Cărți scriitori străini

PARTEA ÎNTÂI. I. FABBICA. M-am născut la 13 mai 18., într-un oraş din Languedoc unde, ca în tdate oraşele din sud, găseşti mult soare, destul colb, o mănăstire de carmelite şi două sau trei monumente romane. Tatăl meu, domnul Eyssette, care pe vremea aceea făcea negoţ cu fulare, avea la marginea oraşului o f abrică mare, cu o aripă în care-şi întocmise o locuinţă tihnită, adumbrită de platani şi despărţită de ateliere printr-o grădină foarte întinsă. Acolo am văzut lumina zilei şi mi-am petrecut cei dintâi ani din viaţa mea. Aşa că, memoria mea, recunoscătoare, a păstrat grădinii, fabricii şi platanilor, o nepieritoare amintire, iar când părinţii mei şi-au pierdut averea şi a trebuit să mă despart de lucrurile acestea, mi-a părut rău după ele întocmai ca după nişte fiinţe. Trebuie să spun de la început că naşteriea mea n-a adus noroc casei Eyssette. Bătrâna Annou, bucătăreasa noastră, mi-a povestit adesea, mai târziu, cum tata, plecat pe atunci într-o călătorie, a primit în acelaşi timp vestea apariţiei mele pe lume şi a dispariţiei unuia dintre clienţii lui din Marsilia, care-1 păgubea cu mai mult de patruzeci de mii de franci. Încât domnul Eyssette, fericit şi totodată foarte mâhnit, se întreba, vorba ceea, dacă trebuia să plângă fuga clientului din Marsilia sau să se bucure de sosirea micului Daniel. Trebuia să plângi, bunul meu domn Eyssette, trebuia să plângi pentru amân-două. Adevărul e, c-am fost piaza rea a părinţilor mei. Din ziua eând m-am născut, nenorociri de necrezut i-au lovit din toate părţile. Aşadar, mai întâi clientul din Marsilia, apoi două focuri în acelaşi an, apoi cearta cu unchiul iâaptiste, apoi un proces foarte costisitor cu negustorii noştri de vopsele. De atunci fabrica începu să şchiopăteze; încetul cu încetul, atelierele se goliră: în fiecare săptămână câte un război desfiinţat, în fiecare lună o masă de imprimare mai puţin. Ţi-era mai mare mila să vezi cum se, scurgea viaţa din casa noastră, ca dintr-un trup bolnav, pe îndelete, în fiecare zi câte puţin. De la o vreme nu mai intră nimeni în sălile de la catul al doilea. Apoi curtea din fund se închise. Aşa b ţinu doi ani; doi ani fabrica trase să moară. În sfârşit, într-o zi lucrătorii nu mai veniră, clopotul atelierelor nu mai sună, roata fântânii încetă să mai scârţâie, apa din bazinele mari, în care se spălau ţesăturile, încremeni şi, curând, în toată fabrica nu mai rămaseră decât domnul şi doamna Eyssette, bătrâna Annou, frate-meu Jacques şi cu mine; iar colo, înfund, casă păzească atelierele, portarul Colombe şi fiul său, micul Eouget. Se isprăvise, eram ruinaţi. Aveam pe atunci şase sau şapte ani. Cum eram foarte plăpând şi bolnăvicios, părinţii înei nu voiseră să mă trimită la şcoală. Mama mă învăţase numai să citesc şi să scriu şi, pe deasupra, câtevai cuvinte spanioleşti şi două sau trei melodii la chitară, cu ijutorul cărora treceam în familie drept W copil minune. Datorită acestui sistem de educaţie, nu lipseam niciodată de acasă şi am putut fi ^e faţă la agonia casei Eyssette, în toate amănuntele ei. Mărturisesc că spectacolul acesta mă lăsa rece, ba chiar găseam că ruina noastră avea o parte îoarte plăcută: puteam să zburd în voie prin toată fabrica, ceea ce, pe vremea când erau lucrători, nu-m^ era îngăduit decât duminica. Spuneam foarte grav micului Eouget: „AcuVna, fabriea-i a mea; mi-au dat-o să mă joc în ea”. Şi micul Eouget mă credea. Credea tot ce-i spuneam nătărăul ăsta. Dar acasă, ceilalţi nu priveau cu atâta vesete prăbuşirea noastră. Deodată, domnul Eyssette ajum îngrozitor; era de obicei o fire înflăcărată, violent! Exagerată, şi-i plăcea să răcnească, să spargă ce-cădea sub mână, să tune şi să fulgere; de fapt, unom foarte bun, numai că te cârpea îndată, vorbea desus şi simţea neapărată nevoie să-i facă pe toţi din jur să tremure de frica lui. În loc să-1 doboare, nenorocirea îl întărită şi mai rău. De dimineaţă până seara era cuprins de o mânie grozavă şi, neştiind asupra cui să se năpustească, se lega de toate: de soare, de mistral, de Jacques, de bătrâna Annou. Pe vremea despre care vă vorbesc, domnul Eyssette nu suferea încă de gută, şi durerea de a se vedea ruinat făcuse din el un om îngrozitor, de care nimeni nu se putea apropia. A fost nevoie să i se ia sânge de două ori în două săpiămâni. În jurul lui, toţi tăceau; le era fricăLa masă, ceream pline în şoapta. În faţa lui nu îndrăzneam nici măcar să plângem. Aşa că, îndată de pleca, nu se auzea decât un singur hohot de plâns, de la un capăt la celălalt al casei; mama, bătrâna Annou, frate-meu Jacques şi fratele meu mai mare, abatele, când venea să ne vadă, toată lumea se punea pe plâns. Mama, se-nţelege, plângea văzându-1 pe domnul Eyssette aşa de nenorocit; abatele şi bătrâna Annou plângeau văzând-o pe doamna Eyssette plângând; cât despre Jacques, încă prea mic pentru a pricepe nenorocirea noastră – era numai cu doi ani înarmare decât mine – simţea nevoia să plângă, de/plăcere. _! E copil neobişnuit era frate-meu Jacques! Ştiu că aVea darul prinsului! De când îl ţin minte, îl văd cu o/hii roşii şi obrazul scăldat în lacrimi. Seara, dimiaţa, ziua, noaptea, la şcoală, acasă, la plimbare, ilângea întruna, plângea pretutindeni. Când îl întrebai: /, Ce ai1?„, răspundea sughiţând: „î? – Am nimic„. Şi lucru ciudat e că n-avea nimic. Plângea cum îţi ştergi/nasul, dar mult mai des, atâta tot. Uneori, domnul Eyssette, scos din fire, spunea mamei: Copilul ăsta-i caraghios, ia te uită la el! E un fluviu!”Iar doamna Eyssette îi răspundea cu glasu-i blând: „Ce vrei, dragul meu! Lasă, asta-i va trece când o să mai crească; aşa eram şi eu la vârsta lui”. Deocamdată Jacques creştea, creştea chiar foarte mult şi asta tot hu-i trecea. Ba dimpotrivă, neobişnuita aplecare a băiatului acesta ciudat de a vărsa fără niciun rost şiroaie de lacrimi sporea zi cu zi. Aşa că deznădejdea părinţilor noştri a fost un mare noroc pentru el. Acum putea să plângă în voie, zile întregi, fără ca nimeni să-1 mai întrebe: „Ce ai1?” I. Pe scurt, ruina noastră avea pentru Jacques, ca şi pentru mine, şi partea ei frumoasă. Cât mă priveşte, eram foarte fericit. Nimeni nu mai avea grija mea. Foloseam faptul ăsta ca să mă joc toată ziua cu Kouget prin atelierele pustii, unde paşii noştri răsunau ca într-o biserică, şi prin curţile mari, părăsite, pe care le şi năpădea iarbaMicul Kouget, fiul portarului Colombe, era un bondoc de vreo doisprezece anî, puternic ca un taur, credincios, ca un câine, şi se deosebea mai ales prin păru-i roşu, din care pricină fusese poreclit Kouget1. Isfumai c-o să vă spun ceva: pentru mine, Kouget nu era Kouget. Era rând pe rând devotatul meu Vineri, un trib de sălbatici, nişte marinari răzvrătiţi pe o corabie, tot ce vreţi. Pe vremea aceea, eu însumi nu mă numeam Daniel Eyssette: eram omul acela ciudat, îmbrăcat în piei de animale, ale cărui aventuri tocmai le căpătasem, eram însuşi maşter Crusoe. Dulce nebunie! Sear^, după masă, îl citeam şi-1 reciteam pe Kobinson al meu, îl învăţam pe de rost; ziua, îl jucam, îl jucam cu furie, şi în piesa mea băgăm tot ce mă înconjura. Fabrica nu mai era fabrică; era insula mea pustie, ah! Ce pustie! Bazinele reprezentau oceanul, grădina era o pădure virgină. Printre platani mişunau greieri care, fără s-o ştie, făceau parte din piesă. Kouget habar n-avea nici – el de însemnătatea rolului său. Dacă l-ai fi întrebat cine era Kobinson, l-ai fi încurcat grozav; totuşi, trebuie să spun că-şi îndeplinea însărcinarea cu cea mai mare convingere şi că n-avea pereche ca să imite răcnetul sălbaticilor. Unde învăţase? Nu ştiu. Vorba-i că răcnet ele acelea grozave pe care le scotea din fundul gâtlejului, flutu- 1 Rouget – roşcovanul, (n.r.) rându-şi coama deasă, roşie, i-ar fi înfiorat şi pe cei mai viteji. Eu însumi, Eobinson, eram nevoit să-i şoptesc uneori, cu inima cât un purice: „Mai încet, Eouget, că mă sperii!” Din nenorocire, dacă Eouget imita foarte bine strigătul sălbaticilor, ştia şi mai bine să, înjure, întocmai ca băieţii de pe stradă, şi să ia numele Domnului în deşert. În timp ce ne jucam, m-am obişnuit să vorbesc şi eu ca dânsul şi, într-o zi, la masă, nu ştiu nici eu cum, mi-a scăpat o înjurătură grozavă. Au încremenit cu toţii. „Cine te-a învăţat? De unde-ai auzit una ca asta1?” A fost un eveniment. Domnul Eyssette zise îndată c-o să mă dea la o casă de corecţie; fratele meu cel mai mare, abatele, fu de părere că, înainte de toate, trebuia să mă spovedesc, fiindcă aveam vârsta când puteam judeca singur. M-am dus la spovedanie. Greu lucru! Trebuia s-adun din toate colţurile conştiinţei mele o sumedenie de păcate vechi, care zăceau acolo de şapte ani. N-am dormitdouă nopţi; că doar era cogeamite coş pliu de păcate afurisite; le pusesem pe cele mai mici deasupra, dar, oricum, se vedeau şi celelalte, şi când, îngenunchind în micul dulap de stejar, a trebuit să le arăt pe toate preotului din Eeeollets, am crezut că mor. De frică şi de ruşine. S-a isprăvit. N-am vrut să mă mai joc cu Eouget; ştiam acuma vorbele sfântului Paul, şi preotul din Eeeollets mi le repetase, cum că diavolul dă veşnic târeoale în jurul nostru ca un leu, quaerens quem devoret1. O! Acest quaerens quem devoret ce impresie mi-a făcut! Ştiam de asemenea că intrigantul de 1 în căutarea celui pe care să-1 sfâşie (în limba latină în text), (n.r.) Lucifer poate lua orice'ânfăţişare ca să ne ducă în ispită; şi nu mi-aţi fi scos din minte că se ascunsese în pielea hu Eouget, ca să mă-nveţe să înjur de Dumnezeu. Aşa că, îndată ce m-am întors la fabrică, cea dinţii grijă mi-a fost să-1 vestesc pe Vineri că, de azi înainte, trebuia să rămână la el acasă. Nenorocitul Vineri! Necazul ăsta îi sfâşie inima, dar se supuse fără să murmure. Câteodată îl zăream în pragul uşii portarului dinspre ateliere; sta în picioare acolo, trist, şi când. Vedea că-1 privesc, nenorocitul, vrând să mă înduioşeze, scotea cele mai înspăimântătoare răcnete, fluturându-şi coama aprinsă; dar cu cât mugea mai tare, cu atâ'ta mă ţineam mai departe. Mi se părea că seamănă cu faimosul leu quaerens. Îi strigam: „Pleacă! Mi-e groază de tine!” Eouget se încăpăţână să urle astfel câteva zile; apoi, într-o dimineaţă, taică-su, plictisit de răcnetele lui de acasă, îl trimise la ucenicie, să mai răcnească şi acolo, şi nu l-am mai văzut. Entuziasmul meu pentru Eobinson nu se răci însă nicio clipă. Tocmai pe atunci, unchiul Baptiste se dezgustă deodată de papagalul lui şi mi-I dădu mie. Papagalul ăsta îl înlocui pe Vineri. L-am aşezat într-o cuşcă frumoasă, la capătul reşedinţei mele de iarnă, şi iată-mă mai Crusoe decât oricând, petreeându-mi zilele între patru ochi cu această interesantă pasăre, străduindu-mă s-o învăţ a spune: „Eobinson, sărmanul meu Eobinson!” înţelegeţi asta? Papagalul pe care unchiul Baptiste mi-1 dăduse ca să scape de limbuţia lui se încăpăţână să tacă, de cum a fost al meu. Sici tu „sărmanul meu Eobinson” şi nici altceva; niciodată n-am putut să-i scot o vorbă. Totuşi îl iubeam mult şi aveam cea mai mare grijă de el. Aşa trăiam, papagalul şi cu mine, în cea mai mare singurătate, când, într-o dimineaţă, mi se întâmplă ceva într-adevăr neobişnuit. În ziua aceea ieşisem din colibă devreme şi, înarmat pmă-n dinţi, îmi cercetam eu de-amănuntul insula. Deodată am văzut venind spre mine un grup de trei sau patru inşi care vorbeau foarte tare şi dădeau din mâini cu aprindere. Doamne sfinte! Oameni în insula mea! Abia am avut când să m-arunc după un tufiş de leandri, pe burtă, m, ă rog. Oamenii trecură pe lingă mine, fără să mă' vadă. Mi s-a părut că desluşesc glasul portarului Colombe, ceea ce mă mai linişti puţin; dar, oricum, îndată ce se îndepărtară, am ieşit din ascunzătoare şi i-am urmărit de la distanţă, ca să văd ce-o să se mai întâmple. Străinii ăştia rămaseră multă vreme în insula mea. O cercetară cu de-amănuntul, de la un capăt la celălalt. I-am văzut cum intrau în peşterile mele şi sondau cu bastoanele adâncimea oceanelor. Din când în când se opreau şi clătinau din cap. Mă temeam grozav să nu-mi descopere cumva reşedinţele… Ce m-aş fi făcut atunci, sfinte Dumnezeule 1 Din fericire, nu s-a întâmplat una ca asta şi, după o jumătate de ceas, oamenii se retraseră fără să. Bănuiască măcar că insula era locuită. De cum 'plecară, ara alergat să mă-nehid într-una din colibele mele şi am stat acolo toată ziua întrebându-mă cine erau oamenii ¦ aceia şi de ce veniseră.

Umbra unei ciori La prima tresărire a dimineții, muștele încep să se dezmorțească. Ochii lui Inman și rana prelungă de la gâtul lui le atrăgea și, în curând, fâșâitul aripilor și atingerea piciorușelor deveniră mai sâcâitoare decât o curte întreagă de cocoși care ar deștepta un om în zori. Așa încât pentru el începea o nouă zi în salonul de spital. A alungat cu palmele năvala de muște, după care s-a uitat dincolo de piciorul patului, la fereastra triplă, deschisă. De obicei, putea să cuprindă cu privirea marginea drumului roșiatic, stejarul și zidul jos de cărămizi. Și, dincolo de acestea, o fâșie de câmp și niște păduri de pini turtiți care se întindeau spre apus, până-n zare. Priveliștea era destul de largă pentru un ținut plat de câmpie, întrucât spitalul fusese clădit pe singura ridicătură de pământ din cât vedeai cu ochii. Dar era încă prea devreme pentru un tablou clar. Fereastra părea să fi fost pictată într-o culoare cenușie. Dacă lumina n-ar fi fost atât de tulbure și de întunecoasă, Inman s-ar fi apucat să citească până la gustarea de dimineață, pentru că cititul era singurul lucru care-i mai domolea mintea. Dar cu o noapte înainte, ca să poată adormi, citise până i se topise ultima lumânare, iar gazul de lampă era prea drastic drămuit pentru ca lămpile spitalului să poată oferi altceva decât un licăr slab. Așa încât s-a sculat din pat, s-a îmbrăcat și s-a trântit pe un scaun cu spetează înaltă, punând distantă între el și paturile din salonul mohorât, cu ocupanții lor schilodiți. A alungat din nou muștele și a privit pe fereastră la prima mâzgălitură de zori leșioși, așteptând ca lumea de afară să prindă contur. Fereastra era înaltă cât o ușă și, de multe ori, își închipuise că o să se deschidă către un cu totul alt loc, unde o să i se îngăduie să pătrundă și să rămână. În timpul primelor săptămâni petrecute în spital, Inman abia de putuse să-și miște capul, și unica lui preocupare era să privească fereastra și să revadă cu ochii minții plaiurile verzi de acasă. Locurile pe unde copilărise, malul reavăn al pârâului pe care creșteau tulpini de iarbă neagră indiană, un colț de pajiște năpădită toamna de omizi negre și cafenii. O creangă groasă de nuc american care se arcuia deasupra drumului și de pe care îl vedea de multe ori pe taică-său mânând vacile, seara, spre staul. Le urmărea trecând agale pe sub el, apoi închidea ochii și asculta cum plescăitul copitelor în glod devenea tot mai slab până se pierdea printre țârâitul greierilor și orăcăitul broaștelor. Fereastra din fața lui parcă nu avea altă menire decât să-i recheme amintirile. Ceea ce-i prindea bine, pentru că dăduse ochii cu fața de oțel a secolului și rămăsese atât de năuc, încât atunci când se gândea la viitor, nu vedea decât o lume în care tot ce avea însemnătate pentru el fusese izgonit sau se îndepărtase de bunăvoie. Până acum, privise întruna la fereastră de-a lungul unei veri târzii, zăpușitoare și umede, încât, fie noapte, fie zi, aveai impresia că respiri aerul printr-o cârpă de vase, un aer atât de rânced, încât cearșafurile mucegăiau sub el și, peste noapte, paginile cărții de pe noptieră se împestrițau cu minuscule ciupercuțe negre. Inman bănuia că, după o atât de îndelungată examinare, fereastra cenușie spusese tot ce avea de spus. Și, totuși, în această dimineață îl surprinsese, pentru că îi adusese în gând o amintire de demult, de pe vremea școlii, când stătuse lângă o fereastră la fel de înaltă, ce încadra priveliștea unor pășuni și a unor dealuri cu coame domoale și înverzite, care urcau în trepte spre marele gheb muntos din Cold Mountain. Era în luna septembrie. Pe câmpul care se întindea dincolo de pământul bătătorit al terenului de joacă din curtea școlii, tulpinile ierbii crescuseră până la brâu și capetele li se îngălbeniseră, cerând să fie cosite. Profesorul era un omuleț rotofei, chel și rumen la față. Nu avea decât un singur costum de haine negre ruginite și o singură pereche de ghete lăbărțate, bulbucate la vârf, și atât de scâlciate, încât tocurile se subțiaseră ca pana de despicat lemne. Stătea în fața clasei și se hâțâna pe vârfuri. Vorbise de zor, întreaga dimineață, despre istorie, povestindu-le elevilor mai răsăriți despre marile războaie purtate în vechea Anglie. După un timp de activă lipsă de atenție, tânărul Inman își scosese pălăria de sub pupitru, ținând-o de bor. Apoi, cu o mișcare a încheieturii mâinii, îi făcuse vânt pe fereastră, iar pălăria, prinsă de un curent, plutise în aer. După care, aterizase la distanță, dincolo de terenul de joacă, la marginea fineței, și zăcuse acolo, neagră ca umbra unei ciori turtite pe pământ. Când a văzut isprava lui Inman, profesorul i-a cerut să se ducă să-și ia pălăria și să se întoarcă în clasă ca să-și încaseze bătaia. Omul avea un arătător mare, cu găuri, și-i plăcea să-l folosească. Inman n-a știut niciodată ce l-a apucat în momentul acela, dar a ieșit pe ușă, și-a luat pălăria, a trântit-o pe cap, într-o parte, și dus a fost, fără să se mai întoarcă vreodată.

Partea I Acceleratul de la ora 5 1 Mergeau, şi mergeau, şi cântau Veşnica Pomenire şi, când se opreau, se părea că, din inerţie, continuau să o cânte picioarele, caii, palele de vânt. Trecătorii se trăgeau în lături, numărau coroanele, îşi făceau cruce. Cei curioşi se alăturau cortegiului, întrebau: „Pe cine îngroapă?”. Li se răspundea: „Pe Jivago”. „Aşa deci. Atunci e clar.” „Păi nu pe el. Pe ea.” „Tot una-i. Fie-i tihnită împărăţia cerurilor. Înmormântarea-i bogată.” Se scurseră ultimele clipe, puţine, fără întoarcere. „Pământu-i al Domnului şi împlinirea lui, lumea şi toţi ce trăiesc pe lume.” Cu o mişcare în cruce, preotul aruncă o mână de ţărână peste Maria Nikolaevna. Începură să cânte Sufletul celor drepţi. Se iscă o grabă teribilă. Sicriul a fost închis, capacul bătut în cuie, după care îl coborâră în groapă. Pe capac începu să răpăie ploaia de bulgări: groparii mânuiau cu nădejde cele patru lopeţi, astupând groapa şi alcătuind o mică movilă deasupra ei. Pe movilă urcă un băieţel de vreo zece ani. Numai în starea de buimăceală şi indiferenţă care, de regulă, se instaurează la sfârşitul înmormântărilor bogate, a putut să pară că băieţelul vrea să ţină o cuvântare pe mormântul mamei lui. El îşi săltă capul şi, de pe movilă, cuprinse cu privirea absentă toate ogoarele pustii ale toamnei şi cupolele mănăstirii. Faţa lui cârnă se desfigurase, gâtul i se alungise. Dacă, făcând o asemenea mişcare, şi-ar fi dat capul pe spate un pui de lup, ar fi fost clar că jivina începe să urle. Acoperindu-şi faţa cu palmele, băiatul izbucni în hohote de plâns. Un nor venit în zbor drept spre el începu să-i plesnească faţa şi palmele cu şfichiuiri ude de ploaie rece. De mormânt se apropie un ins îmbrăcat în negru, cu mânecile hainei strâmte şi încreţite. Era fratele răposatei, adică unchiul băiatului care plângea, preotul Nikolai Nikolaevici Vedeniapin, caterisit la cerere. Îl luă pe băiat de mână şi părăsiră cimitirul. 2 Noaptea şi-au petrecut-o într-o odaie a mănăstirii, pusă la dispoziţia unchiului, care era cunoscut aici. Era în ajunul Acoperământului Maicii Domnului. A doua zi băiatul şi cu unchiul trebuiau să plece departe spre sud, în oraşul reşedinţă de gubernie de pe Volga, unde părintele Nikolai lucra la o editură ce tipărea ziarul progresist al ţinutului. Biletele erau deja cumpărate, bagajele pregătite pentru drum aşteptau într-un colţ al chiliei. Dinspre gară vântul aducea şuierături plângăreţe ale locomotivelor manevrate în depărtare. Spre seară se făcu foarte frig. Cele două ferestre de la nivelul pământului dădeau spre colţul unei grădini urâte, năpădite de tufişuri de salcâm galben; se mai vedeau băltoacele îngheţate ale drumului şi colţul de cimitir unde, ziua, fusese îngropată Maria Nikolaevna. Grădina era aproape goală, n-avea decât nişte straturi de culoarea moarului cu varză învineţită de frig. La fiecare rafală de vânt, tufişurile golaşe de salcâm se zgâlţâiau drăceşte şi se culcau de-a curmezişul drumului. În timpul nopţii, Iura se trezi auzind pocnete în geam. Întunericul chiliei era nefiresc inundat de o lumină albă, plutitoare. Numai cu cămăşuţa de noapte pe el, Iura dădu fuga la geam şi-şi lipi nasul de sticla rece. Afară nu mai era nici drum, nici cimitir, nici grădină, bântuia viscolul şi văzduhul fumega de ninsoare. S-ar fi zis că viscolul îl observase pe Iura şi, conştient de grozăvia sa, savurează impresia pe care i-o face băiatului. Şuiera, gemea şi, în fel şi chip, încerca să-i atragă atenţia lui Iura. Rotocoale-rotocoale, din cer cădea pe pământ pânza albă, în depănături fără sfârşit, acoperind toată preajma cu giulgiul ei. Viscolul era singur pe pământ, nimic nu se putea măsura cu el. După ce a coborât de pe pervaz, prima mişcare a lui Iura a fost dorinţa de a se îmbrăca şi a ieşi afară să facă ceva. Îl speria gândul că varza mănăstirii va fi troienită şi nu va mai putea fi dezgropată, ba chiar mormântul mamei va fi năpădit de zăpezi şi ea nu se va mai putea împotrivi acelei forţe care o va împinge în adâncul pământului, îndepărtând-o tot mai mult de el. Iarăşi îl podidiră lacrimile. Se trezi unchiul, care încercă să-l mângâie vorbindu-i despre Hristos, după care se apucă de căscat, apropiindu-se din când în când de fereastră şi căzând pe gânduri. Mai târziu începură să se îmbrace. Se crăpa de ziuă. 3 Cât timp trăise mama lui, Iura nu ştiuse că tatăl lui îl părăsise de mult, că umblă prin diferite oraşe ale Siberiei şi prin străinătăţi, chefuind şi făcându-şi de cap, ocupaţii cu care izbutise să spulbere de mult, să risipească averea lor de milioane. Lui Iura i se spunea mereu ba că tata e la Petersburg, ba că s-a dus la cine ştie ce iarmaroc, mai ales la cel din Irbit. Apoi mama, care mai tot timpul bolea, află că suferă de tuberculoză. Începu să plece la tratament în sudul Franţei şi în Italia de Nord, unde Iura a însoţit-o de două ori. Astfel, în dezordine şi enigme permanente, s-au scurs anii copilăriei lui Iura, nevoit să rămână adesea în îngrijirea unor oameni străini, care mereu se schimbau. Se obişnuise cu aceste schimbări şi, în această situaţie de galimatias general, absenţa tatălui nu-l mira câtuşi de puţin. Pe când era încă foarte mic, apucase vremurile când numele lui îl purtau o mulţime de lucruri nemaipomenit de deosebite între ele. Erau textilele Jivago, casele Jivago, modul de legare şi prindere a cravatei cu acul à la Jivago, exista chiar şi o plăcintă dulce şi rotundă de forma unei savarine, care se numea tot Jivago şi, un timp, la Moscova, puteai să-i strigi birjarului „La Jivago” la fel cum i-ai fi strigat „Unde-a-nţărcat mutul iapa!” şi birjarul te ducea cu sania undeva, peste nouă mări şi nouă ţări. Te înconjura un parc liniştit. Pe crengile plecate ale brazilor, scuturând chiciura de pe ele, coborau ciorile. Răsuna croncănitul lor, sonor ca trosnetul vreascurilor rupte. Dinspre casele noi, aflate dincolo de potecă, veneau peste drum câini de rasă. În ferestre se aprindeau luminile. Se însera. Deodată toate acestea s-au prefăcut în praf şi pulbere. Au sărăcit. 4 În vara lui 1903, într-o trăsură trasă de doi cai, Iura împreună cu unchiul lui mergeau printre lanuri spre Duplianka, moşia fabricantului de filaturi de mătase, mare ocrotitor al artelor, pe numele său Kologrivov, unde locuia pedagogul şi popularizatorul de ştiinţe folositoare Ivan Ivanovici Voskoboinikov. Era Sfânta Maria din Kazan[1], toiul secerişului. Atât din pricina amiezii, cât şi a sărbătorii, prin lanuri nu întâlneai ţipenie de om. Soarele pârjolea fâşiile nesecerate ca pe nişte cefe ţepoase de puşcăriaşi. Deasupra lanurilor se roteau păsările. Cu spicele plecate, grâul stătea în poziţie de drepţi, netulburat de nicio boare de vânt, sau se îndrepta din şale departe de drum, unde, dacă priveai îndelung, spicele se contopeau, alcătuind un fel de siluete ce păreau că se mişcă, de parcă pe linia orizontului ar fi umblat nişte ingineri hotarnici, notându-şi cine ştie ce în carnetele lor. – Dar astea? îl întreba Nikolai Nikolaevici pe Pavel, muncitorul necalificat şi paznicul editurii, care şedea pieziş pe capră, încovoiat şi picior peste picior, vrând să dea a înţelege că nu-i vizitiu de meserie şi că nu mână caii din vocaţie. Astea sunt ale moşierului sau ale ţăranilor? – Îs ale moşierului, îi răspundea Pavel, aprinzându-şi ţigara. Iară aiestea îs ale oamenilor, rostea el după ce scăpăra chibritul şi trăgea adânc în piept primul fum, arătând cu biciuşca spre partea cealaltă a drumului. Hei, aţi adormit? striga el mereu la cai, privindu-le cozile şi crupele ca un mecanic de locomotivă care nu-şi scapă din ochi manometrele. Însă caii trăgeau ca toţi caii din lume, adică rotaşul alerga cu sinceritatea înnăscută a firii lui simple, iar unui om care nu se pricepe, lăturaşul i s-ar fi părut un trândav învederat, care nu face altceva decât că, încovoindu-şi grumazul ca o lebădă, joacă pe vine sub clinchetul zurgălăilor scuturaţi tot de săriturile lui. Nikolai Nikolaevici îi ducea lui Voskoboinikov corectura cărţii acestuia în problema funciară care, având în vedere presiunea sporită a cenzurii, trebuia revăzută la cererea editurii. – Îşi face de cap lumea în judeţ, spunea Nikolai Nikolaevici. În plasa Pankov a fost înjunghiat un negustor, administratorului zemstvei[2] i s-a dat foc la grajdurile hergheliei. Tu ce părere ai despre chestiile astea? Ce se vorbeşte la voi în sat? Însă Pavel vedea lucrurile chiar mai în negru decât cenzorul care-i tempera lui Voskoboinikov pasiunile funciare. – Ce să vorbească? C-au scăpat din frâu. Că li se cată în coarne, asta vorbesc. Parcă poţi face ceva cu-ai noştri? Dacă le dai frâu liber mujicilor, numa’ ce-i vezi gâtuindu-se între ei. Pe Dumnezeu că-i aşa. Hei, aţi adormit? Unchiul şi nepotul veneau pentru a doua oară la Duplianka. Iura credea că ştie bine drumul şi, ori de câte ori lanurile se desfăceau larg în faţa lui şi pădurile le cuprindeau în bentiţa lor subţire din faţă şi din spate, i se părea că recunoaşte locul unde drumul trebuia s-o cotească la dreapta, după care urma să apară şi să dispară panorama moşiei lui Kologrivov, desfăşurată cale de zece verste, cu râul lucind în depărtare şi cu dunga căii ferate străbătând-o în goană. Dar se înşela mereu. Lanurile erau urmate de alte lanuri, care iarăşi şi iarăşi cădeau în îmbrăţişarea pădurilor. Succesiunea acestor spaţii vaste făcea ca şi sufletul să i se acordeze pe game largi. Voia să viseze şi să se gândească la viitor. Încă nu fusese scrisă niciuna dintre cărţile care, peste câţiva ani, aveau să-l facă celebru pe Nikolai Nikolaevici. Însă ideile i se limpeziseră. Nici el nu ştia cât de apropiat e ceasul gloriei sale. Curând, printre reprezentanţii literaturii de atunci, printre profesorii universitari şi filosofii revoluţiei, trebuia să-şi facă apariţia acest om care meditase la toate temele lor şi care, în afara terminologiei, nu avea nimic în comun cu ei. Aceştia erau o mână de oameni care se cramponau de o dogmă, mulţumindu-se cu vorbe şi aparenţe, în timp ce părintele Nikolai era un preot trecut prin tolstoism şi revoluţie, care nu se oprea şi mergea mereu tot mai departe. Era însetat de o idee avântat substanţială, care să-i schiţeze fără ipocrizie calea desluşită de el în mişcarea lui, idee care să schimbe ceva în bine pe lume şi care, chiar şi unui copil, chiar şi unui ignorant să-i apară clară, ca strălucirea de-o clipă a fulgerului sau ca urma unui trăsnet ce abia s-a stins în tunet. Era însetat de nou. Iura se simţea bine împreună cu unchiul lui, care semăna atât de bine cu mama. Ca şi ea, unchiul era un om liber, lipsit de idei preconcepute faţă de lucrurile neobişnuite. Ca şi ea, Nikolai Nikolaevici avea sentimentul aristocratic al egalităţii cu tot ce e viu. Ca şi ea, înţelegea totul de la prima privire şi se pricepea să-şi exprime gândurile în forma în care îi veneau în minte din prima clipă, când încă mai sunt vii şi nu şi-au pierdut sensul. Iura era bucuros că unchiul l-a luat cu el la Duplianka. Aici era foarte frumos, iar pitorescul locurilor îi amintea şi el de mama, căreia îi plăcea natura şi adeseori îl lua pe Iura cu ea la plimbare. În plus, Iura aştepta cu plăcere întâlnirea cu Nika Dudorov, un gimnazist ce locuia la Voskoboinikov, care probabil îl dispreţuia pentru că se ştia cu vreo doi ani mai mare şi, atunci când îl saluta, îşi trăgea mâna în jos cu putere şi îşi înclina atât de tare capul, încât părul îi cădea pe frunte, acoperindu-i jumătate din faţă.   [1] Sărbătoare a bisericii ruse, care cade pe 8 iulie, stil vechi (n.t.). [2] Zemstvă – administraţie locală în Rusia, aleasă din rândurile nobilimii şi ale marilor proprietari de pământuri (n.t.).

Prefaţă   În iulie 1946, Jean d’Halluin l-a întâlnit pe Sullivan la un soi de reuniune franco-americană. După două zile, Sullivan i-a adus manuscrisul. Între timp, i-a mărturisit că se simte mai degrabă negru decât alb, deşi depăşise hotarul; se ştie că, în fiecare an, câteva mii de „negri” (recunoscuţi ca atare de lege) dispar de pe listele de recensământ şi trec în tabăra opusă; preferinţa sa pentru negri i-a inspirat lui Sullivan un fel de dispreţ pentru „negrii buni”, cei pe care, în literatură, albii îi bat afectuos pe umăr. Era de părere că îţi poţi imagina şi chiar întâlni negri tot atât de „duri” ca şi albii. El personal a încercat să demonstreze acest lucru în scurtul roman pentru care Jean d’Halluin a dobândit drepturile complete de publicare imediat ce a aflat de el prin intermediul unui prieten. Sullivan a ezitat cu atât mai puţin să-şi lase manuscrisul în Franţa, cu cât contactele avute deja cu editorii americani îi arătaseră zădărnicia oricărei tentative de publicare în ţara sa. Aici, bine cunoscuţii noştri moralişti vor reproşa unor pagini… realismul împins cam prea departe. Ni se pare interesant să subliniem diferenţa fundamentală dintre ele şi povestirile lui Miller[1]; acesta din urmă nu ezită niciodată să apeleze la vocabularul cel mai colorat; Sullivan, dimpotrivă, pare că vrea să sugereze mai degrabă prin întorsături si construcţii de frază decât prin folosirea unor termeni fruşti; din acest punct de vedere, el se apropie de o tradiţie erotică preponderent latină. Uneori, în aceste pagini, se regăseşte influenţa extrem de netă a lui Cain[2] (chiar dacă autorul nu încearcă să justifice, printr-un artificiu, manuscris sau de alt tip, folosirea persoanei întâi, a cărei necesitate romancierul sus-menţionat o proclamă în ciudata prefaţă la Three of a Kind, o antologie de trei scurte romane reunite recent în America sub aceeaşi copertă şi traduse aici de Sabine Berritz), ca şi cea a mai modernilor Chase[3] şi a altor susţinători ai genului horror. Trebuie să recunoaştem că în această privinţă Sullivan se dovedeşte într-adevăr mai sadic decât iluştrii săi precursori; nu este de mirare că lucrarea sa a fost refuzată în America: pariem că acolo ar fi interzisă a doua zi după publicare. Cât despre fondul cărţii în sine, trebuie să vedem în el o manifestare a plăcerii de răzbunare la o rasă care, orice s-ar spune, este încă maltratată şi terorizată, un soi de tentativă de exorcism faţă de ascendentul „adevăraţilor” albi. Tot astfel oamenii din paleolitic pictau bizoni răniţi de săgeţi ca să-şi atragă prada în capcană, un dispreţ considerabil faţă de asemănare, dar şi concesii pe gustul publicului. Vai, America nu este numai un corn al abundenţei, ci şi ţara pe care şi-au ales-o puritanii, alcoolicii şi domnii să-vă-intre-bine-n-cap: şi dacă în Franţa există o dorinţă de originalitate, nu-i nimic jenant când şi pe celălalt mal al Atlanticului se exploatează fără ruşine o formulă verificată. Într-adevăr, e şi ăsta un mod să-ţi vinzi marfa…   BORIS VIAN           I   Nimeni nu mă cunoştea în Buckton. De-aia alesese Clem acest oraş. De altfel, chiar dacă mă cam dezumflasem, nu aveam destulă benzină să-mi continuu drumul urcând înspre nord. Doar vreo cinci litri. Un dolar şi scrisoarea lui Clem: asta era toată averea mea. Despre valiză – cu conţinutul ei cu tot – să nu mai vorbim. Am uitat: în portbagajul maşinii aveam micul revolver al puştiului, un prăpădit de 6,35[4]  dintre cele mai ieftine. Îl avea încă în buzunar când şeriful venise să ne spună să luăm leşul şi să-l înmormântăm. Vreau să spun că pe scrisoarea de la Clem mă bizuiam mai mult decât pe toate celelalte. O să tină, îmi ziceam, trebuie să ţină. Îmi priveam mâinile încleştate pe volan, degetele, unghiile. Într-adevăr, nimeni nu putea bănui şi duce vorba. Dinspre partea asta, niciun risc. Poate c-o să mă descurc… Fratele meu Tom îl cunoscuse pe Clem la universitate. Clem îl trata altfel decât ceilalţi studenţi, îi făcea plăcere să stea de vorbă cu el, să bea împreună; uneori îl lua în Cadillacul[5] lui şi ieşeau în oraş. Doar datorită lui Clem îl tolerau pe Tom. Când el a plecat să-şi ia în primire postul de director al fabricii, înlocuindu-l pe tatăl său, Tom şi-a dat seama că trebuie să plece şi el. S-a întors la noi. Învăţase multe si nu i-a fost greu să fie numit învăţător la şcoala cea nouă. Dar apoi, povestea cu puştiul a năruit totul. Eu eram destul de ipocrit ca să nu spun nimic, dar puştiul nu. De altfel, nu vedea niciun rău în asta. Tatăl şi fratele fetei au avut grijă de el. Aşa că fratele meu i-a scris o scrisoare lui Clem. Nu mai puteam să rămân în acel ţinut şi îl ruga pe Clem să-mi găsească ceva de lucru. Nu prea departe, ca să mă poată vedea din când în când. Dar destul de departe pentru ca nimeni să nu ne cunoască. Socotea că, având în vedere înfăţişarea şi caracterul meu, nu riscam absolut nimic. Poate că avea dreptate, dar îmi aduceam totuşi aminte de puşti. Gerant al librăriei din Buckton: asta era noua mea slujbă. Trebuia să iau legătura cu fostul gerant şi să mă pun la curent cu totul în decurs de trei zile. Îşi schimba slujba, înainta în grad şi simţea nevoia să facă pe grozavul. Era o zi însorită. Strada se numea acum Pearl Harbour[6]. Clem probabil că nu ştia acest lucru. Pe plăcuţe era trecut şi vechiul nume. La numărul 270 am văzut magazinul şi am oprit maşina, un Nash[7], în faţa uşii. Stând în spatele casei de marcat, gestionarul copia nişte cifre pe borderouri. Era un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochi albaştri, cu o privire dură şi părul de-un blond spălăcit. Am văzut asta de cum a deschis uşa. I-am dat bună ziua. ― Bună ziua. Doriţi ceva? ― Am scrisoarea asta pentru dumneavoastră. ― A! Eşti cel pe care trebuie să-l instruiesc. Arată-mi scrisoarea. A luat-o, a citit-o, apoi mi-a înapoiat-o. ― Nu-i complicat, îmi spuse. Iată stocul. (Făcu un gest circular.) Astă-seară voi încheia toate socotelile. Ca să te descurci cu vânzarea, publicitatea şi tot restul, urmează indicaţiile inspectorilor în domeniu. Şi să fii la curent cu hârţogăria pe care o vei primi. ― E-un circuit? ― Da. Sucursale. ― Bine, am aprobat eu. Ce se vinde cel mai bine? ― Oh! Romanele. Romanele proaste, dar asta nu ne priveşte. Cărţile religioase, nu prea rău, şi manualele şcolare, tot cam aşa. Mai slab merg cărţile pentru copii, iar cărţile serioase nici atât. N-am încercat niciodată să dezvolt acest domeniu. ― După părerea dumitale, cărţile religioase nu sunt serioase. Îşi plimbă limba peste buze. ― Nu mă face să spun ceea ce n-am spus. Am râs cu poftă. ―N-o pune la inimă, nici eu nu sunt prea credincios. ― Ei bine, îţi dau un sfat. N-o arăta şi celorlalţi, şi du-te să asculţi predica în fiecare duminică, altfel rişti să fii dat afară cât de curând. ― Bine, e-n regulă, am spus. O să mă duc să-l ascult pe pastor. ― Ţine, îmi spuse întinzându-mi o foaie. Verifică. E contabilitatea pe luna trecută. Cât se poate de simplu. Primim toate cărţile prin firma-mamă. Nu trebuie decât să ţinem evidenţa intrărilor şi ieşirilor, în triplu exemplar. Vin să încaseze banii din cincisprezece în cincisprezece zile. Eşti plătit cu cecuri, cu un mic procent. ― Dă-mi-o, am spus. Am luat foaia şi m-am aşezat pe-o tejghea joasă, plină de cărţi scoase din rafturi de către clienţi şi pe care, probabil, nu avusese timp să le pună la loc. ― Ce se poate face prin ţinuturile astea? l-am mai întrebat. ― Nimic, spuse. La drugstore[8]-ul din faţă sunt fete, iar la Ricardo, două cvartale mai încolo, găseşti bourbon[9]. Tipul, cu manierele lui directe, nu-mi displăcea deloc. ― De cât timp eşti aici? ― De cinci ani, spuse. Încă cinci ani şi-mi iau zborul. ― Şi apoi? ― Eşti curios. ― E vina dumitale. De ce mi-ai spus încă cinci ani? Eu n-am întrebat nimic. Gura i se îmblânzi niţel si-şi miji ochii. ― Ai dreptate. Ei bine, încă cinci ani si mă las de slujbă. ― Şi ce-o să faci pe urmă? ― O să scriu, spuse. O să scriu romane. Numai best-seller-uri. Romane istorice, romane în care negrii se culcă cu femei albe fără să fie linşaţi, romane cu fete tinere şi pure care reuşesc să rămână neatinse în mijlocul pegrei sordide a mahalalelor. Râse ironic. ― Best-seller-uri, asta-i! Desigur, romane extrem de îndrăzneţe şi de originale. E-atât de uşor să fii îndrăzneţ în ţara asta: n-ai decât să spui ceea ce poate să vadă oricine dacă-şi dă osteneala. ― O să reuşeşti, am spus. ― Sigur c-o să reuşesc. Am deja şase gata. ― N-ai încercat niciodată să le plasezi? ― Nu sunt prietenul ori prietena editorului, şi nici n-am destui bani ca să bag în asta. ― Şi-atunci? ― Ei, în cinci ani, voi avea destui bani. ― Vei reuşi cu siguranţă, am conchis eu. În următoarele două zile am avut destul de lucru, în ciuda modului nespus de simplu în care funcţiona magazinul. A trebuit să aducem la zi listele de comenzi şi apoi Hansen – ăsta era numele gerantului – mi-a vândut câteva ponturi privind clienţii, mai ales pe cei ce treceau regulat pe la el ca să discute despre literatură. Cunoştinţele lor se rezumau la ceea ce puteau afla din Saturday Review sau din pagina literară a ziarului local, care avea totuşi un tiraj de şaizeci de mii de exemplare. Pentru moment, m-am mulţumit să-i ascult discutând cu Hansen, încercând să le reţin numele şi să-mi amintesc figurile, căci ceea ce contează mult într-o librărie, mai mult ca în altă parte, este să i te adresezi cumpărătorului pe nume de cum pune piciorul în magazin. În privinţa locuinţei, am aranjat cu el. Urma să preiau cele două camere pe care le ocupa deasupra magazinului de peste drum. Până atunci, îmi avansase câţiva dolari ca să pot locui timp de trei zile la hotel, şi-a avut delicateţea să mă invite să împart masa cu el de două ori, evitând astfel să-mi crească datoria. Era un tip şic. Îmi făceam griji pentru el din cauza poveştii cu romanele: nu se scrie aşa un best-seller, chiar dacă ai bani. Poate că avea talent. O speram pentru el. În cea de a treia zi m-a luat la Ricardo să bem ceva înainte de prânz. Era ora zece si urma să plece în acea după-amiază. Era ultima masă pe care o luam împreună. După aceea, aveam să rămân singur în faţa clienţilor, în faţa oraşului. Trebuia să rezist. Avusesem noroc că dădusem peste Hansen. Cu dolarul meu, aş fi putut supravieţui trei zile vânzând mărunţişuri, dar astfel eram complet refăcut, începeam cu dreptul. Localul lui Ricardo era ca oricare altul, curat, dezagreabil. Mirosea a ceapă prăjită şi a gogoşi. În spatele tejghelei, un tip citea distrat un ziar. ― Cu ce vă servesc? întrebă. ― De două ori bourbon, comandă Hansen întrebându-mă din priviri. Am acceptat. Chelnerul ni l-a servit în pahare mari, cu gheaţă şi pai. ― Întotdeauna îl beau aşa, îmi explică Hansen. Nu te simţi obligat…   [1] Miller, Henry (1891-1980), romancier american, stabilit la Paris în anul 1930, poet al sexualităţii în romane ca Tropic of Cancer (1934), Black Spring (1936) şi Tropic of Capricorn (1939), Ale căror traduceri în limba franceză (1946-1947) au fost atacate de Le Cartel d’action sociale et morale (Cartelul pentru acţiune socială şi morală). (Aceste romane au fost traduse şi în limba Română – n.t.) [2] Cain, James (1892-1977), romancier şi scenarist american.Vian a citit în limba engleză Three of a Kind, a cărei prefaţă conţine următoarea frază: „Aş dori să găsesc […] o poveste în care moartea să fie purtătoare de iubire, aşa cum ar trebui să fie pentru orice bărbat sau femeie care încearcă s-o comită” (trad.fr.: Assurance sur la mort, Gallimard, 1948). [3] Chase, James Hadley, pseudonim al lui Rene Brabazon Raymond (1906-1985), unul dintre maeştrii genului thriller, în special cu romanul No Orchids for Miss Blandish (1938). [4]  Armă de calibru mic, la modă la începutul secolului, fabricată în mai multe ţări. [5] Marcă americană de automobile, simbol al calităţii şi al confortului la începutul secolului XX. Chiar şi americanii de nivel modest, mai ales negrii, cumpărau adesea modele de ocazie în anii ‚40. [6] Numele străzii aminteşte de atacul japonez din 7 decembrie 1941 care a determinat intrarea Statelor Unite în război. [7] Marcă americană de maşini de curse, apoi un model ieftin şi popular. [8] Magazin unde se vând produse farmaceutice şi alimentare, preparate calde şi reci, băuturi răcoritoare, ziare şi reviste. (N.ed.) [9] Un fel de whisky din porumb sau din grâu. (N.ed.)

I   COLIN îşi isprăvea toaleta. La ieşirea din baie, se înfăşurase într-un vast prosop pluşat din care nu i se mai zăreau decât bustul şi picioarele. Luă atomizorul de pe etajera de sticlă şi îşi pulveriză uleiul fluid şi parfumat pe părul de culoare deschisă. Pieptenul de chihlimbar îi împărţi chica mătăsoa­să în lungi şuviţe portocalii asemenea brazde­lor pe care voiosul plugar le trage cu o furculiţă în dulceaţa de caise. Colin puse pieptenul la loc şi, înar­mându-se cu forfecuţa de unghii, îşi teşi colţurile pleoapelor mate, ca să-şi încarce de mister privirea. Operaţia trebuia s-o facă des, pleoapele creşteau repede la loc. Aprinse mica lampă de deasupra oglinzii măritoare şi se apropie ca să-şi cerceteze starea epidermei. În jurul nărilor îi ieşeau în relief câteva comedoane. Văzându-se aşa de urâte, ele se retraseră iute în piele şi, mulţumit, Colin stinse lampa, îşi descinse prosopul ce-i înfăşura şalele şi îşi trecu unul dintre colţuri printre degetele de la picioare, ca să absoarbă ulti­mele urme de umezeală. În oglindă se putea vedea cu cine seamănă, cu blondul din rolul lui Slim din Hollywood Canteen. Avea cap rotund, urechi mici, nas drept, ten auriu. Surâdea des, cu un zâmbet de prunc şi, din cau­za asta, cu vremea, îi apăruse o gropiţă în bărbie. Era destul de înalt, zvelt, cu picioarele lungi şi foarte plăcut. Numele de Colin i se potrivea destul de bine. Fetelor le vorbea cu delicateţe, iar băieţilor cu voioşie. Mai întotdeauna era binedispus; restul timpului, dormea. Goli baia dând o gaură în fundul căzii. Pardoseala băii, cu dale de gresie ceramică de un galben-deschis, era în pantă şi îndrepta apa spre un orificiu sub care se afla chiar biroul locatarului de la etajul de jos. Nu de mult, acesta, fără a-l înştiinţa pe Colin, îşi mutase biroul în alt loc. Acum, apa curgea pe dulapul de provizii. Îşi vârî picioarele într-o pereche de sandale din piele de câine-zburător şi se îmbrăcă într-un costum de casă elegant cu pantaloni de catifea reiată, verde ca apele foarte adânci, şi haină de alpaca de culoarea alunei. Atârnă prosopul de rastel, puse preşul de baie pe marginea căzii şi presără peste el un strat bun de sare pentru a-l sili să dea afară toată apa. Preşul începu să lase bale şi să facă ciorchini din băşicuţe de săpun. Ieşi din baie şi o luă către bucătărie spre a supraveghea ultimele pregă­tiri pentru masă. Ca-n fiecare luni seara, Chick venea să cineze, stătea foarte aproape. Era abia sâmbătă, dar Colin se simţea pătruns de dorinţa de a-l vedea pe Chick şi de a-l pofti să se înfrupte din meniul alcătuit cu o bucurie senină de către Nicolas, noul său bucătar. Chick, burlac şi el, era de-o vârstă cu Colin – douăzeci şi doi de ani – avea înclinări literare ca şi el, dar mai puţini bani. Colin avea destulă avere ca să poată duce o viaţă decentă fără a munci pentru alţii. Chick, în ceea ce-l privea, trebuia să se ducă o dată pe săptămână la minister, să-şi viziteze unchiul şi să-i ceară bani cu împrumut, căci meseria de inginer nu-i aducea un venit cu care să se menţină la nivelul muncito­rilor din subordinea lui, şi e greu să comanzi unor oameni mai bine îmbrăcaţi şi mai bine hrăniţi decât tine. Colin făcea totul ca să-l ajute şi-l invita la masă ori de câte ori putea, orgoliul lui Chick însă îl silea să fie prudent şi să nu arate, prin înlesniri prea dese, că avea de gând să-i vină în ajutor. Culoarul dinspre bucătărie era luminos, cu pereţi de sticlă de ambele părţi, şi de fiecare parte strălucea câte un soare, deoarece Colin îndrăgea lumina. Mai peste tot erau robinete de alamă lustruite cu grijă. Licăririle sorilor pe robi­nete stârneau efecte feerice. Şoarecilor din bucătărie le plăcea să joace în sunetul razelor de soare ce se izbeau de robinete şi alergau după mărgeluşele pe care le formau razele pulverizându-se pe pardoseală, ca nişte ţâşnituri de hidrargir galben. Colin mângâie în treacăt un şoricel, care avea mustăţi negre, lungi de tot, era sur şi mlădiu şi minunat de lucios. Bucătarul îi hrănea foarte bine, fără a-i lăsa să se îngraşe prea mult. Şoarecii nu fă­ceau zgomot peste zi şi se jucau doar pe culoar. Colin împinse uşa emailată de la bucătărie. Bucătarul Nicolas îşi supra­veghea tabloul de bord. Şedea în faţa unui pupitru vopsit tot în email gal­ben-deschis, pe care se aflau cadranele corespunzătoare diferitelor aparate culinare, înşirate de-a lungul pereţilor. Acul de la cuptorul electric, reglat pentru friptură de curcan, oscila între „aproape” şi „numai bine”. Se apropia clipa s-o scoată. Nicolas apăsă pe un buton verde, declanşând astfel palpa­torul senzitiv. Acesta pătrunse fără a întâmpina rezistenţă şi chiar atunci ajunse la „numai bine”. Cu un gest rapid, Nicolas deconectă cuptorul şi puse în funcţiune încălzitorul de farfurii. — O să fie bună? întrebă Colin. — Domnul poate fi sigur, întări Nicolas. Curcanul era perfect calibrat. — Pentru felu-ntâi, ce ne-ai pregătit? — Doamne-Dumnezeule, de data asta, spuse Nicolas, nimic nou. M-am mărginit să-l plagiez pe Gouffe. — Bine că nu ţi-ai găsit un maestru mai prost! observă Colin. Şi ce fragment din opera lui vei reproduce? — Cel tratat la pagina 638 din lucrarea lui, Carte de bucate. Voi citi pasajul cu pricina. Colin se aşeză pe un taburet capitonat cu cauciuc spon­gios şi cu mă­tase impermeabilizată, asortată la culoarea pereţilor, şi Nicolas începu astfel: — Se face o foaie de pateu cald obişnuit, ca pentru aperitiv. Se pregă­teşte un ţipar mare şi se taie în bucăţi de câte trei centimetri. Bucăţile de ţipar se pun într-o cratiţă, adăugându-se vin alb, sare şi piper, ceapă în felii subţiri, rămurele de pătrunjel, cimbru, dafin şi, de asemenea, un căţel de usturoi. — N-am putut să-l jupoi cum aş fi vrut, spuse Nicolas, s-a stricat de tot masatul. — O să-l schimb, îi răspunse Colin. Nicolas continuă. — Se dă totul în fiert. Se scoate ţiparul din cratiţă şi se trece într-o tiga­ie. Se strecoară fiertura printr-o sită de măta­se, se adaugă făină de grâu spa­niol şi se lasă să se îngroaşe până ce sosul rămâne pe lingură. Se dă sosul printr-un tifon, se toarnă peste bucăţile de ţipar până le acoperă şi se lasă să fiarbă două minute. Se umple foaia de pateu cu ţipar. Se instalează un cordon de ciuperci pe marginea foii şi la mijloc se pune un buchet de lapţi de crap. Se îmbibă totul cu sosul păstrat. — De acord, aprobă Colin. Cred că lui Chick o să-i placă. — Nu am avantajul de a-l cunoaşte pe domnul Chick, spuse Nicolas în concluzie, dar, dacă nu-i va plăcea, data viitoare voi găti altceva, ceea ce-mi va îngădui să stabilesc, cvasiprecis, ierarhia spaţială a gusturilor şi dezgusturilor domniei sale. — Mmda!... spuse Colin. Te las, Nicolas. Mă duc să pun masa.

Despre autor Boris Vian s-a născut la Paris în 1920 şi a murit în 1959. Provine dintr-o familie înstărită, care îi asigură o educaţie riguroasă, dar îi şi încurajează pornirile artistice. Astfel, în 1938, alături de fraţii săi, înfiinţează un grup de jazz, reşedinţa familiei Vian devenind un punct important în lumea artistică pariziană. În 1942, proaspăt laureat al École Centrale des Arts et Manufactures, se angajează ca inginer, meserie pe care o va practica până în 1947. În tot acest timp, Boris Vian îşi continuă cariera de jazzman, începe să scrie poeme, care vor fi mai târziu reunite în volumul O sută de sonete, începe să lucreze la diferite proiecte de scenarii cinematografice şi scrie câteva dintre cele mai importante romane ale sale: Spuma zilelor, Toamnă la Pekin, Iarba roşie, Femeile nu-şi dau seama. În 1946, sub pseudonimul Vemon Sullivan, publică romanul Voi scuipa pe mormintele voastre, care va fi interzis în 1949. Autorul va fi urmărit, insultat, i se va intenta un proces pentru „obscenitate”, iar editorul său va câştiga o avere de pe urma celor două „romane americane” ale lui Vian. Colaborează cu diverse formaţii de jazz, alături de care participă la multe turnee ca trompetist. În 1956 este nevoit să renunţe la această pasiune din motive de sănătate, dar se menţine în perimetrul muzical în calitate de compozitor, producător şi director artistic. Ca scriitor, abordează foarte multe genuri literare: de la romane, la piese de teatru (Les bâtisseurs d’empire – 1959), nuvele (volumul Les Fourmis, tradus în româneşte sub titlul uneia dintre nuvele, Blues pentru o pisică neagră), până la poezii (N-aş prea vrea ca s-o mierlesc – 1962). Este membru activ al Colegiului de Patafizică întemeiat de Alfred Jarry, în cadrul căruia publică o serie de texte inedite. Moare în urma unui atac cardiac, în timpul proiecţiei filmului Voi scuipa pe mormintele voastre, ecranizarea romanului său omonim. Sub titlul Blues pentru o pisică neagră se reunesc unsprezece nuvele în care Boris Vian îmbină ca într-un laborator savant sarcasmul şi ludicul, cruzimea şi inocenţa, toate acestea printr-un continuu joc de limbaj a cărui frenezie aminteşte de ritmurile de jazz ale lui Dizzy Gillespie.   Andra Matzal   FURNICILE Am ajuns azi-dimineaţă şi nu am fost bine primiţi, fiindcă pe plajă nu era nimeni decât grămezi de tipi morţi sau grămezi de bucăţi de tipi, de tancuri şi de camioane distruse. De peste tot veneau gloanţe şi nu îmi place această dezordine de dragul dezordinii. Am sărit în apă, dar era mai adâncă decât părea şi am alunecat pe o cutie de conserve. Tipului care era chiar în spatele meu i-a luat trei sferturi din faţă glonţul care venea şi am păstrat cutia de conserve ca amintire. I-am pus bucăţile de faţă în casca mea şi i le-am dat, a plecat să se îngrijească, dar pesemne că nu a luat-o pe drumul cel bun, pentru că a intrat în apă până când n-a mai ajuns cu piciorul la fund şi nu cred că vede suficient prin apă ca să nu se piardă. Apoi am alergat în sensul cel bun şi am ajuns la timp pentru a primi un picior în plină faţă. Am încercat să mă iau de tip, dar mina nu lăsase din el decât bucăţi greu de manevrat, aşa că i-am ignorat gestul şi am continuat. Zece metri mai departe, am întâlnit alţi trei tipi care erau în spatele unui bloc de beton şi care trăgeau într-un colţ de perete, mai sus. Erau transpiraţi şi uzi şi trebuia să fiu ca ei, aşa că am îngenuncheat şi am tras şi eu. Locotenentul s-a întors, îşi ţinea capul cu ambele mâini şi ceva roşu curgea din gura lui. Nu părea mulţumit şi s-a dus repede să se întindă pe nisip, cu gura deschisă şi braţele în faţă. Probabil că a murdărit nisipul. Era unul dintre puţinele locuri ce rămăseseră curate. De aici, vaporul nostru naufragiat arăta mai întâi complet aiurea şi pe urmă nici nu a mai arătat a vapor, când cele două obuze au căzut peste el. Asta nu mi-a plăcut, fiindcă mai rămăseseră doi prieteni înăuntru, care au încasat gloanţe pe când se ridicau să sară. I-am bătut pe umăr pe cei trei care trăgeau împreună cu mine şi le-am spus: „Hai să mergem”. Bineînţeles, i-am lăsat să o ia înainte şi am avut fler pentru că primul şi al doilea au fost doborâţi de alţi doi care trăgeau asupra noastră. Nu mai rămăsese decât unul în faţa mea. Bietul bătrân nu a avut noroc; de îndată ce s-a debarasat de cel mai rău, celălalt a avut timp să îl ucidă înainte să mă ocup eu de el.   Aceşti doi nemernici din spatele colţului de zid aveau o mitralieră şi o mulţime de cartuşe. Am îndreptat-o în celălalt sens şi am apăsat pe trăgaci, dar m-am oprit repede pentru că îmi spărgea urechile şi tocmai se înţepenise. Probabil că sunt reglate să nu tragă în sensul greşit. Acolo eram aproape liniştit. Din înaltul plajei, puteai profita de privelişte. Pe mare, de peste tot ieşea fum şi apa ţâşnea foarte sus. Se vedeau luminile salvelor trase de marile cuirasate şi obuzele lor treceau pe deasupra capului cu un ciudat zgomot surd, ca un cilindru de sunet grav forat în aer. A venit căpitanul. Rămăseserăm exact unsprezece. A zis că nu e mult, dar că ne vom descurca şi aşa. Mai târziu, ni s-au trimis întăriri. Pentru moment, ne-a pus să săpăm tranşee; ca să dormim în ele, credeam, dar nu, a trebuit să ne băgăm în ele şi să continuăm să tragem. Din fericire, se lumina. Acum debarcau în serii mari de pe vapoare, dar peştii le treceau printre picioare ca să se răzbune pentru talmeş-balmeş, iar majoritatea cădeau în apă şi se ridicau urlând ca smintiţii. Unii nu se mai ridicau şi plecau plutind pe valuri, iar căpitanul ne-a zis imediat să neutralizăm cuibul de mitraliere, care tocmai începuse să lovească, avansând în spatele tancului. Ne-am aşezat în spatele tancului. Eu ultimul, pentru că nu mă încred prea mult în frânele maşinăriilor ăstora. Este mai comod să mergi în spatele unui tanc, totuşi, pentru că nu mai trebuie să te împiedici în sârmă ghimpată şi ţăruşi care cad singuri. Dar nu îmi plăcea felul în care strivea cadavrele, cu un fel de zgomot pe care ţi-l aminteşti cu greu – pe moment este destul de caracteristic. După trei minute a sărit peste o mină şi a început să ardă. Doi dintre tipi nu au putut să iasă, al treilea a reuşit, dar un picior îi rămăsese în tanc şi nu ştiu dacă şi-a dat seama înainte de a muri. În sfârşit, două dintre aceste obuze căzuseră deja peste cuibul de mitraliere, spărgând ouăle şi soldaţii. Cei care debarcau au găsit o ameliorare; atunci o baterie antitanc a început să scuipe la rândul ei şi douăzeci au căzut în apă. M-am aşezat pe burtă. Din locul în care eram îi vedeam trăgând dacă mă aplecam puţin. Carcasa tancului flambat mă proteja puţin şi am ochit cu grijă. Ochitorul a căzut zbătându-se mult. Trebuie să fi lovit puţin cam jos, dar nu am putut să îl termin, trebuia mai întâi să îi dobor pe ceilalţi trei. Mi-a fost greu; din fericire, zgomotul tancului care ardea m-a împiedicat să îi aud mugind – l-am ucis cu greu şi pe al treilea. În rest, totul continua să sară în aer şi să fumege din toate părţile. M-am frecat ceva vreme la ochi ca să văd mai bine, fiindcă transpiraţia mă împiedica să văd şi căpitanul s-a întors. Nu îşi folosea decât braţul drept. „Poţi să îmi bandajezi braţul drept foarte strâns lângă corp?” Am spus da şi am început să îl înfăşor în pansament, apoi s-a desprins de pământ cu ambele picioare deodată şi a căzut peste mine pentru că o grenadă căzuse în spatele lui. A înţepenit instantaneu, se pare că aşa se întâmplă când mori foarte obosit, în orice caz era mult mai uşor să îl dau jos de pe mine. Apoi probabil că am adormit, iar când m-am trezit, zgomotul venea de mai departe, iar unul dintre tipii ăia cu cruci roşii pe cască îmi turna cafea.   II   Apoi, ne-am dus spre interior şi am încercat să punem în practică sfaturile instructorilor şi chestiile pe care le-am învăţat la manevre. Jeepul lui Mike s-a întors mai devreme. Fred conducea, iar Mike era pe din două, împreună cu Mike dăduseră peste o sârmă ghimpată. Suntem pe cale să echipăm celelalte hodoroage cu o lamă de oţel în faţă, pentru că este prea cald ca să mergem cu parbrizele ridicate. Se scuipă foc încă din toate părţile şi facem patrulă după patrulă. Cred că am înaintat puţin prea repede şi ne este greu să ţinem legătura cu aprovizionarea. Ne-au rasolit cel puţin nouă tancuri în dimineaţa asta şi s-a întâmplat ceva ciudat: bazuca unui tip a luat-o din loc odată cu rafala şi i s-a agăţat în spate de bretea. A aşteptat să ajungă la patruzeci de metri şi a coborât cu paraşuta. Cred că vom fi obligaţi să cerem întăriri pentru că tocmai am auzit ceva ca un zgomot puternic de foarfece de grădinărit; probabil că ne-au tăiat liniile de comunicaţie… Asta îmi aminteşte de acum şase luni când tocmai ne tăiaseră liniile de comunicaţie. Trebuie să fim complet încercuiţi acum, dar nu mai este vară. Din fericire, ne-au mai rămas de-ale gurii şi muniţie. Trebuie să ne schimbăm la fiecare două ore ca să facem de gardă, devine obositor. Ceilalţi iau uniformele alor noştri pe care îi iau prizonieri şi încep să se îmbrace ca noi şi trebuie să fim atenţi. În plus, nu mai avem lumină electrică şi primim obuze din patru părţi deodată. Pentru moment, încercăm să reluăm legătura cu liniile de comunicaţie; trebuie să ne trimită avioane, începem să ducem lipsă de ţigări. E zgomot afară, pesemne că se pregăteşte ceva, nu mai avem timp nici să ne dăm jos căştile.

Vin ploile de Louis Bromfield Doi bărbaţi şedeau într-un bar. Primul îl întrebă pe cel de-al doilea: — Îţi plac americanii? Cel întrebat răspunse cu hotărâre: — Nu. — Francezii îţi plac? întrebă iar cel clintii. — Nu, răsună răspunsul cu aceeaşi hotărâre. — Dar englezii?. — Nu. — Ruşii? — Nu. — Germanii? — Nu. Urmă o scurtă pauză după care, cel dintâi, ridicând paharul, întrebă din nou: — Mă rog, dar cine îţi place? La care, cel de-al doilea, fără niciun pic de şovăială, răspunse: — Îmi plac prietenii mei.   Pentru aceasta istorioara autorul îi este îndatorat prietenului sau Erich Maria Remarque.                                                    PARTEA ÎNTÂI                                                             1        SOSISE acea oră din zi în care Ransome se simţea mai bine ca oricând. Stătea pe verandă, îşi sorbea brandy-ul şi privea puhoiul de raze aurii care învăluiau, într-o ultimă şi magnifică strălucire, ficuşii bengalezi, casa de un galben cenuşiu şi plantele agăţătoare cu flori roşii, mai înainte ca soarele să se scufunde dincolo de orizont, lăsând întreaga fire pradă întunericului. Pentru nordicul Ransome, deprins cu amurgurile lungi, calme şi albastre ale Angliei septentrionale, magia acestui apus nu-şi pierdea niciodată farmecul. Era ca şi când întreaga natură ar fi încremenit o clipă, spre a se rostogoli apoi deodată într-o beznă abisală. Amurgul indian îi trezea întotdeauna în suflet spaime ancestrale. Dar, pe lângă frumuseţea razelor aurii, în Ranchipur întâlnea şi alte minunăţii. La ora aceasta aerul liniştit era încărcat cu miresme grele de lemn ars, de balegă, de iasomie, de gălbenele, de praf gălbui stârnit de turmele care se înapoiau de pe păşunea arsă de soare, din mijlocul hipodromului de peste drum. Din depărtare se auzeau ropotul tobelor de lângă rugurile aflate pe malul râului, dincolo de Grădina zoologică a Maharajahului, şi urletele şacalilor care ieşeau la liziera junglei, aşteptând să se lase brusc întunericul spre a se risipi pe câmpie în căutarea stârvurilor rămase de peste zi. După ivirea zorilor le vor lua locul vulturii lacomi ieşiţi din scorburile copacilor noduroşi, mânjiţi cu găinaţ, spre a se avânta după jivinele moarte în timpul nopţii. Tot la această oră se ridica în aer ţesătura fină a sunetelor de fluier cu care John Baptistul, chincit în pragul porţii, întâmpina răcoarea serii. John Baptistul stătea acum acolo, sub ficusul imens şi lacom. În fiecare an copacul acesta îşi lăsa în jos ramurile care muşcau pământul, prindeau rădăcină şi acopereau metru cu metru pătrat din grădină. În nord, lângă Peshawar, un ficus enorm acoperise acri întregi; aparent o întreagă pădure, redusă în realitate la un singur şi viguros copac. „Dacă lumea ar trăi îndeajuns de mult, gândea Ransome, copacul acesta ar năpădi-o în întregime, aşa cum o năpădesc prostia şi răutatea omenească – încet, fără răgaz, înfigându-şi în pământ ramură după ramură, cu vigoarea neostoită a vieţii din India. Dacă voiau să supravieţuiască, şacalii şi vulturii trebuiau să se grăbească spre a se mai înfrupta cu vreun stârv de om sau de asin, de vacă sfântă sau de câine plebeu. Dacă dimineaţa te-ai fi trezit devreme şi ai fi ieşit călare din oraş, la câmp deschis, ai fi văzut ici-colo, pe întinderile arămii, încâlcindu-se într-o luptă cumplită, puzderie de vietăţi întunecate care devorau mortăciunile. Erau vulturii. Dacă ai fi venit o jumătate de oră mai târziu, nu i-ai mai fi găsit, iar în urma lor n-ai mai fi văzut decât grămăjoare de oase albe, curăţate bine, tot ce mai rămăsese din vreo vacă, din vreun asin sau uneori chiar dintr-un om. În vreme ce îşi depăna leneş gândurile, Ransome asculta cântecul simplu al lui John Baptistul. Era un fel de improvizaţie fără sfârşit, care, pentru urechea occidentală a lui Ransome, părea întotdeauna aceeaşi. După câte înţelegea el, muzica aceasta şi îngrijirea gălbenelelor şi a crinilor albaştri, ultimele flori din grădină în acest sfârşit de toamnă, înfăţişau singurele mijloace de eliberare ale sufletului lui John. John nu avea nicio iubită, şi chiar dacă ar fi avut aşa ceva nu o vedea, decât rar şi în taină. Întreaga lui viaţă era dedicată stăpânului său – ceaiul acestuia când se trezea din somn, breakfast-ul, prânzul şi cina, cămăşile şi ciorapii, pantalonii de călărie şi şorturile, lichiorurile, ţigările şi havanele lui. Era un „boy” creştinat, un catolic din Pondicherry care vorbea franţuzeşte mai bine decât limba hindustană sau dialectul gujerati din Ranchipur – o franceză bizară, îndulcită şi cântată, care aluneca uneori în acea vorbire indiană nepotrivită în saloane, în marile croitorii sau în diplomaţie. Numele lui adevărat era Jean Batiste, dar lui Ransome îi plăcea să-l numească John Baptistul, gândindu-se la Ioan Botezătorul; profetul, cu trupul lui uscat, hrănit doar cu lăcuste şi miere de albine sălbatice, nu se deosebea, desigur, de mărunţelul servitor, şi el numai piele şi oase. În lumina înserării, John era înconjurat de trei sau patru prieteni, chinciţi ca şi el; unul din aceştia îl acompania bătând într-o tobă cu apatia unui malaric. Ca şi John, toţi erau „boys" ai unor oameni cu vază – aparţineau colonelului, lui Mr. Bannerjee şi Maiorului Safka. Iar unul sau doi erau angajaţi la casa de oaspeţi a Maharajahului. Era foarte greu să-i deosebeşti unul de altul. Un timp băteau din tobă şi cântau din fluier, apoi muzica înceta; dar Ransome, de pe veranda sa, era sigur că servitorii aceştia nu tăcuseră, ci pur şi simplu pălăvrăgeau. Ştiau tot ce se întâmplă la Ranchipur. Habar n-aveau să citească şi nici nu le-ar fi trecut vreodată prin minte să răsfoiască vreun ziar; cu toate acestea erau la curent nu numai cu războaiele, cutremurele şi calamităţile de tot felul răbufnite în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ci şi cu furturile, înşelăciunile, adulterurile cât şi cu tot felul de întâmplări din Ranchipur, niciodată pomenite în ziarele din Bombay, Delhi sau Calcutta şi de care stăpânii lor nu erau niciodată informaţi. John Baptistul intrase în slujba lui Ransome din ziua sosirii acestuia la Ranchipur; îşi cunoştea bine stăpânul şi din când în când îi aducea veşti senzaţionale, servite cu aceeaşi modestie cu care i-ar fi pus pe masă o ceaşcă cu ceai sau o farfurie cu orez. John Baptistul prezisese de pildă cu trei zile înainte, scandaloasa răpire a doamnei Talmadge de către căpitanul Sergeant. Ransome ar fi putut să împiedice faptul, prevenindu-l pe Talmadge dacă i s-ar fi părut că merită osteneala. Ceata de servitori de sub ficus încetă să mai cânte şi, în lumina tot mai scăzută, Ransome îi văzu cum îşi apropiau capul unul de celălalt. Simultan, în copacul de deasupra lor izbucni o larmă îngrozitoare – o cacofonie sălbatică de pălăvrăgeli şi ţipete; pe creasta prăfuită a arborelui, zburda o întreagă procesiune de maimuţe, maimuţele sacre din Ranchipur, de un cenuşiu ce bătea în negru, zgomotoase, bătăioase, obraznice, caraghioase, convinse din proprie experienţă că nimeni nu va îndrăzni vreodată să le omoare; indienii le menajau fiindcă maimuţele luptaseră cândva alături de Rama, iar europenii le evitau spre a se feri de scandalul pe care l-ar fi iscat uciderea unei singure maimuţe sfinte. Ransome nu le putea suferi, deşi uneori le urmărea amuzat giumbuşlucurile. Acum le ura pentru că tulburau liniştea serii cu tărăboiul lor infernal şi pentru că rupeau florile din grădină şi din când în când smulgeau până şi ţiglele de pe şopron. John Baptistul şi prietenii lui, adânciţi în clevetirile lor, nici nu-şi ridicau ochii spre coroana copacului. Zarva maimuţelor alungase farmecul serii; Ransome îşi goli paharul de brandy, lăsă deoparte evantaiul, se ridică în picioare şi trecu în spatele casei spre a privi cerul. Grădina vastă, pătrată, era înconjurată de un gard înalt de nuiele, tencuit cu pământ galben, care îl îmbrăca parcă intr-un înveliş de catifea ondulată. Pe Alocuri era acoperit cu o reţea agăţătoare de bougainvillieri şi begonii. Acum toate plantele acestea se uscaseră până în adâncul pământului; le arsese soarele nemilos pe care niciun nor nu-l mai acoperise în ultimele săptămâni. Ici şi colo gălbenele şi nalbe, stropite din belşug de grădinar cu apă adusă din puţul fără parapet din capul grădinii, stăteau ofilite, vârându-se unele în altele ca şi când ar fi încercat să se ferească de arşiţă. Zile şi săptămâni de-a rândul fermieri, negustori, soldaţi, miniştri – toată ţara – aşteptau cu nerăbdare venirea ploilor, a acelui bogat potop care schimbă peste noapte grădinile, ogoarele şi jungla, uscate şi pârjolite ca un imens deşert, într-o mare de verdeaţă vie ce invadează ziduri, copaci şi case. Până şi bătrânul Maharajah rămăsese să înfrunte uscăciunea dogoritoare. Nu se îndurase să părăsească Ranchipurul, să se bucure de plăcerile unei călătorii la Paris sau la Marienbad, înainte de a şti că sosise anotimpul ploilor şi că supuşii săi erau feriţi de ameninţarea foametei.

El Dorado de Louis Bromfield Cu cât treceau toti, doamna Meleod îşi dădea seama că are tot mai puţină nevoie de somn; de aceea îşi făcu obiceiul să se scoale devreme, puţin după răsăritul, soarelui. Şi să lucreze la cartea ei. Faptul acesta îi îngăduia să consacre în fiecare zi câte două ceasuri cărţii şi câte un ceas pentru baie, pentru toaletă şi pentru a da dispoziţiunile necesare întregii zile, dispoziţiuni pe care le lua împreună cu Aida. Aida era bucătăreasa, de aproape trcizeci de ani în casa Meleod, adică dinainte de ziua nenorocită când J.E. Meleod avusese primul atac de inimă, boală ce-l dusese la groapă, lăsind Scutul şi Drapelul – pe atunci cel mai însemnat ziar din Platteville – fără director. Doamna Meleod. Nu avea copii, aşa încât s-ar fi putut crede că măsurile ce trebuiau luate în fiecare dimineaţă erau un lucru destul de simplu; totuşi nu era aşa. În primul rând, casa era foarte mare şi destul de prost întreţinuta; în al doilea rând, mai era şi Jane Baldwin, nepoata dinspre soţ, fata unei surori a lui J.E. Meleod. Fata locuia împreună cu mătuşa şi avea obiceiul să se încurce în nesfârşite complicaţii sentimentale şi romantice. După aceea, erau cerşetorii, care-şi petreceau noaptea şi uneori chiar o parte din zi în subsolul casei. Şi în sfârşit: rubedeniile Aidei, numeroase şi de culoare întunecată, care o considerau pe doamna Meleod ca pe un fel de divinitate a familiei, având puterea să le risipească necazurile. Putea întotdeauna să le dea ceva de mâncare când le era foame, să se ducă la judecătorul care trebuia să-i judece pe acei ce se trezeau luni dimineaţa în închisoare, să-i ajute la pregătirea lecţiilor pe acei membri ai familiei ce aveau înclinări intelectuale şi urmau şcolile. Toate acestea, împreună cu alte încurcături, alcătuiau grijile casei Meleod; nu reprezentau însă decât începutul zilei doamnei. De obicei, casa aceea mare, cunoscută sub numele de „Trăsnaia lui Meleod”, adormea la opt şi jumătate dimineaţa şi reîncepea să trăiască seara, când doamna se îrrtorcea sfârşită de oboseală, dar fericită – de la redacţia ziarului Scutul şi Drapelul; adeseori mai aproape de ora nouă seara decât de ora şase după amiază, în tot acest răstimp, doamna Meleod aparţinea ziarului şi oraşului Platteville. Atunci când Aida venise din cartierul negru, avea treizeci de ani: era o femeie înaltă, cu pieptul plin. Dornică de viaţă şi bogată în admiratori. Avusese un bărbat pierde-vară, mort intr-o cârciumă în acelaşi an în care domnul Meleod plecase dintre cei vii din pricina bolii de inimă; iar cele două văduve rămăseseră singure în imensitatea casei celei mari din St. Anthony Street. De atunci, vieţile lor se depanau împreună, iar legăturile dintre ele – după atâţia ani – erau mai de grabă acelea ale unor prietene gata să-şi ierte una alteia câte ceva, decât acelea dintre stăpână şi slugă. De altfel nu prea era mult de iertat din nicio parte. Cel mai rău lucru pentru care doamna Meleod o putea mustra pe Aida, era tirania acesteia; şi cel mai rău lucru de care se putea plânge bucătăreasa, era zăpăceala stăpânei şi prietenei sale. De multă vreme nu mai fusese vorba de leafă; cele două femei trăiau într-o deplină comunitate. Când aveau bani, cheltuiau amândouă ca şi când ar fi fost milionărese; când nu aveau, se întreceau amândouă să facă planuri pentru a scăpa de creditori şi pentru a face economie şi aceasta nu atât pentru a ajunge la sfârşitul lumii, cât pentru a-i hrăni pe cerşetorii găzduiţi în pivniţă şi ca să nu scadă nivelul meselor, unele dintre cele mai bune din toată regiunea de Sud-Vest. Doama Meleod avea obiceiul să spună: „Se poate face economie la orice, numai la mincare nu“. Iar Aida, pe vremea când era tânără, adăuga la această maximă câteva cuvinte pentru ea: „Şi la iubire”; acum era însă bătrână, ca şi doamna Meleod şi nu mai trebuia să le dea bani îndrăgostiţilor platonici din cartierul negru. Cu timpul, ziarul Scutul şi Drapelul ajunsese din ce în ce mai puţin răspândit, iar reclamele tot mai rare, aşa încât erau tot mai puţini bani pentru doamna Meleod. Din fericire, exista Scutul şi Drapelul; într-adevăr, dacă uneori nu prea aveau bani, ziarul reprezenta un fel de credit. De multe ori datoriile la băcan sau la măcelar erau plătite cu reclame gratuite în coloanele ziarului; şi se întâmpla chiar că până şi instalatorul, trebuia să fie plătit cu un sfert de coloană în paginile ziarului, pentru reparaţiile făcute la conducta de apă şi la robinete. Casa fusese construită pe la începutul secolului XIX. De tatăl lui J.E. Meleod, vestitul „Jack Cangurul”, din câştigurile realizate cu vânzarea bumbacului, a vitelor şi a terenurilor, şi încă de multă vreme, pe când casa, grindă cu grindă, cărămidă cu cărămidă, îşi înălţa măreţia stil rococo în acel oraş de graniţă format din bordeie, câr- ciumi şi căsuţe modeste, locuitorii din Platteville o botezaseră „Trăsnaia lui Meleod “. După aproape şaizeci de ani, cu toate că pe Main Street şi în cartierele Alamo se înălţau vreo sută de case mai frumoase şi mai mari, numele acesta îi rămăsese. Deşi clădirea era uriaşă, în interior avea de fapt foarte puţin spaţiu, pentru că atât arhitectul cât şi „Jack Cangurul” dovediseră un gust pronunţat pentru măreţ şi fantastic, Camerele erau puţine, dar uriaşe, şi un spaţiu enorm fusese risipit într-un număr nesfârşit de turnuleţe, verande, scări şi colţuri în stil baroc. Casa se înălţa pe un teren foarte mare şi plătit foarte scump (deşi avea multe ipoteci), înconjurat de un gard vechi de lemn, dărăpănat, în mijlocul unei vegetaţii bogate, crescută la întâmplare, de liliac, merişor şi magnolii, umbrite de plopi uriaşi şi bătrâni ce presârau la sfârşitul verii o ploaie de puf alb pe iarba neîngrijită. Odată, e mult de atunci, „Trăsnaia lui Meleod” fusese centrul districtului Platteville; dar puţin câte puţin, în cei şaptezeci de ani Jn care oraşul se întinsese, centrul se mutase, iar turnuleţele fantastice şi verandele priveau acum ea o panoramă de magazii, depozite de benzină, birturi economice şi depozite de cărbuni. Zugrăvirea din nou a „Trăsnăii Lui Meleod”, cu toate colţurile şi reliefurile ei, ar fi costat o mică avere; şi nici chiar mirajul unei reclame gratuite nu îndemnase vreodată pe vreun zugrav să se apuce de această lucrare costisitoare, aşa incit de douăzeci de ani nicio bidinea nu mai atinsese zidurile, iar bucăţi de reliefuri şi de cornişe se desprinse- seră de pe ziduri şi căzuseră sfărimate. Ca o garnizoană neîncetat asediată, care rezistă vitejeşte, doamna Meleod şi cu Aida împărţeau casa cea veche cu singurul lor oaspete, nepoata doamnei. Locuitorii mai curioşi din Platteville ar fi spus că doamna Meleod e prea de tot sentimentală şi că toate necazurile ei veneau din romantismul şi din lipsa ei de bun-simţ. Într-adevăr, încă din tinereţe fusese o fiinţă deosebită: o femeie care iubise cu patimă şi fusese iubită la fel; o femeie care îşi găsise fericirea deplină cu un singur bărbat. Era fata unui crescător de vite din Cala- mons County; la nouăsprezece ani se îndrăgosti de ochii luminoşi şi albaştri, de mustăţile groase şi de statura zveltă a lui J.E. Meleod, şi îl luase de bărbat. Timp de cincisprezece ani, până în ziua când el îşi dăduse sufletul, fusese fericită cu el; iar după aceea, de treizeci de ani, era fericită cu amintirea lui. Când soţul ei se prăpădi, văduva se hotărî să ducă singură mai departe ziarul pe care el îl iubise aproape tot cât o iubea pe ea, şi să nu plece niciodată din casa aceea fantastică, numită „Trăsnaia lui Meleod“; ci să o locuiască mai departe, până la moarte, cu toate că se părăginea tot mai mult. Poate era o sentimentală, însă avea gânduri sănătoase; iar banii nu aveau în ei înşişi nicio însemnătate pentru ea. Îşi purta rochiile – moderne sau nu – până se rupeau fâşii-fâşii. Era primitoare şi-i plăcea să mănânce bine, iar Aida se îngrijea de aceasta cu o cheltuială necrezut de mică. Toată viaţa ei – în care nu ştiuse ce este vacanţa — Şi-o petrecusc între „Trăsnaia lui Meleod”, redacţia şi tipografia ziarului. Se ofilise, căci din ziua morţii lui J.E. Meleod nu mai avusese nici *imp, nici motiv să se facă atrăgătoare. După moartea lui, ajunsese un fel de maşină destinată să continue ideile lui J.E., preocupată de Ipunăslarea oraşului Platteville, singurul oraş pe care-l cunoscuse vreodată şi pe care-l iubea tot atât cât îl i. I-jcu pe J.E. Meleod. Şi. În treizeci de ani „. Trăsnaia lui Meleod1’, Scutul şi Drapelul şi risipa ei. Mincaseră toa; â averea rămasă. Era înaltă, slabă’şi foarte dreaptă. În tinereţe fusese frumuseţe, vestită în Calamons County şi în toată regiunea; iar acum, când era bătrână, cu toate grijile, ou toată îmbrăcămintea neîngrijită şi cu toată nepăsarea ei, rămăsese o femeie frumoasă, deşi frumuseţea ei stătea acuim mai mult în glas, în ochi şi în expresia chipului, decât în trăsături. Deşi faţa ei era zbârcită şi obrajii căzuţi, iar părul îi ieşea în şuviţe răzvrătite, dintr-o pălărie veche şi deformată, avea în ea ceva ce atrăgea atenţia şi te făcea să spuţ’âh ghid: „Trebuie să fi fost o femeie frumoasă” ’. Cât timp J.E. Meleod nu suferise încă atacurile de ini rttă, ’eare-l uciseră, doamna Meleod nu se gândise nici- când’că ar putea scrie altceva decât o biată scrisoare; dar când el, îmbolnăvindu-se, trebui să stea în pat zile întregi, soţia îu nevoită, ca să-l liniştească, să se ducă la redacţie şi să se ocupe de ziar. Şi cum J.E. Era unul dintre acei | oameni care fac totul singuri, ea trebui să înveţe, de l> la o’ţii lă altă, multe lucruri. Scria chiar articole de fond, socotite de unii mai bune decât ale soţului ei. Iar după. Moartea lui, se gândi. Să scrie un roman despre el şi despre farriilia lui; despre locuitorii din Calamons County şi din t Plalleville, despre viaţa pionierilor pe marile cârhpii prăfuite îft tâmpul verii şi acoperite de noroi în timpul iernii, unde îşi petrecuse toată viaţa. Odată început, îşi dădu seama că are destul de pulin lipentru scris: trebuia să scrie în ceasurile cele mai ciudate, dimineaţa de tot sau seara târziu, şi când se sfârşea un. Ţapitoi. Îl punea într-un plic albastru şi îl închidea într-un geamantan vechi de piele de bou, în podul’ uriaş al „Ttâznăii lui Meleod“. Era din câmpie, care zvâcnea În sî. Ngele ei, aşa cum I mustea în seva plopilor bătrâni ce-şi fremătau frunzele | chiar în faţa ferestrei. Nu ştia ce va face cu romanul, după ce-l va fi terminat. Simţea numai că trebuie să-l scrie. Şi nimeni nu ştia nimic despre el, afară de Aida. Nici chiar nepoata ei, Jane Baldwin, nu bânuia că timp de două ceasuri, înainte ca ea să fie trezită de zbârnlitul fioros al deşteptătorului, doamna Meleod lucrase cu stăruinţă în cămăruţa de la etaj unde fusese biroul lui J.E. Meleod, şi unde stiloul, pipa şi punga lui de tutun rămăseseră neatinse, întocmai aşa cum le lăsase în seara când îl fulgerase moartea. O cămăruţă pe care doamna Meleod nuri îngăduia Aidei să o cureţe şi să o deretice; o ţinea închisă cu cheia, loc sfânt, ca şi apartamentul Prinţului Consort la Osborne. La ora opt, în dimineaţa zilei ce trebuia să însemne începutul unei revoluţii în viaţa sa, doamna Meleod părăsi biroul lui J.E., după ce scrisese două ceasuri. Închise uşa cu. Cheia şi coborî să ia micul dejun, la care Aida era mare meşteră. Plăcinte şi şuncă prăjită în uni (plătită cu două anunţuri în coloanele ziarului); o şunca rumenită de jur împrejur şi trandafirie la mijloc. Marmeladă de fragi (uscate la soare pe acoperişul porticului din spatele „Trăsnăii lui Meleod”), franzeluţe proaspete, miere, gelatină de mure, ochiuri la capac şi o cafea dumnezeiască; o cafea cu aromă mai minunată decât toate parfumurile Arabiei. Cu timpul, Aida ajunsese atât de grasă şi de rolofee pe cât se uscase doamna Meleod; şi când intră, venind de la subsol şi aducând o farfurie cu plăcinte aurii, corpul ei rotofei umplu cu totul uşa. Pentru ea, doamna Meleod – acum îmbătrânită şi zbârcită – era încă tânăra drăgălaşe m serviciul căreia intrase atunci când J.E. Era încă om voinic şi sănătos, cu mustăţile răsucite în sus şi cu o şuviţă de păr pe frunte. Privind-o pe Aida, nimeni nu şi-ar fi putut închipui că era în stare să-şi bată capul cu gânduri. Într-adevăr, acestea nu făceau parte din firea ei; obiceiul de a se gândi mult îi venise în timpul lungilor ani de singurătate bolnăvicioasă în imensitatea,} Trăsnăii lui Meleod ’. Visul ei ar fi fost să aibă o căsuţă comodă, cu perdeluţe luminoase la ferestre şi cu un sistem de încălzit care să nu se strice, să nu fie murdar şi să nu coste scump. În schimb, trebuia să locuiască într-un mausoleu vast ca un muzeu din secolul XIX, cu ferestre uriaşe şi cu perdele de catifea, cu mobile grele ţi cu covoare înflorite. Dintr-un anumit punct de vedere, faptul că era casă. Mare şi, importantă, deşi rău întreţinută, îi plăcea; era insă o casă în care avea mult de lucru şi Aida simţea neîncetat o spaimă nelămurită că! ntr-c> zi sau alta clădirea s-ar putea prăbuşi, îngropându-le sub dărâmături pe ea, pe doamna Meleod şi pe domnişoara Jane. În aşteptare, era mereu îngrijorată din pricina tirajului tot mai scăzut al ziarului, de prietenia domnişoarei Jane cu acel pierde-vară de băiat al Bătrânului Dougherty, şeful Partidului Democrat, şi îşi făcea griji pentru oamenii din subsol şi pentru perspectiva că într-o zi sau alta va trebui să împartă cu doamna Meleod o celulă la închisoarea din Platteviile. Păstra insă’ pentru ea aceste griji, căci ştia că doamna are i ea destule la birou. Toi uşi, atunci când intră în sufragerie, chipul ei de culoarea cafelei cu lapte era voios, şi spuse zimbind, ca în fiecare dimineaţă, de treizeci de ani: — Nădăjduiesc, doamnă* că aţi dormit bine. — Foarte bine, Aida, foarte bine. Nu era adevărat. Stătuse trează câteva ceasuri, fră- [mântată de gândul banilor ce trebuiau plătiţi la tipografie, î şi întrebându-se dacă va izbuti să scape de la falimentul h Bazarului Filman’s sumele ce le avea de primit pentru reclamele făcute. Dar treizeci de ani răspunsese mereu

Blestemul dragostei de Louis Bromfield Biroul lui Muller da într-o curte, înconjurată din trei părţi de clădirile uzinei, iar într-a patra de o împrejmuire înaltă, deasupra cu cinci rânduri de fire ţepoase şi ruginite. Bariera aceasta, înălţată de Homer Flint când cu teribila grevă din 1900, nu fusese niciodată dărâmată. Mică, cu ziduri de cărămidă şi cu acoperişul plin de funingine, uzina, de la început destinată să fabrice lanţuri, data din 1880. Cumpărată, apoi închisă şi părăsită de corporaţia de Fier şi Oţel Ciclop, era de curând iarăşi activă. Pe faţadă se întindea un panou mare, pe care ţâşnea în roşu aprins, pe fond alb: FLINT ŞI RADER Automobile şi motoare. îi aducea aminte lui Muller cealaltă firmă, zugrăvită pe zidul roşu al prăvăliei din Chicago: RADIER ŞI MULLER Biciclete, reparaţii şi accesorii. Salon de odihnă pentru dame. Dar aceea i se păruse, dintr-un început, ca o prietenă veche, pe când cea nouă avea un aer străin. Până şi cuvintele Inginer Şef, de pe geamul întunecat al uşii dinapoia lui nu stabilea nicio legătură între amândouă. Pentru Herman Mi. Il- ler,: vorbele acelea erau goale; îi hărăzeau un simţămint de greaţă şi de netemeinicie. Pe. Un scaun cu şurub, la biroul său, avea alături de el o etajeră nouă, lucioasă pe ale cărei rafturi de sticlă nu era nici; o carte, afară de anuarul telefoanelor din Pentland. Când se. Uita la ele, i se părea că s-ar cuveni să le încarce de volume, dar de oare anume habar n-avea. De asemenea nu ştia ce-ar putea pune în cutiile meselor. Hainele-i noi îl nenoroceau. Singura plăcere ce i-o da ele, era amintirea trudei ce şi-o dase Petre, când le cumpăraseră împreună. II îmbrăcase din cap până în picioare, ca pe un manechin din vitrina unei prăvălii. A se gândi la Petre, îi căşuna un fel de suferinţă. Pentru el, ca şi pentru Lea, nu se pomenea de vreun Paul Rader, ci numai de Petre Radier. Paul Rader, asociatul dintr-o companie de automobile n-avea să fie niciodată pentru el Petre Radier, călăreţul de circ, care-l ascultase cu bunăvoinţă, intr-o seară de beţie. Paul Rader i se năzărea un străin, care avea aceeaşi mutră ca Petre, – dar ceva mai în vârstâ – cu acelaşi mers, cu aceeaşi voce, cu acelaşi uşor accent,. Şi care totuşi nu era Petre. Miiller nu se sinchisea de titlul de Inginer Şef. Nu era sigur nici măcar că leafa lui de nouă mii de dolari— de patru ori mai mult decât avusese vreodată – îi făcea plăcere. Noua lui situaţie îl fâstâcea şi mâhnea. Nu se închipuia şezând în scaun tot restul zilelor sale, în acel birou sclivisit, aşteptând să fie „consultat14. Nu-şi imagina cum are să se sfârşească aşa ceva. Dar Petre hotărise, zicând că amândoi au devenit persoane importante. Se supusese, iscălise hirtii cu numele lui în cap, şi-acum n-avea altceva de făcut decât să aştepte, pe când marile lui mâini osoase cereau să lucreze metalul, iar trupu-i deşirat nu dorea decât să îmbrace bluza albastră pătată de grăsime. . Dincolo de clădirea uzinei, zărea coşurile fierăriilor mari încoronate de flăcări şi de fum şi, prin geam, îi sosea bătaia monotonă a baroaselor. Ferestrele bâţâiau necontenit. Vederea construcţiilor acelora enorme şi larma necurmată, îl copleşea. Nu se mai simţea el însuşi; i se părea că e numai o infimă parte din zgomotul şi harababura aceea. De cinci luni s! i <işa, şezând, nădăjduind că se va întâmpla ceva. Din când în cinci, uşa se deschidea şi un ucenic venea să-l roage pe domnul Miiller să binevoiască să vină la atelierul de montaj, fiindcă mecanicii nu se pricepeau. În zilele acelca se simţea copleşit; dar asta nu se întâmpla de6. I se părea că nu fusese niciodată mai nenorocit, nici chiar în epoca în care îl bătea taică-său şi-i lua leafa. Cât despre Petre, îl vedea şi mai rar ca pe vremea magazinului, căci era veşnic ocupat sau în călătorie de afaceri. Uneori acesta se oprea o clipă la biroul inginerului şef. Muller îl mai vedea şi la reuniunile Comitetului Uzinei, când Petre, depărtat şi schimbat, sta în capătul lungii mese şi vorbea de lucruri de care Muller nu pricepea o boabă. Trist, Muller, se gândea că mulţi oameni îi pismuiesc norocul. Lucrase şi fasonase piese până ce construise un automobil mai bun ca tot ce se făcuse până atunci, şi acum uzina fabrica cu duzinele copii de pe preţioasa sa maşină. Specialişti diplomaţi o luaseră în primire, prăpădind vremea înoercând să-i mai aducă schimbări. Şi isprava lui îi adusese un salariu de nouă mii de dolari pe an, un birou lustruit şi titlul de inginer şef. Uneori regreta că a montat maşina aceea, pe lada căreia Homer Flint dăduse o raită. Poate că, fără invenţia aceea, ar fi încă asociatul lui Petre, în dugheana din Chicago. Şi erau oameni oare se cruceau de norocul lui! Şi el, singurul lucru pe care-l dorea, era să-şi regăsească vechiul atelier, cuptorul lui, şi să aibă destui gologani ca să cumpere materialul trebuitor scornirilor sale. Veni o zi în care nu mai putu să-şi rabde trindăvia; che- rrrind; pe băiatul de la birou, îl trimise să-i spună domnului Rader că doreşte să-i vorbească. Domnul Rader avea să-l primească peste un sfert de oră, î se răspunse. Deocamdată era ocupat! încet de tot se scurseră minutele şi Muller se îndreptă în sfârşit pe coridorul oolburos, până la uşa unde se citea: Biroul Preşedintelui, care-l umplu de prevestire, ca de obicei; căci, după uşa aceea se afla un om, care nu mai era Petre Radier. De data asta însă nu mai putea. Deschise uşa şi intră. În fotoliul de piele şi cu şurub, înaintea unei mese de lucru aaoperită de o placă de sticlă, Paul Rader purta un costum albastru închis… Când Muller pătrunse în cameră, Paul îşi ridică ochelarii de baga. — Salut, zise el. Stai jos. Luă o ţigară şi-i oferi şi lui Muller una. — Ce se întâmplă? •  J În căpăţâna lui Miiller, creierul funcţiona încet, greoi şi voioşia omului acela de afaceri, aşa de deosebit de tânărul călăreţ pe care-l cunoscuse el odată, într-un bar la Memphis, îl zăpâcea şi mai rău. — Nimic, răspunse el domol. Numai că vreau să te ves tesc că nu pot să stau o zi mai mult învârtindu-mi degetele, în biroul ăla strălucitor. Paul îi zâmbi. — Nu fac nimic toată ziulica; nu-mi merit leafa! — Ţi-ai câştigat-o "înainte. Mulţumită ţie s-a înjghebat afacerea. Nu eşti mulţumit? — Zău nu; nu sunt mulţumit. Nu ştia să rostească ceea ce avea de îndrugat. Îi era grea s^-i vorbească omului care se numea Paul Rader. Şi pe care îl ştia de Petre. — Vrei bani mai mulţi? — Nu. Lucru mai mult vreau. Se aplecă înainte cu coatele înfipte în genunchi. Ascultă, Petre, vreau trudă. Vreau un atelier al meu. La ce-mi foloseşte că stau într-un birou simandicos? Eu mă simt bine numai cu sculele în ghiare. Dacă mi-ai lăsa mie un ungher, poate aş mai găsi perfecţionări la trăsură, ca toţi tipii ăia universitari. Paul se sculă şi stătu ţeapăn înaintea ferestrei.

FRATIA TEMPLIERILOR de Young Robyn Volumul 1 ROLOG.   Din Cartea Graalului.   Mai strălucitor ca soarele e acest lac, Fierbând ca un cazan adânc, Şi deşi nici o vietate nu ar putea suporta, Acest furnal înfricoşător de fierbinţeală topită, Perceval zărea acolo creaturi, Cele mai multe întunecate şi prea înfiorătoare de privit.   Zbătându-se sub suprafaţa vălurită, Ca nişte flăcări stacojii, de chihlimbar sau aurii, Se găseau chestii cu aripi şi colţi şi cozi, Ca şi cum din abis se târâseră în sus.   Dar pe mal stătea un cavaler, Îmbrăcat cu mantie de un alb neprihănit, Cu o cruce roşie gravată pe piept, Şi cu o lumină sfântă licărind în jurul lui.   Spre Perceval se întoarse acest cavaler, Care îşi ridică braţele spre lac, Şi cu o voce poruncitoare şi fermă îi spuse lui Perceval să arunce comorile în ape.   Perceval rămase neclintit ca o stâncă, Inima i se opri şi degetele îi îngheţară, Simţea că nu putea îndura să arunce aceste preţioase comori din mâinile care le ţineau.   Atunci cavalerul a vorbit încă o dată cu o voce ca o săgeată care pătrunde adânc:   Suntem fraţi, Perceval, Frăţia nu te-ar lăsa să greşeşti.   Tot ce s-a pierdut va fi regăsit.   Tot ce a murit va trăi din nou.   Atunci Perceval, cu credinţa renăscută, Se aplecă şi aruncă comorile.   Crucea din aur strălucitor şi pur galbenă ca soarele de dimineaţă;   Candelabrul cu şapte braţe din argint stins, lucitor;   Iar la urmă semiluna din plumb bătut cu suprafaţa ei întunecată ca umbra.   Dintr-odată se înălţă un cântec din multe voci îngemănate într-una.   Purtat de briză, dulce şi pur, Umplu văzduhul ca revărsatul de zori.   Acum lacul nu mai era de foc ci de albastrul liniştit al apei limpezi, Iar din el răsărea un om de aur cu ochi argintii şi părul negru ca smoala.   Perceval căzu în genunchi şi plânse, şi plânse de bucurie amarnică.   Îşi ridică braţele şi strigă tare, Binecuvântat fii Tu, Doamne!         PARTEA ÎNTÂI.   Ayn Jalut (Izvorul lui Goliat), Regatul Ierusalimului   3 septembrie 1260   Soarele se apropia de zenit, dominând cerul şi transformând galbenul profund al deşertului într-un alb spălăcit. Ereţii dădeau târcoale vârfurilor dealurilor care înconjurau câmpia Ayn Jalut, ţipetele lor stridente străpungând aerul încins de căldură. La marginea de vest a câmpiei, acolo unde dealurile îşi întindeau poalele golaşe până la nisipuri, două mii de oameni aşteptau călare pe cai protejaţi cu armuri. Oţelul prea încins ca să fie atins al săbiilor şi scuturilor sclipea. Deşi pieptarele de protecţie şi turbanele nu reuşeau să-i apere de razele turbate ale soarelui, niciunul din cei două mii de oameni nu se plângea.   Călare pe calul său negru în avangarda regimentului Bahri, comandantul oamenilor, Baybars Bundukdari, întinse mâna după burduful de piele în care îşi ţinea apa şi care era legat de centură alături de două pumnale cu lamele deja îndoite şi pe alocuri uzate. După ce luă o înghiţitură, omul îşi arcui umerii ca să-şi mai dezmorţească încheieturile înţepenite. Banda turbanului alb era udă de transpiraţie, iar armura din zale de lanţ pe care o purta pe sub îmbrăcămintea albastră părea neobişnuit de grea. Dimineaţa se transforma încet în prânz, iar căldura se intensifica, şi, deşi apa uda gâtlejul uscat al lui Baybars, ea nu putea stinge setea profundă care îl ardea în rărunchi.   — Amir Baybars, murmură unul din ofiţerii tineri călare de lângă el. Timpul trece. Trupa de cercetaşi ar fi trebuit să se întoarcă până acum.   — Se vor întoarce curând, Ismail. Ai răbdare.   În vreme ce lega la loc burduful cu apă la centură, Baybars privi rândurile tăcute de soldaţi ai regimentului Bahri care se înşirau pe nisip în spatele lui. Pe chipurile bărbaţilor se citea aceeaşi expresie sumbră pe care o văzuse de multe ori înainte de bătălie. Curând acele expresii aveau să se schimbe. Baybars văzuse războinici mândri care se albeau atunci când se confruntau cu armate similare ca mărime cu a lor. Dar când sosea clipa, aceşti oameni aveau să se bată fără ezitare, căci erau soldaţi ai armatei mamelucilor: războinicii-sclavi ai Egiptului.   — Amir?   — Ce e, Ismail?   — N-avem nici o veste de la iscoade de când s-au ivit zorile. Dacă au fost prinşi? Baybars se încruntă şi Ismail îşi dori să fi tăcut din gură.   În general, nimic nu ieşea în evidenţă la Baybars; la fel ca majoritatea oamenilor din subordine, era un bărbat înalt şi zvelt, cu păr castaniu-închis şi piele de culoarea scorţişoarei. Uitătura lui însă era complet aparte. Un defect, o steluţă albă în centrul pupilei ochiului stâng, conferea privirii o îndrăzneală ieşită din comun; era unul din atributele care îi aduseseră porecla – Arbaleta. Ca subofiţer, Ismail se simţea mereu ca o muscă prinsă în plasa de păianjen atunci când devenea ţinta privirii acelor ochi albaştri ca oţelul.   — Aşa cum am mai spus, ai răbdare.   — Da, Amir.   Privirea lui Baybars se îmblânzi când Ismail îşi plecă puţin capul. Nu cu mulţi ani în urmă, Baybars însuşi aşteptase în prima linie prima lui bătălie. Mamelucii se confruntaseră cu francii pe câmpul plin de praf din apropierea satului Herbiya. El condusese atacul cavaleriei şi în decurs de câteva ore inamicul fusese zdrobit, iar sângele creştinilor pătase nisipul. Cu voia Domnului, şi astăzi avea să fie la fel.   Undeva în depărtare, de pe întinderea de nisip se înălţa o coloană subţire de praf. Treptat, coloana începu să capete forma a şapte călăreţi cu siluetele deformate de aburii căldurii. Baybars lovi pântecele calului cu călcâiele şi ieşi din rânduri, urmat de ofiţerii lui.   În vreme ce se apropia cu repeziciune, şeful grupului de iscoade îl văzu pe Baybars şi întoarse calul spre el. Se opri în faţa comandantului trăgând tare de frâu. Pielea bidiviului era plină de sudoare, iar botul îi era înspumat.   — Amir Baybars, icni călăreţul, salutând. Vin mongolii.   — Ce efective au?   — E unul din tumanele lor, Amir.   — Zece mii. Şi comandantul lor?   — Informaţiile noastre sugerează că sunt conduşi de general, Kitbogha.   — V-au văzut?   — Ne-am asigurat de asta. Avangarda lor nu e departe de noi, iar corpul principal de armată o urmează îndeaproape. Şeful patrulei îşi apropie calul de Baybars şi îşi coborî vocea, astfel încât ceilalţi ofiţeri fuseră obligaţi să-şi întindă gâturile ca să-l audă. Forţa lor e mare, Amir, şi şi-au adus multe maşini de război, deşi spionii noştri spun că asta nu este decât o treime din armata lor.   — Dacă tai capul bestiei, corpul va cădea de la sine, replică Baybars.   În depărtare răsună ţipătul strident al unei goarne mongole. Altele i se alăturară rapid până când spaţiul imens dintre dealuri se umplu de un cor discordant şi pătrunzător de sunete. Simţind încordarea călăreţilor, caii mamelucilor începură să fornăie şi să necheze. Baybars dădu din cap înspre şeful grupului de iscoade, apoi se întoarse către ofiţerii săi.   — La semnalul meu sunaţi retragerea. Îi făcu semn lui Ismail. Vei călări alături de mine.   — Da, Amir, replică bărbatul, pe al cărui chip se citea clar mândria.   Timp de zece sau douăzeci de secunde, nu se auziră decât goarnele îndepărtate şi vuietul neîncetat al vântului peste câmpie. Un nor de praf acoperi încet cerul înspre est pe măsură ce primele rânduri ale armatei mongole îşi făceau apariţia pe crestele dealurilor. Călăreţii se opriră puţin în vârf, apoi începură să coboare spre şes ca o maree neagră strălucind datorită reflectării razelor soarelui în oţelul armelor.   În spatele avangărzii venea armata principală, condusă de cavaleria uşoară înarmată cu lănci şi arcuri, apoi însuşi Kitbogha. Conducătorul mongol era flancat de războinici veterani, cu coifuri de fier şi armuri din piei de animale, legate cu benzi din piele. Fiecare om dispunea de doi cai liberi, iar în spatele acestei coloane masive veneau maşinile de asediu şi căruţele încărcate cu bogăţiile jefuite de mongoli în timpul raidurilor asupra satelor şi oraşelor. Căruţele erau conduse de femei care erau înarmate cu nişte arcuri imense ţinute la spate. Întemeietorul Imperiului Mongol, Gingis Han, murise cu treizeci şi trei de ani în urmă, dar măreţia structurii fondate de el supravieţuia pe baza forţei armate de genul celei cu care aveau să se confrunte acum mamelucii.   Baybars anticipase de luni de zile înfruntarea, dar dorinţa de a se bate mocnea în el de mult mai multă vreme. Trecuseră douăzeci de ani de când mongolii invadaseră tărâmul lui natal, pârjolind pământurile şi ucigând cirezile tribului său; douăzeci de ani de când semenii săi fuseseră obligaţi să fugă din calea atacurilor şi să ceară ajutorul căpeteniei din satul învecinat care îi trădase şi îi vânduse negustorilor de sclavi din Siria. Pentru Baybars, ocazia de a se răzbuna pe oamenii care facilitaseră trimiterea lui în robie se ivise abia în urmă cu câteva luni, când un emisar mongol sosise în Cairo.   Solul cerea sultanului mamelucilor, Kutuz, să se supună hanului. Pe lângă recentul asalt devastator al mongolilor asupra oraşului musulman Bagdad, cererea aceea impertinentă îl determinase pe sultan să treacă la acţiune. Cu excepţia lui Allah, mamelucii nu se supuneau nimănui. În vreme ce Kutuz şi guvernatorii săi militari, printre care se număra şi Baybars, începuseră să întocmească planurile de luptă, emisarul mongol avusese timp câteva zile ca să mediteze la greşeala lui îngropat până la gât în nisip în afara zidurilor cetăţii, înainte ca soarele şi vulturii să-l omoare de viu. Acum Baybars avea să le dea o lecţie similară celor care îl trimiseseră.   Baybars aşteptă ca primele linii ale cavaleriei grele să ajungă la jumătatea câmpiei, apoi îşi întoarse calul ca să-şi privească oamenii. Scoase unul din paloşe de la centură şi îl ridică deasupra capului. Razele soarelui se reflectară în oţelul curbat, făcându-l să strălucească precum o stea.   — Războinici ai Egiptului, strigă el. A venit şi vremea noastră, şi cu această victorie vom face din duşmanul nostru doar o grămadă de stârvuri mai înaltă decât dealurile din jur şi mai lată ca deşertul.

Cele 7 Legi ale invatarii de Wilkinson Bruce The 7 Laws of the Learner     CUPRINS:   Mulţumiri. 7   Introducere. 11 legea întâi: Legea învăţării.   Capitolul 1 Legea învăţării: concept, model şi maxime. 19   Capitolul 2 Învăţarea: metodă şi sugestii. 45 legea a doua: Legea Aşteptării.   Capitolul 3 Legea Aşteptării: concept, model şi maxime. 73   Capitolul 4 Aşteptarea: metodă şi sugestii. 99 legea a treia: Legea Aplicaţiei.   Capitolul 5 Legea Aplicaţiei: concept, model şi maxime. 121   Capitolul 6 Aplicaţia: metodă şi sugestii. 143 legea a patra: Legea Memorării.   Capitolul 7 Legea Memorării: concept, model şi maxime. 177   Capitolul 8 Memorarea: metodă şi sugestii. 201 legea a cincea: Legea Nevoii.   Capitolul 9 Legea Nevoii: concept, model şi maxime. 231   Capitolul 10 Nevoia: metodă şi sugestii. 263 legea a şasea: Legea Echipării.   Capitolul 11 Legea Echipării: concept, model şi maxime. 295   Capitolul 12 Echiparea: metodă şi sugestii. 325 legea a şaptea: Legea Trezirii spirituale.   Capitolul 13 Legea Trezirii spirituale: concept, model şi maxime. 357 Capitolul 14 Trezirea spirituală: metodă şi sugestii. 385   Cuprinsul documentului este la sfârşit.         Mulţumiri.   Cursul Cele şapte legi ale învăţării nu s-ar fi materializat vreodată fără contribuţia anumitor persoane. Sunt cei care mi-au fost exemple, m-au încurajat şi mi-au dat putere. Am primit aplauze datorită colaboratorilor pe care îi voi menţiona.   În capul listei trebuie să-1 menţionez pe cel care m-a călăuzit cel mai mult în învăţare şi predicare, pe dr. Howard G. Hendricks. Mai întâi ca profesor la seminar, apoi ca model şi mentor, ulterior ca membru în consiliul director şi întotdeauna ca prieten, dr. Hendricks (sau Profu', cum este numit cu drag de către colegi) reprezintă personajul ascuns, dar prezent pe fiecare pagină, al acestei cărţi.   Încă din ziua în care am fost vrăjit de elocinţa şi caracterul său şi până în momentul de faţă, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani, mi-am dorit să-mi pot prezenta ideile la fel de bine ca şi el. Cel mai bun profesor dintre cei mai buni, dr. Hendricks mi-a influenţat viaţa într-un mod în care puţini au făcut-o – îmi exprim profunda apreciere faţă de el şi pentru influenţa puternică pe care a avut-o asupra vieţii şi lucrării mele. Mulţumesc, Profesore.   Întotdeauna există, în cazul fiecărui proiect, una sau două persoane care te încurajează la început şi te îndeamnă apoi să continui. Atunci când Cele şapte legi ale învăţării a prins contur, dar s-a lovit de obstacolele inerente oricărui început, bunul meu prieten Pat MacMillan m-a încurajat să nu mă dau bătut.   Creativitatea este foarte preţuită la Walk Thru the Bible [WTB] şi cel mai important departament din Organizaţie care o promovează este Echipa de Cercetare şi Dezvoltare. Creativitatea nelimitată este egalată doar de hotărârea lor neclintită de a îmbunătăţi metodele de predare a Bibliei, materialele şi procesul de pregătire religioasă. Fără sprijinul lui Gordon Wilkinson, Peter Wallace, Randy Drake, Mary Lee Griffith şi al tatălui meu, acest proiect nu ar avut scânteia de creativitate pe care o are.   Datorez mulţumiri Echipei Executive de la WTB. După părerea mea, alvin Edwards este de neegalat ca vicepreşedinte executiv al WTB şi lider al echipei de conducere. Adresez mulţumiri d-lor Richard Waites, Jill Milligan. Greg Freeman, Cathy Ellis. Jim Gabrielsen. John Nill. Dennis Nunn, Jim Heiskell şi Reg Rhodes, pentru că au sprijinit şi mărit sfera de acţiune a WTB.   Corpul profesoral de la Walk Thru the Bible este unul de elită, constituind i exemplu remarcabil de aplicare a principiilor şi metodelor prezentate în această carte. Caracterul şi dăruirea lor pentru Hristos cât şi felul în care comunică reprezintă exemple incredibile atât pentru mine. cât şi pentru cei ce au privilegiul să beneficieze de lucrarea lor. Aducem mulţumiri decanului facultăţii WTB. Phil Tuttle şi colegilor săi – o echipă care se dezvoltă şi progresează în permanenţă – deoarece ne-au oferit exemple vii pentru această carte. Cea mai mare onoare la Facultatea WTB este invitaţia de a preda cele şapte legi ale învăţării – respectivii veterani sunt adevăraţii eroi ai facultăţii. Aduc mulţumiri d-lor Phil Tuttle, Dennis Nunn. John Hoover, Rich eland, Mark Bailey, Larry Dean, Dave Collins şi Bill Marty.   Timp de doi ani, în perioada de cristalizare a proiectului. Jan Kary şi Theresa Burkhardt au organizat în întreaga ţară o serie de conferinţe cu tema cele şapte legi ale învăţării. Am susţinut aceste conferinţe împreună cu bunul meu prieten, Walt Wiley. iar amintirile vremurilor petrecute împreună vor fi întdeauna vii în inima mea. Mulţumesc celor din echipa APL pentru prietenia pe care mi-au arătat-o.   John Hoover este omul din Matei 28:18-20 al WTB. De la început. Domnul 1-a chemat să-şi împlinească misiunea în.toată lumea", iar el a fost credincios acestei însărcinări de-a lungul anilor. Sub conducerea sa plină de ze1, nu numai seminariile Walk Thru the Old and New Testament au tăcut înconjurul lumii, ci şi Cele şapte legi ale învăţării. Mulţumesc, John. pentru că semănat această sămânţă în Australia, Brazilia, Canada, Franţa, Quebecul Francez, Germania. Grecia, Hong Kong, India, Indonezia, Kenya, Coreea, Olanda, Noua Zeelandă, Nigeria, Papua, Noua Guinee, Filipine, Polonia. Rusia/Ucraina, Singapore, Africa de Sud, Spania, Sri Lanka, Suedia, Elveţia, Thailanda, Uganda şi Marea Britanie. În plus. directorii internaţionali ai organizaţiei conduc lucrarea din ţările lor către o mai deplină maturitate spirituală prin misiunile WTB – mulţumesc lui Bryan Greenwood. David Lee, Bob McNaughton, Cliff Keeys. Robert Moon şi Martin Deacon.   

Piatra Lunii de Wilkie Collins THE MOONSTONE     CUPRINS:   Prefaţă.5   PROLOG.11   Luarea cu asalt a oraşului Seringapatam (1799)   Extras dintr-un document de familie.111   PRIMA PERIOADĂ.   Povestea diamantului.   Pierderea diainantului 1848   Întâmplări povestite de Gabriel Betteredge, valetul ladyei Julia Verinder.17   A DOUA PERIOADĂ.   Descoperirea adevărului (1848-1849)   Mai multe povestiri în care se arată cele întâmplate.   Prima povestire scrisă de domnişoara Clack, nepoata răposatului sir John Verinder.162   A doua povestire scrisă de avocatul Mathew Bruff.213   A treia povestire scrisă de domnul Franklin Blake.229   A patra povestire extrasă din jurnalul lui Ezra Jennings.280   A cincea povestire relatată de domnul Franklin Blake.293   A şasea povestire scrisă de sergentul Cuff.305         PROLOG.   LUAREA CU ASALT A ORAŞULUI SERINGAPATAM.   Extras dintr-un document de familie.   I.   Rândurile acestea, scrise în India, se adresează rudelor mele din Anglia. Vreau să explic ce m-a făcut să nu-i întind vărului meu, John Herncastle, o mână prietenească. Tăcerea pe care am păstrat-o în această privinţă a fost rău înţeleasă de unii membri ai familiei mele, la a căror bună părere despre mine ţin nespus de mult. Îi rog din suflet să nu ia nici o hotărâre pripită, până ce nu-mi vor auzi povestea şi declar solemn că voi spune adevărul şi numai adevărul.   Cearta dintre mine şi vărul meu a început în cursul unui eveniment important şi anume, în cursul asaltului dat la 4 mai 1799, sub comanda generalului Baird, asupra oraşului Seringapatam.   Pentru ca să fie totul limpede de la început, se cere să arunc o privire asupra perioadei dinaintea acestei întâmplări. Trebuie să pomenesc şi de legendele răspândite în tabăra noastră, despre aurul şi giuvaerurile din palatul de la Seringapatam.   II.   În una din legende era vorba despre un diamant galben, un vestit giuvaer indian.   Cu veacuri în urmă, această nestemată a fost încrustată în frun-tea Zeului Lunei – divinitate indiană cu patru braţe. Datorită pe de o parte culorii sale, pe de alta credinţei că această culoare se schimbă o dată cu fazele lunei, diamantul căpătă numele sub care era cunoscut în India – numele de Piatra Lunei.   Peripeţiile diamantului galben încep în secolul al XI-lea al erei noastre. Când cuceritorul musulman Mahmud din Ghizni cuceri oraşul sfânt Somnauth şi puse mâna pe toate comorile din vesti-tul templu care dăinuia de veacuri – loc de pelerinaj al hinduşilor şi o adevărată minune a lumii răsăritene – dintre toţi zeii din templu nu putu fi salvat decât Zeul Lunei. Trei brahmani răpiră noaptea statuia care purta în frunte diamantul galben şi o luară cu ei la Benares, al doilea oraş sfânt al Indiei. Statuia fu aşezată pe un altar mare, sub o boltă sprijinită pe pilaştri de aur, într-o sală împodobită cu nestemate. În noaptea când se sfârşi construirea altarului, o divinitate li se arătă în vis brahmanilor, chiar în acei loc.   Ea porunci ca de atunci încolo trei preoţi să străjuiască pe rând Piatra Lunei, zi şi noapte, în veacul veacului. Zeul proroci că acela care va lua piatra cea de mare preţ va avea mult de pătimit. Şi profeţia Zeului fu înscrisă cu litere de aur pe altar.   Veac după veac se scurse şi generaţie după generaţie; urmaşii celor trei brahmani păziră zi şi noapte Piatra Lunei. Trecu veac după veac până când în primii ani ai secolului al XVIII-lea, Aurungzebe, împăratul mogulilor, porunci din nou să fie distruse templele sacre ale lui Brahma. Altarul în care se afla zeul cu patru braţe fu sfărâmat şi un ofiţer superior din armata lui Aurungzebe fură Piatra Lunei.   Neizbutind să recapete prin forţă şi pe faţă giuvaerul pierdut, cei trei preoţi urmăriră pe ascuns furii, ţinându-se de ei pas cu pas. Şi trecu aşa generaţie după generaţie. Piatra Lunei trecu dintr-o mână într-alta, purtându-şi blestemul cu ea. Dar urmaşii celor trei preoţi stăteau într-una de veghe, aşteptând ziua în care piatra nestemată avea să intre din nou în mâinele lor.   În ultimii ani ai secolului al XVIII-lea diamantul ajunsese în stăpânirea lui Tippoo, sultanul Seringapatamului, care-şi împodobise cu el mânerul jungherului. Dar şi atunci – chiar în palatul sultanului – cei trei preoţi vegheau în taină asupra nestematei. În palatul lui Tippoo se bucurau de încrederea sultanului trei ofiţeri necunoscuţi tuturor celorlalţi. Şi mergea vorba că ofiţerii nu erau decât cei trei preoţi travestiţi.   III.   Iată legenda care circula în tabăra noastră, cu privire la Piatra Lunei. Dintre noi toţi, numai vărul meu fu impresionat de ea şi-i dădea crezare. În noaptea dinaintea asaltului asupra oraşului Seringapatam se supără pe mine şi pe ceilalţi, care nu credeam nimic din toată istoria asta. Se lăudă sus şi tare că dacă armata engleză cucereşte cetatea Seringapatam, o să vedem cu toţii diamantul împodobindu-i inelul de pe deget. Drept răspuns noi izbucnirăm în hohote de râs, crezând, în seara aceea, că lucrurile se vor sfârşi aici.   Acum să vă spun însă cum s-a desfăşurat atacul asupra oraşului Seringapatam. Chiar de la început am fost despărţit de vărul meu. Nu l-am văzut la trecerea râului şi nici cât ne-am luptat pentru fiecare palmă de pământ, ca să pătrundem în oraş. Abia spre seară, după căderea oraşului în stăpânirea noastră şi după ce chiar generalul Baird găsise trupul lui Tippoo sub un morman de cadavre, mă întâlnii şi eu cu Herncastle.   Făceam amândoi parte dintr-o grupă trimisă din ordinul generalului să împiedice jaful şi distrugerea care urmară după cucerirea oraşului. Soldaţii noştri ajunseseră până în vistieria palatului şi îşi umpluseră buzunarele cu aur şi bijuterii. Cu vărul meu mă întâlnii în curtea din faţa vistieriei şi ne apucarăm să restabilim ordinea printre soldaţii noştri. După bătălia îngrozitoare în care luptaserăm cu toţii, Herncastle avea o expresie de sălbăticie. Asta i se citea pe faţă şi nu era deci omul potrivit, mă gândeam eu, pentru misiunea care i se încredinţase.   Înlăuntrul vistieriei era o mare neorânduială, dar nu se vedeau urme de violenţă. Soldaţii păreau puşi pe fapte rele. Se auzeau tot felul de glume grosolane. Şi aşa, pe neaşteptate, începu iar povestea diamantului.   — Cine o fi pus mâna pe Piatra Lunei? se întrebau ici-colo oamenii.   Dar jaful nu mai contenea; când înceta într-o parte, începea într-alta. În timp ce mă străduiam zadarnic să pun lucrurile în ordine, auzii din partea cealaltă a curţii un strigăt înfiorător şi mă repezii de îndată într-acolo. Ajungând la o uşă dată de perete, văzui cadavrele a doi ofiţeri indieni de la palat zăcând de-a curmezişul pragului.   Un nou strigăt venind dinăuntru mă hotărî să intru repede în camera care părea să fie o sala de arme. Tocmai atunci, al treilea indian se prăbuşea, rănit de moarte, la picioarele unui bărbat care stătea cu spatele la mine. La intrarea mea, acesta se întoarse şi-l văzui pe John Herncastle ţinând în mână un pumnal mânjit de sânge. Când se întoarse spre mine, pe mânerul jungherului fulgeră strălucirea unei pietre preţioase, ca o pală de flăcări. Indianul atins de aripa morţii arătă cu degetul spre jungherul din mâna lui Herncastle şi spuse pe limba lui:   — Piatra Lunei va trece mai departe blestemul asupra ta şi asupra alor tăi!   După ce rosti aceste cuvinte, indianul căzu fără viaţă la pământ. Înainte de a fi putut face eu ceva, soldaţii care mă urmaseră prin curte se năpustiră şi ei înăuntru. Vărul meu se repezi ca un nebun în faţa lor.

Femeia In Alb de Wilkie Collins Prima epoca.   Povestirea o începe profesorul de desen Walter Hartright, de la Clement's Inn.   I.   Iată o povestire care ne arată cât poate să îndure răbdarea unei femei şi ce poate să înfăptuiască hotărârea unui bărbat.   Dacă te-ai putea bizui pe maşinăria legii pentru a desluşi oricare din cazurile în care există bănuieli şi pentru a conduce orice anchetă doar cu un modest sprijin al acţiunii de ungere pe care o are uleiul banului, atunci întâmplările care umplu aceste pagini ar fi putut să-şi revendice dreptul la atenţia publică într-un tribunal.   Dar Legea mai este încă, în anumite cazuri inevitabile, servitorul tocmit dinainte al celor cu punga plină; şi povestirea rămâne să fie povestită, pentru prima dată, aici. După cum judecătorul ar fi trebuit s-o audă cândva, tot astfel o va auzi cititorul acum. Nici o împrejurare importantă, de la începutul şi până la sfârşitul acestei dezvăluiri, nu va fi relatată din auzite. Când cel care scrie aceste rânduri de introducere (pe nume Walter Hartright) se întâmplă să fie în legătură mai strânsă decât alţii cu întâmplările care urmează să fie relatate, atunci le va descrie el însuşi. Când acestea nu fac parte din propria lui experienţă, el se va retrage din postura de povestitor; sarcina sa va fi continuată, de la punctul de unde a lăsat-o, de alte persoane care pot vorbi despre acele împrejurări datorită celor ştiute de ei” tot atât de limpede şi hotărât precum o făcuse şi el mai înainte.   Şi astfel, povestirea de faţa va fi scrisă de pana mai multor oameni, după cum povestirea unei încălcări a legilor este rostita la tribunal de mai mulţi martori – având acelaşi scop, în ambele cazuri, de a prezenta întotdeauna adevărul în aspectul său cel mai direct şi mai uşor de înţeles, şi de a reconstitui un şir complet de întâmplări, punând persoanele care au fost cel mai strâns legate de ele, în fiecare etapă succesivă, să povestească, cuvânt cu cuvânt, clipele trăite.   Să-l lăsăm pe Walter Hartright, profesor de desen, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, să fie audiat cel dintâi.   Era în ultima zi a lunii iulie. Lunga arşiţă a verii se apropia de sfârşit, iar noi, pelerinii istoviţi ai străzilor Londrei, începeam să ne gândim la umbrele norilor deasupra lanurilor de grâu şi la briza de toamnă de pe ţărmul mării.   În ce priveşte umila-mi persoană, vara care se sfârşea mă lăsa cu sănătatea şubrezită, descurajat şi, ca să spunem adevărul, fără nici o lescaie. În ultimul an nu-mi chivernisisem veniturile cu grija obişnuită şi risipa mă adusese la perspectiva de a-mi petrece toamna, pentru a face economie, între căsuţa mamei din Hampstead şi apartamentul meu din oraş.   Îmi amintesc că seara era liniştită şi înnorată; aerul din Londra era cât se poate de apăsător; freamătul îndepărtat al străzii abia se auzea; pulsul slab al vieţii din mine şi inima viguroasă a oraşului din jurul meu păreau să coboare la unison, din ce în ce mai moleşite, o dată cu soarele ce apunea. Am lăsat cartea pe care o ţineam în mână mai mult visând decât citind şi am ieşit să-caut aerul „răcoros al nopţii din suburbiile Londrei. Era una din cele două seri pe care obişnuia m să le petrec în fiecare săptămână împreună cu mama şi cu sora mea. Aşa că mi-am îndreptat paşii spre nord, către Hampstead.   Întâmplările pe care am să le povestesc mai târziu mă obligă să amintesc aici că tatăl meu murise cu câţiva ani mai înainte de perioada de timp despre care scriu acum; şi că sora mea Sarah şi cu mine eram singurii supravieţuitori ai unei familii de cinci copii. Tata fusese şi el profesor de desen. Datorită strădaniei sale izbutise pe deplin în profesia aleasă, iar grija-i drăgăstoasa de a asigura viitorul celor care depindeau de munca lui îl îmboldise, după căsătorie, ^ să-şi rezerve asigurării existenţei o mai mare parte din venit decât aceea pe care alţi bărbaţi o consideră necesară s-o pună deoparte pentru acest scop. Fiind nespus' de cumpătat şi plin de abnegaţie, mama şi sora mea au rămas, după moartea lui, la fel de independente faţă de lumea dinafară cum fuseseră şi în timpul vieţii lui. Eu i-am călcat cu succes pe urme şi aveam toate motivele sa fiu recunoscător pentru perspectivele ce mă aşteptau în pragul vieţii.   Până să ajung în faţa porţii mamei mele, amurgul liniştit mai tremura încă pe vârfurile cele mai înalte ale bălăriilor şi, la picioarele mele. imaginea Londrei se cufundase în abisul negru al umbrelor nopţii. Abia am atins clopoţelul, când uşa casei s-a şi deschis cu violentă; respectabilul meu prieten italian, profesorul Pesca, a apărut în locul servitoarei şi s-a repezit să mă mtâmpine vesel, cu o stridentă parodie străină suprapusă peste voioşia englezească. *   De dragul lui şi, daţi-mi voie să adaug, chiar şi pentru povestirea mea, profesorul merită cinstea unei prezentări în toată regula, întâmplarea l-a făcut să fie punctul de plecare al straniei povestiri de familie pe care aceste pagini îşi propun să o depene.   L-am cunoscut pe prietenul meu italian întâlnindu-l în câteva case mari, unde preda propria lui limbă, iar eu dădeam lecţii de desen. Tot ce ştiam pe-atunci despre el era că avusese cândva o situaţie la Universitatea din Padova, că părăsise Italia din motive politice (a căror natură refuzase întotdeauna s-o menţioneze cuiva) şi că se stabilise de mulţi ani la Londra, unde ducea o viaţă Respectabilă ca profesor de limbi străine.

Vă scriu acum pentru a treia oară. În caz că nu mă vor lăsa să termin, am ascuns primul bileţel într-un loc pe care-l ştiu doar eu. Dacă vreau, mâine îl pot lua de acolo. E atât de scurt şi când l-am scris eram atât de grăbit, încât nu-l mai înţeleg nici eu. Al doilea, nu cu mult mai bun, vi l-am trimis cu o mesageră pe nume Paula. Fiindcă n-aţi dat semne de viaţă, n-o să mai insist cu alte scrisori fără rost, care vă stârnesc poate mai degrabă împotrivirea. O să vă spun povestea mea de la început şi o să încerc să fiu limpede, căci simt nevoia ca dumneavoastră să mă înţelegeţi şi să mă credeţi. Neliniştea e pricina ştersăturilor. Mă ridic întruna şi-mi apropii urechea de uşă. Poate că vă întrebaţi: „De ce oare Bordenave nu trimite epistola unui avocat?” Pe maestrul Rivaroli l-am văzut numai o dată, dar pe Picardo Grasul (ce să mai spun!) îl cunosc dintotdeauna. Nu-mi inspiră încredere un avocat care pentru pariurile şi aranjamentele lui îl foloseşte pe Grasul. Ori poate vă întrebaţi: „De ce-mi trimite tocmai mie epistola?” Dacă veniţi cu argumentul că nu suntem prieteni, vă dau dreptate, dar puneţi-vă în locul meu, vă rog, şi spuneţi-mi cui aş putea s-o trimit. După ce m-am gândit la toţi amicii – lăsându-l la o parte pe Aldini, pentru că reumatismul îl amorţeşte —, m-am oprit la cel care nu mi-a fost niciodată prieten. Bătrâna Ceferina decretează: „Noi, cei care trăim într-un pasaj, ne aflăm cu locuinţa într-o casă mai mare”. Cu asta vrea să spună că ne cunoaştem cu toţii. Nici nu vă mai amintiţi poate cum a început neînţelegerea. Asfaltul, turnat prin 1951 sau 1952, a ocolit, ţineţi minte, un gard viu şi a deschis pasajul nostru lumii din afară. E curios câtă vreme a trebuit să treacă până ne-am convins de schimbare. Chiar dumneavoastră, într-o duminică pe la ora liturghiei, vă amuzaţi în tihnă de ghiduşiile pe care le făcea pe bicicletă fata băcanului, de parcă ar fi fost în curtea ei, şi v-aţi supărat pe mine că am strigat la ea. Nu vă învinuiesc c-aţi fost mai iute la mânie şi la vorbe de ocară, în loc să vedeţi automobilul care era gata s-o calce. Am rămas privindu-vă năuc, în aşteptarea unei lămuriri. Poate că v-a lipsit curajul să mă opriţi şi să-mi daţi o explicaţie, sau vă veţi fi gândit că lucrul cel mai chibzuit din partea noastră era să ne resemnăm în faţa unei neînţelegeri de atâtea ori reînnoită că începea să se confunde cu destinul. Fiindcă în realitate întâmplarea cu fata băcanului nu era prima, ci doar încă una în plus. De mici, dumneavoastră şi toată gaşca mă urmăreaţi, când vă aduceaţi aminte. Într-o seară, Picardo Grasul, cel mai mare din grup (dacă nu-1 punem la socoteală pe Aldini şchiopul, care făcea pe maestrul de ceremonii şi nu o dată ne-a dus duminica la tribuna Atlantei1), m-a văzut cu cravată pe când mă întorceam de la nunta unchiului meu Miguel şi, sub pretext că-mi aranjează nodul, a fost cât pe-aci să mă sugrume. Altă dată, m-aţi făcut încrezut. V-am iertat, căci mi-a trecut prin cap că mă jigneaţi numai pentru a vă pune la mintea celorlalţi, ştiind bine că în fond era o calomnie. După mulţi ani, un doctor care o îngrijea pe soţia mea mi-a explicat că dumneavoastră şi gaşca nu mă puteaţi înghiţi pentru vila cu grădină cu pietriş colorat şi pentru bătrâna Ceferina, care vedea de mine ca o dădacă şi mă apăra de Picardo. Explicaţiile atât de complicate nu conving. Poate că urmarea cea mai ciudată a neînţelegerii din cauza fetei băcanului a fost părerea pe care mi-am făcut-o atunci, şi de care m-am convins foarte curând, că dumneavoastră şi cu mine ajunseserăm la o învoială ca să păstrăm ceea ce eu am numit distanţa dintre noi. Ajung acum la ziua căsătoriei mele cu Diana. Mă întreb ce veţi fi gândit când aţi primit invitaţia. Aţi crezut poate că era o manevră ca să stric acest pact între bărbaţi. Dimpotrivă, intenţia mea era de a dovedi cel mai mare respect şi consideraţie faţă de neînţelegerea dintre noi. Mai demult, într-o seară, stăteam de vorbă în poarta casei cu Ceferina, care stropea trotuarul, îmi amintesc perfect că aţi trecut prin mijlocul pasajului şi nici măcar nu ne-aţi aruncat o privire. 1 Cunoscută echipă argentiniană de fotbal (N. Tr.). — O s-o duceţi tot aşa într-o ceartă până la Judecata de Apoi? Întrebă Ceferina, cu vocea-i care părea că răsună din cerul gurii. — E destinul. — E pasajul, a răspuns, şi cuvintele ei nu mi s-au şters din minte. Un pasaj e un mic cartier în altul mai mare. În singurătatea noastră cartierul ne însoţeşte, dar prilejuieşte întâlniri neplăcute, care stârnesc ori reînvie duşmănii. Am îndrăznit să-i îndrept greşeala. — Nu chiar duşmănii, i-am spus. Neînţelegeri. Dona Ceferina este o rudă din partea celor din familia Orellana, care a venit din provincie pe vremea când trăiau părinţii mei; când mama a dispărut, nu s-a mai dezlipit de noi, vedea de gospodărie, era dădacă, adevăratul stâlp al casei. În cartier e poreclită „Cacique”1. Ceea ce nu ştie lumea e că această femeie, pentru a nu fi mai prejos decât mulţi dintre aceia care o dispreţuiesc, citise toate cărţile de la chioşcul din Parcul Saavedra şi pe aproape toate cele de la mica şcoală Basilio din Parcul Chas, care îi e mai la îndemână. Ştiu că unii au tot spus că n-am avut noroc în căsnicie. E mai bine ca cei din afară să nu-şi dea cu părerea despre lucruri intime, pentru că 1 Şef de trib, căpetenie (N. Tr.). În general greşesc. Dar încearcă numai să le explici celor din cartier şi din familie că sunt din afară! Firea soţiei mele este mai curând dificilă. Diana nu iartă nici o scăpare, nici măcar n-o concepe, iar dacă vin pe neaşteptate acasă cu un cadou deosebit mă întreabă: „Ca să-ţi iert ce anume?” E cu desăvârşire bănuitoare şi neîncrezătoare. Orice veste bună o întristează, fiind convinsă că pentru a se restabili echilibrul o să vină una rea. Nu voi tăgădui nici că ne-am certat, ea şi cu mine, şi nu doar o dată, iar într-o noapte – mă tem că tot pasajul a auzit larma —, cu intenţia de a pleca de-a binelea de acasă, m-am îndreptat spre Incaş1 s-aştept autobuzul, care a întârziat din fericire, dându-mi timp de gândire. Probabil că multe perechi au parte de astfel de necazuri. E din cauza vieţii moderne, a vitezei. Pot să vă spun însă că pe noi amărăciunile şi neînţelegerile n-au reuşit să ne despartă. Mă uimeşte cât de mult pot urî oamenii compătimirea. Din felul lor de a vorbi ai crede că sunt de fier. Dacă-mi văd soţia necăjită de ceea ce face când îşi iese din fire, simt o adevărată milă pentru ea şi, la rândul ei, soţia mea mă compătimeşte că mă amărăsc din vina ei. Credeţi-mă, oamenii consideră că sunt de fier, dar când îi încearcă o durere, se înmoaie. În această privinţă Ceferina seamănă cu ceilalţi. După părerea ei, mila înseamnă numai slăbiciune şi dispreţ. 1 Prescurtare familiară de la Avenida de los Incas, bulevard din Buenos Aires (N. Tr.). Ceferina, care mă iubeşte ca pe copilul ei, n-a acceptat-o niciodată pe soţia mea. Străduindu-mă să înţeleg această antipatie, am ajuns să bănuiesc că Ceferina ar nutri aceleaşi sentimente faţă de oricare femeie ce s-ar apropia de mine. Când i-am spus ce gândeam, Diana a răspuns: — Ii plătesc cu aceeaşi monedă. Cel mai mult ţin oamenii la duşmăniile pe care le au. Vă mărturisesc că nu o dată m-am simţit părăsit şi singur între aceste două femei, bune în fond. Noroc că mă puteam refugia oricând în atelierul de ceasornicărie. O să vă dau o dovadă că antipatia Ceferinei pentru Diana era, în cadrul familial, un fapt public şi notoriu. Într-o dimineaţă, Ceferina apăru cu ziarul şi ne arătă o notiţă care suna cam aşa: Tragic bal mascat în Paso del Molino1. A avut încredere în costumul de mascaradă de lângă el, socotind că era soţia lui. Era criminala. Eram aşa de irascibili, încât citirea acestei notiţe a fost de ajuns ca să ne luăm la harţă. Diana, n-o să vă vină să credeţi, a considerat că era o aluzie la ea, eu i-am ţinut isonul, iar bătrâna, nebunie curată, a luat aerul cuiva care zice: poftim! De parc-ar fi citit ceva compromiţător pentru soţia mea sau barem pentru breasla nevestelor. Au trecut mai bine de paisprezece ore până să-mi dau seama că pe bărbatul de la bal nu l-a ucis consoarta. N-am vrut să mai lămuresc nimic, de teamă să nu redeschid discuţia. Am învăţat ceva: nu-i adevărat că te faci înţeles vorbind. Vă dau ca exemplu o situaţie ce 1 Cartier din Buenos Aires (N. Tr.). S-a repetat de nenumărate ori. O văd pe soţia mea abătută sau absentă şi, bineînţeles, mă întristez. Mă întreabă imediat: — De ce eşti trist? — Pentru că mi se pare că eşti nemulţumită. — Mi-a trecut. Am chef să-i răspund că mie nu, că nu sunt aşa de schimbător, că nu trec atât de iute de la tristeţe la bucurie. Crezând chiar că mă arăt drăgăstos, adaug: — Dacă vrei să nu mă mâhneşti, nu fi tristă niciodată. De-aţi vedea cum se mai supără! — Atunci ce-mi tot dai zor că-ţi faci griji din pricina mea, îmi strigă de parcă aş fi surd. Ţie nu-ţi pasă ce simt eu. Domnul vrea ca nevastă-sa să se simtă bine ca să-l lase pe el în pace. Îi pasă numai de-ale lui şi nu vrea să fie deranjat. Mai e şi vanitos, pe deasupra. — Nu te înfuria, că-ţi iese un herpes la gură, îi spun, fiindcă se-ntâmplă des să-i apară tot felul de bubiţe care o necăjesc şi o irită. Îmi răspunde: — Ţi-e teamă să nu-l iei şi tu? Nu vă relatez scena asta ca s-o vorbesc de rău pe soţia mea. Poate că o povestesc în defavoarea mea. Când o ascult pe Diana, îi dau dreptate, chiar dacă uneori am îndoieli. Dacă, din întâmplare, ia atunci una din atitudinile ei caracteristice – ghemuită în fotoliu, îmbrăţişându-şi un picior şi sprijinindu-şi faţa de genunchi, cu privirea pierdută în gol – nu mai am nici o îndoială, mă înduioşez şi îi cer iertare. Mă prăpădesc după silueta şi statura ei, după pielea ei trandafirie, părul blond, mâinile fine, mirosul ei şi, mai ales, după ochii ei fără seamăn. O să-mi spuneţi că sunt înrobit; fiecare după cum îi e felul. În cartier le vine uşor să spună despre o doamnă că e leneşă, ori că are o fire supărăcioasă, sau că e plimbăreaţă, dar nu-şi bat capul să cerceteze care-i pricina. Fără îndoială, Diana suferă că n-are copii. Mi-a explicat lucrul ăsta un doctor şi mi l-a confirmat o doctoriţă cât se poate de isteaţă. Când Martincito, băiatul cumnatei mele, un puşti insuportabil, vine să stea câteva zile la noi, Diana se dă în vânt după el, n-o mai recunoşti, e o femeie fericită. Ca pe atâtea femei fără copii, animalele o atrag grozav. Prilejul de a confirma spusele mele s-a ivit acum câtva timp. De când mi-am pierdut slujba la bancă, mă descurc cu atelierul de ceasornicărie. Am învăţat meseria doar de plăcere, aşa cum unii învaţă radiofonia, fotografia sau vreun sport. Nu mă pot plânge că n-am de lucru. Vorba lui don Martin: ca să nu meargă până-n centru, lumea se dă pe mâna ceasornicarului din cartier. Vă povestesc lucrurile aşa cum s-au întâmplat. Pe vremea grevei funcţionarilor de la bancă, Diana s-a lăsat pradă nervilor şi tendinţei ei de nemulţumire generală. În primele zile, faţă de familie şi chiar faţă de vecini şi străini, îmi reproşa o pretinsă lipsă de curaj şi de solidaritate, dar, când m-au închis pentru o zi şi o noapte care mi s-au părut cât un an la comisariatul nr. 1, şi mai ales când m-au dat afară de la bancă, a început să spună că, pentru a scoate castanele din foc cu mâna altuia, şefii s-au bizuit totdeauna pe cei fraieri. A trecut, biata de ea, printr-un moment greu: nu cred că s-ar fi putut găsi pe atunci vreo modalitate de a o linişti. Când am înştiinţat-o că o să mă descurc cu ceasurile, a vrut să lucrez la o mare agenţie de vânzare de automobile uzate, chiar pe bulevardul Lacarra. M-a însoţit să vorbesc cu responsabilul, un tip ce părea obosit, şi cu nişte băietani care, se vedea limpede, erau patronii. Diana s-a supărat de-a binelea că am refuzat să lucrez cu indivizii ăia. Acasă, discuţia a durat o săptămână, până când politia a făcut o percheziţie la sediul ăla din Lacarra şi în ziare au apărut fotografiile responsabilului şi ale băieţilor, care se dovediră a fi o bandă renumită. În tot cazul, soţia mea şi-a păstrat neclintită împotrivirea faţă de ceasornicărie. E mai bine să nu-mi potrivesc lupa la ochi în faţa ei, deoarece gestul ăsta o irită inexplicabil. Îmi amintesc că într-o seară mi-a spus: — N-am ce să fac. Nu pot suferi ceasurile! — Spune-mi de ce. — Pentru că sunt mici şi pline de rotiţe şi de ascunzişuri. Într-o zi o să-mi fac cheful şi o să comit prăpădul secolului, chiar de va trebui să ne mutăm la celălalt capăt al oraşului. I-am zis, ca să-i câştig bunăvoinţa: — Recunoaşte că-ţi plac ceasurile cu cuc. A zâmbit, imaginându-şi desigur căsuţa şi păsăruica şi a răspuns mai bine dispusă: — Aproape niciodată nu-ţi aduc vreun ceas cu cuc. În schimb, vin mereu cu mastodonţii ăştia de pendule. Dăngănitul ăla care mă calcă pe nervi. Aşa cum decretează Ceferina, fiecare-şi are propriile lui criterii şi gusturi. Chiar dacă nu totdeauna le înţelegi, trebuie să le accepţi. — S-a dus vestea că mă pricep la pendule. Mi le aduc chiar din Cartierul Norte. — Să ne mutăm în Cartierul Norte! Am încercat s-o descurajez: — Nu ştii că acolo e centrul pendulelor? I-am zis. — Da, dragă, dar e Cartierul Norte! A răspuns gânditoare. Nu poate tăgădui că are sângele familiei Irala. În „familia regală”, cum le spune Ceferina, toţi se dau în vânt după aparenţe şi după relaţii. Pe mine, ideea de a mă muta m-a contrariat mereu. Sunt legat de casă, de pasaj, de cartier. Acum viaţa m-a învăţat că dragostea pentru lucruri, ca orice iubire neîmpărtăşită, se plăteşte, cu vremea. De ce n-am ascultat rugămintea soţiei mele? Dacă m-aş fi îndepărtat la timp, acum am fi fost liberi. Îmi imaginez cartierul cu ciudă şi cu neîncredere, de parcă şirurile astea de case pe care le cunosc pe de rost s-ar fi prefăcut în zidurile unei temniţe unde soţia mea şi cu mine suntem condamnaţi la o soartă mai rea decât moartea. Până nu demult, trăiam fericiţi; eu m-am încăpăţânat să rămânem acolo şi, vedeţi bine, acum e prea târziu să mai scap. Anul trecut, în august, am cunoscut un anume domn Standle, care dă lecţii de dresaj la şcoala pentru câini de pe strada Estomba. Pun rămăşag că l-aţi zărit nu o dată prin cartier, mereu cu alt câine, care merge atent la comenzi şi nici nu scânceşte de teamă să nu-l supere. Aduceţi-vă aminte: un munte de om în trenci, blond, drept ca o coadă de mătură, pe jumătate pătrăţos din pricina spatelui lat, bărbierit, ochii mărunţi cenuşii, care nu clipesc, vă jur, chiar dacă semenii lui s-ar zvârcoli şi ar urla. În pasaj circulă diferite zvonuri despre tipul ăsta: că a ajuns aici ca îmblânzitor la Sarrasani1, că a fost erou în ultimul război, fabricant de săpunuri din grăsime de la nu ştiu ce fel de oase, şi as neîntrecut în spionaj, care a transmis prin radio, dintr-o vilă din Ramos2, instrucţiuni unei flote de submarine ce se pregătea să invadeze ţara. Mai adăugaţi la toate astea, vă rog, seara în care Aldini s-a ridicat cum a putut de pe banca unde stătea la aer cu câinele lui, ce pare la fel de reumatic şi de bătrân ca şi el, m-a prins de braţ, m-a luat la o parte de 1 Circ din Buenos Aires (N. Tr.). 2 Localitate în apropiere de Buenos Aires (N. Tr.). Parcă ar fi fost lume de faţă, deşi pe trotuar nu eram decât noi şi câinele, şi mi-a şoptit la ureche: — E cavaler teuton. În altă seară, pe când beam mate1, Diana i-a zis Ceferinei: — Pariez că nici nu-şi aminteşte. Arătă cu capul spre mine. Am rămas privind-o cu gura căscată, fiindcă la început nu mi-am adus aminte că duminică era ziua mea de naştere. Diana ţinea cu stricteţe tot felul de zile de nume, aniversări, zile ale mamei, ale bunicului şi ale altora înscrişi în calendar sau cine mai hotărăşte în treaba asta, aşa încât nu tolerează nici o scăpare. Dacă data uitată ar fi chiar ziua ei de nume, sau cea a lui don Martin Irala, socru-meu, ori aniversarea căsătoriei noastre, aş face mai bine să dispar din pasaj, căci n-ar exista iertare pentru mine. — Nu invita decât familia, am implorat-o. La noi, familia e cea a soţiei mele. Cum era vorba de ziua mea de naştere, a cedat în cele din urmă şi am sărbătorit-o în intimitate. Credeţi-mă că mi-a fost greu s-o conving. E tare dornică de petreceri. 1 Varietate de ceai din America Latină, care în Argentina se bea într-o tărtăcuţă dată din mână în mână (N. Tr.). În seara aniversării mele au venit, deci, don Martin, Adriana Măria, cumnată-mea, băiatul ei Martincito şi – în ce calitate, mă întreb? — Neamţul Standle. Pe don Martin l-aţi văzut poate prin grădina casei, cu sapa şi stropitoarea. Îi plac foarte mult florile şi toate soiurile de legume. L-aţi luat de bună seamă drept unul din grădinarii angajaţi cu ziua. Dacă-i aşa, e mai bine ca socru-meu să nu afle. Pe toţi, în familie, îi chinuie trufia sângelui, de când un specialist care dădea consultaţii într-un chioşc din Rural1 le-a povestit că se trag direct dintr-un Irala care a avut o problemă cu indienii. Don Martin e un om bine legat, mai curând scund de statură, chel, cu ochi albaştri, vestit prin izbucnirile temperamentului său coleric. Nici n-a sosit bine că a şi cerut papucii mei de lână. Nu-l pot refuza, credeţi-mă, deoarece au devenit pentru el o a doua natură; când îl văd însă cu papucii mă cuprinde furia. Socotiţi poate că un tip care ia în stăpânire papucii cuiva, chiar numai pentru o clipă, dă o dovadă a unui sentiment de prietenie. Nu aşa stau lucrurile cu don Martfn şi, dacă-mi vorbeşte, face asta ca să se răstească la mine. Trebuie să recunosc că în seara zilei mele de naştere s-a arătat vesel (ca toată lumea, în afară de mine). Din pricina cidrului. Ca să nu mai vorbesc, bineînţeles, de felurile meniului, proaspete, îmbelşugate, de cea mai bună calitate, pregătite ca la carte. Or fi şchiopătând multe la noi, dar nu în ce priveşte mâncarea. 1 Târg din Buenos Aires (N. Tr.). Daţi-mi voie să lămuresc lucrurile aşa cum se cuvine: Diana s-a socotit totdeauna pricepută la bucătărie. Un merit de importanţă recunoscută în căminul nostru. Plăcintele ei umplute cu porumb verde sunt pe bună dreptate vestite în cerc intim şi chiar printre neamuri. Când s-a terminat Buletinul Sportiv, don Martin a închis televizorul. Martincito, care zbiară de parc-ar imita un băiat care zbiară, a pretins să-l deschidă iar. Don Martin, cu un calm de neînchipuit, şi-a scos papucul drept şi i-a ars una. Martincito a urlat, Diana I-a ocrotit, l-a mângâiat: se prăpădeşte după el. Don Martin tună: — La masă, am zis! — Ghiciţi care-i surpriza? Întrebă Diana. Pe dată au fost cuprinşi cu toţii de un entuziasm de nedescris. Pană şi Ceferina, care-i aşa de certăreaţă şi de neînduplecată, a luat parte la această mică reprezentaţie, deloc prefăcută de altfel. Pe lângă bunăvoinţă, Diana pune în munca ei şi mult amor-propriu, aşa încât n-o să admită că plăcintele poate nu-i ies bine sau cad greu la stomac. În casă se aude necontenit bătaia pendulelor ţinute sub observaţie. Pe nimeni nu irită, din câte ştiu, succesiunea sunetelor de pendulă, dese dar armonioase; pe nimeni, în afară de Diana şi de don Martin. Când a bătut un ceas cu cuc, don Martin s-a uitat ţintă la mine şi a strigat: — Să tacă odată pasărea aia, că o să-i rup gâtul. Diana protestă: — Ah, tată! Nici eu nu sufăr ceasurile, dar cele cu cuc sunt într-adevăr simpatice. Nu ţi-ar plăcea să locuieşti în căsuţa lor? Mie da. — Pe mine mă scot cel mai tare din sărite tocmai ceasurile cu cuc, zise don Martin, parcă mai liniştit de spusele Dianei. Ca şi mine, o iubeşte la nebunie. Martincito a mâncat într-un fel cum nu se poate mai scârbos. A lăsat urme prin toată casa cu mâinile lui lipicioase. — Copiii altuia sunt îngeri deghizaţi în diavoli, comentă Ceferina, cu vocea-i nazală. Domnul îi trimite ca să ne-ncerce răbdarea. Mărturisesc că în seara aceea n-am fost vesel nici măcar o clipă. Vreau să spun vesel cu adevărat. Poate că aveam o presimţire, fiindcă de când mă ştiu privesc cu neîncredere aniversările şi sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou. Încerc să ascund asta, ca să nu-i stric soţiei mele petrecerile la care ţine atât de mult, dar îmi fac oricum griji şi n-am nici un chef. Şi nu fără motiv: lucrurile cele mai rele mi s-au întâmplat în aceste ocazii. Să fie limpede că, până de curând, lucrurile cele mai rele au fost certurile cu Diana şi izbucnirile de gelozie pentru vini care n-au existat decât în închipuirea mea. O să-i daţi dreptate soţiei mele: o să ziceţi că sunt foarte preocupat de-ale mele, că nu ostenesc să tot explic ceea ce simt. În scrisoarea pe care v-a adus-o domnişoara Paula nu vă dădeam nici un amănunt. După ce-am citit-o, nu m-a convins nici pe mine. Mi s-a părut deci firesc să nu îmi răspundeţi. În schimb, în relatarea asta vă explic totul, până şi nebuniile mele, ca să vedeţi cum sunt şi să mă cunoaşteţi. Vreau să sper că o să consideraţi că, la urma urmelor, vă puteţi încrede în mine. În seara aceea de aniversare, profesorul Standle a acaparat toată atenţia celor de faţă vorbind despre câini. Era nemaipomenit cum se interesau cei prezenţi nu numai de dresajul câinilor, ci şi de organizarea şcolii. Eu sunt primul – dacă profesorul nu minte – gata să recunosc rezultatele învăţăturii, şi n-o să vă ascund că, vreme de un minut sau două, m-au uimit poveştile astea despre animale. În vreme ce alţii vorbeau despre avantajele şi dezavantajele zgărzii de dresaj, m-am lăsat purtat de fantezie şi m-am întrebat în sinea mea dacă au dreptate cei care socotesc că animalele acestea n-au suflet. Cum spune profesorul, între inteligenţa noastră şi a lor nu e decât o diferenţă de clasă; eu nu sunt convins că această diferenţă există. Unii dintre elevii lui de la şcoală se poartă – dacă mă iau după relatările neamţului – ca nişte fiinţe omeneşti în toată puterea cuvântului. Vocea domnului Standle, un zbârnâit cum nu se poate mai monoton şi mai gra v m-a trezit din visare. Deşi nu înţeleg de ce, vocea aceea nu-mi plăcea. Tipul povestea: — Ii educăm, îi vindem, îi îmbăiem, îi tundem, am organizat chiar cel mai grozav salon de cosmetică pentru câinii de lux. Soţia mea îl întrebă: — Unii îşi aduc câinii la dumneavoastră aşa cum alţii îşi trimit copiii la şcoală? Sărăcuţii de ei, plâng în prima zi? — Şcoala mea formează câini de pază, răspunse grav Standle. — S-o luăm pe îndelete, zise don Martin. Pentru asta nu-i nevoie de multă răbdare. Cu o zgardă şi cu un lanţ, chiar şi pe dumneavoastră vă prefac în câine de pază. — Şcoala face mai mult, replică Standle. Socru-meu, de obicei atât de ursuz, obiecta ca să-şi afirme autoritatea, nu din convingere. În realitate, asculta fermecat şi, când bătea ceasul cu cuc, se prefăcea că nu-l aude. De ce să nu recunosc? Cu toţii sorbeau cuvintele profesorului, în afară de bătrâna Ceferina care, din pricina ciudei mocnite pe care o purta soţiei mele şi familiei ei, se ţinea de-o parte, ascunzându-şi interesul real sub un surâs uşor dispreţuitor. Naiba ştie de ce eu mă simţeam părăsit şi trist. Noroc că Adrianei Măria, cumnată-mea – seamănă cu soţia mea, dar e brunetă – i se făcuse milă de mine şi din când în când mă întreba dacă nu mai vreau cidru. Profesorul povestea mai departe: — Nu-i dăm înapoi stăpânului un simplu animal dresat. Îi înapoiem un tovarăş pe a cărui credinţă se poate bizui. Ascultând chestiile astea plicticoase nu bănuiam nici pe departe consecinţele lor îngrozitoare. Vă asigur că soţiei mele i-au afectat judecata. Nu vreau să par un alarmist: dumneavoastră ştiţi desigur, căci tot pasajul ştie, că încă înainte de căsătorie Diana a fost internată cel puţin în două rânduri. Recunosc că la începutul conversaţiei a abordat subiectul despre câini cu un calm aparent, vorbind încet, mai curând bine, ca cineva care se controlează. — Într-o casă cu grădină, îşi dădu ea cu părerea, gânditoare, e bun un câine. — Neapărat, hotărî neamţul. N-am fost de acord, dar nici nu m-am împotrivit. Mi-e teamă că moderaţia asta a mea a încurajat-o mult pe soţia mea. În sens rău, bineînţeles. Aspecte diferite ale aceluiaşi subiect (câinii, şcoala) au întreţinut conversaţia până foarte târziu. Pe nepusă masă, socru-meu a declarat: — Dacă plec târziu, eu unul nu reuşesc să mai adorm. Dumneavoastră nu vă pasă, mie însă, da. E limpede că pe mine nu mă interesa dacă socru-meu va dormi sau nu, dar m-am apărat cu o tărie incredibilă de această acuzaţie de indiferenţă, pe care am calificat-o în repetate rânduri drept gratuită. Interpretarea pe care Adriana Măria a dat-o protestelor mele m-a făcut să zâmbesc. — Sărmanul sărbătorit! Spuse afectuos. Pică din picioare de somn şi vrea să-l lăsăm în pace. Nu-mi era somn, nu voiam altceva decât să plece, dar mi s-a părut că-i mai bine să nu spun nimic. Deşi conversaţia continua, socoteam plecarea iminentă, fiindcă ne ridicaserăm în picioare. Dar tot au mai zăbovit. Don Martin a trebuit să se ducă la baie şi apoi a răscolit toată casa pentru că nu-şi găsea fularul. Adriana Măria, care se arătase atât de zorită şi, sufocându-se de râs, mă arăta cu degetul şi repeta „Nu mai poate, sărmanul”, începu să-i explice la nesfârşit ceva Ceferinei, care o privea de sus. Dacă nu băgăm de seamă la timp, don Martin era cât pe-aci să plece cu papucii mei. E de prisos să mai spun că puştiul nu s-a oferit să-i aducă bunicului ghetele. După plecarea familiei, profesorul mi-a rezervat o surpriză neplăcută. A intrat în casă cu noi. Vă asigur că în noaptea aceea a început coşmarul pe care-l trăim încă. Profesorul Standle, fără să-i pese de ce credeam eu, îi insufla soţiei mele ideea fixă cu câinii. Eu nu puteam să mă împotrivesc, de teamă ca ea să nu se dea de partea lui şi să-mi poarte pică. Situaţia devenea şi mai greu de suportat, profesorul recurgând la explicaţii anoste, care nu puteau interesa nici o femeie: — Pentru pază, cea mai indicată este căţeaua, afirmă el, de parc-ar fi dezvăluit un adevăr fundamental. Dacă ticăloşii îi aduc celui mai bun câine o căţea în călduri, s-a terminat cu paza. In schimb o căţea e totdeauna la datorie. Nu ştiu de ce cuvintele astea i-au provocat soţiei mele un fel de râs neruşinat, care suna penibil şi nu se mai termina. Am tot conversat despre câini până când tipul – pe la ceasul când te simţi vinovat că mai eşti treaz – spuse că pleacă. Dacă nu m-aş fi opus hotărât, am fi ajuns să-l însoţim până la şcoală. Oricum, a trebuit să-l ducem până la poarta dinspre stradă. Când am reintrat, am găsit casa vraişte, tristă şi duhnind a tutun. Diana s-a lăsat să cadă într-un fotoliu, s-a ghemuit, şi-a înconjurat cu braţele un picior, sprijinindu-şi faţa de genunchi şi a rămas cu privirea pierdută în gol. Văzând-o aşa, mi-am zis, vă jur, că nu puteam trăi fără ea. De asemenea, îmboldit de entuziasm, mi-au încolţit în minte gânduri cu adevărat extraordinare şi mi s-a năzărit să mă întreb: Ce e Diana pentru mine? Sufletul ei? Trupul ei? Mie îmi plac ochii ei, faţa, mâinile, mirosul mâinilor şi părului ei. Gândurile astea, mă asigură Ceferina, atrag pedeapsa cerului. Eu nu cred că mai e pe lume o altă femeie cu minunăţia asta de ochi. Nu mă mai satur să-i admir. Îmi imaginez răsărituri ca nişte peşteri cu apă şi îmi închipui că în adâncul lor o să descopăr adevăratul suflet al Dianei. Un suflet minunat, la fel ca ochii. Chiar Diana m-a smuls din visarea asta când a început să bată câmpii, zicând că o să ne luăm un câine care să ne ţină tovărăşie şi să ne înţeleagă ca un om. Aţi fi zis că ascultaţi un copil. Din păcate, vorbea aşa de iute că, dacă nu mă grăbeam să protestez, afirmaţiile ei se pierdeau în depărtare şi trebuia s-o sâcâi să facă îndată cale întoarsă şi să le discutăm. Pe deasupra, era atât de nervoasă (şi îmi plăcea atât de mult) că, pentru a nu o contraria, de multe ori nu i-am mai deschis ochii. De-aş fi contrariat-o, ar fi fost vai de mine! E foarte aspră când se supără şi vă asigur că nu se potoleşte până nu te târăşti ca un vierme în faţa ei şi nu-i ceri iertare până la istovire. Abia am îndrăznit să observ: — Ceferina spune că animalele au ceva monstruos şi grozav de trist. — Când eram mică, voiam să am o grădină zoologică, răspunse Diana. — Ceferina zice că e posibil ca animalele să fie nişte oameni blestemaţi să nu poată vorbi. Băgaţi de seamă cum e soţia mea. Până şi în nebunia ei se arată ageră şi are răspuns la toate. Mă întrebă: — N-ai auzit ce-a spus profesorul Standle? — Am auzit prea mult. A insistat, fără să se tulbure: — Despre câinii care vorbesc. — Sincer să fiu, n-am dat atenţie prostiei ăsteia. — Tocmai destupai o sticlă cu cidru. A povestit că alt profesor, un compatriot de-al lui, a învăţat un câine să pronunţe trei cuvinte într-o germană perfectă. — Un câine de care rasă? Am întrebat ca prostul. — Îmi amintesc de cuvântul Eberfeld. Nu ştiu să-ţi spun dacă e rasa, ori oraşul unde locuiau, sau numele profesorului. Multe slăbiciuni am avut în noaptea aceea şi încă le mai plătesc. Supărarea m-a ţinut toată noaptea. Am stat de veghe, cu gândul la lucruri triste şi, când am auzit cocoşul pe care Aldini îl ţine în curtea din spate, mi-am zis că a doua zi o să fiu frânt şi o să-mi tremure mâna lucrând la ceasuri. În cele din urmă am adormit, ca să visez că o pierdeam pe Diana, cred că pe Avenida de Mayo, unde ne întâlniserăm cu Aldini, care ne-a zis: „Vă despart pentru o clipă, să-ţi spun un secret fără însemnătate”. Foarte zâmbitor, făcea gestul de a ne despărţi şi începu îndată şi să mă arate cu degetul. Chiar atunci, carnavalul năvăli pe bulevard şi o trase pe Diana. Am văzut-o pierzându-se printre măşti de animale care treceau fără răgaz, cu trupul în dungi colorate, ca la zebre sau vipere şi cu capul de câine cum nu se poate mai neruşinat, făcut din carton pictat. N-o să vă vină să credeţi; încă adormit, m-am întrebat dacă visul acesta era o urmare a celor întâmplate sau o prevestire a ceea ce avea să se întâmple. N-o să mă credeţi nici dacă vă spun că, treaz fiind, coşmarul continua.

Capitolul 1   DACĂ VREŢI ÎNTR-ADEVĂR SĂ AFLAŢI CE S-A ÎNTÎMPLAT, probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întîmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor şi să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― şi, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, şi Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărît unde mă aflu acum, aşa că vine să mă vadă mai la flecare sfîrşit de săptămînă. Cînd m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu maşina. Şi-a cumpărat de curînd un "Jaguar". O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Cînd locuia la părinţi nu era decît un scriitor ca toţi scriitorii. Dacă încă n-aţi auzit de el, să ştiţi c-a scris un volum de nuvele grozave: Peştişorul auriu. Dintre ele, cea mai reuşită e aia care se cheamă tot Peştişorul auriu. O poveste despre un puşti care nu lăsa pe nimeni să se uite la peştişorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sînt filmele. Să n-aud de ele! Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep.[1] Pencey Prep e o şcoală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-aţi auzit de ea. Sau, în orice caz, i-aţi văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentînd un tip straşnic, călare, sărind un obstacol. Ca şi cum la Pencey toată ziua nu s-ar face altceva decît să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, nici acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: "Din 1888, şcoala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară". Asta să i-o spună lui mutu'. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decît la orice altă şcoală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos şi cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Şi aceia probabil că aşa erau cînd au venit la Pencey. Aşadar, totul a început în sîmbăta meciului cu Saxon Hall. La Pencey, considerau meciul cu Saxon Hall drept un eveniment de seamă. Era ultimul meci al anului şi se spunea că, dacă Pencey ar pierde, nu ne-ar mai rămîne altceva de făcut decît să ne sinucidem cu toţii. Îmi amintesc că în după-masa aceea, pe la trei, mă aflam pe vîrful lui Thomsen Hill, lîngă tunul acela caraghios, din timpul Războiului de Independenţă. De acolo se vedea tot terenul, şi echipele care se îmbrînceau şi se cotonogeau[2] de la un capăt la celălalt al gazonului. Tribuna n-o vedeam prea bine, dar auzeam galeria răcnind ― puternic şi susţinut de partea lui Pencey, căci, în afară de mine, toată şcoala se afla acolo, anemic şi fără vlagă de partea lui Saxon Hall, căci echipa lor nu prea aducea popor. La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decît băieţii din ultimul an. Îngrozitoare şcoală, din toate punctele de vedere. Mie unul îmi plac locurile unde mai poţi vedea, măcar din cînd în cînd, cîte o fată, două, chiar dacă n-ar face altceva decît să se scarpine în cot, să-şi sufle nasul sau numai să chicotească ori mai ştiu eu ce. E drept că Selma Thurmer ― fata directorului ― venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stîrnească pasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguţă. A stat odată lîngă mine în autobuz, cînd veneam de la Agerstown, şi am intrat în vorbă cu ea. Mi-a plăcut. Avea nasul mare şi unghiile mîncate pînă-n carne ― aproape că-i dăduse sîngele ― şi purta un sutien d-alea afurisitele căptuşite cu burete, ca s-o facă să pară mai femeie, dar, totuşi, nu se putea să nu-ţi fie milă de ea. Ce-mi plăcea la ea era că nu-ţi scotea ochii cu tat-su, ridicîndu-l în slăvi. Ştia pesemne că-i un ipocrit şi-un pisălog. De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci şi-l urmăream de aici, de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa de scrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarte importantă. Plecasem la New York de dimineaţă ca să ne întîlnim cu echipa şcolii McBurney. Mumai că întîlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele, tot echipamentul şi toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vina mea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul oraşului, ca să ştiu unde coborîm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două şi jumătate în loc să ne întoarcem seara. Şi în tren, la întoarcere, băieţii nu mi-au adresat nici măcar o vorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim. Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă duc să-mi iau rămas bun de la bătrînul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă şi aşa mai departe şi m-am gîndit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte de vacanţa de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, şi un bileţel, în care-mi scrisese c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Ştia că nu mă mai întorc la Pencey. Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanţă, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăţ şi toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenţia să fiu mai silitor ― mai ales la sfîrşit de trimestru, cînd veneau părinţii să discute cu bătrînul Thurmer ― dar fusese în zadar. Aşa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o şcoală cu nivel foarte înalt. Zău că da! Aşadar, cum vă spuneam, era decembrie şi un ger de crăpau pietrele, mai cu seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decît impermeabilul, n-avem mănuşi, n-aveam nimic. Cu o săptămînă înainte îmi furase cineva din cameră paltonul din păr de cămilă cu mănuşile îmblănite în buzunar şi tot restul. Şcoala era plină de hoţi. Erau acolo mulţi băieţi cu părinţi bogaţi, totuşi şcoala era plină de hoţi. O şcoală, cu cît e mai scumpă, cu atît găseşti mai mulţi hoţi în ea, zău, nu glumesc. Stăteam, prin urmare, lîngă tunul ăla nenorocit şi urmăream meciul. Aproape că-mi îngheţase fundul. Şi nici măcar nu eram cine ştie ce atent la meci. Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E drept c-am părăsit multe şcoli şi multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărţirea e tristă sau neplăcută, dar cînd părăsesc un loc vreau să ştiu că plec. Altfel mă simt şi mai rău. Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt că plec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie, fotbal în faţa şcolii cu Robert Tichener şi Paul Campbell. Băieţi de treabă amîndoi, dar mai ales Tichener. Mai era puţin pînă la masa de seară şi începuse să se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare, şi mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Pînă la urmă, însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pe fereastră şi ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Cînd am noroc şi-mi amintesc întîmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec ― cel puţin cu mine aşa se întîmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit de povestea asta, m-am întors şi am luat-o la fugă, coborînd pe versantul celălalt al dealului spre casa bătrînului Spencer. Nu locuia la şcoală. Locuia pe Anthony Wayne Avenue. Am alergat tot drumul pînă la poarta principală a şcolii, unde m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul. Dacă vreţi să ştiţi, îmi pierd foarte repede suflul. Mai întîi pentru că fumez foarte mult ― adică fumam înainte. M-au silit să mă las. Şi pe urmă pentru că în ultimul an am crescut cu vreo şase ţoli şi jumătate. D-asta, aproape c-am dat în tuberculoză şi am venit aici să-mi fac toate analizele alea blestemate şi aşa mai departe. Totuşi, una peste alta, sînt destul de sănătos. După ce mi-am recăpătat suflul, am traversat alergînd şoseaua 204. Era un polei îngrozitor şi a fost cît p-aci să cad. De fapt, nici nu ştiu de ce alergam. Cred c-aveam pur şi simplu chef să alerg. Cînd am trecut drumul, am avut senzaţia că, aşa, parcă dispar. Era o după-masă din acelea demente, cu ger năprasnic şi fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzaţia că dispari. Mamă, ce-am mai apăsat pe sonerie cînd am ajuns la bătrînul Spencer. Îngheţasem pînă-n măduva oaselor. Mă dureau urechile şi abia mai puteam să-mi mişc degetele. "Haideţi, haideţi mai repede, am spus aproape cu voce tare, deschideţi careva uşa!" În cele din urmă, mi-a deschis bătrîna doamnă Spencer. N-aveau servitoare, n-aveau pe nimeni, aşa că întotdeauna deschideau ei. Stăteau cam prost cu banii. ― Holden! a exclamat doamna Spencer. Ce bine-mi pare că te văd! Intră, dragul meu. Trebuie să fii mort de frig. Cred că s-a bucurat cînd m-a văzut. Îi eram simpatic. Cel puţin, aşa mi se părea. Mamă, ce repede am intrat în casă! ― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o. Cum se mai simte domnul Spencer? ― Dă-mi haina, drăguţule, mi-a spus. Nu auzise c-o întrebasem de domnul Spencer. Era cam surdă. Mi-a atîrnat haina în vestiar, şi eu am încercat să-mi netezesc puţin părul cu mîna. De obicei mă tund scurt, aşa ca nu trebuie să mă pieptăn prea des. ― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o din nou, de data asta mai tare, ca să m-audă. ― Foarte bine, Holden, spuse ea, închizînd uşa vestiarului. Dar tu ce mai faci? După felul în care m-a întrebat, mi-am dat imediat seama că bătrînul Spencer îi spusese tot. ― Foarte bine, i-am răspuns. Da' domnul Spencer ce face? I-a trecut gripa? ― Dacă i-a trecut? Doamne, se poartă ca un adevărat... ca un nu ştiu ce...! E în camera lui, dragul meu. Intră la el fără să mai baţi la uşă.   [1] În S.U.A., pe lîngă obişnuitele şcoli medii (high schools), există, pentru pregătirea viitorilor studenţi, instituţii şcolare de tip special numite preparatory schools (şcoli pregătitoare) sau, pe scurt, preps [2] Fotbalul american se deosebeşte de cel practicat la noi; mingea este elipsoidală, iar regulile sînt cam aceleaşi ca la rugbi.