Cărți scriitori străini

Până mai ieri, era foarte bogat şi fericit. Trăia într-un oraş frumos, avea un apartament confortabil, cu trei camere şi maşină, ultimul model. Familia sa - soţia, fiica şi fiul - era fericită şi ducea o viaţă de belşug şi de răsfăţ. Adeseori casa le era plină de oaspeţi, de aceea viaţa i se părea o sărbătoare continuă. Şi-ar fi dorit să poată crede că situaţia aceasta va dăinui veşnic şi că fericirea va fi fără limită. Dar inima sa, care nu cunoştea lipsa şi amarul, era împietrită. Viaţa trăită în belşug i-a dezvoltat în suflet trufia şi mândria. Şi, dacă pentru toţi prietenii familiei uşa casei era mereu deschisă, pentru cea mai scumpă fiinţă de pe pământ, cea care îi dăduse viaţă, mama, această uşă era închisă. Cu doi ani în urmă, el îşi susţinuse cu succes teza de doctorat şi devenise doctor în ştiinţe fizico-matematice. Soţia, de asemenea, ocupa o poziţie înaltă în societate şi nu era departe ziua când şi fiul şi fiica urmau să ocupe şi ei o poziţie demnă în societate. În felul acesta, i se părea că viitorul familiei este asigurat. Dar, acest prea frumos viitor, acoperit cu vălul visurilor şi planurilor, pe neaşteptate a fost împins înapoi de o mână nevăzută şi a fost acoperit cu vălul negru, funerar, al nesiguranţei, al necazului şi al durerii de inimă. Ivan Maximovici, strângând din dinţi până la durere, zăcea pe patul de suferinţă într-un spital. După un accident rutier şi-a dat seama că, pierzându-şi ambele picioare şi mâna dreaptă, ajunsese de-acum un infirm. În aceste clipe, ar fi vrut un singur lucru: să moară, însă continua să trăiască, mai bine zis, să existe. Pe obraji îi curgeau lacrimi. Atunci a intrat în salon, zveltă şi înaltă, asistenta medicală Galea. Împărţindu-le bolnavilor termometrele, Galea s-a apropiat de patul lui şi l-a întrebat: — Ivan Maximovici, de ce plângeţi? — Aşa, Galina. Mi-am amintit şi eu de trecutul meu vesel şi m-am gândit la viitorul întunecat. — Ce-l cu dumneavoastră? Nu disperaţi! Oricât de grea ar părea viaţa, întotdeauna există o soluţie, o ieşire. Aşa va fi şi în cazul dumneavoastră. Vă veţi găsi din nou locul în lume. Căci, slavă Domnului, capul v-a rămas întreg şi nevătămat. În el purtaţi o mulţime de gânduri şi de idei frumoase, care vor aduce societăţii încă mult bine. — Se prea poate să fie aşa, Galea! Îţi mulţumesc pentru cuvintele bune. Regret, dar nu vei înţelege niciodată situaţia mea. Trupul meu nu mai poate fi refăcut: nici picioarele şi nici mâna. Am nevoie de o putere care să-mi aducă înapoi viaţa trupului, care să-mi refacă sufletul şi să-mi readucă speranţa şi credinţa. Nu, tu nu poţi înţelege aceasta. În salon toţi tăceau. Galea nu ştia ce să-l răspundă. Ivan Maximovici a întrerupt primul liniştea: — Galea, soţia şi copiii n-au venit ieri? — Au venit, dar în timpul acela dormeaţi şi nu v-am trezit. — Să mă trezeşti dacă vin şi azi! Sau să aştepte până mă voi trezi. — Bine. Galea a ieşit din salon, s-a aşezat la masa de lucru şi încă mult timp nu a putut să scape de gândurile triste. . Ieri, soţia lui Ivan Maximovici venise la chirurg. Tocmai atunci, Galina a intrat cu treburi în cabinet şi, fără să vrea, a fost martoră la discuţie. Şi azi aude clar cuvintele soţiei lui Ivan Maximovici: — Andrei Mihailovici, înţelegeţi-mă. Eu nu-l pot lua acasă, lucrez de dimineaţă până seara. Nimeni nu rămâne acasă toată ziua. Şi-apoi, eu nu ştiu ce să fac cu el. Îmi provoacă repulsie. De şase luni, de când stă în spital, am cântărit totul şi am hotărât să divorţez. Nici copiii nu acceptă ca el, fiind în halul acesta, să stea cu noi. Va fi pentru toţi o povară. — Regret, dar iubirea pe care aţi avut-o v-a ajuns numai pentru zilele bune din viaţa conjugală şi s-a terminat brusc la prima încercare a vieţii? Îmi pare foarte rău. Dacă-l veţi părăsi, e posibil să moară. — Aceasta este cea mai bună ieşire din situaţie pentru noi. Sunt sigură că nu mă înţelegeţi. Probabil că mă condamnaţi. Dar nu pot altfel. — Şi totuşi, ce să facem noi? Cum să-l aducem la cunoştinţă decizia dumneavoastră? — Deocamdată nu-l spuneţi nimic. Lăsaţi-l să mai stea în spital vreo lună. Ştiţi, doctore, Ivan Maximovici are mamă. Ea stă singură, dar aflând despre tragedie, cred că va accepta să-şi consacre ultimele zile fiului ei, dându-l ajutor şi îngrijindu-l cu iubire şi gingăşie. Cred că nu va refuza. Îi este mamă doar. — Bine, mergeţi şi hotărâţi cum doriţi, dar nu uitaţi că a trăi o viaţă nu înseamnă a trece peste un drum. Să nu se întoarcă hotărârea aceasta cumva împotriva dumneavoastră. Foarte rece, chirurgul şi-a luat rămas bun de la ea şi, când s-a închis uşa, s-a adresat asistentei Galea: — Galina, eşti de gardă ziua. Ai grijă ca aceste rude fără inimă să nu-l deranjeze pe bolnav fără aprobarea ta. — Am înţeles, a răspuns Galina şi a ieşit, având pe inimă o piatră grea. Îi venea foarte greu să-şi amintească cuvintele lui Ivan Maximovici: „Olga şi copiii au venit ieri?" Ea i-a răspuns că au venit, dar, temându-se să nu-l provoace durere, n-a putut să-l spună adevărul despre scopul pentru care au venit. Ce a zis el mai apoi? „Trezeşte-mă dacă vor veni azi! Sau să aştepte până mă voi trezi. " Ce groaznic! Probabil nu vor mai veni la el niciodată, se gândi Galina. S-a ridicat brusc de pe scaun şi s-a dus la medic. Chirurgul stătea la masa de lucru, afundat şi el în gânduri sumbre. Multe şi diverse probleme a avut omul acesta cu pacienţii în toată viaţa lui profesională, dar un caz ca acela al lui Ivan Maximovici n-a avut. Nu-şi putea imagina cam ce ar trebui să facă într-o asemenea situaţie. La apariţia Galinei, medicul a ridicat maşinal capul şi a zis: — Aşază-te! Galea se aşeză. I se păru că ambii cugetă la unul şi acelaşi lucru. Dar nu ştiau nici unul, nici altul de unde să înceapă vorba. Deodată Galea a întrebat: — Andrei Mihailovici, ce vom face totuşi cu Ivan Maximovici? O să mai stea la noi o lună, dar pe urmă? — Pe urmă o vom înştiinţa pe mama lui. Conversaţia le-a fost întreruptă, deoarece au fost chemaţi la un bolnav. Zilele lui Ivan Maximovici erau sumbre şi monotone. A trecut o săptămână. Galina, primind corespondenţa, a pus deoparte scrisoarea adresată lui Ivan Maximovici. Apoi, a repartizat scrisorile celorlalţi bolnavi şi, când se pregătea să iasă din salon, a auzit vocea lui Ivan Maximovici: — Galina, au venit ai mei? — Nu, dar au telefonat şi au transmis că tocmai acum copiii sunt în sesiune, iar Olga Mihailovna e plecată în delegaţie şi v-au rugat să nu vă neliniştiţi. Au spus că vă vor scrie o scrisoare. — Aştept. Galina a luat scrisoarea pusă deoparte şi s-a dus la chirurg. Au citit-o împreună şi s-au indignat, dar n-aveau nici o putere. Au hotărât ca, deocamdată, să nu vorbească despre aceasta. Galea tocmai pleca de la serviciu, când chirurgul a chemat-o: — Galina, te rog să mai rămâi peste program şi să vorbeşti cu Ivan Mihailovici despre mama dumnealui. Întreabă-l în ce relaţii sunt şi unde locuieşte bătrâna. — Bine. După ce şi-a dat în primire serviciul, Galina a luat un scaun cu rotile şi a intrat în salon. — Ivan Maximovici, afară e deja primăvară, totul a înflorit în jur. Să mergem la o mică plimbare, vom admira pomii înfloriţi. — Galina, du-te acasă! Ai obosit toată ziua, nu te mai necăji şi cu mine! — Stau cu mama, încă nu am familia mea. N-am de ce să mă grăbesc. Şi vocaţia mea este să-l ajut pe oameni. Vreau să fac ceva plăcut pentru dumneavoastră astăzi. Fiica dumneavoastră nu poate să vă plimbe, pentru că e foarte ocupată, iar eu, dacă-mi permiteţi, am s-o înlocuiesc astăzi. Când Galina a împins căruciorul prin curtea spitalului, Ivan Maximovici a zâmbit, privind atent natura trezită la viaţă. Şi el dorea să trăiască. A privit-o cu recunoştinţă pe Galina, care se aşezase pe o bancă. Între ei, s-a înfiripat cumva, o conversaţie. — Ivan Maximovici, povestiţi-mi despre copilărie, despre părinţii dumneavoastră, l-a rugat Galea. — Nu cred că ar fi ceva interesant pentru tine. — Ba, dimpotrivă. Îmi place foarte mult să ascult istoriile din vieţile pacienţilor. Sunt diferite, dar toate mă îmbogăţesc spiritual. Ivan Maximovici a tăcut un timp, după care a început să povestească. Destăinuirea - Tatăl meu a murit când am împlinit şase ani. Mama nu s-a mai căsătorit niciodată. Şi-a consacrat întreaga viaţă mie. Ziua lucra ca secretară-dactilografă, iar seara, ca să nu duc lipsă de nimic, spăla albiturile la un salon de coafură. Deşi era foarte ocupată, întotdeauna găsea timp pentru mine. Eram mereu curat şi sătul. De două ori pe săptămână, ne plimbam amândoi prin parc. Îmi povestea istorii captivante. Mai mult ca orice pe lume, mama dorea să devin om, om adevărat, după cum îmi spunea adesea. Credea în Dumnezeu şi, o dată pe săptămână, mergea la biserică la serviciul religios. Adesea îmi vorbea despre Dumnezeu şi despre Isus Hristos, care a salvat omenirea, jertfindu-Se pe Golgota. În copilărie, îmi plăcea să ascult asemenea povestiri. — Ivan Maximovici, dar mai ţineţi minte vreo istorioară despre Isus Hristos? — Bineînţeles. Este demonstrat că ceea ce-l înveţi pe copil în fragedă copilărie ţine minte toată viaţa. — Povestiţi-mi ceva. — Mi-e frică să nu greşesc. Eu n-aş putea povesti aşa cum ar face-o mama mea. În copilărie îmi plăcea mult să ascult poveşti despre viaţa lui Isus. De fapt, am crescut cu povestirile acelea ale mamei. Când am absolvit zece clase cu medalia de aur, mama a fost bucuroasă până la lacrimi. Repeta întruna: „Nu m-am trudit zadarnic. Învaţă, fecioraşule, mai departe. Voi face tot ce depinde de mine, pentru ca să devii om". În ziua aceea, când, după absolvirea Facultăţii de Fizică şi Matematică, am susţinut teza de licenţă, mama mă aştepta în parc, pe o bancă. Am ieşit din universitate împreună cu aleasa mea Olea. Ea era anul trei la institutul pedagogic. Eram veseli şi bine dispuşi. Ne ţineam de mână, iar Olea ciripea ca o păsărică. Nici n-am observat-o pe mama care ne venea în întâmpinare. Când a apărut ca din pământ alături de noi, am exclamat uimit: — Mamă, eşti aici! Mi-am susţinut teza! — Mă bucur mult pentru tine, fiule. — Mamă, ea este Olea. — Bună ziua, Olguţa. Mă numesc Ana Mihailovna, spuse mama şi, cu multă sfială, îi întinse mâna. Luându-şi rămas bun de la noi, mama zise: — Eu trebuie să plec, dar tu, Olea, vino pe la noi. Voi fi bucuroasă. Mama plecă. Eu şi Olea, ţinându-ne de mână ca doi copii, ne-am mai plimbat încă mult timp. Obosiţi, ne-am aşezat pe o bancă. Olea a zis aşa, dintr-o dată: — Nu ştiu de ce mă tem de mama ta. M-a jenat privirea ei pătrunzătoare. — Ţi s-a părut. Crede-mă, ai s-o îndrăgeşti. — Nu ştiu dacă o voi putea iubi. Numai o singură mamă există pe lume - cea care te-a născut. Nu mi-a plăcut că, într-o zi aşa de deosebită, discuţia cu Olea a căpătat un ton atât de neplăcut. Şi am trecut la altă temă. Seara, când ne luam rămas bun, Olea mi-a zise: — Uită ce am spus. Pur şi simplu, din interiorul meu a vorbit gelozia faţă de mama ta. Mă duceam acasă bucuros că Olea şi-a schimbat părerea despre mama mea. Între timp, mama mă aştepta acasă. Pe masa acoperită cu o frumoasă faţă de masă, mă aştepta o splendoare de plăcintă. Am băut ceai cu dulceaţa noastră preferată şi am discutat mult, câte-n lună şi-n stele. Aveam o senzaţie de bine, de pace, căldură şi confort. Peste un an m-am căsătorit cu Olea. Înainte de aceasta, i-am pus mamei întrebarea dacă-l place Olea. Ea mi-a răspuns: — Tu ai să trăieşti cu ea. Mi se pare cam alintată şi iubitoare de sine şi îţi va fi greu să trăieşti cu ea. — Mămico, e bună, foarte bună, am răspuns eu, pur şi simplu tu n-o cunoşti. Vei trăi cu noi şi vei vedea. — Aşa să fie, fecioraşule, zise ea oftând. Domnul să vă binecuvânteze. — Dacă există, ne va binecuvânta, am răspuns eu glumind. — Nu glumi pe seama lui Dumnezeu, fecioraşule. Cu aceasta mult mă întristezi. — Iartă-mă, mamă, nu mai fac. Chiar îndată, după căsătorie, am avut o conversaţie neplăcută cu Olea. N-o recunoşteam. Ea pur şi simplu striga: „N-am nevoie de mama ta!". Tăceam şi credeam că toate se vor aşeza la locul lor cu timpul. Mă chinuia conştiinţa, când mă gândeam ce-l voi spune mamei. Ea aştepta invitaţia, după cum ne-am înţeles, de a sta împreună cu noi. Nu demult primisem un apartament, în care era prevăzută şi suprafaţa de locuit pentru mama, deoarece ea îşi dăduse apartamentul autorităţilor locale, având în vedere că vom sta împreună. Credea că totul e gata pentru mutarea ei la noi. Ştiind că mama aşteaptă s-o luăm, m-am dus la ea. Deschizând uşa, am observat că lucrurile erau deja împachetate. Mama, bucuroasă, m-a întâmpinat cu cuvintele: — Ai venit? Azi ne mutăm? Nu ştiam ce să-l spun. Sfiindu-mă, cu greu am rupt cuvintele: — Olea e împotriva mutării tale la noi. Nu ştiu ce să fac. Să schimb iarăşi apartamentul? Ce mă sfătuieşti tu? Pentru o clipă, mama s-a schimbat la faţă, apoi a spus veselă: — Trăiţi în pace, fecioraşule! Eu n-am să vă împiedic. Îmi voi găsi apartament, dar acesta lasă să-ţi rămână ţie. — Mulţumesc, mămică! Eşti cea mai bună mamă de pe lume. Pentru apartamentul tău eu voi plăti. — Ce spui, fecioraşule? Am cu ce achita! Primesc pensie şi apoi mai lucrez încă. Nu te nelinişti! M-am aşezat pe taburet. Mi se părea că am venit acasă şi nu aş mai fi plecat nicăieri. Aveam dorinţa să stau acasă. Mama s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe cap şi m-a invitat să bem ceai. În timp ce beam ceaiul, m-a întrebat despre serviciul meu, despre planuri. I-am povestit tot. Era deja târziu când mi-am luat rămas bun. Mama s-a apropiat de mine şi m-a sărutat pe frunte. În ochi i-au sclipit lacrimi. — Mamă, plângi? — Nu, fiule, pur şi simplu mi s-a părut că eşti micuţ, fără ajutor şi aş vrea să-ţi las ca moştenire dorinţa mea de vis: oricât de mult te-ai ridica în viaţă, să rămâi om. Domnul să te binecuvânteze. — Mamă, parcă îţi iei adio. — Nu, fecioraşule, du-te, Olea te aşteaptă. Transmite-l salutări. Am sărutat-o pe mama şi am plecat. Olea nu dormea, aştepta. Nici n-am reuşit să sun, că uşa s-a deschis şi Olea a întrebat: — Ei, cum a fost? — Mama ţi-a transmis salutări. — Ce rost au salutările, zise ea nervoasă. Ce aţi hotărât? — Mama a renunţat la apartament în folosul nostru şi a spus că îşi va căuta locuinţă. Doreşte ca noi să fim fericiţi. — Bravo mamei tale. Am ştiut eu că Ana Mihailovna e un om cu inimă mare. Olea s-a înviorat, iar mie mi s-a pus o piatră pe suflet. Parcă din depărtare auzeam vocea mamei: „Visul meu, fecioraşule, este ca oricât te-ai ridica în viitor, să rămâi om". Şi m-am gândit: Chiar acum sunt un om de nimic! Odată, când am venit seara acasă, Olea m-a anunţat: — A venit o scrisoare de la mama ta. Ana Mihailovna e în orăşelul N. la soră-sa. Stau împreună, se simt bine. Eram şocat. Mama a plecat deci?! Iarăşi am simţit greutatea aceea pe suflet. Probabil a plecat din cauza mea, ca să nu-mi amintească de singurătatea ei. Ni s-a născut o fiică. Am anunţat-o pe mama despre aceasta, prin telegramă. Ea ne-a felicitat şi peste o vreme ne-a trimis cadouri pentru fetiţă. Pe urmă, ni s-a născut fiul. Iarăşi am anunţat-o prin telegramă. Şi din nou am primit felicitări şi cadouri, de-acum pentru băiat. Odată, Olea m-a întâmpinat în prag cu o faţă nemulţumită şi mi-a spus: — Scrisoare de la mama ta. Vine să-şi vadă nepoţii fără să-şi fi cerut voie. Vine şi mama mea şi nu ştiu dacă este bine să fie împreună. Ce zici? Poate trimitem telegramă să mai zăbovească. — Lasă să mai aştepte a ta, ea vine des pe la noi, pe când a mea nu a fost de cinci ani şi nici măcar nu şi-a văzut nepoţii. Olea, fii om, i-am zis. — Bine, a răspuns ea bosumflată. A doua zi, m-am dus s-o întâmpin pe mama. Ea a ieşit din vagon radioasă şi s-a bucurat atât de mult că mă vede. Am alergat spre ea şi mama, îmbrăţişându-mă, a plâns în tăcere. Apoi, îndreptându-se, a zis: „Să mergem!" Ne-am îndreptat spre casă cu maşina mea cea nouă. În prag ne-au întâmpinat copiii, iar fiul meu a întrebat: — Tăticule, cine e asta? — Este bunica voastră, Ana. — A noastră? Dar de ce n-o cunoaştem? A zis Igor. Bunica s-a apropiat şi-a îmbrăţişat nepoţii şi peste o oră erau deja prieteni. Olea a venit târziu. A salutat rece. A pregătit cina, apoi ne-a chemat. Mama, stând la masă, ne-a întrebat despre lucru, despre treburi. Eu răspundeam. Olea tăcea. — Bunică, rămâi să stai cu noi! A zis Igor. — Rămâi, rămâi! Întărea Oxana. — Mulţumesc pentru invitaţie. Vă invit şi eu la mine, împreună cu mămica, cu tăticu. Veniţi. Dar mâine, copilaşi, plec. Sunt în trecere pe la voi. Şi m-am gândit să intru să fac cunoştinţă cu nepoţii. — Noi venim, venim, dar nu pleca! A doua zi mama se pregătea de plecare. M-am apropiat de ea şi, cu o voce rugătoare, i-am zis: — Mămico, mai rămâi măcar câteva zile. — Nu pot, fecioraşule. Eu sunt în trecere. Pe urmă. Altă dată. Am petrecut-o la gară. M-a sărutat şi mi-a zis: — Fecioraşule, măcar din timp în timp, scrie-mi. Am îmbătrânit şi mi-e tare urât fără tine. — Bine, mămico, i-am făgăduit, îţi voi scrie. Ne-am luat rămas bun şi într-adevăr îi scriam din când în când câte o scrisorică. Pe urmă m-am adâncit în lucru şi peste patru ani am anunţat-o că fiul ei este doctor în ştiinţe fizico-matematice. În loc de telegramă, a venit mama. A intrat în apartament, fiind parcă îngrijorată de ceva. Văzând-o, am strigat: — Mamă, tu eşti? Adia a ceva drag şi scump de la ea. M-am repezit, am cuprins-o în braţe şi am sărutat-o. — Da, fecioraşule, eu sunt. — Numai că nu aţi venit la timpul potrivit, Ana Mihailovna, spuse Olea. — Ba nu, a venit tocmai la timp, am replicat eu, cu reproş. — Deseară avem oaspeţi de vază şi n-am vrea ca prezenţa dumneavoastră să ne strice serată. Doar nu veţi putea nega că sunteţi credincioasă şi aceasta ne va produce disconfort. — Nu te deranja, Olea, plec degrabă. Am venit să-l felicit pe fiul meu şi să-l povestesc ce am visat. Visul acesta mi-a neliniştit inima şi de aceea m-am grăbit să vin la voi. Aici Ivan Maximovici a tăcut, parcă amintindu-şi ceva. — Ivan Maximovici, povestiţi-mi visul mamei dumneavoastră, îl rugă Galea. — Deja e timpul să pleci acasă, Galea, nu să stai atât cu mine. — Serios, vreau să aflu. Ce a visat ea totuşi? Vă rog, povestiţi-mi. — Bine, dacă doreşti. Iată ce mi-a povestit în seara aceea mama: — Cu o zi înainte de telegramă, am visat ceva urât de tot, un coşmar adevărat. Îngerii au anunţat a doua venire a lui Isus Hristos şi eu am alergat cu mare bucurie să-L întâmpin. L-am văzut pe Isus strălucitor, pe nori albi ca de zăpadă. Ţinea o secere ascuţită în mână. Eu am strigat: „Iată Dumnezeul nostru, să ne bucurăm şi să ne veselim de venirea Lui!" Şi deodată am observat că nu erai alături de mine. Am început să te strig: „Vanecica! Vanecica!" Priveliştea venirii lui Hristos a fost înlocuită de alta: ardea lumea noastră păcătoasă, ardeau oamenii, într-un iaz mare de foc în care s-a transformat Pământul. Printre cei ce ardeau, te-am văzut şi pe tine. Am strigat fără să mai ştiu de mine: „Fecioraşule, salvează-te!" Tu ai răspuns: „E prea târziu!" Pe urmă ai început să mă blestemi cu cuvinte groaznice: „De ce lucrai zi şi noapte? Credeai că mi-ai creat o viaţă fără griji în tinereţe şi în copilărie? M-ai ajutat să mă ridic în societate şi astfel mi-ai asigurat iazul de foc! Pier! Pier! Strigai tu şi pe tine te blestem, tu eşti de vină că pier!" Când m-am sculat dimineaţa, am hotărât în modul cel mai serios să vin aici şi să-ţi vorbesc despre Planul de Mântuire şi să te îndemn la pocăinţă. — Asta ne mai lipsea, se indignă revoltată Olea. — Olea şi pe tine te implor, caută calea mântuirii. Cât nu-l târziu, răspunse mama. — Niciodată nu va fi aşa ceva! Strigă Olea cu trufie. În clipa aceea mi-a fost milă de mama. Am cuprins-o şi i-am zis: — Mamă, este doar un vis, te rog, nu încerca să-mi tulburi sufletul. Nu doresc să vorbesc despre aceasta. Mergi la tanti Sonea acuma, vei dormi la ea, iar mâine revino la noi. Mama exclamă: — Nu, copii, nu vă deranjaţi pentru persoana mea. Am dorit să vă povestesc despre marele Plan al Mântuirii, de răscumpărarea omenirii, dar o dată ce nu voiţi să ascultaţi, voi pleca chiar acum. Te felicit, fecioraşule, ai mai cucerit o înălţime. Fii un om adevărat! Iată cadoul meu! Şi spunând aşa, mi-a dăruit un frumos stilou cu peniţă de aur. Am sărutat-o şi, în şoaptă, i-am spus la ureche: — Pentru toate ţie îţi mulţumesc, mamă. Olea s-a apropiat, de asemenea a sărutat-o şi i-a zis: — Vă mulţumim, Ana Mihailovna, pentru toate, fiţi fericită! La revedere! Mama, îngrijorată, s-a pregătit să plece şi a ieşit în grabă. Am vrut s-o petrec până la scară, dar Olea a trântit uşa în faţa mea. M-am aruncat asupra Olei: — Totdeauna te porţi urât cu mama! Dacă mă iubeşti, de ce urăşti ce mi-e scump mie? Eram enervat, dar m-am reţinut, pentru a nu aprinde cearta. Am alergat la fereastră. Mama, mult aplecată, mergea pe trotuar. Mi se părea că suspină. În acest moment, Olea s-a apropiat şi mi-a zis linguşitor: — Nu te gândi la nimic rău. Regret. Dacă ar fi venit măcar cu o zi mai târziu asta nu s-ar fi întâmplat! Azi avem atâtea treburi, dar ea cu visul ei. Şi chiar atunci, a râs veselă şi a zis: — Să mergem, Vanecica, după cumpărături, timpul nu aşteaptă. M-am trezit ca dintr-un coşmar şi am mers după soţie, ca să aducem comenzile de la magazine, căci veneau oaspeţii. Cu timpul, toate s-au uitat. Au trecut zile, luni, ani. Noi ne-am scufundat în viaţă, în treburi. M-am deprins cu familia aşa cum era ea: soţie frumoasă şi copii educaţi bine. De atunci au trecut zece ani. O dată pe an îi scriam mamei o felicitare de Anul Nou şi primeam răspuns de la ea. Dar acum, iată, am ajuns infirm, nu mai am picioare, nu mai am mâna dreaptă şi mă gândesc deseori la mama. Am nevoie de ea foarte mult, aş vrea să mă destăinuiesc şi să-l cer iertare pentru tot trecutul. Este mama mea! De la mângâierea ei mi s-ar face mai uşor şi, ca în copilărie, aş recăpăta pacea. Galea, acuma dumneavoastră ştiţi totul despre viaţa mea. Acum, în faţa dumneavoastră, stă un om cu suflet de nimic şi neînsemnat. Galina tăcea. Era surprinsă de ceea ce auzise. Acum îi devenea clară purtarea soţiei şi a copiilor omului din faţa ei. A spus încet: — Ivan Maximovici, aveţi nevoie să vă întâlniţi cu mama dumneavoastră. Daţi-mi adresa, eu îi voi scrie, dacă dumneavoastră nu o puteţi face. — Galea, spuneţi-mi adevărul şi numai adevărul, e drept că soţia mea m-a părăsit? Se făcu linişte, linişte de tot, încât se auzea greieraşul care cânta departe. Galea răspunse: — V-a trimis o scrisoare. — Duceţi-mă în salon şi aduceţi-mi scrisoarea. Galina s-a cutremurat. — Nu vă temeţi, Galea! Eu m-am pregătit pentru orice lovitură în viaţă, cunoscându-mi soţia. Tot ce a scris rău în scrisoare, am citit deja din comportamentul ei de mai înainte. Am simţit eu că nu mai am nici familie, nici casă şi am rămas singur. Nu te deranja, nu voi păţi nimic, iar dacă va trebui să-l scriu mamei scrisoare, o voi scrie singur, bineînţeles cu ajutorul dumneavoastră. Galea l-a dus în salon, a luat scrisoarea şi i-a adus-o. La plecare, i-a spus: — Ivan Maximovici, fiţi curajos şi pregătit pentru aspra şi neaşteptata lovitură a sorţii! — Eu m-am pregătit pentru orice. Mă voi strădui să-l semăn mamei. Pe ea nu au doborât-o loviturile sorţii, măcar că le-a primit de la cel mai iubit om de pe pământ - fiul ei. — Noapte bună, a spus Galina şi a închis încet uşa salonului după ea. La început voise să plece acasă, dar pe urmă se hotărî să rămână la spital, nu cumva să fie nevoie de ajutorul ei. Noaptea a trecut. Dimineaţa, Galina a intrat în salon. Ivan Maximovici dormea liniştit. Scrisoarea stătea pe pieptul lui. Galea luă scrisoarea şi o puse în plic. Ce s-a petrecut în noaptea aceea? Ivan Maximovici a citit scrisoarea. Pe urmă a mai citit iar şi iar, de câteva ori. Nu putea crede nicidecum că Olea şi copiii l-au părăsit în cele mai grele clipe din viaţă, lăsându-l singur. Simţea cum i se frânge inima de dor. Ar fi vrut să strige de durere. Asta era. Rămăsese singur, inutil, nimeni n-avea nevoie de el. „Oare chiar niciodată Olea nu m-a iubit? Oare chiar numai de poziţia mea socială şi de mijloacele mele a avut nevoie? Am trăit douăzeci şi cinci de ani împreună şi în clipele celei mai grele încercări să mă părăsească?! E drept că eu am cincizeci de ani şi sunt infirm, iar ea are patruzeci şi cinci de ani şi încă e frumoasă. Dar copiii? Ah, copiii, copiii. " Aşa cugeta el noaptea şi iarăşi lua scrisoarea, recitind-o o dată şi încă o dată: Vanea, îţi scriu scrisoarea aceasta şi plâng, dar nu pot face nimic cu mine. Mă vei acuza, dar nu am nici o putere. Semeni mult cu mama ta la caracter. Ea este răbdătoare, puternică spiritual şi întotdeauna răbda ofensele tăcând. Eu am schimbat apartamentul şi plec împreună cu copii în oraşul M. Cred că trebuie să divorţăm şi sper că nu-mi vei pune piedici. Aşa va fi mai bine. Ştiu că îţi va fi greu să treci peste toate astea, dar nu uita că ai mamă. Ea te iubeşte şi în clipele grele nu te va părăsi, nu vei rămâne singur. Iartă-ne pe toţi! Nu mă blestema! Nu te mai gândi la noi! S-a întâmplat ceva ireparabil. Iartă-mă, Vanea! Olea şi copiii. El se gândi: Olea şi copiii! Iată şi ultima înştiinţare că am avut soţie şi copii, familie. Nu-s copiii şi nu-l Olea. Toată viaţa m-a aţâţat împotriva mamei. Eu am fost cel mai nerecunoscător fiu de pe lume. A venit timpul să-mi întoarcă spatele şi mie copiii mei, cum i-am făcut şi eu mamei mele. Nu în zadar se spune: „Ce semeni, aceea vei secera". Iar acum Olea scrie: „Tu ai o mamă care te iubeşte". Olea, Olea, cum de îndrăzneşti tu să-mi aminteşti de mama? Iar eu, orbit fiind de iubire pentru tine, mi-am îngăduit să ofensez cea mai scumpă şi dragă fiinţă - sărmana mea mamă! Da. Mi-a rămas doar mama mea, aici ai dreptate. Mama care m-a crescut şi m-a educat în condiţii extrem de grele. Ea a făcut totul ca eu să cresc şi să ajung un om cinstit, protejându-mă de influenţa stricată. M-a învăţat din fragedă copilărie să mă închin lui Dumnezeu, Care singurul poate să audă şi să ajute în toate greutăţile. Tot ceea ce aveam, ce am obţinut, totul îi datorez mamei mele. Şi cum i-am răsplătit? Au trecut deja zece ani de când n-am mai văzut-o. Zece ani! În aceşti zece ani, am făcut doar schimb de telegrame. Ivan Maximovici a împins scrisoarea soţiei şi a hotărât ferm să-l scrie mamei o scrisoare, sincer să recunoască greşeala, să-şi ceară iertare şi s-o roage să vină la el. Sufletul i s-a liniştit şi peste câteva minute a adormit. S-a trezit tocmai la masă. A sunat şi peste câteva clipe a intrat Galina. — Galina, scuzaţi-mă că v-am deranjat. Am vrut să vă rog să-mi scrieţi scrisoarea pentru mama. — Bine, voi rămâne după lucru şi vă voi ajuta. Seara, Galina a intrat având în mână pix şi hârtie. Bucuroasă, a zis: — Vă stau la dispoziţie. Dictaţi. — M-am gândit să-l trimit o scrisoare scurtă. Scrieţi: „Scumpa mea mămică, Te rog, iartă-mă, dacă mă mai poţi ierta. Sunt foarte singuratic. Stau în spital. Sunt infirm, părăsit de toţi. Nu-ţi cer să mă iei la tine. Nu, la aceasta nu am dreptul. Eu vreau să-ţi cer iertare pentru toate suferinţele ce ţi le-am pricinuit. Mamă, am nevoie de tine, foarte multă nevoie. În cele mai grele clipe, cele mai amare ore din viaţă, fiul tău are nevoie de tine. De tine, cel mai apropiat, cel mai scump om pentru mine. Te rog încă o dată: iartă-mă! Al tău, Vanea" Galina a scris adresa pe plic şi a ieşit. Aşezându-se pe scaun ea continuă scrisoarea, dar pe urmă, a şters cu hotărâre ce scrisese şi, îmbrăcându-se, a plecat la oficiul poştal.

  „Într-adevăr, viaţa lui a constituit şi primul dintre romanele sale, şi, într-un fel, materia tuturor celorlalte.”   Sainte-Beuve MĂRTURISIRE (în loc de prefaţă) Trainic înfipt pe treapta veşniciei ce-o datorez capricioasei mele Manon, fără de care nefiinţa m-ar fi cuprins demult, „ajuns la o vârstă la care raţiunea şi experienţa îndeamnă la cugetare”[1], gelos de gloria postumă cucerită de acel grăsan de Beyle, spre pildă, pe care criticii veacului al XX-lea nu mail contenesc să-l laude, m-am hotărât să alătur o mărturisire acestor două romane ale mele, pe neaşteptate dezgropate din depozitele capodoperelor necunoscute sau uitate pentru a renaşte în veşmânt românesc într-o epocă mai curând însetată de viziuni ale viitorului, de cuceriri ale cosmosului şi de complicate probleme sociale: istoria adevărată şi sinceră a propriei mele vieţi, cu nimic mai săracă în evenimente şi întâmplări decât cea’ a eroilor mei. Teamă mi-e însă ca mărturisirea pe care vreau s-o aşez în fruntea acestui volum să nu fi’e „de la bun început suspectă cititorului[2]… Căci „cine -să creadă în adevărul vorbelor mele”, în laudele pe care (mi) le voi aduce, cunoscând că  eroul acestei povestiri sunt chiar eu, pe care atâta m-am iubit şi preţuit? Dar contemporanii mei m-au defăimat sau slăvit în fel şi chip, urmaşii lor nu s-au lăsat mai prejos şi, pe măsură ce secolele s-au scurs, posteritatea, cu milei dar vrednice excepţii (uneori cam sofisticate), a reuşit să impună despre mine o viziune pe cât de lo- gica şi firească, pe atât de neadevărată în simplitatea ei schematică: a reţinut două aspecte zise „esenţiale”, unul despre viaţa, altul despre opera mea: că am fost abate (nu prea cucernic) şi că am scris o poveste de dragoste neasemuită (cu toate că snobul de Montesquileu era de părere – ca şi presa epocii, de altfel – că „Des Grieux este un escroc şi Manon o târfă”), aceea a frumoasei Manon Lescaut şi a Cavalerului Des Grieux, pe care mulţi m-au chiar învinuit că aş fi trăit-o ca atare eu-însumi.[3] Nu pot, desigur, infirma eu totul aceste două aserţiunii, dar, vai! cât sunt de strâmbe în descărnarea lor şi câte detalii, câte nuanţe, câte explicaţii ar mai trebui să li se adauge pentru a le face cu adevărat veridice! Căci întortocheate şi întunecate sunt căile sufletului omenesc, şi aparenţele adesea înşelătoare… Să începem cu primul aspect: ceea ce mă va obliga să-mi depăn, comentând-o, întreaga vilaţă. Însă, cum nu am memoria datelor şi cum am avut parte, totuşi, de câţiva oneşti cercetători care, înlăturând colbul arhivelor, au stabilit o mulţime de elemente ce numai cu greu ar putea fi tăgăduite sau dezminţite (chiar dacă. Uneori tare mi-ar fi convenit să le fi trecut măcar sub tăcere), mă voi bizui, în primul rând, pe ceea ce au afirmat despre mine „prietenii mei post-mortem, Henri Harrisse, Deloffre şi Sgard[4], pe care îi voi cita cu acurateţea cerută de erudiţii veacului al XX-lea, mulţumindu-mă doar cu interpretarea evenimentelor mai „delicate”, atunci când itţele se încurcă şi când ei ezită sau se contrazic. M-am născut în orăşelul Hesdin din ţinutul Artois în 1697, în ziua de I aprilie[5], ceea ce a avut pe semne o oarecare influenţă asupra vieţii mele, astfel pusă sub semnul unui lung şir de păcăleli şi de feste jucate mie de soartă sau de mine ei, contemporanilor şi posterităţii. Familia mea, cunoscută de generaţii pentru cilnstea şi probitatea ei, făcea parte din burghezia înstărită a oraşului, tata, Lievin Prevost, fiind procuror al regelui. Eram mulţi copii, cinci băieţi şi patru fete, dar surorile mele, înfricoşate fără îndoială de frivolitatea veacului sau neresemnându-se cu starea ancilară care le aştepta, emanciparea propriu-zisă a femeilor nefiind încă începută, au murit la o vârstă fragedă. Tânără a murit şi mama, Mărie Duclay, la 28 august 1711, când abia împliniserăm paisprezece ani. Doi din fraţii mei, Norbert şi Bernard-Joseph, şi-au închinat viaţa bisericii cu mai) multă evlavie decât mine. Jerome-Pierre şi Louis-Eustache (care fusese şi ofiţer) au fost magistraţi: fie-le ţărâna uşoară. Toţi au grut o purtare demnă şi au dus trai tihnit. Cât despre mine, Antoine-Francois, al doilea născut dintre băieţi, am dus o exiistenţă ceva mai zbuciumată, ca să nu-i spun zvăpăiată. Nehotărât, deopotrivă atras de plăcerile minţii şi de-ale trupului, sensibil în faţa gingăşiei feminine, iute la patimă ca şi la mânie, mi-am urmat întotdeauna simţămintele fără multă cugetare, lăsându-mă târât de inimă mai mult decât mânat de raţiune, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri. Învăţam bine, cu plăcere şi sârg, iar studiul mi-a fost întotdeauna un refugiu în clipele de amăcelentă**, aşa cum judecă de altfel întreaga muncă de cercetare a lui Harrisse: „Se poate aprecia că Harrisse, el singur, a scos la iveală mai multe documente despre Prevost decât au făcut-o toţi ceilalţi cercetători laolaltă**, „în ciuda unor precizări cronologice care nu sunt de fapt decât nişte simple ipoteze**. (Cum lucrările lui Harrisse nu ne-au stat la îndemână, îl vom cita fie după Deloffre, fie după Jean Sgard.) Frederic Deloffre şi Raymond Picard sunt autorii unei excelente ediţii a lui Manon Lescaut (Garnier, 1965), însoţită de o introducere, note, variante, bibliografie, glosar şi index, iar Jean Sgard a celei mai complete (până la data aceasta) lucrări despre romanele lui Prevost: Prevost romancier, J. Corti, Paris, 19U8, 692 pp. 4 Aşa cel puţin pretinde Roland Purnal, în Dicţionarul de autori Laffont-Bompiani; Roger Mathe, dimpotrivă, în studiul despre Manon Lescaut publicat la Hatier în 1970, indică drept certă data de 4 aprilie… Personal, sunt ispiitit să-i dau crezare lui Purnal… răciune. Nu doar că-mi însuşesc întru totul părerea contemporanului meu sus-pus, Montesquieu, că nu există necaz pe care un ceas de lectură să nu fi fost în stare să-l şteargă, mie mil-au trebuit întotdeauna mult mai multe, dar oricum, în mijlocul cărţilor sau cu pana în mână mai uitam de amar, şi încetul cu încetul îmi câştigam seninătatea… După moartea mamei (1711), tata m-a trimis la colegiul iezuiţilor din oraşul nostru (Hesdin) şi supraveghea îndeaproape felul în care mă achitam de obligaţiile mele şcolare. Ar fi trebuit să stau aici cinci ani, după tipic, pentru a putea fi admis la Universitatea din Douai să studilez filosofia. Dar era război5, clinchetul armelor şi frumuseţea uniformei mă atrăgeau: „Am părăsit colegiul la vârsta de şaisprezece ani şi am servit cu felurite îndatoriri, chiar şi ca voluntar, când posturile de ofiţeri erau ocupate (era sfârşitul războiului), înflăcărat de speranţa pe care o nutream, ca mulţi tineri, de a fi avansat cu prima ocazie. Aşteptarea prelungindu-se însă, m-am plictisit şi m-am întors la părinţii iezuiţi…” [6] Vai câtă cerneală a curs asupra acestor ani ai adolescenţei mele! şi mai ales din cauza penei muiate în otrava geloziei a doi confraţi de-ai meii, Lenglet-Dufresnoy şi Charles Colle! Primul a pretins că într-o zi, întorcându-mă de la şcoală, am dat peste o scenă mârşavă: tata ar fi lovit-o cu piciorul în pântec pe iubita mea, însărcinată în luna a treia… Eu, pasă-mi-te furios, m-aş fi repezit asupra-i şi l-aş fi făcut să se rostogolească până în josul scării unde ar fi rămas lat, pierzându-şi viaţa! Minciună sfruntată! S-a dovedit doar că douăzeci şi şase de ani după acest incildent închipuit tata mai trăia[7]. Dar Lenglet-Dufresnoy era supărat pe mine r După Deloffre, Prevost face aluzie la războiul pentru succesiunea Spaniei, sl’ârşit prin pacea de la Utrecht, în 1713. ” Apud Deloffre, op. Cât., p. XVI—XVII. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Sainte-Beuve, în articolul său din Portrete literare (1831) să amintească şi el evenimentul, într-o notă, deşi fără a-i da prea multă importanţă, căci mi-a fost îndeobşte destul de favorabil: „S-a publicat în nu mai ştiu ce culegere de anecdote (ana) că Prevost se îndrăgostise de o oarecare doamnă, probabil chiar la Hesdin, că tatăl lui, care privea cu nemulţumire această intrigă se duse într-o seară să bată la uşa acelei doamne pentru a-şi scărmăna puţin băiatul, şi că acesta, smuncindu-se ca să scape, îl lovi atât de tare pe tatăl său încât bătrânul muri de pe urma acelei lovituri. Dacă nu este o calomnie, apoi este cel puţin o scorneală, şi Prevost a cunoscut suficiente necazuri în viaţă ca să nu i se mai pună în cârcă şi pe aceasta”. (Vezi în Decada filosofică din 20 termidor, anul XI, o scrisoare a pentru că îndrăzniserăm să critic opusul pe care-l închinase poetului Marot, şi mai ales pentru că refuzaserăm să-l iau drept co-autor la traducerea Istoriei universale a preşedintelui de Thou. Cu ce bârfe josnice se pot îndeletnici scriitoraşii lipsiţi de har! Noroc de sita timpului care desparte făina de tărâţe! Vreţi să ştiţi exact cât şi cum am stat la iezuiţi? apoi întrebaţi-l pe Deloffre (op. Cât., pp. XVII—XIX). Eu nu ştiu mai multe decât v-am spus: am plecat de la ei când aveam şaisprezece ani şi, după ce m-am furlandisit prin diferite regimente, m-am întors, cam jumulit şi ruşinat, să le cer iertare, la Îl martie 1717 (credeţi-mă, de astă dată memoria nu mă înşală, şi-apoi am controlat-o cu cea dată de erudiţii care mî-au scormonit trecutul), dar nu la Hesdin, cil la Paris, pe strada Pot-de-Fer, şi au avut bunătatea să mă reprimească în calitate de novice. După şase luni, termen în care trebuia să dau dovada aptitudinilor mele (nu mi-a fost greu s-o fac mulţumită darurilor fireşti cu care m-a înzestrat natura!) m-au trimis la colegiul La Fleche – acest loc care va rămâne mereu „scump inimii mele” – să studiez filosofia. Deşi am iubit colegiul, nu am stat mult timp închis acolo. Dom Dupuis a explicat cu multă gingăşie cum s-au petrecut lucrurile şi cum am ajuns să plec în Olanda. Colegul meu, abatele Voisenon (1708—1775), nici el prea uşă de biserică, a fost ceva mai concis şi de dragul glumei a rezumat în câteva rânduri aventurile mele, întregindu-le cu un detaliu pe cât de imaginar pe atât de neverosimil pentru cine îmi cunoaşte firea generoasă şi neprefăcută: „Abatele Prevost… care a fost de două ori iezuilt şi de două ori militar. A locuit câtva timp în Olanda unde se spune că s-a căsătorit cu două femei. Le-a părăsit, s-a întors în Franţa şi s-a făcut benedictin, intrând în Congregaţia Saint-Maur.” [8] Aşadar, mă asemuia nici mai mult nicii mai puţin cu Casanova! Dar eu, dacă şi când am iubit, am iubit total, chiar dacă nu pentru veşnicie. De altfel, ceea ce m-a împins să intru la mănăstire a fost tocmai eşecul unei astfel de iubilri. Am mai povestit o dată cum s-au petrecut lucrurile: „Trecură câţiva ani. Vioi şi aplecat către plăceri … vă las să judecaţi singuri cum puteau fi, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, inima şi sentilmentele unei persoane care a compus Cleveland la treizeci şi cinci sau treizeci şi şase. Sfârşitul nefericit al unei legături preaduioase mă duse de-a dreptul la mormânt: este numele pe care-l dau tagmei monahale respectabile în mijlocul căreia aveam să mă îngrop şi unde stătui ascuns câtva timp, ca mort, atât de bine încât rudele şi prietenii mei nu ştiau ce se întâmplase cu mine”. Bineînţeles că le-am dat de ştire, încă înainte de a-mi depune U’Kfunântul pe care l-am scris cu mâna mea şi l-am iscălilt cum se cuvine, frater Antonius Fr. Prevost. Mai târziu, aveam să fiu acuzat e. I nil tot schimb numele şi semnătura, mai ales de când cu tărfişonin de în Londra şi chiar după aceea. Şi ce-i cu asta? Ce mi-e Marc-Antolne, ce mi-e Anloine-Frangoils, şi faptul că am mai adăugat când un articol înaintea numelui (Le Prevost), când un pseudonim pe care-l foloseam singur sau ca supliment la numele meu adevărat (de l’Islebourg, d’Exiles) t0, ce importanţă are? Oricum, în ziua rostirii legământului era de faţă şi tata, mulţumit că mă hotărâserăm în sfârşit să fac acest pas după ce atâta şovăiiserăm între biserică şi spadă, – între negru şi roşu, cum prea frumos avea s-o spună Beyle, – dar cam neîncrezător în temeinicia hotărârii mele. Dom Grenier mi-a raportat chiar că ar fi spus de faţă cu martori că de aveam vreodată „să-mi calc legământul pe care fuseserăm liber să-l fac sau să nu-l fac, avea să mă caute în lumea întreagă, ca să-mi zboare creierii”. Ce ştia tata? Avuseserăm grijă, cunoscându-mi sufletul, inima, acea „enigmă” pe care aveam să-mi petrec viaţa analizând-o, să rostesc pe tăcute, în minte, acele Reprodus în Anecdote literare, istorice şi critice despre autorii cei mai cunoscuţi, Paris, 1781, cât. Apud Deloffre, op. Cât „p. XXI! V. Deloffre, op. Cât., p. XXVI. restricţii care, la o adică, să-mi îngăduie să mă deszic fără a-mi primejdui viaţa veşnică u. Până una alta, cuminţit, m-am cufundat în studiul teologiei şi m-am străduit să duc o viaţă cucernică, fiiţnd hirotonisit în 1726 de către Monseniorul Sabathier (sau Sabbatier). Am început deîndată să rostesc în public, la Amiens, predici care au atras o mulţime mare de persoane din lumea bună: adevărată încântare pentru ochii unui nefericit, atâta vreme liţpsit de asemenea privelişti fermecătoare. Dar confraţii mei îmi pricinuiau numai necazuri. Acum vă pot mărturisi că eu, şi nu monahul Bernard Labadie din Congregaţia Saint-Maur, care s-a săvârşit diln viaţă rugind să i se ardă toate manuscrisele, am fost adevăratul autor al vestitelor Aventuri ale lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, apărută în 1724 n, dar pe care le-am scris prin 1722, ca să mă defulez, cum ar spune psihanaliştii de azi. Prietenul meu Frederic Deloffre despilcă firul în patru, după obiceiul luils şi mă socoate doar colaboratorul post-mortem al săvârşitului monah. De-l veţi crede pe el sau pe mine, de fapt mi-e tot una. Nu revendic decât rândurile prin care îmi descriu confraţii! „Unii nu au decât burtă; alţii, calităţile pentru care sexul frumos îi poate îndrăgi … trăiesc laolaltă fără a se iubi şi mor fără să le pară rău unii după alţii … nu cred în existenţa lui Dumnezeu, îşi închipuie că sufletele mor o dată cu trupurile; cred că totul le este îngăduit şi că doar scandalul le este interzis … toţi beau vin…” [9] Ţin totodată să amintesc cu acest prilej că nu am pomenit nicicând de mănăstiri în romanele mele, în afară doar de un singur ioc, pe care l-a reperat cu agerime H. Roddier, în Memoriile unui Bărbat de neam (voi. Îl), în care îi aprobam pe britanici că le-au transformat pe ale lor în spitale sau în aziluri de bătrâni… Cum vă spuneam, nu mă înţelegeam cu confraţii mei care nu ştiau să-mi apreciieze darurile fireşti şi se plângeau de aplecările mele lumeşti, astfel că m-am tot mutat dintr-uri loc într-altul, de la abaţia Saint-Ouen la abaţia Bec-Hellouin, apoi la Evreux, la Colegiul Saint-Germain şi la mănăstirea des Blanes-Manteaux, în sfârşit la cea de la Saitnt-Germain-des-Pres. Canoanele impuse de benedictini fiind însă din cale afară de straşnice, iar eu din ce în ce mai puţin aplecat să mă canonesc, am cerut să fiu strămutat la Cluny: nu mă căiam încă de hotărârea pe care o luaserăm să-mi petrec restul vieţii într-un cloaşter, dar îmi părea rău că nu aleseserăm alt ordin mai blând. O astfel de strămutare nu este lesne de obţinut, totuşi fuii la doi paşi de izbândă; pronia însă îmi era nefastă: un concurs nefericit de împrejurări, câteva greşeli minore pe care le-am făptuit, o clipă de mânie urmată de o rătăcire a minţii – pe scurt mi-am lepădat rasa la 18 octombrie 1728, şi ca la vreo lună după aceea am luat calea pribegiei, am trecut Mâneca şi am ajuns în Anglia, unde mi se oferi) deîndată o slujbă de preceptor al tânărului Francisc Eyles, fiu al lui John Eyles, fost director al Băncii Angliei şi sub-guvernator al South Sea Company-ei. Ah! tinereţe! Ah! inimă prea lesne înfierbântată! Nu am putut să mă împotrivesc nurilor frumoasei! Peggy (sau Mary), încântătoarea soră a tânărului meu elev. De dragul ei mă lepădai chiar şi de catolicism… Visam să ne căsătorim, căci mai bună potrivire despre partea obârşiei şi-a calităţilor alese nici că se putea, sitngurul impediment fiind doar lipsa mea de avere. Un suflet cu adevărat nobil nu ar fi stat în cumpănă cunoscându-mi valoarea, dar tatăl ei era negustor, deşi de rang înalt. M-a respins. M-a alungat. Şi-a măritat fiica cu unul dintre subalternii săi, promis unui viitor strălucit în lumea traficanţilor.[10] Cu inima zdrobită, am părăsit Anglia[11], m-am stabilit în Olanda, la Amsterdam. Aici mi-am început cu adevărat viaţa de om de litere; zic cu adevărat, căci după cum am mai spus, redactaserăm încă din 1722 deochiatul meu Pomponitis. Mai ajutaserăm prin 1727—1728 pe doi confraţi benedictini (despre care mă întreb dealtminteri cum s-ar fi descurcat ca să redacteze volumul V din Callia christiana fără mine!), rifmaserăm, cam la aceeaşi dată o Oclă către sfântul Franqois-Xavier şi mă porniserăm să aştern pe hârtie Memoriile unui Bărbat de neam, pe care le continuaserăm în Anglia. Acum, însă, începui să trăiesc din pana mea, să mă îngrijesc de publicarea operelor mele, şi maii ales de banii ce îi reprezentau[12], încât intrai în legătură cu diferiţi librari pentru care am efectuat şi-o mulţime de traduceri, într-un cuvânt începui să duc viaţa pe care o va duce un secol mai târziu Balzac Numai că el va fi căinat, iar eu doar ocărât. Ei! alte timpuri, alte obiceiuri, alte suflete! Oricum, atunci, la Amsterdam, prin 1730, am lucrat la Cleveland şi am terminat ultimul volum din Memorii, publicat cu un an mai târziu, în care apare duioasa poveste a lui Manon, care le încheie. Aveam treizeci şi patru de ani, floarea vârstei! o înfăţişare plăcută, o minte scânteietoare, zăcuserăm câţiva ani în spatele zidurilor unor mănăstiri. Eşecul recentei mele poveşti de dragoste îmi mai stătea pe suflet… „Hazardul mi-o scoase în cale pe o domnişoară demult merit şi de naştere bună”, Lenki Eckhardt (sau Eccard, alias Doamna de Chester), pe care binevoitorul Dom Dupuils o va desemna ş5 el drept „o domnişoară protestantă de nobilă obârşie”[13], „a cărei soartă şi avere fuseseră tulburate de diferite accidente care nu importă în această povestire. Un om de onoare, care locuia la Amsterdam îi trimitea regulat o pensie modestă, din simplă generozitate. Trăia cinstit din acest ajutor când binefăcătorul ei la rându-i, fu nevoit, dintr-o lovitură a soartei care-i periclită starea materială, să pună capăt întrucâtva libevalităţii sale. Aflai de această întâmplare care avea s-o ducă în culmea mizeriei. Mă înduioşă; îi oferii tot ceea ce era în puterea mea să-i dăruiesc, şi reuşii s-o determin să accepte”.[14] Fireşte, nu toată lumea o vedea cu ochii mei, poate orbiţi de dragoste, căci afurisitul de Ravanne, de pildă, o tratează drept lipitoare şi pretinde că din cauza ei „m-am sfădit cu toţi cei pe care ar fi trebuit să-i preţuiesc”, fără a excepta femeile. Viaţa la Amsterdam era costilsitoare, iar librarii puţin darnici: mi-au împrumutat totuşi ceva bani cu dorinţa de a mă lega de ei şi de a-mi exploata temeinic talentul supunându-mă unei vieţi de ocnaş al literelor[15]. Am luat banii: cum să trăieşti fără bani, dar i-. Am cheltuit, petrecându-mi plăcut timpul cu draga mea Lenki. Din păcate, oamenii sunt tare meschini şi neînţelegători: prezenţa ei fermecătoare, vădita ei preferinţă pentru mine îi supăra. Cele mai aprige în a o defăima erau femeile. Am replilcat, neputând s-o las insultată în faţa mea… într-un cuvânt, atmosfera batavă devenise insuportabilă. Într-o bună ’zi, fără a sta mult pe gânduri, ne-am făcut bagajele şi-am pornit spre Anglia (1733)[16], unde speram că iubita mea, „înzestrată cu toate calităţile şi micile talente pe care şi le poate dori! o persoană cu educaţie aleasă, avea să-şi poată găsi, graţie prietenilor ei, un adăpost onorabil şi tihnit alături de o doamnă din lumea bună”. Cât despre mine, îmi amintii de calităţile în le pedagogice şi, cu gândul să-mi sporesc veniturile, am întemeiat la Londra un periodic liber de orice prejudecată, Le Pour el le Contre sa, în care aveam să strecor discret şi povestea vieţii mele, ca să luminez în această privinţă opinia posterităţii aşa cum va proceda, de altfel, peste câţiva ani şi JeanJacques, când îşi va scrie Confesiunile, şi cum se obişnuieşte şi în zilele domniilor voastre diin secolul al XX-lea. În acelaşi an 1733, a apărut la Rouen Istoria Cavalerului Des Grieux şi-a lui Manon Lescaut, creând vâlvă mare.[17] Dar, la 13 decembrie, o dată 2: i „Le Pour et le Contre, lucrare periodică de un tip nou, în care ne exprimăm liber asupra a orice poate interesa curiozitatea publicului în materie de ştiinţă, artă, cărţi etc., etc. Fără a lua partea nimănui şi fără a jigni pe nimeni”, periodic de formatul ziarelor englezeşti ale lui Addison, Steele, Johnson etc., redactat aproape în întregime de Prevost, care a apărut între 1733 (24 martie) şi 1740. Conţinea aprecieri inteligente şi nuanţate asupra literaturii’ engleze şi franceze. Bineînţeles că Prevost nu s-a uitat nici pe sine: în afara unor „confesiuni”, puneri la punct biografice şi replici la calomniile cu care era adesea împroşcat, a strecurat şi notiţe admirative despre romanele sale, precum aceasta, despre Manon Lescaut (nr. 36, T. VI, cât. De Sainte-Beuve, în Portraits litteraires, cât.): „De câtă artă nu a dat dovadă pentru a-i interesa pe cititori şi a trezi mila lor faţă de nenorocirile care se abat asupra acelei biete fete depravate! … De altfel, caracterul lui Tiberge, prietenul cavalerului, este admirabil. … Ca să nu mai vorbim de stilul acestei lucrări; nu găseşti în paginile ei niciun jargon penibil, nicio afectare nemăsurată, nici cugetări sofisticate; scrie natura însăşi. Cât de insipid pare în comparaţie cu acest scriitor autorul scrobit şi sulemenit! Nu aleargă după vorbe de duh sau după ce se numeşte astfel. Nu este un stil laconic, constipat, ci un stil fluid şi expresiv. Peste tot nu vezi decât descrieri şi sentimente, dar descrieri adevărate şi sentimente fireşti”. 34 Acest roman apăruse încorporat în volumul VII al Memoriilor unui Bărbat de neam (1731) şi nu atrăsese prea mult atenţia. La Rouen, în 1733, publicat în astă dată într-o ediţie de sine stătătoare. Este însă interzis la câteva zile după apariţie (5 octombrie 1733). Fu publicat din nou în 1738, tot încorporat în Memorii… fără să trezească fulgerele autorităţilor, apoi singur, ilustrat, la Amsterdam (1753), şi la Amsterdam şi Leipzig (1759). Soarta acestei povestiri de dragoste este stranie. Contemporanii i-au admirat stilul, protestând însă în numele pudoarei şi considerând-o de o perversitate dăunătoare (v. Mathieu Marais, Montesquieu, Marmontel, Rouille, Lenglet-Dufresnoy etc.). Preferau, pare-se, pe Cleveland (v. Grimm, Diderot, Rousseau). Romanticii, prin La pe care nu o voi uita nicicând, am fost arestat de poliţia londoneză pentru… fals în acte, şi învinuit de escrocherie caiifijcată, mai precis de a fi falsificat nişte semnături pentru a încasa niscai gologani 25. Am tras o spaimă grozavă, căci mi-era cam încărcată conştiinţa, dai’, slavă Domnului), totul s-a sfârşit cu bine, şi m-am putut întoarce la Paris, în 1734, spălat de orice acuzaţie. Întâmplarea a avut asupra mea efectul unui duş rece. M-a potolit definitiv. Cugetaserăm mult în închisoare şi mă căiserăm de patimile tinereţii. Am bătut smerit la multe uşi, m-am rugat fierminte, am făgăduit, am vărsat şi câte o lacrimă unde şi cum trebuia; eram sincer, asigurările mele nu puteau fi puse sub semnul îndoielii. Papa Clement al XII-lea îmi acordă iertarea (5 iunie 1735), şi m-am supus la o nouă perioadă de noviciat la abaţia de la Croix-Saint-Leufroy, lângă Evreux. În decembrie m-am întors la Parte, unde am fost numit capelan al prinţului de Conţi, post cu totul onorific. Locuiam pe strada Guenegaud şi, ca să trăiesc, m-am reapucat de scris cu mult succes: l-am terminat în sfârşit pe Cleveland, aducându-i ceva modificări, urmară apoi rând pe rând: Decanul din Killerine (1739), Istoria Margaretei de Anjou, regina Angliei, apoi cele două romane selectate cu mult gust de critica bucureşteariă pentru a forma volumul de faţă: Povestea unei grecoaice şi Memoriile pentru a servi la istoria Maltei, în sfârşit Campaniile filosofice ale domnului de Montcal. Deveniserăm un autor la modă, şi romanele îmi erau citite cu nesaţ în ditferite alcovuri. Acum, fu în sfârşit permisă şi difuzarea în Franţa a lui Manon. ia Credeţi că aceşti ani au fost ani de tihnă!? Nici vorbă! Mă sâcâia Lenki (care-şi zicea acum Doamna de Chester). Necazurile băneşti se înteţeau. Ba mai mult; împilns de aplecarea mea firească spre zeflemea, m-am lăsat ademenit să colaborez la o foaie satirică şi am fost silit să-mi strâng peste noapte catrafusele şi să reiau calea exilului, la Bruxelles şi la Frankfurt. Exil care, din fericire, nu a durat mult şi care mi-a fost de folos, căci în-a îngăduit să pun capăt, în sfârşit, legăturii mele cu Doamna de Chester. Întors în patrie, m-am stabilit la Chaillot[18], loc încântător de bucolic, unde am tradus vestita Clarisse Harlowe de Richardson (1751). M-am îngrijit şi de vilitorul lui Manon, publicând la Amsterdam două noi ediţii, în 1753 şi 1759. De-abia în 1754 am obţinut de la papa Benedict al XIV-lea prioratul de la Saint-Georges-de-Gesne, lângă Mans. M-am stabilit atunci, împreună cu drăguţa doamnă Gentil, care se îngrijea de confortul meu material, la Saint-Firmin, un sătuc nu departe de Chantilly, unde am trăit într-o deplină singurătate, având legături doar cu benedictinii de la Chantilly, lucrând, citind, meditând şi rugându-mă. Un mucalit mi-a descris înfăţişarea, la acea epocă, într-un catren mediocru pe care vă las să-l judecaţi: L’abbe brillait d’un embompoint charmant, Et digne de prelature. Tout respirait dans sa figure La tendresse et le sentiment.87 Într-o zi, la 23 noiembrie 1763, pe când mă plimbam în pădurea de la Courteuil, am avut o ruptură de anevrism. Prietenii mei din Saint-Nicolas-d’Acy mi-au găsit trupul neînsufleţit, şi am fost îngropat după. Legea credinţei mele, în biseriica din acel loc, o clădire a benedictinilor. S-a pretins că nu muriserăm atunci, în pădure şi că mi-am revenit pe masa de autopsie, dar că, îngrozit de ce văzui, mă hotărâserăm să nu mă mai agăţ de viaţă şi-mi dăduserăm duhul. Nu este nevbiie să vă spun că este o minciună sfruntată, deşi până şi bunul Sainte-Beuve a acreditat-o[19]. Şi-astfel mă săvârşii din astă-lume… Cam atât despre viaţa mea, bună, rea, cum a fost. De vreţi mai multe amănunte, consultaţi notele cu care mi-am împănat relatarea, precise, exacte, după toate regulile erudiţiei; dacă nu vă mulţumesc, recurgeţi la bibliografia de care s-au folosit; iar dacă nici atunci nu vă va fi fost curiozitatea împăcată… mă voi bucura aflând că se porneşte o nouă cercetare şi mă voi simţi şi: mai trainic înfipt în veşnicia gloriei. Cât despre operă… Acum pana-mi şovăie, mintea mi se întunecă, obrajii mi se acoperă de bujorii modestiei… S-au spus atâtea despre mine, în diferite epoci, folosind limbi şi – cum le spuneţi? — metalimbaje diferite! Să mă încumet oare să vorbesc despre ea?! Doar nu mai sunt junele de patruzeci de ani care edita Le Pour et le Contre şi-şi făcea singur reclamă! Atât pot să vă spun, spre mândria mea: că este destul de întâlnsă – circa una sută douăsprezece volume – fapt de care nu puţin mă fălesc… căci eram iute la pană, ca şi la patimă sau la mânie. Nu vă pot înşira acum toate titlurile, ci doar pe cele pe care le socotesc mai importante: mi se pare concluzia cea mai potrivită!: Aventurile lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, roman satiric (1724); Odă întru slava sfintului Francisc-Xavier, apostol al Indiilor (1727); Memoriile unui Bărbat de neam, 7 volume (1728—1731); Filosoful englez sau Povestea domnului Cleveland, copil din flori al lui Cromwell, scrisă de el-însuşi şi tradusă din limba engleză de către autorul Memoriilor unui Bărbat de neam, 8 volume (1731—1739) (Domnul Fabre este de părere că din Cleveland s-ar mai putea selecţiona o altă poveste, la înălţimea celor două din prezentul volum: episodul lui Cecile); un neaş-teiat atac de apoplexie îl lăsă întins pe pământ, în nesimţire. Sosiră nişte ţărani, îl duseră în satul vecin şi crezându-l mort, un felcer neştiutor porni să-i facă autopsia. Trezit de tăişul scalpelului, Prevost muri curând, pradă unor dureri îngrozitoare.” (Portraits litteraires, op. Cât.) Le Pour et le Contre, lucrare periodiică de un stil cu totul nou… (1733—1740); Decanul din Killerine, 6 volume (1735—1740); Istoria Margaretei de Anjou, regină a Angliei, 2 volume (1740); Povestea unei grecoaice, 2 volume (1740); Istoria tinereţii Comandorului de *** sau Memorii pentru a servi la Istoria Maltei, 2 volume (1741); Campanii filosofice sau Memoriile domnului de Montcal, aghiotant al domnului mareşal de Schomberg, volume (1741); Istoria lui Wilhelm Cuceritorul, duce de Normandia şi rege al Angliei, 2 volume (1742); Istoria lui Cicero, volume (1743—1744); Memoriile unui Bărbat cinstit (1745); Istoria generală a călătoriilor, 15 volume (1746—1759). La această listă, incompletă, adaug numeroase traduceri din literatura engleză, printre care Pamela (1742), Clarisse Harlowe (1751) şi Povestea cavalerului Grandison de Richardson (1751) şi scrieri de Sheridan şi John Haw. Kesworth… FRANgOIS-ANTOINE PREVOST D’EXILES ALIAS MICAELA SLAVESCU * Pentru cititorul familiarizat cu aventurile cavalerului Des Grieux şi-ale luil Manon Lescaut[20], cele două romane din volumul de faţă se înfăţişează ca două variaţiuni pe aceeaşi temă a iubirii (nefericite), veche cât lumea şi mereu nouă: prima, cea a ambasadorului Franţei la Constantinopole, zbuciumată, roasă de neliniştea lăuntrică a unei patimi neîmpărtăşite,. Ce se complace într-o tulbure intimitate otrăvită de o chinuitoare gelozie, a doua, cea a comandorului de Malta, mai neprevăzută, bogată în peripeţii stranii şi variate, desfăşurându-se kaleidoscopilc într-o îmbulzeală de evenimente tragi-comice, în contact permanent cu moartea care seceră nemilos, cu multă oportunitate, deopotrivă pe cei răi şi pe cei buni. În centrul ambelor povestiri, cuplul, un bărbat şi o femeie, lega*ţi prin fitrele multiple ale unor sentimente pătimaşe, patetice, adesea contradictorii sşu enigmatice, în jurul căruia gravitează sau evoluează alte cupluri, proiectare atenuată a celui central, simplificate, clădite pe dimensiuni miinore sau parodice. Un balet de însoţiri „a la Watteau”, având discreta impudoare a unui carr. Aval cu Sâăşti în care totul pare îngăduit şi totul tăinuit sau se crede astfel, urcând şi coborând agale scara ierarhiilor sociale, cu nonşalanţă aparentă, deşi cu un siţmţ adânc înrădăcinat al drepturilor şi obligaţiilor de castă. În cadrul acestui cuplu el are cuvântul, şi ea ascultă, el hotărăşte şi ea se supune – sau dacă refuză s-o facă, o clipă răzvrătită, este curând obligată să cedeze, căci el o ţine într-o dependenţă materială totală. El are cuvântul nu numai în virtutea binecunoscutei preeminenţe a puterii masculine faţă de slăbiciunea feminină, cil şi pentru a manipula mai comod conştiinţele cititorilor: ca să vadă. Spectacolul pe care-l reprezintă viaţa eroului luminat sub unghiul lui de iincidenţă, să-l înţeleagă aşa cum îl înţelege el, săjudece aşijderea, să-i împărtăşească identic nedumeririle şi durerile! Ambele romane sunt scrise la persoana Ia (cum tot la persoana la au fost scrise Manon Lescaut şi Memoriile unui Bărbat de neam, precum şi Cleveland sau Memoriile domnului de Montcal) şi reflectă un punct de vedere egocentrist infailibil, îngust-aristocratic, o concepţie despre lume de tip „ancien-regime” căreia i se adaugă o uimitoare, aproape înduioşătoare conştiinţă a superiorităţii francezului faţă de toate celelalte neamuri. În ambele romane (de fapt în mai toate), el se simte sau se crede un centru, un pivot, un simbol al perfecţiunii şi vrea ca toţi să-l privească astfel, iar obârşia îi este întotdeauna aleasă, averea importanţă şi ursitoarele în general clemente. El este abatele Prevost, şi dacă nu este chiar el, este proiectarea eului său, aşa cum şi l-a închipuit, sau aşa cum l-a visat, în clipa de cumpănă a vieţii când începi numărătoarea inversă. În aceste două romane, spre deosebire de situaţia din Manon Lescaut, accentul cade mai puţin asupra femeii decât asupra bărbatului. El este subiectul principal, ea fiind mai ştearsă (Helena) sau destul de enigmatică (Theophe). Dar în ambele cazuri, povestirile, „autobiografice11, sunt o cugetare amară (Povestea unei grecoaice) sau resemnat-înţeleaptă (Povestea comandorului) a unor bărbaţi ajunşi la vârsta maturităţii (spre deosebire de Des Grieux, narator şi el, dar care era încă un copil), ce-şi privesc, retrospectiv, erorile şi păcatele: ale tinereţii (comandorul), ale vârstei mature (ambasadorul). De ce această nedezminţită preferinţă a lui Prevost pentru forma autobiografică, pentru Memoriile deghizate? într-o pertinentă şi amănunţită analiză, Radu Toma ne răspunde80: pentru că în Veacul Luminilor, unde „actul de cooperare romanescă nu este posibil”, funcţionează o „regulă a sincerităţii” de tip deosebit, care cere, ba reclamă cu insistenţă „validarea” poveştii spuse de către cel căreia i se adresează (în speţă, de către interlocutorul-cititor, în acelaşi timp beneficiar şi judecător sau cenzor al povestirii), asupra căruia trebuie deci să se exercirte o presiune-seducţie care să ducă la convingerea lui, la o interpretare a evenimentelor în sensul dorit de narator, şi în ultimă instanţă la acea manipulare a conştiinţei sale despre care vorbeam mai) sus. Eul-narator („totodată personajul principal al naraţiunii”) sau „narator autodiegetic” trăieşte o serie de evenimente, comportându-se însă în acelaşi timp ca un martor al lor, dar şi ca un judecător/cenzor şi cerând de la interlocutorul său, cenzor implicit, o perfectă identitate de vederi cu ale sale; trebuie (sau ar trebui) să-şi domine interlocutorul pentru a-l face să trăiască „consubstanţial”. Altfel spus, în romanul Luminilor de tip memorialistic se tinde către o triplă suprapunere a „personajelor” romaneşti – erou-narator-cenzor – ce se înfruntă, garanţie supremă a autenticităţii şi veridicităţii povestirii care este dată în vileag. Interesul pe care-Tt prezintă povestirea astfel concepută se triplează, căci plăcerii ineditului, imboldului curiozităţii care obligă la lectură pentru recepţionarea elementului epic, epopeic: ce poate să se mai) întâmple? cum şi dacă va ieşi eroul din încurcătură? etc., i se adaugă o analiză simultană a actelor şi gândirii eroului în funcţie de propria conştiinţă a cititorului, astfel înzestrat cu o luciditate sporită şi participând maii activ: are sau nu are eroul dreptate? ce a văzut sau crezut să fie oare adevărul sau doar aparenţe înşelătoare? — şi, în sfârşit, o validare a comportamentului eroului-narator, făcut de cenzorul-cititor scăpat (sau nu) din operaţia de seducere încercată de eroul-narator: cum de a putut acesta să fie atât de naiv, să se lase atât de uşor înşelat (sau dimpotrivă, cu ce inteligenţă a privit. Lucrurile!)? cu concluzia, inevitabilă: aventura a constituit (sau nu a constituit) un eşec. Dar în romanele lui Prevost, aventura constituie întotdeauna un eşec… concluzia amară adusă de însuşi scriitorul vieţii sale. 3® în Epistemă, ideologie, roman. Secolul XVIII francez. Univers, 1982, pp. 90 şi urm. În Povestea unei grecoaice eroul este un om în vârstă, de neam ilustru, aproape inepuizabil de bogat şi ocupând, pe deasupra, un loc politic însemnat: ambasador al unei „superputeri” creştine la înalta Poartă, ceea ce-i creează la Constantinopole un statut aparte fără a-i răpi, de altfel, prea mult din preţiosul său timp. Este, fireşte, foarte mulţumit de sine şi de câte ori se autocontemplă, satisfacţia i se maniifestă în chip de-a dreptul comic. Rosteşte cu infatuare cuvintele „la noi”, „în ţara noastră” etc., relevând în treacăt, ca din întâmplare, semnele de admiraţie şi supunere ce i se adresează, împarte sfaturi în dreapta şi în stânga, bineînţeles infailibile (ca de pildă cele pe care le dă judecătorului turc care îl condamnase pripit la moarte pe tatăl adopt:’lv al lui Theophe) şi nu pregetă să-şi sublinieze maturitatea şi superioritatea amintind aplecarea lui nedezminţită în cugetare. Într-adevăr, textul este împănat de afirmaţii-constatări de tipul: „gândii”, „socotii”, „cugetail”, „îmi dădui seama” etc. (urmate de o hotărâre materializată într-o poruncă straşnică) şi care, fiind rodul reflecţiei unui personaj de valoarea lui, ar fi trebuit să ducă nedezminţit la rezultate favorabile; dar nicidecum! şi aici intervine „comicul” situaţiei, ironia care sub-tinde textul în cadrul fiecărui episod: căci socotelile bietului ambasador se dovedesc întotdeauna greşite şi provoacă de nu chiar catastrofe, cel puţin situaţii extrem de neplăcute, orice acte – cugetate – ale sale, chiar şi cele mai generoase în aparenţă, întorcându-se împotriva lui, – pentru că nu le eântărise îndeajuns, mintea-i fiind opacă la orice mod de gândire sau concepţie despre viaţă care nu se suprapune cu ale lui. De unde singurătatea lui morală pe care nici averea, nici rangul (sau poate tocmai ele) nu reuşesc s-o împiedice. Între ambasadorul îndrăgostit, îmbătrânit şi bătrânicios şi restul lumii se cască un hău, căci toţi îl privesc de departe, ostil sau interesat, dar niciodată cu afecţiune şi înţelegere. Treapta pe care l-a aşezat statutul său social – de care nu poate sau nu ştie să se desprindă, cu mintea-i modelată de educaţie şi de prejudecăţi – este prea înaltă şi-l face de neînţeles sau nesuferit tuturor celor care-l înconjoară. Slujitorii? îl trădează! Prietenii? îl înşală (cum la rându-i şi el îi înşală)! Persoanele cărora le vine în ajutor cu o generozitate (dealtminteri calculată)? îi răspund prin nerecunoştinţa! Cele pe care le tocmeşte sporadic ca să-i aducă anume servicii? Nu au alt scop decât să profite de pe urma lui! în jurul lui doar minciună şi indiferenţă. Discrepanţa între ceea ce vrea să pară ambasadorul – în ochii lui, în ochii celorlalţi – şi ceea ce este în realitate, nu poate să nu-i scape cititorului-cenzor, cu mintea alertată chiar din primele pagilni de mărturisirile făcute de erou. Iar duelul-conflict ce-l opune lui Theophe devine din chiar această cauză mai pasionant, pe dublul plan al epicului şi al psihologicului, căci, în acest straniu cuplu, echilibrul este perfect între ceea ce îi apropie sau ar trebui să-i apropie şi ceea ce-i desparte iar sorţii de izbândă sunt, din această cauză, incerţi. Dacă el este un mare senior hărăzit cu toate privilegiile celor din fruntea ierarhiei sociale, şi ea o sclavă cumpărată şi-apoi redată uneil libertăţi care nu se deosebeşte decât prin nume de sclavie, în schimb el este bătrân şi ea tânără, iar recunoştinţa nu poate ţine loc de iubire, mai ales când gelozia ţese în jurul ei o pânză mai subtilă şi mai afurisită decât cea de păianjen. Desigur, Theophe este liberă, stăpână asupra purtării ei, dar trăieşte din liberalităţile celui care i-a plătit libertatea şi care de fapt nu încetează o clipă s-o dispreţuiască deoarece nu-i poate uita înjosirile, trecutului şi chiar obârşia necorespunzătoare, şi nu are dreptul să hotărască decât ceea ce i se impune sau i se sugerează: nu are dreptul să-şi părăsească binefăcătorul şi nici să iubească pe cine vrea ea. Ca să restabilească echilibrul dintre ei, – el, aşa de sus, ea, aşa de jos – şi să-şi (re) capete demnitatea, plasându-se pe planul de egalitate pe care el i-l refuză, ea nu poate decât să respingă iubirea, întâi condescendentă, apoi din ce în ce mai înflăcărată a celui care o striveşte sub povara generozităţii şi a dispreţului! său. S-o respingă chiar când i se oferă căsătoria – ultima abdicare săvârşită sub imboldul patimii frustrate de către seniorul înfumurat, subjugat de prejudecăţile de castă, dar robit la rândul lui de farmece inaccesibile: gest de supremă insolenţă care înclină de astă dată platoul balanţei în favoarea ei – şi-i atrage moartea. O moarte enigmatică, neaşteptată, ca şi purtarea ei, dar care proclamă, până dincolo de mormânt, victoria şi răzbunarea femeii înjosite o dată cu înfrângerea bărbatului prea încrezător în avantajele sale materiale şi în âtuurile sociale de care se serveşte cu sfidătoare aroganţă. Şi în Povestea Comandorului *** ne aflăm în prezenţa unui cuplu, totodată identic şi diferit de cele pe care le formează Des Grieux şi Manon, Ambasadorul şi Theophe. El – comandorul (pe a tund cavaler) este tânăr ca Des Grieux, în schimb de viţă veche şi putred de bogat ca ambasadorul, cu care mai are în comun excelenta părere despre propria-i persoană: „Sunt poate singurul cavaler al Ordinului nostru, care, dispunând de o avere însemnată şi de tot ce poate asigura o carieră strălucită în viaţă, s-a hotărât de bună voie să-şi asume îndatoririle unei vieţi pline de greutăţi”. Toate actele sale sunt determinate de conceptele de „nobilime” şi „măreţie”; purtarea, – guvernată de „bună-cuviinţă”: se crede, se vrea, un perfect gentilom, cu înfăţişare seducătoare şi de o straşnică vitejie, – şi o spune cu naivittate, ascunzându-se sub o falsă modestie care nu înşală pe nimeni. Ar fi săvârşit toi atâtea boroboaţe ca şi ambasadorul (ba chiar mai multe – sau mai puţine căci ele i-ar fi putut costa de multe ori viaţa!) dacă n-ar fi avut de strajă alături de el un Mentor devotat, un prileten nedezminţit, care gândeşte în locul lui şi-l scapă din toate necazurile în care îl cufundă nesăbuinţa sau înfumurarea. Acest prieten, viteazul şi înţeleptul Peres, pare a fi dublul său, pe cât de nefericit pe atât de cuminte. Dar… e spaniol, ceea ce îl aşază, bineînţeles, din punctul de vedere al vanitosului francez, pe o treaptă inferioară. De viţă veche, şi moştenitor al unui nume glorios, a fost exilat pe nedrept din patria sa, căzut în robie, scăpat de la moarte de tânărul cavaler graţie unui hazard al sorţii despre care nu se ştie cui îi va fi mai benefilc: franţuzului, pe semne, care şi-l va apropia pe spaniol copleşindu-l cu generozitatea sa (ah! cât de necesari sunt banii! pare a ofta abatele Prevost cam la un secol înaintea lui Balzac ) şi va fi admirabil slujit de inteligenţa acestuia, de simţul lui al măsurii şi al convenienţelor. A-l ajuta băneşte pe Peres nu reprezintă de altfel un sacrificiu pentru cavaler, cum nu reprezintă nici pentru ambasador: el dispreţuieşte, aristocratic, banul pentru care nu a trudit ca să-l agonisească şi pe care-l risipeşte dezinvolt, convins şi el că totul se poate cumpăra. În locul verbelor „a gândi”, „a socotii”, „a cugeta” pe care le conjugă ambasadorul, cavalerul, mai cinic, conjugă verbele „a plăti”, „a despăgubi”, „a înzestra” etc. Bineînţeles admirându-se nespus pentru generozitatea lui. La toate aceste „Calităţi” cavalerul adaugă un temperament vulcanic, care nu rezistă nurilor feminini. Îndrăgostit de Helena la prisma vedere, găseşte în această fetiţă gingaşă, veselă şi copilăroasă o pradă uşoară pe care o ademeneşte şi-o necinsteşte fără urmă de resnuşcare, refuzând chiar posibilitatea căsătoriei onorabile cu ea care i se oferă în momentul de vârf al patimii sale. Dispus să se lase ocărât şi batjocorit de cavalerii Ordinului din care făcea sau avea să facă parte, nu acceptă totuşi, ca ruşinoasă, potrivit unui ipocrit cod al onoarei, căsătoria cu femeia blândă şi iubitoare care îndurase multe neajunsuri de dragul lui şi pe care el o necinstilse, dar a cărei obârşie nu i se pare la înălţimea rangului său. Ba mai mult. Când biata Helena îşi pierde frumuseţea în urma unei cumplite boli, cavalerul o respinge cu neomenoasă răceală, iubirea-i pătimaşă fiind brusc înlocuită de aversiune, şi se străduieşte s-o căsătorească cu… feciorul lui, voind astfel s-o despăgubească „generos” şi să-i creeze un loc „onorabil” în societate”. Până la urmă o trimite într-o mănăstire, luând „toate măsurile care ar fi putut să-i facă soarta mai plăcută în refugiul ei”, îşi comunică hotărârea şi mamei tinerei femei, „care nu eziită s-o aprobe”; şi „şi-o îndeplini cu destulă generozitate ca să fie lăudat de toată lumea”. Astfel se sfârşeşte romanul, unul dintre cele mai cinice pe care le-a scris Prevost, în care şi-a turnat toată amărăciunea şi a plătit vieţii şi societăţii câte poliţe i-au stat la îndemână. Faţă de femei, în primul rând (de Lenki, poate?), la adresa cărora nu-şi maschează de astă dată dispreţul; faţă de oamenii bisericii apoi, prin intermediarul cavalerilor de Malta, prezentaţi ca semi-piraţi cheflii, afemeiaţi, setoşi de glorie şi bogăţii; faţă de moravurile strâmbe ale unei epoci fastuoase în aparenţă; şi faţă de el-însuşi, parcă flagelându-se pentru neghiobia de a fi nutrit atâtea iluzii de-a lungul an iilor zvăpăiaţi pe care-i trăise. Povestea Comandorului *** nu este însă mai puţin un roman scris cu har, cu o vervă neaşteptată, care transformă comedia în tragedie, tragedia în comedie şi carnavalul aventurilor într-o simbolică şi aiuritoare rostogolire a roţii sorţii, ilustrând perfect această afirmaţie mai timpurile a autorului: „Povestea pe care o scriu nu este compusă decât din acţiuni şi sentimente”. Iar nouă şi interesantă, în aceste două romane, este tocmai acea suprapunere a elementelor de comedie şi tragedie care nu exista atât de vădit în Manon Lescaut şi care provine din întâietatea pe care scriitorul o acordă martorului şi cenzorului faţă de eroul-narator care trăieşte aventura. Trăirea rămâne autentiică, dar în cadrul triplei suprapuneri despre care vorbeam (erou-martor-cenzor), rolul cenzorului se dilată perceptibil, se manifestă printr-o ironie mereu trează care luminează paginile, dându-le o savoare neobişnuită, scăldând aventura în zâmbet şi conferind celor mai neverosimile situaţii valoare exempiară de sftnbol. O uşoară alunecare, o mişcare de translaţie, puţină imaginaţie, – şi personajele zugrăvite devin tot atâtea cazuri „moderne11, susceptibile de a fi introduse în „contexte11 contemporane, şi deci foarte apropiate nouă. Căci epocile se succed, moravurile se schimbă, dar prejudecăţile continuă să existe şi enigmele iinimii şi sufletului omenesc rămân mereu aceleaşi, vii şi de nepătruns.   [1]               împlinesc în acest an de graţie, 1983, două sute optzeci şi şase de ani ! Smerit, cer scuze posterităţii pentru autocitare, procedeu de care mă voi folosi însă cît de des pentru a-mi mai scuti din oboseală, căci mi se pare cu totul inutilă transpunerea în alte cuvinte a cugetărilor pe care am apucat, în viaţă fiind, să le aştern odată pe hîrtie, şi certific autenticitatea lor, avînd drept martori pe toţi cei ce au binevoit a se îngriji de publicarea volumului de faţă ! [3]               între alţii Lescure (în prefaţa pe care o scrie la ediţia din 1879, Paris, A. Quantin)' : „Este o mărturisire prea puţin ascunsă sub ficţiunile- romanului. Este, fără îndoială, într-un cuvînt, povestea abatelui Prevost însuşi, în acelaşi timp erou şi victimă a uneia din acele pasiuni care nu se speriau de societatea îngăduitoare din timpul Regenţei, şi care, fugit din mănăstirea benedictină, cerea librarilor din Olanda, obişnuiţi cu asemenea solicitanţi, pîinea exilului plătită cu povestirea aventurilor care îl cauzaseră11. Sau Morillot (în Le Roman en France du XVIe sieele o nos jours : „Pentru a ne face o idee despre cine a fost abatele Louis Antoine Prevost d’Exiles, cel mai simplu este să recitim povestea bietului cavaler Des Grieux... Căci în viaţa autorului regăsim romanul său aproape în întregime**. Sau Joseph Aynard, in Journal des Debats din 2 nov. 1927 : „abatele Prevost este cavalerul Des Grieux** (»t. apud Eugene Lasserre, Manon Lescaut de l’Abbe Prevost, Paris, Societe Frangaise d’Editions Litteraires et Techniques, coli, „Les grands evenements litteraires“, 1930, p. 8). Sau chiar pe Harrisse după Deloffre, op. cit., pp. XXIV—XXV. [4]               Henri Harrisse, L’Abbe Prevost, Histoire de sa vie et de ses aeuvres d'apres des documents nouveaux, Paris, Calmann-Levy, Domnului L. Prevost d’Exiles, care dezminte şi respinge categoric această anecdotă despre ilustra sa rudă.) din cheltuieli. Trecu în Olanda. Înfăţişarea plăcută ce-i hărăzise natura, firea lui blajină, progresele pe care le făcuse în arta scriitoricească îi deschiseră uşile caselor celor mai de vază. Aici a do- [9]               Ibid., p. XXIX. [10]             Iată cum povesteşte întîmplarea Domnul Christian Melcher Holtzbecher, care a tălmăcit în 1732 volumele V, VI şi VII ale Memoriilor unui Bărbat de neam, şi căruia, deci, ar trebui să-i fiu recunoscător, dar care se arată cam aspru faţă de rătăcirile mele sufle teşti : „Un călugăr benedictin îşi lasă rasa şi se duce la Londra unde învaţă destulă engleză ca să se arate într-o casă distinsă. Părăsind haina călugărească, el şi-a părăsit şi religia, ca să o ia pe aceea care va fi pe placul stăpînilor ; îşi găseşte unul care îl scoate din marea sărăcie în care era. Neajungîndu-i să fie comeseanul binefăcătorului său, vrea să-i fie şi ginere : atîta îndrăzneală îl pune rău cu acea familie şi trebuie să-şi caute alt adăpost. Trece aşadar din nou peste mare..." (apud Deloffre, op. cit., pp. LI—LIV.) [13] Cit. apud E. Lasserre, op. cit., p. 32. ,0 Text apărut în Le Pour et le Contre, IV, cit. apud E. Lasserre, op. cit., pp. 32—33. [15]             Spune Ravanne : „...cum librarii îşi dăduseră seama că nu prea-i Stătea capul la treabă, l-au poftit să se stabilească la Haga, ca să lucreze sub supravegherea lor“. (cit. apud Deloffre, op. cit., p. LIX.) [16]             La 23 ianuarie 1733, Bruzen de la Martiniere scrie : „Ieri i s-au vîndut mobilele în faţa locuinţei sale. Nu erau încă plătite le dăduseră drept avans. Aşa se întîmplă cu călugării de teapa asta", (cit. apud E. Lasserre, op. cit., pp. 31—32.) Harpe, îl descoperă şi îi proclamă, unanim, cu entuziasm, calită 2,; Vezi Scrisoarea către Boucher de l’Etang din 30 iulie 1746 (?) citată de Harrisse p. 358, cit. apud Deloffre, op. cit., p. LXXII : „încep cu vestea că am părăsit centrul Parisului de vreo trei săp- tămîni. La vreo cinci sute de paşi de Tuileries (la Chaillot, n.n.) se află un deluleţ iubit de fire, ocrotit de zei etc. Acolo m-am stabilit pentru trei ani cu contract de închiriere în bună regulă, împreună cu drăguţa văduvă, îngrijitoarea mea, cu căţeluşa Loulou, o bucătăreasă şi un lacheu. Casa este frumoasă, deşi arhitectura şi mobilierul nu sînt dintre cele mai bogate. Dar priveliştea este încîntătoare şi grădinile aşa cum îmi plac. în sfîrşit, sînt cel mai mulţumit dintre oameni. Cinci sau şase prieteni, al căror număr sper că-1 veţi spori cînd vă veţi întoarce din călătorie, vin uneori să tăifăsuiască cu mine despre nebuneasca agitaţie a speciei omeneşti. Poarta-mi este închisă pentru tot restul universului. Ce spui despre acestea, dragul meu filozof ? [...] Mai devreme sau mai tîrziu, oamenii cu minte se îndrăgostesc de singurătate. Prea mult pierd trăind în afara lor“. „Gras şi rumen era acel abate / Cum se cuvine în călugărie / Iar pe laţa-i purpurie / Se citeau blîndeţe şi bunătate". (in Templul Memoriei, 1767, II, p. 48, cit. apud Deloffre, op. cit., p. LXXIII.) 2:1 Pentru toată această nefericită poveste, în care este limpede că Prevost nu a jucat un rol prea recomandabil, v. Deloffre, op. cit., p. LXVIII şi, mai ales, Claire-Eliane Engel, op. cit. [20]             între altele, graţie excelentei traduceri a lui Alice Gabrie- lescu, Univers, 1972.    

CUPRINS       VOLUMUL I.  VIZIUNEA I. Castelul din Ronquerolles II. Trei vizite III. Prima noapte. Noaptea din budoar IV. A doua noapte. Noaptea din odaia de culcare V. O noapte în diligenţă VI. Viziunea VII. Dragoste neprihănită VIII. Semiconcluzie IX. Un nou târg X. Reîntoarcerea la viaţă XI. Fostul notar şugubăţ XII. Începutul explicaţiei XIII. Cosi fan tutte XIV. Urmare XV. Urmare XVI. Cele trei fotolii XVII. Primul fotoliu XVIII. Cum au femeile amanţi XIX. Urmarea primului fotoliu VOLUMUL II.  O MICĂ INFAMIE XX. O mică infamie XXI. Al doilea fotoliu. Cine o va vrea, o va avea XXII. Urmarea celui de al doilea fotoliu. Scrisoarea XXIII. Cel de al treilea fotoliu XXIV. Servitorii cei buni XXV. O cură plăcută XXVI. Un marchiz XXVII. Doamna de Marignon XXVIII. Un al doilea Elleviou XXIX. Urmarea povestirii XXX. Ultimul popas de poştă XXXI. Cei patru candidaţi la însurătoare XXXII. Tranzacţie cinstită XXXIII. O noapte foarte agitată XXXIV. Ruina XXXV. Biata copilă XXXVI. Biata fată XXXVII. Din nou, biata fată XXXVIII. Iar biata fată XXXIX. Biata femeie XL. Biata mamă XLI. Ameţeala XLII. Expunerea XLIII. Prima întrevedere. Adunarea creditorilor XLIV. Soţia unui prost XLV. Un jurământ politic VOLUMUL III.  O SCENĂ CU ŞUANI I. O scenă cu şuani II. O intrigă la mănăstire III. Concluzie IV. Urmările unei glume V. Tetanos VI. Întâlniri VII. Un abate VIII. Povestea doamnei de Cerny IX. Femeia X. Soţul XI. Romanul unei ore XII. Capitol de roman XIII. Comentariul capitolului precedent XIV. Contrast XV. Visul XVI. Dragoste XVII.Recunoştinţă XVIII. Primul popas de poştă XIX. Al doilea popas de poştă XX. Al treilea popas de poştă XXI. Ultimul nemulţumit XXII. Hotărâre bună VOLUMUL IV.  SCLAVUL XXIII. Sclavul XXIV. Un poet artist, pitoresc şi modern XXV. Primul act XXVI. Actul al doilea XXVII. Actul al treilea XXVIII. Transformări XXIX. Bancherul XXX. Antreprenorul XXXI. Un gentilom şi un om sărac XXXII. O altă specie de gentilom XXXIII. O circulară electorală XXXIV. O afacere XXXV. Simple evenimente şi simplă morală XXXVI. Bunii magistraţi XXXVII. Ospiciul de nebuni XXXVIII. Începutul explicaţiei XXXIX. Triumful dragostei fraterne XL. O femeie cinstită XLI. Bunicul şi nepoata XLII. Un ucigaş XLIII. Castelul de Ronquerolles   VOLUMUL I. VIZIUNEA I. Castelul din Ronquerolles În 1 ianuarie 182… baronul François-Armand de Luizzi stătea în colţul unde ardea focul, în castelul său din Ronquerolles. Cu toate că n-am mai văzut acest castel de mai bine de douăzeci de ani, mi-l amintesc perfect. Contrar obiceiului castelelor feudale, acesta era aşezat în fundul unei văi; avea patru turnuri legate între ele prin patru corpuri de clădire, înălţate de nişte acoperişuri ascuţite, de ardezie, lucru rar în Pirinei. Aşa că atunci când priveai acel castel din vârful colinelor care-l înconjurau, părea mai curând o aşezare din secolele al şaisprezecelea sau al şaptesprezecelea, decât o fortăreaţă din anul 1327, epoca în care fusese construit. În copilăria mea, am vizitat adesea interiorul acestui castel şi-mi amintesc că admiram mai ales dalele mari cu care erau pardosite podurile unde ne jucam. Acele dale care făceau de ruşine lespezile amărâte din casa mea, apăraseră platformele castelului, când Ronquerolles fusese o fortăreaţă. Mai târziu, puseseră peste ele nişte acoperişuri ascuţite ca acelea care se văd la Poarta din Vincennes, dar fără a se atinge de construcţia iniţială. Astăzi, când ştim că dintre toate materialele durabile fierul e cel care ţine cel mai puţin, mă voi feri să spun că Ronquerolles părea a fi fost construit din fier, până într-atât îl cruţase timpul; sunt însă dator să afirm că acea vastă clădire se păstrase într-adevăr foarte bine. Ai fi spus că era vorba de capriciul vreunui bogat amator de stil gotic, care înălţase în ajun acele ziduri intacte, din care nici măcar o piatra nu se degradase; care desenase acele arabescuri înflorite, din care nicio linie nu fusese ştearsă, niciun detaliu stricat. Totuşi, nimeni nu văzuse vreodată pe cineva lucrând la întreţinerea sau la repararea acelui castel. Suportase multe schimbări din ziua în care fusese înălţat, dar cea mai ciudată era cea care se observa când te apropiai de Ronquerolles venind dinspre sud. Niciuna dintre cele şase ferestre aflate pe această parte a clădirii nu semăna cu celelalte. Prima din stânga, cum te uitai la castel, era o fereastră în ogivă, cu o cruce de piatră cu muchiile tăiate, care o împărţea în patru compartimente împodobite cu vitralii neschimbate. Cea care urma era asemănătoare cu prima, cu excepţia vitraliilor care fuseseră schimbate cu geamuri groase, albe, cu romburi de plumb, fixate în nişte rame mobile de fier. Cea de a treia fereastră îşi pierduse ogiva şi crucea de piatră. Ogiva părea să fi fost zidită cu cărămizi; şi o tâmplărie compactă, unde se deplasa ceea ce noi am numit mai târziu ferestre în formă de ghilotină, înlocuise geamurile cu ramă de fier. A patra fereastră împodobită cu două geamuri, unul interior, altul exterior, amândouă cu cremone şi cu ochiuri mici, era, în plus, apărată de un oblon vopsit în roşu. A cincea n-avea decât un geam cu pătrate mari şi cu o draperie verde. În sfârşit, a şasea era împodobită cu un vast cristal în dosul căruia se vedea un stor pictat în culori din cele mai vii. Această ultimă fereastră era, în plus, apărată de obloane îndesate cu câlţi. Zidul continua după cele şase ferestre dintre care ultima fusese zărită de locuitorii din Ronquerolles a doua zi după moartea baronului Hugues-François de Luizzi, tatăl baronului Armand-François de Luizzi, adică în dimineaţa zilei de întâi ianuarie 182… fără ca cineva să poată spune cine străpunsese zidul şi meşterise fereastra aşa cum arăta ea. Lucrul cel mai ciudat e că se povestea că toate celelalte ferestre apăruseră în acelaşi fel şi în împrejurări asemănătoare, adică fără să fi fost cineva văzut că execută, cea mai măruntă lucrare şi întotdeauna a doua zi după moartea proprietarilor castelului. Fapt sigur era că fiecare dintre aceste ferestre aparţinea unuia dintre dormitoarele care fuseseră închise pentru a nu mai fi redeschise niciodată, din moment ce persoana care ar fi trebuit să le ocupe încetase să mai existe. Probabil că dacă Ronquerolles ar fi fost locuit tot timpul de proprietarii săi, acest ciudat mister ar fi tulburat mult mai mult populaţia din jur; dar de mai bine de două secole fiecare nou moştenitor Luizzi nu-şi făcea apariţia decât douăzeci şi patru de ore în acel castel, după care îl părăsea pentru a nu se mai înapoia niciodată. Aşa făcuse şi baronul Hugues-François de Luizzi; iar fiul său François-Armand de Luizzi, sosit în întâi ianuarie 182… îşi anunţase plecarea a doua zi. Portarul nu aflase de sosirea stăpânului său decât atunci când îl văzuse intrând în castel; iar mirarea acelui om de treabă se preschimbase în groază atunci când – vrând să pregătească un apartament pentru noul sosit – îşi văzu stăpânul îndreptându-se către coridorul unde se aflau camerele misterioase despre care am vorbit, şi descuind, cu o cheie pe care o scosese din buzunar, o uşă pe care portarul încă n-o văzuse, uşă ce dădea spre coridorul dinăuntru, aşa după cum fereastra cea nouă dădea spre faţadă. Aceeaşi deosebire putea fi observată şi la uşi ca şi la ferestre. Fiecare era de un stil diferit, iar ultima era din lemn de palisandru încrustat cu aramă. După ultima uşă, peretele continua pe coridor, aşa cum continua şi afară, faţada, după ultima fereastră. Între cele două ziduri goale şi impenetrabile se aflau, probabil, alte camere; dar destinate, desigur, următorilor moştenitori ai familiei de Luizzi, ele rămâneau, ca şi viitorul de care ţineau, ferecate şi inaccesibile. Cele pe care le-am putea numi „odăile trecutului”, erau la fel de ferecate şi de necunoscute, dar măcar îşi păstraseră uşile prin care se putea intra în ele. Camera cea nouă, „camera prezentului” dacă vreţi, era singura deschisă; în tot timpul zilei de întâi ianuarie, toţi cei care voiau puteau intra în ea. Coridorul, care nouă ni se părea că miroase un pic a alegorie, lui Armand de Luizzi i se păru că miroase a umezeală şi că e foarte friguros, aşa că porunci să se aprindă un foc zdravăn în căminul de marmură albă din noua sa cameră. Rămase acolo toată ziua, pentru a-şi pune în ordine actele de proprietate ale castelului Ronquerolles. În ceea ce priveşte castelul, nu erau prea multe bunuri de moştenit. Ronquerolles nu producea nimic şi nu costa nimic. Dar Armand de Luizzi avea în împrejurimi câteva ferme ale căror contracte expiraseră şi care trebuiau reînnoite. Alţi oameni decât fermierii care fuseseră poftiţi în odaia lui Armand ar fi fost foarte surprinşi de moderna sa eleganţă. Această odaie era în întregime în stil Ludovic al XV-lea, cu alte cuvinte, la mobilarea ei îşi dăduseră mâna grotescul cu incomodul. Cum câteva case vechi din împrejurimi mai păstraseră unele mobile originale din acea epocă, s-a observat că eleganţa lui Luizzi trecea drept o vechitură în ochii gentilomilor noştri de la ţară, care socotiră toate ornamentele şi rococoul din noua cameră cu mult mai prejos decât comoda şi secreterul de acaju al nevestei notarului. În concluzie, întreaga zi trecu în discuţii şi în încheierea noilor contracte cu ţăranii de pe moşiile sale, aşa că abia spre seară Armand de Luizzi rămase în sfârşit singur. După cum am mai spus, se aşezase în colţul unde se găsea căminul; alături se afla o masă, pe care ardea o singură lumânare. În timp ce Armand se cufundase în gândurile sale, pendula bătu mai întâi miezul nopţii, apoi douăsprezece şi jumătate, unu, unu şi jumătate. La bătaia care vesti această oră, Luizzi se ridică şi începu să se plimbe agitat prin odaie. Armand era un bărbat înalt; trupul lui dovedea forţă, iar expresia trăsăturilor sale vedea hotărâre. Totuşi, omul tremura şi agitaţia sa sporea pe măsură ce acele pendulei se apropiau de ora două. Din când în când, se oprea ca să asculte dacă nu se auzea vreun zgomot din afară; dar nimic nu tulbura tăcerea solemnă de care era înconjurat. În sfârşit, Armand auzi acel mic declic care precede bătaia pendulei. O paloare subită şi profundă se răspândi pe chipul său; un moment, rămase nemişcat şi închise ochii ca un om ce nu se simte bine. În acea clipă, răsună prima bătaie a pendulei ce urma să anunţe ora două. Zgomotul păru să-l facă să-şi vină în fire; aşa că, înainte de a fi răsunat şi cea de a doua lovitură, Armand înşfăcă un clopoţel de argint de pe masă şi-l scutură cu putere, rostind un singur cuvânt: „Vino!” Oricine poate avea un clopoţel de argint, oricine îl poate scutura la ora două noaptea rostind cuvântul „Vino!”, dar mai mult ca sigur că nu va sosi la nimeni cel care a sosit la Armand de Luizzi. Clopoţelul pe care-l scuturase cu putere nu scoase decât un clinchet slab şi nu sună decât o singură dată, un sunet care vibră trist şi fără rezonanţă. Când rostise cuvântul „Vino!” Armand strigase cât îl ţinuse gura, ca şi cum ar fi chemat pe cineva de departe şi totuşi vocea, deşi puternică, nu avu nici pe departe acel ton poruncitor şi categoric pe care ar fi dorit el să i-l imprime. Aducea mai curând cu o rugăminte timidă ce-i scăpase de pe buze, încât se miră el însuşi de acel straniu rezultat, când iată că zări, în locul pe care abia îl părăsise, o fiinţă ce putea fi un bărbat, fiindcă avea un aer mult prea sigur de el; dar care putea fi şi femeie, fiindcă avea chipul şi mâinile delicate; dar care era cu siguranţă diavolul, pentru că nu intrase pe nicio uşă, ci apăruse, pur şi simplu, ca din pământ. Era îmbrăcat într-un halat de casă cu mâneci drepte, din pricina căruia Luizzi nu-şi putu da seama de la început de sexul celui care-l purta. Armand de Luizzi observă în tăcere ciudatul personaj, în vreme ce acesta se aşeză comod într-un fotoliu stil Voltaire, aflat aproape de foc. Nou-venitul se aplecă nepăsător în faţă şi-şi îndreptă către foc degetul mare şi arătătorul mâinii sale albe şi efilate; cele două degete se lungiră peste măsură, ca două vătraie cu care apucă un cărbune aprins. Diavolul, căci era chiar diavolul în persoană, îşi aprinse o ţigară pe care o luă de pe masă. Trase un fum, apoi aruncă ţigara cu silă, spunându-i lui Armand de Luizzi: — N-ai nişte tutun de contrabandă? Armand nu răspunse. — În acest caz, te rog să-l accepţi pe al meu. Şi dădu la iveală, din buzunarul halatului, un mic portţigaret, de un gust desăvârşit. Scoase două ţigări şi aprinse una cu tăciunele pe care continuase să-l ţină în mână, apoi i-o întinse lui Luizzi. Cum acesta îl refuză, diavolul îi spuse pe un ton foarte firesc: — Aha, faci pe sfântul, amice! Cu atât mai rău! Apoi începu să fumeze, cu trupul uşor aplecat înainte şi fluierând, din când în când, melodia unui contradans, acompaniindu-se cu o uşoară mişcare a capului, cât se poate de impertinentă. Luizzi rămăsese ca o stană de piatră în faţa acelui diavol ciudat. În sfârşit rupse tăcerea şi, înarmându-se cu acea voce vibrantă şi sacadată care constituie melopeea dramei moderne, spuse: — Fiu al infernului, te-am chemat… — Mai întâi, dragul meu, zise diavolul întrerupându-l, nu pricep de ce mă tutuieşti; e un lucru de cel mai prost gust. Un obicei pe care şi l-au luat toţi acei care-şi spun între ei „artişti”; prietenie falsă, care nu-i împiedică să se invidieze, să se urască şi să se dispreţuiască. E un fel de a vorbi prin care romancierii şi dramaturgii îşi exprimă pasiunile împinse dincolo de orice limită şi la care oamenii bine-crescuţi nu recurg niciodată. Dumitale, care nu eşti nici scriitor, nici artist, ţi-aş rămâne foarte obligat dacă mi-ai vorbi ca unui om civilizat, ceea ce-ar fi mai mult decât plăcut. Îţi atrag de asemenea atenţia că, numindu-mă „fiu al infernului”, repeţi una dintre acele prostii rostite în toate limbile pământului. Nu sunt „fiul infernului”, aşa cum nici dumneata nu eşti fiul odăii acestea, numai fiindcă locuieşti în ea. — Eşti totuşi cel pe care l-am chemat, răspunse Armand cu o voce dramatică. Diavolul îl privi pieziş şi replică, cu o superioritate voită: — Eşti o puşlama! Ce, crezi că vorbeşti cu sluga dumitale? — Vorbesc cu cel care e sclavul meu, strigă Luizzi punând mâna pe clopoţelul aflat în faţa lui. — Cum doreşti, domnule baron, răspunse diavolul. Dar, pe legea mea, eşti într-adevăr un tânăr al epocii noastre, ridicol şi încăpăţânat. Pentru că ţii atât de mult să fii ascultat, ai fi putut foarte bine să-mi vorbeşti politicos, fiindcă nu te-ar fi costat nimic. De altfel, asemenea maniere nu fi se potrivesc decât bădăranilor parveniţi care, dacă se lăfăie în fundul caleştii lor, îşi închipuie că sunt obişnuiţi de când lumea cu aşa ceva. Dumneata te tragi dintr-o veche familie, porţi un nume destul de aristocratic, ai un aer distins şi vrei să pari ridicol, numai ca să fii remarcat. — Dracul îmi face morală! E ciudat şi… — Eu zic să n-o iei pe de lături, ca un ministru. Nu mă obliga să ascult nişte vorbe stupide, ca să am plăcerea de a ţi le întoarce. Eu nu fac morală cu ajutorul cuvintelor, e o treabă pe care am lăsat-o pe seama pungaşilor şi a femeilor întreţinute; urăsc şi-i blamez pe cei ridicoli. Dacă Cerul mi-ar fi acordat cinstea de a avea copii, le-aş fi dat orice alte vicii, dar nu ridicolul. — Şi totuşi, încurajezi ridicolul, nu? — Mult mai puţin decât cel mai virtuos burghez din Paris. A profita de pe urma viciilor, nu înseamnă a le şi avea. A pretinde că diavolul are vicii, e ca şi cum ai afirma că medicul, care trăieşte de pe urma infirmităţilor tale, e bolnav, că avocatul, care se îngraşă de pe urma proceselor tale, e un şicanator, şi că judecătorul, care e plătit pentru a pedepsi crimele, e un criminal. Dialogul avu loc între acel personaj ciudat şi Armand de Luizzi, fără ca vreunul dintre ei să se fi mişcat din locurile lor. Până în acel moment Luizzi vorbise mai mult pentru a nu arăta cât era de uluit, decât pentru a spune ceea ce dorea. Dar iată că încet-încet, începu a-şi veni în fire şi, după uluirea pe care i-o pricinuiseră chipul şi manierele interlocutorului său, se hotărî să abordeze un alt subiect, sigur că mult mai important pentru el. Luă deci un al doilea fotoliu, se aşeză în el de cealaltă parte a căminului şi-l examină pe diavol de aproape. Armand putu acum să admire mai bine eleganta subţirime a trăsăturilor şi formelor oaspetelui său. Dacă n-ar fi fost vorba de un diavol, cu greu ar fi putut afirma dacă acel chip palid şi frumos, acel trup gingaş şi nervos aparţineau unui tânăr de optsprezece ani, devorat de dorinţe încă necunoscute, sau unei femeie de treizeci pe care plăcerile o epuizaseră. Cât despre voce, aceasta ar fi părut prea gravă pentru o femeie, dacă n-ar fi apărut între timp contraaltele, acea voce gravă feminină care făgăduieşte mai mult decât dă. Privirea, cea care ne trădează gândurile ori de câte ori îi privim în ochi pe cei din jur, privirea diavolului nu spunea nimic. Ochii acestuia nu vorbeau; vedeau. Armand îşi isprăvi în tăcere cercetarea şi, convins că o controversă cu acea fiinţă inexplicabilă nu i-ar fi reuşit, luă clopoţelul de argint şi sună încă o dată. La acea poruncă, pentru că poruncă era, diavolul se ridică şi rămase în picioare în faţa lui Armand de Luizzi, ca un slujitor care aşteaptă ordinele stăpânului său. Acea mişcare, ce nu durase nici măcar o zecime de secundă, aduse o schimbare totală atât în fizionomia, cât şi în costumaţia diavolului. Fiinţa fantastică de mai înainte dispăruse şi Armand văzu în locul ei un bădăran în livrea, cu nişte mâini grosolane în mănuşi albe de bumbac, roşu de băutură în obraz ca şi jiletca roşie, cu picioare mari în nişte pantofi grosolani şi fără ciorapi sub ghetre. — Iacă-mă, dom’le, zise nou-apărutul. — Cine eşti dumneata? strigă Armand, ofensat de aerul de prostie insolentă, tipul universal al servitorului francez. — Păi, nu-s valetul domnului? N-am să mai fac decât ce mi se spune şi decât ce mi se porunceşte. — Şi ce vrei să faci aici? — Aştept poruncile domnului. — Nu ştii de ce te-am chemat? — Nu, dom’le. — Minţi! — Mint, dom’le! — Cum te cheamă? — Cum veţi binevoi să-mi spuneţi. — N-ai şi tu un nume de botez? Diavolul nici măcar nu clipi. Dar întreg castelul începu să râdă, de la girueta de pe acoperiş, până jos, în pivniţă. Armand se sperie, dar, pentru a nu lăsa să se vadă acest lucru, se mânie. — În sfârşit, spune, n-ai şi tu un nume? — Am atâtea câte doriţi. Am slujit sub toate felurile de nume. Un gentilom emigrat care m-a luat în slujba lui în 1814, mi-a spus Brutus, pentru a umili, în persoana mea, Republica romană. De la el am intrat la un academician, care mi-a schimbat numele de Pierre, pe care-l aveam, în cel de La Pierre, ca fiind mai literar. M-a alungat pentru că am adormit în anticameră, în vreme ce stăpânul citea ceva, cu glas tare, în salon. Agentul de schimb care m-a luat apoi în slujba sa, a vrut să-mi dea, cu orice preţ, numele de Jules, pentru că aşa îl chema pe amantul nevesti-sii şi fiindcă bărbatul simţea o plăcere fără margini să-i spună soţiei sale: „Animalul ăsta de Jules! Bădăranul ăsta de Jules! Caraghiosul ăsta de Jules!” etc. Am plecat de la el de bunăvoie, sătul până în gât să tot trag ponoase pentru altul şi am intrat la o dansatoare, care întreţinea un pair al Franţei… — Poate vrei să spui că un pair al Franţei întreţinea o dansatoare? — Vreau să zic ce-am zis! Nu e o poveste prea cunoscută, dar pe care am să v-o istorisesc într-o zi, dacă veţi avea chef să publicaţi un tratat despre morală. — Iar te-ai apucat să faci morală? — În calitatea mea de slugă, fac şi eu ce pot… — Eşti deci servitorul meu… — Am fost nevoit. Am încercat să mă prezint în faţa domniei voastre sub altă înfăţişare; dar mi-aţi vorbit ca unui lacheu. Neputându-vă sili să fiţi politicos, m-am hotărât să fiu insolent, aşa că iată-mă precum m-aţi vrut. Domnul n-are nimic să-mi poruncească? — Da, am! Dar am să-ţi cer şi un sfat. — Domnul să-mi îngăduie să-i spun că numai în comediile din secolul al şaptesprezecelea, stăpânii îşi consultau slugile. — De unde ai aflat asta? — Din foiletoanele publicate în ziarele mari. — Deci, le-ai citit? Ei bine, ce părere ai? — De ce vreţi să-mi aflaţi părerea despre nişte oameni fără cap? Luizzi se opri, observând că n-avea s-o scoată la capăt nici cu noul personaj, după cum nu reuşise nici cu cel vechi. Aşa că puse mâna pe clopoţel. Dar, înainte de a suna din el, îi spuse diavolului: — Deşi eşti la fel de spiritual şi sub altă înfăţişare, nu pot discuta cu tine un subiect despre care trebuie neapărat să vorbim, atâta vreme cât îţi vei păstra acest aspect. Crezi că te-ai putea schimba? — Sunt la ordinele domnului! — Poţi să-ţi reiei înfăţişarea dinainte? — Cu o condiţie: să-mi daţi una dintre monedele aflate în punga de colo… Armand se uită şi zări pe masă o pungă pe care n-o mai văzuse până atunci. O deschise şi scoase din ea o monedă. Era dintr-un metal deosebit de preţios şi avea ca inscripţie cuvintele: „O lună din viaţa baronului François-Armand de Luizzi”. Pricepând imediat despre ce fel de plată era vorba, Armand puse piesa la loc, în punga ce i se păru foarte grea, ceea ce-l făcu să surâdă. — Nu pot plăti atât de scump un simplu capriciu! — Aţi devenit avar. — Cum adică? — Păi, până acum, aţi aruncat o droaie de monede din astea, pentru mult mai puţin decât v-am cerut eu. — Nu-mi amintesc. — Dacă-mi îngăduiţi să vă fac o socoteală, veţi vedea că nu există lună din viaţa dumneavoastră pe care să n-o fi dat pentru un lucru nechibzuit. — Se poate! Dar cel puţin am trăit! — Dacă ăsta-i sensul pe care-l daţi cuvântului „a trăi”… — Există mai multe? — Două, şi încă foarte diferite. A trăi, pentru unii oameni, înseamnă a-şi dărui viaţa tuturor cerinţelor ei. Cel care trăieşte astfel, cât timp e tânăr, se numeşte „un copil bun”; când se maturizează, e numit „un om de treabă” şi, „un bătrân cumsecade”, când îmbătrâneşte. Cele trei apelative au un sinonim comun: cuvântul „înşelat”. — Şi tu socoţi că eu am trăit ca un om înşelat? — Socot că domnul gândeşte ca şi mine, fiindcă n-a venit în acest castel decât pentru a-şi schimba felul de a trăi şi a adopta un altul. — Şi poţi să-mi spui care anume? — Cum ăsta e subiectul târgului pe care urmează să-l facem împreună… — Împreună? Nu, răspunse Armand, întrerupându-l pe diavol, nu vreau să am de-a face cu tine, treaba asta îmi repugnă total. Iar felul cum arăţi îmi displace şi mai mult. — E totuşi o şansă în favoarea dumneavoastră. Acorzi puţin celor care-ţi displac mult. Un rege care discută cu un ambasador care-i place, va face întotdeauna unele concesii periculoase; o femeie ce discută cu un bărbat căruia vrea să i se dăruiască, dacă bărbatul îi place, pierde întotdeauna jumătate din ceea ce se dă pentru astfel de lucruri. Un socru care încheie un contract de căsătorie cu un ginere care-i place, dă cel mai adesea, acestuia, dreptul de a-şi ruina nevasta. Ca să nu fii înşelat, e bine să faci afaceri cu oameni antipatici. În acest caz, sila ţine loc de raţiune. — Şi m-ar ajuta să te izgonesc, zise Armand, sunând din clopoţelul magic care-l obliga pe diavol să i se supună. Aşa cum dispăruse fiinţa androgină care apăruse la început, la fel dispăru nu diavolul, ci cea de a doua apariţie a sa, în livrea; Armand văzu în locul lui un tânăr destul de frumos. Acesta făcea parte din acea specie de oameni care-şi schimbă numele la fiecare sfert de veac şi care în epoca noastră sunt „la modă”, întins ca un arc între bretelele sale şi elasticul pantalonilor albi trecut pe sub tălpile ghetelor, îşi pusese picioarele cu ghetele sale lăcuite şi cu pinteni pe marginea şemineului şi se lăsase pe spate în fotoliul lui Armand. În rest, înmănuşat corect; cu manşetele scoase exact atât cât trebuia din mânecile fracului, ca să i se vadă butonii de briliant, cu lornion la ochi şi cu baston cu mâner de aur în mână, avea aerul unui amic venit în vizită la baronul Armand de Luizzi. Această iluzie merse atât de departe, încât Armand îl privi ca pe o cunoştinţă oarecare. — Am impresia că v-am mai întâlnit undeva. — Niciodată! Nu mă duc nicăieri. — Cred că v-am văzut călare prin pădure. — Nu merg călare niciodată. — Atunci v-am văzut în caleaşcă. — Nu se poate! Nu conduc. — Ei drăcie! Sunt sigur că am jucat cărţi cu dumneavoastră la doamna… — Nu, pun rămăşag. — Dar aţi valsat tot timpul cu ea! — Nu, eu galopez. — Nu i-aţi făcut curte? — Nu, nu i-am făcut… Luizzi simţi dorinţa de a-l şfichiui de câteva ori cu cravaşa pe acel domn, pentru a-l mai scoate puţin din tâmpenie. Totuşi, făcând apel la raţiune, începu a-şi da seama că dacă va continua să discute cu diavolul sub toate înfăţişările pe care şi le lua acesta, nu va ajunge niciodată la ceea ce-l frământa. Aşa că Armand luă hotărârea să termine cu el, cum terminase şi cu ceilalţi care i se înfăţişaseră şi, sunând din clopoţel, strigă: — Diavole, ascultă-mă şi slujeşte-mă! Nici nu apucă să rostească bine aceste vorbe, că cel pe care Armand îl chemase se şi arătă în toată sinistra lui splendoare. Era, într-adevăr, îngerul cântat de poeţi. Frumuseţe ofilită de mâhnire, alterată de ură, degradată de desfrâu, păstra încă, atâta timp cât chipul îi rămânea nemişcat, o veche urmă a originii sale celeste; dar, de îndată ce începea să vorbească, trăsăturile sale lăsau să se întrevadă o existenţă frământată de cele mai urâte patimi. Din toate expresiile respingătoare care se iveau, rând pe rând, pe chipul său, o silă profundă părea că le domină pe toate celelalte. În loc să aştepte ca Armand să-l întrebe ceva, i se adresă el primul. — Am venit ca să încheiem pactul pe care l-am făcut cu familia ta şi prin care sunt obligat să dau fiecăruia dintre baronii de Luizzi de Ronquerolles ceea ce-mi vor cere. Presupun că ai cunoştinţă despre condiţiile acestui pact. — Da, răspunse Armand. Fiecare dintre noi toţi îţi aparţine dacă nu poate dovedi că, timp de zece ani din viaţă, a fost fericit. — Şi fiecare dintre strămoşii tăi, reluă diavolul, mi-a cerut ceea ce socotea el că înseamnă fericirea, doar-doar mi-o scăpa în ceasul morţii. — Şi toţi s-au înşelat, nu-i aşa? — Toţi. Mi-au cerut bani, glorie, ştiinţă, putere, dar şi puterea, şi ştiinţa, şi gloria, şi banii i-au făcut nefericiţi. — Deci e un târg în folosul tău, pe care eu ar trebui să refuz să-l închei. — Poţi să refuzi. — Nu există nimic de cerut, care să te facă fericit? — Doar un singur lucru. — Sigur că tu n-ai să mi-l spui, ştiu asta! Dar îmi poţi spune măcar dacă-l cunosc? — Îl cunoşti; de altfel, e amestecat în toate acţiunile vieţii tale, uneori e chiar în fiinţa ta, cel mai adesea îl găseşti la alţii şi pot să-ţi spun că nu-i nevoie de ajutorul meu pentru ca majoritatea oamenilor să-l posede. — E vorba de o calitate morală? E ceva material? — Ei, prea vrei să ştii multe. Hai, ai ales? Spune repede, pentru că mă grăbesc să plec. — Adineauri nu erai chiar atât de grăbit. — Pentru că adineauri apărusem într-una dintre miile de înfăţişări sub care îmi place să mă ascund, ca să pot suporta cât de cât prezentul. Când îmi întemniţez fiinţa în pielea unui om vicios sau demn de dispreţuit, mă aflu la înălţimea secolului acesta în care trăiesc şi nu mai sufăr din pricina rolului ticălos pe care trebuie să-l joc. A existat o fiinţă de teapa ta, care, ajuns rege al micului regat al Sardiniei, a avut imbecila vanitate de a se intitula şi rege al Ciprului şi Ierusalimului. Vanitatea se satisface prin vorbe mari; dar orgoliul vrea lucruri mari şi tu ştii că el a fost cauza căderii mele; niciodată n-am fost supus la o atât de grea încercare. Aşa că, înfăţişarea asta pe care m-ai obligat s-o iau, mi-e odioasă şi insuportabilă. Grăbeşte-te să-mi spui ce vrei! — Încă nu ştiu. Am contat pe tine că ai să mă ajuţi să aleg. — Ţi-am spus că una ca asta mi-e cu neputinţă. — Poţi totuşi să faci şi pentru mine măcar ceea ce-ai făcut pentru strămoşii mei. Poţi să-mi arăţi, în toată goliciunea lor, patimile altor oameni, experienţele, bucuriile, durerile, secretele vieţii lor, ca să pot scoate din aceste învăţăminte lumina care să mă călăuzească. — Pot face orice. Dar să ştii că strămoşii tăi s-au angajat să-mi aparţină, înainte de a le fi povestit ceva. Uite hârtia asta: am lăsat în alb numele lucrului pe care mi-l vei cere, semnează, şi după ce mă vei fi ascultat, vei scrie tu însuţi aici ceea ce doreşti să fii sau ceea ce doreşti să ai. Armand semnă, apoi spuse: — Acum te ascult. Vorbeşte! — Nu aşa. Solemnitatea pe care mi-ar impune-o o asemenea înfăţişare primitivă, ar obosi frivola ta atenţie. Ascultă-mă: amestecat în viaţa oamenilor, iau parte la ea mult mai mult decât cred ei. Îţi voi istorisi povestea mea, sau mai curând pe a lor. — Aş fi curios s-o aflu. — Abţine-te! Căci din clipa în care mă vei pune să-ţi povestesc ceva, va trebui să asculţi totul, cu răbdare, până la capăt. Vei putea totuşi refuza să mă asculţi, dacă-mi vei da o monedă din pungă. — Sunt de acord, cu condiţia să nu fiu obligat să locuiesc tot timpul în acelaşi loc. — Du-te unde vrei, eu voi fi întotdeauna acolo unde îmi vei porunci să te întâlnesc. Dar gândeşte-te că numai aici mă poţi vedea sub adevărata mea înfăţişare. — Am dreptul să scriu ceea ce-mi vei povesti? — Poţi face ce doreşti. — Am dreptul să dezvălui confidenţele pe care mi le faci? — Dezvăluie-le. — Pot să le tipăresc? — Tipăreşte-le. — Le pot semna cu numele tău? — Semnează-le cu numele meu. — Când începem? — Când mă vei chema, sunând din acest clopoţel, la orice oră, în orice loc, pentru orice vei dori. Adu-ţi aminte doar că, începând de azi, n-ai decât zece ani ca să alegi ce doreşti. Pendula bătu ora trei şi diavolul dispăru. Armand de Luizzi rămase singur. Punga unde se aflau zilele sale rămăsese pe masă. Simţi dorinţa s-o deschidă ca să le numere, dar nu izbuti. Se culcă, deci, după ce-o puse, cu grijă, sub pernă.

Mascarada de Alberto Moravia MASCARADA   După aproape zece ani de crâncen război civil, naţiunea de peste ocean, decimată, distrusă, secătuită, îşi încredinţase soarta în mâinile generalului Tereso Arango. Pe cât de curajos, pe atât de vigilent, Tereso supravieţuise şi învinsese o jumătate de duzină de generali care, în fruntea armatelor, îşi disputaseră puterea de-a lungul celor zece ani de grele lupte interne. Tereso avea gusturi simple, militare, ca să nu le numim chiar primitive. Societatea strălucită a capitalei cu greu s-ar fi putut lăuda că l-a putut vedea mai de aproape, cu excepţia sărbătorilor patriotice şi a parăzilor militare. Saloanelor şi recepţiilor din înalta societate, Tereso le prefera cinele intime în compania vechilor tovarăşi de arme, luptele de cocoşi, coridele, teatrele populare sau, de ce nu, o carte bună de istorie sau muzica uşoară a unei obscure orchestre de chitară. Aşa se explică de ce Tereso, fire simplă şi rezervată, se încăpăţâna să refuze cu hotărâre, de mai mulţi ani, invitaţiile ducesei Gorina, cea mai cunoscută, mai bogată şi mai ospitalieră femeie nobilă din întregul ţinut, însă Gorina îşi jurase să pună capăt mizantropiei lui Tereso; cum complimentele şi linguşirile mieroase rămâneau fără efect, ducesa îşi pusese în cap să descopere punctul slab al generalului. Cu toată virtutea de care dădea dovadă, Tereso era bărbat, şi trebuia să aibă un punct slab. În spatele celor mai exaltate şi severe aere de superioritate, Gorina ascundea o şiretenie bonomă şi pătrunzătoare. Nu îi luă mult ca să descopere că Tereso, atât de puternic în război, se lăsa dezarmat la o singură privire a unei femei care îi plăcea şi că, mai ales, în momentul acela, era îndrăgostit de Fausta Sanchez, o văduvă foarte tânără, printre cele mai frumoase din societate. Aşa se face că ducesa o invită pe Fausta acasă la ea, o pofti în cabinetul ei privat şi se întreţinu cu ea preţ de câteva ore. Urmarea acestei întrevederi a fost că, după câteva zile, în timpul unei recepţii diplomatice, Tereso primi o nouă invitaţie din partea Gorinei. Pe Gorina, Tereso o ura, pentru că în ea vedea întrupate tot orgoliul, ignoranţa, corupţia şi vanitatea vechii clase aristocratice a ţării. Răspunse ca de obicei invitaţiei: îi părea sincer rău că trebuia să refuze, dar treburile statului îl împiedicau cu desăvârşire să-şi permită luxul unei distracţii ca aceea pe care ea i-o propunea. Impasibilă şi arogantă, Gorina lăsă să îi scape, ca din întâmplare, observaţia că acest refuz avea s-o supere, fără îndoială, pe marchiza Sanchez, care spera să-l întâlnească negreşit la petrecere. Tereso, care de luni de zile o urmărea fără sorţi de izbândă pe Fausta, la auzul numelui ei, îşi simţi inima, în ciuda vârstei şi a experienţei, tresărindu-i tinereşte în piept. — Dar de unde ştiţi, făcu imprudenţa să întrebe, că prezenţa mea îi va fi pe plac? — Dar cui nu i-ar fi pe plac prezenţa Excelenţei Voastre? îi răspunse Gorina, cu aerul că mai degrabă îi serveşte o lecţie decât că l-ar măguli. Tereso îşi muşcă buzele şi bătu sec în retragere: dacă Fausta dorea într-adevăr să-l vadă, nu avea decât să vină la palat în orele de audienţă şi avea să fie primită imediat. Da, Fausta îşi pierduse soţul, dar avea încă un frate, îi aminti ducesa; şi cum îşi putea imagina Tereso că fratele ei i-ar fi putut permite Faustei să treacă acel prag care se dovedise fatal reputaţiei atâtor femei? Era prea cunoscută fascinaţia pe care Tereso o exercita asupra femeilor pentru ca fratele Faustei să o expună unor asemenea riscuri. „Am priceput”, gândi Tereso, „preţul Faustei, pentru început, este participarea mea la petrecere”. Conchise că da, va veni la bal. Ce coincidenţă, adăugă cu ingenuitate, tocmai trebuia să meargă la Antigua, un orăşel nu departe de vila unde Gorina avea să dea petrecerea; va profita de ocazie să treacă şi pe la vila ei. Cu aceste ultime cuvinte, Tereso spera să o inducă în eroare pe Gorina asupra adevăratelor motive care îl făcuseră să-i accepte invitaţia. Gorina, în schimb, crezu că, în cele din urmă, peştele căzuse în plasă. În realitate, Fausta, de altfel în deplin acord cu fratele ei, îşi pusese în cap de multă vreme să devină amanta lui Tereso. Ştia însă că bărbaţii, şi mai ales cei puternici, acordă lucrurilor la care râvnesc o valoare cu atât mai mare, cu cât acestea se dovedesc mai greu de obţinut. A se lăsa invitată de Tereso la palat sau în una dintre reşedinţele lui de vânătoare ar fi însemnat să compromită de la bun început relaţia, să-i îngusteze dramatic durata şi s-o facă întru totul asemănătoare celorlalte. De aceea, Fausta se arătă foarte doritoare să afle părerea Gorinei, iar aceasta o sfătui să aştepte până la petrecerea pe care, în fiecare an, în aceeaşi perioadă, o dădea la vila sa de la ţară. În timpul petrecerii, Fausta urma, după multe încercări dificile, să-i dea de înţeles lui Tereso că nu îi era întru totul indiferent. Cele două femei aveau să-l manevreze în asemenea măsură, încât Tereso să fie mereu nesigur şi nesatisfăcut şi astfel să tragă cât mai multe foloase cu putinţă de pe urma lui. În felul acesta, recepţia se arăta a fi o încrucişare de interese. Odată obţinută încuviinţarea generalului de a participa la petrecere, ducesa îşi simţea satisfăcută vechea şi nesăţioasa ei vanitate de amfitrioană. Fausta, între timp, îşi întindea plasa. Fratele ei, Manuele, spera să îi smulgă generalului anumite favoruri care până atunci îi fuseseră mereu refuzate. În sfârşit, Tereso spera s-o cucerească pe Fausta. În ultima clipă, o altă intrigă veni să completeze tabloul celorlalte: era vorba de cea mai complicată dintre toate, urzită de şeful poliţiei, Osvaldo Cinco. Şeful poliţiei, un om mărunt, cu un cap mare şi mieros de cocoşat, cunoscut pentru crescătoriile sale de tauri de rasă şi pentru manşetele de mătase de culoare crem, mereu înnegrite şi mototolite, care îi atârnau mai mult de-o palmă de-a lungul mâinilor sale lungi şi păroase, în timp ce încerca zadarnic să şi le împingă înapoi, vedea cum, de câţiva ani încoace, pierdea tot mai mult teren în faţa lui Tereso. Îi fusese de un real folos generalului la începutul guvernării sale, când, pentru a calma ţara, se impunea intervenţia alternativă prin forţă sau moderaţie. Dar, cu timpul, Tereso începuse să se bucure de o popularitate în creştere şi generalul recursese din ce în ce mai rar la metodele nu tocmai transparente, ca să spunem adevărul, ale lui Cinco. Tereso, fără a da nimic de bănuit, înlocuise treptat angrenajul vechii puteri. Guvernul pe care îl conducea se voia din ce în ce mai benign şi patern; odată cu schimbarea vremurilor, tovarăşii vechi şi feroce din primele bătălii nu-şi mai aveau rostul. Dacă Tereso încă nu se descotorosise de şeful poliţiei, era pentru că îşi dădea seama că tot ceea ce era murdar în guvernul său, ceea ce mai rămăsese, cădea pe umerii lui Cinco, lăsându-l pe el imun. Dar, iubit cum era deja, Tereso nu mai avea nevoie de niciun fel de paratrăsnet. Se gândea să-l înlocuiască pe Cinco cu cineva nou, un funcţionar oarecare, devotat şi cinstit, fără trecut şi cu mâinile curate. Cu aceste intenţii, Tereso îi arăta o răceală vădită. Cinco, pentru care securitatea ţării se confunda cu opera propriei sale vieţi, şi se vedea nevoit s-o cedeze acum în mâinile cine ştie cărui subaltern, nu putea decât să deplângă această atitudine. Îşi dădea perfect de bine seama că motivul principal al schimbării sale din funcţia de şef al poliţiei erau liniştea fără precedent a ţării şi popularitatea fără pereche de care se bucura Tereso. Îi ajunse la ureche vestea că generalul avea să participe la petrecerea dată de Gorina şi îi fu cât se poate de clar că, dacă ar reuşi să însceneze în timpul petrecerii un atentat, Tereso, înspăimântat, ar fi putut să renunţe pentru un timp la ideea de a-l înlătura. Ştia prea bine că jocul era cât se poate de periculos; că în joc era nu numai cariera lui, ci propria sa viaţă. El era însă un jucător şi ştia că, cel mai adesea, loviturile periculoase au mai mulţi sorţi de izbândă. Se duse la Tereso şi, fără ocolişuri, îi dezvălui cum i se adusese la cunoştinţă că se pregătea împotriva lui un atentat, care urma să aibă loc în timpul petrecerii organizate de ducesa Gorina. — E o treabă foarte serioasă, încheie Cinco, e vorba de oameni disperaţi şi gata de orice... vă sfătuiesc, Excelenţă, să găsiţi un pretext pentru a nu lua parte la petrecere... e adevărat că în felul acesta nu vom putea pune mâna pe conspiratori... dar cel puţin vom evita orice risc... Prin aceste cuvinte alese cu grijă, Cinco spera să-l atingă pe Tereso în propriul orgoliu, să-i trezească spiritul cutezător şi să-l determine, în cele din urmă, să ia decizia contrară celei insinuate de şiretul şef al poliţiei. Numai că, de data asta, era în joc Fausta şi aventura cu ea şi Tereso, complet nepăsător în faţa pericolului, se temea ca nu cumva planul lui de seducţie să fie tulburat. — Îmi spuneţi că aveţi numele conspiratorilor..., spuse brusc, ei bine... arestaţi-i şi, cu asta, basta. — Cum am putea face aşa ceva, Excelenţă? replică şeful poliţiei, în timp ce îşi împingea la încheieturi manşetele de mătase, şifonate deja la acea oră matinală, avem nevoie de probe... minimum de probe... altfel vom aresta cetăţeni paşnici în loc de conspiratori... Întrevederea avea loc în sala bătăliilor, denumită astfel deoarece Tereso ceruse ca pereţii să fie pictaţi cu scene din cele mai importante lupte la care luase parte. Şeful guvernului se ridică de la masa de scris şi începu să se plimbe în sus şi în jos prin vastul salon. — Acesta e rezultatul sistemelor voastre mult lăudate, se auzea bombănind, se atentează asupra vieţii mele... o dată ies şi eu din această vizuină, şi mi se pregăteşte moartea... toată vina e a voastră... a poliţiei voastre blestemate care nu ştie să-şi facă meseria... dar am să vă dau afară... vă distrug... vă destitui pe toţi. Cinco, deloc intimidat, surâse. Ştia, din experienţă, că aceste răbufniri nu însemnau nimic. În accese de furie ca acesta la care tocmai asistase, Tereso îşi masca momentele de îndoială şi de reflecţie. Simţindu-se nesigur, poza cu un aer de siguranţă şi de agresivitate. De fapt, în clipa aceea, Tereso se gândea la Fausta şi se întreba ce avea să facă. Cinco avea dreptate: conspiratorii trebuiau prinşi asupra faptului. Pe de altă parte, exista riscul ca aventura, în agitaţia dezvăluirii atentatului şi a arestului, să fie compromisă iremediabil. Femeile sunt schimbătoare; trec cu uşurinţă prin idei şi sentimente. Era clar că Tereso îşi făcea destule iluzii cu privire la Fausta; n-avea cum să-şi dea seama însă că sentimentele ei nu puteau fi alterate în momentul dezvăluirii conspiraţiei. Brusc, îl întrebă pe Cinco dacă se simţea în stare să acţioneze fără ca petrecerea să fie afectată în vreun fel. Şeful poliţiei, care asta aştepta, îl asigură că va face faţă fără probleme: nimeni nu-şi va da seama de nimic. După ce în câteva rânduri îşi revărsă accesele de proastă dispoziţie, lui Tereso i se năzări că, dacă într-adevăr lucrurile aveau să meargă aşa cum Cinco îi promisese, şi ţinând cont de abilitatea verificată a acestuia, atunci nu încape îndoială că, în loc să-i tulbure aventura, episodul conspiraţiei i-ar fi adăugat un plus de savoare. Femeilor, se gândea Tereso, le plac bărbaţii curajoşi. În ochii Faustei el ar fi nu doar şeful guvernului, ci un bărbat care, deşi viaţa i-a fost pusă în pericol, a avut curajul să pună dragostea înainte de toate. Aici trebuie să recunoaştem că Tereso era realmente curajos şi că nouă oameni din zece, în locul său, ar fi ascultat sfaturile mincinoase ale lui Cinco şi ar fi renunţat astfel atât la petrecere, cât şi la aventură. Dar Tereso avea o stare de spirit pe care o au îndrăgostiţii şi bărbaţii trecuţi de prima tinereţe, o stare plină de agitaţie şi melancolie, pentru care moartea, departe de a fi o piedică, le aprinde pasiunea. Iar dacă atentatul şi-ar atinge ţinta, îşi spunea Tereso, n-ar exista pentru el moarte mai frumoasă: însângerat, în culmea gloriei şi a puterii, în braţele femeii pe care o iubea. Tereso avea pasiunea grandorii; pasiunea asta, care îl făcuse să urce de la gradul cel mai de jos până la înălţimile supreme ale puterii, îi dădea o infinită superioritate asupra tuturor miniştrilor săi şi a societăţii în care trăia. Se înţeleseră, prin urmare, ca Tereso să ia parte la petrecere, aşa cum îşi propusese. Cinco avea să demonstreze cu această ocazie toată priceperea sa de poliţist: va şterge orice urmă de conspiraţie şi conspiratori fără ca nimeni să bage de seamă. Liniştit acum, Tereso îşi luă rămas bun de la Cinco, care se duse să pregătească falsul atentat; pentru că până la petrecere mai lipseau doar câteva zile. Între colaboratorii lui Cinco era unul în care şeful poliţiei avea încredere oarbă. Acesta era un oarecare Perro, cel mai subtil şi mai bizar dintre numeroşii săi agenţi de instigare. Perro, pentru a o spune pe şleau, mai mult decât spion, avea ceva dintr-un actor care ştie, de fiecare dată, să intre în roluri diferite. Înalt peste medie, cu o înfăţişare elegantă şi robustă, Perro avea un chip ca o mască de ceară colorată. Dar o mască întru totul netedă, fără cel mai mic defect. Cu fruntea lui înaltă şi îngustă, cu ochii bine conturaţi, ieşiţi din orbite şi aţintiţi ironic într-un punct fix, ca aceia ai anumitor statui arhaice cu pietre în loc de pupile, cu nasul lung şi fin, cu marginile gurii largi îndreptate în sus, mereu surâzătoare şi complezentă sub mustăţile tăiate scurt, Perro aducea cu unul din acei actori care până şi în afara scenei mai păstrează pe chip un aer rătăcit, artificial, imobil, înşelător. Perro purta, întipărită pe chip, detaşarea amuzată şi complice a cuiva care joacă un rol, orbirea celui care, în spatele reflectoarelor, care iluminează scena, nu vede mai mult decât hăul negru. Perro era spion doar pentru că nu-şi cunoştea vocaţia de actor. Alţii în locul lui ar fi putut încerca să înşele spectatorii în sălile de teatru, nu fără succes. Numai că actorilor le plac aplauzele; Perro, în schimb, prefera umbra, discreţia, secretul. În afară de gustul pentru prefăcătorie, Perro avea un simţ înnăscut al intrigii, al trădării şi al jocului. I se părea că mai puternic era el, care îi făcea pe oameni să vorbească urmându-şi pasiunile lor cele mai secrete şi primejdioase, decât Tereso, care îi punea să meargă câte patru, cu puşca la umăr. Perro se imagina demiurgul tuturor acelora pe care îi trăgea pe sfoară, un păpuşar protagonist al unei farse complicate. Nu-l speriau prea tare consecinţele acestei trădări permanente, fie că era vorba de închisoare sau de zidul de execuţie. Se simţea motivat de slujba pe care o avea. Chiar şi fără această motivaţie ar fi acţionat în acelaşi mod. Era ambiţios şi spera să ocupe într-o zi poziţia care astăzi îi aparţinea lui Cinco. Perro credea că, în anumite circumstanţe, cel care conduce nu e guvernul, ci poliţia. El aspira la funcţia de şef al poliţiei, din care ar fi putut deveni un fel de eminenţă cenuşie pe lângă Tereso, acum bătrân şi obosit; putea astfel să transforme ţara întreagă într-un teatru de intrigi, într-o orgie a trădării. Numai această ambiţie îl reţinea de la a juca dublu chiar şi cu Cinco, lucrând ca spion pentru acesta din urmă şi pe post de conspirator în slujba vreunui partid politic secret. Oricum, în ţară, partidele, secrete sau nu, dispăruseră cu totul de multă vreme. Aşadar, Cinco îl chemă pe Perro şi îi explică ce se aştepta de la el. Trebuia pescuit un fanatic, un nebun sau un naiv, mă rog, care să fie convins să facă atentatul, dându-i tot ceea ce avea nevoie, de la arme şi loc de desfăşurare, de la complici până la ocazia potrivită. Descoperit la timp, atentatul i-ar fi adus lui Cinco, dar şi celorlalţi implicaţi, cu excepţia singurului actor sincer, onoruri, avansări de poziţie, bani. Cinco nu-i încredinţa lui Perro motivele care îl împingeau să pună la cale această înşelătorie; nu o făcuse din pudoare, ci pentru că ştia că nu era nevoie; oricum Perro, de la primul cuvânt, pricepuse despre ce era vorba. După ce ascultă descrierea făcută de Cinco, Perro îi spuse că avea la îndemână omul pe care îl căutau. Un fel de nebun, pe care îl ţinuse „la cald” în toţi aceşti ani, care aşteptase momentul prielnic pentru situaţii de acest gen. Se va ocupa el: totul va ieşi impecabil. Cinco îi ceru să-i relateze cum va acţiona. Calm, Perro îi expuse, cu nedisimulată plăcere, planul său de acţiune, cu aceeaşi precizie cu care un mecanic ar demonta o maşină, piesă cu piesă, în faţa ucenicilor săi. Cinco, care aprecia luciditatea geometrică a lui Perro, fu pe deplin convins. Fără alte instrucţiuni suplimentare, Cinco îl lăsă să plece, nu înainte de a-i da întâlnire peste câteva zile la petrecerea dată de Gorina. Perro plecă de îndată spre Antigua. Îmbrăcat ca un valet fără slujbă, cu pantaloni negri, haină de culoare albă şi cămaşă scrobită, Perro călători într-un vagon de clasa a treia, în permanenţă amabil, serviabil şi politicos, întocmai cum ar fi trebuit să arate personajul pe care îl interpreta. Tovarăşii săi de drum, în mare parte ţărani şi oameni din popor, conveniră în cele din urmă că – aşa cum reieşea din discuţiile îndelungate avute cu el – era vorba de un fecior cumsecade de servitor care căuta o slujbă la curtea celebrei ducese Gorina. Perro, care făcea pe naivul, merse până într-atât încât îi ceru unuia dintre ei, care lucrase acolo ca grădinar, să-i descrie vila. — Din câte îmi pot da seama, zise Perro după ce acesta îi înşiră splendorile vilei, e locul care mi se potriveşte... Întotdeauna mi-am dorit să servesc în case mari... e mai puţin de făcut şi câştigi mai mult. — Şi pe urmă, voi, valeţii, interveni un ţăran înstărit, e un lucru ştiut că în asemenea locuri nu vă pierdeţi vremea... un pic de ici, un pic de colo. Cu faţa grasă şi lăbărţată, îi făcu semn cu ochiul, în timp ce cu mâna făcea gestul cuiva care fură. Dar el era un tânăr cinstit, se indignă Perro, şi, dacă s-ar fi întâmplat ca vreunul dintre cei prezenţi să nu îl creadă, putea oricând să le arate certificatele de la cele cinci-şase case în care servise până atunci; între acestea era şi cel din partea contesei de la Villahermosa, care fusese foarte mulţumită de serviciile lui. Se iscă un dialog aprins în care interveniră şi alţi călători: ţăranul se văzu nevoit să admită, în faţa lui Perro, acum vădit jignit şi enervat, că el vorbise la modul general, fără să facă vreo referire la cei de faţă. Nu încape îndoială, Perro ar fi putut foarte bine să evite luxul acesta de prefăcătorie, ca şi osteneala de a călători într-un vagon de clasa a treia. Numai că lui nu-i plăceau lucrurile făcute pe jumătate şi unde mai punem şi că îi făcea plăcere să se amestece cu oamenii din popor, să le înţeleagă firea şi opiniile. Perro ajunse la Antigua către asfinţit; după ce ajută o ţărancă în vârstă să-şi coboare plasele şi coşurile, îşi îndesă pe cap şapca de jocheu şi, cu valiza de carton ponosită în mână, se îndreptă spre ieşirea din gară. Oraşul, cândva bogat şi cu o populaţie numeroasă, graţie minelor de argint din apropiere, era astăzi lipsit de orice importanţă. Îi rămăseseră din trecut câteva biserici şi capele mediocre, pierdute într-un labirint de străduţe, printre colibe şi palate baroce. După ce ieşi din staţia de tren, Perro se urcă într-un tramvai hodorogit înţesat de muncitori şi de ţărani, şi coborî în piaţa centrală. Îşi amintea că în piaţa aceasta de formă dreptunghiulară, înconjurată de platani uriaşi, se aflau cele mai noi şi pretenţioase clădiri publice ale oraşului: palatul guvernatorului, palatul cu birourile municipale, banca, hotelul principal din oraş, cele două cafenele politice. Dincolo de piaţă începeau străduţele, întunericul, bisericile goale, casele sărăcăcioase şi mizeria. Nepăsător, cu valiza mereu după el, Perro se apucă să dea un ocol pieţei. Nu fu nevoie de prea mult efort pentru a afla, ascultând conversaţiile unora şi altora care se plimbau pe sub platani sau stăteau aşezaţi pe băncuţe, că în piaţă, şi deci în oraşul întreg, nu se vorbea despre altceva decât despre apropiata venire a lui Tereso şi despre petrecerea dată de Gorina. Dacă pregătirile pentru venirea generalului se limitau de fiecare dată la eternele proclamaţii lipite pe ziduri, la aceleaşi iluminaţii şi la cunoscutele arcuri de triumf din flori, Gorina pusese realmente oraşul pe jar. Din câte reuşise Perro să afle, ducesa închiriase cele două hoteluri mai importante din Antigua pentru a pune la dispoziţia oaspeţilor vechile camere îmbâcsite şi provinciale. De zile în şir lucrau pentru ea croitori pentru a coase costumele pentru balul mascat, furnizori pentru a asigura cantităţi uriaşe de provizii, grădinari şi tehnicieni care pregăteau iluminarea parcului şi decoraţiunile festive. Prin comparaţie, Tereso dădea mult mai puţină bătaie de cap oraşului; nici măcar coregrafia militară în cinstea venirii lui nu mai era o noutate. Perro văzu, chiar în piaţă, în jurul statuii ecvestre a lui Simon Bolivar, nu mai puţin de vreo douăzeci de maşini de lux enorme. Câţiva derbedei şi alţi gură-cască le dădeau târcoale, mirându-se de forma ciudată a capotelor şi admirând luxul caroseriilor strălucitoare. Continuându-şi investigaţia, Perro părăsi maşinile şi intră în cele două cafenele. În timp ce sorbea cu un aer distrat o băutură sălcie din alcool de agave, auzi cum şi aici nu se discuta despre altceva decât despre recepţia ducesei Gorina. Se vorbea de sute, ba chiar de mii de invitaţi, de jocuri de măşti, de orchestre, de bucătari şi de bucate. Comentariile, băgă de seamă Perro, erau mai degrabă admirative decât răuvoitoare. Semn clar, acesta, că poporul nu era atât de nevoiaş încât să vadă în acea paradă de bogăţie o sfidare la adresa propriei mizerii. După ce se odihni între timp pe una din acele băncuţe unde vreo trei – patru bătrâni se întrebau asupra preţului estimativ al maşinilor invitaţilor Gorinei, Perro intră pe rând în cele două hoteluri ai căror portari îl înştiinţară, strălucind de satisfacţie, că toate camerele erau ocupate; se aventură apoi înspre partea din spate a pieţei, de unde se împărţea în două o stradă ceva mai largă şi mai puţin şerpuitoare decât celelalte, strada Alameda Dos de Mayo. Ajuns în capul străzii, aruncă o privire înspre cofetăria elegantă, singura din oraş, care îşi etala vitrinele pline până la refuz cu dulciuri. Cu nasul lipit de geam, Perro văzu în interiorul cofetăriei o mulţime de personaje ciudate, îmbrăcate într-un mod cel puţin neobişnuit pentru acele locuri: bărbaţii, cu pantaloni bufanţi şi scurţi, în haine de piele, aveau fulare colorate în jurul gâtului, purtau cizme înalte din toval galben şi pălării cu boruri largi. În pantaloni de piele, femeile purtau cămăşi în carouri, pălării bogate de fetru şi aveau cizme înalte în picioare. Erau costume de rancher-i, numai că în toată provincia nu exista niciun ranch; în orăşelul acela ecleziastic, în cofetăria aceea la modă, costumele lor păreau să anunţe mai degrabă balul mascat al Gorinei. Invitaţii ducesei – pentru că despre ei era vorba – ocupau mesele cofetăriei, se înghesuiau în jurul tejghelei de la bar, închinau paharele, imitând cu plăcere gesturile grosolane şi nestăpânite de cowboys. Perro se simţea ca şi cum ar fi tras cu ochiul la repetiţiile generale într-un teatru de operă. După ce privi cu atenţie această scenă stranie, o porni pe strada Alameda. O străbătu în întregime şi întârziind din când în când în faţa vitrinei vreunui prăvălii, se pomeni într-o piaţă invadată de ierburi, de unde biserica dedicată Madonei de Los Remedios îşi înălţa faţada sumbră şi crăpată. Într-o clipită, Perro desluşi, în penumbra nocturnă, un individ îmbrăcat într-un costum şters, între liliachiu şi maro, cu o pălărie de culoarea laptelui pe cap, cu pantofi negri şi fusiformi, deformaţi de degetele groase, şi care, în ciuda timpului frumos de afară, ţinea în mână o umbrelă. Perro se duse ţintă la el şi-l bătu pe umăr. Celălalt întoarse spre el o faţă oacheşă, cu trăsături bine definite, cu un nas lung, ascuţit şi lucind plin de grăsime. — Bine, inspectore, se răsti Perro la el, dar ce faci aici, în piaţa asta, cu umbrela sub un cer aşa de senin? Poate vrei să te aperi de rândunici? — Iertaţi-mă, spuse agentul, când am ieşit părea că o să plouă. — Şi apoi, continuă Perro, te laşi interpelat în felul ăsta de către oricine ţi s-ar adresa cu „inspectore”? Şi dacă te-aş fi dus de nas? — Vă recunoscusem, răspunse celălalt cu un râs neghiob. Perro îl mai mustră o vreme, îl întrebă dacă observase ceva neobişnuit şi, cum inspectorul îl asigură că oraşul era cât se poate de liniştit, îl părăsi la postul său de lucru şi trecu mai departe. Din piaţă, Perro, ca unul care cunoştea locurile, făcu spre stânga luând-o pe câteva străduţe întortocheate. Se lăsase noaptea şi, pe străzile înguste, felinare slabe iluminau palid portalurile solemne ale palatelor, portiţele caselor modeste, scări şerpuitoare, cărări înfundate, ferestre străjuite de gratii, drumuri în răspântie. Din când în când, câte o piaţă asimetrică se deschidea în jurul unei biserici înalte cu faţada întunecată. Perro, care aşteptase lăsarea serii pentru a se putea furişa nestingherit spre locul unde se îndrepta, ajunse în sfârşit în intrândul unui palat impunător. Urcă mai multe trepte pe o scară fastuoasă, dar murdară, şi, trecând printr-un canat căptuşit cu stofă de culoare verde, pătrunse într-un hol de unde se înşirau mai multe camere cu aspect de birouri. Perro se îndreptă ţintă spre fundul coridorului, unde tronau nişte uşi de sticlă strălucitoare, intră fără să bată, pentru ca mai apoi să se găsească în faţa unei mese de scris, într-o cameră plină până la refuz de dulapuri şi dosare. Un ziar desfăcut era întins pe birou şi, puţin deasupra foilor de hârtie, se ridica, lucioasă, chelia rotundă a unui cap aplecat. La zgomotul uşii care se deschise, capul se ridică şi apăru faţa de ochelarist, cu negi mari, galbeni, a comisarului poliţiei locale. Cum îl văzu, se şi ridică să îl salute pe Perro, dar, fără să vrea, o expresie de nemulţumire i se întipări pe chip. Perro închise uşa cu grijă, îşi lăsă valiza într-un colţ şi, aşezându-se fără prea multă ceremonie în faţa comisarului, începu să-l bombardeze cu o serie de întrebări pe un ton acru şi grăbit. Cât despre comisar, era evident că îi displăcea tonul lui Perro. Comisarul era un om cu apucături de modă veche, cu tabieturi la care ţinea, credincios unor sisteme poliţieneşti pe care Perro le considera depăşite, iar în persoana lui Perro, despre care auzise atâtea, vedea un uzurpator mai mult decât un reformator. Un alt motiv de antipatie faţă de Perro stătea în faptul că acesta, aşa de tânăr în comparaţie cu el, reuşise să ajungă atât de sus încât să-i dea lui ordine. Cariera lui Perro era abia la început, pe când el, după treizeci de ani de muncă, vedea cum se apropie vremea să fie destituit şi scos la pensie. Perro nu mai contenea cu întrebările, iar comisarul, chinuit, încerca să-şi ascundă dispreţul în spatele rotocoalelor de fum ale unei jumătăţi de ţigară pe care o strângea între dinţi: răspundea lent, în silă, şi câteodată chiar cu o ironie evazivă care spera să treacă neobservată. Perro îşi dăduse seama imediat de această ostilitate din partea comisarului, care părea să-i spună „era aşa de bine fără dumneavoastră, ce căutaţi aici?” şi îşi puse în minte ca, la prima ocazie, să-i administreze o lecţie. După ce se informă în detaliu cu privire la măsurile luate de poliţie în vederea sosirii lui Tereso, Perro îi ceru comisarului să-i arate lista persoanelor scoase din circulaţie. Fără să se ridice, întinzându-şi braţul scurt printre hârţoagele de pe masă, în timp ce trăgea din ţigară, acesta îi înmână foaia cu lista dorită; Perro o parcurse avid, sigur că găseşte în ea pretextul pe care îl căuta. Descoperi, într-adevăr, numele unei persoane care din punctul său de vedere nu ar fi trebuit arestată şi îl mustră aspru pe comisar. La început, Perro vorbi pe un ton egal, deşi ferm, dar pe urmă, văzând cum comisarul nu numai că nu-şi pierdea cumpătul, ci răspundea calm şi indiferent, ridică dintr-odată glasul şi începu să urle că totul mergea prost, că aici toată lumea dormita, că era timpul să termine cu ritmul ăsta, şi câte şi mai câte. De data asta, comisarul se îngălbeni, îşi puse ţigara pe marginea scrumierei şi îşi scoase ochelarii, lăsând să se vadă doi ochi adânciţi în orbite, negri şi stinşi ca de pasăre oarbă. Perro, care voia să-l bage în sperieţi, nu-i dădu voie să vorbească şi, plimbându-se de colo-colo prin cameră, zbieră că aşa ceva era de-a dreptul ruşinos, că va face un referat pe care-l va trimite în capitală, şi că îi va destitui pe toţi, pe el şi întreg personalul. Comisarul se sperie dintr-odată, aşa cum voia Perro, şi, ridicându-se cu lentoarea corpului său de obez, alergă la Perro, acum scos din sărite de-a binelea, şi începu să-şi găsească scuze şi în acelaşi timp să-i dea dreptate celui care-l chinuia: încercare dificilă, de vreme ce prima tentativă o excludea pe a doua. Disperat, nemaiştiind ce să facă pentru a calma mânia prefăcută a lui Perro, declară că va merge el personal să dea ordinul pentru eliberarea persoanei în chestiune, şi părăsi camera. După ieşirea comisarului, Perro se linişti ca prin farmec şi, aşezat pe marginea biroului, se puse să citească ziarul. Nu trecu mult şi comisarul se întoarse, numai lapte şi miere, gata să-i cadă la picioare. Bietul de el nu îndrăznea să ia loc, preocupat să-i dea asigurări lui Perro că cel arestat va fi eliberat de îndată. — Dacă am comis o greşeală, grăi în cele din urmă, vârându-şi două degete în gulerul îmbibat de sudoare, a fost din exces de zel. Perro refuză să-i recunoască până şi meritele pentru care comisarul, umil, îi cerşea aprobarea şi, arţăgos, îi ceru lista invitaţilor la petrecerea Gorinei. Silindu-se să-i arate o consideraţie cu totul diferită de nepăsarea cu care mai devreme îi înmânase lista persoanelor arestate, comisarul scoase din dulap câteva dosare şi i le întinse lui Perro care, între timp, îi luase locul în spatele biroului. Rămas în picioare, lângă el, puse degetul pe primul alineat. — Dacă vreţi, le putem confrunta împreună, îi sugeră. Dar Perro i-o tăie scurt: prefera să lucreze singur, nu avea nevoie de ajutoare, aşa că ar face mai bine să se retragă. Comisarul, care se temea ca nu cumva Perro să nu-i cotrobăie prin hârtii şi să găsească prilejul de a face un nou scandal, îi propuse să meargă în sala de oaspeţi, mult mai curată şi mai spaţioasă şi unde, de altfel, ar fi evitat neplăcerea de a fi deranjat. Dar camera aceasta îi convenea de minune, îl anunţă Perro, cu aceeaşi lipsă de politeţe; să meargă el, dacă vrea, în sala de oaspeţi. Resemnat, comisarul dădu să iasă, nu înainte de a-l ruga pe Perro să-l cheme ori de câte ori avea nevoie de el. Acesta, cufundat în hârtii, păru că nici nu aude; şi chiar în momentul în care sărmanul om se pregătea să iasă în vârful picioarelor, îl chemă înapoi şi îi ordonă să-i aducă de la un restaurant oarecare cina completă. Era ultima înjosire la care Perro voia să-l supună pe comisar, tratându-l ca pe un servitor. Grijuliu, comisarul îl asigură că masa îi va fi servită imediat. În următoarele două ceasuri, Perro, rămas singur, lucră intens, confruntând lista de invitaţi pentru petrecerea Gorinei cu aceea întocmită de poliţia centrală, care, în dreptul fiecărui nume, trecuse anumite observaţii, unele detaliate, altele sumare, despre ocupaţia, caracterul, antecedentele şi calibrul fiecărui personaj. Perro, dedicat întru totul meseriei de poliţist, nu avea ambiţii, nici antipatii sociale; şi asta, în virtutea faptului că era complet lipsit de un anumit spirit vindicativ, calomniator, propriu celor care, din motive profesionale, cunosc în amănunt dedesubturile unei categorii sociale superioare celei din care ei fac parte. Cu toate că aceste chestiuni îl lăsau rece, nu mică îi fu mirarea când văzu din ce speţă proveneau invitaţii Gorinei. Dar ce nu era acolo: vicii ascunse, pasiuni ilicite, moravuri neruşinate, violente, criminale, scandaluri muşamalizate, bazaconii nemaiauzite, intrigi, trădări, corupţie, venalitate. Erau aceleaşi personaje costumate în cowboys, aceiaşi bărbaţi radioşi şi satisfăcuţi, aceleaşi femei frumoase pe care le întrezărise prin geamul cofetăriei, dar reduşi, pe listă, la câteva aprecieri elementare, la simple înşiruiri criminale. Nu lipseau oamenii normali, sau pur şi simplu neînsemnaţi, ba chiar ei constituiau marea majoritate. Numai că ceilalţi, răufăcătorii, deşi în număr mai mic, îi puneau într-un con de umbră; depravarea lor atrăgea mai mult ochiul decât nulitatea celorlalţi, scălda în nuanţe sumbre întreaga listă. Un măr putred, se ştie doar, strică un coş întreg. După ce le aruncă o privire încruntată, Perro se mulţumi să treacă mai departe: erau oameni terminaţi, aceştia, pentru a mai putea crea alte probleme. Era interesat mai îndeaproape de câteva personaje, cu o anumită poziţie, care în trecut încercaseră să pună la cale vreo acţiune politică şi care ulterior căzuseră în dizgraţie. Dar nici măcar ei nu credea Perro că ar fi cu adevărat periculoşi. Cel mai adesea, erau oameni care, dintr-un motiv sau altul, din pricina unor compromisuri făcute sau a ultimului compromis definitiv care e vârsta, nu mai erau capabili de acţiune. Perro lucra fără să fumeze şi fără să ia măcar o înghiţitură din apa pe care comisarul i-o pusese în faţă, într-o carafă. Din când în când, la vederea unui nume care nu îi suna întru totul străin, îşi înălţa capul şi, cu ochii în tavan, căuta în memorie chipul întunecat şi pe jumătate şters din amintire. Când era pe la jumătatea lecturii, intră comisarul, urmat de un servitor care aduse tava cu cina. Comisarul ridică el însuşi capacul care acoperea tava cu mâncare, arătându-i bucatele: ar fi vrut ca măcar zelul său de servitor să fie apreciat. Dar Perro, fără să ridice capul dintre hârtii, se limită la a-i spune că era în ordine: să lase tava pe birou. Îşi luă masa încet, în timp ce continua să lucreze. Odată terminate şi una şi alta, îl chemă pe comisar şi îi înapoie dosarele. Comisarul spera măcar o privire, un cuvânt, dacă nu de laudă, cel puţin de simpatie. Dar Perro, îndesându-şi şapca pe cap şi luându-şi valiza, se mărgini să-i sugereze să nu mai facă pe viitor alte greşeli de felul aceleia care căzuse în sarcina lui s-o remedieze. — Aş putea, oare, îndrăzni să sper că Excelenţa Sa, Cinco, va putea afla că eu... începu comisarul. Se opri, buimac, cu ochii la pragul pustiu: Perro dispăruse. Până acum, Perro exersase doar câteva acorduri preliminare la instrumentul în a cărui mânuire era un maestru desăvârşit: prefăcătoria. Se pregătea, în pas uşor şi cu sufletul tresărind de plăcerea aventurii, să atace aria principală. Încercând să-şi înşele semenii, Perro trăia realmente o vie plăcere, care nu avea nimic de-a face cu slujba pe care o îndeplinea. Care erau motivele acestei profunde delectări, Perro însuşi nu ar fi ştiut să spună. Putea fi voluptatea puterii, pe care o vedea multiplicată prin magia prefăcătoriei. Sau era, poate, atracţia pentru o viaţă palpitantă şi necunoscută, la care, prin aceeaşi magie, privea pe furiş, ca şi cum ar fi tras cu ochiul prin crăpătura unei uşi. Intriga pe care se pregătea s-o urzească acum era dintre cele care-l pasionau cu adevărat. Îl încerca o plăcere subtilă în a simula maniere şi sentimente generoase. În astfel de situaţii, gustul pentru prefăcătorie se rafina până la cruzime, într-un stil limpede, sticlos, ascuţit ca un brici. În actele şi vorbele sale se insinua – ca într-un fel de contrapunct – un ritm precipitat, alert, care-l ameţea ca un vertij. Atunci nu i se mai părea că se preface, se vedea cântând. Adevărul e că Perro, în afară de meseria proprie, nu dădea importanţă decât nevoilor celor mai elementare şi materiale. Pentru el tot restul nu erau decât vorbe goale, ceaţă, vânt. Dacă i se întâmpla să aibă în faţă pe unul dintre aceia pe care el îi numea idealişti, Perro încerca sentimentul de detaşare şi superioritate al profesorului care le explică elevilor săi că fulgerul, departe de a fi expresia unei mânii cereşti, nu e altceva decât energie electrică dezlănţuită în timpul furtunii. Perro l-ar fi vândut şi pe Isus Cristos, dar nu pentru bani sau din invidie, ci pentru a-i demonstra că se înşela în felul în care vorbea. Odată ieşit din palatul poliţiei, mergând drept cu valiza în mână şi cu şapca pe ochi, cu aerul unui valet fără ocupaţie, parcurse mai multe străduţe şi în cele din urmă ajunse la zidurile cetăţii. Merse de-a lungul zidurilor o bună bucată de vreme, găsi poarta pe care o căuta şi, odată intrat, pătrunse într-un spaţiu arid, umed, plin de gropi şi de gunoaie, care părea să semene mai degrabă cu un fel de deşert decât cu o piaţă. Întreg spaţiul acesta era cufundat în întuneric; din în când în când scânteiau în zare luminiţele unui sărăcăcios parc de distracţii. Se vedeau oameni care se plimbau prin piaţă, în întuneric; mai jos, în jurul barăcilor iluminate, se zăreau grupuri de gură-cască. Din când în când ajungeau până în piaţă zgomotele puştilor de tras la ţintă. Răzbăteau până acolo râsete şi fluierături. Un fel de stindard atârna de un stâlp care se ridica drept în mijlocul pieţei. În vântul care se însufleţea la răstimpuri se auzeau pocniturile greoaie ale drapelului. Perro avea o întâlnire în această piaţă. De fapt, chiar sub stâlpul cu pricina. Cunoştea foarte bine persoana pe care o aştepta. Când observă o oarecare zarvă în faţa uneia dintre barăci, se îndreptă într-acolo, sigur că va găsi omul pe care îl căuta. Era chiar baraca de unde se auzeau zgomote de tir, un fel de coşmelie îmbrăcată în pânză roşie, iluminată de două felinare cu gaz care răspândeau în jur o lumină albă, puternică. În interior, sprijinită de tejghea, cu spatele la cadranele ciuruite şi la sticlele de vin spumos, o fată cu părul negru, tristă, îmbrăcată în doliu, încărca puştile mânuind ţevile de oţel cu o mână albă, fragilă, în care nu bănuiai atâta forţă. Fata încărca puştile fără să spună o vorbă. Un ştrengar cu ochii mari şi limpezi, slab, cu gura chinuită şi veştedă, îi întindea gloanţele.

            PREFAŢĂ.                În acest secol în care omul, omul epocii comuniste, se pregăteşte – şi este atât de aproape de acest ţel grandios – să cucerească universul planetar, poate că evocarea unei izbânzi a tăriei şi dârzeniei omeneşti asupra naturii ca aceea a cuceririi celui mai înalt pisc pământesc, să apară mai puţin impresionantă decât este ea în realitate. Adevărul este că ascensiunea pe Everest, cel mai înalt punct de pe globul nostru, nu s-a putut realiza decât foarte recent, abia cu doisprezece ani în urmă, cu preţul unor eforturi uriaşe şi al unor jertfe grele.              Încercările pentru descoperirea şi escaladarea vârfurilor munţilor Himalaya şi Karakorum au început timid, cu rezultate insuficiente, încă din secolul al XIX-lea. Tentativele au aparţinut, în cea mai mare parte, militarilor englezi instalaţi în India, care urmăreau în mai mică măsură obiective ştiinţifice sau performanţe sportive, cât descoperirea unor noi cai de comunicaţie între ţinuturile ocupate de colonialiştii britanici în sudul marelui continent estic şi regiunile atât de bogate, dar aproape impenetrabile, din Asia centrala. Sprijinite cu mijloace largi de către guvernul metropolitan britanic, expediţiile militarilor englezi, alcătuite din alpinişti cu un antrenament minuţios, au făcut o serie întreaga de ascensiuni pe vârfurile munţilor Himalaya şi Karakorum, au descoperit câteva piscuri pe care nu le atinsese piciorul omului şi au întocmit lucrări topografice privind în special aşa-numitul Pisc XV, situat în dreptul paralelei 28° latitudine nordică, chiar la graniţa dintre Nepal şi Tibet. Lucrările acestea topografice au fost întocmite sub conducerea lui George Everest, între anii 1830-1843 ceea ce a determinat denumirea piscului dominant (8845 m deasupra nivelului mării) de către europeni cu numele topografului englez.              De atunci, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, până aproape de zilele noastre, încercările de a se atinge vârful maiestuos, veşnic acoperit de gheţuri şi zăpezi, strălucind ca o uriaşă torţă sub bătaia razelor orbitoare ale soarelui, au fost nenumărate. Aproape douăzeci de expediţii în secolul trecut, alte circa optzeci de expediţii în secolul nostru, au petrecut luni şi uneori chiar ani întregi pe stâncile şi pe gheţarii veşnici din înălţimile Himalayei, cu scopul de a atinge Everestul sau Chomolungma, cum îi spun localnicii, denumire care începe să apară, din ce în ce mai des în diversele publicaţii referitoare la acest cel mai înalt vârf de munte. Expediţiile din secolul trecut care n-au putut beneficia de aparatajul modern cu care au fost înzestrate cele din secolul nostru, au urcat sus, foarte sus, dar n-au putut depăşi niciodată înălţimile atât de sărace în oxigen de peste 8000 metri.              În anul 1922, o expediţie engleză a reuşit în sfârşit să depăşească graniţa celor 8000 de metri, înălţimea atinsă: 8326 metri. Jertfa: şapte hamali şi călăuze din tribul şerpaşilor, care au fost îngropaţi sub o avalanşă. În anul următor, folosind un alt drum de acces, o nouă expediţie engleză atinge înălţimea de 8572 metri. Supravieţuieşte şeful expediţiei, E. F. Norton, dar doi membri ai grupului, D. L. Mallory şi A. S. Ervin, nu se mai reîntorc, înmormântaţi cine ştie unde în prăpăstiile ascunse sub zăpezile mişcătoare ale culmilor semeţe.              Marea majoritate a acestor ascensiuni au avut ca punct de pornire nordul, podişul Tibetului; încercările infructuoase de ascensiune pe la nord au forţat concluzia ca escaladarea Everestului pe acest versant nu este cu putinţă şi au determinat alegerea unui alt drum, pe la sud, pornind din Nepal. Se ştie că teoria aceasta a fost ea însăşi dezminţită chiar în anul acesta, când o expediţie chineză, după un asalt final de 19 ore, care a însemnat cel mai impresionant şi mai dramatic capitol din cartea cuceririlor himalaiene, a escaladat Everestul pe la nord. Dar despre această inegalabilă performanţa, vom vorbi mai târziu.              Aşadar, în 1951 începe seria ascensiunilor pe la sud, care vor conduce curând la prima victorie a omului asupra celui mai înalt punct de pe glob – victorie pe care o descrie în cartea de faţă unul din autorii ei, alpinistul neozeelandez Edmund Hillary. Eric Shipton conduce, în anii 1951-1952, o expediţie pe la sud, dar rezultatele nu sunt cele aşteptate. În 1952 porneşte la drum şi o expediţie franco-elveţiană, care îşi asigură serviciile celui mai temerar şi mai priceput alpinist indigen, şerpaşul Tenzing [1], intrat în legenda popoarelor asiatice sub denumirea de „Tigrul zăpezilor”. Expediţia franco-elveţiană atinge înălţimea de 8600 metri şi revine la bază cu constatarea îmbucurătoare că drumul de acces descoperit de ea este mai lesnicios decât oricare altul folosit până atunci şi că condiţiile atmosferice înseşi sunt mult mai favorabile: până la înălţimea de 8500 de metri nu este nevoie să se facă apel la rezervele de oxigen.              1953 este anul primei ascensiuni pe Everest. Beneficiind de experienţa francezilor şi a elveţienilor şi asigurându-şi la rândul ei concursul „Tigrului zăpezilor” – al cărui rol în obţinerea victoriei finale a fost hotărâtor – expediţia engleza condusă de John Hunt îşi amenajează baza principală pentru asaltul piscului la înălţimea de 7900 metri. Mai întâi doi membri ai echipajului, Tom Bourdillon şi Charles Evans, urcă până la 8748 metri, dar aflaţi la capătul resurselor fizice cei doi alpinişti se reîntorc, aproape extenuaţi, la baza de plecare. Şeful expediţiei, John Hunt, împreună cu alţi patru oameni, porneşte trei zile mai târziu (28 mai 1953), dar este nevoit să se mulţumească doar cu înălţimea de 8500 metri. În sfârşit, la 29 mai, în primele ore ale dimineţii, şerpaşul Tenzing şi neozeelandezul Hillary pornesc la rândul lor în acest dramatic asalt final şi, după exact cinci ore de ascensiune, ating punctul cel mai înalt al muntelui Everest pentru prima oară în istoria omenirii. Câteva minute pentru arborarea steagurilor, alte câteva pentru primele fotografii şi, cinci ore mai târziu, abia mai putându-se ţine pe picioare, dar cuprinşi de o încântare neasemuită, ei se află din nou în căldura cortului de la baza de pornire.              Cum s-a ajuns la aceasta victorie, cum a fost pregătită, peripeţiile ei emoţionante, lupta pe viaţă şi pe moarte cu fiecare metru, cu fiecare bloc de gheaţă, cu schimbările bruşte ale vremii şi ale temperaturii – toate sunt descrise simplu, fără retorism, cu modestia caracteristică adevăraţilor învingători, conştienţi de forţa lor morală.              Mai înainte de a încheia această atât de succintă evocare a istoriei cuceririi Everestului şi de a prezenta cartea lui Hillary, se cuvine amintită istoria încă nescrisă a unei noi performanţe himalaiene.              Escaladarea Everestului pe la nord de către o expediţie de alpinişti chinezi. Un grup format din maestrul sportului Van Fu-ciu, geologul Ciu In-hoa şi sportivul tibetan de categoria I Konbu, prevăzut cu echipament modern şi cu aparate de oxigen, au escaladat în dimineaţa zilei de 25 mai 1960, vârful Chomolungma (muntele Everest), plecând de pe versantul nordic, socotit până atunci ca inaccesibil.              Şi acum, după ce am trecut în revistă câteva din încercările reuşite şi nereuşite de escaladare a „acoperişului lumii”, cum mai este denumit Everestul, să revenim la înalta aventură, cartea-jurnal a unuia din cei doi oameni care au atins pentru prima oară măreţul pisc. Autorul ei, neozeelandezul Edmund Hillary, povesteşte cu meticulozitate, de cele mai multe ori cu sinceritate şi grijă pentru respectul adevărului, niciodată cu emfază, peripeţiile remarcabilei aventuri pe care a trăit-o împreună cu tovarăşii săi de grup şi în special cu cel cu care a împărţit gloria deplină a victoriei, şerpaşul Tenzing. Există însă şi în cartea lui Hillary unele relatări şi unele aprecieri pe care, în ciuda eforturilor de a fi mereu sincer., autorul le face sub presiunea unei întregi educaţii primite în spiritul concepţiei colonialiste. Aceste relatări se referă mai ales la atitudinile şefilor de expediţii John Hunt şi Eric Shipton faţă de locuitorii băştinaşi şi mai ales faţă de cărăuşii şi ghizii indigeni, care pot fi consideraţi, în egală măsură, cuceritorii marilor înălţimi ale Everestului. Atât Shipton cât şi Hunt se consideră domni, stăpâni, „sahibi”. Ei evită în general contactul prea strâns cu localnicii, care sunt în fond colaboratorii lor principali, cei care reuşesc isprăvi egale cu ale lor şi peste acestea poartă şi greul cărăuşiei, al corvezilor. Chiar când înfruntă, cot la cot cu ei moartea – şi o înfruntă mereu, la fiecare pas – Shipton şi Hunt nu uită că fac parte din „lumea civilizată”.              În acest sens, sunt semnificative însemnările lui Tenzing în cartea autobiografică Tigrul zăpezilor scrisă de J. R. Ulman. În ce-l priveşte pe Hillary, Tenzing îşi formează o opinie mult mai favorabilă. El notează (loc cit., pp. 207-208, ediţia în limba rusă): „Din momentul repartizării şi până la sfârşitul expediţiei, eu şi Hillary am format o pereche. Ni se cereau tot timpul mari eforturi. Trebuia în acelaşi timp să ne păstrăm forţele şi să fim în cea mai bună formă. Pe când ceilalţi făceau antrenamente, noi trebuia să mergem tot timpul cărând greutăţi în spinare, antrenându-ne cu oxigen şi ajutând tinerii şerpaşi să se ferească de avalanşe. Nu mai ştiu de câte ori am făcut acest drum, dar îmi amintesc că într-o singură zi am mers de la bază până la tabăra a IV-a şi înapoi. Este de la sine înţeles că n-am fi reuşit acest lucru dacă n-am fi mers bine şi repede. Hillary este însă un alpinist minunat, are multă forţă şi rezistenţă. A mers deosebit de bine pe zăpadă şi pe gheaţă, lucru pe care l-a practicat mult în ţara sa, Noua Zeelandă. După cum le stă bine oamenilor de acţiune, el vorbeşte puţin, ceea ce nu-l împiedică să fie un tovarăş bun şi vesel. Şerpaşii îl iubeau – era întotdeauna gata să-şi împartă cu ei alimentele şi echipamentul. Formam amândoi o pereche destul de comică, Hillary fiind cu 20 cm mai înalt decât mine. Aceasta nu ne-a jenat însă niciodată. În ascensiunile comune colaboram minunat şi între noi s-a statornicit o legătură bine sudată. Voi povesti despre o întâmplare care arată cum am lucrat împreună; într-o seară am coborât, ajutându-ne unul pe altul, de la tabăra a II-a la tabăra I. Hillary mergea înainte şi eu după el. Ne-am făcut drum printre colţurile înalte de gheaţă când, deodată, zăpada de sub picioarele lui Hillary a cedat şi el a căzut într-o crevasă. „Tenzing! Tenzing!” m-a strigat el. Din fericire frânghia era întinsă şi eu mi-am păstrat cumpătul. Am reuşit să înfrânez căderea după ce Hillary zburase 5 metri în gol, iar apoi am izbutit să-l ridic treptat până sus. Hillary nu s-a ales decât cu câteva zgârieturi. Când ne-am întors în tabără el a povestit celorlalţi, fără nici o reţinere, întâmplarea şi a adăugat: „Dacă nu era Tenzing, astăzi aş fi fost mort”. A fost un mare elogiu acesta pe care mi l-a adus şi m-a bucurat mult că mi l-a făcut. Desigur, n-a fost nimic deosebit în toate acestea. Fără accidente nu se pot face ascensiuni, iar alpiniştii trebuie să fie întotdeauna gata să se ajute unul pe altul…” „. Am întâmpinat deopotrivă aceleaşi greutăţi. Fiecare ajuta pe celălalt şi primea de la acesta acelaşi ajutor. Odihnindu-ne puţin, am reluat ascensiunea, făcându-ne drum tot mai sus. Şi iată-ne în faţa ultimului obstacol serios în calea spre culme: un perete stâncos, vertical, care se înălţa chiar pe creastă, împiedicând înaintarea. Cunoşteam această stâncă, o văzusem în fotografiile luate din avion şi o examinasem de jos, din Teangboci, cu binoclul. Acum se punea problema: să escaladăm stânca sau s-o înconjurăm? Se părea că există numai o singură trecere, îngustă şi abruptă, între stâncă şi cornişă. Hillary a pornit primul, încet şi cu băgare de seamă el a păşit pe o teşitură largă, trebuind să se ridice cu spinarea înainte şi sprijinindu-se cu picioarele de cornişă, în timp ce eu mi-am încordat toate forţele ferindu-l, deoarece se temea foarte mult că cornişa nu va rezista. Din fericire totul s-a sfârşit cu bine. Hillary a ajuns pe culmea stâncii, apoi m-am asigurat cu frânghia pe care o ţinea el.              Aici trebuie să spun cu sinceritate, că nu consider absolut exactă povestirea lui, redată în cartea Înalta aventură. În primul rând, Hillary consideră că înălţimea peretelui de stâncă era de 12 metri, iar eu cred că nu avea mai mult de 5. Mai departe, din povestirea lui Hillary reiese că ascensiunea adevărată a făcut-o numai el, iar eu am fost tras în sus. Adevărul este că nimeni nu m-a tras şi nu m-a târât. Ca şi Hillary, eu m-am căţărat singur pe crăpătură şi dacă el m-a asigurat în acest timp şi eu am făcut acelaşi lucru pentru el. Vorbind despre aceasta, trebuie să lămuresc o chestiune. Hillary este prietenul meu. El este un alpinist minunat şi un om minunat şi eu mă mândresc cu faptul că am ajuns împreună cu el pe culmea Everestului. Cred totuşi că în povestirea lui despre ascensiunea făcută de noi, Hillary nu este absolut drept faţă de mine. Tot timpul el lăsa să se înţeleagă că atunci când lucrurile mergeau bine, aceasta i se datora exclusiv lui şi dacă au existat greutăţi, acestea au fost din cauza mea. Aceasta nu este just. Niciodată eu n-aş afirma că s-ar fi putut cuceri Everestul de unul singur. Eu cred că nici Hillary n-ar trebui să lase să se înţeleagă că el ar fi putut să realizeze asaltul singur şi că eu n-aş fi ajuns la culme fără ajutorul lui. Tot drumul, la ducere şi la înapoiere, ne-am ajutat reciproc. Aşa trebuia să fie, aşa trebuia să se în tâmple, căci noi n-am fost conducători şi conduşi, am fost parteneri egali”.              Acest lucru se oglindeşte fidel în textul declaraţiei făcute de E. P. Hillary, după ascensiune, în cabinetul primului ministru al Nepalului. Ea sună astfel: „La 29 mai, eu, împreună cu şerpaşul Tenzing, am pornit din tabăra noastră superioară pe Everest la asaltul culmilor. În timpul ascensiunii pe culmea de sud, mergea înainte când unul, când altul. Am trecut peste culmea de sud şi am început să ne urcăm pe creasta dinainte de culme. Am ajuns pe culme aproape concomitent. Ne-am strâns reciproc mâinile, fericiţi de victoria noastră. Apoi l-am fotografiat pe Tenzing cu steagurile Marii Britanii, Nepalului, Naţiunilor Unite şi Indiei.  Semnat: E. P. HILLARY” „Fiecare cuvânt din această declaraţie – scrie Tenzing – este adevărul pur. Întocmai aşa s-a întâmplat. Am atins culmea aproape concomitent. Şi aşa a rămas până în prezent când, din motivele pe care le-am expus, mi se pare mai just să povestesc tot amănunţit”.              Lectura cărţii-jurnal a lui Hillary este deosebit de interesanta şi de instructivă, semnificativă chiar în acest secol al avântului spre spaţiile siderale, pentru posibilităţile nelimitate ale omului. Căci aventura alpinistului neozeelandez şi a şerpaşului nepalez este cu mult mai mult decât o performanţă sportivă cu totul neobişnuită, este o victorie a căutărilor şi încercărilor omeneşti din toate timpurile de a supune forţele oarbe ale naturii înconjurătoare, este satisfacerea pasiunii omeneşti de a cerceta şi de a cunoaşte tot mai mult, este acţiune şi poezie, este ilustrarea puterii de luptă, de sacrificiu şi de abnegaţie a acelora dintre oameni care şi-au câştigat faima de eroi în lupta pentru progres şi civilizaţie.               I. VORNIC.               PRIMII PAŞI.                Până la vârsta de şaisprezece ani nu văzusem încă muntele, îndeletnicirea prosperă a tatălui meu – albinăritul – mă împiedicase până atunci să mă bucur de răgazul vacanţelor, în schimb ajunsesem să învăţ şi eu meseria tatii, chiar înainte de a împlini treisprezece ani.              În iarna anului 1935 pusesem ceva bani deoparte şi mi s-a dat voie să plec într-o tabără şcolară de schi, la Ruapehu[2] , unul din marii noştri vulcani din Noua Zeelandă. Eram atunci în clasa a VI-a şi arătam ca un tinerel înalt, osos şi stângaci, care era departe de a fi băiatul cel mai isteţ din clasă. Până în acel an nu cred că mă depărtasem la mai mult de 50 de mile[3] de Auckland[4]. Auzisem poveşti minunate de la ceilalţi băieţi despre vacanţele petrecute la schi, dar ele nu mă atrăgeau prea mult; singura mea dorinţă era să pot colinda lumea.              Am văzut pentru prima dată zăpadă[5], când am coborât din tren, la miezul nopţii, în gara National Park. Nu era multă, dar ne-a cuprins pe toţi o bucurie de nedescris şi în câteva clipe, bulgări de zăpadă, tari ca fierul, zburau prin aer din toate părţile; mai târziu, pe când autobuzul nostru urca încet spre „castelul” aşezat sus pe coasta muntelui, priveam cum farurile sale puternice dădeau viaţa în întuneric unei lumi scânteietoare de basm în care domneau zăpada strălucitoare, pinii pitici şi pâraiele îngheţate. Când m-am vârât în sacul meu de dormit, pe la orele doua noaptea, mă simţeam într-o lume nouă, ciudată, plină de senzaţie.              Timp de zece zile am petrecut minunat, schiind şi jucându-ne pe coastele de la poalele muntelui, dar nu-mi amintesc să-mi fi aruncat vreodată ochii spre vârful lui. Ni se spusese că părţile de sus ale muntelui sunt primejdioase; din această cauză nici n-am îndrăznit să mă aventurez spre ele; le priveam doar cu respect şi teamă. M-am întors acasă, cuprins de un entuziasm nemărginit pentru soare, frig şi zăpada – dar mai cu seamă pentru zăpadă!              După aceea, n-am mai avut prea des prilejul să văd zăpadă. Doi ani din viaţă a trebuit să mi-i petrec la universitate, până să-mi conving părinţii că nu eram făcut pentru o carieră academică. Nu cred că eram mai puţin înzestrat decât alţii, dar fără îndoială eram leneş, iar lecţiile de geometrie în spaţiu nu-mi deşteptau nici un interes. Am renunţat aşadar la studii şi am început să lucrez la stupăria tatălui meu, ca muncitor apicol. Duceam o viaţă plăcută în aer liber şi soare, dar care cerea o muncă fizică aspră. În felul ei era o viaţă plină de neprevăzut şi de aventură, o luptă neîncetată împotriva capriciilor vremii şi o agitaţie nebună când stupii porneau să roiască toţi deodată.              Nu puteam şti niciodată dacă recolta avea să fie mare sau mică până când nu adunam şi ultima livră[6] de miere din stup; totuşi în lunile pline de frământare, când albinele culegeau mierea, gândul unei recolte bogate ne îmbărbăta în lungile şi grelele ceasuri de muncă. Ţin minte că eram nişte optimişti fără leac. În schimb, când venea iarna colindam dealurile împădurite din împrejurimi, învăţând să mă descurc singur la drumeţie, în timp ce în suflet mi se deşteptau fiorii dorului de necunoscut.              La douăzeci de ani am făcut prima mea excursie mai lungă, împreună cu un prieten mai în vârstă, în Insula de sud a Noii Zeelande. Printre planurile noastre era şi acela de a petrece două zile la o renumită staţiune turistică, „Ermitajul”, aflată în preajma piscurilor uriaşe ale Alpilor sudici.              Am făcut un drum minunat cu maşina prin munţi, ajungând la „Ermitaj” îndată după-amiază. Era o zi splendidă, iar piscurile măreţe din jur păreau nişte turnuri înălţate deasupra capetelor noastre. Priveam, stăpâniţi de emoţie pereţii înalţi şi stâncoşi, gheţarii încleştaţi pe munţi şi povârnişurile acoperite de zăpezile avalanşelor. Deodată, cuprins de o răscolire ciudată, nu m-am mai putut împotrivi pornirii mele şi m-am hotărât să fac o mică ascensiune. Cel mai apropiat petic de zăpadă care se zărea era sus într-o vale din lanţul muncilor Sealy, în spatele hotelului. Am pornit deci hotărât într-acolo.              Am urcat multă vreme, împiedicându-mă prin grohotişuri, din cauza pantofilor de oraş cu care eram încălţat. Mi-am dat repede seama că zăpada era mult mai departe decât socotisem la început, însă dintr-un imbold necunoscut, am continuat urcuşul. În cele din urmă am ajuns sus la ea. Era o rămăşiţă dintr-o veche avalanşă de zăpadă care astupa albia unui torent de munte. Am urcat entuziasmat pe zăpadă, săpând cu piciorul un lung şir de trepte în susul şi în josul avalanşei şi apoi, cu sentimentul că am făcut ceva grozav, am coborât pantele lungi pe care le urcasem, înapoi la „Ermitaj”.              Stăteam în salonul hotelului cuprins de neastâmpăr şi de emoţie. Deodată zumzetul conversaţiilor încetă. Mi-am ridicat ochii şi privirea mi s-a oprit asupra a doi tineri vioi şi bronzaţi care intraseră în salon cu aerul unor oameni siguri de ei. Prin jur se auzeau şoapte: “Au coborât chiar acum de pe muntele Cook![7]”              Într-o clipă cei doi deveniră centrul unui grup care-i privea cu admiraţie. În timp ce mă învârteam, oarecum stingher, în jurul grupului, l-am auzit pe unul din ei spunând:              — Eram grozav de obosit când am ajuns lângă limba gheţarului, dar Harry, asemenea unui tigru, aproape că m-a târât după el până sus pe vârf.              Abia după câţiva ani am aflat că cei doi erau Stevenson şi Dick, renumitul cuplu alpin care tocmai atunci realizaseră pentru prima oară marea traversare a muntelui Cook, de la nord spre sud.              M-am retras într-un colţ al salonului, gândindu-mă la monotonia vieţii pe care o duceam, la satisfacţiile pe care trebuiau să le găsească în viaţă cei doi tineri şi din clipa aceea m-am hotărât să devin alpinist.              — Mâine voi urca şi eu pe unul din vârfuri, mi-am spus în sinea mea. I-am împărtăşit ideea şi tovarăşului meu care a fost întru totul de acord să încercam. Cum nu aveam însă nici experienţa şi nici materialele necesare, el a propus să luăm cu noi un ghid. După ce toate pregătirile au fost gata, m-am dus la culcare cuprins de neliniştea aşteptării.              Începutul a fost bun căci în zori se arăta a fi o dimineaţă frumoasă. Imediat după micul dejun veni să ne ia şi ghidul la a cărui apariţie nu mi-am putut înfrâna un oarecare simţământ de dezamăgire: judecind după faţa-i arsă de vânt şi după pălăria lui tiroleză, ai fi spus că era ghid, însă vârsta-i destul de înaintată şi corpolenţa lui excesivă nu dădeau de loc impresia unui om plin de avânt care să ducă la drum greu. Pe un ton nu prea îmbietor ne-a anunţat că vom ataca împreună vârful „Olivier”, un vârf mic din lanţul Sealy, chiar deasupra „Ermitajului”.              — Dacă vi se pare prea departe – adăugă el – vom putea petrece după-amiaza pregătindu-ne ceaiul la lacurile din Sealy.              În sfârşit am început urcuşul. Ghidul mergea înainte cu pas încet şi regulat; poate prea încet şi prea regulat pentru a-mi fi pe plac, aşa că nu după mult timp am luat-o iute înainte, în sus, pe cărarea îngustă şi abruptă. Aerul rece şi înviorător precum şi minunatul sentiment de libertate care mă cuprinsese, în timp ce mă înălţăm deasupra văii de sub noi, mă îmbiau să urc neobosit tot mai sus, ajungând în cele din urmă la lacuri cu o jumătate de oră înaintea ghidului nostru. În timp ce acesta aprindea focul pentru a pregăti ceaiul, Brian şi cu mine am făcut o baie în apa rece şi clară a lacului; apoi, cu o foame de lup ne-am repezit asupra merindelor.              Între noi şi creasta şirului de munţi se întindea o pantă acoperită de zăpadă de vreo 3-400 m[8].              Văzând nerăbdarea mea, ghidul oftă adânc şi se urni cu greu din nou la drum, în susul pantei.              — Acum facem alpinism cu adevărat, spusei eu.              Zăpada era plăcuta şi tare aşa încât puteam săpa trepte solide, lovind doar încet cu piciorul. Totuşi lungimea povârnişului care se pierdea în urma noastră îmi trezea un simţământ de teamă astfel că, fără a-mi pierde elanul, am început să merg supus în urma ghidului.              Sus pe creasta muntelui, am găsit o privelişte încântătoare: o vale întinsă cu un gheţar masiv, înconjurată de piscuri de o rară frumuseţe.              Lângă noi, la o depărtare de câţiva metri, se înălţa o stâncă. Nu m-am putut stăpâni şi m-am căţărat pe ea într-o clipită. Cuceream pentru prima dată un vârf de munte.              A fost cea mai fericită zi din viaţa mea de până atunci. Am coborât înapoi la „Ermitaj”, iar a doua zi am plecat acasă urmărit de noua mea pasiune pentru munte, care, de atunci, m-a stăpânit într-una.              Citeam cu nesaţ tot ceea ce se putea serie despre munţi.              Însă ceea ce a deşteptat în mine pasiunea pentru alpinism au fost două cărţi: prima, Tabăra şase[9] de Frank Smythe, iar cea de-a doua Nanda Devi de Eric Shipton.              Citind cartea lui Smythe am urcat parcă alături de el, pas cu pas, obositoarea pantă nordică a Everestului. Nu-mi închipui să fi trăit vreodată atât de intens o altă carte. Alături de el am îndurat vântul tăios, gerul aspru şi sforţările desperate de a respira aerul rarefiat al înălţimilor. Iar când, în cele din urmă, a fost silit să se întoarcă din drum, după ce urcase până la 8534 m n-am considerat faptul o înfrângere, ci o victorie.              Povestea lui Shipton a făcut să vibreze în mine o altă coardă şi e lesne de înţeles, deoarece explorările şi ascensiunile lui pe Himalaya întruchipau pentru un neozeelandez ca mine idealul în privinţa alpinismului. Problemele lui, deşi pe o scară mai mare, se asemănau mult cu ale mele: fonduri băneşti limitate, dificultatea deplasării rapide într-un ţinut inaccesibil şi aspru, obligaţia de a-ţi căra singur proviziile, lupta necontenită cu ploaia, cu intemperiile şi, în fine, însăşi viaţa de pe munte atât de plină de lipsuri.              Până în 1946 făcusem excursii de unul singur şi căpătasem destulă experienţă în ceea ce priveşte organizarea lor. Purtasem poveri destul de grele prin numeroase regiuni accidentate, urcasem foarte multe piscuri mărunte şi unele chiar ceva mai mari. Şi totuşi, la drept vorbind, cunoşteam prea puţin din tehnica urcuşului.              În acel an am avut însă norocul să-l cunosc pe ghidul Harry Ayres, cel mai de seamă alpinist din Noua Zeelandă, vestit cunoscător al tehnicii escaladărilor pe gheaţă. Harry mă luă sub aripa-i ocrotitoare şi timp de trei veri minunate am urcat împreună măreţele piscuri. Multe lucruri utile am învăţat de la el: cum să tai o treaptă, când să o tai, precum şi multe alte subtilităţi pe care le poţi căpăta numai din experienţă.              În 1950, prietenul meu George Lowe a aprins în mine dorinţa care avea să ne ducă, mai târziu, pe amândoi, în munţii Himalaya. Niciodată nu urcasem cu George, dar eram prieteni vechi iar el avea la activul lui multe ascensiuni grele. În vara aceea, pe când coboram împreună gheţarul Tasman, George îmi spuse deodată:              — Ed, te-ai gândit vreodată să urci pe Himalaya?              Era un gând care-mi încolţise de mult în minte şi de aceea i-am răspuns afirmativ, fără ezitare, cu emoţia celui care-şi găseşte gândul în gândul altuia. Ne-am hotărât în grabă să întocmim un plan, să organizăm un grup şi să ne procurăm banii necesari de drum. Întâmplător plecam în Anglia peste câteva luni aşa că aveam posibilitatea să culeg toate informaţiile cu privire la echipamentul şi hrana necesară unei astfel de expediţii.              La drept vorbind, n-am putut să culeg prea multe informaţii în Anglia, întrucât în Europa[10] când am ajuns era vară şi mai toţi membrii Clubului alpin erau plecaţi în Alpi. Dornic de a cunoaşte şi această regiune am plecat şi eu în Alpi împreună cu alţi doi neozeelandezi cu care am alcătuit un grup şi am făcut împreună o excursie minunată. Mai întâi ne-am dus în Austria, unde ne-am simţit în largul nostru în cabane mari, comode şi unde suiam o sumedenie de munţi uşori. Alpinismul din Austria se deosebea atât de mult de urcuşul cutezător cu care ne obişnuisem, încât ni se părea un fel de concediu de odihnă de care era bine să profităm cât mai mult, făcând mereu ascensiuni. De acolo ne-am dus în Elveţia, unde am vizitat câteva locuri din cele mai cunoscute. Am urcat multe vârfuri măreţe, dar în general destul de uşoare, probabil fiindcă urmam mai întotdeauna drumul marcat în ghidurile turistice ca „le plus facile”[11]. Perioada noastră cea mai activă a fost când cinci zile de-a rândul am urcat cinci vârfuri de câte 4000 metri, în Oberlandul bemez.              Întâlneam atât de rar zile frumoase în Alpii neozeelandezi, încât căutam să profităm de fiecare din frumoasele zile din Alpii elveţieni.              Într-o zi, intrând la poşta din Jungfraujoch ca să ne luăm corespondenţa, am găsit o scrisoare de la George Lowe cu veşti emoţionante. Ne scria că fusese invitat de un grup de prieteni din Noua Zeelandă să participe la o ascensiune în Himalaya. Toţi erau alpinişti de primul rang care făcuseră nişte planuri straşnice. La propunerea lui, m-au invitat şi pe mine. I-am răspuns imediat acceptând oferta.              Când m-am întors în Noua Zeelandă organizarea expediţiei era într-un stadiu înaintat.              Planurile noastre iniţiale erau foarte cutezătoare; o echipă de zece oameni avea să atace piscul Kanchenjunga[12]. Dar de la început ne-am izbit de greutăţi: timpul trecea şi autorizaţia nu mai venea; începuseră să se ivească probleme financiare. Din această cauză numărul entuziaştilor începu să scadă treptat, astfel că până la urmă am rămas doar patru: Riddiford, Lowe, Cotter şi eu.              Uneori credeam ca nu vom mai pleca niciodată, dar Riddiford nu-şi pierdea curajul. Era un bun organizator şi plin de un entuziasm inepuizabil. Până la urmă am reuşit să strângem şi banii necesari. Principala noastră ţintă devenise între timp piscul Muktit Parbat, înalt de 7242 m, situat în masivul Garhwal din Himalaya. Eram în inima Himalayei când am aflat vestea unei noi expediţii de recunoaştere pe Everest.              Cineva ne trimisese un articol tăiat dintr-un ziar care ne-a fost adus în tabără de curierul nostru special. Ştirile erau emoţionante şi ne răscoleau sufletul. Cât n-am fi dat şi noi să participăm la o asemenea expediţie.              Am citit cu nesaţ tot ce spunea articolul. Toate expediţiile precedente – ne informa articolul – folosiseră drumul prin Tibet[13] încercând să atace vârful Everest pe pantele lui nordice. Din 1921 se organizaseră până atunci şapte expediţii şi deşi alpiniştii înfăptuiseră acte de un curaj nemaiîntâlnit şi de o rezistenţă uimitoare, niciunul nu a putut urca mai sus de un punct situat cam la 300 m sub vârf. Era ca şi cum ar fi existat o barieră invizibilă la 8534 m, peste care nici un om nu putea trece. După aceste expediţii, timp de mai bine de zece ani muntele fu complet abandonat.              Everestul era situat pe frontiera dintre Tibet şi Nepal[14]. Ce e drept, partea nepaleză a muntelui foarte abruptă era socotită de toată lumea inaccesibilă, iar nepalezii interziseseră întotdeauna cu stricteţe europenilor să vină în ţara lor. Acum însă Nepalul adoptase o politică mai largă.              În 1950, doi celebri alpinişti, americanul Houston şi englezul Tilman, au primit autorizaţia de a călători prin Nepalul de vest până la poalele muntelui. Din motive necunoscute, s-au oprit la o distanţă de câteva mile de munte şi s-au întors, declarând că după părerea lor nu există nici o posibilitate de a găsi un drum pe partea aceea a Everestului.              Cunoşteam multe din aceste amănunte, dar articolul scria în continuare: „În ciuda acestor ştiri descurajante, o nouă expediţie de recunoaştere de proporţii mai mici va porni în toamna anului 1951 – adică numai peste câteva luni – să cerceteze posibilităţile de a ajunge la munte pornind dinspre sud. Şi expediţia va fi condusă de nimeni altul decât de însuşi Shipton”.              Cu invidie în glasuri, am discutat apoi toţi patru despre emoţiile puternice pe care ar trebui să le simtă cel care participă la o expediţie pe Everest. Apoi am revenit la preocupările noastre, deşi mai toţi ne făuream în minte tot felul de vise.              Până la acea dată, învăţasem multe lucruri despre călătoriile în Himalaya – ce fel de comportare trebuie să ai faţă de culii[15] care au stări de spirit foarte schimbătoare şi cum să te comporţi faţă de băştinaşi. De foarte multe ori însă, istoviţi şi vlăguiţi, pierdeam şi ultimul dram de voinţă în aerul rarefiat şi greu de respirat al marilor înălţimi. Dar învăţam mereu lucruri noi şi le învăţam repede, iar Lowe şi cu mine formam un cuplu plin de energie şi de optimism. Am făcut împreună expediţia de recunoaştere a marilor gheţari de la poalele lui Mukut Parbat şi am descoperit o trecere peste meterezele lui formidabile. Tot împreună am pus bazele taberei a III-a la 6400 m. La 11 iulie, Riddiford, Cotter şi Pasang pornind de la această tabără au atins, după multe eforturi, vârful lui Mukut Parbat.              Când ne-am întors la Ranikhet[16] eram slabi, epuizaţi şi fără un ban în buzunar dar, cu toată modestia noastră, ni se citea uşor pe faţă mândria de a fi cucerit şapte noi piscuri.              În momentul când am intrat în holul hotelului, neraşi şi murdari, portarul ne-a înmânat imediat o telegramă. Era o invitaţie pentru doi dintre noi de a participa la expediţia lui Eric Shipton.              Aşadar, porneam la drum spre Everest!                 SPRE EVEREST ÎN 1951                Împreună cu Riddiford şi cu cei doi din şerpaşii[17] noştri, Pasang şi Nyima, am ajuns la Lakhnow[18] la 28 august. Urma să ne întâlnim cu Shipton şi grupul lui la capătul de cale ferată Jogbani[19], la frontiera indo-nepaleză, dar mai întâi trebuia să ne cumpărăm alimente şi combustibil. A găsi însă alimentele necesare unei ascensiuni pe Himalaya în bazarele din Lakhnow era o sarcină aproape imposibilă, aşa că până la urmă tot ce am putut cumpăra a fost doar o sumedenie de cutii de conserve, mari ca volum şi grozav de scumpe ca preţ. Am încărcat cumpărăturile şi echipamentul în câteva căruţe trase de cai şi am dus totul la gară. Ştiind că trenul avea plecarea abia peste o oră, am început, fără nici o grabă, să facem formalităţile necesare pentru transportul bagajelor noastre pe calea ferată. Ne-am dat seama însă imediat că era vorba de o gravă confuzie, deoarece trenul pleca de fapt peste câteva minute, iar bagajul nostru necesita destul timp pentru a fi urcat în tren. Cuprinşi de panică am adunat la iuţeală douăzeci de culii, ne-am încărcat cu toate bagajele şi am pornit în galop spre peron. Am trecut portiţa de la intrarea acestuia ca o furtună, chiar în momentul când conductorul era gata să fluiere de plecare. Strigătul lui neînduplecat de „prea târziu” sună ca un clopot de înmormântare a planurilor noastre. Dar Riddiford nu era omul care să cedeze prea uşor. Energica să putere de convingere ne-a adus victoria. Am sărit imediat într-un compartiment de clasa a II-a în care erau doi călători indieni şi apoi, spre marea lor groază, am început să îngrămădim înăuntru corturi, saci şi lăzi cu alimente, bidoane de gaz şi accesorii de tot felul necesare unei expediţii. O ploaie de monede aruncate în grabă culiilor şi o zguduitură neaşteptată, care aproape ne-a trântit jos în vagon, marcară în sfârşit începutul expediţiei noastre.              Două zile mai târziu, la miezul nopţii, am ajuns la Jogbani, unde de douăsprezece ore ploua torenţial. Am descărcat bagajele pe micul peron în întuneric şi, sub bătaia ploii, priveam nenorociţi în noapte. Ceea ce vedeam din Jogbani nu era prea încurajator. Câteva case dărăpănate, un drum noroios şi nişte băltoace mari de apă. Tot tabloul era conturat de câteva lumini slabe, pâlpâinde şi învăluit într-o perdea de ploaie torenţială.              Pasang ne veni în ajutor. Se duse şi întrebă în dreapta şi în stânga şi apoi ne conduse, prin noroi şi ploaie, la o clădire mai răsărită decât celelalte, care avea un cerdac mare, unde ne-am îngrămădit cum am putut. Ne-am umflat saltelele pneumatice şi le-am întins pe cerdac. Era atât de cald, iar atmosfera atât de înăbuşitoare încât nu mai aveam nevoie nici de aşternut şi nici de pături. Ne-am scos o parte din hainele ude de ploaie şi ne-am culcat în bâzâitul ţiuitor al ţânţarilor, acompaniat de orăcăitul miilor de broaşte din jur.              A doua zi de dimineaţă, în zori, se anunţa o zi frumoasă, cu cer senin. Am părăsit dis-de-dimineaţă adăpostul nostru incomod şi am mers cale de o milă până am ajuns la o fabrică mare de iută. Am poposit la locuinţa inginerului şef, Law, un scoţian, unde am fost primiţi cu multă căldură; în curând ne aflam în jurul unei mese îmbelşugate unde am aflat că Shipton cu cei trei tovarăşi trecuseră pe acolo cu cinci zile mai înainte. Trebuia deci să ne grăbim dacă voiam să-i mai ajungem. Inginerul şef ne-a fost de un ajutor nepreţuit. Ne-a ajutat să scoatem bagajele de la gară şi de la vamă şi să îndeplinim toate formalităţile de trecere a frontierei în Nepal. În cele din urmă, tot el a obţinut un camion mare care trebuia să ne transporte, atât pe noi cât şi echipamentul, pe o distanţă de 48 km, cât ţinea şoseaua dintre Jogbani şi Dharan – un oraş nepalez la poalele munţilor. Pe când ne întorceam la locuinţa domnului Law – după terminarea pregătirilor de plecare – el ne opri şi ne arătă ceva în depărtare spunând: „Priviţi Everestul”!              Parcă nu ne venea să credem şi totuşi, plini de curiozitate, am privit în direcţia indicată. Spre marea mea uimire, am zărit atunci în atmosfera limpede a dimineţii, în depărtare, un colţ alb înălţându-se spre cer deasupra munţilor. Cât de departe era! Atât de departe încât nu părea aevea! Simţii că mă cuprinde un val de emoţie şi de nerăbdare care nu-mi mai dădea pace. Doream să pornim cât mai repede la drum.              Am încărcat bagajele în camion şi apoi ne-am suit şi noi. Camionul nostru, prevăzut cu cauciucuri cu şanţuri ca de tractor şi fiind cu dublă tracţiune, lăsa impresia că este în stare să treacă peste orice obstacol. Ne-am luat rămas bun de la soţii Law şi iată-ne, în sfârşit, plecaţi. Ni se spusese că în timpul musonului acest drum este deseori de nestrăbătut şi în curând am înţeles de ce. Am început prin a fi hurducaţi pe pietrele colţuroase de pe şosea sau trecând bălţi adânci. Am ieşit apoi într-un ţinut mai deschis unde n-am mai văzut nimic altceva înaintea ochilor decât o mare întinsă de noroi. Părea de neînchipuit că o vom putea străbate. Totuşi, ba lunecând, ba patinând, ba cu hopuri şi cu smucituri, ne-am deschis încet şi greu drum prin ea. Uneori alunecam primejdios până la limita şanţurilor adânci de pe marginea şoselei; alteori ne împotmoleam în vreo băltoacă mare şi cleioasă fiind nevoiţi să dăm înapoi ca să mai încercăm o dată. Eram încredinţaţi că nimic nu ne va putea opri, când deodată, cu o zguduitură puternică, ne înţepenirăm într-un strat de noroi adânc de 60 cm.              Timp de o jumătate de oră, şoferul nostru încercă din răsputeri să ne scoată de acolo, în timp ce la vreo 15 m, un stol de corbi hidoşi, fără să ne ia în seamă, se hrăneau clămpănind zgomotos din hoitul unei vaci. Toate sforţările fură însă zadarnice. Şoferul nostru văzu o singură posibilitate: să descărcăm tot bagajul şi să-l ducem noi în spinare vreo 180 m cât ţinea porţiunea cea mai rea de drum. Credea că numai în felul acesta va putea despotmoli camionul. Privii cu mult dezgust la mlaştina în care trebuia să coborâm şi mă uitai apoi la tovarăşii mei, care nu se arătau de loc dispuşi să înceapă o asemenea treabă, lucru lesne de înţeles.              „Trebuie să facem asta, Earle”, am spus eu. „Tu ne dai bagajele şi Pasang, Nyima şi cu mine le vom transporta”. Riddiford fu bucuros să primească propunerea mea care-l scutea să-şi murdărească picioarele.              Mi-am scos pantofii şi ciorapii suflecându-mi pantalonii scurţi cât am putut de sus. M-am lăsat uşor în balta de noroi. Cei doi şerpaşi s-au cutremurat dezgustaţi, dar neavând încotro, au coborât şi ei. Riddiford ne-a dat fiecăruia câte o povară şi cu ea în spate am pornit înotând prin noroi. La jumătatea drumului până unde începea iar pământul uscat, era un pod mic pe care-l ocupară repede, curioşi, câţiva fii ai proprietarilor de pământ din satul acela. Nenorocirea noastră fu prilej de veselie; hohote de râs voios se auzeau de fiecare dată când treceam pe lângă ei, cufundat până la genunchi în noroi. Am încercat să-i conving pe câţiva din ei să ne ajute la cărat şi chiar le-am trecut pe sub nas un teanc de rupii, dar nici nu se gândeau să-şi strice câtuşi de puţin amuzamentul sau să se murdărească. Şeful lor era un tânăr bine îmbrăcat ale cărui spirite, pe care nu le puteam înţelege, provocau hohote de râs tovarăşilor săi.              În general cred că sunt o fire destul de răbdătoare, există însă şi unele limite peste care nu poţi trece. După şapte sau opt transporturi făcute prin noroi, simţeam că încep să-mi ies din fire. Tocmai mă întorceam la camion, murdar de noroi din cap până în picioare, când tânărul cel bine îmbrăcat spuse alt spirit de mare efect. Asta întrecea orice limită! În spatele lui se afla un şanţ mare plin cu apă. Am făcut repede un pas spre el şi l-am împins în şanţ cu toată forţa furiei ce clocotea în mine. Ţipătul său de groază scos în momentul când cădea în apa, a rămas până azi – trebuie să mărturisesc – una din satisfacţiile mele. Pot să mă laud însă că după aceea treceam podul într-o tăcere profundă şi plină de respect.              Uşurat de încărcătură, camionul nostru prinse din nou puteri. Şoferul reuşi să-l urnească din groapa în care se împotmolise şi apoi îl împinse din nou înainte, cu toată puterea de care era în stare, împroşcând noroiul în toate părţile, camionul îşi croi anevoie drum prin mocirla groasă, până trecu de cealaltă parte. Acolo am încărcat totul din nou şi ne-am continuat drumul ca mai înainte. De zece ori ne-am cufundat în mlaştină până la osie şi tot de atâtea ori am împins şi am scos din nou camionul din ea. Dar tocmai când soarele coborâse spre asfinţit ne-am împotmolit de-a binelea. Nimic nu putea să ne descurajeze mai mult, mai ales că era ultima porţiune de drum noroios înainte de a începe urcuşul din câmpie spre munte. Din fericire însă, am căpătat repede ajutor. În depărtare se zăreau luminile unui vehicul care venea spre noi din Dharan; el se opri în curând la marginea mlaştinii. Între şoferi încăpu o convorbire prin strigăte după care ni se spuse că dacă ne transbordăm bagajul, putem merge cu celălalt camion. Într-un întuneric beznă, am început să ne cărăm din nou poverile prin noroiul moale şi adânc. Eram prea obosiţi ca să ne mai pese de murdăria în care intram şi făceam, trişti şi resemnaţi, drumul între cele două camioane, umplându-se din cap până-n picioare cu noroi. Am simţit o mare uşurare când am dus, în fine şi ultima povară.              La Dharan am sosit la 11,30 noaptea. În unsprezece ore am făcut pe un drum de 48 km – o experienţă de neuitat.              Şoseaua se sfârşea acolo. Mai departe porneau cărări care duceau spre munţi. De acum înainte, bagajele trebuiau duse de către culii, aşa că ziua următoare ne-am petrecut-o cu recrutarea a şaptesprezece culii. La 3 septembrie, la orele 6,45 dimineaţa, am părăsit Dharanul pe o vreme minunată; am mers apoi timp de două zile printr-o regiune muntoasă şi cât se poate de pitorească. Uneori, din cauza căldurii, ne opream să facem câte o baie răcoritoare în apa râurilor ce brăzdau pădurea. La sfârşitul celei de-a doua zile, am urcat un deal lung şi abrupt pentru a ajunge la oraşul Dhancuta[20], aşezat într-o poziţie minunată, pe o coamă bătută de vânt, la o altitudine de l 200 m.              Guvernatorul Dhancutei se arătă foarte generos cu noi. El ne puse la dispoziţie o clădire mică, plăcută şi răcoroasă, situată într-o pădure de brazi, aproape de casa în care locuia el, trimiţându-ne totodată şi câteva fructe, printre care şi un ananas delicios. Seara ne-a făcut o vizită discutând cu noi timp de două ceasuri diferite probleme cu caracter internaţional sau probleme care priveau ţările noastre. I-am cerut sfatul în privinţa drumului pe care aveam să-l urmăm de aici înainte. Voiam să ajungem cât mai repede la oraşul Dingla[21], pentru a-l prinde din urmă pe Shipton. Erau două drumuri: unul care urma malul de vest al râului Arun, iar al doilea, malul de est. Guvernatorul ceru părerea consilierilor săi. Pe cât se părea, Shipton pornise pe malul de vest, deoarece acesta avea mai puţini afluenţi mari de traversat. Dacă am fi fost dispuşi însă să trecem câteva râuri foarte late, ruta pe malul de est ne putea scuti câteva zile de drum. Sfatul primit a fost cât se poate de bine venit. Atât Riddiford cât şi eu traversasem în Noua Zeelandă nenumărate râuri revărsate aşa că eram gata să încercăm să-i traversăm şi pe culii. În semn de preţuire, guvernatorul ne dădu şi o escortă militară în persoana unui soldat, ce-i drept, cam jerpelit şi fără arme. Speram ca a doua zi dimineaţa să pornim de vreme la drum, dar am fost nevoiţi să mai întârziem câteva ore, deoarece patru din culii noştri nu s-au mai prezentat. În cele din urmă, pe la ora 8 dimineaţa, am plecat la drum urcând încet o coamă lungă şi plăcută şi lăsând în urmă, sub noi, oraşul. De ambele părţi, munţii înveşmântaţi în verde datorită vegetaţiei bogate, favorizată de muson, se înălţau în formă de trepte. Spre nord, coame lungi, împădurite coborau dinspre Himalaya, iar spre sud se vedeau câmpiile îndepărtate ale Indiei. Priveliştea ne umplea de entuziasm.              Am traversat printr-o trecătoare după care am coborât puţin ajungând într-un sat numit Pakaribus. Cum se apropiau nori grei de furtună şi culii rămăseseră mult în urmă, ne-am hotărât să poposim acolo. Ni s-a îngăduit să folosim o parte dintr-una din casele mai mari, pe care am şi ocupat-o imediat. Ne-am adăpostit tocmai la timp. Ploaia începu să toarne cu găleata, însoţită de tunete grele şi fulgere mari cât cerul. Culii şi-au făcut cu greu drum prin ploaie, ajungând la noi muiaţi până la piele.              Spre seară, vremea se lumină pentru puţin timp astfel că am putut face o mică plimbare pe dealul din spatele satului. Jos, se putea vedea valea întinsă a râului Anin, iar sus, în depărtare, se înălţau sclipitori, în mantia lor de zăpadă adusă de muson, pereţii uriaşi ai munţilor Chamalang şi Makalu. Îi priveam aproape cu un simţământ de spaimă şi nu puteam să cred că văd aevea munţii despre care citisem atât. Pe când îi priveam, albul lor sclipitor fu cuprins deodată de roşul aprins al amurgului, pentru ca apoi să fie învăluiţi din nou de nori negri de furtună.              Urmă o noapte vijelioasă. Tunetul bubuia răsunând din munte în munte, trăsnetul spinteca norii în limbi de foc crestate, iar ploaia ne biciuia acoperişul fără încetare. Stăteam în adăpostul nostru mulţumiţi că avem un acoperiş deasupra. În zori, ploaia se mai domoli puţin, iar când am pornit din nou la drum, la ora 7,45, nu mai ploua decât foarte puţin. Trebuia să coborâm spre râul Arun. Poteca pe care aveam s-o urmăm era lunecoasă şi primejdioasă. Lutul tare devenise alunecos din cauza ploii şi cum purtam pantofi de tenis cu tălpi de cauciuc, trebuia să fim cu băgare de seamă la fiece pas. Tot pe poteca aceasta am întâlnit şi primele lipitori. Aceste vietăţi monstruoase care se hrănesc cu sânge, năpădesc Himalaya în timpul musonului şi îşi întind orbeşte ventuzele către fiece vietate cu sânge cald care trece prin apropierea lor.              Tot alunecând şi pierzându-ne mereu echilibrul, am reuşit să coborâm pe la mijlocul după-amiezii şi ultimele povârnişuri spre valea râului Arun. Culii rămaseră cu mult în urmă. În faţă drumul ne era tăiat de un pârâu care se vărsa în Anin. După cât se părea era doar un pârâiaş subţire, transformat acum într-un torent în toată legea. Folosind pioletul, am început să-l trec, înaintând încet, cu grijă. Deşi îmi ajungea numai până la genunchi, apa se izbea de picioarele mele cu forţa unui uriaş. Am ajuns de cealaltă parte, cuprins de bucuria izbânzii dar şi de deznădejdea gândului la ceea ce ar putea să ne aştepte mai departe.              Drumul continua în sus de-a lungul râului Arun. Şi ce râu era Arunul! O masă enormă de apă, umflată, ce-şi croia drumul în jos spre câmpiile Indiei cu o furie neîmblânzită. Am mai străbătut o milă şi am dat de un nou afluent al Arunului. De data aceasta aveam de-a face cu un torent vijelios. L-am aşteptat şi pe Riddiford şi ne-am sfătuit împreună ce-i de făcut. Dându-ne seama că vom reuşi cu greu să-i traversăm pe culii, ne-am hotărât să-l trecem mai întâi noi, folosind o metodă binecunoscută. Unul lângă altul, ne-am prins cu putere de un piolet ţinut orizontal şi cot la cot, am intrat în râu. Riddiford înainta împotriva curentului, luptându-se cu forţa apei care căuta să-l smulgă şi să-l răstoarne. Eu însă, fiind apărat de tăria curentului, îl puteam sprijini cu toată forţa. În acest fel am trecut de cealaltă parte. Lupta împotriva curentului a fost foarte grea şi ne-am dat seama imediat că, fără ajutor, culii n-ar putea trece.              La 180 m dincolo de torent se aflau cele câteva colibe ale cătunului Legua Ghat, unde am băut câte o ceaşcă de ceai. După aceea ne-am reîntors la râu. Culii sosiseră de cealaltă parte a apei şi, după gesticulările lor, vedeam că erau hotărâţi să nu traverseze. Noi însă eram şi mai hotărâţi ca ei să treacă râul. Am tăiat aşadar o prăjină ceva mai lungă de 2 m, dintr-un copac din apropiere şi, folosind-o pentru a ne sprijini reciproc, am pornit din nou împreună cu Riddiford să traversăm râul. Pe la jumătatea lui, un val înălţat brusc aproape că-l înghiţi pe Riddiford, iar eu am reuşit cu greu să-l susţin. Am ajuns pe celălalt mal mult mai uzi decât la prima trecere, dacă se mai poate spune aşa ceva.              Am cerut culiilor doi voluntari ca să facem prima traversare. Câtva timp n-am primit nici un răspuns. În cele din urmă însă doi din ei consimţiră să încerce. I-am aşezat între noi de-a lungul prăjinii şi am intrat în apă. Îl simţeam pe cel de lângă mine cum tremura de frică şi i-am admirat curajul de a se oferi voluntar. Ori de câte ori apa se repezea puternic în noi, sărmanul gâfâia de groază. De data aceasta fiind patru, cu forţele unite, am putut să trecem râul mult mai uşor. Văzându-şi tovarăşii ajunşi teferi pe malul celălalt, ceilalţi culii au prins puţin curaj, astfel că în cele din urmă am reuşit să-i convingem pe toţi să ne urmeze. După transbordare, Riddiford şi cu mine am constatat că trecusem râul de vreo douăsprezece ori şi eram cât se poate de mulţumiţi că numai o mică distanţă ne mai despărţea de Legua Ghat, unde urma să rămânem peste noapte.              Judecând după hartă, ar fi trebuit să întâlnim chiar a doua zi unul din râurile cele mai mari din drumul nostru, pe care ploile torenţiale puteau uşor să-l facă de netrecut. Pe când ne luam micul dejun, Pasang veni cu o cerere din partea culiilor. Ei voiau să trecem râul Arun în canoe şi să mergem pe malul de vest, urmând acelaşi drum pe care îl urmase Shipton. Nu le plăcea vremea şi se temeau să nu se înece la vreunul din vaduri. Nici nouă nu ne era pe plac vremea – norii fiind prea grei şi întunecoşi – dar voiam să câştigăm timp, aşa că i-am convins să mergem înainte şi să vedem cum arată primul râu pe care îl vom întâlni.              Ne continuarăm drumul în susul văii cât puturăm de repede. Nici chiar cerul sumbru şi ameninţător de deasupra nu ne-a putut împiedica să admirăm frumuseţea peisajului care se vedea de pe poteca îngustă care urca şi cobora pe malurile prăpăstioase ale Aninului. Pe alocuri, pantele deveneau nişte pereţi verticali, înalţi de câteva sute de metri, care coborau până jos în apa râului. Riddiford şi cu mine mergeam repede în frunte. Voiam să ajungem la marele afluent înainte de a începe ploaia. Dar speranţa noastră se dovedi zadarnică. În curând începu să plouă cu găleata. Am trecut repede peste o limbă mare de nisip, am ocolit o stâncă şi iată-ne în faţa râului. Ne-am oprit îngroziţi! Ochii noştri îngrijoraţi îl vedeau tot atât de mare ca şi Arunul. Închipuiţi-vă un râu umflat, lat de 45 m, curgând năvalnic la vale în clocote şi valuri mari. Pe ambele maluri, grupuri mici de culii se ghemuiau amărâţi în jurul focurilor. Unii, după cum se vedea limpede, aşteptau acolo de mai multe zile.              Ne-am hotărât totuşi să încercăm să-l trecem. Ţinându-ne de piolet ca şi prima oară, am intrat împreună cu Riddiford în râu. Cu cât înaintam, apa era din ce în ce mai adâncă. Curând ne ajunse la şolduri, învăluindu-l pe Riddiford ca valul pe care-l ridică prova unui crucişător. Dar cum mă apăra de forţa puternică a curentului, eu reuşeam să-mi ţin picioarele bine înfipte pe fundul râului şi să-l sprijin. Nu ne-am lăsat de loc învinşi, ceea ce a făcut să ne crească inima de o nespusă bucurie care ne dădea noi forţe; în acest fel am izbutit să ajungem pe malul opus, realizând o performanţă strălucită.              Entuziasmul ne-a mai scăzut când ne-am dat însă seama ca pe culii noştri nu avea să-i atragă o asemenea performanţă sportivă. Mai degrabă ar fi fost gata să se alăture celorlalţi culii şi să stea în jurul focului o săptămână întreagă până ce râul avea să scadă. M-am dus în pădurea din jur şi am tăiat cu pioletul o prăjină grea şi lungă de vreo 6 m. Doi oameni puteau să o ducă uşor. Prăjina trebuia să ne asigure greutatea şi stabilitatea în apa râului. Ne-am învârtit pe mal, în ploaie, până ce au sosit toţi culii noştri. La vederea râului s-au strâns laolaltă sporovăind speriaţi între ei.              La întoarcerea pe malul celălalt, greutatea prăjinii ne ţinea bine înfipţi pe fundul râului, astfel că înaintam mai uşor, împroşcând puternic apa în toate părţile. Eram siguri că le ofeream o privelişte impresionantă şi speram că văzându-ne vor prinde şi ei încredere şi curaj.              Dar nici pomeneală de aşa ceva! Am ieşit din apă în mijlocul unui cor de rugăminţi, care porneau de la simpla dorinţă de a sta şi a aştepta şi până la cererea directă de a li se plăti şi a li se dă drumul să se reîntoarcă acasă. Timp de o jumătate de oră ne-am luptat să-i convingem. Şi de data asta, aceleaşi două inimi curajoase ne-au venit într-ajutor, oferindu-se să traverseze primii. Li s-a alăturat îndată şi Pasang şi, toţi cinci, înşiruiţi de-a lungul prăjinii, ne-am năpustit în torent. Trecerea era, fără îndoială, plină de emoţii pentru pasagerii noştri, deoarece apa le ajungea până la gât. În schimb, datorită obişnuinţei şi greutăţii mai mari cu care apăsam prăjina, nouă ni se părea cu mult mai uşoară. I-am lăsat pe cei trei pe malul opus şi ne-am croit din nou drum prin apă să aducem grupul următor. Am continuat apoi neîntrerupt să facem traversarea între cele două maluri. Şirul culiilor părea nesfârşit. Numai după ce am trecut şi cu ultimul grup, ne-am dat seama că nu mai rămăsese nici un culi ghemuit în jurul focurilor. Cu alte cuvinte, o bună bucată de timp jucasem rolul de cărăuşi publici.              Am mers în continuare, cu mare grabă, încă vreo două ceasuri. Ploaia se oprise, iar soarele strălucea slab printre nori. Umezeala era extrem de pătrunzătoare, iar transpiraţia ne spăla feţele de noroi şi de praf. Treceam acum printr-un ţinut foarte uscat şi puţin locuit. Ajungând, până la urmă, într-un mic sat unde se găsea şi un izvor cu apa proaspătă, am hotărât să rămânem peste noapte acolo. Unul din şerpaşii noştri, Nyima, iscodi prin sat şi descoperi un adăpost potrivit. Era o construcţie şubredă de bambus, cu un acoperiş mare, dar fără pereţi. Avea două despărţituri; animalele şedeau jos, iar oamenii locuiau pe podeaua de deasupra, împărţirea avea oarecare dezavantaje pentru cel ce avea mirosul prea fin, dar, pe de altă parte, briza blândă, nestingherită, aducea cu ea un aer bun şi răcoros. Pasang era un bucătar foarte priceput şi ne pregăti o masă gustoasă din pui fripţi, cartofi prăjiţi şi dovleac, la care adăugă o legumă verde, care semăna întrucâtva cu spanacul. Imediat saltelele pneumatice au fost întinse pe grămezi de grâu, care răspândeau o aromă plăcută şi în ce mă priveşte m-am cufundat curând într-un somn adânc şi fără vise.              A doua zi am luat micul dejun devreme şi înainte de ora 7 am pornit mai departe la drum. Mă simţeam plin de vigoare şi în pas săltat am pornit repede înainte, lăsându-i pe ceilalţi în urmă. Pe hartă mai figura un râu mare şi eram nerăbdător să ştiu cum arată. Din vârful dealului pe care-l urcasem, am văzut jos, la picioarele mele, râul. Era într-adevăr uriaş. Niciuna din metodele noastre tehnice de trecere a apelor nu mai puteau servi. Mă plimbam descurajat pe mal, în sus şi în jos, frământat de acelaşi gând: ce vom face; mi se părea atât de ridicol să fim nevoiţi să ne reîntoarcem după ce ajunsesem până aici. Riddiford apăruse şi el şi cobora spre mine. Tocmai mă pregăteam să-l întâmpin şi să-i spun vestea cea proastă, când deodată observai doi oameni coborând pe malul celălalt. Mergeau către ceea ce părea să fie un buştean tras pe mal. Era o canoe făcută dintr-un trunchi de arbore scobit, pe care o traseră îndată în apă; ei se suiră în ea cu uşurinţa şi nepăsarea cuiva care face un lucru obişnuit şi de îndată îmi reînvie speranţa. În clipa următoare se şi aflau în cleştele înspăimântătorului curent. Cu câteva lovituri puternice de pagae[22] traversară râul şi debarcară la o sută de metri mai jos de noi. Apoi traseră canoea lângă mal, în dreptul nostru.              Riddiford, Nyima şi cu mine am trecut primii. Ne-am ghemuit în canoe şi oftatul scos de Nyirna exprima bine şi propria mea teamă, în timp ce canoea era luată de apă. Îndată am intrat în plin curent şi am fost duşi cu mare iuţeală în josul râului. Dar pagaele mari ale vâslaşilor ne conduceau cu dibăcie spre malul opus şi chiar mai înainte de a fi avut timp să ne speriem am şi atins malul celălalt. L-am lăsat pe Pasang să supravegheze traversarea culiilor şi am plecat mai departe.              Ţinta noastră era să ajungem la Dingla în aceeaşi seară. Ne era oarecum teamă că, dacă nu reuşeam, Shipton avea să plece din nou mai departe. Pe cât se părea, hamalii nu puteau face drumul până acolo înainte de căderea nopţii; ne puteau însă ajunge din urmă a doua zi de dimineaţă. Am hotărât deci să coborâm către malul râului Arun. Dingla era sus de tot pe celălalt mal şi ca să trecem dincolo trebuia să găsim o barcă. Era extrem de cald. Întrebarăm pe toţi cei întâlniţi în cale unde s-ar putea găsi o barcă pentru traversare, dar slabele noastre cunoştinţe de limba hindustană ne răsplăteau doar cu câte o privire nedumerită din partea celor întrebaţi. În sfârşit, unul din ei ne arătă cu mâna într-o direcţie şi coborârăm acolo la marginea râului. Pe nisip era un mic adăpost în care se odihneau trei oameni. Legată de mal se găsea o canoe mare, scobită într-un trunchi de copac.   [1] Tenzing a participat la expediţii ca şef al şerpaşilor. El şi-a petrecut toată copilăria la poalele Chomolungmei, iar în tinereţe a fost cioban. Alpinist încercat şi priceput a participat la 20 de expediţii în Himalaya, dintre care 8 expediţii numai în Everest.    Rolul lui Tenzing în toate ascensiunile şi în special în aceasta, a fost de nepreţuit, dar retribuţia, aşa cum recunoaşte şi ziarul englez „Yorkshire Post”, a fost cât se poate de proastă.   [2] Cel mai înalt vârf (2796 m) din insula nordică a Noii Zeelande [3] 1 milă terestră = l 609 m. [4] Al doilea mare oraş al Noii Zeelande, situat în insula nordică. [5] Noua Zeelandă bucurându-se de o climă aproape subtropicală, zăpada nu se întâlnesc decât pe vârfurile munţilor. În regiunile de coastă nu ninge niciodată [6] 1 livră = 0,453 kg. [7] Pisc în Noua Zeclandă, 3764 m, situat în insula sudică. [8] În toată lucrarea măsurile de lungime şi de greutate, care sunt date în textul original în picioare, iarzi etc. au fost transformate la proporţia stabilită în sistemul metric. [9] Camp Six. [10] Hillary a plecat iarna din Noua Zeelandă, însă în Europa, care este în cealaltă emisferă a globului, era vară. [11] Cel mai uşor. [12] Vârf în munţii Himalaya, 8578 m. [13] Ţinut muntos cu podişuri înalte, Regiune Autonomă din R. P. Chineza. [14] Stat independent aşezat între India şi R. P. Chineză. [15] Denumire indiană pentru hamali. [16] Orăşel în India, în apropierea frontierei de vest a Nepalului. [17] Munteni tibetani din estul Nepalului. [18] Oraş în India la nord-vest de Benares. [19] Staţie de cale ferată la graniţa indo-nepaleză. [20] Localitate în Nepal la nord de Dharan. [21] Localitate în Nepal, la nord de Dhancuta. [22] Lopeţi de o anumită formă, pentru canoe.