — Nu te gândi la nimic rău. Regret. Dacă ar fi venit măcar cu o zi mai târziu asta nu s-ar fi întâmplat! Azi avem atâtea treburi, dar ea cu visul ei. Şi chiar atunci, a râs veselă şi a zis: — Să mergem, Vanecica, după cumpărături, timpul nu aşteaptă. M-am trezit ca dintr-un coşmar şi am mers după soţie, ca să aducem comenzile de la magazine, căci veneau oaspeţii. Cu timpul, toate s-au uitat. Au trecut zile, luni, ani. Noi ne-am scufundat în viaţă, în treburi. M-am deprins cu familia aşa cum era ea: soţie frumoasă şi copii educaţi bine. De atunci au trecut zece ani. O dată pe an îi scriam mamei o felicitare de Anul Nou şi primeam răspuns de la ea. Dar acum, iată, am ajuns infirm, nu mai am picioare, nu mai am mâna dreaptă şi mă gândesc deseori la mama. Am nevoie de ea foarte mult, aş vrea să mă destăinuiesc şi să-l cer iertare pentru tot trecutul. Este mama mea! De la mângâierea ei mi s-ar face mai uşor şi, ca în copilărie, aş recăpăta pacea. Galea, acuma dumneavoastră ştiţi totul despre viaţa mea. Acum, în faţa dumneavoastră, stă un om cu suflet de nimic şi neînsemnat. Galina tăcea. Era surprinsă de ceea ce auzise. Acum îi devenea clară purtarea soţiei şi a copiilor omului din faţa ei. A spus încet: — Ivan Maximovici, aveţi nevoie să vă întâlniţi cu mama dumneavoastră. Daţi-mi adresa, eu îi voi scrie, dacă dumneavoastră nu o puteţi face. — Galea, spuneţi-mi adevărul şi numai adevărul, e drept că soţia mea m-a părăsit? Se făcu linişte, linişte de tot, încât se auzea greieraşul care cânta departe. Galea răspunse: — V-a trimis o scrisoare. — Duceţi-mă în salon şi aduceţi-mi scrisoarea. Galina s-a cutremurat. — Nu vă temeţi, Galea! Eu m-am pregătit pentru orice lovitură în viaţă, cunoscându-mi soţia. Tot ce a scris rău în scrisoare, am citit deja din comportamentul ei de mai înainte. Am simţit eu că nu mai am nici familie, nici casă şi am rămas singur. Nu te deranja, nu voi păţi nimic, iar dacă va trebui să-l scriu mamei scrisoare, o voi scrie singur, bineînţeles cu ajutorul dumneavoastră. Galea l-a dus în salon, a luat scrisoarea şi i-a adus-o. La plecare, i-a spus: — Ivan Maximovici, fiţi curajos şi pregătit pentru aspra şi neaşteptata lovitură a sorţii! — Eu m-am pregătit pentru orice. Mă voi strădui să-l semăn mamei. Pe ea nu au doborât-o loviturile sorţii, măcar că le-a primit de la cel mai iubit om de pe pământ - fiul ei. — Noapte bună, a spus Galina şi a închis încet uşa salonului după ea. La început voise să plece acasă, dar pe urmă se hotărî să rămână la spital, nu cumva să fie nevoie de ajutorul ei. Noaptea a trecut. Dimineaţa, Galina a intrat în salon. Ivan Maximovici dormea liniştit. Scrisoarea stătea pe pieptul lui. Galea luă scrisoarea şi o puse în plic. Ce s-a petrecut în noaptea aceea? Ivan Maximovici a citit scrisoarea. Pe urmă a mai citit iar şi iar, de câteva ori. Nu putea crede nicidecum că Olea şi copiii l-au părăsit în cele mai grele clipe din viaţă, lăsându-l singur. Simţea cum i se frânge inima de dor. Ar fi vrut să strige de durere. Asta era. Rămăsese singur, inutil, nimeni n-avea nevoie de el. „Oare chiar niciodată Olea nu m-a iubit? Oare chiar numai de poziţia mea socială şi de mijloacele mele a avut nevoie? Am trăit douăzeci şi cinci de ani împreună şi în clipele celei mai grele încercări să mă părăsească?! E drept că eu am cincizeci de ani şi sunt infirm, iar ea are patruzeci şi cinci de ani şi încă e frumoasă. Dar copiii? Ah, copiii, copiii. " Aşa cugeta el noaptea şi iarăşi lua scrisoarea, recitind-o o dată şi încă o dată: Vanea, îţi scriu scrisoarea aceasta şi plâng, dar nu pot face nimic cu mine. Mă vei acuza, dar nu am nici o putere. Semeni mult cu mama ta la caracter. Ea este răbdătoare, puternică spiritual şi întotdeauna răbda ofensele tăcând. Eu am schimbat apartamentul şi plec împreună cu copii în oraşul M. Cred că trebuie să divorţăm şi sper că nu-mi vei pune piedici. Aşa va fi mai bine. Ştiu că îţi va fi greu să treci peste toate astea, dar nu uita că ai mamă. Ea te iubeşte şi în clipele grele nu te va părăsi, nu vei rămâne singur. Iartă-ne pe toţi! Nu mă blestema! Nu te mai gândi la noi! S-a întâmplat ceva ireparabil. Iartă-mă, Vanea! Olea şi copiii. El se gândi: Olea şi copiii! Iată şi ultima înştiinţare că am avut soţie şi copii, familie. Nu-s copiii şi nu-l Olea. Toată viaţa m-a aţâţat împotriva mamei. Eu am fost cel mai nerecunoscător fiu de pe lume. A venit timpul să-mi întoarcă spatele şi mie copiii mei, cum i-am făcut şi eu mamei mele. Nu în zadar se spune: „Ce semeni, aceea vei secera". Iar acum Olea scrie: „Tu ai o mamă care te iubeşte". Olea, Olea, cum de îndrăzneşti tu să-mi aminteşti de mama? Iar eu, orbit fiind de iubire pentru tine, mi-am îngăduit să ofensez cea mai scumpă şi dragă fiinţă - sărmana mea mamă! Da. Mi-a rămas doar mama mea, aici ai dreptate. Mama care m-a crescut şi m-a educat în condiţii extrem de grele. Ea a făcut totul ca eu să cresc şi să ajung un om cinstit, protejându-mă de influenţa stricată. M-a învăţat din fragedă copilărie să mă închin lui Dumnezeu, Care singurul poate să audă şi să ajute în toate greutăţile. Tot ceea ce aveam, ce am obţinut, totul îi datorez mamei mele. Şi cum i-am răsplătit? Au trecut deja zece ani de când n-am mai văzut-o. Zece ani! În aceşti zece ani, am făcut doar schimb de telegrame. Ivan Maximovici a împins scrisoarea soţiei şi a hotărât ferm să-l scrie mamei o scrisoare, sincer să recunoască greşeala, să-şi ceară iertare şi s-o roage să vină la el. Sufletul i s-a liniştit şi peste câteva minute a adormit. S-a trezit tocmai la masă. A sunat şi peste câteva clipe a intrat Galina. — Galina, scuzaţi-mă că v-am deranjat. Am vrut să vă rog să-mi scrieţi scrisoarea pentru mama. — Bine, voi rămâne după lucru şi vă voi ajuta. Seara, Galina a intrat având în mână pix şi hârtie. Bucuroasă, a zis: — Vă stau la dispoziţie. Dictaţi. — M-am gândit să-l trimit o scrisoare scurtă. Scrieţi: „Scumpa mea mămică, Te rog, iartă-mă, dacă mă mai poţi ierta. Sunt foarte singuratic. Stau în spital. Sunt infirm, părăsit de toţi. Nu-ţi cer să mă iei la tine. Nu, la aceasta nu am dreptul. Eu vreau să-ţi cer iertare pentru toate suferinţele ce ţi le-am pricinuit. Mamă, am nevoie de tine, foarte multă nevoie. În cele mai grele clipe, cele mai amare ore din viaţă, fiul tău are nevoie de tine. De tine, cel mai apropiat, cel mai scump om pentru mine. Te rog încă o dată: iartă-mă! Al tău, Vanea" Galina a scris adresa pe plic şi a ieşit. Aşezându-se pe scaun ea continuă scrisoarea, dar pe urmă, a şters cu hotărâre ce scrisese şi, îmbrăcându-se, a plecat la oficiul poştal.

ORAŞUL  ZEULUI  CU  DOUA  FEŢE   Clnd timpul deschide o cale nouă, săpând nei brazde pe faţa pământului, vechile drumuri – asemenea zbârciturilor de pe un obraz smochinit – îşi pierd urmele de altădată. Drumurile, pe care istoria le croieşte între diferite ţări, au parte de năstruşnice prefaceri. Unele te uimesc prin prospeţimea, lărgimea şi viaţa lor clocotitoare; altele, căutând să-şi păstreze măreţia de veacuri, se pustiesc, totuşi, şi se cufundă în tihna paraginilor. Iarba începe să răsară printre lespezile de piatră, iar rădăcinile copacilor — Şuvoi vânjos de viaţă nouă – urnesc pietrele din loc. Până şi păsările şi dihăniile uită că, pe aceste drumuri, s-au perindat odinioară care triumfale sau a umblat picior de om. Multe din drumurile croite să dureze veacuri de-a rindul îşi mai păstrează trăinicia de odinioară, dar râmân de izbelişte. Oraşele, aşezate de-a lungul marilor drumuri ale istoriei, poartă şi ele urmele acestor prefaceri. Unele cad În paragină, altele, dimpotrivă, se umplu de o larmă pe care nu o cunoscuseră mai înainte. Unele se lăţesc, înghiţindu-şi periferiile şi ajungând hăt departe cu străzile lor, în timp ce, pe caldarimurile desfundate ale altora, încolţesc seminţele aduse de vânturile pornite din crângurile şi câmpiile învecinate… Bisericile părăsite de la marginile oraşelor sunt tăinuite de frunzişul sălbăticit al copacilor; pe clopote se aşterne colbul, iar pânza urzită de păianjeni, între limba şi gura lor, licăreşte în bătaia soarelui. Nici numele oraşelor nu s-au dat la întâmplare. Astfel, nu întâmplător, şi-a luat numele de Genova oraşul în care s-a născut Paganini, omul condamnat din pricina genialităţii sale şi blestemat pentru talentul pe care l-a avut. În evul mediu, cetatea se numea Janua, cuvânt care, pe latineşte, înseamnă „uşă“. Dar nu chiar o uşă cu canaturi şi balamale, ci poartă sau prag, care desparte lumea largă de locuinţa strimtă a omului. Janua însemna, deopotrivă, întâmpinarea zilei ce va veni – prag între ziua de ieri şi începutul zilei de mâine – ca şi privirea aţintită înspre viitor, neuitând însă trecutul. Zeul roman Janus era păzitorul pragurilor de casă şi al porţilor oraşelor, întruchipare a unei himere geometrice, care statornicea hotarul dintre trecut şi viitor, locul unde prezentul devine mai subţire ca umbra pânzei de păianjen. De aceea, zeul roman era înfăţişat printr-un cap cu două feţe. Cu o faţă privea înainte şi cu alta îndărăt, deşi amândouă feţele erau ale aceluiaşi cap. Să nu uităm că prima lună a anului poartă numele de ianuarie, fiindcă, odată cu venirea ei, se încheie ultimele clipe ale anului care s-a scurs, iar prin ger şi vifor străbat glasurile apropiatei primăveri din noul an. Odinioară, Mediterana – această gigantică elipsă – era împodobită cu o cunună de oraşe strălucitoare. În apusul îndepărtat, dincolo de Coloanele lui Hercule, se întindea Oceanul Atlantic. Vechile inscripţii greceşti pomenesc de călătoriile fenicienilor în partea cealaltă a Coloanelor lui Hercule şi despre expediţia lui Jason, care a purces să caute lâna de aur. Platon, în „Timeu“ şi „Criton“, povesteşte că, dincolo de Coloanele lui Hercule, era odinioară un drum care ducea înspre Atlantida. Aceasta a ipierit în valurile oceanului, dar rămăşiţele vechilor ei popoare le mai întfinim şi astăzi pe faţa pământului. Aşa cum Ar- himede vorbeşte de firicele de nisip, tot aşa Platon povesteşte despre lumile vechi, despre dispariţia lor şi naşterea altora noi. Lumea veche n-a depăşit Coloanele lui Hercule. Îndrăzneţii marinari care au pornit spre soare- răsare, deschizând drumuri spre Orient, au avut mai mult noroc decât cei care au călătorit spre soare-apune. Spre Răsărit, se aţinteau atât privirile celor ce râvneau la aurul Indiei, cât şi gândurile celor mistuiţi de dorinţa de a vedea focul nestins al candelelor Ierusalimului. O pafta strălucitoare la cingătoarea de oraşe din jurul Mediteranei, cheie a porţilor pământului – iată ce era Genova în veacurile acelea. În Genova, a văzut lumina zilei omul care a năzuit să închidă uşa spre lumea veche şi să deschidă poarta spre lumea nouă. La Genova, s-a născut Columb. Când aurul Americii a potopit Europa şi când vechii Indii din Levant i-au luat locul Noile Indii, s-a stins viaţa drumurilor ce treceau pe la poarta genoveză, legând Europa cu străvechiul Orient. În secolul XIV, Genova a pierdut Ciprul; peste patru veacuri, a pierdut şi Corsica. Această insulă genoveză a fost cotropită de francezi. Iar mai apoi ofiţerul corsican Bonaparte a pornit spre Italia, coborând din nord, împreună cu Massena, şi s-a îndreptat spre Genova. Oraşul cucerit a încercat să-şi păstreze neatâmarea şi, chiar sub ocupaţia lui Bonaparte, Republica genoveză continua să-şi aleagă dogii. Pe timpul lui, au mai existat încă douăsprezece guvemăminte şi opt prefecturi. Aristocraţia din consiliul celor zece cirmuia oraşul. Orăşenii bogaţi şi nobilimea – trei sute la număr – alcătuiau Consiliul cel mare al cetăţii. LEGENDA NAŞTERII Din gangul care se strecura printre case, dând într-altâ uliţă, trei trepte tocite şi murdare te duceau la clădirea cenuşie din Passo di Gatta Mora. Pe aceste trepte, spune legenda, alunecase o moaşă… Poticnindu-se, ea pomeni numele dracului. În aceeaşi clipă uşa se deschise şi se auzi scincetul răguşit şi piţigăiat al noului născut, cane era Paganini. Copilul a plins toată noaptea, a plâns şi dimineaţa. Plângea, tinguindu-se parcă împotriva cruzimii părinţilor, care-l chemaseră la viaţă intr-o noapte atât de neagră şi furtunoasă, când marea înfuriată se izbea de cele două diguri genoveze, bubuind ca o gură de tun. Era în noaptea de 27 octombrie a anului 1782. MIZERIE În apropiere de Passo di Gatta Mora, se afla, în anii aceia, o clădire lunguiaţă, care atrăgea privirile trecătorilor prin cercevelele înnegrite ale ferestrelor, prin petele de igrasie, prin tencuiala scorojită şi înverzită. Era un han pentru săraci – Albergo dei poveri. În ceata de copii zdrenţăroşi, ce năvăleau în stradă tocmai din acea clădire, ca să se joace cu corăbioare de lemn sau de hârtie, făcându-le să plutească pe băltoacele din preajmă, sau care se incăierau în mijlocul uliţei, um- plând-o de ţipete şi larmă, puteai zări un băieţaş cu frunte lată, cu un nas foarte lung, cu păr negru, încirlionţat, şi cu falca atât de ieşită în afară, încât avea înfăţişarea unei maimuţe. Doi ochi mari, negri, te izbeau în mod ciudat, dacă-i priveai chipul slut. Faţă de întreaga arătare a copilului – braţe lungi, picioare subţiri, cu labe enorme, degete prelungi la nişte mâini deşirate – ochii aceştia, neobişnuit de frumoşi, te surprindeau. Când ochii îi seânteiau de curiozitate, i se schimba întreaga faţă, pierzându-şi, ca prin farmec, urâţenia. Dar impresia aceasta trecătoare se destrăma într-o clipă şi mica făptură, rin jind, ţipând şi înjurând sălbatic, se năpustea, laolaltă cu alţi tovarăşi de joacă, asupra celorlalţi copii, şterpelindu-le corăbioarele şi bărcuţele purtate pe şuvoaiele repezi ale apei de pe marginea străzii. În gangurile întunecoase şi înguste ale „Hanului”, copiii se jucau de-a v-aţi-ascunselea. Duminica după-amiază, se strângeau ca să caşte gura la vreun olog bătrân, care, după ce se îmbăta bine, îşi bătea baba cu cârja. Copiii se cocoţau pe ultima treaptă a scării şi, de acolo, priveau pe geamul de deasupra uşii şi se desfătau în voie cu scenele acestea de familie. Adesea, apropiindu-se tiptil de uşa odăiţei în care cerşetorii jucau zaruri, ei aşteptau cu răbdare clipa când păgubaşii se luau la bătaie cu câştigătorii. Una dintre primele lovituri pe care viaţa i le-a hărăzit lui Niccolo a fost o boală lungă şi grea. A zăcut trei săptămâni cu fierbinţeli mari, aiurind şi sărind din pat, încât a trebuit să i se lege miinile şi picioarele şi să i se pună pe cap, tot timpul, ştergare udate în apă rece. Boala îl vlăguise. Pentru multă vreme, rămase departe de joaca celor de aceeaşi vârstă. Ceasuri întregi cânta din lăută, în timp ce mamă-sa cârpea, spăla, călca şi pregătea cina sărăcăcioasă. Începu să cânte şi din chitara lui taică-său. Niccolo creştea sub ochii grijulii ai mamei. Pe fratele mai mare, Francesco, mai că nu-l zărea pe acasă: el vorbea totdeauna în taină cu bătrinii care veneau la taclale pe la signor Antonio. Francesco era, pentru Niccolo, un străin, ba mai mult încă – un om nesuferit. La rindu-i, signor Antonio dădea tot mai rar pe acasă. Trezindu-se intr-o noapte, Niccolo văzu pe maică-sa îngenunchiată în faţa crucifixului şi rugându-se. Tată-său nu era acasă. Mama aruncă o privire feciorului şi, apropiindu-se de pat, îi spuse: — De ce nu dormi? O să vină şi tata îndată, că nu-i departe. Joacă şi pierde; speră să ne aducă fericire, dar ne căşunează numai necazuri!… Abia a doua zi, pe la amiază, se întoarse acasă Antonio Paganini. Băiatul cânta din lăută. Era atât de absorbit, încât nu băgă de seamă când intră tatăl. Acesta rămase locului şi îl ascultă zâmbind. În spatele lui, chiar în prag, se oprise şi mama. Când băiatul sfirşi de Cântat, tatăl începu să-l aplaude şi apropiindu-se de dânsul, puse, poate pentru prima dată, palma lui mare pe capul negru şi cârlionţat al copilului. Micul maimuţoi deschise larg gura cu dinţii gălbejiţi, ridicându-şi privirea speriată şi linguşitoare înspre chipul aspru al bătrânului. — Vai, cât eşti de slut l – rosti deodată signor Antonio. Duioşia i se irosise de pe obraz. Apoi, întorcându-se către nevastă-sa, îi zise: — Hai, Tereza, fugi şi cumpără ceva de-ale mâncării! Mi-i o foame de lup. Azi ni se cuvine să ne veselim puţintel. Luă chitara, se aşeză în faţa băiatului şi-i făcu semn din cap. — Carmagnola! Tatăl cânta bine, băiatul încerca, sfios, să-i ţină isonul. Apoi, Antonio Paganini lovi coardele, dădu la o parte chitara şi, cu paşi mari, hotăriţi, trecu în camera de alături. Ieşi de acolo cu o vioară veche şi spuse băiatului: — Niccolo, am să te învăţ să cinţi la vioară! Am să fac din tine o minunăţie! Ai să câştigi bani mulţi 1 Ştii tu ce-i asta? E vioara care a aparţinut unui străbunic al nostru, înmormântat la Capua, chiar în biserica Sfânta Anna. Ceea ce am pierdut eu la bureă, va trebui să câştigi tu, cu vioara. Azi e o zi norocoasă. Vezi maşina aceea? — şi arătă cu mâna spre nişte tabele de carton, ce se aflau pe masa de scris. Asta-i invenţia mea! Am în mână secretul succesului. Discurile astea simple, de carton, se învârtesc şi-mi arată taina câştigului… În clipa aceea, signora Paganini intră cu un coş în. Mână: — Pot să plec, Antonio? — Da! Da! Du-te! Scoase din buzunarul vestei ura teanc de bancnote şi, alegând-o pe cea de valoare mai mică, i-o întinse. După cum vezi, Terezo, zise el, treburile merg mai bine. Maşina mea de ghicit nu m-a înşelat. Acum ştiu precis ce numere de loterie trebuie să cumpăr, ca să. Câştiig!… — Nu te mai osteni degeaba! — îl întrerupse nevasta. Nu-i nevoie să mă minţi: ştiu doar că joci cărţi… — Ba tu minţi! — tună bătrinul. Hai, cară-te l Vezi-ţi de treabă… Şi astfel începu prima lecţie de vioară. Bucăţica de om pricepea cu greu cele ce dorea taică-său. Acesta se înfuria şi, la fiecare greşeală, îl plesnea peste ceafă. Apoi luă de pe masă o linie lungă, colţuroasă, şi se apucă s-o folosească la fiecare greşeală a băiatului. Cu lovituri dibace şi aparent uşoare, îi dădea peste mâinir, umplându-i-le de vânătăi. Când Tereza Paganini reveni cu cele târguite, signor Antonio se afla în culmea mâniei. Zăvorise copilul în cămnară, poruncindu-i să execute acolo primul exerciţiu de vioară. Timp de un ceas răsunară din încăperea aceea strimtă sunetele sălbatice şi stridente, în timp ce Antonio Paganini şedea la masă cu nevastă-sa, cinstindu-se cu vinul adus. Se lăuda cu câştigurile sale şi îl blestema pe signor Law, care ruinase băncile franceze şi invadase toată Franţa cu bancnote fără valoare, în locul monedei sunătoare de mai înainte, bună şi trainică. Îi blestema pe acţionarii italieni, care se înţeleseseră cu negustorii francezi. În zilele în care „nemernicii ăia“ de francezi puseseră mâna pe fortăreaţa cea mare a Parisului şi, lepădându-se de sfânta biserică şi de Dumnezeu, vârâseră pe rege la închisoare – mările erau bântuite de uragane, care nu mai semănau nici pe departe cu furtunile de altădată… Dar nicio furtună nu pricinuise atâta pagubă comerţului maritim ca răscoala gloatei franceze. Englezii popriseră vasele comerciale ale Franţei. Negustorii francezi încetaseră plăţile către băncile italiene. Bursa îşi încetase activitatea. Ale cui păcate trebuia să le ispăşească ol, Antonio Paganini, vechi şi cinstit misit? De ce tocmai el trebuia să îndure atâtea din cauza răscoalei norodului din Franţa? — Şi gloata asta blestemată, detfilând pe uliţe cu bonete roşii şi cu hârci înfipte în virful suliţelor, intonează cânte- cul nostru genovez Carmagnola! Cum de nu le e ruşine să batjocorească frumoasele noastre cântece 1… Limba bătrinului Paganini se împleticea tot mai mult. Tot mai des folosea Antonio cuvinte grele. Îi înjura pe toţi, vorbea de necinstea nobilimii, de falimentul negustorilor. Din senin, se apucă să-şi laude maşina de ghicit numerele ciştigâtoare. Nu-şi dădea seama că soţia sa tace, nici nu vedea suferinţa întipărită pe chipul ei. Tocmai când se lăuda mai tare, lovi cu pumnul în masă: — Mii de draci! Auzi cum cântă băiatul? O să ajungă departe!… Abia atunci îndrăzni Tereza să-i aducă aminte că băiatul fusese bolnav nu demult, că era primejdios să i se ceară sforţări atât de grele şi de îndelungate şi că era timpul să stou şi el la masă. Signor Antonio îi tăie cu grosolănie şirul vorbelor. — Nu va îmbuca nimic până ce nu va cânta primul exerciţiu fără nicio greşeală! RĂZBOI La „Han“ se povesteau lucruri ciudate. Francezii aşezaseră pe una din marile pieţe ale Parisului un fel de estradă, iar pe estradă puseseră nişte stâlpi, între care prinseseră un triunghi mare de oţel, care luneca de-a lungul scobiturilor şi cădea cu vârful ascuţit în jos. Intr-un cuvânt, francezii imitaseră maşina folosită de bătrânii măcelari din Milano pentru a ucide vitele la abator. Maşina lor, însă, era pentru capete de oameni. L-au scos pe rege din turnul în care-l ţinuseră prizonier, l-au pus sub maşină şi au lăsat să-i cadă pe ceafă triunghiul cel greu de oţel. Ridicară apoi căpăţâna despărţită de trup şi, ţinând-o de plete, o arătară poporului parizian strâns în preajmă, strigând: „Iată adevăratul rege al Franţei!“ Niccolo asculta cu uimire toate aceste vorbe, ce umblau din gură în gură. Se spunea că regele fusese un ticălos şi un trădător al poporului, aşa încât uciderea lui era o pedeapsă meritată pentru crimele de care se făcuse vinovat în faţa ţării. Se mai spunea că chemase în ajutor oşti străine, pentru a trece Franţa prin foc şi sabie; se vorbea despre satele franceze, cuprinse de flăcări, despre grozăviile foametei îndurate de cei mulţi, despre coaliţia împărăţiilor vecine, unite pentru a salva pe Ludovic al XVI-lea şi despre războiul ce l-au pornit împotriva poporului francez răsculat. — … Ai auzit? Francezii cintă Carmagnola noastră… Micul Paganini cinta acum destul de bine. Învăţase notele. Iar când lipsea de acasă bătrânul, încerca să compună singur mici cânteee. În închipuirea lui, îi vedea po francezii cu bonete roşii, avântându-se cu drapele ca să cucerească fortăreaţa Parisului! „Bastia, Bastiliotf, parcă aşa-i zice, se căznea să-şi amintească micul Paganini, şi sunetele ce îi veneau de la sine le reda în cântecul viorii lui vechi şi prea mari pentru el. Carmagnola suna melodioasă, plină de viaţă. Părea alt cântec, altă Carmagnolă. Intr-o zi, profitând de lipsa tatălui, micul Paganini plecă pentru prima dată de acasă, cu gândul să împărtăşească şi altora cântecul lui. El păşi prin gangul întunecos al „Hanului", parcă dosind o pradă. Aici îşi făcu Niccolo debutul în faţa lumii. Simţi o mândrie deosebită când glasului viorii lui i se alăturară şi vocile oamenilor care-l ascultau. Femeile şi bărbaţii, strânşi împrejur, cântau în cor o nouă Carmagnolă. O cântau acum cu toată bogăţia de nuanţe pe care i-o dăruise arcuşul lui Paganini. Ca şi înainte, soarele strălucea viu deasupra Genovei. Ca şi înainte, valurile mării susurau blând, scăldând digul de la Darsena Reale. Ca şi înainte, arborii înfloriţi din grădina publică, se legănau ritmic, în timp ce monumentele de marmoră din cimitirul Genovei sclipeau albe în ibătaia razelor, străjuind, neclintite în măreţia lor, vechile morminte ale aristocraţilor genovezi. Nimeni, în afară de consiliul cetăţii, nu ştia că uraganul ce smulgea acoperişurile palatelor bate de la nord spre sud şi din apus spre răsărit şi că, poate, peste noapte, cerul senin al Genovei se va acoperi de nori. Umblau zvonuri nelămurite că, undeva, în Alpii apuseni, prin trecătorile munţilor, apăruseră uniforme roş-albastre şi că armata de cavalerişti, ce se îndreaptă spre Gastel-Franco şi cetatea Bard, poartă în frunte nişte flamuri tricolore. Dar acestea nu erau decât zvonuri. Se rostea un nume italienesc, un nume vestitor de viaţă fericită şi norocoasă pentru cel oare-l purta. Buonaparte – soartă bună – era numele omului care venea dinspre nord, îndreptindu-se către sud, în fruntea unei întregi oştiri de răsculaţi. — Cine-i omul acesta? — spunea bătrinul Paganini, şezând la masă. E feciorul unui simplu sindic[1] corsican. Cum dracu îşi îngăduie canalia asta să poarte uniformă de general, când nu-i nici măcar nobil francez? Cum o să fie în stare să se împotrivească armatelor regulate ale împăratului austriac? Se apropie sfârşitul lumii, adăugă el, sfârşind de băut a patra sticlă de vin. În curând n-o să mai avem unde fugi! Bursa genoveză se redeschisese de două ori şi, de fiecare dată, signor Paganini câştigase bănet, nu glumă. Avea noroc şi la cărţi, ca şi în năstruşnicele sale afaceri cu loteria. Vecinii şuşoteau că n-ar fi tocmai lucru curat cu numerele acelea de loterie, că roţile maşinii ar fi unse cu ulei de aur… Bătrânului îi mergea ca-n poveşti. Când, pe uliţele Genovei, se porniră vânturile reci ale iernii, lumea începu să fie tare îngrijorată: se vorbea pe faţă despre înaintarea trupelor franceze dinspre apus, dinspre Nisa. Bătrinul Paganini, însă, părea că nu vede şi nu aude nimic. Era cu totul absorbit în operaţiunile nespus de complicate ale unei noi… Loterii. Acum, nu mai avea ochi să vadă maşina – cu discurile ei de carton, cu planşetele de lemn, cu acele, săgeţile şi indicatorul ci de oţel. Biata maşină zăcea intr-un ungher plin de praf, şi nici molanul n-o mai băga în seamă. Acum nu mai avea nevoie să facă, noapU’ii, calculele acelea nebuneşti. Hârşâiiul acelor de oţel pe discuri de carton, asemănător ronţăitului unui şoarece, încetase. Limbile ceasornicului alergau, de data aceasta, singure pentru signor Paganini – timpul lucra pentru el. Paganini se lăsa în voia soartei. Curentul vremii îi mâna paşii. Apele erau tulburi şi, tocmai m aceste ape tulburi, fostul misit genovez avea să prindă un peşte gras. În nord, lucrurile mergeau prost. Puternicele şi solidele întreprinderii financiare din oraşe începeau să se clatine. Corăbiile nu mai plecau pe mare. „Piraţii militari” ai Angliei ajunseră stăpânii Mediteranei. Romanelli şi Spiro, proprietarii unei bănci din Genova, chemară la ei, dis-de- dimineaţă, pa misitul Antonio Paganini. Citiră împreună proclamaţia generalului Bonaparte: „Soldaţi! Aţi fost prost hrăniţi, sunteţi aproape goi ’ Guvernul republican vă datorează totul, dar nu poate face nimic pentru voi. Răbdarea şi curajul eroic, de care daţi dovadă, vă fac cinste, dar din aceste virtuţi nu vă puteţi făuri nici glorie şi nici nu puteţi dobândi ciştiguri. De aceea, am luat hotărârea de a vă scoate din munţi, spre a vă duce într-una din văile cele mai roditoare din lume. În l’aţa voastră se deschid drumuri largi, cu oraşe mari; o să vedeţi o provincie înfloritoare, o ţară nouă. Acolo vă aşteaptă onoarea, gloria, bogăţia! tt — Aşadar! — exclamă bancherul Spiro, fluturind sub nasul lui Paganini fiţuica de hirtie albastră. Aşadar, sol- dăţoiul ăsta necioplit a şi trecut la înfăptuirea celor promise armatei lui de tâlhari cu care vine dinspre Nisa? — Da! — îşi răspundea tot el singur. Seeătuieşte oraşele cu jafurile şi supune populaţia unui tribut mai gteu decât moartea! — Ne-am hotărât să închidem banca! — rosti mai departe asociatul său, adresându-se lui Antonio Paganini. Iar tio, care ne-ai fost un ajutor credincios, îţi facem o propunere, care nu poate decât să te onoreze: vei pleca în nord, luând cu tine şi oarecare bagaj, anume nişte saci cu actele băncii: ipoteci, poliţe, chitanţe, acţiuni şi rente. Numerarul il lăsăm deocamdată aici. Închidem banca şi plecăm pentru citva timp din Genova, undeva mai departe, iar tu vei duce la Cremona sufletul şi inima băncii noastre. Antonio rămase multă vreme pe gânduri. Chipul i sg posomori din ce în ce mai mult. Cu pleoapele neclintite, urmărea prin oglindă expresia de pe faţa celorlalţi. În sfâr- şit, îşi ridică privirea plină de o spaimă prefăcută. Pe chipul bancherilor se ivi nedumerirea. — Noi ţi-am încredinţat tranzacţii însemnate, ai fost mijlocitorul nostru în toate afacerile maritime ale băncii. Spune-ne: cum am putea să te răsplătim dinainte pentru cele ce vei face? — Defăimarea lui Pâganinl – cd. 120 Romanelli vorbise mai mult decât se cuvenea. Spiro se încruntă şi rosti răspicat: — Ştii? La nevoie, mă pot învoi cu frate-meu care tocmai e gata să plece în nord, dacă treaba aceasta e prea grea pentru dumneata, signor Paganini l Atunci bătrinul misit se hotărî să dea lovitura. El cunoştea relaţiile dintre cei doi fraţi. Ştia că se despârţiseră, în urma unei afaceri necurate. Ştia că nu din sentimente familiale renunţase signor Spiro să mai amestece poliţia austriacă în relaţiile dintre el şi propriul său frate, căutând să facă uitată cât mai degrabă toată povestea. Paganini îi măsură cu privirea şi, luând o înfăţişare şi mai jalnică, zise: — Prea stimaţii mei domni, nu uitaţi că am nevastă şi copii! Nu-i pot lăsa în voia soartei! Dacă părăsesc oraşul în care m-am născut, trebuie să-i iau cu mine. Trebuie să-mi cumpăr o trăsură bună. Caii mă vor costa mai mult decât pe alţi călători, căci trebuie să-i obţin fără complicaţii. În acelaşi timp, trebuie să trec numaidecât drept un călător sărac. Recunoaşteţi, ca să fim drepţi, că ceea ce-mi cereţi este tot una cu a mă azvârli chiar în gura leului Se făcu tăcere. Scena aceasta se repetă încă de trei ori, după care, signor Spiro, cu inima strânsâ ca intr-un cleşte, fixă suma de cinci mii de lire. Paganini se ridică şi, ţinându-şi pălăria în mână, le spuse: — Domnilor, mă aşteaptă familia, daţi-mi voie să plec! Vă rog să mă credeţi că… eu… din toată inima… Dar Romanelli îl opri cu un gest brusc: — Ia mai las-o şi tu, ce naiba! Hai, spune suma care să-ţi acopere nevoile familiei! Dar ce zor-nevoie să cari cu tine nevasta şi copiii? — Nu, domnilor, vă rog să mă iertaţi, dar… Paganini se îndreptă către uşă, signor Spiro îi tăie repede drumul, apropiindu-se de raftul pe care erau rân- duite catastifele băncii. Luând un registru gros, se propti în uşă cu picioarele depărtate şi-i spuse: — Gândeşte-te şi tu, încăpăţânatule, ce putem face, când suntem aproape ruinaţi!       fi-SK «5» — Tocmai de aceea nu vreau să vă mai sporesc pierderile, domnii mei… — zise Paganini. Voi trăi şi eu, s&rmanul de mine, din cei câţiva gologani agonisiţi cu sudoarea frunţii, în vremea din urmă. — Hai, spune, odată, ce pretenţii ai, ce aştepţi de la noi? Atunci Paganini, aiplecându-şi privirile în pământ, zise: — Procente din toate afacerile maritime ale băncii, de îndată ce domniile voastre vă veţi relua operaţiunile. Printre actele pe care le voi duce la Cremona, stimaţii domni vor fi într-atit de buni ca să adauge şi angajamentul prin care mă fac părtaş la veniturile băncii şi îmi plătesc douăzeci de mii de lire peşin, în ziua plecării. DRUMUL PE PĂMÂNT În nordul Italiei, la Cremona, locuia signor Paolo Stradivarius. În zilele în care se petrec cele povestite de noi, el îşi făcea aproape zilnic însemnări, scriind în carnetul său: „Savoia, Nisa, fortăreţele Alexandria, Coni, oraşe întărite ca Suza, Bunetti, Exillo au fost cotropite şi distruse. Un general francez necunoscut, un aventurier şi un nemernic, a împresurat Mantua, una din fortăreţele cele m.» i puternice… Milano e ocupat de armatele franceze. Ixi porţile oraşului, îţi sare în ochi inscripţia: «Glorie vitezei armate franceze!» Femei, în rochii viu colorate, şi bărbaţi, în veste de sărbătoare, îi întâmpină pe francezi cu cintetv şi urale. Ofiţerii sunt acoperiţi cu flori, iar tunurile sâut împodobite cu ghirlande şi frunze de viţă. Jandarmii împărăţiei austriece au fugit către nord, clerul îngrozit părăseşte oraşele, şi toate acestea din pricina presiunii brutale a unui bandit corsican, care nesocoteşte religia cato- lică şi închide mănăstirile. Pentru a obţine măcar un armistiţiu, ducele de Parma a plătit, peşin, două milioane şi a fost nevoit să dea douăzeci din cele mai bune tablouri din galeria sa şi caii cei mai buni din grajdurile sale, lăsând totodată oraşul fără provizii. Ducele de Modena a dat zece milioane, precum şi toate tablourile şi statuile din palat, inspăimintat, regele Neapolelui şi-a rechemat tru- pf’lc. Însuşi marele pontif al Romei a plătit acestui tâlhar douăzeci şi unu de milioane, oferindu-i, pe deasupra, şi o sută din cele mai minunate tablouri ale Vaticanului. Apoi, a plecat de la Bologna spre Ferrara, iar din Ferrara mai’ departe, dând, din laşitate, binecuvântarea sa oraşului Anco na ca să primească garnizoana franceză. Până şi Lom- bardia noastră a fost nevoită să plătească un plocon de douăzeci de milioane. Ce va fi mai departe? Şi cine-l însoţeşte, mă rog, pe acest groaznic răufăcător? Un oarecare Murat, fiu de cârciumar, un oarecare Massena, om fără nicio faimă, şi un oarecare Augereau, tot atât de puţin cunoscut. Niciunul n-are blazon de nobil, niciun aristocrat printre ei. Ba, de fapt, se află printre ei şi un ti, har cu stemă de baron: colonelul Marbeau“. La 27 decembrie 1797, generalul francez Dufeau, intervenind în ciocnirea de stradă ce se petrecuse între locuitorii Romei şi soldaţii francezi, a fost rănit mortal. La 10 februarie 1798, sub zidurile Romei, a apărut Berthier, cu o oaste de 18.000 de oameni. Cinci zile mai târziu, cetatea eternă, capitala lumii, unde îşi avea reşedinţa locţiitorul lui Christos, s-a proclamat din senin Republica Romană, şi armata franceză şi-a făcut intrarea în Roma cu muzică şi drapele. Corpul neînsufleţit al generalului Dufeau a lost îngropat în Capitoliu, unde odihneau cei mai de seamă bărbaţi din istoria lumii, iar marele pontif, papa Pius al YlII-lca, a fost luat prizonier şi dus la Valencia, într-o trăsură simplă, escortat de către ofiţerii francezi Miollis şi Radet. Genova era înfometată. Generalul Massena şi credinciosul său ajutor Marbeau hrăneau soldaţii cu un fel de; iluat cleios de ovăz. Bobul şi scrobeala treceau drept mâncare aleasă şi se împărţeau doar duminica. Ciorba avea în loc de fidea fâşii de piele de la raniţele vechi. Aşa trăiau <? i zi de zi şi aşa se scurgeau lunile. Francezii sufereau de foame. Dinspre nord, aprovizionarea se făcea anevoie. Transporturile franceze pornite din Marsilia erau rapiu- rate pe drum. În zarea mării, se iveau noi şi noi puncte albe. Pinzele umflate ale unor uriaşe corăbii străluceau în bătaia razelor de asfinţit. Apoi corăbiile îşi aruncau ancorele şi un zid lung cuprindea tot orizontul, tivind marginile îndepărtate ale mării. Pe mal, răsăreau patrule de soldaţi francezi cu chivere şi căşti sclipitoare. Ştrengarii îşi băteau joc de ei, văzind cum le atârnă pe trupurile uscăţive şi prăpădite echipamentul jerpelit şi hainele de tot felul, în care rasele călugăreşti, prefăcute în mantale de campanie, se îmbinau cu uniformele gărzii naţionale, ale miliţiei pariziene sau cu uniformele Convenţiei. Santinelele franceze nu lăsau pe locuitori să se apropie de ţărm. La capătul digului se aflau posturi de veghe. Vasele comerciale genoveze fuseseră rechiziţionate şi acum erau folosite pentru nevoile armatei franceze. Comandamentul francez scruta cu îngrijorare orizontul. Pădurea de catarge, vasele uşoare şi cele de pază dispăruseră, iar în locul lor se vedeau enormele vase de linie. Acolo se c 0:1- centrase o forţă impunătoare, escadra, amiralului englez Keâth. Pe cheiurile de marmoră erau instalate bateriile franceze. Tunurile, cu ţevi lungi de aramă, fuseseră scoase de pe roţi şi aşezate în preajma cheiurilor lângă afetele răsturnate, iar pe chei se înşiruiau, printre ghiulele claie peste grămadă şi lăzile cu pulbere, balimezurile şi moi- tierele. Generalul Massena ar fi trebuit să plece demult în nord, dar teama unei debarcări engleze îl ţintuise în acest oraş, unde populaţia înfometată mâncase cei din urmă porumbei şi cele din urmă ciori, unde era primejdios pentru un câine sau o pisică să iasă pe uliţă, unde soldaţii francezi, luând cu sila năvoadele locuitorilor din împrejurimi, erau nevoiţi să se prefacă în pescari şi s-o pornească, în amui’g, cu bărcile, dincolo de ultimele întărituri ale diguiu:. în acele zile, când bubuitul tunurilor se auzea până în depărtări, când pe mare, în faţa ţărmului liguric, ardeau punţile, se sfâşiau pânzele şi se prăbuşeau în ţăndări catargele, când undeva, prin munţii înzăpeziţi, se aprindeau focuri, iar pe povârnişuri treceau în goană „strigind, pilcuri tir’ oameni cu arma în mină – în acele zile, (prin Como, Bergamo, Peschiero, trecea o caleaşca veche şi uzată, cu uşile jupuite şi geamurile sparte. înfofoliţi, ca să se apere de vânt, şedeau înăuntru un bărbat, o femeie şi un copil. Pe acoperiş erau legate nişte b. Tiuturi enorme. Vorreiterul şi surugiii, fluierind, pocneau din bice ca să îndemne mârţoagele. Caleaşca se oprea mereu În fata drumeţilor pe care-i întâlnea. De la aceştia aflară că detaşamentele franceze ocupaseră şoseaua spre Pavia şi Piacenza. Aşadar, erau obligaţi a face cale întoarsă către sud. Drumul spre Cremona era foarte anevoios. Trebuiră s-o ia pe căi ocolite. Tunurile armatei franceze des- f undaseră drumurile. Peste tot, pe unde trecuseră, bateriile franceze lăsaseră urme adinei. Călătorii noştri nu-şi dădeau numele lor adevărat, acela cii Paganini. Spuneau că-s familia unui simplu şi sărman frizer, care, înspăimântat de război, se muta de pe ţărmul mării în nordul Italiei, chiar în oraşul natal. Dormeau prin hanuri mici şi murdare. Se culcau îmbrăcaţi şi bătrinul Pr: ganini bodogănea tot timpul, dojenindu-şi nevasta pentru dorinţa ei neînduplecată de a părăsi Liguria. La început. Făcea treaba asta ca un actor, căutând a tăinui astfel adevăratul scop al călătoriei. Mai tirziu, îi deveni un obicei şi îşi luă rolul în serios. Drumul urca mereu, păduricile pline de umbră, cu desişuri de-un verde închis, povâmi- şurilc îmipânzite cu viţă de vie, cu frunza bătând în auriu, liv (? 7. Ile de portocali şi lărrâi, inundate de soare, se iveau t: >t mai des, alternând cu câmpiile acoperite cu lalele sau cu golaşele cringuri de măslini, de-un verde cenuşiu. Frunzişurile scăldate de razele soarelui îşi prefirau pe largi întinderi lumina lor verzuie şi diafană. Dar, tocmai la intrarea într-un oraş, se rupse osia. Călătorii au fost nevoiţi să întârzie trei zile, aştepând repararea caleştii. Era primul lor popas mai lung. Trudit de greul drumului şi doborât de damigeana de vin băută, signor Paganini dormi buştean timp de douăzeci şi opt de ore. …Căţărându-se într-un hambar, micul Paganini scoase vi ara din cutie. Fără să deschidă caietul de note, apucă arcuşul. Mama veghea catrafusele; tatăl, beat, sforăia. Jos, 1: poalele muntelui, un fierar aţâţa focul din vatră. Cu o clipă mai înainte – strtmbându-se în fel şi chip în faţa oglinzii şi scoţând limba – Niccolo nici nu se gândise să dinte la vioară. Din senin însă îi veni pofta să tălmăcească, prin sunete, impresiile călătoriei, să dea glas simţăminte- lor sale copilăreşti faţă de verdeaţa care năpădea întreaga privelişte. Pescarii care se întorceau de pe lac se opriră să asculte cintecul viorii. Timp de o oră, băiatul cintă nestingherit, până când, în sfârşit, zări pe fereastră mulţimea care-l asculta. Afară de pescari cu năvoade, erau acolo nişte orăşeni şi un vânător cu puşca la spate. Atunci se opri, lăsă vioara şi coborî încetişor scara… …Drumul urca mai sus, tot mai sus. Caii de schimb pe care-i primeau erau din ce în ce mai prăpădiţi. Mârţoa- gele abia puteau trage caleaşca mare şi largă. Adesea, trebuia să facă popasuri în primul sat ce le ieşea în cale, nu ca să schimbe caii, ci ca să-i lase să se odihnească. Popasurile acestea erau o adevărată nenorocire pentru Niccolo. Bătrânul Paganini, cuprins, pe neaşteptate, parcă de-o nebunie, îl silea să cânte la fiecare popas. Îl trezea noaptea şi-l punea să tragă cu arcuşul ceasuri de-a rinduL Când bietul violonist, obosit şi vlăguit, scăpa arcuşul din mână, tatăl, cu o lovitură de picior, îl trezea la realitate. Astfel trecură patru săptămâni de călătorie. Băiatul abia se mai ţinea pe picioare. Stând sub ploaie. În bătaia vântului, Niccolo răci şi începu să scuipe sânge. Şi totuşi, tată-său nu-l slăbea cu bătaia… O stângăcie, un tact greşit, o execuţie lipsită de viaţă, toate atrăgeau o pedeapsă. Strugurii cu orez fiert erau puşi deoparte, în colţul cel mai îndepărtat al mesei. Băiatul nu putea decât să privească de departe la mâncarea ce-i făcea cu ochiul. Mânuia arcuşul pe coardele viorii până simţea o sfirşeală. Atunci, farfuria cu orez se prefăcea într-un munte înalt, acoperit cu omăt. Genunchii i se îndoiau, bărbia îi cădea tot mai grea pe instrument, începe să-l treacă fiori, degetele alergau tot mai agitate pe gâtul viorii. Ce puţin semănau meleagurile acestea cu valea însorită, călduroasă şi plină de viaţă a Lombardiei! Acolo reuşise să dea glas impresiilor sale, evocând, prin sunete profunde şi calde, vegetaţia falnică, plină de sevă. Aici, însă, nu erau decât poieni troienite şi un munte înalt, acoperit cu zăpezi veşnice, ale cărui păduri apar ca nişte pete palide. Dar iată că el poate reda neaua nesfârşită şi scânteierile reci şi albăstrui ale gheţarilor, prin sunetele subţiri şi întraripate ale gamei Iul mi, răsunând ca nişte clinchete argintii. Acum, lăuta lui ingâna cu glas curat şi înalt melodia culmilor albe… Când tată-său pleca, micul Paganini desfăcea cu băgare de seamă cureaua cu care era prins coşul cu merinde, apoi, tiptil, o zbughea de acasă. Zburda pe povâmişuri, cerşind bătrânelor miloase câte un boţ de brânză de oi sau o cană cu lapte de capră. Obosit şi zgâriat de pietrele ascuţite, el se ascundea în ungherele cele mai neumblate, unde bătrtnul nu-l putea găsi. Adormea sub frunzişul pădurii, încălzit de razele soarelui, blestemând vioara, ce începea se transforme pentru dânsul într-un instrument de tortură. La Genova, într-o veche cameră de supliciu, băiatul avusese prilejul să vadă nişte carâmbi de lemn şi nişte butuci, care, prin forma lor, aminteau cutia viorii. Erau părţi din aşa-zisa „cizmă spaniolă”, în care se strângea piciorul criminalului, în timpul caznelor. Vioara ajunsese şi <>; i un instrument de tortură pentru manile, inima şi mintea copilului. Umerii şi coatele îl dureau, degetele nu mai aveau putere să ţină arcuşul. Mina stingă scăpa uneori gitul viorii, lăsând să alunece instrumentul jos, pe rogojină. Umbla săptămâni întregi cu semnele şi vânătăile pricinuite de ciupiturile făcute de mâna aprigă a lui signor Antonio. Braţele, picioarele, faţa şi gâtul îi erau numai vânătăi. De câte ori nu se aruncase maică-sa la picioarele tatălui, implorându-l să-i fie milă de copil? Rugăminţile ei insă îl întărâtau şi mai mult. Nimic nu era în stare să îniringă îndărătnicia bătrinului Paganini. — Am să fac din tine o minune, maimuţă afurisită!… Oricum eşti vândut diavolului, aşa că ori vei pieri, ori îmi vel asigura bătrâneţele. După plecarea blestemaţilor de vagabonzi francezi, când lumea va reveni la matcă, am să te scot, băiete, în faţa unei mulţimi de domni nobili şi avuţi. Ai să minunezi şi să înduioşezi bogătaşii, ai să-i mişti în aşa fel, încât să-şi uite zgircenia… Veniră apoi zile de bejenie. Fugarii din vicariatele din sud se zoreau acum să părăsească Lombardia. Se zvonea că întreg nordul Italiei căzuse în mâinile Franţei. Bătrânul hotărî să se refugieze în Elveţia. Începură cutreierările de-a lungul râului Ticino. De la Prato, prin Dazzio Grande şi Chioto şi lu! nd-o pe drumuri ocolite spre Bruniasco, Al- tanna şi Ronno, ajunseră în regiunea lacului Ritom şi abia acolo poposiră. De aici drumul o lua iarăşi peste coaste înzăpezite, acoperite cu brazi şi pini, ce se tinguiau în bătaia vântu-ui năpraznic, care îţi îngheţa ini ini le şi picioarele şi te tâia la faţă. Caleaşca se hurduca, sărind din hârtop în hârlop, apoi omătul nu se mai lipi de roţi şi se ivi pământul pietros. Ţăcăneala celor douăzeci şi patru de potcoave îl tnv. I deodată pe bătrinul Paganini, care, ca o pasăre umflată în pene, şedea în fundul caleştii. Omul îşi şterse cu mânera picătura ce-i atârna pe vârful nasului roşu. CREMONA După cumplita săptămână petrecută în munţi – din nou verdeaţă, din nou un drum, unde coastele şi văile se schimbau cu nemărginitele întinderi ale lacurilor îngheţate, după care urmau pajişti fără sfârşit. Văzduhul răsuna de comurile păstorilor şi se auzea dangătul clopotelor. Puzderie de sunete se prefirau acum în sânul naturii. în sfârşit, se iviră în zare şi bătrânele ziduri ale cetăţii Cremona. Două râuleţe şi un fluviu: Adda şi Oglio şi uriaşul Po îşi duceau la vale apele năvalnice. Cetatea şi castelul sir. T de o frumuseţe nemaivăzută. Iată şi bariera. Aplecându-se şi dezmorţindu-şi picioarele, bătrinul trebui să coboare din caleaşcă pentru a se duce la căsuţa de piatră cenuşie ca să prezinte arţăgosului şef de post actele din care reieşea că signor Antonio Paganini călătorea în regulă. Acum nu mai era un frizer necunoscut, care se întorcea în oraşul natal, ci un domn respectabil şi demn, cu o profesiune onorabilă: fostul agent comercial Antonio Paganini, care călătorea împreună cu soţia sa, Tereza, şi cu fiul lor, Niccolo. Un nou pocnet de bici şi caii o iau singuri la dreapta, spre ulicioara unde se zăreşte staţia de poştă, locul obişnuit pentru popas; abia după câteva zdravene smucituri de hăţuri, după sudalmele şi pocnetele de bici ale surugiilor, mârţoagele frinte de oboseală şi târându-şi cu greu picioarele izbutesc, În sfârşit, să întoarcă şi s-o ia în partea cealaltă. Iată şi piaţa oraşului. Vechi clădiri gotico-lombarde din secolul XII, marmoră roşie-trandafirie, vârful înalt al catedralei. Ceva mai încolo, o casă cu acoperişul ţuguiat din ţigle roşii. Uşile joase, dar largi, se deschid, primitoare, în faţa oaspeţilor. Fratele mai mare al tatălui, Vittorio Paganini, e în prag. O perucă albă, făcută chiar din propriul său păr, un nas roşu, ochi plumburii, o bărbie uscăţivă şi aspră, brăzdată de cute fine, cu o gropiţă negricioasă la mijloc, găurită parcă de un cui, urechi mici, cenuşii, probabil nespălate demult. Ochii aceştia îi fac copilului o impresie neplăcută. După salutările cuvenite, unchiul, dându-şi la o parte poala hainei, scoate din buzunar o tabacheră, trage tabac pe nas şi strănută. Ochii încep să-i lăcrimeze. Şi-i şterge cu o batistă verde, pe care sunt brodate nişte chei mari, aşezate în cruce. Batiste de’ soiul acesta au doar preoţii şi cei care fac danii însemnate sfintelor lăcaşuri. Dimineaţa trecu repede. Niccolo împreună cu maică-sa se duseră la biserică. Mama se rugă fierbinte la icoana pe care era zugrăvit un înger cântând din vioară… Peste noapte, începură s-o scuture frigurile. Pe drum se ţinuse tare. Grija neîntreruptă pentru Niccolo, teama că bătăile soţului o să-i vâre copilul în mormânt, dorinţa continuă de a păstra o îmbucătură mai mult pentru băiat o făcuseră să lupte împotriva bolii şi să-şi tăinuiască suferinţa. Aici la Cremona, chiar din prima zi, se duse la biserică pentru a se spovedi. Puterile însă o părăsiră deodată şi leşină. Spre dimineaţă, zvârcolindu-se din pricina marilor fierbinţeli, chemă la ea pe băiat. Îl privi lung, în tăcere, apoi, cu o voce stinsă, îi zise: — Dragul meu, astă-noapte, îngerul acela, a cărui sfântă icoană am văzut-o amândoi la catedrală, m-a vestit că tu vei fi cel mai mare violonist din lume. Nu degeaba am venit în oraşul acesta. Aici au trăit cei mai vestiţi făuritori de viori: meşterii Amati, Guarneri şi Stradivarius. Presimt că aici o să-ţi îngropi mama. Făgăduieşte-mi că niciodată n-ai să te laşi de vioară. Băiatul se sperie. Se aruncă în genunchi şi îl podidi plânsul. Când lacrimile începură să i se prelingă pe pomeţii ieşiţi mult în afară şi pe bărbia ascuţită, chipul i se urâţi şi mai tare. Niccolo îi făgădui mamei că o va asculta. I-ar fi făgăduit şi mai multe – câte în lună şi stele – numai să nu-i audă tânguirile şi să-şi alunge groaza ce-l cuprindea la gândul că maică-sa l-ar putea părăsi pentru totdeauna. Trecură câteva zile. Nici vorbă însă de o înmormântare. Mama se însănătoşi. Stând adeseori de vorbă cu el, unchiul devenea zi de 7.1 tot mai vesel şi mai blind cu Niccolo. Atenţia aceasta trezi o uşoară bănuială în inima băiatului, care dobândise o oarecare experienţă a vieţii, cât trăise la „Han“. Micul Paganini ciuli bine urechile. El simţise, de parcă ar fi fost om în toată firea, că în convorbirile dintre fraţi taică-său ascundea ceva unchiului şi acesta îşi pusese în gând să afle printr-însul taina ascunsă cu atâta grijă. Dar Niccolo n-avea habar de nimic. Pentru prima dată, îi păru rău că ştie atât de puţin despre afacerile bătrânului. Pentru orice eventualitate însă, îşi luă aerul că ar şti ceva, dar că este dator să tacă. Şiretlicul prinse. Din acea zi, putu să facă aproape ce voia din unchiul său. — Îmi zgârii urechile cu scârţâitul ăsta al tău! Ai o vioară îngrozitoare! — îi zise într-o zi unchiul. Micul Paganini îşi dădu seama că observaţia aceasta era doar un pretext pentru o discuţie mai serioasă şi se pregăti să-i facă faţă. Îşi luă din nou mutra unui om care deţine un secret important şi trecu la contraatac. Il întrebă dacă-i adevăr în tot ce se povesteşte despre viorile din Cremona, despre meşterii de viori, care au adus faima oraşului în lumea întreagă şi, în fine, despre Paolo Stradivarius, care locuieşte în apropiere de piaţa catedralei. Unchiul îl privi cu luare aminte, prefăcându-se că n-ar fi priecput unde bâtea nepotul. În cele din urmă răspunse: — Prostuţule, oraşul nostru e vestit în lumea întreagă pentru fabricile lui de mătase, nu pentru ce spui tu! Ce-i drept, anul trecut a venit pe aici un ţicnit, un lord englez, care se tot interesa şi-şi făcea însemnări despre familia Stradivarius – o familie de nobili respectabili din oraşul nostru. Ei au fost senatori şi nu s-au ocupat niciodată cu vreun meşteşug. Nu-i mai puţin adevărat că un străbunic al lor, îndepărtat – dar şi acesta tot nobil – făcea viori, dar le făcea doar ca să-şi treacă vremea, fără să se ocupe de vânzarea lor. Băiatul îl urmărea cu neîncredere. — Ascultă-mă! — încercă bătrinul să-l readucă la subiectul ce-l interesa. Voi, înainte de a pleca din Genova, trăiaţi parcă în lipsuri, nu-i aşa? — Nu, unchiule! — îi răspunse scurt copilul. — Aha! Vasăzică, o duceaţi tare greu? — Nu unchiule I – îi răspunse nepotul pe acelaşi ton. — Vrei să spui că trăiaţi ca nişte cerşetori? — Nicidecum, unchiule! Atunci, unchiul se hotărî să pună capăt întrebărilor. — Ştii? — îi zise el, signor Paolo Stradivarius e în viaţă. Chiar el mi-a povestit cum smintitul acela de lord englez a tăbărft asupra lui cu tot felul de întrebări privitoare La moşii care făcuseră odinioară viori. Şi iată ce vreau să-ţi spun: clacă starea tatălui tău s-a schimbat Iii bine şi acum are bani, atunci roagă-l să-ţi cumpere mai bine o vioară de la contele Cosio. Maniacul ăsta are o colecţie de şase sute de viori. La el îi îndreaptă signor Paolo pe toţi cei care vin să-l plictisească întrebându-l de viori, ca lordul acela nebun. Personal, signor Paolo urăşte viorile. Informaţiile nu-l mulţumiră pe băiat. Iată de ce, intr-o bună zi, signor Paolo Stradivarius se sperie grozav, văzând cum îi răsare la geam, sărind din pom, un drăcuşor cu păr negru, care aducea a maimuţă. — Signore, pentru Dumnezeu, vă cer iertare î – strigă copilul. Bat de aproape trei ceasuri la poarta dumneavoastră şi nimeni nu-mi dechide! Şchiopătând, signor Paolo sări la fereastră, apucind în drum şi o nuia, cu care avea de gând să-l plesnească pe băiatul socotit drept hoţ. Dar micul Paganini îi căzu în genunchi: — Vă implor, signore, nu mă loviţi! Mă bate destul tata. Vă rog, nu mă bateţi! Doream numai să aflu de la dumneavoastră cum făceau viorile domnii Stradivarius… Signor Paolo se încruntă: — De unde ai picat, maimuţă afurisită? Cine ţi-a îndrugat basmele astea despre viori? Strămoşii mei au fost senatori, au purtat togi purpurii şi berete roşii. Pe mine nu mă interesează poveştile astea, scornite pe seama falnicului meu neam… Ia stai!… — Signor Paolo se repezi şi-l înşfăcă de guler. — Eşti un hoţ sadea! Pentru a suta oară repeţi aceeaşi poveste, care i-a scos din minţi şi pe englezi. Când eram tânăr, niciun neghiob nu se interesa de vechiturile şi rablele astea de viori. Acum însă, nu pot face un pas clin pricina smintiţilor de englezi. Spune-mi! — îl întrebă el cu asprime – cine te-a trimis la mine? — Nimeni, signore! Nu m-a trimis nimeni. Eu singur am venit, mânat de propria-mi dorinţă. Eu cânt dintr-o vioară, care… — În oraşul ăsta nu se mai poate respira! — exclamă signer Paolo. E o adevărată nebunie! în tot oraşul umblă fel de fel de zvonuri despre viorile Stradivarius. Cum adică? Eu sunt urmaşul unor meseriaşi şi numai atât? — Pe urmă, se înmuie. — Şi tu, mă rog, cine-mi eşti? Câţi ani ai? Sigur că minţi, când îmi spui că, la o virstă aşa de fragedă, cânţi la vioară! — Sunt din Genova! răspunde băiatul. Sunt fiul lui signor Antonio Paganini. Tata m-a învăţat să cânt din vioară; mi-e dragă viora, deşi tata face totul ca s-o urăsc. Şi eu care credeam că am de-a face cu un hoţoman! — Îi zise signor Paolo. Eu trăiesc aici în Cremona şi scriu cronica evenimentelor ce se petrec sub ochii noştri. Ce năpastă se abate asupra Italiei noastre… — Bătrinul vorbea câteodată ca pentru sine. — într-un singur an s-au petrecut atâtea în lume, câte nu se petreceau altădată nici într-un veac! Vasăzică, ai socotit că nu-i nimeni acasă, — Defăimarea Iul Paganini – cd. 120 — Se adresă el din nou băiatului, – şi te-ai gindit să şterpeleşti ceva de pe aici, hai? Iar ridica nuiaua şi iar o lăsă în jos. Abia acum observă băiatul că signor Paolo era tare bătrki. Uneori falca îi cădea în jos. La pieptu-i uscăţiv, abia prinse de gheroc, se bălăbăneau nişte decoraţii ciudate… — Parcă întreaga Europă a înnebunit! Ba detronează capete încoronate, ba, aşa din senin, începe să preţuiască nişte vechituri de viori, socotindu-le mai de valoare decât pe cele bune care se fac în zilele noastre. În primul rând ar trebui să-mi dovediţi că viorile vechi sunt mai bune decât cele noi… Tot aşa cum trebuie să-mi dovediţi că politica asta nouă e mai bună decât cea veche, adăugă el. O strim- bătură plină de furie îi schimonosi deodată faţa sir. Ochi- nită. Şi ar mai trebui să-mi dovediţi, strigă el, că Republica Franceză este mai presus decât monarhiile care durează de veacuri! Bătrânului îi căzură ploapele, apoi deodată, silindu-se parcă să se trezească, se adresă lui Niccolo: — Aşadar, băieţaşule, du-te la contele Cosio! Este un nerod, care-i nebun după viori. El a scornit bârfelile astea pe seama familiei Stradivarius, anume că noi am fi fost nişte meşteşugari. Să nu crezi nimic din ceea ce o să-ţi spună despre familia noastră; e un bătrân maniac şi născoceşte tot felul de basme; dar viori are multe şi, în fond, nu o un om rău. Signor Paolo luă clopoţelul de pe masă şi sună. Apăru o femeie cam de vreo patruzeci de ani, voinică şi rumenă. Se uită nemulţumită la bătrânul signor, îl măsură pe micul Paganini cu o privire mustrătoare şi, adresându-se lui signor Paolo, îl întrebă aspru: — De ce faceţi atâta gălăgie? — Catarino – zise Stradivarius, condu-l pe băiat şi pregăteşte masa! — Nu mai avem vin! — îi răspunse Catarina. Dar cum de-a nimerit aici netrebnicul ăsta mic? Vorbea tăios, cu un aer care ar fi vrut să arate că ea este stăpână în casă şi că signor Stradivarius nu-i iese din cuvint. — Cheile sunt la tine, Catarino! — ripostă înciudat Stradivarius. — Iar gologanii Ia dumneavoastră! — i-o tăie, necuviincioasă, Catarina. — Ba sunt la tine! — încercă să i se împotrivească bătrinul. — Ce-am avut am cheltuit. Signor Stradivarius mişcă buzele, ca şi cum ar fi dorit să răspundă ceva, făcu un gest neprecis şi începu să-şi pipăie buzunarul de la haină, căutând cheile. Zăbovi mult, scotocind într-un dulap zidit în perete. În cele din urmă, Catarina îi smulse din mâini săculeţul cu monede de argint şi, întorcându-se repede spre micul Paganini, îi strigă: — Hai! — În piaţa sfmtului Dominic! — îi strigă din urmă Stradivarius. — Cine te-a vârât în casă, diavole? — îl întrebă ameninţător Catarina, deschizând uşa lui Niccolo. Ca să nu mai încurce lucrurile, băiatul se strecură pe uşa deschisă şi o zbughi în stradă… …Ajunsese aproape de palatul cu două caturi al contelui Cosio, când, deodată, mai-mai să fie trântit la pământ de o palmă trasă drept peste ureche. Cineva îl înşfăcase de spate şi-l zgâlţâia fără milă. Zvârlind o privire peste umăr, văzu chipul înfuriat al lui signor Antonio. — Aici mi-erai, diavole! Tu strici liniştea familiei! Cine dracu te mână pe uliţi, când eu, de două zile, nu fac decât să alerg pentru tine la contele Cosio, ca să capăt o audienţă? Şi, ca un făcut, tocmai astăzi, când a primit să te asculte cum cânţi la vioară, îmi hoinăreşti, naiba ştie pe unde! Dacă te mai prind vânturând pe străzi, fără voia mea… — Dă-mi drumul, te rog! — strigă băiatul. Şi eu mă duceam tot la contele Cosio! Am aflat totul! Signor Antonio îi dădu drumul, privi buimăcit mina cu care-l înhăţase de guler şi zise: — Cum? Ce? Ce^ai spus? — Da, tată! — începu repede Niccolo, căutând să născocească în grabă o frază iscusită… Mă îndreptam spre contele Cosio, fiindcă… Fiindcă… mi s-a spus… că… — Minţi! — zbieră bătrinul. Nu vezi că ţi se împleticeşte limba? — Asta-i fiindcă m-ai strâns de gât – se găsi să răspundă băiatul. — Da de unde, asta-i fiindcă minţi! Dar în felul acesta câştigase timp. Acum se aflau în faţa grilajului de fier al palatului. Signor Antonio bătu. Portarul deschise. În pas săltăreţ, parcă dansând, bătrânul Paganini îl salută pe portar cu atâta respect, ca şi cum de dânsul ar fi depins multe şi îl rugă să anunţe pe domnul conte că umilul său servitor, Paganini, sosise împreună cu fiu-său, un violonist-minune. Niccolo Paganini tresări, şi ochii cu care-şi privea pe sub sprâncene părintele îi scăpărară ca ai unei dihănii mici. Violonist-minune! Pentru o clipă i se păru că uitase de bătăile mâncate şi de toate jignirile; ar fi vrut să-i sară de gât şi să-i spună că nu-i nevoie să-l mai bată, că va face singur tot ce trebuie, că el şi aşa îndrăgeşte muzica şi vioara şi că, dimpotrivă, după o bătaie, aproape că nu mai e în stare să cânte… Văzând însă zâmbetul slugarnic şi vrednic de milă al bătrânului, băiatul înţelese că pentru taică-său suferinţele sale nu înseamnă nimic, el socotindu-l doar un obiect oarecare, un mijloc de îmbogăţire, o maşină ce trebuia negreşit să-i asigure un câştig. Inima micului Paganini se strinse de durere. Niciodată până atunci nu văzuse pe faţa tatălui său un asemenea zâmbet viclean şi josnic. Tatăl nici nu se sinchisea de băiat şi nu luă în seamă privirea sfredelitoare a omuleţului care-l însoţea. Pentru el, Niccolo însemna mai puţin decât papagalul pentru flaşnetar sau decât maimuţa pentru un savoryard[2]. În curând, acest papagal trebuia să-i scoată flanşnetarului lozul cel mai norocos. După o clipă, tatăl şi fiul fură introduşi într-o sală mare şi goală, unde, în faţa unei măsuţe, şedea un bătrân cu nas coroiat şi cu ochi vioi şi bulbucaţi ca de pasăre răpitoare. Pe cap avea o perucă cu bucle albe. Purta o haină zmeu- rie, cu un guler de dantelă foarte soios. Manşetele îngăl benite, care-i înconjurau mâinile subţiri şi uscăţive, semănau cu nişte cânpe vechi. O privire mai atentă putea desluşi însă că erau dantele din nord dintre cele mai fine şi mai trainice. Nu se uzaseră, cu toate că fuseseră purtate ani de zile la mânecile hainei. Boţite şi ofilite, ele îşi păstrau încă frumuseţea desenului. Se potriveau de minune cu stăpânul lor, căruia timpul îi încreţise faţa. Sub povara anilor, defectele din născare ale chipului i se adânciseră. Bărbia şi nasul i se ascuţiseră, dar pieliţa obrazului, ca o trainică piele de căprioară, nu se veştejise… Totul în fiinţa lui părea ros şi spălăcit, dar fără să-şi fi pierdut câtuşi de puţin din trăinicie. Văzându-l, erai îndreptăţit să te întrebi: oare de câte veacuri dăinuieşte omul acesta pe lume, sub ploaia şi arşiţa soarelui italian? Contele Cosio îşi cercetă vizitatorii, măsurându-i încet din creştet până în tălpi, când pe unul, când pe celălalt, apoi începu să râdă zgomotos. Ecoul hohotului său răguşit umplu în lung şi în lat sala uriaşă: — Aşadar, despre ţâncul acesta mi-a vorbit bunul meu prieten Meneghetti? Dar e mai mic decât cea mai mică dintre viorile lui Amati! Dând nedumerit din mâini, adăugă: Nu mai departe decât sâptămâna trecută am vân- dut un „Ponsonu pentru copiii englezului acela smintit. După cât ştiu eu, era singura vioară Stradivarius făcută anume pentru copii. Pe ce-o să cânte fiul dumneavoastră, signor Paganini? — Pe ce va porunci domnul conte! — răspunse băiatul fără să se uite la tată-său. Cosio se apropie de un perete şi trase de un şnur. Perdeaua imensă, şi ea de culoarea zmeurei, se dădu în lături şi, în dulapurile de sticlă, sub razele soarelui, începură să scânteieze zeci de viori galbene, verzui, aurii, cafenii, vişinii închise, toate cu arcuşurile lor. Unele erau simple şi fără podoabe; altele, elegante şi împodobite cu incrustaţii de sidef şi mărgăritar. Mai atâmau acolo violoncele groase şi pintecoase, viole solide, viori cu arcuşuri lungi şi scurte, al căror gât meşterii constructori de lăute îl sculptaseră cu profiluri umane, grupuri ciudate sau capete de lei. În sfir- şit, Paganini zări o vioară urâtă şi ciudată, scurtă şi groasă, având gitul în forma unui cap de buldog. Micul violonist nu-şi putea lua ochii de la dulapurile caro se înşiruiau de-a lungul peretelui enorm al sălii, ca un panou o dată şi jumătate mai înalt decât statura unui om. Prin torentul auriu al razelor de soare, în care jucau firicelele fine, când fumurii, când sclipitoare, ale prafului din casă, bătrinul Cosio privea cu ochii unui fanatic, ai unui îndrăgostit, colecţia aceasta fantastică de viori, scumpa lui colecţie. Cosio se apropie de micul Paganini şi îi ridică părul de pe frunte. Îi privi atent sprâncenele, fruntea, ochii şi zise: — Am împlinit nouăzeci şi şapte de ani! Optzeci din ei mi i-am irosit strângând aceste comori. După socoteala mea şi după calculele astrologului meu, mai am de trăit doi ani. Casa în care te afli adăposteşte cea mai de seamă colecţie de instrumente muzicale din lumea întreagă. Pentru ele a fost creat pământul. De dragul lor creatorul universului a sădit în om dragostea şi năzuinţa nemărginită de a preface viaţa cea plină de necazuri în minunăţii de sunete. După ce rosti cuvintele acestea înduioşătoare, bătrinul se apropie de unul din dulapuri. Scoase o legătură de chei mititele şi începu să descuie un rând de lacăte, de diferite forme. Când descuie ultimul lacăt, canatul prinse să cânte, în surdină, o melodie şi se deschise singur. Rama de frasin cu balamale lunecă în lături şi bătrinul luă din cui o străveche vioară aurie. Ţinind, plin de grijă, gâtul viorii cu mina stângă, fără a şterge praful ce o acoperise, i-o întinse băiatului, apoi cu aceeaşi grijă, aproape solemn, îi întinse şi arcuşul. Îndată, micul violonist începu să cânte. CONTELE COSIO Signor Paganini zise Terezei: — Am primit, de la contele Cosio, un ajutor de zece ludovici de aur. — Dar ce, am rămas fără bani? — întrebă îngrijorată signora Tereza. — Ah, iar te repezi cu ciudăţeniile tale! — răspunse bătrânul mânios. Ştii bine că nu pot cheltui cu ţâncul ăsta banii ce mi-au fost încredinţaţi de stăpinii mei! O să treacă încă mult timp până ce vom putea scoate dintr-însul măcar o centimă. Trebuie să înveţe şi iar să înveţe! Contele Cosio spune că nu va ieşi nimic din băiat, dacă nu va începe numaidecât să ia lecţii cu signor Rolla. Ştii însă cât de scump costă lecţiile la signor Rolla. După mine, cel mai nimerit lucru ar fi să nu mai cheltuiesc banii cu învăţătura lui, ci să pornesc cu el într-o călătorie prin Lom- bardia, de îndată ce vor pleca blestemaţii de francezi. Şi or să plece, te rog să mă crezi, or să plece! Ieri s-au adu- nat aici preoţii; a venit şi un jandarm de la Viena, îmbrăcat în haine de canonic, care a adus veşti bune. Francezii sunt bătuţi pretutindeni; în curând, le va pieri şi urma de pe meleagurile astea. Vorbind aşa, bătrinul scoase un portofel verde, voluminos, şi luă din el un teanc de hârtii. — Iată – rosti dânsul. Din anul una mie şapte sute optzeci şi nouă, hârtiile astea nu mai au nicăieri putere de circulaţie. După moartea regelui francez, s-au găsit regi care au început să distrugă cu sacii acţiunile franceze, ■emise pe timpul regelui. Iată, eu le-am cumpărat pe toate câte le-am găsit în Cremona. N-o să treacă nicio lună şi voi fi cel mai bogat om din Lombardia. — Dar dacă francezii nu vor pleca? — Vor pleca! Un astrolog de pe aici a prezis deplina lor înfrângere. În stele şi planete scrie că vor fi nimiciţi cu totul. Marte a intrat în constelaţia Astreei, iar Astreea înseamnă Austria, adică monarhia Habsburgilor. Ştii că eu, după ce am câştigat la loterie, am făcut o danie la biserică. Abatele Saganelli mi-a spus atunci: „Cumpără acţiuni din astea, cumpără cât mai multe!“ Şi am cumpărat acţiuni de la el în valoare de două mii de lire. …Bătrinul Cosio îi spunea micului Paganini povestea viorii: — Mă auzi, copile? — îi spunea moşneagul, plimbân- du -se prin sala vastă şi pustie a palatului său. Aici e patria celei mai minunate viori din lume. Şi lucrul acesta s-a putut întâmpla fiindcă aici creşte azarolul – un soi de arbore, cunoscut numai de noi – şi fiindcă aici firea l-a dăruit pe om cu o deosebită dragoste pentru sunete, făcându-l să năzuiască la cea mai înaltă măiestrie. Acum trei secole, trăia în oraşul nostru un oarecare Giovanni Marco del Bussetto, care a primit în casă pe un oarecare Andrea Amati. Bussetto era un meseriaş cinstit, iar Andrea Amati un nobil signor. Întâmplarea a făcut ca amândoi să îndrăgească acelaşi lucru. Bătrinul şi tânărul se înţelegeau tot atât de bine, cum ne înţelegem noi doi astăzi. Andrea Amati nu s-a mai întors în sânul nobilei sale familii, care socotea că el şi-a necinstit blazonul de nobil, devenind simplu. Meseriaş. Chiar şi în zilele noastre, există mulţi care nu înţeleg că nobila meserie de făuritor de viori nu poate fi socotită o îndeletnicire de rând. Du-te, de pildă, la signor Paolo Stradivarius! El va căuta să-ţi ascundă că se trage dintr-o familie de meşteri de viori, deşi titlul său aristocratic, cumpărat cu bani, preţuieşte mai puţin decât talentul înnăscut al unui meşter de viori. Dar să-l lăsăm în pace pe signor Paolo! E un om bun, scrie cronici pentru urmaşii de mai tirziu, dar, în fond, nu trăieşte viaţa din zilele noastre… De ce a plecat Amati de acasă? Îţi vine să râzi când te gândeşti bine de ce… Micul Andrea Amati se juca laolaltă cu copiii lui Bussetto. Copiilor ăstora le era îngăduit să se joace în grădina lui Amati, care, la’rândul lui, mergea în atelierul lui Bussetto. Andrea Amati începu prin a ciopli jucării. Făcea mici viori, iar Bussetto îl ajuta. Într-o bună zi, în lipsa tatălui său, micul Amati tăie toţi perii din grădina părintească şi îi dărui lui Bussetto. Ştii că viorile Amati sunt făcute din lemn de păr? Când bătrânul Amati se reîntoarse acasă şi văzu cele întâmplate, nu găsi ceva mai bun decât să-şi arunce odrasla în închisoare. Şi asta în ciuda sfaturilor şi rugăminţilor din partea celor bătrâni. De aici a pornit totul! Când a ieşit din închisoare, băiatul a rămas în familia Bussetto şi s-a arătat neînduplecat la toate stăruinţele tatălui său de a se întoarce acasă. Bătrânul se apropie de dulap şi îi arătă nişte plăci subţiri de lemn auriu: — Iată, acesta e lemnul de păr ale cărui roade au fost atât de amare pentru micul Amati şi atât de dulci pentru noi… Uncheşii mor, de obicei, înaintea celor tineri. Aproape întotdeauna, tatăl moare înaintea fiului. Andrea Amati ajunse moştenitorul unei mari averi. Dar, să vezi pildă de nobilă pasiune; el nu mai putu să-şi părăsească meşteşugul şi deveni meşter de viori. Poate că aveau dreptate cei care spuneau că se cam scrântise la închisoare! Lucra ca un apucat. Mereu se grăbea, muncea din răsputeri şi nu cunoştea odihna nici ziua, nici noaptea. Nu făcea nimic altceva decât viori, iar dacă nevastă-sa neglija să-i aducă mincarea în atelier, el uita că trebuie să măriânce şi era în stare să robotească două-trei zile, fără răgaz, până ce-şi termina treaba. I se prezisese nemurirea, dacă va ajunge să facă a patra suta vioară. Şi se zorea, deşi ştia prea bine că nu era vorba de nicio nemurire trupească. Fiecare nouă vioară era mai bună decât cea dinainte, de aceea ştia bine ce fel de nemurire îl aştepta. Mâinile lui Amati erau zdrelite, două degete nu mai aveau unghii, dar aceste mâini sluţite – numai tăieturi, bătături şi vânătăi – erau tot atât de sprintene cum sunt degetele tale de copil. Bătrânul Cosio luă mâna lui Paganini, o ridică, apro- piind-o de ochii săi, care nu mai vedeau bine: — La tine fiecare deget e ca un plisc de raţă. Arată urât, dar nici tu nu eşti mai frumos. Să ştii însă că degete ca ale tale sunt cele mai potrivite pentru vioară. Curând, micul Paganini învăţă să deosebească diferitele soiuri de viori. Le admira bolţile înalte, efurile graţioase şi zvelte, aplecate unul spre altul ca îngerii din tablourile călugărului de la Fiesole. — Asta nu-i o vioară prea puternică. Conţii şi ducii preferau să asculte pe violonişti în odăi mici; le plăceau sunetele dulci, line şi duioase. De aceea, niciodată să nu cânţi cu o vioară Amati într-o sală mare. Dacă ai dnta în această încăpere, uite, în colţul acela, unde se află masa mea de scris, mi-ar fi greu să te aud în mijlocul sălii. Nuanţele calde şi plăcute nu-s ceva rău. Dar când republica noastră a pornit lupta împotriva asupritorilor, şi când haita habsburgică s-a năpustit asupra Italiei de nord, oamenii de atunci au simţit nevoia altor sunete. Eram la Milano când s-a dat un concert în cinstea a numeroşi ofiţeri. După expresia chipurilor se vedea să noii condottieri[3] căutau în muzică răsunetele avântului lor războinic. Cavaleri ai noilor războaie, ei nu au înţeles nimic din muzica gingaşă şi dornoală a viorii lui Amati; dar când Servetto, un violonist din Genova voastră, apăru pe scenă cu o enormă vioară Stradivarius şi începu să spintece aerul cu sunetele sale, care ar fi putut doborî stoluri de păsări călătoare, atunci, dintr-o dată, trupurile oamenilor acestora se încordară, umerii se îndreptară, piepturile se umflară, ochii începură să le scapere… Cosio se opri, apoi continuă, îngindurat: La Versailles, aproape de Paris, exista cea mai bună colecţie din lume de viori Amati. Din anul 1790 însă, colecţia a dispărut fără urmă. Erau şase viole, două violoncele şi optsprezece viori. Întreaga colecţie fusese comandată pentru orchestra de coarde a regelui Carol al IX-! ea al Franţei. Se spune că linele piese ale acestei colecţii au fost cumpărate de englezi, la preţuri fabuloase, prin diferite oraşe din Europa.   [1] Reprezentantul unei instituţii, obşti sau ci.rpnraţii (N. ir.>. [2]               Savoyard cu maimuţa — obicei specific locuitorilor din Savoia de a purta o maimuţă pe umeri (N. tr.). [3]               Căpetenii de ostaşi mercenari în Italia evului mediu (N. ir.).  

Amorul conjugal de Alberto Moravia Alberto Moravia (1907-l990) s-a născut la Roma, într-o familie burgheză înstărită. Începînd din 1927, şi-a construit o carieră jurnalistică de succes, colaborînd la cotidienele La Stampa, Gazzetta del Popolo, Corriere della Sera. Şi-a făcut debutul literar cu Indiferenţii (1929), elogiat de critici ca unul dintre primele romane existenţialiste europene. Inovatoare şi incendiare, romanele sale explorează subiecte precum alienarea socială, sexualitatea lipsită de iubire sau ipocrizia vieţii contemporane. Pînă acum au fost traduse în limba română : Dispreţul (1954), ecranizat de Jean-Luc Godard în 1963, Ciociara (1957), ecranizat de Vottorio de Sica în 1969, Voyeurul (1985), Cum să trăieşti cu o soţie necredincioasă (1990). Scris într-un stil fluid, de o simplitate şi o eleganţă încîntătoare, romanul Amorul conjugal (1949) explo­rează teme literare fundamentale, precum inspiraţia literară, efectul muzei asupra creativităţii şi desco­peririi de sine, posibilităţile iubirii platonice şi ale iubirii conjugale. Autorul surprinde cu o fină intuiţie drama psihologică a unui diletant bogat care îşi vede năruindu-se cele mai înalte aspiraţii: să iubească o femeie şi să creeze o operă literară valoroasă. Retră- gîndu-se împreună cu soţia la o vilă izolată din Toscana pentru a scrie, Silvio Baldeschi îşi dă seama că lungile nopţi de dragoste îi secătuiesc puterile şi îi propune acesteia o perioadă de abstinenţă, pînă cînd îşi va încheia capodopera. Dar lucrurile iau o întorsătură tragică în momentul în care Leda e asaltată de avan­surile bărbierului, care îi vizitează zilnic. Naraţiunea la persoana întîi transmite admirabil cititorului lipsit de altă perspectivă confuzia, nesiguranţa, suferinţa şi sentimentul de înfrîngere pe care le încearcă pro­tagonistul în momentul destrămării mariajului său. înainte de toate, aş vrea să vorbesc despre soţia mea. A iubi, pe lîngă multe alte lucruri, înseamnă a te desfăta privind şi observînd persoana pe care o iubeşti. Şi nu doar a te desfăta contemplîndu-i părţile frumoase, ci şi părţile ei urite, puţine sau multe cîte sînt. încă din primele zile de căsnicie am găsit o plăcere de nepreţuit în a o privi pe Leda (acesta este numele ei) şi în a-i studia chipul şi trupul pînă la cele mai mici gesturi, pînă la cele mai fugitive expresii sufleteşti. Soţia mea, atunci cînd ne-am căsătorit, avea puţin peste treizeci de ani (mai tîrziu, aducînd pe lume trei copii, unele trăsături ale ei n-aş spune că s-au schimbat, dar, în parte, s-au modificat). Deşi nu neapărat de-o statură im­punătoare, era înaltă, cu un chip şi un trup foarte frumoase, chiar dacă departe de a fi perfecte. Chipul prelung şi slab avea acelaspect nedefinit, pierdut, aproape şters, pe care-l au uneori zeităţile clasice în unele ta­blouri antice mediocre, pictate îndoielnic şi devenite şi mai îndoielnice odată cu patina timpului. Acest aspect singular, al unei fru­museţi imperceptibile care, precum o rază de soare pe un zid sau umbra unui nor trecător peste mare, poate dispărea în orice moment, i se trăgea fără îndoială de la părul lung, de un blond metalic, mereu un pic răvăşit, cu şuviţe ce păreau să sugereze agitaţia spaimei şi a fricii, şi de asemenea de la ochii albaştri, foarte mari, puţin oblici, cu pupila dilatată şi apoasă, a căror privire evazivă şi reprimată te făcea să te gîndeşti, la fel ca părul, la o stare sufletească înspăimîntată şi sfioasă. Avea un nas mare, drept şi nobil şi o gură mare roşie, cu un contur din cale afară de sinuos, de o senzualitate posomorită şi greoa­ie, cu buza de jos răsfrîntă adînc peste bărbia prea mică. Era un chip neregulat şi totuşi foarte frumos, de o frumuseţe, aşa cum am spus, imperceptibilă care, în unele momente şi împrejurări, despre care voi vorbi mai în­colo, părea să se dizolve şi să dispară. Acelaşi lucru se putea spune şi despre trup. De la brîu în sus, soţia mea era slabă şi delicată ca o copilă; în schimb, şoldurile, pîntecele, picioarele erau solide, puternice, adulte, de o vigoare atletică, provocatoare. Dar această lipsă de armonie, ca şi cea a chipului, era anulată de frumuseţea care, ca un aer familiar şi impalpabil sau o lumină, în mod misterios transfiguratoare, o învăluia din cap pînă în picioare într-o aură de perfecţiune. Oricît ar părea de ciudat, uneori, privind-o, mi se întîmpla să mă gîndesc la ea ca la o fiinţă cu trăsături şi forme clasice, fără de­fecte, numai armonie, seninătate, simetrie. Intr-atît mă înşela şi mă seducea acea fru­museţe, pe care, în lipsa altor cuvinte, eşti nevoit să o numeşti spirituală. însă erau şi momente în care acel văl auriu se rupea şi nu numai că mi se dezvăluiau numeroase nere- gularităţi, dar asistam la o transformare neplăcută a întregii ei fiinţe. Am făcut această descoperire în prima zi de căsnicie şi, pentru o clipă, aproape am avut senzaţia că am fost înşelat, la fel ca bărbatul care, căsătorindu-se din interes, descoperă, după nuntă, că soţia e săracă. Aşadar, în re­petate rînduri, chipul soţiei mele se contracta într-o grimasă vizibilă, mută, în care păreau să se exprime o teamă, nelinişte, sfială şi, în acelaşi timp, un interes dezgustat. în timpul acestei grimase, neregularitatea naturală a trăsăturilor ei ieşea la iveală, ca să zic aşa, într-o manieră violentă, dînd întregului chip aspectul respingător al unei măşti groteşti care, intenţionat, cu scopul unui comic ne­obişnuit, la limita dintre neplăcut şi obscen, exagerează pînă la caricatură unele trăsă­turi : mai ales gura, apoi cele două riduri ce pornesc din colţurile gurii, nările şi ochii. Soţia mea îşi dădea pe buze cu mult ruj de culoare roşu aprins; pe lîngă asta, fiind palidă, îşi farda şi obrajii. Aceste culori artificiale nu se observau cînd chipul era calm, armonizîndu-se cu cele ale ochilor, părului şi tenului. Dar, odată ce apărea grimasa aceea, se distingeau, crude şi aprinse, iar chipul ei, cu o clipă mai devreme atît de senin, luminos, de o frumu­seţe clasică, evoca trăsăturile ridicole şi înflă­cărate ale măştilor de carnaval. El căpătă în plus acel aer obscen pe care moliciunea, căl­dura şi vivacitatea cărnii îl imprimă crispă­rilor de asemenea natură. La fel şi corpul, precum chipul, avea modul lui de a alunga aerul încîntător al frumuseţii şi de a se contorsiona în mod respingător. Ea se gîrbovea toată, ca un om căruia îi e teamă 8sau îi e greaţă ; dar în acelaşi timp, cum fac unele balerine şi actriţe de pantomimă cu scopul de a incita publicul, cu braţele şi pi­cioarele întinse în faţă într-o atitudine de apărare şi de respingere, corpul i se arcuia într-un act de chemare şi de provocare. Da, părea că îndepărtează cu braţele un pericol imaginar, dar totodată, cu acea intensă dis­torsiune a şoldurilor, părea să arate că acel moment sau puseu nu-i era neplăcut. Atitu­dinea era vulgară şi, însoţind uneori grimasa chipului, te făcea să te îndoieşti că te găseşti în faţa aceleiaşi fiinţe doar cu o clipă mai devreme atît de plăcută, atît de senină, nespus de frumoasă. Am spus că a iubi înseamnă să iubeşti totul la fiinţa iubită, atît părţile frumoase precum şi, dacă ele există, părţile urîte. Aceste grimase, aceste distorsiuni, deşi foarte respingătoare, mi-au fost imediat la fel de dragi ca frumuseţea, armonia şi seninătatea momentelor mai bune. Dar a iubi, uneori, în­seamnă a nu înţelege ; fiindcă dacă e adevărat că există o formă de iubire care presupune înţelegere, e la fel de adevărat că există şi o alta, mai pasională, care te face orb în faţa fiinţei iubite. Eu orb nu eram ; dar îmi lipsea luciditatea minţii unei iubiri încercate şi îndelungate. Ştiam că soţia mea, în anumite împrejurări, devenea urîtă şi vulgară ; mi se părea un fapt curios şi, ca tot ce avea legătură cu ea, demn de iubit, însă dincolo de această constatare nu voiam să ştiu sau să ajung. Trebuie să spun, în acest punct, că gri­masele şi distorsiunile se întîmplau foarte rar şi niciodată în intimitatea relaţiei noastre. Nu-mi amintesc ca vreodată un cuvînt sau un gest de-al meu să provoace în ea acea ciudată transformare a chipului în mască şi a corpului în marionetă. Dimpotrivă, în momentele de amor, ea părea să atingă maximul acelei fru­museţi incredibile şi inefabile. în pupila dilatată şi apoasă a ochilor ei mari se forma atunci o chemare ruşinată, blîndă, dulce, mai expresivă decît orice discurs; gura părea să exprime, prin senzualitatea şi linia sinuoasă a buzelor, o bunătate numai a ei, capricioasă şi inteligentă ; şi tot chipul îmi cuprindea pri­virile ca o oglindă liniştitoare şi misterioasă, încadrată destoinic de părul ei blond desple­tit. Iar trupul părea să se acomodeze în forma lui cea mai bună, zăcînd inocent şi moleşit, fără putere şi fără ruşine, ca un pămînt al făgăduinţei care se oferă celei dintîi priviri neîngrădit şi inundat de lumină, cu cîmpurile sale, rîurile, colinele şi văile pînă la linia orizontului. Grimasele şi distorsiunile se în­tîmplau, în schimb, cu ocaziile cele mai neaş­teptate şi mai nesemnificative ; îmi e de-ajuns să amintesc cîteva. Soţia mea a fost întotdeauna o mare amatoare de cărţi poliţiste. Acolo unde e de crezut că acţiunea devenea mai captivantă şi mai înfricoşătoare, am ob­servat cum încet-încet chipul i se descompu­nea în grimase, care nu dispăreau, apoi, decît odată cu finalul pasajului care le provocase. Tot aşa, soţiei mele îi plăcea să meargă la cazinou. Am fost cu ea la Campione, la Monte Carlo, la San Remo ; nu era dată în care, după ce se făceau jocurile, în timp ce roata se în- vîrtea şi bila sărea peste numere, soţia mea să nu aibă pe chip acea grimasă dezgustă­toare. în sfîrşit, pînă şi firul de băgat prin urechea unui ac era de ajuns să o determine să facă strîmbătura aceea ; sau un copil care, alergînd de-a lungul unui şanţ, risca să cadă ; sau o picătură de apă rece ca gheaţa pe spate. însă vreau să povestesc mai pe larg două cazuri în care mi s-a părut că această trans­formare a ei singulară avea origini mai complicate. într-o zi, ne aflam în grădina vilei noastre de la ţară şi eu mă chinuiam să smulg o buruiană înaltă şi viguroasă, aproape un arbust, care, cine ştie cum, crescuse în mij­locul esplanadei din faţa vilei. Nu era uşor, pentru că planta verde şi umedă îmi aluneca printre mîini şi probabil că, în plus, avea ră­dăcini foarte adînci. Atent la această ope­raţiune, nu ştiu de ce am ridicat ochii spre soţia mea şi am rămas stupefiat văzînd-o cu chipul şi trupul transformate de aceeaşi vul­gară grimasă şi contorsiune. în acelaşi timp, cedînd greutăţii corpului meu, planta a ieşit din pămînt cu tot cu rădăcina ei lungă şi pu­ternică, iar eu am căzut pe spate pe pietrişul esplanadei. Altă dată, invitasem nişte prieteni la cină în casa noastră din Roma. înainte ca invitaţii să sosească, soţia mea, în rochie de seară, aranjată şi purtînd bijuterii, a vrut să facă o vizită în bucătărie să vadă dacă totul era în ordine. Eu o urmam. Am găsit-o pe bucătă­reasă înspăimîntată de o langustă, o ma­tahală înarmată cu cleşti formidabili, încă vie pe jumătate, pe care ea nu îndrăznea să o apuce şi să o arunce în oală. Cu toată sim­plitatea, soţia mea s-a apropiat de masă, a apucat langusta de spate şi a aruncat-o în apa care clocotea. Ca să facă asta, recunosc că a fost nevoită să stea departe atît de foc, cît şi de animal. Dar această prudenţă nu explică decît parţial grimasa de pe chip, urîtă şi grotescă, şi mişcarea vizibilă a corpului care, pentru un moment, a părut să sugereze un zvîcnet provocator al şoldurilor pe sub mă­tasea lucioasă a rochiei de seară. Bănuiesc că soţia mea a avut asemenea grimase şi s-a contorsionat în modul acela de nenumărate ori şi în cele mai diferite ocazii. Oricum, unele fapte rămîn certe : nu şi-a con­tractat niciodată chipul şi trupul în timpul actului de iubire. în plus, aceste momente de crispare erau însoţite întotdeauna de tăcerea cea mai adîncă : o tăcere suspendată, care părea, însă, mai asemănătoare cu un ţipăt reprimat, decît cu o muţenie calmă. în fine, grimasele şi contorsiunile păreau că se ivesc mereu din teama faţă de un eveniment neaş­teptat, brusc, fulgerător. O teamă, aşa cum am observat, amestecată cu o formă de fascinaţie. »Am vorbit pînă acum despre soţia mea, e timpul să spun ceva despre mine. Sînt înalt şi slab, cu un chip plin de energie, cu trăsături pronunţate şi ascuţite. Poate, la o privire mai atentă, s-ar descoperi vreo slăbiciune în forma bărbiei şi în conturul gurii ; dar n-are importanţă, am un chip voluntar şi puternic care nu seamănă deloc cu adevăratul meu caracter, deşi explică parţial unele contra­dicţii ale lui. Poate că trăsătura mea cea mai evidentă este lipsa de fond. în orice fac sau spun sînt implicat total, fără rezerve, şi m-aş simţi complet în aer în cazul în care ar trebui să mă retrag. în fine, sînt un om de avangar­dă, fără grosul armatei şi nici al ariergărzii. Din această trăsătură provine uşurinţa cu care mă entuziasmez: orice fleac îmi poate provoca o stare de exaltare. Dar această exal­tare seamănă puţin cu aceea a unui cal care sare peste un gard viu foarte înalt, fără călă­reţul care a rămas la pămînt, cu zece metri mai în spate, rănit. Vreau să spun că e o formă de entuziasm căreia îi lipseşte aproape mereu susţinerea acelei forţe efective şi intime, fără de care orice ardoare se dizolvă în veleitate şi retorică. Şi, de fapt, sînt înclinat spre reto­rică, adică spre confundarea cuvintelor cu faptele. Retorica mea e de genul sentimental ; pentru că aş vrea să iubesc şi adesea mă amă­gesc că o fac, cînd, în schimb, n-am făcut decît să vorbesc, fie şi cu multă emoţie, dar doar am vorbit. în aceste momente plîng uşor, mă bîlbîi şi mă las în voia tuturor manifestărilor unui sentiment care dă pe dinafară. Dar sub aceste aparenţe entuziaste, adesea ascund o ascuţime caustică şi chiar meschină, care mă face duplicitar şi nu reprezintă nici o tărie interioară, fiind pur şi simplu expresia egois­mului meu. Toţi cei care mă cunoşteau cît de cît mă considerau a fi, înainte să o întîlnesc pe Leda, ceea ce s-ar numi în vremurile noastre si poate pentru încă ceva vreme, un estet. Mai precis, un om suficient de înstărit cît să tră­iască fără să muncească, dedicînd acest timp liber activităţii de a înţelege şi a se desfăta cu arta în diversele ei forme. Presupun că o astfel de părere, cel puţin în ce priveşte rolul pe care-l jucam în societate, era corectă în general. Dar singur cu mine însumi eram, în realitate, orice altceva decît un estet: eram un om chinuit de nelinişte, mereu pe mar­ginea disperării. Există în opera lui Poe o povestire potrivită pentru a ilustra condiţia sufletului meu în acea perioadă : cea în care este descrisă aventura unui pescar atras cu tot cu barcă într-un vîrtej al mării. El se roteşte cu barca de jur împrejurul pereţilor abisului şi, împreună cu el, deasupra, lîngă şi dedesubt, se rotesc nenumărate epave ale precedentelor naufragii. Ştie că, rotindu-se, se apropie tot mai mult de fundul vîrtej ului, unde îl aşteaptă moartea, şi ştie de unde vin toate acele epave. Deci viaţa mea se putea compara cu un vîrtej interminabil. Eram prins în spirala unei pîlnii negre, iar deasupra, dedesubt şi lîngă mine vedeam ro­tindu-se odată cu mine toate lucrurile la care ţineam. Acele lucruri pentru care trăiam, după cum susţineau alţii, şi pe care eu, în schimb, le vedeam tîrîte cu mine într-un bizar naufragiu. Simţeam că mă învîrt în cerc cu toate cîte fuseseră create pe lume bune şi frumoase şi nu încetam nici măcar un singur moment să văd capătul negru al pîlniei, care îmi promitea mie şi tuturor celorlalte epave un sfîrşit inevitabil. Erau momente în care vîrtejul părea că se restringe, că se aplati­zează, că încetineşte şi că mă redă suprafeţei calme a vieţii cotidiene ; erau alte momente, în schimb, cînd rotirile deveneau mai rapide şi mai adînci şi atunci eu coboram în vîrtej şi cu mine coborau toate operele şi raţionamen­tele umane, iar eu aproape că îmi doream să fiu înghiţit definitiv. în tinereţe, aceste crize erau frecvente şi pot să spun că nu a fost zi, între douăzeci şi treizeci de ani, în care să nu fi îmbrăţişat ideea sinuciderii. Bineînţeles că nu voiam, în realitate, să mă omor (altfel chiar m-aş fi omorît), însă această obsesie a sinuci­derii era totuşi culoarea dominantă a peisajului meu interior. M-am gîndit de multe ori la diverse re­medii ; şi destul de curînd mi-am dat seama că numai două lucruri m-ar fi putut salva: iubirea unei femei şi creaţia artistică. Ar pu­tea părea puţin ridicol ca eu să nominalizez două lucruri atît de importante într-o ma­nieră atît de expeditivă, ca şi cum ar fi vorba de două medicamente banale de cumpărat din orice farmacie ; dar această definiţie sumară nu scoate la iveală decît marea limpezime la care ajunsesem, spre vîrsta de treizeci şi cinci de ani, în ce priveşte problemele vieţii mele. Mi se părea că la iubire aveam dreptul ca toţi ceilalţi oameni de pe acest pămînt; şi spre creaţia artistică eram convins că sînt purtat datorită naturii gusturilor mele şi de un talent pe care, în momentele cele mai bune, îmi făceam iluzii că-l am. S-a întîmplat, în schimb, să nu pot trece niciodată de primele două sau trei pagini ale oricărei compoziţii ; iar cu femeile nu am atins niciodată acel sentiment profund care ne dă încredere în noi înşine şi în ceilalţi. Ceea ce îmi dăuna mai mult în abordările sentimen­tale şi creative era tocmai acel entuziasm căruia îi cădeam pradă cu atîta uşurinţă, la fel de pregătit să se aprindă, pe cît de rapid să se stingă. De cîte ori nu mi se păruse că am găsit ceea ce căutam într-un sărut smuls de pe buze sfioase, în două sau trei pagini scrise în grabă ! Dar apoi, cu femeia, alunecam re­pede într-un sentimentalism limbut care ajungea să o îndepărteze de mine ; iar pe pa­gină mă pierdeam în sofisme sau într-o abundenţă de cuvinte care îmi inducea, în lipsa unei inspiraţii serioase, doar o înclinaţie temporară. Aveam primul impuls bun, care mă păcălea pe mine şi pe ceilalţi şi căruia îi urma apoi un soi de slăbiciune rece şi gene­rică. Şi eu îmi dădeam seama că, de fapt, nu iubisem şi nu scrisesem pe atît de mult pe cît îmi dorisem să iubesc si să scriu. Uneori 9 găseam şi femeia care, din interes sau din compasiune, ar fi fost dispusă să se lase păcălită şi să mă păcălească ; alteori, pagina părea că stă în picioare şi că mă invită să continui. Dar cel puţin am ceva bun: o con­ştiinţă neîncrezătoare care mă opreşte la timp pe drumul iluziei. Rupeam paginile şi, folosindu-mă de un oarecare pretext, nu mă mai întîlneam cu femeia respectivă. Astfel, cu asemenea încercări, s-a dus tinereţea.

Mascarada de Alberto Moravia MASCARADA   După aproape zece ani de crâncen război civil, naţiunea de peste ocean, decimată, distrusă, secătuită, îşi încredinţase soarta în mâinile generalului Tereso Arango. Pe cât de curajos, pe atât de vigilent, Tereso supravieţuise şi învinsese o jumătate de duzină de generali care, în fruntea armatelor, îşi disputaseră puterea de-a lungul celor zece ani de grele lupte interne. Tereso avea gusturi simple, militare, ca să nu le numim chiar primitive. Societatea strălucită a capitalei cu greu s-ar fi putut lăuda că l-a putut vedea mai de aproape, cu excepţia sărbătorilor patriotice şi a parăzilor militare. Saloanelor şi recepţiilor din înalta societate, Tereso le prefera cinele intime în compania vechilor tovarăşi de arme, luptele de cocoşi, coridele, teatrele populare sau, de ce nu, o carte bună de istorie sau muzica uşoară a unei obscure orchestre de chitară. Aşa se explică de ce Tereso, fire simplă şi rezervată, se încăpăţâna să refuze cu hotărâre, de mai mulţi ani, invitaţiile ducesei Gorina, cea mai cunoscută, mai bogată şi mai ospitalieră femeie nobilă din întregul ţinut, însă Gorina îşi jurase să pună capăt mizantropiei lui Tereso; cum complimentele şi linguşirile mieroase rămâneau fără efect, ducesa îşi pusese în cap să descopere punctul slab al generalului. Cu toată virtutea de care dădea dovadă, Tereso era bărbat, şi trebuia să aibă un punct slab. În spatele celor mai exaltate şi severe aere de superioritate, Gorina ascundea o şiretenie bonomă şi pătrunzătoare. Nu îi luă mult ca să descopere că Tereso, atât de puternic în război, se lăsa dezarmat la o singură privire a unei femei care îi plăcea şi că, mai ales, în momentul acela, era îndrăgostit de Fausta Sanchez, o văduvă foarte tânără, printre cele mai frumoase din societate. Aşa se face că ducesa o invită pe Fausta acasă la ea, o pofti în cabinetul ei privat şi se întreţinu cu ea preţ de câteva ore. Urmarea acestei întrevederi a fost că, după câteva zile, în timpul unei recepţii diplomatice, Tereso primi o nouă invitaţie din partea Gorinei. Pe Gorina, Tereso o ura, pentru că în ea vedea întrupate tot orgoliul, ignoranţa, corupţia şi vanitatea vechii clase aristocratice a ţării. Răspunse ca de obicei invitaţiei: îi părea sincer rău că trebuia să refuze, dar treburile statului îl împiedicau cu desăvârşire să-şi permită luxul unei distracţii ca aceea pe care ea i-o propunea. Impasibilă şi arogantă, Gorina lăsă să îi scape, ca din întâmplare, observaţia că acest refuz avea s-o supere, fără îndoială, pe marchiza Sanchez, care spera să-l întâlnească negreşit la petrecere. Tereso, care de luni de zile o urmărea fără sorţi de izbândă pe Fausta, la auzul numelui ei, îşi simţi inima, în ciuda vârstei şi a experienţei, tresărindu-i tinereşte în piept. — Dar de unde ştiţi, făcu imprudenţa să întrebe, că prezenţa mea îi va fi pe plac? — Dar cui nu i-ar fi pe plac prezenţa Excelenţei Voastre? îi răspunse Gorina, cu aerul că mai degrabă îi serveşte o lecţie decât că l-ar măguli. Tereso îşi muşcă buzele şi bătu sec în retragere: dacă Fausta dorea într-adevăr să-l vadă, nu avea decât să vină la palat în orele de audienţă şi avea să fie primită imediat. Da, Fausta îşi pierduse soţul, dar avea încă un frate, îi aminti ducesa; şi cum îşi putea imagina Tereso că fratele ei i-ar fi putut permite Faustei să treacă acel prag care se dovedise fatal reputaţiei atâtor femei? Era prea cunoscută fascinaţia pe care Tereso o exercita asupra femeilor pentru ca fratele Faustei să o expună unor asemenea riscuri. „Am priceput”, gândi Tereso, „preţul Faustei, pentru început, este participarea mea la petrecere”. Conchise că da, va veni la bal. Ce coincidenţă, adăugă cu ingenuitate, tocmai trebuia să meargă la Antigua, un orăşel nu departe de vila unde Gorina avea să dea petrecerea; va profita de ocazie să treacă şi pe la vila ei. Cu aceste ultime cuvinte, Tereso spera să o inducă în eroare pe Gorina asupra adevăratelor motive care îl făcuseră să-i accepte invitaţia. Gorina, în schimb, crezu că, în cele din urmă, peştele căzuse în plasă. În realitate, Fausta, de altfel în deplin acord cu fratele ei, îşi pusese în cap de multă vreme să devină amanta lui Tereso. Ştia însă că bărbaţii, şi mai ales cei puternici, acordă lucrurilor la care râvnesc o valoare cu atât mai mare, cu cât acestea se dovedesc mai greu de obţinut. A se lăsa invitată de Tereso la palat sau în una dintre reşedinţele lui de vânătoare ar fi însemnat să compromită de la bun început relaţia, să-i îngusteze dramatic durata şi s-o facă întru totul asemănătoare celorlalte. De aceea, Fausta se arătă foarte doritoare să afle părerea Gorinei, iar aceasta o sfătui să aştepte până la petrecerea pe care, în fiecare an, în aceeaşi perioadă, o dădea la vila sa de la ţară. În timpul petrecerii, Fausta urma, după multe încercări dificile, să-i dea de înţeles lui Tereso că nu îi era întru totul indiferent. Cele două femei aveau să-l manevreze în asemenea măsură, încât Tereso să fie mereu nesigur şi nesatisfăcut şi astfel să tragă cât mai multe foloase cu putinţă de pe urma lui. În felul acesta, recepţia se arăta a fi o încrucişare de interese. Odată obţinută încuviinţarea generalului de a participa la petrecere, ducesa îşi simţea satisfăcută vechea şi nesăţioasa ei vanitate de amfitrioană. Fausta, între timp, îşi întindea plasa. Fratele ei, Manuele, spera să îi smulgă generalului anumite favoruri care până atunci îi fuseseră mereu refuzate. În sfârşit, Tereso spera s-o cucerească pe Fausta. În ultima clipă, o altă intrigă veni să completeze tabloul celorlalte: era vorba de cea mai complicată dintre toate, urzită de şeful poliţiei, Osvaldo Cinco. Şeful poliţiei, un om mărunt, cu un cap mare şi mieros de cocoşat, cunoscut pentru crescătoriile sale de tauri de rasă şi pentru manşetele de mătase de culoare crem, mereu înnegrite şi mototolite, care îi atârnau mai mult de-o palmă de-a lungul mâinilor sale lungi şi păroase, în timp ce încerca zadarnic să şi le împingă înapoi, vedea cum, de câţiva ani încoace, pierdea tot mai mult teren în faţa lui Tereso. Îi fusese de un real folos generalului la începutul guvernării sale, când, pentru a calma ţara, se impunea intervenţia alternativă prin forţă sau moderaţie. Dar, cu timpul, Tereso începuse să se bucure de o popularitate în creştere şi generalul recursese din ce în ce mai rar la metodele nu tocmai transparente, ca să spunem adevărul, ale lui Cinco. Tereso, fără a da nimic de bănuit, înlocuise treptat angrenajul vechii puteri. Guvernul pe care îl conducea se voia din ce în ce mai benign şi patern; odată cu schimbarea vremurilor, tovarăşii vechi şi feroce din primele bătălii nu-şi mai aveau rostul. Dacă Tereso încă nu se descotorosise de şeful poliţiei, era pentru că îşi dădea seama că tot ceea ce era murdar în guvernul său, ceea ce mai rămăsese, cădea pe umerii lui Cinco, lăsându-l pe el imun. Dar, iubit cum era deja, Tereso nu mai avea nevoie de niciun fel de paratrăsnet. Se gândea să-l înlocuiască pe Cinco cu cineva nou, un funcţionar oarecare, devotat şi cinstit, fără trecut şi cu mâinile curate. Cu aceste intenţii, Tereso îi arăta o răceală vădită. Cinco, pentru care securitatea ţării se confunda cu opera propriei sale vieţi, şi se vedea nevoit s-o cedeze acum în mâinile cine ştie cărui subaltern, nu putea decât să deplângă această atitudine. Îşi dădea perfect de bine seama că motivul principal al schimbării sale din funcţia de şef al poliţiei erau liniştea fără precedent a ţării şi popularitatea fără pereche de care se bucura Tereso. Îi ajunse la ureche vestea că generalul avea să participe la petrecerea dată de Gorina şi îi fu cât se poate de clar că, dacă ar reuşi să însceneze în timpul petrecerii un atentat, Tereso, înspăimântat, ar fi putut să renunţe pentru un timp la ideea de a-l înlătura. Ştia prea bine că jocul era cât se poate de periculos; că în joc era nu numai cariera lui, ci propria sa viaţă. El era însă un jucător şi ştia că, cel mai adesea, loviturile periculoase au mai mulţi sorţi de izbândă. Se duse la Tereso şi, fără ocolişuri, îi dezvălui cum i se adusese la cunoştinţă că se pregătea împotriva lui un atentat, care urma să aibă loc în timpul petrecerii organizate de ducesa Gorina. — E o treabă foarte serioasă, încheie Cinco, e vorba de oameni disperaţi şi gata de orice... vă sfătuiesc, Excelenţă, să găsiţi un pretext pentru a nu lua parte la petrecere... e adevărat că în felul acesta nu vom putea pune mâna pe conspiratori... dar cel puţin vom evita orice risc... Prin aceste cuvinte alese cu grijă, Cinco spera să-l atingă pe Tereso în propriul orgoliu, să-i trezească spiritul cutezător şi să-l determine, în cele din urmă, să ia decizia contrară celei insinuate de şiretul şef al poliţiei. Numai că, de data asta, era în joc Fausta şi aventura cu ea şi Tereso, complet nepăsător în faţa pericolului, se temea ca nu cumva planul lui de seducţie să fie tulburat. — Îmi spuneţi că aveţi numele conspiratorilor..., spuse brusc, ei bine... arestaţi-i şi, cu asta, basta. — Cum am putea face aşa ceva, Excelenţă? replică şeful poliţiei, în timp ce îşi împingea la încheieturi manşetele de mătase, şifonate deja la acea oră matinală, avem nevoie de probe... minimum de probe... altfel vom aresta cetăţeni paşnici în loc de conspiratori... Întrevederea avea loc în sala bătăliilor, denumită astfel deoarece Tereso ceruse ca pereţii să fie pictaţi cu scene din cele mai importante lupte la care luase parte. Şeful guvernului se ridică de la masa de scris şi începu să se plimbe în sus şi în jos prin vastul salon. — Acesta e rezultatul sistemelor voastre mult lăudate, se auzea bombănind, se atentează asupra vieţii mele... o dată ies şi eu din această vizuină, şi mi se pregăteşte moartea... toată vina e a voastră... a poliţiei voastre blestemate care nu ştie să-şi facă meseria... dar am să vă dau afară... vă distrug... vă destitui pe toţi. Cinco, deloc intimidat, surâse. Ştia, din experienţă, că aceste răbufniri nu însemnau nimic. În accese de furie ca acesta la care tocmai asistase, Tereso îşi masca momentele de îndoială şi de reflecţie. Simţindu-se nesigur, poza cu un aer de siguranţă şi de agresivitate. De fapt, în clipa aceea, Tereso se gândea la Fausta şi se întreba ce avea să facă. Cinco avea dreptate: conspiratorii trebuiau prinşi asupra faptului. Pe de altă parte, exista riscul ca aventura, în agitaţia dezvăluirii atentatului şi a arestului, să fie compromisă iremediabil. Femeile sunt schimbătoare; trec cu uşurinţă prin idei şi sentimente. Era clar că Tereso îşi făcea destule iluzii cu privire la Fausta; n-avea cum să-şi dea seama însă că sentimentele ei nu puteau fi alterate în momentul dezvăluirii conspiraţiei. Brusc, îl întrebă pe Cinco dacă se simţea în stare să acţioneze fără ca petrecerea să fie afectată în vreun fel. Şeful poliţiei, care asta aştepta, îl asigură că va face faţă fără probleme: nimeni nu-şi va da seama de nimic. După ce în câteva rânduri îşi revărsă accesele de proastă dispoziţie, lui Tereso i se năzări că, dacă într-adevăr lucrurile aveau să meargă aşa cum Cinco îi promisese, şi ţinând cont de abilitatea verificată a acestuia, atunci nu încape îndoială că, în loc să-i tulbure aventura, episodul conspiraţiei i-ar fi adăugat un plus de savoare. Femeilor, se gândea Tereso, le plac bărbaţii curajoşi. În ochii Faustei el ar fi nu doar şeful guvernului, ci un bărbat care, deşi viaţa i-a fost pusă în pericol, a avut curajul să pună dragostea înainte de toate. Aici trebuie să recunoaştem că Tereso era realmente curajos şi că nouă oameni din zece, în locul său, ar fi ascultat sfaturile mincinoase ale lui Cinco şi ar fi renunţat astfel atât la petrecere, cât şi la aventură. Dar Tereso avea o stare de spirit pe care o au îndrăgostiţii şi bărbaţii trecuţi de prima tinereţe, o stare plină de agitaţie şi melancolie, pentru care moartea, departe de a fi o piedică, le aprinde pasiunea. Iar dacă atentatul şi-ar atinge ţinta, îşi spunea Tereso, n-ar exista pentru el moarte mai frumoasă: însângerat, în culmea gloriei şi a puterii, în braţele femeii pe care o iubea. Tereso avea pasiunea grandorii; pasiunea asta, care îl făcuse să urce de la gradul cel mai de jos până la înălţimile supreme ale puterii, îi dădea o infinită superioritate asupra tuturor miniştrilor săi şi a societăţii în care trăia. Se înţeleseră, prin urmare, ca Tereso să ia parte la petrecere, aşa cum îşi propusese. Cinco avea să demonstreze cu această ocazie toată priceperea sa de poliţist: va şterge orice urmă de conspiraţie şi conspiratori fără ca nimeni să bage de seamă. Liniştit acum, Tereso îşi luă rămas bun de la Cinco, care se duse să pregătească falsul atentat; pentru că până la petrecere mai lipseau doar câteva zile. Între colaboratorii lui Cinco era unul în care şeful poliţiei avea încredere oarbă. Acesta era un oarecare Perro, cel mai subtil şi mai bizar dintre numeroşii săi agenţi de instigare. Perro, pentru a o spune pe şleau, mai mult decât spion, avea ceva dintr-un actor care ştie, de fiecare dată, să intre în roluri diferite. Înalt peste medie, cu o înfăţişare elegantă şi robustă, Perro avea un chip ca o mască de ceară colorată. Dar o mască întru totul netedă, fără cel mai mic defect. Cu fruntea lui înaltă şi îngustă, cu ochii bine conturaţi, ieşiţi din orbite şi aţintiţi ironic într-un punct fix, ca aceia ai anumitor statui arhaice cu pietre în loc de pupile, cu nasul lung şi fin, cu marginile gurii largi îndreptate în sus, mereu surâzătoare şi complezentă sub mustăţile tăiate scurt, Perro aducea cu unul din acei actori care până şi în afara scenei mai păstrează pe chip un aer rătăcit, artificial, imobil, înşelător. Perro purta, întipărită pe chip, detaşarea amuzată şi complice a cuiva care joacă un rol, orbirea celui care, în spatele reflectoarelor, care iluminează scena, nu vede mai mult decât hăul negru. Perro era spion doar pentru că nu-şi cunoştea vocaţia de actor. Alţii în locul lui ar fi putut încerca să înşele spectatorii în sălile de teatru, nu fără succes. Numai că actorilor le plac aplauzele; Perro, în schimb, prefera umbra, discreţia, secretul. În afară de gustul pentru prefăcătorie, Perro avea un simţ înnăscut al intrigii, al trădării şi al jocului. I se părea că mai puternic era el, care îi făcea pe oameni să vorbească urmându-şi pasiunile lor cele mai secrete şi primejdioase, decât Tereso, care îi punea să meargă câte patru, cu puşca la umăr. Perro se imagina demiurgul tuturor acelora pe care îi trăgea pe sfoară, un păpuşar protagonist al unei farse complicate. Nu-l speriau prea tare consecinţele acestei trădări permanente, fie că era vorba de închisoare sau de zidul de execuţie. Se simţea motivat de slujba pe care o avea. Chiar şi fără această motivaţie ar fi acţionat în acelaşi mod. Era ambiţios şi spera să ocupe într-o zi poziţia care astăzi îi aparţinea lui Cinco. Perro credea că, în anumite circumstanţe, cel care conduce nu e guvernul, ci poliţia. El aspira la funcţia de şef al poliţiei, din care ar fi putut deveni un fel de eminenţă cenuşie pe lângă Tereso, acum bătrân şi obosit; putea astfel să transforme ţara întreagă într-un teatru de intrigi, într-o orgie a trădării. Numai această ambiţie îl reţinea de la a juca dublu chiar şi cu Cinco, lucrând ca spion pentru acesta din urmă şi pe post de conspirator în slujba vreunui partid politic secret. Oricum, în ţară, partidele, secrete sau nu, dispăruseră cu totul de multă vreme. Aşadar, Cinco îl chemă pe Perro şi îi explică ce se aştepta de la el. Trebuia pescuit un fanatic, un nebun sau un naiv, mă rog, care să fie convins să facă atentatul, dându-i tot ceea ce avea nevoie, de la arme şi loc de desfăşurare, de la complici până la ocazia potrivită. Descoperit la timp, atentatul i-ar fi adus lui Cinco, dar şi celorlalţi implicaţi, cu excepţia singurului actor sincer, onoruri, avansări de poziţie, bani. Cinco nu-i încredinţa lui Perro motivele care îl împingeau să pună la cale această înşelătorie; nu o făcuse din pudoare, ci pentru că ştia că nu era nevoie; oricum Perro, de la primul cuvânt, pricepuse despre ce era vorba. După ce ascultă descrierea făcută de Cinco, Perro îi spuse că avea la îndemână omul pe care îl căutau. Un fel de nebun, pe care îl ţinuse „la cald” în toţi aceşti ani, care aşteptase momentul prielnic pentru situaţii de acest gen. Se va ocupa el: totul va ieşi impecabil. Cinco îi ceru să-i relateze cum va acţiona. Calm, Perro îi expuse, cu nedisimulată plăcere, planul său de acţiune, cu aceeaşi precizie cu care un mecanic ar demonta o maşină, piesă cu piesă, în faţa ucenicilor săi. Cinco, care aprecia luciditatea geometrică a lui Perro, fu pe deplin convins. Fără alte instrucţiuni suplimentare, Cinco îl lăsă să plece, nu înainte de a-i da întâlnire peste câteva zile la petrecerea dată de Gorina. Perro plecă de îndată spre Antigua. Îmbrăcat ca un valet fără slujbă, cu pantaloni negri, haină de culoare albă şi cămaşă scrobită, Perro călători într-un vagon de clasa a treia, în permanenţă amabil, serviabil şi politicos, întocmai cum ar fi trebuit să arate personajul pe care îl interpreta. Tovarăşii săi de drum, în mare parte ţărani şi oameni din popor, conveniră în cele din urmă că – aşa cum reieşea din discuţiile îndelungate avute cu el – era vorba de un fecior cumsecade de servitor care căuta o slujbă la curtea celebrei ducese Gorina. Perro, care făcea pe naivul, merse până într-atât încât îi ceru unuia dintre ei, care lucrase acolo ca grădinar, să-i descrie vila. — Din câte îmi pot da seama, zise Perro după ce acesta îi înşiră splendorile vilei, e locul care mi se potriveşte... Întotdeauna mi-am dorit să servesc în case mari... e mai puţin de făcut şi câştigi mai mult. — Şi pe urmă, voi, valeţii, interveni un ţăran înstărit, e un lucru ştiut că în asemenea locuri nu vă pierdeţi vremea... un pic de ici, un pic de colo. Cu faţa grasă şi lăbărţată, îi făcu semn cu ochiul, în timp ce cu mâna făcea gestul cuiva care fură. Dar el era un tânăr cinstit, se indignă Perro, şi, dacă s-ar fi întâmplat ca vreunul dintre cei prezenţi să nu îl creadă, putea oricând să le arate certificatele de la cele cinci-şase case în care servise până atunci; între acestea era şi cel din partea contesei de la Villahermosa, care fusese foarte mulţumită de serviciile lui. Se iscă un dialog aprins în care interveniră şi alţi călători: ţăranul se văzu nevoit să admită, în faţa lui Perro, acum vădit jignit şi enervat, că el vorbise la modul general, fără să facă vreo referire la cei de faţă. Nu încape îndoială, Perro ar fi putut foarte bine să evite luxul acesta de prefăcătorie, ca şi osteneala de a călători într-un vagon de clasa a treia. Numai că lui nu-i plăceau lucrurile făcute pe jumătate şi unde mai punem şi că îi făcea plăcere să se amestece cu oamenii din popor, să le înţeleagă firea şi opiniile. Perro ajunse la Antigua către asfinţit; după ce ajută o ţărancă în vârstă să-şi coboare plasele şi coşurile, îşi îndesă pe cap şapca de jocheu şi, cu valiza de carton ponosită în mână, se îndreptă spre ieşirea din gară. Oraşul, cândva bogat şi cu o populaţie numeroasă, graţie minelor de argint din apropiere, era astăzi lipsit de orice importanţă. Îi rămăseseră din trecut câteva biserici şi capele mediocre, pierdute într-un labirint de străduţe, printre colibe şi palate baroce. După ce ieşi din staţia de tren, Perro se urcă într-un tramvai hodorogit înţesat de muncitori şi de ţărani, şi coborî în piaţa centrală. Îşi amintea că în piaţa aceasta de formă dreptunghiulară, înconjurată de platani uriaşi, se aflau cele mai noi şi pretenţioase clădiri publice ale oraşului: palatul guvernatorului, palatul cu birourile municipale, banca, hotelul principal din oraş, cele două cafenele politice. Dincolo de piaţă începeau străduţele, întunericul, bisericile goale, casele sărăcăcioase şi mizeria. Nepăsător, cu valiza mereu după el, Perro se apucă să dea un ocol pieţei. Nu fu nevoie de prea mult efort pentru a afla, ascultând conversaţiile unora şi altora care se plimbau pe sub platani sau stăteau aşezaţi pe băncuţe, că în piaţă, şi deci în oraşul întreg, nu se vorbea despre altceva decât despre apropiata venire a lui Tereso şi despre petrecerea dată de Gorina. Dacă pregătirile pentru venirea generalului se limitau de fiecare dată la eternele proclamaţii lipite pe ziduri, la aceleaşi iluminaţii şi la cunoscutele arcuri de triumf din flori, Gorina pusese realmente oraşul pe jar. Din câte reuşise Perro să afle, ducesa închiriase cele două hoteluri mai importante din Antigua pentru a pune la dispoziţia oaspeţilor vechile camere îmbâcsite şi provinciale. De zile în şir lucrau pentru ea croitori pentru a coase costumele pentru balul mascat, furnizori pentru a asigura cantităţi uriaşe de provizii, grădinari şi tehnicieni care pregăteau iluminarea parcului şi decoraţiunile festive. Prin comparaţie, Tereso dădea mult mai puţină bătaie de cap oraşului; nici măcar coregrafia militară în cinstea venirii lui nu mai era o noutate. Perro văzu, chiar în piaţă, în jurul statuii ecvestre a lui Simon Bolivar, nu mai puţin de vreo douăzeci de maşini de lux enorme. Câţiva derbedei şi alţi gură-cască le dădeau târcoale, mirându-se de forma ciudată a capotelor şi admirând luxul caroseriilor strălucitoare. Continuându-şi investigaţia, Perro părăsi maşinile şi intră în cele două cafenele. În timp ce sorbea cu un aer distrat o băutură sălcie din alcool de agave, auzi cum şi aici nu se discuta despre altceva decât despre recepţia ducesei Gorina. Se vorbea de sute, ba chiar de mii de invitaţi, de jocuri de măşti, de orchestre, de bucătari şi de bucate. Comentariile, băgă de seamă Perro, erau mai degrabă admirative decât răuvoitoare. Semn clar, acesta, că poporul nu era atât de nevoiaş încât să vadă în acea paradă de bogăţie o sfidare la adresa propriei mizerii. După ce se odihni între timp pe una din acele băncuţe unde vreo trei – patru bătrâni se întrebau asupra preţului estimativ al maşinilor invitaţilor Gorinei, Perro intră pe rând în cele două hoteluri ai căror portari îl înştiinţară, strălucind de satisfacţie, că toate camerele erau ocupate; se aventură apoi înspre partea din spate a pieţei, de unde se împărţea în două o stradă ceva mai largă şi mai puţin şerpuitoare decât celelalte, strada Alameda Dos de Mayo. Ajuns în capul străzii, aruncă o privire înspre cofetăria elegantă, singura din oraş, care îşi etala vitrinele pline până la refuz cu dulciuri. Cu nasul lipit de geam, Perro văzu în interiorul cofetăriei o mulţime de personaje ciudate, îmbrăcate într-un mod cel puţin neobişnuit pentru acele locuri: bărbaţii, cu pantaloni bufanţi şi scurţi, în haine de piele, aveau fulare colorate în jurul gâtului, purtau cizme înalte din toval galben şi pălării cu boruri largi. În pantaloni de piele, femeile purtau cămăşi în carouri, pălării bogate de fetru şi aveau cizme înalte în picioare. Erau costume de rancher-i, numai că în toată provincia nu exista niciun ranch; în orăşelul acela ecleziastic, în cofetăria aceea la modă, costumele lor păreau să anunţe mai degrabă balul mascat al Gorinei. Invitaţii ducesei – pentru că despre ei era vorba – ocupau mesele cofetăriei, se înghesuiau în jurul tejghelei de la bar, închinau paharele, imitând cu plăcere gesturile grosolane şi nestăpânite de cowboys. Perro se simţea ca şi cum ar fi tras cu ochiul la repetiţiile generale într-un teatru de operă. După ce privi cu atenţie această scenă stranie, o porni pe strada Alameda. O străbătu în întregime şi întârziind din când în când în faţa vitrinei vreunui prăvălii, se pomeni într-o piaţă invadată de ierburi, de unde biserica dedicată Madonei de Los Remedios îşi înălţa faţada sumbră şi crăpată. Într-o clipită, Perro desluşi, în penumbra nocturnă, un individ îmbrăcat într-un costum şters, între liliachiu şi maro, cu o pălărie de culoarea laptelui pe cap, cu pantofi negri şi fusiformi, deformaţi de degetele groase, şi care, în ciuda timpului frumos de afară, ţinea în mână o umbrelă. Perro se duse ţintă la el şi-l bătu pe umăr. Celălalt întoarse spre el o faţă oacheşă, cu trăsături bine definite, cu un nas lung, ascuţit şi lucind plin de grăsime. — Bine, inspectore, se răsti Perro la el, dar ce faci aici, în piaţa asta, cu umbrela sub un cer aşa de senin? Poate vrei să te aperi de rândunici? — Iertaţi-mă, spuse agentul, când am ieşit părea că o să plouă. — Şi apoi, continuă Perro, te laşi interpelat în felul ăsta de către oricine ţi s-ar adresa cu „inspectore”? Şi dacă te-aş fi dus de nas? — Vă recunoscusem, răspunse celălalt cu un râs neghiob. Perro îl mai mustră o vreme, îl întrebă dacă observase ceva neobişnuit şi, cum inspectorul îl asigură că oraşul era cât se poate de liniştit, îl părăsi la postul său de lucru şi trecu mai departe. Din piaţă, Perro, ca unul care cunoştea locurile, făcu spre stânga luând-o pe câteva străduţe întortocheate. Se lăsase noaptea şi, pe străzile înguste, felinare slabe iluminau palid portalurile solemne ale palatelor, portiţele caselor modeste, scări şerpuitoare, cărări înfundate, ferestre străjuite de gratii, drumuri în răspântie. Din când în când, câte o piaţă asimetrică se deschidea în jurul unei biserici înalte cu faţada întunecată. Perro, care aşteptase lăsarea serii pentru a se putea furişa nestingherit spre locul unde se îndrepta, ajunse în sfârşit în intrândul unui palat impunător. Urcă mai multe trepte pe o scară fastuoasă, dar murdară, şi, trecând printr-un canat căptuşit cu stofă de culoare verde, pătrunse într-un hol de unde se înşirau mai multe camere cu aspect de birouri. Perro se îndreptă ţintă spre fundul coridorului, unde tronau nişte uşi de sticlă strălucitoare, intră fără să bată, pentru ca mai apoi să se găsească în faţa unei mese de scris, într-o cameră plină până la refuz de dulapuri şi dosare. Un ziar desfăcut era întins pe birou şi, puţin deasupra foilor de hârtie, se ridica, lucioasă, chelia rotundă a unui cap aplecat. La zgomotul uşii care se deschise, capul se ridică şi apăru faţa de ochelarist, cu negi mari, galbeni, a comisarului poliţiei locale. Cum îl văzu, se şi ridică să îl salute pe Perro, dar, fără să vrea, o expresie de nemulţumire i se întipări pe chip. Perro închise uşa cu grijă, îşi lăsă valiza într-un colţ şi, aşezându-se fără prea multă ceremonie în faţa comisarului, începu să-l bombardeze cu o serie de întrebări pe un ton acru şi grăbit. Cât despre comisar, era evident că îi displăcea tonul lui Perro. Comisarul era un om cu apucături de modă veche, cu tabieturi la care ţinea, credincios unor sisteme poliţieneşti pe care Perro le considera depăşite, iar în persoana lui Perro, despre care auzise atâtea, vedea un uzurpator mai mult decât un reformator. Un alt motiv de antipatie faţă de Perro stătea în faptul că acesta, aşa de tânăr în comparaţie cu el, reuşise să ajungă atât de sus încât să-i dea lui ordine. Cariera lui Perro era abia la început, pe când el, după treizeci de ani de muncă, vedea cum se apropie vremea să fie destituit şi scos la pensie. Perro nu mai contenea cu întrebările, iar comisarul, chinuit, încerca să-şi ascundă dispreţul în spatele rotocoalelor de fum ale unei jumătăţi de ţigară pe care o strângea între dinţi: răspundea lent, în silă, şi câteodată chiar cu o ironie evazivă care spera să treacă neobservată. Perro îşi dăduse seama imediat de această ostilitate din partea comisarului, care părea să-i spună „era aşa de bine fără dumneavoastră, ce căutaţi aici?” şi îşi puse în minte ca, la prima ocazie, să-i administreze o lecţie. După ce se informă în detaliu cu privire la măsurile luate de poliţie în vederea sosirii lui Tereso, Perro îi ceru comisarului să-i arate lista persoanelor scoase din circulaţie. Fără să se ridice, întinzându-şi braţul scurt printre hârţoagele de pe masă, în timp ce trăgea din ţigară, acesta îi înmână foaia cu lista dorită; Perro o parcurse avid, sigur că găseşte în ea pretextul pe care îl căuta. Descoperi, într-adevăr, numele unei persoane care din punctul său de vedere nu ar fi trebuit arestată şi îl mustră aspru pe comisar. La început, Perro vorbi pe un ton egal, deşi ferm, dar pe urmă, văzând cum comisarul nu numai că nu-şi pierdea cumpătul, ci răspundea calm şi indiferent, ridică dintr-odată glasul şi începu să urle că totul mergea prost, că aici toată lumea dormita, că era timpul să termine cu ritmul ăsta, şi câte şi mai câte. De data asta, comisarul se îngălbeni, îşi puse ţigara pe marginea scrumierei şi îşi scoase ochelarii, lăsând să se vadă doi ochi adânciţi în orbite, negri şi stinşi ca de pasăre oarbă. Perro, care voia să-l bage în sperieţi, nu-i dădu voie să vorbească şi, plimbându-se de colo-colo prin cameră, zbieră că aşa ceva era de-a dreptul ruşinos, că va face un referat pe care-l va trimite în capitală, şi că îi va destitui pe toţi, pe el şi întreg personalul. Comisarul se sperie dintr-odată, aşa cum voia Perro, şi, ridicându-se cu lentoarea corpului său de obez, alergă la Perro, acum scos din sărite de-a binelea, şi începu să-şi găsească scuze şi în acelaşi timp să-i dea dreptate celui care-l chinuia: încercare dificilă, de vreme ce prima tentativă o excludea pe a doua. Disperat, nemaiştiind ce să facă pentru a calma mânia prefăcută a lui Perro, declară că va merge el personal să dea ordinul pentru eliberarea persoanei în chestiune, şi părăsi camera. După ieşirea comisarului, Perro se linişti ca prin farmec şi, aşezat pe marginea biroului, se puse să citească ziarul. Nu trecu mult şi comisarul se întoarse, numai lapte şi miere, gata să-i cadă la picioare. Bietul de el nu îndrăznea să ia loc, preocupat să-i dea asigurări lui Perro că cel arestat va fi eliberat de îndată. — Dacă am comis o greşeală, grăi în cele din urmă, vârându-şi două degete în gulerul îmbibat de sudoare, a fost din exces de zel. Perro refuză să-i recunoască până şi meritele pentru care comisarul, umil, îi cerşea aprobarea şi, arţăgos, îi ceru lista invitaţilor la petrecerea Gorinei. Silindu-se să-i arate o consideraţie cu totul diferită de nepăsarea cu care mai devreme îi înmânase lista persoanelor arestate, comisarul scoase din dulap câteva dosare şi i le întinse lui Perro care, între timp, îi luase locul în spatele biroului. Rămas în picioare, lângă el, puse degetul pe primul alineat. — Dacă vreţi, le putem confrunta împreună, îi sugeră. Dar Perro i-o tăie scurt: prefera să lucreze singur, nu avea nevoie de ajutoare, aşa că ar face mai bine să se retragă. Comisarul, care se temea ca nu cumva Perro să nu-i cotrobăie prin hârtii şi să găsească prilejul de a face un nou scandal, îi propuse să meargă în sala de oaspeţi, mult mai curată şi mai spaţioasă şi unde, de altfel, ar fi evitat neplăcerea de a fi deranjat. Dar camera aceasta îi convenea de minune, îl anunţă Perro, cu aceeaşi lipsă de politeţe; să meargă el, dacă vrea, în sala de oaspeţi. Resemnat, comisarul dădu să iasă, nu înainte de a-l ruga pe Perro să-l cheme ori de câte ori avea nevoie de el. Acesta, cufundat în hârtii, păru că nici nu aude; şi chiar în momentul în care sărmanul om se pregătea să iasă în vârful picioarelor, îl chemă înapoi şi îi ordonă să-i aducă de la un restaurant oarecare cina completă. Era ultima înjosire la care Perro voia să-l supună pe comisar, tratându-l ca pe un servitor. Grijuliu, comisarul îl asigură că masa îi va fi servită imediat. În următoarele două ceasuri, Perro, rămas singur, lucră intens, confruntând lista de invitaţi pentru petrecerea Gorinei cu aceea întocmită de poliţia centrală, care, în dreptul fiecărui nume, trecuse anumite observaţii, unele detaliate, altele sumare, despre ocupaţia, caracterul, antecedentele şi calibrul fiecărui personaj. Perro, dedicat întru totul meseriei de poliţist, nu avea ambiţii, nici antipatii sociale; şi asta, în virtutea faptului că era complet lipsit de un anumit spirit vindicativ, calomniator, propriu celor care, din motive profesionale, cunosc în amănunt dedesubturile unei categorii sociale superioare celei din care ei fac parte. Cu toate că aceste chestiuni îl lăsau rece, nu mică îi fu mirarea când văzu din ce speţă proveneau invitaţii Gorinei. Dar ce nu era acolo: vicii ascunse, pasiuni ilicite, moravuri neruşinate, violente, criminale, scandaluri muşamalizate, bazaconii nemaiauzite, intrigi, trădări, corupţie, venalitate. Erau aceleaşi personaje costumate în cowboys, aceiaşi bărbaţi radioşi şi satisfăcuţi, aceleaşi femei frumoase pe care le întrezărise prin geamul cofetăriei, dar reduşi, pe listă, la câteva aprecieri elementare, la simple înşiruiri criminale. Nu lipseau oamenii normali, sau pur şi simplu neînsemnaţi, ba chiar ei constituiau marea majoritate. Numai că ceilalţi, răufăcătorii, deşi în număr mai mic, îi puneau într-un con de umbră; depravarea lor atrăgea mai mult ochiul decât nulitatea celorlalţi, scălda în nuanţe sumbre întreaga listă. Un măr putred, se ştie doar, strică un coş întreg. După ce le aruncă o privire încruntată, Perro se mulţumi să treacă mai departe: erau oameni terminaţi, aceştia, pentru a mai putea crea alte probleme. Era interesat mai îndeaproape de câteva personaje, cu o anumită poziţie, care în trecut încercaseră să pună la cale vreo acţiune politică şi care ulterior căzuseră în dizgraţie. Dar nici măcar ei nu credea Perro că ar fi cu adevărat periculoşi. Cel mai adesea, erau oameni care, dintr-un motiv sau altul, din pricina unor compromisuri făcute sau a ultimului compromis definitiv care e vârsta, nu mai erau capabili de acţiune. Perro lucra fără să fumeze şi fără să ia măcar o înghiţitură din apa pe care comisarul i-o pusese în faţă, într-o carafă. Din când în când, la vederea unui nume care nu îi suna întru totul străin, îşi înălţa capul şi, cu ochii în tavan, căuta în memorie chipul întunecat şi pe jumătate şters din amintire. Când era pe la jumătatea lecturii, intră comisarul, urmat de un servitor care aduse tava cu cina. Comisarul ridică el însuşi capacul care acoperea tava cu mâncare, arătându-i bucatele: ar fi vrut ca măcar zelul său de servitor să fie apreciat. Dar Perro, fără să ridice capul dintre hârtii, se limită la a-i spune că era în ordine: să lase tava pe birou. Îşi luă masa încet, în timp ce continua să lucreze. Odată terminate şi una şi alta, îl chemă pe comisar şi îi înapoie dosarele. Comisarul spera măcar o privire, un cuvânt, dacă nu de laudă, cel puţin de simpatie. Dar Perro, îndesându-şi şapca pe cap şi luându-şi valiza, se mărgini să-i sugereze să nu mai facă pe viitor alte greşeli de felul aceleia care căzuse în sarcina lui s-o remedieze. — Aş putea, oare, îndrăzni să sper că Excelenţa Sa, Cinco, va putea afla că eu... începu comisarul. Se opri, buimac, cu ochii la pragul pustiu: Perro dispăruse. Până acum, Perro exersase doar câteva acorduri preliminare la instrumentul în a cărui mânuire era un maestru desăvârşit: prefăcătoria. Se pregătea, în pas uşor şi cu sufletul tresărind de plăcerea aventurii, să atace aria principală. Încercând să-şi înşele semenii, Perro trăia realmente o vie plăcere, care nu avea nimic de-a face cu slujba pe care o îndeplinea. Care erau motivele acestei profunde delectări, Perro însuşi nu ar fi ştiut să spună. Putea fi voluptatea puterii, pe care o vedea multiplicată prin magia prefăcătoriei. Sau era, poate, atracţia pentru o viaţă palpitantă şi necunoscută, la care, prin aceeaşi magie, privea pe furiş, ca şi cum ar fi tras cu ochiul prin crăpătura unei uşi. Intriga pe care se pregătea s-o urzească acum era dintre cele care-l pasionau cu adevărat. Îl încerca o plăcere subtilă în a simula maniere şi sentimente generoase. În astfel de situaţii, gustul pentru prefăcătorie se rafina până la cruzime, într-un stil limpede, sticlos, ascuţit ca un brici. În actele şi vorbele sale se insinua – ca într-un fel de contrapunct – un ritm precipitat, alert, care-l ameţea ca un vertij. Atunci nu i se mai părea că se preface, se vedea cântând. Adevărul e că Perro, în afară de meseria proprie, nu dădea importanţă decât nevoilor celor mai elementare şi materiale. Pentru el tot restul nu erau decât vorbe goale, ceaţă, vânt. Dacă i se întâmpla să aibă în faţă pe unul dintre aceia pe care el îi numea idealişti, Perro încerca sentimentul de detaşare şi superioritate al profesorului care le explică elevilor săi că fulgerul, departe de a fi expresia unei mânii cereşti, nu e altceva decât energie electrică dezlănţuită în timpul furtunii. Perro l-ar fi vândut şi pe Isus Cristos, dar nu pentru bani sau din invidie, ci pentru a-i demonstra că se înşela în felul în care vorbea. Odată ieşit din palatul poliţiei, mergând drept cu valiza în mână şi cu şapca pe ochi, cu aerul unui valet fără ocupaţie, parcurse mai multe străduţe şi în cele din urmă ajunse la zidurile cetăţii. Merse de-a lungul zidurilor o bună bucată de vreme, găsi poarta pe care o căuta şi, odată intrat, pătrunse într-un spaţiu arid, umed, plin de gropi şi de gunoaie, care părea să semene mai degrabă cu un fel de deşert decât cu o piaţă. Întreg spaţiul acesta era cufundat în întuneric; din în când în când scânteiau în zare luminiţele unui sărăcăcios parc de distracţii. Se vedeau oameni care se plimbau prin piaţă, în întuneric; mai jos, în jurul barăcilor iluminate, se zăreau grupuri de gură-cască. Din când în când ajungeau până în piaţă zgomotele puştilor de tras la ţintă. Răzbăteau până acolo râsete şi fluierături. Un fel de stindard atârna de un stâlp care se ridica drept în mijlocul pieţei. În vântul care se însufleţea la răstimpuri se auzeau pocniturile greoaie ale drapelului. Perro avea o întâlnire în această piaţă. De fapt, chiar sub stâlpul cu pricina. Cunoştea foarte bine persoana pe care o aştepta. Când observă o oarecare zarvă în faţa uneia dintre barăci, se îndreptă într-acolo, sigur că va găsi omul pe care îl căuta. Era chiar baraca de unde se auzeau zgomote de tir, un fel de coşmelie îmbrăcată în pânză roşie, iluminată de două felinare cu gaz care răspândeau în jur o lumină albă, puternică. În interior, sprijinită de tejghea, cu spatele la cadranele ciuruite şi la sticlele de vin spumos, o fată cu părul negru, tristă, îmbrăcată în doliu, încărca puştile mânuind ţevile de oţel cu o mână albă, fragilă, în care nu bănuiai atâta forţă. Fata încărca puştile fără să spună o vorbă. Un ştrengar cu ochii mari şi limpezi, slab, cu gura chinuită şi veştedă, îi întindea gloanţele.

Vă scriu acum pentru a treia oară. În caz că nu mă vor lăsa să termin, am ascuns primul bileţel într-un loc pe care-l ştiu doar eu. Dacă vreau, mâine îl pot lua de acolo. E atât de scurt şi când l-am scris eram atât de grăbit, încât nu-l mai înţeleg nici eu. Al doilea, nu cu mult mai bun, vi l-am trimis cu o mesageră pe nume Paula. Fiindcă n-aţi dat semne de viaţă, n-o să mai insist cu alte scrisori fără rost, care vă stârnesc poate mai degrabă împotrivirea. O să vă spun povestea mea de la început şi o să încerc să fiu limpede, căci simt nevoia ca dumneavoastră să mă înţelegeţi şi să mă credeţi. Neliniştea e pricina ştersăturilor. Mă ridic întruna şi-mi apropii urechea de uşă. Poate că vă întrebaţi: „De ce oare Bordenave nu trimite epistola unui avocat?” Pe maestrul Rivaroli l-am văzut numai o dată, dar pe Picardo Grasul (ce să mai spun!) îl cunosc dintotdeauna. Nu-mi inspiră încredere un avocat care pentru pariurile şi aranjamentele lui îl foloseşte pe Grasul. Ori poate vă întrebaţi: „De ce-mi trimite tocmai mie epistola?” Dacă veniţi cu argumentul că nu suntem prieteni, vă dau dreptate, dar puneţi-vă în locul meu, vă rog, şi spuneţi-mi cui aş putea s-o trimit. După ce m-am gândit la toţi amicii – lăsându-l la o parte pe Aldini, pentru că reumatismul îl amorţeşte —, m-am oprit la cel care nu mi-a fost niciodată prieten. Bătrâna Ceferina decretează: „Noi, cei care trăim într-un pasaj, ne aflăm cu locuinţa într-o casă mai mare”. Cu asta vrea să spună că ne cunoaştem cu toţii. Nici nu vă mai amintiţi poate cum a început neînţelegerea. Asfaltul, turnat prin 1951 sau 1952, a ocolit, ţineţi minte, un gard viu şi a deschis pasajul nostru lumii din afară. E curios câtă vreme a trebuit să treacă până ne-am convins de schimbare. Chiar dumneavoastră, într-o duminică pe la ora liturghiei, vă amuzaţi în tihnă de ghiduşiile pe care le făcea pe bicicletă fata băcanului, de parcă ar fi fost în curtea ei, şi v-aţi supărat pe mine că am strigat la ea. Nu vă învinuiesc c-aţi fost mai iute la mânie şi la vorbe de ocară, în loc să vedeţi automobilul care era gata s-o calce. Am rămas privindu-vă năuc, în aşteptarea unei lămuriri. Poate că v-a lipsit curajul să mă opriţi şi să-mi daţi o explicaţie, sau vă veţi fi gândit că lucrul cel mai chibzuit din partea noastră era să ne resemnăm în faţa unei neînţelegeri de atâtea ori reînnoită că începea să se confunde cu destinul. Fiindcă în realitate întâmplarea cu fata băcanului nu era prima, ci doar încă una în plus. De mici, dumneavoastră şi toată gaşca mă urmăreaţi, când vă aduceaţi aminte. Într-o seară, Picardo Grasul, cel mai mare din grup (dacă nu-1 punem la socoteală pe Aldini şchiopul, care făcea pe maestrul de ceremonii şi nu o dată ne-a dus duminica la tribuna Atlantei1), m-a văzut cu cravată pe când mă întorceam de la nunta unchiului meu Miguel şi, sub pretext că-mi aranjează nodul, a fost cât pe-aci să mă sugrume. Altă dată, m-aţi făcut încrezut. V-am iertat, căci mi-a trecut prin cap că mă jigneaţi numai pentru a vă pune la mintea celorlalţi, ştiind bine că în fond era o calomnie. După mulţi ani, un doctor care o îngrijea pe soţia mea mi-a explicat că dumneavoastră şi gaşca nu mă puteaţi înghiţi pentru vila cu grădină cu pietriş colorat şi pentru bătrâna Ceferina, care vedea de mine ca o dădacă şi mă apăra de Picardo. Explicaţiile atât de complicate nu conving. Poate că urmarea cea mai ciudată a neînţelegerii din cauza fetei băcanului a fost părerea pe care mi-am făcut-o atunci, şi de care m-am convins foarte curând, că dumneavoastră şi cu mine ajunseserăm la o învoială ca să păstrăm ceea ce eu am numit distanţa dintre noi. Ajung acum la ziua căsătoriei mele cu Diana. Mă întreb ce veţi fi gândit când aţi primit invitaţia. Aţi crezut poate că era o manevră ca să stric acest pact între bărbaţi. Dimpotrivă, intenţia mea era de a dovedi cel mai mare respect şi consideraţie faţă de neînţelegerea dintre noi. Mai demult, într-o seară, stăteam de vorbă în poarta casei cu Ceferina, care stropea trotuarul, îmi amintesc perfect că aţi trecut prin mijlocul pasajului şi nici măcar nu ne-aţi aruncat o privire. 1 Cunoscută echipă argentiniană de fotbal (N. Tr.). — O s-o duceţi tot aşa într-o ceartă până la Judecata de Apoi? Întrebă Ceferina, cu vocea-i care părea că răsună din cerul gurii. — E destinul. — E pasajul, a răspuns, şi cuvintele ei nu mi s-au şters din minte. Un pasaj e un mic cartier în altul mai mare. În singurătatea noastră cartierul ne însoţeşte, dar prilejuieşte întâlniri neplăcute, care stârnesc ori reînvie duşmănii. Am îndrăznit să-i îndrept greşeala. — Nu chiar duşmănii, i-am spus. Neînţelegeri. Dona Ceferina este o rudă din partea celor din familia Orellana, care a venit din provincie pe vremea când trăiau părinţii mei; când mama a dispărut, nu s-a mai dezlipit de noi, vedea de gospodărie, era dădacă, adevăratul stâlp al casei. În cartier e poreclită „Cacique”1. Ceea ce nu ştie lumea e că această femeie, pentru a nu fi mai prejos decât mulţi dintre aceia care o dispreţuiesc, citise toate cărţile de la chioşcul din Parcul Saavedra şi pe aproape toate cele de la mica şcoală Basilio din Parcul Chas, care îi e mai la îndemână. Ştiu că unii au tot spus că n-am avut noroc în căsnicie. E mai bine ca cei din afară să nu-şi dea cu părerea despre lucruri intime, pentru că 1 Şef de trib, căpetenie (N. Tr.). În general greşesc. Dar încearcă numai să le explici celor din cartier şi din familie că sunt din afară! Firea soţiei mele este mai curând dificilă. Diana nu iartă nici o scăpare, nici măcar n-o concepe, iar dacă vin pe neaşteptate acasă cu un cadou deosebit mă întreabă: „Ca să-ţi iert ce anume?” E cu desăvârşire bănuitoare şi neîncrezătoare. Orice veste bună o întristează, fiind convinsă că pentru a se restabili echilibrul o să vină una rea. Nu voi tăgădui nici că ne-am certat, ea şi cu mine, şi nu doar o dată, iar într-o noapte – mă tem că tot pasajul a auzit larma —, cu intenţia de a pleca de-a binelea de acasă, m-am îndreptat spre Incaş1 s-aştept autobuzul, care a întârziat din fericire, dându-mi timp de gândire. Probabil că multe perechi au parte de astfel de necazuri. E din cauza vieţii moderne, a vitezei. Pot să vă spun însă că pe noi amărăciunile şi neînţelegerile n-au reuşit să ne despartă. Mă uimeşte cât de mult pot urî oamenii compătimirea. Din felul lor de a vorbi ai crede că sunt de fier. Dacă-mi văd soţia necăjită de ceea ce face când îşi iese din fire, simt o adevărată milă pentru ea şi, la rândul ei, soţia mea mă compătimeşte că mă amărăsc din vina ei. Credeţi-mă, oamenii consideră că sunt de fier, dar când îi încearcă o durere, se înmoaie. În această privinţă Ceferina seamănă cu ceilalţi. După părerea ei, mila înseamnă numai slăbiciune şi dispreţ. 1 Prescurtare familiară de la Avenida de los Incas, bulevard din Buenos Aires (N. Tr.). Ceferina, care mă iubeşte ca pe copilul ei, n-a acceptat-o niciodată pe soţia mea. Străduindu-mă să înţeleg această antipatie, am ajuns să bănuiesc că Ceferina ar nutri aceleaşi sentimente faţă de oricare femeie ce s-ar apropia de mine. Când i-am spus ce gândeam, Diana a răspuns: — Ii plătesc cu aceeaşi monedă. Cel mai mult ţin oamenii la duşmăniile pe care le au. Vă mărturisesc că nu o dată m-am simţit părăsit şi singur între aceste două femei, bune în fond. Noroc că mă puteam refugia oricând în atelierul de ceasornicărie. O să vă dau o dovadă că antipatia Ceferinei pentru Diana era, în cadrul familial, un fapt public şi notoriu. Într-o dimineaţă, Ceferina apăru cu ziarul şi ne arătă o notiţă care suna cam aşa: Tragic bal mascat în Paso del Molino1. A avut încredere în costumul de mascaradă de lângă el, socotind că era soţia lui. Era criminala. Eram aşa de irascibili, încât citirea acestei notiţe a fost de ajuns ca să ne luăm la harţă. Diana, n-o să vă vină să credeţi, a considerat că era o aluzie la ea, eu i-am ţinut isonul, iar bătrâna, nebunie curată, a luat aerul cuiva care zice: poftim! De parc-ar fi citit ceva compromiţător pentru soţia mea sau barem pentru breasla nevestelor. Au trecut mai bine de paisprezece ore până să-mi dau seama că pe bărbatul de la bal nu l-a ucis consoarta. N-am vrut să mai lămuresc nimic, de teamă să nu redeschid discuţia. Am învăţat ceva: nu-i adevărat că te faci înţeles vorbind. Vă dau ca exemplu o situaţie ce 1 Cartier din Buenos Aires (N. Tr.). S-a repetat de nenumărate ori. O văd pe soţia mea abătută sau absentă şi, bineînţeles, mă întristez. Mă întreabă imediat: — De ce eşti trist? — Pentru că mi se pare că eşti nemulţumită. — Mi-a trecut. Am chef să-i răspund că mie nu, că nu sunt aşa de schimbător, că nu trec atât de iute de la tristeţe la bucurie. Crezând chiar că mă arăt drăgăstos, adaug: — Dacă vrei să nu mă mâhneşti, nu fi tristă niciodată. De-aţi vedea cum se mai supără! — Atunci ce-mi tot dai zor că-ţi faci griji din pricina mea, îmi strigă de parcă aş fi surd. Ţie nu-ţi pasă ce simt eu. Domnul vrea ca nevastă-sa să se simtă bine ca să-l lase pe el în pace. Îi pasă numai de-ale lui şi nu vrea să fie deranjat. Mai e şi vanitos, pe deasupra. — Nu te înfuria, că-ţi iese un herpes la gură, îi spun, fiindcă se-ntâmplă des să-i apară tot felul de bubiţe care o necăjesc şi o irită. Îmi răspunde: — Ţi-e teamă să nu-l iei şi tu? Nu vă relatez scena asta ca s-o vorbesc de rău pe soţia mea. Poate că o povestesc în defavoarea mea. Când o ascult pe Diana, îi dau dreptate, chiar dacă uneori am îndoieli. Dacă, din întâmplare, ia atunci una din atitudinile ei caracteristice – ghemuită în fotoliu, îmbrăţişându-şi un picior şi sprijinindu-şi faţa de genunchi, cu privirea pierdută în gol – nu mai am nici o îndoială, mă înduioşez şi îi cer iertare. Mă prăpădesc după silueta şi statura ei, după pielea ei trandafirie, părul blond, mâinile fine, mirosul ei şi, mai ales, după ochii ei fără seamăn. O să-mi spuneţi că sunt înrobit; fiecare după cum îi e felul. În cartier le vine uşor să spună despre o doamnă că e leneşă, ori că are o fire supărăcioasă, sau că e plimbăreaţă, dar nu-şi bat capul să cerceteze care-i pricina. Fără îndoială, Diana suferă că n-are copii. Mi-a explicat lucrul ăsta un doctor şi mi l-a confirmat o doctoriţă cât se poate de isteaţă. Când Martincito, băiatul cumnatei mele, un puşti insuportabil, vine să stea câteva zile la noi, Diana se dă în vânt după el, n-o mai recunoşti, e o femeie fericită. Ca pe atâtea femei fără copii, animalele o atrag grozav. Prilejul de a confirma spusele mele s-a ivit acum câtva timp. De când mi-am pierdut slujba la bancă, mă descurc cu atelierul de ceasornicărie. Am învăţat meseria doar de plăcere, aşa cum unii învaţă radiofonia, fotografia sau vreun sport. Nu mă pot plânge că n-am de lucru. Vorba lui don Martin: ca să nu meargă până-n centru, lumea se dă pe mâna ceasornicarului din cartier. Vă povestesc lucrurile aşa cum s-au întâmplat. Pe vremea grevei funcţionarilor de la bancă, Diana s-a lăsat pradă nervilor şi tendinţei ei de nemulţumire generală. În primele zile, faţă de familie şi chiar faţă de vecini şi străini, îmi reproşa o pretinsă lipsă de curaj şi de solidaritate, dar, când m-au închis pentru o zi şi o noapte care mi s-au părut cât un an la comisariatul nr. 1, şi mai ales când m-au dat afară de la bancă, a început să spună că, pentru a scoate castanele din foc cu mâna altuia, şefii s-au bizuit totdeauna pe cei fraieri. A trecut, biata de ea, printr-un moment greu: nu cred că s-ar fi putut găsi pe atunci vreo modalitate de a o linişti. Când am înştiinţat-o că o să mă descurc cu ceasurile, a vrut să lucrez la o mare agenţie de vânzare de automobile uzate, chiar pe bulevardul Lacarra. M-a însoţit să vorbesc cu responsabilul, un tip ce părea obosit, şi cu nişte băietani care, se vedea limpede, erau patronii. Diana s-a supărat de-a binelea că am refuzat să lucrez cu indivizii ăia. Acasă, discuţia a durat o săptămână, până când politia a făcut o percheziţie la sediul ăla din Lacarra şi în ziare au apărut fotografiile responsabilului şi ale băieţilor, care se dovediră a fi o bandă renumită. În tot cazul, soţia mea şi-a păstrat neclintită împotrivirea faţă de ceasornicărie. E mai bine să nu-mi potrivesc lupa la ochi în faţa ei, deoarece gestul ăsta o irită inexplicabil. Îmi amintesc că într-o seară mi-a spus: — N-am ce să fac. Nu pot suferi ceasurile! — Spune-mi de ce. — Pentru că sunt mici şi pline de rotiţe şi de ascunzişuri. Într-o zi o să-mi fac cheful şi o să comit prăpădul secolului, chiar de va trebui să ne mutăm la celălalt capăt al oraşului. I-am zis, ca să-i câştig bunăvoinţa: — Recunoaşte că-ţi plac ceasurile cu cuc. A zâmbit, imaginându-şi desigur căsuţa şi păsăruica şi a răspuns mai bine dispusă: — Aproape niciodată nu-ţi aduc vreun ceas cu cuc. În schimb, vin mereu cu mastodonţii ăştia de pendule. Dăngănitul ăla care mă calcă pe nervi. Aşa cum decretează Ceferina, fiecare-şi are propriile lui criterii şi gusturi. Chiar dacă nu totdeauna le înţelegi, trebuie să le accepţi. — S-a dus vestea că mă pricep la pendule. Mi le aduc chiar din Cartierul Norte. — Să ne mutăm în Cartierul Norte! Am încercat s-o descurajez: — Nu ştii că acolo e centrul pendulelor? I-am zis. — Da, dragă, dar e Cartierul Norte! A răspuns gânditoare. Nu poate tăgădui că are sângele familiei Irala. În „familia regală”, cum le spune Ceferina, toţi se dau în vânt după aparenţe şi după relaţii. Pe mine, ideea de a mă muta m-a contrariat mereu. Sunt legat de casă, de pasaj, de cartier. Acum viaţa m-a învăţat că dragostea pentru lucruri, ca orice iubire neîmpărtăşită, se plăteşte, cu vremea. De ce n-am ascultat rugămintea soţiei mele? Dacă m-aş fi îndepărtat la timp, acum am fi fost liberi. Îmi imaginez cartierul cu ciudă şi cu neîncredere, de parcă şirurile astea de case pe care le cunosc pe de rost s-ar fi prefăcut în zidurile unei temniţe unde soţia mea şi cu mine suntem condamnaţi la o soartă mai rea decât moartea. Până nu demult, trăiam fericiţi; eu m-am încăpăţânat să rămânem acolo şi, vedeţi bine, acum e prea târziu să mai scap. Anul trecut, în august, am cunoscut un anume domn Standle, care dă lecţii de dresaj la şcoala pentru câini de pe strada Estomba. Pun rămăşag că l-aţi zărit nu o dată prin cartier, mereu cu alt câine, care merge atent la comenzi şi nici nu scânceşte de teamă să nu-l supere. Aduceţi-vă aminte: un munte de om în trenci, blond, drept ca o coadă de mătură, pe jumătate pătrăţos din pricina spatelui lat, bărbierit, ochii mărunţi cenuşii, care nu clipesc, vă jur, chiar dacă semenii lui s-ar zvârcoli şi ar urla. În pasaj circulă diferite zvonuri despre tipul ăsta: că a ajuns aici ca îmblânzitor la Sarrasani1, că a fost erou în ultimul război, fabricant de săpunuri din grăsime de la nu ştiu ce fel de oase, şi as neîntrecut în spionaj, care a transmis prin radio, dintr-o vilă din Ramos2, instrucţiuni unei flote de submarine ce se pregătea să invadeze ţara. Mai adăugaţi la toate astea, vă rog, seara în care Aldini s-a ridicat cum a putut de pe banca unde stătea la aer cu câinele lui, ce pare la fel de reumatic şi de bătrân ca şi el, m-a prins de braţ, m-a luat la o parte de 1 Circ din Buenos Aires (N. Tr.). 2 Localitate în apropiere de Buenos Aires (N. Tr.). Parcă ar fi fost lume de faţă, deşi pe trotuar nu eram decât noi şi câinele, şi mi-a şoptit la ureche: — E cavaler teuton. În altă seară, pe când beam mate1, Diana i-a zis Ceferinei: — Pariez că nici nu-şi aminteşte. Arătă cu capul spre mine. Am rămas privind-o cu gura căscată, fiindcă la început nu mi-am adus aminte că duminică era ziua mea de naştere. Diana ţinea cu stricteţe tot felul de zile de nume, aniversări, zile ale mamei, ale bunicului şi ale altora înscrişi în calendar sau cine mai hotărăşte în treaba asta, aşa încât nu tolerează nici o scăpare. Dacă data uitată ar fi chiar ziua ei de nume, sau cea a lui don Martin Irala, socru-meu, ori aniversarea căsătoriei noastre, aş face mai bine să dispar din pasaj, căci n-ar exista iertare pentru mine. — Nu invita decât familia, am implorat-o. La noi, familia e cea a soţiei mele. Cum era vorba de ziua mea de naştere, a cedat în cele din urmă şi am sărbătorit-o în intimitate. Credeţi-mă că mi-a fost greu s-o conving. E tare dornică de petreceri. 1 Varietate de ceai din America Latină, care în Argentina se bea într-o tărtăcuţă dată din mână în mână (N. Tr.). În seara aniversării mele au venit, deci, don Martin, Adriana Măria, cumnată-mea, băiatul ei Martincito şi – în ce calitate, mă întreb? — Neamţul Standle. Pe don Martin l-aţi văzut poate prin grădina casei, cu sapa şi stropitoarea. Îi plac foarte mult florile şi toate soiurile de legume. L-aţi luat de bună seamă drept unul din grădinarii angajaţi cu ziua. Dacă-i aşa, e mai bine ca socru-meu să nu afle. Pe toţi, în familie, îi chinuie trufia sângelui, de când un specialist care dădea consultaţii într-un chioşc din Rural1 le-a povestit că se trag direct dintr-un Irala care a avut o problemă cu indienii. Don Martin e un om bine legat, mai curând scund de statură, chel, cu ochi albaştri, vestit prin izbucnirile temperamentului său coleric. Nici n-a sosit bine că a şi cerut papucii mei de lână. Nu-l pot refuza, credeţi-mă, deoarece au devenit pentru el o a doua natură; când îl văd însă cu papucii mă cuprinde furia. Socotiţi poate că un tip care ia în stăpânire papucii cuiva, chiar numai pentru o clipă, dă o dovadă a unui sentiment de prietenie. Nu aşa stau lucrurile cu don Martfn şi, dacă-mi vorbeşte, face asta ca să se răstească la mine. Trebuie să recunosc că în seara zilei mele de naştere s-a arătat vesel (ca toată lumea, în afară de mine). Din pricina cidrului. Ca să nu mai vorbesc, bineînţeles, de felurile meniului, proaspete, îmbelşugate, de cea mai bună calitate, pregătite ca la carte. Or fi şchiopătând multe la noi, dar nu în ce priveşte mâncarea. 1 Târg din Buenos Aires (N. Tr.). Daţi-mi voie să lămuresc lucrurile aşa cum se cuvine: Diana s-a socotit totdeauna pricepută la bucătărie. Un merit de importanţă recunoscută în căminul nostru. Plăcintele ei umplute cu porumb verde sunt pe bună dreptate vestite în cerc intim şi chiar printre neamuri. Când s-a terminat Buletinul Sportiv, don Martin a închis televizorul. Martincito, care zbiară de parc-ar imita un băiat care zbiară, a pretins să-l deschidă iar. Don Martin, cu un calm de neînchipuit, şi-a scos papucul drept şi i-a ars una. Martincito a urlat, Diana I-a ocrotit, l-a mângâiat: se prăpădeşte după el. Don Martin tună: — La masă, am zis! — Ghiciţi care-i surpriza? Întrebă Diana. Pe dată au fost cuprinşi cu toţii de un entuziasm de nedescris. Pană şi Ceferina, care-i aşa de certăreaţă şi de neînduplecată, a luat parte la această mică reprezentaţie, deloc prefăcută de altfel. Pe lângă bunăvoinţă, Diana pune în munca ei şi mult amor-propriu, aşa încât n-o să admită că plăcintele poate nu-i ies bine sau cad greu la stomac. În casă se aude necontenit bătaia pendulelor ţinute sub observaţie. Pe nimeni nu irită, din câte ştiu, succesiunea sunetelor de pendulă, dese dar armonioase; pe nimeni, în afară de Diana şi de don Martin. Când a bătut un ceas cu cuc, don Martin s-a uitat ţintă la mine şi a strigat: — Să tacă odată pasărea aia, că o să-i rup gâtul. Diana protestă: — Ah, tată! Nici eu nu sufăr ceasurile, dar cele cu cuc sunt într-adevăr simpatice. Nu ţi-ar plăcea să locuieşti în căsuţa lor? Mie da. — Pe mine mă scot cel mai tare din sărite tocmai ceasurile cu cuc, zise don Martin, parcă mai liniştit de spusele Dianei. Ca şi mine, o iubeşte la nebunie. Martincito a mâncat într-un fel cum nu se poate mai scârbos. A lăsat urme prin toată casa cu mâinile lui lipicioase. — Copiii altuia sunt îngeri deghizaţi în diavoli, comentă Ceferina, cu vocea-i nazală. Domnul îi trimite ca să ne-ncerce răbdarea. Mărturisesc că în seara aceea n-am fost vesel nici măcar o clipă. Vreau să spun vesel cu adevărat. Poate că aveam o presimţire, fiindcă de când mă ştiu privesc cu neîncredere aniversările şi sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou. Încerc să ascund asta, ca să nu-i stric soţiei mele petrecerile la care ţine atât de mult, dar îmi fac oricum griji şi n-am nici un chef. Şi nu fără motiv: lucrurile cele mai rele mi s-au întâmplat în aceste ocazii. Să fie limpede că, până de curând, lucrurile cele mai rele au fost certurile cu Diana şi izbucnirile de gelozie pentru vini care n-au existat decât în închipuirea mea. O să-i daţi dreptate soţiei mele: o să ziceţi că sunt foarte preocupat de-ale mele, că nu ostenesc să tot explic ceea ce simt. În scrisoarea pe care v-a adus-o domnişoara Paula nu vă dădeam nici un amănunt. După ce-am citit-o, nu m-a convins nici pe mine. Mi s-a părut deci firesc să nu îmi răspundeţi. În schimb, în relatarea asta vă explic totul, până şi nebuniile mele, ca să vedeţi cum sunt şi să mă cunoaşteţi. Vreau să sper că o să consideraţi că, la urma urmelor, vă puteţi încrede în mine. În seara aceea de aniversare, profesorul Standle a acaparat toată atenţia celor de faţă vorbind despre câini. Era nemaipomenit cum se interesau cei prezenţi nu numai de dresajul câinilor, ci şi de organizarea şcolii. Eu sunt primul – dacă profesorul nu minte – gata să recunosc rezultatele învăţăturii, şi n-o să vă ascund că, vreme de un minut sau două, m-au uimit poveştile astea despre animale. În vreme ce alţii vorbeau despre avantajele şi dezavantajele zgărzii de dresaj, m-am lăsat purtat de fantezie şi m-am întrebat în sinea mea dacă au dreptate cei care socotesc că animalele acestea n-au suflet. Cum spune profesorul, între inteligenţa noastră şi a lor nu e decât o diferenţă de clasă; eu nu sunt convins că această diferenţă există. Unii dintre elevii lui de la şcoală se poartă – dacă mă iau după relatările neamţului – ca nişte fiinţe omeneşti în toată puterea cuvântului. Vocea domnului Standle, un zbârnâit cum nu se poate mai monoton şi mai gra v m-a trezit din visare. Deşi nu înţeleg de ce, vocea aceea nu-mi plăcea. Tipul povestea: — Ii educăm, îi vindem, îi îmbăiem, îi tundem, am organizat chiar cel mai grozav salon de cosmetică pentru câinii de lux. Soţia mea îl întrebă: — Unii îşi aduc câinii la dumneavoastră aşa cum alţii îşi trimit copiii la şcoală? Sărăcuţii de ei, plâng în prima zi? — Şcoala mea formează câini de pază, răspunse grav Standle. — S-o luăm pe îndelete, zise don Martin. Pentru asta nu-i nevoie de multă răbdare. Cu o zgardă şi cu un lanţ, chiar şi pe dumneavoastră vă prefac în câine de pază. — Şcoala face mai mult, replică Standle. Socru-meu, de obicei atât de ursuz, obiecta ca să-şi afirme autoritatea, nu din convingere. În realitate, asculta fermecat şi, când bătea ceasul cu cuc, se prefăcea că nu-l aude. De ce să nu recunosc? Cu toţii sorbeau cuvintele profesorului, în afară de bătrâna Ceferina care, din pricina ciudei mocnite pe care o purta soţiei mele şi familiei ei, se ţinea de-o parte, ascunzându-şi interesul real sub un surâs uşor dispreţuitor. Naiba ştie de ce eu mă simţeam părăsit şi trist. Noroc că Adrianei Măria, cumnată-mea – seamănă cu soţia mea, dar e brunetă – i se făcuse milă de mine şi din când în când mă întreba dacă nu mai vreau cidru. Profesorul povestea mai departe: — Nu-i dăm înapoi stăpânului un simplu animal dresat. Îi înapoiem un tovarăş pe a cărui credinţă se poate bizui. Ascultând chestiile astea plicticoase nu bănuiam nici pe departe consecinţele lor îngrozitoare. Vă asigur că soţiei mele i-au afectat judecata. Nu vreau să par un alarmist: dumneavoastră ştiţi desigur, căci tot pasajul ştie, că încă înainte de căsătorie Diana a fost internată cel puţin în două rânduri. Recunosc că la începutul conversaţiei a abordat subiectul despre câini cu un calm aparent, vorbind încet, mai curând bine, ca cineva care se controlează. — Într-o casă cu grădină, îşi dădu ea cu părerea, gânditoare, e bun un câine. — Neapărat, hotărî neamţul. N-am fost de acord, dar nici nu m-am împotrivit. Mi-e teamă că moderaţia asta a mea a încurajat-o mult pe soţia mea. În sens rău, bineînţeles. Aspecte diferite ale aceluiaşi subiect (câinii, şcoala) au întreţinut conversaţia până foarte târziu. Pe nepusă masă, socru-meu a declarat: — Dacă plec târziu, eu unul nu reuşesc să mai adorm. Dumneavoastră nu vă pasă, mie însă, da. E limpede că pe mine nu mă interesa dacă socru-meu va dormi sau nu, dar m-am apărat cu o tărie incredibilă de această acuzaţie de indiferenţă, pe care am calificat-o în repetate rânduri drept gratuită. Interpretarea pe care Adriana Măria a dat-o protestelor mele m-a făcut să zâmbesc. — Sărmanul sărbătorit! Spuse afectuos. Pică din picioare de somn şi vrea să-l lăsăm în pace. Nu-mi era somn, nu voiam altceva decât să plece, dar mi s-a părut că-i mai bine să nu spun nimic. Deşi conversaţia continua, socoteam plecarea iminentă, fiindcă ne ridicaserăm în picioare. Dar tot au mai zăbovit. Don Martin a trebuit să se ducă la baie şi apoi a răscolit toată casa pentru că nu-şi găsea fularul. Adriana Măria, care se arătase atât de zorită şi, sufocându-se de râs, mă arăta cu degetul şi repeta „Nu mai poate, sărmanul”, începu să-i explice la nesfârşit ceva Ceferinei, care o privea de sus. Dacă nu băgăm de seamă la timp, don Martin era cât pe-aci să plece cu papucii mei. E de prisos să mai spun că puştiul nu s-a oferit să-i aducă bunicului ghetele. După plecarea familiei, profesorul mi-a rezervat o surpriză neplăcută. A intrat în casă cu noi. Vă asigur că în noaptea aceea a început coşmarul pe care-l trăim încă. Profesorul Standle, fără să-i pese de ce credeam eu, îi insufla soţiei mele ideea fixă cu câinii. Eu nu puteam să mă împotrivesc, de teamă ca ea să nu se dea de partea lui şi să-mi poarte pică. Situaţia devenea şi mai greu de suportat, profesorul recurgând la explicaţii anoste, care nu puteau interesa nici o femeie: — Pentru pază, cea mai indicată este căţeaua, afirmă el, de parc-ar fi dezvăluit un adevăr fundamental. Dacă ticăloşii îi aduc celui mai bun câine o căţea în călduri, s-a terminat cu paza. In schimb o căţea e totdeauna la datorie. Nu ştiu de ce cuvintele astea i-au provocat soţiei mele un fel de râs neruşinat, care suna penibil şi nu se mai termina. Am tot conversat despre câini până când tipul – pe la ceasul când te simţi vinovat că mai eşti treaz – spuse că pleacă. Dacă nu m-aş fi opus hotărât, am fi ajuns să-l însoţim până la şcoală. Oricum, a trebuit să-l ducem până la poarta dinspre stradă. Când am reintrat, am găsit casa vraişte, tristă şi duhnind a tutun. Diana s-a lăsat să cadă într-un fotoliu, s-a ghemuit, şi-a înconjurat cu braţele un picior, sprijinindu-şi faţa de genunchi şi a rămas cu privirea pierdută în gol. Văzând-o aşa, mi-am zis, vă jur, că nu puteam trăi fără ea. De asemenea, îmboldit de entuziasm, mi-au încolţit în minte gânduri cu adevărat extraordinare şi mi s-a năzărit să mă întreb: Ce e Diana pentru mine? Sufletul ei? Trupul ei? Mie îmi plac ochii ei, faţa, mâinile, mirosul mâinilor şi părului ei. Gândurile astea, mă asigură Ceferina, atrag pedeapsa cerului. Eu nu cred că mai e pe lume o altă femeie cu minunăţia asta de ochi. Nu mă mai satur să-i admir. Îmi imaginez răsărituri ca nişte peşteri cu apă şi îmi închipui că în adâncul lor o să descopăr adevăratul suflet al Dianei. Un suflet minunat, la fel ca ochii. Chiar Diana m-a smuls din visarea asta când a început să bată câmpii, zicând că o să ne luăm un câine care să ne ţină tovărăşie şi să ne înţeleagă ca un om. Aţi fi zis că ascultaţi un copil. Din păcate, vorbea aşa de iute că, dacă nu mă grăbeam să protestez, afirmaţiile ei se pierdeau în depărtare şi trebuia s-o sâcâi să facă îndată cale întoarsă şi să le discutăm. Pe deasupra, era atât de nervoasă (şi îmi plăcea atât de mult) că, pentru a nu o contraria, de multe ori nu i-am mai deschis ochii. De-aş fi contrariat-o, ar fi fost vai de mine! E foarte aspră când se supără şi vă asigur că nu se potoleşte până nu te târăşti ca un vierme în faţa ei şi nu-i ceri iertare până la istovire. Abia am îndrăznit să observ: — Ceferina spune că animalele au ceva monstruos şi grozav de trist. — Când eram mică, voiam să am o grădină zoologică, răspunse Diana. — Ceferina zice că e posibil ca animalele să fie nişte oameni blestemaţi să nu poată vorbi. Băgaţi de seamă cum e soţia mea. Până şi în nebunia ei se arată ageră şi are răspuns la toate. Mă întrebă: — N-ai auzit ce-a spus profesorul Standle? — Am auzit prea mult. A insistat, fără să se tulbure: — Despre câinii care vorbesc. — Sincer să fiu, n-am dat atenţie prostiei ăsteia. — Tocmai destupai o sticlă cu cidru. A povestit că alt profesor, un compatriot de-al lui, a învăţat un câine să pronunţe trei cuvinte într-o germană perfectă. — Un câine de care rasă? Am întrebat ca prostul. — Îmi amintesc de cuvântul Eberfeld. Nu ştiu să-ţi spun dacă e rasa, ori oraşul unde locuiau, sau numele profesorului. Multe slăbiciuni am avut în noaptea aceea şi încă le mai plătesc. Supărarea m-a ţinut toată noaptea. Am stat de veghe, cu gândul la lucruri triste şi, când am auzit cocoşul pe care Aldini îl ţine în curtea din spate, mi-am zis că a doua zi o să fiu frânt şi o să-mi tremure mâna lucrând la ceasuri. În cele din urmă am adormit, ca să visez că o pierdeam pe Diana, cred că pe Avenida de Mayo, unde ne întâlniserăm cu Aldini, care ne-a zis: „Vă despart pentru o clipă, să-ţi spun un secret fără însemnătate”. Foarte zâmbitor, făcea gestul de a ne despărţi şi începu îndată şi să mă arate cu degetul. Chiar atunci, carnavalul năvăli pe bulevard şi o trase pe Diana. Am văzut-o pierzându-se printre măşti de animale care treceau fără răgaz, cu trupul în dungi colorate, ca la zebre sau vipere şi cu capul de câine cum nu se poate mai neruşinat, făcut din carton pictat. N-o să vă vină să credeţi; încă adormit, m-am întrebat dacă visul acesta era o urmare a celor întâmplate sau o prevestire a ceea ce avea să se întâmple. N-o să mă credeţi nici dacă vă spun că, treaz fiind, coşmarul continua.