Cărți scriitori străini

CUPRINS       VOLUMUL I.  VIZIUNEA I. Castelul din Ronquerolles II. Trei vizite III. Prima noapte. Noaptea din budoar IV. A doua noapte. Noaptea din odaia de culcare V. O noapte în diligenţă VI. Viziunea VII. Dragoste neprihănită VIII. Semiconcluzie IX. Un nou târg X. Reîntoarcerea la viaţă XI. Fostul notar şugubăţ XII. Începutul explicaţiei XIII. Cosi fan tutte XIV. Urmare XV. Urmare XVI. Cele trei fotolii XVII. Primul fotoliu XVIII. Cum au femeile amanţi XIX. Urmarea primului fotoliu VOLUMUL II.  O MICĂ INFAMIE XX. O mică infamie XXI. Al doilea fotoliu. Cine o va vrea, o va avea XXII. Urmarea celui de al doilea fotoliu. Scrisoarea XXIII. Cel de al treilea fotoliu XXIV. Servitorii cei buni XXV. O cură plăcută XXVI. Un marchiz XXVII. Doamna de Marignon XXVIII. Un al doilea Elleviou XXIX. Urmarea povestirii XXX. Ultimul popas de poştă XXXI. Cei patru candidaţi la însurătoare XXXII. Tranzacţie cinstită XXXIII. O noapte foarte agitată XXXIV. Ruina XXXV. Biata copilă XXXVI. Biata fată XXXVII. Din nou, biata fată XXXVIII. Iar biata fată XXXIX. Biata femeie XL. Biata mamă XLI. Ameţeala XLII. Expunerea XLIII. Prima întrevedere. Adunarea creditorilor XLIV. Soţia unui prost XLV. Un jurământ politic VOLUMUL III.  O SCENĂ CU ŞUANI I. O scenă cu şuani II. O intrigă la mănăstire III. Concluzie IV. Urmările unei glume V. Tetanos VI. Întâlniri VII. Un abate VIII. Povestea doamnei de Cerny IX. Femeia X. Soţul XI. Romanul unei ore XII. Capitol de roman XIII. Comentariul capitolului precedent XIV. Contrast XV. Visul XVI. Dragoste XVII.Recunoştinţă XVIII. Primul popas de poştă XIX. Al doilea popas de poştă XX. Al treilea popas de poştă XXI. Ultimul nemulţumit XXII. Hotărâre bună VOLUMUL IV.  SCLAVUL XXIII. Sclavul XXIV. Un poet artist, pitoresc şi modern XXV. Primul act XXVI. Actul al doilea XXVII. Actul al treilea XXVIII. Transformări XXIX. Bancherul XXX. Antreprenorul XXXI. Un gentilom şi un om sărac XXXII. O altă specie de gentilom XXXIII. O circulară electorală XXXIV. O afacere XXXV. Simple evenimente şi simplă morală XXXVI. Bunii magistraţi XXXVII. Ospiciul de nebuni XXXVIII. Începutul explicaţiei XXXIX. Triumful dragostei fraterne XL. O femeie cinstită XLI. Bunicul şi nepoata XLII. Un ucigaş XLIII. Castelul de Ronquerolles   VOLUMUL I. VIZIUNEA I. Castelul din Ronquerolles În 1 ianuarie 182… baronul François-Armand de Luizzi stătea în colţul unde ardea focul, în castelul său din Ronquerolles. Cu toate că n-am mai văzut acest castel de mai bine de douăzeci de ani, mi-l amintesc perfect. Contrar obiceiului castelelor feudale, acesta era aşezat în fundul unei văi; avea patru turnuri legate între ele prin patru corpuri de clădire, înălţate de nişte acoperişuri ascuţite, de ardezie, lucru rar în Pirinei. Aşa că atunci când priveai acel castel din vârful colinelor care-l înconjurau, părea mai curând o aşezare din secolele al şaisprezecelea sau al şaptesprezecelea, decât o fortăreaţă din anul 1327, epoca în care fusese construit. În copilăria mea, am vizitat adesea interiorul acestui castel şi-mi amintesc că admiram mai ales dalele mari cu care erau pardosite podurile unde ne jucam. Acele dale care făceau de ruşine lespezile amărâte din casa mea, apăraseră platformele castelului, când Ronquerolles fusese o fortăreaţă. Mai târziu, puseseră peste ele nişte acoperişuri ascuţite ca acelea care se văd la Poarta din Vincennes, dar fără a se atinge de construcţia iniţială. Astăzi, când ştim că dintre toate materialele durabile fierul e cel care ţine cel mai puţin, mă voi feri să spun că Ronquerolles părea a fi fost construit din fier, până într-atât îl cruţase timpul; sunt însă dator să afirm că acea vastă clădire se păstrase într-adevăr foarte bine. Ai fi spus că era vorba de capriciul vreunui bogat amator de stil gotic, care înălţase în ajun acele ziduri intacte, din care nici măcar o piatra nu se degradase; care desenase acele arabescuri înflorite, din care nicio linie nu fusese ştearsă, niciun detaliu stricat. Totuşi, nimeni nu văzuse vreodată pe cineva lucrând la întreţinerea sau la repararea acelui castel. Suportase multe schimbări din ziua în care fusese înălţat, dar cea mai ciudată era cea care se observa când te apropiai de Ronquerolles venind dinspre sud. Niciuna dintre cele şase ferestre aflate pe această parte a clădirii nu semăna cu celelalte. Prima din stânga, cum te uitai la castel, era o fereastră în ogivă, cu o cruce de piatră cu muchiile tăiate, care o împărţea în patru compartimente împodobite cu vitralii neschimbate. Cea care urma era asemănătoare cu prima, cu excepţia vitraliilor care fuseseră schimbate cu geamuri groase, albe, cu romburi de plumb, fixate în nişte rame mobile de fier. Cea de a treia fereastră îşi pierduse ogiva şi crucea de piatră. Ogiva părea să fi fost zidită cu cărămizi; şi o tâmplărie compactă, unde se deplasa ceea ce noi am numit mai târziu ferestre în formă de ghilotină, înlocuise geamurile cu ramă de fier. A patra fereastră împodobită cu două geamuri, unul interior, altul exterior, amândouă cu cremone şi cu ochiuri mici, era, în plus, apărată de un oblon vopsit în roşu. A cincea n-avea decât un geam cu pătrate mari şi cu o draperie verde. În sfârşit, a şasea era împodobită cu un vast cristal în dosul căruia se vedea un stor pictat în culori din cele mai vii. Această ultimă fereastră era, în plus, apărată de obloane îndesate cu câlţi. Zidul continua după cele şase ferestre dintre care ultima fusese zărită de locuitorii din Ronquerolles a doua zi după moartea baronului Hugues-François de Luizzi, tatăl baronului Armand-François de Luizzi, adică în dimineaţa zilei de întâi ianuarie 182… fără ca cineva să poată spune cine străpunsese zidul şi meşterise fereastra aşa cum arăta ea. Lucrul cel mai ciudat e că se povestea că toate celelalte ferestre apăruseră în acelaşi fel şi în împrejurări asemănătoare, adică fără să fi fost cineva văzut că execută, cea mai măruntă lucrare şi întotdeauna a doua zi după moartea proprietarilor castelului. Fapt sigur era că fiecare dintre aceste ferestre aparţinea unuia dintre dormitoarele care fuseseră închise pentru a nu mai fi redeschise niciodată, din moment ce persoana care ar fi trebuit să le ocupe încetase să mai existe. Probabil că dacă Ronquerolles ar fi fost locuit tot timpul de proprietarii săi, acest ciudat mister ar fi tulburat mult mai mult populaţia din jur; dar de mai bine de două secole fiecare nou moştenitor Luizzi nu-şi făcea apariţia decât douăzeci şi patru de ore în acel castel, după care îl părăsea pentru a nu se mai înapoia niciodată. Aşa făcuse şi baronul Hugues-François de Luizzi; iar fiul său François-Armand de Luizzi, sosit în întâi ianuarie 182… îşi anunţase plecarea a doua zi. Portarul nu aflase de sosirea stăpânului său decât atunci când îl văzuse intrând în castel; iar mirarea acelui om de treabă se preschimbase în groază atunci când – vrând să pregătească un apartament pentru noul sosit – îşi văzu stăpânul îndreptându-se către coridorul unde se aflau camerele misterioase despre care am vorbit, şi descuind, cu o cheie pe care o scosese din buzunar, o uşă pe care portarul încă n-o văzuse, uşă ce dădea spre coridorul dinăuntru, aşa după cum fereastra cea nouă dădea spre faţadă. Aceeaşi deosebire putea fi observată şi la uşi ca şi la ferestre. Fiecare era de un stil diferit, iar ultima era din lemn de palisandru încrustat cu aramă. După ultima uşă, peretele continua pe coridor, aşa cum continua şi afară, faţada, după ultima fereastră. Între cele două ziduri goale şi impenetrabile se aflau, probabil, alte camere; dar destinate, desigur, următorilor moştenitori ai familiei de Luizzi, ele rămâneau, ca şi viitorul de care ţineau, ferecate şi inaccesibile. Cele pe care le-am putea numi „odăile trecutului”, erau la fel de ferecate şi de necunoscute, dar măcar îşi păstraseră uşile prin care se putea intra în ele. Camera cea nouă, „camera prezentului” dacă vreţi, era singura deschisă; în tot timpul zilei de întâi ianuarie, toţi cei care voiau puteau intra în ea. Coridorul, care nouă ni se părea că miroase un pic a alegorie, lui Armand de Luizzi i se păru că miroase a umezeală şi că e foarte friguros, aşa că porunci să se aprindă un foc zdravăn în căminul de marmură albă din noua sa cameră. Rămase acolo toată ziua, pentru a-şi pune în ordine actele de proprietate ale castelului Ronquerolles. În ceea ce priveşte castelul, nu erau prea multe bunuri de moştenit. Ronquerolles nu producea nimic şi nu costa nimic. Dar Armand de Luizzi avea în împrejurimi câteva ferme ale căror contracte expiraseră şi care trebuiau reînnoite. Alţi oameni decât fermierii care fuseseră poftiţi în odaia lui Armand ar fi fost foarte surprinşi de moderna sa eleganţă. Această odaie era în întregime în stil Ludovic al XV-lea, cu alte cuvinte, la mobilarea ei îşi dăduseră mâna grotescul cu incomodul. Cum câteva case vechi din împrejurimi mai păstraseră unele mobile originale din acea epocă, s-a observat că eleganţa lui Luizzi trecea drept o vechitură în ochii gentilomilor noştri de la ţară, care socotiră toate ornamentele şi rococoul din noua cameră cu mult mai prejos decât comoda şi secreterul de acaju al nevestei notarului. În concluzie, întreaga zi trecu în discuţii şi în încheierea noilor contracte cu ţăranii de pe moşiile sale, aşa că abia spre seară Armand de Luizzi rămase în sfârşit singur. După cum am mai spus, se aşezase în colţul unde se găsea căminul; alături se afla o masă, pe care ardea o singură lumânare. În timp ce Armand se cufundase în gândurile sale, pendula bătu mai întâi miezul nopţii, apoi douăsprezece şi jumătate, unu, unu şi jumătate. La bătaia care vesti această oră, Luizzi se ridică şi începu să se plimbe agitat prin odaie. Armand era un bărbat înalt; trupul lui dovedea forţă, iar expresia trăsăturilor sale vedea hotărâre. Totuşi, omul tremura şi agitaţia sa sporea pe măsură ce acele pendulei se apropiau de ora două. Din când în când, se oprea ca să asculte dacă nu se auzea vreun zgomot din afară; dar nimic nu tulbura tăcerea solemnă de care era înconjurat. În sfârşit, Armand auzi acel mic declic care precede bătaia pendulei. O paloare subită şi profundă se răspândi pe chipul său; un moment, rămase nemişcat şi închise ochii ca un om ce nu se simte bine. În acea clipă, răsună prima bătaie a pendulei ce urma să anunţe ora două. Zgomotul păru să-l facă să-şi vină în fire; aşa că, înainte de a fi răsunat şi cea de a doua lovitură, Armand înşfăcă un clopoţel de argint de pe masă şi-l scutură cu putere, rostind un singur cuvânt: „Vino!” Oricine poate avea un clopoţel de argint, oricine îl poate scutura la ora două noaptea rostind cuvântul „Vino!”, dar mai mult ca sigur că nu va sosi la nimeni cel care a sosit la Armand de Luizzi. Clopoţelul pe care-l scuturase cu putere nu scoase decât un clinchet slab şi nu sună decât o singură dată, un sunet care vibră trist şi fără rezonanţă. Când rostise cuvântul „Vino!” Armand strigase cât îl ţinuse gura, ca şi cum ar fi chemat pe cineva de departe şi totuşi vocea, deşi puternică, nu avu nici pe departe acel ton poruncitor şi categoric pe care ar fi dorit el să i-l imprime. Aducea mai curând cu o rugăminte timidă ce-i scăpase de pe buze, încât se miră el însuşi de acel straniu rezultat, când iată că zări, în locul pe care abia îl părăsise, o fiinţă ce putea fi un bărbat, fiindcă avea un aer mult prea sigur de el; dar care putea fi şi femeie, fiindcă avea chipul şi mâinile delicate; dar care era cu siguranţă diavolul, pentru că nu intrase pe nicio uşă, ci apăruse, pur şi simplu, ca din pământ. Era îmbrăcat într-un halat de casă cu mâneci drepte, din pricina căruia Luizzi nu-şi putu da seama de la început de sexul celui care-l purta. Armand de Luizzi observă în tăcere ciudatul personaj, în vreme ce acesta se aşeză comod într-un fotoliu stil Voltaire, aflat aproape de foc. Nou-venitul se aplecă nepăsător în faţă şi-şi îndreptă către foc degetul mare şi arătătorul mâinii sale albe şi efilate; cele două degete se lungiră peste măsură, ca două vătraie cu care apucă un cărbune aprins. Diavolul, căci era chiar diavolul în persoană, îşi aprinse o ţigară pe care o luă de pe masă. Trase un fum, apoi aruncă ţigara cu silă, spunându-i lui Armand de Luizzi: — N-ai nişte tutun de contrabandă? Armand nu răspunse. — În acest caz, te rog să-l accepţi pe al meu. Şi dădu la iveală, din buzunarul halatului, un mic portţigaret, de un gust desăvârşit. Scoase două ţigări şi aprinse una cu tăciunele pe care continuase să-l ţină în mână, apoi i-o întinse lui Luizzi. Cum acesta îl refuză, diavolul îi spuse pe un ton foarte firesc: — Aha, faci pe sfântul, amice! Cu atât mai rău! Apoi începu să fumeze, cu trupul uşor aplecat înainte şi fluierând, din când în când, melodia unui contradans, acompaniindu-se cu o uşoară mişcare a capului, cât se poate de impertinentă. Luizzi rămăsese ca o stană de piatră în faţa acelui diavol ciudat. În sfârşit rupse tăcerea şi, înarmându-se cu acea voce vibrantă şi sacadată care constituie melopeea dramei moderne, spuse: — Fiu al infernului, te-am chemat… — Mai întâi, dragul meu, zise diavolul întrerupându-l, nu pricep de ce mă tutuieşti; e un lucru de cel mai prost gust. Un obicei pe care şi l-au luat toţi acei care-şi spun între ei „artişti”; prietenie falsă, care nu-i împiedică să se invidieze, să se urască şi să se dispreţuiască. E un fel de a vorbi prin care romancierii şi dramaturgii îşi exprimă pasiunile împinse dincolo de orice limită şi la care oamenii bine-crescuţi nu recurg niciodată. Dumitale, care nu eşti nici scriitor, nici artist, ţi-aş rămâne foarte obligat dacă mi-ai vorbi ca unui om civilizat, ceea ce-ar fi mai mult decât plăcut. Îţi atrag de asemenea atenţia că, numindu-mă „fiu al infernului”, repeţi una dintre acele prostii rostite în toate limbile pământului. Nu sunt „fiul infernului”, aşa cum nici dumneata nu eşti fiul odăii acestea, numai fiindcă locuieşti în ea. — Eşti totuşi cel pe care l-am chemat, răspunse Armand cu o voce dramatică. Diavolul îl privi pieziş şi replică, cu o superioritate voită: — Eşti o puşlama! Ce, crezi că vorbeşti cu sluga dumitale? — Vorbesc cu cel care e sclavul meu, strigă Luizzi punând mâna pe clopoţelul aflat în faţa lui. — Cum doreşti, domnule baron, răspunse diavolul. Dar, pe legea mea, eşti într-adevăr un tânăr al epocii noastre, ridicol şi încăpăţânat. Pentru că ţii atât de mult să fii ascultat, ai fi putut foarte bine să-mi vorbeşti politicos, fiindcă nu te-ar fi costat nimic. De altfel, asemenea maniere nu fi se potrivesc decât bădăranilor parveniţi care, dacă se lăfăie în fundul caleştii lor, îşi închipuie că sunt obişnuiţi de când lumea cu aşa ceva. Dumneata te tragi dintr-o veche familie, porţi un nume destul de aristocratic, ai un aer distins şi vrei să pari ridicol, numai ca să fii remarcat. — Dracul îmi face morală! E ciudat şi… — Eu zic să n-o iei pe de lături, ca un ministru. Nu mă obliga să ascult nişte vorbe stupide, ca să am plăcerea de a ţi le întoarce. Eu nu fac morală cu ajutorul cuvintelor, e o treabă pe care am lăsat-o pe seama pungaşilor şi a femeilor întreţinute; urăsc şi-i blamez pe cei ridicoli. Dacă Cerul mi-ar fi acordat cinstea de a avea copii, le-aş fi dat orice alte vicii, dar nu ridicolul. — Şi totuşi, încurajezi ridicolul, nu? — Mult mai puţin decât cel mai virtuos burghez din Paris. A profita de pe urma viciilor, nu înseamnă a le şi avea. A pretinde că diavolul are vicii, e ca şi cum ai afirma că medicul, care trăieşte de pe urma infirmităţilor tale, e bolnav, că avocatul, care se îngraşă de pe urma proceselor tale, e un şicanator, şi că judecătorul, care e plătit pentru a pedepsi crimele, e un criminal. Dialogul avu loc între acel personaj ciudat şi Armand de Luizzi, fără ca vreunul dintre ei să se fi mişcat din locurile lor. Până în acel moment Luizzi vorbise mai mult pentru a nu arăta cât era de uluit, decât pentru a spune ceea ce dorea. Dar iată că încet-încet, începu a-şi veni în fire şi, după uluirea pe care i-o pricinuiseră chipul şi manierele interlocutorului său, se hotărî să abordeze un alt subiect, sigur că mult mai important pentru el. Luă deci un al doilea fotoliu, se aşeză în el de cealaltă parte a căminului şi-l examină pe diavol de aproape. Armand putu acum să admire mai bine eleganta subţirime a trăsăturilor şi formelor oaspetelui său. Dacă n-ar fi fost vorba de un diavol, cu greu ar fi putut afirma dacă acel chip palid şi frumos, acel trup gingaş şi nervos aparţineau unui tânăr de optsprezece ani, devorat de dorinţe încă necunoscute, sau unei femeie de treizeci pe care plăcerile o epuizaseră. Cât despre voce, aceasta ar fi părut prea gravă pentru o femeie, dacă n-ar fi apărut între timp contraaltele, acea voce gravă feminină care făgăduieşte mai mult decât dă. Privirea, cea care ne trădează gândurile ori de câte ori îi privim în ochi pe cei din jur, privirea diavolului nu spunea nimic. Ochii acestuia nu vorbeau; vedeau. Armand îşi isprăvi în tăcere cercetarea şi, convins că o controversă cu acea fiinţă inexplicabilă nu i-ar fi reuşit, luă clopoţelul de argint şi sună încă o dată. La acea poruncă, pentru că poruncă era, diavolul se ridică şi rămase în picioare în faţa lui Armand de Luizzi, ca un slujitor care aşteaptă ordinele stăpânului său. Acea mişcare, ce nu durase nici măcar o zecime de secundă, aduse o schimbare totală atât în fizionomia, cât şi în costumaţia diavolului. Fiinţa fantastică de mai înainte dispăruse şi Armand văzu în locul ei un bădăran în livrea, cu nişte mâini grosolane în mănuşi albe de bumbac, roşu de băutură în obraz ca şi jiletca roşie, cu picioare mari în nişte pantofi grosolani şi fără ciorapi sub ghetre. — Iacă-mă, dom’le, zise nou-apărutul. — Cine eşti dumneata? strigă Armand, ofensat de aerul de prostie insolentă, tipul universal al servitorului francez. — Păi, nu-s valetul domnului? N-am să mai fac decât ce mi se spune şi decât ce mi se porunceşte. — Şi ce vrei să faci aici? — Aştept poruncile domnului. — Nu ştii de ce te-am chemat? — Nu, dom’le. — Minţi! — Mint, dom’le! — Cum te cheamă? — Cum veţi binevoi să-mi spuneţi. — N-ai şi tu un nume de botez? Diavolul nici măcar nu clipi. Dar întreg castelul începu să râdă, de la girueta de pe acoperiş, până jos, în pivniţă. Armand se sperie, dar, pentru a nu lăsa să se vadă acest lucru, se mânie. — În sfârşit, spune, n-ai şi tu un nume? — Am atâtea câte doriţi. Am slujit sub toate felurile de nume. Un gentilom emigrat care m-a luat în slujba lui în 1814, mi-a spus Brutus, pentru a umili, în persoana mea, Republica romană. De la el am intrat la un academician, care mi-a schimbat numele de Pierre, pe care-l aveam, în cel de La Pierre, ca fiind mai literar. M-a alungat pentru că am adormit în anticameră, în vreme ce stăpânul citea ceva, cu glas tare, în salon. Agentul de schimb care m-a luat apoi în slujba sa, a vrut să-mi dea, cu orice preţ, numele de Jules, pentru că aşa îl chema pe amantul nevesti-sii şi fiindcă bărbatul simţea o plăcere fără margini să-i spună soţiei sale: „Animalul ăsta de Jules! Bădăranul ăsta de Jules! Caraghiosul ăsta de Jules!” etc. Am plecat de la el de bunăvoie, sătul până în gât să tot trag ponoase pentru altul şi am intrat la o dansatoare, care întreţinea un pair al Franţei… — Poate vrei să spui că un pair al Franţei întreţinea o dansatoare? — Vreau să zic ce-am zis! Nu e o poveste prea cunoscută, dar pe care am să v-o istorisesc într-o zi, dacă veţi avea chef să publicaţi un tratat despre morală. — Iar te-ai apucat să faci morală? — În calitatea mea de slugă, fac şi eu ce pot… — Eşti deci servitorul meu… — Am fost nevoit. Am încercat să mă prezint în faţa domniei voastre sub altă înfăţişare; dar mi-aţi vorbit ca unui lacheu. Neputându-vă sili să fiţi politicos, m-am hotărât să fiu insolent, aşa că iată-mă precum m-aţi vrut. Domnul n-are nimic să-mi poruncească? — Da, am! Dar am să-ţi cer şi un sfat. — Domnul să-mi îngăduie să-i spun că numai în comediile din secolul al şaptesprezecelea, stăpânii îşi consultau slugile. — De unde ai aflat asta? — Din foiletoanele publicate în ziarele mari. — Deci, le-ai citit? Ei bine, ce părere ai? — De ce vreţi să-mi aflaţi părerea despre nişte oameni fără cap? Luizzi se opri, observând că n-avea s-o scoată la capăt nici cu noul personaj, după cum nu reuşise nici cu cel vechi. Aşa că puse mâna pe clopoţel. Dar, înainte de a suna din el, îi spuse diavolului: — Deşi eşti la fel de spiritual şi sub altă înfăţişare, nu pot discuta cu tine un subiect despre care trebuie neapărat să vorbim, atâta vreme cât îţi vei păstra acest aspect. Crezi că te-ai putea schimba? — Sunt la ordinele domnului! — Poţi să-ţi reiei înfăţişarea dinainte? — Cu o condiţie: să-mi daţi una dintre monedele aflate în punga de colo… Armand se uită şi zări pe masă o pungă pe care n-o mai văzuse până atunci. O deschise şi scoase din ea o monedă. Era dintr-un metal deosebit de preţios şi avea ca inscripţie cuvintele: „O lună din viaţa baronului François-Armand de Luizzi”. Pricepând imediat despre ce fel de plată era vorba, Armand puse piesa la loc, în punga ce i se păru foarte grea, ceea ce-l făcu să surâdă. — Nu pot plăti atât de scump un simplu capriciu! — Aţi devenit avar. — Cum adică? — Păi, până acum, aţi aruncat o droaie de monede din astea, pentru mult mai puţin decât v-am cerut eu. — Nu-mi amintesc. — Dacă-mi îngăduiţi să vă fac o socoteală, veţi vedea că nu există lună din viaţa dumneavoastră pe care să n-o fi dat pentru un lucru nechibzuit. — Se poate! Dar cel puţin am trăit! — Dacă ăsta-i sensul pe care-l daţi cuvântului „a trăi”… — Există mai multe? — Două, şi încă foarte diferite. A trăi, pentru unii oameni, înseamnă a-şi dărui viaţa tuturor cerinţelor ei. Cel care trăieşte astfel, cât timp e tânăr, se numeşte „un copil bun”; când se maturizează, e numit „un om de treabă” şi, „un bătrân cumsecade”, când îmbătrâneşte. Cele trei apelative au un sinonim comun: cuvântul „înşelat”. — Şi tu socoţi că eu am trăit ca un om înşelat? — Socot că domnul gândeşte ca şi mine, fiindcă n-a venit în acest castel decât pentru a-şi schimba felul de a trăi şi a adopta un altul. — Şi poţi să-mi spui care anume? — Cum ăsta e subiectul târgului pe care urmează să-l facem împreună… — Împreună? Nu, răspunse Armand, întrerupându-l pe diavol, nu vreau să am de-a face cu tine, treaba asta îmi repugnă total. Iar felul cum arăţi îmi displace şi mai mult. — E totuşi o şansă în favoarea dumneavoastră. Acorzi puţin celor care-ţi displac mult. Un rege care discută cu un ambasador care-i place, va face întotdeauna unele concesii periculoase; o femeie ce discută cu un bărbat căruia vrea să i se dăruiască, dacă bărbatul îi place, pierde întotdeauna jumătate din ceea ce se dă pentru astfel de lucruri. Un socru care încheie un contract de căsătorie cu un ginere care-i place, dă cel mai adesea, acestuia, dreptul de a-şi ruina nevasta. Ca să nu fii înşelat, e bine să faci afaceri cu oameni antipatici. În acest caz, sila ţine loc de raţiune. — Şi m-ar ajuta să te izgonesc, zise Armand, sunând din clopoţelul magic care-l obliga pe diavol să i se supună. Aşa cum dispăruse fiinţa androgină care apăruse la început, la fel dispăru nu diavolul, ci cea de a doua apariţie a sa, în livrea; Armand văzu în locul lui un tânăr destul de frumos. Acesta făcea parte din acea specie de oameni care-şi schimbă numele la fiecare sfert de veac şi care în epoca noastră sunt „la modă”, întins ca un arc între bretelele sale şi elasticul pantalonilor albi trecut pe sub tălpile ghetelor, îşi pusese picioarele cu ghetele sale lăcuite şi cu pinteni pe marginea şemineului şi se lăsase pe spate în fotoliul lui Armand. În rest, înmănuşat corect; cu manşetele scoase exact atât cât trebuia din mânecile fracului, ca să i se vadă butonii de briliant, cu lornion la ochi şi cu baston cu mâner de aur în mână, avea aerul unui amic venit în vizită la baronul Armand de Luizzi. Această iluzie merse atât de departe, încât Armand îl privi ca pe o cunoştinţă oarecare. — Am impresia că v-am mai întâlnit undeva. — Niciodată! Nu mă duc nicăieri. — Cred că v-am văzut călare prin pădure. — Nu merg călare niciodată. — Atunci v-am văzut în caleaşcă. — Nu se poate! Nu conduc. — Ei drăcie! Sunt sigur că am jucat cărţi cu dumneavoastră la doamna… — Nu, pun rămăşag. — Dar aţi valsat tot timpul cu ea! — Nu, eu galopez. — Nu i-aţi făcut curte? — Nu, nu i-am făcut… Luizzi simţi dorinţa de a-l şfichiui de câteva ori cu cravaşa pe acel domn, pentru a-l mai scoate puţin din tâmpenie. Totuşi, făcând apel la raţiune, începu a-şi da seama că dacă va continua să discute cu diavolul sub toate înfăţişările pe care şi le lua acesta, nu va ajunge niciodată la ceea ce-l frământa. Aşa că Armand luă hotărârea să termine cu el, cum terminase şi cu ceilalţi care i se înfăţişaseră şi, sunând din clopoţel, strigă: — Diavole, ascultă-mă şi slujeşte-mă! Nici nu apucă să rostească bine aceste vorbe, că cel pe care Armand îl chemase se şi arătă în toată sinistra lui splendoare. Era, într-adevăr, îngerul cântat de poeţi. Frumuseţe ofilită de mâhnire, alterată de ură, degradată de desfrâu, păstra încă, atâta timp cât chipul îi rămânea nemişcat, o veche urmă a originii sale celeste; dar, de îndată ce începea să vorbească, trăsăturile sale lăsau să se întrevadă o existenţă frământată de cele mai urâte patimi. Din toate expresiile respingătoare care se iveau, rând pe rând, pe chipul său, o silă profundă părea că le domină pe toate celelalte. În loc să aştepte ca Armand să-l întrebe ceva, i se adresă el primul. — Am venit ca să încheiem pactul pe care l-am făcut cu familia ta şi prin care sunt obligat să dau fiecăruia dintre baronii de Luizzi de Ronquerolles ceea ce-mi vor cere. Presupun că ai cunoştinţă despre condiţiile acestui pact. — Da, răspunse Armand. Fiecare dintre noi toţi îţi aparţine dacă nu poate dovedi că, timp de zece ani din viaţă, a fost fericit. — Şi fiecare dintre strămoşii tăi, reluă diavolul, mi-a cerut ceea ce socotea el că înseamnă fericirea, doar-doar mi-o scăpa în ceasul morţii. — Şi toţi s-au înşelat, nu-i aşa? — Toţi. Mi-au cerut bani, glorie, ştiinţă, putere, dar şi puterea, şi ştiinţa, şi gloria, şi banii i-au făcut nefericiţi. — Deci e un târg în folosul tău, pe care eu ar trebui să refuz să-l închei. — Poţi să refuzi. — Nu există nimic de cerut, care să te facă fericit? — Doar un singur lucru. — Sigur că tu n-ai să mi-l spui, ştiu asta! Dar îmi poţi spune măcar dacă-l cunosc? — Îl cunoşti; de altfel, e amestecat în toate acţiunile vieţii tale, uneori e chiar în fiinţa ta, cel mai adesea îl găseşti la alţii şi pot să-ţi spun că nu-i nevoie de ajutorul meu pentru ca majoritatea oamenilor să-l posede. — E vorba de o calitate morală? E ceva material? — Ei, prea vrei să ştii multe. Hai, ai ales? Spune repede, pentru că mă grăbesc să plec. — Adineauri nu erai chiar atât de grăbit. — Pentru că adineauri apărusem într-una dintre miile de înfăţişări sub care îmi place să mă ascund, ca să pot suporta cât de cât prezentul. Când îmi întemniţez fiinţa în pielea unui om vicios sau demn de dispreţuit, mă aflu la înălţimea secolului acesta în care trăiesc şi nu mai sufăr din pricina rolului ticălos pe care trebuie să-l joc. A existat o fiinţă de teapa ta, care, ajuns rege al micului regat al Sardiniei, a avut imbecila vanitate de a se intitula şi rege al Ciprului şi Ierusalimului. Vanitatea se satisface prin vorbe mari; dar orgoliul vrea lucruri mari şi tu ştii că el a fost cauza căderii mele; niciodată n-am fost supus la o atât de grea încercare. Aşa că, înfăţişarea asta pe care m-ai obligat s-o iau, mi-e odioasă şi insuportabilă. Grăbeşte-te să-mi spui ce vrei! — Încă nu ştiu. Am contat pe tine că ai să mă ajuţi să aleg. — Ţi-am spus că una ca asta mi-e cu neputinţă. — Poţi totuşi să faci şi pentru mine măcar ceea ce-ai făcut pentru strămoşii mei. Poţi să-mi arăţi, în toată goliciunea lor, patimile altor oameni, experienţele, bucuriile, durerile, secretele vieţii lor, ca să pot scoate din aceste învăţăminte lumina care să mă călăuzească. — Pot face orice. Dar să ştii că strămoşii tăi s-au angajat să-mi aparţină, înainte de a le fi povestit ceva. Uite hârtia asta: am lăsat în alb numele lucrului pe care mi-l vei cere, semnează, şi după ce mă vei fi ascultat, vei scrie tu însuţi aici ceea ce doreşti să fii sau ceea ce doreşti să ai. Armand semnă, apoi spuse: — Acum te ascult. Vorbeşte! — Nu aşa. Solemnitatea pe care mi-ar impune-o o asemenea înfăţişare primitivă, ar obosi frivola ta atenţie. Ascultă-mă: amestecat în viaţa oamenilor, iau parte la ea mult mai mult decât cred ei. Îţi voi istorisi povestea mea, sau mai curând pe a lor. — Aş fi curios s-o aflu. — Abţine-te! Căci din clipa în care mă vei pune să-ţi povestesc ceva, va trebui să asculţi totul, cu răbdare, până la capăt. Vei putea totuşi refuza să mă asculţi, dacă-mi vei da o monedă din pungă. — Sunt de acord, cu condiţia să nu fiu obligat să locuiesc tot timpul în acelaşi loc. — Du-te unde vrei, eu voi fi întotdeauna acolo unde îmi vei porunci să te întâlnesc. Dar gândeşte-te că numai aici mă poţi vedea sub adevărata mea înfăţişare. — Am dreptul să scriu ceea ce-mi vei povesti? — Poţi face ce doreşti. — Am dreptul să dezvălui confidenţele pe care mi le faci? — Dezvăluie-le. — Pot să le tipăresc? — Tipăreşte-le. — Le pot semna cu numele tău? — Semnează-le cu numele meu. — Când începem? — Când mă vei chema, sunând din acest clopoţel, la orice oră, în orice loc, pentru orice vei dori. Adu-ţi aminte doar că, începând de azi, n-ai decât zece ani ca să alegi ce doreşti. Pendula bătu ora trei şi diavolul dispăru. Armand de Luizzi rămase singur. Punga unde se aflau zilele sale rămăsese pe masă. Simţi dorinţa s-o deschidă ca să le numere, dar nu izbuti. Se culcă, deci, după ce-o puse, cu grijă, sub pernă.

Femeia In Alb de Wilkie Collins Prima epoca.   Povestirea o începe profesorul de desen Walter Hartright, de la Clement's Inn.   I.   Iată o povestire care ne arată cât poate să îndure răbdarea unei femei şi ce poate să înfăptuiască hotărârea unui bărbat.   Dacă te-ai putea bizui pe maşinăria legii pentru a desluşi oricare din cazurile în care există bănuieli şi pentru a conduce orice anchetă doar cu un modest sprijin al acţiunii de ungere pe care o are uleiul banului, atunci întâmplările care umplu aceste pagini ar fi putut să-şi revendice dreptul la atenţia publică într-un tribunal.   Dar Legea mai este încă, în anumite cazuri inevitabile, servitorul tocmit dinainte al celor cu punga plină; şi povestirea rămâne să fie povestită, pentru prima dată, aici. După cum judecătorul ar fi trebuit s-o audă cândva, tot astfel o va auzi cititorul acum. Nici o împrejurare importantă, de la începutul şi până la sfârşitul acestei dezvăluiri, nu va fi relatată din auzite. Când cel care scrie aceste rânduri de introducere (pe nume Walter Hartright) se întâmplă să fie în legătură mai strânsă decât alţii cu întâmplările care urmează să fie relatate, atunci le va descrie el însuşi. Când acestea nu fac parte din propria lui experienţă, el se va retrage din postura de povestitor; sarcina sa va fi continuată, de la punctul de unde a lăsat-o, de alte persoane care pot vorbi despre acele împrejurări datorită celor ştiute de ei” tot atât de limpede şi hotărât precum o făcuse şi el mai înainte.   Şi astfel, povestirea de faţa va fi scrisă de pana mai multor oameni, după cum povestirea unei încălcări a legilor este rostita la tribunal de mai mulţi martori – având acelaşi scop, în ambele cazuri, de a prezenta întotdeauna adevărul în aspectul său cel mai direct şi mai uşor de înţeles, şi de a reconstitui un şir complet de întâmplări, punând persoanele care au fost cel mai strâns legate de ele, în fiecare etapă succesivă, să povestească, cuvânt cu cuvânt, clipele trăite.   Să-l lăsăm pe Walter Hartright, profesor de desen, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, să fie audiat cel dintâi.   Era în ultima zi a lunii iulie. Lunga arşiţă a verii se apropia de sfârşit, iar noi, pelerinii istoviţi ai străzilor Londrei, începeam să ne gândim la umbrele norilor deasupra lanurilor de grâu şi la briza de toamnă de pe ţărmul mării.   În ce priveşte umila-mi persoană, vara care se sfârşea mă lăsa cu sănătatea şubrezită, descurajat şi, ca să spunem adevărul, fără nici o lescaie. În ultimul an nu-mi chivernisisem veniturile cu grija obişnuită şi risipa mă adusese la perspectiva de a-mi petrece toamna, pentru a face economie, între căsuţa mamei din Hampstead şi apartamentul meu din oraş.   Îmi amintesc că seara era liniştită şi înnorată; aerul din Londra era cât se poate de apăsător; freamătul îndepărtat al străzii abia se auzea; pulsul slab al vieţii din mine şi inima viguroasă a oraşului din jurul meu păreau să coboare la unison, din ce în ce mai moleşite, o dată cu soarele ce apunea. Am lăsat cartea pe care o ţineam în mână mai mult visând decât citind şi am ieşit să-caut aerul „răcoros al nopţii din suburbiile Londrei. Era una din cele două seri pe care obişnuia m să le petrec în fiecare săptămână împreună cu mama şi cu sora mea. Aşa că mi-am îndreptat paşii spre nord, către Hampstead.   Întâmplările pe care am să le povestesc mai târziu mă obligă să amintesc aici că tatăl meu murise cu câţiva ani mai înainte de perioada de timp despre care scriu acum; şi că sora mea Sarah şi cu mine eram singurii supravieţuitori ai unei familii de cinci copii. Tata fusese şi el profesor de desen. Datorită strădaniei sale izbutise pe deplin în profesia aleasă, iar grija-i drăgăstoasa de a asigura viitorul celor care depindeau de munca lui îl îmboldise, după căsătorie, ^ să-şi rezerve asigurării existenţei o mai mare parte din venit decât aceea pe care alţi bărbaţi o consideră necesară s-o pună deoparte pentru acest scop. Fiind nespus' de cumpătat şi plin de abnegaţie, mama şi sora mea au rămas, după moartea lui, la fel de independente faţă de lumea dinafară cum fuseseră şi în timpul vieţii lui. Eu i-am călcat cu succes pe urme şi aveam toate motivele sa fiu recunoscător pentru perspectivele ce mă aşteptau în pragul vieţii.   Până să ajung în faţa porţii mamei mele, amurgul liniştit mai tremura încă pe vârfurile cele mai înalte ale bălăriilor şi, la picioarele mele. imaginea Londrei se cufundase în abisul negru al umbrelor nopţii. Abia am atins clopoţelul, când uşa casei s-a şi deschis cu violentă; respectabilul meu prieten italian, profesorul Pesca, a apărut în locul servitoarei şi s-a repezit să mă mtâmpine vesel, cu o stridentă parodie străină suprapusă peste voioşia englezească. *   De dragul lui şi, daţi-mi voie să adaug, chiar şi pentru povestirea mea, profesorul merită cinstea unei prezentări în toată regula, întâmplarea l-a făcut să fie punctul de plecare al straniei povestiri de familie pe care aceste pagini îşi propun să o depene.   L-am cunoscut pe prietenul meu italian întâlnindu-l în câteva case mari, unde preda propria lui limbă, iar eu dădeam lecţii de desen. Tot ce ştiam pe-atunci despre el era că avusese cândva o situaţie la Universitatea din Padova, că părăsise Italia din motive politice (a căror natură refuzase întotdeauna s-o menţioneze cuiva) şi că se stabilise de mulţi ani la Londra, unde ducea o viaţă Respectabilă ca profesor de limbi străine.

Blestemul dragostei de Louis Bromfield Biroul lui Muller da într-o curte, înconjurată din trei părţi de clădirile uzinei, iar într-a patra de o împrejmuire înaltă, deasupra cu cinci rânduri de fire ţepoase şi ruginite. Bariera aceasta, înălţată de Homer Flint când cu teribila grevă din 1900, nu fusese niciodată dărâmată. Mică, cu ziduri de cărămidă şi cu acoperişul plin de funingine, uzina, de la început destinată să fabrice lanţuri, data din 1880. Cumpărată, apoi închisă şi părăsită de corporaţia de Fier şi Oţel Ciclop, era de curând iarăşi activă. Pe faţadă se întindea un panou mare, pe care ţâşnea în roşu aprins, pe fond alb: FLINT ŞI RADER Automobile şi motoare. îi aducea aminte lui Muller cealaltă firmă, zugrăvită pe zidul roşu al prăvăliei din Chicago: RADIER ŞI MULLER Biciclete, reparaţii şi accesorii. Salon de odihnă pentru dame. Dar aceea i se păruse, dintr-un început, ca o prietenă veche, pe când cea nouă avea un aer străin. Până şi cuvintele Inginer Şef, de pe geamul întunecat al uşii dinapoia lui nu stabilea nicio legătură între amândouă. Pentru Herman Mi. Il- ler,: vorbele acelea erau goale; îi hărăzeau un simţămint de greaţă şi de netemeinicie. Pe. Un scaun cu şurub, la biroul său, avea alături de el o etajeră nouă, lucioasă pe ale cărei rafturi de sticlă nu era nici; o carte, afară de anuarul telefoanelor din Pentland. Când se. Uita la ele, i se părea că s-ar cuveni să le încarce de volume, dar de oare anume habar n-avea. De asemenea nu ştia ce-ar putea pune în cutiile meselor. Hainele-i noi îl nenoroceau. Singura plăcere ce i-o da ele, era amintirea trudei ce şi-o dase Petre, când le cumpăraseră împreună. II îmbrăcase din cap până în picioare, ca pe un manechin din vitrina unei prăvălii. A se gândi la Petre, îi căşuna un fel de suferinţă. Pentru el, ca şi pentru Lea, nu se pomenea de vreun Paul Rader, ci numai de Petre Radier. Paul Rader, asociatul dintr-o companie de automobile n-avea să fie niciodată pentru el Petre Radier, călăreţul de circ, care-l ascultase cu bunăvoinţă, intr-o seară de beţie. Paul Rader i se năzărea un străin, care avea aceeaşi mutră ca Petre, – dar ceva mai în vârstâ – cu acelaşi mers, cu aceeaşi voce, cu acelaşi uşor accent,. Şi care totuşi nu era Petre. Miiller nu se sinchisea de titlul de Inginer Şef. Nu era sigur nici măcar că leafa lui de nouă mii de dolari— de patru ori mai mult decât avusese vreodată – îi făcea plăcere. Noua lui situaţie îl fâstâcea şi mâhnea. Nu se închipuia şezând în scaun tot restul zilelor sale, în acel birou sclivisit, aşteptând să fie „consultat14. Nu-şi imagina cum are să se sfârşească aşa ceva. Dar Petre hotărise, zicând că amândoi au devenit persoane importante. Se supusese, iscălise hirtii cu numele lui în cap, şi-acum n-avea altceva de făcut decât să aştepte, pe când marile lui mâini osoase cereau să lucreze metalul, iar trupu-i deşirat nu dorea decât să îmbrace bluza albastră pătată de grăsime. . Dincolo de clădirea uzinei, zărea coşurile fierăriilor mari încoronate de flăcări şi de fum şi, prin geam, îi sosea bătaia monotonă a baroaselor. Ferestrele bâţâiau necontenit. Vederea construcţiilor acelora enorme şi larma necurmată, îl copleşea. Nu se mai simţea el însuşi; i se părea că e numai o infimă parte din zgomotul şi harababura aceea. De cinci luni s! i <işa, şezând, nădăjduind că se va întâmpla ceva. Din când în cinci, uşa se deschidea şi un ucenic venea să-l roage pe domnul Miiller să binevoiască să vină la atelierul de montaj, fiindcă mecanicii nu se pricepeau. În zilele acelca se simţea copleşit; dar asta nu se întâmpla de6. I se părea că nu fusese niciodată mai nenorocit, nici chiar în epoca în care îl bătea taică-său şi-i lua leafa. Cât despre Petre, îl vedea şi mai rar ca pe vremea magazinului, căci era veşnic ocupat sau în călătorie de afaceri. Uneori acesta se oprea o clipă la biroul inginerului şef. Muller îl mai vedea şi la reuniunile Comitetului Uzinei, când Petre, depărtat şi schimbat, sta în capătul lungii mese şi vorbea de lucruri de care Muller nu pricepea o boabă. Trist, Muller, se gândea că mulţi oameni îi pismuiesc norocul. Lucrase şi fasonase piese până ce construise un automobil mai bun ca tot ce se făcuse până atunci, şi acum uzina fabrica cu duzinele copii de pe preţioasa sa maşină. Specialişti diplomaţi o luaseră în primire, prăpădind vremea înoercând să-i mai aducă schimbări. Şi isprava lui îi adusese un salariu de nouă mii de dolari pe an, un birou lustruit şi titlul de inginer şef. Uneori regreta că a montat maşina aceea, pe lada căreia Homer Flint dăduse o raită. Poate că, fără invenţia aceea, ar fi încă asociatul lui Petre, în dugheana din Chicago. Şi erau oameni oare se cruceau de norocul lui! Şi el, singurul lucru pe care-l dorea, era să-şi regăsească vechiul atelier, cuptorul lui, şi să aibă destui gologani ca să cumpere materialul trebuitor scornirilor sale. Veni o zi în care nu mai putu să-şi rabde trindăvia; che- rrrind; pe băiatul de la birou, îl trimise să-i spună domnului Rader că doreşte să-i vorbească. Domnul Rader avea să-l primească peste un sfert de oră, î se răspunse. Deocamdată era ocupat! încet de tot se scurseră minutele şi Muller se îndreptă în sfârşit pe coridorul oolburos, până la uşa unde se citea: Biroul Preşedintelui, care-l umplu de prevestire, ca de obicei; căci, după uşa aceea se afla un om, care nu mai era Petre Radier. De data asta însă nu mai putea. Deschise uşa şi intră. În fotoliul de piele şi cu şurub, înaintea unei mese de lucru aaoperită de o placă de sticlă, Paul Rader purta un costum albastru închis… Când Muller pătrunse în cameră, Paul îşi ridică ochelarii de baga. — Salut, zise el. Stai jos. Luă o ţigară şi-i oferi şi lui Muller una. — Ce se întâmplă? •  J În căpăţâna lui Miiller, creierul funcţiona încet, greoi şi voioşia omului acela de afaceri, aşa de deosebit de tânărul călăreţ pe care-l cunoscuse el odată, într-un bar la Memphis, îl zăpâcea şi mai rău. — Nimic, răspunse el domol. Numai că vreau să te ves tesc că nu pot să stau o zi mai mult învârtindu-mi degetele, în biroul ăla strălucitor. Paul îi zâmbi. — Nu fac nimic toată ziulica; nu-mi merit leafa! — Ţi-ai câştigat-o "înainte. Mulţumită ţie s-a înjghebat afacerea. Nu eşti mulţumit? — Zău nu; nu sunt mulţumit. Nu ştia să rostească ceea ce avea de îndrugat. Îi era grea s^-i vorbească omului care se numea Paul Rader. Şi pe care îl ştia de Petre. — Vrei bani mai mulţi? — Nu. Lucru mai mult vreau. Se aplecă înainte cu coatele înfipte în genunchi. Ascultă, Petre, vreau trudă. Vreau un atelier al meu. La ce-mi foloseşte că stau într-un birou simandicos? Eu mă simt bine numai cu sculele în ghiare. Dacă mi-ai lăsa mie un ungher, poate aş mai găsi perfecţionări la trăsură, ca toţi tipii ăia universitari. Paul se sculă şi stătu ţeapăn înaintea ferestrei.

I   COLIN îşi isprăvea toaleta. La ieşirea din baie, se înfăşurase într-un vast prosop pluşat din care nu i se mai zăreau decât bustul şi picioarele. Luă atomizorul de pe etajera de sticlă şi îşi pulveriză uleiul fluid şi parfumat pe părul de culoare deschisă. Pieptenul de chihlimbar îi împărţi chica mătăsoa­să în lungi şuviţe portocalii asemenea brazde­lor pe care voiosul plugar le trage cu o furculiţă în dulceaţa de caise. Colin puse pieptenul la loc şi, înar­mându-se cu forfecuţa de unghii, îşi teşi colţurile pleoapelor mate, ca să-şi încarce de mister privirea. Operaţia trebuia s-o facă des, pleoapele creşteau repede la loc. Aprinse mica lampă de deasupra oglinzii măritoare şi se apropie ca să-şi cerceteze starea epidermei. În jurul nărilor îi ieşeau în relief câteva comedoane. Văzându-se aşa de urâte, ele se retraseră iute în piele şi, mulţumit, Colin stinse lampa, îşi descinse prosopul ce-i înfăşura şalele şi îşi trecu unul dintre colţuri printre degetele de la picioare, ca să absoarbă ulti­mele urme de umezeală. În oglindă se putea vedea cu cine seamănă, cu blondul din rolul lui Slim din Hollywood Canteen. Avea cap rotund, urechi mici, nas drept, ten auriu. Surâdea des, cu un zâmbet de prunc şi, din cau­za asta, cu vremea, îi apăruse o gropiţă în bărbie. Era destul de înalt, zvelt, cu picioarele lungi şi foarte plăcut. Numele de Colin i se potrivea destul de bine. Fetelor le vorbea cu delicateţe, iar băieţilor cu voioşie. Mai întotdeauna era binedispus; restul timpului, dormea. Goli baia dând o gaură în fundul căzii. Pardoseala băii, cu dale de gresie ceramică de un galben-deschis, era în pantă şi îndrepta apa spre un orificiu sub care se afla chiar biroul locatarului de la etajul de jos. Nu de mult, acesta, fără a-l înştiinţa pe Colin, îşi mutase biroul în alt loc. Acum, apa curgea pe dulapul de provizii. Îşi vârî picioarele într-o pereche de sandale din piele de câine-zburător şi se îmbrăcă într-un costum de casă elegant cu pantaloni de catifea reiată, verde ca apele foarte adânci, şi haină de alpaca de culoarea alunei. Atârnă prosopul de rastel, puse preşul de baie pe marginea căzii şi presără peste el un strat bun de sare pentru a-l sili să dea afară toată apa. Preşul începu să lase bale şi să facă ciorchini din băşicuţe de săpun. Ieşi din baie şi o luă către bucătărie spre a supraveghea ultimele pregă­tiri pentru masă. Ca-n fiecare luni seara, Chick venea să cineze, stătea foarte aproape. Era abia sâmbătă, dar Colin se simţea pătruns de dorinţa de a-l vedea pe Chick şi de a-l pofti să se înfrupte din meniul alcătuit cu o bucurie senină de către Nicolas, noul său bucătar. Chick, burlac şi el, era de-o vârstă cu Colin – douăzeci şi doi de ani – avea înclinări literare ca şi el, dar mai puţini bani. Colin avea destulă avere ca să poată duce o viaţă decentă fără a munci pentru alţii. Chick, în ceea ce-l privea, trebuia să se ducă o dată pe săptămână la minister, să-şi viziteze unchiul şi să-i ceară bani cu împrumut, căci meseria de inginer nu-i aducea un venit cu care să se menţină la nivelul muncito­rilor din subordinea lui, şi e greu să comanzi unor oameni mai bine îmbrăcaţi şi mai bine hrăniţi decât tine. Colin făcea totul ca să-l ajute şi-l invita la masă ori de câte ori putea, orgoliul lui Chick însă îl silea să fie prudent şi să nu arate, prin înlesniri prea dese, că avea de gând să-i vină în ajutor. Culoarul dinspre bucătărie era luminos, cu pereţi de sticlă de ambele părţi, şi de fiecare parte strălucea câte un soare, deoarece Colin îndrăgea lumina. Mai peste tot erau robinete de alamă lustruite cu grijă. Licăririle sorilor pe robi­nete stârneau efecte feerice. Şoarecilor din bucătărie le plăcea să joace în sunetul razelor de soare ce se izbeau de robinete şi alergau după mărgeluşele pe care le formau razele pulverizându-se pe pardoseală, ca nişte ţâşnituri de hidrargir galben. Colin mângâie în treacăt un şoricel, care avea mustăţi negre, lungi de tot, era sur şi mlădiu şi minunat de lucios. Bucătarul îi hrănea foarte bine, fără a-i lăsa să se îngraşe prea mult. Şoarecii nu fă­ceau zgomot peste zi şi se jucau doar pe culoar. Colin împinse uşa emailată de la bucătărie. Bucătarul Nicolas îşi supra­veghea tabloul de bord. Şedea în faţa unui pupitru vopsit tot în email gal­ben-deschis, pe care se aflau cadranele corespunzătoare diferitelor aparate culinare, înşirate de-a lungul pereţilor. Acul de la cuptorul electric, reglat pentru friptură de curcan, oscila între „aproape” şi „numai bine”. Se apropia clipa s-o scoată. Nicolas apăsă pe un buton verde, declanşând astfel palpa­torul senzitiv. Acesta pătrunse fără a întâmpina rezistenţă şi chiar atunci ajunse la „numai bine”. Cu un gest rapid, Nicolas deconectă cuptorul şi puse în funcţiune încălzitorul de farfurii. — O să fie bună? întrebă Colin. — Domnul poate fi sigur, întări Nicolas. Curcanul era perfect calibrat. — Pentru felu-ntâi, ce ne-ai pregătit? — Doamne-Dumnezeule, de data asta, spuse Nicolas, nimic nou. M-am mărginit să-l plagiez pe Gouffe. — Bine că nu ţi-ai găsit un maestru mai prost! observă Colin. Şi ce fragment din opera lui vei reproduce? — Cel tratat la pagina 638 din lucrarea lui, Carte de bucate. Voi citi pasajul cu pricina. Colin se aşeză pe un taburet capitonat cu cauciuc spon­gios şi cu mă­tase impermeabilizată, asortată la culoarea pereţilor, şi Nicolas începu astfel: — Se face o foaie de pateu cald obişnuit, ca pentru aperitiv. Se pregă­teşte un ţipar mare şi se taie în bucăţi de câte trei centimetri. Bucăţile de ţipar se pun într-o cratiţă, adăugându-se vin alb, sare şi piper, ceapă în felii subţiri, rămurele de pătrunjel, cimbru, dafin şi, de asemenea, un căţel de usturoi. — N-am putut să-l jupoi cum aş fi vrut, spuse Nicolas, s-a stricat de tot masatul. — O să-l schimb, îi răspunse Colin. Nicolas continuă. — Se dă totul în fiert. Se scoate ţiparul din cratiţă şi se trece într-o tiga­ie. Se strecoară fiertura printr-o sită de măta­se, se adaugă făină de grâu spa­niol şi se lasă să se îngroaşe până ce sosul rămâne pe lingură. Se dă sosul printr-un tifon, se toarnă peste bucăţile de ţipar până le acoperă şi se lasă să fiarbă două minute. Se umple foaia de pateu cu ţipar. Se instalează un cordon de ciuperci pe marginea foii şi la mijloc se pune un buchet de lapţi de crap. Se îmbibă totul cu sosul păstrat. — De acord, aprobă Colin. Cred că lui Chick o să-i placă. — Nu am avantajul de a-l cunoaşte pe domnul Chick, spuse Nicolas în concluzie, dar, dacă nu-i va plăcea, data viitoare voi găti altceva, ceea ce-mi va îngădui să stabilesc, cvasiprecis, ierarhia spaţială a gusturilor şi dezgusturilor domniei sale. — Mmda!... spuse Colin. Te las, Nicolas. Mă duc să pun masa.

PARTEA ÎNTÂI. I. FABBICA. M-am născut la 13 mai 18., într-un oraş din Languedoc unde, ca în tdate oraşele din sud, găseşti mult soare, destul colb, o mănăstire de carmelite şi două sau trei monumente romane. Tatăl meu, domnul Eyssette, care pe vremea aceea făcea negoţ cu fulare, avea la marginea oraşului o f abrică mare, cu o aripă în care-şi întocmise o locuinţă tihnită, adumbrită de platani şi despărţită de ateliere printr-o grădină foarte întinsă. Acolo am văzut lumina zilei şi mi-am petrecut cei dintâi ani din viaţa mea. Aşa că, memoria mea, recunoscătoare, a păstrat grădinii, fabricii şi platanilor, o nepieritoare amintire, iar când părinţii mei şi-au pierdut averea şi a trebuit să mă despart de lucrurile acestea, mi-a părut rău după ele întocmai ca după nişte fiinţe. Trebuie să spun de la început că naşteriea mea n-a adus noroc casei Eyssette. Bătrâna Annou, bucătăreasa noastră, mi-a povestit adesea, mai târziu, cum tata, plecat pe atunci într-o călătorie, a primit în acelaşi timp vestea apariţiei mele pe lume şi a dispariţiei unuia dintre clienţii lui din Marsilia, care-1 păgubea cu mai mult de patruzeci de mii de franci. Încât domnul Eyssette, fericit şi totodată foarte mâhnit, se întreba, vorba ceea, dacă trebuia să plângă fuga clientului din Marsilia sau să se bucure de sosirea micului Daniel. Trebuia să plângi, bunul meu domn Eyssette, trebuia să plângi pentru amân-două. Adevărul e, c-am fost piaza rea a părinţilor mei. Din ziua eând m-am născut, nenorociri de necrezut i-au lovit din toate părţile. Aşadar, mai întâi clientul din Marsilia, apoi două focuri în acelaşi an, apoi cearta cu unchiul iâaptiste, apoi un proces foarte costisitor cu negustorii noştri de vopsele. De atunci fabrica începu să şchiopăteze; încetul cu încetul, atelierele se goliră: în fiecare săptămână câte un război desfiinţat, în fiecare lună o masă de imprimare mai puţin. Ţi-era mai mare mila să vezi cum se, scurgea viaţa din casa noastră, ca dintr-un trup bolnav, pe îndelete, în fiecare zi câte puţin. De la o vreme nu mai intră nimeni în sălile de la catul al doilea. Apoi curtea din fund se închise. Aşa b ţinu doi ani; doi ani fabrica trase să moară. În sfârşit, într-o zi lucrătorii nu mai veniră, clopotul atelierelor nu mai sună, roata fântânii încetă să mai scârţâie, apa din bazinele mari, în care se spălau ţesăturile, încremeni şi, curând, în toată fabrica nu mai rămaseră decât domnul şi doamna Eyssette, bătrâna Annou, frate-meu Jacques şi cu mine; iar colo, înfund, casă păzească atelierele, portarul Colombe şi fiul său, micul Eouget. Se isprăvise, eram ruinaţi. Aveam pe atunci şase sau şapte ani. Cum eram foarte plăpând şi bolnăvicios, părinţii înei nu voiseră să mă trimită la şcoală. Mama mă învăţase numai să citesc şi să scriu şi, pe deasupra, câtevai cuvinte spanioleşti şi două sau trei melodii la chitară, cu ijutorul cărora treceam în familie drept W copil minune. Datorită acestui sistem de educaţie, nu lipseam niciodată de acasă şi am putut fi ^e faţă la agonia casei Eyssette, în toate amănuntele ei. Mărturisesc că spectacolul acesta mă lăsa rece, ba chiar găseam că ruina noastră avea o parte îoarte plăcută: puteam să zburd în voie prin toată fabrica, ceea ce, pe vremea când erau lucrători, nu-m^ era îngăduit decât duminica. Spuneam foarte grav micului Eouget: „AcuVna, fabriea-i a mea; mi-au dat-o să mă joc în ea”. Şi micul Eouget mă credea. Credea tot ce-i spuneam nătărăul ăsta. Dar acasă, ceilalţi nu priveau cu atâta vesete prăbuşirea noastră. Deodată, domnul Eyssette ajum îngrozitor; era de obicei o fire înflăcărată, violent! Exagerată, şi-i plăcea să răcnească, să spargă ce-cădea sub mână, să tune şi să fulgere; de fapt, unom foarte bun, numai că te cârpea îndată, vorbea desus şi simţea neapărată nevoie să-i facă pe toţi din jur să tremure de frica lui. În loc să-1 doboare, nenorocirea îl întărită şi mai rău. De dimineaţă până seara era cuprins de o mânie grozavă şi, neştiind asupra cui să se năpustească, se lega de toate: de soare, de mistral, de Jacques, de bătrâna Annou. Pe vremea despre care vă vorbesc, domnul Eyssette nu suferea încă de gută, şi durerea de a se vedea ruinat făcuse din el un om îngrozitor, de care nimeni nu se putea apropia. A fost nevoie să i se ia sânge de două ori în două săpiămâni. În jurul lui, toţi tăceau; le era fricăLa masă, ceream pline în şoapta. În faţa lui nu îndrăzneam nici măcar să plângem. Aşa că, îndată de pleca, nu se auzea decât un singur hohot de plâns, de la un capăt la celălalt al casei; mama, bătrâna Annou, frate-meu Jacques şi fratele meu mai mare, abatele, când venea să ne vadă, toată lumea se punea pe plâns. Mama, se-nţelege, plângea văzându-1 pe domnul Eyssette aşa de nenorocit; abatele şi bătrâna Annou plângeau văzând-o pe doamna Eyssette plângând; cât despre Jacques, încă prea mic pentru a pricepe nenorocirea noastră – era numai cu doi ani înarmare decât mine – simţea nevoia să plângă, de/plăcere. _! E copil neobişnuit era frate-meu Jacques! Ştiu că aVea darul prinsului! De când îl ţin minte, îl văd cu o/hii roşii şi obrazul scăldat în lacrimi. Seara, dimiaţa, ziua, noaptea, la şcoală, acasă, la plimbare, ilângea întruna, plângea pretutindeni. Când îl întrebai: /, Ce ai1?„, răspundea sughiţând: „î? – Am nimic„. Şi lucru ciudat e că n-avea nimic. Plângea cum îţi ştergi/nasul, dar mult mai des, atâta tot. Uneori, domnul Eyssette, scos din fire, spunea mamei: Copilul ăsta-i caraghios, ia te uită la el! E un fluviu!”Iar doamna Eyssette îi răspundea cu glasu-i blând: „Ce vrei, dragul meu! Lasă, asta-i va trece când o să mai crească; aşa eram şi eu la vârsta lui”. Deocamdată Jacques creştea, creştea chiar foarte mult şi asta tot hu-i trecea. Ba dimpotrivă, neobişnuita aplecare a băiatului acesta ciudat de a vărsa fără niciun rost şiroaie de lacrimi sporea zi cu zi. Aşa că deznădejdea părinţilor noştri a fost un mare noroc pentru el. Acum putea să plângă în voie, zile întregi, fără ca nimeni să-1 mai întrebe: „Ce ai1?” I. Pe scurt, ruina noastră avea pentru Jacques, ca şi pentru mine, şi partea ei frumoasă. Cât mă priveşte, eram foarte fericit. Nimeni nu mai avea grija mea. Foloseam faptul ăsta ca să mă joc toată ziua cu Kouget prin atelierele pustii, unde paşii noştri răsunau ca într-o biserică, şi prin curţile mari, părăsite, pe care le şi năpădea iarbaMicul Kouget, fiul portarului Colombe, era un bondoc de vreo doisprezece anî, puternic ca un taur, credincios, ca un câine, şi se deosebea mai ales prin păru-i roşu, din care pricină fusese poreclit Kouget1. Isfumai c-o să vă spun ceva: pentru mine, Kouget nu era Kouget. Era rând pe rând devotatul meu Vineri, un trib de sălbatici, nişte marinari răzvrătiţi pe o corabie, tot ce vreţi. Pe vremea aceea, eu însumi nu mă numeam Daniel Eyssette: eram omul acela ciudat, îmbrăcat în piei de animale, ale cărui aventuri tocmai le căpătasem, eram însuşi maşter Crusoe. Dulce nebunie! Sear^, după masă, îl citeam şi-1 reciteam pe Kobinson al meu, îl învăţam pe de rost; ziua, îl jucam, îl jucam cu furie, şi în piesa mea băgăm tot ce mă înconjura. Fabrica nu mai era fabrică; era insula mea pustie, ah! Ce pustie! Bazinele reprezentau oceanul, grădina era o pădure virgină. Printre platani mişunau greieri care, fără s-o ştie, făceau parte din piesă. Kouget habar n-avea nici – el de însemnătatea rolului său. Dacă l-ai fi întrebat cine era Kobinson, l-ai fi încurcat grozav; totuşi, trebuie să spun că-şi îndeplinea însărcinarea cu cea mai mare convingere şi că n-avea pereche ca să imite răcnetul sălbaticilor. Unde învăţase? Nu ştiu. Vorba-i că răcnet ele acelea grozave pe care le scotea din fundul gâtlejului, flutu- 1 Rouget – roşcovanul, (n.r.) rându-şi coama deasă, roşie, i-ar fi înfiorat şi pe cei mai viteji. Eu însumi, Eobinson, eram nevoit să-i şoptesc uneori, cu inima cât un purice: „Mai încet, Eouget, că mă sperii!” Din nenorocire, dacă Eouget imita foarte bine strigătul sălbaticilor, ştia şi mai bine să, înjure, întocmai ca băieţii de pe stradă, şi să ia numele Domnului în deşert. În timp ce ne jucam, m-am obişnuit să vorbesc şi eu ca dânsul şi, într-o zi, la masă, nu ştiu nici eu cum, mi-a scăpat o înjurătură grozavă. Au încremenit cu toţii. „Cine te-a învăţat? De unde-ai auzit una ca asta1?” A fost un eveniment. Domnul Eyssette zise îndată c-o să mă dea la o casă de corecţie; fratele meu cel mai mare, abatele, fu de părere că, înainte de toate, trebuia să mă spovedesc, fiindcă aveam vârsta când puteam judeca singur. M-am dus la spovedanie. Greu lucru! Trebuia s-adun din toate colţurile conştiinţei mele o sumedenie de păcate vechi, care zăceau acolo de şapte ani. N-am dormitdouă nopţi; că doar era cogeamite coş pliu de păcate afurisite; le pusesem pe cele mai mici deasupra, dar, oricum, se vedeau şi celelalte, şi când, îngenunchind în micul dulap de stejar, a trebuit să le arăt pe toate preotului din Eeeollets, am crezut că mor. De frică şi de ruşine. S-a isprăvit. N-am vrut să mă mai joc cu Eouget; ştiam acuma vorbele sfântului Paul, şi preotul din Eeeollets mi le repetase, cum că diavolul dă veşnic târeoale în jurul nostru ca un leu, quaerens quem devoret1. O! Acest quaerens quem devoret ce impresie mi-a făcut! Ştiam de asemenea că intrigantul de 1 în căutarea celui pe care să-1 sfâşie (în limba latină în text), (n.r.) Lucifer poate lua orice'ânfăţişare ca să ne ducă în ispită; şi nu mi-aţi fi scos din minte că se ascunsese în pielea hu Eouget, ca să mă-nveţe să înjur de Dumnezeu. Aşa că, îndată ce m-am întors la fabrică, cea dinţii grijă mi-a fost să-1 vestesc pe Vineri că, de azi înainte, trebuia să rămână la el acasă. Nenorocitul Vineri! Necazul ăsta îi sfâşie inima, dar se supuse fără să murmure. Câteodată îl zăream în pragul uşii portarului dinspre ateliere; sta în picioare acolo, trist, şi când. Vedea că-1 privesc, nenorocitul, vrând să mă înduioşeze, scotea cele mai înspăimântătoare răcnete, fluturându-şi coama aprinsă; dar cu cât mugea mai tare, cu atâ'ta mă ţineam mai departe. Mi se părea că seamănă cu faimosul leu quaerens. Îi strigam: „Pleacă! Mi-e groază de tine!” Eouget se încăpăţână să urle astfel câteva zile; apoi, într-o dimineaţă, taică-su, plictisit de răcnetele lui de acasă, îl trimise la ucenicie, să mai răcnească şi acolo, şi nu l-am mai văzut. Entuziasmul meu pentru Eobinson nu se răci însă nicio clipă. Tocmai pe atunci, unchiul Baptiste se dezgustă deodată de papagalul lui şi mi-I dădu mie. Papagalul ăsta îl înlocui pe Vineri. L-am aşezat într-o cuşcă frumoasă, la capătul reşedinţei mele de iarnă, şi iată-mă mai Crusoe decât oricând, petreeându-mi zilele între patru ochi cu această interesantă pasăre, străduindu-mă s-o învăţ a spune: „Eobinson, sărmanul meu Eobinson!” înţelegeţi asta? Papagalul pe care unchiul Baptiste mi-1 dăduse ca să scape de limbuţia lui se încăpăţână să tacă, de cum a fost al meu. Sici tu „sărmanul meu Eobinson” şi nici altceva; niciodată n-am putut să-i scot o vorbă. Totuşi îl iubeam mult şi aveam cea mai mare grijă de el. Aşa trăiam, papagalul şi cu mine, în cea mai mare singurătate, când, într-o dimineaţă, mi se întâmplă ceva într-adevăr neobişnuit. În ziua aceea ieşisem din colibă devreme şi, înarmat pmă-n dinţi, îmi cercetam eu de-amănuntul insula. Deodată am văzut venind spre mine un grup de trei sau patru inşi care vorbeau foarte tare şi dădeau din mâini cu aprindere. Doamne sfinte! Oameni în insula mea! Abia am avut când să m-arunc după un tufiş de leandri, pe burtă, m, ă rog. Oamenii trecură pe lingă mine, fără să mă' vadă. Mi s-a părut că desluşesc glasul portarului Colombe, ceea ce mă mai linişti puţin; dar, oricum, îndată ce se îndepărtară, am ieşit din ascunzătoare şi i-am urmărit de la distanţă, ca să văd ce-o să se mai întâmple. Străinii ăştia rămaseră multă vreme în insula mea. O cercetară cu de-amănuntul, de la un capăt la celălalt. I-am văzut cum intrau în peşterile mele şi sondau cu bastoanele adâncimea oceanelor. Din când în când se opreau şi clătinau din cap. Mă temeam grozav să nu-mi descopere cumva reşedinţele… Ce m-aş fi făcut atunci, sfinte Dumnezeule 1 Din fericire, nu s-a întâmplat una ca asta şi, după o jumătate de ceas, oamenii se retraseră fără să. Bănuiască măcar că insula era locuită. De cum 'plecară, ara alergat să mă-nehid într-una din colibele mele şi am stat acolo toată ziua întrebându-mă cine erau oamenii ¦ aceia şi de ce veniseră.