Cărți scriitori străini

Până mai ieri, era foarte bogat şi fericit. Trăia într-un oraş frumos, avea un apartament confortabil, cu trei camere şi maşină, ultimul model. Familia sa - soţia, fiica şi fiul - era fericită şi ducea o viaţă de belşug şi de răsfăţ. Adeseori casa le era plină de oaspeţi, de aceea viaţa i se părea o sărbătoare continuă. Şi-ar fi dorit să poată crede că situaţia aceasta va dăinui veşnic şi că fericirea va fi fără limită. Dar inima sa, care nu cunoştea lipsa şi amarul, era împietrită. Viaţa trăită în belşug i-a dezvoltat în suflet trufia şi mândria. Şi, dacă pentru toţi prietenii familiei uşa casei era mereu deschisă, pentru cea mai scumpă fiinţă de pe pământ, cea care îi dăduse viaţă, mama, această uşă era închisă. Cu doi ani în urmă, el îşi susţinuse cu succes teza de doctorat şi devenise doctor în ştiinţe fizico-matematice. Soţia, de asemenea, ocupa o poziţie înaltă în societate şi nu era departe ziua când şi fiul şi fiica urmau să ocupe şi ei o poziţie demnă în societate. În felul acesta, i se părea că viitorul familiei este asigurat. Dar, acest prea frumos viitor, acoperit cu vălul visurilor şi planurilor, pe neaşteptate a fost împins înapoi de o mână nevăzută şi a fost acoperit cu vălul negru, funerar, al nesiguranţei, al necazului şi al durerii de inimă. Ivan Maximovici, strângând din dinţi până la durere, zăcea pe patul de suferinţă într-un spital. După un accident rutier şi-a dat seama că, pierzându-şi ambele picioare şi mâna dreaptă, ajunsese de-acum un infirm. În aceste clipe, ar fi vrut un singur lucru: să moară, însă continua să trăiască, mai bine zis, să existe. Pe obraji îi curgeau lacrimi. Atunci a intrat în salon, zveltă şi înaltă, asistenta medicală Galea. Împărţindu-le bolnavilor termometrele, Galea s-a apropiat de patul lui şi l-a întrebat: — Ivan Maximovici, de ce plângeţi? — Aşa, Galina. Mi-am amintit şi eu de trecutul meu vesel şi m-am gândit la viitorul întunecat. — Ce-l cu dumneavoastră? Nu disperaţi! Oricât de grea ar părea viaţa, întotdeauna există o soluţie, o ieşire. Aşa va fi şi în cazul dumneavoastră. Vă veţi găsi din nou locul în lume. Căci, slavă Domnului, capul v-a rămas întreg şi nevătămat. În el purtaţi o mulţime de gânduri şi de idei frumoase, care vor aduce societăţii încă mult bine. — Se prea poate să fie aşa, Galea! Îţi mulţumesc pentru cuvintele bune. Regret, dar nu vei înţelege niciodată situaţia mea. Trupul meu nu mai poate fi refăcut: nici picioarele şi nici mâna. Am nevoie de o putere care să-mi aducă înapoi viaţa trupului, care să-mi refacă sufletul şi să-mi readucă speranţa şi credinţa. Nu, tu nu poţi înţelege aceasta. În salon toţi tăceau. Galea nu ştia ce să-l răspundă. Ivan Maximovici a întrerupt primul liniştea: — Galea, soţia şi copiii n-au venit ieri? — Au venit, dar în timpul acela dormeaţi şi nu v-am trezit. — Să mă trezeşti dacă vin şi azi! Sau să aştepte până mă voi trezi. — Bine. Galea a ieşit din salon, s-a aşezat la masa de lucru şi încă mult timp nu a putut să scape de gândurile triste. . Ieri, soţia lui Ivan Maximovici venise la chirurg. Tocmai atunci, Galina a intrat cu treburi în cabinet şi, fără să vrea, a fost martoră la discuţie. Şi azi aude clar cuvintele soţiei lui Ivan Maximovici: — Andrei Mihailovici, înţelegeţi-mă. Eu nu-l pot lua acasă, lucrez de dimineaţă până seara. Nimeni nu rămâne acasă toată ziua. Şi-apoi, eu nu ştiu ce să fac cu el. Îmi provoacă repulsie. De şase luni, de când stă în spital, am cântărit totul şi am hotărât să divorţez. Nici copiii nu acceptă ca el, fiind în halul acesta, să stea cu noi. Va fi pentru toţi o povară. — Regret, dar iubirea pe care aţi avut-o v-a ajuns numai pentru zilele bune din viaţa conjugală şi s-a terminat brusc la prima încercare a vieţii? Îmi pare foarte rău. Dacă-l veţi părăsi, e posibil să moară. — Aceasta este cea mai bună ieşire din situaţie pentru noi. Sunt sigură că nu mă înţelegeţi. Probabil că mă condamnaţi. Dar nu pot altfel. — Şi totuşi, ce să facem noi? Cum să-l aducem la cunoştinţă decizia dumneavoastră? — Deocamdată nu-l spuneţi nimic. Lăsaţi-l să mai stea în spital vreo lună. Ştiţi, doctore, Ivan Maximovici are mamă. Ea stă singură, dar aflând despre tragedie, cred că va accepta să-şi consacre ultimele zile fiului ei, dându-l ajutor şi îngrijindu-l cu iubire şi gingăşie. Cred că nu va refuza. Îi este mamă doar. — Bine, mergeţi şi hotărâţi cum doriţi, dar nu uitaţi că a trăi o viaţă nu înseamnă a trece peste un drum. Să nu se întoarcă hotărârea aceasta cumva împotriva dumneavoastră. Foarte rece, chirurgul şi-a luat rămas bun de la ea şi, când s-a închis uşa, s-a adresat asistentei Galea: — Galina, eşti de gardă ziua. Ai grijă ca aceste rude fără inimă să nu-l deranjeze pe bolnav fără aprobarea ta. — Am înţeles, a răspuns Galina şi a ieşit, având pe inimă o piatră grea. Îi venea foarte greu să-şi amintească cuvintele lui Ivan Maximovici: „Olga şi copiii au venit ieri?" Ea i-a răspuns că au venit, dar, temându-se să nu-l provoace durere, n-a putut să-l spună adevărul despre scopul pentru care au venit. Ce a zis el mai apoi? „Trezeşte-mă dacă vor veni azi! Sau să aştepte până mă voi trezi. " Ce groaznic! Probabil nu vor mai veni la el niciodată, se gândi Galina. S-a ridicat brusc de pe scaun şi s-a dus la medic. Chirurgul stătea la masa de lucru, afundat şi el în gânduri sumbre. Multe şi diverse probleme a avut omul acesta cu pacienţii în toată viaţa lui profesională, dar un caz ca acela al lui Ivan Maximovici n-a avut. Nu-şi putea imagina cam ce ar trebui să facă într-o asemenea situaţie. La apariţia Galinei, medicul a ridicat maşinal capul şi a zis: — Aşază-te! Galea se aşeză. I se păru că ambii cugetă la unul şi acelaşi lucru. Dar nu ştiau nici unul, nici altul de unde să înceapă vorba. Deodată Galea a întrebat: — Andrei Mihailovici, ce vom face totuşi cu Ivan Maximovici? O să mai stea la noi o lună, dar pe urmă? — Pe urmă o vom înştiinţa pe mama lui. Conversaţia le-a fost întreruptă, deoarece au fost chemaţi la un bolnav. Zilele lui Ivan Maximovici erau sumbre şi monotone. A trecut o săptămână. Galina, primind corespondenţa, a pus deoparte scrisoarea adresată lui Ivan Maximovici. Apoi, a repartizat scrisorile celorlalţi bolnavi şi, când se pregătea să iasă din salon, a auzit vocea lui Ivan Maximovici: — Galina, au venit ai mei? — Nu, dar au telefonat şi au transmis că tocmai acum copiii sunt în sesiune, iar Olga Mihailovna e plecată în delegaţie şi v-au rugat să nu vă neliniştiţi. Au spus că vă vor scrie o scrisoare. — Aştept. Galina a luat scrisoarea pusă deoparte şi s-a dus la chirurg. Au citit-o împreună şi s-au indignat, dar n-aveau nici o putere. Au hotărât ca, deocamdată, să nu vorbească despre aceasta. Galea tocmai pleca de la serviciu, când chirurgul a chemat-o: — Galina, te rog să mai rămâi peste program şi să vorbeşti cu Ivan Mihailovici despre mama dumnealui. Întreabă-l în ce relaţii sunt şi unde locuieşte bătrâna. — Bine. După ce şi-a dat în primire serviciul, Galina a luat un scaun cu rotile şi a intrat în salon. — Ivan Maximovici, afară e deja primăvară, totul a înflorit în jur. Să mergem la o mică plimbare, vom admira pomii înfloriţi. — Galina, du-te acasă! Ai obosit toată ziua, nu te mai necăji şi cu mine! — Stau cu mama, încă nu am familia mea. N-am de ce să mă grăbesc. Şi vocaţia mea este să-l ajut pe oameni. Vreau să fac ceva plăcut pentru dumneavoastră astăzi. Fiica dumneavoastră nu poate să vă plimbe, pentru că e foarte ocupată, iar eu, dacă-mi permiteţi, am s-o înlocuiesc astăzi. Când Galina a împins căruciorul prin curtea spitalului, Ivan Maximovici a zâmbit, privind atent natura trezită la viaţă. Şi el dorea să trăiască. A privit-o cu recunoştinţă pe Galina, care se aşezase pe o bancă. Între ei, s-a înfiripat cumva, o conversaţie. — Ivan Maximovici, povestiţi-mi despre copilărie, despre părinţii dumneavoastră, l-a rugat Galea. — Nu cred că ar fi ceva interesant pentru tine. — Ba, dimpotrivă. Îmi place foarte mult să ascult istoriile din vieţile pacienţilor. Sunt diferite, dar toate mă îmbogăţesc spiritual. Ivan Maximovici a tăcut un timp, după care a început să povestească. Destăinuirea - Tatăl meu a murit când am împlinit şase ani. Mama nu s-a mai căsătorit niciodată. Şi-a consacrat întreaga viaţă mie. Ziua lucra ca secretară-dactilografă, iar seara, ca să nu duc lipsă de nimic, spăla albiturile la un salon de coafură. Deşi era foarte ocupată, întotdeauna găsea timp pentru mine. Eram mereu curat şi sătul. De două ori pe săptămână, ne plimbam amândoi prin parc. Îmi povestea istorii captivante. Mai mult ca orice pe lume, mama dorea să devin om, om adevărat, după cum îmi spunea adesea. Credea în Dumnezeu şi, o dată pe săptămână, mergea la biserică la serviciul religios. Adesea îmi vorbea despre Dumnezeu şi despre Isus Hristos, care a salvat omenirea, jertfindu-Se pe Golgota. În copilărie, îmi plăcea să ascult asemenea povestiri. — Ivan Maximovici, dar mai ţineţi minte vreo istorioară despre Isus Hristos? — Bineînţeles. Este demonstrat că ceea ce-l înveţi pe copil în fragedă copilărie ţine minte toată viaţa. — Povestiţi-mi ceva. — Mi-e frică să nu greşesc. Eu n-aş putea povesti aşa cum ar face-o mama mea. În copilărie îmi plăcea mult să ascult poveşti despre viaţa lui Isus. De fapt, am crescut cu povestirile acelea ale mamei. Când am absolvit zece clase cu medalia de aur, mama a fost bucuroasă până la lacrimi. Repeta întruna: „Nu m-am trudit zadarnic. Învaţă, fecioraşule, mai departe. Voi face tot ce depinde de mine, pentru ca să devii om". În ziua aceea, când, după absolvirea Facultăţii de Fizică şi Matematică, am susţinut teza de licenţă, mama mă aştepta în parc, pe o bancă. Am ieşit din universitate împreună cu aleasa mea Olea. Ea era anul trei la institutul pedagogic. Eram veseli şi bine dispuşi. Ne ţineam de mână, iar Olea ciripea ca o păsărică. Nici n-am observat-o pe mama care ne venea în întâmpinare. Când a apărut ca din pământ alături de noi, am exclamat uimit: — Mamă, eşti aici! Mi-am susţinut teza! — Mă bucur mult pentru tine, fiule. — Mamă, ea este Olea. — Bună ziua, Olguţa. Mă numesc Ana Mihailovna, spuse mama şi, cu multă sfială, îi întinse mâna. Luându-şi rămas bun de la noi, mama zise: — Eu trebuie să plec, dar tu, Olea, vino pe la noi. Voi fi bucuroasă. Mama plecă. Eu şi Olea, ţinându-ne de mână ca doi copii, ne-am mai plimbat încă mult timp. Obosiţi, ne-am aşezat pe o bancă. Olea a zis aşa, dintr-o dată: — Nu ştiu de ce mă tem de mama ta. M-a jenat privirea ei pătrunzătoare. — Ţi s-a părut. Crede-mă, ai s-o îndrăgeşti. — Nu ştiu dacă o voi putea iubi. Numai o singură mamă există pe lume - cea care te-a născut. Nu mi-a plăcut că, într-o zi aşa de deosebită, discuţia cu Olea a căpătat un ton atât de neplăcut. Şi am trecut la altă temă. Seara, când ne luam rămas bun, Olea mi-a zise: — Uită ce am spus. Pur şi simplu, din interiorul meu a vorbit gelozia faţă de mama ta. Mă duceam acasă bucuros că Olea şi-a schimbat părerea despre mama mea. Între timp, mama mă aştepta acasă. Pe masa acoperită cu o frumoasă faţă de masă, mă aştepta o splendoare de plăcintă. Am băut ceai cu dulceaţa noastră preferată şi am discutat mult, câte-n lună şi-n stele. Aveam o senzaţie de bine, de pace, căldură şi confort. Peste un an m-am căsătorit cu Olea. Înainte de aceasta, i-am pus mamei întrebarea dacă-l place Olea. Ea mi-a răspuns: — Tu ai să trăieşti cu ea. Mi se pare cam alintată şi iubitoare de sine şi îţi va fi greu să trăieşti cu ea. — Mămico, e bună, foarte bună, am răspuns eu, pur şi simplu tu n-o cunoşti. Vei trăi cu noi şi vei vedea. — Aşa să fie, fecioraşule, zise ea oftând. Domnul să vă binecuvânteze. — Dacă există, ne va binecuvânta, am răspuns eu glumind. — Nu glumi pe seama lui Dumnezeu, fecioraşule. Cu aceasta mult mă întristezi. — Iartă-mă, mamă, nu mai fac. Chiar îndată, după căsătorie, am avut o conversaţie neplăcută cu Olea. N-o recunoşteam. Ea pur şi simplu striga: „N-am nevoie de mama ta!". Tăceam şi credeam că toate se vor aşeza la locul lor cu timpul. Mă chinuia conştiinţa, când mă gândeam ce-l voi spune mamei. Ea aştepta invitaţia, după cum ne-am înţeles, de a sta împreună cu noi. Nu demult primisem un apartament, în care era prevăzută şi suprafaţa de locuit pentru mama, deoarece ea îşi dăduse apartamentul autorităţilor locale, având în vedere că vom sta împreună. Credea că totul e gata pentru mutarea ei la noi. Ştiind că mama aşteaptă s-o luăm, m-am dus la ea. Deschizând uşa, am observat că lucrurile erau deja împachetate. Mama, bucuroasă, m-a întâmpinat cu cuvintele: — Ai venit? Azi ne mutăm? Nu ştiam ce să-l spun. Sfiindu-mă, cu greu am rupt cuvintele: — Olea e împotriva mutării tale la noi. Nu ştiu ce să fac. Să schimb iarăşi apartamentul? Ce mă sfătuieşti tu? Pentru o clipă, mama s-a schimbat la faţă, apoi a spus veselă: — Trăiţi în pace, fecioraşule! Eu n-am să vă împiedic. Îmi voi găsi apartament, dar acesta lasă să-ţi rămână ţie. — Mulţumesc, mămică! Eşti cea mai bună mamă de pe lume. Pentru apartamentul tău eu voi plăti. — Ce spui, fecioraşule? Am cu ce achita! Primesc pensie şi apoi mai lucrez încă. Nu te nelinişti! M-am aşezat pe taburet. Mi se părea că am venit acasă şi nu aş mai fi plecat nicăieri. Aveam dorinţa să stau acasă. Mama s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe cap şi m-a invitat să bem ceai. În timp ce beam ceaiul, m-a întrebat despre serviciul meu, despre planuri. I-am povestit tot. Era deja târziu când mi-am luat rămas bun. Mama s-a apropiat de mine şi m-a sărutat pe frunte. În ochi i-au sclipit lacrimi. — Mamă, plângi? — Nu, fiule, pur şi simplu mi s-a părut că eşti micuţ, fără ajutor şi aş vrea să-ţi las ca moştenire dorinţa mea de vis: oricât de mult te-ai ridica în viaţă, să rămâi om. Domnul să te binecuvânteze. — Mamă, parcă îţi iei adio. — Nu, fecioraşule, du-te, Olea te aşteaptă. Transmite-l salutări. Am sărutat-o pe mama şi am plecat. Olea nu dormea, aştepta. Nici n-am reuşit să sun, că uşa s-a deschis şi Olea a întrebat: — Ei, cum a fost? — Mama ţi-a transmis salutări. — Ce rost au salutările, zise ea nervoasă. Ce aţi hotărât? — Mama a renunţat la apartament în folosul nostru şi a spus că îşi va căuta locuinţă. Doreşte ca noi să fim fericiţi. — Bravo mamei tale. Am ştiut eu că Ana Mihailovna e un om cu inimă mare. Olea s-a înviorat, iar mie mi s-a pus o piatră pe suflet. Parcă din depărtare auzeam vocea mamei: „Visul meu, fecioraşule, este ca oricât te-ai ridica în viitor, să rămâi om". Şi m-am gândit: Chiar acum sunt un om de nimic! Odată, când am venit seara acasă, Olea m-a anunţat: — A venit o scrisoare de la mama ta. Ana Mihailovna e în orăşelul N. la soră-sa. Stau împreună, se simt bine. Eram şocat. Mama a plecat deci?! Iarăşi am simţit greutatea aceea pe suflet. Probabil a plecat din cauza mea, ca să nu-mi amintească de singurătatea ei. Ni s-a născut o fiică. Am anunţat-o pe mama despre aceasta, prin telegramă. Ea ne-a felicitat şi peste o vreme ne-a trimis cadouri pentru fetiţă. Pe urmă, ni s-a născut fiul. Iarăşi am anunţat-o prin telegramă. Şi din nou am primit felicitări şi cadouri, de-acum pentru băiat. Odată, Olea m-a întâmpinat în prag cu o faţă nemulţumită şi mi-a spus: — Scrisoare de la mama ta. Vine să-şi vadă nepoţii fără să-şi fi cerut voie. Vine şi mama mea şi nu ştiu dacă este bine să fie împreună. Ce zici? Poate trimitem telegramă să mai zăbovească. — Lasă să mai aştepte a ta, ea vine des pe la noi, pe când a mea nu a fost de cinci ani şi nici măcar nu şi-a văzut nepoţii. Olea, fii om, i-am zis. — Bine, a răspuns ea bosumflată. A doua zi, m-am dus s-o întâmpin pe mama. Ea a ieşit din vagon radioasă şi s-a bucurat atât de mult că mă vede. Am alergat spre ea şi mama, îmbrăţişându-mă, a plâns în tăcere. Apoi, îndreptându-se, a zis: „Să mergem!" Ne-am îndreptat spre casă cu maşina mea cea nouă. În prag ne-au întâmpinat copiii, iar fiul meu a întrebat: — Tăticule, cine e asta? — Este bunica voastră, Ana. — A noastră? Dar de ce n-o cunoaştem? A zis Igor. Bunica s-a apropiat şi-a îmbrăţişat nepoţii şi peste o oră erau deja prieteni. Olea a venit târziu. A salutat rece. A pregătit cina, apoi ne-a chemat. Mama, stând la masă, ne-a întrebat despre lucru, despre treburi. Eu răspundeam. Olea tăcea. — Bunică, rămâi să stai cu noi! A zis Igor. — Rămâi, rămâi! Întărea Oxana. — Mulţumesc pentru invitaţie. Vă invit şi eu la mine, împreună cu mămica, cu tăticu. Veniţi. Dar mâine, copilaşi, plec. Sunt în trecere pe la voi. Şi m-am gândit să intru să fac cunoştinţă cu nepoţii. — Noi venim, venim, dar nu pleca! A doua zi mama se pregătea de plecare. M-am apropiat de ea şi, cu o voce rugătoare, i-am zis: — Mămico, mai rămâi măcar câteva zile. — Nu pot, fecioraşule. Eu sunt în trecere. Pe urmă. Altă dată. Am petrecut-o la gară. M-a sărutat şi mi-a zis: — Fecioraşule, măcar din timp în timp, scrie-mi. Am îmbătrânit şi mi-e tare urât fără tine. — Bine, mămico, i-am făgăduit, îţi voi scrie. Ne-am luat rămas bun şi într-adevăr îi scriam din când în când câte o scrisorică. Pe urmă m-am adâncit în lucru şi peste patru ani am anunţat-o că fiul ei este doctor în ştiinţe fizico-matematice. În loc de telegramă, a venit mama. A intrat în apartament, fiind parcă îngrijorată de ceva. Văzând-o, am strigat: — Mamă, tu eşti? Adia a ceva drag şi scump de la ea. M-am repezit, am cuprins-o în braţe şi am sărutat-o. — Da, fecioraşule, eu sunt. — Numai că nu aţi venit la timpul potrivit, Ana Mihailovna, spuse Olea. — Ba nu, a venit tocmai la timp, am replicat eu, cu reproş. — Deseară avem oaspeţi de vază şi n-am vrea ca prezenţa dumneavoastră să ne strice serată. Doar nu veţi putea nega că sunteţi credincioasă şi aceasta ne va produce disconfort. — Nu te deranja, Olea, plec degrabă. Am venit să-l felicit pe fiul meu şi să-l povestesc ce am visat. Visul acesta mi-a neliniştit inima şi de aceea m-am grăbit să vin la voi. Aici Ivan Maximovici a tăcut, parcă amintindu-şi ceva. — Ivan Maximovici, povestiţi-mi visul mamei dumneavoastră, îl rugă Galea. — Deja e timpul să pleci acasă, Galea, nu să stai atât cu mine. — Serios, vreau să aflu. Ce a visat ea totuşi? Vă rog, povestiţi-mi. — Bine, dacă doreşti. Iată ce mi-a povestit în seara aceea mama: — Cu o zi înainte de telegramă, am visat ceva urât de tot, un coşmar adevărat. Îngerii au anunţat a doua venire a lui Isus Hristos şi eu am alergat cu mare bucurie să-L întâmpin. L-am văzut pe Isus strălucitor, pe nori albi ca de zăpadă. Ţinea o secere ascuţită în mână. Eu am strigat: „Iată Dumnezeul nostru, să ne bucurăm şi să ne veselim de venirea Lui!" Şi deodată am observat că nu erai alături de mine. Am început să te strig: „Vanecica! Vanecica!" Priveliştea venirii lui Hristos a fost înlocuită de alta: ardea lumea noastră păcătoasă, ardeau oamenii, într-un iaz mare de foc în care s-a transformat Pământul. Printre cei ce ardeau, te-am văzut şi pe tine. Am strigat fără să mai ştiu de mine: „Fecioraşule, salvează-te!" Tu ai răspuns: „E prea târziu!" Pe urmă ai început să mă blestemi cu cuvinte groaznice: „De ce lucrai zi şi noapte? Credeai că mi-ai creat o viaţă fără griji în tinereţe şi în copilărie? M-ai ajutat să mă ridic în societate şi astfel mi-ai asigurat iazul de foc! Pier! Pier! Strigai tu şi pe tine te blestem, tu eşti de vină că pier!" Când m-am sculat dimineaţa, am hotărât în modul cel mai serios să vin aici şi să-ţi vorbesc despre Planul de Mântuire şi să te îndemn la pocăinţă. — Asta ne mai lipsea, se indignă revoltată Olea. — Olea şi pe tine te implor, caută calea mântuirii. Cât nu-l târziu, răspunse mama. — Niciodată nu va fi aşa ceva! Strigă Olea cu trufie. În clipa aceea mi-a fost milă de mama. Am cuprins-o şi i-am zis: — Mamă, este doar un vis, te rog, nu încerca să-mi tulburi sufletul. Nu doresc să vorbesc despre aceasta. Mergi la tanti Sonea acuma, vei dormi la ea, iar mâine revino la noi. Mama exclamă: — Nu, copii, nu vă deranjaţi pentru persoana mea. Am dorit să vă povestesc despre marele Plan al Mântuirii, de răscumpărarea omenirii, dar o dată ce nu voiţi să ascultaţi, voi pleca chiar acum. Te felicit, fecioraşule, ai mai cucerit o înălţime. Fii un om adevărat! Iată cadoul meu! Şi spunând aşa, mi-a dăruit un frumos stilou cu peniţă de aur. Am sărutat-o şi, în şoaptă, i-am spus la ureche: — Pentru toate ţie îţi mulţumesc, mamă. Olea s-a apropiat, de asemenea a sărutat-o şi i-a zis: — Vă mulţumim, Ana Mihailovna, pentru toate, fiţi fericită! La revedere! Mama, îngrijorată, s-a pregătit să plece şi a ieşit în grabă. Am vrut s-o petrec până la scară, dar Olea a trântit uşa în faţa mea. M-am aruncat asupra Olei: — Totdeauna te porţi urât cu mama! Dacă mă iubeşti, de ce urăşti ce mi-e scump mie? Eram enervat, dar m-am reţinut, pentru a nu aprinde cearta. Am alergat la fereastră. Mama, mult aplecată, mergea pe trotuar. Mi se părea că suspină. În acest moment, Olea s-a apropiat şi mi-a zis linguşitor: — Nu te gândi la nimic rău. Regret. Dacă ar fi venit măcar cu o zi mai târziu asta nu s-ar fi întâmplat! Azi avem atâtea treburi, dar ea cu visul ei. Şi chiar atunci, a râs veselă şi a zis: — Să mergem, Vanecica, după cumpărături, timpul nu aşteaptă. M-am trezit ca dintr-un coşmar şi am mers după soţie, ca să aducem comenzile de la magazine, căci veneau oaspeţii. Cu timpul, toate s-au uitat. Au trecut zile, luni, ani. Noi ne-am scufundat în viaţă, în treburi. M-am deprins cu familia aşa cum era ea: soţie frumoasă şi copii educaţi bine. De atunci au trecut zece ani. O dată pe an îi scriam mamei o felicitare de Anul Nou şi primeam răspuns de la ea. Dar acum, iată, am ajuns infirm, nu mai am picioare, nu mai am mâna dreaptă şi mă gândesc deseori la mama. Am nevoie de ea foarte mult, aş vrea să mă destăinuiesc şi să-l cer iertare pentru tot trecutul. Este mama mea! De la mângâierea ei mi s-ar face mai uşor şi, ca în copilărie, aş recăpăta pacea. Galea, acuma dumneavoastră ştiţi totul despre viaţa mea. Acum, în faţa dumneavoastră, stă un om cu suflet de nimic şi neînsemnat. Galina tăcea. Era surprinsă de ceea ce auzise. Acum îi devenea clară purtarea soţiei şi a copiilor omului din faţa ei. A spus încet: — Ivan Maximovici, aveţi nevoie să vă întâlniţi cu mama dumneavoastră. Daţi-mi adresa, eu îi voi scrie, dacă dumneavoastră nu o puteţi face. — Galea, spuneţi-mi adevărul şi numai adevărul, e drept că soţia mea m-a părăsit? Se făcu linişte, linişte de tot, încât se auzea greieraşul care cânta departe. Galea răspunse: — V-a trimis o scrisoare. — Duceţi-mă în salon şi aduceţi-mi scrisoarea. Galina s-a cutremurat. — Nu vă temeţi, Galea! Eu m-am pregătit pentru orice lovitură în viaţă, cunoscându-mi soţia. Tot ce a scris rău în scrisoare, am citit deja din comportamentul ei de mai înainte. Am simţit eu că nu mai am nici familie, nici casă şi am rămas singur. Nu te deranja, nu voi păţi nimic, iar dacă va trebui să-l scriu mamei scrisoare, o voi scrie singur, bineînţeles cu ajutorul dumneavoastră. Galea l-a dus în salon, a luat scrisoarea şi i-a adus-o. La plecare, i-a spus: — Ivan Maximovici, fiţi curajos şi pregătit pentru aspra şi neaşteptata lovitură a sorţii! — Eu m-am pregătit pentru orice. Mă voi strădui să-l semăn mamei. Pe ea nu au doborât-o loviturile sorţii, măcar că le-a primit de la cel mai iubit om de pe pământ - fiul ei. — Noapte bună, a spus Galina şi a închis încet uşa salonului după ea. La început voise să plece acasă, dar pe urmă se hotărî să rămână la spital, nu cumva să fie nevoie de ajutorul ei. Noaptea a trecut. Dimineaţa, Galina a intrat în salon. Ivan Maximovici dormea liniştit. Scrisoarea stătea pe pieptul lui. Galea luă scrisoarea şi o puse în plic. Ce s-a petrecut în noaptea aceea? Ivan Maximovici a citit scrisoarea. Pe urmă a mai citit iar şi iar, de câteva ori. Nu putea crede nicidecum că Olea şi copiii l-au părăsit în cele mai grele clipe din viaţă, lăsându-l singur. Simţea cum i se frânge inima de dor. Ar fi vrut să strige de durere. Asta era. Rămăsese singur, inutil, nimeni n-avea nevoie de el. „Oare chiar niciodată Olea nu m-a iubit? Oare chiar numai de poziţia mea socială şi de mijloacele mele a avut nevoie? Am trăit douăzeci şi cinci de ani împreună şi în clipele celei mai grele încercări să mă părăsească?! E drept că eu am cincizeci de ani şi sunt infirm, iar ea are patruzeci şi cinci de ani şi încă e frumoasă. Dar copiii? Ah, copiii, copiii. " Aşa cugeta el noaptea şi iarăşi lua scrisoarea, recitind-o o dată şi încă o dată: Vanea, îţi scriu scrisoarea aceasta şi plâng, dar nu pot face nimic cu mine. Mă vei acuza, dar nu am nici o putere. Semeni mult cu mama ta la caracter. Ea este răbdătoare, puternică spiritual şi întotdeauna răbda ofensele tăcând. Eu am schimbat apartamentul şi plec împreună cu copii în oraşul M. Cred că trebuie să divorţăm şi sper că nu-mi vei pune piedici. Aşa va fi mai bine. Ştiu că îţi va fi greu să treci peste toate astea, dar nu uita că ai mamă. Ea te iubeşte şi în clipele grele nu te va părăsi, nu vei rămâne singur. Iartă-ne pe toţi! Nu mă blestema! Nu te mai gândi la noi! S-a întâmplat ceva ireparabil. Iartă-mă, Vanea! Olea şi copiii. El se gândi: Olea şi copiii! Iată şi ultima înştiinţare că am avut soţie şi copii, familie. Nu-s copiii şi nu-l Olea. Toată viaţa m-a aţâţat împotriva mamei. Eu am fost cel mai nerecunoscător fiu de pe lume. A venit timpul să-mi întoarcă spatele şi mie copiii mei, cum i-am făcut şi eu mamei mele. Nu în zadar se spune: „Ce semeni, aceea vei secera". Iar acum Olea scrie: „Tu ai o mamă care te iubeşte". Olea, Olea, cum de îndrăzneşti tu să-mi aminteşti de mama? Iar eu, orbit fiind de iubire pentru tine, mi-am îngăduit să ofensez cea mai scumpă şi dragă fiinţă - sărmana mea mamă! Da. Mi-a rămas doar mama mea, aici ai dreptate. Mama care m-a crescut şi m-a educat în condiţii extrem de grele. Ea a făcut totul ca eu să cresc şi să ajung un om cinstit, protejându-mă de influenţa stricată. M-a învăţat din fragedă copilărie să mă închin lui Dumnezeu, Care singurul poate să audă şi să ajute în toate greutăţile. Tot ceea ce aveam, ce am obţinut, totul îi datorez mamei mele. Şi cum i-am răsplătit? Au trecut deja zece ani de când n-am mai văzut-o. Zece ani! În aceşti zece ani, am făcut doar schimb de telegrame. Ivan Maximovici a împins scrisoarea soţiei şi a hotărât ferm să-l scrie mamei o scrisoare, sincer să recunoască greşeala, să-şi ceară iertare şi s-o roage să vină la el. Sufletul i s-a liniştit şi peste câteva minute a adormit. S-a trezit tocmai la masă. A sunat şi peste câteva clipe a intrat Galina. — Galina, scuzaţi-mă că v-am deranjat. Am vrut să vă rog să-mi scrieţi scrisoarea pentru mama. — Bine, voi rămâne după lucru şi vă voi ajuta. Seara, Galina a intrat având în mână pix şi hârtie. Bucuroasă, a zis: — Vă stau la dispoziţie. Dictaţi. — M-am gândit să-l trimit o scrisoare scurtă. Scrieţi: „Scumpa mea mămică, Te rog, iartă-mă, dacă mă mai poţi ierta. Sunt foarte singuratic. Stau în spital. Sunt infirm, părăsit de toţi. Nu-ţi cer să mă iei la tine. Nu, la aceasta nu am dreptul. Eu vreau să-ţi cer iertare pentru toate suferinţele ce ţi le-am pricinuit. Mamă, am nevoie de tine, foarte multă nevoie. În cele mai grele clipe, cele mai amare ore din viaţă, fiul tău are nevoie de tine. De tine, cel mai apropiat, cel mai scump om pentru mine. Te rog încă o dată: iartă-mă! Al tău, Vanea" Galina a scris adresa pe plic şi a ieşit. Aşezându-se pe scaun ea continuă scrisoarea, dar pe urmă, a şters cu hotărâre ce scrisese şi, îmbrăcându-se, a plecat la oficiul poştal.

AnnaE

January 11, 2019.Post in PDF Consulul negru de A.Vinogradov carti autori straini literatura universala

FRANȚA ALBĂ Capitolul 1 UMBRELE UNEI NOPȚI PARIZIENE ...Și n-are nicio vină Că-ntre Adonișii veniți din alte zări Unul, spre nenorocul ei, fu dintr-acei Ce-n fapt de seară invită la plimbare Pe-alei de chiparoși o-anume doamnă care, De-o săptămână și o zi, dincolo de perete, Cu el împarte același ‘coperământ Wieland[1] „Wastole” Ningea îmbelșugat la Paris în acel decembrie revoluționar, spre deosebire de lunile premergătoarei ierni 1788. Din senin se stârnise mai întâi o viforniță cumplită: norii învăluiseră cu totul soarele; cerul, până atunci scânteietor, se mohorâse și un amurg cenușiu se înstăpânise în plină zi. În „Analele grozavelor întâmplări” stă scris de mâna unui călugăr din congregația sfântului Maur că a nins fără ostoi cincizeci și două de ore în șir, „atât cât ar fi durat, slujite una după alta, liturghia, vecernia, litia, slujba de la miezul nopții, prohodirea marchizului d’Abbeville, oratoriul preasfintei fecioare Maria și încă o dată pe atât”. Iar norodul din Paris a însemnat pe răbojul aducerii-aminte că în ziua aceea nu s-a adus în oraș făină; ca urmare, s-a plătit brutarului pentru câte o prăpădită livră[2] de pâine cu gunoaie, șapte și jumătate de sous[3]. Când, în sfârșit, ninsoarea a mai încetat, pe cer s-a ivit luna plină. Caii de șa călcau fără zgomot pe covorul gros de omăt, iar roțile trăsurilor foșneau înnăbușit, lăsând în urma lor dâre lungi. Vizitiii nu mai strigau „garrre”[4], deoarece străzile erau aproape pustii. În toiul acelei nopți geroase, un bărbat înainta anevoie pe strada Guénégaud. Purta în cap un tricorn, iar fața îi era ascunsă sub o mască neagră. Felul cum mergea, sprijinindu-se într-un baston lung, îl arăta doborât de oboseală. Înaintea lui, luminând drumul – fără rost de altfel – cu un felinar în opt colțuri, fumegând și pâlpâitor, ale cărui umbre gălbui, azvârlite peste neaua de o albeață neprihănită, se împleteau cu acelea albăstrui ale lunii, venea legănându-se un alt bărbat, servitor sau însoțitor. Omul acesta bombănea furios cuvinte de neînțeles; în mers, căciula țuguiată i se clătina cadențându-i pașii. Celălalt, „stăpânul”, îl urma tăcut, cufundat în gânduri. La o răspântie, sluga întoarse capul și întrebă: — Și acum încotro? Acușica se crapă de ziuă și tot nu mi-ați spus unde o să mânem în noaptea asta. Să ne întoarcem mai bine în strada Cordelierilor, la numărul optsprezece. Vă fac un culcuș bun sub scară, cu pachetul ăsta sub cap în loc de pernă, și mă culc și eu, ca un câine lângă ușă. Pic de oboseală... Și nici n-am poftă să-mi pun pielea în joc pentru niște nenorocite de șpalturi. Omul mascat dădu să răspundă, dar îl înecă tusea și făcu numai un gest înciudat cu mâna. Când, în sfârșit, își putu trage sufletul, văzu ivindu-se de după colț două mogâldețe, o femeie și un bărbat, înfofoliți amândoi atât de tare, că nu li se vedeau decât ochii. Femeia alergă gâfâind spre bărbatul mascat, iar cel care o însoțea se opri ceva mai încolo, în umbra unei case. — Cetățene! strigă femeia. Apoi, văzându-i masca, șovăi: Preastimate domn! Sau, poate, domnule marchiz? Glasul îi era din ce în ce mai rugător și mai emoționat. Spuneți-mi, rogu-vă, urmă ea, unde locuiește ilustrul doctor Canabis[5]? E vorba de un om care trage să moară... — Noaptea, Parisul e plin de umbre, răspunse omul cu masca. Nu sunt marchiz, ci un cetățean oarecare, ca și dumneata... Dacă nu cumva dumneata ești o aristocrată. Află că doctorul Canabis nu s-a întors în toamna asta de la Versailles și mai află că la Paris sunt și alți medici... — Știu, dar n-am izbutit să calc pragul niciunuia!... De aseară batem străzile de pomană, eu și domnul de colo, care e rudă cu bolnavul. Iar doctorul Canabis... poate nici n-o vrea să stea de vorbă cu noi! Dar lumea îl vorbește numai de bine, încât ne-am hotărât să încercăm... Am fost pân-acum la patru adrese, dar peste tot ni s-a spus că doctorul s-a mutat. — S-a mutat, repetă îngândurat bărbatul cu masca. Doctorul s-a mutat... Când oare o să se spună așa și despre mine? — Cum, sunteți medic? se bucură femeia. Doamne, ce noroc! — Da, sunt medic, dar eu nu m-aș grăbi să spun că e un noroc. Mai întâi, cine-i bolnavul? Și de ce îmi vorbești dumneata, o femeie, în timp ce domnul de colo tace, se ascunde sub streașină. Te pomenești că voinicul acela e un agent al municipalității, care și-a pus în gând să-mi întindă o cursă? — Vai, nu, domnule. Nu sunt agent, se apără bărbatul, apropiindu-se. Nici măcar nu sunt parizian. Gerul ăsta mă face să sufăr cumplit și mă tem să nu-l fi răpus până acum pe sărmanul bolnav care mi-e rudă. — După accent, pari spaniol, constată medicul. De altfel, mi-e totuna... Numai aristocrat să nu fii. — Nu, nu, nici vorbă de așa ceva, protestă cu tărie străinul. Doctorul se întoarse spre omul cu felinar. — Uite ce-o să facem, dragă Laurent, îi spuse el. Aveai dreptate. Du-te acolo unde ziceai să mergem amândoi și ia cu tine și pachetul ăsta cu medicamente pe care-l cari de atâta vreme. Mâine, poimâine, am să tratez cu leacurile astea tot Parisul. Deocamdată, însă, o să am de lucru cu străinul acela bolnav. — Luați cel puțin felinarul, îl rugă omul care se numea Laurent Bass. — Ce să fac cu felinarul mâine dimineață, când deasupra Parisului va străluci soarele? Pleacă odată, pisălog bătrân, cu felinarul tău cu tot și fii cu ochii în patru la medicamentele din pachet; ți-am spus că, odată și odată, o să lecuim cu ele Parisul nostru bolnav... Cu bine, prietene Laurent... Și nu irosi timpul, care-i atât de prețios! Trebuie să apucăm și noi ceasul când tricotezele și lucrătorii din foburguri vor juca plini de voie bună; cât despre bogătași și aristocrați, au să dănțuiască și ei, dar așa... cam la o palmă deasupra pământului. Femeia și însoțitorul își aruncară o privire iute. Străinul vorbi: — Puteți rămâne peste noapte la noi, domnule doctor; în zori o trăsură o să vă ducă unde veți porunci. Omul care răspundea la numele de Laurent Bass întoarse spatele și se depărtă în legănările ritmice ale felinarului. Iar medicul porni, însoțit de cei doi, într-acolo unde era nevoie de ajutorul său. Mergeau cam de multișor... O tăcere stânjenitoare se așternuse între ei... La un moment dat, doctorul se opri locului, dădu să spună ceva, dar tocmai în clipa aceea răsunară pe celălalt mal al Senei detunături puternice de muschete. Mai trecu o bucată de vreme. Pași înnăbușiți pe omăt, gânduri și presupuneri nerostite. — Treizeci și nouă de împușcături cu pauze, spuse într-un târziu doctorul. Mai avem mult de mers? Străinul ridică din umeri. În locul lui se grăbi să răspundă femeia: — Trecem pe Pont-Neuf, o luăm spre biserica Samaritaine, iar când ajungem la Pont au Change, cotim la dreapta... — Bine, încuviință scurt doctorul, apoi deodată zvâcni, urcă la repezeală treptele unei case pe lângă care tocmai treceau și se piti îndărătul unui stâlp... Ceilalți doi își continuară drumul încetinind puțin pasul. Venea spre ei o caretă luxoasă, puternic luminată, trasă de patru cai; trei lachei o aveau în grijă, dintre care unul călărind pe calul înaintaș. Înăuntru, tolănit pe pernele de atlaz, un bărbat fără perucă își făcea vânt cu o pălărie împodobită cu pene. Peste o clipă totul se mistui în noapte ca o nălucire. — El era, spuse gâfâind doctorul ieșind din ascunzătoare când echipajul nu se mai văzu. El, domnul Mirabeau[6], care se lăfăiește în lux cu banii primiți de la rege, care apără pielea Capețienilor[7], acești vampiri hrăniți cu sângele Franței... Nu de mult a stat la pușcărie pentru datorii neplătite, iar acum, poftim! se plimbă într-o caleașcă aurită, tolănit pe perne de puf. Un pungaș palavragiu, un nemernic care și-ar vinde și sufletul pentru bani și care nu prețuiește nici cât scuipatul unei târfe de la Palais-Royal[8] sau al unei desfrânate din vreo tavernă din Hâvre... Doctorul încleștă pumnii. Masca îi căzu, tricornul îi alunecă pe-o ureche. I se văzu capul înfășurat într-o basma de mătase albastră. Spumega de furie. Stătea pe scară, scăldat de razele lunii, cu mâna întinsă ce părea sculptată în piatră. Avea bărbia ascuțită, nasul mic, cute amare la colțurile gurii. Fața îi era schimonosită atunci de o mânie năprasnică, deși ochii, neobișnuit de mari, triști și în același timp plini de viață, îi luceau ca două stele. Se uita, fără să-i vadă, la cei doi oameni pe care abia îi cunoscuse. Clocotea de furie și totuși părea mai degrabă un copil neajutorat, cum par adeseori oamenii care au pierdut până și noțiunea unei vieți personale. Peste o clipă se liniști însă. Își puse iarăși masca pe față și, apropiindu-se de străin, îl măsură cu o privire scrutătoare. — Nici nu te-am întrebat cum te cheamă, i se adresă el aproape răstit. — Ce însemnătate are? răspunse celălalt. Dacă ești într-adevăr medic, puțin trebuie să-ți pese de numele meu. — Află, prietene, replică doctorul, că există la Paris anumite persoane cărora le-aș aplica un singur tratament: le-aș tăia beregata. — Bolnavul la care ne ducem nu e parizian și nici măcar francez. Iar în ce mă privește pe mine, dacă ții neapărat, poftim, mă prezint: numele meu e Adonis Breda. — Aha! șuieră doctorul. Încep să mă căiesc. Așadar, Breda! Dumneata l-ai ascuns pe marchizul de Maillebois[9], cel care a atentat la libertatea poporului francez?... Străinul se posomorî și ducându-și mâna la frunte spuse: — Te înșeli, domnule doctor, te înșeli. Domeniile lui Breda, căruia, mărturisesc cu durere, răposatul meu bunic i-a fost sclav, nu se află la Paris și nici măcar în Franța, ci departe, dincolo de ocean. Dar îndată vei afla totul. Să ne grăbim. — Să admitem că e așa, spuse doctorul. Dar bagă de seamă, am să verific. Și te vei căi amar de fiecare cuvânt... — Și dumneata, doctore. — Cum, mă ameninți? — Nu, nici gând, dar tremur pentru viața omului la care ținem atât de mult, cu toate că el își spune sluga noastră, a tuturor. — Să mergem, doctore, să nu ne mai oprim, fiecare clipă e prețioasă, imploră femeia. — Breda... Breda... Mi se pare că vrei să mă atragi într-o cursă, cetățene. Dar bagă de seamă, sunt înarmat și voi ști să mă apăr. Dându-se câțiva pași înapoi, doctorul își deschise cu o mișcare iute mantia grea. Peste vesta albă de atlaz, atingând aproape răscroiala jaboului, era încins cu un brâu lat, roșu, de sub care ieșeau prăselele unui pumnal lung și mânerele a două pistoale marinărești. — Eu nu sunt înarmat, spuse încet bărbatul. În vocea lui caldă, melodioasă, era ceva ce-l liniști pe doctor. Când femeia îl apucă de mână, porni la drum, împăcat. Dar îndată după asta, apăru de după colț o patrulă. După uniforme erau ostași ai regimentului din Flandra. Zornăindu-și pintenii, se apropiau de cei trei, când la capătul străzii prinseră a licări luminile unei trăsuri. Doctorul și femeia urcară în fugă scările casei și se pitiră în umbră. Șeful patrulei strigă de departe „Stai!” Adonis ascultă și trecu repede strada. Ofițerul îi verifică legitimația albastră de „cetățean”, apoi dispăru cu toată patrula pe o stradă lăturalnică. În timpul acesta, trăsura care venea cu viteză se izbi de un colț al clădirii, roțile din dreapta se desprinseră și cupeul se răsturnă în zăpadă. Femeia îl trase pe doctor de mână, traversară amândoi strada în goană și, aproape rostogolindu-se pe taluzul cheiului de piatră, se opriră abia trăgându-și sufletul, în tufișurile de pe malul nisipos al Senei, sub Pont-Neuf, învăluiți în umbra groasă a unei arcade enorme de piatră. În depărtare se zărea silueta zimțată și crucile bisericii Samaritaine. La doi pași de ei sforăia într-un tufiș un cerșetor, iar potaia care-i ținea tovărășie scâncea jalnic în somn, de parcă fredona niște cântece vechi, de-ale câinilor. În lumina lunii se profila silueta maiestuoasă a Pont au Change, așternând pe oglinda neagră a Senei, săgetată de dâre argintii, umbrele uriașe ale celor trei arce. — N-am deloc chef, cetățeano, spuse doctorul, să dorm, în plin decembrie, aici sub pod sau în vreun tufiș, în murdărie de câine. Domnul Voltaire a scris o dată domnului Rousseau: „Nimeni n-a făcut încă atâta risipă de materie cenușie pentru a ne convinge să redevenim animale. Când îți citesc cărțile, mă simt ispitit să umblu în patru labe...” Află însă, cetățeano, că mie nu mi s-a urât să dorm în pat, ba dimpotrivă, mi s-a urât cu viața de câine pe care o duc și nu simt niciun îndemn să umblu în patru labe. Bărbatul care te însoțește spunea că bolnavul e un servitor de-al vostru. Ei bine, eu nu mai vreau să-mi bat capul cu slugile, de când lacheii contelui d’Artois[10] s-au dovedit a fi niște mizerabili. Sunt cu toții de partea nobililor și împotriva revoluției, iar pe de altă parte, toți sunt niște spioni își săvârșesc tot felul de mârșăvii luând în gură numele Constituantei... Nu mă întrerupe, lasă-mă să spun tot, urmă el plimbându-se agitat sub pod și frământând nervos între degete bumbii de sidef ai vestei sale murdare de atlaz. Ascultă ce viață zbuciumată duc! Două săptămâni am dormit în grajdurile lui Bonafous. Am luat râie de la blestematele acelea de mârțoage de poștă! Groaznic mă chinuiesc! Ca în iad! Și de ce? Numai pentru că m-au pârât niște ipochimeni cărora peste o săptămână o să le taie călăul beregata; mânia poporului le-a și pregătit ștreangul. Nu cred, cetățeano, că-ți face prea multă plăcere să-mi asculți cuvintele pline de ură. Află, însă, că dacă aș fi consimțit să fac sluj, de mult aș fi tronat la Academia Franceză alături de cei mai iluștri lingăi din Franța. Dar nu, eu n-am vrut să fac sluj. În schimb, m-am dedicat științei. Știu acuma nu numai să lecuiesc bolnavii, dar cunosc și alcătuirea luminii, a aștrilor, știu să răsfir și să înmănunchez la loc razele soarelui, am dezlegat taina culorilor în natură. Femeia îl privea îngrozită, crezând că doctorul aiurează. Acesta, fără s-o bage în seamă, se plimba cu pași mari, ridicând uneori ochii săi negri enormi și strălucitori în întâmpinarea clarului de lună, cernut printre fulgii care cădeau mereu, pufoși, molatici. Apoi, ca și când ar fi uitat cu totul că nu-i singur, începu să se cațere pe taluz, ținându-se de tufișuri. Femeia îl urmă. Nu mai întâlniră pe nimeni. Necunoscuta o luă înaintea doctorului. Acesta o urma aproape mașinal. Într-o stradelă întunecoasă, sub un felinar a cărui flacără pâlpâia în vânt, văzură adăstând o matahală de om cu o măciucă solidă în mână. Namila făcu câțiva pași în întâmpinarea femeii. — Ce naiba, Georgette, nu se găsește niciun medic în orașul ăsta afurisit? A început să scuipe sânge, aiurează... trage să moară, și voi... din toți treisprezece, niciunul nu v-ați întors încă. — Am adus un medic, îi tăie vorba Georgette. Însoțit de femeie și de omul cu măciuca, doctorul urcă treptele scârțâitoare ce duceau la etaj. În camera în care intrară, lămpile puse ici și colo împrăștiau o lumină palidă, pe jos erau așternute rogojini de trestie, și peste tot plutea o mireasmă vag amăruie de ulei de cuișoare și de mosc. Femeia se mistui după o ușă, sau mai precis îndărătul unei perdele din noduri de bambus, care fremătară melodios la trecerea ei. — Luați loc, domnule, îl pofti uriașul, și doctorul îi văzu pentru prima oară fața. Era un negru. Avea ochii bombați și părul ca smoala, scurt și foarte creț. Nu părea a fi un sclav. O clipă ochii lui îl sfredeliră pe medic, dar își ascunse îndată pornirea iscoditoare și ieși din cameră. Doctorul auzi cum trei uși se deschiseră și se închiseră pe rând, cu un sunet melodios, lăsându-l pe uriaș să treacă mai departe. „Încă o aventură”, gândi doctorul. Se auziră din nou ușile; intră un alt negru, care, după ce se înclină respectuos, îl conduse în camera bolnavului. Pe un pat larg, sub o pilotă fină, împodobită cu un desen matlasat înfățișând niște flori mari, portocalii, zăcea cu brațele aruncate pe perna de un alb imaculat un negru puțintel la trup și cu fața suptă. Din colțul gurii i se prelingea o dâră subțire de sânge care înroșea perna. Doctorul se apropie de bolnav și-i luă mâna. Ardea. Respirația îi era sacadată. La atingerea mâinii înghețate a doctorului, bolnavul ridică pleoapele. Rotind prin încăpere ochii lui negri, măriți de febră, dar fără să vadă nimic, începu să recite, sau mai degrabă să șuiere: Haec vera libertas! hoc nobis pillea donant. An quisquam est alius liber, nisi ducere vitam. Cui licet, ut voluit? licet ut volo vivere: non sum Liberior Bruto? — Mendose colligis, inquit Stoicus hic aurem mordaci lotus aceto, Haec reliqua accipio licet illud et ut volo tolle. Vindicta postquam — meus a praetore recessi Cur mihi non liceat, jussit quodcumque voluntas, Excepto si quid Masuri rubrica vetavit?[11] Simțind cum clocotea sângele în vinele negrului care se zvârcolea în așternut, doctorul îl asculta în același timp cu uimire, căznindu-se să-și aducă aminte căruia dintre poeții latini îi aparțineau aceste versuri păgâne despre libertate. În vremea asta, pe nesimțite, camera se umpluse. Intraseră unul câte unul oameni de tot felul: scunzi și înalți, cu părul creț sau cu peruci argintii, în costume negre sau de alte culori, tivite cu găitane și fireturi de aur, toți gravi, tăcuți și îngrijorați. Intrau călcând fără zgomot. Apoi apăru un bărbat înalt, de o paloare stranie și cu albul ochilor bătând în gălbui. Când își îndreptă pe cap peruca albă pudrată, i se văzură mâinile încărcate de inele – mâini albe, cu unghiile de un albastru gălbui. Era un mulatru. Afară, îndărătul celor patru ferestre bine astupate, vuia viscolul. În mijlocul camerei, două vase cu mangal aprins răspândeau căldură. Bolnavul își smulse deodată mâna dintre degetele doctorului. Gestul său făcu să cadă perna. Doctorul se ridică și-i vorbi peste umăr omului alb cu unghii albastre: — Și mai pretindeți că e sluga voastră, că e sclavul vostru! Acest om care recită noaptea, în delir, satirele nemuritorului Persius[12] atât de bine, că l-ar invidia și un academician! N-am mai auzit ca un om să delireze în felul acesta. Sau poate îmi pierd mințile? Cine sunteți voi? — Doctore, scumpe doctore, coboare-se pacea în inima dumitale, sune aurul în buzunarele dumitale – de asta de altfel o să avem noi grijă, îi răspunse cu blândețe mulatrul, te implor, salvează-l pe sclavul nostru. Află că micuța insulă pierdută în necuprinsul oceanului are și alte taine, dintre care unele înspăimântătoare. S-ar cădea să răspundem la întrebările dumitale, dacă și noi ți-am fi pus la rândul nostru întrebări. Dar când ai venit, nu ți-a cerut nimeni nici măcar diploma universității pariziene care dă dreptul de a practica medicinia. Noi ți-am arătat toată încrederea, deși știam că oamenii noștri te-au întâlnit din întâmplare. Și totuși, am fi fost în drept să-ți punem întrebări. Căci dacă nu ești medic, ai putea să-l ucizi pe bolnavul nostru. În schimb pentru dumneata, faptul că pacientul știe latinește nu poate constitui în niciun caz un motiv de teamă. — Te înșeli în privința asta, cetățene! strigă doctorul aruncându-și cât colo mantia și tricornul. În aceste din urmă două luni am fost hărțuit groaznic, m-aș putea asemui unui șoarece aruncat într-o cușcă cu o sută de pisici. Nimic nu mă mai miră. Am ajuns la convingerea că mi se poate întâmpla orice. Dar mă încred în voi: sunt doctorul Marat, Prietenul poporului[13]. Dușmanii mei mă urmăresc ca pe o fiară, m-au adus în pragul nebuniei. Negrii schimbară șoapte mirate. Câțiva dintre ei, maturi, cu chipuri grave și cute adânci între sprâncene, se descoperiră. Cei care ședeau se ridicară. Marat, cu capul tras între umeri, puțin aplecat înainte, zborșit ca o pasăre bolnavă, lovea ușor cu palma mânerul unui pistol marinăresc de la brâu, așteptând efectul vorbelor sale. Privirile-i înfrigurate, scăpărătoare, iscodeau chipurile oamenilor: toți îl ascultaseră cu capul plecat, într-o atitudine plină de respect. — Inimile noastre sunt la picioarele Prietenului poporului, rosti omul cu fața palidă și unghiile albastre. Mă numesc Ogé. Negrii și frații de altă culoare m-au trimis la Adunarea constituantă ca să cer drepturi pentru ei. Soarta te-a adus între noi. Am credința că vei reda sănătatea stăpânului nostru, doborât de cumplitele geruri din Paris, că ne vei aduce alinare și nouă, tuturor, care tânjim după libertate și drepturi omenești. Ești Prietenul poporului, al tuturor celor pomeniți în Declarația drepturilor omului. Ești așadar și prietenul semințiilor de culoare din Haiti – Țara munților. — Ssst, făcu Marat, arătând spre bolnav, mai încet! Hemoragia începe din nou. Și parcă uitând de ceilalți, își scoase repede pelerina și vestonul, puse pe masă pistoalele și pumnalul, desfăcu nodul brâului său roșu, lepădă vesta și rămase într-o cămașă albă care abia se ținea de putredă. Pe cap rămase numai cu basmaua albastră legată peste părul răvășit. Își plecă ochii obosiți asupra bolnavului, apoi făcu semn lui Ogé să se apropie și-i ceru în fraze scurte și precise să i se aducă un lighean cu apă rece, un cearșaf și câteva exemplare din „Gazeta națională”, făcu din toate acestea o prișniță mare și învălui cu ea pieptul bolnavului care, gemând și încordându-și pumnii, striga în latină: — Zboară, cartea mea, și du salutul meu meleagurilor dragi; mare mi-e dorința să calc iarăși pe pământul scump, dar nu-mi stă în putere. Iar dacă cineva de același sânge își va aduce-aminte de mine și va întreba ce fac pe-aici, răspunsul tău să fie: „trăiește”; de va voi să știe dacă o duc bine, „nu” să-i spui! — Recită acum din Ovidiu! spuse uimit Marat. Acest sclav-stăpân al vostru a fost și el surghiunit? Limba exilatului, limba dușmanului Romei parcă ar fi limba lui maternă. Cine e? Puteți să-mi spuneți fără teamă. Vă asigur că nu-l paște nicio primejdie. Mult mai primejdios este pentru mine să bat străzile Parisului, decât pentru el să zacă aici. Negrii clătinară din cap cu părere de rău, ca și cum li s-ar fi cerut să săvârșească un lucru neîngăduit, apoi se ridicară unul după altul și părăsiră demni camera, la intervale egale și într-o anumită ordine. Marat muie o bucată de pânză mai mică în apa rece, stoarse bine compresa și, netezind-o cu grijă, o aplică pe fruntea bolnavului. Acesta, cu capul răsturnat dincolo de marginea pernei, respira acum cu gura larg deschisă, înghițind aerul cu lăcomie, ca o pasăre. Mâna lui neagră, uriașă, căzu pe capul lui Marat, făcând să-i lunece basmaua albastră de sub care scăpară câteva șuvițe. Doctorul se ridică și, având grijă să nu facă zgomot, se depărtă de pat. Își așeză mai bine părul sub basma și se pregăti să plece. Pe când își punea pelerina, bolnavul răsuflă adânc, se întinse încet în așternut și gura i se închise; fața, până atunci răvășită de durere, deveni senină, frumoasă, melancolică. Bucuros, Marat își vârî pistoalele în brâu, dar deodată tresări: auzise clar, răzbind prin cele trei uși, cunoscuta somație răstită și măciulia bastonului purtat de reprezentanții municipalității lovind în poartă: — În numele maiestății sale! Marat se răsuci pe călcâie și începu să se vânture prin cameră căutând o ieșire. În clipa aceea, intră Ogé, calm și zâmbitor. Aducea o farfurioară și o bucată de vată. Se apropie de Marat călcând cu grijă. — Stai jos, doctore, îi spuse încet. Ne rămâne destul timp până să ajungă ei în camera asta. Muie vata în farfurioară și, înainte ca Marat, care se lăsase neputincios pe un scaun împletit, să înțeleagă ce i se întâmplă, mulatrul îi și vopsise fața și mâinile cu zeama cafenie. Intră apoi un băietan negru care așternu la iuțeală pe podea o rogojină la căpătâiul căreia puse, în loc de pernă, o rezemătoare de trestie. Între timp, Ogé, cu mișcări iuți și hotărâte, smulse aproape cu sila hainele de pe Marat, le făcu ghem și le înfășură în pelerină. Aruncă negrului bocceaua și făcu semn doctorului să se culce. — Mai ales să nu ridici pleoapele, îi șopti Ogé. Ochii dumitale opresc stelele în loc și fac soarele să pălească. Marat se supuse. Simținid în nări mirosul împrăștiat de lampa cu ulei de cocos ce fu stinsă, se culcă sub pilota în care stăruia o aromă de cuișoare și vanilie. Auzi venind parcă de departe o voce somnoroasă, ca mișcările molcome ale unei corăbii legănate de hulă. Morocănoasă și tărăgănată, vocea punea întrebări celor de după ușă. Aproape îndată intrară soldații bocănind cu paturile armelor. Se așternu liniște. Comisarul se opri în prag și tună: — În numele maiestății sale și din ordinul domnului marchiz de La Fayette[14], comandantul Gărzii naționale din Paris! — Mai încet, mai încet, vă rog, aici zac doi bolnavi, spuse Ogé, care intrase pe o altă ușă. Nu sunt decât doi servitori de-ai noștri. Uitați-vă și dumneavoastră, cetățene comisar. — Nu sunt comisar, sunt în slujba maiestății sale, răspunse înțepat omul. Îl căutăm pe afurisitul ăla de Marat și nu putem pune mâna pe el. Adineauri eram gata să-l înhățăm pe sluga lui, Laurent Bass, care avea la el șpalturile ziarului ăla infam de-i zice „Prietenul poporului”, și uite că diavolul a izbutit să ne scape printre degete. Ei, da vorba aia: așchia nu sare departe de trunchi. Oamenii noștri răscolesc tot cartierul. — Cetățene... — Nu sunt cetățean, ci ofițer al maiestății sale. — Domnule, reluă Ogé, noi nu-l cunoaștem pe omul pe care-l căutați. Nici n-am auzit vreodată de domnul Bass sau de domnul Marat. Aici nu e decât... — Aici e o speluncă de negri, asta e. Află că bunicul meu, Esnambuc[15], care l-a slujit pe răposatul bunic al actualului rege, avea zece mii de faraoni ca voi. Când venea la Paris, suita și bagajele îl urmau în zece călești aurite. Miniștrii ieșeau să-l întâmpine, regele în persoană lua masa la el, cardinalul Richelieu[16] îi cerea bani cu împrumut... Și azi.... Afurisite timpuri! se lamentă ofițerul așezându-se pe un scaun lângă masă și răsturnând cu sabia, din nebăgare de seamă, una din lămpi. Uleiul aprins se prelinse pe fața de masă, învăpăind toată camera. Pe pereți prinseră a dănțui umbre tremurătoare. Negrii păstrau tăcere. Ofițerul iscodi cu privirea prin odaie și, fără să-i pese că masa luase foc, spuse: — Pare-se că într-adevăr aici nu sunt decât negri. Ticălosul de Marat nu se supune ordonanțelor, nici nu catadicsește să se prezinte, trimite scrisori neobrăzate poliției, în care se laudă că, atâta timp cât trei sute de mii de inși îl caută, iar trei sute și una de mii îl ascund, niciodată n-o să cadă în mâna autorităților. Oare în districtul Cordelierilor nu trăiesc decât maratiști? Halal vremuri! Halal poliție! Parcă ar fi prunci în scutece. Nu-s în stare să găsească măcar tipografia unde s-a tipărit numărul 83 din „Prietenul poporului”. Ar trebui spânzurați toți tipografii! Să nu se mai tipărească nici ziare, nici cărți! Toate belelele și nenorocirile regatului numai de la știință și presă se trag! Ofițerul se ridică și începu să măsoare camera cu pași mari. Mișcându-se fără zgomot, negrii scoaseră afară fața de masă care continua să ardă. Fu adus un sfeșnic aprins, dar acesta abia împrăștia întunericul din cameră. Ofițerul îi întrebă pe zdrahonii din subordinea lui: — Ei, ați isprăvit? — A rămas numai mansarda, răspunse un soldat înalt, cu botfori și mustață căruntă, zornăindu-și asurzitor pintenii la fiecare mișcare. — Hai, grăbiți-vă, porunci ofițerul. Dacă mi-ar fi spus cineva, cu un an în urmă, că o să-mi petrec vreodată nopțile ca acum, i-aș fi râs în nas. Pe atunci, în camerele dosnice din cafeneaua Robert-Manouri găseai cu duiumul fetițe de la Palais-Royal. Pe atunci, când ne invita contele la vânătoare în Bretania, veneam cu douăzeci de perechi de ogari, cum n-avea nimeni altul. Pe atunci nu se pomenea de Stări generale convocate la Paris, iar banda asta de burghezi de neam prost n-ar fi îndrăznit să se intituleze, împotriva voinței regelui, Adunare națională. Pe când acum... Adică ce mare lucru! Să fi fost eu în locul regelui, le-aș fi împușcat, cât ai bate din palme, pe toate prepelițele alea care pitpălăcesc în sala Manège[17]-ului. Cu mine nu le-ar fi mers. Auzi, Adunare națională! O bandă de tâlhari, iată ce este Adunarea națională! Cei cu minți răzvrătite au născocit-o, domnii filozofi și niște golani de rând. N-au nimic al lor, nici măcar un fleac de cincizeci de pogoane, și îndrăznesc să-și spună și ei părerea, ba încă în gura mare. — Dar și domnul locotenent își spune tare părerea, strecură domol Ogé, ba chiar atât de tare încât ar putea să-i trezească pe bolnavii noștri. Aduc respectuos la cunoștința domnului locotenent că noi suntem o delegație a Camerelor – instituție legală – că am venit dintr-o insulă îndepărtată din ocean pentru a declara că, indiferent de culoarea pielii, suntem cu toții credincioși statului francez. Suntem cetățeni ai insulei Haiti, trimiși ca delegați la Adunarea națională. Am venit pe temeiul unui permis regal și cuvintele domnului locotenent ne uimesc. Ofițerul o cam băgase pe mânecă, dar ostașul care tocmai intră îl scoase din încurcătură. — Domnule locotenent, percheziția s-a terminat, raportă omul. Să încercăm alături, dar mă tem că jigodiile astea de negri au dat de veste prin vecini și toată truda o să ne fie zadarnică. N-apucă bine să plece ofițerul cu detașamentul său, că Marat sări în picioare spumegând de furie și uitând că e machiat. Ogé îl luă de mână și-i spuse blând: — Culcă-te, Prieten al poporului, odihnește-te. — Crezi că pot să dorm? Sau îți închipui, cetățene, că mă cramponez de viață? Când mi-e greu și să respir în Parisul ăsta infect? Hei, dar n-or să poată ei să-mi frângă voința!... Din coridor se auzi un zgomot. Marat se opri și trase cu urechea. — Băgați de seamă, șopti el, ăștia au obiceiul să se întoarcă de câte trei ori! Dar nu erau soldații: intrară doi negri. Unul aducea două sfeșnice, fiecare cu câte patru lumânări, celălalt voia să controleze dacă ferestrele sunt bine închise. Uitându-se întâmplător spre o fereastră, Marat zări pe pervaz un teanc de coli de hârtie albastră, din acelea care se găseau de vânzare în dugheana copistului public cu firma „Père Coulon”, de lângă librăria doamnei Avril. Se repezi la fereastră, apucă un vraf de coli fără să le numere și, risipind din ele câteva, le puse pe masă împreună cu un borcan cu cerneală de fier[18] și două, trei pene de gâscă. Ogé îi aduse nisipernița. Marat tăcea, cufundat în gânduri. Negrii se așezară care pe rogojină, care pe perne, sau pe niște scăunașe în apropierea patului bolnavului adormit. Marat începu să aștearnă pe hârtie, rând după rând, cu un scris iute și nervos. Doar arareori se oprea, apucându-se când de un braț, când de un picior. În acele clipe, fața i se schimonosea de durere; râia, pe care o luase dormind prin stănoage de cai, îi dădea acest tic nervos. Când durerea îl mai lăsa, Marat lua din nou pana. I „Domnilor membri ai tribunalului polițienesc de pe lângă municipalitatea orașului Paris. Domnilor! Am fost citat să mă prezint astăzi în fața domniilor voastre în legătură cu o pretinsă încălcare a dispozițiilor și normelor în vigoare, de care m-aș fi făcut vinovat tipărind numărul 83 al ziarului meu «Prietenul poporului». Întrucât în numărul cu pricina figurează numele redactorului și al tipografului și, ca și celelalte numere de altfel, corespunde pe deplin tuturor regulilor, bănuiesc, după recenta tentativă mișelească a tribunalului, că și această citație nu-i decât o capcană grosolană, având de scop să mă determine să părăsesc districtul Cordelierilor, unde libertatea îmi este asigurată. Vă rog să-mi comunicați dacă într-adevăr tribunalul a trimis această citație. Aștept răspunsul dumneavoastră, pentru a putea da ziarul la tipar. Marat, Prietenul poporului.” II „Scrisoare către cetățenii din districtul Sfânta Margareta. În primul rând, concetățeni, îngăduiți-mi să vă mulțumesc cu sinceră recunoștință că mi-ați făcut cunoscute rezoluțiile ce le-ați adoptat în privința mea la Adunarea generală a districtului vostru; aceste rezoluții v-au fost dictate de teama unei discordii între cetățeni, de dragostea pentru pace și pentru binele general, care adeveresc cu cinste simțămintele voastre patriotice, totdeauna scumpe și inimii mele. Dar aducând elogii meritate patriotismului ce-l dovediți, îmi voi permite să analizez în același timp modul vostru de a acționa și să vă pun în gardă împotriva intrigilor țesute de oameni perfizi, care mă ponegresc în ochii voștri pentru a vă face să zădărniciți voi înșivă străduințele aceluia care vă apără. Încercând să defăimeze ziarul meu, un anume deputat municipal urmărește un singur scop: să ridice împotriva mea districtul vostru. După felul în care încearcă să vă întărâte împotriva mea, ar fi trebuit să vă dați seama care îi sunt intențiile. Dați-mi voie să vă întreb dacă nu el a fost acela care v-a sfătuit să comunicați și foburgurilor Saint-Antoine și Saint-Marceau rezoluțiile voastre, în speranța că cetățenii de acolo se vor ridica împotriva mea? Cât privește acuzațiile ce și-a permis să-mi aducă acest deputat, ele sunt tot atât de ridicole pe cât de neîntemeiate. El pretinde că ziarul meu proclamă principii greșite. În loc să se mărginească la această afirmație, ar fi trebuit să atace principiile în sine; în felul acesta mi s-ar fi dat putința să le apăr, să le arăt temeiurile, să demonstrez cât sunt de adevărate, și am credința că până la urmă s-ar fi stabilit între noi o deplină înțelegere. El pretinde că principiile mele nu pot decât să vatăme unitatea și armonia ce trebuie să domnească între cetățeni și aleșii lor, cărora ei le-au încredințat misiunea de a supraveghea administrarea treburilor publice. Foarte bine, cu condiția ca acei care administrează să fie oameni cinstiți, incoruptibili. Dar aceștia nu visează altceva decât cum să scape de controlul concetățenilor, pentru a-i oprima cu dări și a se înavuți pe seama lor. Așa stând lucrurile, încrederea oarbă ar putea duce la un dezastru. Și apoi, cine sunt, rogu-vă, acești domni, pentru a socoti că numai ei au dreptul de a veghea asupra treburilor publice? Răsfățați ai soartei, complici ai despotismului și ai slujbașilor cârciogari, academicieni fără merite, pensionari ai regelui, niște desfrânați și lași care în acele zile memorabile de zbucium s-au închis prin case așteptând cu moartea în suflet să se potolească răzmerița. În vremea asta, voi, plini de praf, de sudoare și de sânge, sfârșiți de foame și înfruntând cu bărbăție moartea, ați luptat să vă apărați căminele, să răsturnați despotismul, să răzbunați patria. Iar ei, obținând cu prețul unor mârșăvii și intrigi tot felul de onoruri, își apără cu strășnicie situația dominantă și se ridică împotriva bravilor cetățeni care nu-i slăbesc din ochi, susținând că, fiind aleși, numai lor le revine misiunea de a veghea asupra binelui statului. Dar ce am fi devenit noi la 14 iulie[19], dacă ne-am fi încrezut orbește, dacă le-am fi încredințat lor soarta lui de Launay, Flesselles, Foullon, Bertier[20], dacă nu le-am fi smuls cu forța ordinul de a porni la asaltul Bastiliei și de a o dărâma? Ce am fi devenit noi la 5 octombrie[21], dacă nu i-am fi silit să ordone acel marș spre Versailles? Și ce am fi devenit până astăzi, dacă am fi continuat să ne încredem în ei? Au toate motivele să vă ceară credință oarbă. Dar ca să vă dați seama cât de puțin o merită, aduceți-vă aminte că nici până astăzi, cu toate stăruințele depuse, comisia de aprovizionare nu s-a înduplecat să izgonească din rândurile ei pe membrii nedemni; aduceți-vă aminte că la fel de greu ne-a fost să smulgem municipalității o dare de seamă clară și completă; aduceți-vă aminte că mulți dintre membrii ei au fost învinuiți de abuzuri incalificabile. Gândiți-vă la luxul scandalos în care se lăfăiesc acești administratori municipali întreținuți din banii poporului, la fastul de care se înconjoară primarul[22] și ajutoarele lui, la palatul său somptuos, la mobilierul bogat, la bucatele ce le mănâncă la o singură masă, al cărei cost ar ajunge să sature patru sute de săraci; gândiți-vă, în sfârșit, că acești mandatari nedemni, care risipesc bogățiile statului pentru plăcerile lor, vă forțează pe voi să-i plătiți la zi pe neînduplecații creditori și, dacă nu puteți, vă fac să îndurați toate grozăviile temniței, fără niciun pic de milă. Îmi reproșați violența, lipsa de moderație a atacurilor împotriva dușmanilor patriei, îmi cereți să schimb titlul ziarului pe motiv că o asemenea denumire presupune simpatia unei părți din popor, spuneți că poporul îl socotește prieten sincer numai pe acela care acuză pe bază de dovezi sigure, numai pe acela care procedează cu multă delicatețe atunci când se încumetă să discute reputația unui mare dregător iubit de toți, numai pe acela care în scrierile sale se adresează publicului pe un ton politicos și plin de respect... E ca și cum m-aș apuca să vă trag la răspundere pentru că ați revărsat un potop de injurii în ziua când ați asediat Bastilia, sau în timpul marșului împotriva gărzii regale, e ca și cum v-aș reproșa că, atunci când l-ați acuzat pe de Launay de trădare, nu i-ați vorbit cu destulă reverență și nu i-ați cerut mai întâi permisiunea de a-l sfârteca în bucăți. Nu vă lăsați înșelați: bătălia nu s-a sfârșit încă. Zilnic dușmanii ne întind curse. Zilnic trebuie să luptăm împotriva lor. Socotiți o crimă faptul că mă zbat cu disperare pentru binele vostru și că mă ridic împotriva dușmanilor cu singura armă de care le e teamă? Cât despre acel dregător iubit[23] al Franței, țin să spun că înainte de a se fi întors în țară își mai putea îngădui să ponegrească pe câte unii. Venind aici, însă, vălul i-a fost smuls: întrebați-l cine a plătit trupele venite pentru a ne ucide pe noi toți și a ne transforma orașul în ruine; întrebați-l din vina cui a izbucnit foametea și cine v-a otrăvit atât amar de vreme; întrebați-l ce informații sigure vă dădea el asupra pregătirilor ce se făceau pentru fuga familiei regale la Metz[24]; întrebați-l cine acaparează moneda sunătoare după ce s-au cumpărat toate grânele – și tăcerea cu care va răspunde vă va da pas să vă faceți o părere asupra iscusinței sale. Mi-ați cerut să renunț la numele de Prieten al poporului; nici chiar dușmanii mei de moarte nu s-ar fi gândit să-mi ceară mai mult. Cum a fost cu putință atâta nesocotire? Când mi-am luat acest nume minunat, nu am ascultat decât de imboldul inimii mele; m-am străduit să fiu vrednic de el, prin zelul meu, prin dragostea de patrie, și nădăjduiesc că m-am arătat la înălțime. Plecați-vă urechea la glasul opiniei publice, priviți mulțimea celor nenorociți, obidiți, prigoniți, care mă roagă în fiecare zi să-i sprijin împotriva asupritorilor, și întrebați-i dacă Marat este ori nu prietenul poporului. De altfel, pe binefăcător îl cunoști după faptele sale bune, iar nu după spusele celor pe care i-a copleșit cu binefaceri. Și, oare voi, care ați contribuit la victoriile de la 14 iulie și 6 octombrie, nu vă mai socotiți eliberatori ai Franței numai pentru că patria a dat uitării meritele voastre? Oare omul neînfricat și cu suflet nobil, care se aruncă în apă ca să-și salveze aproapele, nu se mai poate socoti salvator, atunci când ingratul pe care l-a salvat nu-i recunoaște această calitate? Nu, concetățeni, normele pe care unii încearcă să vi le sugereze nu izvorăsc din adâncul inimii voastre: cinstită și simțitoare, această inimă va respinge cu revoltă orice încercare a nelegiuiților care țintesc să vă asmută împotriva apărătorului vostru. Citiți «Prietenul poporului» din 13 ale lunii curente și veți înțelege că el nu a așteptat până astăzi ca să vă aducă tributul său. Citiți zilnic «Prietenul poporului» și veți vedea că este însuflețit de o singură dorință: să-i sugrume pe tirani, să vă facă fericiți. Doctorul Marat, Prietenul poporului.” Nu aveau în casă rondele de lipit scrisorile. Doctorul împături pe rând cele două scrisori, făcând din fiecare câte o bandă lungă cu capetele vârâte unul în altul și tipări cu unghia muchile, pentru a micșora cât mai mult volumul. Ogé îi urmărea fiecare mișcare a mâinilor, îi admira degetele subțiri, lungi și neobișnuit de îndemânatice, degete de conspirator deprins să umble cu scrisori, cu cărți editate de tipografia secretă, cu micuțele compartimente ale casei de litere. Fără să scrie adresa, Marat băgă scrisorile în buzunarul drept al vestei de atlaz, acolo unde filfizonii, bărbierii și fercheșii vânzători de prăvălie obișnuiau să poarte lanțurile lungi ale unor ceasuri inexistente. Ogé voia să se însărcineze cu înmânarea acestor misive destinatarilor, dar văzând că Marat le ascunde, nu mai spuse nimic. Doctorul se apropie de patul bolnavului, îi ținu puțin mâinile în ale lui și, constatând că febra scăzuse, vorbi ușurat: — Încă puțin și n-o să mai aibă nevoie de îngrijirile unui medic. V-aș ruga totuși, dacă se poate, să rămân aici până se va lumina de ziuă. Ați văzut cât de zbuciumat e Parisul nostru noaptea. Marat se adresase lui Ogé. Acesta consultă cu privirea pe un negru bătrân, buzat, foarte zbârcit, cu perucă albă; ochii îi erau albaștri, cu luciri aspre. Fără să se uite la mulatru, bătrânul dădu grav din cap a încuviințare. „Cine-o fi mai mare la ei? se întrebă Marat. Și cine să fie acești oameni ciudați?” — Rămâi aici, Prieten al poporului, rosti Ogé. Ș-apoi se cuvine să te răsplătim pentru îngrijirile date bolnavului. Firește, dacă ne va sta în putință să-l răsplătim pe Prietenul poporului așa cum merită. Marat zâmbi sarcastic. — Medicina e o știință, iar eu nu fac negoț cu adevărul. Nu-mi trebuie nimic, doar vreo doi-trei pesmeți și o ceașcă de lapte, dacă așa ceva se mai poate procura la Paris. Delegații negri veniți la Adunare îi pregătiră cu drag o adevărată cină. Apăru pe masă și o ploscă uriașă, cu îmbrăcăminte împletită, plină cu vin amețitor, fabricat din plante aromate ale Antilelor, dar Marat clătină hotărât din cap. Prietenul poporului nu bău niciun strop de vin, în schimb înfulecă tot de pe masă cu o poftă de lup și, după cum îi crănțăneau în dinți pesmeții, se putea vedea în ce hal de înfometare și epuizare îl aduseseră pe Marat-Invizibilul magistrații din Paris, cei care organizaseră împotriva lui, cu cheltuială puțină, o prigoană polițienească rafinată, infernală. Ușa se deschise fără veste și un bărbat cu pelerină cenușie dădu buzina în cameră. Își smulse masca, zvârli cât colo tricornul și, fără să-i dea vreo atenție lui Marat, care nu-și ștersese încă machiajul, izbucni agitat: — S-a întâmplat o nenorocire, o grozăvie. Treceam cu Rafael prin fața Palatului, când ne-a tăiat drumul o litieră purtată de patru lachei. În litieră se afla o doamnă cu mască pe față. Lângă acea doamnă se legăna pe un cerc quetzal[25]-ul nostru albastru, papagalul la care Rafael ținea atât de mult... Băiat fără minte! L-a strigat pe nume și quetzal-ul i-a răspuns țipând de două ori: „Țara munților! Țara munților!” Doamna a poruncit să se oprească litiera și unul din lachei i-a tras o palmă lui Rafael, făcând să-i cadă masca. Doamna i-a văzut fața și a țipat ca mușcată de șarpe: „Negrii insultă femeile în mijlocul Parisului!” De după grilaj s-a ivit un ofițer urmat de mai multe santinele. Ofițerul și-a smuls sabia din teacă. Rafael și-a dezgolit pieptul și a spus: „Sunt dezarmat. N-am insultat pe nimeni. Nu e adevărat ce spune doamna.» Spre nenorocirea noastră, zgomotul a atras câțiva trecători, printre care și pe domnul Lameth[26], care tocmai se afla în celălalt capăt al pieței. L-a recunoscut pe Rafael și a început să zbiere: — Ce cauți aici, nemernicule? Cine ți-a dat voie să pleci de pe plantație? — Stai puțin, stai puțin, îl întrerupse Ogé. Taci, Biassou. Trebuie să fie o neînțelegere. — O neînțelegere? mugi spumegând de furie Biassou. Vreo zece negri, sclavi ai domnului Lameth l-au înșfăcat pe Rafael și l-au târât spre grajduri. Am văzut cu ochii mei cum au smuls îmbrăcămintea de pe el, i-au dezgolit umărul și l-au însemnat cu fierul roșu: Runaway[27]. Tânărul Lameth nu s-a temut că mirosul de carne arsă o să întărâte Parisul, ba l-a mai și lovit pe Rafael cu cizma. Striga: „De-acum înainte nu mai scapi, te prindem oriunde te-ai ascunde, sclav fugit!” Apoi l-au târât pe străzi în huiduielile, răcnetele și fluierăturile unei adunături de oameni: lachei, vânzători și conțopiști din solda domnului Lameth, toți nespus de încântați de spectacolul ce li se oferea. Privirile noului venit se întâlniră cu ale lui Marat. Strălucirea ochilor Prietenului poporului, fălcile sale încleștate și pumnii amenințători trădau un străin între acești oameni de culoare. Biassou nu putea să-și dea seama ce anume l-a înfuriat pe acest francez vopsit în cafeniu și a cărui piele albă se vedea bine de sub manșetele descheiate: tratamentul barbar aplicat negrului Rafael, care primise un mandat cetățenesc fără știința stăpânului său, sau dimpotrivă, era furios pe negri. Se așternu o tăcere grea. Toți stăteau cu ochii în pământ, pradă unei cumplite amărăciuni. În sfârșit vorbi Ogé: — Pedepsi-i-ar dumnezeu! N-am avut de unde să știm că până și aici, în orașul nobilei libertăți, Codul negru atârnă amenințător deasupra capetelor noastre. Acum paisprezece ani, acolo, în îndepărtatele noastre savane, am citit pentru prima oară cuvintele care m-au rechemat la viață. Eram în cortul unui francez, abatele Raynal[28], prietenul meu, pe care țara voastră îl surghiunise la noi. Iată aceste cuvinte înscrise în „Declarația independenței”[29] a celor treisprezece State Unite ale Americii: „Considerăm ca un adevăr de netăgăduit că toți oamenii s-au născut egali, că le-au fost hărăzite de creator anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la viață, la libertate și la năzuința spre fericire”. Au trecut paisprezece ani de atunci, și din nou pasărea libertății și a fericirii a cântat inimii mele ostenite. Franța noastră a repetat, de o mie de ori mai frumos, cuvintele sfinte ale celor treisprezece state. Și cum să nu ne mândrim că tocmai statul nostru a glăsuit astfel, și încă atât de puternic ca să audă lumea întreagă, să știe toți care sunt drepturile omului și ale cetățeanului! „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi!” Așa a strigat Franța lumii întregi! Prietenii noștri, prietenii francezi din țara noastră ne-au sfătuit să ne adresăm Adunării poporului liber. Am părăsit munții noștri Roșii și Albi, am adunat aur pe insule, prin sate și târguri. Ni s-a făgăduit libertatea. Pentru întâia oară călătoream, cu o corabie care transporta negri și alți oameni de culoare, fără să fie totuși un cimitir plutitor de sclavi, cum a numit domnul Mirabeau asemenea corăbii, într-un discurs ținut la Manège. Ne-am străduit să uităm că acelei corăbii i se spunea „Sans pareil”[30] tocmai pentru că nicio alta n-o întrecea în privința numărului de sclavi, transportați an de an; am voit să uităm că însuși regele Franței era stăpânul acelui cimitir al negrilor. Pentru întâia oară în amărâta noastră viață, priveam de pe punte crestele înspumate ale valurilor care aproape atingeau pânzele; ne uitam la zburătoarele care încercau zadarnic să poposească pe vergi; sub pielea noastră de africani, pentru întâia oară inima cânta în noi ca o pasăre. Din Saint-Malo ne-am îndreptat în grabă spre Paris, pe drumurile voastre pustii. Am văzut, noaptea, arzând cu vâlvătăi palate și sate; de două ori am auzit bubuind tunul, în două rânduri am întâlnit cete de țărani înarmați care ne-au cercetat cu emoție mandatele noastre galbene[31] și trăsurile noastre albastre[32]. Am adus la Paris două comori, și pe amândouă le-am depus la tribuna marii voastre Adunări naționale. Îți aduci aminte? În noaptea aceea eram înconjurați de prieteni: domnul Brissot, domnul Tracy, domnul Grégoire, domnul La Rochefoucauld, domnul Corneille, domnul Pétion, domnul Sieyès, domnul Lavoisier[33]... Marat tresări, își încruntă sprâncenele și strigă cu mânie: — Domnul Lavoisier? Directorul pulberăriei! Vechilul regelui! Cel mai bogat om din Paris, care a înconjurat capitala Franței cu un zid de metereze vamale, de fortărețe fiscale!... Nu-i chip să treci, pe jos, călare sau cu trăsura, oriîncare direcție, fără să-i plătești ceva acestui domn Lavoisier care a luat în arendă toate taxele și impozitele statului... Zidurile lui au costat trei milioane de livre, stoarse de la francezii cei mai nevoiași... Cetățeni, oameni de culoare, prieteni ai poporului meu, de ce ați rostit numele lui Lavoisier? Biassou spuse către Ogé: — Noi n-am uitat nimic din toate astea. Dar dacă te adresezi cetățeanului ăsta boit, atunci... — Oprește-te, Biassou! Nu te lăsa pradă mâniei! strigă Ogé. Acest cetățean boit, cum îl numești, este doctorul Marat, Prietenul poporului. Primul alb, primul francez pe care, în seara asta, culoarea neagră a pielii l-a ferit de răzbunarea oamenilor albi. Biajssou făcu o plecăciune adâncă, desfăcându-și ceremonios brațele. Ogé urmă: — Te-am văzut în noaptea aceea, cetățene Marat. Te plimbai, șchiopătând puțin, împreună cu domnul Robespierre, dincolo de bariera de scânduri a tribunelor, acolo unde îndărătul capetelor deputaților se agita publicul. De două ori ți-am auzit glasul, în pauze, pe când se schimbau în sală torțele. De două ori m-a atins umbra dumitale când, arătând spre tribuna domnului Young, oaspetele englez, care ședea alături de domnul Dumont, oaspetele elvețian, ai strigat: „Se înșală lupii ăștia parlamentari, se înșală socotind glasul poporului francez, glasul libertății pariziene, drept un gungurit de prunc. O să le fie dat să-i audă tunetul!” — Nu-mi amintesc bine, răspunse Marat, dar mi se pare că asta s-a întâmplat în ziua când Camus[34] a propus Adunării instituirea unei arhive naționale, unde să fie păstrate rufoasele hrisoave în care sunt înscrise privilegiile nobilimii. Pasămite, nobilii se temeau că își vor pierde titlurile, hârțoagele care-i fac stăpâni pe munca țăranilor. Mai bine s-ar gândi că în curând își vor pierde capetele lor de lemn. Îmi amintesc de asemenea că dobitocul acela de Bailly a propus să fie interzise aplauzele, pe motiv că ele încurajează adesea tocmai pe oratorii neghiobi. La aceste cuvinte toată sala Manège-ului s-a cutremurat de aplauzele parizienilor. Francezii se tăvăleau de râs, iar Bailly se făcuse roșu ca racul. — Nu, n-a fost atunci, spuse Ogé posomorându-se. Vreau să amintesc doctorului Marat numai de adunarea aceea în care ni s-a dat și nouă cuvântul, când am putut vorbi în sfârșit despre suferințele și speranțele noastre, când am depus pe altarul Franței două scumpe tezaure. Am spus de la tribună că primul tezaur este credința noastră fierbinte în libertatea poporului francez, dorința noastră înflăcărată de a-i dărui toate puterile noastre înfrățite. Al doilea tezaur îl alcătuiau cele șase milioane de livre de aur pe care le-am dăruit Franței. Au fost adunate cu prețul trudei istovitoare și al crâncenelor suferințe impuse sclavilor de culoare; noi le-am dezgropat din ascunzișuri și le-am adus în dar Franței. Cred că-ți amintești, doctore Marat, că președintele Bailly ne-a răspuns: „Oricine face parte din națiunea franceză și vine aici să-și ceară drepturile, nu le va cere în zadar”. Apoi domnul Bailly a dat citire unui act semnat de bancherul regal în care se spunea că „galbenii pe care negrii și alți oameni de culoare i-au adus din insula Haiti, colonia sfântului Dominic, cu toate că sunt de fabricație veche, spaniolă, sunt ștanțați din aur de bună calitate și au greutatea deplină, fiind în adevăr în valoare de șase milioane de livre”. Și de data aceasta au răsunat aplauze, domnule Marat! Bătrânii noștri, care cunoșteau taina acestor comori, le-au dezgropat anume pentru răscumpărarea negrilor, și Franța liberă trebuie să-i izbăvească din robie. Înapoiați-ne pe frații noștri care au fost vânduți, pe soțiile despărțite cu sila de bărbații lor, pe copiii răpiți mamelor! Iată ce am cerut, iată ce cerem. Și ni se răspunde prin aplicarea stigmatului de sclav fugit! Și, asta unde? Aici, la Paris! Sau poate domnii Lameth se tem să nu rămână fără sclavi, să nu sărăcească? Au acolo, peste ocean, nouăzeci și trei de fabrici de zahăr și șaisprezece plantații de cafea. Pentru ce unul din frații Lameth l-a înfierat pe Rafael? Oare răscumpărarea pe care am adus-o nu ajunge? Oare nu acest domn Lameth este membru al Adunării naționale? Oare și aici, la Paris, trebuie să tremurăm de frica fiarelor hrănite cu carne de negru, așa cum tremură frații noștri din savane? Și oare nu e ciudat, cetățene Marat – numai dacă nu s-o fi înșelat Biassou – oare nu-i ciudat că aici, la Paris, l-au înfierat pe Rafael cu danga engleză, iar nu cu crinul francez cum procedau până acum preanobilii franțuzi? Sau poate domnul Lameth, din respect pentru legile engleze, a ajuns să disprețuiască vechea stemă a Franței regale? Ce să ne facem, cetățene Marat? La ce uși să mai batem, cetățene Marat? Încotro să ne îndreptăm pașii, cetățene Marat? — Așa, care va să zică! șopti Marat cu întristare. E ceva de necrezut! Foarte tulburat, se ridică și începu să umble agitat prin cameră. — Să trăiești la Paris și să nu știi nimic din toate acestea! Nici n-am bănuit că se poate întâmpla așa ceva! Mă ascund mereu de urmăritori. Scot un ziar în numele revoluției. Iar în noaptea asta m-a salvat de un agent alb al magistraților pielea neagră de rob! Tot în noaptea asta, francezii stăpâni de sclavi au stigmatizat un negru liber! Cine îndrăznește să spună că revoluția s-a terminat? Mă înnăbuș! Lăsați-mă să cuget puțin, să-mi vin în fire, prieteni!... Marat rămase câteva clipe nemișcat, apoi ridică obosit capul. O groaznică dezamăgire i se citea pe față. — Nu, nu pot să vă spun nimic bun, prieteni. Mă doare tot ce am aflat de la voi. Mă doare că ați venit degeaba de pe țărmurile râurilor și fluviilor cu apă caldă, tocmai pe malurile Senei noastre înzăpezite, că prietenul vostru zace aici, răcit, cu plămânii pătrunși de sânge. Ați străbătut un drum anevoios, căutând libertatea. Vă întrebați ce o să vă răspundă poporul francez? La „Societatea amicilor negrilor”, unde tronează domnii deputați de prin meleagurile Girondei[35], nu veți găsi prieteni ai poporului. Ați pomenit de domnul Lavoisier. Știți voi cine este Lavoisier? Când Parisul a pornit cu înverșunare la asaltul Bastiliei, cine dacă nu Lefoché, ajutor al domnului Lavoisier și subdirector al Arsenalului, a dat butoaie cu pulbere apărătorilor închisorii regale? Ce spuneți de asta? — Cum se simte Toussaint? întrebă Biassou, întrerupându-l pe Marat. Ogé se uită la medic ca și când l-ar fi îmbiat să răspundă el. — Bolnavul vostru nu mai e în primejdie, spuse cu glas surd Marat. Delirează în latinește ca un iezuit spaniol. Cine l-a învățat latina? — Un abate bătrân, răspunse Biassou. Doctore Marat, citesc pe fața dumitale atâta compătimire, încât mă văd silit să-ți împărtășesc o constatare tristă. Am fost într-o seară cu prietenul meu Schoelcher, gazda noastră, la „Teatrul francez”, unde se juca piesa „Un negru cum rar se întâlnește printre albi”, sau „Adonis de abanos”. A ieșit pe scenă un om vopsit care, în cursul piesei, și-a jertfit viața pentru a-și salva stăpânul; acesta era însă un om de nimic, un nătărău. Veți fi crezând oare că negrii n-au să fie niciodată în stare de altceva decât să se lase de bunăvoie pradă zăvozilor domnului Massiac[36]!? Nu suntem toți ca acest Adonis! — Adonis? Stați, unde e Adonis? șopti bolnavul și, ridicându-se în capul oaselor, îi privi pe toți cu ochii lui mari, care mai păstrau scăpărările febrei. Toți, afară de Marat, se ridicară în picioare; fețele negrilor oglindeau o fericire fără seamăn. Ogé si Biassou se apropiară de pat. Atitudinea lor era plină de respect și se părea că de bucurie uitaseră cu desăvârșire că între ei se află un străin. — Breda, dragă Breda, scumpul nostru comandant! Ce bine că ți-ai venit în simțiri! Ce bucurie să te auzim vorbind! Adonis trebuie să se întoarcă îndată, s-a dus după un medic. — Mi-e sete, apuse bolnavul. Sorbi o înghițitură de apă și întrebă doar atât: — Când trebuie să apară decretul? — Permite-mi, comandante, îl rugă Ogé, să-ți prezint raportul mâine, când ai să fii din nou în camera ta! Acolo ai să-ți regăsești cărțile, acolo te așteaptă câteva scrisori. Mâine ai să afli cum vor să ne ajute prietenii și cum cei doisprezece căpitani întruniți în vila lui Massiac vor să ne pună bețe în roate aici la Paris. Bolnavul răspunse: — Nu-mi este îngăduit să zac. Am să mă fac bine și fără medici, așa cum biruiam boala fără ajutorul vraciului pe când eram copil. Se îndreptă de spate – era mărunt de statură, uscățiv, zvelt, cu mișcări neobișnuit de iuți; dădu să mai adauge ceva, dar auzind râsul lui Marat se opri nedumerit. — Ai dreptate, prietene negru, se auzi vocea lui Marat, ai dreptate. Și află că și eu mai bucuros tratez cai bolnavi, decât oameni. Nerecunoștința unui cal doare mult mai puțin decât a omului. — Cine-i dumnealui? întrebă bolnavul luptând cu un acces de tuse. — Sunt doctorul Marat și mi se mai spune Prietenul poporului. Am venit aici la rugămintea fratelui dumitale care alerga prin tot Parisul, în căutarea unui medic. Ți-am dat îngrijirile necesare. Acum ți-e mai bine, așa că pot să plec. Și întorcându-se spre Ogé: — V-aș ruga numai să-mi dați puțină apă și o cârpă. Se vede că pielea neagră nu-mi priește mai mult decât cea albă. Bolnavul îl asculta cu luare-aminte. — V-am meritat mânia, spuse el, dar în mai puțină măsură decât merită doctorul Marat considerația mea... Au trecut multe zile de când mi-am pierdut cunoștința și doar câteva minute din clipa în care mi-am recăpătat-o... A primit doctorul aurul cuvenit? îl întrebă apoi pe Ogé. Dar tot Marat îi răspunse: — Patruzeci de mii de oameni sunt la Paris, care, asemenea mie, nu știu unde o să-și plece mâine capul – cetățeni cinstiți, devotați revoluției. Poporul francez are grijă de noi și în schimb noi nu luăm de la nimeni niciun fel de plată. Păcat că nu v-a fost adus doctorul Mesmer[37], șarlatanul magnetic, favoritul reginei. Animal fiind, v-ar fi tratat cu magnetismul animal. O idioție care n-a vindecat încă pe nimeni, dar în schimb i-a îmbolnăvit pe foarte mulți. Vă asigur că ați fi trebuit să adăugați vreo bagatelă de aur la galbenii aceia spanioli. E ahtiat după bani. Ăsta zic și eu medic! Se auziră câteva bătăi în ușă – un semn convențional. Negrii schimbară o privire. Bolnavul, cu ochii țintă la ușă, rosti tare și limpede, așa cum spui o parolă: — Kviskveia! Intră o femeie. Făcu o plecăciune bolnavului, apoi, își roti privirea iscoditoare prin cameră. — Cauți pe cineva, soră Schoelcher? o întrebă Ogé. Dar femeia îl recunoscu pe Marat după haine și i se adresă, zâmbind: — Se crapă de zi. Am fost la piața de legume și când m-am întors l-am găsit în fața casei pe servitorul dumneavoastră. S-a travestit în cerșetor. Mi-a spus câteva cuvinte ciudate: „Rugați-l, vă rog, pe stăpânul meu să-mi aducă șapte sous”. Nu sunt convinsă că m-a recunoscut, căci astă-noapte, când ne-am întâlnit, era întuneric beznă. Eu însă l-am putut vedea pentru că ținea în mână felinarul aprins. — Șapte sous, repetă Marat. I-aș da bucuros acești bani cerșetorului, dacă cetățenii îmi vor da voie să-l chem aici. Negrii se uitară la omul din pat. Acesta încuviință cu o mișcare a capului. Peste câteva minute intră Laurent Bass; ținea pe umăr o coșcogeamite traistă de milog. Se înclină cu o mutră hâtră, neștiind dacă trebuie să recunoască pe față că negrul din fața lui era insesizabilul Prieten al poporului. Marat își liniști păzitorul cu câteva cuvinte convenționale. Atunci Laurent Bass scoase din traistă un vraf de șpalturi: era numărul 84 din ziarul „Prietenul poporului”. Așeză foile în fața lui Marat. Acesta parcurse repede articolele, notele și știrile pe care el însuși le scrisese și le recitise de cel puțin trei ori. După ce frunzări din nou tot numărul, notă cu scrisu-i tremurat și neciteț Imprimatur[38], ca să-și bată joc de termenul folosit de censorul regal. Laurent Bass se ridică până la urechea stăpânului, șoptindu-i: — Ar fi mai bine să nu vă arătați astăzi prin districtul Cordelierilor. Au de gând să vă ceară prin „Monitor” să vă supuneți de bunăvoie judecății Adunării naționale. — Sunt tâmpiți dacă-și închipuie că eu citesc fițuica lor scârnavă, izbucni Marat. Laurent Bass își continuă raportul: — Umblă zvonul că aristocrații care au apucat să treacă granița, împreună cu prinții și cu cimotiile austriecei, pregătesc un război și au de gând să dea foc Parisului. — În timp ce ei se pregătesc, noi le-am și confiscat domeniile acum trei zile. Și ca să crape și popii de ciudă, în ziua de două noiembrie am confiscat și bunurile prinților bisericii. — Astăzi am văzut pentru prima dată asignațiile cu care au să se schimbe monedele de metal, urmă Laurent. Mie unuia îmi convine de minune; n-am să mai asud când le-oi duce zețarilor leafa. — Ascultă, Laurent, am o mare rugăminte, spuse Marat. Du, prietene, aceste scrisori la destinație, dar vezi să nu te transformi din poștaș în spânzurat. Trebuie să apucăm și noi zilele bune, cu toate că mulți ar dori să ne știe de pe-acum pe lumea cealaltă. Ba unii socot că-i ofensăm prin simplul fapt că trăim. Ce să-i faci! Cu toate că suntem bine crescuți, nu vom împinge politețea până a ne pune capăt zilelor, așa, că să le facem pe plac. Cu bine, prietene. Marat strânse mâna lui Laurent și-i șopti: — Am să fac un semn cu creta pe turnul din stânga de la Notre-Dame, la un colț. O cifră, ca de obicei. Când te întorci de la tipografie, trage o linie peste ea. Așa am să știu că la ora stabilită ai să fii la Palais-Royal, sub copacul cel bătrân. După plecarea lui Laurent, Marat se apropie de pacientul său, care citea o carte, și-l întrebă cum se simte. Ceilalți negri părăsiseră mai de mult odaia, unul câte unul. Bolnavul lăsă jos cartea și răspunse: — Îngrijirile dumitale mi-au făcut bine, doctore Marat. Te superi dacă îți pun o întrebare, sau chiar două? Marat îl îmbie cu un gest să vorbească: — Știi oare, urmă bolnavul, că Schoelcher, fratele acestei tinere care a intrat adineauri în cameră, a fost primit o dată cu dumneata în loja masonică „Marea Anglie” din Londra? Și iată a doua întrebare: Îl cunoști pe abatele Raynal care a scris această carte? Marat luă în mână volumul al patrulea din cartea confiscată și arsă a abatelui, devenit ateu, revoluționar, dușman declarat al religiei creștine și care reușise să fugă din Franța chiar în ziua când călăul ce arsese cartea urma să-l ardă și pe autor. Săgetând în răstimpuri, cu privirea-i scăpărătoare, pe bolnav și pe bătrânul negru care intrase fără zgomot, legănându-se ca o rață, doctorul citi: „Nicăieri otrava creștină n-a nenorocit atâția oameni ca în bogatele colonii ale Lumii Noi. Acolo, bogătașii folosesc religia pentru a-și ascunde viciile, iar pe oamenii care se deosebesc de ei doar prin culoarea pielii îi învață să fie virtuoși, înțelegând prin virtute supunerea robului față de stăpân. Se apropie epoca marilor republici. Sclavii albi și negri se vor înfrăți pentru a elibera lumea.” — Nu-i pot suferi pe popii renegați, spuse Marat, chiar dacă au scris, ca acesta, „Istoria filozofică și politică a instituțiilor și comerțului european în cele două Indii”. Am mai văzut asemenea poze, adăugă el și lovi cu unghia gravura pe care se vedea un colonist vânzând o femeie tânără unor corăbieri, negustori de sclavi. Urăsc și eu negoțul de sclavi, dar și mai mult îmi displac materialiștii și ateii. Iar la prima întrebare refuz să răspund. Mi-e somn. Clătinându-se de oboseală, se apropie de rogojină, se culcă și fără să se mai uite la bolnavul care îl urmărea cu ochii lui gravi, atenți, adormi numaidecât. [1] Wieland Christoph Martin (1733-1813), scriitor din perioada iluminismului german (n. ed.) [2] Livră – veche unitate de măsură franceză, având aprox. ½ kg. (N. ed.) [3] Sou – monedă divizionară franceză. (N. t.) [4] Gare! – păzea! (fr.) (N.t.) [5] Canabis, Pierre-Jean-George (1757-1808), medic francez, filozof materialist, girondin; a luat parte la lovitura de stat de la 18 brumar (9 noiembrie 1799), a lui Napoleon Bonaparte, care a dus la instaurarea dictaturii militare sub forma Consulatului, iar mai târziu (în 1804) a Imperiului napoleonian. (N. ed.) [6] Mirabeau, Gabriel-Victor-Honoré Riqueti (1749-1791), conte, militant de frunte al revoluției burgheze franceze de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, exponentul intereselor marii burghezii și ale nobilimii îmburghezite, orator de talent; în 1790 a intrat în înțelegere secretă cu curtea regală, primind bani în schimbul trădării. (N.ed.) [7] Capețieni – dinastie regală în Franța (987-1328). (N. ed.) [8] Palais-Royal (Palatul regal – fr.) – palat din Paris; grădina acestui palat era amenajată ca loc de plimbare și distracție publică. (N.ed.) [9] Maillebois, Yves-Marie (1715-1791), în timpul revoluției franceze, a luat parte la un complot regalist. (N.ed.) [10] Contele d’Artois (1757-1836), nepot al lui Ludovic al XV-lea; în timpul revoluției franceze, unul din principalii conducători ai emigrației contrarevoluționare, întreținută de puterile străine; în 1824-1830, a ocupat tronul Franței sub numele de Carol al X-lea, (N. ed.) [11] Iat-o adevărata libertate, iată ce ne aduc în dar liberții. Oare cine poate spune că este liber, dacă nu acela care trăiește cum îi place? Eu pot să trăiesc cum vreau: oare nu sunt mai liber decât Brutus? Concluzia ți-e greșită, va spune stoicul care și-a desfundat urechile cu oțet tare; renunță la „pot orice și cum vreau”, restul îl accept. Dar m-am întors de la pretor om liber, după ceremonia eliberării, atunci de ce să nu-mi îngădui tot ce-mi dictează voința, cu excepția celor interzise de legile lui Masuriu? [12] Flaccus, Aulus Persius (34-62), poet satiric latin (N. ed.) [13] Marat, Jean-Paul (1743-1793), unul dintre conducătorii revoluției franceze burgheze, fruntaș al democrației revoluționare. A editat ziarul „Prietenul poporului” (de unde i se trage și supranumele), în care a demascat cu vigoare trădarea regelui, politica conciliatoare a Adunării constituante și a municipalității din Paris, duplicitatea lui La Fayette, Mirabeau, Bailly și a altor conducători ai burgheziei liberale; a avut un rol conducător în răscoala populară din 31 mai-2 iunie 1793, care a dus la căderea girondinilor și la instaurarea dictaturii iacobine. (N. ed.) [14] La Fayette, Marie-Joseph (1757-1834), marchiz, general și om politic francez; a participat la războiul de independență al statelor Americii de nord. La începutul revoluției, unul dintre fruntașii burgheziei liberale moderate, conducătorul Gărzii naționale (1789-1791). Adept al monarhiei constituționale, a căutat să frâneze dezvoltarea revoluției. În iulie 1830, a contribuit la instaurarea monarhiei lui Ludovic-Filip. (N. ed.). [15] Esnambuc, Pierre d’, nobil din Caux, mare posesor de plantații din insulele St. Christophe, Guadelupa și Martinica. Mort în 1636. (N. ed.) [16] Richelieu, Armand Jean du Plessis (1585-1642), duce, cardinal, bărbat de stat francez, reprezentant de frunte al absolutismului. (N. ed.) [17] În sala Manège-ului se întrunea Adunarea legislativă. (N. ed.) [18] Cerneală preparată cu sulfat de fier. (N. ed.) [19] 14 iulie 1789 – ziua luării Bastiliei. (N. ed.) [20] Launay, Bernard-René Jordan de (1740-1789), ultimul guvernator al Bastiliei, executat la 14 iulie 1789 de către poporul revoluționar. Flesselles, Jacques de (1730-1789), consilier de stat și starostele negustorilor parizieni; a încercat să înșele poporul, dându-i, în loc de arme, pietre; executat la 14 iulie 1789. Foullon Joseph-François (1717-1789), controlor general al finanțelor Franței; urât de popor, a fost executat în 1789. Sauvigny, Louis-Bénigne-François Bertier de (1737-1789) guvernator al Parisului, ginerele lui Foullon. A avut aceeași moarte. (N.ed.) [21] La Paris bântuia foametea; la 5 octombrie 1789, mii de femei înfometate au pornit spre Versailles, reședința regelui și bastion al contrarevoluției, cerând pâine și sancționarea decretelor din 4-11 august, care prevedeau desființarea privilegiilor. Speriat, regele s-a văzut silit să satisfacă revendicările poporului, iar a doua zi, la 6 octombrie, să se întoarcă la Paris; acest fapt a avut importante urmări pentru desfășurarea ulterioară a revoluției, întrucât l-a izolat pe rege de trupele contrarevoluționare concentrate la Versailles. (N.ed.) [22] Bailly, Jean-Silvain (1736-1793), savant și om politic francez, adept al monarhiei constituționale; ca primar al Parisului (1789-1791), Bailly a luat parte la organizarea masacrelor de pe Câmpul lui Marte; a murit pe eșafod. (N. ed.) [23] La începutul revoluției, Mirabeau, a cărui trădare nu se descoperise încă, se bucura de mare popularitate în rândul maselor. (N.ed.) [24] În noaptea de 20 spre 21 iunie 1791, Ludovic al XVI-lea, împreună cu familia, a încercat să fugă, pentru a se pune în fruntea trupelor emigrației contrarevoluționare și ale intervenționiștilor, care veneau în întâmpinarea lui dinspre Metz. Datorită vigilenței maselor, regele a fost prins în localitatea Varennes și silit să se întoarcă la Paris (N. ed.). [25] Pasăre cu penaj multicolor, trăiește în regiunile tropicale ale Americii. (N.ed.) [26] Frații Lameth, Alexandre și Charles, oameni politici francezi din rândurile nobilimii liberale, posesori de plantații în Haiti; au luptat în războiul pentru independență al statelor Americii de nord; în timpul revoluției franceze, au militat pentru monarhia constituțională. După lichidarea monarhiei, au emigrat împreună cu La Fayette. (N.ed.) [27] Runaway – fugar (engl.). (N. t.) [28] Raynal, Guillaume-Thomas-François (1713-1796), istoric și filozof francez, apropiat de enciclopediști. În lucrările sale a criticat rânduielile absolutiste feudale, biserica catolică, jaful colonial. (N.ed.) [29] Declarație adoptată la 4 iulie 1776 de către cel de al doilea congres al reprezentanților coloniilor engleze în timpul Războiului de independență în America de Nord. Declarația a proclamat independența față de Anglia și constituirea Statelor Unite ale Americii. (N.ed.) [30] „Fără pereche” (fr.). (N.t.) [31] Împuternicirile date de reprezentantul regal din Haiti erau scrise pe hârtie galbenă. (N.ed.) [32] Aluzie la permisele de circulație, scrise pe hârtie albastră. (N.ed.) [33] Brissot, Jacques-Pierre (1754-1793), militant al revoluției burgheze din Franța; în prima perioadă a revoluției, a fost membru activ al Clubului iacobin, ulterior, conducător și teoretician al girondinilor. Grégoire, Henri (1750-1831), militant al revoluției franceze, episcop; adversar al sclaviei negrilor, a luptat pentru triumful ideii egalității tuturor popoarelor. La Rochefoucauld d’Enville (1743-1792), om politic francez, liberal. Pétion de Villeneuve (1756-1794), om politic francez, deputat al stării a treia în Stările generale, orator de talent, girondin; în 1791, primar al Parisului. Sieyès, Emmanuel-Joseph (1748-1836), om politic francez, abate, autorul celebrei broșuri „Ce este starea a treia?”, în care formula revendicările burgheziei la dominația politică, apărător al intereselor marii burghezii. Lavoisier, Antoine-Laurent (1743-1794), celebru chimist francez, membru al Academiei de Științe din Paris, apoi directorul Academiei. Îndeplinind într-un timp funcția de fermier general (adică având concesiunea colectării impozitelor), a strâns o mare avere pe care a folosit-o în bună parte pentru cercetări științifice. În timpul revoluției franceze, partizan al monarhiei constituționale. A murit pe eșafod. (N.ed.) [34] Camus, Armand-Gaston (1740-1804), jurist-consul, om politic și scriitor francez. (N.ed.) [35] Este vorba de girondini, grupare politică din perioada revoluției franceze, reprezentând interesele burgheziei comercial-industriale și agrare, în special din provincie. Își trage denumirea de la departamentul Gironde, locul de baștină al unor militanți ai acestui partid. Leaderii girondinilor au fost: J.-P. Brissot, P.-V. Vergniaud, soții Roland, E. Guadet, J.-A. Condorcet etc. În prima etapă a revoluției, girondinii au militat, alături de celelalte forțe revoluționare, împotriva absolutismului, mai târziu împotriva feuillanților (membii clubului politic al marii burghezii, adepte a monarhiei constituționale). Încă la începutul războiului împotriva intervenționiștilor străini, girondinii, speriați de faptul că masele populare se manifestau pe arena politică ca o forță independentă din ce în ce mai activă, au pornit fățiș pe calea trădării revoluției; în august 1792, intensifică lupta împotriva iacobinilor și ai adepților acestora, cu scopul de a opri dezvoltarea revoluției. După răscoala populară din 31 mai-2 iunie 1793, care i-a măturat de la putere, au încercat, fără succes, să dezlănțuie un război civil împotriva guvernului iacobin. După căderea dictaturii iacobine în urma loviturii reacționare de la 9 thermidor (27 iulie) 1794, girondinii au devenit una din cele mai active forțe ale reacțiunii thermidoriene. (N.ed.) [36] Unul din cei mai mari plantatori din Antile, despre care se va vorbi pe larg în paginile următoare. (N. ed.) [37] Mesmer, Franz (1734-1815), medic, autorul teoriei antiștiințifice a „magnetismului animal”, cunoscută sub numele de mesmerism; potrivit acestei teorii, planetele ar acționa asupra omului prin intermediul unei forțe magnetice speciale și omul care stăpânește această forță o poate radia asupra semenilor săi, influențând în mod binefăcător evoluția diverselor maladii. (N.ed.) [38] Bun de tipar (lat.). (N.t.)

AnnaE

January 11, 2019.Post in PDF Istoria tineretii comandorului de Abatele Prevost carti autori straini literatura universala

Istoria tinereţii comandorului Sau memorii pentru a servi la istoria Maltei. Povestea unei grecoaice „Într-adevăr, viaţa lui a constituit şi primul dintre romanele sale, şi, într-un fel, materia tuturor celorlalte.” Sainte-Beuve CUPRINS: Mărturisire 5 Istoria tinereţii comandorului de *** 27 Partea întâi 28 Partea a doua 135 Povestea unei grecoaice 227 Partea întâi 228 Partea a doua 323 MĂRTURISIRE (în loc de prefaţă) Trainic înfipt pe treapta veşniciei ce-o datorez capricioasei mele Manon, fără de care nefiinţa m-ar fi cuprins demult, „ajuns la o vârstă la care raţiunea şi experienţa îndeamnă la cugetare”1, gelos de gloria postumă cucerită de acel grăsan de Beyle, spre pildă, pe care criticii veacului al XX-lea nu mail contenesc să-l laude, m-am hotărât să alătur o mărturisire acestor două romane ale mele, pe neaşteptate dezgropate din depozitele capodoperelor necunoscute sau uitate pentru a renaşte în veşmânt românesc într-o epocă mai curând însetată de viziuni ale viitorului, de cuceriri ale cosmosului şi de complicate probleme sociale: istoria adevărată şi sinceră a propriei mele vieţi, cu nimic mai săracă în evenimente şi întâmplări decât cea’ a eroilor mei. Teamă mi-e însă ca mărturisirea pe care vreau s-o aşez în fruntea acestui volum să nu fi’e „de la bun început suspectă cititorului2… Căci „cine să creadă în adevărul vorbelor mele”, în laudele pe care (mi) le voi aduce, cunoscând că eroul acestei povestiri sunt chiar eu, pe care atâta m-am iubit şi preţuit? Dar contemporanii mei m-au defăimat sau slăvit în fel şi chip, urmaşii lor nu s-au lăsat mai prejos şi, pe măsură ce secolele s-au scurs, posteritatea, cu milei dar vrednice excepţii (uneori cam sofisticate), a reuşit să impună despre mine o viziune pe cât de logica şi firească, pe atât de neadevărată în simplitatea ei schematică: a reţinut două aspecte zise „esenţiale”, unul despre viaţa, altul despre opera mea: că am fost abate (nu prea cucernic) şi că am scris o poveste de dragoste neasemuită (cu toate că snobul de Montesquileu era de părere – ca şi presa epocii, de altfel – că „Des Grieux este un escroc şi Manon o târfă”), aceea a frumoasei Manon Lescaut şi a Cavalerului Des Grieux, pe care mulţi m-au chiar învinuit că aş fi trăit-o ca atare eu-însumi.3 Nu pot, desigur, infirma eu totul aceste două aserţiunii, dar, vai! cât sunt de strâmbe în descărnarea lor şi câte detalii, câte nuanţe, câte explicaţii ar mai trebui să li se adauge pentru a le face cu adevărat veridice! Căci întortocheate şi întunecate sunt căile sufletului omenesc, şi aparenţele adesea înşelătoare… Să începem cu primul aspect: ceea ce mă va obliga să-mi depăn, comentând-o, întreaga vilaţă. Însă, cum nu am memoria datelor şi cum am avut parte, totuşi, de câţiva oneşti cercetători care, înlăturând colbul arhivelor, au stabilit o mulţime de elemente ce numai cu greu ar putea fi tăgăduite sau dezminţite (chiar dacă. Uneori tare mi-ar fi convenit să le fi trecut măcar sub tăcere), mă voi bizui, în primul rând, pe ceea ce au afirmat despre mine „prietenii mei post-mortem, Henri Harrisse, Deloffre şi Sgard4, pe care îi voi cita cu acurateţea cerută de erudiţii veacului al XX-lea, mulţumindu-mă doar cu interpretarea evenimentelor mai „delicate”, atunci când itţele se încurcă şi când ei ezită sau se contrazic. M-am născut în orăşelul Hesdin din ţinutul Artois în 1697, în ziua de I aprilie5, ceea ce a avut pe semne o oarecare influenţă asupra vieţii mele, astfel pusă sub semnul unui lung şir de păcăleli şi de feste jucate mie de soartă sau de mine ei, contemporanilor şi posterităţii. Familia mea, cunoscută de generaţii pentru cilnstea şi probitatea ei, făcea parte din burghezia înstărită a oraşului, tata, Lievin Prevost, fiind procuror al regelui. Eram mulţi copii, cinci băieţi şi patru fete, dar surorile mele, înfricoşate fără îndoială de frivolitatea veacului sau neresemnându-se cu starea ancilară care le aştepta, emanciparea propriu-zisă a femeilor nefiind încă începută, au murit la o vârstă fragedă. Tânără a murit şi mama, Mărie Duclay, la 28 august 1711, când abia împliniserăm paisprezece ani. Doi din fraţii mei, Norbert şi Bernard-Joseph, şi-au închinat viaţa bisericii cu mai) multă evlavie decât mine. Jerome-Pierre şi Louis-Eustache (care fusese şi ofiţer) au fost magistraţi: fie-le ţărâna uşoară. Toţi au grut o purtare demnă şi au dus trai tihnit. Cât despre mine, Antoine-Francois, al doilea născut dintre băieţi, am dus o exiistenţă ceva mai zbuciumată, ca să nu-i spun zvăpăiată. Nehotărât, deopotrivă atras de plăcerile minţii şi de-ale trupului, sensibil în faţa gingăşiei feminine, iute la patimă ca şi la mânie, mi-am urmat întotdeauna simţămintele fără multă cugetare, lăsându-mă târât de inimă mai mult decât mânat de raţiune, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri. Învăţam bine, cu plăcere şi sârg, iar studiul mi-a fost întotdeauna un refugiu în clipele de amăcelentă**, aşa cum judecă de altfel întreaga muncă de cercetare a lui Harrisse: „Se poate aprecia că Harrisse, el singur, a scos la iveală mai multe documente despre Prevost decât au făcut-o toţi ceilalţi cercetători laolaltă**, „în ciuda unor precizări cronologice care nu sunt de fapt decât nişte simple ipoteze**. (Cum lucrările lui Harrisse nu ne-au stat la îndemână, îl vom cita fie după Deloffre, fie după Jean Sgard.) Frederic Deloffre şi Raymond Picard sunt autorii unei excelente ediţii a lui Manon Lescaut (Garnier, 1965), însoţită de o introducere, note, variante, bibliografie, glosar şi index, iar Jean Sgard a celei mai complete (până la data aceasta) lucrări despre romanele lui Prevost: Prevost romancier, J. Corti, Paris, 19U8, 692 pp. 4 Aşa cel puţin pretinde Roland Purnal, în Dicţionarul de autori Laffont-Bompiani; Roger Mathe, dimpotrivă, în studiul despre Manon Lescaut publicat la Hatier în 1970, indică drept certă data de 4 aprilie… Personal, sunt ispiitit să-i dau crezare lui Purnal… răciune. Nu doar că-mi însuşesc întru totul părerea contemporanului meu sus-pus, Montesquieu, că nu există necaz pe care un ceas de lectură să nu fi fost în stare să-l şteargă, mie mil-au trebuit întotdeauna mult mai multe, dar oricum, în mijlocul cărţilor sau cu pana în mână mai uitam de amar, şi încetul cu încetul îmi câştigam seninătatea… După moartea mamei (1711), tata m-a trimis la colegiul iezuiţilor din oraşul nostru (Hesdin) şi supraveghea îndeaproape felul în care mă achitam de obligaţiile mele şcolare. Ar fi trebuit să stau aici cinci ani, după tipic, pentru a putea fi admis la Universitatea din Douai să studilez filosofia. Dar era război5, clinchetul armelor şi frumuseţea uniformei mă atrăgeau: „Am părăsit colegiul la vârsta de şaisprezece ani şi am servit cu felurite îndatoriri, chiar şi ca voluntar, când posturile de ofiţeri erau ocupate (era sfârşitul războiului), înflăcărat de speranţa pe care o nutream, ca mulţi tineri, de a fi avansat cu prima ocazie. Aşteptarea prelungindu-se însă, m-am plictisit şi m-am întors la părinţii iezuiţi…” 6 Vai câtă cerneală a curs asupra acestor ani ai adolescenţei mele! şi mai ales din cauza penei muiate în otrava geloziei a doi confraţi de-ai meii, Lenglet-Dufresnoy şi Charles Colle! Primul a pretins că într-o zi, întorcându-mă de la şcoală, am dat peste o scenă mârşavă: tata ar fi lovit-o cu piciorul în pântec pe iubita mea, însărcinată în luna a treia… Eu, pasă-mi-te furios, m-aş fi repezit asupra-i şi l-aş fi făcut să se rostogolească până în josul scării unde ar fi rămas lat, pierzându-şi viaţa! Minciună sfruntată! S-a dovedit doar că douăzeci şi şase de ani după acest incildent închipuit tata mai trăia7. Dar Lenglet-Dufresnoy era supărat pe mine r După Deloffre, Prevost face aluzie la războiul pentru succesiunea Spaniei, sl’ârşit prin pacea de la Utrecht, în 1713. „ Apud Deloffre, op. Cât., p. XVI-XVII. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Sainte-Beuve, în articolul său din Portrete literare (1831) să amintească şi el evenimentul, într-o notă, deşi fără a-i da prea multă importanţă, căci mi-a fost îndeobşte destul de favorabil: „S-a publicat în nu mai ştiu ce culegere de anecdote (ana) că Prevost se îndrăgostise de o oarecare doamnă, probabil chiar la Hesdin, că tatăl lui, care privea cu nemulţumire această intrigă se duse într-o seară să bată la uşa acelei doamne pentru a-şi scărmăna puţin băiatul, şi că acesta, smuncindu-se ca să scape, îl lovi atât de tare pe tatăl său încât bătrânul muri de pe urma acelei lovituri. Dacă nu este o calomnie, apoi este cel puţin o scorneală, şi Prevost a cunoscut suficiente necazuri în viaţă ca să nu i se mai pună în cârcă şi pe aceasta”. (Vezi în Decada filosofică din 20 termidor, anul XI, o scrisoare a pentru că îndrăzniserăm să critic opusul pe care-l închinase poetului Marot, şi mai ales pentru că refuzaserăm să-l iau drept co-autor la traducerea Istoriei universale a preşedintelui de Thou. Cu ce bârfe josnice se pot îndeletnici scriitoraşii lipsiţi de har! Noroc de sita timpului care desparte făina de tărâţe! Vreţi să ştiţi exact cât şi cum am stat la iezuiţi? apoi întrebaţi-l pe Deloffre (op. Cât., pp. XVII-XIX). Eu nu ştiu mai multe decât v-am spus: am plecat de la ei când aveam şaisprezece ani şi, după ce m-am furlandisit prin diferite regimente, m-am întors, cam jumulit şi ruşinat, să le cer iertare, la Îl martie 1717 (credeţi-mă, de astă dată memoria nu mă înşală, şi-apoi am controlat-o cu cea dată de erudiţii care mî-au scormonit trecutul), dar nu la Hesdin, cil la Paris, pe strada Pot-de-Fer, şi au avut bunătatea să mă reprimească în calitate de novice. După şase luni, termen în care trebuia să dau dovada aptitudinilor mele (nu mi-a fost greu s-o fac mulţumită darurilor fireşti cu care m-a înzestrat natura!) m-au trimis la colegiul La Fleche – acest loc care va rămâne mereu „scump inimii mele” – să studiez filosofia. Deşi am iubit colegiul, nu am stat mult timp închis acolo. Dom Dupuis a explicat cu multă gingăşie cum s-au petrecut lucrurile şi cum am ajuns să plec în Olanda. Colegul meu, abatele Voisenon (1708-1775), nici el prea uşă de biserică, a fost ceva mai concis şi de dragul glumei a rezumat în câteva rânduri aventurile mele, întregindu-le cu un detaliu pe cât de imaginar pe atât de neverosimil pentru cine îmi cunoaşte firea generoasă şi neprefăcută: „Abatele Prevost… care a fost de două ori iezuilt şi de două ori militar. A locuit câtva timp în Olanda unde se spune că s-a căsătorit cu două femei. Le-a părăsit, s-a întors în Franţa şi s-a făcut benedictin, intrând în Congregaţia Saint-Maur.” 8 Aşadar, mă asemuia nici mai mult nicii mai puţin cu Casanova! Dar eu, dacă şi când am iubit, am iubit total, chiar dacă nu pentru veşnicie. De altfel, ceea ce m-a împins să intru la mănăstire a fost tocmai eşecul unei astfel de iubilri. Am mai povestit o dată cum s-au petrecut lucrurile: „Trecură câţiva ani. Vioi şi aplecat către plăceri … vă las să judecaţi singuri cum puteau fi, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, inima şi sentilmentele unei persoane care a compus Cleveland la treizeci şi cinci sau treizeci şi şase. Sfârşitul nefericit al unei legături preaduioase mă duse de-a dreptul la mormânt: este numele pe care-l dau tagmei monahale respectabile în mijlocul căreia aveam să mă îngrop şi unde stătui ascuns câtva timp, ca mort, atât de bine încât rudele şi prietenii mei nu ştiau ce se întâmplase cu mine”. Bineînţeles că le-am dat de ştire, încă înainte de a-mi depune U’Kfunântul pe care l-am scris cu mâna mea şi l-am iscălilt cum se cuvine, frater Antonius Fr. Prevost. Mai târziu, aveam să fiu acuzat e. I nil tot schimb numele şi semnătura, mai ales de când cu tărfişonin de în Londra şi chiar după aceea. Şi ce-i cu asta? Ce mi-e Marc-Antolne, ce mi-e Anloine-Frangoils, şi faptul că am mai adăugat când un articol înaintea numelui (Le Prevost), când un pseudonim pe care-l foloseam singur sau ca supliment la numele meu adevărat (de l’Islebourg, d’Exiles) t0, ce importanţă are? Oricum, în ziua rostirii legământului era de faţă şi tata, mulţumit că mă hotărâserăm în sfârşit să fac acest pas după ce atâta şovăiiserăm între biserică şi spadă. – între negru şi roşu, cum prea frumos avea s-o spună Beyle. – dar cam neîncrezător în temeinicia hotărârii mele. Dom Grenier mi-a raportat chiar că ar fi spus de faţă cu martori că de aveam vreodată „să-mi calc legământul pe care fuseserăm liber să-l fac sau să nu-l fac, avea să mă caute în lumea întreagă, ca să-mi zboare creierii”. Ce ştia tata? Avuseserăm grijă, cunoscându-mi sufletul, inima, acea „enigmă” pe care aveam să-mi petrec viaţa analizând-o, să rostesc pe tăcute, în minte, acele restricţii care, la o adică, să-mi îngăduie să mă deszic fără a-mi primejdui viaţa veşnică u. Până una alta, cuminţit, m-am cufundat în studiul teologiei şi m-am străduit să duc o viaţă cucernică, fiiţnd hirotonisit în 1726 de către Monseniorul Sabathier (sau Sabbatier). Am început deîndată să rostesc în public, la Amiens, predici care au atras o mulţime mare de persoane din lumea bună: adevărată încântare pentru ochii unui nefericit, atâta vreme liţpsit de asemenea privelişti fermecătoare. Dar confraţii mei îmi pricinuiau numai necazuri. Acum vă pot mărturisi că eu, şi nu monahul Bernard Labadie din Congregaţia Saint-Maur, care s-a săvârşit diln viaţă rugind să i se ardă toate manuscrisele, am fost adevăratul autor al vestitelor Aventuri ale lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, apărută în 1724 n, dar pe care le-am scris prin 1722, ca să mă defulez, cum ar spune psihanaliştii de azi. Prietenul meu Frederic Deloffre despilcă firul în patru, după obiceiul luils şi mă socoate doar colaboratorul post-mortem al săvârşitului monah. De-l veţi crede pe el sau pe mine, de fapt mi-e tot una. Nu revendic decât rândurile prin care îmi descriu confraţii! „Unii nu au decât burtă; alţii, calităţile pentru care sexul frumos îi poate îndrăgi … trăiesc laolaltă fără a se iubi şi mor fără să le pară rău unii după alţii … nu cred în existenţa lui Dumnezeu, îşi închipuie că sufletele mor o dată cu trupurile; cred că totul le este îngăduit şi că doar scandalul le este interzis … toţi beau vin…” 9 Ţin totodată să amintesc cu acest prilej că nu am pomenit nicicând de mănăstiri în romanele mele, în afară doar de un singur ioc, pe care l-a reperat cu agerime H. Roddier, în Memoriile unui Bărbat de neam (voi. Îl), în care îi aprobam pe britanici că le-au transformat pe ale lor în spitale sau în aziluri de bătrâni… Cum vă spuneam, nu mă înţelegeam cu confraţii mei care nu ştiau să-mi apreciieze darurile fireşti şi se plângeau de aplecările mele lumeşti, astfel că m-am tot mutat dintr-uri loc într-altul, de la abaţia Saint-Ouen la abaţia Bec-Hellouin, apoi la Evreux, la Colegiul Saint-Germain şi la mănăstirea des Blanes-Manteaux, în sfârşit la cea de la Saitnt-Germain-des-Pres. Canoanele impuse de benedictini fiind însă din cale afară de straşnice, iar eu din ce în ce mai puţin aplecat să mă canonesc, am cerut să fiu strămutat la Cluny: nu mă căiam încă de hotărârea pe care o luaserăm să-mi petrec restul vieţii într-un cloaşter, dar îmi părea rău că nu aleseserăm alt ordin mai blând. O astfel de strămutare nu este lesne de obţinut, totuşi fuii la doi paşi de izbândă; pronia însă îmi era nefastă: un concurs nefericit de împrejurări, câteva greşeli minore pe care le-am făptuit, o clipă de mânie urmată de o rătăcire a minţii – pe scurt mi-am lepădat rasa la 18 octombrie 1728, şi ca la vreo lună după aceea am luat calea pribegiei, am trecut Mâneca şi am ajuns în Anglia, unde mi se oferi) deîndată o slujbă de preceptor al tânărului Francisc Eyles, fiu al lui John Eyles, fost director al Băncii Angliei şi sub-guvernator al South Sea Company-ei. Ah! tinereţe! Ah! inimă prea lesne înfierbântată! Nu am putut să mă împotrivesc nurilor frumoasei! Peggy (sau Mary), încântătoarea soră a tânărului meu elev. De dragul ei mă lepădai chiar şi de catolicism… Visam să ne căsătorim, căci mai bună potrivire despre partea obârşiei şi-a calităţilor alese nici că se putea, sitngurul impediment fiind doar lipsa mea de avere. Un suflet cu adevărat nobil nu ar fi stat în cumpănă cunoscându-mi valoarea, dar tatăl ei era negustor, deşi de rang înalt. M-a respins. M-a alungat. Şi-a măritat fiica cu unul dintre subalternii săi, promis unui viitor strălucit în lumea traficanţilor.10 Cu inima zdrobită, am părăsit Anglia11, m-am stabilit în Olanda, la Amsterdam. Aici mi-am început cu adevărat viaţa de om de litere; zic cu adevărat, căci după cum am mai spus, redactaserăm încă din 1722 deochiatul meu Pomponitis. Mai ajutaserăm prin 1727-1728 pe doi confraţi benedictini (despre care mă întreb dealtminteri cum s-ar fi descurcat ca să redacteze volumul V din Callia christiana fără mine!), rifmaserăm, cam la aceeaşi dată o Oclă către sfântul Franqois-Xavier şi mă porniserăm să aştern pe hârtie Memoriile unui Bărbat de neam, pe care le continuaserăm în Anglia. Acum, însă, începui să trăiesc din pana mea, să mă îngrijesc de publicarea operelor mele, şi maii ales de banii ce îi reprezentau12, încât intrai în legătură cu diferiţi librari pentru care am efectuat şi-o mulţime de traduceri, într-un cuvânt începui să duc viaţa pe care o va duce un secol mai târziu Balzac Numai că el va fi căinat, iar eu doar ocărât. Ei! alte timpuri, alte obiceiuri, alte suflete! Oricum, atunci, la Amsterdam, prin 1730, am lucrat la Cleveland şi am terminat ultimul volum din Memorii, publicat cu un an mai târziu, în care apare duioasa poveste a lui Manon, care le încheie. Aveam treizeci şi patru de ani, floarea vârstei! o înfăţişare plăcută, o minte scânteietoare, zăcuserăm câţiva ani în spatele zidurilor unor mănăstiri. Eşecul recentei mele poveşti de dragoste îmi mai stătea pe suflet… „Hazardul mi-o scoase în cale pe o domnişoară demult merit şi de naştere bună”, Lenki Eckhardt (sau Eccard, alias Doamna de Chester), pe care binevoitorul Dom Dupuils o va desemna ş5 el drept „o domnişoară protestantă de nobilă obârşie”13, „a cărei soartă şi avere fuseseră tulburate de diferite accidente care nu importă în această povestire. Un om de onoare, care locuia la Amsterdam îi trimitea regulat o pensie modestă, din simplă generozitate. Trăia cinstit din acest ajutor când binefăcătorul ei la rându-i, fu nevoit, dintr-o lovitură a soartei care-i periclită starea materială, să pună capăt întrucâtva libevalităţii sale. Aflai de această întâmplare care avea s-o ducă în culmea mizeriei. Mă înduioşă; îi oferii tot ceea ce era în puterea mea să-i dăruiesc, şi reuşii s-o determin să accepte”.14 Fireşte, nu toată lumea o vedea cu ochii mei, poate orbiţi de dragoste, căci afurisitul de Ravanne, de pildă, o tratează drept lipitoare şi pretinde că din cauza ei „m-am sfădit cu toţi cei pe care ar fi trebuit să-i preţuiesc”, fără a excepta femeile. Viaţa la Amsterdam era costilsitoare, iar librarii puţin darnici: mi-au împrumutat totuşi ceva bani cu dorinţa de a mă lega de ei şi de a-mi exploata temeinic talentul supunându-mă unei vieţi de ocnaş al literelor15. Am luat banii: cum să trăieşti fără bani, dar i-. Am cheltuit, petrecându-mi plăcut timpul cu draga mea Lenki. Din păcate, oamenii sunt tare meschini şi neînţelegători: prezenţa ei fermecătoare, vădita ei preferinţă pentru mine îi supăra. Cele mai aprige în a o defăima erau femeile. Am replilcat, neputând s-o las insultată în faţa mea… într-un cuvânt, atmosfera batavă devenise insuportabilă. Într-o bună ‘zi, fără a sta mult pe gânduri, ne-am făcut bagajele şi-am pornit spre Anglia (1733)16, unde speram că iubita mea, „înzestrată cu toate calităţile şi micile talente pe care şi le poate dori! o persoană cu educaţie aleasă, avea să-şi poată găsi, graţie prietenilor ei, un adăpost onorabil şi tihnit alături de o doamnă din lumea bună”. Cât despre mine, îmi amintii de calităţile în le pedagogice şi, cu gândul să-mi sporesc veniturile, am întemeiat la Londra un periodic liber de orice prejudecată, Le Pour el le Contre sa, în care aveam să strecor discret şi povestea vieţii mele, ca să luminez în această privinţă opinia posterităţii aşa cum va proceda, de altfel, peste câţiva ani şi JeanJacques, când îşi va scrie Confesiunile, şi cum se obişnuieşte şi în zilele domniilor voastre diin secolul al XX-lea. În acelaşi an 1733, a apărut la Rouen Istoria Cavalerului Des Grieux şi-a lui Manon Lescaut, creând vâlvă mare.17 Dar, la 13 decembrie, o dată 2: i „Le Pour et le Contre, lucrare periodică de un tip nou, în care ne exprimăm liber asupra a orice poate interesa curiozitatea publicului în materie de ştiinţă, artă, cărţi etc., etc. Fără a lua partea nimănui şi fără a jigni pe nimeni”, periodic de formatul ziarelor englezeşti ale lui Addison, Steele, Johnson etc., redactat aproape în întregime de Prevost, care a apărut între 1733 (24 martie) şi 1740. Conţinea aprecieri inteligente şi nuanţate asupra literaturii’ engleze şi franceze. Bineînţeles că Prevost nu s-a uitat nici pe sine: în afara unor „confesiuni”, puneri la punct biografice şi replici la calomniile cu care era adesea împroşcat, a strecurat şi notiţe admirative despre romanele sale, precum aceasta, despre Manon Lescaut (nr. 36, T. VI, cât. De Sainte-Beuve, în Portraits litteraires, cât.): „De câtă artă nu a dat dovadă pentru a-i interesa pe cititori şi a trezi mila lor faţă de nenorocirile care se abat asupra acelei biete fete depravate! … De altfel, caracterul lui Tiberge, prietenul cavalerului, este admirabil. … Ca să nu mai vorbim de stilul acestei lucrări; nu găseşti în paginile ei nici un jargon penibil, nici o afectare nemăsurată, nici cugetări sofisticate; scrie natura însăşi. Cât de insipid pare în comparaţie cu acest scriitor autorul scrobit şi sulemenit! Nu aleargă după vorbe de duh sau după ce se numeşte astfel. Nu este un stil laconic, constipat, ci un stil fluid şi expresiv. Peste tot nu vezi decât descrieri şi sentimente, dar descrieri adevărate şi sentimente fireşti”. 34 Acest roman apăruse încorporat în volumul VII al Memoriilor unui Bărbat de neam (1731) şi nu atrăsese prea mult atenţia. La Rouen, în 1733, publicat în astă dată într-o ediţie de sine stătătoare. Este însă interzis la câteva zile după apariţie (5 octombrie 1733). Fu publicat din nou în 1738, tot încorporat în Memorii… fără să trezească fulgerele autorităţilor, apoi singur, ilustrat, la Amsterdam (1753), şi la Amsterdam şi Leipzig (1759). Soarta acestei povestiri de dragoste este stranie. Contemporanii i-au admirat stilul, protestând însă în numele pudoarei şi considerând-o de o perversitate dăunătoare (v. Mathieu Marais, Montesquieu, Marmontel, Rouille, Lenglet-Dufresnoy etc.). Preferau, pare-se, pe Cleveland (v. Grimm, Diderot, Rousseau). Romanticii, prin La pe care nu o voi uita nicicând, am fost arestat de poliţia londoneză pentru… fals în acte, şi învinuit de escrocherie caiifijcată, mai precis de a fi falsificat nişte semnături pentru a încasa niscai gologani 25. Am tras o spaimă grozavă, căci mi-era cam încărcată conştiinţa, dai’, slavă Domnului), totul s-a sfârşit cu bine, şi m-am putut întoarce la Paris, în 1734, spălat de orice acuzaţie. Întâmplarea a avut asupra mea efectul unui duş rece. M-a potolit definitiv. Cugetaserăm mult în închisoare şi mă căiserăm de patimile tinereţii. Am bătut smerit la multe uşi, m-am rugat fierminte, am făgăduit, am vărsat şi câte o lacrimă unde şi cum trebuia; eram sincer, asigurările mele nu puteau fi puse sub semnul îndoielii. Papa Clement al XII-lea îmi acordă iertarea (5 iunie 1735), şi m-am supus la o nouă perioadă de noviciat la abaţia de la Croix-Saint-Leufroy, lângă Evreux. În decembrie m-am întors la Parte, unde am fost numit capelan al prinţului de Conţi, post cu totul onorific. Locuiam pe strada Guenegaud şi, ca să trăiesc, m-am reapucat de scris cu mult succes: l-am terminat în sfârşit pe Cleveland, aducându-i ceva modificări, urmară apoi rând pe rând: Decanul din Killerine (1739), Istoria Margaretei de Anjou, regina Angliei, apoi cele două romane selectate cu mult gust de critica bucureşteariă pentru a forma volumul de faţă: Povestea unei grecoaice şi Memoriile pentru a servi la istoria Maltei, în sfârşit Campaniile filosofice ale domnului de Montcal. Deveniserăm un autor la modă, şi romanele îmi erau citite cu nesaţ în ditferite alcovuri. Acum, fu în sfârşit permisă şi difuzarea în Franţa a lui Manon. Credeţi că aceşti ani au fost ani de tihnă?! Nici vorbă! Mă sâcâia Lenki (care-şi zicea acum Doamna de Chester). Necazurile băneşti se înteţeau. Ba mai mult; împilns de aplecarea mea firească spre zeflemea, m-am lăsat ademenit să colaborez la o foaie satirică şi am fost silit să-mi strâng peste noapte catrafusele şi să reiau calea exilului, la Bruxelles şi la Frankfurt. Exil care, din fericire, nu a durat mult şi care mi-a fost de folos, căci în-a îngăduit să pun capăt, în sfârşit, legăturii mele cu Doamna de Chester. Întors în patrie, m-am stabilit la Chaillot18, loc încântător de bucolic, unde am tradus vestita Clarisse Harlowe de Richardson (1751). M-am îngrijit şi de vilitorul lui Manon, publicând la Amsterdam două noi ediţii, în 1753 şi 1759. De-abia în 1754 am obţinut de la papa Benedict al XIV-lea prioratul de la Saint-Georges-de-Gesne, lângă Mans. M-am stabilit atunci, împreună cu drăguţa doamnă Gentil, care se îngrijea de confortul meu material, la Saint-Firmin, un sătuc nu departe de Chantilly, unde am trăit într-o deplină singurătate, având legături doar cu benedictinii de la Chantilly, lucrând, citind, meditând şi rugându-mă. Un mucalit mi-a descris înfăţişarea, la acea epocă, într-un catren mediocru pe care vă las să-l judecaţi: L’abbe brillait d’un embompoint charmant, Et digne de prelature. Tout respirait dans sa figure La tendresse et le sentiment.87 Într-o zi, la 23 noiembrie 1763, pe când mă plimbam în pădurea de la Courteuil, am avut o ruptură de anevrism. Prietenii mei din Saint-Nicolas-d’Acy mi-au găsit trupul neînsufleţit, şi am fost îngropat după. Legea credinţei mele, în biseriica din acel loc, o clădire a benedictinilor. S-a pretins că nu muriserăm atunci, în pădure şi că mi-am revenit pe masa de autopsie, dar că, îngrozit de ce văzui, mă hotărâserăm să nu mă mai agăţ de viaţă şi-mi dăduserăm duhul. Nu este nevbiie să vă spun că este o minciună sfruntată, deşi până şi bunul Sainte-Beuve a acreditat-o19. Şi-astfel mă săvârşii din astă-lume… Cam atât despre viaţa mea, bună, rea, cum a fost. De vreţi mai multe amănunte, consultaţi notele cu care mi-am împănat relatarea, precise, exacte, după toate regulile erudiţiei; dacă nu vă mulţumesc, recurgeţi la bibliografia de care s-au folosit; iar dacă nici atunci nu vă va fi fost curiozitatea împăcată… mă voi bucura aflând că se porneşte o nouă cercetare şi mă voi simţi şi: mai trainic înfipt în veşnicia gloriei. Cât despre operă… Acum până-mi şovăie, mintea mi se întunecă, obrajii mi se acoperă de bujorii modestiei… S-au spus atâtea despre mine, în diferite epoci, folosind limbi şi – cum le spuneţi? – metalimbaje diferite! Să mă încumet oare să vorbesc despre ea?! Doar nu mai sunt junele de patruzeci de ani care edita Le Pour et le Contre şi-şi făcea singur reclamă! Atât pot să vă spun, spre mândria mea: că este destul de întâlnsă – circa una sută douăsprezece volume – fapt de care nu puţin mă fălesc… căci eram iute la pană, ca şi la patimă sau la mânie. Nu vă pot înşira acum toate titlurile, ci doar pe cele pe care le socotesc mai importante: mi se pare concluzia cea mai potrivită!: Aventurile lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, roman satiric (1724); Odă întru slava sfântului Francisc-Xavier, apostol al Indiilor (1727); Memoriile unui Bărbat de neam, 7 volume (1728-1731); Filosoful englez sau Povestea domnului Cleveland, copil din flori al lui Cromwell, scrisă de el-însuşi şi tradusă din limba engleză de către autorul Memoriilor unui Bărbat de neam, 8 volume (1731-1739) (Domnul Fabre este de părere că din Cleveland s-ar mai putea selecţiona o altă poveste, la înălţimea celor două din prezentul volum: episodul lui Cecile); un neaş-teiat atac de apoplexie îl lăsă întins pe pământ, în nesimţire. Sosiră nişte ţărani, îl duseră în satul vecin şi crezându-l mort, un felcer neştiutor porni să-i facă autopsia. Trezit de tăişul scalpelului, Prevost muri curând, pradă unor dureri îngrozitoare.” (Portraits litteraires, op. Cât.) Le Pour et le Contre, lucrare periodiică de un stil cu totul nou… (1733-1740); Decanul din Killerine, 6 volume (1735-1740); Istoria Margaretei de Anjou, regină a Angliei, 2 volume (1740); Povestea unei grecoaice, 2 volume (1740); Istoria tinereţii Comandorului de *** sau Memorii pentru a servi la Istoria Maltei, 2 volume (1741); Campanii filosofice sau Memoriile domnului de Montcal, aghiotant al domnului mareşal de Schomberg, volume (1741); Istoria lui Wilhelm Cuceritorul, duce de Normandia şi rege al Angliei, 2 volume (1742); Istoria lui Cicero, volume (1743-1744); Memoriile unui Bărbat cinstit (1745); Istoria generală a călătoriilor, 15 volume (1746-1759). La această listă, incompletă, adaug numeroase traduceri din literatura engleză, printre care Pamela (1742), Clarisse Harlowe (1751) şi Povestea cavalerului Grandison de Richardson (1751) şi scrieri de Sheridan şi John Haw. Kesworth… FRANgOIS-ANTOINE PREVOST D’EXILES ALIAS MICAELA SLAVESCU. Pentru cititorul familiarizat cu aventurile cavalerului Des Grieux şi-ale luil Manon Lescaut20, cele două romane din volumul de faţă se înfăţişează ca două variaţiuni pe aceeaşi temă a iubirii (nefericite), veche cât lumea şi mereu nouă: prima, cea a ambasadorului Franţei la Constantinopole, zbuciumată, roasă de neliniştea lăuntrică a unei patimi neîmpărtăşite,. Ce se complace într-o tulbure intimitate otrăvită de o chinuitoare gelozie, a doua, cea a comandorului de Malta, mai neprevăzută, bogată în peripeţii stranii şi variate, desfăşurându-se kaleidoscopilc într-o îmbulzeală de evenimente tragi-comice, în contact permanent cu moartea care seceră nemilos, cu multă oportunitate, deopotrivă pe cei răi şi pe cei buni. În centrul ambelor povestiri, cuplul, un bărbat şi o femeie, lega*ţi prin fitrele multiple ale unor sentimente pătimaşe, patetice, adesea contradictorii sşu enigmatice, în jurul căruia gravitează sau evoluează alte cupluri, proiectare atenuată a celui central, simplificate, clădite pe dimensiuni miinore sau parodice. Un balet de însoţiri „a la Watteau”, având discreta impudoare a unui carr. Aval cu Sâăşti în care totul pare îngăduit şi totul tăinuit sau se crede astfel, urcând şi coborând agale scara ierarhiilor sociale, cu nonşalanţă aparentă, deşi cu un siţmţ adânc înrădăcinat al drepturilor şi obligaţiilor de castă. În cadrul acestui cuplu el are cuvântul, şi ea ascultă, el hotărăşte şi ea se supune – sau dacă refuză s-o facă, o clipă răzvrătită, este curând obligată să cedeze, căci el o ţine într-o dependenţă materială totală. El are cuvântul nu numai în virtutea binecunoscutei preeminenţe a puterii masculine faţă de slăbiciunea feminină, cil şi pentru a manipula mai comod conştiinţele cititorilor: ca să vadă. Spectacolul pe care-l reprezintă viaţa eroului luminat sub unghiul lui de iincidenţă, să-l înţeleagă aşa cum îl înţelege el, săjudece aşijderea, să-i împărtăşească identic nedumeririle şi durerile! Ambele romane sunt scrise la persoana Ia (cum tot la persoana la au fost scrise Manon Lescaut şi Memoriile unui Bărbat de neam, precum şi Cleveland sau Memoriile domnului de Montcal) şi reflectă un punct de vedere egocentrist infailibil, îngust-aristocratic, o concepţie despre lume de tip „ancien-regime” căreia i se adaugă o uimitoare, aproape înduioşătoare conştiinţă a superiorităţii francezului faţă de toate celelalte neamuri. În ambele romane (de fapt în mai toate), el se simte sau se crede un centru, un pivot, un simbol al perfecţiunii şi vrea ca toţi să-l privească astfel, iar obârşia îi este întotdeauna aleasă, averea importanţă şi ursitoarele în general clemente. El este abatele Prevost, şi dacă nu este chiar el, este proiectarea eului său, aşa cum şi l-a închipuit, sau aşa cum l-a visat, în clipa de cumpănă a vieţii când începi numărătoarea inversă. În aceste două romane, spre deosebire de situaţia din Manon Lescaut, accentul cade mai puţin asupra femeii decât asupra bărbatului. El este subiectul principal, ea fiind mai ştearsă (Helena) sau destul de enigmatică (Theophe). Dar în ambele cazuri, povestirile, „autobiografice11, sunt o cugetare amară (Povestea unei grecoaice) sau resemnat-înţeleaptă (Povestea comandorului) a unor bărbaţi ajunşi la vârsta maturităţii (spre deosebire de Des Grieux, narator şi el, dar care era încă un copil), ce-şi privesc, retrospectiv, erorile şi păcatele: ale tinereţii (comandorul), ale vârstei mature (ambasadorul). De ce această nedezminţită preferinţă a lui Prevost pentru forma autobiografică, pentru Memoriile deghizate? într-o pertinentă şi amănunţită analiză, Radu Toma ne răspunde80: pentru că în Veacul Luminilor, unde „actul de cooperare romanescă nu este posibil”, funcţionează o „regulă a sincerităţii” de tip deosebit, care cere, ba reclamă cu insistenţă „validarea” poveştii spuse de către cel căreia i se adresează (în speţă, de către interlocutorul-cititor, în acelaşi timp beneficiar şi judecător sau cenzor al povestirii), asupra căruia trebuie deci să se exercirte o presiune-seducţie care să ducă la convingerea lui, la o interpretare a evenimentelor în sensul dorit de narator, şi în ultimă instanţă la acea manipulare a conştiinţei sale despre care vorbeam mai) sus. Eul-narator („totodată personajul principal al naraţiunii”) sau „narator autodiegetic” trăieşte o serie de evenimente, comportându-se însă în acelaşi timp ca un martor al lor, dar şi ca un judecător/cenzor şi cerând de la interlocutorul său, cenzor implicit, o perfectă identitate de vederi cu ale sale; trebuie (sau ar trebui) să-şi domine interlocutorul pentru a-l face să trăiască „consubstanţial”. Altfel spus, în romanul Luminilor de tip memorialistic se tinde către o triplă suprapunere a „personajelor” romaneşti – erou-narator-cenzor – ce se înfruntă, garanţie supremă a autenticităţii şi veridicităţii povestirii care este dată în vileag. Interesul pe care-Tt prezintă povestirea astfel concepută se triplează, căci plăcerii ineditului, imboldului curiozităţii care obligă la lectură pentru recepţionarea elementului epic, epopeic: ce poate să se mai) întâmple? cum şi dacă va ieşi eroul din încurcătură? etc., i se adaugă o analiză simultană a actelor şi gândirii eroului în funcţie de propria conştiinţă a cititorului, astfel înzestrat cu o luciditate sporită şi participând maii activ: are sau nu are eroul dreptate? ce a văzut sau crezut să fie oare adevărul sau doar aparenţe înşelătoare? – şi, în sfârşit, o validare a comportamentului eroului-narator, făcut de cenzorul-cititor scăpat (sau nu) din operaţia de seducere încercată de eroul-narator: cum de a putut acesta să fie atât de naiv, să se lase atât de uşor înşelat (sau dimpotrivă, cu ce inteligenţă a privit. Lucrurile!)? cu concluzia, inevitabilă: aventura a constituit (sau nu a constituit) un eşec. Dar în romanele lui Prevost, aventura constituie întotdeauna un eşec… concluzia amară adusă de însuşi scriitorul vieţii sale. 3(r) în Epistemă, ideologie, roman. Secolul XVIII francez. Univers, 1982, pp. 90 şi urm. În Povestea unei grecoaice eroul este un om în vârstă, de neam ilustru, aproape inepuizabil de bogat şi ocupând, pe deasupra, un loc politic însemnat: ambasador al unei „superputeri” creştine la înalta Poartă, ceea ce-i creează la Constantinopole un statut aparte fără a-i răpi, de altfel, prea mult din preţiosul său timp. Este, fireşte, foarte mulţumit de sine şi de câte ori se autocontemplă, satisfacţia i se maniifestă în chip de-a dreptul comic. Rosteşte cu infatuare cuvintele „la noi”, „în ţara noastră” etc., relevând în treacăt, ca din întâmplare, semnele de admiraţie şi supunere ce i se adresează, împarte sfaturi în dreapta şi în stânga, bineînţeles infailibile (ca de pildă cele pe care le dă judecătorului turc care îl condamnase pripit la moarte pe tatăl adopt:‘lv al lui Theophe) şi nu pregetă să-şi sublinieze maturitatea şi superioritatea amintind aplecarea lui nedezminţită în cugetare. Într-adevăr, textul este împănat de afirmaţii-constatări de tipul: „gândii”, „socotii”, „cugetail”, „îmi dădui seama” etc. (urmate de o hotărâre materializată într-o poruncă straşnică) şi care, fiind rodul reflecţiei unui personaj de valoarea lui, ar fi trebuit să ducă nedezminţit la rezultate favorabile; dar nicidecum! şi aici intervine „comicul” situaţiei, ironia care sub-tinde textul în cadrul fiecărui episod: căci socotelile bietului ambasador se dovedesc întotdeauna greşite şi provoacă de nu chiar catastrofe, cel puţin situaţii extrem de neplăcute, orice acte – cugetate – ale sale, chiar şi cele mai generoase în aparenţă, întorcându-se împotriva lui. – pentru că nu le eântărise îndeajuns, mintea-i fiind opacă la orice mod de gândire sau concepţie despre viaţă care nu se suprapune cu ale lui. De unde singurătatea lui morală pe care nici averea, nici rangul (sau poate tocmai ele) nu reuşesc s-o împiedice. Între ambasadorul îndrăgostit, îmbătrânit şi bătrânicios şi restul lumii se cască un hău, căci toţi îl privesc de departe, ostil sau interesat, dar niciodată cu afecţiune şi înţelegere. Treapta pe care l-a aşezat statutul său social – de care nu poate sau nu ştie să se desprindă, cu mintea-i modelată de educaţie şi de prejudecăţi – este prea înaltă şi-l face de neînţeles sau nesuferit tuturor celor care-l înconjoară. Slujitorii? îl trădează! Prietenii? îl înşală (cum la rându-i şi el îi înşală)! Persoanele cărora le vine în ajutor cu o generozitate (dealtminteri calculată)? îi răspund prin nerecunoştinţa! Cele pe care le tocmeşte sporadic ca să-i aducă anume servicii? Nu au alt scop decât să profite de pe urma lui! în jurul lui doar minciună şi indiferenţă. Discrepanţa între ceea ce vrea să pară ambasadorul – în ochii lui, în ochii celorlalţi – şi ceea ce este în realitate, nu poate să nu-i scape cititorului-cenzor, cu mintea alertată chiar din primele pagilni de mărturisirile făcute de erou. Iar duelul-conflict ce-l opune lui Theophe devine din chiar această cauză mai pasionant, pe dublul plan al epicului şi al psihologicului, căci, în acest straniu cuplu, echilibrul este perfect între ceea ce îi apropie sau ar trebui să-i apropie şi ceea ce-i desparte iar sorţii de izbândă sunt, din această cauză, incerţi. Dacă el este un mare senior hărăzit cu toate privilegiile celor din fruntea ierarhiei sociale, şi ea o sclavă cumpărată şi-apoi redată uneil libertăţi care nu se deosebeşte decât prin nume de sclavie, în schimb el este bătrân şi ea tânără, iar recunoştinţa nu poate ţine loc de iubire, mai ales când gelozia ţese în jurul ei o pânză mai subtilă şi mai afurisită decât cea de păianjen. Desigur, Theophe este liberă, stăpână asupra purtării ei, dar trăieşte din liberalităţile celui care i-a plătit libertatea şi care de fapt nu încetează o clipă s-o dispreţuiască deoarece nu-i poate uita înjosirile, trecutului şi chiar obârşia necorespunzătoare, şi nu are dreptul să hotărască decât ceea ce i se impune sau i se sugerează: nu are dreptul să-şi părăsească binefăcătorul şi nici să iubească pe cine vrea ea. Ca să restabilească echilibrul dintre ei. – el, aşa de sus, ea, aşa de jos – şi să-şi (re) capete demnitatea, plasându-se pe planul de egalitate pe care el i-l refuză, ea nu poate decât să respingă iubirea, întâi condescendentă, apoi din ce în ce mai înflăcărată a celui care o striveşte sub povara generozităţii şi a dispreţului! său. S-o respingă chiar când i se oferă căsătoria – ultima abdicare săvârşită sub imboldul patimii frustrate de către seniorul înfumurat, subjugat de prejudecăţile de castă, dar robit la rândul lui de farmece inaccesibile: gest de supremă insolenţă care înclină de astă dată platoul balanţei în favoarea ei – şi-i atrage moartea. O moarte enigmatică, neaşteptată, ca şi purtarea ei, dar care proclamă, până dincolo de mormânt, victoria şi răzbunarea femeii înjosite o dată cu înfrângerea bărbatului prea încrezător în avantajele sale materiale şi în îtuurile sociale de care se serveşte cu sfidătoare aroganţă. Şi în Povestea Comandorului *** ne aflăm în prezenţa unui cuplu, totodată identic şi diferit de cele pe care le formează Des Grieux şi Manon, Ambasadorul şi Theophe. El – comandorul (pe a tund cavaler) este tânăr ca Des Grieux, în schimb de viţă veche şi putred de bogat ca ambasadorul, cu care mai are în comun excelenta părere despre propria-i persoană: „Sunt poate singurul cavaler al Ordinului nostru, care, dispunând de o avere însemnată şi de tot ce poate asigura o carieră strălucită în viaţă, s-a hotărât de bună voie să-şi asume îndatoririle unei vieţi pline de greutăţi”. Toate actele sale sunt determinate de conceptele de „nobilime” şi „măreţie”; purtarea. – guvernată de „bună-cuviinţă”: se crede, se vrea, un perfect gentilom, cu înfăţişare seducătoare şi de o straşnică vitejie. – şi o spune cu naivittate, ascunzându-se sub o falsă modestie care nu înşală pe nimeni. Ar fi săvârşit toi atâtea boroboaţe ca şi ambasadorul (ba chiar mai multe – sau mai puţine căci ele i-ar fi putut costa de multe ori viaţa!) dacă n-ar fi avut de strajă alături de el un Mentor devotat, un prileten nedezminţit, care gândeşte în locul lui şi-l scapă din toate necazurile în care îl cufundă nesăbuinţa sau înfumurarea. Acest prieten, viteazul şi înţeleptul Peres, pare a fi dublul său, pe cât de nefericit pe atât de cuminte. Dar… e spaniol, ceea ce îl aşază, bineînţeles, din punctul de vedere al vanitosului francez, pe o treaptă inferioară. De viţă veche, şi moştenitor al unui nume glorios, a fost exilat pe nedrept din patria sa, căzut în robie, scăpat de la moarte de tânărul cavaler graţie unui hazard al sorţii despre care nu se ştie cui îi va fi mai benefilc: franţuzului, pe semne, care şi-l va apropia pe spaniol copleşindu-l cu generozitatea sa (ah! cât de necesari sunt banii! pare a ofta abatele Prevost cam la un secol înaintea lui Balzac) şi va fi admirabil slujit de inteligenţa acestuia, de simţul lui al măsurii şi al convenienţelor. A-l ajuta băneşte pe Peres nu reprezintă de altfel un sacrificiu pentru cavaler, cum nu reprezintă nici pentru ambasador: el dispreţuieşte, aristocratic, banul pentru care nu a trudit ca să-l agonisească şi pe care-l risipeşte dezinvolt, convins şi el că totul se poate cumpăra. În locul verbelor „a gândi”, „a socotii”, „a cugeta” pe care le conjugă ambasadorul, cavalerul, mai cinic, conjugă verbele „a plăti”, „a despăgubi”, „a înzestra” etc. Bineînţeles admirându-se nespus pentru generozitatea lui. La toate aceste „Calităţi” cavalerul adaugă un temperament vulcanic, care nu rezistă nurilor feminini. Îndrăgostit de Helena la prisma vedere, găseşte în această fetiţă gingaşă, veselă şi copilăroasă o pradă uşoară pe care o ademeneşte şi-o necinsteşte fără urmă de resnuşcare, refuzând chiar posibilitatea căsătoriei onorabile cu ea care i se oferă în momentul de vârf al patimii sale. Dispus să se lase ocărât şi batjocorit de cavalerii Ordinului din care făcea sau avea să facă parte, nu acceptă totuşi, ca ruşinoasă, potrivit unui ipocrit cod al onoarei, căsătoria cu femeia blândă şi iubitoare care îndurase multe neajunsuri de dragul lui şi pe care el o necinstilse, dar a cărei obârşie nu i se pare la înălţimea rangului său. Ba mai mult. Când biata Helena îşi pierde frumuseţea în urma unei cumplite boli, cavalerul o respinge cu neomenoasă răceală, iubirea-i pătimaşă fiind brusc înlocuită de aversiune, şi se străduieşte s-o căsătorească cu… feciorul lui, voind astfel s-o despăgubească „generos” şi să-i creeze un loc „onorabil” în societate”. Până la urmă o trimite într-o mănăstire, luând „toate măsurile care ar fi putut să-i facă soarta mai plăcută în refugiul ei”, îşi comunică hotărârea şi mamei tinerei femei, „care nu eziită s-o aprobe”; şi „şi-o îndeplini cu destulă generozitate ca să fie lăudat de toată lumea”. Astfel se sfârşeşte romanul, unul dintre cele mai cinice pe care le-a scris Prevost, în care şi-a turnat toată amărăciunea şi a plătit vieţii şi societăţii câte poliţe i-au stat la îndemână. Faţă de femei, în primul rând (de Lenki, poate?), la adresa cărora nu-şi maschează de astă dată dispreţul; faţă de oamenii bisericii apoi, prin intermediarul cavalerilor de Malta, prezentaţi ca semi-piraţi cheflii, afemeiaţi, setoşi de glorie şi bogăţii; faţă de moravurile strâmbe ale unei epoci fastuoase în aparenţă; şi faţă de el-însuşi, parcă flagelându-se pentru neghiobia de a fi nutrit atâtea iluzii de-a lungul an iilor zvăpăiaţi pe care-i trăise. Povestea Comandorului *** nu este însă mai puţin un roman scris cu har, cu o vervă neaşteptată, care transformă comedia în tragedie, tragedia în comedie şi carnavalul aventurilor într-o simbolică şi aiuritoare rostogolire a roţii sorţii, ilustrând perfect această afirmaţie mai timpurile a autorului: „Povestea pe care o scriu nu este compusă decât din acţiuni şi sentimente”. Iar nouă şi interesantă, în aceste două romane, este tocmai acea suprapunere a elementelor de comedie şi tragedie care nu exista atât de vădit în Manon Lescaut şi care provine din întâietatea pe care scriitorul o acordă martorului şi cenzorului faţă de eroul-narator care trăieşte aventura. Trăirea rămâne autentiică, dar în cadrul triplei suprapuneri despre care vorbeam (erou-martor-cenzor), rolul cenzorului se dilată perceptibil, se manifestă printr-o ironie mereu trează care luminează paginile, dându-le o savoare neobişnuită, scăldând aventura în zâmbet şi conferind celor mai neverosimile situaţii valoare exempiară de sftnbol. O uşoară alunecare, o mişcare de translaţie, puţină imaginaţie. – şi personajele zugrăvite devin tot atâtea cazuri „moderne11, susceptibile de a fi introduse în „contexte11 contemporane, şi deci foarte apropiate nouă. Căci epocile se succed, moravurile se schimbă, dar prejudecăţile continuă să existe şi enigmele iinimii şi sufletului omenesc rămân mereu aceleaşi, vii şi de nepătruns.

AnnaE

January 11, 2019.Post in PDF Povestea unei grecoaice de Abatele Prevost carti autori straini literatura romaneasca

„Într-adevăr, viaţa lui a constituit şi primul dintre romanele sale, şi, într-un fel, materia tuturor celorlalte.” Sainte-Beuve MĂRTURISIRE (în loc de prefaţă) Trainic înfipt pe treapta veşniciei ce-o datorez capricioasei mele Manon, fără de care nefiinţa m-ar fi cuprins demult, „ajuns la o vârstă la care raţiunea şi experienţa îndeamnă la cugetare”[1], gelos de gloria postumă cucerită de acel grăsan de Beyle, spre pildă, pe care criticii veacului al XX-lea nu mail contenesc să-l laude, m-am hotărât să alătur o mărturisire acestor două romane ale mele, pe neaşteptate dezgropate din depozitele capodoperelor necunoscute sau uitate pentru a renaşte în veşmânt românesc într-o epocă mai curând însetată de viziuni ale viitorului, de cuceriri ale cosmosului şi de complicate probleme sociale: istoria adevărată şi sinceră a propriei mele vieţi, cu nimic mai săracă în evenimente şi întâmplări decât cea’ a eroilor mei. Teamă mi-e însă ca mărturisirea pe care vreau s-o aşez în fruntea acestui volum să nu fi’e „de la bun început suspectă cititorului[2]… Căci „cine -să creadă în adevărul vorbelor mele”, în laudele pe care (mi) le voi aduce, cunoscând că eroul acestei povestiri sunt chiar eu, pe care atâta m-am iubit şi preţuit? Dar contemporanii mei m-au defăimat sau slăvit în fel şi chip, urmaşii lor nu s-au lăsat mai prejos şi, pe măsură ce secolele s-au scurs, posteritatea, cu milei dar vrednice excepţii (uneori cam sofisticate), a reuşit să impună despre mine o viziune pe cât de lo- gica şi firească, pe atât de neadevărată în simplitatea ei schematică: a reţinut două aspecte zise „esenţiale”, unul despre viaţa, altul despre opera mea: că am fost abate (nu prea cucernic) şi că am scris o poveste de dragoste neasemuită (cu toate că snobul de Montesquileu era de părere – ca şi presa epocii, de altfel – că „Des Grieux este un escroc şi Manon o târfă”), aceea a frumoasei Manon Lescaut şi a Cavalerului Des Grieux, pe care mulţi m-au chiar învinuit că aş fi trăit-o ca atare eu-însumi.[3] Nu pot, desigur, infirma eu totul aceste două aserţiunii, dar, vai! cât sunt de strâmbe în descărnarea lor şi câte detalii, câte nuanţe, câte explicaţii ar mai trebui să li se adauge pentru a le face cu adevărat veridice! Căci întortocheate şi întunecate sunt căile sufletului omenesc, şi aparenţele adesea înşelătoare… Să începem cu primul aspect: ceea ce mă va obliga să-mi depăn, comentând-o, întreaga vilaţă. Însă, cum nu am memoria datelor şi cum am avut parte, totuşi, de câţiva oneşti cercetători care, înlăturând colbul arhivelor, au stabilit o mulţime de elemente ce numai cu greu ar putea fi tăgăduite sau dezminţite (chiar dacă. Uneori tare mi-ar fi convenit să le fi trecut măcar sub tăcere), mă voi bizui, în primul rând, pe ceea ce au afirmat despre mine „prietenii mei post-mortem, Henri Harrisse, Deloffre şi Sgard[4], pe care îi voi cita cu acurateţea cerută de erudiţii veacului al XX-lea, mulţumindu-mă doar cu interpretarea evenimentelor mai „delicate”, atunci când itţele se încurcă şi când ei ezită sau se contrazic. M-am născut în orăşelul Hesdin din ţinutul Artois în 1697, în ziua de I aprilie[5], ceea ce a avut pe semne o oarecare influenţă asupra vieţii mele, astfel pusă sub semnul unui lung şir de păcăleli şi de feste jucate mie de soartă sau de mine ei, contemporanilor şi posterităţii. Familia mea, cunoscută de generaţii pentru cilnstea şi probitatea ei, făcea parte din burghezia înstărită a oraşului, tata, Lievin Prevost, fiind procuror al regelui. Eram mulţi copii, cinci băieţi şi patru fete, dar surorile mele, înfricoşate fără îndoială de frivolitatea veacului sau neresemnându-se cu starea ancilară care le aştepta, emanciparea propriu-zisă a femeilor nefiind încă începută, au murit la o vârstă fragedă. Tânără a murit şi mama, Mărie Duclay, la 28 august 1711, când abia împliniserăm paisprezece ani. Doi din fraţii mei, Norbert şi Bernard-Joseph, şi-au închinat viaţa bisericii cu mai) multă evlavie decât mine. Jerome-Pierre şi Louis-Eustache (care fusese şi ofiţer) au fost magistraţi: fie-le ţărâna uşoară. Toţi au grut o purtare demnă şi au dus trai tihnit. Cât despre mine, Antoine-Francois, al doilea născut dintre băieţi, am dus o exiistenţă ceva mai zbuciumată, ca să nu-i spun zvăpăiată. Nehotărât, deopotrivă atras de plăcerile minţii şi de-ale trupului, sensibil în faţa gingăşiei feminine, iute la patimă ca şi la mânie, mi-am urmat întotdeauna simţămintele fără multă cugetare, lăsându-mă târât de inimă mai mult decât mânat de raţiune, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri. Învăţam bine, cu plăcere şi sârg, iar studiul mi-a fost întotdeauna un refugiu în clipele de amăcelentă**, aşa cum judecă de altfel întreaga muncă de cercetare a lui Harrisse: „Se poate aprecia că Harrisse, el singur, a scos la iveală mai multe documente despre Prevost decât au făcut-o toţi ceilalţi cercetători laolaltă**, „în ciuda unor precizări cronologice care nu sunt de fapt decât nişte simple ipoteze**. (Cum lucrările lui Harrisse nu ne-au stat la îndemână, îl vom cita fie după Deloffre, fie după Jean Sgard.) Frederic Deloffre şi Raymond Picard sunt autorii unei excelente ediţii a lui Manon Lescaut (Garnier, 1965), însoţită de o introducere, note, variante, bibliografie, glosar şi index, iar Jean Sgard a celei mai complete (până la data aceasta) lucrări despre romanele lui Prevost: Prevost romancier, J. Corti, Paris, 19U8, 692 pp. 4 Aşa cel puţin pretinde Roland Purnal, în Dicţionarul de autori Laffont-Bompiani; Roger Mathe, dimpotrivă, în studiul despre Manon Lescaut publicat la Hatier în 1970, indică drept certă data de 4 aprilie… Personal, sunt ispiitit să-i dau crezare lui Purnal… răciune. Nu doar că-mi însuşesc întru totul părerea contemporanului meu sus-pus, Montesquieu, că nu există necaz pe care un ceas de lectură să nu fi fost în stare să-l şteargă, mie mil-au trebuit întotdeauna mult mai multe, dar oricum, în mijlocul cărţilor sau cu pana în mână mai uitam de amar, şi încetul cu încetul îmi câştigam seninătatea… După moartea mamei (1711), tata m-a trimis la colegiul iezuiţilor din oraşul nostru (Hesdin) şi supraveghea îndeaproape felul în care mă achitam de obligaţiile mele şcolare. Ar fi trebuit să stau aici cinci ani, după tipic, pentru a putea fi admis la Universitatea din Douai să studilez filosofia. Dar era război5, clinchetul armelor şi frumuseţea uniformei mă atrăgeau: „Am părăsit colegiul la vârsta de şaisprezece ani şi am servit cu felurite îndatoriri, chiar şi ca voluntar, când posturile de ofiţeri erau ocupate (era sfârşitul războiului), înflăcărat de speranţa pe care o nutream, ca mulţi tineri, de a fi avansat cu prima ocazie. Aşteptarea prelungindu-se însă, m-am plictisit şi m-am întors la părinţii iezuiţi…” [6] Vai câtă cerneală a curs asupra acestor ani ai adolescenţei mele! şi mai ales din cauza penei muiate în otrava geloziei a doi confraţi de-ai meii, Lenglet-Dufresnoy şi Charles Colle! Primul a pretins că într-o zi, întorcându-mă de la şcoală, am dat peste o scenă mârşavă: tata ar fi lovit-o cu piciorul în pântec pe iubita mea, însărcinată în luna a treia… Eu, pasă-mi-te furios, m-aş fi repezit asupra-i şi l-aş fi făcut să se rostogolească până în josul scării unde ar fi rămas lat, pierzându-şi viaţa! Minciună sfruntată! S-a dovedit doar că douăzeci şi şase de ani după acest incildent închipuit tata mai trăia[7]. Dar Lenglet-Dufresnoy era supărat pe mine r După Deloffre, Prevost face aluzie la războiul pentru succesiunea Spaniei, sl’ârşit prin pacea de la Utrecht, în 1713. ” Apud Deloffre, op. Cât., p. XVI—XVII. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Sainte-Beuve, în articolul său din Portrete literare (1831) să amintească şi el evenimentul, într-o notă, deşi fără a-i da prea multă importanţă, căci mi-a fost îndeobşte destul de favorabil: „S-a publicat în nu mai ştiu ce culegere de anecdote (ana) că Prevost se îndrăgostise de o oarecare doamnă, probabil chiar la Hesdin, că tatăl lui, care privea cu nemulţumire această intrigă se duse într-o seară să bată la uşa acelei doamne pentru a-şi scărmăna puţin băiatul, şi că acesta, smuncindu-se ca să scape, îl lovi atât de tare pe tatăl său încât bătrânul muri de pe urma acelei lovituri. Dacă nu este o calomnie, apoi este cel puţin o scorneală, şi Prevost a cunoscut suficiente necazuri în viaţă ca să nu i se mai pună în cârcă şi pe aceasta”. (Vezi în Decada filosofică din 20 termidor, anul XI, o scrisoare a pentru că îndrăzniserăm să critic opusul pe care-l închinase poetului Marot, şi mai ales pentru că refuzaserăm să-l iau drept co-autor la traducerea Istoriei universale a preşedintelui de Thou. Cu ce bârfe josnice se pot îndeletnici scriitoraşii lipsiţi de har! Noroc de sita timpului care desparte făina de tărâţe! Vreţi să ştiţi exact cât şi cum am stat la iezuiţi? apoi întrebaţi-l pe Deloffre (op. Cât., pp. XVII—XIX). Eu nu ştiu mai multe decât v-am spus: am plecat de la ei când aveam şaisprezece ani şi, după ce m-am furlandisit prin diferite regimente, m-am întors, cam jumulit şi ruşinat, să le cer iertare, la Îl martie 1717 (credeţi-mă, de astă dată memoria nu mă înşală, şi-apoi am controlat-o cu cea dată de erudiţii care mî-au scormonit trecutul), dar nu la Hesdin, cil la Paris, pe strada Pot-de-Fer, şi au avut bunătatea să mă reprimească în calitate de novice. După şase luni, termen în care trebuia să dau dovada aptitudinilor mele (nu mi-a fost greu s-o fac mulţumită darurilor fireşti cu care m-a înzestrat natura!) m-au trimis la colegiul La Fleche – acest loc care va rămâne mereu „scump inimii mele” – să studiez filosofia. Deşi am iubit colegiul, nu am stat mult timp închis acolo. Dom Dupuis a explicat cu multă gingăşie cum s-au petrecut lucrurile şi cum am ajuns să plec în Olanda. Colegul meu, abatele Voisenon (1708—1775), nici el prea uşă de biserică, a fost ceva mai concis şi de dragul glumei a rezumat în câteva rânduri aventurile mele, întregindu-le cu un detaliu pe cât de imaginar pe atât de neverosimil pentru cine îmi cunoaşte firea generoasă şi neprefăcută: „Abatele Prevost… care a fost de două ori iezuilt şi de două ori militar. A locuit câtva timp în Olanda unde se spune că s-a căsătorit cu două femei. Le-a părăsit, s-a întors în Franţa şi s-a făcut benedictin, intrând în Congregaţia Saint-Maur.” [8] Aşadar, mă asemuia nici mai mult nicii mai puţin cu Casanova! Dar eu, dacă şi când am iubit, am iubit total, chiar dacă nu pentru veşnicie. De altfel, ceea ce m-a împins să intru la mănăstire a fost tocmai eşecul unei astfel de iubilri. Am mai povestit o dată cum s-au petrecut lucrurile: „Trecură câţiva ani. Vioi şi aplecat către plăceri … vă las să judecaţi singuri cum puteau fi, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, inima şi sentilmentele unei persoane care a compus Cleveland la treizeci şi cinci sau treizeci şi şase. Sfârşitul nefericit al unei legături preaduioase mă duse de-a dreptul la mormânt: este numele pe care-l dau tagmei monahale respectabile în mijlocul căreia aveam să mă îngrop şi unde stătui ascuns câtva timp, ca mort, atât de bine încât rudele şi prietenii mei nu ştiau ce se întâmplase cu mine”. Bineînţeles că le-am dat de ştire, încă înainte de a-mi depune U’Kfunântul pe care l-am scris cu mâna mea şi l-am iscălilt cum se cuvine, frater Antonius Fr. Prevost. Mai târziu, aveam să fiu acuzat e. I nil tot schimb numele şi semnătura, mai ales de când cu tărfişonin de în Londra şi chiar după aceea. Şi ce-i cu asta? Ce mi-e Marc-Antolne, ce mi-e Anloine-Frangoils, şi faptul că am mai adăugat când un articol înaintea numelui (Le Prevost), când un pseudonim pe care-l foloseam singur sau ca supliment la numele meu adevărat (de l’Islebourg, d’Exiles) t0, ce importanţă are? Oricum, în ziua rostirii legământului era de faţă şi tata, mulţumit că mă hotărâserăm în sfârşit să fac acest pas după ce atâta şovăiiserăm între biserică şi spadă, – între negru şi roşu, cum prea frumos avea s-o spună Beyle, – dar cam neîncrezător în temeinicia hotărârii mele. Dom Grenier mi-a raportat chiar că ar fi spus de faţă cu martori că de aveam vreodată „să-mi calc legământul pe care fuseserăm liber să-l fac sau să nu-l fac, avea să mă caute în lumea întreagă, ca să-mi zboare creierii”. Ce ştia tata? Avuseserăm grijă, cunoscându-mi sufletul, inima, acea „enigmă” pe care aveam să-mi petrec viaţa analizând-o, să rostesc pe tăcute, în minte, acele Reprodus în Anecdote literare, istorice şi critice despre autorii cei mai cunoscuţi, Paris, 1781, cât. Apud Deloffre, op. Cât „p. XXI! V. Deloffre, op. Cât., p. XXVI. restricţii care, la o adică, să-mi îngăduie să mă deszic fără a-mi primejdui viaţa veşnică u. Până una alta, cuminţit, m-am cufundat în studiul teologiei şi m-am străduit să duc o viaţă cucernică, fiiţnd hirotonisit în 1726 de către Monseniorul Sabathier (sau Sabbatier). Am început deîndată să rostesc în public, la Amiens, predici care au atras o mulţime mare de persoane din lumea bună: adevărată încântare pentru ochii unui nefericit, atâta vreme liţpsit de asemenea privelişti fermecătoare. Dar confraţii mei îmi pricinuiau numai necazuri. Acum vă pot mărturisi că eu, şi nu monahul Bernard Labadie din Congregaţia Saint-Maur, care s-a săvârşit diln viaţă rugind să i se ardă toate manuscrisele, am fost adevăratul autor al vestitelor Aventuri ale lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, apărută în 1724 n, dar pe care le-am scris prin 1722, ca să mă defulez, cum ar spune psihanaliştii de azi. Prietenul meu Frederic Deloffre despilcă firul în patru, după obiceiul luils şi mă socoate doar colaboratorul post-mortem al săvârşitului monah. De-l veţi crede pe el sau pe mine, de fapt mi-e tot una. Nu revendic decât rândurile prin care îmi descriu confraţii! „Unii nu au decât burtă; alţii, calităţile pentru care sexul frumos îi poate îndrăgi … trăiesc laolaltă fără a se iubi şi mor fără să le pară rău unii după alţii … nu cred în existenţa lui Dumnezeu, îşi închipuie că sufletele mor o dată cu trupurile; cred că totul le este îngăduit şi că doar scandalul le este interzis … toţi beau vin…” [9] Ţin totodată să amintesc cu acest prilej că nu am pomenit nicicând de mănăstiri în romanele mele, în afară doar de un singur ioc, pe care l-a reperat cu agerime H. Roddier, în Memoriile unui Bărbat de neam (voi. Îl), în care îi aprobam pe britanici că le-au transformat pe ale lor în spitale sau în aziluri de bătrâni… Cum vă spuneam, nu mă înţelegeam cu confraţii mei care nu ştiau să-mi apreciieze darurile fireşti şi se plângeau de aplecările mele lumeşti, astfel că m-am tot mutat dintr-uri loc într-altul, de la abaţia Saint-Ouen la abaţia Bec-Hellouin, apoi la Evreux, la Colegiul Saint-Germain şi la mănăstirea des Blanes-Manteaux, în sfârşit la cea de la Saitnt-Germain-des-Pres. Canoanele impuse de benedictini fiind însă din cale afară de straşnice, iar eu din ce în ce mai puţin aplecat să mă canonesc, am cerut să fiu strămutat la Cluny: nu mă căiam încă de hotărârea pe care o luaserăm să-mi petrec restul vieţii într-un cloaşter, dar îmi părea rău că nu aleseserăm alt ordin mai blând. O astfel de strămutare nu este lesne de obţinut, totuşi fuii la doi paşi de izbândă; pronia însă îmi era nefastă: un concurs nefericit de împrejurări, câteva greşeli minore pe care le-am făptuit, o clipă de mânie urmată de o rătăcire a minţii – pe scurt mi-am lepădat rasa la 18 octombrie 1728, şi ca la vreo lună după aceea am luat calea pribegiei, am trecut Mâneca şi am ajuns în Anglia, unde mi se oferi) deîndată o slujbă de preceptor al tânărului Francisc Eyles, fiu al lui John Eyles, fost director al Băncii Angliei şi sub-guvernator al South Sea Company-ei. Ah! tinereţe! Ah! inimă prea lesne înfierbântată! Nu am putut să mă împotrivesc nurilor frumoasei! Peggy (sau Mary), încântătoarea soră a tânărului meu elev. De dragul ei mă lepădai chiar şi de catolicism… Visam să ne căsătorim, căci mai bună potrivire despre partea obârşiei şi-a calităţilor alese nici că se putea, sitngurul impediment fiind doar lipsa mea de avere. Un suflet cu adevărat nobil nu ar fi stat în cumpănă cunoscându-mi valoarea, dar tatăl ei era negustor, deşi de rang înalt. M-a respins. M-a alungat. Şi-a măritat fiica cu unul dintre subalternii săi, promis unui viitor strălucit în lumea traficanţilor.[10] Cu inima zdrobită, am părăsit Anglia[11], m-am stabilit în Olanda, la Amsterdam. Aici mi-am început cu adevărat viaţa de om de litere; zic cu adevărat, căci după cum am mai spus, redactaserăm încă din 1722 deochiatul meu Pomponitis. Mai ajutaserăm prin 1727—1728 pe doi confraţi benedictini (despre care mă întreb dealtminteri cum s-ar fi descurcat ca să redacteze volumul V din Callia christiana fără mine!), rifmaserăm, cam la aceeaşi dată o Oclă către sfântul Franqois-Xavier şi mă porniserăm să aştern pe hârtie Memoriile unui Bărbat de neam, pe care le continuaserăm în Anglia. Acum, însă, începui să trăiesc din pana mea, să mă îngrijesc de publicarea operelor mele, şi maii ales de banii ce îi reprezentau[12], încât intrai în legătură cu diferiţi librari pentru care am efectuat şi-o mulţime de traduceri, într-un cuvânt începui să duc viaţa pe care o va duce un secol mai târziu Balzac Numai că el va fi căinat, iar eu doar ocărât. Ei! alte timpuri, alte obiceiuri, alte suflete! Oricum, atunci, la Amsterdam, prin 1730, am lucrat la Cleveland şi am terminat ultimul volum din Memorii, publicat cu un an mai târziu, în care apare duioasa poveste a lui Manon, care le încheie. Aveam treizeci şi patru de ani, floarea vârstei! o înfăţişare plăcută, o minte scânteietoare, zăcuserăm câţiva ani în spatele zidurilor unor mănăstiri. Eşecul recentei mele poveşti de dragoste îmi mai stătea pe suflet… „Hazardul mi-o scoase în cale pe o domnişoară demult merit şi de naştere bună”, Lenki Eckhardt (sau Eccard, alias Doamna de Chester), pe care binevoitorul Dom Dupuils o va desemna ş5 el drept „o domnişoară protestantă de nobilă obârşie”[13], „a cărei soartă şi avere fuseseră tulburate de diferite accidente care nu importă în această povestire. Un om de onoare, care locuia la Amsterdam îi trimitea regulat o pensie modestă, din simplă generozitate. Trăia cinstit din acest ajutor când binefăcătorul ei la rându-i, fu nevoit, dintr-o lovitură a soartei care-i periclită starea materială, să pună capăt întrucâtva libevalităţii sale. Aflai de această întâmplare care avea s-o ducă în culmea mizeriei. Mă înduioşă; îi oferii tot ceea ce era în puterea mea să-i dăruiesc, şi reuşii s-o determin să accepte”.[14] Fireşte, nu toată lumea o vedea cu ochii mei, poate orbiţi de dragoste, căci afurisitul de Ravanne, de pildă, o tratează drept lipitoare şi pretinde că din cauza ei „m-am sfădit cu toţi cei pe care ar fi trebuit să-i preţuiesc”, fără a excepta femeile. Viaţa la Amsterdam era costilsitoare, iar librarii puţin darnici: mi-au împrumutat totuşi ceva bani cu dorinţa de a mă lega de ei şi de a-mi exploata temeinic talentul supunându-mă unei vieţi de ocnaş al literelor[15]. Am luat banii: cum să trăieşti fără bani, dar i-. Am cheltuit, petrecându-mi plăcut timpul cu draga mea Lenki. Din păcate, oamenii sunt tare meschini şi neînţelegători: prezenţa ei fermecătoare, vădita ei preferinţă pentru mine îi supăra. Cele mai aprige în a o defăima erau femeile. Am replilcat, neputând s-o las insultată în faţa mea… într-un cuvânt, atmosfera batavă devenise insuportabilă. Într-o bună ’zi, fără a sta mult pe gânduri, ne-am făcut bagajele şi-am pornit spre Anglia (1733)[16], unde speram că iubita mea, „înzestrată cu toate calităţile şi micile talente pe care şi le poate dori! o persoană cu educaţie aleasă, avea să-şi poată găsi, graţie prietenilor ei, un adăpost onorabil şi tihnit alături de o doamnă din lumea bună”. Cât despre mine, îmi amintii de calităţile în le pedagogice şi, cu gândul să-mi sporesc veniturile, am întemeiat la Londra un periodic liber de orice prejudecată, Le Pour el le Contre sa, în care aveam să strecor discret şi povestea vieţii mele, ca să luminez în această privinţă opinia posterităţii aşa cum va proceda, de altfel, peste câţiva ani şi JeanJacques, când îşi va scrie Confesiunile, şi cum se obişnuieşte şi în zilele domniilor voastre diin secolul al XX-lea. În acelaşi an 1733, a apărut la Rouen Istoria Cavalerului Des Grieux şi-a lui Manon Lescaut, creând vâlvă mare.[17] Dar, la 13 decembrie, o dată 2: i „Le Pour et le Contre, lucrare periodică de un tip nou, în care ne exprimăm liber asupra a orice poate interesa curiozitatea publicului în materie de ştiinţă, artă, cărţi etc., etc. Fără a lua partea nimănui şi fără a jigni pe nimeni”, periodic de formatul ziarelor englezeşti ale lui Addison, Steele, Johnson etc., redactat aproape în întregime de Prevost, care a apărut între 1733 (24 martie) şi 1740. Conţinea aprecieri inteligente şi nuanţate asupra literaturii’ engleze şi franceze. Bineînţeles că Prevost nu s-a uitat nici pe sine: în afara unor „confesiuni”, puneri la punct biografice şi replici la calomniile cu care era adesea împroşcat, a strecurat şi notiţe admirative despre romanele sale, precum aceasta, despre Manon Lescaut (nr. 36, T. VI, cât. De Sainte-Beuve, în Portraits litteraires, cât.): „De câtă artă nu a dat dovadă pentru a-i interesa pe cititori şi a trezi mila lor faţă de nenorocirile care se abat asupra acelei biete fete depravate! … De altfel, caracterul lui Tiberge, prietenul cavalerului, este admirabil. … Ca să nu mai vorbim de stilul acestei lucrări; nu găseşti în paginile ei niciun jargon penibil, nicio afectare nemăsurată, nici cugetări sofisticate; scrie natura însăşi. Cât de insipid pare în comparaţie cu acest scriitor autorul scrobit şi sulemenit! Nu aleargă după vorbe de duh sau după ce se numeşte astfel. Nu este un stil laconic, constipat, ci un stil fluid şi expresiv. Peste tot nu vezi decât descrieri şi sentimente, dar descrieri adevărate şi sentimente fireşti”. 34 Acest roman apăruse încorporat în volumul VII al Memoriilor unui Bărbat de neam (1731) şi nu atrăsese prea mult atenţia. La Rouen, în 1733, publicat în astă dată într-o ediţie de sine stătătoare. Este însă interzis la câteva zile după apariţie (5 octombrie 1733). Fu publicat din nou în 1738, tot încorporat în Memorii… fără să trezească fulgerele autorităţilor, apoi singur, ilustrat, la Amsterdam (1753), şi la Amsterdam şi Leipzig (1759). Soarta acestei povestiri de dragoste este stranie. Contemporanii i-au admirat stilul, protestând însă în numele pudoarei şi considerând-o de o perversitate dăunătoare (v. Mathieu Marais, Montesquieu, Marmontel, Rouille, Lenglet-Dufresnoy etc.). Preferau, pare-se, pe Cleveland (v. Grimm, Diderot, Rousseau). Romanticii, prin La pe care nu o voi uita nicicând, am fost arestat de poliţia londoneză pentru… fals în acte, şi învinuit de escrocherie caiifijcată, mai precis de a fi falsificat nişte semnături pentru a încasa niscai gologani 25. Am tras o spaimă grozavă, căci mi-era cam încărcată conştiinţa, dai’, slavă Domnului), totul s-a sfârşit cu bine, şi m-am putut întoarce la Paris, în 1734, spălat de orice acuzaţie. Întâmplarea a avut asupra mea efectul unui duş rece. M-a potolit definitiv. Cugetaserăm mult în închisoare şi mă căiserăm de patimile tinereţii. Am bătut smerit la multe uşi, m-am rugat fierminte, am făgăduit, am vărsat şi câte o lacrimă unde şi cum trebuia; eram sincer, asigurările mele nu puteau fi puse sub semnul îndoielii. Papa Clement al XII-lea îmi acordă iertarea (5 iunie 1735), şi m-am supus la o nouă perioadă de noviciat la abaţia de la Croix-Saint-Leufroy, lângă Evreux. În decembrie m-am întors la Parte, unde am fost numit capelan al prinţului de Conţi, post cu totul onorific. Locuiam pe strada Guenegaud şi, ca să trăiesc, m-am reapucat de scris cu mult succes: l-am terminat în sfârşit pe Cleveland, aducându-i ceva modificări, urmară apoi rând pe rând: Decanul din Killerine (1739), Istoria Margaretei de Anjou, regina Angliei, apoi cele două romane selectate cu mult gust de critica bucureşteariă pentru a forma volumul de faţă: Povestea unei grecoaice şi Memoriile pentru a servi la istoria Maltei, în sfârşit Campaniile filosofice ale domnului de Montcal. Deveniserăm un autor la modă, şi romanele îmi erau citite cu nesaţ în ditferite alcovuri. Acum, fu în sfârşit permisă şi difuzarea în Franţa a lui Manon. ia Credeţi că aceşti ani au fost ani de tihnă!? Nici vorbă! Mă sâcâia Lenki (care-şi zicea acum Doamna de Chester). Necazurile băneşti se înteţeau. Ba mai mult; împilns de aplecarea mea firească spre zeflemea, m-am lăsat ademenit să colaborez la o foaie satirică şi am fost silit să-mi strâng peste noapte catrafusele şi să reiau calea exilului, la Bruxelles şi la Frankfurt. Exil care, din fericire, nu a durat mult şi care mi-a fost de folos, căci în-a îngăduit să pun capăt, în sfârşit, legăturii mele cu Doamna de Chester. Întors în patrie, m-am stabilit la Chaillot[18], loc încântător de bucolic, unde am tradus vestita Clarisse Harlowe de Richardson (1751). M-am îngrijit şi de vilitorul lui Manon, publicând la Amsterdam două noi ediţii, în 1753 şi 1759. De-abia în 1754 am obţinut de la papa Benedict al XIV-lea prioratul de la Saint-Georges-de-Gesne, lângă Mans. M-am stabilit atunci, împreună cu drăguţa doamnă Gentil, care se îngrijea de confortul meu material, la Saint-Firmin, un sătuc nu departe de Chantilly, unde am trăit într-o deplină singurătate, având legături doar cu benedictinii de la Chantilly, lucrând, citind, meditând şi rugându-mă. Un mucalit mi-a descris înfăţişarea, la acea epocă, într-un catren mediocru pe care vă las să-l judecaţi: L’abbe brillait d’un embompoint charmant, Et digne de prelature. Tout respirait dans sa figure La tendresse et le sentiment.87 Într-o zi, la 23 noiembrie 1763, pe când mă plimbam în pădurea de la Courteuil, am avut o ruptură de anevrism. Prietenii mei din Saint-Nicolas-d’Acy mi-au găsit trupul neînsufleţit, şi am fost îngropat după. Legea credinţei mele, în biseriica din acel loc, o clădire a benedictinilor. S-a pretins că nu muriserăm atunci, în pădure şi că mi-am revenit pe masa de autopsie, dar că, îngrozit de ce văzui, mă hotărâserăm să nu mă mai agăţ de viaţă şi-mi dăduserăm duhul. Nu este nevbiie să vă spun că este o minciună sfruntată, deşi până şi bunul Sainte-Beuve a acreditat-o[19]. Şi-astfel mă săvârşii din astă-lume… Cam atât despre viaţa mea, bună, rea, cum a fost. De vreţi mai multe amănunte, consultaţi notele cu care mi-am împănat relatarea, precise, exacte, după toate regulile erudiţiei; dacă nu vă mulţumesc, recurgeţi la bibliografia de care s-au folosit; iar dacă nici atunci nu vă va fi fost curiozitatea împăcată… mă voi bucura aflând că se porneşte o nouă cercetare şi mă voi simţi şi: mai trainic înfipt în veşnicia gloriei. Cât despre operă… Acum pana-mi şovăie, mintea mi se întunecă, obrajii mi se acoperă de bujorii modestiei… S-au spus atâtea despre mine, în diferite epoci, folosind limbi şi – cum le spuneţi? — metalimbaje diferite! Să mă încumet oare să vorbesc despre ea?! Doar nu mai sunt junele de patruzeci de ani care edita Le Pour et le Contre şi-şi făcea singur reclamă! Atât pot să vă spun, spre mândria mea: că este destul de întâlnsă – circa una sută douăsprezece volume – fapt de care nu puţin mă fălesc… căci eram iute la pană, ca şi la patimă sau la mânie. Nu vă pot înşira acum toate titlurile, ci doar pe cele pe care le socotesc mai importante: mi se pare concluzia cea mai potrivită!: Aventurile lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, roman satiric (1724); Odă întru slava sfintului Francisc-Xavier, apostol al Indiilor (1727); Memoriile unui Bărbat de neam, 7 volume (1728—1731); Filosoful englez sau Povestea domnului Cleveland, copil din flori al lui Cromwell, scrisă de el-însuşi şi tradusă din limba engleză de către autorul Memoriilor unui Bărbat de neam, 8 volume (1731—1739) (Domnul Fabre este de părere că din Cleveland s-ar mai putea selecţiona o altă poveste, la înălţimea celor două din prezentul volum: episodul lui Cecile); un neaş-teiat atac de apoplexie îl lăsă întins pe pământ, în nesimţire. Sosiră nişte ţărani, îl duseră în satul vecin şi crezându-l mort, un felcer neştiutor porni să-i facă autopsia. Trezit de tăişul scalpelului, Prevost muri curând, pradă unor dureri îngrozitoare.” (Portraits litteraires, op. Cât.) Le Pour et le Contre, lucrare periodiică de un stil cu totul nou… (1733—1740); Decanul din Killerine, 6 volume (1735—1740); Istoria Margaretei de Anjou, regină a Angliei, 2 volume (1740); Povestea unei grecoaice, 2 volume (1740); Istoria tinereţii Comandorului de *** sau Memorii pentru a servi la Istoria Maltei, 2 volume (1741); Campanii filosofice sau Memoriile domnului de Montcal, aghiotant al domnului mareşal de Schomberg, volume (1741); Istoria lui Wilhelm Cuceritorul, duce de Normandia şi rege al Angliei, 2 volume (1742); Istoria lui Cicero, volume (1743—1744); Memoriile unui Bărbat cinstit (1745); Istoria generală a călătoriilor, 15 volume (1746—1759). La această listă, incompletă, adaug numeroase traduceri din literatura engleză, printre care Pamela (1742), Clarisse Harlowe (1751) şi Povestea cavalerului Grandison de Richardson (1751) şi scrieri de Sheridan şi John Haw. Kesworth… FRANgOIS-ANTOINE PREVOST D’EXILES ALIAS MICAELA SLAVESCU * Pentru cititorul familiarizat cu aventurile cavalerului Des Grieux şi-ale luil Manon Lescaut[20], cele două romane din volumul de faţă se înfăţişează ca două variaţiuni pe aceeaşi temă a iubirii (nefericite), veche cât lumea şi mereu nouă: prima, cea a ambasadorului Franţei la Constantinopole, zbuciumată, roasă de neliniştea lăuntrică a unei patimi neîmpărtăşite,. Ce se complace într-o tulbure intimitate otrăvită de o chinuitoare gelozie, a doua, cea a comandorului de Malta, mai neprevăzută, bogată în peripeţii stranii şi variate, desfăşurându-se kaleidoscopilc într-o îmbulzeală de evenimente tragi-comice, în contact permanent cu moartea care seceră nemilos, cu multă oportunitate, deopotrivă pe cei răi şi pe cei buni. În centrul ambelor povestiri, cuplul, un bărbat şi o femeie, lega*ţi prin fitrele multiple ale unor sentimente pătimaşe, patetice, adesea contradictorii sşu enigmatice, în jurul căruia gravitează sau evoluează alte cupluri, proiectare atenuată a celui central, simplificate, clădite pe dimensiuni miinore sau parodice. Un balet de însoţiri „a la Watteau”, având discreta impudoare a unui carr. Aval cu Sâăşti în care totul pare îngăduit şi totul tăinuit sau se crede astfel, urcând şi coborând agale scara ierarhiilor sociale, cu nonşalanţă aparentă, deşi cu un siţmţ adânc înrădăcinat al drepturilor şi obligaţiilor de castă. În cadrul acestui cuplu el are cuvântul, şi ea ascultă, el hotărăşte şi ea se supune – sau dacă refuză s-o facă, o clipă răzvrătită, este curând obligată să cedeze, căci el o ţine într-o dependenţă materială totală. El are cuvântul nu numai în virtutea binecunoscutei preeminenţe a puterii masculine faţă de slăbiciunea feminină, cil şi pentru a manipula mai comod conştiinţele cititorilor: ca să vadă. Spectacolul pe care-l reprezintă viaţa eroului luminat sub unghiul lui de iincidenţă, să-l înţeleagă aşa cum îl înţelege el, săjudece aşijderea, să-i împărtăşească identic nedumeririle şi durerile! Ambele romane sunt scrise la persoana Ia (cum tot la persoana la au fost scrise Manon Lescaut şi Memoriile unui Bărbat de neam, precum şi Cleveland sau Memoriile domnului de Montcal) şi reflectă un punct de vedere egocentrist infailibil, îngust-aristocratic, o concepţie despre lume de tip „ancien-regime” căreia i se adaugă o uimitoare, aproape înduioşătoare conştiinţă a superiorităţii francezului faţă de toate celelalte neamuri. În ambele romane (de fapt în mai toate), el se simte sau se crede un centru, un pivot, un simbol al perfecţiunii şi vrea ca toţi să-l privească astfel, iar obârşia îi este întotdeauna aleasă, averea importanţă şi ursitoarele în general clemente. El este abatele Prevost, şi dacă nu este chiar el, este proiectarea eului său, aşa cum şi l-a închipuit, sau aşa cum l-a visat, în clipa de cumpănă a vieţii când începi numărătoarea inversă. În aceste două romane, spre deosebire de situaţia din Manon Lescaut, accentul cade mai puţin asupra femeii decât asupra bărbatului. El este subiectul principal, ea fiind mai ştearsă (Helena) sau destul de enigmatică (Theophe). Dar în ambele cazuri, povestirile, „autobiografice11, sunt o cugetare amară (Povestea unei grecoaice) sau resemnat-înţeleaptă (Povestea comandorului) a unor bărbaţi ajunşi la vârsta maturităţii (spre deosebire de Des Grieux, narator şi el, dar care era încă un copil), ce-şi privesc, retrospectiv, erorile şi păcatele: ale tinereţii (comandorul), ale vârstei mature (ambasadorul). De ce această nedezminţită preferinţă a lui Prevost pentru forma autobiografică, pentru Memoriile deghizate? într-o pertinentă şi amănunţită analiză, Radu Toma ne răspunde80: pentru că în Veacul Luminilor, unde „actul de cooperare romanescă nu este posibil”, funcţionează o „regulă a sincerităţii” de tip deosebit, care cere, ba reclamă cu insistenţă „validarea” poveştii spuse de către cel căreia i se adresează (în speţă, de către interlocutorul-cititor, în acelaşi timp beneficiar şi judecător sau cenzor al povestirii), asupra căruia trebuie deci să se exercirte o presiune-seducţie care să ducă la convingerea lui, la o interpretare a evenimentelor în sensul dorit de narator, şi în ultimă instanţă la acea manipulare a conştiinţei sale despre care vorbeam mai) sus. Eul-narator („totodată personajul principal al naraţiunii”) sau „narator autodiegetic” trăieşte o serie de evenimente, comportându-se însă în acelaşi timp ca un martor al lor, dar şi ca un judecător/cenzor şi cerând de la interlocutorul său, cenzor implicit, o perfectă identitate de vederi cu ale sale; trebuie (sau ar trebui) să-şi domine interlocutorul pentru a-l face să trăiască „consubstanţial”. Altfel spus, în romanul Luminilor de tip memorialistic se tinde către o triplă suprapunere a „personajelor” romaneşti – erou-narator-cenzor – ce se înfruntă, garanţie supremă a autenticităţii şi veridicităţii povestirii care este dată în vileag. Interesul pe care-Tt prezintă povestirea astfel concepută se triplează, căci plăcerii ineditului, imboldului curiozităţii care obligă la lectură pentru recepţionarea elementului epic, epopeic: ce poate să se mai) întâmple? cum şi dacă va ieşi eroul din încurcătură? etc., i se adaugă o analiză simultană a actelor şi gândirii eroului în funcţie de propria conştiinţă a cititorului, astfel înzestrat cu o luciditate sporită şi participând maii activ: are sau nu are eroul dreptate? ce a văzut sau crezut să fie oare adevărul sau doar aparenţe înşelătoare? — şi, în sfârşit, o validare a comportamentului eroului-narator, făcut de cenzorul-cititor scăpat (sau nu) din operaţia de seducere încercată de eroul-narator: cum de a putut acesta să fie atât de naiv, să se lase atât de uşor înşelat (sau dimpotrivă, cu ce inteligenţă a privit. Lucrurile!)? cu concluzia, inevitabilă: aventura a constituit (sau nu a constituit) un eşec. Dar în romanele lui Prevost, aventura constituie întotdeauna un eşec… concluzia amară adusă de însuşi scriitorul vieţii sale. 3® în Epistemă, ideologie, roman. Secolul XVIII francez. Univers, 1982, pp. 90 şi urm. În Povestea unei grecoaice eroul este un om în vârstă, de neam ilustru, aproape inepuizabil de bogat şi ocupând, pe deasupra, un loc politic însemnat: ambasador al unei „superputeri” creştine la înalta Poartă, ceea ce-i creează la Constantinopole un statut aparte fără a-i răpi, de altfel, prea mult din preţiosul său timp. Este, fireşte, foarte mulţumit de sine şi de câte ori se autocontemplă, satisfacţia i se maniifestă în chip de-a dreptul comic. Rosteşte cu infatuare cuvintele „la noi”, „în ţara noastră” etc., relevând în treacăt, ca din întâmplare, semnele de admiraţie şi supunere ce i se adresează, împarte sfaturi în dreapta şi în stânga, bineînţeles infailibile (ca de pildă cele pe care le dă judecătorului turc care îl condamnase pripit la moarte pe tatăl adopt:’lv al lui Theophe) şi nu pregetă să-şi sublinieze maturitatea şi superioritatea amintind aplecarea lui nedezminţită în cugetare. Într-adevăr, textul este împănat de afirmaţii-constatări de tipul: „gândii”, „socotii”, „cugetail”, „îmi dădui seama” etc. (urmate de o hotărâre materializată într-o poruncă straşnică) şi care, fiind rodul reflecţiei unui personaj de valoarea lui, ar fi trebuit să ducă nedezminţit la rezultate favorabile; dar nicidecum! şi aici intervine „comicul” situaţiei, ironia care sub-tinde textul în cadrul fiecărui episod: căci socotelile bietului ambasador se dovedesc întotdeauna greşite şi provoacă de nu chiar catastrofe, cel puţin situaţii extrem de neplăcute, orice acte – cugetate – ale sale, chiar şi cele mai generoase în aparenţă, întorcându-se împotriva lui, – pentru că nu le eântărise îndeajuns, mintea-i fiind opacă la orice mod de gândire sau concepţie despre viaţă care nu se suprapune cu ale lui. De unde singurătatea lui morală pe care nici averea, nici rangul (sau poate tocmai ele) nu reuşesc s-o împiedice. Între ambasadorul îndrăgostit, îmbătrânit şi bătrânicios şi restul lumii se cască un hău, căci toţi îl privesc de departe, ostil sau interesat, dar niciodată cu afecţiune şi înţelegere. Treapta pe care l-a aşezat statutul său social – de care nu poate sau nu ştie să se desprindă, cu mintea-i modelată de educaţie şi de prejudecăţi – este prea înaltă şi-l face de neînţeles sau nesuferit tuturor celor care-l înconjoară. Slujitorii? îl trădează! Prietenii? îl înşală (cum la rându-i şi el îi înşală)! Persoanele cărora le vine în ajutor cu o generozitate (dealtminteri calculată)? îi răspund prin nerecunoştinţa! Cele pe care le tocmeşte sporadic ca să-i aducă anume servicii? Nu au alt scop decât să profite de pe urma lui! în jurul lui doar minciună şi indiferenţă. Discrepanţa între ceea ce vrea să pară ambasadorul – în ochii lui, în ochii celorlalţi – şi ceea ce este în realitate, nu poate să nu-i scape cititorului-cenzor, cu mintea alertată chiar din primele pagilni de mărturisirile făcute de erou. Iar duelul-conflict ce-l opune lui Theophe devine din chiar această cauză mai pasionant, pe dublul plan al epicului şi al psihologicului, căci, în acest straniu cuplu, echilibrul este perfect între ceea ce îi apropie sau ar trebui să-i apropie şi ceea ce-i desparte iar sorţii de izbândă sunt, din această cauză, incerţi. Dacă el este un mare senior hărăzit cu toate privilegiile celor din fruntea ierarhiei sociale, şi ea o sclavă cumpărată şi-apoi redată uneil libertăţi care nu se deosebeşte decât prin nume de sclavie, în schimb el este bătrân şi ea tânără, iar recunoştinţa nu poate ţine loc de iubire, mai ales când gelozia ţese în jurul ei o pânză mai subtilă şi mai afurisită decât cea de păianjen. Desigur, Theophe este liberă, stăpână asupra purtării ei, dar trăieşte din liberalităţile celui care i-a plătit libertatea şi care de fapt nu încetează o clipă s-o dispreţuiască deoarece nu-i poate uita înjosirile, trecutului şi chiar obârşia necorespunzătoare, şi nu are dreptul să hotărască decât ceea ce i se impune sau i se sugerează: nu are dreptul să-şi părăsească binefăcătorul şi nici să iubească pe cine vrea ea. Ca să restabilească echilibrul dintre ei, – el, aşa de sus, ea, aşa de jos – şi să-şi (re) capete demnitatea, plasându-se pe planul de egalitate pe care el i-l refuză, ea nu poate decât să respingă iubirea, întâi condescendentă, apoi din ce în ce mai înflăcărată a celui care o striveşte sub povara generozităţii şi a dispreţului! său. S-o respingă chiar când i se oferă căsătoria – ultima abdicare săvârşită sub imboldul patimii frustrate de către seniorul înfumurat, subjugat de prejudecăţile de castă, dar robit la rândul lui de farmece inaccesibile: gest de supremă insolenţă care înclină de astă dată platoul balanţei în favoarea ei – şi-i atrage moartea. O moarte enigmatică, neaşteptată, ca şi purtarea ei, dar care proclamă, până dincolo de mormânt, victoria şi răzbunarea femeii înjosite o dată cu înfrângerea bărbatului prea încrezător în avantajele sale materiale şi în âtuurile sociale de care se serveşte cu sfidătoare aroganţă. Şi în Povestea Comandorului *** ne aflăm în prezenţa unui cuplu, totodată identic şi diferit de cele pe care le formează Des Grieux şi Manon, Ambasadorul şi Theophe. El – comandorul (pe a tund cavaler) este tânăr ca Des Grieux, în schimb de viţă veche şi putred de bogat ca ambasadorul, cu care mai are în comun excelenta părere despre propria-i persoană: „Sunt poate singurul cavaler al Ordinului nostru, care, dispunând de o avere însemnată şi de tot ce poate asigura o carieră strălucită în viaţă, s-a hotărât de bună voie să-şi asume îndatoririle unei vieţi pline de greutăţi”. Toate actele sale sunt determinate de conceptele de „nobilime” şi „măreţie”; purtarea, – guvernată de „bună-cuviinţă”: se crede, se vrea, un perfect gentilom, cu înfăţişare seducătoare şi de o straşnică vitejie, – şi o spune cu naivittate, ascunzându-se sub o falsă modestie care nu înşală pe nimeni. Ar fi săvârşit toi atâtea boroboaţe ca şi ambasadorul (ba chiar mai multe – sau mai puţine căci ele i-ar fi putut costa de multe ori viaţa!) dacă n-ar fi avut de strajă alături de el un Mentor devotat, un prileten nedezminţit, care gândeşte în locul lui şi-l scapă din toate necazurile în care îl cufundă nesăbuinţa sau înfumurarea. Acest prieten, viteazul şi înţeleptul Peres, pare a fi dublul său, pe cât de nefericit pe atât de cuminte. Dar… e spaniol, ceea ce îl aşază, bineînţeles, din punctul de vedere al vanitosului francez, pe o treaptă inferioară. De viţă veche, şi moştenitor al unui nume glorios, a fost exilat pe nedrept din patria sa, căzut în robie, scăpat de la moarte de tânărul cavaler graţie unui hazard al sorţii despre care nu se ştie cui îi va fi mai benefilc: franţuzului, pe semne, care şi-l va apropia pe spaniol copleşindu-l cu generozitatea sa (ah! cât de necesari sunt banii! pare a ofta abatele Prevost cam la un secol înaintea lui Balzac ) şi va fi admirabil slujit de inteligenţa acestuia, de simţul lui al măsurii şi al convenienţelor. A-l ajuta băneşte pe Peres nu reprezintă de altfel un sacrificiu pentru cavaler, cum nu reprezintă nici pentru ambasador: el dispreţuieşte, aristocratic, banul pentru care nu a trudit ca să-l agonisească şi pe care-l risipeşte dezinvolt, convins şi el că totul se poate cumpăra. În locul verbelor „a gândi”, „a socotii”, „a cugeta” pe care le conjugă ambasadorul, cavalerul, mai cinic, conjugă verbele „a plăti”, „a despăgubi”, „a înzestra” etc. Bineînţeles admirându-se nespus pentru generozitatea lui. La toate aceste „Calităţi” cavalerul adaugă un temperament vulcanic, care nu rezistă nurilor feminini. Îndrăgostit de Helena la prisma vedere, găseşte în această fetiţă gingaşă, veselă şi copilăroasă o pradă uşoară pe care o ademeneşte şi-o necinsteşte fără urmă de resnuşcare, refuzând chiar posibilitatea căsătoriei onorabile cu ea care i se oferă în momentul de vârf al patimii sale. Dispus să se lase ocărât şi batjocorit de cavalerii Ordinului din care făcea sau avea să facă parte, nu acceptă totuşi, ca ruşinoasă, potrivit unui ipocrit cod al onoarei, căsătoria cu femeia blândă şi iubitoare care îndurase multe neajunsuri de dragul lui şi pe care el o necinstilse, dar a cărei obârşie nu i se pare la înălţimea rangului său. Ba mai mult. Când biata Helena îşi pierde frumuseţea în urma unei cumplite boli, cavalerul o respinge cu neomenoasă răceală, iubirea-i pătimaşă fiind brusc înlocuită de aversiune, şi se străduieşte s-o căsătorească cu… feciorul lui, voind astfel s-o despăgubească „generos” şi să-i creeze un loc „onorabil” în societate”. Până la urmă o trimite într-o mănăstire, luând „toate măsurile care ar fi putut să-i facă soarta mai plăcută în refugiul ei”, îşi comunică hotărârea şi mamei tinerei femei, „care nu eziită s-o aprobe”; şi „şi-o îndeplini cu destulă generozitate ca să fie lăudat de toată lumea”. Astfel se sfârşeşte romanul, unul dintre cele mai cinice pe care le-a scris Prevost, în care şi-a turnat toată amărăciunea şi a plătit vieţii şi societăţii câte poliţe i-au stat la îndemână. Faţă de femei, în primul rând (de Lenki, poate?), la adresa cărora nu-şi maschează de astă dată dispreţul; faţă de oamenii bisericii apoi, prin intermediarul cavalerilor de Malta, prezentaţi ca semi-piraţi cheflii, afemeiaţi, setoşi de glorie şi bogăţii; faţă de moravurile strâmbe ale unei epoci fastuoase în aparenţă; şi faţă de el-însuşi, parcă flagelându-se pentru neghiobia de a fi nutrit atâtea iluzii de-a lungul an iilor zvăpăiaţi pe care-i trăise. Povestea Comandorului *** nu este însă mai puţin un roman scris cu har, cu o vervă neaşteptată, care transformă comedia în tragedie, tragedia în comedie şi carnavalul aventurilor într-o simbolică şi aiuritoare rostogolire a roţii sorţii, ilustrând perfect această afirmaţie mai timpurile a autorului: „Povestea pe care o scriu nu este compusă decât din acţiuni şi sentimente”. Iar nouă şi interesantă, în aceste două romane, este tocmai acea suprapunere a elementelor de comedie şi tragedie care nu exista atât de vădit în Manon Lescaut şi care provine din întâietatea pe care scriitorul o acordă martorului şi cenzorului faţă de eroul-narator care trăieşte aventura. Trăirea rămâne autentiică, dar în cadrul triplei suprapuneri despre care vorbeam (erou-martor-cenzor), rolul cenzorului se dilată perceptibil, se manifestă printr-o ironie mereu trează care luminează paginile, dându-le o savoare neobişnuită, scăldând aventura în zâmbet şi conferind celor mai neverosimile situaţii valoare exempiară de sftnbol. O uşoară alunecare, o mişcare de translaţie, puţină imaginaţie, – şi personajele zugrăvite devin tot atâtea cazuri „moderne11, susceptibile de a fi introduse în „contexte11 contemporane, şi deci foarte apropiate nouă. Căci epocile se succed, moravurile se schimbă, dar prejudecăţile continuă să existe şi enigmele iinimii şi sufletului omenesc rămân mereu aceleaşi, vii şi de nepătruns. [1] împlinesc în acest an de graţie, 1983, două sute optzeci şi şase de ani ! Smerit, cer scuze posterităţii pentru autocitare, procedeu de care mă voi folosi însă cît de des pentru a-mi mai scuti din oboseală, căci mi se pare cu totul inutilă transpunerea în alte cuvinte a cugetărilor pe care am apucat, în viaţă fiind, să le aştern odată pe hîrtie, şi certific autenticitatea lor, avînd drept martori pe toţi cei ce au binevoit a se îngriji de publicarea volumului de faţă ! [3] între alţii Lescure (în prefaţa pe care o scrie la ediţia din 1879, Paris, A. Quantin)' : „Este o mărturisire prea puţin ascunsă sub ficţiunile- romanului. Este, fără îndoială, într-un cuvînt, povestea abatelui Prevost însuşi, în acelaşi timp erou şi victimă a uneia din acele pasiuni care nu se speriau de societatea îngăduitoare din timpul Regenţei, şi care, fugit din mănăstirea benedictină, cerea librarilor din Olanda, obişnuiţi cu asemenea solicitanţi, pîinea exilului plătită cu povestirea aventurilor care îl cauzaseră11. Sau Morillot (în Le Roman en France du XVIe sieele o nos jours : „Pentru a ne face o idee despre cine a fost abatele Louis Antoine Prevost d’Exiles, cel mai simplu este să recitim povestea bietului cavaler Des Grieux... Căci în viaţa autorului regăsim romanul său aproape în întregime**. Sau Joseph Aynard, in Journal des Debats din 2 nov. 1927 : „abatele Prevost este cavalerul Des Grieux** (»t. apud Eugene Lasserre, Manon Lescaut de l’Abbe Prevost, Paris, Societe Frangaise d’Editions Litteraires et Techniques, coli, „Les grands evenements litteraires“, 1930, p. 8). Sau chiar pe Harrisse după Deloffre, op. cit., pp. XXIV—XXV. [4] Henri Harrisse, L’Abbe Prevost, Histoire de sa vie et de ses aeuvres d'apres des documents nouveaux, Paris, Calmann-Levy, Domnului L. Prevost d’Exiles, care dezminte şi respinge categoric această anecdotă despre ilustra sa rudă.) din cheltuieli. Trecu în Olanda. Înfăţişarea plăcută ce-i hărăzise natura, firea lui blajină, progresele pe care le făcuse în arta scriitoricească îi deschiseră uşile caselor celor mai de vază. Aici a do- [9] Ibid., p. XXIX. [10] Iată cum povesteşte întîmplarea Domnul Christian Melcher Holtzbecher, care a tălmăcit în 1732 volumele V, VI şi VII ale Memoriilor unui Bărbat de neam, şi căruia, deci, ar trebui să-i fiu recunoscător, dar care se arată cam aspru faţă de rătăcirile mele sufle teşti : „Un călugăr benedictin îşi lasă rasa şi se duce la Londra unde învaţă destulă engleză ca să se arate într-o casă distinsă. Părăsind haina călugărească, el şi-a părăsit şi religia, ca să o ia pe aceea care va fi pe placul stăpînilor ; îşi găseşte unul care îl scoate din marea sărăcie în care era. Neajungîndu-i să fie comeseanul binefăcătorului său, vrea să-i fie şi ginere : atîta îndrăzneală îl pune rău cu acea familie şi trebuie să-şi caute alt adăpost. Trece aşadar din nou peste mare..." (apud Deloffre, op. cit., pp. LI—LIV.) [13] Cit. apud E. Lasserre, op. cit., p. 32. ,0 Text apărut în Le Pour et le Contre, IV, cit. apud E. Lasserre, op. cit., pp. 32—33. [15] Spune Ravanne : „...cum librarii îşi dăduseră seama că nu prea-i Stătea capul la treabă, l-au poftit să se stabilească la Haga, ca să lucreze sub supravegherea lor“. (cit. apud Deloffre, op. cit., p. LIX.) [16] La 23 ianuarie 1733, Bruzen de la Martiniere scrie : „Ieri i s-au vîndut mobilele în faţa locuinţei sale. Nu erau încă plătite le dăduseră drept avans. Aşa se întîmplă cu călugării de teapa asta", (cit. apud E. Lasserre, op. cit., pp. 31—32.) Harpe, îl descoperă şi îi proclamă, unanim, cu entuziasm, calită 2,; Vezi Scrisoarea către Boucher de l’Etang din 30 iulie 1746 (?) citată de Harrisse p. 358, cit. apud Deloffre, op. cit., p. LXXII : „încep cu vestea că am părăsit centrul Parisului de vreo trei săp- tămîni. La vreo cinci sute de paşi de Tuileries (la Chaillot, n.n.) se află un deluleţ iubit de fire, ocrotit de zei etc. Acolo m-am stabilit pentru trei ani cu contract de închiriere în bună regulă, împreună cu drăguţa văduvă, îngrijitoarea mea, cu căţeluşa Loulou, o bucătăreasă şi un lacheu. Casa este frumoasă, deşi arhitectura şi mobilierul nu sînt dintre cele mai bogate. Dar priveliştea este încîntătoare şi grădinile aşa cum îmi plac. în sfîrşit, sînt cel mai mulţumit dintre oameni. Cinci sau şase prieteni, al căror număr sper că-1 veţi spori cînd vă veţi întoarce din călătorie, vin uneori să tăifăsuiască cu mine despre nebuneasca agitaţie a speciei omeneşti. Poarta-mi este închisă pentru tot restul universului. Ce spui despre acestea, dragul meu filozof ? [...] Mai devreme sau mai tîrziu, oamenii cu minte se îndrăgostesc de singurătate. Prea mult pierd trăind în afara lor“. „Gras şi rumen era acel abate / Cum se cuvine în călugărie / Iar pe laţa-i purpurie / Se citeau blîndeţe şi bunătate". (in Templul Memoriei, 1767, II, p. 48, cit. apud Deloffre, op. cit., p. LXXIII.) 2:1 Pentru toată această nefericită poveste, în care este limpede că Prevost nu a jucat un rol prea recomandabil, v. Deloffre, op. cit., p. LXVIII şi, mai ales, Claire-Eliane Engel, op. cit. [20] între altele, graţie excelentei traduceri a lui Alice Gabrie- lescu, Univers, 1972.

AnnaE

January 11, 2019.Post in PDF Defaimarea lui Paganini de A Vinogradov carti autori straini literatura universala

ORAŞUL ZEULUI CU DOUA FEŢE Clnd timpul deschide o cale nouă, săpând nei brazde pe faţa pământului, vechile drumuri – asemenea zbârciturilor de pe un obraz smochinit – îşi pierd urmele de altădată. Drumurile, pe care istoria le croieşte între diferite ţări, au parte de năstruşnice prefaceri. Unele te uimesc prin prospeţimea, lărgimea şi viaţa lor clocotitoare; altele, căutând să-şi păstreze măreţia de veacuri, se pustiesc, totuşi, şi se cufundă în tihna paraginilor. Iarba începe să răsară printre lespezile de piatră, iar rădăcinile copacilor — Şuvoi vânjos de viaţă nouă – urnesc pietrele din loc. Până şi păsările şi dihăniile uită că, pe aceste drumuri, s-au perindat odinioară care triumfale sau a umblat picior de om. Multe din drumurile croite să dureze veacuri de-a rindul îşi mai păstrează trăinicia de odinioară, dar râmân de izbelişte. Oraşele, aşezate de-a lungul marilor drumuri ale istoriei, poartă şi ele urmele acestor prefaceri. Unele cad În paragină, altele, dimpotrivă, se umplu de o larmă pe care nu o cunoscuseră mai înainte. Unele se lăţesc, înghiţindu-şi periferiile şi ajungând hăt departe cu străzile lor, în timp ce, pe caldarimurile desfundate ale altora, încolţesc seminţele aduse de vânturile pornite din crângurile şi câmpiile învecinate… Bisericile părăsite de la marginile oraşelor sunt tăinuite de frunzişul sălbăticit al copacilor; pe clopote se aşterne colbul, iar pânza urzită de păianjeni, între limba şi gura lor, licăreşte în bătaia soarelui. Nici numele oraşelor nu s-au dat la întâmplare. Astfel, nu întâmplător, şi-a luat numele de Genova oraşul în care s-a născut Paganini, omul condamnat din pricina genialităţii sale şi blestemat pentru talentul pe care l-a avut. În evul mediu, cetatea se numea Janua, cuvânt care, pe latineşte, înseamnă „uşă“. Dar nu chiar o uşă cu canaturi şi balamale, ci poartă sau prag, care desparte lumea largă de locuinţa strimtă a omului. Janua însemna, deopotrivă, întâmpinarea zilei ce va veni – prag între ziua de ieri şi începutul zilei de mâine – ca şi privirea aţintită înspre viitor, neuitând însă trecutul. Zeul roman Janus era păzitorul pragurilor de casă şi al porţilor oraşelor, întruchipare a unei himere geometrice, care statornicea hotarul dintre trecut şi viitor, locul unde prezentul devine mai subţire ca umbra pânzei de păianjen. De aceea, zeul roman era înfăţişat printr-un cap cu două feţe. Cu o faţă privea înainte şi cu alta îndărăt, deşi amândouă feţele erau ale aceluiaşi cap. Să nu uităm că prima lună a anului poartă numele de ianuarie, fiindcă, odată cu venirea ei, se încheie ultimele clipe ale anului care s-a scurs, iar prin ger şi vifor străbat glasurile apropiatei primăveri din noul an. Odinioară, Mediterana – această gigantică elipsă – era împodobită cu o cunună de oraşe strălucitoare. În apusul îndepărtat, dincolo de Coloanele lui Hercule, se întindea Oceanul Atlantic. Vechile inscripţii greceşti pomenesc de călătoriile fenicienilor în partea cealaltă a Coloanelor lui Hercule şi despre expediţia lui Jason, care a purces să caute lâna de aur. Platon, în „Timeu“ şi „Criton“, povesteşte că, dincolo de Coloanele lui Hercule, era odinioară un drum care ducea înspre Atlantida. Aceasta a ipierit în valurile oceanului, dar rămăşiţele vechilor ei popoare le mai întfinim şi astăzi pe faţa pământului. Aşa cum Ar- himede vorbeşte de firicele de nisip, tot aşa Platon povesteşte despre lumile vechi, despre dispariţia lor şi naşterea altora noi. Lumea veche n-a depăşit Coloanele lui Hercule. Îndrăzneţii marinari care au pornit spre soare- răsare, deschizând drumuri spre Orient, au avut mai mult noroc decât cei care au călătorit spre soare-apune. Spre Răsărit, se aţinteau atât privirile celor ce râvneau la aurul Indiei, cât şi gândurile celor mistuiţi de dorinţa de a vedea focul nestins al candelelor Ierusalimului. O pafta strălucitoare la cingătoarea de oraşe din jurul Mediteranei, cheie a porţilor pământului – iată ce era Genova în veacurile acelea. În Genova, a văzut lumina zilei omul care a năzuit să închidă uşa spre lumea veche şi să deschidă poarta spre lumea nouă. La Genova, s-a născut Columb. Când aurul Americii a potopit Europa şi când vechii Indii din Levant i-au luat locul Noile Indii, s-a stins viaţa drumurilor ce treceau pe la poarta genoveză, legând Europa cu străvechiul Orient. În secolul XIV, Genova a pierdut Ciprul; peste patru veacuri, a pierdut şi Corsica. Această insulă genoveză a fost cotropită de francezi. Iar mai apoi ofiţerul corsican Bonaparte a pornit spre Italia, coborând din nord, împreună cu Massena, şi s-a îndreptat spre Genova. Oraşul cucerit a încercat să-şi păstreze neatâmarea şi, chiar sub ocupaţia lui Bonaparte, Republica genoveză continua să-şi aleagă dogii. Pe timpul lui, au mai existat încă douăsprezece guvemăminte şi opt prefecturi. Aristocraţia din consiliul celor zece cirmuia oraşul. Orăşenii bogaţi şi nobilimea – trei sute la număr – alcătuiau Consiliul cel mare al cetăţii. LEGENDA NAŞTERII Din gangul care se strecura printre case, dând într-altâ uliţă, trei trepte tocite şi murdare te duceau la clădirea cenuşie din Passo di Gatta Mora. Pe aceste trepte, spune legenda, alunecase o moaşă… Poticnindu-se, ea pomeni numele dracului. În aceeaşi clipă uşa se deschise şi se auzi scincetul răguşit şi piţigăiat al noului născut, cane era Paganini. Copilul a plins toată noaptea, a plâns şi dimineaţa. Plângea, tinguindu-se parcă împotriva cruzimii părinţilor, care-l chemaseră la viaţă intr-o noapte atât de neagră şi furtunoasă, când marea înfuriată se izbea de cele două diguri genoveze, bubuind ca o gură de tun. Era în noaptea de 27 octombrie a anului 1782. MIZERIE În apropiere de Passo di Gatta Mora, se afla, în anii aceia, o clădire lunguiaţă, care atrăgea privirile trecătorilor prin cercevelele înnegrite ale ferestrelor, prin petele de igrasie, prin tencuiala scorojită şi înverzită. Era un han pentru săraci – Albergo dei poveri. În ceata de copii zdrenţăroşi, ce năvăleau în stradă tocmai din acea clădire, ca să se joace cu corăbioare de lemn sau de hârtie, făcându-le să plutească pe băltoacele din preajmă, sau care se incăierau în mijlocul uliţei, um- plând-o de ţipete şi larmă, puteai zări un băieţaş cu frunte lată, cu un nas foarte lung, cu păr negru, încirlionţat, şi cu falca atât de ieşită în afară, încât avea înfăţişarea unei maimuţe. Doi ochi mari, negri, te izbeau în mod ciudat, dacă-i priveai chipul slut. Faţă de întreaga arătare a copilului – braţe lungi, picioare subţiri, cu labe enorme, degete prelungi la nişte mâini deşirate – ochii aceştia, neobişnuit de frumoşi, te surprindeau. Când ochii îi seânteiau de curiozitate, i se schimba întreaga faţă, pierzându-şi, ca prin farmec, urâţenia. Dar impresia aceasta trecătoare se destrăma într-o clipă şi mica făptură, rin jind, ţipând şi înjurând sălbatic, se năpustea, laolaltă cu alţi tovarăşi de joacă, asupra celorlalţi copii, şterpelindu-le corăbioarele şi bărcuţele purtate pe şuvoaiele repezi ale apei de pe marginea străzii. În gangurile întunecoase şi înguste ale „Hanului”, copiii se jucau de-a v-aţi-ascunselea. Duminica după-amiază, se strângeau ca să caşte gura la vreun olog bătrân, care, după ce se îmbăta bine, îşi bătea baba cu cârja. Copiii se cocoţau pe ultima treaptă a scării şi, de acolo, priveau pe geamul de deasupra uşii şi se desfătau în voie cu scenele acestea de familie. Adesea, apropiindu-se tiptil de uşa odăiţei în care cerşetorii jucau zaruri, ei aşteptau cu răbdare clipa când păgubaşii se luau la bătaie cu câştigătorii. Una dintre primele lovituri pe care viaţa i le-a hărăzit lui Niccolo a fost o boală lungă şi grea. A zăcut trei săptămâni cu fierbinţeli mari, aiurind şi sărind din pat, încât a trebuit să i se lege miinile şi picioarele şi să i se pună pe cap, tot timpul, ştergare udate în apă rece. Boala îl vlăguise. Pentru multă vreme, rămase departe de joaca celor de aceeaşi vârstă. Ceasuri întregi cânta din lăută, în timp ce mamă-sa cârpea, spăla, călca şi pregătea cina sărăcăcioasă. Începu să cânte şi din chitara lui taică-său. Niccolo creştea sub ochii grijulii ai mamei. Pe fratele mai mare, Francesco, mai că nu-l zărea pe acasă: el vorbea totdeauna în taină cu bătrinii care veneau la taclale pe la signor Antonio. Francesco era, pentru Niccolo, un străin, ba mai mult încă – un om nesuferit. La rindu-i, signor Antonio dădea tot mai rar pe acasă. Trezindu-se intr-o noapte, Niccolo văzu pe maică-sa îngenunchiată în faţa crucifixului şi rugându-se. Tată-său nu era acasă. Mama aruncă o privire feciorului şi, apropiindu-se de pat, îi spuse: — De ce nu dormi? O să vină şi tata îndată, că nu-i departe. Joacă şi pierde; speră să ne aducă fericire, dar ne căşunează numai necazuri!… Abia a doua zi, pe la amiază, se întoarse acasă Antonio Paganini. Băiatul cânta din lăută. Era atât de absorbit, încât nu băgă de seamă când intră tatăl. Acesta rămase locului şi îl ascultă zâmbind. În spatele lui, chiar în prag, se oprise şi mama. Când băiatul sfirşi de Cântat, tatăl începu să-l aplaude şi apropiindu-se de dânsul, puse, poate pentru prima dată, palma lui mare pe capul negru şi cârlionţat al copilului. Micul maimuţoi deschise larg gura cu dinţii gălbejiţi, ridicându-şi privirea speriată şi linguşitoare înspre chipul aspru al bătrânului. — Vai, cât eşti de slut l – rosti deodată signor Antonio. Duioşia i se irosise de pe obraz. Apoi, întorcându-se către nevastă-sa, îi zise: — Hai, Tereza, fugi şi cumpără ceva de-ale mâncării! Mi-i o foame de lup. Azi ni se cuvine să ne veselim puţintel. Luă chitara, se aşeză în faţa băiatului şi-i făcu semn din cap. — Carmagnola! Tatăl cânta bine, băiatul încerca, sfios, să-i ţină isonul. Apoi, Antonio Paganini lovi coardele, dădu la o parte chitara şi, cu paşi mari, hotăriţi, trecu în camera de alături. Ieşi de acolo cu o vioară veche şi spuse băiatului: — Niccolo, am să te învăţ să cinţi la vioară! Am să fac din tine o minunăţie! Ai să câştigi bani mulţi 1 Ştii tu ce-i asta? E vioara care a aparţinut unui străbunic al nostru, înmormântat la Capua, chiar în biserica Sfânta Anna. Ceea ce am pierdut eu la bureă, va trebui să câştigi tu, cu vioara. Azi e o zi norocoasă. Vezi maşina aceea? — şi arătă cu mâna spre nişte tabele de carton, ce se aflau pe masa de scris. Asta-i invenţia mea! Am în mână secretul succesului. Discurile astea simple, de carton, se învârtesc şi-mi arată taina câştigului… În clipa aceea, signora Paganini intră cu un coş în. Mână: — Pot să plec, Antonio? — Da! Da! Du-te! Scoase din buzunarul vestei ura teanc de bancnote şi, alegând-o pe cea de valoare mai mică, i-o întinse. După cum vezi, Terezo, zise el, treburile merg mai bine. Maşina mea de ghicit nu m-a înşelat. Acum ştiu precis ce numere de loterie trebuie să cumpăr, ca să. Câştiig!… — Nu te mai osteni degeaba! — îl întrerupse nevasta. Nu-i nevoie să mă minţi: ştiu doar că joci cărţi… — Ba tu minţi! — tună bătrinul. Hai, cară-te l Vezi-ţi de treabă… Şi astfel începu prima lecţie de vioară. Bucăţica de om pricepea cu greu cele ce dorea taică-său. Acesta se înfuria şi, la fiecare greşeală, îl plesnea peste ceafă. Apoi luă de pe masă o linie lungă, colţuroasă, şi se apucă s-o folosească la fiecare greşeală a băiatului. Cu lovituri dibace şi aparent uşoare, îi dădea peste mâinir, umplându-i-le de vânătăi. Când Tereza Paganini reveni cu cele târguite, signor Antonio se afla în culmea mâniei. Zăvorise copilul în cămnară, poruncindu-i să execute acolo primul exerciţiu de vioară. Timp de un ceas răsunară din încăperea aceea strimtă sunetele sălbatice şi stridente, în timp ce Antonio Paganini şedea la masă cu nevastă-sa, cinstindu-se cu vinul adus. Se lăuda cu câştigurile sale şi îl blestema pe signor Law, care ruinase băncile franceze şi invadase toată Franţa cu bancnote fără valoare, în locul monedei sunătoare de mai înainte, bună şi trainică. Îi blestema pe acţionarii italieni, care se înţeleseseră cu negustorii francezi. În zilele în care „nemernicii ăia“ de francezi puseseră mâna pe fortăreaţa cea mare a Parisului şi, lepădându-se de sfânta biserică şi de Dumnezeu, vârâseră pe rege la închisoare – mările erau bântuite de uragane, care nu mai semănau nici pe departe cu furtunile de altădată… Dar nicio furtună nu pricinuise atâta pagubă comerţului maritim ca răscoala gloatei franceze. Englezii popriseră vasele comerciale ale Franţei. Negustorii francezi încetaseră plăţile către băncile italiene. Bursa îşi încetase activitatea. Ale cui păcate trebuia să le ispăşească ol, Antonio Paganini, vechi şi cinstit misit? De ce tocmai el trebuia să îndure atâtea din cauza răscoalei norodului din Franţa? — Şi gloata asta blestemată, detfilând pe uliţe cu bonete roşii şi cu hârci înfipte în virful suliţelor, intonează cânte- cul nostru genovez Carmagnola! Cum de nu le e ruşine să batjocorească frumoasele noastre cântece 1… Limba bătrinului Paganini se împleticea tot mai mult. Tot mai des folosea Antonio cuvinte grele. Îi înjura pe toţi, vorbea de necinstea nobilimii, de falimentul negustorilor. Din senin, se apucă să-şi laude maşina de ghicit numerele ciştigâtoare. Nu-şi dădea seama că soţia sa tace, nici nu vedea suferinţa întipărită pe chipul ei. Tocmai când se lăuda mai tare, lovi cu pumnul în masă: — Mii de draci! Auzi cum cântă băiatul? O să ajungă departe!… Abia atunci îndrăzni Tereza să-i aducă aminte că băiatul fusese bolnav nu demult, că era primejdios să i se ceară sforţări atât de grele şi de îndelungate şi că era timpul să stou şi el la masă. Signor Antonio îi tăie cu grosolănie şirul vorbelor. — Nu va îmbuca nimic până ce nu va cânta primul exerciţiu fără nicio greşeală! RĂZBOI La „Han“ se povesteau lucruri ciudate. Francezii aşezaseră pe una din marile pieţe ale Parisului un fel de estradă, iar pe estradă puseseră nişte stâlpi, între care prinseseră un triunghi mare de oţel, care luneca de-a lungul scobiturilor şi cădea cu vârful ascuţit în jos. Intr-un cuvânt, francezii imitaseră maşina folosită de bătrânii măcelari din Milano pentru a ucide vitele la abator. Maşina lor, însă, era pentru capete de oameni. L-au scos pe rege din turnul în care-l ţinuseră prizonier, l-au pus sub maşină şi au lăsat să-i cadă pe ceafă triunghiul cel greu de oţel. Ridicară apoi căpăţâna despărţită de trup şi, ţinând-o de plete, o arătară poporului parizian strâns în preajmă, strigând: „Iată adevăratul rege al Franţei!“ Niccolo asculta cu uimire toate aceste vorbe, ce umblau din gură în gură. Se spunea că regele fusese un ticălos şi un trădător al poporului, aşa încât uciderea lui era o pedeapsă meritată pentru crimele de care se făcuse vinovat în faţa ţării. Se mai spunea că chemase în ajutor oşti străine, pentru a trece Franţa prin foc şi sabie; se vorbea despre satele franceze, cuprinse de flăcări, despre grozăviile foametei îndurate de cei mulţi, despre coaliţia împărăţiilor vecine, unite pentru a salva pe Ludovic al XVI-lea şi despre războiul ce l-au pornit împotriva poporului francez răsculat. — … Ai auzit? Francezii cintă Carmagnola noastră… Micul Paganini cinta acum destul de bine. Învăţase notele. Iar când lipsea de acasă bătrânul, încerca să compună singur mici cânteee. În închipuirea lui, îi vedea po francezii cu bonete roşii, avântându-se cu drapele ca să cucerească fortăreaţa Parisului! „Bastia, Bastiliotf, parcă aşa-i zice, se căznea să-şi amintească micul Paganini, şi sunetele ce îi veneau de la sine le reda în cântecul viorii lui vechi şi prea mari pentru el. Carmagnola suna melodioasă, plină de viaţă. Părea alt cântec, altă Carmagnolă. Intr-o zi, profitând de lipsa tatălui, micul Paganini plecă pentru prima dată de acasă, cu gândul să împărtăşească şi altora cântecul lui. El păşi prin gangul întunecos al „Hanului", parcă dosind o pradă. Aici îşi făcu Niccolo debutul în faţa lumii. Simţi o mândrie deosebită când glasului viorii lui i se alăturară şi vocile oamenilor care-l ascultau. Femeile şi bărbaţii, strânşi împrejur, cântau în cor o nouă Carmagnolă. O cântau acum cu toată bogăţia de nuanţe pe care i-o dăruise arcuşul lui Paganini. Ca şi înainte, soarele strălucea viu deasupra Genovei. Ca şi înainte, valurile mării susurau blând, scăldând digul de la Darsena Reale. Ca şi înainte, arborii înfloriţi din grădina publică, se legănau ritmic, în timp ce monumentele de marmoră din cimitirul Genovei sclipeau albe în ibătaia razelor, străjuind, neclintite în măreţia lor, vechile morminte ale aristocraţilor genovezi. Nimeni, în afară de consiliul cetăţii, nu ştia că uraganul ce smulgea acoperişurile palatelor bate de la nord spre sud şi din apus spre răsărit şi că, poate, peste noapte, cerul senin al Genovei se va acoperi de nori. Umblau zvonuri nelămurite că, undeva, în Alpii apuseni, prin trecătorile munţilor, apăruseră uniforme roş-albastre şi că armata de cavalerişti, ce se îndreaptă spre Gastel-Franco şi cetatea Bard, poartă în frunte nişte flamuri tricolore. Dar acestea nu erau decât zvonuri. Se rostea un nume italienesc, un nume vestitor de viaţă fericită şi norocoasă pentru cel oare-l purta. Buonaparte – soartă bună – era numele omului care venea dinspre nord, îndreptindu-se către sud, în fruntea unei întregi oştiri de răsculaţi. — Cine-i omul acesta? — spunea bătrinul Paganini, şezând la masă. E feciorul unui simplu sindic[1] corsican. Cum dracu îşi îngăduie canalia asta să poarte uniformă de general, când nu-i nici măcar nobil francez? Cum o să fie în stare să se împotrivească armatelor regulate ale împăratului austriac? Se apropie sfârşitul lumii, adăugă el, sfârşind de băut a patra sticlă de vin. În curând n-o să mai avem unde fugi! Bursa genoveză se redeschisese de două ori şi, de fiecare dată, signor Paganini câştigase bănet, nu glumă. Avea noroc şi la cărţi, ca şi în năstruşnicele sale afaceri cu loteria. Vecinii şuşoteau că n-ar fi tocmai lucru curat cu numerele acelea de loterie, că roţile maşinii ar fi unse cu ulei de aur… Bătrânului îi mergea ca-n poveşti. Când, pe uliţele Genovei, se porniră vânturile reci ale iernii, lumea începu să fie tare îngrijorată: se vorbea pe faţă despre înaintarea trupelor franceze dinspre apus, dinspre Nisa. Bătrinul Paganini, însă, părea că nu vede şi nu aude nimic. Era cu totul absorbit în operaţiunile nespus de complicate ale unei noi… Loterii. Acum, nu mai avea ochi să vadă maşina – cu discurile ei de carton, cu planşetele de lemn, cu acele, săgeţile şi indicatorul ci de oţel. Biata maşină zăcea intr-un ungher plin de praf, şi nici molanul n-o mai băga în seamă. Acum nu mai avea nevoie să facă, noapU’ii, calculele acelea nebuneşti. Hârşâiiul acelor de oţel pe discuri de carton, asemănător ronţăitului unui şoarece, încetase. Limbile ceasornicului alergau, de data aceasta, singure pentru signor Paganini – timpul lucra pentru el. Paganini se lăsa în voia soartei. Curentul vremii îi mâna paşii. Apele erau tulburi şi, tocmai m aceste ape tulburi, fostul misit genovez avea să prindă un peşte gras. În nord, lucrurile mergeau prost. Puternicele şi solidele întreprinderii financiare din oraşe începeau să se clatine. Corăbiile nu mai plecau pe mare. „Piraţii militari” ai Angliei ajunseră stăpânii Mediteranei. Romanelli şi Spiro, proprietarii unei bănci din Genova, chemară la ei, dis-de- dimineaţă, pa misitul Antonio Paganini. Citiră împreună proclamaţia generalului Bonaparte: „Soldaţi! Aţi fost prost hrăniţi, sunteţi aproape goi ’ Guvernul republican vă datorează totul, dar nu poate face nimic pentru voi. Răbdarea şi curajul eroic, de care daţi dovadă, vă fac cinste, dar din aceste virtuţi nu vă puteţi făuri nici glorie şi nici nu puteţi dobândi ciştiguri. De aceea, am luat hotărârea de a vă scoate din munţi, spre a vă duce într-una din văile cele mai roditoare din lume. În l’aţa voastră se deschid drumuri largi, cu oraşe mari; o să vedeţi o provincie înfloritoare, o ţară nouă. Acolo vă aşteaptă onoarea, gloria, bogăţia! tt — Aşadar! — exclamă bancherul Spiro, fluturind sub nasul lui Paganini fiţuica de hirtie albastră. Aşadar, sol- dăţoiul ăsta necioplit a şi trecut la înfăptuirea celor promise armatei lui de tâlhari cu care vine dinspre Nisa? — Da! — îşi răspundea tot el singur. Seeătuieşte oraşele cu jafurile şi supune populaţia unui tribut mai gteu decât moartea! — Ne-am hotărât să închidem banca! — rosti mai departe asociatul său, adresându-se lui Antonio Paganini. Iar tio, care ne-ai fost un ajutor credincios, îţi facem o propunere, care nu poate decât să te onoreze: vei pleca în nord, luând cu tine şi oarecare bagaj, anume nişte saci cu actele băncii: ipoteci, poliţe, chitanţe, acţiuni şi rente. Numerarul il lăsăm deocamdată aici. Închidem banca şi plecăm pentru citva timp din Genova, undeva mai departe, iar tu vei duce la Cremona sufletul şi inima băncii noastre. Antonio rămase multă vreme pe gânduri. Chipul i sg posomori din ce în ce mai mult. Cu pleoapele neclintite, urmărea prin oglindă expresia de pe faţa celorlalţi. În sfâr- şit, îşi ridică privirea plină de o spaimă prefăcută. Pe chipul bancherilor se ivi nedumerirea. — Noi ţi-am încredinţat tranzacţii însemnate, ai fost mijlocitorul nostru în toate afacerile maritime ale băncii. Spune-ne: cum am putea să te răsplătim dinainte pentru cele ce vei face? — Defăimarea lui Pâganinl – cd. 120 Romanelli vorbise mai mult decât se cuvenea. Spiro se încruntă şi rosti răspicat: — Ştii? La nevoie, mă pot învoi cu frate-meu care tocmai e gata să plece în nord, dacă treaba aceasta e prea grea pentru dumneata, signor Paganini l Atunci bătrinul misit se hotărî să dea lovitura. El cunoştea relaţiile dintre cei doi fraţi. Ştia că se despârţiseră, în urma unei afaceri necurate. Ştia că nu din sentimente familiale renunţase signor Spiro să mai amestece poliţia austriacă în relaţiile dintre el şi propriul său frate, căutând să facă uitată cât mai degrabă toată povestea. Paganini îi măsură cu privirea şi, luând o înfăţişare şi mai jalnică, zise: — Prea stimaţii mei domni, nu uitaţi că am nevastă şi copii! Nu-i pot lăsa în voia soartei! Dacă părăsesc oraşul în care m-am născut, trebuie să-i iau cu mine. Trebuie să-mi cumpăr o trăsură bună. Caii mă vor costa mai mult decât pe alţi călători, căci trebuie să-i obţin fără complicaţii. În acelaşi timp, trebuie să trec numaidecât drept un călător sărac. Recunoaşteţi, ca să fim drepţi, că ceea ce-mi cereţi este tot una cu a mă azvârli chiar în gura leului Se făcu tăcere. Scena aceasta se repetă încă de trei ori, după care, signor Spiro, cu inima strânsâ ca intr-un cleşte, fixă suma de cinci mii de lire. Paganini se ridică şi, ţinându-şi pălăria în mână, le spuse: — Domnilor, mă aşteaptă familia, daţi-mi voie să plec! Vă rog să mă credeţi că… eu… din toată inima… Dar Romanelli îl opri cu un gest brusc: — Ia mai las-o şi tu, ce naiba! Hai, spune suma care să-ţi acopere nevoile familiei! Dar ce zor-nevoie să cari cu tine nevasta şi copiii? — Nu, domnilor, vă rog să mă iertaţi, dar… Paganini se îndreptă către uşă, signor Spiro îi tăie repede drumul, apropiindu-se de raftul pe care erau rân- duite catastifele băncii. Luând un registru gros, se propti în uşă cu picioarele depărtate şi-i spuse: — Gândeşte-te şi tu, încăpăţânatule, ce putem face, când suntem aproape ruinaţi! fi-SK «5» — Tocmai de aceea nu vreau să vă mai sporesc pierderile, domnii mei… — zise Paganini. Voi trăi şi eu, s&rmanul de mine, din cei câţiva gologani agonisiţi cu sudoarea frunţii, în vremea din urmă. — Hai, spune, odată, ce pretenţii ai, ce aştepţi de la noi? Atunci Paganini, aiplecându-şi privirile în pământ, zise: — Procente din toate afacerile maritime ale băncii, de îndată ce domniile voastre vă veţi relua operaţiunile. Printre actele pe care le voi duce la Cremona, stimaţii domni vor fi într-atit de buni ca să adauge şi angajamentul prin care mă fac părtaş la veniturile băncii şi îmi plătesc douăzeci de mii de lire peşin, în ziua plecării. DRUMUL PE PĂMÂNT În nordul Italiei, la Cremona, locuia signor Paolo Stradivarius. În zilele în care se petrec cele povestite de noi, el îşi făcea aproape zilnic însemnări, scriind în carnetul său: „Savoia, Nisa, fortăreţele Alexandria, Coni, oraşe întărite ca Suza, Bunetti, Exillo au fost cotropite şi distruse. Un general francez necunoscut, un aventurier şi un nemernic, a împresurat Mantua, una din fortăreţele cele m.» i puternice… Milano e ocupat de armatele franceze. Ixi porţile oraşului, îţi sare în ochi inscripţia: «Glorie vitezei armate franceze!» Femei, în rochii viu colorate, şi bărbaţi, în veste de sărbătoare, îi întâmpină pe francezi cu cintetv şi urale. Ofiţerii sunt acoperiţi cu flori, iar tunurile sâut împodobite cu ghirlande şi frunze de viţă. Jandarmii împărăţiei austriece au fugit către nord, clerul îngrozit părăseşte oraşele, şi toate acestea din pricina presiunii brutale a unui bandit corsican, care nesocoteşte religia cato- lică şi închide mănăstirile. Pentru a obţine măcar un armistiţiu, ducele de Parma a plătit, peşin, două milioane şi a fost nevoit să dea douăzeci din cele mai bune tablouri din galeria sa şi caii cei mai buni din grajdurile sale, lăsând totodată oraşul fără provizii. Ducele de Modena a dat zece milioane, precum şi toate tablourile şi statuile din palat, inspăimintat, regele Neapolelui şi-a rechemat tru- pf’lc. Însuşi marele pontif al Romei a plătit acestui tâlhar douăzeci şi unu de milioane, oferindu-i, pe deasupra, şi o sută din cele mai minunate tablouri ale Vaticanului. Apoi, a plecat de la Bologna spre Ferrara, iar din Ferrara mai’ departe, dând, din laşitate, binecuvântarea sa oraşului Anco na ca să primească garnizoana franceză. Până şi Lom- bardia noastră a fost nevoită să plătească un plocon de douăzeci de milioane. Ce va fi mai departe? Şi cine-l însoţeşte, mă rog, pe acest groaznic răufăcător? Un oarecare Murat, fiu de cârciumar, un oarecare Massena, om fără nicio faimă, şi un oarecare Augereau, tot atât de puţin cunoscut. Niciunul n-are blazon de nobil, niciun aristocrat printre ei. Ba, de fapt, se află printre ei şi un ti, har cu stemă de baron: colonelul Marbeau“. La 27 decembrie 1797, generalul francez Dufeau, intervenind în ciocnirea de stradă ce se petrecuse între locuitorii Romei şi soldaţii francezi, a fost rănit mortal. La 10 februarie 1798, sub zidurile Romei, a apărut Berthier, cu o oaste de 18.000 de oameni. Cinci zile mai târziu, cetatea eternă, capitala lumii, unde îşi avea reşedinţa locţiitorul lui Christos, s-a proclamat din senin Republica Romană, şi armata franceză şi-a făcut intrarea în Roma cu muzică şi drapele. Corpul neînsufleţit al generalului Dufeau a lost îngropat în Capitoliu, unde odihneau cei mai de seamă bărbaţi din istoria lumii, iar marele pontif, papa Pius al YlII-lca, a fost luat prizonier şi dus la Valencia, într-o trăsură simplă, escortat de către ofiţerii francezi Miollis şi Radet. Genova era înfometată. Generalul Massena şi credinciosul său ajutor Marbeau hrăneau soldaţii cu un fel de; iluat cleios de ovăz. Bobul şi scrobeala treceau drept mâncare aleasă şi se împărţeau doar duminica. Ciorba avea în loc de fidea fâşii de piele de la raniţele vechi. Aşa trăiau <? i zi de zi şi aşa se scurgeau lunile. Francezii sufereau de foame. Dinspre nord, aprovizionarea se făcea anevoie. Transporturile franceze pornite din Marsilia erau rapiu- rate pe drum. În zarea mării, se iveau noi şi noi puncte albe. Pinzele umflate ale unor uriaşe corăbii străluceau în bătaia razelor de asfinţit. Apoi corăbiile îşi aruncau ancorele şi un zid lung cuprindea tot orizontul, tivind marginile îndepărtate ale mării. Pe mal, răsăreau patrule de soldaţi francezi cu chivere şi căşti sclipitoare. Ştrengarii îşi băteau joc de ei, văzind cum le atârnă pe trupurile uscăţive şi prăpădite echipamentul jerpelit şi hainele de tot felul, în care rasele călugăreşti, prefăcute în mantale de campanie, se îmbinau cu uniformele gărzii naţionale, ale miliţiei pariziene sau cu uniformele Convenţiei. Santinelele franceze nu lăsau pe locuitori să se apropie de ţărm. La capătul digului se aflau posturi de veghe. Vasele comerciale genoveze fuseseră rechiziţionate şi acum erau folosite pentru nevoile armatei franceze. Comandamentul francez scruta cu îngrijorare orizontul. Pădurea de catarge, vasele uşoare şi cele de pază dispăruseră, iar în locul lor se vedeau enormele vase de linie. Acolo se c 0:1- centrase o forţă impunătoare, escadra, amiralului englez Keâth. Pe cheiurile de marmoră erau instalate bateriile franceze. Tunurile, cu ţevi lungi de aramă, fuseseră scoase de pe roţi şi aşezate în preajma cheiurilor lângă afetele răsturnate, iar pe chei se înşiruiau, printre ghiulele claie peste grămadă şi lăzile cu pulbere, balimezurile şi moi- tierele. Generalul Massena ar fi trebuit să plece demult în nord, dar teama unei debarcări engleze îl ţintuise în acest oraş, unde populaţia înfometată mâncase cei din urmă porumbei şi cele din urmă ciori, unde era primejdios pentru un câine sau o pisică să iasă pe uliţă, unde soldaţii francezi, luând cu sila năvoadele locuitorilor din împrejurimi, erau nevoiţi să se prefacă în pescari şi s-o pornească, în amui’g, cu bărcile, dincolo de ultimele întărituri ale diguiu:. în acele zile, când bubuitul tunurilor se auzea până în depărtări, când pe mare, în faţa ţărmului liguric, ardeau punţile, se sfâşiau pânzele şi se prăbuşeau în ţăndări catargele, când undeva, prin munţii înzăpeziţi, se aprindeau focuri, iar pe povârnişuri treceau în goană „strigind, pilcuri tir’ oameni cu arma în mină – în acele zile, (prin Como, Bergamo, Peschiero, trecea o caleaşca veche şi uzată, cu uşile jupuite şi geamurile sparte. înfofoliţi, ca să se apere de vânt, şedeau înăuntru un bărbat, o femeie şi un copil. Pe acoperiş erau legate nişte b. Tiuturi enorme. Vorreiterul şi surugiii, fluierind, pocneau din bice ca să îndemne mârţoagele. Caleaşca se oprea mereu În fata drumeţilor pe care-i întâlnea. De la aceştia aflară că detaşamentele franceze ocupaseră şoseaua spre Pavia şi Piacenza. Aşadar, erau obligaţi a face cale întoarsă către sud. Drumul spre Cremona era foarte anevoios. Trebuiră s-o ia pe căi ocolite. Tunurile armatei franceze des- f undaseră drumurile. Peste tot, pe unde trecuseră, bateriile franceze lăsaseră urme adinei. Călătorii noştri nu-şi dădeau numele lor adevărat, acela cii Paganini. Spuneau că-s familia unui simplu şi sărman frizer, care, înspăimântat de război, se muta de pe ţărmul mării în nordul Italiei, chiar în oraşul natal. Dormeau prin hanuri mici şi murdare. Se culcau îmbrăcaţi şi bătrinul Pr: ganini bodogănea tot timpul, dojenindu-şi nevasta pentru dorinţa ei neînduplecată de a părăsi Liguria. La început. Făcea treaba asta ca un actor, căutând a tăinui astfel adevăratul scop al călătoriei. Mai tirziu, îi deveni un obicei şi îşi luă rolul în serios. Drumul urca mereu, păduricile pline de umbră, cu desişuri de-un verde închis, povâmi- şurilc îmipânzite cu viţă de vie, cu frunza bătând în auriu, liv (? 7. Ile de portocali şi lărrâi, inundate de soare, se iveau t: >t mai des, alternând cu câmpiile acoperite cu lalele sau cu golaşele cringuri de măslini, de-un verde cenuşiu. Frunzişurile scăldate de razele soarelui îşi prefirau pe largi întinderi lumina lor verzuie şi diafană. Dar, tocmai la intrarea într-un oraş, se rupse osia. Călătorii au fost nevoiţi să întârzie trei zile, aştepând repararea caleştii. Era primul lor popas mai lung. Trudit de greul drumului şi doborât de damigeana de vin băută, signor Paganini dormi buştean timp de douăzeci şi opt de ore. …Căţărându-se într-un hambar, micul Paganini scoase vi ara din cutie. Fără să deschidă caietul de note, apucă arcuşul. Mama veghea catrafusele; tatăl, beat, sforăia. Jos, 1: poalele muntelui, un fierar aţâţa focul din vatră. Cu o clipă mai înainte – strtmbându-se în fel şi chip în faţa oglinzii şi scoţând limba – Niccolo nici nu se gândise să dinte la vioară. Din senin însă îi veni pofta să tălmăcească, prin sunete, impresiile călătoriei, să dea glas simţăminte- lor sale copilăreşti faţă de verdeaţa care năpădea întreaga privelişte. Pescarii care se întorceau de pe lac se opriră să asculte cintecul viorii. Timp de o oră, băiatul cintă nestingherit, până când, în sfârşit, zări pe fereastră mulţimea care-l asculta. Afară de pescari cu năvoade, erau acolo nişte orăşeni şi un vânător cu puşca la spate. Atunci se opri, lăsă vioara şi coborî încetişor scara… …Drumul urca mai sus, tot mai sus. Caii de schimb pe care-i primeau erau din ce în ce mai prăpădiţi. Mârţoa- gele abia puteau trage caleaşca mare şi largă. Adesea, trebuia să facă popasuri în primul sat ce le ieşea în cale, nu ca să schimbe caii, ci ca să-i lase să se odihnească. Popasurile acestea erau o adevărată nenorocire pentru Niccolo. Bătrânul Paganini, cuprins, pe neaşteptate, parcă de-o nebunie, îl silea să cânte la fiecare popas. Îl trezea noaptea şi-l punea să tragă cu arcuşul ceasuri de-a rinduL Când bietul violonist, obosit şi vlăguit, scăpa arcuşul din mână, tatăl, cu o lovitură de picior, îl trezea la realitate. Astfel trecură patru săptămâni de călătorie. Băiatul abia se mai ţinea pe picioare. Stând sub ploaie. În bătaia vântului, Niccolo răci şi începu să scuipe sânge. Şi totuşi, tată-său nu-l slăbea cu bătaia… O stângăcie, un tact greşit, o execuţie lipsită de viaţă, toate atrăgeau o pedeapsă. Strugurii cu orez fiert erau puşi deoparte, în colţul cel mai îndepărtat al mesei. Băiatul nu putea decât să privească de departe la mâncarea ce-i făcea cu ochiul. Mânuia arcuşul pe coardele viorii până simţea o sfirşeală. Atunci, farfuria cu orez se prefăcea într-un munte înalt, acoperit cu omăt. Genunchii i se îndoiau, bărbia îi cădea tot mai grea pe instrument, începe să-l treacă fiori, degetele alergau tot mai agitate pe gâtul viorii. Ce puţin semănau meleagurile acestea cu valea însorită, călduroasă şi plină de viaţă a Lombardiei! Acolo reuşise să dea glas impresiilor sale, evocând, prin sunete profunde şi calde, vegetaţia falnică, plină de sevă. Aici, însă, nu erau decât poieni troienite şi un munte înalt, acoperit cu zăpezi veşnice, ale cărui păduri apar ca nişte pete palide. Dar iată că el poate reda neaua nesfârşită şi scânteierile reci şi albăstrui ale gheţarilor, prin sunetele subţiri şi întraripate ale gamei Iul mi, răsunând ca nişte clinchete argintii. Acum, lăuta lui ingâna cu glas curat şi înalt melodia culmilor albe… Când tată-său pleca, micul Paganini desfăcea cu băgare de seamă cureaua cu care era prins coşul cu merinde, apoi, tiptil, o zbughea de acasă. Zburda pe povâmişuri, cerşind bătrânelor miloase câte un boţ de brânză de oi sau o cană cu lapte de capră. Obosit şi zgâriat de pietrele ascuţite, el se ascundea în ungherele cele mai neumblate, unde bătrtnul nu-l putea găsi. Adormea sub frunzişul pădurii, încălzit de razele soarelui, blestemând vioara, ce începea se transforme pentru dânsul într-un instrument de tortură. La Genova, într-o veche cameră de supliciu, băiatul avusese prilejul să vadă nişte carâmbi de lemn şi nişte butuci, care, prin forma lor, aminteau cutia viorii. Erau părţi din aşa-zisa „cizmă spaniolă”, în care se strângea piciorul criminalului, în timpul caznelor. Vioara ajunsese şi <>; i un instrument de tortură pentru manile, inima şi mintea copilului. Umerii şi coatele îl dureau, degetele nu mai aveau putere să ţină arcuşul. Mina stingă scăpa uneori gitul viorii, lăsând să alunece instrumentul jos, pe rogojină. Umbla săptămâni întregi cu semnele şi vânătăile pricinuite de ciupiturile făcute de mâna aprigă a lui signor Antonio. Braţele, picioarele, faţa şi gâtul îi erau numai vânătăi. De câte ori nu se aruncase maică-sa la picioarele tatălui, implorându-l să-i fie milă de copil? Rugăminţile ei insă îl întărâtau şi mai mult. Nimic nu era în stare să îniringă îndărătnicia bătrinului Paganini. — Am să fac din tine o minune, maimuţă afurisită!… Oricum eşti vândut diavolului, aşa că ori vei pieri, ori îmi vel asigura bătrâneţele. După plecarea blestemaţilor de vagabonzi francezi, când lumea va reveni la matcă, am să te scot, băiete, în faţa unei mulţimi de domni nobili şi avuţi. Ai să minunezi şi să înduioşezi bogătaşii, ai să-i mişti în aşa fel, încât să-şi uite zgircenia… Veniră apoi zile de bejenie. Fugarii din vicariatele din sud se zoreau acum să părăsească Lombardia. Se zvonea că întreg nordul Italiei căzuse în mâinile Franţei. Bătrânul hotărî să se refugieze în Elveţia. Începură cutreierările de-a lungul râului Ticino. De la Prato, prin Dazzio Grande şi Chioto şi lu! nd-o pe drumuri ocolite spre Bruniasco, Al- tanna şi Ronno, ajunseră în regiunea lacului Ritom şi abia acolo poposiră. De aici drumul o lua iarăşi peste coaste înzăpezite, acoperite cu brazi şi pini, ce se tinguiau în bătaia vântu-ui năpraznic, care îţi îngheţa ini ini le şi picioarele şi te tâia la faţă. Caleaşca se hurduca, sărind din hârtop în hârlop, apoi omătul nu se mai lipi de roţi şi se ivi pământul pietros. Ţăcăneala celor douăzeci şi patru de potcoave îl tnv. I deodată pe bătrinul Paganini, care, ca o pasăre umflată în pene, şedea în fundul caleştii. Omul îşi şterse cu mânera picătura ce-i atârna pe vârful nasului roşu. CREMONA După cumplita săptămână petrecută în munţi – din nou verdeaţă, din nou un drum, unde coastele şi văile se schimbau cu nemărginitele întinderi ale lacurilor îngheţate, după care urmau pajişti fără sfârşit. Văzduhul răsuna de comurile păstorilor şi se auzea dangătul clopotelor. Puzderie de sunete se prefirau acum în sânul naturii. în sfârşit, se iviră în zare şi bătrânele ziduri ale cetăţii Cremona. Două râuleţe şi un fluviu: Adda şi Oglio şi uriaşul Po îşi duceau la vale apele năvalnice. Cetatea şi castelul sir. T de o frumuseţe nemaivăzută. Iată şi bariera. Aplecându-se şi dezmorţindu-şi picioarele, bătrinul trebui să coboare din caleaşcă pentru a se duce la căsuţa de piatră cenuşie ca să prezinte arţăgosului şef de post actele din care reieşea că signor Antonio Paganini călătorea în regulă. Acum nu mai era un frizer necunoscut, care se întorcea în oraşul natal, ci un domn respectabil şi demn, cu o profesiune onorabilă: fostul agent comercial Antonio Paganini, care călătorea împreună cu soţia sa, Tereza, şi cu fiul lor, Niccolo. Un nou pocnet de bici şi caii o iau singuri la dreapta, spre ulicioara unde se zăreşte staţia de poştă, locul obişnuit pentru popas; abia după câteva zdravene smucituri de hăţuri, după sudalmele şi pocnetele de bici ale surugiilor, mârţoagele frinte de oboseală şi târându-şi cu greu picioarele izbutesc, În sfârşit, să întoarcă şi s-o ia în partea cealaltă. Iată şi piaţa oraşului. Vechi clădiri gotico-lombarde din secolul XII, marmoră roşie-trandafirie, vârful înalt al catedralei. Ceva mai încolo, o casă cu acoperişul ţuguiat din ţigle roşii. Uşile joase, dar largi, se deschid, primitoare, în faţa oaspeţilor. Fratele mai mare al tatălui, Vittorio Paganini, e în prag. O perucă albă, făcută chiar din propriul său păr, un nas roşu, ochi plumburii, o bărbie uscăţivă şi aspră, brăzdată de cute fine, cu o gropiţă negricioasă la mijloc, găurită parcă de un cui, urechi mici, cenuşii, probabil nespălate demult. Ochii aceştia îi fac copilului o impresie neplăcută. După salutările cuvenite, unchiul, dându-şi la o parte poala hainei, scoate din buzunar o tabacheră, trage tabac pe nas şi strănută. Ochii încep să-i lăcrimeze. Şi-i şterge cu o batistă verde, pe care sunt brodate nişte chei mari, aşezate în cruce. Batiste de’ soiul acesta au doar preoţii şi cei care fac danii însemnate sfintelor lăcaşuri. Dimineaţa trecu repede. Niccolo împreună cu maică-sa se duseră la biserică. Mama se rugă fierbinte la icoana pe care era zugrăvit un înger cântând din vioară… Peste noapte, începură s-o scuture frigurile. Pe drum se ţinuse tare. Grija neîntreruptă pentru Niccolo, teama că bătăile soţului o să-i vâre copilul în mormânt, dorinţa continuă de a păstra o îmbucătură mai mult pentru băiat o făcuseră să lupte împotriva bolii şi să-şi tăinuiască suferinţa. Aici la Cremona, chiar din prima zi, se duse la biserică pentru a se spovedi. Puterile însă o părăsiră deodată şi leşină. Spre dimineaţă, zvârcolindu-se din pricina marilor fierbinţeli, chemă la ea pe băiat. Îl privi lung, în tăcere, apoi, cu o voce stinsă, îi zise: — Dragul meu, astă-noapte, îngerul acela, a cărui sfântă icoană am văzut-o amândoi la catedrală, m-a vestit că tu vei fi cel mai mare violonist din lume. Nu degeaba am venit în oraşul acesta. Aici au trăit cei mai vestiţi făuritori de viori: meşterii Amati, Guarneri şi Stradivarius. Presimt că aici o să-ţi îngropi mama. Făgăduieşte-mi că niciodată n-ai să te laşi de vioară. Băiatul se sperie. Se aruncă în genunchi şi îl podidi plânsul. Când lacrimile începură să i se prelingă pe pomeţii ieşiţi mult în afară şi pe bărbia ascuţită, chipul i se urâţi şi mai tare. Niccolo îi făgădui mamei că o va asculta. I-ar fi făgăduit şi mai multe – câte în lună şi stele – numai să nu-i audă tânguirile şi să-şi alunge groaza ce-l cuprindea la gândul că maică-sa l-ar putea părăsi pentru totdeauna. Trecură câteva zile. Nici vorbă însă de o înmormântare. Mama se însănătoşi. Stând adeseori de vorbă cu el, unchiul devenea zi de 7.1 tot mai vesel şi mai blind cu Niccolo. Atenţia aceasta trezi o uşoară bănuială în inima băiatului, care dobândise o oarecare experienţă a vieţii, cât trăise la „Han“. Micul Paganini ciuli bine urechile. El simţise, de parcă ar fi fost om în toată firea, că în convorbirile dintre fraţi taică-său ascundea ceva unchiului şi acesta îşi pusese în gând să afle printr-însul taina ascunsă cu atâta grijă. Dar Niccolo n-avea habar de nimic. Pentru prima dată, îi păru rău că ştie atât de puţin despre afacerile bătrânului. Pentru orice eventualitate însă, îşi luă aerul că ar şti ceva, dar că este dator să tacă. Şiretlicul prinse. Din acea zi, putu să facă aproape ce voia din unchiul său. — Îmi zgârii urechile cu scârţâitul ăsta al tău! Ai o vioară îngrozitoare! — îi zise într-o zi unchiul. Micul Paganini îşi dădu seama că observaţia aceasta era doar un pretext pentru o discuţie mai serioasă şi se pregăti să-i facă faţă. Îşi luă din nou mutra unui om care deţine un secret important şi trecu la contraatac. Il întrebă dacă-i adevăr în tot ce se povesteşte despre viorile din Cremona, despre meşterii de viori, care au adus faima oraşului în lumea întreagă şi, în fine, despre Paolo Stradivarius, care locuieşte în apropiere de piaţa catedralei. Unchiul îl privi cu luare aminte, prefăcându-se că n-ar fi priecput unde bâtea nepotul. În cele din urmă răspunse: — Prostuţule, oraşul nostru e vestit în lumea întreagă pentru fabricile lui de mătase, nu pentru ce spui tu! Ce-i drept, anul trecut a venit pe aici un ţicnit, un lord englez, care se tot interesa şi-şi făcea însemnări despre familia Stradivarius – o familie de nobili respectabili din oraşul nostru. Ei au fost senatori şi nu s-au ocupat niciodată cu vreun meşteşug. Nu-i mai puţin adevărat că un străbunic al lor, îndepărtat – dar şi acesta tot nobil – făcea viori, dar le făcea doar ca să-şi treacă vremea, fără să se ocupe de vânzarea lor. Băiatul îl urmărea cu neîncredere. — Ascultă-mă! — încercă bătrinul să-l readucă la subiectul ce-l interesa. Voi, înainte de a pleca din Genova, trăiaţi parcă în lipsuri, nu-i aşa? — Nu, unchiule! — îi răspunse scurt copilul. — Aha! Vasăzică, o duceaţi tare greu? — Nu unchiule I – îi răspunse nepotul pe acelaşi ton. — Vrei să spui că trăiaţi ca nişte cerşetori? — Nicidecum, unchiule! Atunci, unchiul se hotărî să pună capăt întrebărilor. — Ştii? — îi zise el, signor Paolo Stradivarius e în viaţă. Chiar el mi-a povestit cum smintitul acela de lord englez a tăbărft asupra lui cu tot felul de întrebări privitoare La moşii care făcuseră odinioară viori. Şi iată ce vreau să-ţi spun: clacă starea tatălui tău s-a schimbat Iii bine şi acum are bani, atunci roagă-l să-ţi cumpere mai bine o vioară de la contele Cosio. Maniacul ăsta are o colecţie de şase sute de viori. La el îi îndreaptă signor Paolo pe toţi cei care vin să-l plictisească întrebându-l de viori, ca lordul acela nebun. Personal, signor Paolo urăşte viorile. Informaţiile nu-l mulţumiră pe băiat. Iată de ce, intr-o bună zi, signor Paolo Stradivarius se sperie grozav, văzând cum îi răsare la geam, sărind din pom, un drăcuşor cu păr negru, care aducea a maimuţă. — Signore, pentru Dumnezeu, vă cer iertare î – strigă copilul. Bat de aproape trei ceasuri la poarta dumneavoastră şi nimeni nu-mi dechide! Şchiopătând, signor Paolo sări la fereastră, apucind în drum şi o nuia, cu care avea de gând să-l plesnească pe băiatul socotit drept hoţ. Dar micul Paganini îi căzu în genunchi: — Vă implor, signore, nu mă loviţi! Mă bate destul tata. Vă rog, nu mă bateţi! Doream numai să aflu de la dumneavoastră cum făceau viorile domnii Stradivarius… Signor Paolo se încruntă: — De unde ai picat, maimuţă afurisită? Cine ţi-a îndrugat basmele astea despre viori? Strămoşii mei au fost senatori, au purtat togi purpurii şi berete roşii. Pe mine nu mă interesează poveştile astea, scornite pe seama falnicului meu neam… Ia stai!… — Signor Paolo se repezi şi-l înşfăcă de guler. — Eşti un hoţ sadea! Pentru a suta oară repeţi aceeaşi poveste, care i-a scos din minţi şi pe englezi. Când eram tânăr, niciun neghiob nu se interesa de vechiturile şi rablele astea de viori. Acum însă, nu pot face un pas clin pricina smintiţilor de englezi. Spune-mi! — îl întrebă el cu asprime – cine te-a trimis la mine? — Nimeni, signore! Nu m-a trimis nimeni. Eu singur am venit, mânat de propria-mi dorinţă. Eu cânt dintr-o vioară, care… — În oraşul ăsta nu se mai poate respira! — exclamă signer Paolo. E o adevărată nebunie! în tot oraşul umblă fel de fel de zvonuri despre viorile Stradivarius. Cum adică? Eu sunt urmaşul unor meseriaşi şi numai atât? — Pe urmă, se înmuie. — Şi tu, mă rog, cine-mi eşti? Câţi ani ai? Sigur că minţi, când îmi spui că, la o virstă aşa de fragedă, cânţi la vioară! — Sunt din Genova! răspunde băiatul. Sunt fiul lui signor Antonio Paganini. Tata m-a învăţat să cânt din vioară; mi-e dragă viora, deşi tata face totul ca s-o urăsc. Şi eu care credeam că am de-a face cu un hoţoman! — Îi zise signor Paolo. Eu trăiesc aici în Cremona şi scriu cronica evenimentelor ce se petrec sub ochii noştri. Ce năpastă se abate asupra Italiei noastre… — Bătrinul vorbea câteodată ca pentru sine. — într-un singur an s-au petrecut atâtea în lume, câte nu se petreceau altădată nici într-un veac! Vasăzică, ai socotit că nu-i nimeni acasă, — Defăimarea Iul Paganini – cd. 120 — Se adresă el din nou băiatului, – şi te-ai gindit să şterpeleşti ceva de pe aici, hai? Iar ridica nuiaua şi iar o lăsă în jos. Abia acum observă băiatul că signor Paolo era tare bătrki. Uneori falca îi cădea în jos. La pieptu-i uscăţiv, abia prinse de gheroc, se bălăbăneau nişte decoraţii ciudate… — Parcă întreaga Europă a înnebunit! Ba detronează capete încoronate, ba, aşa din senin, începe să preţuiască nişte vechituri de viori, socotindu-le mai de valoare decât pe cele bune care se fac în zilele noastre. În primul rând ar trebui să-mi dovediţi că viorile vechi sunt mai bune decât cele noi… Tot aşa cum trebuie să-mi dovediţi că politica asta nouă e mai bună decât cea veche, adăugă el. O strim- bătură plină de furie îi schimonosi deodată faţa sir. Ochi- nită. Şi ar mai trebui să-mi dovediţi, strigă el, că Republica Franceză este mai presus decât monarhiile care durează de veacuri! Bătrânului îi căzură ploapele, apoi deodată, silindu-se parcă să se trezească, se adresă lui Niccolo: — Aşadar, băieţaşule, du-te la contele Cosio! Este un nerod, care-i nebun după viori. El a scornit bârfelile astea pe seama familiei Stradivarius, anume că noi am fi fost nişte meşteşugari. Să nu crezi nimic din ceea ce o să-ţi spună despre familia noastră; e un bătrân maniac şi născoceşte tot felul de basme; dar viori are multe şi, în fond, nu o un om rău. Signor Paolo luă clopoţelul de pe masă şi sună. Apăru o femeie cam de vreo patruzeci de ani, voinică şi rumenă. Se uită nemulţumită la bătrânul signor, îl măsură pe micul Paganini cu o privire mustrătoare şi, adresându-se lui signor Paolo, îl întrebă aspru: — De ce faceţi atâta gălăgie? — Catarino – zise Stradivarius, condu-l pe băiat şi pregăteşte masa! — Nu mai avem vin! — îi răspunse Catarina. Dar cum de-a nimerit aici netrebnicul ăsta mic? Vorbea tăios, cu un aer care ar fi vrut să arate că ea este stăpână în casă şi că signor Stradivarius nu-i iese din cuvint. — Cheile sunt la tine, Catarino! — ripostă înciudat Stradivarius. — Iar gologanii Ia dumneavoastră! — i-o tăie, necuviincioasă, Catarina. — Ba sunt la tine! — încercă să i se împotrivească bătrinul. — Ce-am avut am cheltuit. Signor Stradivarius mişcă buzele, ca şi cum ar fi dorit să răspundă ceva, făcu un gest neprecis şi începu să-şi pipăie buzunarul de la haină, căutând cheile. Zăbovi mult, scotocind într-un dulap zidit în perete. În cele din urmă, Catarina îi smulse din mâini săculeţul cu monede de argint şi, întorcându-se repede spre micul Paganini, îi strigă: — Hai! — În piaţa sfmtului Dominic! — îi strigă din urmă Stradivarius. — Cine te-a vârât în casă, diavole? — îl întrebă ameninţător Catarina, deschizând uşa lui Niccolo. Ca să nu mai încurce lucrurile, băiatul se strecură pe uşa deschisă şi o zbughi în stradă… …Ajunsese aproape de palatul cu două caturi al contelui Cosio, când, deodată, mai-mai să fie trântit la pământ de o palmă trasă drept peste ureche. Cineva îl înşfăcase de spate şi-l zgâlţâia fără milă. Zvârlind o privire peste umăr, văzu chipul înfuriat al lui signor Antonio. — Aici mi-erai, diavole! Tu strici liniştea familiei! Cine dracu te mână pe uliţi, când eu, de două zile, nu fac decât să alerg pentru tine la contele Cosio, ca să capăt o audienţă? Şi, ca un făcut, tocmai astăzi, când a primit să te asculte cum cânţi la vioară, îmi hoinăreşti, naiba ştie pe unde! Dacă te mai prind vânturând pe străzi, fără voia mea… — Dă-mi drumul, te rog! — strigă băiatul. Şi eu mă duceam tot la contele Cosio! Am aflat totul! Signor Antonio îi dădu drumul, privi buimăcit mina cu care-l înhăţase de guler şi zise: — Cum? Ce? Ce^ai spus? — Da, tată! — începu repede Niccolo, căutând să născocească în grabă o frază iscusită… Mă îndreptam spre contele Cosio, fiindcă… Fiindcă… mi s-a spus… că… — Minţi! — zbieră bătrinul. Nu vezi că ţi se împleticeşte limba? — Asta-i fiindcă m-ai strâns de gât – se găsi să răspundă băiatul. — Da de unde, asta-i fiindcă minţi! Dar în felul acesta câştigase timp. Acum se aflau în faţa grilajului de fier al palatului. Signor Antonio bătu. Portarul deschise. În pas săltăreţ, parcă dansând, bătrânul Paganini îl salută pe portar cu atâta respect, ca şi cum de dânsul ar fi depins multe şi îl rugă să anunţe pe domnul conte că umilul său servitor, Paganini, sosise împreună cu fiu-său, un violonist-minune. Niccolo Paganini tresări, şi ochii cu care-şi privea pe sub sprâncene părintele îi scăpărară ca ai unei dihănii mici. Violonist-minune! Pentru o clipă i se păru că uitase de bătăile mâncate şi de toate jignirile; ar fi vrut să-i sară de gât şi să-i spună că nu-i nevoie să-l mai bată, că va face singur tot ce trebuie, că el şi aşa îndrăgeşte muzica şi vioara şi că, dimpotrivă, după o bătaie, aproape că nu mai e în stare să cânte… Văzând însă zâmbetul slugarnic şi vrednic de milă al bătrânului, băiatul înţelese că pentru taică-său suferinţele sale nu înseamnă nimic, el socotindu-l doar un obiect oarecare, un mijloc de îmbogăţire, o maşină ce trebuia negreşit să-i asigure un câştig. Inima micului Paganini se strinse de durere. Niciodată până atunci nu văzuse pe faţa tatălui său un asemenea zâmbet viclean şi josnic. Tatăl nici nu se sinchisea de băiat şi nu luă în seamă privirea sfredelitoare a omuleţului care-l însoţea. Pentru el, Niccolo însemna mai puţin decât papagalul pentru flaşnetar sau decât maimuţa pentru un savoryard[2]. În curând, acest papagal trebuia să-i scoată flanşnetarului lozul cel mai norocos. După o clipă, tatăl şi fiul fură introduşi într-o sală mare şi goală, unde, în faţa unei măsuţe, şedea un bătrân cu nas coroiat şi cu ochi vioi şi bulbucaţi ca de pasăre răpitoare. Pe cap avea o perucă cu bucle albe. Purta o haină zmeu- rie, cu un guler de dantelă foarte soios. Manşetele îngăl benite, care-i înconjurau mâinile subţiri şi uscăţive, semănau cu nişte cânpe vechi. O privire mai atentă putea desluşi însă că erau dantele din nord dintre cele mai fine şi mai trainice. Nu se uzaseră, cu toate că fuseseră purtate ani de zile la mânecile hainei. Boţite şi ofilite, ele îşi păstrau încă frumuseţea desenului. Se potriveau de minune cu stăpânul lor, căruia timpul îi încreţise faţa. Sub povara anilor, defectele din născare ale chipului i se adânciseră. Bărbia şi nasul i se ascuţiseră, dar pieliţa obrazului, ca o trainică piele de căprioară, nu se veştejise… Totul în fiinţa lui părea ros şi spălăcit, dar fără să-şi fi pierdut câtuşi de puţin din trăinicie. Văzându-l, erai îndreptăţit să te întrebi: oare de câte veacuri dăinuieşte omul acesta pe lume, sub ploaia şi arşiţa soarelui italian? Contele Cosio îşi cercetă vizitatorii, măsurându-i încet din creştet până în tălpi, când pe unul, când pe celălalt, apoi începu să râdă zgomotos. Ecoul hohotului său răguşit umplu în lung şi în lat sala uriaşă: — Aşadar, despre ţâncul acesta mi-a vorbit bunul meu prieten Meneghetti? Dar e mai mic decât cea mai mică dintre viorile lui Amati! Dând nedumerit din mâini, adăugă: Nu mai departe decât sâptămâna trecută am vân- dut un „Ponsonu pentru copiii englezului acela smintit. După cât ştiu eu, era singura vioară Stradivarius făcută anume pentru copii. Pe ce-o să cânte fiul dumneavoastră, signor Paganini? — Pe ce va porunci domnul conte! — răspunse băiatul fără să se uite la tată-său. Cosio se apropie de un perete şi trase de un şnur. Perdeaua imensă, şi ea de culoarea zmeurei, se dădu în lături şi, în dulapurile de sticlă, sub razele soarelui, începură să scânteieze zeci de viori galbene, verzui, aurii, cafenii, vişinii închise, toate cu arcuşurile lor. Unele erau simple şi fără podoabe; altele, elegante şi împodobite cu incrustaţii de sidef şi mărgăritar. Mai atâmau acolo violoncele groase şi pintecoase, viole solide, viori cu arcuşuri lungi şi scurte, al căror gât meşterii constructori de lăute îl sculptaseră cu profiluri umane, grupuri ciudate sau capete de lei. În sfir- şit, Paganini zări o vioară urâtă şi ciudată, scurtă şi groasă, având gitul în forma unui cap de buldog. Micul violonist nu-şi putea lua ochii de la dulapurile caro se înşiruiau de-a lungul peretelui enorm al sălii, ca un panou o dată şi jumătate mai înalt decât statura unui om. Prin torentul auriu al razelor de soare, în care jucau firicelele fine, când fumurii, când sclipitoare, ale prafului din casă, bătrinul Cosio privea cu ochii unui fanatic, ai unui îndrăgostit, colecţia aceasta fantastică de viori, scumpa lui colecţie. Cosio se apropie de micul Paganini şi îi ridică părul de pe frunte. Îi privi atent sprâncenele, fruntea, ochii şi zise: — Am împlinit nouăzeci şi şapte de ani! Optzeci din ei mi i-am irosit strângând aceste comori. După socoteala mea şi după calculele astrologului meu, mai am de trăit doi ani. Casa în care te afli adăposteşte cea mai de seamă colecţie de instrumente muzicale din lumea întreagă. Pentru ele a fost creat pământul. De dragul lor creatorul universului a sădit în om dragostea şi năzuinţa nemărginită de a preface viaţa cea plină de necazuri în minunăţii de sunete. După ce rosti cuvintele acestea înduioşătoare, bătrinul se apropie de unul din dulapuri. Scoase o legătură de chei mititele şi începu să descuie un rând de lacăte, de diferite forme. Când descuie ultimul lacăt, canatul prinse să cânte, în surdină, o melodie şi se deschise singur. Rama de frasin cu balamale lunecă în lături şi bătrinul luă din cui o străveche vioară aurie. Ţinind, plin de grijă, gâtul viorii cu mina stângă, fără a şterge praful ce o acoperise, i-o întinse băiatului, apoi cu aceeaşi grijă, aproape solemn, îi întinse şi arcuşul. Îndată, micul violonist începu să cânte. CONTELE COSIO Signor Paganini zise Terezei: — Am primit, de la contele Cosio, un ajutor de zece ludovici de aur. — Dar ce, am rămas fără bani? — întrebă îngrijorată signora Tereza. — Ah, iar te repezi cu ciudăţeniile tale! — răspunse bătrânul mânios. Ştii bine că nu pot cheltui cu ţâncul ăsta banii ce mi-au fost încredinţaţi de stăpinii mei! O să treacă încă mult timp până ce vom putea scoate dintr-însul măcar o centimă. Trebuie să înveţe şi iar să înveţe! Contele Cosio spune că nu va ieşi nimic din băiat, dacă nu va începe numaidecât să ia lecţii cu signor Rolla. Ştii însă cât de scump costă lecţiile la signor Rolla. După mine, cel mai nimerit lucru ar fi să nu mai cheltuiesc banii cu învăţătura lui, ci să pornesc cu el într-o călătorie prin Lom- bardia, de îndată ce vor pleca blestemaţii de francezi. Şi or să plece, te rog să mă crezi, or să plece! Ieri s-au adu- nat aici preoţii; a venit şi un jandarm de la Viena, îmbrăcat în haine de canonic, care a adus veşti bune. Francezii sunt bătuţi pretutindeni; în curând, le va pieri şi urma de pe meleagurile astea. Vorbind aşa, bătrinul scoase un portofel verde, voluminos, şi luă din el un teanc de hârtii. — Iată – rosti dânsul. Din anul una mie şapte sute optzeci şi nouă, hârtiile astea nu mai au nicăieri putere de circulaţie. După moartea regelui francez, s-au găsit regi care au început să distrugă cu sacii acţiunile franceze, ■emise pe timpul regelui. Iată, eu le-am cumpărat pe toate câte le-am găsit în Cremona. N-o să treacă nicio lună şi voi fi cel mai bogat om din Lombardia. — Dar dacă francezii nu vor pleca? — Vor pleca! Un astrolog de pe aici a prezis deplina lor înfrângere. În stele şi planete scrie că vor fi nimiciţi cu totul. Marte a intrat în constelaţia Astreei, iar Astreea înseamnă Austria, adică monarhia Habsburgilor. Ştii că eu, după ce am câştigat la loterie, am făcut o danie la biserică. Abatele Saganelli mi-a spus atunci: „Cumpără acţiuni din astea, cumpără cât mai multe!“ Şi am cumpărat acţiuni de la el în valoare de două mii de lire. …Bătrinul Cosio îi spunea micului Paganini povestea viorii: — Mă auzi, copile? — îi spunea moşneagul, plimbân- du -se prin sala vastă şi pustie a palatului său. Aici e patria celei mai minunate viori din lume. Şi lucrul acesta s-a putut întâmpla fiindcă aici creşte azarolul – un soi de arbore, cunoscut numai de noi – şi fiindcă aici firea l-a dăruit pe om cu o deosebită dragoste pentru sunete, făcându-l să năzuiască la cea mai înaltă măiestrie. Acum trei secole, trăia în oraşul nostru un oarecare Giovanni Marco del Bussetto, care a primit în casă pe un oarecare Andrea Amati. Bussetto era un meseriaş cinstit, iar Andrea Amati un nobil signor. Întâmplarea a făcut ca amândoi să îndrăgească acelaşi lucru. Bătrinul şi tânărul se înţelegeau tot atât de bine, cum ne înţelegem noi doi astăzi. Andrea Amati nu s-a mai întors în sânul nobilei sale familii, care socotea că el şi-a necinstit blazonul de nobil, devenind simplu. Meseriaş. Chiar şi în zilele noastre, există mulţi care nu înţeleg că nobila meserie de făuritor de viori nu poate fi socotită o îndeletnicire de rând. Du-te, de pildă, la signor Paolo Stradivarius! El va căuta să-ţi ascundă că se trage dintr-o familie de meşteri de viori, deşi titlul său aristocratic, cumpărat cu bani, preţuieşte mai puţin decât talentul înnăscut al unui meşter de viori. Dar să-l lăsăm în pace pe signor Paolo! E un om bun, scrie cronici pentru urmaşii de mai tirziu, dar, în fond, nu trăieşte viaţa din zilele noastre… De ce a plecat Amati de acasă? Îţi vine să râzi când te gândeşti bine de ce… Micul Andrea Amati se juca laolaltă cu copiii lui Bussetto. Copiilor ăstora le era îngăduit să se joace în grădina lui Amati, care, la’rândul lui, mergea în atelierul lui Bussetto. Andrea Amati începu prin a ciopli jucării. Făcea mici viori, iar Bussetto îl ajuta. Într-o bună zi, în lipsa tatălui său, micul Amati tăie toţi perii din grădina părintească şi îi dărui lui Bussetto. Ştii că viorile Amati sunt făcute din lemn de păr? Când bătrânul Amati se reîntoarse acasă şi văzu cele întâmplate, nu găsi ceva mai bun decât să-şi arunce odrasla în închisoare. Şi asta în ciuda sfaturilor şi rugăminţilor din partea celor bătrâni. De aici a pornit totul! Când a ieşit din închisoare, băiatul a rămas în familia Bussetto şi s-a arătat neînduplecat la toate stăruinţele tatălui său de a se întoarce acasă. Bătrânul se apropie de dulap şi îi arătă nişte plăci subţiri de lemn auriu: — Iată, acesta e lemnul de păr ale cărui roade au fost atât de amare pentru micul Amati şi atât de dulci pentru noi… Uncheşii mor, de obicei, înaintea celor tineri. Aproape întotdeauna, tatăl moare înaintea fiului. Andrea Amati ajunse moştenitorul unei mari averi. Dar, să vezi pildă de nobilă pasiune; el nu mai putu să-şi părăsească meşteşugul şi deveni meşter de viori. Poate că aveau dreptate cei care spuneau că se cam scrântise la închisoare! Lucra ca un apucat. Mereu se grăbea, muncea din răsputeri şi nu cunoştea odihna nici ziua, nici noaptea. Nu făcea nimic altceva decât viori, iar dacă nevastă-sa neglija să-i aducă mincarea în atelier, el uita că trebuie să măriânce şi era în stare să robotească două-trei zile, fără răgaz, până ce-şi termina treaba. I se prezisese nemurirea, dacă va ajunge să facă a patra suta vioară. Şi se zorea, deşi ştia prea bine că nu era vorba de nicio nemurire trupească. Fiecare nouă vioară era mai bună decât cea dinainte, de aceea ştia bine ce fel de nemurire îl aştepta. Mâinile lui Amati erau zdrelite, două degete nu mai aveau unghii, dar aceste mâini sluţite – numai tăieturi, bătături şi vânătăi – erau tot atât de sprintene cum sunt degetele tale de copil. Bătrânul Cosio luă mâna lui Paganini, o ridică, apro- piind-o de ochii săi, care nu mai vedeau bine: — La tine fiecare deget e ca un plisc de raţă. Arată urât, dar nici tu nu eşti mai frumos. Să ştii însă că degete ca ale tale sunt cele mai potrivite pentru vioară. Curând, micul Paganini învăţă să deosebească diferitele soiuri de viori. Le admira bolţile înalte, efurile graţioase şi zvelte, aplecate unul spre altul ca îngerii din tablourile călugărului de la Fiesole. — Asta nu-i o vioară prea puternică. Conţii şi ducii preferau să asculte pe violonişti în odăi mici; le plăceau sunetele dulci, line şi duioase. De aceea, niciodată să nu cânţi cu o vioară Amati într-o sală mare. Dacă ai dnta în această încăpere, uite, în colţul acela, unde se află masa mea de scris, mi-ar fi greu să te aud în mijlocul sălii. Nuanţele calde şi plăcute nu-s ceva rău. Dar când republica noastră a pornit lupta împotriva asupritorilor, şi când haita habsburgică s-a năpustit asupra Italiei de nord, oamenii de atunci au simţit nevoia altor sunete. Eram la Milano când s-a dat un concert în cinstea a numeroşi ofiţeri. După expresia chipurilor se vedea să noii condottieri[3] căutau în muzică răsunetele avântului lor războinic. Cavaleri ai noilor războaie, ei nu au înţeles nimic din muzica gingaşă şi dornoală a viorii lui Amati; dar când Servetto, un violonist din Genova voastră, apăru pe scenă cu o enormă vioară Stradivarius şi începu să spintece aerul cu sunetele sale, care ar fi putut doborî stoluri de păsări călătoare, atunci, dintr-o dată, trupurile oamenilor acestora se încordară, umerii se îndreptară, piepturile se umflară, ochii începură să le scapere… Cosio se opri, apoi continuă, îngindurat: La Versailles, aproape de Paris, exista cea mai bună colecţie din lume de viori Amati. Din anul 1790 însă, colecţia a dispărut fără urmă. Erau şase viole, două violoncele şi optsprezece viori. Întreaga colecţie fusese comandată pentru orchestra de coarde a regelui Carol al IX-! ea al Franţei. Se spune că linele piese ale acestei colecţii au fost cumpărate de englezi, la preţuri fabuloase, prin diferite oraşe din Europa. [1] Reprezentantul unei instituţii, obşti sau ci.rpnraţii (N. ir.>. [2] Savoyard cu maimuţa — obicei specific locuitorilor din Savoia de a purta o maimuţă pe umeri (N. tr.). [3] Căpetenii de ostaşi mercenari în Italia evului mediu (N. ir.).

Documentare traduse în limba română
Materiale și resurse didactice Fișe de lucru ~ proiecte de lecții ~ învățământul primar
~ Materiale didactice ~ Clasa a III-a ~
Limba și literatura română
Matematică
Educație civică
Dosarului învățătorului
Științe ale naturii
Lecturi suplimentare clasa a III-a
Texte dictări si transcriere
Cum scriem corect
Povești cu morală și tâlc
Jocuri de logică pentru isteți
Arte vizuale si abilități practice
Materiale didactice clasa I
Fise logopedie
Comunicare in limba romana
Matematica si explorarea mediului
Arte vizuale si abilități practice (AVAP)
Lecturi suplimentare și fișe de lectură resurse didactice pentru toate clasele
Materiale didactice clasa a II-a
Caligrafie
Mapa profesorului
Comunicare in limba romana
Matematica si explorarea mediului clasa a II-a
Materiale didactice clasa a IV-a
Educatie civica a IV-a
Materiale si resurse didactice. Proiecte de lecții
Geografie clasa a IV-a
Științe ale naturii clasa a IV-a lecții, fișe portofoliu, planșe, desene de colorat
Limba si literatura Romana (LLR)
Matematica
Elemente de geometrie clasa a IV- a
Materiale didactice clasa pregatitoare
Cartea mea cu povești de la Clasa pregătitoare
Comunica în limba română (CLR)
Matematica și explorarea mediului
Decorarea clasei si alte materiale utile
Planșe didactice de afișat în clasă
Programe scolare
Materiale DE FOLOS in activitatea didactica
Dictionare si manuale de tot felul
Comentarii și eseuri
Literatura romana - comentarii, fișe de lectură, rezumate, eseuri
Literatura universală comentarii si rezumate
Matematică exerciții rezolvate clasele V-VIII
Matematică (gimnaziu,titularizare, definitivat,liceu)
Metodica predării matematicii titularizare învățători 2023-2024 noțiuni teoretice
Literatura română titularizare învățători 2023-2024
Literatura română titularizare învățători 2023-2024
Comentarii literatura romana definitivat educatori si invatatori
Titularizare și Definitivat 2023-2024 Programa nouă
Pedagogie titularizare 2023-2024 Doar ce trebuie sa înveți
Metodica predării Limbii și literaturii române
Subiecte rezolvate Titularizare și Definitivat invățători
Modul de abordare a subiectelor la pedagogie titularizare
Subiecte rezolvate literatura română
Metode de predare, învățare, evaluare noțiuni teoretice și aplicații
Teste rezolvate examenul de titularizare învățământul primar matematică
Sinteze titularizare invatatori Limba si literatura romana, Metodica, Pedagogie
Teste rezolvate examenul de titularizare învățământul primar
Elemente de didactică generală aplicate disciplinelor din învătământul primar și preșcolar
Subiecte,programa Titularizare si Definitivat Educatori/Invatatori 2023-2024
Subiecte rezolvate Titularizare și Definitivat educatori
Programe, subiecte si bareme de corectare Titularizare si Definitivat
Elemente de pedagogie şcolară
Lecturi - texte suport in vederea abordării subiectului de metodica la titularizare
Definitivat invățători/educatori
Matematica definitivat 2023-2024. Metodica predării matematicii
Dosarul profesorului învățământ primar
Gramatica limbii române titularizare învățători 2023-2024
Gramatica limbii române titularizare/definitivat învățământul primar
Bacalaureat 2023-2024
Istorie programa si subiecte bacalaureat 2023-2024
Limba si literatura romana programa, comentarii si subiecte pentru bacalaureat 2023-2024
Matematica profil mate-info programa si teste pentru bacalaureat 2023-2024
Sinteză biologie pentru bacalaureat clasa a IX-a și clasa a X-a
Basme si povesti pentru copii
Ivan Turgheniev romancier și dramaturg rus
Povesti pentru pitici de citit latimp
1001 de nopti basme arabe
Calin Gruia
Tudor Arghezi povesti, povestiri, poezii si fabule
Mircea Sântimbreanu
Wilhelm Hauff
Legende populare chinezesti
Basme rusesti
Emilia Plugaru
Hans Christian Andersen povești
Ioan Slavici povesti pentru copii
Ioan Slavici nuvele
Ion Creanga povesti pentru copii carti
Povestiri istorice
Basme germane
Barbu Stefanescu Delavrancea
Basme japoneze
Povesti nemuritoare
Legende populare povestite pe scurt
Povești de colorat pentru copii
Vladimir Colin
Rudyard Kipling
Legendele Olimpului si alte legende de Alexandru Mitru
Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru
Frații Grimm povești
Petre Craciun
Charles Perrault
Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti
Emil Gârleanu
Petre Ispirescu
Ion Agarbiceanu povesti pentru copii de citit
Vladimir Suteev poezii si povești pentru copii
Hans Christian Andersen
OCTAV PANCU-IAŞI povesti pentru copii
Cărți de citit Thriller
Amos Oz
Colin Forbes
Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie
Carti psihologie
Anthony de Mello
Cărți Spirit și spiritualitate
Adrian Nuta
OSHO cărți
Dalai Lama
Doreen Virtue
Jack Canfield
Michael Newton
Omraam Aivanhov
Maestrii spiritului
Rudolf Steiner
Scarlat Demetrescu
Cristian Ganescu
Lazarev
Michael Newton
Carlos Castaneda scriitor american cu pregatire în șamanism
Cărți romantice și de dragoste pdf
Cella Serghi
Elizabeth Adler carti romantice
Jackie Collins
Romane de dragoste pdf
Sandra Brown carti
Amanda Quick carti
Danielle Steel carti
Nora Roberts carti
Sidney Sheldon carti
Cărți de dragoste pdf
Edgar Michelson cărți dragoste
Barbara Boswell
Teatru radiofonic
Matei Vișniec
Henric Ibsen
Ion Baiesu
Albert Camus
Anatole France
Victor Ion Popa
Mihail Sebastian
Tudor Mușatescu teatru
Vasile Alecsandri teatru de citit
Nikolai Gogol
Anton Pavlovici Cehov
Cărți scriitori străini
Steve Berry
Literatură engleză și americană
Steve Berry
Henry Miller
Dean Koontz
Colin Falconer
Clive Staples Lewis
Howard Philips Lovecraft
John Fowles
Karl May
Mario Puzo
Paulo Coelho
George Eliot
Thomas Hardy
Walter Scott
William Shakespeare
Irving Stone
William Golding
Aldous Huxley
Ernest Hemingway
A.J.Cronin carti autori straini
John Galsworthy carti autori straini
William Somerset Maugham carti autori straini
Charlotte Bronte carti de citit
Charles Dickens
Jack London cărți
James Clavell cărți
Jane Austen cărți
Joanne Kathleen Rowling cărți
Walter Scott cărți
Mark Twain
Charlotte Bronte cărți romancieră și poetă engleză
Lyman Frank Baum scriitor american de cărți pentru copii
A. E. van Vogt autor de science fiction de origine canadiană
Albert Einstein fizician teoretician de etnie evreiască
Alistair Maclean romancier scoțian de thrillere și povești de aventură populare
Ambrose Bierce editorialist, jurnalist, scriitor și satirist american
Carlos Castaneda scriitor american cu pregatire în șamanism
Dan Brown carti online
Literatura italiană
Italo Calvino ziarist si scriitor italian
Edmondo de Amicis scriitor, jurnalist și pedagog italian
Umberto Eco cărți scriitor italian, editor, filosof și semiotician
Mario Puzo autor și scenarist italo-american
Giovanni Boccaccio poet și umanist italian
Literatura japoneza, braziliana, germana, greaca..
Friedrich Nietzsche
Jose Saramago scriitor portughez
Publius Vergilius Maro
Jokai Mor
Kazuo Ishiguro
Hermann Hesse
Elif Shafak carti autori straini
Carlos Fuentes fost un romancier și eseist mexican
Franz Kafka scriitor de limbă germană
Euripide poet tragic grec
Euripide poet tragedian grec
Ambrose Bierce editorialist, jurnalist, scriitor și satirist american
Literatura franceză
Amélie Nothomb scriitoare belgiană de limbă franceză
Paul Feval
Ponson Du Terrail carti pdf
George Sand scriitoare si feminista franceza
Victor Hugo
Francois Mauriac
Emile Zola
Guy de Maupassant carti autori straini
Alexandre Dumas
Hector Malot scriitor francez
Maurice Druon Regii Blestemați carți
Michel Zevaco cărți
Jean La Fontaine dramaturg și prozator francez
Jules Verne scriitor francez și un precursor al literaturii științifico-fantastice
Honore de Balzac romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez
Marie Anne Desmarest Torente complet
Michel Zevaco
Literatura rusă
Aleksandr Romanovici Beleaev scriitor rus considerat părintele literaturii științifico-fantastice sovietice
Mihail Bulgakov
Ivan Turgheniev
Maxim Gorki
Alexandr Soljenitin
Lev Tolstoi
Vladimir Nabokov carti
Henryk Sienkiewicz carti autori straini
A.S.Pușkin carti autori straini
Feodor Mihailovici Dostoievski
Stendhal cărți
Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala
Istoria României. Istorie universală. Religie cărți. Biografii oameni celebri
Biografii oameni celebri
Biografii domnitori, regi si imparati mari ai Romaniei si ai lumii
Biografii oameni politici ai Romaniei si din lumea intreaga
Biografii scriitori romani celebri
Biografii mari autori straini
Biografii mari scriitori straini
Carti religie
Teofan Zavoratul
Ellen G. White
Istoria religiilor carti de citit online word/pdf
Povestiri istorice romanesti
Carti istorie politica
Gerard de Villiers
Carti istoria Romaniei Dacia
Filozofie
Platon
Nae Ionescu
Istoria Astronomiei
Istoria artei carti de citit
Mari personalități ale lumii - carti biografice
Cărți aventură istorice
Ion Nicolae Bucur
Pompiliu Tudoran
Radu Theodoru
David Gibbins
George R.R. Martin
Eugene Sue
Daniel Easterman
Adam Blake
Radu Ciobanu
Christian Jacq
Cărți istorie
Lucian Boia
Stiință și mistere carti de citit
Aryana Havah carti psihologie, paranormal, ezoterism
Zecharia Sitchin profesor evreu (1920 - 2010)
Erich von Daniken
Ion Hobana
Peter Moon
Carti scriitori romani
Mihail Sadoveanu de citit
Florentin Smarandache
Radu Tudoran
Vasile Voiculescu
Paul Goma
Alex Mihai Stoenescu
Ana Veronica Mircea scriitoare română de proză scurtă SF
Catalin Hidegcuti scriitor roman proza fantastica SF
Dusan Baiski prozator, jurnalist, poet, traducător, dramaturg român
Gala Galaction
George Calinescu
Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907)
Vintila Corbul
Andrei Plesu
Marcel Luca literatura științifico-fantastică
Leonida Neamțu
Mateiu Caragiale
Leonida Neamțu carti pdf
Mircea Cărtărescu literatura fantastică
Horia Roman Patapievici scriitor, fizician, filosof și eseist român contemporan
Gib Mihaescu
Ion Minulescu
Lucian Boia carti
Damian Stanoiu
Anton Holban
Ileana Vulpescu
Panait Istrati
Emil Cioran carti
Marin Preda
Cezar Petrescu
Pavel Coruț carti
Fănuș Neagu
Zaharia Stancu carti autori romani
Vasile Voiculescu
Jean Bart carti de citit autori romani
Eugen Barbu
Marin Sorescu carti de citit autori romani
Ionel Teodoreanu
Antoine de Saint-Exupery
Eugen Ionescu
Constantin Chiriță cărți de citit
Barbu Stefănescu Delavrancea
Liviu Rebreanu carti de citit
Octavian Paler carti de citit autori romani
Dimitrie Bolintineanu
Duiliu Zamfirescu
Dumitru Almaș povestiri istorice
Ion Culianu carti autori romani
G.M.Zamfirescu
George Coșbuc poezii
Hortensia Papadat-Bengescu autori romani
George Topârceanu Poezii
Grigore Bajenaru
Grigore Ureche
Garabet Ibraileanu
Ion Luca Caragiale biografie teatru momente si schite opere video audio
Mihail Drumeș carți
Mihail Sorbul
Mircea Eliade carți
Nicolae Labiș
Mihai Eminescu poezii și povești
Vasile Alecsandri
Poezii Doine
Poezii Legende
Poezii Ostasii Nostri
Pasteluri
Camil Petrescu carti
Cărti polițiste
Sever Noran
Isabel Allende
Edgar Wallace
Jeffrey Archer
Raymond Chandler
Anne Holt
Camilla Lackberg
Georges Simenon si seria Maigret
Anthony King
Stefan Berciu
Horia Tecuceanu
Haralamb Zincă
ARTHUR CONAN DOYLE
Rodica Ojog Brașoveanu
Agatha Christie
Nicolae Tautu carti politiste autori romani
Theodor Constantin
Carti politiste nesortate pe categorii de autor
Andrea Camilleri
Cursuri - Facultatea de Științe ale educației
Cursuri facultate pedagogie, psihologie, geografie, istorie, matematica…UCDC
Cursuri utile, la indemana tuturor
Tematică Licenta UCDC - Științe ale Educației
Master management educațional
Managementul calității educației
Managementul inovării în educație
Retele si parteneriate in educatie
Metodologia cercetării educaționale
Politici educaționale și legislație școlară
Asistenta si protectia copilului cursuri si legi
Comunicarea educationala cursuri
Curente şi doctrine pedagogice – cursuri
Didactica Limbii si literaturii romane
Educatie muzicala si didactica acesteia – cursuri
Fundamentele psihologiei cursuri de specialitate
Fundamentele psihopedagogiei speciale
Geografie, cunoaşterea mediului/ştiinţe şi didactica acestora cursuri, tematica, bibliografie
Istorie, educaţie civică şi didactica acestora – cursuri, bibliografii
Limba engleza expresii, gramatica, lectii
Literatura romana – cursuri PIPP
Managementul instituţiei şcolare şi al clasei de elevi
Matematica pentru invatamantul primar si prescolar
Parapsihologie cursuri, tematica, proiecte, bibliografii
Pedagogii alternative cursuri, tematica, bibliografie
Psihologia varstelor cursuri
Psihologia educației. Psihopedagogia copilului. Psihopedagogia jocului – cursuri
Psihosociologia familiei cursuri
Teoria şi metodologia evaluării (TME) – cursuri
Teoria și metodologia Instruirii (TMI)
De la lume adunate Latimp gasesti de toate
Carti fitoterapie si sanatate
Carti bucatarie
LaTimp în bucătărie. Ce gătim azi
Etimologiile si semnificatiile numelor
Stiinta si tehnologie
Farmacia verde sănatate din lumea plantelor
Filme artistice si seriale subtitrate in romana
Seriale turcești subtitrate in romana
Seriale telenovele siriene, arabesti, italiene, braziliene, mexicane
Filme si seriale coreene
Seriale englezesti
Programe Gratuite Android/Windows
Legislație actualizată
Legislație rutieră
Legea educației naționale actualizată

carti fictiune, carti de citit

cărți pdf

carti fictiune, carti de citit

carti bune

carti pdf bune

carti bune

cronicile din narnia si alte carti

carti fictiune horror, fictiune ciudata

carti literatura straina

carti aventura, carti copii

carti pdf Nasul

carti pdf, fictiune, povestiri, nuvele, dramaturgie

carti bune

carti

carti

Opere Complete

carti bune

carti literatura universala

carti

cărți autori străini

carti pdf

carti pdf

carti de citit pdf

cărți pdf

cărți pdf

cărți pdf

colectia Harry Potter

cărți pdf aventură

cărți pdf

cărți pdf

cărți pdf, povesti

cărți pdf

cărti

cărți thriller si povești aventură

cărți pdf

cărți șamanism, cărți pdf

cărți pdf

cărti autori italieni

carti bune,cărți pdf

cărți pdf

cărți pdf

cărți pdf

cărți pdf

carti pdf bune de citit

carti bune

carti pdf, carti istorice, critici,psihologice

cati pdf, carti istorie

carti

carti

carti

carti

carti pdf

carti pdf online

carti pdf, carti online

carti pdf, carti online

cărți pdf

cărți bune pdf

cărti pdf

carti PDF

carti aventura istorice

carti pdf

carti

carti

carti

carti

cărți pdf

cărți pdf

cărți pdf

Colectia Pardallian

fabule,cărți pdf

carti de citit,cărți pdf

carti de citit, cărți pdf

carti bune toate volumele