Cărți scriitori străini

            PREFAŢĂ.                În acest secol în care omul, omul epocii comuniste, se pregăteşte – şi este atât de aproape de acest ţel grandios – să cucerească universul planetar, poate că evocarea unei izbânzi a tăriei şi dârzeniei omeneşti asupra naturii ca aceea a cuceririi celui mai înalt pisc pământesc, să apară mai puţin impresionantă decât este ea în realitate. Adevărul este că ascensiunea pe Everest, cel mai înalt punct de pe globul nostru, nu s-a putut realiza decât foarte recent, abia cu doisprezece ani în urmă, cu preţul unor eforturi uriaşe şi al unor jertfe grele.              Încercările pentru descoperirea şi escaladarea vârfurilor munţilor Himalaya şi Karakorum au început timid, cu rezultate insuficiente, încă din secolul al XIX-lea. Tentativele au aparţinut, în cea mai mare parte, militarilor englezi instalaţi în India, care urmăreau în mai mică măsură obiective ştiinţifice sau performanţe sportive, cât descoperirea unor noi cai de comunicaţie între ţinuturile ocupate de colonialiştii britanici în sudul marelui continent estic şi regiunile atât de bogate, dar aproape impenetrabile, din Asia centrala. Sprijinite cu mijloace largi de către guvernul metropolitan britanic, expediţiile militarilor englezi, alcătuite din alpinişti cu un antrenament minuţios, au făcut o serie întreaga de ascensiuni pe vârfurile munţilor Himalaya şi Karakorum, au descoperit câteva piscuri pe care nu le atinsese piciorul omului şi au întocmit lucrări topografice privind în special aşa-numitul Pisc XV, situat în dreptul paralelei 28° latitudine nordică, chiar la graniţa dintre Nepal şi Tibet. Lucrările acestea topografice au fost întocmite sub conducerea lui George Everest, între anii 1830-1843 ceea ce a determinat denumirea piscului dominant (8845 m deasupra nivelului mării) de către europeni cu numele topografului englez.              De atunci, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, până aproape de zilele noastre, încercările de a se atinge vârful maiestuos, veşnic acoperit de gheţuri şi zăpezi, strălucind ca o uriaşă torţă sub bătaia razelor orbitoare ale soarelui, au fost nenumărate. Aproape douăzeci de expediţii în secolul trecut, alte circa optzeci de expediţii în secolul nostru, au petrecut luni şi uneori chiar ani întregi pe stâncile şi pe gheţarii veşnici din înălţimile Himalayei, cu scopul de a atinge Everestul sau Chomolungma, cum îi spun localnicii, denumire care începe să apară, din ce în ce mai des în diversele publicaţii referitoare la acest cel mai înalt vârf de munte. Expediţiile din secolul trecut care n-au putut beneficia de aparatajul modern cu care au fost înzestrate cele din secolul nostru, au urcat sus, foarte sus, dar n-au putut depăşi niciodată înălţimile atât de sărace în oxigen de peste 8000 metri.              În anul 1922, o expediţie engleză a reuşit în sfârşit să depăşească graniţa celor 8000 de metri, înălţimea atinsă: 8326 metri. Jertfa: şapte hamali şi călăuze din tribul şerpaşilor, care au fost îngropaţi sub o avalanşă. În anul următor, folosind un alt drum de acces, o nouă expediţie engleză atinge înălţimea de 8572 metri. Supravieţuieşte şeful expediţiei, E. F. Norton, dar doi membri ai grupului, D. L. Mallory şi A. S. Ervin, nu se mai reîntorc, înmormântaţi cine ştie unde în prăpăstiile ascunse sub zăpezile mişcătoare ale culmilor semeţe.              Marea majoritate a acestor ascensiuni au avut ca punct de pornire nordul, podişul Tibetului; încercările infructuoase de ascensiune pe la nord au forţat concluzia ca escaladarea Everestului pe acest versant nu este cu putinţă şi au determinat alegerea unui alt drum, pe la sud, pornind din Nepal. Se ştie că teoria aceasta a fost ea însăşi dezminţită chiar în anul acesta, când o expediţie chineză, după un asalt final de 19 ore, care a însemnat cel mai impresionant şi mai dramatic capitol din cartea cuceririlor himalaiene, a escaladat Everestul pe la nord. Dar despre această inegalabilă performanţa, vom vorbi mai târziu.              Aşadar, în 1951 începe seria ascensiunilor pe la sud, care vor conduce curând la prima victorie a omului asupra celui mai înalt punct de pe glob – victorie pe care o descrie în cartea de faţă unul din autorii ei, alpinistul neozeelandez Edmund Hillary. Eric Shipton conduce, în anii 1951-1952, o expediţie pe la sud, dar rezultatele nu sunt cele aşteptate. În 1952 porneşte la drum şi o expediţie franco-elveţiană, care îşi asigură serviciile celui mai temerar şi mai priceput alpinist indigen, şerpaşul Tenzing [1], intrat în legenda popoarelor asiatice sub denumirea de „Tigrul zăpezilor”. Expediţia franco-elveţiană atinge înălţimea de 8600 metri şi revine la bază cu constatarea îmbucurătoare că drumul de acces descoperit de ea este mai lesnicios decât oricare altul folosit până atunci şi că condiţiile atmosferice înseşi sunt mult mai favorabile: până la înălţimea de 8500 de metri nu este nevoie să se facă apel la rezervele de oxigen.              1953 este anul primei ascensiuni pe Everest. Beneficiind de experienţa francezilor şi a elveţienilor şi asigurându-şi la rândul ei concursul „Tigrului zăpezilor” – al cărui rol în obţinerea victoriei finale a fost hotărâtor – expediţia engleza condusă de John Hunt îşi amenajează baza principală pentru asaltul piscului la înălţimea de 7900 metri. Mai întâi doi membri ai echipajului, Tom Bourdillon şi Charles Evans, urcă până la 8748 metri, dar aflaţi la capătul resurselor fizice cei doi alpinişti se reîntorc, aproape extenuaţi, la baza de plecare. Şeful expediţiei, John Hunt, împreună cu alţi patru oameni, porneşte trei zile mai târziu (28 mai 1953), dar este nevoit să se mulţumească doar cu înălţimea de 8500 metri. În sfârşit, la 29 mai, în primele ore ale dimineţii, şerpaşul Tenzing şi neozeelandezul Hillary pornesc la rândul lor în acest dramatic asalt final şi, după exact cinci ore de ascensiune, ating punctul cel mai înalt al muntelui Everest pentru prima oară în istoria omenirii. Câteva minute pentru arborarea steagurilor, alte câteva pentru primele fotografii şi, cinci ore mai târziu, abia mai putându-se ţine pe picioare, dar cuprinşi de o încântare neasemuită, ei se află din nou în căldura cortului de la baza de pornire.              Cum s-a ajuns la aceasta victorie, cum a fost pregătită, peripeţiile ei emoţionante, lupta pe viaţă şi pe moarte cu fiecare metru, cu fiecare bloc de gheaţă, cu schimbările bruşte ale vremii şi ale temperaturii – toate sunt descrise simplu, fără retorism, cu modestia caracteristică adevăraţilor învingători, conştienţi de forţa lor morală.              Mai înainte de a încheia această atât de succintă evocare a istoriei cuceririi Everestului şi de a prezenta cartea lui Hillary, se cuvine amintită istoria încă nescrisă a unei noi performanţe himalaiene.              Escaladarea Everestului pe la nord de către o expediţie de alpinişti chinezi. Un grup format din maestrul sportului Van Fu-ciu, geologul Ciu In-hoa şi sportivul tibetan de categoria I Konbu, prevăzut cu echipament modern şi cu aparate de oxigen, au escaladat în dimineaţa zilei de 25 mai 1960, vârful Chomolungma (muntele Everest), plecând de pe versantul nordic, socotit până atunci ca inaccesibil.              Şi acum, după ce am trecut în revistă câteva din încercările reuşite şi nereuşite de escaladare a „acoperişului lumii”, cum mai este denumit Everestul, să revenim la înalta aventură, cartea-jurnal a unuia din cei doi oameni care au atins pentru prima oară măreţul pisc. Autorul ei, neozeelandezul Edmund Hillary, povesteşte cu meticulozitate, de cele mai multe ori cu sinceritate şi grijă pentru respectul adevărului, niciodată cu emfază, peripeţiile remarcabilei aventuri pe care a trăit-o împreună cu tovarăşii săi de grup şi în special cu cel cu care a împărţit gloria deplină a victoriei, şerpaşul Tenzing. Există însă şi în cartea lui Hillary unele relatări şi unele aprecieri pe care, în ciuda eforturilor de a fi mereu sincer., autorul le face sub presiunea unei întregi educaţii primite în spiritul concepţiei colonialiste. Aceste relatări se referă mai ales la atitudinile şefilor de expediţii John Hunt şi Eric Shipton faţă de locuitorii băştinaşi şi mai ales faţă de cărăuşii şi ghizii indigeni, care pot fi consideraţi, în egală măsură, cuceritorii marilor înălţimi ale Everestului. Atât Shipton cât şi Hunt se consideră domni, stăpâni, „sahibi”. Ei evită în general contactul prea strâns cu localnicii, care sunt în fond colaboratorii lor principali, cei care reuşesc isprăvi egale cu ale lor şi peste acestea poartă şi greul cărăuşiei, al corvezilor. Chiar când înfruntă, cot la cot cu ei moartea – şi o înfruntă mereu, la fiecare pas – Shipton şi Hunt nu uită că fac parte din „lumea civilizată”.              În acest sens, sunt semnificative însemnările lui Tenzing în cartea autobiografică Tigrul zăpezilor scrisă de J. R. Ulman. În ce-l priveşte pe Hillary, Tenzing îşi formează o opinie mult mai favorabilă. El notează (loc cit., pp. 207-208, ediţia în limba rusă): „Din momentul repartizării şi până la sfârşitul expediţiei, eu şi Hillary am format o pereche. Ni se cereau tot timpul mari eforturi. Trebuia în acelaşi timp să ne păstrăm forţele şi să fim în cea mai bună formă. Pe când ceilalţi făceau antrenamente, noi trebuia să mergem tot timpul cărând greutăţi în spinare, antrenându-ne cu oxigen şi ajutând tinerii şerpaşi să se ferească de avalanşe. Nu mai ştiu de câte ori am făcut acest drum, dar îmi amintesc că într-o singură zi am mers de la bază până la tabăra a IV-a şi înapoi. Este de la sine înţeles că n-am fi reuşit acest lucru dacă n-am fi mers bine şi repede. Hillary este însă un alpinist minunat, are multă forţă şi rezistenţă. A mers deosebit de bine pe zăpadă şi pe gheaţă, lucru pe care l-a practicat mult în ţara sa, Noua Zeelandă. După cum le stă bine oamenilor de acţiune, el vorbeşte puţin, ceea ce nu-l împiedică să fie un tovarăş bun şi vesel. Şerpaşii îl iubeau – era întotdeauna gata să-şi împartă cu ei alimentele şi echipamentul. Formam amândoi o pereche destul de comică, Hillary fiind cu 20 cm mai înalt decât mine. Aceasta nu ne-a jenat însă niciodată. În ascensiunile comune colaboram minunat şi între noi s-a statornicit o legătură bine sudată. Voi povesti despre o întâmplare care arată cum am lucrat împreună; într-o seară am coborât, ajutându-ne unul pe altul, de la tabăra a II-a la tabăra I. Hillary mergea înainte şi eu după el. Ne-am făcut drum printre colţurile înalte de gheaţă când, deodată, zăpada de sub picioarele lui Hillary a cedat şi el a căzut într-o crevasă. „Tenzing! Tenzing!” m-a strigat el. Din fericire frânghia era întinsă şi eu mi-am păstrat cumpătul. Am reuşit să înfrânez căderea după ce Hillary zburase 5 metri în gol, iar apoi am izbutit să-l ridic treptat până sus. Hillary nu s-a ales decât cu câteva zgârieturi. Când ne-am întors în tabără el a povestit celorlalţi, fără nici o reţinere, întâmplarea şi a adăugat: „Dacă nu era Tenzing, astăzi aş fi fost mort”. A fost un mare elogiu acesta pe care mi l-a adus şi m-a bucurat mult că mi l-a făcut. Desigur, n-a fost nimic deosebit în toate acestea. Fără accidente nu se pot face ascensiuni, iar alpiniştii trebuie să fie întotdeauna gata să se ajute unul pe altul…” „. Am întâmpinat deopotrivă aceleaşi greutăţi. Fiecare ajuta pe celălalt şi primea de la acesta acelaşi ajutor. Odihnindu-ne puţin, am reluat ascensiunea, făcându-ne drum tot mai sus. Şi iată-ne în faţa ultimului obstacol serios în calea spre culme: un perete stâncos, vertical, care se înălţa chiar pe creastă, împiedicând înaintarea. Cunoşteam această stâncă, o văzusem în fotografiile luate din avion şi o examinasem de jos, din Teangboci, cu binoclul. Acum se punea problema: să escaladăm stânca sau s-o înconjurăm? Se părea că există numai o singură trecere, îngustă şi abruptă, între stâncă şi cornişă. Hillary a pornit primul, încet şi cu băgare de seamă el a păşit pe o teşitură largă, trebuind să se ridice cu spinarea înainte şi sprijinindu-se cu picioarele de cornişă, în timp ce eu mi-am încordat toate forţele ferindu-l, deoarece se temea foarte mult că cornişa nu va rezista. Din fericire totul s-a sfârşit cu bine. Hillary a ajuns pe culmea stâncii, apoi m-am asigurat cu frânghia pe care o ţinea el.              Aici trebuie să spun cu sinceritate, că nu consider absolut exactă povestirea lui, redată în cartea Înalta aventură. În primul rând, Hillary consideră că înălţimea peretelui de stâncă era de 12 metri, iar eu cred că nu avea mai mult de 5. Mai departe, din povestirea lui Hillary reiese că ascensiunea adevărată a făcut-o numai el, iar eu am fost tras în sus. Adevărul este că nimeni nu m-a tras şi nu m-a târât. Ca şi Hillary, eu m-am căţărat singur pe crăpătură şi dacă el m-a asigurat în acest timp şi eu am făcut acelaşi lucru pentru el. Vorbind despre aceasta, trebuie să lămuresc o chestiune. Hillary este prietenul meu. El este un alpinist minunat şi un om minunat şi eu mă mândresc cu faptul că am ajuns împreună cu el pe culmea Everestului. Cred totuşi că în povestirea lui despre ascensiunea făcută de noi, Hillary nu este absolut drept faţă de mine. Tot timpul el lăsa să se înţeleagă că atunci când lucrurile mergeau bine, aceasta i se datora exclusiv lui şi dacă au existat greutăţi, acestea au fost din cauza mea. Aceasta nu este just. Niciodată eu n-aş afirma că s-ar fi putut cuceri Everestul de unul singur. Eu cred că nici Hillary n-ar trebui să lase să se înţeleagă că el ar fi putut să realizeze asaltul singur şi că eu n-aş fi ajuns la culme fără ajutorul lui. Tot drumul, la ducere şi la înapoiere, ne-am ajutat reciproc. Aşa trebuia să fie, aşa trebuia să se în tâmple, căci noi n-am fost conducători şi conduşi, am fost parteneri egali”.              Acest lucru se oglindeşte fidel în textul declaraţiei făcute de E. P. Hillary, după ascensiune, în cabinetul primului ministru al Nepalului. Ea sună astfel: „La 29 mai, eu, împreună cu şerpaşul Tenzing, am pornit din tabăra noastră superioară pe Everest la asaltul culmilor. În timpul ascensiunii pe culmea de sud, mergea înainte când unul, când altul. Am trecut peste culmea de sud şi am început să ne urcăm pe creasta dinainte de culme. Am ajuns pe culme aproape concomitent. Ne-am strâns reciproc mâinile, fericiţi de victoria noastră. Apoi l-am fotografiat pe Tenzing cu steagurile Marii Britanii, Nepalului, Naţiunilor Unite şi Indiei.  Semnat: E. P. HILLARY” „Fiecare cuvânt din această declaraţie – scrie Tenzing – este adevărul pur. Întocmai aşa s-a întâmplat. Am atins culmea aproape concomitent. Şi aşa a rămas până în prezent când, din motivele pe care le-am expus, mi se pare mai just să povestesc tot amănunţit”.              Lectura cărţii-jurnal a lui Hillary este deosebit de interesanta şi de instructivă, semnificativă chiar în acest secol al avântului spre spaţiile siderale, pentru posibilităţile nelimitate ale omului. Căci aventura alpinistului neozeelandez şi a şerpaşului nepalez este cu mult mai mult decât o performanţă sportivă cu totul neobişnuită, este o victorie a căutărilor şi încercărilor omeneşti din toate timpurile de a supune forţele oarbe ale naturii înconjurătoare, este satisfacerea pasiunii omeneşti de a cerceta şi de a cunoaşte tot mai mult, este acţiune şi poezie, este ilustrarea puterii de luptă, de sacrificiu şi de abnegaţie a acelora dintre oameni care şi-au câştigat faima de eroi în lupta pentru progres şi civilizaţie.               I. VORNIC.               PRIMII PAŞI.                Până la vârsta de şaisprezece ani nu văzusem încă muntele, îndeletnicirea prosperă a tatălui meu – albinăritul – mă împiedicase până atunci să mă bucur de răgazul vacanţelor, în schimb ajunsesem să învăţ şi eu meseria tatii, chiar înainte de a împlini treisprezece ani.              În iarna anului 1935 pusesem ceva bani deoparte şi mi s-a dat voie să plec într-o tabără şcolară de schi, la Ruapehu[2] , unul din marii noştri vulcani din Noua Zeelandă. Eram atunci în clasa a VI-a şi arătam ca un tinerel înalt, osos şi stângaci, care era departe de a fi băiatul cel mai isteţ din clasă. Până în acel an nu cred că mă depărtasem la mai mult de 50 de mile[3] de Auckland[4]. Auzisem poveşti minunate de la ceilalţi băieţi despre vacanţele petrecute la schi, dar ele nu mă atrăgeau prea mult; singura mea dorinţă era să pot colinda lumea.              Am văzut pentru prima dată zăpadă[5], când am coborât din tren, la miezul nopţii, în gara National Park. Nu era multă, dar ne-a cuprins pe toţi o bucurie de nedescris şi în câteva clipe, bulgări de zăpadă, tari ca fierul, zburau prin aer din toate părţile; mai târziu, pe când autobuzul nostru urca încet spre „castelul” aşezat sus pe coasta muntelui, priveam cum farurile sale puternice dădeau viaţa în întuneric unei lumi scânteietoare de basm în care domneau zăpada strălucitoare, pinii pitici şi pâraiele îngheţate. Când m-am vârât în sacul meu de dormit, pe la orele doua noaptea, mă simţeam într-o lume nouă, ciudată, plină de senzaţie.              Timp de zece zile am petrecut minunat, schiind şi jucându-ne pe coastele de la poalele muntelui, dar nu-mi amintesc să-mi fi aruncat vreodată ochii spre vârful lui. Ni se spusese că părţile de sus ale muntelui sunt primejdioase; din această cauză nici n-am îndrăznit să mă aventurez spre ele; le priveam doar cu respect şi teamă. M-am întors acasă, cuprins de un entuziasm nemărginit pentru soare, frig şi zăpada – dar mai cu seamă pentru zăpadă!              După aceea, n-am mai avut prea des prilejul să văd zăpadă. Doi ani din viaţă a trebuit să mi-i petrec la universitate, până să-mi conving părinţii că nu eram făcut pentru o carieră academică. Nu cred că eram mai puţin înzestrat decât alţii, dar fără îndoială eram leneş, iar lecţiile de geometrie în spaţiu nu-mi deşteptau nici un interes. Am renunţat aşadar la studii şi am început să lucrez la stupăria tatălui meu, ca muncitor apicol. Duceam o viaţă plăcută în aer liber şi soare, dar care cerea o muncă fizică aspră. În felul ei era o viaţă plină de neprevăzut şi de aventură, o luptă neîncetată împotriva capriciilor vremii şi o agitaţie nebună când stupii porneau să roiască toţi deodată.              Nu puteam şti niciodată dacă recolta avea să fie mare sau mică până când nu adunam şi ultima livră[6] de miere din stup; totuşi în lunile pline de frământare, când albinele culegeau mierea, gândul unei recolte bogate ne îmbărbăta în lungile şi grelele ceasuri de muncă. Ţin minte că eram nişte optimişti fără leac. În schimb, când venea iarna colindam dealurile împădurite din împrejurimi, învăţând să mă descurc singur la drumeţie, în timp ce în suflet mi se deşteptau fiorii dorului de necunoscut.              La douăzeci de ani am făcut prima mea excursie mai lungă, împreună cu un prieten mai în vârstă, în Insula de sud a Noii Zeelande. Printre planurile noastre era şi acela de a petrece două zile la o renumită staţiune turistică, „Ermitajul”, aflată în preajma piscurilor uriaşe ale Alpilor sudici.              Am făcut un drum minunat cu maşina prin munţi, ajungând la „Ermitaj” îndată după-amiază. Era o zi splendidă, iar piscurile măreţe din jur păreau nişte turnuri înălţate deasupra capetelor noastre. Priveam, stăpâniţi de emoţie pereţii înalţi şi stâncoşi, gheţarii încleştaţi pe munţi şi povârnişurile acoperite de zăpezile avalanşelor. Deodată, cuprins de o răscolire ciudată, nu m-am mai putut împotrivi pornirii mele şi m-am hotărât să fac o mică ascensiune. Cel mai apropiat petic de zăpadă care se zărea era sus într-o vale din lanţul muncilor Sealy, în spatele hotelului. Am pornit deci hotărât într-acolo.              Am urcat multă vreme, împiedicându-mă prin grohotişuri, din cauza pantofilor de oraş cu care eram încălţat. Mi-am dat repede seama că zăpada era mult mai departe decât socotisem la început, însă dintr-un imbold necunoscut, am continuat urcuşul. În cele din urmă am ajuns sus la ea. Era o rămăşiţă dintr-o veche avalanşă de zăpadă care astupa albia unui torent de munte. Am urcat entuziasmat pe zăpadă, săpând cu piciorul un lung şir de trepte în susul şi în josul avalanşei şi apoi, cu sentimentul că am făcut ceva grozav, am coborât pantele lungi pe care le urcasem, înapoi la „Ermitaj”.              Stăteam în salonul hotelului cuprins de neastâmpăr şi de emoţie. Deodată zumzetul conversaţiilor încetă. Mi-am ridicat ochii şi privirea mi s-a oprit asupra a doi tineri vioi şi bronzaţi care intraseră în salon cu aerul unor oameni siguri de ei. Prin jur se auzeau şoapte: “Au coborât chiar acum de pe muntele Cook![7]”              Într-o clipă cei doi deveniră centrul unui grup care-i privea cu admiraţie. În timp ce mă învârteam, oarecum stingher, în jurul grupului, l-am auzit pe unul din ei spunând:              — Eram grozav de obosit când am ajuns lângă limba gheţarului, dar Harry, asemenea unui tigru, aproape că m-a târât după el până sus pe vârf.              Abia după câţiva ani am aflat că cei doi erau Stevenson şi Dick, renumitul cuplu alpin care tocmai atunci realizaseră pentru prima oară marea traversare a muntelui Cook, de la nord spre sud.              M-am retras într-un colţ al salonului, gândindu-mă la monotonia vieţii pe care o duceam, la satisfacţiile pe care trebuiau să le găsească în viaţă cei doi tineri şi din clipa aceea m-am hotărât să devin alpinist.              — Mâine voi urca şi eu pe unul din vârfuri, mi-am spus în sinea mea. I-am împărtăşit ideea şi tovarăşului meu care a fost întru totul de acord să încercam. Cum nu aveam însă nici experienţa şi nici materialele necesare, el a propus să luăm cu noi un ghid. După ce toate pregătirile au fost gata, m-am dus la culcare cuprins de neliniştea aşteptării.              Începutul a fost bun căci în zori se arăta a fi o dimineaţă frumoasă. Imediat după micul dejun veni să ne ia şi ghidul la a cărui apariţie nu mi-am putut înfrâna un oarecare simţământ de dezamăgire: judecind după faţa-i arsă de vânt şi după pălăria lui tiroleză, ai fi spus că era ghid, însă vârsta-i destul de înaintată şi corpolenţa lui excesivă nu dădeau de loc impresia unui om plin de avânt care să ducă la drum greu. Pe un ton nu prea îmbietor ne-a anunţat că vom ataca împreună vârful „Olivier”, un vârf mic din lanţul Sealy, chiar deasupra „Ermitajului”.              — Dacă vi se pare prea departe – adăugă el – vom putea petrece după-amiaza pregătindu-ne ceaiul la lacurile din Sealy.              În sfârşit am început urcuşul. Ghidul mergea înainte cu pas încet şi regulat; poate prea încet şi prea regulat pentru a-mi fi pe plac, aşa că nu după mult timp am luat-o iute înainte, în sus, pe cărarea îngustă şi abruptă. Aerul rece şi înviorător precum şi minunatul sentiment de libertate care mă cuprinsese, în timp ce mă înălţăm deasupra văii de sub noi, mă îmbiau să urc neobosit tot mai sus, ajungând în cele din urmă la lacuri cu o jumătate de oră înaintea ghidului nostru. În timp ce acesta aprindea focul pentru a pregăti ceaiul, Brian şi cu mine am făcut o baie în apa rece şi clară a lacului; apoi, cu o foame de lup ne-am repezit asupra merindelor.              Între noi şi creasta şirului de munţi se întindea o pantă acoperită de zăpadă de vreo 3-400 m[8].              Văzând nerăbdarea mea, ghidul oftă adânc şi se urni cu greu din nou la drum, în susul pantei.              — Acum facem alpinism cu adevărat, spusei eu.              Zăpada era plăcuta şi tare aşa încât puteam săpa trepte solide, lovind doar încet cu piciorul. Totuşi lungimea povârnişului care se pierdea în urma noastră îmi trezea un simţământ de teamă astfel că, fără a-mi pierde elanul, am început să merg supus în urma ghidului.              Sus pe creasta muntelui, am găsit o privelişte încântătoare: o vale întinsă cu un gheţar masiv, înconjurată de piscuri de o rară frumuseţe.              Lângă noi, la o depărtare de câţiva metri, se înălţa o stâncă. Nu m-am putut stăpâni şi m-am căţărat pe ea într-o clipită. Cuceream pentru prima dată un vârf de munte.              A fost cea mai fericită zi din viaţa mea de până atunci. Am coborât înapoi la „Ermitaj”, iar a doua zi am plecat acasă urmărit de noua mea pasiune pentru munte, care, de atunci, m-a stăpânit într-una.              Citeam cu nesaţ tot ceea ce se putea serie despre munţi.              Însă ceea ce a deşteptat în mine pasiunea pentru alpinism au fost două cărţi: prima, Tabăra şase[9] de Frank Smythe, iar cea de-a doua Nanda Devi de Eric Shipton.              Citind cartea lui Smythe am urcat parcă alături de el, pas cu pas, obositoarea pantă nordică a Everestului. Nu-mi închipui să fi trăit vreodată atât de intens o altă carte. Alături de el am îndurat vântul tăios, gerul aspru şi sforţările desperate de a respira aerul rarefiat al înălţimilor. Iar când, în cele din urmă, a fost silit să se întoarcă din drum, după ce urcase până la 8534 m n-am considerat faptul o înfrângere, ci o victorie.              Povestea lui Shipton a făcut să vibreze în mine o altă coardă şi e lesne de înţeles, deoarece explorările şi ascensiunile lui pe Himalaya întruchipau pentru un neozeelandez ca mine idealul în privinţa alpinismului. Problemele lui, deşi pe o scară mai mare, se asemănau mult cu ale mele: fonduri băneşti limitate, dificultatea deplasării rapide într-un ţinut inaccesibil şi aspru, obligaţia de a-ţi căra singur proviziile, lupta necontenită cu ploaia, cu intemperiile şi, în fine, însăşi viaţa de pe munte atât de plină de lipsuri.              Până în 1946 făcusem excursii de unul singur şi căpătasem destulă experienţă în ceea ce priveşte organizarea lor. Purtasem poveri destul de grele prin numeroase regiuni accidentate, urcasem foarte multe piscuri mărunte şi unele chiar ceva mai mari. Şi totuşi, la drept vorbind, cunoşteam prea puţin din tehnica urcuşului.              În acel an am avut însă norocul să-l cunosc pe ghidul Harry Ayres, cel mai de seamă alpinist din Noua Zeelandă, vestit cunoscător al tehnicii escaladărilor pe gheaţă. Harry mă luă sub aripa-i ocrotitoare şi timp de trei veri minunate am urcat împreună măreţele piscuri. Multe lucruri utile am învăţat de la el: cum să tai o treaptă, când să o tai, precum şi multe alte subtilităţi pe care le poţi căpăta numai din experienţă.              În 1950, prietenul meu George Lowe a aprins în mine dorinţa care avea să ne ducă, mai târziu, pe amândoi, în munţii Himalaya. Niciodată nu urcasem cu George, dar eram prieteni vechi iar el avea la activul lui multe ascensiuni grele. În vara aceea, pe când coboram împreună gheţarul Tasman, George îmi spuse deodată:              — Ed, te-ai gândit vreodată să urci pe Himalaya?              Era un gând care-mi încolţise de mult în minte şi de aceea i-am răspuns afirmativ, fără ezitare, cu emoţia celui care-şi găseşte gândul în gândul altuia. Ne-am hotărât în grabă să întocmim un plan, să organizăm un grup şi să ne procurăm banii necesari de drum. Întâmplător plecam în Anglia peste câteva luni aşa că aveam posibilitatea să culeg toate informaţiile cu privire la echipamentul şi hrana necesară unei astfel de expediţii.              La drept vorbind, n-am putut să culeg prea multe informaţii în Anglia, întrucât în Europa[10] când am ajuns era vară şi mai toţi membrii Clubului alpin erau plecaţi în Alpi. Dornic de a cunoaşte şi această regiune am plecat şi eu în Alpi împreună cu alţi doi neozeelandezi cu care am alcătuit un grup şi am făcut împreună o excursie minunată. Mai întâi ne-am dus în Austria, unde ne-am simţit în largul nostru în cabane mari, comode şi unde suiam o sumedenie de munţi uşori. Alpinismul din Austria se deosebea atât de mult de urcuşul cutezător cu care ne obişnuisem, încât ni se părea un fel de concediu de odihnă de care era bine să profităm cât mai mult, făcând mereu ascensiuni. De acolo ne-am dus în Elveţia, unde am vizitat câteva locuri din cele mai cunoscute. Am urcat multe vârfuri măreţe, dar în general destul de uşoare, probabil fiindcă urmam mai întotdeauna drumul marcat în ghidurile turistice ca „le plus facile”[11]. Perioada noastră cea mai activă a fost când cinci zile de-a rândul am urcat cinci vârfuri de câte 4000 metri, în Oberlandul bemez.              Întâlneam atât de rar zile frumoase în Alpii neozeelandezi, încât căutam să profităm de fiecare din frumoasele zile din Alpii elveţieni.              Într-o zi, intrând la poşta din Jungfraujoch ca să ne luăm corespondenţa, am găsit o scrisoare de la George Lowe cu veşti emoţionante. Ne scria că fusese invitat de un grup de prieteni din Noua Zeelandă să participe la o ascensiune în Himalaya. Toţi erau alpinişti de primul rang care făcuseră nişte planuri straşnice. La propunerea lui, m-au invitat şi pe mine. I-am răspuns imediat acceptând oferta.              Când m-am întors în Noua Zeelandă organizarea expediţiei era într-un stadiu înaintat.              Planurile noastre iniţiale erau foarte cutezătoare; o echipă de zece oameni avea să atace piscul Kanchenjunga[12]. Dar de la început ne-am izbit de greutăţi: timpul trecea şi autorizaţia nu mai venea; începuseră să se ivească probleme financiare. Din această cauză numărul entuziaştilor începu să scadă treptat, astfel că până la urmă am rămas doar patru: Riddiford, Lowe, Cotter şi eu.              Uneori credeam ca nu vom mai pleca niciodată, dar Riddiford nu-şi pierdea curajul. Era un bun organizator şi plin de un entuziasm inepuizabil. Până la urmă am reuşit să strângem şi banii necesari. Principala noastră ţintă devenise între timp piscul Muktit Parbat, înalt de 7242 m, situat în masivul Garhwal din Himalaya. Eram în inima Himalayei când am aflat vestea unei noi expediţii de recunoaştere pe Everest.              Cineva ne trimisese un articol tăiat dintr-un ziar care ne-a fost adus în tabără de curierul nostru special. Ştirile erau emoţionante şi ne răscoleau sufletul. Cât n-am fi dat şi noi să participăm la o asemenea expediţie.              Am citit cu nesaţ tot ce spunea articolul. Toate expediţiile precedente – ne informa articolul – folosiseră drumul prin Tibet[13] încercând să atace vârful Everest pe pantele lui nordice. Din 1921 se organizaseră până atunci şapte expediţii şi deşi alpiniştii înfăptuiseră acte de un curaj nemaiîntâlnit şi de o rezistenţă uimitoare, niciunul nu a putut urca mai sus de un punct situat cam la 300 m sub vârf. Era ca şi cum ar fi existat o barieră invizibilă la 8534 m, peste care nici un om nu putea trece. După aceste expediţii, timp de mai bine de zece ani muntele fu complet abandonat.              Everestul era situat pe frontiera dintre Tibet şi Nepal[14]. Ce e drept, partea nepaleză a muntelui foarte abruptă era socotită de toată lumea inaccesibilă, iar nepalezii interziseseră întotdeauna cu stricteţe europenilor să vină în ţara lor. Acum însă Nepalul adoptase o politică mai largă.              În 1950, doi celebri alpinişti, americanul Houston şi englezul Tilman, au primit autorizaţia de a călători prin Nepalul de vest până la poalele muntelui. Din motive necunoscute, s-au oprit la o distanţă de câteva mile de munte şi s-au întors, declarând că după părerea lor nu există nici o posibilitate de a găsi un drum pe partea aceea a Everestului.              Cunoşteam multe din aceste amănunte, dar articolul scria în continuare: „În ciuda acestor ştiri descurajante, o nouă expediţie de recunoaştere de proporţii mai mici va porni în toamna anului 1951 – adică numai peste câteva luni – să cerceteze posibilităţile de a ajunge la munte pornind dinspre sud. Şi expediţia va fi condusă de nimeni altul decât de însuşi Shipton”.              Cu invidie în glasuri, am discutat apoi toţi patru despre emoţiile puternice pe care ar trebui să le simtă cel care participă la o expediţie pe Everest. Apoi am revenit la preocupările noastre, deşi mai toţi ne făuream în minte tot felul de vise.              Până la acea dată, învăţasem multe lucruri despre călătoriile în Himalaya – ce fel de comportare trebuie să ai faţă de culii[15] care au stări de spirit foarte schimbătoare şi cum să te comporţi faţă de băştinaşi. De foarte multe ori însă, istoviţi şi vlăguiţi, pierdeam şi ultimul dram de voinţă în aerul rarefiat şi greu de respirat al marilor înălţimi. Dar învăţam mereu lucruri noi şi le învăţam repede, iar Lowe şi cu mine formam un cuplu plin de energie şi de optimism. Am făcut împreună expediţia de recunoaştere a marilor gheţari de la poalele lui Mukut Parbat şi am descoperit o trecere peste meterezele lui formidabile. Tot împreună am pus bazele taberei a III-a la 6400 m. La 11 iulie, Riddiford, Cotter şi Pasang pornind de la această tabără au atins, după multe eforturi, vârful lui Mukut Parbat.              Când ne-am întors la Ranikhet[16] eram slabi, epuizaţi şi fără un ban în buzunar dar, cu toată modestia noastră, ni se citea uşor pe faţă mândria de a fi cucerit şapte noi piscuri.              În momentul când am intrat în holul hotelului, neraşi şi murdari, portarul ne-a înmânat imediat o telegramă. Era o invitaţie pentru doi dintre noi de a participa la expediţia lui Eric Shipton.              Aşadar, porneam la drum spre Everest!                 SPRE EVEREST ÎN 1951                Împreună cu Riddiford şi cu cei doi din şerpaşii[17] noştri, Pasang şi Nyima, am ajuns la Lakhnow[18] la 28 august. Urma să ne întâlnim cu Shipton şi grupul lui la capătul de cale ferată Jogbani[19], la frontiera indo-nepaleză, dar mai întâi trebuia să ne cumpărăm alimente şi combustibil. A găsi însă alimentele necesare unei ascensiuni pe Himalaya în bazarele din Lakhnow era o sarcină aproape imposibilă, aşa că până la urmă tot ce am putut cumpăra a fost doar o sumedenie de cutii de conserve, mari ca volum şi grozav de scumpe ca preţ. Am încărcat cumpărăturile şi echipamentul în câteva căruţe trase de cai şi am dus totul la gară. Ştiind că trenul avea plecarea abia peste o oră, am început, fără nici o grabă, să facem formalităţile necesare pentru transportul bagajelor noastre pe calea ferată. Ne-am dat seama însă imediat că era vorba de o gravă confuzie, deoarece trenul pleca de fapt peste câteva minute, iar bagajul nostru necesita destul timp pentru a fi urcat în tren. Cuprinşi de panică am adunat la iuţeală douăzeci de culii, ne-am încărcat cu toate bagajele şi am pornit în galop spre peron. Am trecut portiţa de la intrarea acestuia ca o furtună, chiar în momentul când conductorul era gata să fluiere de plecare. Strigătul lui neînduplecat de „prea târziu” sună ca un clopot de înmormântare a planurilor noastre. Dar Riddiford nu era omul care să cedeze prea uşor. Energica să putere de convingere ne-a adus victoria. Am sărit imediat într-un compartiment de clasa a II-a în care erau doi călători indieni şi apoi, spre marea lor groază, am început să îngrămădim înăuntru corturi, saci şi lăzi cu alimente, bidoane de gaz şi accesorii de tot felul necesare unei expediţii. O ploaie de monede aruncate în grabă culiilor şi o zguduitură neaşteptată, care aproape ne-a trântit jos în vagon, marcară în sfârşit începutul expediţiei noastre.              Două zile mai târziu, la miezul nopţii, am ajuns la Jogbani, unde de douăsprezece ore ploua torenţial. Am descărcat bagajele pe micul peron în întuneric şi, sub bătaia ploii, priveam nenorociţi în noapte. Ceea ce vedeam din Jogbani nu era prea încurajator. Câteva case dărăpănate, un drum noroios şi nişte băltoace mari de apă. Tot tabloul era conturat de câteva lumini slabe, pâlpâinde şi învăluit într-o perdea de ploaie torenţială.              Pasang ne veni în ajutor. Se duse şi întrebă în dreapta şi în stânga şi apoi ne conduse, prin noroi şi ploaie, la o clădire mai răsărită decât celelalte, care avea un cerdac mare, unde ne-am îngrămădit cum am putut. Ne-am umflat saltelele pneumatice şi le-am întins pe cerdac. Era atât de cald, iar atmosfera atât de înăbuşitoare încât nu mai aveam nevoie nici de aşternut şi nici de pături. Ne-am scos o parte din hainele ude de ploaie şi ne-am culcat în bâzâitul ţiuitor al ţânţarilor, acompaniat de orăcăitul miilor de broaşte din jur.              A doua zi de dimineaţă, în zori, se anunţa o zi frumoasă, cu cer senin. Am părăsit dis-de-dimineaţă adăpostul nostru incomod şi am mers cale de o milă până am ajuns la o fabrică mare de iută. Am poposit la locuinţa inginerului şef, Law, un scoţian, unde am fost primiţi cu multă căldură; în curând ne aflam în jurul unei mese îmbelşugate unde am aflat că Shipton cu cei trei tovarăşi trecuseră pe acolo cu cinci zile mai înainte. Trebuia deci să ne grăbim dacă voiam să-i mai ajungem. Inginerul şef ne-a fost de un ajutor nepreţuit. Ne-a ajutat să scoatem bagajele de la gară şi de la vamă şi să îndeplinim toate formalităţile de trecere a frontierei în Nepal. În cele din urmă, tot el a obţinut un camion mare care trebuia să ne transporte, atât pe noi cât şi echipamentul, pe o distanţă de 48 km, cât ţinea şoseaua dintre Jogbani şi Dharan – un oraş nepalez la poalele munţilor. Pe când ne întorceam la locuinţa domnului Law – după terminarea pregătirilor de plecare – el ne opri şi ne arătă ceva în depărtare spunând: „Priviţi Everestul”!              Parcă nu ne venea să credem şi totuşi, plini de curiozitate, am privit în direcţia indicată. Spre marea mea uimire, am zărit atunci în atmosfera limpede a dimineţii, în depărtare, un colţ alb înălţându-se spre cer deasupra munţilor. Cât de departe era! Atât de departe încât nu părea aevea! Simţii că mă cuprinde un val de emoţie şi de nerăbdare care nu-mi mai dădea pace. Doream să pornim cât mai repede la drum.              Am încărcat bagajele în camion şi apoi ne-am suit şi noi. Camionul nostru, prevăzut cu cauciucuri cu şanţuri ca de tractor şi fiind cu dublă tracţiune, lăsa impresia că este în stare să treacă peste orice obstacol. Ne-am luat rămas bun de la soţii Law şi iată-ne, în sfârşit, plecaţi. Ni se spusese că în timpul musonului acest drum este deseori de nestrăbătut şi în curând am înţeles de ce. Am început prin a fi hurducaţi pe pietrele colţuroase de pe şosea sau trecând bălţi adânci. Am ieşit apoi într-un ţinut mai deschis unde n-am mai văzut nimic altceva înaintea ochilor decât o mare întinsă de noroi. Părea de neînchipuit că o vom putea străbate. Totuşi, ba lunecând, ba patinând, ba cu hopuri şi cu smucituri, ne-am deschis încet şi greu drum prin ea. Uneori alunecam primejdios până la limita şanţurilor adânci de pe marginea şoselei; alteori ne împotmoleam în vreo băltoacă mare şi cleioasă fiind nevoiţi să dăm înapoi ca să mai încercăm o dată. Eram încredinţaţi că nimic nu ne va putea opri, când deodată, cu o zguduitură puternică, ne înţepenirăm într-un strat de noroi adânc de 60 cm.              Timp de o jumătate de oră, şoferul nostru încercă din răsputeri să ne scoată de acolo, în timp ce la vreo 15 m, un stol de corbi hidoşi, fără să ne ia în seamă, se hrăneau clămpănind zgomotos din hoitul unei vaci. Toate sforţările fură însă zadarnice. Şoferul nostru văzu o singură posibilitate: să descărcăm tot bagajul şi să-l ducem noi în spinare vreo 180 m cât ţinea porţiunea cea mai rea de drum. Credea că numai în felul acesta va putea despotmoli camionul. Privii cu mult dezgust la mlaştina în care trebuia să coborâm şi mă uitai apoi la tovarăşii mei, care nu se arătau de loc dispuşi să înceapă o asemenea treabă, lucru lesne de înţeles.              „Trebuie să facem asta, Earle”, am spus eu. „Tu ne dai bagajele şi Pasang, Nyima şi cu mine le vom transporta”. Riddiford fu bucuros să primească propunerea mea care-l scutea să-şi murdărească picioarele.              Mi-am scos pantofii şi ciorapii suflecându-mi pantalonii scurţi cât am putut de sus. M-am lăsat uşor în balta de noroi. Cei doi şerpaşi s-au cutremurat dezgustaţi, dar neavând încotro, au coborât şi ei. Riddiford ne-a dat fiecăruia câte o povară şi cu ea în spate am pornit înotând prin noroi. La jumătatea drumului până unde începea iar pământul uscat, era un pod mic pe care-l ocupară repede, curioşi, câţiva fii ai proprietarilor de pământ din satul acela. Nenorocirea noastră fu prilej de veselie; hohote de râs voios se auzeau de fiecare dată când treceam pe lângă ei, cufundat până la genunchi în noroi. Am încercat să-i conving pe câţiva din ei să ne ajute la cărat şi chiar le-am trecut pe sub nas un teanc de rupii, dar nici nu se gândeau să-şi strice câtuşi de puţin amuzamentul sau să se murdărească. Şeful lor era un tânăr bine îmbrăcat ale cărui spirite, pe care nu le puteam înţelege, provocau hohote de râs tovarăşilor săi.              În general cred că sunt o fire destul de răbdătoare, există însă şi unele limite peste care nu poţi trece. După şapte sau opt transporturi făcute prin noroi, simţeam că încep să-mi ies din fire. Tocmai mă întorceam la camion, murdar de noroi din cap până în picioare, când tânărul cel bine îmbrăcat spuse alt spirit de mare efect. Asta întrecea orice limită! În spatele lui se afla un şanţ mare plin cu apă. Am făcut repede un pas spre el şi l-am împins în şanţ cu toată forţa furiei ce clocotea în mine. Ţipătul său de groază scos în momentul când cădea în apa, a rămas până azi – trebuie să mărturisesc – una din satisfacţiile mele. Pot să mă laud însă că după aceea treceam podul într-o tăcere profundă şi plină de respect.              Uşurat de încărcătură, camionul nostru prinse din nou puteri. Şoferul reuşi să-l urnească din groapa în care se împotmolise şi apoi îl împinse din nou înainte, cu toată puterea de care era în stare, împroşcând noroiul în toate părţile, camionul îşi croi anevoie drum prin mocirla groasă, până trecu de cealaltă parte. Acolo am încărcat totul din nou şi ne-am continuat drumul ca mai înainte. De zece ori ne-am cufundat în mlaştină până la osie şi tot de atâtea ori am împins şi am scos din nou camionul din ea. Dar tocmai când soarele coborâse spre asfinţit ne-am împotmolit de-a binelea. Nimic nu putea să ne descurajeze mai mult, mai ales că era ultima porţiune de drum noroios înainte de a începe urcuşul din câmpie spre munte. Din fericire însă, am căpătat repede ajutor. În depărtare se zăreau luminile unui vehicul care venea spre noi din Dharan; el se opri în curând la marginea mlaştinii. Între şoferi încăpu o convorbire prin strigăte după care ni se spuse că dacă ne transbordăm bagajul, putem merge cu celălalt camion. Într-un întuneric beznă, am început să ne cărăm din nou poverile prin noroiul moale şi adânc. Eram prea obosiţi ca să ne mai pese de murdăria în care intram şi făceam, trişti şi resemnaţi, drumul între cele două camioane, umplându-se din cap până-n picioare cu noroi. Am simţit o mare uşurare când am dus, în fine şi ultima povară.              La Dharan am sosit la 11,30 noaptea. În unsprezece ore am făcut pe un drum de 48 km – o experienţă de neuitat.              Şoseaua se sfârşea acolo. Mai departe porneau cărări care duceau spre munţi. De acum înainte, bagajele trebuiau duse de către culii, aşa că ziua următoare ne-am petrecut-o cu recrutarea a şaptesprezece culii. La 3 septembrie, la orele 6,45 dimineaţa, am părăsit Dharanul pe o vreme minunată; am mers apoi timp de două zile printr-o regiune muntoasă şi cât se poate de pitorească. Uneori, din cauza căldurii, ne opream să facem câte o baie răcoritoare în apa râurilor ce brăzdau pădurea. La sfârşitul celei de-a doua zile, am urcat un deal lung şi abrupt pentru a ajunge la oraşul Dhancuta[20], aşezat într-o poziţie minunată, pe o coamă bătută de vânt, la o altitudine de l 200 m.              Guvernatorul Dhancutei se arătă foarte generos cu noi. El ne puse la dispoziţie o clădire mică, plăcută şi răcoroasă, situată într-o pădure de brazi, aproape de casa în care locuia el, trimiţându-ne totodată şi câteva fructe, printre care şi un ananas delicios. Seara ne-a făcut o vizită discutând cu noi timp de două ceasuri diferite probleme cu caracter internaţional sau probleme care priveau ţările noastre. I-am cerut sfatul în privinţa drumului pe care aveam să-l urmăm de aici înainte. Voiam să ajungem cât mai repede la oraşul Dingla[21], pentru a-l prinde din urmă pe Shipton. Erau două drumuri: unul care urma malul de vest al râului Arun, iar al doilea, malul de est. Guvernatorul ceru părerea consilierilor săi. Pe cât se părea, Shipton pornise pe malul de vest, deoarece acesta avea mai puţini afluenţi mari de traversat. Dacă am fi fost dispuşi însă să trecem câteva râuri foarte late, ruta pe malul de est ne putea scuti câteva zile de drum. Sfatul primit a fost cât se poate de bine venit. Atât Riddiford cât şi eu traversasem în Noua Zeelandă nenumărate râuri revărsate aşa că eram gata să încercăm să-i traversăm şi pe culii. În semn de preţuire, guvernatorul ne dădu şi o escortă militară în persoana unui soldat, ce-i drept, cam jerpelit şi fără arme. Speram ca a doua zi dimineaţa să pornim de vreme la drum, dar am fost nevoiţi să mai întârziem câteva ore, deoarece patru din culii noştri nu s-au mai prezentat. În cele din urmă, pe la ora 8 dimineaţa, am plecat la drum urcând încet o coamă lungă şi plăcută şi lăsând în urmă, sub noi, oraşul. De ambele părţi, munţii înveşmântaţi în verde datorită vegetaţiei bogate, favorizată de muson, se înălţau în formă de trepte. Spre nord, coame lungi, împădurite coborau dinspre Himalaya, iar spre sud se vedeau câmpiile îndepărtate ale Indiei. Priveliştea ne umplea de entuziasm.              Am traversat printr-o trecătoare după care am coborât puţin ajungând într-un sat numit Pakaribus. Cum se apropiau nori grei de furtună şi culii rămăseseră mult în urmă, ne-am hotărât să poposim acolo. Ni s-a îngăduit să folosim o parte dintr-una din casele mai mari, pe care am şi ocupat-o imediat. Ne-am adăpostit tocmai la timp. Ploaia începu să toarne cu găleata, însoţită de tunete grele şi fulgere mari cât cerul. Culii şi-au făcut cu greu drum prin ploaie, ajungând la noi muiaţi până la piele.              Spre seară, vremea se lumină pentru puţin timp astfel că am putut face o mică plimbare pe dealul din spatele satului. Jos, se putea vedea valea întinsă a râului Anin, iar sus, în depărtare, se înălţau sclipitori, în mantia lor de zăpadă adusă de muson, pereţii uriaşi ai munţilor Chamalang şi Makalu. Îi priveam aproape cu un simţământ de spaimă şi nu puteam să cred că văd aevea munţii despre care citisem atât. Pe când îi priveam, albul lor sclipitor fu cuprins deodată de roşul aprins al amurgului, pentru ca apoi să fie învăluiţi din nou de nori negri de furtună.              Urmă o noapte vijelioasă. Tunetul bubuia răsunând din munte în munte, trăsnetul spinteca norii în limbi de foc crestate, iar ploaia ne biciuia acoperişul fără încetare. Stăteam în adăpostul nostru mulţumiţi că avem un acoperiş deasupra. În zori, ploaia se mai domoli puţin, iar când am pornit din nou la drum, la ora 7,45, nu mai ploua decât foarte puţin. Trebuia să coborâm spre râul Arun. Poteca pe care aveam s-o urmăm era lunecoasă şi primejdioasă. Lutul tare devenise alunecos din cauza ploii şi cum purtam pantofi de tenis cu tălpi de cauciuc, trebuia să fim cu băgare de seamă la fiece pas. Tot pe poteca aceasta am întâlnit şi primele lipitori. Aceste vietăţi monstruoase care se hrănesc cu sânge, năpădesc Himalaya în timpul musonului şi îşi întind orbeşte ventuzele către fiece vietate cu sânge cald care trece prin apropierea lor.              Tot alunecând şi pierzându-ne mereu echilibrul, am reuşit să coborâm pe la mijlocul după-amiezii şi ultimele povârnişuri spre valea râului Arun. Culii rămaseră cu mult în urmă. În faţă drumul ne era tăiat de un pârâu care se vărsa în Anin. După cât se părea era doar un pârâiaş subţire, transformat acum într-un torent în toată legea. Folosind pioletul, am început să-l trec, înaintând încet, cu grijă. Deşi îmi ajungea numai până la genunchi, apa se izbea de picioarele mele cu forţa unui uriaş. Am ajuns de cealaltă parte, cuprins de bucuria izbânzii dar şi de deznădejdea gândului la ceea ce ar putea să ne aştepte mai departe.              Drumul continua în sus de-a lungul râului Arun. Şi ce râu era Arunul! O masă enormă de apă, umflată, ce-şi croia drumul în jos spre câmpiile Indiei cu o furie neîmblânzită. Am mai străbătut o milă şi am dat de un nou afluent al Arunului. De data aceasta aveam de-a face cu un torent vijelios. L-am aşteptat şi pe Riddiford şi ne-am sfătuit împreună ce-i de făcut. Dându-ne seama că vom reuşi cu greu să-i traversăm pe culii, ne-am hotărât să-l trecem mai întâi noi, folosind o metodă binecunoscută. Unul lângă altul, ne-am prins cu putere de un piolet ţinut orizontal şi cot la cot, am intrat în râu. Riddiford înainta împotriva curentului, luptându-se cu forţa apei care căuta să-l smulgă şi să-l răstoarne. Eu însă, fiind apărat de tăria curentului, îl puteam sprijini cu toată forţa. În acest fel am trecut de cealaltă parte. Lupta împotriva curentului a fost foarte grea şi ne-am dat seama imediat că, fără ajutor, culii n-ar putea trece.              La 180 m dincolo de torent se aflau cele câteva colibe ale cătunului Legua Ghat, unde am băut câte o ceaşcă de ceai. După aceea ne-am reîntors la râu. Culii sosiseră de cealaltă parte a apei şi, după gesticulările lor, vedeam că erau hotărâţi să nu traverseze. Noi însă eram şi mai hotărâţi ca ei să treacă râul. Am tăiat aşadar o prăjină ceva mai lungă de 2 m, dintr-un copac din apropiere şi, folosind-o pentru a ne sprijini reciproc, am pornit din nou împreună cu Riddiford să traversăm râul. Pe la jumătatea lui, un val înălţat brusc aproape că-l înghiţi pe Riddiford, iar eu am reuşit cu greu să-l susţin. Am ajuns pe celălalt mal mult mai uzi decât la prima trecere, dacă se mai poate spune aşa ceva.              Am cerut culiilor doi voluntari ca să facem prima traversare. Câtva timp n-am primit nici un răspuns. În cele din urmă însă doi din ei consimţiră să încerce. I-am aşezat între noi de-a lungul prăjinii şi am intrat în apă. Îl simţeam pe cel de lângă mine cum tremura de frică şi i-am admirat curajul de a se oferi voluntar. Ori de câte ori apa se repezea puternic în noi, sărmanul gâfâia de groază. De data aceasta fiind patru, cu forţele unite, am putut să trecem râul mult mai uşor. Văzându-şi tovarăşii ajunşi teferi pe malul celălalt, ceilalţi culii au prins puţin curaj, astfel că în cele din urmă am reuşit să-i convingem pe toţi să ne urmeze. După transbordare, Riddiford şi cu mine am constatat că trecusem râul de vreo douăsprezece ori şi eram cât se poate de mulţumiţi că numai o mică distanţă ne mai despărţea de Legua Ghat, unde urma să rămânem peste noapte.              Judecând după hartă, ar fi trebuit să întâlnim chiar a doua zi unul din râurile cele mai mari din drumul nostru, pe care ploile torenţiale puteau uşor să-l facă de netrecut. Pe când ne luam micul dejun, Pasang veni cu o cerere din partea culiilor. Ei voiau să trecem râul Arun în canoe şi să mergem pe malul de vest, urmând acelaşi drum pe care îl urmase Shipton. Nu le plăcea vremea şi se temeau să nu se înece la vreunul din vaduri. Nici nouă nu ne era pe plac vremea – norii fiind prea grei şi întunecoşi – dar voiam să câştigăm timp, aşa că i-am convins să mergem înainte şi să vedem cum arată primul râu pe care îl vom întâlni.              Ne continuarăm drumul în susul văii cât puturăm de repede. Nici chiar cerul sumbru şi ameninţător de deasupra nu ne-a putut împiedica să admirăm frumuseţea peisajului care se vedea de pe poteca îngustă care urca şi cobora pe malurile prăpăstioase ale Aninului. Pe alocuri, pantele deveneau nişte pereţi verticali, înalţi de câteva sute de metri, care coborau până jos în apa râului. Riddiford şi cu mine mergeam repede în frunte. Voiam să ajungem la marele afluent înainte de a începe ploaia. Dar speranţa noastră se dovedi zadarnică. În curând începu să plouă cu găleata. Am trecut repede peste o limbă mare de nisip, am ocolit o stâncă şi iată-ne în faţa râului. Ne-am oprit îngroziţi! Ochii noştri îngrijoraţi îl vedeau tot atât de mare ca şi Arunul. Închipuiţi-vă un râu umflat, lat de 45 m, curgând năvalnic la vale în clocote şi valuri mari. Pe ambele maluri, grupuri mici de culii se ghemuiau amărâţi în jurul focurilor. Unii, după cum se vedea limpede, aşteptau acolo de mai multe zile.              Ne-am hotărât totuşi să încercăm să-l trecem. Ţinându-ne de piolet ca şi prima oară, am intrat împreună cu Riddiford în râu. Cu cât înaintam, apa era din ce în ce mai adâncă. Curând ne ajunse la şolduri, învăluindu-l pe Riddiford ca valul pe care-l ridică prova unui crucişător. Dar cum mă apăra de forţa puternică a curentului, eu reuşeam să-mi ţin picioarele bine înfipte pe fundul râului şi să-l sprijin. Nu ne-am lăsat de loc învinşi, ceea ce a făcut să ne crească inima de o nespusă bucurie care ne dădea noi forţe; în acest fel am izbutit să ajungem pe malul opus, realizând o performanţă strălucită.              Entuziasmul ne-a mai scăzut când ne-am dat însă seama ca pe culii noştri nu avea să-i atragă o asemenea performanţă sportivă. Mai degrabă ar fi fost gata să se alăture celorlalţi culii şi să stea în jurul focului o săptămână întreagă până ce râul avea să scadă. M-am dus în pădurea din jur şi am tăiat cu pioletul o prăjină grea şi lungă de vreo 6 m. Doi oameni puteau să o ducă uşor. Prăjina trebuia să ne asigure greutatea şi stabilitatea în apa râului. Ne-am învârtit pe mal, în ploaie, până ce au sosit toţi culii noştri. La vederea râului s-au strâns laolaltă sporovăind speriaţi între ei.              La întoarcerea pe malul celălalt, greutatea prăjinii ne ţinea bine înfipţi pe fundul râului, astfel că înaintam mai uşor, împroşcând puternic apa în toate părţile. Eram siguri că le ofeream o privelişte impresionantă şi speram că văzându-ne vor prinde şi ei încredere şi curaj.              Dar nici pomeneală de aşa ceva! Am ieşit din apă în mijlocul unui cor de rugăminţi, care porneau de la simpla dorinţă de a sta şi a aştepta şi până la cererea directă de a li se plăti şi a li se dă drumul să se reîntoarcă acasă. Timp de o jumătate de oră ne-am luptat să-i convingem. Şi de data asta, aceleaşi două inimi curajoase ne-au venit într-ajutor, oferindu-se să traverseze primii. Li s-a alăturat îndată şi Pasang şi, toţi cinci, înşiruiţi de-a lungul prăjinii, ne-am năpustit în torent. Trecerea era, fără îndoială, plină de emoţii pentru pasagerii noştri, deoarece apa le ajungea până la gât. În schimb, datorită obişnuinţei şi greutăţii mai mari cu care apăsam prăjina, nouă ni se părea cu mult mai uşoară. I-am lăsat pe cei trei pe malul opus şi ne-am croit din nou drum prin apă să aducem grupul următor. Am continuat apoi neîntrerupt să facem traversarea între cele două maluri. Şirul culiilor părea nesfârşit. Numai după ce am trecut şi cu ultimul grup, ne-am dat seama că nu mai rămăsese nici un culi ghemuit în jurul focurilor. Cu alte cuvinte, o bună bucată de timp jucasem rolul de cărăuşi publici.              Am mers în continuare, cu mare grabă, încă vreo două ceasuri. Ploaia se oprise, iar soarele strălucea slab printre nori. Umezeala era extrem de pătrunzătoare, iar transpiraţia ne spăla feţele de noroi şi de praf. Treceam acum printr-un ţinut foarte uscat şi puţin locuit. Ajungând, până la urmă, într-un mic sat unde se găsea şi un izvor cu apa proaspătă, am hotărât să rămânem peste noapte acolo. Unul din şerpaşii noştri, Nyima, iscodi prin sat şi descoperi un adăpost potrivit. Era o construcţie şubredă de bambus, cu un acoperiş mare, dar fără pereţi. Avea două despărţituri; animalele şedeau jos, iar oamenii locuiau pe podeaua de deasupra, împărţirea avea oarecare dezavantaje pentru cel ce avea mirosul prea fin, dar, pe de altă parte, briza blândă, nestingherită, aducea cu ea un aer bun şi răcoros. Pasang era un bucătar foarte priceput şi ne pregăti o masă gustoasă din pui fripţi, cartofi prăjiţi şi dovleac, la care adăugă o legumă verde, care semăna întrucâtva cu spanacul. Imediat saltelele pneumatice au fost întinse pe grămezi de grâu, care răspândeau o aromă plăcută şi în ce mă priveşte m-am cufundat curând într-un somn adânc şi fără vise.              A doua zi am luat micul dejun devreme şi înainte de ora 7 am pornit mai departe la drum. Mă simţeam plin de vigoare şi în pas săltat am pornit repede înainte, lăsându-i pe ceilalţi în urmă. Pe hartă mai figura un râu mare şi eram nerăbdător să ştiu cum arată. Din vârful dealului pe care-l urcasem, am văzut jos, la picioarele mele, râul. Era într-adevăr uriaş. Niciuna din metodele noastre tehnice de trecere a apelor nu mai puteau servi. Mă plimbam descurajat pe mal, în sus şi în jos, frământat de acelaşi gând: ce vom face; mi se părea atât de ridicol să fim nevoiţi să ne reîntoarcem după ce ajunsesem până aici. Riddiford apăruse şi el şi cobora spre mine. Tocmai mă pregăteam să-l întâmpin şi să-i spun vestea cea proastă, când deodată observai doi oameni coborând pe malul celălalt. Mergeau către ceea ce părea să fie un buştean tras pe mal. Era o canoe făcută dintr-un trunchi de arbore scobit, pe care o traseră îndată în apă; ei se suiră în ea cu uşurinţa şi nepăsarea cuiva care face un lucru obişnuit şi de îndată îmi reînvie speranţa. În clipa următoare se şi aflau în cleştele înspăimântătorului curent. Cu câteva lovituri puternice de pagae[22] traversară râul şi debarcară la o sută de metri mai jos de noi. Apoi traseră canoea lângă mal, în dreptul nostru.              Riddiford, Nyima şi cu mine am trecut primii. Ne-am ghemuit în canoe şi oftatul scos de Nyirna exprima bine şi propria mea teamă, în timp ce canoea era luată de apă. Îndată am intrat în plin curent şi am fost duşi cu mare iuţeală în josul râului. Dar pagaele mari ale vâslaşilor ne conduceau cu dibăcie spre malul opus şi chiar mai înainte de a fi avut timp să ne speriem am şi atins malul celălalt. L-am lăsat pe Pasang să supravegheze traversarea culiilor şi am plecat mai departe.              Ţinta noastră era să ajungem la Dingla în aceeaşi seară. Ne era oarecum teamă că, dacă nu reuşeam, Shipton avea să plece din nou mai departe. Pe cât se părea, hamalii nu puteau face drumul până acolo înainte de căderea nopţii; ne puteau însă ajunge din urmă a doua zi de dimineaţă. Am hotărât deci să coborâm către malul râului Arun. Dingla era sus de tot pe celălalt mal şi ca să trecem dincolo trebuia să găsim o barcă. Era extrem de cald. Întrebarăm pe toţi cei întâlniţi în cale unde s-ar putea găsi o barcă pentru traversare, dar slabele noastre cunoştinţe de limba hindustană ne răsplăteau doar cu câte o privire nedumerită din partea celor întrebaţi. În sfârşit, unul din ei ne arătă cu mâna într-o direcţie şi coborârăm acolo la marginea râului. Pe nisip era un mic adăpost în care se odihneau trei oameni. Legată de mal se găsea o canoe mare, scobită într-un trunchi de copac.   [1] Tenzing a participat la expediţii ca şef al şerpaşilor. El şi-a petrecut toată copilăria la poalele Chomolungmei, iar în tinereţe a fost cioban. Alpinist încercat şi priceput a participat la 20 de expediţii în Himalaya, dintre care 8 expediţii numai în Everest.    Rolul lui Tenzing în toate ascensiunile şi în special în aceasta, a fost de nepreţuit, dar retribuţia, aşa cum recunoaşte şi ziarul englez „Yorkshire Post”, a fost cât se poate de proastă.   [2] Cel mai înalt vârf (2796 m) din insula nordică a Noii Zeelande [3] 1 milă terestră = l 609 m. [4] Al doilea mare oraş al Noii Zeelande, situat în insula nordică. [5] Noua Zeelandă bucurându-se de o climă aproape subtropicală, zăpada nu se întâlnesc decât pe vârfurile munţilor. În regiunile de coastă nu ninge niciodată [6] 1 livră = 0,453 kg. [7] Pisc în Noua Zeclandă, 3764 m, situat în insula sudică. [8] În toată lucrarea măsurile de lungime şi de greutate, care sunt date în textul original în picioare, iarzi etc. au fost transformate la proporţia stabilită în sistemul metric. [9] Camp Six. [10] Hillary a plecat iarna din Noua Zeelandă, însă în Europa, care este în cealaltă emisferă a globului, era vară. [11] Cel mai uşor. [12] Vârf în munţii Himalaya, 8578 m. [13] Ţinut muntos cu podişuri înalte, Regiune Autonomă din R. P. Chineza. [14] Stat independent aşezat între India şi R. P. Chineză. [15] Denumire indiană pentru hamali. [16] Orăşel în India, în apropierea frontierei de vest a Nepalului. [17] Munteni tibetani din estul Nepalului. [18] Oraş în India la nord-vest de Benares. [19] Staţie de cale ferată la graniţa indo-nepaleză. [20] Localitate în Nepal la nord de Dharan. [21] Localitate în Nepal, la nord de Dhancuta. [22] Lopeţi de o anumită formă, pentru canoe.  

Mascarada de Alberto Moravia MASCARADA   După aproape zece ani de crâncen război civil, naţiunea de peste ocean, decimată, distrusă, secătuită, îşi încredinţase soarta în mâinile generalului Tereso Arango. Pe cât de curajos, pe atât de vigilent, Tereso supravieţuise şi învinsese o jumătate de duzină de generali care, în fruntea armatelor, îşi disputaseră puterea de-a lungul celor zece ani de grele lupte interne. Tereso avea gusturi simple, militare, ca să nu le numim chiar primitive. Societatea strălucită a capitalei cu greu s-ar fi putut lăuda că l-a putut vedea mai de aproape, cu excepţia sărbătorilor patriotice şi a parăzilor militare. Saloanelor şi recepţiilor din înalta societate, Tereso le prefera cinele intime în compania vechilor tovarăşi de arme, luptele de cocoşi, coridele, teatrele populare sau, de ce nu, o carte bună de istorie sau muzica uşoară a unei obscure orchestre de chitară. Aşa se explică de ce Tereso, fire simplă şi rezervată, se încăpăţâna să refuze cu hotărâre, de mai mulţi ani, invitaţiile ducesei Gorina, cea mai cunoscută, mai bogată şi mai ospitalieră femeie nobilă din întregul ţinut, însă Gorina îşi jurase să pună capăt mizantropiei lui Tereso; cum complimentele şi linguşirile mieroase rămâneau fără efect, ducesa îşi pusese în cap să descopere punctul slab al generalului. Cu toată virtutea de care dădea dovadă, Tereso era bărbat, şi trebuia să aibă un punct slab. În spatele celor mai exaltate şi severe aere de superioritate, Gorina ascundea o şiretenie bonomă şi pătrunzătoare. Nu îi luă mult ca să descopere că Tereso, atât de puternic în război, se lăsa dezarmat la o singură privire a unei femei care îi plăcea şi că, mai ales, în momentul acela, era îndrăgostit de Fausta Sanchez, o văduvă foarte tânără, printre cele mai frumoase din societate. Aşa se face că ducesa o invită pe Fausta acasă la ea, o pofti în cabinetul ei privat şi se întreţinu cu ea preţ de câteva ore. Urmarea acestei întrevederi a fost că, după câteva zile, în timpul unei recepţii diplomatice, Tereso primi o nouă invitaţie din partea Gorinei. Pe Gorina, Tereso o ura, pentru că în ea vedea întrupate tot orgoliul, ignoranţa, corupţia şi vanitatea vechii clase aristocratice a ţării. Răspunse ca de obicei invitaţiei: îi părea sincer rău că trebuia să refuze, dar treburile statului îl împiedicau cu desăvârşire să-şi permită luxul unei distracţii ca aceea pe care ea i-o propunea. Impasibilă şi arogantă, Gorina lăsă să îi scape, ca din întâmplare, observaţia că acest refuz avea s-o supere, fără îndoială, pe marchiza Sanchez, care spera să-l întâlnească negreşit la petrecere. Tereso, care de luni de zile o urmărea fără sorţi de izbândă pe Fausta, la auzul numelui ei, îşi simţi inima, în ciuda vârstei şi a experienţei, tresărindu-i tinereşte în piept. — Dar de unde ştiţi, făcu imprudenţa să întrebe, că prezenţa mea îi va fi pe plac? — Dar cui nu i-ar fi pe plac prezenţa Excelenţei Voastre? îi răspunse Gorina, cu aerul că mai degrabă îi serveşte o lecţie decât că l-ar măguli. Tereso îşi muşcă buzele şi bătu sec în retragere: dacă Fausta dorea într-adevăr să-l vadă, nu avea decât să vină la palat în orele de audienţă şi avea să fie primită imediat. Da, Fausta îşi pierduse soţul, dar avea încă un frate, îi aminti ducesa; şi cum îşi putea imagina Tereso că fratele ei i-ar fi putut permite Faustei să treacă acel prag care se dovedise fatal reputaţiei atâtor femei? Era prea cunoscută fascinaţia pe care Tereso o exercita asupra femeilor pentru ca fratele Faustei să o expună unor asemenea riscuri. „Am priceput”, gândi Tereso, „preţul Faustei, pentru început, este participarea mea la petrecere”. Conchise că da, va veni la bal. Ce coincidenţă, adăugă cu ingenuitate, tocmai trebuia să meargă la Antigua, un orăşel nu departe de vila unde Gorina avea să dea petrecerea; va profita de ocazie să treacă şi pe la vila ei. Cu aceste ultime cuvinte, Tereso spera să o inducă în eroare pe Gorina asupra adevăratelor motive care îl făcuseră să-i accepte invitaţia. Gorina, în schimb, crezu că, în cele din urmă, peştele căzuse în plasă. În realitate, Fausta, de altfel în deplin acord cu fratele ei, îşi pusese în cap de multă vreme să devină amanta lui Tereso. Ştia însă că bărbaţii, şi mai ales cei puternici, acordă lucrurilor la care râvnesc o valoare cu atât mai mare, cu cât acestea se dovedesc mai greu de obţinut. A se lăsa invitată de Tereso la palat sau în una dintre reşedinţele lui de vânătoare ar fi însemnat să compromită de la bun început relaţia, să-i îngusteze dramatic durata şi s-o facă întru totul asemănătoare celorlalte. De aceea, Fausta se arătă foarte doritoare să afle părerea Gorinei, iar aceasta o sfătui să aştepte până la petrecerea pe care, în fiecare an, în aceeaşi perioadă, o dădea la vila sa de la ţară. În timpul petrecerii, Fausta urma, după multe încercări dificile, să-i dea de înţeles lui Tereso că nu îi era întru totul indiferent. Cele două femei aveau să-l manevreze în asemenea măsură, încât Tereso să fie mereu nesigur şi nesatisfăcut şi astfel să tragă cât mai multe foloase cu putinţă de pe urma lui. În felul acesta, recepţia se arăta a fi o încrucişare de interese. Odată obţinută încuviinţarea generalului de a participa la petrecere, ducesa îşi simţea satisfăcută vechea şi nesăţioasa ei vanitate de amfitrioană. Fausta, între timp, îşi întindea plasa. Fratele ei, Manuele, spera să îi smulgă generalului anumite favoruri care până atunci îi fuseseră mereu refuzate. În sfârşit, Tereso spera s-o cucerească pe Fausta. În ultima clipă, o altă intrigă veni să completeze tabloul celorlalte: era vorba de cea mai complicată dintre toate, urzită de şeful poliţiei, Osvaldo Cinco. Şeful poliţiei, un om mărunt, cu un cap mare şi mieros de cocoşat, cunoscut pentru crescătoriile sale de tauri de rasă şi pentru manşetele de mătase de culoare crem, mereu înnegrite şi mototolite, care îi atârnau mai mult de-o palmă de-a lungul mâinilor sale lungi şi păroase, în timp ce încerca zadarnic să şi le împingă înapoi, vedea cum, de câţiva ani încoace, pierdea tot mai mult teren în faţa lui Tereso. Îi fusese de un real folos generalului la începutul guvernării sale, când, pentru a calma ţara, se impunea intervenţia alternativă prin forţă sau moderaţie. Dar, cu timpul, Tereso începuse să se bucure de o popularitate în creştere şi generalul recursese din ce în ce mai rar la metodele nu tocmai transparente, ca să spunem adevărul, ale lui Cinco. Tereso, fără a da nimic de bănuit, înlocuise treptat angrenajul vechii puteri. Guvernul pe care îl conducea se voia din ce în ce mai benign şi patern; odată cu schimbarea vremurilor, tovarăşii vechi şi feroce din primele bătălii nu-şi mai aveau rostul. Dacă Tereso încă nu se descotorosise de şeful poliţiei, era pentru că îşi dădea seama că tot ceea ce era murdar în guvernul său, ceea ce mai rămăsese, cădea pe umerii lui Cinco, lăsându-l pe el imun. Dar, iubit cum era deja, Tereso nu mai avea nevoie de niciun fel de paratrăsnet. Se gândea să-l înlocuiască pe Cinco cu cineva nou, un funcţionar oarecare, devotat şi cinstit, fără trecut şi cu mâinile curate. Cu aceste intenţii, Tereso îi arăta o răceală vădită. Cinco, pentru care securitatea ţării se confunda cu opera propriei sale vieţi, şi se vedea nevoit s-o cedeze acum în mâinile cine ştie cărui subaltern, nu putea decât să deplângă această atitudine. Îşi dădea perfect de bine seama că motivul principal al schimbării sale din funcţia de şef al poliţiei erau liniştea fără precedent a ţării şi popularitatea fără pereche de care se bucura Tereso. Îi ajunse la ureche vestea că generalul avea să participe la petrecerea dată de Gorina şi îi fu cât se poate de clar că, dacă ar reuşi să însceneze în timpul petrecerii un atentat, Tereso, înspăimântat, ar fi putut să renunţe pentru un timp la ideea de a-l înlătura. Ştia prea bine că jocul era cât se poate de periculos; că în joc era nu numai cariera lui, ci propria sa viaţă. El era însă un jucător şi ştia că, cel mai adesea, loviturile periculoase au mai mulţi sorţi de izbândă. Se duse la Tereso şi, fără ocolişuri, îi dezvălui cum i se adusese la cunoştinţă că se pregătea împotriva lui un atentat, care urma să aibă loc în timpul petrecerii organizate de ducesa Gorina. — E o treabă foarte serioasă, încheie Cinco, e vorba de oameni disperaţi şi gata de orice... vă sfătuiesc, Excelenţă, să găsiţi un pretext pentru a nu lua parte la petrecere... e adevărat că în felul acesta nu vom putea pune mâna pe conspiratori... dar cel puţin vom evita orice risc... Prin aceste cuvinte alese cu grijă, Cinco spera să-l atingă pe Tereso în propriul orgoliu, să-i trezească spiritul cutezător şi să-l determine, în cele din urmă, să ia decizia contrară celei insinuate de şiretul şef al poliţiei. Numai că, de data asta, era în joc Fausta şi aventura cu ea şi Tereso, complet nepăsător în faţa pericolului, se temea ca nu cumva planul lui de seducţie să fie tulburat. — Îmi spuneţi că aveţi numele conspiratorilor..., spuse brusc, ei bine... arestaţi-i şi, cu asta, basta. — Cum am putea face aşa ceva, Excelenţă? replică şeful poliţiei, în timp ce îşi împingea la încheieturi manşetele de mătase, şifonate deja la acea oră matinală, avem nevoie de probe... minimum de probe... altfel vom aresta cetăţeni paşnici în loc de conspiratori... Întrevederea avea loc în sala bătăliilor, denumită astfel deoarece Tereso ceruse ca pereţii să fie pictaţi cu scene din cele mai importante lupte la care luase parte. Şeful guvernului se ridică de la masa de scris şi începu să se plimbe în sus şi în jos prin vastul salon. — Acesta e rezultatul sistemelor voastre mult lăudate, se auzea bombănind, se atentează asupra vieţii mele... o dată ies şi eu din această vizuină, şi mi se pregăteşte moartea... toată vina e a voastră... a poliţiei voastre blestemate care nu ştie să-şi facă meseria... dar am să vă dau afară... vă distrug... vă destitui pe toţi. Cinco, deloc intimidat, surâse. Ştia, din experienţă, că aceste răbufniri nu însemnau nimic. În accese de furie ca acesta la care tocmai asistase, Tereso îşi masca momentele de îndoială şi de reflecţie. Simţindu-se nesigur, poza cu un aer de siguranţă şi de agresivitate. De fapt, în clipa aceea, Tereso se gândea la Fausta şi se întreba ce avea să facă. Cinco avea dreptate: conspiratorii trebuiau prinşi asupra faptului. Pe de altă parte, exista riscul ca aventura, în agitaţia dezvăluirii atentatului şi a arestului, să fie compromisă iremediabil. Femeile sunt schimbătoare; trec cu uşurinţă prin idei şi sentimente. Era clar că Tereso îşi făcea destule iluzii cu privire la Fausta; n-avea cum să-şi dea seama însă că sentimentele ei nu puteau fi alterate în momentul dezvăluirii conspiraţiei. Brusc, îl întrebă pe Cinco dacă se simţea în stare să acţioneze fără ca petrecerea să fie afectată în vreun fel. Şeful poliţiei, care asta aştepta, îl asigură că va face faţă fără probleme: nimeni nu-şi va da seama de nimic. După ce în câteva rânduri îşi revărsă accesele de proastă dispoziţie, lui Tereso i se năzări că, dacă într-adevăr lucrurile aveau să meargă aşa cum Cinco îi promisese, şi ţinând cont de abilitatea verificată a acestuia, atunci nu încape îndoială că, în loc să-i tulbure aventura, episodul conspiraţiei i-ar fi adăugat un plus de savoare. Femeilor, se gândea Tereso, le plac bărbaţii curajoşi. În ochii Faustei el ar fi nu doar şeful guvernului, ci un bărbat care, deşi viaţa i-a fost pusă în pericol, a avut curajul să pună dragostea înainte de toate. Aici trebuie să recunoaştem că Tereso era realmente curajos şi că nouă oameni din zece, în locul său, ar fi ascultat sfaturile mincinoase ale lui Cinco şi ar fi renunţat astfel atât la petrecere, cât şi la aventură. Dar Tereso avea o stare de spirit pe care o au îndrăgostiţii şi bărbaţii trecuţi de prima tinereţe, o stare plină de agitaţie şi melancolie, pentru care moartea, departe de a fi o piedică, le aprinde pasiunea. Iar dacă atentatul şi-ar atinge ţinta, îşi spunea Tereso, n-ar exista pentru el moarte mai frumoasă: însângerat, în culmea gloriei şi a puterii, în braţele femeii pe care o iubea. Tereso avea pasiunea grandorii; pasiunea asta, care îl făcuse să urce de la gradul cel mai de jos până la înălţimile supreme ale puterii, îi dădea o infinită superioritate asupra tuturor miniştrilor săi şi a societăţii în care trăia. Se înţeleseră, prin urmare, ca Tereso să ia parte la petrecere, aşa cum îşi propusese. Cinco avea să demonstreze cu această ocazie toată priceperea sa de poliţist: va şterge orice urmă de conspiraţie şi conspiratori fără ca nimeni să bage de seamă. Liniştit acum, Tereso îşi luă rămas bun de la Cinco, care se duse să pregătească falsul atentat; pentru că până la petrecere mai lipseau doar câteva zile. Între colaboratorii lui Cinco era unul în care şeful poliţiei avea încredere oarbă. Acesta era un oarecare Perro, cel mai subtil şi mai bizar dintre numeroşii săi agenţi de instigare. Perro, pentru a o spune pe şleau, mai mult decât spion, avea ceva dintr-un actor care ştie, de fiecare dată, să intre în roluri diferite. Înalt peste medie, cu o înfăţişare elegantă şi robustă, Perro avea un chip ca o mască de ceară colorată. Dar o mască întru totul netedă, fără cel mai mic defect. Cu fruntea lui înaltă şi îngustă, cu ochii bine conturaţi, ieşiţi din orbite şi aţintiţi ironic într-un punct fix, ca aceia ai anumitor statui arhaice cu pietre în loc de pupile, cu nasul lung şi fin, cu marginile gurii largi îndreptate în sus, mereu surâzătoare şi complezentă sub mustăţile tăiate scurt, Perro aducea cu unul din acei actori care până şi în afara scenei mai păstrează pe chip un aer rătăcit, artificial, imobil, înşelător. Perro purta, întipărită pe chip, detaşarea amuzată şi complice a cuiva care joacă un rol, orbirea celui care, în spatele reflectoarelor, care iluminează scena, nu vede mai mult decât hăul negru. Perro era spion doar pentru că nu-şi cunoştea vocaţia de actor. Alţii în locul lui ar fi putut încerca să înşele spectatorii în sălile de teatru, nu fără succes. Numai că actorilor le plac aplauzele; Perro, în schimb, prefera umbra, discreţia, secretul. În afară de gustul pentru prefăcătorie, Perro avea un simţ înnăscut al intrigii, al trădării şi al jocului. I se părea că mai puternic era el, care îi făcea pe oameni să vorbească urmându-şi pasiunile lor cele mai secrete şi primejdioase, decât Tereso, care îi punea să meargă câte patru, cu puşca la umăr. Perro se imagina demiurgul tuturor acelora pe care îi trăgea pe sfoară, un păpuşar protagonist al unei farse complicate. Nu-l speriau prea tare consecinţele acestei trădări permanente, fie că era vorba de închisoare sau de zidul de execuţie. Se simţea motivat de slujba pe care o avea. Chiar şi fără această motivaţie ar fi acţionat în acelaşi mod. Era ambiţios şi spera să ocupe într-o zi poziţia care astăzi îi aparţinea lui Cinco. Perro credea că, în anumite circumstanţe, cel care conduce nu e guvernul, ci poliţia. El aspira la funcţia de şef al poliţiei, din care ar fi putut deveni un fel de eminenţă cenuşie pe lângă Tereso, acum bătrân şi obosit; putea astfel să transforme ţara întreagă într-un teatru de intrigi, într-o orgie a trădării. Numai această ambiţie îl reţinea de la a juca dublu chiar şi cu Cinco, lucrând ca spion pentru acesta din urmă şi pe post de conspirator în slujba vreunui partid politic secret. Oricum, în ţară, partidele, secrete sau nu, dispăruseră cu totul de multă vreme. Aşadar, Cinco îl chemă pe Perro şi îi explică ce se aştepta de la el. Trebuia pescuit un fanatic, un nebun sau un naiv, mă rog, care să fie convins să facă atentatul, dându-i tot ceea ce avea nevoie, de la arme şi loc de desfăşurare, de la complici până la ocazia potrivită. Descoperit la timp, atentatul i-ar fi adus lui Cinco, dar şi celorlalţi implicaţi, cu excepţia singurului actor sincer, onoruri, avansări de poziţie, bani. Cinco nu-i încredinţa lui Perro motivele care îl împingeau să pună la cale această înşelătorie; nu o făcuse din pudoare, ci pentru că ştia că nu era nevoie; oricum Perro, de la primul cuvânt, pricepuse despre ce era vorba. După ce ascultă descrierea făcută de Cinco, Perro îi spuse că avea la îndemână omul pe care îl căutau. Un fel de nebun, pe care îl ţinuse „la cald” în toţi aceşti ani, care aşteptase momentul prielnic pentru situaţii de acest gen. Se va ocupa el: totul va ieşi impecabil. Cinco îi ceru să-i relateze cum va acţiona. Calm, Perro îi expuse, cu nedisimulată plăcere, planul său de acţiune, cu aceeaşi precizie cu care un mecanic ar demonta o maşină, piesă cu piesă, în faţa ucenicilor săi. Cinco, care aprecia luciditatea geometrică a lui Perro, fu pe deplin convins. Fără alte instrucţiuni suplimentare, Cinco îl lăsă să plece, nu înainte de a-i da întâlnire peste câteva zile la petrecerea dată de Gorina. Perro plecă de îndată spre Antigua. Îmbrăcat ca un valet fără slujbă, cu pantaloni negri, haină de culoare albă şi cămaşă scrobită, Perro călători într-un vagon de clasa a treia, în permanenţă amabil, serviabil şi politicos, întocmai cum ar fi trebuit să arate personajul pe care îl interpreta. Tovarăşii săi de drum, în mare parte ţărani şi oameni din popor, conveniră în cele din urmă că – aşa cum reieşea din discuţiile îndelungate avute cu el – era vorba de un fecior cumsecade de servitor care căuta o slujbă la curtea celebrei ducese Gorina. Perro, care făcea pe naivul, merse până într-atât încât îi ceru unuia dintre ei, care lucrase acolo ca grădinar, să-i descrie vila. — Din câte îmi pot da seama, zise Perro după ce acesta îi înşiră splendorile vilei, e locul care mi se potriveşte... Întotdeauna mi-am dorit să servesc în case mari... e mai puţin de făcut şi câştigi mai mult. — Şi pe urmă, voi, valeţii, interveni un ţăran înstărit, e un lucru ştiut că în asemenea locuri nu vă pierdeţi vremea... un pic de ici, un pic de colo. Cu faţa grasă şi lăbărţată, îi făcu semn cu ochiul, în timp ce cu mâna făcea gestul cuiva care fură. Dar el era un tânăr cinstit, se indignă Perro, şi, dacă s-ar fi întâmplat ca vreunul dintre cei prezenţi să nu îl creadă, putea oricând să le arate certificatele de la cele cinci-şase case în care servise până atunci; între acestea era şi cel din partea contesei de la Villahermosa, care fusese foarte mulţumită de serviciile lui. Se iscă un dialog aprins în care interveniră şi alţi călători: ţăranul se văzu nevoit să admită, în faţa lui Perro, acum vădit jignit şi enervat, că el vorbise la modul general, fără să facă vreo referire la cei de faţă. Nu încape îndoială, Perro ar fi putut foarte bine să evite luxul acesta de prefăcătorie, ca şi osteneala de a călători într-un vagon de clasa a treia. Numai că lui nu-i plăceau lucrurile făcute pe jumătate şi unde mai punem şi că îi făcea plăcere să se amestece cu oamenii din popor, să le înţeleagă firea şi opiniile. Perro ajunse la Antigua către asfinţit; după ce ajută o ţărancă în vârstă să-şi coboare plasele şi coşurile, îşi îndesă pe cap şapca de jocheu şi, cu valiza de carton ponosită în mână, se îndreptă spre ieşirea din gară. Oraşul, cândva bogat şi cu o populaţie numeroasă, graţie minelor de argint din apropiere, era astăzi lipsit de orice importanţă. Îi rămăseseră din trecut câteva biserici şi capele mediocre, pierdute într-un labirint de străduţe, printre colibe şi palate baroce. După ce ieşi din staţia de tren, Perro se urcă într-un tramvai hodorogit înţesat de muncitori şi de ţărani, şi coborî în piaţa centrală. Îşi amintea că în piaţa aceasta de formă dreptunghiulară, înconjurată de platani uriaşi, se aflau cele mai noi şi pretenţioase clădiri publice ale oraşului: palatul guvernatorului, palatul cu birourile municipale, banca, hotelul principal din oraş, cele două cafenele politice. Dincolo de piaţă începeau străduţele, întunericul, bisericile goale, casele sărăcăcioase şi mizeria. Nepăsător, cu valiza mereu după el, Perro se apucă să dea un ocol pieţei. Nu fu nevoie de prea mult efort pentru a afla, ascultând conversaţiile unora şi altora care se plimbau pe sub platani sau stăteau aşezaţi pe băncuţe, că în piaţă, şi deci în oraşul întreg, nu se vorbea despre altceva decât despre apropiata venire a lui Tereso şi despre petrecerea dată de Gorina. Dacă pregătirile pentru venirea generalului se limitau de fiecare dată la eternele proclamaţii lipite pe ziduri, la aceleaşi iluminaţii şi la cunoscutele arcuri de triumf din flori, Gorina pusese realmente oraşul pe jar. Din câte reuşise Perro să afle, ducesa închiriase cele două hoteluri mai importante din Antigua pentru a pune la dispoziţia oaspeţilor vechile camere îmbâcsite şi provinciale. De zile în şir lucrau pentru ea croitori pentru a coase costumele pentru balul mascat, furnizori pentru a asigura cantităţi uriaşe de provizii, grădinari şi tehnicieni care pregăteau iluminarea parcului şi decoraţiunile festive. Prin comparaţie, Tereso dădea mult mai puţină bătaie de cap oraşului; nici măcar coregrafia militară în cinstea venirii lui nu mai era o noutate. Perro văzu, chiar în piaţă, în jurul statuii ecvestre a lui Simon Bolivar, nu mai puţin de vreo douăzeci de maşini de lux enorme. Câţiva derbedei şi alţi gură-cască le dădeau târcoale, mirându-se de forma ciudată a capotelor şi admirând luxul caroseriilor strălucitoare. Continuându-şi investigaţia, Perro părăsi maşinile şi intră în cele două cafenele. În timp ce sorbea cu un aer distrat o băutură sălcie din alcool de agave, auzi cum şi aici nu se discuta despre altceva decât despre recepţia ducesei Gorina. Se vorbea de sute, ba chiar de mii de invitaţi, de jocuri de măşti, de orchestre, de bucătari şi de bucate. Comentariile, băgă de seamă Perro, erau mai degrabă admirative decât răuvoitoare. Semn clar, acesta, că poporul nu era atât de nevoiaş încât să vadă în acea paradă de bogăţie o sfidare la adresa propriei mizerii. După ce se odihni între timp pe una din acele băncuţe unde vreo trei – patru bătrâni se întrebau asupra preţului estimativ al maşinilor invitaţilor Gorinei, Perro intră pe rând în cele două hoteluri ai căror portari îl înştiinţară, strălucind de satisfacţie, că toate camerele erau ocupate; se aventură apoi înspre partea din spate a pieţei, de unde se împărţea în două o stradă ceva mai largă şi mai puţin şerpuitoare decât celelalte, strada Alameda Dos de Mayo. Ajuns în capul străzii, aruncă o privire înspre cofetăria elegantă, singura din oraş, care îşi etala vitrinele pline până la refuz cu dulciuri. Cu nasul lipit de geam, Perro văzu în interiorul cofetăriei o mulţime de personaje ciudate, îmbrăcate într-un mod cel puţin neobişnuit pentru acele locuri: bărbaţii, cu pantaloni bufanţi şi scurţi, în haine de piele, aveau fulare colorate în jurul gâtului, purtau cizme înalte din toval galben şi pălării cu boruri largi. În pantaloni de piele, femeile purtau cămăşi în carouri, pălării bogate de fetru şi aveau cizme înalte în picioare. Erau costume de rancher-i, numai că în toată provincia nu exista niciun ranch; în orăşelul acela ecleziastic, în cofetăria aceea la modă, costumele lor păreau să anunţe mai degrabă balul mascat al Gorinei. Invitaţii ducesei – pentru că despre ei era vorba – ocupau mesele cofetăriei, se înghesuiau în jurul tejghelei de la bar, închinau paharele, imitând cu plăcere gesturile grosolane şi nestăpânite de cowboys. Perro se simţea ca şi cum ar fi tras cu ochiul la repetiţiile generale într-un teatru de operă. După ce privi cu atenţie această scenă stranie, o porni pe strada Alameda. O străbătu în întregime şi întârziind din când în când în faţa vitrinei vreunui prăvălii, se pomeni într-o piaţă invadată de ierburi, de unde biserica dedicată Madonei de Los Remedios îşi înălţa faţada sumbră şi crăpată. Într-o clipită, Perro desluşi, în penumbra nocturnă, un individ îmbrăcat într-un costum şters, între liliachiu şi maro, cu o pălărie de culoarea laptelui pe cap, cu pantofi negri şi fusiformi, deformaţi de degetele groase, şi care, în ciuda timpului frumos de afară, ţinea în mână o umbrelă. Perro se duse ţintă la el şi-l bătu pe umăr. Celălalt întoarse spre el o faţă oacheşă, cu trăsături bine definite, cu un nas lung, ascuţit şi lucind plin de grăsime. — Bine, inspectore, se răsti Perro la el, dar ce faci aici, în piaţa asta, cu umbrela sub un cer aşa de senin? Poate vrei să te aperi de rândunici? — Iertaţi-mă, spuse agentul, când am ieşit părea că o să plouă. — Şi apoi, continuă Perro, te laşi interpelat în felul ăsta de către oricine ţi s-ar adresa cu „inspectore”? Şi dacă te-aş fi dus de nas? — Vă recunoscusem, răspunse celălalt cu un râs neghiob. Perro îl mai mustră o vreme, îl întrebă dacă observase ceva neobişnuit şi, cum inspectorul îl asigură că oraşul era cât se poate de liniştit, îl părăsi la postul său de lucru şi trecu mai departe. Din piaţă, Perro, ca unul care cunoştea locurile, făcu spre stânga luând-o pe câteva străduţe întortocheate. Se lăsase noaptea şi, pe străzile înguste, felinare slabe iluminau palid portalurile solemne ale palatelor, portiţele caselor modeste, scări şerpuitoare, cărări înfundate, ferestre străjuite de gratii, drumuri în răspântie. Din când în când, câte o piaţă asimetrică se deschidea în jurul unei biserici înalte cu faţada întunecată. Perro, care aşteptase lăsarea serii pentru a se putea furişa nestingherit spre locul unde se îndrepta, ajunse în sfârşit în intrândul unui palat impunător. Urcă mai multe trepte pe o scară fastuoasă, dar murdară, şi, trecând printr-un canat căptuşit cu stofă de culoare verde, pătrunse într-un hol de unde se înşirau mai multe camere cu aspect de birouri. Perro se îndreptă ţintă spre fundul coridorului, unde tronau nişte uşi de sticlă strălucitoare, intră fără să bată, pentru ca mai apoi să se găsească în faţa unei mese de scris, într-o cameră plină până la refuz de dulapuri şi dosare. Un ziar desfăcut era întins pe birou şi, puţin deasupra foilor de hârtie, se ridica, lucioasă, chelia rotundă a unui cap aplecat. La zgomotul uşii care se deschise, capul se ridică şi apăru faţa de ochelarist, cu negi mari, galbeni, a comisarului poliţiei locale. Cum îl văzu, se şi ridică să îl salute pe Perro, dar, fără să vrea, o expresie de nemulţumire i se întipări pe chip. Perro închise uşa cu grijă, îşi lăsă valiza într-un colţ şi, aşezându-se fără prea multă ceremonie în faţa comisarului, începu să-l bombardeze cu o serie de întrebări pe un ton acru şi grăbit. Cât despre comisar, era evident că îi displăcea tonul lui Perro. Comisarul era un om cu apucături de modă veche, cu tabieturi la care ţinea, credincios unor sisteme poliţieneşti pe care Perro le considera depăşite, iar în persoana lui Perro, despre care auzise atâtea, vedea un uzurpator mai mult decât un reformator. Un alt motiv de antipatie faţă de Perro stătea în faptul că acesta, aşa de tânăr în comparaţie cu el, reuşise să ajungă atât de sus încât să-i dea lui ordine. Cariera lui Perro era abia la început, pe când el, după treizeci de ani de muncă, vedea cum se apropie vremea să fie destituit şi scos la pensie. Perro nu mai contenea cu întrebările, iar comisarul, chinuit, încerca să-şi ascundă dispreţul în spatele rotocoalelor de fum ale unei jumătăţi de ţigară pe care o strângea între dinţi: răspundea lent, în silă, şi câteodată chiar cu o ironie evazivă care spera să treacă neobservată. Perro îşi dăduse seama imediat de această ostilitate din partea comisarului, care părea să-i spună „era aşa de bine fără dumneavoastră, ce căutaţi aici?” şi îşi puse în minte ca, la prima ocazie, să-i administreze o lecţie. După ce se informă în detaliu cu privire la măsurile luate de poliţie în vederea sosirii lui Tereso, Perro îi ceru comisarului să-i arate lista persoanelor scoase din circulaţie. Fără să se ridice, întinzându-şi braţul scurt printre hârţoagele de pe masă, în timp ce trăgea din ţigară, acesta îi înmână foaia cu lista dorită; Perro o parcurse avid, sigur că găseşte în ea pretextul pe care îl căuta. Descoperi, într-adevăr, numele unei persoane care din punctul său de vedere nu ar fi trebuit arestată şi îl mustră aspru pe comisar. La început, Perro vorbi pe un ton egal, deşi ferm, dar pe urmă, văzând cum comisarul nu numai că nu-şi pierdea cumpătul, ci răspundea calm şi indiferent, ridică dintr-odată glasul şi începu să urle că totul mergea prost, că aici toată lumea dormita, că era timpul să termine cu ritmul ăsta, şi câte şi mai câte. De data asta, comisarul se îngălbeni, îşi puse ţigara pe marginea scrumierei şi îşi scoase ochelarii, lăsând să se vadă doi ochi adânciţi în orbite, negri şi stinşi ca de pasăre oarbă. Perro, care voia să-l bage în sperieţi, nu-i dădu voie să vorbească şi, plimbându-se de colo-colo prin cameră, zbieră că aşa ceva era de-a dreptul ruşinos, că va face un referat pe care-l va trimite în capitală, şi că îi va destitui pe toţi, pe el şi întreg personalul. Comisarul se sperie dintr-odată, aşa cum voia Perro, şi, ridicându-se cu lentoarea corpului său de obez, alergă la Perro, acum scos din sărite de-a binelea, şi începu să-şi găsească scuze şi în acelaşi timp să-i dea dreptate celui care-l chinuia: încercare dificilă, de vreme ce prima tentativă o excludea pe a doua. Disperat, nemaiştiind ce să facă pentru a calma mânia prefăcută a lui Perro, declară că va merge el personal să dea ordinul pentru eliberarea persoanei în chestiune, şi părăsi camera. După ieşirea comisarului, Perro se linişti ca prin farmec şi, aşezat pe marginea biroului, se puse să citească ziarul. Nu trecu mult şi comisarul se întoarse, numai lapte şi miere, gata să-i cadă la picioare. Bietul de el nu îndrăznea să ia loc, preocupat să-i dea asigurări lui Perro că cel arestat va fi eliberat de îndată. — Dacă am comis o greşeală, grăi în cele din urmă, vârându-şi două degete în gulerul îmbibat de sudoare, a fost din exces de zel. Perro refuză să-i recunoască până şi meritele pentru care comisarul, umil, îi cerşea aprobarea şi, arţăgos, îi ceru lista invitaţilor la petrecerea Gorinei. Silindu-se să-i arate o consideraţie cu totul diferită de nepăsarea cu care mai devreme îi înmânase lista persoanelor arestate, comisarul scoase din dulap câteva dosare şi i le întinse lui Perro care, între timp, îi luase locul în spatele biroului. Rămas în picioare, lângă el, puse degetul pe primul alineat. — Dacă vreţi, le putem confrunta împreună, îi sugeră. Dar Perro i-o tăie scurt: prefera să lucreze singur, nu avea nevoie de ajutoare, aşa că ar face mai bine să se retragă. Comisarul, care se temea ca nu cumva Perro să nu-i cotrobăie prin hârtii şi să găsească prilejul de a face un nou scandal, îi propuse să meargă în sala de oaspeţi, mult mai curată şi mai spaţioasă şi unde, de altfel, ar fi evitat neplăcerea de a fi deranjat. Dar camera aceasta îi convenea de minune, îl anunţă Perro, cu aceeaşi lipsă de politeţe; să meargă el, dacă vrea, în sala de oaspeţi. Resemnat, comisarul dădu să iasă, nu înainte de a-l ruga pe Perro să-l cheme ori de câte ori avea nevoie de el. Acesta, cufundat în hârtii, păru că nici nu aude; şi chiar în momentul în care sărmanul om se pregătea să iasă în vârful picioarelor, îl chemă înapoi şi îi ordonă să-i aducă de la un restaurant oarecare cina completă. Era ultima înjosire la care Perro voia să-l supună pe comisar, tratându-l ca pe un servitor. Grijuliu, comisarul îl asigură că masa îi va fi servită imediat. În următoarele două ceasuri, Perro, rămas singur, lucră intens, confruntând lista de invitaţi pentru petrecerea Gorinei cu aceea întocmită de poliţia centrală, care, în dreptul fiecărui nume, trecuse anumite observaţii, unele detaliate, altele sumare, despre ocupaţia, caracterul, antecedentele şi calibrul fiecărui personaj. Perro, dedicat întru totul meseriei de poliţist, nu avea ambiţii, nici antipatii sociale; şi asta, în virtutea faptului că era complet lipsit de un anumit spirit vindicativ, calomniator, propriu celor care, din motive profesionale, cunosc în amănunt dedesubturile unei categorii sociale superioare celei din care ei fac parte. Cu toate că aceste chestiuni îl lăsau rece, nu mică îi fu mirarea când văzu din ce speţă proveneau invitaţii Gorinei. Dar ce nu era acolo: vicii ascunse, pasiuni ilicite, moravuri neruşinate, violente, criminale, scandaluri muşamalizate, bazaconii nemaiauzite, intrigi, trădări, corupţie, venalitate. Erau aceleaşi personaje costumate în cowboys, aceiaşi bărbaţi radioşi şi satisfăcuţi, aceleaşi femei frumoase pe care le întrezărise prin geamul cofetăriei, dar reduşi, pe listă, la câteva aprecieri elementare, la simple înşiruiri criminale. Nu lipseau oamenii normali, sau pur şi simplu neînsemnaţi, ba chiar ei constituiau marea majoritate. Numai că ceilalţi, răufăcătorii, deşi în număr mai mic, îi puneau într-un con de umbră; depravarea lor atrăgea mai mult ochiul decât nulitatea celorlalţi, scălda în nuanţe sumbre întreaga listă. Un măr putred, se ştie doar, strică un coş întreg. După ce le aruncă o privire încruntată, Perro se mulţumi să treacă mai departe: erau oameni terminaţi, aceştia, pentru a mai putea crea alte probleme. Era interesat mai îndeaproape de câteva personaje, cu o anumită poziţie, care în trecut încercaseră să pună la cale vreo acţiune politică şi care ulterior căzuseră în dizgraţie. Dar nici măcar ei nu credea Perro că ar fi cu adevărat periculoşi. Cel mai adesea, erau oameni care, dintr-un motiv sau altul, din pricina unor compromisuri făcute sau a ultimului compromis definitiv care e vârsta, nu mai erau capabili de acţiune. Perro lucra fără să fumeze şi fără să ia măcar o înghiţitură din apa pe care comisarul i-o pusese în faţă, într-o carafă. Din când în când, la vederea unui nume care nu îi suna întru totul străin, îşi înălţa capul şi, cu ochii în tavan, căuta în memorie chipul întunecat şi pe jumătate şters din amintire. Când era pe la jumătatea lecturii, intră comisarul, urmat de un servitor care aduse tava cu cina. Comisarul ridică el însuşi capacul care acoperea tava cu mâncare, arătându-i bucatele: ar fi vrut ca măcar zelul său de servitor să fie apreciat. Dar Perro, fără să ridice capul dintre hârtii, se limită la a-i spune că era în ordine: să lase tava pe birou. Îşi luă masa încet, în timp ce continua să lucreze. Odată terminate şi una şi alta, îl chemă pe comisar şi îi înapoie dosarele. Comisarul spera măcar o privire, un cuvânt, dacă nu de laudă, cel puţin de simpatie. Dar Perro, îndesându-şi şapca pe cap şi luându-şi valiza, se mărgini să-i sugereze să nu mai facă pe viitor alte greşeli de felul aceleia care căzuse în sarcina lui s-o remedieze. — Aş putea, oare, îndrăzni să sper că Excelenţa Sa, Cinco, va putea afla că eu... începu comisarul. Se opri, buimac, cu ochii la pragul pustiu: Perro dispăruse. Până acum, Perro exersase doar câteva acorduri preliminare la instrumentul în a cărui mânuire era un maestru desăvârşit: prefăcătoria. Se pregătea, în pas uşor şi cu sufletul tresărind de plăcerea aventurii, să atace aria principală. Încercând să-şi înşele semenii, Perro trăia realmente o vie plăcere, care nu avea nimic de-a face cu slujba pe care o îndeplinea. Care erau motivele acestei profunde delectări, Perro însuşi nu ar fi ştiut să spună. Putea fi voluptatea puterii, pe care o vedea multiplicată prin magia prefăcătoriei. Sau era, poate, atracţia pentru o viaţă palpitantă şi necunoscută, la care, prin aceeaşi magie, privea pe furiş, ca şi cum ar fi tras cu ochiul prin crăpătura unei uşi. Intriga pe care se pregătea s-o urzească acum era dintre cele care-l pasionau cu adevărat. Îl încerca o plăcere subtilă în a simula maniere şi sentimente generoase. În astfel de situaţii, gustul pentru prefăcătorie se rafina până la cruzime, într-un stil limpede, sticlos, ascuţit ca un brici. În actele şi vorbele sale se insinua – ca într-un fel de contrapunct – un ritm precipitat, alert, care-l ameţea ca un vertij. Atunci nu i se mai părea că se preface, se vedea cântând. Adevărul e că Perro, în afară de meseria proprie, nu dădea importanţă decât nevoilor celor mai elementare şi materiale. Pentru el tot restul nu erau decât vorbe goale, ceaţă, vânt. Dacă i se întâmpla să aibă în faţă pe unul dintre aceia pe care el îi numea idealişti, Perro încerca sentimentul de detaşare şi superioritate al profesorului care le explică elevilor săi că fulgerul, departe de a fi expresia unei mânii cereşti, nu e altceva decât energie electrică dezlănţuită în timpul furtunii. Perro l-ar fi vândut şi pe Isus Cristos, dar nu pentru bani sau din invidie, ci pentru a-i demonstra că se înşela în felul în care vorbea. Odată ieşit din palatul poliţiei, mergând drept cu valiza în mână şi cu şapca pe ochi, cu aerul unui valet fără ocupaţie, parcurse mai multe străduţe şi în cele din urmă ajunse la zidurile cetăţii. Merse de-a lungul zidurilor o bună bucată de vreme, găsi poarta pe care o căuta şi, odată intrat, pătrunse într-un spaţiu arid, umed, plin de gropi şi de gunoaie, care părea să semene mai degrabă cu un fel de deşert decât cu o piaţă. Întreg spaţiul acesta era cufundat în întuneric; din în când în când scânteiau în zare luminiţele unui sărăcăcios parc de distracţii. Se vedeau oameni care se plimbau prin piaţă, în întuneric; mai jos, în jurul barăcilor iluminate, se zăreau grupuri de gură-cască. Din când în când ajungeau până în piaţă zgomotele puştilor de tras la ţintă. Răzbăteau până acolo râsete şi fluierături. Un fel de stindard atârna de un stâlp care se ridica drept în mijlocul pieţei. În vântul care se însufleţea la răstimpuri se auzeau pocniturile greoaie ale drapelului. Perro avea o întâlnire în această piaţă. De fapt, chiar sub stâlpul cu pricina. Cunoştea foarte bine persoana pe care o aştepta. Când observă o oarecare zarvă în faţa uneia dintre barăci, se îndreptă într-acolo, sigur că va găsi omul pe care îl căuta. Era chiar baraca de unde se auzeau zgomote de tir, un fel de coşmelie îmbrăcată în pânză roşie, iluminată de două felinare cu gaz care răspândeau în jur o lumină albă, puternică. În interior, sprijinită de tejghea, cu spatele la cadranele ciuruite şi la sticlele de vin spumos, o fată cu părul negru, tristă, îmbrăcată în doliu, încărca puştile mânuind ţevile de oţel cu o mână albă, fragilă, în care nu bănuiai atâta forţă. Fata încărca puştile fără să spună o vorbă. Un ştrengar cu ochii mari şi limpezi, slab, cu gura chinuită şi veştedă, îi întindea gloanţele.

Femeia In Alb de Wilkie Collins Prima epoca.   Povestirea o începe profesorul de desen Walter Hartright, de la Clement's Inn.   I.   Iată o povestire care ne arată cât poate să îndure răbdarea unei femei şi ce poate să înfăptuiască hotărârea unui bărbat.   Dacă te-ai putea bizui pe maşinăria legii pentru a desluşi oricare din cazurile în care există bănuieli şi pentru a conduce orice anchetă doar cu un modest sprijin al acţiunii de ungere pe care o are uleiul banului, atunci întâmplările care umplu aceste pagini ar fi putut să-şi revendice dreptul la atenţia publică într-un tribunal.   Dar Legea mai este încă, în anumite cazuri inevitabile, servitorul tocmit dinainte al celor cu punga plină; şi povestirea rămâne să fie povestită, pentru prima dată, aici. După cum judecătorul ar fi trebuit s-o audă cândva, tot astfel o va auzi cititorul acum. Nici o împrejurare importantă, de la începutul şi până la sfârşitul acestei dezvăluiri, nu va fi relatată din auzite. Când cel care scrie aceste rânduri de introducere (pe nume Walter Hartright) se întâmplă să fie în legătură mai strânsă decât alţii cu întâmplările care urmează să fie relatate, atunci le va descrie el însuşi. Când acestea nu fac parte din propria lui experienţă, el se va retrage din postura de povestitor; sarcina sa va fi continuată, de la punctul de unde a lăsat-o, de alte persoane care pot vorbi despre acele împrejurări datorită celor ştiute de ei” tot atât de limpede şi hotărât precum o făcuse şi el mai înainte.   Şi astfel, povestirea de faţa va fi scrisă de pana mai multor oameni, după cum povestirea unei încălcări a legilor este rostita la tribunal de mai mulţi martori – având acelaşi scop, în ambele cazuri, de a prezenta întotdeauna adevărul în aspectul său cel mai direct şi mai uşor de înţeles, şi de a reconstitui un şir complet de întâmplări, punând persoanele care au fost cel mai strâns legate de ele, în fiecare etapă succesivă, să povestească, cuvânt cu cuvânt, clipele trăite.   Să-l lăsăm pe Walter Hartright, profesor de desen, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, să fie audiat cel dintâi.   Era în ultima zi a lunii iulie. Lunga arşiţă a verii se apropia de sfârşit, iar noi, pelerinii istoviţi ai străzilor Londrei, începeam să ne gândim la umbrele norilor deasupra lanurilor de grâu şi la briza de toamnă de pe ţărmul mării.   În ce priveşte umila-mi persoană, vara care se sfârşea mă lăsa cu sănătatea şubrezită, descurajat şi, ca să spunem adevărul, fără nici o lescaie. În ultimul an nu-mi chivernisisem veniturile cu grija obişnuită şi risipa mă adusese la perspectiva de a-mi petrece toamna, pentru a face economie, între căsuţa mamei din Hampstead şi apartamentul meu din oraş.   Îmi amintesc că seara era liniştită şi înnorată; aerul din Londra era cât se poate de apăsător; freamătul îndepărtat al străzii abia se auzea; pulsul slab al vieţii din mine şi inima viguroasă a oraşului din jurul meu păreau să coboare la unison, din ce în ce mai moleşite, o dată cu soarele ce apunea. Am lăsat cartea pe care o ţineam în mână mai mult visând decât citind şi am ieşit să-caut aerul „răcoros al nopţii din suburbiile Londrei. Era una din cele două seri pe care obişnuia m să le petrec în fiecare săptămână împreună cu mama şi cu sora mea. Aşa că mi-am îndreptat paşii spre nord, către Hampstead.   Întâmplările pe care am să le povestesc mai târziu mă obligă să amintesc aici că tatăl meu murise cu câţiva ani mai înainte de perioada de timp despre care scriu acum; şi că sora mea Sarah şi cu mine eram singurii supravieţuitori ai unei familii de cinci copii. Tata fusese şi el profesor de desen. Datorită strădaniei sale izbutise pe deplin în profesia aleasă, iar grija-i drăgăstoasa de a asigura viitorul celor care depindeau de munca lui îl îmboldise, după căsătorie, ^ să-şi rezerve asigurării existenţei o mai mare parte din venit decât aceea pe care alţi bărbaţi o consideră necesară s-o pună deoparte pentru acest scop. Fiind nespus' de cumpătat şi plin de abnegaţie, mama şi sora mea au rămas, după moartea lui, la fel de independente faţă de lumea dinafară cum fuseseră şi în timpul vieţii lui. Eu i-am călcat cu succes pe urme şi aveam toate motivele sa fiu recunoscător pentru perspectivele ce mă aşteptau în pragul vieţii.   Până să ajung în faţa porţii mamei mele, amurgul liniştit mai tremura încă pe vârfurile cele mai înalte ale bălăriilor şi, la picioarele mele. imaginea Londrei se cufundase în abisul negru al umbrelor nopţii. Abia am atins clopoţelul, când uşa casei s-a şi deschis cu violentă; respectabilul meu prieten italian, profesorul Pesca, a apărut în locul servitoarei şi s-a repezit să mă mtâmpine vesel, cu o stridentă parodie străină suprapusă peste voioşia englezească. *   De dragul lui şi, daţi-mi voie să adaug, chiar şi pentru povestirea mea, profesorul merită cinstea unei prezentări în toată regula, întâmplarea l-a făcut să fie punctul de plecare al straniei povestiri de familie pe care aceste pagini îşi propun să o depene.   L-am cunoscut pe prietenul meu italian întâlnindu-l în câteva case mari, unde preda propria lui limbă, iar eu dădeam lecţii de desen. Tot ce ştiam pe-atunci despre el era că avusese cândva o situaţie la Universitatea din Padova, că părăsise Italia din motive politice (a căror natură refuzase întotdeauna s-o menţioneze cuiva) şi că se stabilise de mulţi ani la Londra, unde ducea o viaţă Respectabilă ca profesor de limbi străine.

Blestemul dragostei de Louis Bromfield Biroul lui Muller da într-o curte, înconjurată din trei părţi de clădirile uzinei, iar într-a patra de o împrejmuire înaltă, deasupra cu cinci rânduri de fire ţepoase şi ruginite. Bariera aceasta, înălţată de Homer Flint când cu teribila grevă din 1900, nu fusese niciodată dărâmată. Mică, cu ziduri de cărămidă şi cu acoperişul plin de funingine, uzina, de la început destinată să fabrice lanţuri, data din 1880. Cumpărată, apoi închisă şi părăsită de corporaţia de Fier şi Oţel Ciclop, era de curând iarăşi activă. Pe faţadă se întindea un panou mare, pe care ţâşnea în roşu aprins, pe fond alb: FLINT ŞI RADER Automobile şi motoare. îi aducea aminte lui Muller cealaltă firmă, zugrăvită pe zidul roşu al prăvăliei din Chicago: RADIER ŞI MULLER Biciclete, reparaţii şi accesorii. Salon de odihnă pentru dame. Dar aceea i se păruse, dintr-un început, ca o prietenă veche, pe când cea nouă avea un aer străin. Până şi cuvintele Inginer Şef, de pe geamul întunecat al uşii dinapoia lui nu stabilea nicio legătură între amândouă. Pentru Herman Mi. Il- ler,: vorbele acelea erau goale; îi hărăzeau un simţămint de greaţă şi de netemeinicie. Pe. Un scaun cu şurub, la biroul său, avea alături de el o etajeră nouă, lucioasă pe ale cărei rafturi de sticlă nu era nici; o carte, afară de anuarul telefoanelor din Pentland. Când se. Uita la ele, i se părea că s-ar cuveni să le încarce de volume, dar de oare anume habar n-avea. De asemenea nu ştia ce-ar putea pune în cutiile meselor. Hainele-i noi îl nenoroceau. Singura plăcere ce i-o da ele, era amintirea trudei ce şi-o dase Petre, când le cumpăraseră împreună. II îmbrăcase din cap până în picioare, ca pe un manechin din vitrina unei prăvălii. A se gândi la Petre, îi căşuna un fel de suferinţă. Pentru el, ca şi pentru Lea, nu se pomenea de vreun Paul Rader, ci numai de Petre Radier. Paul Rader, asociatul dintr-o companie de automobile n-avea să fie niciodată pentru el Petre Radier, călăreţul de circ, care-l ascultase cu bunăvoinţă, intr-o seară de beţie. Paul Rader i se năzărea un străin, care avea aceeaşi mutră ca Petre, – dar ceva mai în vârstâ – cu acelaşi mers, cu aceeaşi voce, cu acelaşi uşor accent,. Şi care totuşi nu era Petre. Miiller nu se sinchisea de titlul de Inginer Şef. Nu era sigur nici măcar că leafa lui de nouă mii de dolari— de patru ori mai mult decât avusese vreodată – îi făcea plăcere. Noua lui situaţie îl fâstâcea şi mâhnea. Nu se închipuia şezând în scaun tot restul zilelor sale, în acel birou sclivisit, aşteptând să fie „consultat14. Nu-şi imagina cum are să se sfârşească aşa ceva. Dar Petre hotărise, zicând că amândoi au devenit persoane importante. Se supusese, iscălise hirtii cu numele lui în cap, şi-acum n-avea altceva de făcut decât să aştepte, pe când marile lui mâini osoase cereau să lucreze metalul, iar trupu-i deşirat nu dorea decât să îmbrace bluza albastră pătată de grăsime. . Dincolo de clădirea uzinei, zărea coşurile fierăriilor mari încoronate de flăcări şi de fum şi, prin geam, îi sosea bătaia monotonă a baroaselor. Ferestrele bâţâiau necontenit. Vederea construcţiilor acelora enorme şi larma necurmată, îl copleşea. Nu se mai simţea el însuşi; i se părea că e numai o infimă parte din zgomotul şi harababura aceea. De cinci luni s! i <işa, şezând, nădăjduind că se va întâmpla ceva. Din când în cinci, uşa se deschidea şi un ucenic venea să-l roage pe domnul Miiller să binevoiască să vină la atelierul de montaj, fiindcă mecanicii nu se pricepeau. În zilele acelca se simţea copleşit; dar asta nu se întâmpla de6. I se părea că nu fusese niciodată mai nenorocit, nici chiar în epoca în care îl bătea taică-său şi-i lua leafa. Cât despre Petre, îl vedea şi mai rar ca pe vremea magazinului, căci era veşnic ocupat sau în călătorie de afaceri. Uneori acesta se oprea o clipă la biroul inginerului şef. Muller îl mai vedea şi la reuniunile Comitetului Uzinei, când Petre, depărtat şi schimbat, sta în capătul lungii mese şi vorbea de lucruri de care Muller nu pricepea o boabă. Trist, Muller, se gândea că mulţi oameni îi pismuiesc norocul. Lucrase şi fasonase piese până ce construise un automobil mai bun ca tot ce se făcuse până atunci, şi acum uzina fabrica cu duzinele copii de pe preţioasa sa maşină. Specialişti diplomaţi o luaseră în primire, prăpădind vremea înoercând să-i mai aducă schimbări. Şi isprava lui îi adusese un salariu de nouă mii de dolari pe an, un birou lustruit şi titlul de inginer şef. Uneori regreta că a montat maşina aceea, pe lada căreia Homer Flint dăduse o raită. Poate că, fără invenţia aceea, ar fi încă asociatul lui Petre, în dugheana din Chicago. Şi erau oameni oare se cruceau de norocul lui! Şi el, singurul lucru pe care-l dorea, era să-şi regăsească vechiul atelier, cuptorul lui, şi să aibă destui gologani ca să cumpere materialul trebuitor scornirilor sale. Veni o zi în care nu mai putu să-şi rabde trindăvia; che- rrrind; pe băiatul de la birou, îl trimise să-i spună domnului Rader că doreşte să-i vorbească. Domnul Rader avea să-l primească peste un sfert de oră, î se răspunse. Deocamdată era ocupat! încet de tot se scurseră minutele şi Muller se îndreptă în sfârşit pe coridorul oolburos, până la uşa unde se citea: Biroul Preşedintelui, care-l umplu de prevestire, ca de obicei; căci, după uşa aceea se afla un om, care nu mai era Petre Radier. De data asta însă nu mai putea. Deschise uşa şi intră. În fotoliul de piele şi cu şurub, înaintea unei mese de lucru aaoperită de o placă de sticlă, Paul Rader purta un costum albastru închis… Când Muller pătrunse în cameră, Paul îşi ridică ochelarii de baga. — Salut, zise el. Stai jos. Luă o ţigară şi-i oferi şi lui Muller una. — Ce se întâmplă? •  J În căpăţâna lui Miiller, creierul funcţiona încet, greoi şi voioşia omului acela de afaceri, aşa de deosebit de tânărul călăreţ pe care-l cunoscuse el odată, într-un bar la Memphis, îl zăpâcea şi mai rău. — Nimic, răspunse el domol. Numai că vreau să te ves tesc că nu pot să stau o zi mai mult învârtindu-mi degetele, în biroul ăla strălucitor. Paul îi zâmbi. — Nu fac nimic toată ziulica; nu-mi merit leafa! — Ţi-ai câştigat-o "înainte. Mulţumită ţie s-a înjghebat afacerea. Nu eşti mulţumit? — Zău nu; nu sunt mulţumit. Nu ştia să rostească ceea ce avea de îndrugat. Îi era grea s^-i vorbească omului care se numea Paul Rader. Şi pe care îl ştia de Petre. — Vrei bani mai mulţi? — Nu. Lucru mai mult vreau. Se aplecă înainte cu coatele înfipte în genunchi. Ascultă, Petre, vreau trudă. Vreau un atelier al meu. La ce-mi foloseşte că stau într-un birou simandicos? Eu mă simt bine numai cu sculele în ghiare. Dacă mi-ai lăsa mie un ungher, poate aş mai găsi perfecţionări la trăsură, ca toţi tipii ăia universitari. Paul se sculă şi stătu ţeapăn înaintea ferestrei.

I   COLIN îşi isprăvea toaleta. La ieşirea din baie, se înfăşurase într-un vast prosop pluşat din care nu i se mai zăreau decât bustul şi picioarele. Luă atomizorul de pe etajera de sticlă şi îşi pulveriză uleiul fluid şi parfumat pe părul de culoare deschisă. Pieptenul de chihlimbar îi împărţi chica mătăsoa­să în lungi şuviţe portocalii asemenea brazde­lor pe care voiosul plugar le trage cu o furculiţă în dulceaţa de caise. Colin puse pieptenul la loc şi, înar­mându-se cu forfecuţa de unghii, îşi teşi colţurile pleoapelor mate, ca să-şi încarce de mister privirea. Operaţia trebuia s-o facă des, pleoapele creşteau repede la loc. Aprinse mica lampă de deasupra oglinzii măritoare şi se apropie ca să-şi cerceteze starea epidermei. În jurul nărilor îi ieşeau în relief câteva comedoane. Văzându-se aşa de urâte, ele se retraseră iute în piele şi, mulţumit, Colin stinse lampa, îşi descinse prosopul ce-i înfăşura şalele şi îşi trecu unul dintre colţuri printre degetele de la picioare, ca să absoarbă ulti­mele urme de umezeală. În oglindă se putea vedea cu cine seamănă, cu blondul din rolul lui Slim din Hollywood Canteen. Avea cap rotund, urechi mici, nas drept, ten auriu. Surâdea des, cu un zâmbet de prunc şi, din cau­za asta, cu vremea, îi apăruse o gropiţă în bărbie. Era destul de înalt, zvelt, cu picioarele lungi şi foarte plăcut. Numele de Colin i se potrivea destul de bine. Fetelor le vorbea cu delicateţe, iar băieţilor cu voioşie. Mai întotdeauna era binedispus; restul timpului, dormea. Goli baia dând o gaură în fundul căzii. Pardoseala băii, cu dale de gresie ceramică de un galben-deschis, era în pantă şi îndrepta apa spre un orificiu sub care se afla chiar biroul locatarului de la etajul de jos. Nu de mult, acesta, fără a-l înştiinţa pe Colin, îşi mutase biroul în alt loc. Acum, apa curgea pe dulapul de provizii. Îşi vârî picioarele într-o pereche de sandale din piele de câine-zburător şi se îmbrăcă într-un costum de casă elegant cu pantaloni de catifea reiată, verde ca apele foarte adânci, şi haină de alpaca de culoarea alunei. Atârnă prosopul de rastel, puse preşul de baie pe marginea căzii şi presără peste el un strat bun de sare pentru a-l sili să dea afară toată apa. Preşul începu să lase bale şi să facă ciorchini din băşicuţe de săpun. Ieşi din baie şi o luă către bucătărie spre a supraveghea ultimele pregă­tiri pentru masă. Ca-n fiecare luni seara, Chick venea să cineze, stătea foarte aproape. Era abia sâmbătă, dar Colin se simţea pătruns de dorinţa de a-l vedea pe Chick şi de a-l pofti să se înfrupte din meniul alcătuit cu o bucurie senină de către Nicolas, noul său bucătar. Chick, burlac şi el, era de-o vârstă cu Colin – douăzeci şi doi de ani – avea înclinări literare ca şi el, dar mai puţini bani. Colin avea destulă avere ca să poată duce o viaţă decentă fără a munci pentru alţii. Chick, în ceea ce-l privea, trebuia să se ducă o dată pe săptămână la minister, să-şi viziteze unchiul şi să-i ceară bani cu împrumut, căci meseria de inginer nu-i aducea un venit cu care să se menţină la nivelul muncito­rilor din subordinea lui, şi e greu să comanzi unor oameni mai bine îmbrăcaţi şi mai bine hrăniţi decât tine. Colin făcea totul ca să-l ajute şi-l invita la masă ori de câte ori putea, orgoliul lui Chick însă îl silea să fie prudent şi să nu arate, prin înlesniri prea dese, că avea de gând să-i vină în ajutor. Culoarul dinspre bucătărie era luminos, cu pereţi de sticlă de ambele părţi, şi de fiecare parte strălucea câte un soare, deoarece Colin îndrăgea lumina. Mai peste tot erau robinete de alamă lustruite cu grijă. Licăririle sorilor pe robi­nete stârneau efecte feerice. Şoarecilor din bucătărie le plăcea să joace în sunetul razelor de soare ce se izbeau de robinete şi alergau după mărgeluşele pe care le formau razele pulverizându-se pe pardoseală, ca nişte ţâşnituri de hidrargir galben. Colin mângâie în treacăt un şoricel, care avea mustăţi negre, lungi de tot, era sur şi mlădiu şi minunat de lucios. Bucătarul îi hrănea foarte bine, fără a-i lăsa să se îngraşe prea mult. Şoarecii nu fă­ceau zgomot peste zi şi se jucau doar pe culoar. Colin împinse uşa emailată de la bucătărie. Bucătarul Nicolas îşi supra­veghea tabloul de bord. Şedea în faţa unui pupitru vopsit tot în email gal­ben-deschis, pe care se aflau cadranele corespunzătoare diferitelor aparate culinare, înşirate de-a lungul pereţilor. Acul de la cuptorul electric, reglat pentru friptură de curcan, oscila între „aproape” şi „numai bine”. Se apropia clipa s-o scoată. Nicolas apăsă pe un buton verde, declanşând astfel palpa­torul senzitiv. Acesta pătrunse fără a întâmpina rezistenţă şi chiar atunci ajunse la „numai bine”. Cu un gest rapid, Nicolas deconectă cuptorul şi puse în funcţiune încălzitorul de farfurii. — O să fie bună? întrebă Colin. — Domnul poate fi sigur, întări Nicolas. Curcanul era perfect calibrat. — Pentru felu-ntâi, ce ne-ai pregătit? — Doamne-Dumnezeule, de data asta, spuse Nicolas, nimic nou. M-am mărginit să-l plagiez pe Gouffe. — Bine că nu ţi-ai găsit un maestru mai prost! observă Colin. Şi ce fragment din opera lui vei reproduce? — Cel tratat la pagina 638 din lucrarea lui, Carte de bucate. Voi citi pasajul cu pricina. Colin se aşeză pe un taburet capitonat cu cauciuc spon­gios şi cu mă­tase impermeabilizată, asortată la culoarea pereţilor, şi Nicolas începu astfel: — Se face o foaie de pateu cald obişnuit, ca pentru aperitiv. Se pregă­teşte un ţipar mare şi se taie în bucăţi de câte trei centimetri. Bucăţile de ţipar se pun într-o cratiţă, adăugându-se vin alb, sare şi piper, ceapă în felii subţiri, rămurele de pătrunjel, cimbru, dafin şi, de asemenea, un căţel de usturoi. — N-am putut să-l jupoi cum aş fi vrut, spuse Nicolas, s-a stricat de tot masatul. — O să-l schimb, îi răspunse Colin. Nicolas continuă. — Se dă totul în fiert. Se scoate ţiparul din cratiţă şi se trece într-o tiga­ie. Se strecoară fiertura printr-o sită de măta­se, se adaugă făină de grâu spa­niol şi se lasă să se îngroaşe până ce sosul rămâne pe lingură. Se dă sosul printr-un tifon, se toarnă peste bucăţile de ţipar până le acoperă şi se lasă să fiarbă două minute. Se umple foaia de pateu cu ţipar. Se instalează un cordon de ciuperci pe marginea foii şi la mijloc se pune un buchet de lapţi de crap. Se îmbibă totul cu sosul păstrat. — De acord, aprobă Colin. Cred că lui Chick o să-i placă. — Nu am avantajul de a-l cunoaşte pe domnul Chick, spuse Nicolas în concluzie, dar, dacă nu-i va plăcea, data viitoare voi găti altceva, ceea ce-mi va îngădui să stabilesc, cvasiprecis, ierarhia spaţială a gusturilor şi dezgusturilor domniei sale. — Mmda!... spuse Colin. Te las, Nicolas. Mă duc să pun masa.