Cărți scriitori străini

PARTEA ÎNTÂI. I. FABBICA. M-am născut la 13 mai 18., într-un oraş din Languedoc unde, ca în tdate oraşele din sud, găseşti mult soare, destul colb, o mănăstire de carmelite şi două sau trei monumente romane. Tatăl meu, domnul Eyssette, care pe vremea aceea făcea negoţ cu fulare, avea la marginea oraşului o f abrică mare, cu o aripă în care-şi întocmise o locuinţă tihnită, adumbrită de platani şi despărţită de ateliere printr-o grădină foarte întinsă. Acolo am văzut lumina zilei şi mi-am petrecut cei dintâi ani din viaţa mea. Aşa că, memoria mea, recunoscătoare, a păstrat grădinii, fabricii şi platanilor, o nepieritoare amintire, iar când părinţii mei şi-au pierdut averea şi a trebuit să mă despart de lucrurile acestea, mi-a părut rău după ele întocmai ca după nişte fiinţe. Trebuie să spun de la început că naşteriea mea n-a adus noroc casei Eyssette. Bătrâna Annou, bucătăreasa noastră, mi-a povestit adesea, mai târziu, cum tata, plecat pe atunci într-o călătorie, a primit în acelaşi timp vestea apariţiei mele pe lume şi a dispariţiei unuia dintre clienţii lui din Marsilia, care-1 păgubea cu mai mult de patruzeci de mii de franci. Încât domnul Eyssette, fericit şi totodată foarte mâhnit, se întreba, vorba ceea, dacă trebuia să plângă fuga clientului din Marsilia sau să se bucure de sosirea micului Daniel. Trebuia să plângi, bunul meu domn Eyssette, trebuia să plângi pentru amân-două. Adevărul e, c-am fost piaza rea a părinţilor mei. Din ziua eând m-am născut, nenorociri de necrezut i-au lovit din toate părţile. Aşadar, mai întâi clientul din Marsilia, apoi două focuri în acelaşi an, apoi cearta cu unchiul iâaptiste, apoi un proces foarte costisitor cu negustorii noştri de vopsele. De atunci fabrica începu să şchiopăteze; încetul cu încetul, atelierele se goliră: în fiecare săptămână câte un război desfiinţat, în fiecare lună o masă de imprimare mai puţin. Ţi-era mai mare mila să vezi cum se, scurgea viaţa din casa noastră, ca dintr-un trup bolnav, pe îndelete, în fiecare zi câte puţin. De la o vreme nu mai intră nimeni în sălile de la catul al doilea. Apoi curtea din fund se închise. Aşa b ţinu doi ani; doi ani fabrica trase să moară. În sfârşit, într-o zi lucrătorii nu mai veniră, clopotul atelierelor nu mai sună, roata fântânii încetă să mai scârţâie, apa din bazinele mari, în care se spălau ţesăturile, încremeni şi, curând, în toată fabrica nu mai rămaseră decât domnul şi doamna Eyssette, bătrâna Annou, frate-meu Jacques şi cu mine; iar colo, înfund, casă păzească atelierele, portarul Colombe şi fiul său, micul Eouget. Se isprăvise, eram ruinaţi. Aveam pe atunci şase sau şapte ani. Cum eram foarte plăpând şi bolnăvicios, părinţii înei nu voiseră să mă trimită la şcoală. Mama mă învăţase numai să citesc şi să scriu şi, pe deasupra, câtevai cuvinte spanioleşti şi două sau trei melodii la chitară, cu ijutorul cărora treceam în familie drept W copil minune. Datorită acestui sistem de educaţie, nu lipseam niciodată de acasă şi am putut fi ^e faţă la agonia casei Eyssette, în toate amănuntele ei. Mărturisesc că spectacolul acesta mă lăsa rece, ba chiar găseam că ruina noastră avea o parte îoarte plăcută: puteam să zburd în voie prin toată fabrica, ceea ce, pe vremea când erau lucrători, nu-m^ era îngăduit decât duminica. Spuneam foarte grav micului Eouget: „AcuVna, fabriea-i a mea; mi-au dat-o să mă joc în ea”. Şi micul Eouget mă credea. Credea tot ce-i spuneam nătărăul ăsta. Dar acasă, ceilalţi nu priveau cu atâta vesete prăbuşirea noastră. Deodată, domnul Eyssette ajum îngrozitor; era de obicei o fire înflăcărată, violent! Exagerată, şi-i plăcea să răcnească, să spargă ce-cădea sub mână, să tune şi să fulgere; de fapt, unom foarte bun, numai că te cârpea îndată, vorbea desus şi simţea neapărată nevoie să-i facă pe toţi din jur să tremure de frica lui. În loc să-1 doboare, nenorocirea îl întărită şi mai rău. De dimineaţă până seara era cuprins de o mânie grozavă şi, neştiind asupra cui să se năpustească, se lega de toate: de soare, de mistral, de Jacques, de bătrâna Annou. Pe vremea despre care vă vorbesc, domnul Eyssette nu suferea încă de gută, şi durerea de a se vedea ruinat făcuse din el un om îngrozitor, de care nimeni nu se putea apropia. A fost nevoie să i se ia sânge de două ori în două săpiămâni. În jurul lui, toţi tăceau; le era fricăLa masă, ceream pline în şoapta. În faţa lui nu îndrăzneam nici măcar să plângem. Aşa că, îndată de pleca, nu se auzea decât un singur hohot de plâns, de la un capăt la celălalt al casei; mama, bătrâna Annou, frate-meu Jacques şi fratele meu mai mare, abatele, când venea să ne vadă, toată lumea se punea pe plâns. Mama, se-nţelege, plângea văzându-1 pe domnul Eyssette aşa de nenorocit; abatele şi bătrâna Annou plângeau văzând-o pe doamna Eyssette plângând; cât despre Jacques, încă prea mic pentru a pricepe nenorocirea noastră – era numai cu doi ani înarmare decât mine – simţea nevoia să plângă, de/plăcere. _! E copil neobişnuit era frate-meu Jacques! Ştiu că aVea darul prinsului! De când îl ţin minte, îl văd cu o/hii roşii şi obrazul scăldat în lacrimi. Seara, dimiaţa, ziua, noaptea, la şcoală, acasă, la plimbare, ilângea întruna, plângea pretutindeni. Când îl întrebai: /, Ce ai1?„, răspundea sughiţând: „î? – Am nimic„. Şi lucru ciudat e că n-avea nimic. Plângea cum îţi ştergi/nasul, dar mult mai des, atâta tot. Uneori, domnul Eyssette, scos din fire, spunea mamei: Copilul ăsta-i caraghios, ia te uită la el! E un fluviu!”Iar doamna Eyssette îi răspundea cu glasu-i blând: „Ce vrei, dragul meu! Lasă, asta-i va trece când o să mai crească; aşa eram şi eu la vârsta lui”. Deocamdată Jacques creştea, creştea chiar foarte mult şi asta tot hu-i trecea. Ba dimpotrivă, neobişnuita aplecare a băiatului acesta ciudat de a vărsa fără niciun rost şiroaie de lacrimi sporea zi cu zi. Aşa că deznădejdea părinţilor noştri a fost un mare noroc pentru el. Acum putea să plângă în voie, zile întregi, fără ca nimeni să-1 mai întrebe: „Ce ai1?” I. Pe scurt, ruina noastră avea pentru Jacques, ca şi pentru mine, şi partea ei frumoasă. Cât mă priveşte, eram foarte fericit. Nimeni nu mai avea grija mea. Foloseam faptul ăsta ca să mă joc toată ziua cu Kouget prin atelierele pustii, unde paşii noştri răsunau ca într-o biserică, şi prin curţile mari, părăsite, pe care le şi năpădea iarbaMicul Kouget, fiul portarului Colombe, era un bondoc de vreo doisprezece anî, puternic ca un taur, credincios, ca un câine, şi se deosebea mai ales prin păru-i roşu, din care pricină fusese poreclit Kouget1. Isfumai c-o să vă spun ceva: pentru mine, Kouget nu era Kouget. Era rând pe rând devotatul meu Vineri, un trib de sălbatici, nişte marinari răzvrătiţi pe o corabie, tot ce vreţi. Pe vremea aceea, eu însumi nu mă numeam Daniel Eyssette: eram omul acela ciudat, îmbrăcat în piei de animale, ale cărui aventuri tocmai le căpătasem, eram însuşi maşter Crusoe. Dulce nebunie! Sear^, după masă, îl citeam şi-1 reciteam pe Kobinson al meu, îl învăţam pe de rost; ziua, îl jucam, îl jucam cu furie, şi în piesa mea băgăm tot ce mă înconjura. Fabrica nu mai era fabrică; era insula mea pustie, ah! Ce pustie! Bazinele reprezentau oceanul, grădina era o pădure virgină. Printre platani mişunau greieri care, fără s-o ştie, făceau parte din piesă. Kouget habar n-avea nici – el de însemnătatea rolului său. Dacă l-ai fi întrebat cine era Kobinson, l-ai fi încurcat grozav; totuşi, trebuie să spun că-şi îndeplinea însărcinarea cu cea mai mare convingere şi că n-avea pereche ca să imite răcnetul sălbaticilor. Unde învăţase? Nu ştiu. Vorba-i că răcnet ele acelea grozave pe care le scotea din fundul gâtlejului, flutu- 1 Rouget – roşcovanul, (n.r.) rându-şi coama deasă, roşie, i-ar fi înfiorat şi pe cei mai viteji. Eu însumi, Eobinson, eram nevoit să-i şoptesc uneori, cu inima cât un purice: „Mai încet, Eouget, că mă sperii!” Din nenorocire, dacă Eouget imita foarte bine strigătul sălbaticilor, ştia şi mai bine să, înjure, întocmai ca băieţii de pe stradă, şi să ia numele Domnului în deşert. În timp ce ne jucam, m-am obişnuit să vorbesc şi eu ca dânsul şi, într-o zi, la masă, nu ştiu nici eu cum, mi-a scăpat o înjurătură grozavă. Au încremenit cu toţii. „Cine te-a învăţat? De unde-ai auzit una ca asta1?” A fost un eveniment. Domnul Eyssette zise îndată c-o să mă dea la o casă de corecţie; fratele meu cel mai mare, abatele, fu de părere că, înainte de toate, trebuia să mă spovedesc, fiindcă aveam vârsta când puteam judeca singur. M-am dus la spovedanie. Greu lucru! Trebuia s-adun din toate colţurile conştiinţei mele o sumedenie de păcate vechi, care zăceau acolo de şapte ani. N-am dormitdouă nopţi; că doar era cogeamite coş pliu de păcate afurisite; le pusesem pe cele mai mici deasupra, dar, oricum, se vedeau şi celelalte, şi când, îngenunchind în micul dulap de stejar, a trebuit să le arăt pe toate preotului din Eeeollets, am crezut că mor. De frică şi de ruşine. S-a isprăvit. N-am vrut să mă mai joc cu Eouget; ştiam acuma vorbele sfântului Paul, şi preotul din Eeeollets mi le repetase, cum că diavolul dă veşnic târeoale în jurul nostru ca un leu, quaerens quem devoret1. O! Acest quaerens quem devoret ce impresie mi-a făcut! Ştiam de asemenea că intrigantul de 1 în căutarea celui pe care să-1 sfâşie (în limba latină în text), (n.r.) Lucifer poate lua orice'ânfăţişare ca să ne ducă în ispită; şi nu mi-aţi fi scos din minte că se ascunsese în pielea hu Eouget, ca să mă-nveţe să înjur de Dumnezeu. Aşa că, îndată ce m-am întors la fabrică, cea dinţii grijă mi-a fost să-1 vestesc pe Vineri că, de azi înainte, trebuia să rămână la el acasă. Nenorocitul Vineri! Necazul ăsta îi sfâşie inima, dar se supuse fără să murmure. Câteodată îl zăream în pragul uşii portarului dinspre ateliere; sta în picioare acolo, trist, şi când. Vedea că-1 privesc, nenorocitul, vrând să mă înduioşeze, scotea cele mai înspăimântătoare răcnete, fluturându-şi coama aprinsă; dar cu cât mugea mai tare, cu atâ'ta mă ţineam mai departe. Mi se părea că seamănă cu faimosul leu quaerens. Îi strigam: „Pleacă! Mi-e groază de tine!” Eouget se încăpăţână să urle astfel câteva zile; apoi, într-o dimineaţă, taică-su, plictisit de răcnetele lui de acasă, îl trimise la ucenicie, să mai răcnească şi acolo, şi nu l-am mai văzut. Entuziasmul meu pentru Eobinson nu se răci însă nicio clipă. Tocmai pe atunci, unchiul Baptiste se dezgustă deodată de papagalul lui şi mi-I dădu mie. Papagalul ăsta îl înlocui pe Vineri. L-am aşezat într-o cuşcă frumoasă, la capătul reşedinţei mele de iarnă, şi iată-mă mai Crusoe decât oricând, petreeându-mi zilele între patru ochi cu această interesantă pasăre, străduindu-mă s-o învăţ a spune: „Eobinson, sărmanul meu Eobinson!” înţelegeţi asta? Papagalul pe care unchiul Baptiste mi-1 dăduse ca să scape de limbuţia lui se încăpăţână să tacă, de cum a fost al meu. Sici tu „sărmanul meu Eobinson” şi nici altceva; niciodată n-am putut să-i scot o vorbă. Totuşi îl iubeam mult şi aveam cea mai mare grijă de el. Aşa trăiam, papagalul şi cu mine, în cea mai mare singurătate, când, într-o dimineaţă, mi se întâmplă ceva într-adevăr neobişnuit. În ziua aceea ieşisem din colibă devreme şi, înarmat pmă-n dinţi, îmi cercetam eu de-amănuntul insula. Deodată am văzut venind spre mine un grup de trei sau patru inşi care vorbeau foarte tare şi dădeau din mâini cu aprindere. Doamne sfinte! Oameni în insula mea! Abia am avut când să m-arunc după un tufiş de leandri, pe burtă, m, ă rog. Oamenii trecură pe lingă mine, fără să mă' vadă. Mi s-a părut că desluşesc glasul portarului Colombe, ceea ce mă mai linişti puţin; dar, oricum, îndată ce se îndepărtară, am ieşit din ascunzătoare şi i-am urmărit de la distanţă, ca să văd ce-o să se mai întâmple. Străinii ăştia rămaseră multă vreme în insula mea. O cercetară cu de-amănuntul, de la un capăt la celălalt. I-am văzut cum intrau în peşterile mele şi sondau cu bastoanele adâncimea oceanelor. Din când în când se opreau şi clătinau din cap. Mă temeam grozav să nu-mi descopere cumva reşedinţele… Ce m-aş fi făcut atunci, sfinte Dumnezeule 1 Din fericire, nu s-a întâmplat una ca asta şi, după o jumătate de ceas, oamenii se retraseră fără să. Bănuiască măcar că insula era locuită. De cum 'plecară, ara alergat să mă-nehid într-una din colibele mele şi am stat acolo toată ziua întrebându-mă cine erau oamenii ¦ aceia şi de ce veniseră.

Umbra unei ciori La prima tresărire a dimineții, muștele încep să se dezmorțească. Ochii lui Inman și rana prelungă de la gâtul lui le atrăgea și, în curând, fâșâitul aripilor și atingerea piciorușelor deveniră mai sâcâitoare decât o curte întreagă de cocoși care ar deștepta un om în zori. Așa încât pentru el începea o nouă zi în salonul de spital. A alungat cu palmele năvala de muște, după care s-a uitat dincolo de piciorul patului, la fereastra triplă, deschisă. De obicei, putea să cuprindă cu privirea marginea drumului roșiatic, stejarul și zidul jos de cărămizi. Și, dincolo de acestea, o fâșie de câmp și niște păduri de pini turtiți care se întindeau spre apus, până-n zare. Priveliștea era destul de largă pentru un ținut plat de câmpie, întrucât spitalul fusese clădit pe singura ridicătură de pământ din cât vedeai cu ochii. Dar era încă prea devreme pentru un tablou clar. Fereastra părea să fi fost pictată într-o culoare cenușie. Dacă lumina n-ar fi fost atât de tulbure și de întunecoasă, Inman s-ar fi apucat să citească până la gustarea de dimineață, pentru că cititul era singurul lucru care-i mai domolea mintea. Dar cu o noapte înainte, ca să poată adormi, citise până i se topise ultima lumânare, iar gazul de lampă era prea drastic drămuit pentru ca lămpile spitalului să poată oferi altceva decât un licăr slab. Așa încât s-a sculat din pat, s-a îmbrăcat și s-a trântit pe un scaun cu spetează înaltă, punând distantă între el și paturile din salonul mohorât, cu ocupanții lor schilodiți. A alungat din nou muștele și a privit pe fereastră la prima mâzgălitură de zori leșioși, așteptând ca lumea de afară să prindă contur. Fereastra era înaltă cât o ușă și, de multe ori, își închipuise că o să se deschidă către un cu totul alt loc, unde o să i se îngăduie să pătrundă și să rămână. În timpul primelor săptămâni petrecute în spital, Inman abia de putuse să-și miște capul, și unica lui preocupare era să privească fereastra și să revadă cu ochii minții plaiurile verzi de acasă. Locurile pe unde copilărise, malul reavăn al pârâului pe care creșteau tulpini de iarbă neagră indiană, un colț de pajiște năpădită toamna de omizi negre și cafenii. O creangă groasă de nuc american care se arcuia deasupra drumului și de pe care îl vedea de multe ori pe taică-său mânând vacile, seara, spre staul. Le urmărea trecând agale pe sub el, apoi închidea ochii și asculta cum plescăitul copitelor în glod devenea tot mai slab până se pierdea printre țârâitul greierilor și orăcăitul broaștelor. Fereastra din fața lui parcă nu avea altă menire decât să-i recheme amintirile. Ceea ce-i prindea bine, pentru că dăduse ochii cu fața de oțel a secolului și rămăsese atât de năuc, încât atunci când se gândea la viitor, nu vedea decât o lume în care tot ce avea însemnătate pentru el fusese izgonit sau se îndepărtase de bunăvoie. Până acum, privise întruna la fereastră de-a lungul unei veri târzii, zăpușitoare și umede, încât, fie noapte, fie zi, aveai impresia că respiri aerul printr-o cârpă de vase, un aer atât de rânced, încât cearșafurile mucegăiau sub el și, peste noapte, paginile cărții de pe noptieră se împestrițau cu minuscule ciupercuțe negre. Inman bănuia că, după o atât de îndelungată examinare, fereastra cenușie spusese tot ce avea de spus. Și, totuși, în această dimineață îl surprinsese, pentru că îi adusese în gând o amintire de demult, de pe vremea școlii, când stătuse lângă o fereastră la fel de înaltă, ce încadra priveliștea unor pășuni și a unor dealuri cu coame domoale și înverzite, care urcau în trepte spre marele gheb muntos din Cold Mountain. Era în luna septembrie. Pe câmpul care se întindea dincolo de pământul bătătorit al terenului de joacă din curtea școlii, tulpinile ierbii crescuseră până la brâu și capetele li se îngălbeniseră, cerând să fie cosite. Profesorul era un omuleț rotofei, chel și rumen la față. Nu avea decât un singur costum de haine negre ruginite și o singură pereche de ghete lăbărțate, bulbucate la vârf, și atât de scâlciate, încât tocurile se subțiaseră ca pana de despicat lemne. Stătea în fața clasei și se hâțâna pe vârfuri. Vorbise de zor, întreaga dimineață, despre istorie, povestindu-le elevilor mai răsăriți despre marile războaie purtate în vechea Anglie. După un timp de activă lipsă de atenție, tânărul Inman își scosese pălăria de sub pupitru, ținând-o de bor. Apoi, cu o mișcare a încheieturii mâinii, îi făcuse vânt pe fereastră, iar pălăria, prinsă de un curent, plutise în aer. După care, aterizase la distanță, dincolo de terenul de joacă, la marginea fineței, și zăcuse acolo, neagră ca umbra unei ciori turtite pe pământ. Când a văzut isprava lui Inman, profesorul i-a cerut să se ducă să-și ia pălăria și să se întoarcă în clasă ca să-și încaseze bătaia. Omul avea un arătător mare, cu găuri, și-i plăcea să-l folosească. Inman n-a știut niciodată ce l-a apucat în momentul acela, dar a ieșit pe ușă, și-a luat pălăria, a trântit-o pe cap, într-o parte, și dus a fost, fără să se mai întoarcă vreodată.

Partea I Acceleratul de la ora 5 1 Mergeau, şi mergeau, şi cântau Veşnica Pomenire şi, când se opreau, se părea că, din inerţie, continuau să o cânte picioarele, caii, palele de vânt. Trecătorii se trăgeau în lături, numărau coroanele, îşi făceau cruce. Cei curioşi se alăturau cortegiului, întrebau: „Pe cine îngroapă?”. Li se răspundea: „Pe Jivago”. „Aşa deci. Atunci e clar.” „Păi nu pe el. Pe ea.” „Tot una-i. Fie-i tihnită împărăţia cerurilor. Înmormântarea-i bogată.” Se scurseră ultimele clipe, puţine, fără întoarcere. „Pământu-i al Domnului şi împlinirea lui, lumea şi toţi ce trăiesc pe lume.” Cu o mişcare în cruce, preotul aruncă o mână de ţărână peste Maria Nikolaevna. Începură să cânte Sufletul celor drepţi. Se iscă o grabă teribilă. Sicriul a fost închis, capacul bătut în cuie, după care îl coborâră în groapă. Pe capac începu să răpăie ploaia de bulgări: groparii mânuiau cu nădejde cele patru lopeţi, astupând groapa şi alcătuind o mică movilă deasupra ei. Pe movilă urcă un băieţel de vreo zece ani. Numai în starea de buimăceală şi indiferenţă care, de regulă, se instaurează la sfârşitul înmormântărilor bogate, a putut să pară că băieţelul vrea să ţină o cuvântare pe mormântul mamei lui. El îşi săltă capul şi, de pe movilă, cuprinse cu privirea absentă toate ogoarele pustii ale toamnei şi cupolele mănăstirii. Faţa lui cârnă se desfigurase, gâtul i se alungise. Dacă, făcând o asemenea mişcare, şi-ar fi dat capul pe spate un pui de lup, ar fi fost clar că jivina începe să urle. Acoperindu-şi faţa cu palmele, băiatul izbucni în hohote de plâns. Un nor venit în zbor drept spre el începu să-i plesnească faţa şi palmele cu şfichiuiri ude de ploaie rece. De mormânt se apropie un ins îmbrăcat în negru, cu mânecile hainei strâmte şi încreţite. Era fratele răposatei, adică unchiul băiatului care plângea, preotul Nikolai Nikolaevici Vedeniapin, caterisit la cerere. Îl luă pe băiat de mână şi părăsiră cimitirul. 2 Noaptea şi-au petrecut-o într-o odaie a mănăstirii, pusă la dispoziţia unchiului, care era cunoscut aici. Era în ajunul Acoperământului Maicii Domnului. A doua zi băiatul şi cu unchiul trebuiau să plece departe spre sud, în oraşul reşedinţă de gubernie de pe Volga, unde părintele Nikolai lucra la o editură ce tipărea ziarul progresist al ţinutului. Biletele erau deja cumpărate, bagajele pregătite pentru drum aşteptau într-un colţ al chiliei. Dinspre gară vântul aducea şuierături plângăreţe ale locomotivelor manevrate în depărtare. Spre seară se făcu foarte frig. Cele două ferestre de la nivelul pământului dădeau spre colţul unei grădini urâte, năpădite de tufişuri de salcâm galben; se mai vedeau băltoacele îngheţate ale drumului şi colţul de cimitir unde, ziua, fusese îngropată Maria Nikolaevna. Grădina era aproape goală, n-avea decât nişte straturi de culoarea moarului cu varză învineţită de frig. La fiecare rafală de vânt, tufişurile golaşe de salcâm se zgâlţâiau drăceşte şi se culcau de-a curmezişul drumului. În timpul nopţii, Iura se trezi auzind pocnete în geam. Întunericul chiliei era nefiresc inundat de o lumină albă, plutitoare. Numai cu cămăşuţa de noapte pe el, Iura dădu fuga la geam şi-şi lipi nasul de sticla rece. Afară nu mai era nici drum, nici cimitir, nici grădină, bântuia viscolul şi văzduhul fumega de ninsoare. S-ar fi zis că viscolul îl observase pe Iura şi, conştient de grozăvia sa, savurează impresia pe care i-o face băiatului. Şuiera, gemea şi, în fel şi chip, încerca să-i atragă atenţia lui Iura. Rotocoale-rotocoale, din cer cădea pe pământ pânza albă, în depănături fără sfârşit, acoperind toată preajma cu giulgiul ei. Viscolul era singur pe pământ, nimic nu se putea măsura cu el. După ce a coborât de pe pervaz, prima mişcare a lui Iura a fost dorinţa de a se îmbrăca şi a ieşi afară să facă ceva. Îl speria gândul că varza mănăstirii va fi troienită şi nu va mai putea fi dezgropată, ba chiar mormântul mamei va fi năpădit de zăpezi şi ea nu se va mai putea împotrivi acelei forţe care o va împinge în adâncul pământului, îndepărtând-o tot mai mult de el. Iarăşi îl podidiră lacrimile. Se trezi unchiul, care încercă să-l mângâie vorbindu-i despre Hristos, după care se apucă de căscat, apropiindu-se din când în când de fereastră şi căzând pe gânduri. Mai târziu începură să se îmbrace. Se crăpa de ziuă. 3 Cât timp trăise mama lui, Iura nu ştiuse că tatăl lui îl părăsise de mult, că umblă prin diferite oraşe ale Siberiei şi prin străinătăţi, chefuind şi făcându-şi de cap, ocupaţii cu care izbutise să spulbere de mult, să risipească averea lor de milioane. Lui Iura i se spunea mereu ba că tata e la Petersburg, ba că s-a dus la cine ştie ce iarmaroc, mai ales la cel din Irbit. Apoi mama, care mai tot timpul bolea, află că suferă de tuberculoză. Începu să plece la tratament în sudul Franţei şi în Italia de Nord, unde Iura a însoţit-o de două ori. Astfel, în dezordine şi enigme permanente, s-au scurs anii copilăriei lui Iura, nevoit să rămână adesea în îngrijirea unor oameni străini, care mereu se schimbau. Se obişnuise cu aceste schimbări şi, în această situaţie de galimatias general, absenţa tatălui nu-l mira câtuşi de puţin. Pe când era încă foarte mic, apucase vremurile când numele lui îl purtau o mulţime de lucruri nemaipomenit de deosebite între ele. Erau textilele Jivago, casele Jivago, modul de legare şi prindere a cravatei cu acul à la Jivago, exista chiar şi o plăcintă dulce şi rotundă de forma unei savarine, care se numea tot Jivago şi, un timp, la Moscova, puteai să-i strigi birjarului „La Jivago” la fel cum i-ai fi strigat „Unde-a-nţărcat mutul iapa!” şi birjarul te ducea cu sania undeva, peste nouă mări şi nouă ţări. Te înconjura un parc liniştit. Pe crengile plecate ale brazilor, scuturând chiciura de pe ele, coborau ciorile. Răsuna croncănitul lor, sonor ca trosnetul vreascurilor rupte. Dinspre casele noi, aflate dincolo de potecă, veneau peste drum câini de rasă. În ferestre se aprindeau luminile. Se însera. Deodată toate acestea s-au prefăcut în praf şi pulbere. Au sărăcit. 4 În vara lui 1903, într-o trăsură trasă de doi cai, Iura împreună cu unchiul lui mergeau printre lanuri spre Duplianka, moşia fabricantului de filaturi de mătase, mare ocrotitor al artelor, pe numele său Kologrivov, unde locuia pedagogul şi popularizatorul de ştiinţe folositoare Ivan Ivanovici Voskoboinikov. Era Sfânta Maria din Kazan[1], toiul secerişului. Atât din pricina amiezii, cât şi a sărbătorii, prin lanuri nu întâlneai ţipenie de om. Soarele pârjolea fâşiile nesecerate ca pe nişte cefe ţepoase de puşcăriaşi. Deasupra lanurilor se roteau păsările. Cu spicele plecate, grâul stătea în poziţie de drepţi, netulburat de nicio boare de vânt, sau se îndrepta din şale departe de drum, unde, dacă priveai îndelung, spicele se contopeau, alcătuind un fel de siluete ce păreau că se mişcă, de parcă pe linia orizontului ar fi umblat nişte ingineri hotarnici, notându-şi cine ştie ce în carnetele lor. – Dar astea? îl întreba Nikolai Nikolaevici pe Pavel, muncitorul necalificat şi paznicul editurii, care şedea pieziş pe capră, încovoiat şi picior peste picior, vrând să dea a înţelege că nu-i vizitiu de meserie şi că nu mână caii din vocaţie. Astea sunt ale moşierului sau ale ţăranilor? – Îs ale moşierului, îi răspundea Pavel, aprinzându-şi ţigara. Iară aiestea îs ale oamenilor, rostea el după ce scăpăra chibritul şi trăgea adânc în piept primul fum, arătând cu biciuşca spre partea cealaltă a drumului. Hei, aţi adormit? striga el mereu la cai, privindu-le cozile şi crupele ca un mecanic de locomotivă care nu-şi scapă din ochi manometrele. Însă caii trăgeau ca toţi caii din lume, adică rotaşul alerga cu sinceritatea înnăscută a firii lui simple, iar unui om care nu se pricepe, lăturaşul i s-ar fi părut un trândav învederat, care nu face altceva decât că, încovoindu-şi grumazul ca o lebădă, joacă pe vine sub clinchetul zurgălăilor scuturaţi tot de săriturile lui. Nikolai Nikolaevici îi ducea lui Voskoboinikov corectura cărţii acestuia în problema funciară care, având în vedere presiunea sporită a cenzurii, trebuia revăzută la cererea editurii. – Îşi face de cap lumea în judeţ, spunea Nikolai Nikolaevici. În plasa Pankov a fost înjunghiat un negustor, administratorului zemstvei[2] i s-a dat foc la grajdurile hergheliei. Tu ce părere ai despre chestiile astea? Ce se vorbeşte la voi în sat? Însă Pavel vedea lucrurile chiar mai în negru decât cenzorul care-i tempera lui Voskoboinikov pasiunile funciare. – Ce să vorbească? C-au scăpat din frâu. Că li se cată în coarne, asta vorbesc. Parcă poţi face ceva cu-ai noştri? Dacă le dai frâu liber mujicilor, numa’ ce-i vezi gâtuindu-se între ei. Pe Dumnezeu că-i aşa. Hei, aţi adormit? Unchiul şi nepotul veneau pentru a doua oară la Duplianka. Iura credea că ştie bine drumul şi, ori de câte ori lanurile se desfăceau larg în faţa lui şi pădurile le cuprindeau în bentiţa lor subţire din faţă şi din spate, i se părea că recunoaşte locul unde drumul trebuia s-o cotească la dreapta, după care urma să apară şi să dispară panorama moşiei lui Kologrivov, desfăşurată cale de zece verste, cu râul lucind în depărtare şi cu dunga căii ferate străbătând-o în goană. Dar se înşela mereu. Lanurile erau urmate de alte lanuri, care iarăşi şi iarăşi cădeau în îmbrăţişarea pădurilor. Succesiunea acestor spaţii vaste făcea ca şi sufletul să i se acordeze pe game largi. Voia să viseze şi să se gândească la viitor. Încă nu fusese scrisă niciuna dintre cărţile care, peste câţiva ani, aveau să-l facă celebru pe Nikolai Nikolaevici. Însă ideile i se limpeziseră. Nici el nu ştia cât de apropiat e ceasul gloriei sale. Curând, printre reprezentanţii literaturii de atunci, printre profesorii universitari şi filosofii revoluţiei, trebuia să-şi facă apariţia acest om care meditase la toate temele lor şi care, în afara terminologiei, nu avea nimic în comun cu ei. Aceştia erau o mână de oameni care se cramponau de o dogmă, mulţumindu-se cu vorbe şi aparenţe, în timp ce părintele Nikolai era un preot trecut prin tolstoism şi revoluţie, care nu se oprea şi mergea mereu tot mai departe. Era însetat de o idee avântat substanţială, care să-i schiţeze fără ipocrizie calea desluşită de el în mişcarea lui, idee care să schimbe ceva în bine pe lume şi care, chiar şi unui copil, chiar şi unui ignorant să-i apară clară, ca strălucirea de-o clipă a fulgerului sau ca urma unui trăsnet ce abia s-a stins în tunet. Era însetat de nou. Iura se simţea bine împreună cu unchiul lui, care semăna atât de bine cu mama. Ca şi ea, unchiul era un om liber, lipsit de idei preconcepute faţă de lucrurile neobişnuite. Ca şi ea, Nikolai Nikolaevici avea sentimentul aristocratic al egalităţii cu tot ce e viu. Ca şi ea, înţelegea totul de la prima privire şi se pricepea să-şi exprime gândurile în forma în care îi veneau în minte din prima clipă, când încă mai sunt vii şi nu şi-au pierdut sensul. Iura era bucuros că unchiul l-a luat cu el la Duplianka. Aici era foarte frumos, iar pitorescul locurilor îi amintea şi el de mama, căreia îi plăcea natura şi adeseori îl lua pe Iura cu ea la plimbare. În plus, Iura aştepta cu plăcere întâlnirea cu Nika Dudorov, un gimnazist ce locuia la Voskoboinikov, care probabil îl dispreţuia pentru că se ştia cu vreo doi ani mai mare şi, atunci când îl saluta, îşi trăgea mâna în jos cu putere şi îşi înclina atât de tare capul, încât părul îi cădea pe frunte, acoperindu-i jumătate din faţă.   [1] Sărbătoare a bisericii ruse, care cade pe 8 iulie, stil vechi (n.t.). [2] Zemstvă – administraţie locală în Rusia, aleasă din rândurile nobilimii şi ale marilor proprietari de pământuri (n.t.).

Prefaţă   În iulie 1946, Jean d’Halluin l-a întâlnit pe Sullivan la un soi de reuniune franco-americană. După două zile, Sullivan i-a adus manuscrisul. Între timp, i-a mărturisit că se simte mai degrabă negru decât alb, deşi depăşise hotarul; se ştie că, în fiecare an, câteva mii de „negri” (recunoscuţi ca atare de lege) dispar de pe listele de recensământ şi trec în tabăra opusă; preferinţa sa pentru negri i-a inspirat lui Sullivan un fel de dispreţ pentru „negrii buni”, cei pe care, în literatură, albii îi bat afectuos pe umăr. Era de părere că îţi poţi imagina şi chiar întâlni negri tot atât de „duri” ca şi albii. El personal a încercat să demonstreze acest lucru în scurtul roman pentru care Jean d’Halluin a dobândit drepturile complete de publicare imediat ce a aflat de el prin intermediul unui prieten. Sullivan a ezitat cu atât mai puţin să-şi lase manuscrisul în Franţa, cu cât contactele avute deja cu editorii americani îi arătaseră zădărnicia oricărei tentative de publicare în ţara sa. Aici, bine cunoscuţii noştri moralişti vor reproşa unor pagini… realismul împins cam prea departe. Ni se pare interesant să subliniem diferenţa fundamentală dintre ele şi povestirile lui Miller[1]; acesta din urmă nu ezită niciodată să apeleze la vocabularul cel mai colorat; Sullivan, dimpotrivă, pare că vrea să sugereze mai degrabă prin întorsături si construcţii de frază decât prin folosirea unor termeni fruşti; din acest punct de vedere, el se apropie de o tradiţie erotică preponderent latină. Uneori, în aceste pagini, se regăseşte influenţa extrem de netă a lui Cain[2] (chiar dacă autorul nu încearcă să justifice, printr-un artificiu, manuscris sau de alt tip, folosirea persoanei întâi, a cărei necesitate romancierul sus-menţionat o proclamă în ciudata prefaţă la Three of a Kind, o antologie de trei scurte romane reunite recent în America sub aceeaşi copertă şi traduse aici de Sabine Berritz), ca şi cea a mai modernilor Chase[3] şi a altor susţinători ai genului horror. Trebuie să recunoaştem că în această privinţă Sullivan se dovedeşte într-adevăr mai sadic decât iluştrii săi precursori; nu este de mirare că lucrarea sa a fost refuzată în America: pariem că acolo ar fi interzisă a doua zi după publicare. Cât despre fondul cărţii în sine, trebuie să vedem în el o manifestare a plăcerii de răzbunare la o rasă care, orice s-ar spune, este încă maltratată şi terorizată, un soi de tentativă de exorcism faţă de ascendentul „adevăraţilor” albi. Tot astfel oamenii din paleolitic pictau bizoni răniţi de săgeţi ca să-şi atragă prada în capcană, un dispreţ considerabil faţă de asemănare, dar şi concesii pe gustul publicului. Vai, America nu este numai un corn al abundenţei, ci şi ţara pe care şi-au ales-o puritanii, alcoolicii şi domnii să-vă-intre-bine-n-cap: şi dacă în Franţa există o dorinţă de originalitate, nu-i nimic jenant când şi pe celălalt mal al Atlanticului se exploatează fără ruşine o formulă verificată. Într-adevăr, e şi ăsta un mod să-ţi vinzi marfa…   BORIS VIAN           I   Nimeni nu mă cunoştea în Buckton. De-aia alesese Clem acest oraş. De altfel, chiar dacă mă cam dezumflasem, nu aveam destulă benzină să-mi continuu drumul urcând înspre nord. Doar vreo cinci litri. Un dolar şi scrisoarea lui Clem: asta era toată averea mea. Despre valiză – cu conţinutul ei cu tot – să nu mai vorbim. Am uitat: în portbagajul maşinii aveam micul revolver al puştiului, un prăpădit de 6,35[4]  dintre cele mai ieftine. Îl avea încă în buzunar când şeriful venise să ne spună să luăm leşul şi să-l înmormântăm. Vreau să spun că pe scrisoarea de la Clem mă bizuiam mai mult decât pe toate celelalte. O să tină, îmi ziceam, trebuie să ţină. Îmi priveam mâinile încleştate pe volan, degetele, unghiile. Într-adevăr, nimeni nu putea bănui şi duce vorba. Dinspre partea asta, niciun risc. Poate c-o să mă descurc… Fratele meu Tom îl cunoscuse pe Clem la universitate. Clem îl trata altfel decât ceilalţi studenţi, îi făcea plăcere să stea de vorbă cu el, să bea împreună; uneori îl lua în Cadillacul[5] lui şi ieşeau în oraş. Doar datorită lui Clem îl tolerau pe Tom. Când el a plecat să-şi ia în primire postul de director al fabricii, înlocuindu-l pe tatăl său, Tom şi-a dat seama că trebuie să plece şi el. S-a întors la noi. Învăţase multe si nu i-a fost greu să fie numit învăţător la şcoala cea nouă. Dar apoi, povestea cu puştiul a năruit totul. Eu eram destul de ipocrit ca să nu spun nimic, dar puştiul nu. De altfel, nu vedea niciun rău în asta. Tatăl şi fratele fetei au avut grijă de el. Aşa că fratele meu i-a scris o scrisoare lui Clem. Nu mai puteam să rămân în acel ţinut şi îl ruga pe Clem să-mi găsească ceva de lucru. Nu prea departe, ca să mă poată vedea din când în când. Dar destul de departe pentru ca nimeni să nu ne cunoască. Socotea că, având în vedere înfăţişarea şi caracterul meu, nu riscam absolut nimic. Poate că avea dreptate, dar îmi aduceam totuşi aminte de puşti. Gerant al librăriei din Buckton: asta era noua mea slujbă. Trebuia să iau legătura cu fostul gerant şi să mă pun la curent cu totul în decurs de trei zile. Îşi schimba slujba, înainta în grad şi simţea nevoia să facă pe grozavul. Era o zi însorită. Strada se numea acum Pearl Harbour[6]. Clem probabil că nu ştia acest lucru. Pe plăcuţe era trecut şi vechiul nume. La numărul 270 am văzut magazinul şi am oprit maşina, un Nash[7], în faţa uşii. Stând în spatele casei de marcat, gestionarul copia nişte cifre pe borderouri. Era un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochi albaştri, cu o privire dură şi părul de-un blond spălăcit. Am văzut asta de cum a deschis uşa. I-am dat bună ziua. ― Bună ziua. Doriţi ceva? ― Am scrisoarea asta pentru dumneavoastră. ― A! Eşti cel pe care trebuie să-l instruiesc. Arată-mi scrisoarea. A luat-o, a citit-o, apoi mi-a înapoiat-o. ― Nu-i complicat, îmi spuse. Iată stocul. (Făcu un gest circular.) Astă-seară voi încheia toate socotelile. Ca să te descurci cu vânzarea, publicitatea şi tot restul, urmează indicaţiile inspectorilor în domeniu. Şi să fii la curent cu hârţogăria pe care o vei primi. ― E-un circuit? ― Da. Sucursale. ― Bine, am aprobat eu. Ce se vinde cel mai bine? ― Oh! Romanele. Romanele proaste, dar asta nu ne priveşte. Cărţile religioase, nu prea rău, şi manualele şcolare, tot cam aşa. Mai slab merg cărţile pentru copii, iar cărţile serioase nici atât. N-am încercat niciodată să dezvolt acest domeniu. ― După părerea dumitale, cărţile religioase nu sunt serioase. Îşi plimbă limba peste buze. ― Nu mă face să spun ceea ce n-am spus. Am râs cu poftă. ―N-o pune la inimă, nici eu nu sunt prea credincios. ― Ei bine, îţi dau un sfat. N-o arăta şi celorlalţi, şi du-te să asculţi predica în fiecare duminică, altfel rişti să fii dat afară cât de curând. ― Bine, e-n regulă, am spus. O să mă duc să-l ascult pe pastor. ― Ţine, îmi spuse întinzându-mi o foaie. Verifică. E contabilitatea pe luna trecută. Cât se poate de simplu. Primim toate cărţile prin firma-mamă. Nu trebuie decât să ţinem evidenţa intrărilor şi ieşirilor, în triplu exemplar. Vin să încaseze banii din cincisprezece în cincisprezece zile. Eşti plătit cu cecuri, cu un mic procent. ― Dă-mi-o, am spus. Am luat foaia şi m-am aşezat pe-o tejghea joasă, plină de cărţi scoase din rafturi de către clienţi şi pe care, probabil, nu avusese timp să le pună la loc. ― Ce se poate face prin ţinuturile astea? l-am mai întrebat. ― Nimic, spuse. La drugstore[8]-ul din faţă sunt fete, iar la Ricardo, două cvartale mai încolo, găseşti bourbon[9]. Tipul, cu manierele lui directe, nu-mi displăcea deloc. ― De cât timp eşti aici? ― De cinci ani, spuse. Încă cinci ani şi-mi iau zborul. ― Şi apoi? ― Eşti curios. ― E vina dumitale. De ce mi-ai spus încă cinci ani? Eu n-am întrebat nimic. Gura i se îmblânzi niţel si-şi miji ochii. ― Ai dreptate. Ei bine, încă cinci ani si mă las de slujbă. ― Şi ce-o să faci pe urmă? ― O să scriu, spuse. O să scriu romane. Numai best-seller-uri. Romane istorice, romane în care negrii se culcă cu femei albe fără să fie linşaţi, romane cu fete tinere şi pure care reuşesc să rămână neatinse în mijlocul pegrei sordide a mahalalelor. Râse ironic. ― Best-seller-uri, asta-i! Desigur, romane extrem de îndrăzneţe şi de originale. E-atât de uşor să fii îndrăzneţ în ţara asta: n-ai decât să spui ceea ce poate să vadă oricine dacă-şi dă osteneala. ― O să reuşeşti, am spus. ― Sigur c-o să reuşesc. Am deja şase gata. ― N-ai încercat niciodată să le plasezi? ― Nu sunt prietenul ori prietena editorului, şi nici n-am destui bani ca să bag în asta. ― Şi-atunci? ― Ei, în cinci ani, voi avea destui bani. ― Vei reuşi cu siguranţă, am conchis eu. În următoarele două zile am avut destul de lucru, în ciuda modului nespus de simplu în care funcţiona magazinul. A trebuit să aducem la zi listele de comenzi şi apoi Hansen – ăsta era numele gerantului – mi-a vândut câteva ponturi privind clienţii, mai ales pe cei ce treceau regulat pe la el ca să discute despre literatură. Cunoştinţele lor se rezumau la ceea ce puteau afla din Saturday Review sau din pagina literară a ziarului local, care avea totuşi un tiraj de şaizeci de mii de exemplare. Pentru moment, m-am mulţumit să-i ascult discutând cu Hansen, încercând să le reţin numele şi să-mi amintesc figurile, căci ceea ce contează mult într-o librărie, mai mult ca în altă parte, este să i te adresezi cumpărătorului pe nume de cum pune piciorul în magazin. În privinţa locuinţei, am aranjat cu el. Urma să preiau cele două camere pe care le ocupa deasupra magazinului de peste drum. Până atunci, îmi avansase câţiva dolari ca să pot locui timp de trei zile la hotel, şi-a avut delicateţea să mă invite să împart masa cu el de două ori, evitând astfel să-mi crească datoria. Era un tip şic. Îmi făceam griji pentru el din cauza poveştii cu romanele: nu se scrie aşa un best-seller, chiar dacă ai bani. Poate că avea talent. O speram pentru el. În cea de a treia zi m-a luat la Ricardo să bem ceva înainte de prânz. Era ora zece si urma să plece în acea după-amiază. Era ultima masă pe care o luam împreună. După aceea, aveam să rămân singur în faţa clienţilor, în faţa oraşului. Trebuia să rezist. Avusesem noroc că dădusem peste Hansen. Cu dolarul meu, aş fi putut supravieţui trei zile vânzând mărunţişuri, dar astfel eram complet refăcut, începeam cu dreptul. Localul lui Ricardo era ca oricare altul, curat, dezagreabil. Mirosea a ceapă prăjită şi a gogoşi. În spatele tejghelei, un tip citea distrat un ziar. ― Cu ce vă servesc? întrebă. ― De două ori bourbon, comandă Hansen întrebându-mă din priviri. Am acceptat. Chelnerul ni l-a servit în pahare mari, cu gheaţă şi pai. ― Întotdeauna îl beau aşa, îmi explică Hansen. Nu te simţi obligat…   [1] Miller, Henry (1891-1980), romancier american, stabilit la Paris în anul 1930, poet al sexualităţii în romane ca Tropic of Cancer (1934), Black Spring (1936) şi Tropic of Capricorn (1939), Ale căror traduceri în limba franceză (1946-1947) au fost atacate de Le Cartel d’action sociale et morale (Cartelul pentru acţiune socială şi morală). (Aceste romane au fost traduse şi în limba Română – n.t.) [2] Cain, James (1892-1977), romancier şi scenarist american.Vian a citit în limba engleză Three of a Kind, a cărei prefaţă conţine următoarea frază: „Aş dori să găsesc […] o poveste în care moartea să fie purtătoare de iubire, aşa cum ar trebui să fie pentru orice bărbat sau femeie care încearcă s-o comită” (trad.fr.: Assurance sur la mort, Gallimard, 1948). [3] Chase, James Hadley, pseudonim al lui Rene Brabazon Raymond (1906-1985), unul dintre maeştrii genului thriller, în special cu romanul No Orchids for Miss Blandish (1938). [4]  Armă de calibru mic, la modă la începutul secolului, fabricată în mai multe ţări. [5] Marcă americană de automobile, simbol al calităţii şi al confortului la începutul secolului XX. Chiar şi americanii de nivel modest, mai ales negrii, cumpărau adesea modele de ocazie în anii ‚40. [6] Numele străzii aminteşte de atacul japonez din 7 decembrie 1941 care a determinat intrarea Statelor Unite în război. [7] Marcă americană de maşini de curse, apoi un model ieftin şi popular. [8] Magazin unde se vând produse farmaceutice şi alimentare, preparate calde şi reci, băuturi răcoritoare, ziare şi reviste. (N.ed.) [9] Un fel de whisky din porumb sau din grâu. (N.ed.)

I   COLIN îşi isprăvea toaleta. La ieşirea din baie, se înfăşurase într-un vast prosop pluşat din care nu i se mai zăreau decât bustul şi picioarele. Luă atomizorul de pe etajera de sticlă şi îşi pulveriză uleiul fluid şi parfumat pe părul de culoare deschisă. Pieptenul de chihlimbar îi împărţi chica mătăsoa­să în lungi şuviţe portocalii asemenea brazde­lor pe care voiosul plugar le trage cu o furculiţă în dulceaţa de caise. Colin puse pieptenul la loc şi, înar­mându-se cu forfecuţa de unghii, îşi teşi colţurile pleoapelor mate, ca să-şi încarce de mister privirea. Operaţia trebuia s-o facă des, pleoapele creşteau repede la loc. Aprinse mica lampă de deasupra oglinzii măritoare şi se apropie ca să-şi cerceteze starea epidermei. În jurul nărilor îi ieşeau în relief câteva comedoane. Văzându-se aşa de urâte, ele se retraseră iute în piele şi, mulţumit, Colin stinse lampa, îşi descinse prosopul ce-i înfăşura şalele şi îşi trecu unul dintre colţuri printre degetele de la picioare, ca să absoarbă ulti­mele urme de umezeală. În oglindă se putea vedea cu cine seamănă, cu blondul din rolul lui Slim din Hollywood Canteen. Avea cap rotund, urechi mici, nas drept, ten auriu. Surâdea des, cu un zâmbet de prunc şi, din cau­za asta, cu vremea, îi apăruse o gropiţă în bărbie. Era destul de înalt, zvelt, cu picioarele lungi şi foarte plăcut. Numele de Colin i se potrivea destul de bine. Fetelor le vorbea cu delicateţe, iar băieţilor cu voioşie. Mai întotdeauna era binedispus; restul timpului, dormea. Goli baia dând o gaură în fundul căzii. Pardoseala băii, cu dale de gresie ceramică de un galben-deschis, era în pantă şi îndrepta apa spre un orificiu sub care se afla chiar biroul locatarului de la etajul de jos. Nu de mult, acesta, fără a-l înştiinţa pe Colin, îşi mutase biroul în alt loc. Acum, apa curgea pe dulapul de provizii. Îşi vârî picioarele într-o pereche de sandale din piele de câine-zburător şi se îmbrăcă într-un costum de casă elegant cu pantaloni de catifea reiată, verde ca apele foarte adânci, şi haină de alpaca de culoarea alunei. Atârnă prosopul de rastel, puse preşul de baie pe marginea căzii şi presără peste el un strat bun de sare pentru a-l sili să dea afară toată apa. Preşul începu să lase bale şi să facă ciorchini din băşicuţe de săpun. Ieşi din baie şi o luă către bucătărie spre a supraveghea ultimele pregă­tiri pentru masă. Ca-n fiecare luni seara, Chick venea să cineze, stătea foarte aproape. Era abia sâmbătă, dar Colin se simţea pătruns de dorinţa de a-l vedea pe Chick şi de a-l pofti să se înfrupte din meniul alcătuit cu o bucurie senină de către Nicolas, noul său bucătar. Chick, burlac şi el, era de-o vârstă cu Colin – douăzeci şi doi de ani – avea înclinări literare ca şi el, dar mai puţini bani. Colin avea destulă avere ca să poată duce o viaţă decentă fără a munci pentru alţii. Chick, în ceea ce-l privea, trebuia să se ducă o dată pe săptămână la minister, să-şi viziteze unchiul şi să-i ceară bani cu împrumut, căci meseria de inginer nu-i aducea un venit cu care să se menţină la nivelul muncito­rilor din subordinea lui, şi e greu să comanzi unor oameni mai bine îmbrăcaţi şi mai bine hrăniţi decât tine. Colin făcea totul ca să-l ajute şi-l invita la masă ori de câte ori putea, orgoliul lui Chick însă îl silea să fie prudent şi să nu arate, prin înlesniri prea dese, că avea de gând să-i vină în ajutor. Culoarul dinspre bucătărie era luminos, cu pereţi de sticlă de ambele părţi, şi de fiecare parte strălucea câte un soare, deoarece Colin îndrăgea lumina. Mai peste tot erau robinete de alamă lustruite cu grijă. Licăririle sorilor pe robi­nete stârneau efecte feerice. Şoarecilor din bucătărie le plăcea să joace în sunetul razelor de soare ce se izbeau de robinete şi alergau după mărgeluşele pe care le formau razele pulverizându-se pe pardoseală, ca nişte ţâşnituri de hidrargir galben. Colin mângâie în treacăt un şoricel, care avea mustăţi negre, lungi de tot, era sur şi mlădiu şi minunat de lucios. Bucătarul îi hrănea foarte bine, fără a-i lăsa să se îngraşe prea mult. Şoarecii nu fă­ceau zgomot peste zi şi se jucau doar pe culoar. Colin împinse uşa emailată de la bucătărie. Bucătarul Nicolas îşi supra­veghea tabloul de bord. Şedea în faţa unui pupitru vopsit tot în email gal­ben-deschis, pe care se aflau cadranele corespunzătoare diferitelor aparate culinare, înşirate de-a lungul pereţilor. Acul de la cuptorul electric, reglat pentru friptură de curcan, oscila între „aproape” şi „numai bine”. Se apropia clipa s-o scoată. Nicolas apăsă pe un buton verde, declanşând astfel palpa­torul senzitiv. Acesta pătrunse fără a întâmpina rezistenţă şi chiar atunci ajunse la „numai bine”. Cu un gest rapid, Nicolas deconectă cuptorul şi puse în funcţiune încălzitorul de farfurii. — O să fie bună? întrebă Colin. — Domnul poate fi sigur, întări Nicolas. Curcanul era perfect calibrat. — Pentru felu-ntâi, ce ne-ai pregătit? — Doamne-Dumnezeule, de data asta, spuse Nicolas, nimic nou. M-am mărginit să-l plagiez pe Gouffe. — Bine că nu ţi-ai găsit un maestru mai prost! observă Colin. Şi ce fragment din opera lui vei reproduce? — Cel tratat la pagina 638 din lucrarea lui, Carte de bucate. Voi citi pasajul cu pricina. Colin se aşeză pe un taburet capitonat cu cauciuc spon­gios şi cu mă­tase impermeabilizată, asortată la culoarea pereţilor, şi Nicolas începu astfel: — Se face o foaie de pateu cald obişnuit, ca pentru aperitiv. Se pregă­teşte un ţipar mare şi se taie în bucăţi de câte trei centimetri. Bucăţile de ţipar se pun într-o cratiţă, adăugându-se vin alb, sare şi piper, ceapă în felii subţiri, rămurele de pătrunjel, cimbru, dafin şi, de asemenea, un căţel de usturoi. — N-am putut să-l jupoi cum aş fi vrut, spuse Nicolas, s-a stricat de tot masatul. — O să-l schimb, îi răspunse Colin. Nicolas continuă. — Se dă totul în fiert. Se scoate ţiparul din cratiţă şi se trece într-o tiga­ie. Se strecoară fiertura printr-o sită de măta­se, se adaugă făină de grâu spa­niol şi se lasă să se îngroaşe până ce sosul rămâne pe lingură. Se dă sosul printr-un tifon, se toarnă peste bucăţile de ţipar până le acoperă şi se lasă să fiarbă două minute. Se umple foaia de pateu cu ţipar. Se instalează un cordon de ciuperci pe marginea foii şi la mijloc se pune un buchet de lapţi de crap. Se îmbibă totul cu sosul păstrat. — De acord, aprobă Colin. Cred că lui Chick o să-i placă. — Nu am avantajul de a-l cunoaşte pe domnul Chick, spuse Nicolas în concluzie, dar, dacă nu-i va plăcea, data viitoare voi găti altceva, ceea ce-mi va îngădui să stabilesc, cvasiprecis, ierarhia spaţială a gusturilor şi dezgusturilor domniei sale. — Mmda!... spuse Colin. Te las, Nicolas. Mă duc să pun masa.

Despre autor Boris Vian s-a născut la Paris în 1920 şi a murit în 1959. Provine dintr-o familie înstărită, care îi asigură o educaţie riguroasă, dar îi şi încurajează pornirile artistice. Astfel, în 1938, alături de fraţii săi, înfiinţează un grup de jazz, reşedinţa familiei Vian devenind un punct important în lumea artistică pariziană. În 1942, proaspăt laureat al École Centrale des Arts et Manufactures, se angajează ca inginer, meserie pe care o va practica până în 1947. În tot acest timp, Boris Vian îşi continuă cariera de jazzman, începe să scrie poeme, care vor fi mai târziu reunite în volumul O sută de sonete, începe să lucreze la diferite proiecte de scenarii cinematografice şi scrie câteva dintre cele mai importante romane ale sale: Spuma zilelor, Toamnă la Pekin, Iarba roşie, Femeile nu-şi dau seama. În 1946, sub pseudonimul Vemon Sullivan, publică romanul Voi scuipa pe mormintele voastre, care va fi interzis în 1949. Autorul va fi urmărit, insultat, i se va intenta un proces pentru „obscenitate”, iar editorul său va câştiga o avere de pe urma celor două „romane americane” ale lui Vian. Colaborează cu diverse formaţii de jazz, alături de care participă la multe turnee ca trompetist. În 1956 este nevoit să renunţe la această pasiune din motive de sănătate, dar se menţine în perimetrul muzical în calitate de compozitor, producător şi director artistic. Ca scriitor, abordează foarte multe genuri literare: de la romane, la piese de teatru (Les bâtisseurs d’empire – 1959), nuvele (volumul Les Fourmis, tradus în româneşte sub titlul uneia dintre nuvele, Blues pentru o pisică neagră), până la poezii (N-aş prea vrea ca s-o mierlesc – 1962). Este membru activ al Colegiului de Patafizică întemeiat de Alfred Jarry, în cadrul căruia publică o serie de texte inedite. Moare în urma unui atac cardiac, în timpul proiecţiei filmului Voi scuipa pe mormintele voastre, ecranizarea romanului său omonim. Sub titlul Blues pentru o pisică neagră se reunesc unsprezece nuvele în care Boris Vian îmbină ca într-un laborator savant sarcasmul şi ludicul, cruzimea şi inocenţa, toate acestea printr-un continuu joc de limbaj a cărui frenezie aminteşte de ritmurile de jazz ale lui Dizzy Gillespie.   Andra Matzal   FURNICILE Am ajuns azi-dimineaţă şi nu am fost bine primiţi, fiindcă pe plajă nu era nimeni decât grămezi de tipi morţi sau grămezi de bucăţi de tipi, de tancuri şi de camioane distruse. De peste tot veneau gloanţe şi nu îmi place această dezordine de dragul dezordinii. Am sărit în apă, dar era mai adâncă decât părea şi am alunecat pe o cutie de conserve. Tipului care era chiar în spatele meu i-a luat trei sferturi din faţă glonţul care venea şi am păstrat cutia de conserve ca amintire. I-am pus bucăţile de faţă în casca mea şi i le-am dat, a plecat să se îngrijească, dar pesemne că nu a luat-o pe drumul cel bun, pentru că a intrat în apă până când n-a mai ajuns cu piciorul la fund şi nu cred că vede suficient prin apă ca să nu se piardă. Apoi am alergat în sensul cel bun şi am ajuns la timp pentru a primi un picior în plină faţă. Am încercat să mă iau de tip, dar mina nu lăsase din el decât bucăţi greu de manevrat, aşa că i-am ignorat gestul şi am continuat. Zece metri mai departe, am întâlnit alţi trei tipi care erau în spatele unui bloc de beton şi care trăgeau într-un colţ de perete, mai sus. Erau transpiraţi şi uzi şi trebuia să fiu ca ei, aşa că am îngenuncheat şi am tras şi eu. Locotenentul s-a întors, îşi ţinea capul cu ambele mâini şi ceva roşu curgea din gura lui. Nu părea mulţumit şi s-a dus repede să se întindă pe nisip, cu gura deschisă şi braţele în faţă. Probabil că a murdărit nisipul. Era unul dintre puţinele locuri ce rămăseseră curate. De aici, vaporul nostru naufragiat arăta mai întâi complet aiurea şi pe urmă nici nu a mai arătat a vapor, când cele două obuze au căzut peste el. Asta nu mi-a plăcut, fiindcă mai rămăseseră doi prieteni înăuntru, care au încasat gloanţe pe când se ridicau să sară. I-am bătut pe umăr pe cei trei care trăgeau împreună cu mine şi le-am spus: „Hai să mergem”. Bineînţeles, i-am lăsat să o ia înainte şi am avut fler pentru că primul şi al doilea au fost doborâţi de alţi doi care trăgeau asupra noastră. Nu mai rămăsese decât unul în faţa mea. Bietul bătrân nu a avut noroc; de îndată ce s-a debarasat de cel mai rău, celălalt a avut timp să îl ucidă înainte să mă ocup eu de el.   Aceşti doi nemernici din spatele colţului de zid aveau o mitralieră şi o mulţime de cartuşe. Am îndreptat-o în celălalt sens şi am apăsat pe trăgaci, dar m-am oprit repede pentru că îmi spărgea urechile şi tocmai se înţepenise. Probabil că sunt reglate să nu tragă în sensul greşit. Acolo eram aproape liniştit. Din înaltul plajei, puteai profita de privelişte. Pe mare, de peste tot ieşea fum şi apa ţâşnea foarte sus. Se vedeau luminile salvelor trase de marile cuirasate şi obuzele lor treceau pe deasupra capului cu un ciudat zgomot surd, ca un cilindru de sunet grav forat în aer. A venit căpitanul. Rămăseserăm exact unsprezece. A zis că nu e mult, dar că ne vom descurca şi aşa. Mai târziu, ni s-au trimis întăriri. Pentru moment, ne-a pus să săpăm tranşee; ca să dormim în ele, credeam, dar nu, a trebuit să ne băgăm în ele şi să continuăm să tragem. Din fericire, se lumina. Acum debarcau în serii mari de pe vapoare, dar peştii le treceau printre picioare ca să se răzbune pentru talmeş-balmeş, iar majoritatea cădeau în apă şi se ridicau urlând ca smintiţii. Unii nu se mai ridicau şi plecau plutind pe valuri, iar căpitanul ne-a zis imediat să neutralizăm cuibul de mitraliere, care tocmai începuse să lovească, avansând în spatele tancului. Ne-am aşezat în spatele tancului. Eu ultimul, pentru că nu mă încred prea mult în frânele maşinăriilor ăstora. Este mai comod să mergi în spatele unui tanc, totuşi, pentru că nu mai trebuie să te împiedici în sârmă ghimpată şi ţăruşi care cad singuri. Dar nu îmi plăcea felul în care strivea cadavrele, cu un fel de zgomot pe care ţi-l aminteşti cu greu – pe moment este destul de caracteristic. După trei minute a sărit peste o mină şi a început să ardă. Doi dintre tipi nu au putut să iasă, al treilea a reuşit, dar un picior îi rămăsese în tanc şi nu ştiu dacă şi-a dat seama înainte de a muri. În sfârşit, două dintre aceste obuze căzuseră deja peste cuibul de mitraliere, spărgând ouăle şi soldaţii. Cei care debarcau au găsit o ameliorare; atunci o baterie antitanc a început să scuipe la rândul ei şi douăzeci au căzut în apă. M-am aşezat pe burtă. Din locul în care eram îi vedeam trăgând dacă mă aplecam puţin. Carcasa tancului flambat mă proteja puţin şi am ochit cu grijă. Ochitorul a căzut zbătându-se mult. Trebuie să fi lovit puţin cam jos, dar nu am putut să îl termin, trebuia mai întâi să îi dobor pe ceilalţi trei. Mi-a fost greu; din fericire, zgomotul tancului care ardea m-a împiedicat să îi aud mugind – l-am ucis cu greu şi pe al treilea. În rest, totul continua să sară în aer şi să fumege din toate părţile. M-am frecat ceva vreme la ochi ca să văd mai bine, fiindcă transpiraţia mă împiedica să văd şi căpitanul s-a întors. Nu îşi folosea decât braţul drept. „Poţi să îmi bandajezi braţul drept foarte strâns lângă corp?” Am spus da şi am început să îl înfăşor în pansament, apoi s-a desprins de pământ cu ambele picioare deodată şi a căzut peste mine pentru că o grenadă căzuse în spatele lui. A înţepenit instantaneu, se pare că aşa se întâmplă când mori foarte obosit, în orice caz era mult mai uşor să îl dau jos de pe mine. Apoi probabil că am adormit, iar când m-am trezit, zgomotul venea de mai departe, iar unul dintre tipii ăia cu cruci roşii pe cască îmi turna cafea.   II   Apoi, ne-am dus spre interior şi am încercat să punem în practică sfaturile instructorilor şi chestiile pe care le-am învăţat la manevre. Jeepul lui Mike s-a întors mai devreme. Fred conducea, iar Mike era pe din două, împreună cu Mike dăduseră peste o sârmă ghimpată. Suntem pe cale să echipăm celelalte hodoroage cu o lamă de oţel în faţă, pentru că este prea cald ca să mergem cu parbrizele ridicate. Se scuipă foc încă din toate părţile şi facem patrulă după patrulă. Cred că am înaintat puţin prea repede şi ne este greu să ţinem legătura cu aprovizionarea. Ne-au rasolit cel puţin nouă tancuri în dimineaţa asta şi s-a întâmplat ceva ciudat: bazuca unui tip a luat-o din loc odată cu rafala şi i s-a agăţat în spate de bretea. A aşteptat să ajungă la patruzeci de metri şi a coborât cu paraşuta. Cred că vom fi obligaţi să cerem întăriri pentru că tocmai am auzit ceva ca un zgomot puternic de foarfece de grădinărit; probabil că ne-au tăiat liniile de comunicaţie… Asta îmi aminteşte de acum şase luni când tocmai ne tăiaseră liniile de comunicaţie. Trebuie să fim complet încercuiţi acum, dar nu mai este vară. Din fericire, ne-au mai rămas de-ale gurii şi muniţie. Trebuie să ne schimbăm la fiecare două ore ca să facem de gardă, devine obositor. Ceilalţi iau uniformele alor noştri pe care îi iau prizonieri şi încep să se îmbrace ca noi şi trebuie să fim atenţi. În plus, nu mai avem lumină electrică şi primim obuze din patru părţi deodată. Pentru moment, încercăm să reluăm legătura cu liniile de comunicaţie; trebuie să ne trimită avioane, începem să ducem lipsă de ţigări. E zgomot afară, pesemne că se pregăteşte ceva, nu mai avem timp nici să ne dăm jos căştile.

Vin ploile de Louis Bromfield Doi bărbaţi şedeau într-un bar. Primul îl întrebă pe cel de-al doilea: — Îţi plac americanii? Cel întrebat răspunse cu hotărâre: — Nu. — Francezii îţi plac? întrebă iar cel clintii. — Nu, răsună răspunsul cu aceeaşi hotărâre. — Dar englezii?. — Nu. — Ruşii? — Nu. — Germanii? — Nu. Urmă o scurtă pauză după care, cel dintâi, ridicând paharul, întrebă din nou: — Mă rog, dar cine îţi place? La care, cel de-al doilea, fără niciun pic de şovăială, răspunse: — Îmi plac prietenii mei.   Pentru aceasta istorioara autorul îi este îndatorat prietenului sau Erich Maria Remarque.                                                    PARTEA ÎNTÂI                                                             1        SOSISE acea oră din zi în care Ransome se simţea mai bine ca oricând. Stătea pe verandă, îşi sorbea brandy-ul şi privea puhoiul de raze aurii care învăluiau, într-o ultimă şi magnifică strălucire, ficuşii bengalezi, casa de un galben cenuşiu şi plantele agăţătoare cu flori roşii, mai înainte ca soarele să se scufunde dincolo de orizont, lăsând întreaga fire pradă întunericului. Pentru nordicul Ransome, deprins cu amurgurile lungi, calme şi albastre ale Angliei septentrionale, magia acestui apus nu-şi pierdea niciodată farmecul. Era ca şi când întreaga natură ar fi încremenit o clipă, spre a se rostogoli apoi deodată într-o beznă abisală. Amurgul indian îi trezea întotdeauna în suflet spaime ancestrale. Dar, pe lângă frumuseţea razelor aurii, în Ranchipur întâlnea şi alte minunăţii. La ora aceasta aerul liniştit era încărcat cu miresme grele de lemn ars, de balegă, de iasomie, de gălbenele, de praf gălbui stârnit de turmele care se înapoiau de pe păşunea arsă de soare, din mijlocul hipodromului de peste drum. Din depărtare se auzeau ropotul tobelor de lângă rugurile aflate pe malul râului, dincolo de Grădina zoologică a Maharajahului, şi urletele şacalilor care ieşeau la liziera junglei, aşteptând să se lase brusc întunericul spre a se risipi pe câmpie în căutarea stârvurilor rămase de peste zi. După ivirea zorilor le vor lua locul vulturii lacomi ieşiţi din scorburile copacilor noduroşi, mânjiţi cu găinaţ, spre a se avânta după jivinele moarte în timpul nopţii. Tot la această oră se ridica în aer ţesătura fină a sunetelor de fluier cu care John Baptistul, chincit în pragul porţii, întâmpina răcoarea serii. John Baptistul stătea acum acolo, sub ficusul imens şi lacom. În fiecare an copacul acesta îşi lăsa în jos ramurile care muşcau pământul, prindeau rădăcină şi acopereau metru cu metru pătrat din grădină. În nord, lângă Peshawar, un ficus enorm acoperise acri întregi; aparent o întreagă pădure, redusă în realitate la un singur şi viguros copac. „Dacă lumea ar trăi îndeajuns de mult, gândea Ransome, copacul acesta ar năpădi-o în întregime, aşa cum o năpădesc prostia şi răutatea omenească – încet, fără răgaz, înfigându-şi în pământ ramură după ramură, cu vigoarea neostoită a vieţii din India. Dacă voiau să supravieţuiască, şacalii şi vulturii trebuiau să se grăbească spre a se mai înfrupta cu vreun stârv de om sau de asin, de vacă sfântă sau de câine plebeu. Dacă dimineaţa te-ai fi trezit devreme şi ai fi ieşit călare din oraş, la câmp deschis, ai fi văzut ici-colo, pe întinderile arămii, încâlcindu-se într-o luptă cumplită, puzderie de vietăţi întunecate care devorau mortăciunile. Erau vulturii. Dacă ai fi venit o jumătate de oră mai târziu, nu i-ai mai fi găsit, iar în urma lor n-ai mai fi văzut decât grămăjoare de oase albe, curăţate bine, tot ce mai rămăsese din vreo vacă, din vreun asin sau uneori chiar dintr-un om. În vreme ce îşi depăna leneş gândurile, Ransome asculta cântecul simplu al lui John Baptistul. Era un fel de improvizaţie fără sfârşit, care, pentru urechea occidentală a lui Ransome, părea întotdeauna aceeaşi. După câte înţelegea el, muzica aceasta şi îngrijirea gălbenelelor şi a crinilor albaştri, ultimele flori din grădină în acest sfârşit de toamnă, înfăţişau singurele mijloace de eliberare ale sufletului lui John. John nu avea nicio iubită, şi chiar dacă ar fi avut aşa ceva nu o vedea, decât rar şi în taină. Întreaga lui viaţă era dedicată stăpânului său – ceaiul acestuia când se trezea din somn, breakfast-ul, prânzul şi cina, cămăşile şi ciorapii, pantalonii de călărie şi şorturile, lichiorurile, ţigările şi havanele lui. Era un „boy” creştinat, un catolic din Pondicherry care vorbea franţuzeşte mai bine decât limba hindustană sau dialectul gujerati din Ranchipur – o franceză bizară, îndulcită şi cântată, care aluneca uneori în acea vorbire indiană nepotrivită în saloane, în marile croitorii sau în diplomaţie. Numele lui adevărat era Jean Batiste, dar lui Ransome îi plăcea să-l numească John Baptistul, gândindu-se la Ioan Botezătorul; profetul, cu trupul lui uscat, hrănit doar cu lăcuste şi miere de albine sălbatice, nu se deosebea, desigur, de mărunţelul servitor, şi el numai piele şi oase. În lumina înserării, John era înconjurat de trei sau patru prieteni, chinciţi ca şi el; unul din aceştia îl acompania bătând într-o tobă cu apatia unui malaric. Ca şi John, toţi erau „boys" ai unor oameni cu vază – aparţineau colonelului, lui Mr. Bannerjee şi Maiorului Safka. Iar unul sau doi erau angajaţi la casa de oaspeţi a Maharajahului. Era foarte greu să-i deosebeşti unul de altul. Un timp băteau din tobă şi cântau din fluier, apoi muzica înceta; dar Ransome, de pe veranda sa, era sigur că servitorii aceştia nu tăcuseră, ci pur şi simplu pălăvrăgeau. Ştiau tot ce se întâmplă la Ranchipur. Habar n-aveau să citească şi nici nu le-ar fi trecut vreodată prin minte să răsfoiască vreun ziar; cu toate acestea erau la curent nu numai cu războaiele, cutremurele şi calamităţile de tot felul răbufnite în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ci şi cu furturile, înşelăciunile, adulterurile cât şi cu tot felul de întâmplări din Ranchipur, niciodată pomenite în ziarele din Bombay, Delhi sau Calcutta şi de care stăpânii lor nu erau niciodată informaţi. John Baptistul intrase în slujba lui Ransome din ziua sosirii acestuia la Ranchipur; îşi cunoştea bine stăpânul şi din când în când îi aducea veşti senzaţionale, servite cu aceeaşi modestie cu care i-ar fi pus pe masă o ceaşcă cu ceai sau o farfurie cu orez. John Baptistul prezisese de pildă cu trei zile înainte, scandaloasa răpire a doamnei Talmadge de către căpitanul Sergeant. Ransome ar fi putut să împiedice faptul, prevenindu-l pe Talmadge dacă i s-ar fi părut că merită osteneala. Ceata de servitori de sub ficus încetă să mai cânte şi, în lumina tot mai scăzută, Ransome îi văzu cum îşi apropiau capul unul de celălalt. Simultan, în copacul de deasupra lor izbucni o larmă îngrozitoare – o cacofonie sălbatică de pălăvrăgeli şi ţipete; pe creasta prăfuită a arborelui, zburda o întreagă procesiune de maimuţe, maimuţele sacre din Ranchipur, de un cenuşiu ce bătea în negru, zgomotoase, bătăioase, obraznice, caraghioase, convinse din proprie experienţă că nimeni nu va îndrăzni vreodată să le omoare; indienii le menajau fiindcă maimuţele luptaseră cândva alături de Rama, iar europenii le evitau spre a se feri de scandalul pe care l-ar fi iscat uciderea unei singure maimuţe sfinte. Ransome nu le putea suferi, deşi uneori le urmărea amuzat giumbuşlucurile. Acum le ura pentru că tulburau liniştea serii cu tărăboiul lor infernal şi pentru că rupeau florile din grădină şi din când în când smulgeau până şi ţiglele de pe şopron. John Baptistul şi prietenii lui, adânciţi în clevetirile lor, nici nu-şi ridicau ochii spre coroana copacului. Zarva maimuţelor alungase farmecul serii; Ransome îşi goli paharul de brandy, lăsă deoparte evantaiul, se ridică în picioare şi trecu în spatele casei spre a privi cerul. Grădina vastă, pătrată, era înconjurată de un gard înalt de nuiele, tencuit cu pământ galben, care îl îmbrăca parcă intr-un înveliş de catifea ondulată. Pe Alocuri era acoperit cu o reţea agăţătoare de bougainvillieri şi begonii. Acum toate plantele acestea se uscaseră până în adâncul pământului; le arsese soarele nemilos pe care niciun nor nu-l mai acoperise în ultimele săptămâni. Ici şi colo gălbenele şi nalbe, stropite din belşug de grădinar cu apă adusă din puţul fără parapet din capul grădinii, stăteau ofilite, vârându-se unele în altele ca şi când ar fi încercat să se ferească de arşiţă. Zile şi săptămâni de-a rândul fermieri, negustori, soldaţi, miniştri – toată ţara – aşteptau cu nerăbdare venirea ploilor, a acelui bogat potop care schimbă peste noapte grădinile, ogoarele şi jungla, uscate şi pârjolite ca un imens deşert, într-o mare de verdeaţă vie ce invadează ziduri, copaci şi case. Până şi bătrânul Maharajah rămăsese să înfrunte uscăciunea dogoritoare. Nu se îndurase să părăsească Ranchipurul, să se bucure de plăcerile unei călătorii la Paris sau la Marienbad, înainte de a şti că sosise anotimpul ploilor şi că supuşii săi erau feriţi de ameninţarea foametei.

El Dorado de Louis Bromfield Cu cât treceau toti, doamna Meleod îşi dădea seama că are tot mai puţină nevoie de somn; de aceea îşi făcu obiceiul să se scoale devreme, puţin după răsăritul, soarelui. Şi să lucreze la cartea ei. Faptul acesta îi îngăduia să consacre în fiecare zi câte două ceasuri cărţii şi câte un ceas pentru baie, pentru toaletă şi pentru a da dispoziţiunile necesare întregii zile, dispoziţiuni pe care le lua împreună cu Aida. Aida era bucătăreasa, de aproape trcizeci de ani în casa Meleod, adică dinainte de ziua nenorocită când J.E. Meleod avusese primul atac de inimă, boală ce-l dusese la groapă, lăsind Scutul şi Drapelul – pe atunci cel mai însemnat ziar din Platteville – fără director. Doamna Meleod. Nu avea copii, aşa încât s-ar fi putut crede că măsurile ce trebuiau luate în fiecare dimineaţă erau un lucru destul de simplu; totuşi nu era aşa. În primul rând, casa era foarte mare şi destul de prost întreţinuta; în al doilea rând, mai era şi Jane Baldwin, nepoata dinspre soţ, fata unei surori a lui J.E. Meleod. Fata locuia împreună cu mătuşa şi avea obiceiul să se încurce în nesfârşite complicaţii sentimentale şi romantice. După aceea, erau cerşetorii, care-şi petreceau noaptea şi uneori chiar o parte din zi în subsolul casei. Şi în sfârşit: rubedeniile Aidei, numeroase şi de culoare întunecată, care o considerau pe doamna Meleod ca pe un fel de divinitate a familiei, având puterea să le risipească necazurile. Putea întotdeauna să le dea ceva de mâncare când le era foame, să se ducă la judecătorul care trebuia să-i judece pe acei ce se trezeau luni dimineaţa în închisoare, să-i ajute la pregătirea lecţiilor pe acei membri ai familiei ce aveau înclinări intelectuale şi urmau şcolile. Toate acestea, împreună cu alte încurcături, alcătuiau grijile casei Meleod; nu reprezentau însă decât începutul zilei doamnei. De obicei, casa aceea mare, cunoscută sub numele de „Trăsnaia lui Meleod”, adormea la opt şi jumătate dimineaţa şi reîncepea să trăiască seara, când doamna se îrrtorcea sfârşită de oboseală, dar fericită – de la redacţia ziarului Scutul şi Drapelul; adeseori mai aproape de ora nouă seara decât de ora şase după amiază, în tot acest răstimp, doamna Meleod aparţinea ziarului şi oraşului Platteville. Atunci când Aida venise din cartierul negru, avea treizeci de ani: era o femeie înaltă, cu pieptul plin. Dornică de viaţă şi bogată în admiratori. Avusese un bărbat pierde-vară, mort intr-o cârciumă în acelaşi an în care domnul Meleod plecase dintre cei vii din pricina bolii de inimă; iar cele două văduve rămăseseră singure în imensitatea casei celei mari din St. Anthony Street. De atunci, vieţile lor se depanau împreună, iar legăturile dintre ele – după atâţia ani – erau mai de grabă acelea ale unor prietene gata să-şi ierte una alteia câte ceva, decât acelea dintre stăpână şi slugă. De altfel nu prea era mult de iertat din nicio parte. Cel mai rău lucru pentru care doamna Meleod o putea mustra pe Aida, era tirania acesteia; şi cel mai rău lucru de care se putea plânge bucătăreasa, era zăpăceala stăpânei şi prietenei sale. De multă vreme nu mai fusese vorba de leafă; cele două femei trăiau într-o deplină comunitate. Când aveau bani, cheltuiau amândouă ca şi când ar fi fost milionărese; când nu aveau, se întreceau amândouă să facă planuri pentru a scăpa de creditori şi pentru a face economie şi aceasta nu atât pentru a ajunge la sfârşitul lumii, cât pentru a-i hrăni pe cerşetorii găzduiţi în pivniţă şi ca să nu scadă nivelul meselor, unele dintre cele mai bune din toată regiunea de Sud-Vest. Doama Meleod avea obiceiul să spună: „Se poate face economie la orice, numai la mincare nu“. Iar Aida, pe vremea când era tânără, adăuga la această maximă câteva cuvinte pentru ea: „Şi la iubire”; acum era însă bătrână, ca şi doamna Meleod şi nu mai trebuia să le dea bani îndrăgostiţilor platonici din cartierul negru. Cu timpul, ziarul Scutul şi Drapelul ajunsese din ce în ce mai puţin răspândit, iar reclamele tot mai rare, aşa încât erau tot mai puţini bani pentru doamna Meleod. Din fericire, exista Scutul şi Drapelul; într-adevăr, dacă uneori nu prea aveau bani, ziarul reprezenta un fel de credit. De multe ori datoriile la băcan sau la măcelar erau plătite cu reclame gratuite în coloanele ziarului; şi se întâmpla chiar că până şi instalatorul, trebuia să fie plătit cu un sfert de coloană în paginile ziarului, pentru reparaţiile făcute la conducta de apă şi la robinete. Casa fusese construită pe la începutul secolului XIX. De tatăl lui J.E. Meleod, vestitul „Jack Cangurul”, din câştigurile realizate cu vânzarea bumbacului, a vitelor şi a terenurilor, şi încă de multă vreme, pe când casa, grindă cu grindă, cărămidă cu cărămidă, îşi înălţa măreţia stil rococo în acel oraş de graniţă format din bordeie, câr- ciumi şi căsuţe modeste, locuitorii din Platteville o botezaseră „Trăsnaia lui Meleod “. După aproape şaizeci de ani, cu toate că pe Main Street şi în cartierele Alamo se înălţau vreo sută de case mai frumoase şi mai mari, numele acesta îi rămăsese. Deşi clădirea era uriaşă, în interior avea de fapt foarte puţin spaţiu, pentru că atât arhitectul cât şi „Jack Cangurul” dovediseră un gust pronunţat pentru măreţ şi fantastic, Camerele erau puţine, dar uriaşe, şi un spaţiu enorm fusese risipit într-un număr nesfârşit de turnuleţe, verande, scări şi colţuri în stil baroc. Casa se înălţa pe un teren foarte mare şi plătit foarte scump (deşi avea multe ipoteci), înconjurat de un gard vechi de lemn, dărăpănat, în mijlocul unei vegetaţii bogate, crescută la întâmplare, de liliac, merişor şi magnolii, umbrite de plopi uriaşi şi bătrâni ce presârau la sfârşitul verii o ploaie de puf alb pe iarba neîngrijită. Odată, e mult de atunci, „Trăsnaia lui Meleod” fusese centrul districtului Platteville; dar puţin câte puţin, în cei şaptezeci de ani Jn care oraşul se întinsese, centrul se mutase, iar turnuleţele fantastice şi verandele priveau acum ea o panoramă de magazii, depozite de benzină, birturi economice şi depozite de cărbuni. Zugrăvirea din nou a „Trăsnăii Lui Meleod”, cu toate colţurile şi reliefurile ei, ar fi costat o mică avere; şi nici chiar mirajul unei reclame gratuite nu îndemnase vreodată pe vreun zugrav să se apuce de această lucrare costisitoare, aşa incit de douăzeci de ani nicio bidinea nu mai atinsese zidurile, iar bucăţi de reliefuri şi de cornişe se desprinse- seră de pe ziduri şi căzuseră sfărimate. Ca o garnizoană neîncetat asediată, care rezistă vitejeşte, doamna Meleod şi cu Aida împărţeau casa cea veche cu singurul lor oaspete, nepoata doamnei. Locuitorii mai curioşi din Platteville ar fi spus că doamna Meleod e prea de tot sentimentală şi că toate necazurile ei veneau din romantismul şi din lipsa ei de bun-simţ. Într-adevăr, încă din tinereţe fusese o fiinţă deosebită: o femeie care iubise cu patimă şi fusese iubită la fel; o femeie care îşi găsise fericirea deplină cu un singur bărbat. Era fata unui crescător de vite din Cala- mons County; la nouăsprezece ani se îndrăgosti de ochii luminoşi şi albaştri, de mustăţile groase şi de statura zveltă a lui J.E. Meleod, şi îl luase de bărbat. Timp de cincisprezece ani, până în ziua când el îşi dăduse sufletul, fusese fericită cu el; iar după aceea, de treizeci de ani, era fericită cu amintirea lui. Când soţul ei se prăpădi, văduva se hotărî să ducă singură mai departe ziarul pe care el îl iubise aproape tot cât o iubea pe ea, şi să nu plece niciodată din casa aceea fantastică, numită „Trăsnaia lui Meleod“; ci să o locuiască mai departe, până la moarte, cu toate că se părăginea tot mai mult. Poate era o sentimentală, însă avea gânduri sănătoase; iar banii nu aveau în ei înşişi nicio însemnătate pentru ea. Îşi purta rochiile – moderne sau nu – până se rupeau fâşii-fâşii. Era primitoare şi-i plăcea să mănânce bine, iar Aida se îngrijea de aceasta cu o cheltuială necrezut de mică. Toată viaţa ei – în care nu ştiuse ce este vacanţa — Şi-o petrecusc între „Trăsnaia lui Meleod”, redacţia şi tipografia ziarului. Se ofilise, căci din ziua morţii lui J.E. Meleod nu mai avusese nici *imp, nici motiv să se facă atrăgătoare. După moartea lui, ajunsese un fel de maşină destinată să continue ideile lui J.E., preocupată de Ipunăslarea oraşului Platteville, singurul oraş pe care-l cunoscuse vreodată şi pe care-l iubea tot atât cât îl i. I-jcu pe J.E. Meleod. Şi. În treizeci de ani „. Trăsnaia lui Meleod1’, Scutul şi Drapelul şi risipa ei. Mincaseră toa; â averea rămasă. Era înaltă, slabă’şi foarte dreaptă. În tinereţe fusese frumuseţe, vestită în Calamons County şi în toată regiunea; iar acum, când era bătrână, cu toate grijile, ou toată îmbrăcămintea neîngrijită şi cu toată nepăsarea ei, rămăsese o femeie frumoasă, deşi frumuseţea ei stătea acuim mai mult în glas, în ochi şi în expresia chipului, decât în trăsături. Deşi faţa ei era zbârcită şi obrajii căzuţi, iar părul îi ieşea în şuviţe răzvrătite, dintr-o pălărie veche şi deformată, avea în ea ceva ce atrăgea atenţia şi te făcea să spuţ’âh ghid: „Trebuie să fi fost o femeie frumoasă” ’. Cât timp J.E. Meleod nu suferise încă atacurile de ini rttă, ’eare-l uciseră, doamna Meleod nu se gândise nici- când’că ar putea scrie altceva decât o biată scrisoare; dar când el, îmbolnăvindu-se, trebui să stea în pat zile întregi, soţia îu nevoită, ca să-l liniştească, să se ducă la redacţie şi să se ocupe de ziar. Şi cum J.E. Era unul dintre acei | oameni care fac totul singuri, ea trebui să înveţe, de l> la o’ţii lă altă, multe lucruri. Scria chiar articole de fond, socotite de unii mai bune decât ale soţului ei. Iar după. Moartea lui, se gândi. Să scrie un roman despre el şi despre farriilia lui; despre locuitorii din Calamons County şi din t Plalleville, despre viaţa pionierilor pe marile cârhpii prăfuite îft tâmpul verii şi acoperite de noroi în timpul iernii, unde îşi petrecuse toată viaţa. Odată început, îşi dădu seama că are destul de pulin lipentru scris: trebuia să scrie în ceasurile cele mai ciudate, dimineaţa de tot sau seara târziu, şi când se sfârşea un. Ţapitoi. Îl punea într-un plic albastru şi îl închidea într-un geamantan vechi de piele de bou, în podul’ uriaş al „Ttâznăii lui Meleod“. Era din câmpie, care zvâcnea În sî. Ngele ei, aşa cum I mustea în seva plopilor bătrâni ce-şi fremătau frunzele | chiar în faţa ferestrei. Nu ştia ce va face cu romanul, după ce-l va fi terminat. Simţea numai că trebuie să-l scrie. Şi nimeni nu ştia nimic despre el, afară de Aida. Nici chiar nepoata ei, Jane Baldwin, nu bânuia că timp de două ceasuri, înainte ca ea să fie trezită de zbârnlitul fioros al deşteptătorului, doamna Meleod lucrase cu stăruinţă în cămăruţa de la etaj unde fusese biroul lui J.E. Meleod, şi unde stiloul, pipa şi punga lui de tutun rămăseseră neatinse, întocmai aşa cum le lăsase în seara când îl fulgerase moartea. O cămăruţă pe care doamna Meleod nuri îngăduia Aidei să o cureţe şi să o deretice; o ţinea închisă cu cheia, loc sfânt, ca şi apartamentul Prinţului Consort la Osborne. La ora opt, în dimineaţa zilei ce trebuia să însemne începutul unei revoluţii în viaţa sa, doamna Meleod părăsi biroul lui J.E., după ce scrisese două ceasuri. Închise uşa cu. Cheia şi coborî să ia micul dejun, la care Aida era mare meşteră. Plăcinte şi şuncă prăjită în uni (plătită cu două anunţuri în coloanele ziarului); o şunca rumenită de jur împrejur şi trandafirie la mijloc. Marmeladă de fragi (uscate la soare pe acoperişul porticului din spatele „Trăsnăii lui Meleod”), franzeluţe proaspete, miere, gelatină de mure, ochiuri la capac şi o cafea dumnezeiască; o cafea cu aromă mai minunată decât toate parfumurile Arabiei. Cu timpul, Aida ajunsese atât de grasă şi de rolofee pe cât se uscase doamna Meleod; şi când intră, venind de la subsol şi aducând o farfurie cu plăcinte aurii, corpul ei rotofei umplu cu totul uşa. Pentru ea, doamna Meleod – acum îmbătrânită şi zbârcită – era încă tânăra drăgălaşe m serviciul căreia intrase atunci când J.E. Era încă om voinic şi sănătos, cu mustăţile răsucite în sus şi cu o şuviţă de păr pe frunte. Privind-o pe Aida, nimeni nu şi-ar fi putut închipui că era în stare să-şi bată capul cu gânduri. Într-adevăr, acestea nu făceau parte din firea ei; obiceiul de a se gândi mult îi venise în timpul lungilor ani de singurătate bolnăvicioasă în imensitatea,} Trăsnăii lui Meleod ’. Visul ei ar fi fost să aibă o căsuţă comodă, cu perdeluţe luminoase la ferestre şi cu un sistem de încălzit care să nu se strice, să nu fie murdar şi să nu coste scump. În schimb, trebuia să locuiască într-un mausoleu vast ca un muzeu din secolul XIX, cu ferestre uriaşe şi cu perdele de catifea, cu mobile grele ţi cu covoare înflorite. Dintr-un anumit punct de vedere, faptul că era casă. Mare şi, importantă, deşi rău întreţinută, îi plăcea; era insă o casă în care avea mult de lucru şi Aida simţea neîncetat o spaimă nelămurită că! ntr-c> zi sau alta clădirea s-ar putea prăbuşi, îngropându-le sub dărâmături pe ea, pe doamna Meleod şi pe domnişoara Jane. În aşteptare, era mereu îngrijorată din pricina tirajului tot mai scăzut al ziarului, de prietenia domnişoarei Jane cu acel pierde-vară de băiat al Bătrânului Dougherty, şeful Partidului Democrat, şi îşi făcea griji pentru oamenii din subsol şi pentru perspectiva că într-o zi sau alta va trebui să împartă cu doamna Meleod o celulă la închisoarea din Platteviile. Păstra insă’ pentru ea aceste griji, căci ştia că doamna are i ea destule la birou. Toi uşi, atunci când intră în sufragerie, chipul ei de culoarea cafelei cu lapte era voios, şi spuse zimbind, ca în fiecare dimineaţă, de treizeci de ani: — Nădăjduiesc, doamnă* că aţi dormit bine. — Foarte bine, Aida, foarte bine. Nu era adevărat. Stătuse trează câteva ceasuri, fră- [mântată de gândul banilor ce trebuiau plătiţi la tipografie, î şi întrebându-se dacă va izbuti să scape de la falimentul h Bazarului Filman’s sumele ce le avea de primit pentru reclamele făcute. Dar treizeci de ani răspunsese mereu

Blestemul dragostei de Louis Bromfield Biroul lui Muller da într-o curte, înconjurată din trei părţi de clădirile uzinei, iar într-a patra de o împrejmuire înaltă, deasupra cu cinci rânduri de fire ţepoase şi ruginite. Bariera aceasta, înălţată de Homer Flint când cu teribila grevă din 1900, nu fusese niciodată dărâmată. Mică, cu ziduri de cărămidă şi cu acoperişul plin de funingine, uzina, de la început destinată să fabrice lanţuri, data din 1880. Cumpărată, apoi închisă şi părăsită de corporaţia de Fier şi Oţel Ciclop, era de curând iarăşi activă. Pe faţadă se întindea un panou mare, pe care ţâşnea în roşu aprins, pe fond alb: FLINT ŞI RADER Automobile şi motoare. îi aducea aminte lui Muller cealaltă firmă, zugrăvită pe zidul roşu al prăvăliei din Chicago: RADIER ŞI MULLER Biciclete, reparaţii şi accesorii. Salon de odihnă pentru dame. Dar aceea i se păruse, dintr-un început, ca o prietenă veche, pe când cea nouă avea un aer străin. Până şi cuvintele Inginer Şef, de pe geamul întunecat al uşii dinapoia lui nu stabilea nicio legătură între amândouă. Pentru Herman Mi. Il- ler,: vorbele acelea erau goale; îi hărăzeau un simţămint de greaţă şi de netemeinicie. Pe. Un scaun cu şurub, la biroul său, avea alături de el o etajeră nouă, lucioasă pe ale cărei rafturi de sticlă nu era nici; o carte, afară de anuarul telefoanelor din Pentland. Când se. Uita la ele, i se părea că s-ar cuveni să le încarce de volume, dar de oare anume habar n-avea. De asemenea nu ştia ce-ar putea pune în cutiile meselor. Hainele-i noi îl nenoroceau. Singura plăcere ce i-o da ele, era amintirea trudei ce şi-o dase Petre, când le cumpăraseră împreună. II îmbrăcase din cap până în picioare, ca pe un manechin din vitrina unei prăvălii. A se gândi la Petre, îi căşuna un fel de suferinţă. Pentru el, ca şi pentru Lea, nu se pomenea de vreun Paul Rader, ci numai de Petre Radier. Paul Rader, asociatul dintr-o companie de automobile n-avea să fie niciodată pentru el Petre Radier, călăreţul de circ, care-l ascultase cu bunăvoinţă, intr-o seară de beţie. Paul Rader i se năzărea un străin, care avea aceeaşi mutră ca Petre, – dar ceva mai în vârstâ – cu acelaşi mers, cu aceeaşi voce, cu acelaşi uşor accent,. Şi care totuşi nu era Petre. Miiller nu se sinchisea de titlul de Inginer Şef. Nu era sigur nici măcar că leafa lui de nouă mii de dolari— de patru ori mai mult decât avusese vreodată – îi făcea plăcere. Noua lui situaţie îl fâstâcea şi mâhnea. Nu se închipuia şezând în scaun tot restul zilelor sale, în acel birou sclivisit, aşteptând să fie „consultat14. Nu-şi imagina cum are să se sfârşească aşa ceva. Dar Petre hotărise, zicând că amândoi au devenit persoane importante. Se supusese, iscălise hirtii cu numele lui în cap, şi-acum n-avea altceva de făcut decât să aştepte, pe când marile lui mâini osoase cereau să lucreze metalul, iar trupu-i deşirat nu dorea decât să îmbrace bluza albastră pătată de grăsime. . Dincolo de clădirea uzinei, zărea coşurile fierăriilor mari încoronate de flăcări şi de fum şi, prin geam, îi sosea bătaia monotonă a baroaselor. Ferestrele bâţâiau necontenit. Vederea construcţiilor acelora enorme şi larma necurmată, îl copleşea. Nu se mai simţea el însuşi; i se părea că e numai o infimă parte din zgomotul şi harababura aceea. De cinci luni s! i <işa, şezând, nădăjduind că se va întâmpla ceva. Din când în cinci, uşa se deschidea şi un ucenic venea să-l roage pe domnul Miiller să binevoiască să vină la atelierul de montaj, fiindcă mecanicii nu se pricepeau. În zilele acelca se simţea copleşit; dar asta nu se întâmpla de6. I se părea că nu fusese niciodată mai nenorocit, nici chiar în epoca în care îl bătea taică-său şi-i lua leafa. Cât despre Petre, îl vedea şi mai rar ca pe vremea magazinului, căci era veşnic ocupat sau în călătorie de afaceri. Uneori acesta se oprea o clipă la biroul inginerului şef. Muller îl mai vedea şi la reuniunile Comitetului Uzinei, când Petre, depărtat şi schimbat, sta în capătul lungii mese şi vorbea de lucruri de care Muller nu pricepea o boabă. Trist, Muller, se gândea că mulţi oameni îi pismuiesc norocul. Lucrase şi fasonase piese până ce construise un automobil mai bun ca tot ce se făcuse până atunci, şi acum uzina fabrica cu duzinele copii de pe preţioasa sa maşină. Specialişti diplomaţi o luaseră în primire, prăpădind vremea înoercând să-i mai aducă schimbări. Şi isprava lui îi adusese un salariu de nouă mii de dolari pe an, un birou lustruit şi titlul de inginer şef. Uneori regreta că a montat maşina aceea, pe lada căreia Homer Flint dăduse o raită. Poate că, fără invenţia aceea, ar fi încă asociatul lui Petre, în dugheana din Chicago. Şi erau oameni oare se cruceau de norocul lui! Şi el, singurul lucru pe care-l dorea, era să-şi regăsească vechiul atelier, cuptorul lui, şi să aibă destui gologani ca să cumpere materialul trebuitor scornirilor sale. Veni o zi în care nu mai putu să-şi rabde trindăvia; che- rrrind; pe băiatul de la birou, îl trimise să-i spună domnului Rader că doreşte să-i vorbească. Domnul Rader avea să-l primească peste un sfert de oră, î se răspunse. Deocamdată era ocupat! încet de tot se scurseră minutele şi Muller se îndreptă în sfârşit pe coridorul oolburos, până la uşa unde se citea: Biroul Preşedintelui, care-l umplu de prevestire, ca de obicei; căci, după uşa aceea se afla un om, care nu mai era Petre Radier. De data asta însă nu mai putea. Deschise uşa şi intră. În fotoliul de piele şi cu şurub, înaintea unei mese de lucru aaoperită de o placă de sticlă, Paul Rader purta un costum albastru închis… Când Muller pătrunse în cameră, Paul îşi ridică ochelarii de baga. — Salut, zise el. Stai jos. Luă o ţigară şi-i oferi şi lui Muller una. — Ce se întâmplă? •  J În căpăţâna lui Miiller, creierul funcţiona încet, greoi şi voioşia omului acela de afaceri, aşa de deosebit de tânărul călăreţ pe care-l cunoscuse el odată, într-un bar la Memphis, îl zăpâcea şi mai rău. — Nimic, răspunse el domol. Numai că vreau să te ves tesc că nu pot să stau o zi mai mult învârtindu-mi degetele, în biroul ăla strălucitor. Paul îi zâmbi. — Nu fac nimic toată ziulica; nu-mi merit leafa! — Ţi-ai câştigat-o "înainte. Mulţumită ţie s-a înjghebat afacerea. Nu eşti mulţumit? — Zău nu; nu sunt mulţumit. Nu ştia să rostească ceea ce avea de îndrugat. Îi era grea s^-i vorbească omului care se numea Paul Rader. Şi pe care îl ştia de Petre. — Vrei bani mai mulţi? — Nu. Lucru mai mult vreau. Se aplecă înainte cu coatele înfipte în genunchi. Ascultă, Petre, vreau trudă. Vreau un atelier al meu. La ce-mi foloseşte că stau într-un birou simandicos? Eu mă simt bine numai cu sculele în ghiare. Dacă mi-ai lăsa mie un ungher, poate aş mai găsi perfecţionări la trăsură, ca toţi tipii ăia universitari. Paul se sculă şi stătu ţeapăn înaintea ferestrei.

FRATIA TEMPLIERILOR de Young Robyn Volumul 1 ROLOG.   Din Cartea Graalului.   Mai strălucitor ca soarele e acest lac, Fierbând ca un cazan adânc, Şi deşi nici o vietate nu ar putea suporta, Acest furnal înfricoşător de fierbinţeală topită, Perceval zărea acolo creaturi, Cele mai multe întunecate şi prea înfiorătoare de privit.   Zbătându-se sub suprafaţa vălurită, Ca nişte flăcări stacojii, de chihlimbar sau aurii, Se găseau chestii cu aripi şi colţi şi cozi, Ca şi cum din abis se târâseră în sus.   Dar pe mal stătea un cavaler, Îmbrăcat cu mantie de un alb neprihănit, Cu o cruce roşie gravată pe piept, Şi cu o lumină sfântă licărind în jurul lui.   Spre Perceval se întoarse acest cavaler, Care îşi ridică braţele spre lac, Şi cu o voce poruncitoare şi fermă îi spuse lui Perceval să arunce comorile în ape.   Perceval rămase neclintit ca o stâncă, Inima i se opri şi degetele îi îngheţară, Simţea că nu putea îndura să arunce aceste preţioase comori din mâinile care le ţineau.   Atunci cavalerul a vorbit încă o dată cu o voce ca o săgeată care pătrunde adânc:   Suntem fraţi, Perceval, Frăţia nu te-ar lăsa să greşeşti.   Tot ce s-a pierdut va fi regăsit.   Tot ce a murit va trăi din nou.   Atunci Perceval, cu credinţa renăscută, Se aplecă şi aruncă comorile.   Crucea din aur strălucitor şi pur galbenă ca soarele de dimineaţă;   Candelabrul cu şapte braţe din argint stins, lucitor;   Iar la urmă semiluna din plumb bătut cu suprafaţa ei întunecată ca umbra.   Dintr-odată se înălţă un cântec din multe voci îngemănate într-una.   Purtat de briză, dulce şi pur, Umplu văzduhul ca revărsatul de zori.   Acum lacul nu mai era de foc ci de albastrul liniştit al apei limpezi, Iar din el răsărea un om de aur cu ochi argintii şi părul negru ca smoala.   Perceval căzu în genunchi şi plânse, şi plânse de bucurie amarnică.   Îşi ridică braţele şi strigă tare, Binecuvântat fii Tu, Doamne!         PARTEA ÎNTÂI.   Ayn Jalut (Izvorul lui Goliat), Regatul Ierusalimului   3 septembrie 1260   Soarele se apropia de zenit, dominând cerul şi transformând galbenul profund al deşertului într-un alb spălăcit. Ereţii dădeau târcoale vârfurilor dealurilor care înconjurau câmpia Ayn Jalut, ţipetele lor stridente străpungând aerul încins de căldură. La marginea de vest a câmpiei, acolo unde dealurile îşi întindeau poalele golaşe până la nisipuri, două mii de oameni aşteptau călare pe cai protejaţi cu armuri. Oţelul prea încins ca să fie atins al săbiilor şi scuturilor sclipea. Deşi pieptarele de protecţie şi turbanele nu reuşeau să-i apere de razele turbate ale soarelui, niciunul din cei două mii de oameni nu se plângea.   Călare pe calul său negru în avangarda regimentului Bahri, comandantul oamenilor, Baybars Bundukdari, întinse mâna după burduful de piele în care îşi ţinea apa şi care era legat de centură alături de două pumnale cu lamele deja îndoite şi pe alocuri uzate. După ce luă o înghiţitură, omul îşi arcui umerii ca să-şi mai dezmorţească încheieturile înţepenite. Banda turbanului alb era udă de transpiraţie, iar armura din zale de lanţ pe care o purta pe sub îmbrăcămintea albastră părea neobişnuit de grea. Dimineaţa se transforma încet în prânz, iar căldura se intensifica, şi, deşi apa uda gâtlejul uscat al lui Baybars, ea nu putea stinge setea profundă care îl ardea în rărunchi.   — Amir Baybars, murmură unul din ofiţerii tineri călare de lângă el. Timpul trece. Trupa de cercetaşi ar fi trebuit să se întoarcă până acum.   — Se vor întoarce curând, Ismail. Ai răbdare.   În vreme ce lega la loc burduful cu apă la centură, Baybars privi rândurile tăcute de soldaţi ai regimentului Bahri care se înşirau pe nisip în spatele lui. Pe chipurile bărbaţilor se citea aceeaşi expresie sumbră pe care o văzuse de multe ori înainte de bătălie. Curând acele expresii aveau să se schimbe. Baybars văzuse războinici mândri care se albeau atunci când se confruntau cu armate similare ca mărime cu a lor. Dar când sosea clipa, aceşti oameni aveau să se bată fără ezitare, căci erau soldaţi ai armatei mamelucilor: războinicii-sclavi ai Egiptului.   — Amir?   — Ce e, Ismail?   — N-avem nici o veste de la iscoade de când s-au ivit zorile. Dacă au fost prinşi? Baybars se încruntă şi Ismail îşi dori să fi tăcut din gură.   În general, nimic nu ieşea în evidenţă la Baybars; la fel ca majoritatea oamenilor din subordine, era un bărbat înalt şi zvelt, cu păr castaniu-închis şi piele de culoarea scorţişoarei. Uitătura lui însă era complet aparte. Un defect, o steluţă albă în centrul pupilei ochiului stâng, conferea privirii o îndrăzneală ieşită din comun; era unul din atributele care îi aduseseră porecla – Arbaleta. Ca subofiţer, Ismail se simţea mereu ca o muscă prinsă în plasa de păianjen atunci când devenea ţinta privirii acelor ochi albaştri ca oţelul.   — Aşa cum am mai spus, ai răbdare.   — Da, Amir.   Privirea lui Baybars se îmblânzi când Ismail îşi plecă puţin capul. Nu cu mulţi ani în urmă, Baybars însuşi aşteptase în prima linie prima lui bătălie. Mamelucii se confruntaseră cu francii pe câmpul plin de praf din apropierea satului Herbiya. El condusese atacul cavaleriei şi în decurs de câteva ore inamicul fusese zdrobit, iar sângele creştinilor pătase nisipul. Cu voia Domnului, şi astăzi avea să fie la fel.   Undeva în depărtare, de pe întinderea de nisip se înălţa o coloană subţire de praf. Treptat, coloana începu să capete forma a şapte călăreţi cu siluetele deformate de aburii căldurii. Baybars lovi pântecele calului cu călcâiele şi ieşi din rânduri, urmat de ofiţerii lui.   În vreme ce se apropia cu repeziciune, şeful grupului de iscoade îl văzu pe Baybars şi întoarse calul spre el. Se opri în faţa comandantului trăgând tare de frâu. Pielea bidiviului era plină de sudoare, iar botul îi era înspumat.   — Amir Baybars, icni călăreţul, salutând. Vin mongolii.   — Ce efective au?   — E unul din tumanele lor, Amir.   — Zece mii. Şi comandantul lor?   — Informaţiile noastre sugerează că sunt conduşi de general, Kitbogha.   — V-au văzut?   — Ne-am asigurat de asta. Avangarda lor nu e departe de noi, iar corpul principal de armată o urmează îndeaproape. Şeful patrulei îşi apropie calul de Baybars şi îşi coborî vocea, astfel încât ceilalţi ofiţeri fuseră obligaţi să-şi întindă gâturile ca să-l audă. Forţa lor e mare, Amir, şi şi-au adus multe maşini de război, deşi spionii noştri spun că asta nu este decât o treime din armata lor.   — Dacă tai capul bestiei, corpul va cădea de la sine, replică Baybars.   În depărtare răsună ţipătul strident al unei goarne mongole. Altele i se alăturară rapid până când spaţiul imens dintre dealuri se umplu de un cor discordant şi pătrunzător de sunete. Simţind încordarea călăreţilor, caii mamelucilor începură să fornăie şi să necheze. Baybars dădu din cap înspre şeful grupului de iscoade, apoi se întoarse către ofiţerii săi.   — La semnalul meu sunaţi retragerea. Îi făcu semn lui Ismail. Vei călări alături de mine.   — Da, Amir, replică bărbatul, pe al cărui chip se citea clar mândria.   Timp de zece sau douăzeci de secunde, nu se auziră decât goarnele îndepărtate şi vuietul neîncetat al vântului peste câmpie. Un nor de praf acoperi încet cerul înspre est pe măsură ce primele rânduri ale armatei mongole îşi făceau apariţia pe crestele dealurilor. Călăreţii se opriră puţin în vârf, apoi începură să coboare spre şes ca o maree neagră strălucind datorită reflectării razelor soarelui în oţelul armelor.   În spatele avangărzii venea armata principală, condusă de cavaleria uşoară înarmată cu lănci şi arcuri, apoi însuşi Kitbogha. Conducătorul mongol era flancat de războinici veterani, cu coifuri de fier şi armuri din piei de animale, legate cu benzi din piele. Fiecare om dispunea de doi cai liberi, iar în spatele acestei coloane masive veneau maşinile de asediu şi căruţele încărcate cu bogăţiile jefuite de mongoli în timpul raidurilor asupra satelor şi oraşelor. Căruţele erau conduse de femei care erau înarmate cu nişte arcuri imense ţinute la spate. Întemeietorul Imperiului Mongol, Gingis Han, murise cu treizeci şi trei de ani în urmă, dar măreţia structurii fondate de el supravieţuia pe baza forţei armate de genul celei cu care aveau să se confrunte acum mamelucii.   Baybars anticipase de luni de zile înfruntarea, dar dorinţa de a se bate mocnea în el de mult mai multă vreme. Trecuseră douăzeci de ani de când mongolii invadaseră tărâmul lui natal, pârjolind pământurile şi ucigând cirezile tribului său; douăzeci de ani de când semenii săi fuseseră obligaţi să fugă din calea atacurilor şi să ceară ajutorul căpeteniei din satul învecinat care îi trădase şi îi vânduse negustorilor de sclavi din Siria. Pentru Baybars, ocazia de a se răzbuna pe oamenii care facilitaseră trimiterea lui în robie se ivise abia în urmă cu câteva luni, când un emisar mongol sosise în Cairo.   Solul cerea sultanului mamelucilor, Kutuz, să se supună hanului. Pe lângă recentul asalt devastator al mongolilor asupra oraşului musulman Bagdad, cererea aceea impertinentă îl determinase pe sultan să treacă la acţiune. Cu excepţia lui Allah, mamelucii nu se supuneau nimănui. În vreme ce Kutuz şi guvernatorii săi militari, printre care se număra şi Baybars, începuseră să întocmească planurile de luptă, emisarul mongol avusese timp câteva zile ca să mediteze la greşeala lui îngropat până la gât în nisip în afara zidurilor cetăţii, înainte ca soarele şi vulturii să-l omoare de viu. Acum Baybars avea să le dea o lecţie similară celor care îl trimiseseră.   Baybars aşteptă ca primele linii ale cavaleriei grele să ajungă la jumătatea câmpiei, apoi îşi întoarse calul ca să-şi privească oamenii. Scoase unul din paloşe de la centură şi îl ridică deasupra capului. Razele soarelui se reflectară în oţelul curbat, făcându-l să strălucească precum o stea.   — Războinici ai Egiptului, strigă el. A venit şi vremea noastră, şi cu această victorie vom face din duşmanul nostru doar o grămadă de stârvuri mai înaltă decât dealurile din jur şi mai lată ca deşertul.