Cărți scriitori străini

Capitolul 1   DACĂ VREŢI ÎNTR-ADEVĂR SĂ AFLAŢI CE S-A ÎNTÎMPLAT, probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întîmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor şi să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― şi, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, şi Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărît unde mă aflu acum, aşa că vine să mă vadă mai la flecare sfîrşit de săptămînă. Cînd m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu maşina. Şi-a cumpărat de curînd un "Jaguar". O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Cînd locuia la părinţi nu era decît un scriitor ca toţi scriitorii. Dacă încă n-aţi auzit de el, să ştiţi c-a scris un volum de nuvele grozave: Peştişorul auriu. Dintre ele, cea mai reuşită e aia care se cheamă tot Peştişorul auriu. O poveste despre un puşti care nu lăsa pe nimeni să se uite la peştişorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sînt filmele. Să n-aud de ele! Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep.[1] Pencey Prep e o şcoală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-aţi auzit de ea. Sau, în orice caz, i-aţi văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentînd un tip straşnic, călare, sărind un obstacol. Ca şi cum la Pencey toată ziua nu s-ar face altceva decît să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, nici acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: "Din 1888, şcoala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară". Asta să i-o spună lui mutu'. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decît la orice altă şcoală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos şi cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Şi aceia probabil că aşa erau cînd au venit la Pencey. Aşadar, totul a început în sîmbăta meciului cu Saxon Hall. La Pencey, considerau meciul cu Saxon Hall drept un eveniment de seamă. Era ultimul meci al anului şi se spunea că, dacă Pencey ar pierde, nu ne-ar mai rămîne altceva de făcut decît să ne sinucidem cu toţii. Îmi amintesc că în după-masa aceea, pe la trei, mă aflam pe vîrful lui Thomsen Hill, lîngă tunul acela caraghios, din timpul Războiului de Independenţă. De acolo se vedea tot terenul, şi echipele care se îmbrînceau şi se cotonogeau[2] de la un capăt la celălalt al gazonului. Tribuna n-o vedeam prea bine, dar auzeam galeria răcnind ― puternic şi susţinut de partea lui Pencey, căci, în afară de mine, toată şcoala se afla acolo, anemic şi fără vlagă de partea lui Saxon Hall, căci echipa lor nu prea aducea popor. La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decît băieţii din ultimul an. Îngrozitoare şcoală, din toate punctele de vedere. Mie unul îmi plac locurile unde mai poţi vedea, măcar din cînd în cînd, cîte o fată, două, chiar dacă n-ar face altceva decît să se scarpine în cot, să-şi sufle nasul sau numai să chicotească ori mai ştiu eu ce. E drept că Selma Thurmer ― fata directorului ― venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stîrnească pasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguţă. A stat odată lîngă mine în autobuz, cînd veneam de la Agerstown, şi am intrat în vorbă cu ea. Mi-a plăcut. Avea nasul mare şi unghiile mîncate pînă-n carne ― aproape că-i dăduse sîngele ― şi purta un sutien d-alea afurisitele căptuşite cu burete, ca s-o facă să pară mai femeie, dar, totuşi, nu se putea să nu-ţi fie milă de ea. Ce-mi plăcea la ea era că nu-ţi scotea ochii cu tat-su, ridicîndu-l în slăvi. Ştia pesemne că-i un ipocrit şi-un pisălog. De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci şi-l urmăream de aici, de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa de scrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarte importantă. Plecasem la New York de dimineaţă ca să ne întîlnim cu echipa şcolii McBurney. Mumai că întîlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele, tot echipamentul şi toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vina mea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul oraşului, ca să ştiu unde coborîm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două şi jumătate în loc să ne întoarcem seara. Şi în tren, la întoarcere, băieţii nu mi-au adresat nici măcar o vorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim. Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă duc să-mi iau rămas bun de la bătrînul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă şi aşa mai departe şi m-am gîndit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte de vacanţa de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, şi un bileţel, în care-mi scrisese c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Ştia că nu mă mai întorc la Pencey. Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanţă, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăţ şi toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenţia să fiu mai silitor ― mai ales la sfîrşit de trimestru, cînd veneau părinţii să discute cu bătrînul Thurmer ― dar fusese în zadar. Aşa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o şcoală cu nivel foarte înalt. Zău că da! Aşadar, cum vă spuneam, era decembrie şi un ger de crăpau pietrele, mai cu seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decît impermeabilul, n-avem mănuşi, n-aveam nimic. Cu o săptămînă înainte îmi furase cineva din cameră paltonul din păr de cămilă cu mănuşile îmblănite în buzunar şi tot restul. Şcoala era plină de hoţi. Erau acolo mulţi băieţi cu părinţi bogaţi, totuşi şcoala era plină de hoţi. O şcoală, cu cît e mai scumpă, cu atît găseşti mai mulţi hoţi în ea, zău, nu glumesc. Stăteam, prin urmare, lîngă tunul ăla nenorocit şi urmăream meciul. Aproape că-mi îngheţase fundul. Şi nici măcar nu eram cine ştie ce atent la meci. Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E drept c-am părăsit multe şcoli şi multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărţirea e tristă sau neplăcută, dar cînd părăsesc un loc vreau să ştiu că plec. Altfel mă simt şi mai rău. Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt că plec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie, fotbal în faţa şcolii cu Robert Tichener şi Paul Campbell. Băieţi de treabă amîndoi, dar mai ales Tichener. Mai era puţin pînă la masa de seară şi începuse să se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare, şi mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Pînă la urmă, însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pe fereastră şi ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Cînd am noroc şi-mi amintesc întîmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec ― cel puţin cu mine aşa se întîmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit de povestea asta, m-am întors şi am luat-o la fugă, coborînd pe versantul celălalt al dealului spre casa bătrînului Spencer. Nu locuia la şcoală. Locuia pe Anthony Wayne Avenue. Am alergat tot drumul pînă la poarta principală a şcolii, unde m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul. Dacă vreţi să ştiţi, îmi pierd foarte repede suflul. Mai întîi pentru că fumez foarte mult ― adică fumam înainte. M-au silit să mă las. Şi pe urmă pentru că în ultimul an am crescut cu vreo şase ţoli şi jumătate. D-asta, aproape c-am dat în tuberculoză şi am venit aici să-mi fac toate analizele alea blestemate şi aşa mai departe. Totuşi, una peste alta, sînt destul de sănătos. După ce mi-am recăpătat suflul, am traversat alergînd şoseaua 204. Era un polei îngrozitor şi a fost cît p-aci să cad. De fapt, nici nu ştiu de ce alergam. Cred c-aveam pur şi simplu chef să alerg. Cînd am trecut drumul, am avut senzaţia că, aşa, parcă dispar. Era o după-masă din acelea demente, cu ger năprasnic şi fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzaţia că dispari. Mamă, ce-am mai apăsat pe sonerie cînd am ajuns la bătrînul Spencer. Îngheţasem pînă-n măduva oaselor. Mă dureau urechile şi abia mai puteam să-mi mişc degetele. "Haideţi, haideţi mai repede, am spus aproape cu voce tare, deschideţi careva uşa!" În cele din urmă, mi-a deschis bătrîna doamnă Spencer. N-aveau servitoare, n-aveau pe nimeni, aşa că întotdeauna deschideau ei. Stăteau cam prost cu banii. ― Holden! a exclamat doamna Spencer. Ce bine-mi pare că te văd! Intră, dragul meu. Trebuie să fii mort de frig. Cred că s-a bucurat cînd m-a văzut. Îi eram simpatic. Cel puţin, aşa mi se părea. Mamă, ce repede am intrat în casă! ― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o. Cum se mai simte domnul Spencer? ― Dă-mi haina, drăguţule, mi-a spus. Nu auzise c-o întrebasem de domnul Spencer. Era cam surdă. Mi-a atîrnat haina în vestiar, şi eu am încercat să-mi netezesc puţin părul cu mîna. De obicei mă tund scurt, aşa ca nu trebuie să mă pieptăn prea des. ― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o din nou, de data asta mai tare, ca să m-audă. ― Foarte bine, Holden, spuse ea, închizînd uşa vestiarului. Dar tu ce mai faci? După felul în care m-a întrebat, mi-am dat imediat seama că bătrînul Spencer îi spusese tot. ― Foarte bine, i-am răspuns. Da' domnul Spencer ce face? I-a trecut gripa? ― Dacă i-a trecut? Doamne, se poartă ca un adevărat... ca un nu ştiu ce...! E în camera lui, dragul meu. Intră la el fără să mai baţi la uşă.   [1] În S.U.A., pe lîngă obişnuitele şcoli medii (high schools), există, pentru pregătirea viitorilor studenţi, instituţii şcolare de tip special numite preparatory schools (şcoli pregătitoare) sau, pe scurt, preps [2] Fotbalul american se deosebeşte de cel practicat la noi; mingea este elipsoidală, iar regulile sînt cam aceleaşi ca la rugbi.

Cele 7 Legi ale invatarii de Wilkinson Bruce The 7 Laws of the Learner     CUPRINS:   Mulţumiri. 7   Introducere. 11 legea întâi: Legea învăţării.   Capitolul 1 Legea învăţării: concept, model şi maxime. 19   Capitolul 2 Învăţarea: metodă şi sugestii. 45 legea a doua: Legea Aşteptării.   Capitolul 3 Legea Aşteptării: concept, model şi maxime. 73   Capitolul 4 Aşteptarea: metodă şi sugestii. 99 legea a treia: Legea Aplicaţiei.   Capitolul 5 Legea Aplicaţiei: concept, model şi maxime. 121   Capitolul 6 Aplicaţia: metodă şi sugestii. 143 legea a patra: Legea Memorării.   Capitolul 7 Legea Memorării: concept, model şi maxime. 177   Capitolul 8 Memorarea: metodă şi sugestii. 201 legea a cincea: Legea Nevoii.   Capitolul 9 Legea Nevoii: concept, model şi maxime. 231   Capitolul 10 Nevoia: metodă şi sugestii. 263 legea a şasea: Legea Echipării.   Capitolul 11 Legea Echipării: concept, model şi maxime. 295   Capitolul 12 Echiparea: metodă şi sugestii. 325 legea a şaptea: Legea Trezirii spirituale.   Capitolul 13 Legea Trezirii spirituale: concept, model şi maxime. 357 Capitolul 14 Trezirea spirituală: metodă şi sugestii. 385   Cuprinsul documentului este la sfârşit.         Mulţumiri.   Cursul Cele şapte legi ale învăţării nu s-ar fi materializat vreodată fără contribuţia anumitor persoane. Sunt cei care mi-au fost exemple, m-au încurajat şi mi-au dat putere. Am primit aplauze datorită colaboratorilor pe care îi voi menţiona.   În capul listei trebuie să-1 menţionez pe cel care m-a călăuzit cel mai mult în învăţare şi predicare, pe dr. Howard G. Hendricks. Mai întâi ca profesor la seminar, apoi ca model şi mentor, ulterior ca membru în consiliul director şi întotdeauna ca prieten, dr. Hendricks (sau Profu', cum este numit cu drag de către colegi) reprezintă personajul ascuns, dar prezent pe fiecare pagină, al acestei cărţi.   Încă din ziua în care am fost vrăjit de elocinţa şi caracterul său şi până în momentul de faţă, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani, mi-am dorit să-mi pot prezenta ideile la fel de bine ca şi el. Cel mai bun profesor dintre cei mai buni, dr. Hendricks mi-a influenţat viaţa într-un mod în care puţini au făcut-o – îmi exprim profunda apreciere faţă de el şi pentru influenţa puternică pe care a avut-o asupra vieţii şi lucrării mele. Mulţumesc, Profesore.   Întotdeauna există, în cazul fiecărui proiect, una sau două persoane care te încurajează la început şi te îndeamnă apoi să continui. Atunci când Cele şapte legi ale învăţării a prins contur, dar s-a lovit de obstacolele inerente oricărui început, bunul meu prieten Pat MacMillan m-a încurajat să nu mă dau bătut.   Creativitatea este foarte preţuită la Walk Thru the Bible [WTB] şi cel mai important departament din Organizaţie care o promovează este Echipa de Cercetare şi Dezvoltare. Creativitatea nelimitată este egalată doar de hotărârea lor neclintită de a îmbunătăţi metodele de predare a Bibliei, materialele şi procesul de pregătire religioasă. Fără sprijinul lui Gordon Wilkinson, Peter Wallace, Randy Drake, Mary Lee Griffith şi al tatălui meu, acest proiect nu ar avut scânteia de creativitate pe care o are.   Datorez mulţumiri Echipei Executive de la WTB. După părerea mea, alvin Edwards este de neegalat ca vicepreşedinte executiv al WTB şi lider al echipei de conducere. Adresez mulţumiri d-lor Richard Waites, Jill Milligan. Greg Freeman, Cathy Ellis. Jim Gabrielsen. John Nill. Dennis Nunn, Jim Heiskell şi Reg Rhodes, pentru că au sprijinit şi mărit sfera de acţiune a WTB.   Corpul profesoral de la Walk Thru the Bible este unul de elită, constituind i exemplu remarcabil de aplicare a principiilor şi metodelor prezentate în această carte. Caracterul şi dăruirea lor pentru Hristos cât şi felul în care comunică reprezintă exemple incredibile atât pentru mine. cât şi pentru cei ce au privilegiul să beneficieze de lucrarea lor. Aducem mulţumiri decanului facultăţii WTB. Phil Tuttle şi colegilor săi – o echipă care se dezvoltă şi progresează în permanenţă – deoarece ne-au oferit exemple vii pentru această carte. Cea mai mare onoare la Facultatea WTB este invitaţia de a preda cele şapte legi ale învăţării – respectivii veterani sunt adevăraţii eroi ai facultăţii. Aduc mulţumiri d-lor Phil Tuttle, Dennis Nunn. John Hoover, Rich eland, Mark Bailey, Larry Dean, Dave Collins şi Bill Marty.   Timp de doi ani, în perioada de cristalizare a proiectului. Jan Kary şi Theresa Burkhardt au organizat în întreaga ţară o serie de conferinţe cu tema cele şapte legi ale învăţării. Am susţinut aceste conferinţe împreună cu bunul meu prieten, Walt Wiley. iar amintirile vremurilor petrecute împreună vor fi întdeauna vii în inima mea. Mulţumesc celor din echipa APL pentru prietenia pe care mi-au arătat-o.   John Hoover este omul din Matei 28:18-20 al WTB. De la început. Domnul 1-a chemat să-şi împlinească misiunea în.toată lumea", iar el a fost credincios acestei însărcinări de-a lungul anilor. Sub conducerea sa plină de ze1, nu numai seminariile Walk Thru the Old and New Testament au tăcut înconjurul lumii, ci şi Cele şapte legi ale învăţării. Mulţumesc, John. pentru că semănat această sămânţă în Australia, Brazilia, Canada, Franţa, Quebecul Francez, Germania. Grecia, Hong Kong, India, Indonezia, Kenya, Coreea, Olanda, Noua Zeelandă, Nigeria, Papua, Noua Guinee, Filipine, Polonia. Rusia/Ucraina, Singapore, Africa de Sud, Spania, Sri Lanka, Suedia, Elveţia, Thailanda, Uganda şi Marea Britanie. În plus. directorii internaţionali ai organizaţiei conduc lucrarea din ţările lor către o mai deplină maturitate spirituală prin misiunile WTB – mulţumesc lui Bryan Greenwood. David Lee, Bob McNaughton, Cliff Keeys. Robert Moon şi Martin Deacon.   

Vin ploile de Louis Bromfield Doi bărbaţi şedeau într-un bar. Primul îl întrebă pe cel de-al doilea: — Îţi plac americanii? Cel întrebat răspunse cu hotărâre: — Nu. — Francezii îţi plac? întrebă iar cel clintii. — Nu, răsună răspunsul cu aceeaşi hotărâre. — Dar englezii?. — Nu. — Ruşii? — Nu. — Germanii? — Nu. Urmă o scurtă pauză după care, cel dintâi, ridicând paharul, întrebă din nou: — Mă rog, dar cine îţi place? La care, cel de-al doilea, fără niciun pic de şovăială, răspunse: — Îmi plac prietenii mei.   Pentru aceasta istorioara autorul îi este îndatorat prietenului sau Erich Maria Remarque.                                                    PARTEA ÎNTÂI                                                             1        SOSISE acea oră din zi în care Ransome se simţea mai bine ca oricând. Stătea pe verandă, îşi sorbea brandy-ul şi privea puhoiul de raze aurii care învăluiau, într-o ultimă şi magnifică strălucire, ficuşii bengalezi, casa de un galben cenuşiu şi plantele agăţătoare cu flori roşii, mai înainte ca soarele să se scufunde dincolo de orizont, lăsând întreaga fire pradă întunericului. Pentru nordicul Ransome, deprins cu amurgurile lungi, calme şi albastre ale Angliei septentrionale, magia acestui apus nu-şi pierdea niciodată farmecul. Era ca şi când întreaga natură ar fi încremenit o clipă, spre a se rostogoli apoi deodată într-o beznă abisală. Amurgul indian îi trezea întotdeauna în suflet spaime ancestrale. Dar, pe lângă frumuseţea razelor aurii, în Ranchipur întâlnea şi alte minunăţii. La ora aceasta aerul liniştit era încărcat cu miresme grele de lemn ars, de balegă, de iasomie, de gălbenele, de praf gălbui stârnit de turmele care se înapoiau de pe păşunea arsă de soare, din mijlocul hipodromului de peste drum. Din depărtare se auzeau ropotul tobelor de lângă rugurile aflate pe malul râului, dincolo de Grădina zoologică a Maharajahului, şi urletele şacalilor care ieşeau la liziera junglei, aşteptând să se lase brusc întunericul spre a se risipi pe câmpie în căutarea stârvurilor rămase de peste zi. După ivirea zorilor le vor lua locul vulturii lacomi ieşiţi din scorburile copacilor noduroşi, mânjiţi cu găinaţ, spre a se avânta după jivinele moarte în timpul nopţii. Tot la această oră se ridica în aer ţesătura fină a sunetelor de fluier cu care John Baptistul, chincit în pragul porţii, întâmpina răcoarea serii. John Baptistul stătea acum acolo, sub ficusul imens şi lacom. În fiecare an copacul acesta îşi lăsa în jos ramurile care muşcau pământul, prindeau rădăcină şi acopereau metru cu metru pătrat din grădină. În nord, lângă Peshawar, un ficus enorm acoperise acri întregi; aparent o întreagă pădure, redusă în realitate la un singur şi viguros copac. „Dacă lumea ar trăi îndeajuns de mult, gândea Ransome, copacul acesta ar năpădi-o în întregime, aşa cum o năpădesc prostia şi răutatea omenească – încet, fără răgaz, înfigându-şi în pământ ramură după ramură, cu vigoarea neostoită a vieţii din India. Dacă voiau să supravieţuiască, şacalii şi vulturii trebuiau să se grăbească spre a se mai înfrupta cu vreun stârv de om sau de asin, de vacă sfântă sau de câine plebeu. Dacă dimineaţa te-ai fi trezit devreme şi ai fi ieşit călare din oraş, la câmp deschis, ai fi văzut ici-colo, pe întinderile arămii, încâlcindu-se într-o luptă cumplită, puzderie de vietăţi întunecate care devorau mortăciunile. Erau vulturii. Dacă ai fi venit o jumătate de oră mai târziu, nu i-ai mai fi găsit, iar în urma lor n-ai mai fi văzut decât grămăjoare de oase albe, curăţate bine, tot ce mai rămăsese din vreo vacă, din vreun asin sau uneori chiar dintr-un om. În vreme ce îşi depăna leneş gândurile, Ransome asculta cântecul simplu al lui John Baptistul. Era un fel de improvizaţie fără sfârşit, care, pentru urechea occidentală a lui Ransome, părea întotdeauna aceeaşi. După câte înţelegea el, muzica aceasta şi îngrijirea gălbenelelor şi a crinilor albaştri, ultimele flori din grădină în acest sfârşit de toamnă, înfăţişau singurele mijloace de eliberare ale sufletului lui John. John nu avea nicio iubită, şi chiar dacă ar fi avut aşa ceva nu o vedea, decât rar şi în taină. Întreaga lui viaţă era dedicată stăpânului său – ceaiul acestuia când se trezea din somn, breakfast-ul, prânzul şi cina, cămăşile şi ciorapii, pantalonii de călărie şi şorturile, lichiorurile, ţigările şi havanele lui. Era un „boy” creştinat, un catolic din Pondicherry care vorbea franţuzeşte mai bine decât limba hindustană sau dialectul gujerati din Ranchipur – o franceză bizară, îndulcită şi cântată, care aluneca uneori în acea vorbire indiană nepotrivită în saloane, în marile croitorii sau în diplomaţie. Numele lui adevărat era Jean Batiste, dar lui Ransome îi plăcea să-l numească John Baptistul, gândindu-se la Ioan Botezătorul; profetul, cu trupul lui uscat, hrănit doar cu lăcuste şi miere de albine sălbatice, nu se deosebea, desigur, de mărunţelul servitor, şi el numai piele şi oase. În lumina înserării, John era înconjurat de trei sau patru prieteni, chinciţi ca şi el; unul din aceştia îl acompania bătând într-o tobă cu apatia unui malaric. Ca şi John, toţi erau „boys" ai unor oameni cu vază – aparţineau colonelului, lui Mr. Bannerjee şi Maiorului Safka. Iar unul sau doi erau angajaţi la casa de oaspeţi a Maharajahului. Era foarte greu să-i deosebeşti unul de altul. Un timp băteau din tobă şi cântau din fluier, apoi muzica înceta; dar Ransome, de pe veranda sa, era sigur că servitorii aceştia nu tăcuseră, ci pur şi simplu pălăvrăgeau. Ştiau tot ce se întâmplă la Ranchipur. Habar n-aveau să citească şi nici nu le-ar fi trecut vreodată prin minte să răsfoiască vreun ziar; cu toate acestea erau la curent nu numai cu războaiele, cutremurele şi calamităţile de tot felul răbufnite în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ci şi cu furturile, înşelăciunile, adulterurile cât şi cu tot felul de întâmplări din Ranchipur, niciodată pomenite în ziarele din Bombay, Delhi sau Calcutta şi de care stăpânii lor nu erau niciodată informaţi. John Baptistul intrase în slujba lui Ransome din ziua sosirii acestuia la Ranchipur; îşi cunoştea bine stăpânul şi din când în când îi aducea veşti senzaţionale, servite cu aceeaşi modestie cu care i-ar fi pus pe masă o ceaşcă cu ceai sau o farfurie cu orez. John Baptistul prezisese de pildă cu trei zile înainte, scandaloasa răpire a doamnei Talmadge de către căpitanul Sergeant. Ransome ar fi putut să împiedice faptul, prevenindu-l pe Talmadge dacă i s-ar fi părut că merită osteneala. Ceata de servitori de sub ficus încetă să mai cânte şi, în lumina tot mai scăzută, Ransome îi văzu cum îşi apropiau capul unul de celălalt. Simultan, în copacul de deasupra lor izbucni o larmă îngrozitoare – o cacofonie sălbatică de pălăvrăgeli şi ţipete; pe creasta prăfuită a arborelui, zburda o întreagă procesiune de maimuţe, maimuţele sacre din Ranchipur, de un cenuşiu ce bătea în negru, zgomotoase, bătăioase, obraznice, caraghioase, convinse din proprie experienţă că nimeni nu va îndrăzni vreodată să le omoare; indienii le menajau fiindcă maimuţele luptaseră cândva alături de Rama, iar europenii le evitau spre a se feri de scandalul pe care l-ar fi iscat uciderea unei singure maimuţe sfinte. Ransome nu le putea suferi, deşi uneori le urmărea amuzat giumbuşlucurile. Acum le ura pentru că tulburau liniştea serii cu tărăboiul lor infernal şi pentru că rupeau florile din grădină şi din când în când smulgeau până şi ţiglele de pe şopron. John Baptistul şi prietenii lui, adânciţi în clevetirile lor, nici nu-şi ridicau ochii spre coroana copacului. Zarva maimuţelor alungase farmecul serii; Ransome îşi goli paharul de brandy, lăsă deoparte evantaiul, se ridică în picioare şi trecu în spatele casei spre a privi cerul. Grădina vastă, pătrată, era înconjurată de un gard înalt de nuiele, tencuit cu pământ galben, care îl îmbrăca parcă intr-un înveliş de catifea ondulată. Pe Alocuri era acoperit cu o reţea agăţătoare de bougainvillieri şi begonii. Acum toate plantele acestea se uscaseră până în adâncul pământului; le arsese soarele nemilos pe care niciun nor nu-l mai acoperise în ultimele săptămâni. Ici şi colo gălbenele şi nalbe, stropite din belşug de grădinar cu apă adusă din puţul fără parapet din capul grădinii, stăteau ofilite, vârându-se unele în altele ca şi când ar fi încercat să se ferească de arşiţă. Zile şi săptămâni de-a rândul fermieri, negustori, soldaţi, miniştri – toată ţara – aşteptau cu nerăbdare venirea ploilor, a acelui bogat potop care schimbă peste noapte grădinile, ogoarele şi jungla, uscate şi pârjolite ca un imens deşert, într-o mare de verdeaţă vie ce invadează ziduri, copaci şi case. Până şi bătrânul Maharajah rămăsese să înfrunte uscăciunea dogoritoare. Nu se îndurase să părăsească Ranchipurul, să se bucure de plăcerile unei călătorii la Paris sau la Marienbad, înainte de a şti că sosise anotimpul ploilor şi că supuşii săi erau feriţi de ameninţarea foametei.

Partea I Acceleratul de la ora 5 1 Mergeau, şi mergeau, şi cântau Veşnica Pomenire şi, când se opreau, se părea că, din inerţie, continuau să o cânte picioarele, caii, palele de vânt. Trecătorii se trăgeau în lături, numărau coroanele, îşi făceau cruce. Cei curioşi se alăturau cortegiului, întrebau: „Pe cine îngroapă?”. Li se răspundea: „Pe Jivago”. „Aşa deci. Atunci e clar.” „Păi nu pe el. Pe ea.” „Tot una-i. Fie-i tihnită împărăţia cerurilor. Înmormântarea-i bogată.” Se scurseră ultimele clipe, puţine, fără întoarcere. „Pământu-i al Domnului şi împlinirea lui, lumea şi toţi ce trăiesc pe lume.” Cu o mişcare în cruce, preotul aruncă o mână de ţărână peste Maria Nikolaevna. Începură să cânte Sufletul celor drepţi. Se iscă o grabă teribilă. Sicriul a fost închis, capacul bătut în cuie, după care îl coborâră în groapă. Pe capac începu să răpăie ploaia de bulgări: groparii mânuiau cu nădejde cele patru lopeţi, astupând groapa şi alcătuind o mică movilă deasupra ei. Pe movilă urcă un băieţel de vreo zece ani. Numai în starea de buimăceală şi indiferenţă care, de regulă, se instaurează la sfârşitul înmormântărilor bogate, a putut să pară că băieţelul vrea să ţină o cuvântare pe mormântul mamei lui. El îşi săltă capul şi, de pe movilă, cuprinse cu privirea absentă toate ogoarele pustii ale toamnei şi cupolele mănăstirii. Faţa lui cârnă se desfigurase, gâtul i se alungise. Dacă, făcând o asemenea mişcare, şi-ar fi dat capul pe spate un pui de lup, ar fi fost clar că jivina începe să urle. Acoperindu-şi faţa cu palmele, băiatul izbucni în hohote de plâns. Un nor venit în zbor drept spre el începu să-i plesnească faţa şi palmele cu şfichiuiri ude de ploaie rece. De mormânt se apropie un ins îmbrăcat în negru, cu mânecile hainei strâmte şi încreţite. Era fratele răposatei, adică unchiul băiatului care plângea, preotul Nikolai Nikolaevici Vedeniapin, caterisit la cerere. Îl luă pe băiat de mână şi părăsiră cimitirul. 2 Noaptea şi-au petrecut-o într-o odaie a mănăstirii, pusă la dispoziţia unchiului, care era cunoscut aici. Era în ajunul Acoperământului Maicii Domnului. A doua zi băiatul şi cu unchiul trebuiau să plece departe spre sud, în oraşul reşedinţă de gubernie de pe Volga, unde părintele Nikolai lucra la o editură ce tipărea ziarul progresist al ţinutului. Biletele erau deja cumpărate, bagajele pregătite pentru drum aşteptau într-un colţ al chiliei. Dinspre gară vântul aducea şuierături plângăreţe ale locomotivelor manevrate în depărtare. Spre seară se făcu foarte frig. Cele două ferestre de la nivelul pământului dădeau spre colţul unei grădini urâte, năpădite de tufişuri de salcâm galben; se mai vedeau băltoacele îngheţate ale drumului şi colţul de cimitir unde, ziua, fusese îngropată Maria Nikolaevna. Grădina era aproape goală, n-avea decât nişte straturi de culoarea moarului cu varză învineţită de frig. La fiecare rafală de vânt, tufişurile golaşe de salcâm se zgâlţâiau drăceşte şi se culcau de-a curmezişul drumului. În timpul nopţii, Iura se trezi auzind pocnete în geam. Întunericul chiliei era nefiresc inundat de o lumină albă, plutitoare. Numai cu cămăşuţa de noapte pe el, Iura dădu fuga la geam şi-şi lipi nasul de sticla rece. Afară nu mai era nici drum, nici cimitir, nici grădină, bântuia viscolul şi văzduhul fumega de ninsoare. S-ar fi zis că viscolul îl observase pe Iura şi, conştient de grozăvia sa, savurează impresia pe care i-o face băiatului. Şuiera, gemea şi, în fel şi chip, încerca să-i atragă atenţia lui Iura. Rotocoale-rotocoale, din cer cădea pe pământ pânza albă, în depănături fără sfârşit, acoperind toată preajma cu giulgiul ei. Viscolul era singur pe pământ, nimic nu se putea măsura cu el. După ce a coborât de pe pervaz, prima mişcare a lui Iura a fost dorinţa de a se îmbrăca şi a ieşi afară să facă ceva. Îl speria gândul că varza mănăstirii va fi troienită şi nu va mai putea fi dezgropată, ba chiar mormântul mamei va fi năpădit de zăpezi şi ea nu se va mai putea împotrivi acelei forţe care o va împinge în adâncul pământului, îndepărtând-o tot mai mult de el. Iarăşi îl podidiră lacrimile. Se trezi unchiul, care încercă să-l mângâie vorbindu-i despre Hristos, după care se apucă de căscat, apropiindu-se din când în când de fereastră şi căzând pe gânduri. Mai târziu începură să se îmbrace. Se crăpa de ziuă. 3 Cât timp trăise mama lui, Iura nu ştiuse că tatăl lui îl părăsise de mult, că umblă prin diferite oraşe ale Siberiei şi prin străinătăţi, chefuind şi făcându-şi de cap, ocupaţii cu care izbutise să spulbere de mult, să risipească averea lor de milioane. Lui Iura i se spunea mereu ba că tata e la Petersburg, ba că s-a dus la cine ştie ce iarmaroc, mai ales la cel din Irbit. Apoi mama, care mai tot timpul bolea, află că suferă de tuberculoză. Începu să plece la tratament în sudul Franţei şi în Italia de Nord, unde Iura a însoţit-o de două ori. Astfel, în dezordine şi enigme permanente, s-au scurs anii copilăriei lui Iura, nevoit să rămână adesea în îngrijirea unor oameni străini, care mereu se schimbau. Se obişnuise cu aceste schimbări şi, în această situaţie de galimatias general, absenţa tatălui nu-l mira câtuşi de puţin. Pe când era încă foarte mic, apucase vremurile când numele lui îl purtau o mulţime de lucruri nemaipomenit de deosebite între ele. Erau textilele Jivago, casele Jivago, modul de legare şi prindere a cravatei cu acul à la Jivago, exista chiar şi o plăcintă dulce şi rotundă de forma unei savarine, care se numea tot Jivago şi, un timp, la Moscova, puteai să-i strigi birjarului „La Jivago” la fel cum i-ai fi strigat „Unde-a-nţărcat mutul iapa!” şi birjarul te ducea cu sania undeva, peste nouă mări şi nouă ţări. Te înconjura un parc liniştit. Pe crengile plecate ale brazilor, scuturând chiciura de pe ele, coborau ciorile. Răsuna croncănitul lor, sonor ca trosnetul vreascurilor rupte. Dinspre casele noi, aflate dincolo de potecă, veneau peste drum câini de rasă. În ferestre se aprindeau luminile. Se însera. Deodată toate acestea s-au prefăcut în praf şi pulbere. Au sărăcit. 4 În vara lui 1903, într-o trăsură trasă de doi cai, Iura împreună cu unchiul lui mergeau printre lanuri spre Duplianka, moşia fabricantului de filaturi de mătase, mare ocrotitor al artelor, pe numele său Kologrivov, unde locuia pedagogul şi popularizatorul de ştiinţe folositoare Ivan Ivanovici Voskoboinikov. Era Sfânta Maria din Kazan[1], toiul secerişului. Atât din pricina amiezii, cât şi a sărbătorii, prin lanuri nu întâlneai ţipenie de om. Soarele pârjolea fâşiile nesecerate ca pe nişte cefe ţepoase de puşcăriaşi. Deasupra lanurilor se roteau păsările. Cu spicele plecate, grâul stătea în poziţie de drepţi, netulburat de nicio boare de vânt, sau se îndrepta din şale departe de drum, unde, dacă priveai îndelung, spicele se contopeau, alcătuind un fel de siluete ce păreau că se mişcă, de parcă pe linia orizontului ar fi umblat nişte ingineri hotarnici, notându-şi cine ştie ce în carnetele lor. – Dar astea? îl întreba Nikolai Nikolaevici pe Pavel, muncitorul necalificat şi paznicul editurii, care şedea pieziş pe capră, încovoiat şi picior peste picior, vrând să dea a înţelege că nu-i vizitiu de meserie şi că nu mână caii din vocaţie. Astea sunt ale moşierului sau ale ţăranilor? – Îs ale moşierului, îi răspundea Pavel, aprinzându-şi ţigara. Iară aiestea îs ale oamenilor, rostea el după ce scăpăra chibritul şi trăgea adânc în piept primul fum, arătând cu biciuşca spre partea cealaltă a drumului. Hei, aţi adormit? striga el mereu la cai, privindu-le cozile şi crupele ca un mecanic de locomotivă care nu-şi scapă din ochi manometrele. Însă caii trăgeau ca toţi caii din lume, adică rotaşul alerga cu sinceritatea înnăscută a firii lui simple, iar unui om care nu se pricepe, lăturaşul i s-ar fi părut un trândav învederat, care nu face altceva decât că, încovoindu-şi grumazul ca o lebădă, joacă pe vine sub clinchetul zurgălăilor scuturaţi tot de săriturile lui. Nikolai Nikolaevici îi ducea lui Voskoboinikov corectura cărţii acestuia în problema funciară care, având în vedere presiunea sporită a cenzurii, trebuia revăzută la cererea editurii. – Îşi face de cap lumea în judeţ, spunea Nikolai Nikolaevici. În plasa Pankov a fost înjunghiat un negustor, administratorului zemstvei[2] i s-a dat foc la grajdurile hergheliei. Tu ce părere ai despre chestiile astea? Ce se vorbeşte la voi în sat? Însă Pavel vedea lucrurile chiar mai în negru decât cenzorul care-i tempera lui Voskoboinikov pasiunile funciare. – Ce să vorbească? C-au scăpat din frâu. Că li se cată în coarne, asta vorbesc. Parcă poţi face ceva cu-ai noştri? Dacă le dai frâu liber mujicilor, numa’ ce-i vezi gâtuindu-se între ei. Pe Dumnezeu că-i aşa. Hei, aţi adormit? Unchiul şi nepotul veneau pentru a doua oară la Duplianka. Iura credea că ştie bine drumul şi, ori de câte ori lanurile se desfăceau larg în faţa lui şi pădurile le cuprindeau în bentiţa lor subţire din faţă şi din spate, i se părea că recunoaşte locul unde drumul trebuia s-o cotească la dreapta, după care urma să apară şi să dispară panorama moşiei lui Kologrivov, desfăşurată cale de zece verste, cu râul lucind în depărtare şi cu dunga căii ferate străbătând-o în goană. Dar se înşela mereu. Lanurile erau urmate de alte lanuri, care iarăşi şi iarăşi cădeau în îmbrăţişarea pădurilor. Succesiunea acestor spaţii vaste făcea ca şi sufletul să i se acordeze pe game largi. Voia să viseze şi să se gândească la viitor. Încă nu fusese scrisă niciuna dintre cărţile care, peste câţiva ani, aveau să-l facă celebru pe Nikolai Nikolaevici. Însă ideile i se limpeziseră. Nici el nu ştia cât de apropiat e ceasul gloriei sale. Curând, printre reprezentanţii literaturii de atunci, printre profesorii universitari şi filosofii revoluţiei, trebuia să-şi facă apariţia acest om care meditase la toate temele lor şi care, în afara terminologiei, nu avea nimic în comun cu ei. Aceştia erau o mână de oameni care se cramponau de o dogmă, mulţumindu-se cu vorbe şi aparenţe, în timp ce părintele Nikolai era un preot trecut prin tolstoism şi revoluţie, care nu se oprea şi mergea mereu tot mai departe. Era însetat de o idee avântat substanţială, care să-i schiţeze fără ipocrizie calea desluşită de el în mişcarea lui, idee care să schimbe ceva în bine pe lume şi care, chiar şi unui copil, chiar şi unui ignorant să-i apară clară, ca strălucirea de-o clipă a fulgerului sau ca urma unui trăsnet ce abia s-a stins în tunet. Era însetat de nou. Iura se simţea bine împreună cu unchiul lui, care semăna atât de bine cu mama. Ca şi ea, unchiul era un om liber, lipsit de idei preconcepute faţă de lucrurile neobişnuite. Ca şi ea, Nikolai Nikolaevici avea sentimentul aristocratic al egalităţii cu tot ce e viu. Ca şi ea, înţelegea totul de la prima privire şi se pricepea să-şi exprime gândurile în forma în care îi veneau în minte din prima clipă, când încă mai sunt vii şi nu şi-au pierdut sensul. Iura era bucuros că unchiul l-a luat cu el la Duplianka. Aici era foarte frumos, iar pitorescul locurilor îi amintea şi el de mama, căreia îi plăcea natura şi adeseori îl lua pe Iura cu ea la plimbare. În plus, Iura aştepta cu plăcere întâlnirea cu Nika Dudorov, un gimnazist ce locuia la Voskoboinikov, care probabil îl dispreţuia pentru că se ştia cu vreo doi ani mai mare şi, atunci când îl saluta, îşi trăgea mâna în jos cu putere şi îşi înclina atât de tare capul, încât părul îi cădea pe frunte, acoperindu-i jumătate din faţă.   [1] Sărbătoare a bisericii ruse, care cade pe 8 iulie, stil vechi (n.t.). [2] Zemstvă – administraţie locală în Rusia, aleasă din rândurile nobilimii şi ale marilor proprietari de pământuri (n.t.).

Până mai ieri, era foarte bogat şi fericit. Trăia într-un oraş frumos, avea un apartament confortabil, cu trei camere şi maşină, ultimul model. Familia sa - soţia, fiica şi fiul - era fericită şi ducea o viaţă de belşug şi de răsfăţ. Adeseori casa le era plină de oaspeţi, de aceea viaţa i se părea o sărbătoare continuă. Şi-ar fi dorit să poată crede că situaţia aceasta va dăinui veşnic şi că fericirea va fi fără limită. Dar inima sa, care nu cunoştea lipsa şi amarul, era împietrită. Viaţa trăită în belşug i-a dezvoltat în suflet trufia şi mândria. Şi, dacă pentru toţi prietenii familiei uşa casei era mereu deschisă, pentru cea mai scumpă fiinţă de pe pământ, cea care îi dăduse viaţă, mama, această uşă era închisă. Cu doi ani în urmă, el îşi susţinuse cu succes teza de doctorat şi devenise doctor în ştiinţe fizico-matematice. Soţia, de asemenea, ocupa o poziţie înaltă în societate şi nu era departe ziua când şi fiul şi fiica urmau să ocupe şi ei o poziţie demnă în societate. În felul acesta, i se părea că viitorul familiei este asigurat. Dar, acest prea frumos viitor, acoperit cu vălul visurilor şi planurilor, pe neaşteptate a fost împins înapoi de o mână nevăzută şi a fost acoperit cu vălul negru, funerar, al nesiguranţei, al necazului şi al durerii de inimă. Ivan Maximovici, strângând din dinţi până la durere, zăcea pe patul de suferinţă într-un spital. După un accident rutier şi-a dat seama că, pierzându-şi ambele picioare şi mâna dreaptă, ajunsese de-acum un infirm. În aceste clipe, ar fi vrut un singur lucru: să moară, însă continua să trăiască, mai bine zis, să existe. Pe obraji îi curgeau lacrimi. Atunci a intrat în salon, zveltă şi înaltă, asistenta medicală Galea. Împărţindu-le bolnavilor termometrele, Galea s-a apropiat de patul lui şi l-a întrebat: — Ivan Maximovici, de ce plângeţi? — Aşa, Galina. Mi-am amintit şi eu de trecutul meu vesel şi m-am gândit la viitorul întunecat. — Ce-l cu dumneavoastră? Nu disperaţi! Oricât de grea ar părea viaţa, întotdeauna există o soluţie, o ieşire. Aşa va fi şi în cazul dumneavoastră. Vă veţi găsi din nou locul în lume. Căci, slavă Domnului, capul v-a rămas întreg şi nevătămat. În el purtaţi o mulţime de gânduri şi de idei frumoase, care vor aduce societăţii încă mult bine. — Se prea poate să fie aşa, Galea! Îţi mulţumesc pentru cuvintele bune. Regret, dar nu vei înţelege niciodată situaţia mea. Trupul meu nu mai poate fi refăcut: nici picioarele şi nici mâna. Am nevoie de o putere care să-mi aducă înapoi viaţa trupului, care să-mi refacă sufletul şi să-mi readucă speranţa şi credinţa. Nu, tu nu poţi înţelege aceasta. În salon toţi tăceau. Galea nu ştia ce să-l răspundă. Ivan Maximovici a întrerupt primul liniştea: — Galea, soţia şi copiii n-au venit ieri? — Au venit, dar în timpul acela dormeaţi şi nu v-am trezit. — Să mă trezeşti dacă vin şi azi! Sau să aştepte până mă voi trezi. — Bine. Galea a ieşit din salon, s-a aşezat la masa de lucru şi încă mult timp nu a putut să scape de gândurile triste. . Ieri, soţia lui Ivan Maximovici venise la chirurg. Tocmai atunci, Galina a intrat cu treburi în cabinet şi, fără să vrea, a fost martoră la discuţie. Şi azi aude clar cuvintele soţiei lui Ivan Maximovici: — Andrei Mihailovici, înţelegeţi-mă. Eu nu-l pot lua acasă, lucrez de dimineaţă până seara. Nimeni nu rămâne acasă toată ziua. Şi-apoi, eu nu ştiu ce să fac cu el. Îmi provoacă repulsie. De şase luni, de când stă în spital, am cântărit totul şi am hotărât să divorţez. Nici copiii nu acceptă ca el, fiind în halul acesta, să stea cu noi. Va fi pentru toţi o povară. — Regret, dar iubirea pe care aţi avut-o v-a ajuns numai pentru zilele bune din viaţa conjugală şi s-a terminat brusc la prima încercare a vieţii? Îmi pare foarte rău. Dacă-l veţi părăsi, e posibil să moară. — Aceasta este cea mai bună ieşire din situaţie pentru noi. Sunt sigură că nu mă înţelegeţi. Probabil că mă condamnaţi. Dar nu pot altfel. — Şi totuşi, ce să facem noi? Cum să-l aducem la cunoştinţă decizia dumneavoastră? — Deocamdată nu-l spuneţi nimic. Lăsaţi-l să mai stea în spital vreo lună. Ştiţi, doctore, Ivan Maximovici are mamă. Ea stă singură, dar aflând despre tragedie, cred că va accepta să-şi consacre ultimele zile fiului ei, dându-l ajutor şi îngrijindu-l cu iubire şi gingăşie. Cred că nu va refuza. Îi este mamă doar. — Bine, mergeţi şi hotărâţi cum doriţi, dar nu uitaţi că a trăi o viaţă nu înseamnă a trece peste un drum. Să nu se întoarcă hotărârea aceasta cumva împotriva dumneavoastră. Foarte rece, chirurgul şi-a luat rămas bun de la ea şi, când s-a închis uşa, s-a adresat asistentei Galea: — Galina, eşti de gardă ziua. Ai grijă ca aceste rude fără inimă să nu-l deranjeze pe bolnav fără aprobarea ta. — Am înţeles, a răspuns Galina şi a ieşit, având pe inimă o piatră grea. Îi venea foarte greu să-şi amintească cuvintele lui Ivan Maximovici: „Olga şi copiii au venit ieri?" Ea i-a răspuns că au venit, dar, temându-se să nu-l provoace durere, n-a putut să-l spună adevărul despre scopul pentru care au venit. Ce a zis el mai apoi? „Trezeşte-mă dacă vor veni azi! Sau să aştepte până mă voi trezi. " Ce groaznic! Probabil nu vor mai veni la el niciodată, se gândi Galina. S-a ridicat brusc de pe scaun şi s-a dus la medic. Chirurgul stătea la masa de lucru, afundat şi el în gânduri sumbre. Multe şi diverse probleme a avut omul acesta cu pacienţii în toată viaţa lui profesională, dar un caz ca acela al lui Ivan Maximovici n-a avut. Nu-şi putea imagina cam ce ar trebui să facă într-o asemenea situaţie. La apariţia Galinei, medicul a ridicat maşinal capul şi a zis: — Aşază-te! Galea se aşeză. I se păru că ambii cugetă la unul şi acelaşi lucru. Dar nu ştiau nici unul, nici altul de unde să înceapă vorba. Deodată Galea a întrebat: — Andrei Mihailovici, ce vom face totuşi cu Ivan Maximovici? O să mai stea la noi o lună, dar pe urmă? — Pe urmă o vom înştiinţa pe mama lui. Conversaţia le-a fost întreruptă, deoarece au fost chemaţi la un bolnav. Zilele lui Ivan Maximovici erau sumbre şi monotone. A trecut o săptămână. Galina, primind corespondenţa, a pus deoparte scrisoarea adresată lui Ivan Maximovici. Apoi, a repartizat scrisorile celorlalţi bolnavi şi, când se pregătea să iasă din salon, a auzit vocea lui Ivan Maximovici: — Galina, au venit ai mei? — Nu, dar au telefonat şi au transmis că tocmai acum copiii sunt în sesiune, iar Olga Mihailovna e plecată în delegaţie şi v-au rugat să nu vă neliniştiţi. Au spus că vă vor scrie o scrisoare. — Aştept. Galina a luat scrisoarea pusă deoparte şi s-a dus la chirurg. Au citit-o împreună şi s-au indignat, dar n-aveau nici o putere. Au hotărât ca, deocamdată, să nu vorbească despre aceasta. Galea tocmai pleca de la serviciu, când chirurgul a chemat-o: — Galina, te rog să mai rămâi peste program şi să vorbeşti cu Ivan Mihailovici despre mama dumnealui. Întreabă-l în ce relaţii sunt şi unde locuieşte bătrâna. — Bine. După ce şi-a dat în primire serviciul, Galina a luat un scaun cu rotile şi a intrat în salon. — Ivan Maximovici, afară e deja primăvară, totul a înflorit în jur. Să mergem la o mică plimbare, vom admira pomii înfloriţi. — Galina, du-te acasă! Ai obosit toată ziua, nu te mai necăji şi cu mine! — Stau cu mama, încă nu am familia mea. N-am de ce să mă grăbesc. Şi vocaţia mea este să-l ajut pe oameni. Vreau să fac ceva plăcut pentru dumneavoastră astăzi. Fiica dumneavoastră nu poate să vă plimbe, pentru că e foarte ocupată, iar eu, dacă-mi permiteţi, am s-o înlocuiesc astăzi. Când Galina a împins căruciorul prin curtea spitalului, Ivan Maximovici a zâmbit, privind atent natura trezită la viaţă. Şi el dorea să trăiască. A privit-o cu recunoştinţă pe Galina, care se aşezase pe o bancă. Între ei, s-a înfiripat cumva, o conversaţie. — Ivan Maximovici, povestiţi-mi despre copilărie, despre părinţii dumneavoastră, l-a rugat Galea. — Nu cred că ar fi ceva interesant pentru tine. — Ba, dimpotrivă. Îmi place foarte mult să ascult istoriile din vieţile pacienţilor. Sunt diferite, dar toate mă îmbogăţesc spiritual. Ivan Maximovici a tăcut un timp, după care a început să povestească. Destăinuirea - Tatăl meu a murit când am împlinit şase ani. Mama nu s-a mai căsătorit niciodată. Şi-a consacrat întreaga viaţă mie. Ziua lucra ca secretară-dactilografă, iar seara, ca să nu duc lipsă de nimic, spăla albiturile la un salon de coafură. Deşi era foarte ocupată, întotdeauna găsea timp pentru mine. Eram mereu curat şi sătul. De două ori pe săptămână, ne plimbam amândoi prin parc. Îmi povestea istorii captivante. Mai mult ca orice pe lume, mama dorea să devin om, om adevărat, după cum îmi spunea adesea. Credea în Dumnezeu şi, o dată pe săptămână, mergea la biserică la serviciul religios. Adesea îmi vorbea despre Dumnezeu şi despre Isus Hristos, care a salvat omenirea, jertfindu-Se pe Golgota. În copilărie, îmi plăcea să ascult asemenea povestiri. — Ivan Maximovici, dar mai ţineţi minte vreo istorioară despre Isus Hristos? — Bineînţeles. Este demonstrat că ceea ce-l înveţi pe copil în fragedă copilărie ţine minte toată viaţa. — Povestiţi-mi ceva. — Mi-e frică să nu greşesc. Eu n-aş putea povesti aşa cum ar face-o mama mea. În copilărie îmi plăcea mult să ascult poveşti despre viaţa lui Isus. De fapt, am crescut cu povestirile acelea ale mamei. Când am absolvit zece clase cu medalia de aur, mama a fost bucuroasă până la lacrimi. Repeta întruna: „Nu m-am trudit zadarnic. Învaţă, fecioraşule, mai departe. Voi face tot ce depinde de mine, pentru ca să devii om". În ziua aceea, când, după absolvirea Facultăţii de Fizică şi Matematică, am susţinut teza de licenţă, mama mă aştepta în parc, pe o bancă. Am ieşit din universitate împreună cu aleasa mea Olea. Ea era anul trei la institutul pedagogic. Eram veseli şi bine dispuşi. Ne ţineam de mână, iar Olea ciripea ca o păsărică. Nici n-am observat-o pe mama care ne venea în întâmpinare. Când a apărut ca din pământ alături de noi, am exclamat uimit: — Mamă, eşti aici! Mi-am susţinut teza! — Mă bucur mult pentru tine, fiule. — Mamă, ea este Olea. — Bună ziua, Olguţa. Mă numesc Ana Mihailovna, spuse mama şi, cu multă sfială, îi întinse mâna. Luându-şi rămas bun de la noi, mama zise: — Eu trebuie să plec, dar tu, Olea, vino pe la noi. Voi fi bucuroasă. Mama plecă. Eu şi Olea, ţinându-ne de mână ca doi copii, ne-am mai plimbat încă mult timp. Obosiţi, ne-am aşezat pe o bancă. Olea a zis aşa, dintr-o dată: — Nu ştiu de ce mă tem de mama ta. M-a jenat privirea ei pătrunzătoare. — Ţi s-a părut. Crede-mă, ai s-o îndrăgeşti. — Nu ştiu dacă o voi putea iubi. Numai o singură mamă există pe lume - cea care te-a născut. Nu mi-a plăcut că, într-o zi aşa de deosebită, discuţia cu Olea a căpătat un ton atât de neplăcut. Şi am trecut la altă temă. Seara, când ne luam rămas bun, Olea mi-a zise: — Uită ce am spus. Pur şi simplu, din interiorul meu a vorbit gelozia faţă de mama ta. Mă duceam acasă bucuros că Olea şi-a schimbat părerea despre mama mea. Între timp, mama mă aştepta acasă. Pe masa acoperită cu o frumoasă faţă de masă, mă aştepta o splendoare de plăcintă. Am băut ceai cu dulceaţa noastră preferată şi am discutat mult, câte-n lună şi-n stele. Aveam o senzaţie de bine, de pace, căldură şi confort. Peste un an m-am căsătorit cu Olea. Înainte de aceasta, i-am pus mamei întrebarea dacă-l place Olea. Ea mi-a răspuns: — Tu ai să trăieşti cu ea. Mi se pare cam alintată şi iubitoare de sine şi îţi va fi greu să trăieşti cu ea. — Mămico, e bună, foarte bună, am răspuns eu, pur şi simplu tu n-o cunoşti. Vei trăi cu noi şi vei vedea. — Aşa să fie, fecioraşule, zise ea oftând. Domnul să vă binecuvânteze. — Dacă există, ne va binecuvânta, am răspuns eu glumind. — Nu glumi pe seama lui Dumnezeu, fecioraşule. Cu aceasta mult mă întristezi. — Iartă-mă, mamă, nu mai fac. Chiar îndată, după căsătorie, am avut o conversaţie neplăcută cu Olea. N-o recunoşteam. Ea pur şi simplu striga: „N-am nevoie de mama ta!". Tăceam şi credeam că toate se vor aşeza la locul lor cu timpul. Mă chinuia conştiinţa, când mă gândeam ce-l voi spune mamei. Ea aştepta invitaţia, după cum ne-am înţeles, de a sta împreună cu noi. Nu demult primisem un apartament, în care era prevăzută şi suprafaţa de locuit pentru mama, deoarece ea îşi dăduse apartamentul autorităţilor locale, având în vedere că vom sta împreună. Credea că totul e gata pentru mutarea ei la noi. Ştiind că mama aşteaptă s-o luăm, m-am dus la ea. Deschizând uşa, am observat că lucrurile erau deja împachetate. Mama, bucuroasă, m-a întâmpinat cu cuvintele: — Ai venit? Azi ne mutăm? Nu ştiam ce să-l spun. Sfiindu-mă, cu greu am rupt cuvintele: — Olea e împotriva mutării tale la noi. Nu ştiu ce să fac. Să schimb iarăşi apartamentul? Ce mă sfătuieşti tu? Pentru o clipă, mama s-a schimbat la faţă, apoi a spus veselă: — Trăiţi în pace, fecioraşule! Eu n-am să vă împiedic. Îmi voi găsi apartament, dar acesta lasă să-ţi rămână ţie. — Mulţumesc, mămică! Eşti cea mai bună mamă de pe lume. Pentru apartamentul tău eu voi plăti. — Ce spui, fecioraşule? Am cu ce achita! Primesc pensie şi apoi mai lucrez încă. Nu te nelinişti! M-am aşezat pe taburet. Mi se părea că am venit acasă şi nu aş mai fi plecat nicăieri. Aveam dorinţa să stau acasă. Mama s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe cap şi m-a invitat să bem ceai. În timp ce beam ceaiul, m-a întrebat despre serviciul meu, despre planuri. I-am povestit tot. Era deja târziu când mi-am luat rămas bun. Mama s-a apropiat de mine şi m-a sărutat pe frunte. În ochi i-au sclipit lacrimi. — Mamă, plângi? — Nu, fiule, pur şi simplu mi s-a părut că eşti micuţ, fără ajutor şi aş vrea să-ţi las ca moştenire dorinţa mea de vis: oricât de mult te-ai ridica în viaţă, să rămâi om. Domnul să te binecuvânteze. — Mamă, parcă îţi iei adio. — Nu, fecioraşule, du-te, Olea te aşteaptă. Transmite-l salutări. Am sărutat-o pe mama şi am plecat. Olea nu dormea, aştepta. Nici n-am reuşit să sun, că uşa s-a deschis şi Olea a întrebat: — Ei, cum a fost? — Mama ţi-a transmis salutări. — Ce rost au salutările, zise ea nervoasă. Ce aţi hotărât? — Mama a renunţat la apartament în folosul nostru şi a spus că îşi va căuta locuinţă. Doreşte ca noi să fim fericiţi. — Bravo mamei tale. Am ştiut eu că Ana Mihailovna e un om cu inimă mare. Olea s-a înviorat, iar mie mi s-a pus o piatră pe suflet. Parcă din depărtare auzeam vocea mamei: „Visul meu, fecioraşule, este ca oricât te-ai ridica în viitor, să rămâi om". Şi m-am gândit: Chiar acum sunt un om de nimic! Odată, când am venit seara acasă, Olea m-a anunţat: — A venit o scrisoare de la mama ta. Ana Mihailovna e în orăşelul N. la soră-sa. Stau împreună, se simt bine. Eram şocat. Mama a plecat deci?! Iarăşi am simţit greutatea aceea pe suflet. Probabil a plecat din cauza mea, ca să nu-mi amintească de singurătatea ei. Ni s-a născut o fiică. Am anunţat-o pe mama despre aceasta, prin telegramă. Ea ne-a felicitat şi peste o vreme ne-a trimis cadouri pentru fetiţă. Pe urmă, ni s-a născut fiul. Iarăşi am anunţat-o prin telegramă. Şi din nou am primit felicitări şi cadouri, de-acum pentru băiat. Odată, Olea m-a întâmpinat în prag cu o faţă nemulţumită şi mi-a spus: — Scrisoare de la mama ta. Vine să-şi vadă nepoţii fără să-şi fi cerut voie. Vine şi mama mea şi nu ştiu dacă este bine să fie împreună. Ce zici? Poate trimitem telegramă să mai zăbovească. — Lasă să mai aştepte a ta, ea vine des pe la noi, pe când a mea nu a fost de cinci ani şi nici măcar nu şi-a văzut nepoţii. Olea, fii om, i-am zis. — Bine, a răspuns ea bosumflată. A doua zi, m-am dus s-o întâmpin pe mama. Ea a ieşit din vagon radioasă şi s-a bucurat atât de mult că mă vede. Am alergat spre ea şi mama, îmbrăţişându-mă, a plâns în tăcere. Apoi, îndreptându-se, a zis: „Să mergem!" Ne-am îndreptat spre casă cu maşina mea cea nouă. În prag ne-au întâmpinat copiii, iar fiul meu a întrebat: — Tăticule, cine e asta? — Este bunica voastră, Ana. — A noastră? Dar de ce n-o cunoaştem? A zis Igor. Bunica s-a apropiat şi-a îmbrăţişat nepoţii şi peste o oră erau deja prieteni. Olea a venit târziu. A salutat rece. A pregătit cina, apoi ne-a chemat. Mama, stând la masă, ne-a întrebat despre lucru, despre treburi. Eu răspundeam. Olea tăcea. — Bunică, rămâi să stai cu noi! A zis Igor. — Rămâi, rămâi! Întărea Oxana. — Mulţumesc pentru invitaţie. Vă invit şi eu la mine, împreună cu mămica, cu tăticu. Veniţi. Dar mâine, copilaşi, plec. Sunt în trecere pe la voi. Şi m-am gândit să intru să fac cunoştinţă cu nepoţii. — Noi venim, venim, dar nu pleca! A doua zi mama se pregătea de plecare. M-am apropiat de ea şi, cu o voce rugătoare, i-am zis: — Mămico, mai rămâi măcar câteva zile. — Nu pot, fecioraşule. Eu sunt în trecere. Pe urmă. Altă dată. Am petrecut-o la gară. M-a sărutat şi mi-a zis: — Fecioraşule, măcar din timp în timp, scrie-mi. Am îmbătrânit şi mi-e tare urât fără tine. — Bine, mămico, i-am făgăduit, îţi voi scrie. Ne-am luat rămas bun şi într-adevăr îi scriam din când în când câte o scrisorică. Pe urmă m-am adâncit în lucru şi peste patru ani am anunţat-o că fiul ei este doctor în ştiinţe fizico-matematice. În loc de telegramă, a venit mama. A intrat în apartament, fiind parcă îngrijorată de ceva. Văzând-o, am strigat: — Mamă, tu eşti? Adia a ceva drag şi scump de la ea. M-am repezit, am cuprins-o în braţe şi am sărutat-o. — Da, fecioraşule, eu sunt. — Numai că nu aţi venit la timpul potrivit, Ana Mihailovna, spuse Olea. — Ba nu, a venit tocmai la timp, am replicat eu, cu reproş. — Deseară avem oaspeţi de vază şi n-am vrea ca prezenţa dumneavoastră să ne strice serată. Doar nu veţi putea nega că sunteţi credincioasă şi aceasta ne va produce disconfort. — Nu te deranja, Olea, plec degrabă. Am venit să-l felicit pe fiul meu şi să-l povestesc ce am visat. Visul acesta mi-a neliniştit inima şi de aceea m-am grăbit să vin la voi. Aici Ivan Maximovici a tăcut, parcă amintindu-şi ceva. — Ivan Maximovici, povestiţi-mi visul mamei dumneavoastră, îl rugă Galea. — Deja e timpul să pleci acasă, Galea, nu să stai atât cu mine. — Serios, vreau să aflu. Ce a visat ea totuşi? Vă rog, povestiţi-mi. — Bine, dacă doreşti. Iată ce mi-a povestit în seara aceea mama: — Cu o zi înainte de telegramă, am visat ceva urât de tot, un coşmar adevărat. Îngerii au anunţat a doua venire a lui Isus Hristos şi eu am alergat cu mare bucurie să-L întâmpin. L-am văzut pe Isus strălucitor, pe nori albi ca de zăpadă. Ţinea o secere ascuţită în mână. Eu am strigat: „Iată Dumnezeul nostru, să ne bucurăm şi să ne veselim de venirea Lui!" Şi deodată am observat că nu erai alături de mine. Am început să te strig: „Vanecica! Vanecica!" Priveliştea venirii lui Hristos a fost înlocuită de alta: ardea lumea noastră păcătoasă, ardeau oamenii, într-un iaz mare de foc în care s-a transformat Pământul. Printre cei ce ardeau, te-am văzut şi pe tine. Am strigat fără să mai ştiu de mine: „Fecioraşule, salvează-te!" Tu ai răspuns: „E prea târziu!" Pe urmă ai început să mă blestemi cu cuvinte groaznice: „De ce lucrai zi şi noapte? Credeai că mi-ai creat o viaţă fără griji în tinereţe şi în copilărie? M-ai ajutat să mă ridic în societate şi astfel mi-ai asigurat iazul de foc! Pier! Pier! Strigai tu şi pe tine te blestem, tu eşti de vină că pier!" Când m-am sculat dimineaţa, am hotărât în modul cel mai serios să vin aici şi să-ţi vorbesc despre Planul de Mântuire şi să te îndemn la pocăinţă. — Asta ne mai lipsea, se indignă revoltată Olea. — Olea şi pe tine te implor, caută calea mântuirii. Cât nu-l târziu, răspunse mama. — Niciodată nu va fi aşa ceva! Strigă Olea cu trufie. În clipa aceea mi-a fost milă de mama. Am cuprins-o şi i-am zis: — Mamă, este doar un vis, te rog, nu încerca să-mi tulburi sufletul. Nu doresc să vorbesc despre aceasta. Mergi la tanti Sonea acuma, vei dormi la ea, iar mâine revino la noi. Mama exclamă: — Nu, copii, nu vă deranjaţi pentru persoana mea. Am dorit să vă povestesc despre marele Plan al Mântuirii, de răscumpărarea omenirii, dar o dată ce nu voiţi să ascultaţi, voi pleca chiar acum. Te felicit, fecioraşule, ai mai cucerit o înălţime. Fii un om adevărat! Iată cadoul meu! Şi spunând aşa, mi-a dăruit un frumos stilou cu peniţă de aur. Am sărutat-o şi, în şoaptă, i-am spus la ureche: — Pentru toate ţie îţi mulţumesc, mamă. Olea s-a apropiat, de asemenea a sărutat-o şi i-a zis: — Vă mulţumim, Ana Mihailovna, pentru toate, fiţi fericită! La revedere! Mama, îngrijorată, s-a pregătit să plece şi a ieşit în grabă. Am vrut s-o petrec până la scară, dar Olea a trântit uşa în faţa mea. M-am aruncat asupra Olei: — Totdeauna te porţi urât cu mama! Dacă mă iubeşti, de ce urăşti ce mi-e scump mie? Eram enervat, dar m-am reţinut, pentru a nu aprinde cearta. Am alergat la fereastră. Mama, mult aplecată, mergea pe trotuar. Mi se părea că suspină. În acest moment, Olea s-a apropiat şi mi-a zis linguşitor: — Nu te gândi la nimic rău. Regret. Dacă ar fi venit măcar cu o zi mai târziu asta nu s-ar fi întâmplat! Azi avem atâtea treburi, dar ea cu visul ei. Şi chiar atunci, a râs veselă şi a zis: — Să mergem, Vanecica, după cumpărături, timpul nu aşteaptă. M-am trezit ca dintr-un coşmar şi am mers după soţie, ca să aducem comenzile de la magazine, căci veneau oaspeţii. Cu timpul, toate s-au uitat. Au trecut zile, luni, ani. Noi ne-am scufundat în viaţă, în treburi. M-am deprins cu familia aşa cum era ea: soţie frumoasă şi copii educaţi bine. De atunci au trecut zece ani. O dată pe an îi scriam mamei o felicitare de Anul Nou şi primeam răspuns de la ea. Dar acum, iată, am ajuns infirm, nu mai am picioare, nu mai am mâna dreaptă şi mă gândesc deseori la mama. Am nevoie de ea foarte mult, aş vrea să mă destăinuiesc şi să-l cer iertare pentru tot trecutul. Este mama mea! De la mângâierea ei mi s-ar face mai uşor şi, ca în copilărie, aş recăpăta pacea. Galea, acuma dumneavoastră ştiţi totul despre viaţa mea. Acum, în faţa dumneavoastră, stă un om cu suflet de nimic şi neînsemnat. Galina tăcea. Era surprinsă de ceea ce auzise. Acum îi devenea clară purtarea soţiei şi a copiilor omului din faţa ei. A spus încet: — Ivan Maximovici, aveţi nevoie să vă întâlniţi cu mama dumneavoastră. Daţi-mi adresa, eu îi voi scrie, dacă dumneavoastră nu o puteţi face. — Galea, spuneţi-mi adevărul şi numai adevărul, e drept că soţia mea m-a părăsit? Se făcu linişte, linişte de tot, încât se auzea greieraşul care cânta departe. Galea răspunse: — V-a trimis o scrisoare. — Duceţi-mă în salon şi aduceţi-mi scrisoarea. Galina s-a cutremurat. — Nu vă temeţi, Galea! Eu m-am pregătit pentru orice lovitură în viaţă, cunoscându-mi soţia. Tot ce a scris rău în scrisoare, am citit deja din comportamentul ei de mai înainte. Am simţit eu că nu mai am nici familie, nici casă şi am rămas singur. Nu te deranja, nu voi păţi nimic, iar dacă va trebui să-l scriu mamei scrisoare, o voi scrie singur, bineînţeles cu ajutorul dumneavoastră. Galea l-a dus în salon, a luat scrisoarea şi i-a adus-o. La plecare, i-a spus: — Ivan Maximovici, fiţi curajos şi pregătit pentru aspra şi neaşteptata lovitură a sorţii! — Eu m-am pregătit pentru orice. Mă voi strădui să-l semăn mamei. Pe ea nu au doborât-o loviturile sorţii, măcar că le-a primit de la cel mai iubit om de pe pământ - fiul ei. — Noapte bună, a spus Galina şi a închis încet uşa salonului după ea. La început voise să plece acasă, dar pe urmă se hotărî să rămână la spital, nu cumva să fie nevoie de ajutorul ei. Noaptea a trecut. Dimineaţa, Galina a intrat în salon. Ivan Maximovici dormea liniştit. Scrisoarea stătea pe pieptul lui. Galea luă scrisoarea şi o puse în plic. Ce s-a petrecut în noaptea aceea? Ivan Maximovici a citit scrisoarea. Pe urmă a mai citit iar şi iar, de câteva ori. Nu putea crede nicidecum că Olea şi copiii l-au părăsit în cele mai grele clipe din viaţă, lăsându-l singur. Simţea cum i se frânge inima de dor. Ar fi vrut să strige de durere. Asta era. Rămăsese singur, inutil, nimeni n-avea nevoie de el. „Oare chiar niciodată Olea nu m-a iubit? Oare chiar numai de poziţia mea socială şi de mijloacele mele a avut nevoie? Am trăit douăzeci şi cinci de ani împreună şi în clipele celei mai grele încercări să mă părăsească?! E drept că eu am cincizeci de ani şi sunt infirm, iar ea are patruzeci şi cinci de ani şi încă e frumoasă. Dar copiii? Ah, copiii, copiii. " Aşa cugeta el noaptea şi iarăşi lua scrisoarea, recitind-o o dată şi încă o dată: Vanea, îţi scriu scrisoarea aceasta şi plâng, dar nu pot face nimic cu mine. Mă vei acuza, dar nu am nici o putere. Semeni mult cu mama ta la caracter. Ea este răbdătoare, puternică spiritual şi întotdeauna răbda ofensele tăcând. Eu am schimbat apartamentul şi plec împreună cu copii în oraşul M. Cred că trebuie să divorţăm şi sper că nu-mi vei pune piedici. Aşa va fi mai bine. Ştiu că îţi va fi greu să treci peste toate astea, dar nu uita că ai mamă. Ea te iubeşte şi în clipele grele nu te va părăsi, nu vei rămâne singur. Iartă-ne pe toţi! Nu mă blestema! Nu te mai gândi la noi! S-a întâmplat ceva ireparabil. Iartă-mă, Vanea! Olea şi copiii. El se gândi: Olea şi copiii! Iată şi ultima înştiinţare că am avut soţie şi copii, familie. Nu-s copiii şi nu-l Olea. Toată viaţa m-a aţâţat împotriva mamei. Eu am fost cel mai nerecunoscător fiu de pe lume. A venit timpul să-mi întoarcă spatele şi mie copiii mei, cum i-am făcut şi eu mamei mele. Nu în zadar se spune: „Ce semeni, aceea vei secera". Iar acum Olea scrie: „Tu ai o mamă care te iubeşte". Olea, Olea, cum de îndrăzneşti tu să-mi aminteşti de mama? Iar eu, orbit fiind de iubire pentru tine, mi-am îngăduit să ofensez cea mai scumpă şi dragă fiinţă - sărmana mea mamă! Da. Mi-a rămas doar mama mea, aici ai dreptate. Mama care m-a crescut şi m-a educat în condiţii extrem de grele. Ea a făcut totul ca eu să cresc şi să ajung un om cinstit, protejându-mă de influenţa stricată. M-a învăţat din fragedă copilărie să mă închin lui Dumnezeu, Care singurul poate să audă şi să ajute în toate greutăţile. Tot ceea ce aveam, ce am obţinut, totul îi datorez mamei mele. Şi cum i-am răsplătit? Au trecut deja zece ani de când n-am mai văzut-o. Zece ani! În aceşti zece ani, am făcut doar schimb de telegrame. Ivan Maximovici a împins scrisoarea soţiei şi a hotărât ferm să-l scrie mamei o scrisoare, sincer să recunoască greşeala, să-şi ceară iertare şi s-o roage să vină la el. Sufletul i s-a liniştit şi peste câteva minute a adormit. S-a trezit tocmai la masă. A sunat şi peste câteva clipe a intrat Galina. — Galina, scuzaţi-mă că v-am deranjat. Am vrut să vă rog să-mi scrieţi scrisoarea pentru mama. — Bine, voi rămâne după lucru şi vă voi ajuta. Seara, Galina a intrat având în mână pix şi hârtie. Bucuroasă, a zis: — Vă stau la dispoziţie. Dictaţi. — M-am gândit să-l trimit o scrisoare scurtă. Scrieţi: „Scumpa mea mămică, Te rog, iartă-mă, dacă mă mai poţi ierta. Sunt foarte singuratic. Stau în spital. Sunt infirm, părăsit de toţi. Nu-ţi cer să mă iei la tine. Nu, la aceasta nu am dreptul. Eu vreau să-ţi cer iertare pentru toate suferinţele ce ţi le-am pricinuit. Mamă, am nevoie de tine, foarte multă nevoie. În cele mai grele clipe, cele mai amare ore din viaţă, fiul tău are nevoie de tine. De tine, cel mai apropiat, cel mai scump om pentru mine. Te rog încă o dată: iartă-mă! Al tău, Vanea" Galina a scris adresa pe plic şi a ieşit. Aşezându-se pe scaun ea continuă scrisoarea, dar pe urmă, a şters cu hotărâre ce scrisese şi, îmbrăcându-se, a plecat la oficiul poştal.